Dpp Dolea D. Roman

Ediţie apărută cu sprijinul Fundaţiei Soros - Moldova şi al Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare, proiectul "Centrul de Studii şi Politici Juridice".

moldov a

Dumitru ROMAN

STUDII SI POLITICI JURIDICE

CSPJ

JTRUL DE

Igor DOLEA

lurie SEDLETCHI

BE ra J

Moldov a

Tatiana VIZDOAGĂ Vasile ROTARU Adrian CERBU Sergiu URSU

ISBN

9789975793438

9975 - 7 9 - 3 4 3 - 6

DREPT PROCESUA PENAL

CARTIER* Editura Cartier, SRL, str. Bucureşti, nr. 68, Chişinău, MD2012. Tel./fax: 24 OS 87, tel.: 24 Ol 95. E-mail: [email protected] Editura Codex 2000, SRL, Strada Toamnei, nr. 24, sectorul 2, Bucureşti. Tel./fax: 210 BO 51. E-mail: [email protected] Difuzare: Bucureşti: Strada Toamnei, nr. 24, sectorul 2. Tel./fax: 210 80 51. GSM: 0744 30 49 15. Chişinău: bd. Mircea cel Bătrân, nr. 9, sectorul Ciocana.Tel.:34 64 61. Cărţile CARTIER pot fi procurate in toate librăriile bune din România şi Republica Moldova. LIBRĂRIILE CARTIER Casa Cărţii Ciocana, bd. Mircea cel Bătrân, nr. 9, Chişinău.Tel.: 34 64 61. • Ubrăria din Hol, str. Bucureşti, nr. 68, Chişinău. Tel./fax: 2410 00. Colecţia Cartier juridic este coordonată de Viorel Frunză Editor: Gheorghe Erizanu Autori:Igor Dolea (cap. V; cap. IX, secţ. I; cap. XIII; cap. XIV; cap. XV; cap. XVI, secţ. I); Dumitru Roman (cap. VI; cap. VII; cap. VIII; cap. X, secţ. IV, V, VI; cap. XVI, secţ. V, VI, VIII); lurie Sedleţchi (cap. III, secţ. II, §9, §11, §13, §19, §22; cap. IX, secţ. II; cap. X, secţ. I, II, III; cap. XVI, secţ. II; cap. XVIII); Tatiana Vizdoagă (cap. IV; cap. XII; cap. XVI, secţ. III); Vasile Rotaru (cap. III, secţ. II, §4, §6, §10, §15, §23; cap. XVI, secţ. IV, VII); Adrian Cerbu (cap. II; cap. III, secţ. I, secţ. II, §1, §2, §8, §14, §16, §18, §20; cap. XIII, secţ. II); Serglu Ursu (cap. I; cap. III, secţ. II, §3, §5, §7, §12, §17, §21; cap. XI). Recenzent: George Antoniu, profesor universitar, doctor, director ştiinţific al Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române. Lector: Inga Druţâ Coperta seriei: Vitalie Coroban Coperta: Vitalie Coroban Design: Victoria Dumltraşcu Tehnoredactare: Victoria Dumitraşcu Prepress: Editura Cartier Tipar: FEPTipografiaCentrală (nr. 6358) Igor Dolea, Dumitru Roman, lurie Sedleţchi, Tatiana Vizdoagă, Vasile Rotaru, Adrian Cerbu, Sergiu Ursu DREPT PROCESUAL PENAL Ediţia I, iunie 2005 © Igor Dolea, Dumitru Roman, lurie Sedleţchi, Tatiana Vizdoagă, Vasile Rotaru, Adrian Cerbu, Sergiu Ursu, pentru prezenta ediţie. Această ediţie a apărut în 2005 la Editura Cartier. Toate drepturile rezervate. Cărţile Cartier sunt disponibile în limita stocului şi a bunului de difuzare. Ediţie apărută cu sprijinul Fundaţiei Soros-Moldova şi al Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare, proiectul "Centrul de Studii şi Politici Juridice"

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii Drept procesual penal / Igor Dolea, Dumitru Roman, lurie Sedleţchi,... — Ch.: Cartier (F.E.-P. "Tipogr Centrală). — 960 p. — (Col. Cartier juridic I coord. col.: Viorel Frunză) ISBN 9975-79-343-6 1000 ex. 343.1(075.8) D82 ISBN 9975-79-343-6

DIB AL UNlVERSlTA ţli LIBCRE INTERNAŢ IONALE Din MOLDOVA

CUVÂNT ÎNAINTE Elaborarea unui manual de drept procesual penal în Republica Moldova reprezintă un eveniment în viaţa juridică nu numai pentru că este primul manual de acest gen, dar şi pentru că răspunde exigenţelor de calitate şi competenţă. Aceste calităţi ale manualului răspund pe deplin nevoii resimţite de explicare a principiilor noului Cod de procedură penală atât de studenţii Facultăţii de Drept, de specialiştii din domeniul justiţiei, cât şi de publicul larg interesat de consolidarea statului de drept în Republica Moldova. Manualul va constitui incontestabil un instrument deosebit de valoros în opera de formare a unor specialişti în acest domeniu şi va contribui în mod hotărâtor la dezvoltarea şi aprofundarea practicii judecătoreşti în materie. Analizele în lumina doctrinei naţionale şi internaţionale din cuprinsul manualului vor constitui un îndreptar preţios pentru cei implicaţi în soluţionarea cauzelor penale, lărgind orizontul lor de documentare şi de aprofundare a materiei procesului penal. Remarcabil este şi faptul că manualul îşi propune ca scop nu numai analiza prppriu-zisă a legii procesual penale, dar şi, fapt deosebit de important, a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, ceea ce va contribui la formarea de specialişti cu o largă viziune europeană asupra problemelor legalităţii respectării drepturilor omului în activitatea de judecată penală. -Lucrarea este concepută şi structurată în două părţi (generală şi specială), jfîe^e fiind divizată în capitole şi paragrafe, respectând structura Codului de procedură penală, ale cărui dispoziţii, la rândul lor, sunt divizate în modul rn^ionat. -i;i-j Pf?r cum este ?* fifesc' capitolul întâi tratează noţiunile generale privind procesul penal. în cadrul acestui capitol sunt analizate trăsăturile procesului penal: definiţia formal-procesuală, garanţiile procesuale, fazele procesului J^nal ş.a. O atenţie aparte este acordată izvoarelor dreptului procesual penal, pţecum şi modului de utilizare a normelor internaţionale ca izvor al dreptului procesual penal. Al doilea capitol este dedicat integral analizei principiilor procesului jjgeiwl. Este semnificativ faptul că noul Cod de procedură penală prevede nuW*OAse principii care, în esenţă, sunt recunoscute şi în legislaţia procesual

Pfnală din alte ţări. Analiza amplă şi aprofundată a principiilor va contribui .";' j. # "îPd decisiv la formarea specialiştilor în domeniu şi la lărgirea viziunii lor £$ .flrW1* materiei procesual penale. f>j. »* M. n caPitohxl al treilea sunt analizaţi subiecţii procesului penal. în raport cu «enţa principiului contradictorialităţii, noul Cod structurează subiecţii în trei -v

6

grupuri principale: instanţele judecătoreşti, subiecţi care asigură acuzarea şi subiecţi care asigură apărarea în procesul penal. De asemenea, în continuare, în acest capitol sunt analizate atât categoriile de competenţe ale instanţelor judecătoreşti, problema incompatibilităţii, a conflictelor de competenţă, a strămutării cauzei penale, cât şi poziţia în procesul penal a procurorului, a ofiţerului de urmărire penală, a victimei, a părţii vătămate şi a părţii civile. Un loc aparte revine analizei dispoziţiilor referitoare la bănuit, învinuit, inculpat, apărător şi părţi civilmente responsabile. Capitolul al patrulea se ocupă de analiza probelor şi a mijloacelor de probă. Pe lângă analiza normelor legale propriu-zise, un accent aparte se pune pe jurisprudenţa naţională şi pe cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului. Deosebit de importantă este, în opinia noastră,

D R

încercarea de a defini şi a explica procedeele probatorii care dintr-un punct de vedere au ca obiectiv să faciliteze activitatea de descoperire a infracţiunilor, iar sub un alt aspect să asigure controlul în respectarea drepturilor persoanei în procesul penal şi evitarea eventualelor abuzuri ale organelor statului. Măsurile procesuale de constrângere sunt discutate în capitolul al cincilea. Este cunoscut faptul că măsurile procesuale, având ca scop asigurarea unei normale desfăşurări a procesului penal, pot, în anumite circumstanţe, avea drept consecinţă încălcarea libertăţilor fundamentale. Aplicarea corectă a măsurilor legale de constrângere procesuală constituie un criteriu de apreciere a unui stat bazat pe drept şi democraţie. Manualul inventariază toate situaţiile când libertatea individuală ar putea fi limitată fără a se intra în conflict cu principiul

libertăţii şi siguranţei persoanei. Capitolul al şaselea se referă la chestiunile patrimoniale în procesul penal. In cadrul acestui capitol este analizată acţiunea civilă în procesul penal, inclusiv, fapt deosebit de important, problema reparării prejudiciului moral cauzat prin infracţiune. Un capitol aparte tratează termenele procedurale şi actele procedurale comune, citarea şi comunicarea altor acte procedurale, cereri şi demersuri etc, instituţii procesuale amplu explicate şi exemplificate. Partea specială

este structurată conform fazelor procesului penal. Capitolul întâi abordează urmărirea penală, analizându-se multitudinea de probleme ce sunt de competenţa organelor de urmărire, de pornirea urmăririi, de desfăşurarea şi terminarea urmăririi cu trimiterea cauzei în judecată. în cadrul acestui capitol autorii au încercat să analizeze multitudinea de instituţii prevăzute de noul Cod (punerea sub învinuire şi înaintarea acuzării, scoaterea de sub urmărire

penală, încetarea urmăririi penale, clasarea cauzei penale etc).

Un capitol aparte se referă la controlul judiciar al procedurii prejudi-ciare, relevându-se importanţa instituţiei controlului judiciar şi a implicării autorităţii judecătoreşti, în persoana judecătorului de instrucţie, în asigurarea respectării drepturilor persoanei în faza procesului penal, care în esenţa ei rămâne a fi inchizitorială. Manualul sesizează corect şi explică pe larg pârghiile introduse de noua legislaţie procesuală în vederea asigurării respectării principiului "egalităţii armelor" în procesul penal. Locul central al procesului penal revine activităţii de judecată, în capitolul respectiv accentul se pune atât pe analiza fazei de judecată, cât şi pe sublinierea multiplelor probleme în legătură cu participarea subiecţilor procesuali, cu limitele judecării cauzei, cu modificarea acuzării, cu renunţarea la probe, cu încetarea procesului penal etc. Alte două capitole cercetează căile ordinare

de atac, în cadrul cărora sunt analizate dispoziţiile referitoare la aceste căi de atac atât prin prisma legislaţiei naţionale, cât şi a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, inclusiv a protocoalelor adiţionale. Este remarcabil şi faptul că autorii au utilizat jurisprudenţa românească deosebit de bogată în acest domeniu. Un loc aparte în lucrare revine fazei de executare a hotărârilor judecătoreşti şi procedurilor speciale, unele fiind pentru prima dată reglementate în procedura penală moldovenească . în concluzie,

considerăm că manualul, prin analiza amplă a instituţiilor procesual penale din noua legislaţie, prin bogata documentare a autorilor şi prin profunzimea reflecţiilor asupra materiei procesuale, va fi deosebit de util pentru pregătirea juriştilor, constituind în acelaşi timp o lucrare de referinţă pentru procedura penală din Republica Moldova. Prof esor univ ersit ar, doct or Geor ge ANT ONI U, direc

tor ştiinţi fic al Instit utului de

Cerce tări Juridi ce al Academiei Române

1

PARTEA GENERALĂ

-^

Capitolul I NOŢIUNI GENERALE PRIVIND PROCESUL PENAL Şl DREPTUL PROCESUAL PENAL §1. Definiţia şi trăsăturile procesului penal 1.1. Definiţia procesului penal Realizarea justiţiei penale în cazul săvârşirii unor fapte penale este posibilă în urma înfăptuirii unei activităţi din partea statului, care nu poate fi arbitrară.1; ci, dimpotrivă, chibzuită şi amplu reglementată prin dispoziţiile legii. De Ia naşterea raportului juridic penal de conflict2, în urma săvârşirii infracţiunii, până la încetarea acestuia, în cazul executării pedepsei stabilite de instanţa judecătorească, o serie de organe statale desfăşoară o activitate prin care se constată existenţa infracţiunii şi se realizează raportul juridic procesual penal. Activitatea instanţelor de judecată în soluţionarea conflictului de drept penal este principală, dar imposibilă în perioada modernă, fără o activitate premergătoare judecării prin care se descoperă infracţiunea, se identifică infractorii şi se administrează probe în scopul tragerii la răspundere penală a vinovaţilor. Statul organizează combaterea fenomenului infracţional printr-o activitate diversă şi complexă a mai multor organe specializate de urmărire penală, procuratură şi instanţe judecătoreşti. ; >i v Pentru realizarea justiţiei penale nu este suficientă doar activitatea de sine stătătoare a organelor competente; în aceste acţiuni sunt atraşi sau participă persoane cu drepturi şi obligaţii procesuale ce decurg din faptul săvârşirii infracţiunii, precum şi alte persoane care, potrivit legii, sunt chemate să contribuie la rezolvarea cauzei penale. Prin urmare, justiţia penală constitue o parte componentă a unei activităţi mai vaste şi complexe care este procesul penal. Procesul penal în calitate de categorie juridică a fost definit în literatura de specialitate3 ca o activitate reglementată de lege, desfăşurată de organele competente cu participarea părţilor şi a altor persoane, în scopul constatării Ion Neagu, Tratat de Drept procesual penal. Partea generală. Global Lex, Bucureşti, 2004, p.27. Costică Bulai, Manual de Drept penal. Partea generală, ALL Educaţional S.A., p. 63. Ion Neagu, op cit, o. 27-28.

12

DREPT PROCESUAL PENAL

la timp şi în mod complet a faptelor ce constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită conform vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală. în alte izvoare doctrinale procesul penal a fost definit ca un sistem de acţiuni al organelor de stat competente şi raporturi juridice ce se nasc între aceste organe şi participanţi4, menţionându-se, deci, două elemente definitorii, or la aceste două elemente se adaugă şi al treilea element - "acţiunile procesuale ale persoanelor ce participă în cauza penală". Alte definiţii date în literatura juridică de specialitate nu conţin deosebiri esenţiale, fiind apropiate de cea enunţată, referindu-se la scopul imediat şi mediat5 al procesului penal. într-o altă opinie, în doctrina germană, procesul penal se defineşte ca "o mişcare reglementată de lege a cauzei penale spre emiterea sentinţei"6. Denumirea de proces derivă din cuvântul latin "processus", care semnifică "succesiune de stări, de etape prin care trec, în desfăşurarea lor, în schimbarea lor diverse fenomene, evenimente, sisteme naturale sau sociale"7. Prin urmare, procesul este o mişcare, înaintare sau progres. în acest aspect juridic această noţiune semnifică mişcarea, acţiunea, activitatea ce trebuie să se desfăşoare pentru aplicarea dreptului penal, pentru descoperirea, prinderea, cercetarea şi judecarea acelora care săvârşesc infracţiuni8. în dreptul procesual penal al Republicii Moldova, alături de noţiunea "proces penal", se utilizează şi termenul "procedură penală9", care sunt, de fapt, sinonime, fiindcă se referă la acelaşi fenomen juridic, la cauza penală. Noţiunea de "procedură" provine de la cuvântul francez "procedure", care semnifică "totalitatea formelor şi actelor îndeplinite de un organ de jurisdicţie sau de alt organ de stat, în exercitarea funcţiei sale"10. La origine, în dreptul român (deşi existau noţiunile "processus" şi "procedere"), formele şi actele prin care trecea litigiul de drept erau denumite "judecată" (judicium), pornind de la faptul că judecarea cauzei era principala şi unica activitate de soluţionare

4

5

M. C. CrporoBHH, Kypc coeemcKoeoyzonoeHoto npou,ecca, TOM 1, Hayna, MOCKB;>, 1968, c. 36. Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea generală, voi. I, Paideia,

Partea g e n e r a l ă

13

a conflictului de drept şi doar mai târziu, aproximativ în secolul XII, prin intermediul glosatorilor din Evul mediu", termenul "proces" a intrat în vocabularul juridic tradiţional. într-un aspect uzual, în vorbirea curentă, noţiunea de "proces" capătă, în mod neştiinţific, semnificaţia de "cauză penală" sau "pricină penală"12. 1.2. Particularităţile procesului penal a) Procesul penal este o activitate a organelor speciale ale statului, care se desfăşoară prin efectuarea unor acte de urmărire sau judecată, numite acţiuni procesuale sau procedurale, în atingerea scopului urmărit. Procesul penal este o activitate care se desfăşoară progresiv de la descoperirea infracţiunii şi până la condamnarea inculpatului şi punerea în executare a hotărârii judecătoreşti penale13. .. Totodată,, această activitate progresivă este şi succesivă, urmând de la o etapă la alta în funcţie de rezultatul obţinut şi de circumstanţele stabilite. b) Procesul penal este o activitate reglementat ă de lege. Desfăşurarea pro cesului penal are loc în strictă corespundere cu normele juridice care reglementează expres această activitate. în perioada modernă această activitate este amplu t reglementată pentru a exclude arbitrariul, asigurând realizarea scopului urmărit, precum şi a drepturilor participanţilor la proces. Legea indică şi dispune formele în care se fianifestă şi se realizează activităţile procesuale. Formele reglementate de lege ! $ c$Eş,se desfăşoară procesul penal sunt denumite "forme procesuale"14. Prin ia^prniediul legii se instituie garanţii procesuale necesare ocrotirii drepturilor, libertăţilor, şi intereselor persoanei în procesul penal. c) Desfăşurarea procesului penal are loc într-o cauză penală. Astfel, în ,. , , esenţă, procesul penal se declanşează în legătură cu faptul săvârşirii unei infracţiuni15. Nici un proces penal nu se poate declanşa şi realiza pe o altă bază. *

Bucureşti, 1993, p. 16. Ibidem.

7

8

* 10

Vasile Breban, Dicţionar general al limbii române, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987, p. 830. Traian Pop, Drept procesual penal. Partea specială, voi. I, Tipografia Naţională, Cluj, 1946, p. 5-6. Art. 1 din CPP prevede sarcinile procedurii penale. Vasile Breban, op. cit., p. 830.

" Nicolae Volonciu, op. cit., p. 14. 12 Ion Neagu, op. cit., p. 29. 13 Grigore Gr. Theodoru, Luci a Moldovan, Drept procesual penal. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, p. 20. 14 Nicolae Volonciu, op. cit., p. 14. Deşi la momentul declanşării procesului penal nu sunt cunoscute toate aspectele pentru încadrarea juridică a faptei în legea penală, este suficientă existenţa indiciilor unei infracţiuni, art. 274 din CPP.

DREPT PROCESUAL PENAL

Fapta săvârşită sau presupusă ca fiind săvârşită constituie obiectul material al procesului penal, iar raportul juridic de drept penal, ca manifestare a conflictului de drept survenit, reprezintă obiectul juridic al acestuia. Obiectul material şi cel juridic, determinând declanşarea şi întreaga desfăşurare a procesului penal, poartă denumirea de cauză penală16. d) în activitatea procesuală desfăşurată de organele de urmărire penală şi de instanţele de judecată participă părţile şi alte persoane. La soluţionarea conflictului de drept penal participă persoane fizice şi juridice titulare de drepturi şi obligaţii, care îşi apără interesele ce derivă din faptul săvârşirii infracţiunii, numite în doctrină părţi. Sunt părţi în procesul penal inculpatul şi partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. Codul de procedură penală'7 include în grupul procesual al acuzării pe: procuror (art. 51 din CPP), organul de urmărire penală (art. 55 din CPP) reprezentat de ofiţerul de urmărire penală (art. 57 din CPP), victima (art. 58 din CPP), partea vătămată (art. 59 din CPP), partea civilă (art. 61 din CPP). în grupul procesual al apărării Codul de procedură penală include: bănuitul (art. 63 din CPP), învinuitul, inculpatul (art. 65 din CPP), apărătorul (art. 78 din CPP), partea civilmente responsabilă (art. 73 din CPP). în procesul penal sunt implicaţi şi alţi participanţi, statutul cărora este reglementat de Codul de procedură penală. Pentru buna desfăşurare a procesului penal sunt atrase şi alte persoane (de ex., martorii, martorii asistenţi, expertul specialist, interpretul, grefierul, asistentul procedural). Prin urmare, în procesul penal se include nu numai activitatea procesuală a organelor statului, dar şi acţiunile părţilor, care în unele cazuri prevăzute de lege (conform art. 276 din CPP) au un caracter decisiv. Activitatea părţilor este desfăşurată în baza legii procesuale determinată de poziţia procesuală şi scopul urmărit de aceasta. De regulă, părţile şi alte persoane sunt atrase în procesul penal contrar voinţei lor, pornind de la caracterul oficialităţii procesului penal. e) Procesul penal este o activitate ce limitează unele drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului. în esenţă, o bună parte din activitatea procesului desfăşurată de organele statului are un caracter de constrângere prin actele de urmărire şi judecată, precum şi măsurile procesuale dispuse faţă de participanţii la proces. Astfel, scopul procesului penal este realizat, de asemenea, prin acţiuni şi măsuri cu " Nicolae Volonciu, op. cit., p. 15.

r

Codul de procedură penală al Republicii Moldova din 14 martie 2003, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 104-110, din 7 iunie 2003.

Partea general ă 15 caracter de constrângere în situaţiile când participanţii la proces se opun să săvârşească sau că se abţină de la săvârşirea unor acţiuni. în cazul când legea prevede posibilitatea folosirii unui instrument de constrângere procesuală faţă de participanţi acesta este aplicat de către organul de urmărire sau instanţa de judecată, totodată asigurându-se condiţii pentru efectuarea benevolă11* a acţiunii scontate. Acţiunile procesual penale cu caracter de constrângere efectuate în cadrul procesului penal se admit prin Constituţie (alin. (1) al art. 54) care prevede restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi în scopul realizării unor interese social-generale, printre care figurează şi desfăşurarea urmăririi penale. !

''

§2. Scopul procesului penal

Codul de procedură penală, în art. 1, prevede expres următoarele scopuri ale procesului penal: protejarea persoanei, societăţii şi statului de infracţiuni, prâcttm şi de faptele ilegale ale persoanelor cu funcţii de răspundere în acti-vitatealor legată de descoperirea infracţiunii, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană ne*înovată să nu fie trasă la răspundere penală şi condamnată. - • Din context rezultă că procesul penal are ca sarcină primordială aflarea adevărului19 cu privire la infracţiune (pe cât e posibil în fiecare cauză) într-o cauză penală, pentru a trage la răspundere penală persoana vinovată de săvâr-Ptasr infracţiunii. Astfel, procesul penal se declanşează pentru constatarea flţfeifai' infracţiunii şi persoanei vinovate, realizându-se sarcina tragerii la -.' ttspandţrea penală prin aplicarea justă a legii penale, acesta fiind considerat «Opulimfediat20 al oricărui proces penal. * Un factor important în activitatea de combatere a fenomenului infracţio-aaLeste considerat nu atât rigoarea pedepsei penale, cât faptul organizării unui sistem procesual penal menit să nu permită sustragerea de sub braţul drept şi wmiîăl justiţiei 21, totodată realizându-se scopul major al procesului - atragerea kofcăspundere penală a făptuitorului. Legiuitorul a menţionat şi alt aspect al represiunii şi anume ca aceasta să nu se aplice persoanelor nevinovate, ceea ce -*y -. -,... l>a efectuarea ridicării de obiecte şi percheziţiei, procurorul sau ofiţerul de urmărire penala cere să i se predea obiectele sau documentele care urmează a fi ridicate, iar în caz de refuz procedează la ridicarea lor silită sau la percheziţie (alin. (4) al art. 128 din CPP). M. C. OrporoBMi, op. cit., p. 40. Nicolae Volonciu, op. cit., p. 16. * Idem, p. 17.

1 6

D R

poate avea consecinţe grave asupra libertăţii, demnităţii şi intereselor legitime ale persoanei şi care contravine exigenţelor statului de drept. Prin urmare, concomitent în procesul penal se realizează şi sarcina reabilitării persoanei supuse pe nedrept învinuirii sau faţă de care s-au efectuat acte ce i-au îngrădit unele drepturi, libertăţi sau interese legale. Astfel, procesul penal poate fi definit - prin scopul pe care îl urmăreşte -ca mijloc de tragere la răspundere penală şi mijloc de apărare împotriva unei condamnări neîntemeiate. Realizându-se scopul respectiv faţă de infractori şi cel de reabilitare faţă de persoanele nevinovate, procesul penal contribuie la consolidarea legalităţii şi a ordinii de drept, la ocrotirea intereselor societăţii, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, fiind un mijloc de realizare a justiţiei şi deci un factor al stabilităţii societăţii. Totodată procesul penal are un rol preventiv general faţă de persoanele neangajate în activităţi infracţionale, contribuind la prevenirea sau reducerea infracţiunilor în cazul când se realizează eficient sarcinile sale. Pro-

P a

cesul penal se declanşează sau continuă în privinţa unui decedat numai pentru reabilitarea acestuia, iar revizuirea procesului penal în urma descoperirii unor împrejurări se face pentru reabilitarea unui condamnat, nefiind limitată de nici un termen sau de decesul condamnatului - alin. (4) al art. 458 din CPP. Dreptul penal nu-şi poate îndeplini scopul doar prin simpla incriminare sub sancţiunea pedepsei, a faptelor periculoase pentru societate". Este nevoie de dreptul procesual penal pentru realizarea acestuia. Asigurarea în procesul penal a inevitabilităţii tragerii la răspundere penală ori de câte ori se săvârşeşte o infracţiune, precum şi excluderea unei condamnări nedrepte are o funcţie educativă specială faţă de participanţii la proces şi educativă faţă de persoanele neangajate în activitatea procesuală. Activitatea procesual penală îşi atinge pe deplin rolul educativ, dacă pe parcurs inculpatul ajunge la înţelegerea corectitudinii justiţiei şi caracterului echilibrat al tragerii sale la răspundere penală şi cunoaşterea spiritului de dreptate

1 7

încorporat în hotărârea pronunţată23. Astfel procesul penal contribuie la educarea cetăţenilor în spiritul respectării neabătute a legilor şi a Constituţiei Republicii Moldova aşa cum este arătat în alin. (2) al art. 2 din CPP. Din cele relatate mai sus conchidem că procesul penal are drept scop imediat constatarea rapidă şi completă a faptelor infracţionale, pentru a trage la răspundere penală persoanele vinovate în condiţii ce ar exclude pedepsirea

inocenţilor, precum şi drept scop general (indirect) consolidarea legalităţii şi ordinii de drept, prevenirea şi lichidarea infracţiunilor, ocrotirea intereselor societăţii, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor şi educarea acestora în spiritul respectării legilor.

§3. Formele istorice ale procesului penal 3.1. Generalităţi privind formele şi tipurile procesului penal în funcţie de condiţiile istorice de dezvoltare a formaţiunilor socialpolitice determinate de o serie de factori specifici au fost instituite deosebite proceduri la soluţionarea unei cauze penale. Pentru a pătrunde în esenţa procesului penal modern, metoda istorică de studiere a acestui fenomen social a utilizat categoriile de tip şi formă, analizându-le sub toate aspectele funcţiilor procesuale repartizate între subiecţi, sistemului probatoriu şi fazelor parcurse. Astfel, procesul penal în contextul istoriei statului şi dreptului se prezintă tradiţional în următoarele tipuri istorice: proces penal sclavagist, proces penal feudal, proces penal

burghez şi proces penal modern. Prin urmare, fiecărui tip de stat şi drept îi este specific un tip de proces penal sub diferite forme. Formele procesului penal sunt determinate de particularităţile specifice ce definesc acest proces ca un fenomen neomogen la diferite etape de dezvoltare a societăţii. în funcţie de rolul organelor ce desfăşoară anumite activităţi procesuale, de mijloacele de probă şi principiile de apreciere a probelor, de sarcina probaţiunii în proces şi de alţi factori deosebim următoarele forme ale procesului penal: privatacuzator-ială; inchizitorială, acuzatorială, contradictorială şi mixtă. Fiecărui tip istoric de

2

proces penal îi sunt specifice mai multe forme, dintre care o formă este dominantă (de exemplu, în procesul penal sclavagist forma privat-acuzatorială, iar în cel feudal - forma inchizitorială). între tipurile istorice de proces penal şi formele acestuia există o legătură indisolubilă, tipul determinând formele, fapt ce a condus uneori la confundarea acestor categorii ca noţiuni identice24. Problema evoluţiei formelor procesului penal este analizată în literatura de specialitate25 în ordinea apariţiei, dezvoltării şi schimbării tipurilor istorice de proces penal, menţionându-se că una şi aceeaşi formă poate fi întâlnită la mai multe

n. A. HymiHCKafl, Yzonoenuu npoupcc, lOpMCTT,, MocKBa, 1995, c. 12. M. A. HenbU0B-Ee6yT0B, Kypc coeemcKoeo npou,eccyanbHozo npaea, TOM 1, OnepKit ucmopuu cyda uyzonoanozo npou,ecca epa6oenade/ibiiecKux cjieodanbHbix u 6ypxya3nux eocydapcnwax, rocK>pM3flaT, MocKBa, 1957, c. 25.

18

DREPT PROCESUAL PENAL

tipuri istorice, dar cu aspecte specifice epocii respective (de exemplu, forma privatacuzatorială este întâlnită în toate tipurile de proces penal). y ■ ale 3.2. Caracteristica generală a formelor istorice '•■ ';!1i r " '■K ''■ •'

procesului penal 3.2.1. Procesul privat acuzatorial a apărut în epoca sclavagistă în Grecia şi Roma Antică, constituind forma dominantă a procesului penal în prima perioadă a feudalismului. Trăsătura specifică a acestui proces este faptul declanşării şi susţinerii învinuirii de către persoane ce au suferit în urma săvârşirii infracţiunii (cauze private) sau de către orice cetăţean (al Atenei sau Romei) în cazul săvârşirii infracţiunii contra statului, societăţii sau moralei (cauze de stat)26. Procesul nu putea fi intentat din oficiu de către judecător, chiar şi în cazul infracţiunilor evidente, existând regula specifică acestei forme expusă de Cicero: Nemo nisi accusatus, fuerit condemnare potes - nimeni nu poate fi condamnat fără acuzaţia respectivă27. Desfăşurarea procesului era determinată de voinţa părţilor (acuzatorului şi acuzatului). Astfel, renunţarea la învinuire avea consecinţele încetării procesului cu sancţionarea acuzatului cu amendă, cu decăderea din dreptul de a intenta şi susţine învinuirea pe viitor28; în cazul în care învinuitul era achitat, acuzatorul era acuzat de calomnie, iar dacă cel învinuit recunoştea vina sau părăsea judecata, procesul se termina cu condamnarea acestuia fără a fi examinate în continuare probele. Prezentarea probelor în instanţa de judecată era o obligaţie a părţilor în susţinerea învinuirii sau apărării, faza de urmărire penală lipsind cu desăvârşire. în procesul penal roman acuzatorul avea, de asemenea, posibilitatea de a strânge probe în mod forţat, în baza unei împuterniciri speciale de la pretor (litteral).29 învinuitul se afla, de regulă, în stare de liberate, pregătindu-şi apărarea de sine stătător sau prin intermediul apărătorilor, care în Roma se împărţeau în mai multe categorii: avocaţi, laudatores şi patroni30. Procedura de judecată era deschisă şi se desfăşura în condiţii de contradic-torialitate, în care părţile prezentau probele necesare. Sistemul probatoriu al procesului privat acuzatorial în Grecia Antică includea (după Aristotel)31 cinci

26

Idem, p. 90. Idem, p. 144. 2 " Idem, p. 91. M Idem, p. 145. 50 Idem, p. 146. 27

partea generală 31

Idem, p. 99.

19

categorii de mijloace de probă: legile (unde părţile trebuiau să-şi motiveze dreptatea); depoziţiile martorilor (martori erau consideraţi numai oamenii liberi); recunoaşterea; tortura (robii de obicei erau interogaţi cu aplicarea torturii) şi jurământul. Specifică pentru sistemul probatoriu al acestei forme de proces era folosirea frecventă a ordaliilor (cu focul şi cu apa), bazate pe concepţii mistice si religioase despre adevăr, precum şi practicarea duelului judiciar, cunoscut şi în Dacia" ca mijloc de tranşare a litigiilor. Forma privat-acuzatorială a evoluat, regăsindu-se în procesul penal modern pentru unele infracţiuni cu un pericol social redus, când se instituie procedura atipică cu introducerea plângerii prealabile direct în instanţa de judecată. Lista infracţiunilor pentru care procesul penal începe cu adresarea plângerii persoanei vătămate direct în instanţa de judecată variază în funcţie de poziţia legiuitorului în materia de politică penală (de exemplu, Codul de procedură penală al României, lit. a) din alin. (2) al art. 279, prevede 8 componenţe de infracţiuni: lovirea sau alte violenţe, vătămarea corporală din culpă; ameninţarea, insulta; calomnia; furtul pedepsit la plângerea prealabilă; abuzul de încredere şi tulburarea de posesie, iar Codul de procedură penală al Federaţiei Ruse, art. 27, prevede trei componenţe de infracţiuni: lovirea sau alte violenţe; calomnia şi insulta). Astfel de cauze penale

declanşate şi susţinute în instanţa de judecată de către persoana vătămată au fost numite în doctrina sovietică33 cauze de învinuire privată. Procesul penal al Republicii Moldova a cunoscut34 cauze de învinuire privată35 pentru lovire, calomnie şi insultă până la modificarea unor acte legislative prin Legea nr. 316-XIII din 9 decembrie 1994, care a dezincriminat aceste fapte, calificându-le drept contravenţii administrative. în Codul actual de procedură penală (14 martie 2003) art. 276 prevede cauzele de învinuire privată36. Prin urmare, procesul privat acuzatorial este determinat întru totul de voinţa celui vătămat de a-1 trage la răspundere pe cel vinovat de săvârşirea

Emil Cernea, Emil Molcuţ, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, Şansa, p. 17. M. C. CrporoBMH, op. cit, voi. II, p. 24. Art. J4 din CPP, abrogat, prevede cauze de declanşare doar în urma plângerii prealabile, care se înaintează numai organelor de urmărire penală, procedura fiind în continuare generală, cu unele excepţii. In etapa actuală, în procesul penal al Republicii Moldova este admisă numai învinuirea de stat susţinută de procuror prin obligativitatea participării acestuia la dezbaterile judiciare în toate cauzele. Aici, r^ţ-jtru a înţelege corect forma de acuzare privată care se aplică în Republica Moldova, vezi paragraful "Funcţiile procesuale" din lucrarea de faţă.

20

DREPT PROCESUAL PENAL

infracţiunii, iar o particularitate a acestei forme este admisibilitatea împăcării părţilor atât pe cale extrajudiciară - prin renunţarea la orice formă de jurisdicţie, cât şi pe cale judiciară - prin procedura de împăciuire. 3.2.2. Procesul inchizitorial apare o dată cu dezvoltarea caracterului oficialităţii procedurii vechi privat-acuzatoriale, prin excluderea principiului egalităţii părţilor, prin negarea drepturilor elementare ale învinuitului care devine obiectul examinării, supus celei mai crude experimentări (tortură, arest şi proces secret); prin negarea dreptului victimei de a acuza şi înlocuirea lui cu voinţa impersonală a legii care mişcă procesul înainte; prin negarea poziţiei judecătorului legat de teoria probelor formale impuse de legiuitor; prin înlocuirea noţiunii "învinuire" cu noţiunea "motive de pornire a procesului"37. Treptat procesul privat acuzatorial este înlocuit cu procesul inchizitorial pentru o serie de infracţiuni grave, unde chestiunea tragerii la răspundere penală nu mai este un drept privat, ci un drept public, realizat de către organele statului. Deşi procesul inchizitorial este o formă tipică perioadei feudalismu lui, aspecte de investigaţie {inguisitio), în vederea căutării probelor de către judecător, se întâlnesc în Roma38 (în perioada monarhiei) în timpul efectuării cercetărilor de către şeful poliţiei (praefectus vigilium) şi al susţinerii învinuirii în faţa judecăţii prefectului oraşului (preafectus urbanus) pentru diferite crime grave, cumulându-se funcţiile de învinuire şi judecare. Forma inchizitorială este specifică procesului penal în provinciile romane, unde guvernatorul avea atribuţii administrative şi judecătoreşti exercitate în teritoriu de către magistraţii superiori (dumviri iure şiguattorvirP9), forma privat-acuzatorială fiind ineficientă din cauza criminalităţii determinate de agresiunea Imperiului Roman40 contra teritoriilor ocupate. Elemente de proces inchizitorial se foloseau din cele mai vechi timpuri la judecarea cauzelor penale privind infracţiunile flagrante (în cazul judecării infractorului la locul săvârşirii infracţiunii) şi a infracţiunilor urmărite de strigătul sau învinuirea obştească41, iar izvorul principal al procesului inchizitorial este recunoscut procesul ecleziastic (canonic)42 care s-a răspândit în Europa în sec. XI-XII şi asupra procesului laic.

37

M. fi. c!)oMHMiţKMM, Kypcyzonoanozo cydonpouseodcmea, TOM. 1, Anbtjia, CaHKT-IleTep6ypr, 1996, c. 17.

M. A. 4e7ibLţoB-Be6yTOB, op. cit., p. 152-154. , : Emil Cernea, Emil Mokuţ, op. cit., p. 22. ■ w Ion Gheorghiu-Brâdeţ, Criminologiei generală romanească, Braşov, 1993, p. 31. 38 w

partea generală 41

^

M A. He;ibUOB-Be6yTOB, op. cit.,p. 207. M. 51. OOMHMUKMW, op. cit., p. 21-24.

21 ;

:•;

Procesul inchizitorial este specific şi dreptului medieval în Moldova şi Ţara Românească, unde domnitorul delega un dregător care să cerceteze şi să judece o pricină după indicaţiile date în porunca domnească, precum şi să execute hotărârea luată43, iar marii dregători cercetau şi judecau pricinile penale şi fără delegaţie, având o competenţă materială de judecată proprie {ratione material) si personală (ratione personal)41, cumulându-se astfel funcţiile de urmărire, învinuire şi judecare. începerea cercetărilor din oficiu de dregători în cazul săvârşirii infracţiunilor grave (omor, tâlhării) se făcea atât în interes public -pentru stabilirea dreptăţii, cât şi din interes material - judecătorul însuşea suma stabilită ca pedeapsă pecuniară pentru infracţiuni private45; cel condamnat la moarte avea posibilitatea (până în sec. al XVIII-lea) să-şi "răscumpere capul", plătind domnitorului sau marelui vornic gloaba {duşegubina)46. O particularitate a procesului inchizitorial din Principatele Româneşti era obligaţia satului de a prinde răufăcătorii, urmărindu-i până la hotarul cu satul vecin, unde "urma" răufăcătorului era transmisă în sarcina celuilalt sat; satul care pierdea urma plătea duşegubina. Această responsabilitate colectivă s-a menţinut paralel cu abilitarea unor dregători de a efectua numai urmărirea penală47. Reminiscenţe ale acesteia se regăsesc în Condica Criminalicească (în Moldova în perioada 1820-1826) prin dispoziţiile legii ce

reglementează urmărirea penală (prinderea şi cercetarea celui învinovăţit) efectuată de ispravnici,

Valentin Al. Georgescu, Ovid Sachelarie, Judecata Domnească în Ţara Românească şi Moldova, 1611-1830, Partea a Ii-a. Procedura de Judecată, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1982, p. 14. Petre Strihan, Judecata Domnească in Ţara Românească şi Moldova 1611-1831, Partea 1, Organizarea judecătorească, voi. I, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1979, p. 117-118. Valentin Al. Georgescu, Ovid Sachelarie, op. cit., p. 62. Idem, p. 21-22. Pârcălabul, vornicii şi cămăraşii au putere să caute şi să cerceteze toate pricinile, însă de a le hotărî nu au ei voie, fără numai pre cele mai mici" (Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Literatura artistică, Chişinău, 1988, p. 133). Marele armaş avea atribuţii de a prinde, aresta şi transporta vinovaţii spre a fi înfăţişaţ i divanului, precum şi a cerceta pe cei bănuiţi, fund puşi la "cazne" sau "truduri", dându-li-se "strânsoare" ca să mărturisească fapta Şi să arate pe complici (Valentin Al. Georgescu, Petre Strihan, Judecata domnească în Ţara Românească şi Moldova 1611-1830, Partea I, Organizarea judecătorească, voi. I, 1740-1830) Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1981, p. 139). Hatmanul în ^ oiaova in perioada 1740-1831 avea următoarele atribuţ ii: să urmărească şi să prindă pe alhan, să facă primele cercetări împotriva celor vinovaţi de omoruri, tâlhari, furturi şi alte apte penale grave, luând interogatorii, declaraţii de martori, ţinând registre cu lucrurile uiate, piecum să înainteze pe infractori împreună cu actele încheiate şi corpurile delicte la instanţa de judecată (Valentin Al. Georgescu, Petre Strihan, op. cit, p. 139).

22

DREPT PROCESUAL PENAL

căpitani de margine, ocolaşi, căpitani de târguri, căpitani de poştă, în ea fiind cuprinse şi dispoziţii privitoare la organizarea poterelor cu târgoveţi şi săteni. O altă trăsătură specifică procesului inchizitorial, cunoscută vechiului drept românesc, este neadmiterea încetării procesului prin împăcarea părţilor chiar şi în cazul când s-a pornit în urma plângerii părţii vătămate. Astfel, izvoarele istorice de drept relatează cazuri de răpiri de femei elocvente sub acest aspect: "Când va mărturisi muiarea singură de va dzice cum s-au răpit cu voia ei, pentru să scape răpitorul de certarea morţii, atuncea să cade să cerceteze bine giudeţul să nu fie tocmeala părinţilor răpitorului sau al rudelor lui"48, "şi de are face şi pace, vinovatul nuş va folosi nemica cu această pace ce să va certa cu moarte"49. Chiar şi în cazul "suduitului" (insultei) nu se accepta iertarea: "semnele ce scriu mai sus arată cum cel suduit au ertat pri cel ce lau suduit, înainte, până a nu întră acele cuvinte în urechile giudeţului, iară de-1 va erta după ce va fi înţeles giudeţul, atunce nu se cheamă iertare aceaia sudalmă"50. Iertarea infractorului de către victimă sau succesorii săi în urma despăgubirilor primite atrăgea de obicei transformarea pedepsei capitale în amendă51, dar nu absolvirea de răspunderea penală. Domnul, dar nu cel vătămat sau rudele lui, aprecia dacă era cazul sa fie răscumpărat capul infractorului în funcţie de antecedentele infractorului. Specific procesului inchizitorial european în (Franţa, Germania, sec. XVXVIII) este sistemul probelor legale52 în vederea stabilirii adevărului într-o cauză penală. Astfel, judecătorului i se atribuia rolul de a constata existenţa probelor care aveau forţă probantă dinainte stabilită. în Moldova şi în Ţara Românească procedura penală a cunoscut (în sec. XV-XIX) sistemul probelor de convingere. Acesta presupunea că proba administrată nu-1 silea pe judecător să achite sau să condamne, după cum dovada nevinovăţiei a fost sau nu făcută, soluţia fiind lăsată la libera convingere a judecătorului53. în sistemul probatoriu din Principatele Româneşti predomina proba testimonială care avea la bază mărturisiri simple şi sub jurământ ale părţilor sau ale martorilor, precum şi ale jurătorilor penali, unde persistă ideea arhaică a dezvinovăţirii subiective, prin solidarizarea efectivă, globală şi nemotivată strict raţională54.

JS

Valentin Al. Georgescu, Ovid Sachelarie, op. cit., p. 139-143. " Carte românească de învăţătură, 1640, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1961, p. 132.

Partea generală 511 51

Idem, p. 137.

Valentin Al. Georgescu, Ovid Sachelarie, op. cit., p. 22. - M. A. He;u>u,OB-Ee6yTOB, op. cit., p. 250-253, 280-282, 288-292. " Valentin Al. Georgescu, Ovid Sachelarie, op. cit., p. 170. "' Idem, p. 27.

5

23

în materia folosirii probei cu martori în vechiul drept românesc deseori s-a aplicat adagiul (testis unus testis nulus)s\ precum şi o serie de norme juridice sociale: morale, religioase, arătate în manualul de legi al lui Mihai Fotino din 1765 si în alte izvoare56, ce redau elocvent particularităţile dreptului feudal. Alte mijloace de probă cunoscute procesului inchizitorial românesc sunt prezumţiile legale, bazate pe amănunte cazuistice57; expertiza care apare într-o anumită formă embrionară, folosindu-se declaraţiile unor specialişti în medicină, în cauze privind infracţiuni contra persoanei58; înscrisurile care în materie penală sunt actele îndeplinite de dregători în efectuarea urmăririi penale5,) sau în urma unor cercetări la faţa locului efectuate prin delegaţia (însărcinarea) instanţei de judecată; cunoştinţa personală a judecătorului cu privire la faptele procesului dinainte de desfăşurarea lui60. Recunoaşterea vinovăţiei de către învinuit în procesul inchizitorial avea o importanţă deosebită, considerându-se "regina probelor". Pentru dobândirea acestei declaraţii frecvent se aplica tortura. O serie de izvoare istorice de drept din Europa medievală61 reglementează expres condiţiile interogării cu aplicarea forţei - metodă specifică procesului inchizitorial.

55

56

Legiuirea Caragea în Ţara Românească (1818), prevedea regula: "Un martor singur ca nici unul se socoteşte", iar în Moldova - Manualul juridic al lui Andronache Donici (1805-1814), deşi prin Condica criminalicească, s-a încercat să se înlăture aplicarea aces tui adagiu (Valentin Al. Georgescu, Ovid Sachelarie, op. cit., p. 156-157). Idem, p. 156-157.

' Prezumţia în caz de omor prin otrăvire: "Prepusurile otravei, de unde să iau, să se poată crede" (Carte românească de învăţătură, op. cit., p. 99-100). Condica Criminalicească prevede în par. 142 şi 143 o serie de prezumţii prin care se poate dovedi fapta incriminată (Valentin Al. Georgescu, Ovid Sachelarie, op. cit., p. 172). Carte românească de învăţătură prevede în caz de rănire: "Când va dzice vraciul că iaste rana moarte, îl vom crede" (p. 107) sau în cazul stabilirii stării psihice a învinuitului: "...iară pentru să-1 cunoască giudeţul au adevărat iaste nebun trebuie să-1 întrebe giudeţul multe întrebări şi în multe fealuri şi cu multe meşteşuguri şi să întrebe şi pe vraci carii foarte lesne vor cunoaşte de va fi nebun cu adevărat" (p. 166). Condica Criminalicească prevede în par. 137, ca "tacriurile ispravnicilor, practicatele, jurnalul şi alte obşteşti documentari au credinţa de obşte şi pentru aceae dau legiuită puteare de dovadă" (Valentin Al. Georgescu, Ovid Sachelarie, op. cit., p. 166). "" Idem, p. 49. 5

A se vedea: XpecmoMamun no ucmopuu zocydapcmaa u npaea sapydeMHbix cmpau. Flofl pea. 3. M. HepHH/iOBCKoro, «IOpnflnqecKaji /iHTeparypa», MocKBa, 1984, c. 132. "Caro-lina" (Constituţia Criminalis Carolina) din 1532 pentru Germania şi ordonanţele Despre fi4ecată şi menţinerea ordinii în Regat din 1498 şi Despre efectuarea justiţiei din 1539 pentru Franţa.

24

DREPT PROCESUAL PENAL

Tortura ca mijloc de interogare a învinuitului a fost folosită şi în Principatele Româneşti62, deşi recunoaşterea vinovăţiei de către învinuit era apreciată de către judecător, cu luarea în consideraţie şi a altor probe, iar prin textul de lege "mărturisirea o va face de bună voie şi va fi întovărăşită cu aşa feliu de întâmplări, a căror adevăr se dovedeşte din curgerea pricinii"63 s-a încercat să se limiteze aplicarea torturii în procesul penal românesc. O altă particularitate distinctă a procesului inchizitorial este faptul neapli-cării principiului prezumţiei nevinovăţiei. învinuitul era impus să-şi dovedească nevinovăţia. în vechiul proces românesc, mai ales în procedurile jurătoreşti, sarcina probei era trecută în seama acuzatului pentru dezvinovăţire, neaplicân-du-se regula (onus probandi incumbit ei qui dicit non ei qui negat) 6*. Principiul prezumţiei nevinovăţiei persoanei în procesul inchizitorial nu era respectat şi la etapa pronunţării sentinţei. Dacă era stabilită deplin vinovăţia, se pronunţa în mod tradiţional condamnarea, dacă nu - achitarea, iar în cazul insuficienţei probelor pentru a adopta soluţia definitivă, învinuitul era lăsat sub învinuire pe un termen nedeterminat în baza sentinţei specifice (le plus ample informe)65, aplicate în Franţa conform "Marii ordonanţe penale" din 1670. Desfăşurându-se în formă scrisă şi secretă, procesul inchizitorial exclude elementul de contradictorialitate şi, respectiv, participarea apărătorului. Astfel, în procesul inchizitorial francez apărătorul nu se admitea decât în cazuri excepţionale66, iar în pricinile penale vechilul (avocatul în vechiul proces românesc) nu se admitea67, motivându-se că "învinuiţii trebuie să răspundă personal, fără a apela la ajutorul reprezentantului"68, pentru a nu admite împiedicarea aflării adevărului. Forma inchizitorială se regăseşte în procesul penal modern în statele sistemului de drept continental în faza urmăririi penale cu o serie de modificări determinate de principiile noi ale procesului. 3.2.3. Procesul acuzatorial apare în urma reformării procesului inchizitorial, ca reacţie la măsurile de tortură aplicate individului în cadrul acestei activi-

" Valentin Al Georgescu, Petre Strihan, op. cit., voi. II, p. 168-169. 63

Valentin Al. Georgescu, Ovid Sachelarie, op. cit., p. 170.

64

Idem, p. 27-28.

65

'" 67

M. A. 4e;ibu;oB-Be6yTOB, op. cit., p. 254. Idem, p. 247. Pravilniceasca condică din 1780 din Ţara Românească şi Manualul juridic al lui A. Doni-ci în Moldova interziceau vechilia în pricini de vinovăţie (Valentin Al. Georgescu, Ovid Sachelarie, op. cit., p. 123-124).

Partea generală

25

taţi. Totodată, aceste măsuri nu asigurau deloc interesele justiţiei, transformând judecătorul în instrument mecanic de aplicare formală a legii, unde eroarea judiciară era fenomen obişnuit, iar adevărul obiectiv nu era nicidecum cunoscut69. Astfel, în Franţa, în sec. XVIII, forma inchizitorială a procesului este înlocuită cu forma acuzatorială. învinuitului i se acordă drepturi la administrarea probelor, iar trimiterea în judecată se dispune de reprezentanţii poporului, care participă şi la înfăptuirea justiţiei prin Curţile cu juraţi70, asigurând drepturile şi libertăţile persoanei în proces. în urma reformei judiciare în Franţa este adoptat, în 1808, Codul de procedură penală (Cod d'instruction criminel-le) care a creat un sistem mixt71 de procedură, luându-se ca model procesul penal englez reorganizat sub influenţa instituţiilor locale72 specifice procesului inchizitorial în faza urmăririi penale, care rămâne nepublică şi scrisă, iar faza judecării cauzei devine publică, orală şi contradictorială73. Caracterul contra-dictorialităţii fazei examinării cauzei în instanţa de judecată, cu particularităţi specifice, deosebite de "contradictorialitatea" procesului englez, a determinat forma acuzatorială a procesului penal francez. Astfel, conform Codului de procedură penală francez din 1808, preşedintele instanţei de judecată avea atribuţia de a interoga minuţios inculpatul, după care era posibilă interogarea de către procuror şi alţi participanţi. Având funcţia aflării adevărului la etapa anchetei judecătoreşti prin oricare acţiuni suplimentare din oficiu (de exemplu, dispunerea unei expertize, citarea unor noi martori, cercetarea la faţa locului şi altele), preşedintele şedinţei de judecată a fost numit "al doilea acuzator"74 în proces, fapt care confirmă esenţa acuzatorială a acestei faze. Procesul •pferial francez, fiind divizat în baza codului din 1808 în două faze principale, uijdeinstrucţia (ancheta) rămâne inchizitorială, iar judecata este guvernată de principiile procedurii acuzatoriale, a fost definit ca proces inchizitorial-acu-«atorial75. Aceeaşi procedură acuzatorială se instituie şi în România în urma ftfomulgării Codului de procedură penală din 1864, datorită faptului că principala sursă de inspiraţie pentru cei ce l-au redactat a fost Codul de instrucţie criminală din Franţa (1808)76. "8

M. A. He/ibiiOB-Be6yTOB, op. cit., p. 247.

W. ÎL
M. A. 4e«biroB-Be6yTOB, op. cit., p. 489.

Igor Dolea, Curţile cu juraţi in procesul penal, Chişinău, 1996, p. 9-10.

74

Idem, p. 491.

M. A. Henbu.oB-Ee6yroB, op. cit., p. 474.

75

Idem, op. cit., p. 479.

M. fl. 0OMHMIIKMH, Op. cit., p. 30.

Liviu P. Marcu, Istoria dreptului românesc, Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 204-205.

26

DREPT PROCESUAL PENAL

Pentru forma publică acuzatorială a procesului este caracteristică acordarea unor împuterniciri mult mai largi procurorului 77 în exercitarea funcţiei învinuirii decât apărătorului, care, deşi era admis în faza instrucţiei (în Franţa prin Legea din 189778, în România prin Legea din 190279), după prima interogare a învinuitului, nu se bucura de aceleaşi drepturi, în susţinerea apărării, nici la judecată. Pentru asigurarea cercetării şi examinării complete şi obiective a cauzelor penale în procesul acuzatorial funcţia urmăririi penale şi acuzării, exercitată de procuror, judecătorul de instrucţie şi poliţie au fost divizate de funcţia trimiterii în judecată şi examinării, exercitată de judecători în cadrul Camerei de acuzare sau al instanţelor de judecată. Hotărârea judecătorească era valabilă dacă fusese dată de autoritatea judecătorească competentă şi constituită conform legii şi dacă era motivată să conţină textul legii aplicate, iar căile ordinare de atac erau (poziţia şi apelul)80 şi cele extraordinare, fapt ce confirmă consolidarea principiului legalităţii procesului penal. Un alt aspect prerogativ al procedurii acuzatoriale este trecerea de la sistemul probelor legale (formale) la principiul liberei aprecieri, preluat din procesul englez, unde judecătorii (juraţii) apreciau probele după propria convingere. Se întâlnesc şi reguli specifice sistemului acuzatorial francez vechi privind divizarea martorilor în două categorii: de încredere81 şi fără încredere sau privind dovada unor delicte prin procese verbale întocmite de funcţionarii publici, care pot fi contestate numai prin declararea lor ca fiind false82. Sarcina probaţiunii în procesul acuzatorial le revenea procurorului şi părţii civile, care erau obligaţi să dovedească faptul săvârşirii infracţiunii, vinovăţiei şi prejudiciul material. Dacă aceste aspecte nu erau dovedite, învinuitul beneficia de prezumţia nevinovăţiei. Astfel, principiul prezumţiei nevinovăţiei, recunoscut oficial prin art. 9 al Declaraţiei Drepturilor Omului şi Cetăţeanului din 178983, a schimbat rolul subiecţilor în probaţiune, acordând o poziţie favorabilă

M. A. He/n>aoB-Be6yTOB, op. cit., p. 490-491. Idem, p. 496. Elena Aramă, Istoria dreptului românesc, Chişinău, 1995, p. 132. Liviu P. Marcu, op. cit., p. 205. M. A. He/ii>rioB-Ee6yTOB, op. cit., p. 500. Idem, p. 501.

Partea generală M. C. CrporoBHH, Ilpaso oâeuuxeMoao MocKBa, 1984, c. 65.

27

HU

3aui,utny u npe3y\tu,ux HeeuHoeuocmu, HayKa,

celui învinuit. Totodată, din prezumţia nevinovăţiei s-au desprins o serie de reguli procesuale formulate în legislaţia şi.dpctrina franceză din sec. al XIX-lea: 1. a) inculpatul care neagă faptul săvârşirii infracţiunii nu este obligat să prezinte probe în acest sens; b)dacă inculpatul se referă la împrejurări care exclud faptul săvârşirii infracţiunii sau vinovăţiei, el nu este obligat să le dovedească. Aceste împrejurări se vor dovedi de procuror; c)dacă învinuitul a săvârşit o tentativă şi acţiunile date pot constitui începutul diferitelor infracţiuni, judecata va considera că tentativa s-a săvârşit asupra unei infracţiuni mai puţin periculoase. 2.La condamnarea de către judecata primei instanţe condamnatul poate fi lăsat în libertate până la soluţionarea apelului sau recursului, care suspendă executarea sentinţei de condamnare. 3.La numărarea buletinelor date de juraţi, cele neîndeplinite sau neclare se consideră în favoarea inculpatului. 4.Egalitatea voturilor juraţilor pentru achitare şi condamnare atrage achitarea inculpatului. 5.Judecata are dreptul să suspende acţiunea verdictului de învinuire a juraţilor şi să trimită cauza la o nouă examinare, dacă juriul a

luat o decizie greşită. Acest drept nu se aplică în cazul emiterii greşite a unui verdict de achitare. 6.Situaţia inculpatului nu poate fi înrăutăţită dacă sentinţa a fost atacată cu apel sau recurs de către acesta. 7.Nu se admite revizuirea cauzei în privinţa celui achitat, dacă circumstanţele noi apărute dovedesc achitarea greşită (M. A. 4enbiiOB-Be6yTOB, op. cit., p. 504-505). Procesul penal sovietic a fost dominat de principiile procedurii acuzatoriale, rolul instanţei de judecată având următoarele particularităţi84: a)instanţa de judecată avea obligaţia de a declanşa procesul penal în cazul depistării indiciilor infracţiunii (art. 3 din CPP al RSSM); b)instanţa de judecată avea obligaţia de a lua toate măsurile prevăzute de lege pentru cercetarea sub toate aspectele, completă şi obiectivă, a circumstanţelor cauzei (art. 14 din CPP al RSSM);

Unele dispoziţii vechi ale procesului penal sovietic s-au păstrat până astăzi în procedura rusă. Astfel, "contradictorialitatea examinării cauzei în judecată nu a căpătat o dezvoltare consecutivă" tyzonoeHuu npou,ecc, lOpwcTT,, MocKBa, 1995, nofl. pea. P. A. /IynHHCKOft, C. 14).

28

DREPT PROCESUAL PENAL

c)instanţa de judecată era abilitată să remită cauza la organele de urmărire penală pentru cercetare suplimentară din faza trimiterii în judecată (art. 205 din CPP al RSSM) sau din faza examinării cauzei în prima instanţă (art. 225 din CPP al RSSM); d)examinarea cauzei în prima instanţă era posibilă în lipsa procurorului (art. 240 din CPP al RSSM); e)instanţa de judecată declanşa procesul penal pentru noi fapte sau noi persoane la examinarea cauzei în prima instanţă (art. 221, 222 din CPP al RSSM); f)Preşedintele Judecătoriei Supreme şi locţiitorii lui aveau dreptul de a ataca hotărârile judecătoreşti definitive în ordine de supraveghere, (art. 351 din CPP al RSSM). 3.2.4. Procesul contradictorial este cunoscut în ţările sistemului anglosa-xon (Anglia, Statele Unite ale Americii, Canada), care se bazează pe egalitatea părţilor şi separarea funcţiilor între învinuire, apărare şi judecată atât în faza judecăţii, cât şi în faza urmăririi penale. Astfel, justiţia penală engleză a fost definită ca, o căutare publică în scopul aflării adevărului, unde pentru atinge rea reală a acestuia îmbracă forma competiţiei între acuzator şi inculpat85. Urmărirea penală în procesul contradictorial se desfăşoară atât de pe poziţia învinuirii, cât şi de pe poziţia apărării, iar rolul judecătorului este de a sancţiona o serie de măsuri cu caracter de constrângere (aducere forţată, arestare, percheziţie etc. desfăşurate la această etapă, iar pentru unele categorii de cauze de examinare preventivă a materialelor prezentate de părţi). în faza urmării penale (la examinarea preventivă) audierea martorilor şi experţilor se face fără excepţii în prezenţa învinuitului sau apărătorului, care au dreptul să participe la ascultarea acestora. Audierile se desfăşoară în mod încrucişat de către acuzator (sau avocatul lui) şi de către învinuit (sau avocatul lui)8". Procesul penal englez este dominat de principiul prezumţiei nevinovăţiei, care presupune că sarcina probaţiunii revine acuzării: ea care trebuie să dovedească faptul comportării ilegale a învinuitului, pornind de la regula generală (cel care afirmă trebuie să dovedească faptul dat). Totodată, în teoria engleză a probaţiunii sunt cunoscute reguli de trecere a sarcinii probaţiunii de la acuzator la învinuit (sau apărătorul lui), în funcţie de afirmaţiile invocate de apărare la acuzaţia adusă. Astfel, faptul că inculpatul a executat pedeapsa

Partea generală M. A. He/lbaoB-Ee6yTOB, op. cit., p. 413. Idem, p. 421.

29

pentru infracţiunea dată sau a fost graţiat sau achitat pentru aceeaşi acuzaţie se va proba de cel acuzat, iar faptul că învinuitorul este iresponsabil se va proba de apărător87, aplicându-se în ultimul caz prezumţia că starea normală se presupune până când nu se va dovedi contrariul. în sarcina învinuitului se pune dovedirea alibiului, precum şi a tuturor circumstanţelor cunoscute de el şi invocate în apărarea sa88. în procesul penal contradictorial organele de stat ce desfăşoară urmărirea penală (poliţia, procuratura) nu au obligaţia să adune probe în favoarea învinuitului; acesta, în schimb, trebuie să întreprindă măsuri active cu ajutorul avocaţilor, detectivilor particulari şi experţilor pentru a administra probe în apărarea sa. în acest scop, legislaţia federală a SUA din 1964 privind justiţia penală prevede acordarea unei sume de bani (până la 300 de dolari) învinuitului pentru cheltuieli în scopul apărării sale89. Examinarea cauzei în procesul penal contradictorial are loc după forma procesului civil, unde părţile prezintă probele în acuzare sau în apărare faţă de instanţa de judecată, care are rolul unui arbitru. Desfăşurarea anchetei judecătoreşti în procesul anglo-saxon depinde de faptul recunoaşterii sau nerecunoaşterii vinovăţiei de către învinuit. Astfel, dacă învinuitul recunoaşte vina sa la

acuzarea adusă de acuzator, ancheta judecătorească nu se desfăşoară şi judecătorul emite sentinţa fără a mai pune juraţilor întrebarea cu privire la fapte şi vinovăţie90. ■-•' în cazul când învinuitul neagă faptul săvârşirii infracţiunii şi acuzatorul Rti aprezentat suficiente probe în acuzare, judecătorul emite ordin de înscriere tepfocesul-verbal a verdictului de achitare fără a transmite cauza spre examinare juraţilor91. O instituţie specifică procesului penal contradictorial din SUA este convenţia de recunoaştere a vinovăţiei, care se încheie între părţi şi presupune obligaţia'ca acuzarea să reîncadreze fapta într-o componenţă de infracţiune mai puţin gravă, iar învinuitul să recunoască vinovăţia în faptul săvârşirii acestei infracţiuni92.

87

Idem, p. 439-440.

A. M. J]y6eHcKMJi, npedeapumenbHoe paccnedoetmue no 3aKOHodamenbcmey KanumanucmimecKux iocydapcme, "K>pnsMHecKa>i jiMTepaTypa", MocKBa, 1977, c. 40. Dallin H. Oaks and Warren Lehman, A Criminal Justice System and the Indigeni, Chicago-London, 1968, p. 135. *° M. A. HenbuoBBe6yTOB, op. cit, p. 429. " 17. A. 7IynHHCKa>i, op. cit., p. 518. "2 Idem, p. 525.

30

DREPT PROCESUAL PENAL

3.2.5. Forma mixtă a procesului s-a constituit în urma reformelor judiciare şi presupune existenţa elementelor procesului inchizitorial în faza urmăririi penale (caracterul nepublic şi scris; lipsa caracterului contradictoriu şi nemijlocirii; îndeplinirea funcţiei de urmărire penală concomitent cu luarea hotărârilor în cauză de către organul de urmărire sau procuror), precum şi a elementelor procesului contradictorial în fazele judiciare. Procesul penal al Republicii Moldova a căpătat o formă mixtă în urma modificărilor aduse Codului de procedură penală prin Legea din 9 decembrie 1994", care a schimbat esenţial94 rolul instanţei de judecată în proces cu particularităţi specifice formei contradictoriale. Legislaţia procesual penală a Republicii Moldova a cunoscut o reformă majoră prin adoptarea noului Cod de procedură penală la 14 martie 2003, care ai intrat în vigoare la 12 iunie 2003. Astfel pocesul penal al Republicii Moldova este un proces contradictorial, care va fi analizat detaliat în lucrarea de faţă.

§4. Forma procesuală a procesului penal 4.1. Noţiunea formei procesuale Legea indică şi dispune formele în care se manifestă şi se realizează activităţile procesuale. Formele reglementate de lege în care se desfăşoară procesul penal sunt denumite forme procesuale95. Forma procesuală (ordinea procesuală) a procesului penal constituie totalitatea condiţiilor stabilite în legea procesuală în baza cărora se desfăşoară procesul penal în general şi se adoptă hotărâri în cauză sau a unei acţiuni procesuale distincte (sau a unui complex de acţiuni) care determină raportul şi succesiunea acţiunilor efectuate cu soluţiile date96. Forma procesuală exclude arbitrariul din procesul penal şi stabileşte un regim juridic imperativ de desfăşurare a acestei activităţi, fiind totodată considerată garanţie împotriva abuzurilor97.

93 94

95

Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 9, 1995, art. 92. în urma modificărilor Codului de procedură penală prin Legea din 9 septembrie 1994, instanţa de judecată a fost trecută din categoria organelor de combatere a criminalităţii (organe de represiune) în categoria organelor de soluţionare a cauzelor penale (organe de apărare a drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanelor). Nicolae Volonciu, op. cit., voi. I, p. 14.

Partea generală

31

în funcţie de condiţiile şi succesiunea desfăşurării unei faze sau a procesului în întregime distingem forme procesuale, determinate de anumite particularităţi ale cauzei ca: gravitatea infracţiunii şi măsura de pedeapsă prevăzută de lege; vârsta minoră şi alte stări ale învinuitului; starea de iresponsabilitate a infractorului cauzată de o boală mintală; săvârşirea unor infracţiuni în condiţii de flagrantă; existenţa elementului internaţional în procesul penal. Tendinţa unificării procedurii după formă, prin stabilirea în lege a principiilor unice nu exclude diferenţierea formelor procesuale pentru anumite categorii de cauze penale. Diferenţierea formelor procesuale este absolut necesară ca şi unificarea, unde aceste două tendinţe opuse există într-o unitate dialectică98.

4.2. Formele procesuale în procedura penală a Republicii Moldova i■:■■>': Forma generală (tipică) este prevăzută de lege pentru majoritatea absolută a cauzelor penale ca tendinţă a unificării procedurii penale. Procedura în cau-»ă este formă dominantă în proces, fiind eficientă şi optimă pentru atingerea scopului procesului penal. Forma generală presupune efectuarea acţiunilor procesuale în baza regulilor unice şi parcurgerea tuturor fazelor obligatorii ale procesului penal. ■ 'Formele speciale99 sunt prevăzute pentru anumite categorii de cauze pe-fltfle, care pot fi clasificate în forme speciale ce se desfăşoară sub aspectul regulilor generale procesuale cu unele excepţii, determinate de particularităţile cauzei şi în forme speciale (atipice)100, unde lipsesc unele faze procesuale. Procedura în cauze cu privire la infracţiunile săvârşite de către minori se Evidenţiază prin faptul acordării unor garanţii procesuale suplimentare, determinate de asigurarea dreptului la apărare şi altor drepturi ale minorului101. Noul Ced de procedură penală a reglementat în capitole separate procedurile care au o formă specifică faţă de cea generală. Astfel, procedura în cauzele privind minorii este prevăzută în art. 474-488 din CPP. 96

M. 71. HKV6, npou,eccyani>HaH
" Declararea drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789 în Franţa, art. 11, prevedea: "Orice act îndreptat împotriva oricărei persoane în cazuri neprevăzute de lege şi fără o formă stabilită se consideră fărădelege şi tiranie" (fi. A. TlynHHCKas, op. cit., p. 36).

X. y. PycrainoB, yzonoeHuii npou,ecc. &opMbt, 3aKOH M npaBO, MocKBa, 1998, c. 16. Formele speciale urmează a fi deosebite de procedurile speciale, care determină ordinea de desfăşurare a unor activităţi legate de procesul penal (de exemplu, procedura aplicării de sancţiuni băneşti şi amenzi, procedura reparării prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală ale procuraturii şi ale instanţelor

judecătoreşti). Ion Neagu, op. cit., voi. I, Bucureşti, 1992, p. 11. Pentru detalii a se vedea Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie "Cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei în cadrul examinării cauzelor privind infracţiunile săvârşite de minori" nr. 37 din 12 noiembrie 1997.

32

DREPT PROCESUAL PENAL

Procedura aplicării măsurilor de constrângere cu caracter medical (art. 488-503 din CPP al RM) este determinată de starea de iresponsabilitate a făptuitorului în momentul săvârşirii infracţiunii sau după săvârşirea infracţiunii şi de pericolul ce-1 prezintă pentru societate prin natura faptei săvârşite şi caracterul bolii mintale. Judecarea cauzei se efectuează cu participarea obligatorie a procurorului şi apărătorului (art. 497 din CPP al RM). O altă formă procesuală atipică este procedura specială privind acordul de recunoaştere a vinovăţiei (art. 504-509). Această formă poate fi aplicată în privinţa unei persoane care îşi recunoaşte vinovăţia. Avantajul acestei proceduri este acela de a diferenţia persoanele care îşi recunosc vinovăţia prin aplicarea unui mijloc juridic, de atragere la răspundere penală a făptuitorului în cazurile când organele de urmărire penală şi procurorul nu pot fi sigure de condamnarea persoanei, iar apărarea nu este sigură de achitarea învinuitului. în situaţia descrisă acuzarea şi apărarea pot încheia un acord de recunoaştere a vinovăţiei de către învinuit. Dacă acest acord este legal şi acceptat de către judecător, atunci pedeapsa aplicabilă persoanei ce-şi recunoaşte vinovăţia este redusă cu o treime din plafonul ei superior (art. 80 din CP al RM). în cazul când este săvârşită o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă şi persoana îşi recunoaşte vinovăţia, nu prezintă pericol social şi poate fi reeducată fără aplicarea unei pedepse penale, urmărirea penală poate fi suspendată condiţionat (art. 510-512 din CPP al RM) cu liberarea ulterioară de răspunderea penală conform art. 59 din CP al RM. Procesul penal al Republicii Moldova prevede, pe lângă formele descrise, următoarele proceduri care îmbracă o formă procesuală atipică: Procedura de urmărire şi judecare a unor infracţiuni flagrante (art. 513-519 din CPP al RM). Procedura privind urmărirea penală şi judecarea cauzelor privind infracţiunile săvârşite de persoane juridice (art. 520-523 din CPP al RM). Procedura de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală şi ale instanţelor judecătoreşti (art. 524-525 din CPP al RM). Procedura de restabilire a documentelor judiciare dispărute (art. 526-530 din CPP al RM). Procedura în cauze penale cu element internaţional este specifică luptei contra fenomenului infracţional prin colaborarea statelor, care prevede acordarea de asistenţă judiciară în baza tratatelor sau convenţiilor internaţionale, iar în lipsa acestora conform regulilor generale ale reciprocităţii102. Legislaţia

Partea generală Nicolae Volonciu, op. cit., voi. II, 1996, p. 483.

33

procesual penală conţine un capitol ce reglementează asistenţa juridică internaţională în materie penală. Aceste proceduri speciale care îmbracă o formă diferită decât cea generală nu presupun o inegalitate a persoanelor în faţa legii sau încălcarea principiului legalităţii; ele conţin reglementările specifice şi particularităţile pe care le îmbracă forma procesuală penală în fiecare din aceste cazuri pentru aplicarea cât mai obiectivă a normei juridice de drept penal, fără însă a neglija particularităţile cauzelor descrise în aceste proceduri speciale.

§5. Fazele procesului penal 5.1. Noţiunea şi particularităţile fazei procesuale Având în vedere faptul că procesul penal este o activitate complexă şi unitară de acţiuni procesuale desfăşurate de multiple organe, se impune necesitatea atât doctrinală, cât şi practică de divizare a acesteia în mai multe etape principale numite faze procesuale. Divizarea procesului penal s-a făcut în perioada dezvoltării dreptului de procedură penală românească în secolul XIX. Astfel, Codul de procedură penală al României din 1865 prevedea expres că prima fază reprezintă descoperirea, urmărirea

şi instrucţia infracţiunilor, iar cea de-a doua fază judecarea proceselor103, deşi, prin natura lucrurilor, după cum menţionează literatura de specialitate104, procedura de judecată în evul mediu în Moldova şi Ţările Româneşti cuprindea următoarele faze: a)cercetarea pregătitoare în forme speciale a cauzelor penale de către anumite organe de stat, în afară de cauzele în care sancţionarea este încă în mâinile victimei şi a neamului său; b)cercetarea propriu-zisă de către judecător şi rezolvarea procesului; c)pronunţarea, redactarea, comunicarea şi executarea hotărârii judecătoreşti. La origine, procesul penal era alcătuit dintr-o singură fază principală judecata. Urmărirea penală apare mai târziu, în secolul XIII, în Europa într-o formă embrionară105 în cauzele penale privind unele infracţiuni de învinuire publică, în care agenţii puterii regale cercetau faptul săvârşirii infracţiunii din oficiu.

Emil Cernea, Emil Molcuţ, Istoria statului şi dreptului românesc. Casa de Editură şi Presă "Şansa" SRL, Bucureşti, 1991 p. 208. Valentin Al. Georgescu, Ovid Sachelarie, judecata Domnească în Ţara Românească şi Moldova, 16 11-183', Partea a Ii-a, op. cit., Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1982, p. 5. 04 Valentin Al. Georgescu, Ovid Sachelarie, op. cit., p. 5. °s Ion Neagu, op. cit., p. 33. 113

34

DREPT PROCESUAL PENAL

Reglementarea modernă a procesului penal împarte expres această activitate pe etape coordonate şi condiţionate reciproc pentru atingerea scopului general. Prin urmare, fazele procesului penal constituie diviziuni ale acestuia, în care se efectuează un complex de activităţi desfăşurate succesiv, progresiv şi coordonat, între două momente distincte ale cauzei penale, pe bază de raporturi juridice caracteristice în vederea realizării unor sarcini specifice106 de către organe oficiale. Nu orice etapă a procesului penal poate fi definită ca fază procesuală, în acest sens existând diviziuni mai mici, care se includ într-o fază, de exemplu, judecarea cauzei în faza primei instanţe este alcătuită din următoarele părţi: punerea pe rol a cauzei penale, partea pregătitoare a şedinţei de judecată, cercetarea judecătorească, dezbaterile judiciare şi ultimul cuvânt al inculpatului, deliberarea şi adoptarea sentinţei. Faza procesuală este componenta căreia îi sunt specifice următoarele particularităţi, menţionate în literatura de 107 specialitate : a)scopul distinct ce rezultă din scopul general al procesului penal; b)anumite organe şi persoane ce participă în această activitate; c)caracteristicile activităţilor efectuate de către subiecţii procesului penal; d)forma procesuală a acestei activităţi, determinată de specificul ei în procesul penal; e)caracterul raporturilor procesual-penale apărute între subiecţi; f)actul procesual (hotărârea) ce marchează finalizarea unei activităţi şi determină mişcarea cauzei penale spre o nouă treaptă calitativă. Totalitatea fazelor pe care le parcurge procesul penal constituie sistemul acestuia. Sistemul procesului penal al Republicii Moldova este alcătuit din faze obligatorii şi faze facultative pentru toate cauzele penale.

5.2. Fazele procesului penal al Republicii Moldova Sistemul acţiunilor procesual penale este divizat în următoarele faze obligatorii: urmărirea penală, judecarea cauzei în primă instanţă şi executarea sentinţei.

"I6 Nicolae Volonciu, op. cit., p. 21.

Partea generală

35

Fazele facultative ale procesului penal sunt: examinarea cauzei în urma exercitării căilor ordinare de atac (în apel şi recurs); examinarea cauzei în urma exercitării căilor extraordinare de atac (recursului în anulare şi revizuirii procesului). în Republica Moldova fazele procesului penal au cunoscut o delimitare diferită în Codul de procedură penală din 1961, comparativ cu legea nouă de procedură penală din 14 martie 2003 (în vigoare din 12 iunie 2003). în Codul procesual penal abrogat o fază distinctă a procesului penal era pornirea procesului penal. Declanşarea procesului penal se efectua (conform legii vechi) prin ordonanţa procurorului, anchetatorului penal sau organului de cercetare penală în cazul existenţei datelor suficiente cu privire la faptul săvârşirii infracţiunii. Problema delimitării acestei faze ca o etapă distinctă a fost obiectul unor polemici în tagma juriştilor. Actualmente, prima etapă a desfăşurării procesului penal este urmărirea penală. Codul de procedură penală are ca obiect reglementarea relaţiilor ce apar din momentul sesizării organului competent despre faptul existenţei unei informaţii privind o pretinsă infracţiune. Informaţia dată este verificată, iar începerea urmăririi penale este în funcţie de rezultatul verificării. Dacă ar fi să considerăm pornirea urmăririi penale o fază distinctă, am fi îndreptăţiţi să spunem că şi "punerea pe rol a cauzei" este o fază distinctă, or aceasta este o parte din faza de judecare a cauzei. Art. 274 din CPP reglementează modul de începere al urmăririi penale. Urmărirea penală constă în faptul efectuării actelor procesuale şi de investigare operativă de către organele de urmărire penală în scopul stabilirii circumstanţelor cauzei, administrării şi verificării probelor, identificării persoanelor vinovate de săvârşirea infracţiunii. în cazul stabilirii persoanelor vinovate şi a circumstanţelor infracţiunii se întocmeşte rechizitoriul, care se confirmă de procuror şi cauza se transmite în judecată, având efectul deferirii inculpatului justiţiei108. Judecarea cauzei în prima instanţă este a doua fază a procesului penal, care începe o dată cu sesizarea instanţei şi cuprinde toate activităţile procesuale desfăşurate de către aceasta sau în faţa ei pentru soluţionarea fondului cauzei. Faza dată este recunoscută ca fiind principală1"9 în procesul penal

107

yeoM06HO-npou,eccyanbHoe npaeo POCCUUCKOU Oedepaiţuu, nofl pefl. n. A. JIVUMHCKOW,

KDpMCT-b, MocKBa, 2001, c. 15.

Trimiterea inculpatului în judecată în procesul penal al Republicii Moldova a fost o fază distinctă între urmărirea penală şi examinarea cauzei în prima instanţă, în care judecătorul sau instanţa de judecată în şedinţa dispozitivă examinau o serie de circumstanţe privind deferirea inculpatului justiţiei (art. 196-212 CPP abrogate şi modificate prin Legea din 9 decembrie 1994, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 9, 1995, art. 92). M. C. OrporoBMM, op. cit., voi. I, p. 68.

36

DREPT PROCESUAL P E N A L

datorită examinării de către instanţa de judecată a probelor administrate de către părţi în condiţii de contradictorialitate soluţionând conflictul de drept penal prin constatarea vinovăţiei persoanei şi stabilirea pedepsei penale sau în caz contrar reabilitarea persoanei prin sentinţă de achitare. Momentul final al fazei judecării cauzei în prima instanţă este pronunţarea sentinţei. Judecarea cauzei în urma examinării căilor ordinare de atac este o fază facultativă, care poate urma după judecarea cauzei în prima instanţă, dar, în esenţă, poate fi considerată tot judecare a cauzei sau examinarea dosarului de către judecători în cazul când părţile, procurorul şi alţi participanţi nu sunt satisfăcuţi de soluţia dată de instanţa de fond şi atacă hotărârea în cauză cu apel sau recurs, iniţiind un control judecătoresc ierarhic superior sub aspecte de fapt şi de drept, pentru repararea erorilor judiciare. Apelul şi recursul sunt două căi ordinare de atac exercitate de titularii acestui drept împotriva hotărârilor nedefinitive, cauza parcurgând judecarea în apel la instanţa superioară urmată şi de judecarea în recurs, în cazul care cei interesaţi nu sunt de acord cu soluţia dată de instanţă în apel. în unele cazuri prevăzute de lege, când hotărârile instanţei de fond nu pot fi atacate cu apel, cauza penală poate parcurge doar judecarea în recurs, existând în acest sens o singură cale ordinară de atac; nefolosirea căilor de atac în termene prevăzute de lege implică intrarea în vigoare a hotărârilor judecătoreşti, care sunt executorii. Executarea hotărârilor judecătoreşti este faza obligatorie a procesului penal, care începe o dată cu rămânerea definitivă a hotărârilor judecătoreşti şi cuprinde activităţile instanţei de judecată de punere în aplicare a acestora, precum şi soluţionarea unor chestiuni apărute în timpul şi după executarea"0 pedepselor penale. Astfel, în faza dată instanţa soluţionează chestiunile privind amânarea executării sentinţei, eliberarea de pedeapsă din cauza bolii, executarea sentinţei în cazul când există şi alte sentinţe neexecutate, de asemenea, soluţionează cererile de stingere şi reabilitare înainte de termen, precum şi alte chestiuni (vezi art. 469 din CPP). Examinarea cauzei penale în urma exercitării căilor extraordinare de atac este o fază facultativă a procesului penal care se poate desfăşura, în funcţie de existenţa unor împrejurări deosebite, împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive, pentru a corecta eventualele erori din activitatea jurisdicţională

Partea generală

37

Executarea propriu-zisă a pedepselor penale nu este o activitate procesual-penală a instanţei de judecată sau a procurorului şi respectiv nu se include în procesul penal, dar este obiectul reglementării ramurii de drept execuţional-penal (penitenciar).

anterioară. Căile extraordinare de atac în procesul penal al Republicii Moldova sunt recursul în anulare şi revizuirea procesului, care vor fi analizate în cuprinsul altor compartimente ale lucrării de faţă.

§6. Funcţiile în procesul penal In cazul intervenirii unui conflict, generat de încălcarea legii penale, apare necesitatea soluţionării lui, acţiune realizată prin intermediul procesului penal. Procesul penal constituie mijlocul de realizare a dreptului penal, o activitate reglementată de lege şi desfăşurată de către organe speciale ale statului cu participarea părţilor şi altor participanţi cărora nu le sunt afectate direct interesele personale în cauza penală în care participă. Procesul penal are ca scop, în fiecare caz concret, descoperirea infracţiunii prin identificarea făptuitorului şi atragerea lui la răspundere penală. Un alt scop al procesului penal, care Se realizează prin faptul existenţei procedurii penale, este acela de a înfăptui justiţia în societate. înfăptuirea justiţiei, la rîndul său, nu poate fi numită justă sau echitabilă dacă se realizeză prin mijloace abuzive. în cadrul procesului penal se pot evidenţia trei interese majore: a)Primul este interesul general al societăţii de a avea un sentiment de siguranţă bazat pe cunoaşterea faptului că există organe imparţiale, independente şi competente unice care să

înfăptuiască justiţia. Acestea sunt instanţele judecătoreşti. Acestui interes major îi corespunde, în procesul penal, funcţia de judecare a cauzei. b)Un alt interes major este acela de atragere la răspundere penală, fără excepţii, a persoanelor care au săvârşit infracţiuni. Motivele sau scopul pedepsei au rădăcini profunde în istorie şi în gândirea filosofică. Se conturează astfel unele idei de bază: conform uneia, trebuie restabilită echitatea socială; conform alteia, infractorii trebuie să fie educaţi sau reeducaţi, sau în cele din urmă să fie pedepsite persoanele care au săvârşit infracţiuni, astfel generalizându-se certitudinea inevitabilităţii răspunderii penale. Pentru a satisface această exigenţă socială, h procesul penal cuprinde o altă funcţie - cea a acuzării. c) Un al treilea interes general este acela al posibilităţii persoanelor impli cate într-o cauză penală de a-şi apăra interesele cât mai eficient. Pen tru realizarea acestui drept în procesul penal există funcţia apărării. Funcţia judecăţii în procesul penal este realizată numai de către instanţele judecătoreşti, organe de stat care, în virtutea organizării şi funcţionării, realizează o activitate de soluţionare a unui conflict generat de o faptă care este încriminată în Codul penal. Funcţia de judecare este una distinctă de celelalte

38

DREPT PROCESUAL PENAL

două: acuzarea şi apărarea. Judecata este realizată de către judecători care sunt independenţi de oricare alt organ în stat şi se supun numai legii (art. 26 din CPP al RM). Judecata presupune o analiză imparţială a argumentelor acuzării şi ale apărării, adoptând, în baza intimei convingeri a judecătorilor, o sentinţă prin care se soluţionează cauza penală. Principiile şi normele juridice ale procesului penal sunt adoptate în spiritul respectării imparţialităţii judecătorilor şi neimplicării lor în susţinerea intereselor vreunei părţi a procesului penal. Funcţia acuzării este realizată în procesul penal de către procuror, dar dacă e să analizăm conceptual această funcţie, acuzarea este un proces activ la care contribuie, pe lângă procuror, şi organele de urmărire penală. Procurorul exercită urmărirea penală. în faţa instanţei de judecată este acuzator de stat şi reprezintă acuzarea în numele statului (art. 51 din CPP al RM). Pentru a avea un conţinut prin care procurorul să învinuiască o persoană, acuzarea îşi începe activitatea de la etapa urmăririi penale. Acuzarea, pe parcursul evoluţiei istorice şi în diferite sisteme de drept, sau chiar de la stat la stat, a cunoscut trei mari forme, care se aplică şi astăzi în multe state. în Republica Moldova până în 2003 au fost prezente toate trei formele: acuzarea privată; - acuzarea publică; acuzarea privat-publică. Legea procesual penală nouă - Codul de procedură penală din 14 martie 2003 - reglementează doar două forme: acuzarea publică şi acuzarea privată. Acuzarea privată în forma sa pură a fost un fenomen istoric care nu se mai aplică în statele ce tind a fi state de drept. Ea a reprezentat o perioadă în care acuzarea aparţinea victimei infracţiunii şi rudelor ei sau tribului'", fiind o caracteristică a popoarelor barbare. Acest timp de acuzare se realiza fără implicarea vreunui organ de stat sau care să reprezinte o autoritate publică. în viziune contemporană, acuzarea privată reprezintă situaţiile din diferite reglementări procesual-penale, în care urmărirea penală (acţiunea penală) se pune în mişcare la depunerea plângerii de către victima unei infracţiuni şi intervin organele statului (organele de urmărire şi Procuratură) care în baza legii preiau şi continuă urmărirea penală. Acest tip de acuzare este numit astfel (nu este acuzarea privată pură) din motiv că procesul penal se porneşte de către organe de stat, însă numai după depunerea plângerii de către victimă despre o infracţiune care s-a săvârşit. în caz contrar, urmărirea penală nu se porneşte

Partea generală

39

'" Traian Pop citat de Adrian Ştefan Tulbure, Angela Măria Tatu, în Tratat de Procedură Penală, ALL BECK, Bucureşti, 2001, p. 49.

şi dosarul nu poate ajunge nici în faţa unui judecător. Aceste cazuri, de regulă, sunt posibile în situaţiile unor infracţiuni specificate expres în art. 276 din Codul de procedură penală al Republicii Moldova. în cazul retragerii plângerii depuse de către partea vătămată, procesul penal încetează. Retragerea plângerii prealabile poate avea acest efect juridic în cazurile prevăzute la art. 276 din CPP până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti. Acuzarea publică reprezintă pornirea şi desfăşurarea procesului penal indiferent de voinţa victimei. Principiul oficialităţii obligă organele responsabile să descopere infracţiunea şi să atragă la răspundere penală făptuitorii indiferent de dorinţa de "răzbunare a victimei" sau de lipsa acestei intenţii. Urmărirea penală este un mijloc prin care se realizează administrarea informaţiei necesare pentru judecarea cauzei penale, din acest motiv actul de justiţie (de regulă, în cauzele mai grave decât acele infracţiuni pentru care este posibilă împăcarea excede interesele unei persoane, devenind un interes general al societăţii. î.rin Acuzarea publică este prezentă în majoritatea infracţiunilor prevăzute în Codul penal. în această situaţie organele de urmărire penală sau procurorul pornesc acţiunea penală (urmărirea penală) independent de faptul depunerii .plângerii prealabile de către victimă despre săvârşirea unei infracţiuni. Victima are dreptul depunerii plângerii la organul de urmărire penală sau la procuror, dar acest fapt nu are efecte juridice pentru pornirea sau încetarea

ur-fl»ăririi penale. în cazul săvârşirii unei infracţiuni statul este subiectul obligat «ă atragăla răspundere penală făptuitorii, pentru că justiţia nu este o activitate privată, ci este un proces general util pentru ordinea de drept şi societate. Acuzarea privat-publică. în acest caz procesul penal (urmărirea penală) porneşte doar la depunerea plângerii prealabile de către partea vătămată (victimă), dar nu încetează la retragerea ei. Organele de urmărire penală şi procuratura nu pot să pornească un proces penal fără ca victima să fi depus o plângere în acest sens. Această reglementare a fost prezentă în Codul de procedură penală al Republicii Moldova din 24 martie 1961, care a fost abrogat la punerea în aplicare a iCodului de procedură penală actual (din 14 martie 2003). Astfel, art. 94 din Codul de procedură penală al Republicii Moldova abrogat prevedea că împăcarea era posibilă în cazurile enumerate în art. 94, cu excepţia furtului săvârşit de cel care «Kttieşte împreună cu partea vătămată sau este găzduit de aceasta. Noul Cod de "procedură penală reglementează doar forma privată şi cea publică a acuzării. ■'•'■ Funcţia apărării. Apărarea în procesul penal există şi este realizată de 'ajrocaţi, pentru a asigura exigenţele de proces penal echitabil. De dreptul la apărare beneficiază toate persoanele, indiferent de faptul dacă recunosc sau nu •învinuirea. Chiar în cazul în care învinuitul recunoaşte fapta de care este în-ia*u»uit el trebuie să beneficieze de dreptul de apărare măcar şi pentru motivul

40

DREPT PROCESUAL P E N A L

de a nu fi tras la răspundere penală mai aspră decât fapta pe care a săvârşit-o. Dreptul de apărare implică dreptul la un apărător şi multitudinea de drepturi pe care le prescrie Codul de procedură penală pentru a-şi apăra interesele: dreptul de a nu se autoincrimina, dreptul de a administra sau invoca probe, dreptul de a participa la acţiunile de urmărire penală, la judecarea cauzei, dreptul de a pune întrebări altor participanţi la dosar, dreptul de a uza de căile de atac şi multe alte drepturi care sunt prescrise de legea procesuală pentru a realiza pe deplin cerinţele de apărare a persoanelor care fac parte din grupul procesual al apărării. Apărarea are drepturi egale cu acuzarea în procesul penal al Repu blicii Moldova pentru a se respecta principiul contradictorialităţii şi echităţii procesului penal. Acuzarea nu poate limita şi nu poate interveni în apărarea învinuitului, decât în cazul în care această limitare este prevăzută de lege. Rolul apărării în procesul penal este acela de a apăra interesele persoanei învinuite de săvârşirea infracţiunii. Apărarea tinde şi trebuie să nu admită pedepsirea unei persoane nevinovate. Avocatul, chiar în cazurile când este convins de vinovăţia clientului său, trebuie să utilizeze toate mijloacele legale pentru diminuarea răspunderii penale şi pentru excluderea abuzurilor în acest sens. Funcţiile în procesul penal şi raportul interacţiunilor sunt elementele de bază ale realizării principiului egalităţii în faţa legii şi a principiului contradictorialităţii. Dacă echilibrul este încălcat, riscăm să ieşim din cadrul unui proces echitabil şi contradictoriu, unde judecătorul înfăptuieşte justiţia, procurorul acuză (în şedinţa de judecată), iar avocatul apără interesele persoanei învinuite de săvârşirea unei infracţiuni.

§7. Garanţiile procesuale penale şi importanţa lor Pentru desfăşurarea procesului penal este deosebit de important ca organele de stat abilitate cu împuterniciri speciale să nu aibă posibilitatea unor abuzuri, iar persoanele participante să-şi realizeze drepturile şi interesele legitime fără nici o îngrădire. în acest sens legea prevede exercitarea unor atribuţii de către organele de stat (organul de urmărire penală, ofiţer de urmărire penală, procuror, instanţă de judecată) în atingerea scopului procesului penal care se intersectează cu numeroase drepturi şi libertăţi ale participanţilor la proces şi în mod special cu cele ale învinuitului, ce impune precizarea unor mijloace eficiente împotriva unor limitări ilegale. Astfel, garanţiile procesuale sunt

Partea generală

41

mijloace juridice ce asigură realizarea drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de lege tuturor subiecţilor în procesul penal. Din această definire rezultă semnificaţia generală a garanţiilor procesuale. în calitate de garanţii procesuale pot fi orice elemente care contribuie la rezolvarea optimă a cauzei penale, în conformitate

cu legea, cu adevărul şi cu necesităţile realizării scopurilor politicii penale"', într-o accepţiune mai restrânsă prin garanţii procesuale se înţeleg numai mijloacele care asigură drepturile participanţilor la cauza penală, adică mijloacele legale care permit exercitarea efectivă, reală şi consecventă a tuturor drepturilor procesuale în concordanţă cu interesele legitime ale fiecărei persoane115. Prin natura lor juridică generaţiile procesuale pot fi clasificate în: 1)mijloace ce asigură posibilitatea exercitării obligaţiilor şi împuternicirilor de către organele statului şi persoanele cu funcţii de răspundere pentru realizarea scopului procesului penal prevăzut de art. 1 al CPP; 2)mijloace ce asigură realizarea de către participanţi a drepturilor procesuale prevăzute, precum şi apărarea libertăţilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor. Deseori aceste două categorii de garanţii procesuale apar în calitate de antagonisme, când acordarea de multiple împuterniciri organelor de urmărire penală în scopul descoperirii infracţiunilor şi identificării vinovaţilor este apreciată de apărătorii drepturilor omului. Şi invers, excesul de diverse mijloace procesuale acordate participanţilor la procesul penal pentru apărarea unui drept subiectiv este interpretat de organele de urmărire penală ca o stare de imposibilitate de a descoperi infracţiunea şi respectiv

imposibilitatea atragerii la răspundere penală a vinovaţilor. Din aceste considerente în anumite momente şi situaţii determinate de scopul urmărit, în politica procesuală penală s-a manifestat tendinţa lărgirii atribuţiilor organelor de urmărire penală şi respectiv neglijarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, prin .-descoperirea infracţiunilor cu orice preţ. în perioada actuală se pune accentu pe asigurarea eficientă a drepturilor şi libertăţilor persoanei în procesul penal prin delimitarea atribuţiilor organelor de urmărire penală de atribuţiile instanţei de judecată, care are sarcina respectării drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor. Dispoziţii generale privind garanţiile procesuale penale în sens restrîns sunt reglementările constituţionale cu privire la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al exerciţiului unor libertăţi prevăzute de art. 54 din Constituţie" 4. Astfel, alin. (2) al art. 54 din Constituţie prevede că "exercitarea drepturilor şi libertăţilor nu poate fi supusă altor restrângeri decât celor prevăzute de lege, care corespund normelor unanim recunoscute ale dreptului

Nicolae Volonciu, op. cit., voi. I, p. 44. '" Ibidem. 114 Art. 54 din Constituţie în redacţia legii din 12.07.01, Monitorul Oficiatul Republicii Moldova, nr. 90-91, 2001, art. 699. 112

42

D R E P T PROCESUAL P E N A L

internaţional şi sunt necesare în interesele securităţii naţionale, integrităţii teritoriale, bunăstării economice a ţării, ordinii publice, în scopul prevenirii tulburărilor în masă şi infracţiunilor, protejării drepturilor, libertăţilor şi demnităţii altor persoane, împiedicării divulgării informaţiilor confidenţiale sau garantării autorităţii şi imparţialităţii justiţiei". Alin. (4) al aceluiaşi articol constituţional precizează că restrângerea trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi nu poate atinge existenţa dreptului sau a libertăţii. Garanţii procesuale privind realizarea scopului procesului penal sunt următoarele: 1)caracterul obligatoriu al ordonanţelor procurorului sau încheierilor instanţei de judecată în legătură cu desfăşurarea procesului penal pentru toate persoanele fizice şi juridice; 2)atribuţiile organelor de urmărire penală de a efectua unele acţiuni de urmărire penală de sine stătător, fără sancţiunea procurorului sau a instanţei de judecată; 3)atribuţiile organelor de urmărire penală de a reţine persoana timp de 72 de ore fără mandatul instanţei de judecată, precum şi posibilitatea acestora de aplica şi alte măsuri procesuale; 4)atribuţiile organelor de urmărire penală de a cita şi asculta orice persoană în calitate de martor (cu excepţia cazurilor prevăzute de art. 21 din CPP); 5)atribuţia procurorului de a sancţiona efectuarea unor acţiuni de urmărire penală ce limitează dreptul de a părăsi o localitate; 6)atribuţia instanţei de judecată de a aplica amenda judiciară în cazurile prevăzute de art. 201 din CPP; 7)reglementarea răspunderii penale pentru nerespectarea obligaţiilor procesuale de către unii participanţi (martori, partea vătămată, expert). Garanţiile procesuale privind respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanei sunt următoarele: 1)obligaţiile organelor ce desfăşoară procesul penal de înştiinţa participanţii despre drepturile procesuale şi de a asigura realizarea acestora; 2)obligaţia organelor de urmărire penală de cerceta circumstanţele cauzei sub toate aspectele complet şi obiectiv; 3)obligaţia organelor de urmărire penală şi a instanţei de

Partea generală

43

judecată de a emite hotărâri legale, întemeiate şi motivate; 4)exercitarea controlului respectării legii în faza de urmărire penală de către procuror şi instanţa de judecată;

5)atribuţia procurorului de a anula ordonanţele ilegale, precum şi repunerea în drepturi a persoanelor lezate prin acţiunile organelor de urmărire penală şi ale ofiţerului de urmărire penală; 6)atribuţia instanţei de judecată de a anula unele hotărâri ilegale ale organelor de urmărire penală; 7)posibilitatea părţilor de a ataca hotărârile şi acţiunile organelor de urmărire penală la judecătorul de instrucţie, în instanţa de judecată, precum şi în instanţele ierarhic superioare; 8)dreptul părţilor de a avea apărător sau reprezentant; 9)dreptul părţii de a lua cunoştinţă de materialele cauzei penale şi de a intra în posesia copiei unor hotărâri procesuale; 10)dreptul persoanei la repararea prejudiciului cauzat prin acţiunile organelor de urmărire penală şi ale instanţei de judecată; 11) reglementarea răspunderii disciplinare şi penale pentru abateri proceh. :: suale săvârşite de persoanele ce desfăşoară procesul penal. Garanţiile realizării scopului procesului penal şi garanţiile respectării drepturilor cetăţenilor participanţi la proces sunt elemente ale sistemului unic de mijloace juridice, care se află într-o legătură indisolubilă, exercitându-se în comun. La baza acestui sistem de garanţii se află corelaţia şi îmbinarea intereselor societăţii

cu interesele persoanei. Astfel, hotărârile şi cerinţele legale ale organelor de urmărire penală şi ale instanţei de judecată sunt obligatorii pentru participanţii la procesul penal, iar realizarea drepturilor subiective ale acestora din urmă sunt obligaţii legale ale organelor de stat. Totodată, garanţiile procesuale sunt prevăzute în lege şi, respectiv, fac parte din elementele for-Jjaei procesuale. Prin urmare, forma procesuală include totalitatea garanţiilor realizării scopului procesului penal, precum şi garanţiile respectării drepturilor şi libertăţilor individului ca subiect al acestei activităţi.

§8. Dreptul procesual penal şi legătura lui cu alte ramuri de drept Dreptul procesual penal, fiind o ramură de drept, este o parte componentă a sistemului dreptului şi are multiple conexiuni cu alte ramuri de drept. Procesul penal este procedura prin care poate fi realizat dreptul penal. Asemenea dreptului penal care ocroteşte diverse valori ale societăţii, dreptul procesual penal intervine de fiecare dată pentru realizarea justiţiei în orice situaţie când se atentează la viaţa persoanei, la proprietatea ei sau a statului, la drepturile politice ş.a. în continuare propunem analiza unor aspecte mai importante ce

44

DREPT PROCESUAL P E N A L

vizează legătura dintre procesul penal şi ramurile de drept ce interacţionează mai frecvent în procesul înfăptuirii justiţiei penale. Dreptul procesual penal şi dreptul constituţional Constituţia Republicii Moldova, ca lege fundamentală a statului, conţine temeiul legislativ al procedurii penale. Constituţia consacră expres în normele sale accesul liber la justiţie (art. 20), prezumţia nevinovăţiei (art. 21). Capitolul IX din Constituţie "Autoritatea judecătorească" reglementează o serie de raporturi care sunt desfăşurate în Dreptul procesual penal; în art. 25 şi 26 ale Constituţiei RM este recunoscută libertatea individuală, siguranţa persoanei şi dreptul la apărare; în art. 29 - inviolabilitatea domiciliului; în art. 30 - secretul corespondenţei. Dreptul procesual penal este ramura de drept care prescrie forma şi condiţiile în care se înfăptuieşte justiţia, atât în scopul apărării membrilor societăţii de atentate împotriva drepturilor constituţionale ale indivizilor, cât şi în scopul limitării pe cât e posibil a încălcării aceloraşi drepturi când titularul lor este o persoană bănuită, învinuită sau inculpată. Dreptul procesual penal şi dreptul penal Legătura dintre dreptul procesual penal şi dreptul penal este evidentă datorită structurii şi metodelor de realizare a acestor ramuri de drept. Dreptul penal este ramura ce stabileşte valorile sociale care necesită a fi protejate de normele juridice penale. Prin natura sa dreptul penal este dreptul material care poate să-şi atingă scopurile doar prin existenţa şi aplicabilitatea dreptului procesual penal. Dreptul penal şi-ar pierde utilitatea existenţei dacă aplicarea şi realizarea lui ar fi lăsate în seama unei implementări diferite de către diferiţi subiecţi de drept. Astfel, procesul penal este ramura de drept ce propune formele şi metodele unice, imperative de înfăptuire a justiţiei penale. în literatura de specialitate"5 legătura inseparabilă a dreptului procesual penal cu dreptul penal este apreciată astfel: "Dreptul penal fără procedura penală este un cuţit fără mâner, iar procedura fără drept penal este un mâner fără tăiş".

"5 Mommsen, Droitpenal de Romains, Paris, 1907, voi. I, p. XIV, citat de Nicolae Volonciu în Tratat de Procedură Penală, op. cit., voi. I p. 31.

Partea generală

45

Dreptul procesual penal şi dreptul procesual civil Procesul unic de realizare a justiţiei condiţionează existenţa organelor unice de înfăptuire atât a justiţiei penale, conform procesului penal, cât şi a justiţiei civile în carul procesului civil. în instanţele judecătoreşti de prim nivel (judecătoriile de sector) judecătorii examinează cauzele penale şi civile ca reprezentanţi plenipotenţiari ai statului în domeniul înfăptuirii justiţiei. Atât procedura penală, cât şi procedura civilă sunt ghidate de principii generale comune (principiul legalităţii, al accesului liber la justiţie, al egalităţii părţilor, al imparţialităţii judecătorului şi garantarea apărării intereselor proprii). Distincţia este dictată de ramurile de drept material (drept penal, drept civil), care constituie temeiul juridic al intervenirii ramurilor de drept procesual. :; .în procedura penală este admisă, prin lege, instituţia acţiunii civile care poate aduce în procedura penală elemente şi principii ale procedurii civile, astfel realizându-se o interacţiune care avantajează părţile implicate într-un proces penal, cărora le este soluţionat şi litigiul civil conex cu fapta infrac ţională care 1-a provocat. Cu toate aceste tangenţe, dreptul procesual penal şi dreptul procesual civil rămân a fi două ramuri distincte de drept, care se manifestă prin multiple deosebiri în plan instituţional, conceptual, organizatoric şi structural. Dreptul procesual penal şi dreptul civil De multe ori săvârşirea unei infracţiuni provoacă prejudicii materiale părţii vătămate sau părţii civile. în urma judecării cauzei penale este imperioasă şi soluţionarea problemei reparării prejudiciului material. în dreptul procesual penal mărimea daunei materiale şi modul de calculare a ei se realizează de către normele juridice din dreptul civil. Deseori încadrarea juridică a faptei penale depinde şi de mărimea prejudiciului cauzat patrimoniului unei persoane, în aceste situaţii dreptul civil intervine într-o cauză penală şi contribuie la soluţionarea justă şi echitabilă a cauzei. Dacă procesul penal ar neglija problema reparării prejudiciului material ar fi exclusă posibilitatea unei asemenea soluţionări. Deoarece unele instituţii ale dreptului civil: instituţia reprezentaţiei şi succesiunii, răspunderea civilă pentru fapta altuia, capacitatea de exerciţiu (care cunoaşte reglementări specifice în unele situaţii în procesul penal) sunt strâns legate, ele influenţează unele reglementări din procedura penală. Unele norme de procedură penală apără în mod direct valori de bază

şi

alte

drepturi

civile,

de

exemplu,

principiul

inviolabilităţii

proprietăţii (art. 13 din CPP al RM).

46

DREPT PROCESUAL PENAL

Dreptul procesual penal si dreptul administrativ Aceste ramuri de drept cunosc o legătură strânsă mai ales prin procedura asemănătoare de judecare a cauzelor. Dreptul administrativ cuprinde, în cercul de subiecţi ai ramurii sale, organe cu atribuţii şi în procedura penală (de exemplu, poliţia, Departamentul Vamal etc). Pe parcursul procesului penal ofiţerii de urmărire penală desfăşoară activitatea de urmărire penală reglementată de Codul de procedură penală. în cazul investigării unor cauze penale nu se exclud situaţiile de recalificare a faptei pretinse a fi penală în una administrativă, prin aplicarea sancţiunii conform Codului cu privire la contravenţiile administrative, fiind utile şi admisibile acţiunile realizate şi probele administrate conform procedurii penale. Dreptul procesual penal cunoaşte o interacţiune cu toate ramurile de drept. O infracţiune săvârşită împotriva unui obiect ocrotit de legea penală şi care este, de asemenea, obiect de reglementare a altei ramuri de drept, indisolubil se combină şi cu dreptul procesual penal care ţine cont de specificul reglementării şi oferă mijloacele necesare descoperirii infracţiunii cu respectarea normelor juridice din alte ramuri de drept. Cazurile de infracţiuni contra drepturilor de muncă implică şi normele juridice ale dreptului muncii, infracţiunile contra familiei aduc în procesul penal reglementările de drept al familiei necesare pentru buna desfăşurare a procesului penal. Legătura menţionată dintre dreptul procesual penal şi alte ramuri de drept este utilă datorită faptului că este imposibilă şi nedorită includerea unor norme juridice din alte ramuri în legislaţia procesual-penală pentru a evita repetarea normelor şi instituţiilor în toate ramurile de drept unde reglementările diferitelor ramuri se apropie, creând impresia de suprapunere a reglementării. Fiecare ramură de drept rămâne a fi una cu subiecţi, obiect de reglementare şi metode specifice ramurii respective.

§9. Ştiinţa dreptului procesual penal şi legătura ei cu alte ştiinţe Dreptul procesual penal, ca şi oricare altă ramură de drept, are o bază legislativă concentrată în unul sau mai multe acte normative. Dreptul procesual penal ca disciplină ştiinţifică nu se confundă cu dreptul procesual penal, deşi sunt indisolubil legate"6. Orice ramură a dreptului este formată

Partea generală

47-

din norme juridice, care sunt studiate de ştiinţa dreptului. Dreptul procesual penal este studiat de ştiinţa dreptului procesual penal. Ştiinţa juridică este un sistem de cunoştinţe despre raporturile juridice şi normele procesuale penale care reglementează aceste raporturi procesual-penale ce apar şi se dezvoltă în procesul investigării unei infracţiuni, pentru realizarea scopurilor procesului penal: descoperirea infracţiunii, identificarea făptuitorului şi a circumstanţelor cauzei penale, precum şi atragerea lui la răspundere penală cu respectarea normelor cu privire la un proces penal legal şi echitabil. Dreptul procesual penal, ca ştiinţă juridică, cuprinde un sistem de cunoştinţe cu valoare de adevăr obiectiv"7. Ştiinţa are rolul elaborării conceptelor şi metodelor de reglementare cât mai eficiente pentru activitatea procesual penală. Ştiinţa procesual penală, ca şi ramura dreptului procesual penal, poate fi împărţită în două mari compartimente: Partea generală şi Partea specială. Pentru a descrie şi analiza ştiinţa procesului penal, pe lângă obiectul de cercetare, este necesară cunoaşterea metodelor ştiinţei dreptului procesual penal Metodele logice folosite de ştiinţa procesului penal sunt analiza, sinteza, inducţia şi deducţia. Aceste metode sunt aplicate la cercetarea procesului penal în forma sa actuală şi în forma la care trebuie sa ajungă. De asemenea, este larg utilizată metoda istorică, ce studiază fenomenul procesual în evoluţia lui în timp, stabilind condiţiile istorice ale apariţiei normei şi aplicarea ei în diferite perioade. Metoda istorica este utilă mai ales atunci când este combinată cu cea- comparativă. Comparaţia permite studierea fenomenului prin raportarea rui la diferite sisteme de drept. Atunci când istoria ne oferă date concrete despre rezultatul aplicării unor norme în procesul penal ele pot fi comparate cu «Urtete-obţinute prin cercetarea pe orizontală a proceselor penale ale unor state străine, fapt ce ne permite să reducem perioada de timp în care se experimen-teaaă reglementări cu titlu de încercare pentru îmbunătăţirea reglementării. Mai frecvent utilizată în acest scop este metoda sociologică. Dreptul procesual penal, alături de ramura dreptului penal, este o ramură de drept care intervine mai dur în relaţiile interumane, în comparaţie cu ramurile de drept privat şi deseori poate limita grav unele drepturi ale persoanei, de aceea metoda sociologică poate fi folosită mai frecvent pentru a cunoaşte reacţia societăţii la diferite reforme în procesul penal. Este evident faptul că experimentele pe care le-ar respinge societatea în dreptul penal şi procesul penal sunt nedorite, pentru că ar costa prea "scump" drepturile persoanei. Metoda istorică şi cea

Ion Neagu, Drept procesual penal, op. cit., p. 45.

Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală, op. cit., voi. I, p. 46.

48

DREPT P R O C E S U A L P E N A L

comparativă ne ajută să reducem cazurile de eşecuri ale reglementării procesual-penale. Ştiinţa procesului penal are legătură cu multe alte ştiinţe care o ajută să se perfecţioneze. Criminalistica se ocupă de elaborarea metodelor tehnicoştiinţifice şi tactice necesare descoperirii, ridicării, fixării şi examinării urmelor infracţiunii. Aceasta este ştiinţa care oferă tehnica, tactica şi metodica descoperirii infracţiunilor, având un obiect independent de alte ştiinţe şi fiind strâns legată de ştiinţa procesului penal. Medicina legală este o altă ştiinţă care stabileşte un raport între normele juridice şi rezultatele aplicării medicinei legale. De multe ori medicina legală oferă soluţii importante pentru luarea unor decizii de moment în procesul penal, care direcţionează activitatea de investigaţie în procesul penal, pe lângă expertizele de

constatare a gradului leziunilor corporale sau a cauzei morţii. Psihologia judiciară pune la dispoziţia procesului penal cunoştinţele speciale de psihologie care se aplică pe parcursul desfăşurării urmăririi penale şi a judecării cauzei. Această ştiinţă se aplică de fiecare dată când este audiată o persoană, când lipsesc datele care ar indica cu certitudine vârsta unor persoane sau când trebuie adoptată o decizie, atât de către ofiţerul de urmărire penală, de către procuror, cât şi de către instanţa de judecată, deciziile căreia au importanţă primordială în procesul penal. Psihiatria judiciară influenţează direct ştiinţa procesului penal. Ea oferă posibilitatea constatării responsabilităţii sau iresponsabilităţii persoanelor implicate în procesul penal. Dacă făptuitorul este o persoană iresponsabilă, atunci procesul penal se desfăşoară conform unei proceduri speciale prevăzute de Codul de

procedură penală. Criminologia este ştiinţa care studiază fenomenul celor trei "C" criminal, crimă, criminalitate. Cunoştinţele de criminologie permit ştiinţei procesului penal să elaboreze metode eficiente de desfăşurare a procesului penal care, prin funcţia educativă, să determine reducerea fenomenului infracţional. Ştiinţa procesului penal în colaborare cu alte ştiinţe, în special cu cele menţionate oferă legislatorului informaţia ştiinţifică necesară pentru adoptarea unor legi procesual-penale eficiente.

C a p i t o l u l II

IZVOARELE DREPTULUI PROCESUAL PENAL §1. Noţiunea de izvor al dreptului procesual penal Normele juridice trebuie să fie cuprinse în modalităţi de exprimare care le conferă caracterul de obligativitate, fără de care impunerea - prin forţa autorităţii statale nu ar fi posibilă. în teoria generală a dreptului aceste forme de examinare a normelor juridice obligatorii reprezintă izvoare de drept'. Noţiunea de izvor de drept poate fi analizată în sens material şi în sens formal. In sens material prin izvoare de drept înţelegem condiţiile materiale de existenţă a societăţii. Rezultă că dreptul este determinat de baza economică, dar, şi de factorul politic şi social. Formele juridice specifice în care se exprimă voinţa statului constituie izvor formal sau juridic al dreptului. Normele de drept

procesual penal au un obiect de reglementare bine determinat şi anume activitatea instanţelor de judecată, a părţilor şi a altor persoane participante la procesul penal, inclusiv raporturile procesuale ce se stabilesc între ele. în concluzie, noţiunea de izvor al dreptului procesual penal poate fi definită ca fiind ansamblul de norme juridice obligatorii, care în întregul lor sau în parte conţin reglementări cu privire la desfăşurarea procesului penal, drepturile şi obligaţiile instanţelor de judecată, a părţilor şi a altor

persoane participante la procesul penal2.

§2. Sistemul izvoarelor dreptului procesual penal Dreptul procesual penal reprezintă o pluralitate de izvoare datorită complexităţii relaţiilor sociale supuse reglementării normelor juridice procesuale penale. Articolul 2 din Codul de procedură penală stabileşte normativ elementele componente ale legii procesual penale incluzând: Constituţia Republicii Mol-

Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea generală, voi. I, Paideia, Bucureşti, p. 53. Carmen Silvia Paraschiv, Drept procesual penal, Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 29.

50

DREPT PROCESUAL PENAL

dova, tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte şi Codul de procedură penală. Considerăm că prin sintagma "legea procesual penală", ca denumire a art. 2 din CPP, trebuie de avut în vedere exclusiv Codul de procedură penală şi legile de modificare şi completare a Codului de procedură penală. Sintagma "legea procesual penală", ca denumire a art. 2 din CPP, trebuie înlocuită cu sintagma "legislaţia procesual penală", care ar include pe lângă legea procesual penală şi alte prevederi legale care exced Codul de procedură penală şi care reglementează unele aspecte ale raporturilor procesual penale. Constituţia este legea supremă şi nici o lege sau un alt act juridic care contravine prevederilor Constituţiei nu are putere juridică. Alin. (3) al art. 2 din CPP stipulează că Constituţia Republicii Moldova are supremaţie asupra legislaţiei procesual penale naţionale şi nici o lege care reglementează desfăşurarea procesului penal nu are putere juridică dacă este în contradicţie cu Constituţia. Pornind de la aceste prevederi, instanţele judecătoreşti, la efectuarea justiţiei, urmează să aprecieze conţinutul legii sau al altui act juridic şi în cazurile necesare să aplice Constituţia ca act juridic normativ cu acţiune directă3. Conform art. 8 din Constituţie, Republica Moldova se obligă să respecte Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite şi tratatele la care este parte, să-şi bazeze relaţiile cu alte state pe principiile şi normele unanim recunoscute ale dreptului internaţional, inclusiv în domeniul asistenţei juridice internaţionale în materie penală. Codul de procedură penală specifică prevederea constituţională la art. 2 stipulând că "principiile generale şi normele dreptului internaţional şi ale tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte constituie elemente integrante ale dreptului procesual penal şi nemijlocit dau naştere drepturilor şi libertăţilor omului în procesul penal". Pentru a oferi o bază legislativă de aplicare generală accesorie Constituţiei în domeniul respectării dreptului internaţional şi a tratatelor internaţionale, în Legea privind tratatele internaţionale ale Republicii Moldova nr. 595 din 24.09.99 se indică la art. 19 că "tratatele internaţionale se execută cu bună-credinţă, în conformitate cu principiul pact a sunt servanda. Republica Moldova nu poate invoca prevederile legislaţiei sale interne ca justificare a neexecutării unui tratat la care este parte".

Hotărârea Plenului Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova cu privire la practica

Partea generală

51

Tratatul internaţional cu cea mai pronunţată aplicabilitate în ordinea juridică a Republicii Moldova este Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adoptată la Roma la 4 noiembrie 1950 (în continuare Convenţia) şi protocoalele adiţionale care au intrat în vigoare pentru Republica Moldova, cu unele excepţii, la 12 septembrie 1997. Având în vedere rolul Convenţiei în sistemul juridic al Republicii Moldova, Plenul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova a statuat că "sarcina primordială cu prevedere la aplicarea Convenţiei revine instanţelor naţionale şi nu Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg (n.a. în continuare Curtea). Astfel, în cazul judecării cauzelor instanţele de judecată urmează să verifice dacă legea sau actul care urmează a fi aplicat şi care reglementează drepturi şi libertăţi garantate de Convenţie sunt compatibile cu prevederile acestuia, iar în caz de incompatibilitate instanţa va aplica direct prevederile Convenţiei menţionând acest fapt în hotărârea sa". , Este necesar de menţionat că diferenţa dintre Convenţie şi alte tratate internaţionale se manifestă prin crearea unei instanţe competente cu dreptul de a!interpreta şi a aplica exclusiv prevederile Convenţiei şi a precedentelor sale la soluţionarea cauzelor concrete. Sistemul Convenţiei se dezvoltă ca dreptul precedentului. Nu este posibil de analizat Convenţia fără a analiza precedentele Curţii. Practic nu este posibil de aplicat prevederile Convenţiei fără a cunoaşte hotărârile Curţii care vizează interpretarea normelor Convenţiei. Această stare de fapt a fost percepută şi la nivel naţional, Plenul Curţii Supreme de Justiţie menţionând următoarele: "se atenţionează instanţele judecătoreşti •asupra faptului că pentru aplicarea corectă a Convenţiei este necesară studiere» prealabilă a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, care este unica în drept prin intermediul deciziilor sale să dea interpretări oficiale -şl deci obligatorii aplicării Convenţiei. Instanţele judecătoreşti sunt obligate să ise călăuzească de aceste interpretări"4. •■ Codul de procedură penală adoptat la 14 martie 2003 conţine norme obligatorii pentru respectare de către toate instanţele de judecată, părţile şi alte persoane participante la procesul penal pe întreg teritoriul Republicii Moldova. Codul de procedură penală este divizat în două părţi: Partea generală şi Bartea specială.

aplicării de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale Constituţiei Republicii

Moldova, nr. 2 din 30.01.1996, în Culegere de hotărâri ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie (mai 1974 - iulie 2002), Chişinău, 2002, p. 9.

Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr. 17 din 19.06.2000 privind aplicarea în practica judiciară de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în Culegere de hotărâri ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie (mai 1974 - iulie 2002), '• Chişinău, 2002, p. 18-19.

52

D R E P T PROCESUAL PENAL

Partea generală conţine dispoziţii valabile pentru întregul parcurs procesual, pentru unele faze ale procesului penal, pentru instanţele de judecată, părţi şi alte persoane participante la procesul penal. Partea generală conţine de asemenea dispoziţii privind: noţiunea, scopul procesului penal; definirea termenilor şi expresiilor utilizate în Codul de procedură penală; principiile generale ale procesului penal; instanţele judecătoreşti şi competenţa lor; părţile şi alte persoane participante la proces; probele şi mijloacele de probe; măsurile procesuale de constrângere; măsurile de păstrare a confidenţialităţii, de protecţie şi alte măsuri procedurale; chestiunile patrimoniale în procesul penal; termenele procedurale şi actele procedurale comune. Partea specială conţine reglementarea privind urmărirea penală, judecata şi procedurile speciale. Codul de procedură penală face referire expres la aplicarea în cadrul procesului penal a prevederilor unor legi ca: Legea cu privire la secretul de stat (alin. (1) al art. 213 din CPP); Legea cu privire la secretul comercial (alin. (1) al art. 214 din CPP); Legea privind protecţia de stat a părţii vătămate, a martorilor şi a altor persoane care acordă ajutor în procesul penal (alin. (2) al art. 215 din CPP). La examinarea acţiunii civile în procesul penal, conform prevederii alin. (3) al art. 220 din CPP, hotărârea privind acţiunea civilă se adoptă în conformitate cu normele dreptului civil şi ale altor domenii de drept. Această permisie prin posibilitatea oferită de a aplica normele legislaţiei extra procesual penale la examinarea acţiunii civile ţine de obiectul şi caracterul specific al acţiunii civile în procesul penal ce are un caracter accesoriu. Codul de procedură penală, alin. (2) al art. 220, stipulează că normele procedurii civile se aplică dacă ele nu contravin principiilor procesului penal şi dacă normele procesului penal nu prevăd asemenea reglementări. Legea privind organizarea judecătorească, nr. 514-XIII din 06.07.1995, Legea cu privire la statutul judecătorului, nr. 544-XIII din 20.07.1995, Legea cu privire la procuratură reglementează raporturile procesual-penale, nr. 118-XV din 14.03.2003, dar întrun volum redus şi această reglementare poartă un caracter accesoriu. Acestor acte le este caracteristic obiectul specific de reglementare, spre exemplu: statutul judecătorului, garanţiile independenţei judecătorului (Legea cu privire la statutul judecătorului); organizarea şi structura organelor procuraturii (Legea cu privire la procuratură). Reglementările cu caracter

Partea generală

53

procesual-penal sunt reflectate în ele într-o măsură mult mai mică comparativ cu Codul de procedură penală, în care toate articolele reglementează raporturile procesual penale. Hotărârile Curţii Constituţionale privind interpretarea Constituţiei sau privind neconstituţionalitatea unor prevederi legale sunt obligatorii pentru in-

stanţele de judecată, părţi şi pentru persoanele participante la procesul penal. Hotărârea Curţii Constituţionale privind recunoaşterea ca fiind neconstitu-tională a prevederii legii aplicate în cauza penală respectivă poate servi drept temei de declarare a recursului ordinar (pct. 14) al art. 427 din CPP; pct. 14) din alin. (1) al art. 444 din CPP) sau a recursului extraordinar (lit. e) a pct. 1) din alin. (1) al art. 453 din CPP). O problemă discutabilă ţine de recunoaşterea statutului oficial de izvor de drept a precedentului judiciar în procesul penal. Codul de procedură penală nu conţine referiri privitoare la recunoaştere de jure a precedentului judiciar ca izvor de drept în procesul penal, dar analizând conţinutul Codului de procedură penală (în speţă, pct. 16) al art. 427 din CPP indică ca temei de recurs ordi nar poate servi faptul că norma de drept aplicată în hotărârea atacată contravine unei hotărâri de aplicare a aceleiaşi norme date anterior de către Curtea Supremă de Justiţie) putem deduce că hotărârile de aplicare a aceleiaşi norme date anterior de către Curtea Supremă de Justiţie sunt de reper în activitatea juffedicţională a instanţelor de judecată, în special a celor ierarhic inferioare Curţii Supreme de Justiţie. Pare nejustificată poziţia legiuitorului care a exclus din proiectul Codului de procedură penală la art. 2 stipularea potrivit căreia hotărârile explicative ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie sunt obligatorii

pentru instanţele judecătoreşti. Prin aceasta s-a încercat negarea de jure a ceea ce există defacto. E general recunoscut faptul că practica judecătorească este luată în calitate de orientare pentru instanţele inferioare5. Este puţin probabil că o instanţă judecătorească va adopta o hotărâre care să contravină hotărârii explicative a Plenului Curţii Supreme de Justiţie şi că această hotărâre a instanţei va rămâ-JBŞ;în vigoare. Tendinţa generală este de a recunoaşte precedentului calitatea 4fi izvor al dreptului procesual penal, având în vedere influenţa exercitată de precedentele Curţii Europene şi recunoaşterea precedentului ca izvor de drept în Statutul Curţii Penale Internaţionale.

C. B. IloneHiiHa, 3Hax mexmiKa u cydedHbtu npeu,ebeum, în Y\po6neMU MpuduHecKou mexHUKii, tlporpaiuMa llpaBO, HM>KHHM HoBropofl, 2000, c. 53; Igor Do-lea, Considerente privind perspectiva utilizării hotărârilor judecătoreşti ca izvor de drept în procesul penal, Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova, Seria "Ştiinţe socioumane", voi. I, CE USM, Chişinău, 2003; p. 269272; 3) George Fletcher, Igor Dolea, Dragoş Blănaru, Concepte de bază ale justiţiei penale, Arc, Chişinău, 2001, p. 318-326.

54

DREPT PROCESUAL PENAL

§3. Interpretarea normelor juridice procesual penale 3.1. Consideraţii generale Normele juridice reglementează situaţii generale. Pentru a putea fi aplicate în cazuri concrete normele juridice trebuie interpretate. Prin interpretarea normelor de drept se înţelege o fază a procesului de aplicare a dreptului prin care se are în vedere un proces intelectual îndreptat la stabilirea exactă a sensului şi conţinutului normelor de drept supuse interpretării cu ajutorul unui mecanism (ansamblu de metode şi procedee) special învestit pentru aceasta 6. Normele juridice procesuale reglementează situaţii generale şi abstracte, fiind de obligaţia organelor care participă în procesul penal să aplice împrejurării de fapt concretizate cazul tipic prevăzut în aceste norme. Interpretarea este inseparabil legată de aplicarea normelor juridice7. De cele mai multe ori normele procesuale cuprind indicaţiile necesare pentru ca dispoziţiile lor să fie suficient de clare şi aplicabile tuturor împrejurărilor practice. Necesitatea interpretării normelor procesual penale se profilează în contextul adoptării Codului de procedură penală care urmează a fi aplicat în corespundere cu existenţa unui sistem juridic aparţinând statului de drept, în general, şi implementării în procesul penal naţional a jurisprudenţei Curţii Europene. Interpretarea are ca obiect numai explicarea şi lămurirea exactă a înţelesului normelor procesuale şi nu intră în sarcinile acesteia crearea unei noi norme sau modificarea celor existente. Prin intermediul interpretării pot fi cunoscute limitele fiecărei reglementări, finalitatea şi funcţiunea sa procesuală, în aşa fel încât conţinutul sintetic şi generic al normei procesuale să poată asigura buna desfăşurare a procesului penal oricare ar fi particularităţile concrete ale cauzelor penale.

3.2. Felul interpretării normelor juridice procesual penale Formele de interpretare a normelor juridice procesuale şi metodologia utilizată sunt cele cunoscute şi folosite în toate ramurile de drept, particularităţile decurgând mai mult din natura deosebită a reglementărilor procesuale din

Gheorghe Avornic, Teoria generală a dreptului, Cartier, Chişinău, 2004, p. 435. Pentru o analiză amplă a problemelor legate de interpretarea dreptului, vezi: Mihail-Con-stantin Eremia, Interpretarea juridică, ALL BECK, Bucureşti, 1998; Gheorghe C. Mihai,

Partea generală

55

sistemul său specific şi din modalităţile caracteristice în care apare structura tehnico-juridică de redactare a normelor procesuale*. Clasificarea formelor de interpretare a normelor procesuale penale se face în funcţie de anumite criterii: -din punctul de vedere al subiectului care realizează interpretarea; -prin prisma metodelor folosite pentru interpretare; -rezultatele sau efectele interpretării. Din punctul de vedere al subiectului care realizează interpretarea, aceasta poate fi: a) interpretare legală (sau autentică), făcută de către organul care a adoptat legea. Se realizează în cadrul actului legislativ în care se află norma juridică interpretată. Interpretarea legală este obligatorie, forţa normei interpretative fiind aceeaşi ca şi a normei interpretate. în Codul de procedură penală găsim unele norme de interpretare legală. Astfel, art. 6 este exclusiv dedicat explicării înţelesului a 50 de termeni şi expresii utilizate în Cod. '» b) Interpretarea judiciară sau, altfel spus, cauzală (jurisprudenţială). Se realizează de către instanţele judecătoreşti în procesul aplicării normei juridice procesuale penale, fără a avea un caracter obligatoriu şi pentru alte instanţe judiciare. Interpretarea judiciară este realizată la soluţionarea oricărei cauze penale, având un caracter permanent. Cu toate acestea, în practica judiciară, participanţii la procesul penal fac deseori trimiteri la soluţii pronunţate de alte instanţe. Considerăm că instanţele judecătoreşti de la nivel inferior Curţii Supreme de Justiţie ar fi necesar să se edftformeze unor decizii pe care instanţa supremă ar trebui să le dea când constată câ se face o interpretare juridică diferită de către instanţele judecătoreşti. In felul acesta ar putea fi evitate interpretările eronate şi chiar unele abuzuri9. '•'"■ c) Interpretarea doctrinară (sau ştiinţifică), denumită şi interpretarea neoficială, se realizează de specialiştii, cercetătorii în domeniul dreptului. Valoarea acestei interpretări este condiţionată de forţa argumentelor ştiinţifice pe care se sprijină. O găsim în manualele de drept, în cursuri, tratate, articole ştiinţifice etc. Deşi nu este obligatorie, se

Fundamentele dreptului - argumente si interpretare in drept, Lumina Lex, Bucureşti.

Nicolae Volonciu, op. cit., p. 61.

Alexandru Boroi, Georgeta Ştefania Ungureanu, Nicu Jidovu, Ilie Măgureanu, Drept procesual penal, ALL BECK, Bucureşti, 2001, p. 21.

56

D R E P T PROCESUAL PENAL

poate impune prin forţa argumentelor ştiinţifice, influenţând practica judiciară şi, uneori, chiar noile reglementări legislative10. Prin prisma metodelor folosite pentru interpretare se consideră că au aplicabilitate generală asupra întregului sistem de drept următoarele trei procedee: a) Interpretarea gramaticală (sau literară)11 constă în lămurirea conţinu tului normelor juridice prin înţelegerea exactă a termenilor folosiţi. Acest mod de interpretare presupune desluşirea sensului etimologic al cuvintelor, punerea în lumină a conexiunii gramaticale dintre ele, precum şi legătura dintre părţile unei propoziţii. în ceea ce priveşte sensul etimologic al cuvintelor, dacă acestea au un sens comun şi un sens ştiinţific, trebuie reţinut sensul ştiinţific, fiindcă normele juridice procesuale trebuie exprimate prin termeni tehnici ştiinţifici. Sunt însă situaţii în care, cu ocazia interpretării unui cuvânt, i se va da acestuia semnificaţia cerută de contextul reglementării, deşi aceasta nu corespunde sensului tehnico-ştiinţific al cuvântului. Spre exemplu, în denumirea art. 168 din CPP12 este utilizată sintagma "dreptul cetăţenilor", dar nu trebuie să înţelegem că de acest drept beneficiază doar cetăţenii Republicii Moldova (interpretare restrictivă) sau şi cetăţenii altor state (interpretare extensivă), dar şi apatrizii. Prin "cetăţean" în art. 168 din CPP se are în vedere orice persoană, independent de prezenţa sau lipsa unei cetăţenii. In cadrul interpretării gramaticale, substantivele se vor examina împreună cu atributele lor, iar verbele cu complementele. în termenul masculin se cuprinde şi cel feminin, singularului i se aplică în genere şi pluralul. b) Interpretarea sistematică ajută la elucidarea conţinutului unei norme juridice prin corelarea ei cu alte dispoziţii legale din aceeaşi ramură de drept sau din alte ramuri ale dreptului. Un exemplu de interpretare sistematică ni-1 oferă corelarea prevederilor art. 66 din CPP, în care sunt reflectate drepturile şi obligaţiile învinuitului, inculpatului; art. 189 din CPP, în care se indică dreptul persoanei reţinute sau arestate la măsuri de ocrotire, şi alin. (1) al art. 170 din CPP, din care putem conchide că învinuitul are dreptul la măsuri de ocrotire prin faptul că, în con -

Partea generală

57

formitate cu art. 170 din CPP, învinuitul poate fi reţinut sau arestat.

c) Interpretarea logică sau raţională constă în lămurirea înţelesului unei norme juridice cu ajutorul raţionamentelor logice. Modalităţile de interpretare raţională cel mai frecvent folosite sunt afortiori şi per a contrar io. Potrivit raţionamentului afortiori, în mai mult se cuprinde şi mai puţin (a majori ad minus), unde legea permite mai mult, implicit permite şi mai puţin. Conform art. 307 din CPP, doar reprezentantul organului de urmărire penală înaintează demers privind aplicarea faţă de bănuit a arestării preventive, arestării la domiciliu fără a se indica posibilitatea înaintării aceluiaşi demers de către procuror. Dar corelând această prevedere cu dreptul procurorului de a înainta demers privind alegerea măsurii preventive în privinţa învinuitului (art. 308 din CPP) şi folosind raţionamentul a fortiori, putem conchide că şi procurorul este în drept să înainteze demers privind alegerea măsurii preventive în privinţa bănuitului. Potrivit raţionamentului per a contrario, o dispoziţie de aplicare limitată nu se poate extinde la cazurile neprevăzute de lege13. Spre exemplu, aplicarea modalităţilor speciale de audiere a martorului

este posibilă doar în cazul existenţei motivelor temeinice (art. 110 din CPP) expuse în încheierea motivată a judecătorului de instrucţie, şi nu în toate cazurile când este audiat martorul. Sub aspectul rezultatelor sau al efectelor interpretării aceasta poate fi: declarativă, restrictivă şi extensivă. a)Interpretarea declarativă se face prin redarea întocmai a textului de lege interpretat, dacă s-a constatat că redactarea este corectă şi precisă. b)Interpretarea restrictivă are loc atunci când se constată că în textul de lege interpretat s-a spus mai mult decât s-a voit, adică litera legii a depăşit, prin semnificaţia sa, voinţa legii. în această situaţie, prin interpretare se va restrânge norma la limitele trasate de voinţa legii. "' c) Interpretarea extensivă este inversul interpretării restrictive, adică iw;■'■■ atunci când se constată că textul de lege spune mai puţin decât a voit i.;jis să SpUng legea, prin interpretare se va extinde norma şi la alte situaţii '' care nu sunt explicit prevăzute, dar implicit subînţelese14.

Ion Neagu, Tratat de procedură pnală, voi. 1, Global Lex, Bucureşti, 2004, p. 55. Alexandru Boroi, op. cit., p. 22. Articolul 168 din CPP reglementează dreptul cetăţenilor de a prinde persoana bănuită de săvârşirea infracţiunii.

-"

Ion Neagu, op. cit., p. 56-57. Carmen Silvia Paraschiv, op. cit., p. 36.

58

DREPT PROCESUAL PENAL

§4. Acţiunea legii procesuale penale în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor Aplicarea legii procesual penale înseamnă îndeplinirea dispoziţiilor legii respective. Aplicarea legii procesual penale se raportează la timp, spaţiu şi persoane. Regula generală privind timpul intrării în vigoare şi a încetării sau ieşirii din vigoare a actelor legislative este aplicabilă şi normelor procesual penale, care presupun caracterul activ al legii. Activitatea legii înseamnă aplicarea ei din momentul intrării în vigoare şi până la momentul ieşirii din vigoare15. Legea procesual penală, reglementând desfăşurarea procesului penal, dispune pentru prezent şi viitor la examinarea cauzelor penale. Legea procesual penală în vigoare se aplică la momentul desfăşurării activităţii procesuale. Codul de procedură penală prevede în art. 3 că în desfăşurarea procesului penal se aplică legea care este în vigoare în timpul urmăririi penale sau al judecării cauzei în instanţa judecătorească. Prin urmare, timpul când a fost săvârşită infracţiunea are importanţă pentru aplicarea legii penale, dar nu şi a celei procesuale, după cum nejustificat s-a făcut o interpretare judiciară. în această situaţie regula tempus regit actum este de aplicare generală în privinţa normelor juridice de procedură penală, avându-se în vedere totdeauna legea în vigoare la momentul efectuării actului procesual Spre deosebire de legea penală, care poate fi şi altfel decât activă, legea procesuală, în principiu, nu poate fi nici retroactivă, nici ultraactivă16. Alin. (2) al art. 3 din CPP stipulează că legea procesual penală poate avea efect ultraactiv, adică dispoziţia ei, în perioada de tranziţie la o nouă lege procesuală penală, formaţiune aplicabilă acţiunilor procesuale reglementate de legea nouă; caracterul ultraactiv se stipulează în legea nouă. Plenul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova a dat următoarele explicaţii cu privire la posibilitatea ultraactivităţii legii procesual penale în vigoare: "Pornind de la prevederile art. 3 al CPP (2003), în desfăşurarea procesului penal se aplică legea care este în vigoare în timpul urmăririi penale sau al judecăţii cauzei în instanţa judecătorească; principiul ultraactivităţii prevederilor Codului de procedură penală (2003) nu se aplică deoarece Legea 205-XV din 29 mai 2003 nu conţine asemenea dispoziţii. Astfel, cauzele penale aflate în curs

15

Nicolae Volonciu, op. cit., p. 68.

Partea generală

59

de urmărire penală sau de judecată la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală (2003) se supun în continuare dispoziţiilor acestuia, rămânând valabile toate actele şi lucrările efectuate până la 12 iunie 2003 în baza Codului de procedură penală (1961)"IT. Se consideră că procedura, îndeplinită sub imperiul unei anumite legi şi în condiţii stipulate de aceasta, dă rezolvare corespunzătoare a activităţilor supuse reglementării, fără să prejudicieze drepturile şi interesele părţilor. Ceea ce s-a îndeplinit în mod legal sub vechea lege rămâne valabil şi în condiţiile apariţiei altei legi11*. Respectând suveranitatea altor state, Republica Moldova îşi exercită suveranitatea pe teritoriul său, ceea ce implică deplina şi exclusiva aplicare a legii naţionale asupra acestui teritoriu. La baza aplicării legii procesual penale în spaţiu se află principiul teritorialităţii care exprima o dublă cerinţă, corespunzătoare celor două aspecte ale suveranităţii de stat: . Legea procesual penală se aplică numai activităţii procesual penale desfăşurate pe teritoriul ţării, neavând aplicare în afara acestui teritoriu, prin respectarea suveranităţii celorlalte state, chiar dacă activitatea judiciară a unui stat străin s-ar răsfrânge asupra unui cetăţean al Republicii Moldova. • Activitatea procesual penală se desfăşoară pe teritoriul ţării noastre numai în temeiul legii procesual penale, legea străină neavând aplicare pe teritoriul nostru, prin respectarea suveranităţii Republicii Moldova, chiar dacă activitatea procesuală se referă la un cetăţean străin. i? Dacă legea penală are în vedere locul unde s-a săvârşit fapta, în ţară sau în străinătate, legea procesual penală are în vedere locul unde se realizează actul de procedură penală. Pe teritoriul Republicii Moldova se aplică Codul de procedură penală al Republicii Moldova. Numai instanţele judecătoreşti, procurorii şi organele de urmărire penală pot efectua acte procesuale penale şi numai după legea procesual penală naţională. Se pot ivi situaţii derogatorii de la principiul teritorialităţii aplicării legii procesual penale în spaţiu, cum ar fi: asistenţa juridică internaţională, efec-

16

Dumitru Roman, Aspecte de doctrină, legislaţie şi practică privind aplicarea legii

procesu al penale în timp, Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova, Seria "Ştiinţe socioumane", CE USM, Chişinău, 2000, p. 280.

17

Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova cu privire la unele chestiuni apărute în practica judiciară în legătură cu punerea în aplicare a Codului penal şi Codului de procedură penală, nr. 31 din 24.10.2003, în Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, nr. 11/2003, p. 13.

18

Nicolae Volonciu, op. cit., p. 68.

60

tuată în temeiul art. 540, 558 din CPP; convenţiile şi tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte; reciprocitatea. Conform art. 4 din CPP, legea procesuală penală este unică pe tot teritoriul Republicii Moldova şi obligatorie pentru toate instanţele judecătoreşti, procurori şi organele de urmărire penală indiferent de locul săvârşirii infracţiunii. Pe teritoriul Republicii Moldova procesul în cauzele penale privitoare la cetăţenii Republicii Moldova, cetăţenii străini şi apatrizi se efectuează în conformitate cu prevederile Codului de procedură penală. Procesul penal în privinţa persoanelor care beneficiază de imunitate diplomatică se efectuează în conformitate cu prevederile Convenţiei de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice încheiată la 18 aprilie 1961, precum şi ale altor tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte.

DREPT PROCESUAL PENAL

C a p i t o l u l III PRINCIPIILE PROCESULUI PENAL Secţiunea I. N O Ţ I U N E A D E P R I N C I P I U A L P R O C

E S U L U I P E N A L Procesul penal este o activitate organizată pentru atingerea obiectivelor sale, care trebuie să fie reglementată, potrivit scopurilor fixate şi determinată de anumite reguli generale, idei diriguitoare şi întreaga activitate procesuală, fiind direcţionată spre realizarea scopurilor justiţiei în corespundere cu directivele generale ale politicii penale. Noţiunea de principiu al procesului penal reprezintă o categorie teoretică cu largi implicaţii practice, care s-a conturat mai demult în gândirea juridică şi în ştiinţa dreptului procesual penal. Prin principiile de

bază ale procesului penal se înţeleg regulile cu caracter general în temeiul cărora este reglementată întreaga desfăşurare a 1 procesului penal . Principiile fundamentale ale procesului penal au o deosebită importanţă teoretică şi practică. Pentru studiul teoretic al dreptului procesual penal înţelegerea şi cunoaşterea corectă a principiilor sale dezvăluie conţinutul şi esenţa mai mult sau mai puţin democratică a acestei ramuri de drept. Dată fiind sursa lor (politica judiciară a statului), precum şi rolul pe care îl au în fundamentarea întregii reglementări a procesului penal, principiile de bază apar ca orientări absolute^ irefragrabile, de la care nu există nici o abatere. '>"'■' Deosebirile dintre un sistem procesual şi altul nu apar atât din reglementările lor de amănunt, care au deseori un caracter de tehnică juridică (uneori, în parte, chiar asemănătoare sub aspect formal), cât din confruntarea principiilor de bază2.

Numeroase norme de drept procesual, luate izolat, sunt reguli 'tehnice, care pot fi similare în diferite sisteme procesuale. Principiile de bază

'exprimă însă esenţa normelor luate în ansamblul lor şi constituie un temei •ştiinţific de apreciere a unui sistem procesual3.

' Nicolae Volonciu, op. cit., p. 73. I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil, voi. I, Ed. II, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 87 citat de Nicolae Volonciu, op. cit., p. 75. Grigore Theodoru, Drept procesual penal român, voi. I, Tip. Univ. "Al. I. Cuza", Iaşi, 1971, p. 72, citat de Nicolae Volonciu, op. cit., p. 75.

62

DREPT PROCESUAL PENAI.

Pentru legislaţiile ţărilor est-europene, reprezintă o trăsătură caracteristică faptul că, în frontispiciul normelor juridice de amplă aptitudine, printre care se numără şi codurile de procedură penală, sunt înscrise principiile fundamentale care reflectă concepţia generală a întregii reglementări. Fidel unei asemenea concepţii tehnice de legiferare, Codul de procedură penală al Republicii Moldova debutează prin înscrierea în primul său titlu "Dispoziţii generale privind procesul penal" - a normelor juridice în care se materializează principiile fundamentale ale procesului penal. Principiile mai pot fi definite ca reguli de bază pe care este construit procesul penal şi care determină întreaga structură a raporturilor procesuale ale unui sistem procesual şi caracteristicile lui cele mai importante4. în doctrina procesual-penală noţiunea de principiu general al procesului penal poate fi reţinută numai în sensul de regulă care stă la baza întregii activităţi procesuale, de aceea nu pot fi considerate principii fundamentale acele reguli care privesc numai una dintre fazele procesului penal. Pe plan normativ (art. 7-28 din CPP) însă este consfinţită regula cu statut de principiu, care nu priveşte desfăşurarea întregului ciclu procesual, ci doar faza judecăţii - principiul publicităţii şedinţei de judecată. Această limitare, prin excepţie, a întinderii unui principiu la faza judecăţii se datorează recunoaşterii importanţei fazei judecăţii ca fază centrală în procesul penal. Principiile generale ale procesului penal constituie un temei neîndoielnic şi principal pentru orientarea în practică a instanţelor judecătoreşti şi părţilor în numeroase situaţii complexe şi uneori deosebit de complicate, care nu sunt integral reglementate sau cu privire la care nu există norme juridice de concretizare, în asemenea situaţii principiile generale ale procesului penal vor constitui o călăuză sigură în orientarea activităţii procesuale, deoarece rezolvarea în conformitate cu aceste principii se înscrie în tendinţa generală de soluţionare a cauzelor penale, fiind corespunzătoare cu realizarea sarcinilor justiţiei şi înfăptuirii politicii penale a statului. Indiferent de formularea teoretică a noţiunii de principiu a] procesului penal, instituţia în sine reprezintă o importanţă deosebită pentru orientarea practică cu privire la care nu există norme juridice cu nuanţare la amănuntele supuse soluţionării, principiile conducând, în asemenea situaţii, la aplicarea corectă a normelor juridice procesual penale în cauzele concrete supuse urmăririi penale şi judecăţii.

Partea generală

63

M. S. Strogovici, Procesul penal sovietic, Editura de Stat pentru Literatură Economică şi Juridică, Bucureşti, 1950, p. 83.

Principiile reflectă esenţa şi conţinutul procesului penal, caracterizează forma procesului penal, determină obiectul şi metoda reglementării procesuale. Principiile caracterizează gradul de apărare în procesul penal a drepturilor şi libertăţilor omului. Dar nu orice precept general este şi principiu al procesului penal. Din acest considerent este necesar de examinat trăsăturile care permit diferenţierea principiilor de alte reguli ale procesului penal: 1.Principiile procesului penal reprezintă categorii obiectiv juridice care reflectă ideile politice, juridice şi morale dominante în societate privind procesul penal. 2.Principiile procesului penal reprezintă postulate juridice generale, conţinutul cărora este generic şi-şi găseşte exprimarea concretă în numeroase instituţii procesual-penale. Principiile procesului penal, de regulă, acţionează pe tot parcursul desfăşurării procesului penal. Din ■, considerentul că limitele acţiunii fiecărui principiu sunt determinate de scopul procesului penal şi de scopurile fiecărei faze procesuale în parte, toate principiile procesului penal îşi găsesc reflectarea în cadrul fazei judecăţii - faza centrală a procesului penal. i 3. Toate principiile procesului sunt prevăzute în lege. Aceasta le oferă

, . ■ posibilitatea de a reglementa nemijlocit raporturile procesuale pena, „ , le. Principiile procesului penal au, de regulă, fixarea normativă şi în * ' Constituţie, iar mecanismul realizării procesului penal este detaliat de roL-.w . Codul de procedură penală. 'Principiile procesului penal îşi găsesc reflectarea în actele internaţionale5. "-£rn V ; Principiile procesului penal sunt norme cu caracter de comandament 1 ţ>îfrc}i Şi aplicabilitate directă în cadrul procesului penal şi sunt obligatorii ■h, ■. pentru toţi cei implicaţi în procesul penal. uj;.,'5. Toate principiile procesului penal formează un sistem integru, unde ; conţinutul şi importanţa fiecărui principiu sunt determinate de funcţionalitatea întregului sistem. încălcarea unui principiu conduce, de iii", regulă, la încălcarea altor principii ale procesului penal. ' i"j_ . . iii: . * De exemplu: Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamen■' tale din 04.11.1950, în vigoare pentru Republica Moldova din 12.09.1997; Declaraţia •'..• Universală a drepturilor omului din 10.12.1948, aderat la Declaraţie prin Hotărârea \ t Parlamentului nr. 217-XII din 28.07.1990; Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice din 16.12.1966, în vigoare pentru Republica Moldova din 26.04.1993.

64

D R E P T PROCESUAL P E N A L

6. Respectarea principiilor procesului penal este garantat ă atât de legislaţia naţională, cât şi de posibilitatea acordată persoanei de a se adresa la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului în vederea apărării drepturilor şi libertăţilor încălcate dacă toate mijloacele procesuale interne privind desfiinţarea hotărârii atacate au fost epuizate.

Secţiunea a ll-a. SISTEMUL PRINCIPIILOR PROCESULUI PENAL §1.

Noţiunea de sistem al principiilor procesului penal în procesul analizei noţiunii de sistem al principiilor procesului penal trebuie de avut în vedere două aspecte: 1) cunoaşterea elementelor componente ale acestuia; 2) interdependenţa dintre aceste principii în realizarea procesului penal. într-o primă părere sistemul principiilor procesului penal trebuie considerat cel pe care 1-a considerat legiuitorul prin dispoziţiile Codului (art. 7-28). Sistemul principiilor din ştiinţa dreptului procesual penal nu poate şi nici nu trebuie să fie altul decât sistemul legii procesuale. O a doua părere s-a conturat în sensul că principiile pe care doctrina le atribuie procesului penal nu trebuie să fie în mod necesar şi o copie fidelă a sistematizării înscrise în lege, această viziune pledând pentru mai multă elasticitate în abordarea problemei. Criteriul legal este mai riguros, păstrarea lui ducând la o unitate de vederi şi la o mare constanţă în abordarea problematicii. Principiile procesului penal în cadrul derulării procesului penal nu se manifestă niciodată izolat. în cadrul fazei urmăririi penale şi judecăţii principiile procesului penal se aplică într-o continuă interacţiune şi condiţionare reciprocă. Conţinutul fiecărui principiu este determinat de existenţa şi a celorlalte reguli de bază, după cum aplicarea consecventă a uneia dintre ele nu se poate face fără respectarea riguroasă a tuturor. în cadrul numeroaselor legături pe care le prezintă principiile procesului penal o poziţie deosebită ocupă principiul legalităţii prin interacţiunea sa cu toate celelalte reguli fundamentale şi cu întreg complexul de reglementări ale procesului. Principiul legalităţii constituie un principiu-cadru în sensul că interdependenţa sa cu celelalte principii depăşeşte simpla legătură cu acestea. Legalitatea constituie un cadru înăuntrul şi cu respectarea căruia se realizează celelalte principii. Toate

Partea generală

principiile procesului penal sunt înscrise în lege. Nici

65

un principiu nu se poate plasa în afara legalităţii, după cum oricare principiu, oricât de important ar fi, nu se realizează decât în formele prevăzute de lege. Un alt aspect al legăturii dialectice dintre principiile procesului penal se manifestă în interacţiunea acestora între ele. Fiecare principiu are contingenţă cu toate celelalte. Există principii în conexiune atât de strânse între ele, încât îşi determină reciproc conţinutul şi întinderea. Mai mult, unele nu-şi găsesc explicaţia decât în măsura aplicării celorlalte. Dreptul la interpret se leagă de principiul egalităţii participanţilor în cauză penală, ambele de dreptul de apărare şi toate de legalitatea procesului penal. între legalitatea procesului penal, garantarea dreptului la apărare şi prezumţia de nevinovăţie există de asemenea incontestabile relaţii şi numeroase exemplificări ar putea evoca aceste legături. Procesul penal se desfăşoară în concordanţă cu următoarele principii: 1. Legalitatea procesului penal; 2. Prezumţia nevinovăţiei; 3. Egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor; 4. Respectarea drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane; 5. Inviolabilitatea persoanei; 6. Inviolabilitatea domiciliului; 7. Inviolabilitatea proprietăţii; 8. Secretul corespondenţei; 9. Inviolabilitatea vieţii private; 10. Limba în care se desfăşoară procesul penal şi dreptul la interpret; 11. Asigurarea dreptului la apărare; 12. Publicitatea şedinţei de jude cată; 13. Accesul liber la justiţie; 14. Desfăşurarea procesului penal în

termen rezonabil; 15. Libertatea de mărturisire împotriva sa; 16. Dreptul nu a nu fi urmărit, judecat sau pedepsit de mai multe ori; 17. Asigurarea drepturilor victimei în urma infracţiunilor, abuzurilor de serviciu şi erorilor judiciare; 18. Principiul contradictorialităţii în procesul penal; 19. înfăptuirea justiţiei -atribuţie exclusivă a instanţelor judecătoreşti; 20. Independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii; 21. Libera apreciere a probelor; 22. Oficialitatea procesului penal.

§2. Legalitatea procesului penal în conformitate cu alin. (3) al art. 1 din Constituţie, Republica Moldova este un stat de drept şi democratic. O condiţie indispensabilă existenţei unui stat de drept este proclamarea şi aplicarea consecventă a principiului legalităţii. Acesta este un principiu general al dreptului cu o aplicabilitate universală în cadrul raporturilor juridice, ce constă în respectarea exactă şi uniformă a legii de către toţi subiecţii de drept. Analiza principiului legalităţii procesului penal se poate efectua doar în concordanţă cu art. 15 al Constituţiei Republicii Moldova, care consfinţeşte obligaţia cetăţenilor de a respecta Constituţia şi legile Republicii Moldova. Obligarea respectării legii este universală şi se extinde asupra tuturor do-

66

DREPT PROCESUAL PENAL

meniilor sociale. în alin. (1) al art. 1 din CPP se prevede că procesul penal reprezintă o activitate desfăşurată în conformitate cu legea procesual penală. Legalitatea procesului penal include obligaţia ca întreaga desfăşurare a procesului penal şi toată activitatea părţilor şi participanţilor procesului penal să se realizeze în conformitate cu legea. Principiul legalităţii procesuale este o transpunere pe plan procesual a principiului general de drept al supremaţiei şi respectării necondiţionate a dreptului. Acest principiu se deduce şi din caracterul de ordine publică al normelor de drept procesual penal. Principiul cuprins în această regulă de bază priveşte legalitatea procesuală în realizarea justiţiei penale, legalitatea substanţială a acesteia fiind asigurată prin incidenţa principiului fundamental de drept penal al legalităţii incriminării şi sancţiunilor de drept penal. Legalitatea procesuală trebuie să asigure şi respectarea legalităţii substanţiale, fără a i se substitui acesteia din urmă. Principiilor nullum crimen sine lege şi nulla poena sine lege din dreptul penal le corespunde în dreptul procesual penal principiul nulla justiţia sine lege. Procesul penal se desfăşoară în strictă conformitate cu: -principiile şi normele unanim recunoscute ale dreptului internaţional; -tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte; -prevederile Constituţiei Republicii Moldova; Codul de procedură penală. La efectuarea justiţiei, instanţele judecătoreşti, conform art. 4 al Constituţiei, urmează să ţină cont de obligativitatea de a aplica dispoziţiile constituţionale cu privire la drepturile şi libertăţile omului în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care Republica Moldova este parte. Potrivit prevederilor art. 27 din Convenţia cu privire la dreptul tratatelor, încheiată la 23.05.1969 la Viena, aderat prin Hotărârea Parlamentului, nr. 1135-XII din 04.08.1992 statul care este parte la tratatul internaţional nu are dreptul să nu îndeplinească obligaţiunile prevăzute de acest tratat din motivul că ele contravin legalităţii naţionale6. Dacă în procesul judecării cauzei instanţa stabileşte că norma juridică ce urmează a fi aplicată contravine prevederilor tratatelor internaţionale în

Legea Republicii Moldova privind tratatele internaţionale ale Republicii Moldova, nr. 595XIV, din 24.09.1999, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 24-26/137 din 02.03.2000.

Partea generală

67

domeniul drepturilor şi libertăţilor fundamentale la care Republica Moldova este parte, instanţa va aplica reglementările internaţionale în direct, motivând hotărârea prin faptul că Republica Moldova se obligă să respecte tratatele la care este parte. Legea privind tratatele internaţionale ale Republicii Moldova concretizează această prevedere internaţională, stipulând la art. 20 că dispoziţiile tratatelor internaţionale, care, după modul formulării, sunt susceptibile de a fi aplicate în raporturile de drept fără adoptarea de acte normative speciale, au caracter executoriu şi sunt direct aplicabile în sistemul juridic şi sistemul judiciar al Republicii Moldova. Recunoscând statutul pe care îl are Convenţia în calitate de tratat internaţional în ordinea juridică internă a Republicii Moldova, Plenul Curţii Supreme de Justiţie a oferit următoarele explicaţii: 1.Convenţia constituie o parte integrantă a sistemului legal intern şi, respectiv, urmează a fi aplicativă direct ca oricare altă lege a Republicii Moldova, cu excepţia faplului că această Convenţie are prioritate faţă de restul legilor interne care contravin acesteia; 2.Sarcina primordială cu privire la aplicarea Convenţiei îi revine instanţei naţionale şi nu Curţii Europene pentru Drepturile Omului de la Strasbourg. !" Astfel, în cazul judecării cazurilor, instanţa de judecată trebuie să verifice dacă legea sau actul care urmează a fi aplicat şi care reglementează drepturile şi libertăţile garantate de Convenţie sunt compatibile cu prevederile acesteia, i& rfncaz de incompatibilitate instanţa va aplica direct prevederile Convenţiei, rtWsnţibnând acest fapt în hotărârea sa. '■'' '3. Instanţele judecătoreşti se atenţionează asupra faptului că pentru aplicarea corectă a Convenţiei este necesară studierea prealabilă a jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg, care este unica în drept, prin intermediul deciziilor sale, să dea interpelări oficiale aplicării Convenţiei. Instanţele judecătoreşti sunt obligate să se călăuzească de aceste interpretări7. Obligativitatea respectării precedentelor Curţii este dic-: tată suplimentar de prevederile pct. 15) al art. 427, pct. 15) din alin. (1) / al art. 444 şi lit. d) a pct. 1) din alin. 1 al art. 453, din CPP, care stabilesc {'

Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova privind aplicarea in practica judiciară de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi

ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, nr 17 din 19.06.2000, în Culegere de hotărâri ale Plenului Curţii Supreme de justiţie

(mai 1974 - iulie 2002), Chişinău, 2002, p. 18-19.

68

DREPT PROCESUAL PENAL

că "hotărârea instanţei de judecată poate fi casată dacă instanţa de judecată internaţională, prin hotărâre pe un alt caz, a constatat o încălcare la nivel naţional a drepturilor şi libertăţilor omului care poate fi reparată şi în această cauză". în conformitate cu art. 7 al Constituţiei, "Constituţia Republicii Moldova este Legea ei supremă. Nici o lege şi nici un alt act juridic care contravine prevederilor Constituţiei nu are putere juridică". în plan procesual penal, la alin. (3) al art. 2 din CPP, această prevedere constituţională se manifestă prin recunoaşterea supremaţiei Constituţiei asupra legislaţiei procesual penale: "nici o lege care reglementează desfăşurarea procesului penal nu are putere juridică dacă este în contradicţie cu Constituţia Republicii Moldova". Pornind de la aceste prevederi, instanţa de judecată în procesul de înfăptuire a justiţiei urmează să aprecieze conţinutul legii şi în cazul în care stabileşte că norma juridică este expusă într-un act juridic care nu poate să fi expus controlului constituţionalităţii, instanţa va aplica în direct legea. Instanţa judecătorească printr-o încheiere interlocutorie informează despre aceasta Parlamentul şi Curtea Supremă de Justiţie8. Dacă în procesul judecării cauzei instanţa constată că norma juridică ce urmează a fi aplicată contravine prevederilor Constituţiei Republicii Moldova şi este expusă într-un act juridic care poate fi supus controlului constituţionalităţii, judecarea cauzei se suspendă, se informează Curtea Supremă de Justiţie, care la rîndul său sesizează Curtea Constituţională spre a rezolva cazurile excepţionale de neconstituţionalitate10. Instanţa de judecată, din oficiu sau la propunerea uneia dintre părţi, în orice fază a judecăţii poate înainta în Plen propunerea de a ridica cazurile excepţionale de neconstituţionalitate a actelor juridice, care urmează să fie aplicate la judecarea cauzei. Propunerea cu privire la ridicarea cazurilor ex-

Hotârârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova cu privire la practica aplicării de câtre instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale Constituţiei Republicii Moldova, nr. 2 din 30.01.1996, în Culegere de hotărâri ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie (mai 1974 iulie 2002), Chişinău, 2002, p. 10. Conform alin. (2) al art. 31 din Legea privind Curtea Constituţională, sunt supuse controlului constituţionalităţii numai actele normative adoptate după intrarea în vigoare a Constituţiei Republicii Moldova, adoptate la 29 iulie 1994. Ridicarea excepţiilor de neconstituţionalitate a actelor juridice constituie una din garanţiile constituţionale de apărare a drepturilor şi libertăţilor

Partea generală

69

fundamentale ale cetăţenilor şi totodată mijlocul procedural pentru realizarea accesului lor, în calitate de titulari ai drepturilor şi libertăţilor fundamentale, la Curtea Constituţională. Vezi: Mircea Iuga, Constituţia izvor de soluţionare a cazurilor excepţionale de neconstituţionale a actelor normative, în Justiţia Constituţională în Republica Moldova, nr. 2/2004, p. 16.

cepţionale de neconstituţionalitate a actelor juridice se formulează printr-un demers şi totodată se adoptă hotărârea de suspendare a procedurii judiciare. Excepţia de neconstituţionalitate este de ordine publică şi odată invocată ea nu rămâne la dispoziţia părţii care a invocat-o, neputându-se renunţa la soluţionare, deoarece soluţia asupra excepţiei este de interes general". Curtea Constituţională s-a pronunţat12, apărând drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei, asupra următorului caz de neconstituţionalitate a legii procesual penale - dispoziţiile alin. (4) al art. 97 din CPP din 1961 prin care se îngrădea dreptul de a contesta ordonanţa de refuz de a porni procesul penal. Având în vedere caracterul obligatoriu şi irevocabil al hotărârilor Curţii Constituţionale, acestea sunt obligatorii pentru organele de urmărire penală, instanţa de judecată şi pentru persoanele participante la procesul penal. Este lovită de nulitate absolută şi urmează a fi casată hotărârea instanţei de judecată dacă a fost adoptată în baza prevederii legii recunoscute ca fiind neconstitu-fidnală (pct. 14) al art. 427; pct. 14) din alin. (1) al art. 444; lit. e) a pct. 1) din alin. (1) al art. 453 din Cod de procedură penală). în cazul în care organul de urmărire penală sau procurorul la faza de urmărire penală constată că prevederea legală este în

contradicţie cu prevederea constituţională, este informat Procurorul General, care este în drept să sesizeze Curtea Constituţională. Hotărârile explicative ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie în chestiunile privind aplicarea prevederilor legale în practica judiciară au caracter de recomandare pentru organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti. ţţţjure hotărârile explicative ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie nu sunt izvoare de drept ale dreptului procesual penal. Funcţia lor este de a da explicaţii judecătorilor, procurorilor şi ofiţerilor de urmărire penală în privinţa aplicării.legislaţiei în vigoare. O eventuală obligativitate a lor este determinată de autoritatea înaltă a Curţii Supreme de Justiţie, profesionalismul şi calificarea superioară a judecătorilor Curţii Supreme de Justiţie, temeinicia şi corectitudinea explicaţiilor oferite de instanţa supremă. Din aceste considerente a fost | ustificată introducerea în art. 2 a Proiectului Codului de procedură penală a

" Viorel Pasca, Excepţia de neconstituţionalitate. Chestiune prejudicială in procesul penal, în Revista de Drept penal, nr. 3/1999, p. 50. " Hotărârea Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a art. 97, alin. 4 din CPP, nr. 20 din 16.06.1997, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 43-44 din 03.07.1997.

70

DREPT PROCESUAL PENAL

regulii stipulate prin care hotărârile explicative ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie sunt obligatorii pentru instanţele judecătoreşti, prin acestea încer-cându-se să se dea un statut oficial unei stări de fapt existente. Considerăm că precedentul judiciar13 (hotărârile explicative şi hotărârile pe cauze concrete adoptate de Curtea Supremă de Justiţie), într-o perspectivă mai mult sau mai puţin apropiată, va deveni izvor de drept14, cu condiţia necesară ca precedentul judiciar să nu contravină prevederilor legale manifestând ca scop interpretarea detaliată a normelor materiale şi procesuale, având în vedere influenţa exercitată de jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie bazată, de regulă, pe precedentul judiciar şi acele calităţi care le manifestă15. Cea mai mare importanţă precedentul judiciar îl poate avea în probaţiu-nea penală, mai ales când este vorba despre asigurarea drepturilor subiecţilor implicaţi în administrarea probelor. Principiul legalităţii în procesul penal se manifestă prin următoarele caracteristici: - înfiinţarea prin lege a instanţelor judecătoreşti, a procuraturii şi a organelor de urmărire penală, precum şi desfăşurarea activităţii acestora în compunerea şi limitele competenţei acordate de lege; respectarea de către subiecţii oficiali ai procesului penal, pe tot parcursul procesului penal, a legii procesual penale şi a altor dispoziţii legale;

13

14

15

In doctrină s-au prezentat viziuni diferite vis-â-vis de conţinutul noţiunii de precedent judiciar, prin care se au în vedere doar hotărârile instanţei supreme pe cauze concrete, într-o altă opinie, în noţiune se includ atât hotărârile pe cauze concrete, cât şi hotărârile explicative ale instanţei supreme. Pentru detalii vezi K. A. BOHKOB, Cyde6nbiu npeu,edeum e yeonoBHOM npaee: 3a u npomue, în POCCUUCKUU cydbx, No 7/2003, c. 28-33; AH>KennKa Ho>KKMHa, Cybe6uan npatcmuKa KOK UCITIOHHUK yzono6Ho-npou,eccyanbnozo npaea, în Yzonoenoe npaeo, nr. 3/2002, c. 80-81; H.fl. )Kene3HOBa, Cyde6H0-wpudunecKan ripatcmuKa: noHxmue
Partea generală

71

posibil a elabora o bază, un fundament în vederea examinării unui tip de cauze, pornind de la cauza examinată anterior. Unitatea constă într-o atitudine comună faţă de cauzele penale analogice. (Igor Dolea, Considerente privind perspectiva utilizării hotărârilor judecătoreşti ca izvor de drept în procesul penal, în Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova, Seria "Ştiinţe socioumane", voi. I, CE USM, Chişinău, 2003, p. 270.)

-respectarea integrală a drepturilor procesuale acordate de lege participanţilor şi utilizarea numai a mijloacelor şi metodelor admise de lege; -efectuarea fiecărui act procesual sau procedural în conţinutul şi formele stabilite de lege. Pentru asigurarea respectării legalităţii în cursul desfăşurării procesului penal legiuitorul a instituit o serie de garanţii procesuale: -nulitatea actelor efectuate cu încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal (de exemplu, art. 251 din CPP); -decăderea din exerciţiul unor drepturi procesuale ca sancţiune procesuală, de exemplu, alin. (2) al art. 324 din CPP; aplicarea unei amenzi judiciare pentru încălcarea obligaţiunilor procesuale (de exemplu, art. 334 din CPP); - calificarea ca infracţiune a încălcărilor foarte grave a legii procesual penale(de exemplu, art. 306, 307, 308, 309, 310 din CP). Principiul legalităţii procesului penal este aplicabil în egală măsură tuturor activităţilor instanţei de judecată, părţilor şi altor participanţi la procesul penal, toţi fiind obligaţi să respecte legea în activitatea lor procesuală. Respectarea principiului legalităţii asigură concomitent respectarea tuturor principiilor procesului penal, situaţia fiind determinată de

statutul principiului legalităţii ca principiu-cadru şi ca primă condiţie a existenţei celorlalte principii.

§3. Prezumţia nevinovăţiei ' * Principiul prezumţiei nevinovăţiei reprezintă o regulă de bază a procesului penal şi unul din drepturile fundamentale ale omului. Acest fapt explică înscrierea prezumţiei nevinovăţiei în numeroase documente de drept internaţional în care se consacră drepturile fundamentale ale persoanei. Prezumţia nevinovăţiei cunoaşte o reglementare extinsă în timp şi în o serie de instrumente de drept internaţional. Este menţionată în legislaţia SUA din perioada războiului de independenţă şi în Declaraţia Omului şi Cetăţeanului (art. 9); în Europa reprezintă o prevedere importantă a Revoluţiei Franceze de la 1789. Aceste documente au ţinut să înlăture vechea prezumţie a vinovăţiei, când o persoană atrasă într-un proces penal în majoritatea cauzelor era considerată vinovată şi putea fi impusă să-şi demonstreze nevinovăţia. Actele juridice internaţionale la care este parte Republica Moldova conţin prevederi ale prezumţiei nevinovăţiei: art. 11 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (1948); art. 6 §2 al Convenţiei Europene de Apărare a Drepturilor Omului (1950); art. 14.2 al Pactului internaţional asupra drepturilor civi-

72

DREPT PROCESUAL PENAL

le şi politice (1966). Aceste reglementări sunt confirmate şi în legislaţia internă a Republicii Moldova - Constituţia RM în art. 21 prevede că orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată până când vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal, în cursul unui proces judiciar public, în cazul căruia i s-au asigurat toate garanţiile necesare apărării sale. Codul de procedură penală în art. 8 - "Prezumţia nevinovăţiei" - stabileşte că vinovăţia persoanei poate fi constatată doar printr-o hotărâre judecătorească de condamnare definitivă. Prezumţia de nevinovăţie (presupunerea, recunoaşterea juridică a unui fapt până la proba contrarie) este una legală şi relativă. Aceasta se explică prin faptul că este prevăzută expres în lege şi este posibilă răsturnarea (tot în baza legii) acestei prezumţii. Esenţa acestei prezumţii constă în statutul acordat bănuitului, învinuitului sau inculpatului în cadrul procesului penal, fiind considerat o persoană de bună credinţă, din acest statut rezultând toate garanţiile puse la dispoziţia lui, şi respectarea drepturilor sale de către organele de urmărire penală sau instanţa de judecată pentru a nu încălca acest drept fundamental al omului şi pentru a-i acorda şansa şi garanţiile reale de a se apăra de o acuzaţie injustă sau neproporţională. Prezumţia nevinovăţiei cuprinde şi lipsa obligaţiei vreunei persoane să-şi dovedească nevinovăţia sa (alin. (2) al art. 8 din CPP al RM). De asemenea, este recunoscut şi atribuit dreptul recunoaşterii întemeiate a persoanei ca vinovată de săvârşirea unei infracţiuni doar instanţei de judecată, care nu este ţinută de vreun interes de serviciu ca să acuze sau să achite în mod preconceput o persoană. Vinovăţia persoanei se stabileşte în cadrul unui proces cu respectarea garanţiilor procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă şi stabilirea vinovăţiei16. Sarcina probei revine organelor de urmărire penală (art. 100 din CPP al RM, pct. 7) al art. 64, pct. 7) din alin. (2) al art. 66). Până la adoptarea unei hotărâri de condamnare şi până la rămânerea definitivă a acesteia, inculpatul are statutul de persoană nevinovată. Acest statut al persoanei se răsfrânge şi în alte raporturi decât cel procesual penal - până la rămânerea definitivă a sentinţei persoana dispune de toate drepturile constituţionale, inclusiv participarea la alegeri, dreptul la libera alegere a locuinţei ş.a. Legea procesual-penală stabileşte că răsturnarea prezumţiei nevinovăţiei sau concluziile despre vinovăţia persoanei de săvârşirea infracţiunii nu pot fi întemeiate pe presupuneri. Toate dubiile în probarea învinuirii, care nu pot fi înlăturate legal, se

Partea generală

73

interpretează în favoarea bănuitului, învinuitului, inculpatului. 16

Adrian Ştefan Tulbure, Angela Măria Tatu, op. cit, p. 42.

Această reglementare se include în spiritul prezumţiei nevinovăţiei datorită faptului că pedepsirea oricărei persoane pentru o faptă penală se poate realiza doar în baza unor informaţii certe şi veridice despre vinovăţia ei, neadmiţându-se presupunerile sau probele afectate de incertitudine, legiuitorul stabilind inclusiv interpretarea dubiilor în favoarea bănuitului, învinuitului, inculpatului. Chiar în cazul aprecierii probelor orice informaţie, în baza căreia se pot trage 2 sau mai multe concluzii opuse (în sensul apărării sau acuzării) despre aceeaşi circumstanţă, arată imposibilitatea punerii acesteia în baza unei sentinţe de vinovăţie. în cadrul procesului penal pot interveni unele situaţii când nu este clară aplicabilitatea dreptului persoanei de a fi considerată nevinovată. în unele cazuri Curtea Europeană pentru Drepturile Omului explică şi extinde sensul acestei prezumţii. în cazul Minelli v. Elveţia (1983) Curtea a recunoscut încălcată prezumţia când unei persoane i s-a refuzat admiterea acţiunii pe motiv de scurgere a termenului de prescripţie, stabilind că în acest caz lipsa unei hotărâri judecătoreşti care să stabilească nevinovăţia lasă impresia că persoana este vinovată. în cauza Allenet de Ribemont v. Franţa (1995) Curtea a recunoscut încălcată prezumţia în cazul când autorităţile judiciare sau pronunţat în public despre vinovăţia unui individ până la anunţarea deciziei definitive asupra vinovăţiei lui.

■,M Prezumţia nu urmăreşte protejarea unui individ împotriva problemelor re-feriţoare la acuzare, cum ar fi definiţia provizorie sau efectele secundare asemănătoare. Convenţia şi Curtea, totuşi, urmăresc protejarea unui individ contra răspunderii pentru acte penale comise de aproapele său. în o serie de cauze [A.P., M.P. şi T.P. v. Elveţia (1997) şi E.L., R.L. şi Dna J.O. - L. v. Elveţia (1997)] Curtea a stabilit o încălcare a art. 6 (2) atunci când Guvernul a impus amenzi asupra urmaşilor persoanelor care au fost declarate vinovate de fraude fiscale. Principiul procesual al prezumţiei de nevinovăţie este subordonat principiului legalităţii şi constituie baza principiilor, libertăţii persoanei, respectării demnităţii umane şi a dreptului de operare. Cu toate acestea, nu este posibilă şi nici utilă societăţii respectarea într-un mod absolut a acestei prezumţii, pentru a nu ajunge într-o extremă când să nu fie permisă nici o acţiune procesual-penală, care limitează unele drepturi ale persoanei din motiv că nu avem o sentinţă definitivă, or sentinţa definitivă nu poate fi emisă decât după o urmărire penală care implică şi măsurile procesuale de constrângere cu respectarea prevederilor legii. Dacă prezumţia nu permite pedepsirea unui nevinovat, atunci tot ea presupune şi faptul că nici o persoană recunoscută vinovată de săvârşirea unei

74

DREPT PROCESUAL PENAL

fapte penale, în spiritul de dreptate şi justiţie, nu trebuie să rămână nepedepsită, iar sancţiunile trebuie să fie aplicate cu toată fermitatea şi severitatea în raport se greutatea infracţiunilor săvârşite17.

§4. Egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor Statul de drept nu poate fi conceput decât în măsura în care democratismul real se manifestă prin egalitatea deplină a cetăţenilor pe toate planurile'8. Codul de procedură penală în alin. (1) al art. 9 stabileşte că toţi sunt egali în faţa legii, a organelor de urmărire penală şi a instanţei de judecată fără deosebire de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie. De fapt, această normă practic reia prevederile legale constituţionale stipulate de art. 16 al Constituţiei "Egalitatea" în esenţă, principiul dat este o exprimare particulară a principiului general al egalităţii. în primul rând, acest principiu presupune că în privinţa tuturor persoanelor implicate în proces se aplică aceleaşi norme materiale şi procesuale, li se oferă aceleaşi drepturi şi li se impun aceleaşi obligaţii. Totodată aceasta nu înseamnă că orice subiect al procesului penal are acelaşi volum de drepturi şi obligaţii. Drepturile şi obligaţiile fiecăruia sunt stabilite în funcţie de poziţia procesuală a persoanei. în aşa fel martorul va avea un volum de drepturi şi obligaţii, pe când inculpatul un alt volum. Esenţial este că la stabilirea acestuia să nu se facă discriminare între persoane aflate pe aceeaşi poziţie (de exemplu, tuturor martorilor li se oferă aceleaşi drepturi şi obligaţii etc). Principiul egalităţii exclude posibilitatea înfiinţării unor organe de urmărire penală sau instanţe judecătoreşti extraordinare pentru anumite categorii de persoane în scopul oferii acestora unui tratament mai privilegiat sau, dimpotrivă, discriminatoriu. Egalitatea în faţa legii şi instanţelor judecătoreşti se manifestă de asemenea şi prin obligaţia egală de a se supune legii şi de a purta răspundere pentru încălcarea ei. în al doilea, rând acest principiu presupune că autorităţile publice implicate în procesul penal trebuie să adopte o atitudine egală faţă de toate persoanele, fără a face vreo discriminare între ele. Este interzisă atât aplicarea unui tratament mai rău faţă de unele persoane, cât şi manifestarea unei atitudini indulgente pentru altele.

Partea generală

75

Legea nu enumera exhaustiv circumstanţele care pot servi drept motiv pentru discriminare. Prevederea legală citată mai sus, care, de altfel, a fost preluată din art. 14 al Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului, stabileşte interdicţia discriminării oricare ar fi motivul. Cu toate că este formulată în aşa fel încât pare o interdicţie absolută, Curtea Europeană a indicat că acest principiu nu interzice orice tratament juridic diferenţiat. în mai multe hotărâri ale sale Curtea a menţionat că principiul egalităţii nu este încălcat dacă tratamentul juridic diferenţiat are o justificare obiectivă şi rezonabilă, iar distincţia făcută urmăreşte un scop legitim şi este proporţională în ce priveşte mijloacele aplicate şi scopul care se vrea atins19. Astfel, în C. v. Belgia un cetăţean marocan susţinea că principiul egalităţii s-a încălcat deoarece în urma comiterii unei infracţiuni el a fost deportat, în timp ce alţi cetăţeni ai statelor-membre ale UE, în cazuri similare, nu sunt supuşi deportării. Curtea s-a expus că un asemenea tratament preferenţial este bazat pe o justificare obiectivă şi rezonabilă o dată ce statele UE formează un spaţiu unic de ordine legală şi care în plus au stabilit şi o cetăţenie unică. La fel, Curtea a găsit justificată crearea unor regimuri separate pentru acţiunile ce reies din cauzarea unei daune în urma unei fapte penale intenţionate versus acţiunile civile ce reies din cauzarea unei daune în urma unei fapte din neglijenţă, o dată ce existenţa unei posibile acţiuni civile poate să fie mai puţin evidentă pentru victimele ultimului tip de fapte (Stubbinge şi alţii v. Mapea Britanie). Interesele administrării eficiente a justiţiei oferă o justificare Obiectivă şi rezonabilă pentru a face o diferenţiere de tratament a persoanelor B*re răspund în calitate de reclamaţi în cadrul unui proces civil şi persoanelor 04re sunt părţi civilmente responsabile în cadrul unui proces penal (Kama-sinskiv. Austria). în cauza Gaygusuz v. Austria, Curtea a indicat că statele au o libertate de apreciere în determinarea faptului dacă diferenţele în situaţii similare justifică distincţii în tratament. Cu toate acestea, în diferite hotărâri ale sale Curtea a arătat că pentru anumite motive, cum ar fi sexul sau cetăţenia, trebuie să exis te ,o argumentaţie foarte întemeiată pentru a face vreo diferenţiere (de exemplu, Shuler-Zgzaggeu v. Elveţia). i! Legislaţia Republicii Moldova stabileşte mai multe cazuri de aplicare a unui tratament diferenţiat (de exemplu, pornirea urmăririi penale în privinţa unor categorii de persoane, judecarea infracţiunilor săvârşite de preşedintele ;

17 18

Nicolae Volonciu, op. cit., p. 122. Idem, p. 118.

A se vedea, de exemplu, Case "relating to certain aspects of the laws on the use of langua-ges in education in Belgium", Uniunea naţională a poliţiei belgiene v. Belgia.

D R E P T PROCESUAL P E N A L

Partea generală

Republicii Moldova în primă instanţă de CSJ). Deoarece unele persoane, din cauza anumitor circumstanţe, se pot pomeni într-o situaţie de inegalitate în comparaţie cu altele, legea prevede un şir de garanţii pentru a asigura o egalitate reală. Astfel, persoanei care nu cunoaşte limba în care are loc procesul i se oferă un interpret, în cauzele în care sunt implicaţi minori sunt prevăzute un şir de garanţii etc. Excepţiile care se fac de la regulile generale pentru anumite categorii de persoane nu încalcă principiul egalităţii, deoarece nu au ca scop stabilirea unor privilegii pentru aceste persoane, dar urmăresc crearea unor garanţii pentru înfăptuirea activităţii lor profesionale sau garanţii pentru buna înfăptuire a justiţiei. în acest sens legea menţionează: că condiţiile speciale de urmărire penală şi judecare faţă de anumite categorii de persoane care beneficiază, conform legii, de un anumit grad de imunitate se asigură în baza prevederilor Constituţiei, a tratatelor internaţionale, Codului de procedură penală şi altor legi. Cu alte cuvinte, aceste prevederi nu încalcă principiul egalităţii atâta timp cât nu vin în contradicţie cu regulile expuse de Curtea Europeană.

§5. Respectarea drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane Garantarea şi respectarea drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane este un domeniu în care intervenţia statului este dezirabilă şi obligatorie. Această obligaţie nu trebuie să fie ignorată din mai multe considerente. Unul din ele este încrederea în justiţie şi sentimentul de siguranţă al fiecărui membru al societăţii când este vorba despre protecţia lui din partea statului. Pe lângă acest drept moral inerent persoanei, statul mai este obligat să respecte aceste exigenţe şi datorită

77

angajamentelor internaţionale şi actelor normative interne. Constituţia Republicii Moldova în art. 4 prevede că normele constituţionale cu privire la drepturile şi libertăţile omului se interpretează şi se aplică în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate la care Republica Moldova este parte. Dacă există neconcordanţe între aceste acte internaţionale şi legile interne ale Republicii Moldova, prioritate au reglementările internaţionale. Codul de procedură penală al Republicii Moldova consacră drepturile, libertăţile şi demnitatea umană în art. 10, acordându-i valoare de principiu general al procesului penal. în formularea pe care o primeşte în Codul de procedură penală obligaţia statului de a garanta şi a respecta drepturile, libertăţile şi demnitatea umană se materializează prin interdicţia tuturor organelor şi persoanelor participante la procesul penal de a întreprinde orice acţiune care ar putea prejudicia valorile ocrotite de acest principiu. Persoanele participante

la procesul penal sunt şi altele decât cele cu funcţii de răspundere şi/sau reprezentante ale organelor de stat cu atribuţii legale în cadrul procesului penal. Aceste persoane pot fi chiar bănuitul, învinuitul, inculpatul, partea vătămată, partea civilă, partea civilmente-responsabilă, martorii şi alţi participanţi implicaţi în procesul penal. Principiul dat garantează, în egală măsură, drepturile, libertăţile şi demnitatea oricărui participant al procedurii penale. încălcarea acestor valori poate fi comisă şi prin inacţiune, atunci când persoanele oficiale implicate în procedura penală nu intervin, cu bună ştiinţă, în cazurile de încălcare a drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane, adică atunci când aceste acţiuni le sunt puse în sarcină prin norme juridice procesual penale sau alte acte care le reglementează statutul juridic. Procedura penală este o ramură de drept ce reglementează raporturile sociale din momentul în care a fost descoperită comiterea unei infracţiuni. Aceste raporturi se realizează şi în virtutea principiului oficialităţii procesuWtt penal, pentru a apăra societatea de acţiuni criminale. în aceste cazuri, în Hfcteresul societăţii unele drepturi ale individului pot fi limitate pentru o perioadă de timp, în cadrul procesului penal. Alin. (2) al art. 10 din CPP admite limitarea temporară a drepturilor şi libertăţilor persoanei şi aplicarea doar de către organele competente a

măsurilor de constrângere, numai în cazurile şi în modul strict prevăzute de Codul de procedură penală. Prevederile CPP, la acest capitol, cuprind instituţia Judecătorului de Instrucţie în alin. (3) al art. 29; art. 41 din CPP, capitolul "Măsurile preventive", capitolul "Controlul judiciar S4p$fi«durii prejudiciare". Aceste norme juridice şi altele din Codul deproce-dyffafipwlă prevăd cazurile şi modul de limitare a drepturilor prevăzute de fRÎJ#RŞ>Mirespectării drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane. ■■&•/')AtVP*; (3) al art. 10 al CPP interzice, fără nici o excepţie, supunerea persoanei ila tortură, la tratamente cu cruzime, inumane ori degradante sau deţinerea iffi£pndiţii umilitoare şi impunerea participării la acţiuni procesuale care ar leza demnitatea umană. Constituţia Republicii Moldova consacră acest principiu în alin. 24: (1) Statul garantează fiecărui om dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi ,; ... psihică; u (2) Nimeni nu va fi supus la torturi, la pedepse sau tratamente crude, inumane ori departamente. Pe lângă reglementarea constituţională a acestui aspect al principiului, el primeşte şi o vastă reglementare internaţională. Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite a adoptat Declaraţia Universală a Drepturilor Omului lalO.XII.1948 şi principiul respectării demnităţii umane (art. 5). Acest principiu este reluat şi în art. 3 al Convenţiei Europene privind protecţia drepturilor

78

DREPT PROCESUAL PENAL

omului şi a libertăţilor fundamentale (Roma, 4.XI.1950). Convenţia Europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, adoptată la Strasbourg la 26.XI.1987, devine obligatorie din 01.02.1998 şi pentru Republica Moldova. De asemenea, consacră acest principiu Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice din 1966 în art. 7; Convenţia ONU din 1984 pentru prevenirea torturii şi a altor tratamente sau pedepse crude, inumane ori degradante. în toate aceste acte juridice figurează termenii: tortură, tratament inuman, tratament degradant. Convenţia ONU pentru prevenirea torturii, în vigoare din 26 iunie 1987, stabileşte în art. 1: termenul "tortură" semnifică orice act prin care se cauzează unei persoane în mod intenţionat suferinţe sau dureri grave, fie fizice sau psihice în scopul deţinerii de la ea sau de la o terţă persoană a unei anumite informaţii sau mărturii; pedepsirea ei pentru o acţiune, pe care ea sau o terţă persoană a comis-o sau este bănuită de comitere; intimidarea sau constrân gerea ei sau a unei terţe persoane ori din alte motive bazate pe orice fel de discriminare. De aici rezultă că tortura este construită din trei elemente esenţiale: •Cauzarea unor suferinţe sau durerii fizice sau psihice grave; •Cauzarea intenţionată a durerii; •Urmărirea unui scop cum ar fi obţinerea informaţiei, pedepsirea sau intimidarea. Curtea Europeană pentru Drepturile Omului deosebeşte trei noţiuni de bază ale art. 3 al CEDO după indicele de gravitate al tratamentului sau al pedepselor. Pentru fiecare dintre noţiuni Comisia Europeană pentru Drepturile Omului şi Curtea definesc criteriile cu prilejul a două cauze interstatale examinate de Curte. în cauza Danemarca, Franţa, Norvegia, Suedia şi Olanda v. Grecia. (Cauza Greacă 1969) Curtea au determinat gradele comportamentului interzis după cum urmează: Tortura: tratament inuman având drept scop obţinerea informaţiei sau a unor mărturisiri, sau aplicarea unei pedepse. Tratamentul sau pedeapsa inumană: tratament de natură să provoace în mod deliberat grave suferinţe mintale sau fizice, care, în aceste situaţii particulare, nu se pot justifica. Tratament degradant: tratament care umileşte în mod grav individual în faţa altora sau care îl determină să acţioneze împotriva voinţei ori a conştiinţei sale. în cauza Irlanda v. Regatul Unit (1978) Curtea a operat anumite modificări în aceste principii, păstrând în esenţă

Partea generală

prevederile lor.

79

Acest principiu include şi interdicţia aplicării pedepsei cu moartea. Protocolul adiţional nr. 6 al CEDO prevede cazurile excepţionale când un stat poate prescrie o pedeapsă cu moartea. Codul de procedură penală al Republicii Moldova interzice şi deţinerea în condiţii umilitoare, pentru a nu ofensa, jigni sau înjosi persoana cu scopul de a o pune într-o situaţie de inferioritate, care să-i aducă atingere demnităţii. Prin demnitate înţelegem conştientizarea individuală şi de către alte persoane a faptului posedării unor calităţi morale şi intelectuale de apreciere a personalităţii. în caz de încălcare a acestui principiu orice persoană este în drept să-şi apere prin orice mijloc neinterzis de lege libertăţile şi demnitatea umană prejudiciate ilegal în cursul procesului penal. Legislaţia Republicii Moldova prevede modul de apărare a acestor drepturi în Legea RM privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procurorului şi ale instanţelor judecătoreşti din 25.02.1998. Codul penal al Republicii Moldova în art. 137 prevede răspundere penală pentru persoanele care aplică tratamente inumane, inclusiv tortura. Persoana vătămată poate depune plângere la procuratură; procesul penal se poate porni şi prin autosesizarea organului de urmărire penală de fiecare dată când au loc acţiuni ce încalcă

drepturile, libertăţile şi demnitatea umană.

§6. Inviolabilitatea persoanei :"■ Libertatea persoanei reprezintă o valoare socială, organele judiciare având obligaţia respectării întocmai a tuturor dispoziţiilor referitoare la realizarea ei2u. r' ' Atât Constituţia, cât şi CPP stabilesc că libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile. Această prevedere legală nu înseamnă că sunt interzise măsurile de privare de libertate a persoanei; acestea sunt posibile în cazuri excepţionale, iar în cazul în care se aplică se supun unor reglementări riguroase care stabilesc condiţiile şi temeiurile aplicării lor. în acest sens alin. (2) al art. 11 din CPP stabileşte că nimeni cu poate fi reţinut şi arestat decât în carurile şi modul stabilite de Cod. Existenţa unor astfel de cazuri este dictată de necesitatea de a recurge la privarea de libertate pentru a se asigura realizarea Scopurilor procesului penal şi dreptului penal. Se consideră limitare de libertate orice situaţie în care o persoană nu poate să se deplaseze liber fie din cauza că i-a fost aplicată forţa în acest sens (închi-

Nicolae Volonciu, op. cit., p. 101.

80

DREPT PROCESUAL PENAL

derea într-o celulă etc), fie în urma unei obligaţii legale de a se supune unor indicaţii făcute de un agent al legii fără aplicarea forţei (ordonarea de către un poliţist de a nu părăsi un loc sau de a merge într-un loc anume). Limitarea libertăţii individuale a persoanei poate avea loc numai ca urmare a unei decizii luate de o instanţă judecătorească (alin. (3) al art. 11 din CPP), excepţie făcând cazurile de reţinere a persoanei de către organul de urmărire penală, reţinere care nu poate depăşi termenul de 72 de ore. Privarea de libertate poate avea loc pe perioade strict stabilite fie în lege, fie în hotărârea judecătorească. De exemplu, reţinerea persoanei bănuite nu poate avea loc mai mult de 72 de ore, iar termenul stabilit de judecător de ţinere a persoanei în stare de arest nu poate depăşi la urmărirea penală, cu unele excepţii, termenul de 30 de zile. Odată cu expirarea termenului de detenţie, persoana urmează a fi imediat eliberată, orice reţinere în acest sens fiind ilegală. în cazul K-F v. Germania (1997) durata reţinerii unei persoane a depăşit cu patruzeci şi cinci de minute perioada legală, această întârziere fiind explicată prin necesitatea de a înregistra informaţii despre persoana reţinută. Curtea Europeană a menţionat că perioada maximă de reţinere de douăsprezece ore era cunoscută de autorităţi şi că autorităţile erau obligate să ia toate măsurile necesare pentru ca durata legală să fie respectată, incluzând aici acţiunile necesare de înregistrare a datelor personale. Curtea a stabilit că detenţia a fost ilegală. Cu toate că legea stabileşte anumite termene care pot fi aplicate la privarea de libertate a unei persoane, dreptul la libertate impune că o privaţiune de libertate nu poate să continue mai mult decât este nevoie, ţinând cont de circumstanţe, chiar dacă termenul legal sau stabilit de judecător nu a expirat. Legea stabileşte în acest sens că organul de urmărire penală sau instanţa judecătorească sunt obligate să elibereze imediat orice persoană atunci când temeiurile reţinerii ori arestării au decăzut. Aceasta înseamnă, de asemenea, că detenţia sau prelungirea acesteia nu poate fi mandatată dacă nu sunt circumstanţe ce ar justifica-o. în acest sens motivele care au servit iniţial pentru privarea de libertate ulterior ar putea să nu fie suficiente pentru a justifica o detenţie legală. Chiar dacă privarea de libertate este justificată, ea este ilegală dacă a fost făcută cu încălcarea procedurii stabilite de reţinere sau arestare. Persoanei reţinute sau arestate trebuie să i se aducă imediat la

Partea generală

81

cunoştinţă drepturile sale şi motivele reţinerii sau arestării, circumstanţele faptei, precum şi încadrarea juridică a acţiunii de săvârşirea căreia ea este băunită sau învinuită, în limba pe care o înţelege, în prezenţa unui apărător ales sau numit din oficiu. Respectarea acestei proceduri ar permite persoanei private de libertate

să evalueze situaţia sa şi metodele legale pe care poate să le folosească pentru a contesta privarea de libertate. Legea stabileşte că persoanei i se aduc imediat la cunoştinţă toate elementele enumerate mai sus, fără a preciza ce ar însemna aceasta. Pe de altă parte, art. 167 din CPP stabileşte că din momentul reţinerii persoanei bănuite de săvârşirea unei infracţiuni organul de urmărire penală, în termen de până la 3 ore de la momentul privării ei de libertate, întocmeşte un proces-verbal de reţinere, în care, printre altele, indică temeiurile şi motivele reţinerii. Proce-sul-verbal se aduce la cunoştinţa persoanei reţinute, totodată, i se înmânează în scris informaţia despre drepturile ei. Cu toate acestea, nu trebuie de considerat că legea stabileşte o limită strictă în acest sens. Aducerea imediată la cunoştinţă trebuie să aibă loc în primul moment, când autorităţile au posibilitatea de a întruni toate condiţiile necesare pentru aceasta, totodată făcând totul ca aceste condiţii să fie întrunite cât mai repede posibil. Ast fel, imediat în unele cauze ar putea fi un timp foarte scurt, iar în altele (de exemplu, când este nevoie de găsit un interpret) ar putea fi cu mult mai mare. Pentru menţinerea legalităţii procedurii de reţinere sau arestare, persoanei trebuie să-i fie aduse la cunoştinţă toate elementele indicate în alin. (5) al art. 11, deoarece numai în aşa fel aceasta va

putea să folosească pe deplin dreptul său de a contesta privarea de libertate. Din aceleaşi motive, pe cât este de posibil, informaţia furnizată persoanei private de libertate trebuie să fie expusă întrun limbaj clar, toţi termenii de drept sau de altă natură în măsură să complice înţelegerea fiind explicaţi. O ultimă cerinţă pentru asigurarea legalităţii privării de libertate ţine de condiţiile deţinerii. Orice persoană reţinută sau arestată trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane; ea nu poate să fie supusă violenţei, ameninţărilor sau unor metode care ar afecta capacitatea ei de a lua decizii şi de a-şi exprima opiniile. Orice acţiune procesuală care aduce atingere inviolabilităţii persoanei (percheziţia, examinarea corporală etc.) poate să fie efectuată fără consimţământul persoanei numai în cazurile şi condiţiile stipulate de lege.

§7. Inviolabilitatea domiciliului Principiul inviolabilităţii domiciliului îşi găseşte consacrarea în actele juridice de bază ale Republicii Moldova şi în reglementări internaţionale. Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, prin prevederile art. 8, recunoaşte dreptul persoanei de a-i fi respectat domiciliul. Nu se admite amestecul oricărei autorităţi publice în exercitarea dreptului inviola-

82

DREPT PROCESUAL PENAL

bilităţii domiciliului, decât în cazul în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, securitatea publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea şi prevenirea infracţiunilor, protejarea sănătăţii sau a moralei sau pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora. Art. 17 al Pactului Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice prevede că nimeni nu poate fi supus la imixtiuni arbitrare sau atentate ilegale asupra inviolabilităţii domiciliului21. Constituţia Republicii Moldova, în art. 29, declară inviolabilitatea domiciliului. Termenul inviolabilitate înseamnă ceva ce nu poate fi violat, încălcat, atins, care se află în mod legal la adăpost de orice urmărire, de orice atingere, încălcare sau pedeapsă. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul sau în reşedinţa unei persoane fără consimţământul acesteia. Se admit unele derogări de la această normă doar pentru executarea unui mandat de ares tare sau a unei hotărâri judecătoreşti pentru înlăturarea unei primejdii care ameninţă viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei persoane, indiferent dacă aceste situaţii au loc în cadrul sau înafara unui proces penal. în situaţia când este sau va fi pornit un proces penal percheziţiile şi cercetările la faţa locului pot fi ordonate şi efectuate numai în condiţiile legii. Tot Constituţia interzice percheziţiile în timpul nopţii (pct. 49) al art. 6 din CPP: "timpul nopţii - interval de timp cuprins între orele 2200 şi 600), cu excepţia cazurilor de delict flagrant. Reglementarea amănunţită a cazurilor când se admite constrângerea acestui drept este inclusă în Codul de procedură penală în p. 11) al art. 6, care explică sensul noţiunii "domiciliu" în procedura penală - locuinţa sau construcţia destinată pentru locuirea permanentă sau temporară a unei sau mai multor persoane (casă, apartament, vilă, cameră de hotel, cabină pe o navă maritimă sau fluvială), precum şi încăperile anexate nemijlocit la acestea, constituind o parte indivizibilă (verandă, terasă, mansardă, balcon, beci, un alt loc de uz comun). Tot domiciliu, în sensul Codului de procedură penală, este şi orice teren privat, automobil, navă maritimă şi fluvială privată, birou. Este interzisă, în cursul procesului penal, pătrunderea în domiciliu contrar voinţei persoanelor care locuiesc sau deţin sediu aici. De la această regulă există excepţiile legale. Percheziţiile, cercetările domiciliului, cercetarea la faţa locului, ridicarea de obiecte şi documente pot fi ordonate şi efectuate în baza unui mandat judiciar (eliberat de judecătorul de instrucţie sau de către instan ţa de judecată).

Partea general ă

83

Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice (New York 16.XII.1966); ratificat de Republica Moldova în 1990.

Pentru a efectua aceste acţiuni, organul de urmărire penală trebuie să obţină în prealabil, prin demers motivat, la judecătorul de instrucţie o autorizaţie care să-i permită accesul în domiciliul unor persoane. Numai în caz de flagrant delict (alin. (4) al art. 125) percheziţia se poate efectua în baza unei ordonanţe motivate fără autorizaţia judecătorului de instrucţie, urmând ca acestuia să i se prezinte imediat, dar nu mai târziu de 24 de ore de la terminarea percheziţiei, materialele obţinute în urma percheziţiei efectuate, indicându-se motivele efectuării ei, judecătorul de instrucţie verificând legalitatea acţiunii. Curtea Europeană pentru Drepturile Omului, în jurisprudenţa pe cauza Buckley v. Regatul Unit (1996) recunoaşte calitatea de domiciliu protejat de Convenţie şi în cazul în care domiciliul a fost întemeiat cu încălcarea legii interne. Jurisprudenţa Curţii Europene pentru Drepturile Omului extinde obligaţia statului şi la acţiuni concrete în sensul întreprinderii de măsuri efective pentru a înlătura cauzele care duc la violarea de domiciliu. Codul penal al Republicii Moldova, în art. 179, incriminează pătrunderea sau rămânerea ilegală în domiciliul sau în reşedinţa unei persoane fără consimţământul acesteia ori refuzul de a le părăsi la cererea ei, precum şi percheziţiile şi cercetările ilegale.

Limitarea inviolabilităţii domiciliului se permite numai în baza legii; acţiunile ilegale sunt pedepsite penal, iar probele obţinute pe aceste căi nu sunt admise la dosar (art. 93, 94 din CPP al RM). ;r,u

' §8. Inviolabilitatea proprietăţii

*,-. Dreptul de proprietate reprezintă un drept fundamental al omului, o pre-rt^âtivă proprie naturii umane, consacrat nu numai de legislaţia internă, ci şi deîiitoportante documente internaţionale cu privire la drepturile şi libertăţile cetăţeneşti. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului prevede la art. 17 că "orice persoană are dreptul la proprietate atât singură, cât şi în asociere cu alţii. Nimeni nu va fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa". Convenţia, prin art. 1 al Protocolului adiţional nr. 1 din 1952, a prevăzut ocrotirea dreptului de proprietate. 2 Ratificarea de către Republica Moldova a actelor internaţionale menţionate rnai sus a determinat şi conţinutul Constituţiei Republicii Moldova, care la art. 46 stipulează că: 1)dreptul la proprietate privată, precum şi creanţele asupra statului sunt garantate; 2)averea dobândită ilicit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă;

84

DREPT PROCESUAL PENAL

3) bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii. Examinând art. 13 din CPP în corelaţie cu art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 al Convenţiei, putem evidenţia trei norme distincte. Prima normă fiind de natură generală, enunţă principiul respectării proprietăţii. Cea de-a doua normă prevede lipsirea de proprietate şi stabileşte condiţiile de aplicare a unei astfel de măsuri. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din următoarele motive: 1)utilitate publică; 2)în condiţiile Codului de procedură penală; 3)conform principiilor generale ale dreptului internaţional. Cea de-a treia normă, enunţată în paragraful doi al art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 al Convenţiei (în continuare Protocolul nr. 1), recunoaşte, printre altele, dreptul statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa uzul de bunuri în conformitate cu uzul general. Dreptul de proprietate nu este un drept absolut. Din acest considerent statul şi-a asumat dreptul de ingerinţă în exercitarea dreptului de proprie tate, care ar trebui să servească unui scop legitim de utilitate publică sau unui interes general (cazul James v. Regatul Unit, 1986). Cu toate acestea, nu este suficient ca ingerinţa să servească unui scop legitim. Ea trebuie să fie proporţională, deci să existe un echilibru just între interesele colectivităţii şi exigenţele protecţiei drepturilor fundamentale ale individului (cazul Sporrong şi Lonnroth v. Suedia, 1982). Considerăm că în cadrul procesului penal pot fi private de proprietate sub motive de utilitate publică sau interes general persoanele în cazurile prevăzute de pct. 27 şi 28 ale art. 13 din Legea cu privire la poliţie nr. 416-XII din 18.12.1990 sub aspectul folosirii libere şi gratuite a mijloacelor de transport ce aparţin persoanelor fizice şi juridice pentru urmărirea şi aducerea la po liţie a persoanelor care au săvârşit infracţiuni, trecerea la locul incidentului (n.a. - care poate fi locul săvârşirii infracţiunii) în cazul în care acest lucru nu permite amânare, folosirea în scop de serviciu (n.a. - pot fi cazurile de efectuare a acţiunilor procesuale penale) a mijloacelor de telecomunicaţii ce aparţin întreprinderilor, instituţiilor, organizaţiilor şi a mijloacelor ce aparţin cetăţenilor cu acordul acestora. Gratuitatea acestor ingerinţe este susceptibilă de a fi contestată, deoarece, în conformitate cu art. 1 al protocolului nr. 1 al Conveţiei, în cazul lipsirii (sau privării) de proprietate acordarea

Partea generală

compensaţiei este în general implicit impu-

85

să. Curtea, în speţa James v. Regatul Unit, 1986, a observat că deposedarea de proprietate pentru o cauză de utilitate publică fără acordarea unei compensaţii este justificată numai în circumstanţe excepţionale. Descoperirea unei infracţiuni ţine de interes general şi este utilă societăţii, publicului. Inviolabilitatea proprietăţii este garantată în aceeaşi măsură atât persoanelor fizice cât şi celor juridice. Pentru a stabili dacă a existat o privare de libertate, este necesar să se examineze nu numai dacă a existat un transfer formal al dreptului de proprietate, ci şi circumstanţele faptelor ce conduc la o expropriere de fapt. Domeniul de aplicare a prevederilor art. 1 al Protocolului 1 este determinat de definiţia oferită de Curte noţiunii de "bun". Curtea a statuat că noţiunea de "bunuri" are o semnificaţie autonomă şi nu se limitează în mod sigur numai la proprietatea unor bunuri corporale. Anumite alte drepturi şi interese ce constituie active pot să fie considerate "drepturi de proprietate". Noţiunea de bunuri cuprinde atât bunurile mobile şi imobile, dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile şi imobile (cazul Wiggins v. Regatul Unit, 1978), cât şi alte drepturi reale. Cu toate acestea, pentru a invoca protecţia conferită de art. 1 al Protocolului 1, o persoană trebuie să se bucure de un drept prevăzut de legislaţia naţională care poate fi

considerat ca drept de proprietate din perspectiva Convenţiei. în jurisprudenţa europeană a drepturilor omului, noţiunea de "privare de proprietate", semnifică preluarea completă şi definitivă a unui bun. Titularul dreptului asupra acestui bun nu mai are posibilitatea exercitării vreunuia din atributele conferite de dreptul pe care îl avea în patrimoniul său. Cea de-a doua condiţie care trebuie să fie îndeplinită pentru ca privarea de proprietate să nu constituie o violare a dreptului unei persoane la respectarea bunurilor sale este formulată în termeni care se regăsesc în legislaţiile naţionale22. Condiţia stabilită de Codul de procedură penală conform căreia privarea de proprietate poate avea loc în condiţiile stabilite de prezentul Cod este răspunsul la prevederea stabilită de Convenţie că "lipsirea de proprietate poate avea loc în

In Republica Moldova sunt adoptate acte legislative care reglementează ingerinţa statului în exercitarea dreptului de proprietate de către particulari, dar care nu au aplicabilitate în cadrul procesului penal: 1.Legea Republicii Moldova cu privire la rechiziţiile de bunuri şi prestările de servicii în interes public, nr. 1384-XV din 11.10.2002, Monitorul Oficial al Republica Moldova, nr. 178-181 din 27.12.2002. 2.Legea exproprierii pentru cauză de utilitate publică, nr. 488-XIV din 08.07.1999, Monitorul Oficial ai Republica Moldova, nr. 42-44 din 20.04.2000.

86

DREPT PROCESUAL PENAL

condiţiile prevăzute de lege". Deci ingerinţa în dreptul de proprietate cade sub rezerva exigenţei securităţii juridice sau legalităţii. în scopul satisfacerii principiului securităţii juridice, autoritatea publică trebuie să respecte prevederile legislaţiei naţionale suficient de accesibile şi precise. Aceasta nu presupune doar faptul că ingerinţa în cauză trebuie să se bazeze pe unele prevederi ale legislaţiei naţionale, dar şi faptul că trebuie să existe o procedură echitabilă şi adecvată, iar măsurile relevante trebuie să fie luate şi executate de către o autoritate competentă şi să nu fie arbitrare (Lithgow v. Regatul Unit, 1986). Cuprinsă într-un tratat internaţional multilateral cum este Convenţia, condiţia privării de proprietate conform principiilor generale ale dreptului internaţional, impusă de art. 1 al Protocolului adiţional nr. 1 al Convenţiei, nu ar trebui să surprindă. Se poate pune, totuşi, întrebarea: care este sensul ei, din moment ce dispoziţiile Convenţiei sunt direct aplicabile în sistemele juridice ale statelor-membre, pe de o parte, iar, pe de alta, astfel cum dispune art. 1, înaltele părţi contractante recunosc oricărei persoane care este supusă jurisdicţiei lor drepturile şi libertăţile pe care ea le reglementează? în definitiv, rezultatul aplicării unei dispoziţii din Convenţie ni se pare decisiv pentru aprecierea unei soluţii într-o cauză dată. Atunci când un tratat, pentru a reglementa o problemă importantă, face trimitere la principiile de drept internaţional, se poate afirma cu siguranţă şi fără cea mai mică urmă de îndoială că este aşa deoarece s-a dorit a se ascunde, sub o formulă de consens aparent, persistenţa unui dezacord grav între negociatori; altfel spus, s-a ieşit din impas de o manieră acceptabilă pentru toţi, dar fiecare a păstrat punctul său de vedere cu privire la fondul problemei care nu a putut fi rezolvată23. Ocrotirea proprietăţii se realizează prin multiple mijloace juridice. Alături de dreptul civil şi dreptul penal, dreptul procesual penal îşi aduce contribuţia la ocrotirea proprietăţii. în cadrul procesului penal persoana poate fi privată de dreptul de a exercita elementele dreptului de proprietate prin aplicarea sechestrului. Punerea sub sechestru a bunurilor, adică a valorilor materiale, inclusiv a conturilor şi depozitelor, este o măsură procesuală de constrângere, care constă în inventarierea bunurilor materiale şi interzicerea proprietarului sau posesorului de a dispune de ele, iar în cazurile necesare, de a se folosi de aceste bunuri. Scopul aplicării sechestrului este de a asigura: repararea prejudiciului cauzat de infracţiune, acţiunea civilă şi eventuala confiscare a bunurilor destinate săvârşirii infracţiunii, folosite în acest scop sau rezultate din infracţiune.

Partea generală

87

Corneliu Bîrsan, Limitările dreptului de proprietate reglementate de CEDO, în Pandectele Române, nr. 3/2003, p. 179-180.

Art. 204 din CPP prevede expres care bunuri pot fi şi care nu pot fi puse sub sechestru, iar art. 205 determină temeiurile de punere sub sechestru a | bunurilor. Având în vedere caracterul fundamental al dreptului proprietăţii private, aplicarea sechestrului poate fi realizată doar în baza autorizaţiei judecătorului de instrucţie sau, după caz, prin încheierea instanţei de judecată. în vederea asigurării proporţionalităţii ingerinţei statului asupra privării persoanei de dreptul de proprietate legea a instituit obligaţia ca valoarea bunurilor sechestrate să nu depăşească valoarea acţiunii civile sau maximul amenzii penale. Pentru a exclude arbitrariul, a preciza cu exactitate valoarea ingerinţei statului şi pentru a oferi garanţii procesuale persoanei ale cărei bunuri sunt puse sub sechestru se întocmeşte un proces-verbal al acţiunii respective. în procesul-verbal trebuie să se indice toate bunurile materiale puse sub sechestru, elementele de individualizare şi, pe cât posibil, costul lor. Î> '.Copia de pe procesul-verbal trebuie să fie înmânată, contra semnătură, proprietarului sau posesorului bunurilor puse sub sechestru. Bănuitul, înjaituitul, inculpatul pot contesta punerea bunurilor sub sechestru în ordinea prevăzută de Codul de procedură penală, iar alte

persoane au dreptul de a cere scoaterea bunurilor puse sub sechestru în ordinea procedurii civile. .-.-. Principalele reglementări pe care dreptul procesual penal le foloseşte în scopul arătat se polarizează în jurul instituţiei acţiunii civile în procesul penal. In cazul săvârşirii infracţiunii poate să se producă un prejudiciu statului, persoanelor fizice sau juridice. De aici şi necesitatea unei reglementări adecva-itejfare, deşi are cu caracter civil, poate şi este folosită de legea procesual penalii hiariuimte condiţii pentru ocrotirea relaţiilor patrimoniale lezate printr-o faptă penală. i'!fncrederea ocrotirii bunurilor persoanei reţinute, arestate sau supuse mă-surii:preventive arestării la domiciliu, cât şi în privinţa persoanelor care se aflau sub ocrotirea părţii vătămate organul de urmărire penală sau instanţa de judecată pot lua măsuri de ocrotire. Aceste măsuri sunt luate în vederea asigurării integrităţii bunurilor, protecţia cărora este imposibil de asigurat de către persoanele menţionate mai sus şi când există o temere întemeiată că lipsa măsurilor de ocrotire ar duce la o inevitabilă privare de proprietate asupra acestor drepturi din partea unor terţe persoane. Măsurile de protecţie aplicată asupra bunurilor reprezintă o modalitate de asigurare a inviolabilităţii proprietăţii realizată sub forma protecţiei proprietăţii. Prevederi privind protecţia proprietăţii se conţin în art. 12 din Legea Republicii Moldova privind activitatea operativă de investigaţii, nr. 45-XIII din 12.04.1994, unde se menţionează că organule care exercită activitatea operaţi-

88

DREPT PROCESUAL PENAL

vă de investigaţie sunt obligate să întreprindă, în corespundere cu competenţa lor, toate măsurile necesare pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor omului, a tuturor formelor de proprietate ocrotite de lege24. în cadrul procesului penal pot fi private de proprietate persoanele ale căror obiecte au fost recunoscute corpuri delicte. în caz de achitare a persoanei, precum şi în caz de scoatere de sub urmărire penală pe temei de reabilitare, contravaloarea obiectelor alterate sau pierdute în cadrul efectuării acţiunilor legale se restituie de stat. Deposedarea de proprietate fără acordarea unei despăgubiri, care s-ar raporta în mod rezonabil la valoarea reală a proprietăţii, ar constitui în mod normal o ingerinţă neproporţională, care nu ar putea fi justificată în conformitate cu prevederile art. 1 al Protocolului nr. 1 al Convenţiei. Toate bunurile se redau proprietarilor, cu excepţia celor indicate la alin. (1) al art. 162 din CPP. Partea vătămată (pct. 18) din alin. 1 al art. 60 din CPP), partea civilă (pct. 20) din alin. (1) al art. 62 din CPP) are dreptul să i se restituie bunurile ridicate de organul de urmărire penală sau de instanţă în calitate de mijloace de probă sau prezentate de ea însăşi, precum şi bunurile ce îi aparţin şi au fost ridicate de la persoana care a săvârşit fapta interzisă de legea penală. Partea civilmente responsabilă (pct. 3) din alin. (2) al art. 74 din CPP) dispune de dreptul să i se restituie bunurile ridicate de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată în calitate de mijloace de probă sau prezentate de ea însăşi. Reprezentantul legal al victimei, părţii vătămate, părţii civile, bănuitului, învinuitului, inculpatului (pct. 2) din alin. (2) al art. 78 din CPP) are dreptul să i se restituie bunurile ridicate de organul de urmărire penală în calitate de mijloace de probă. Martorul (pct. 10) din alin. (12) al art. 90 CPP) are dreptul să i se restituie bunurile ridicate de organul de urmărire penală sau prezentate de el însuşi în calitate de probe.

Situaţie ce corespunde, conform lit. a) a pct. 1) din alin. (1) al art. 8 din Legea Republicii Moldova privind protecţia de stat a părţii vătămate, a martorilor şi a altor persoane care acordă ajutor în procesul penal, nr. 1458-XIII din 28.01.1998, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 26-27 din 26.03.1998.

Partea generală

89

§9. Secretul corespondenţei Dreptul la respectarea corespondenţei este definit ca facultatea de a comunica cu terţe persoane fără a fi întrerupt, fără cenzură. Constituţia Republicii Moldova în art. 30 garantează secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare. Acest principiu este înscris şi în art. 8 din Convenţia Europeană privind protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Constituţia Republicii Moldova, în alin. (2) al art. 30 permite, în caz de necesitate, pentru a proteja securitatea naţională, bunăstarea economică a ţării, ordinea publică şi pentru a preveni infracţiunile, limitarea acestui drept, cu respectarea condiţiilor legale. în cadrul unui proces penal necesitatea ascultării sau interceptării schimbului de informaţii dintre persoane apare în legătură cu administrarea probelor în procesul urmăririi penale. Pentru a respecta acest principiu organele de urmărire penală pot intercepta corespondenţa doar cu autorizaţia judecătorului de instrucţie. Toate acţiunile care limitează acest drept sunt reglementate exhaustiv în Codul de procedură penală, în art. 133138. Alin. (2) al art. 133 din CPP prin corespondenţa care poate fi sechestrată nujrneşte scrisorile de orice gen, telegrame, radiograme, banderole, colete, containere poştale, mandate poştale, comunicări prin fax şi prin poşta electronică. ,._,•,,Sechestrul corespondenţei şi interceptarea comunicărilor este permisă în ^pa^rul procesului penal pe o cauză deosebit de gravă sau excepţional de gravă. <£>». ■ Pr,'ncipiul secretului corespondenţei se extinde şi asupra persoanelor reţi-' $*ţ,t'£?-U arestate- Curtea Europeană pentru Drepturile Omului a declarat că v$!B$'U* um" P"z°nier la necenzurarea corespondenţei sale cu un avocat sau Jţn organ judiciar în nici un caz nu trebuie încălcat, deoarece este principalul Jîiod prin care un individ poate pleda pentru drepturile sale (Campbell v. Re-g*ţul Unit (1992); Cologero Diana v. Italia (1996)). în jurisprudenţa pe alte cazuri (Silver şi alţii v. Regatul Unit (1983)) Curtea permite statului să cenzureze , corespondenţa fără caracter juristic, atunci când există suspiciuni că scrisorile cpnţin corespondenţa unor deţinuţi periculoşi despre unele practici comerciale legale sau alte aspecte asemănătoare. Interceptarea comunicărilor persoanelor este limitată de Codul de proceaurăpenală. Sechestrarea corespondentei se admite doar cu autorizarea judecă

torului de instrucţie în urma unui demers motivat din partea organelor de ur mărire penală. în alin. (4), (5) ale art. 135 din CPP se limitează

durata totală de > "< interceptare a convorbirilor la 6 luni, cu obligaţia judecătorului de instrucţie

90

DREPT PROCESUAL PENAL

să informeze, cel târziu o dată cu terminarea urmăririi penale, persoanele ale căror convorbiri au fost interceptate şi înregistrate, despre acest fapt. Administrarea acestor probe cu încălcarea formei prevăzute de Codul procesual penal atrage neadmiterea lor ca informaţie probantă, iar persoanele care au săvârşit fapte în mod intenţionat pot fi trase la răspunderea penală conform art. 178 din CP al RM.

§10. Inviolabilitatea vieţii private Constituţia Republicii Moldova stabileşte obligaţia generală a statului de a respecta şi ocroti viaţa intimă, familială şi privată (art. 28). Activitatea desfăşurată în cadrul unui proces penal reprezintă un grad înalt de posibilitate ca să fie deranjată intimitatea persoanelor, iar unele acţiuni procesuale cum ar fi, de exemplu, percheziţia, interceptarea comunicărilor constituie aproape în toate cazurile o tulburare a acestei sfere. De aceea prevederea constituţională amintită a fost dezvoltată şi detaliată în art. 15 din CPR Principiul în discuţie este într-o dependenţă strânsă cu aşa concepte cum ar fi inviolabilitatea domiciliului, secretul corespondenţei. Dat fiind faptul că acestea din urmă fac parte din alte principii ale procesului penal, ele nu vor fi examinate la acest principiu. Potrivit practicii judiciare CEDO, viaţa privată este un concept ce include integritatea fizică şi morală a persoanei (X. şi Y. v. Olanda, 1985). Deşi Curtea a menţionat că nu consideră posibil sau necesar să încerce să dea o definiţie exhaustivă a noţiunii de "viaţă privată", ea a considerat că ar fi prea restrictiv de a limita conceptul dat la un "cerc interior", în care individul poate să-şi trăiască viaţa după bunul său plac şi a exclude în aşa fel lumea exterioară. Respectul pentru viaţa privată trebuie să cuprindă întro măsură oarecare dreptul de a stabili şi dezvolta relaţii cu alte fiinţe umane cu caracter profesional sau de afaceri (Niemietz v. Germania, 1992). în aşa fel, viaţa privată este un concept mult mai larg decât viaţa intimă şi familială şi include neapărat şi dreptul de a dezvolta relaţii cu alte persoane şi cu lumea exterioară. Viaţa familială include toate relaţiile care apar în cadrul unei familii fondate prin căsătorie sau a relaţiile ce apar în urma maternităţii sau paternităţii, indiferent de faptul dacă aceste relaţii au apărut în urma unei căsătorii legale şi indiferent de relaţiile care există între părinte şi copil. în cazul Johnston v. Irlanda, 1986

Partea g e n e r a l ă

91

CEDO a decis că acele cupluri necăsătorite care trăiesc împreună cu copiii lor sunt considerate a fi sub incidenţa vieţii familiale o dată ce relaţiile create în cadrul lor nu diferă în practică de viaţa unei familii formate prin căsătorie. Totodată în cazul Kerkhoven v. Olanda, 1992, o relaţie stabilă

între două femei şi copilul născut de una din acestea prin înseminare artificială, judecătorii au refuzat să califice aceasta ca o viaţă de familie, chiar dacă coabitarea lor era de tip familial, exista o divizare a sarcinilor parentale. Ele puteau să revendice o protecţie numai în ceea ce priveşte viaţa privată. Aceasta înseamnă că persoanele care nu cad sub incidenţa conceptului vieţii familiale nu pot să ceară aplicarea unor privilegii pe care acesta le poate oferi, cum ar fi, de exemplu, dreptul de a nu face declaraţii împotriva soţului sau rudelor apropiate, în acest sens, pct. 41) al art. 6 din CPP stabileşte ca fiind rude apropiate copii, părinţii, înfietori, înfiaţi, fraţi şi surori, bunici şi nepoţi. Jurisprudenţa Curţii Europene lărgeşte această listă, incluzând aici şi relaţiile dintre unchi sau mătuşă cu nepotul sau nepoata sa, dacă între aceştia există o legătură strânsă. în cazul Boyle v. Regatul Unit, 1993 relaţiile dintre unchi şi nepot au fosbconsiderate ca constituind relaţii de familie în condiţiile în care nepotul îşi petrecea sfârşiturile de săptămână cu unchiul său, iar acesta se asocia în ochii s4i
meargă la veceu în camera unde se deţine aflându-se în văzul tuturor, lljl'fj^ru prptejarea persoanei contra ingerinţelor ilegale în viaţa sa privată, jjgŞ|J|ţŞî$jţ^ ide familie legea stabileşte unele garanţii. Astfel, este interzisă acu-Kl§ţd#feŞ^r^necesitate a informaţiei despre viaţa privată şi intimă a persoanei. âaiî| f5§^eAvinei asemenea informaţii în particular şi amestecul în viaţa privată Hidflf ^fS^ ?n general se permite conform art. 8 (2) al CEDO, în măsura în lD8lf*?ţ£ prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate 9fytţ(jţ$}ţ&:, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bu-năstarea economică a ţârii, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, pro--tffeFŞ* sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora. sh\i A.stkl> colectarea informaţiei (şi oricare acţiuni care cad sub incidenţa $f§Bceptelor de viaţă privată, familială sau intimă, dar care constituie principii $$$$£ cum ar fi percheziţia, interceptarea convorbirilor etc.) va fi legală dacă această măsură este prevăzută de lege şi legea stipulează genul de informaţii care pot fi colectate, temeiurile de colectare şi persoanele de la care această informaţie poate fi cerută, precum şi procedura care trebuie urmată. Astfel, cu respectarea condiţiilor enumerate mai sus este permisă colectarea şi păstrarea unor informaţii cum ar fi fotografii, date dactiloscopice etc.

92

DREPT PROCESUAL PENAL

Ca o garanţie suplimentară contra colectării abuzive a informaţiei despre viaţa privată şi intimă, legea stabileşte că persoanele de la care organul de urmărire penală cere o astfel de informaţie sunt în drept să se convingă că această informaţie se administrează într-o cauză penală concretă. Persoana nu este în drept să refuze prezentarea informaţiei cerute sub pretextul inviolabilităţii vieţii private, însă ea are dreptul să ceară de la organul de urmărire penală explicaţii asupra necesităţii obţinerii unei asemenea informaţii cu includerea explicaţiilor în procesulverbal al acţiunii procesuale respective. în cazul în care există temeiuri ce justifică o anumită ingerinţă în viaţa privată, legea stabileşte prevederi legale care ar minimaliza efectele negative ale acestei ingerinţe. Organele de urmărire penală sau instanţele judecătoreşti sunt obligate să ia toate măsurile pentru ca această informaţie să nu fie divulgată. Astfel, la cererea lor, participanţii la acţiunile procesuale sunt obligaţi să nu divulge asemenea informaţii şi despre aceasta se ia un angajament în scris. Toată informaţia colectată şi stocată trebuie să fie folosită în scopurile şi în cadrul pro cesului penal. Probele care confirmă informaţia despre viaţa privată şi intimă a persoanei, la cererea acesteia, se examinează în şedinţă de judecată închisă.

§11. Limba în care se desfăşoară procesul penal şi dreptul la interpret în conformitate cu art. 1 al Constituţiei, Republica Moldova este un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui reprezintă valori supreme şi sunt garantate, inclusiv statul recunoaşte şi protejează dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul ţării. Premisele constituţionale enunţate mai sus impun desfăşurarea procesului penal în cadrul unor condiţii care ar asigura şi garanta egalitatea participanţilor la proces, care să se înfăptuiască fără nici o discriminare pe temei de naţionalitate, origine etnică, limbă. Potrivit art. 118 din Constituţie, art. 16 din CPP şi altor prevederi din legislaţia în vigoare25, procedura judiciară se efectuează în limba de stat sau, în condiţiile legii, într-o limbă acceptabilă pentru majoritatea persoanelor care participă la proces. Limba de procedură este anunţată la examinarea cauzei concrete în şedinţa de judecată şi nu poate fi modificată pe parcursul întregului proces judiciar26.

Partea generală

93

înscrierea regulii, privind admiterea folosirii altei limbi decât a celei de stat în cadrul desfăşurării procedurii judiciare şi dreptul la interpret printre principiile de bază ale procesului penal, vine să marcheze asigurarea intereselor legitime ale minorităţilor naţionale şi ale tuturor persoanelor ce nu posedă limba de stat. în cazul în care procesul penal se desfăşoară în altă limbă decât cea de stat, actele procedurale (de ex.: ordonanţa de punere sub învinuire, rechizi toriul, sentinţa şi decizia instanţei de judecată) se întocmesc în mod obligatoriu şi în limba de stat. Persoanele împuternicite şi obligate să întocmească actele hotărârile menţionate sunt subiecţii oficiali, în special procurorii şi judecătorii care, conform legii27, sunt obligaţi să cunoască limba de stat sub aspectul nu numai al minimului lexical şi gramatical, ci şi al cunoaşterii vocabularului profesional, a terminologiei uzuale de profesie în vederea întocmirii la un nivel adecvat în limba de stat a actelor procedurale. Rezonabilitatea posibilităţii legale de a desfăşura procesul penal în altă limbă decât cea de stat ţine în spe cial de oferirea posibilităţii populaţiei majoritare de altă etnie de a participa la desfăşurarea procesului penal şi a vorbi în limba maternă comună şi judecătorilor, şi procurorilor. Prin aceasta se va oferi procesului penal un grad sporit al publicităţii şi se va realiza rolul educativ al justiţiei în rîndul populaţiei. Conform pct. a) din alin. (3) al art. 6 din Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, orice acuzat are dreptul să fie asistat în mod gratuit de interpret, dacă nu vorbeşte sau nu înţelege limba folosită la audiere. Legea procesual penală (alin. (2) al art. 17 di n CPP) extinde sfera prevederilor Convenţiei sub aspect de subiecţi la participanţii la procesul penal. Persoana care nu posedă sau nu vorbeşte limba de stat are dreptul să ia cunoştinţă de toate actele şi materialele dosarului, să vorbească în faţa organului de urmărire penală şi în instanţa de judecată prin interpret. Interpretul este persoana invitată în procesul penal de către organele competente (oficiale) sau numită de către acestea din rîndul persoanelor propuse de către participanţii la proces. Pentru a exclude participarea formală a interpretului în procesul penal, este necesar de a verifica dexteritatea profesională care ţine de documentarea privind calitatea sa de interpret, informaţia despre experienţa profesională şi aprecierea obiectivă de către însuşi interpret a posibilităţii sale sa de a traduce complet şi corect. Asigurarea formală a prezenţei interpretului nu este în spiritul Convenţiei şi poate să fie o încălcare esenţială a dreptului la interpret28.

Legea Parlamentului Republicii Moldova cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul RSS Moldoveneşti, nr. 3465-XI din 1.09.1989, Veştile, nr. 9/217, 1989. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova cu privire la respectarea legislaţiei despre utilizarea limbii în procedura judiciară, nr. 12 din 09.04.1999,

27

28

Pct. e) din alin. (1) al art. 6 din Legii cu privire la statutul judecătorului, lit. e) din alin. (1) al art. 19 din Legea cu privire la procuratură. Cazul Daud contra Portugaliei, Hotărârea din 21.04.1998, în Revista de Drept penal, nr. 3/1999, p. 151-153.

94

DREPT PROCESUAL PENAL

Obligativitatea evaluării nivelului de cunoaştere de către persoană a limbii în care se desfăşoară procedura judiciară în vederea aplicării normelor privind asigurarea cu interpret sau traducător revine subiecţilor oficiali ai procesului penal - ofiţerilor de urmărire penală, procurorilor, instanţei, care ulterior, o dată ce sunt sesizate de beneficiarii interpretării, să exercite un anumit control al calităţii interpretării asigurate. Dreptul la interpret este înţeles ca fiind extins şi asupra muţilor, surzilor şi surdomuţilor care înţeleg limba semnelor. Garanţiile instituite de art. 6 al Convenţiei, inclusiv dreptul la interpret, nu se aplică în exclusivitate procedurii judiciare stricto senso, dar se extind asupra etapelor ei precedente şi următoare. Este evident că art. 6 asigură procedura în ansamblu29. Gratuitatea folosirii interpretului este absolută dacă inculpatul nu cunoaşte limba procedurii judiciare, indiferent de cetăţenia lui sau de împrejurarea că este locuitor al statului în care se desfăşoară procesul şi dacă ar avea posibilitatea să cunoască mai mult sau mai puţin limba respectivă. Lit. e) din alin. (3) al art. 6 al Convenţiei prevede că acuzatul are dreptul de a fi asistat gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba utilizată la şedinţă. Curtea a considerat (cazul Luedicke, Belkacem şi Koc v. Germania, 1978) că această dispoziţie interzice în mod absolut de a cere unui acuzat să achite cheltuielile unui interpret, deoarece ea nu constituie "nici o remitere condiţionată, nici o scutire sau o scutire temporară, dar numai o scutire sau o exonerare definitivă". Judecătorii de la Strasbourg au considerat ca garanţia prevăzută la lit. e) din alin. 3 al art. 6 din Convenţie nu se limitează la interpretarea din timpul audierii, ci se extinde şi la traducerea şi interpretarea tuturor actelor procedurale angajate contra acuzatului pe care acesta trebuie să le înţeleagă, pentru a beneficia de un proces echitabil. Din aceste considerente este important de analizat perspectiva posibilităţii trecerii în sarcina părţii vătămatului, învinuitului, inculpatului sau numai a uneia din părţi a cheltuielilor de judecată (în care se includ şi plăţile ce urmează a fi plătite interpreţilor şi traducătorilor) în urma împăcării părţii vătămate cu învinuitul, inculpatul (alin. (5) al art. 229 din CPP)30.

Nuala Mole, Catarina Harby, Dreptul la un proces echitabil. Ghid privind punerea in aplicare a articolului 6 al Convenţiei Europene privind Drepturile Omului, Chişinău, 2003, p. 10. Considerăm că această prevedere este contrară spiritului pct. e) din alin. 3 al art. 6 din Convenţie şi concomitent poate constitui o piedică majoră în implementarea elementelor justiţiei restaurative în procesul penal

Partea generală naţional.

95

Limbajul pe interesul inculpatului înseamnă evident folosirea limbii pe care acesta o cunoaşte cel mai bine. S-a precizat că, chiar dacă limba oficială a procedurii judiciare coincide cu cea a inculpatului, modul de exprimare a subiecţilor oficiali trebuie să fie de aşa natură, încât inculpatul să înţeleagă exact şi în detalii învinuirea3'. Aceasta obligă organul de urmărire penală, instanţă de judecată, ori de câte ori este cazul, la explicarea terminologiei de specialitate folosite. Organul de urmărire penală şi instanţa de judecată trebuie să înmâneze bănuitului, învinuitului, inculpatului actele procedurale (de exemplu, ordonanţa de punere sub învinuire, rechizitoriul, sentinţa, decizia instanţei de judecată), fiind traduse în limba lui maternă sau în limba pe care acesta o cunoaşte. Limba procedurală asigură dispoziţia constituţională privind egalitatea tuturor faţă de lege şi instanţa de judecată şi este o premisă a realizării altor principii ale procesului penal şi din acest considerent încălcarea principiului limbii în care se desfăşoară procesul penal şi dreptului la interpret este un temei care poate conduce la desfiinţarea hotărârilor instanţelor judecătoreşti32.

un raport conflictual de drept penal, ce apare ca rezultat al săvârşirii unei infracţiuni. Aceste fapte constituie şi obiectul raportului procesual penal care intervine între persoane cu interes opus. Pe parcursul procesului penal părţile şi alţi participanţi au dreptul la acţiuni legale îndreptate spre apărarea intereselor lor, inclusiv la asistenţa unui apărător. Dreptul de apărare nu trebuie confundat cu asistenţa apărătorului. Dreptul de apărare constă în totalitatea prerogativelor, facultăţilor şi posibilităţilor pe care, potrivit legii, le au justiţiabilii pentru apărarea intereselor lor. Asistenţa apărătorului este unul din componentele dreptului de apărare şi se realizează prin darea de sfaturi şi îndrumări, întocmirea de cereri şi demersuri33.

31

32

33

§12. Asigurarea dreptului la apărare Raporturile sociale care fac obiectul procesului penal constau totdeauna într-

Dec. nr. 8361/1978 a Comisiei Europene a Drepturilor Omului, publicat ă în Jurisprudence de Liege, Mons. et Bruxelles,-1987, p. 1439, citat de Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală, op. cit., p. 116. De exemplu: decizia Colegiului Penal al Cur ţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, nr. lr/a-211/99 din 14.09.99, în MoldLex. Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Stăinoiu, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român, partea generală, voi. V, Editura Academiei Române, ALL BECK, Bucureşti, 2003.

96

DREPT PROCESUAL PENAL

Dreptul la apărare este prevăzut în actele normative internaţionale şi în cele naţionale ale multor state, inclusiv Republicii Moldova. Codul de procedură penală al Republicii Moldova în art. 17 arată valoarea de principiu a obligaţiei statului de a asigura dreptul la apărare, în tot cursul procesului penal, părţilor (bănuitului, învinuitului, inculpatului, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile) de a fi asistate sau, după caz, reprezentate de un apărător ales sau, în caz de necesitate, numit din oficiu şi remunerat din bugetul de stat. Formularea acestui principiu în CPP al RM ca "asigurarea dreptului la apărare" diferă după conţinut de sintagma "asigurarea dreptului de apărare". Această formulare însă nu reduce totalitatea formelor de exercitare a dreptului de apărare doar la prezenţa unui avocat. Alin. (2) al art. 17 Codului de procedură penală prescrie obligaţia organului de urmărire penală şi a instanţei de ju decată de a asigura participanţilor la procesul penal deplină exercitare a drepturilor lor procesuale în condiţiile prevăzute de legea procesuală. Formularea menţionată este una legală şi include în sine toate prerogativele, facultăţile şi posibilităţile exercitării apărării unei persoane. Având în vedere importanţa fundamentală a dreptului de apărare, Constituţie Republicii Moldova în art. 26 consacră garanţia dreptului la apărare. Dreptul de apărare în cadrul unui proces penal este prevăzut şi în Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului. Astfel, lit. c) din pct. 3) al art. 6, stipulează că orice persoană acuzată de o infracţiune are dreptul să se apere singură sau să fie asistată de un apărător ales de ea, iar dacă nu dispune de mijloace necesare pentru a-1 plăti, să poată fi asigurată în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer. în Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie din 9.XI.1998, nr. 30 "Cu privire la practica aplicării legilor pentru asigurarea dreptului la apărare în procedura penală a bănuitului, învinuitului şi inculpatului", pct. 6). Curtea stabileşte criteriile când interesele justiţiei cer prezenţa avocatului: a)în caz de complexitate sporită a cauzei; b)în funcţie de capacitatea bănuitului, învinuitului, inculpatului de a se apăra singur - urmează a fi luate în consideraţie capacităţile, cunoştinţele şi priceperea fiecărei persoane în parte; c)în funcţie de importanţa şi pericolul faptei de comiterea căreia este bănuită sau învinuită persoana. Principiul asigurării dreptului la apărare, de asemenea, obligă organul de urmărire penală şi instanţa să asigure bănuitului,

Partea generală

97

învinuitului, inculpatului dreptul la asistenţă juridică calificată din partea unui apărător ales de el sau numit din oficiu, independent de aceste organe (pct. 14) din alin. (2) al art. 57).

Persoana care efectuează apărarea în cadrul procesului penal trebuie să posede licenţa de avocat eliberată în urma susţinerii unui examen de licenţă în modul prevăzut de lege. Această obligaţie pentru stat (de a testa calităţile profesionale ale avocatului) rezultă din reglementările internaţionale la care Republica Moldova este parte şi din normele ei interne. Constituţia în pct. 1) al art. 26 garantează dreptul la apărare. Această garantare se extinde şi asupra asigurării, dacă este necesar, a prezenţei unui avocat din oficiu. Diferenţa dintre avocatul ales şi cel din oficiu trebuie să se limiteze doar la sursa remunerării activităţii sale şi să nu afecteze calitatea asistenţei juridice acordate de el. Garantarea dreptului de apărare este realizat şi printr-o serie de norme din CPP al RM care cuprind, ca şi Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului în pct. 3) al art. 6, dreptul persoanei: - să fie informată în cel mai scurt termen, într-o limbă pe care o înţelege şi de o manieră detaliată asupra naturii şi cauzei acuzării împotriva sa. (şi în art. 64 CPP al RM); să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii sale. Acest drept implică toate acţiunile îndreptate spre apărarea persoanei, inclusiv acceptarea sau nu a audierii. Prima şi următoarele audieri urmează să fie realizate în prezenţa apărătorului ales sau numit din oficiu. Persoana poate să dispună

de consultaţii cu avocatul său fără limită de timp, chiar şi până la audierea ei în calitate de bănuit. Dreptul de apărare este unul complex. Pe lângă asistenţa unui avocat legea procesual penală prevede şi alte mijloace care realizează dreptul de apărare. Organele de urmărire penală sunt obligate, în virtutea principiului oficialităţii, să aibă în vedere din oficiu toate aspectele care sunt în favoarea părţii (art. 19 CPP al RM) în legea procesual penală majoritatea normelor ce reglementează drepturile şi obligaţiile părţilor implicate în cauză, în special bănuitului, învinuitului şi inculpatului, sunt axate pe realizarea eficientă a apărării lor. Principiul asigurării dreptului la apărare stabileşte, în art. 17 al CPP al RM şi în art. 26 al Constituţiei RM, că părţile, în tot cursul procesului, au dreptul să fie asistate de avocat ales sau numit din oficiu. Codul de procedură penală specifică noţiunea de "părţi" care au acest drept: bănuitul, învinuitul, inculpatul, partea vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă. Organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să asigure participanţilor la procesul penal deplina exercitare a drepturilor lor procesuale. Codul prevede obligaţia organului de urmărire penală de a-i asigura părţii prezenţa avocatului ales sau, după caz, din oficiu (pct. 14) din alin. (2) al art. 57 din CPP al RM).

98

DREPT PROCESUAL PENAL

Pentru a înlătura abuzurile din partea subiecţilor oficiali ai procesului penal, procedura interzice organului de urmărire penală să refuze participarea avocatului la audierea martorului sau părţii vătămate. Mai mult, acest drept pentru martor împiedică folosirea împotriva sa a informaţiei pe care o depune, în cazul în care poate deveni bănuit sau învinuit pe dosar. Alin. 6 al art. 63 interzice integrarea în calitate de martor a persoanei faţă de care există anumite probe că a săvârşit o infracţiune. Aceste două norme funcţionează într-un mod de completare reciprocă pentru a fi înlăturat potenţialul abuz al organelor de drept. Este interzis, de asemenea, orice amestec în activitatea persoanelor care exercită apărarea în limitele legale. Jurisprudenţa Curţii Europene pentru Drepturile Omului pe cauzele Can v. Austria (1985) şi Campbell şi Fiii v. Regatul Unit (1984) recunoaşte dreptul persoanelor la o comunicare nestingherită cu avocatul lor între patru ochi. Prezenţa poliţiştilor sau al altor persoane de pază în timpul consultaţiilor nu permite realizarea deplină a acestui drept. Totuşi, Curtea în cauza Compbell şi Fiii a evidenţiat că în anumite împrejurări excepţionale statul poate limita aceste consultaţii particulare, atunci când există acţiuni temeinice pentru a bănui avocatul că abuzează de situaţia sa profesională, acţionând în secret în înţelegere cu clientul său pentru a ascunde sau distruge probe sau obstrucţionând în mod serios mersul justiţiei. Tot Curtea, în cauza Domenichini v. Italia (1966), a apreciat că interzicerea trimiterii unei scrisori de la un prizonier către avocatul lui constituie o încălcare a art. 6 (3) (6) al CEDO. Dreptul de apărare implică şi dreptul persoanei de a se apăra singur. CPP al RM stabileşte acest drept ca pe unul principal, deoarece impunerea unui apărător în mod forţat ar încălca însuşi principiul dreptului de apărare. Nu trebuie interpretat în acest sens art. 69 al CPP, unde sunt enumerate cazurile de participare obligatorie a apărătorului în cauza penală: - când aceasta o cere bănuitul, învinuitul, inculpatul; când persoana nu se poate apăra singură din cauza unor afecţiuni fiziologice sau mintale; când bănuitul, învinuitul, inculpatul nu cunoaşte limba de procedură, este militar în termen, este minor, când i se încriminează o infracţiune gravă, deosebit de gravă sau excepţional de gravă şi alte cazuri prevăzute de art. 69 CPP al RM. Tot aici este menţionată şi situaţia prezenţei obligatorii a avocatului, "când interesele justiţiei o cer". Hotărârea Plenului CSJ

Partea generală

99

nr. 30 din 09.XI.1998 Cu privire la practica aplicării legilor pentru asigurarea dreptului la apărare în

procedura penală a bănuitului, învinuitului şi inculpatului recomandă a lua în consideraţie unele criterii pentru a stabili dacă "interesele justiţiei" cer sau nu prezenţa obligatorie a avocatului: a)Complexitatea cazului - cu cât este cazul mai complicat, cu atât este mai mare necesitatea prezenţei obligatorii a avocatului. b)Capacitatea bănuitului, învinuitului, inculpatului de a se apăra singur. c)Importanţa şi pericolul faptei de comiterea căreia este bănuită sau învinuită persoana şi scutinţa probabilă. Acest ultim criteriu poate fi suficient pentru prezenţa obligatorie a apărătorului. Asigurarea obligatorie a prezenţei apărătorului trebuie să fie reală şi nu formală. Astfel, CEDO în cauza Goddi v. Italia a constatat încălcarea lit. (c) din alin. (3) al art. 6 din Convenţie atunci când avocatul "desemnat" nu a întreprins nimic pentru apărarea persoanelor şi ele au fost condamnate. într-o altă cauză Curtea a explicat că prezenţa obligatorie a apărătorului în cazurile când interesele justiţiei o cer nu este o alternativă a dreptului persoanei de a se apăra singură, ci un drept individual, la care se aplică standarde obiective, de a aprecia dacă realmente persoana se

apără sau nu efectiv. Chiar dacă apare un conflict când persoana căreia i se acordă apărare obligatorie nu colaborează cu apărătorul, acesta din urmă trebuie să fie prezent la acţiunile respective şi să vegheze asupra legalităţii procesului din punctul de vedere al apărării. "Convenţia, de asemenea, prevede, în spiritul dreptului de apărare, şi dreptul de confruntare al martorilor (lit. (d) din alin. (3) al art. 6). Curtea recunoaşte încălcarea principiului când nu se respectă egalitatea armelor la audierea martorilor de către organele oficiale şi apărare, prin folosirea unor scheme diferite (Bonisch v. Austria (1985), sau atunci când condamnările se întemeiază pe declaraţiile unor martori anonimi care nu pot fi audiaţi sau atunci când pune întrebări apărarea (Koplovski v. Olanda (1989), Windisele v. Austria (1990)). CPP al RM înlătură aceste potenţiale încălcări prin reglementările art. 110, stabilind procedura ascultării martorilor cu statut procesual special (de protecţie a lui). Părţile dispun de principiul dreptului de apărare pe întreaga perioadă de desfăşurare a procesului penal. Principiul garantării dreptului la apărare este limitat de principiul legalităţii, se corelează cu procesul oficialităţii, este garantat de principiile respectării demnităţii umane şi al folosirii limbii de procedură şi se întemeiază pe principiul prezumţiei de nevinovăţie34. " Adrian Ştefan Tulbure, Angela Măria Tatu, op. cit., ALL BECK, 2001, p. 44.

100

DREPT PROCESUAL PENAL

§13. Publicitatea şedinţei de judecată Procesul de înfăptuire a justiţiei dintotdeauna a atras şi a interesat membrii societăţii, acest interes fiind reciproc şi util. Legiuitorul respectă exigenţele de publicitate a şedinţei de judecată, pentru a demonstra că în orice situaţie când are loc o infracţiune făptuitorul este judecat întotdeauna în condiţii legale. Constituţia Republicii Moldova, în art. 107, prevede că în toate instanţele judecătoreşti şedinţele de judecată sunt publice. Constituţia admite, însă nu specifică, în ce situaţii anume se permit şedinţele de judecată cu uşile închise, în care se respectă toate regulile de procedură. Codul de procedură penală în art. 18 înaintează aceleaşi exigenţe pe care le conţine art. 6 al Convenţiei Europene pentru apărarea Drepturilor Omului: orice persoană are dreptul la o judecată echitabilă şi publică. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul presei şi publicului poate fi interzis în sala de şedinţe. Excepţiile sunt formulate în acelaşi articol, inclusiv cazurile când poate fi limitat accesul persoanelor terţe de a asista la judecată. Şedinţele pot avea loc cu uşile închise în interesul moralităţii, al ordinii publice sau securităţii naţionale, când o cere interesul minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor. Justiţia poate decide şi în alte cazuri, când consideră strict necesară desfăşurarea şedinţei cu uşile închise, atunci când datorită unor împrejurări speciale, publicitatea ar putea prejudicia interesele justiţiei. în aceste cazuri decizia de a examina dosarul în şedinţă închisă trebuie argumentată, fiind respectate toate normele procedurii judiciare. Jurisprudenţa CEDO, în cauza Le Compte, Vau.Lenven şi De Meyere v. Belgia (1981), a decis că dreptul la publicitate nu este în mod necesar interzis dacă cele două părţi ale procedurii consimt desfăşurarea judecării în şedinţă secretă. Caracterul public al şedinţei de judecată, atunci când şedinţa nu necesită a fi desfăşurată în mod secret, este extins asupra tuturor etapelor judecăţii: în fond, în apel, în recurs şi, în cazul în care există, în cadrul căilor extraordinare de atac. Art. 316 din CPP relevă mai amănunţit unele aspecte ale publicităţii şedinţei de judecată, în care se admite la şedinţă orice persoană care a împlinit vârsta de 16 ani şi persoanele neînarmate. Preşedintele şedinţei poate permite prezenţa la şedinţă a minorilor şi a persoanelor înarmate care sunt obligate să poarte armă din oficiu, în exerciţiul funcţiunii lor. Aceştia sunt colaboratorii poliţiei care asigură ordinea în şedinţa de judecată şi în cazurile când persoanele judecate necesită pază sporită.

Partea generală

101

In realizării acestui principiu legea prevede posibilitatea admiterii reprezentanţilor mass-media sau a altor persoane care să efectueze înregistrări foto, audio şi video. Aceste acţiuni sunt permise doar de către preşedintele şedinţei de judecată în limita respectării desfăşurării normale a judecăţii. Sancţiunea nerespectării prevederilor legale ce privesc caracterul public al şedinţei de judecată pot duce la casarea oricărei hotărâri prin folosirea căilor de atac a hotărârii pronunţate (art. 427 şi 444 CPP). După desfăşurarea şedinţei de judecată hotărârea adoptată se pronunţă, fără nici o excepţie, în mod public. Publicitatea şedinţelor de judecată este dictată de necesitatea transparenţei justiţiei într-o societate democratică, de rolul educativ general al procesului de înfăptuire a justiţiei, când societatea ştie că orice faptă ilegală este sancţionată; şi de faptul că judecătorii acordă o atenţie sporită modului în care judecă şi motivează hotărârile atunci când şedinţa este deschisă sau când se înregistrează pentru mass-media.

§14. Accesul liber la justiţie Accesul liber la justiţie este un principiu ce reiese din interpretarea art. 6 al Convenţiei. Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice la art. 14 prevede că "orice persoană are dreptul ca litigiul în care se află să fie examinat de uri tribunal independent". Art. 20 al Constituţiei Republicii Moldova stipulează că "orice persoană are dreptul la satisfacţie efectivă din partea instanţelor judecătoreşti competente împotriva actelor care violează drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime. Nici o lege nu poate îngrădi accesul liber la justiţie". ; Directivele prevăzute de art. 6 al Convenţiei sunt enunţate în art. 19 al Câdului de procedură penală. Importanţa majoră a acestui principiu pentru procesul penal a fost sesizată şi evocată de jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie35 şi a Curţii Constituţionale.36 Art. 6 al Convenţiei stipulează că orice persoană are următorul drept ca: cauza să fie judecată în mod echitabil". Această expresie îmbină numeroase aspecte ale unei bune administrări a justiţiei, printre care se evidenţiază un drept autonom - dreptul de a avea acces la o instanţă judecătorească - care se constituie a fi unul din cele mai importante elemente ale art. 6 al Convenţiei.

Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale Constituţiei Republicii Moldova, nr. 2 din 30.01.1996, în Culegere de hotărâri ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie (mai 1974 - iulie 2002), Chişinău, 2002, p. 9.

Hotărârea Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a alin. 4 al art. 97 din CPP, nr. 20 din 16.06.97, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 43/44 din 03.07.1997.

102

DREPT PROCESUAL PENAL

Existenţa acestui drept, chiar în lipsa unei prevederi exprese, a fost reţinută de Curte pentru prima dată în cauza Golder v. Regatul Unit (1975), conceptul fiind dezvoltat în jurisprudenţa ulterioară. Astfel, dacă acuzaţiile sunt retrase într-o modalitate în care asupra acuzatului continuă să planeze o bănuială de vinovăţie, dreptul său de acces la instanţă este încălcat, fiind încălcată de această dată şi prezumţia de nevinovăţie (cauza Minelli v. Elveţia, 1983). Dreptul de acces la o instanţă nu are un caracter absolut, părţile putând renunţa la aceasta, cu condiţia ca renunţarea să fie făcută într-o manieră clară, evidentă (cauza Neumeister v. Austria, 1986, Calozza v. Italia, 1985). La rîndul său, prin legislaţia internă37, statele-părţi pot stabili anumite limitări ale dreptului de acces la o instanţă, cu condiţia ca aceasta să nu afecteze dreptul chiar în substanţa sa, să urmărească un scop legitim şi să existe un raport de proporţionalitate între măsurile restrictive şi scopul urmărit. Este cazul regulilor restrictive privind accesul la justiţie a minorilor şi a persoanelor cu deficienţe mintale, prevăzute în legislaţia multor state (cauza Golder v. Regatul Unit, 1975). Dreptului de acces la instanţă îi corespundere şi obligaţia statelorpărţi a Convenţiei de a-1 facilita. în dreptul intern accesul liber la justiţie este consacrat prin prevederile art. 20 din Constituţie, nu numai ca un drept fundamental al oricărei persoane, dar mai ales ca un principiu fundamental al sistemului de garanţii al drepturilor şi libertăţilor în procesul penal. Prin urmare, rezultă că dreptul persoanei de a se adresa instanţei este un drept fundamental, căreia îi corespunde obligaţia instanţei ca în condiţiile legii să se pronunţe asupra cererii, iar pe de altă parte deschizându-se calea justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime, nimănui nu-i este îngăduit, ca într-o situaţie conflictuală, să-şi tranşeze singur drepturile sau interesele. Din analiza textului constituţional pot fi desprinse câteva elemente definitorii ale dreptului de a te adresa justiţiei şi anume: întrucât textul se referă la "orice persoană", înseamnă că el cuprinde sub protecţia sa atât cetăţeni ai Republicii Moldova, cât şi cetăţeni străini, apatrizi, cât şi persoane fizice şi juridice (în funcţie de calitatea lor procesuală);

Codul de procedură penală la art. 75 stabileşte cercul de persoane considerate incapabile în procesul penal şi la art. 76 prevede că persoanele incapabile nuşi pot exercita de sine stătător drepturile procesuale, acestea fiind exercitate

Partea generală de reprezentantul lor legal.

103

-accesul la justiţie are ca scop nu numai protecţia sau valorificarea drepturilor subiective, dar şi a intereselor legitime ale persoanei38; -dacă, uneori, în condiţiile art. 54 din Constituţie, prin lege, se poate proceda la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau a unor libertăţi, exercitarea dreptului de a te adresa în justiţie nu poate fi nici odată îngrădită. Problema definirii noţiunii de justiţie este esenţială pentru a da eficienţă principiului constituţional al liberului acces la justiţie. Justiţia, în acord cu Convenţia, reglementarea internă şi în spiritul principiului analizat, este reprezentată de puterea judecătorească, care cuprinde instanţele judecătoreşti şi se exercită de judecători şi judecători de instrucţie, care sunt independenţi şi se supun numai legii. Legea determină cadrul procedural de realizare a accesului liber la justiţie. Astfel, posibilitatea sesizării instanţelor judecătoreşti pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime se va realiza pe calea înaintării cererii directe. în acord cu dispoziţiile alin. (1) al art. 6 din Convenţie accesul liber la justiţie se poate realiza integral, în finalitatea sa, numai printr-un tribunal independent şi imparţial organizat, cu respectarea principiilor puterii judecătoreşti. De asemenea, liberul acces la justiţie nu se va putea obţine deplin, decât printr-un proces echitabil39, în cadrul căruia să se asigure şi

să se garanteze toate drepturile, inclusiv dreptul la apărare şi libertăţile individuale, respectarea termenului rezonabil şi asigurarea unei instanţe independente, imparţiale şi legal constituite care va activa în conformitate cu principiul legalităţii. Accesul liber la justiţie garantat de către Convenţie trebuie de asemenea să se completeze cu art. 13 al Convenţiei, care prevede dreptul la un recurs efectiv ('cazul Kudla v. Polonia, 2000). Desigur, accesul liber la justiţie nu înseamnă doar posibilitatea înaintării acţiunii sau cererii în instanţa de judecată, ci şi posibilitatea de a se folosi de căile de atac prevăzute de lege40.

38

Vezi pct. 6) din alin. 1 al art. 401 din CPP al RM. * Conţinutul noţiunii de proces echitabil, suplimentar accesului liber la justiţie, include: a) audierea în prezenţa apărătorului; b) dreptul de a nu contribui la propria sa incriminare, c) egalitatea armelor; d) dreptul la o procedură contradictorie; e) dreptul la o hotărâre motivată. ™ O problemă contradictorie în procesul penal al Republicii Moldova, sub aspectul garantării reale a accesului liber la justiţie, ţine de: a) excluderea părţii vătămate din cercul persoanelor titulari a căilor de atac; b) condiţionarea exercitării dreptului la recursul împotriva hotărârilor instanţelor de apel şi recursului în anulare prin prezenţa semnăturii unui avocat specializat, admis de Curtea Supremă de Justiţie. Ultima prevedere, în cadrul procesului civil, a fost declarată neconstituţională (Hotărârea Curţii Constituţionale privind controlul constituţionalităţii unor dispoziţii ale art. 416 şi art. 444 din Codul de procedură civilă al Republicii Moldova, nr. 2 din 19.02.2004, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 39-41 din 05.03.2004).

104

DREPT PROCESUAL PENAL

Accesul la justiţie nu ar trebui să fie condiţionat de situaţia financiară a persoanei şi din acest considerent statele, în conformitate cu rezoluţiile Consiliului Europei, ar trebui să asigure un acces real la justiţie41. Este necesar de subliniat că accesul liber la justiţie poate fi barat de un obstacol de fapt, fie de drept şi excluderea lor, în cazuri necesare, determină faptul că dreptul analizat nu va fi teoretic şi iluzoriu, ci efectiv. Acest principiu este asigurat de instituţia incompatibilităţii în procesul penal. Scopul instituţiei incompatibilităţii este asigurarea imparţialităţii instanţei de judecată şi posibilitatea oferită părţilor, invocând cazurile de incompatibilitate, de a exclude, prin intermediul recuzării, de la înfăptuirea justiţiei judecătorul, cât şi procurorul, ofiţerul de urmărire penală care este direct sau indirect interesat în soluţionarea cauzei. O particularitate a art. 19 al Codului de procedură penală în ceea ce priveşte accesul liber la justiţie este obligaţia organului de urmărire penală, a procurorului de a lua toate măsurile legale pentru cercetarea sub toate aspectele42, complet43 şi obiectiv44, a circumstanţelor cauzei. Legea procesual penală a stabilit garanţii procesuale în vederea realizării eficiente a regulilor enunţate: 1.cazurile de incompatibilitate (art. 33, 34, 54 din CPP al RM); 2.nimeni nu este obligat să dovedească nevinovăţia sa (alin. (2) al art. 8 din CPP al RM); 3.neadmiterea datelor obţinute prin aplicarea violenţei, ameninţărilor sau altor mijloace de constrângere, prin violarea drepturilor şi libertăţilor persoanei (pct. 1) din alin. (1) al art. 94 din CPP al RM); 4.nici o probă nu are o valoare dinainte stabilită (alin. (3) al art. 101 din CPP al RM). Instanţa cercetează şi pune la baza hotărârii judecătoreşti numai probele la cercetarea cărora au avut acces toate părţile în egală măsură. " a) Recomandarea nr. R (81)7 din 14.05.1981 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei privind uşurarea accesului la justiţie; b) Recomandarea nr. R (93)1 din 8.01.1993 privind accesul efectiv la justiţie al persoanelor aflate în sărăcie. i! Asigură cercetarea circumstanţelor cu valoare juridică şi a probelor pertinente cu toate calităţile şi semnele lor, examinarea tuturor versiunilor obiectiv posibile, care determină direcţia activităţii probatorie şi exclude unilateralismul şi subiectivismul în cadrul procesual de probaţiune. " Elucidarea tuturor circumstanţelor necesare de stabilit în cauza penală.

Partea generală 44

105

Stabilirea tuturor circumstanţelor care dovedesc vinovăţia bănuitului, învinuitului şi inculpatului şi a celor care îi dezvinovăţesc, precum şi a circumstanţelor care le atenuează sau le agravează răspunderea.

Regula examinării sub toate aspectele, complet şi obiectiv, are o aplicare fundamentală în cadrul procesului de apreciere a probelor, fiind mecanismul legal de formare a propriei convingeri a instanţei de judecată, procurorului şi ofiţerului de urmărire penală. Existenţa regulei examinării sub toate aspectele, complet şi obiectiv a circumstanţelor cauzei şi probelor prezentate este dictată de necesitatea realizării scopului procesului penal şi aflării adevărului pe fiecare cauză examinată.

§15. Desfăşurarea procesului penal în termen rezonabil După cum remarca I. Ionescu-Dolj, o esenţială calitate a unei proceduri penale o formează "accelerarea judecăţii", însă o accelerare care să nu dispreţuiască nici libertatea individuală, nici drepturile sacre ale societăţii, deci o accelerare compatibilă cu nevoile justiţiei şi spiritul larg democratic45. în acest sens legea stabileşte o cerinţă generală conform căreia urmărirea penală şi judecarea cauzelor penale se face în termene rezonabile. Scopul prevederii date este de a asigura că nici o persoană realizarea sau limitarea drepturilor căreia depinde de desfăşurarea unui proces penal să nu fie nevoită să aştepte un termen nejustificat de mare până când decizia finală va fi pronunţată. Acest principiu este şi un drept fundamental al omului şi totodată şi o condiţie

pentru ca un proces să fie considerat echitabil. Dacă privim acest principiu ca un drept, atunci termenul rezonabil începe a curge din momentul în care un proces penal îi afectează sau îi poate afecta în vreun fel drepturile şi interesele unei persoane şi până când a fost pronunţată o hotărâre definitivă. De exemplu, această perioadă începe a curge din momentul în care o persoană a fost arestată, reţinută, declarată bănuită sau învinuită. Rezonabilitatea duratei procedurilor trebuie să fie apreciată prin prisma circumstanţelor cauzei concrete, ţinându-se cont de criteriile stabilite de lege şi anume complexitatea cazului, conduita organului de urmărire penală şi a instanţei de judecată şi comportamentul părţilor. Complexitatea cazului include toate circumstanţele lui atât de fapt, cât Şi'de drept luate în ansamblu (numărul participanţilor la proces, numărul episoadelor infracţionale incriminate, dificultatea dovedirii anumitor aspecte cum ar fi necesitatea numirii unor comisii rogatorii în străinătate etc).

I. Ionescu-Dolj, Curs de procedură penală română, Socec&Co SA, Bucureşti, 1937, p. 15.

106

DREPT PROCESUAL P E N A L

Conduita organului de urmărire penală şi a instanţei de judecată ţine de rapiditatea cu care acestea soluţionează întrebările şi efectuează acţiunile procesuale necesare pentru a mişca cauza penală spre o soluţionare definitivă. Statul răspunde atât pentru conduita organelor menţionate, cât şi a altor persoane care au fost atrase în cadrul procesului pentru a contribui la soluţionarea cauzei. Astfel, organele judiciare vor da dovadă de un comportament ce încalcă principiul dat, dacă după un timp rezonabil de la numirea unei expertize care nu a fost îndeplinită nu va întreprinde măsuri de efectuare cât mai rapidă a acesteia, de exemplu, prin schimbarea expertului sau dacă nu va face tot posibilul ca un martor care nu se prezintă să fie găsit şi audiat. De acest criteriu ţine şi obligaţia statului să organizeze sistemul legal în aşa fel încât să permită organelor competente să asigure termenul rezonabil. Statul trebuie să organizeze astfel sistemul organelor de drept, încât să asigure o soluţionare rapidă şi fluentă a cauzelor. în general, statul nu poate motiva o soluţionare lentă a cauzelor prin volumul mare de muncă. Cu toate acestea, o acumulare temporară de cauze nu implică automat şi vinovăţia statului cu condiţia că acesta a luat cu promptitudine măsuri de remediere a acestei situaţii. Astfel de metode provizorii ar putea fi alegerea cauzelor după anumite criterii care se bazează nu numai pe data parvenirii lor în instanţă, dar şi ţi-nînd cont de urgenţa lor sau drepturile care formează miza unei cauze pentru persoanele implicate. Cu toate acestea, dacă situaţia persistă şi este nevoie de efectuarea de schimbări structurale, aplicarea numai a unor astfel de metode nu este suficientă pentru a nu califica situaţia dată ca încălcare (vezi Zimmer-mann şi Steiner v. Elveţia, 1983). Cu toate că CPP stabileşte că se ia în considerare numai conduita organelor de urmărire penală şi a instanţelor, această prevedere trebuie interpretată mai larg, incluzându-se toate organele statului implicate într-un proces. Astfel, spre exemplu, în practica CEDO, durata procesului în cadrul Curţii Constituţionale se ia în consideraţie atunci când rezultatul acestuia este în stare să afecteze rezultatul soluţionării cauzei în faţa instanţelor ordinare (Deumeland v. Germany, 1986, Poiss v. Austria, 1987, Bock v. Germany, 1989). Criteriul comportamentului părţilor este aplicat pentru a se stabili existenţa vinovăţiei statului în depăşirea termenelor rezonabile şi gradul acestei vinovăţii. Organele statului nu sunt vinovate de încălcarea dreptului persoanei dacă se stabileşte că depăşirea a avut loc din vina acesteia. Aceasta poate avea loc atunci când comportamentul părţii duce la o încetinire neîntemeiată a procesului cum ar fi în cazul de schimbare nefondată a avocaţilor,

Partea generală

107

înaintare nefondată a plângerilor, întârziere în comunicarea informaţiilor necesare, lipsă nemotivată de la acţiunile ce trebuie să aibă loc în prezenţa părţii etc. Pe de altă parte, persoana acuzată nu este obligată să fie cooperantă şi poate să

se folosească pe deplin de drepturile pe care i le oferă legea (cum ar fi aceleaşi înaintări de cereri şi plângeri), dar acestea pot fi puse în seama persoanei la stabilirea încălcării dreptului acesteia la un proces în termen rezonabil. Astfel, în cauza Ciricosta şi Viola v. Italia petiţionarii au solicitat de cel puţin şaptesprezece ori amânarea audierilor şi nu s-au opus la şase amânări solicitate de partea adversă, în consecinţă CEDO a considerat că termenul de cincisprezece ani nu încălca dreptul la judecarea cauzei în termen rezonabil. Respectarea termenului rezonabil la urmărirea penală se asigură de către procuror, iar la judecarea cazului - de către instanţa respectivă. Conform art. 274, procurorul, concomitent cu confirmarea pornirii urmăririi penale, fixează termenul de urmărire în cauza respectivă. Termenul de urmărire penală fixat de procuror este obligatoriu pentru ofiţerul de urmărire penală şi poate fi prelungit la solicitarea acestuia. în cazul în care este necesar de a prelungi termenul de urmărire penală, ofiţerul de urmărire penală întocmeşte un demers motivat în acest sens şi îl prezintă procurorului înainte de expirarea termenului fixat de acesta. Cu toate că legea nu stabileşte termene concrete de desfăşurare a procesului penal, pentru asigurarea respectării acestui principiu sunt stabilite un şir de termene pentru efectuarea unor acţiuni procesuale. Astfel, sunt stabilite terme-ne-limită pentru

soluţionarea cererilor, pentru întocmirea rechizitoriului etc. Verificarea respectării termenului rezonabil se efectuează de instanţa de judecată ierarhic superioară în procesul judecării cauzei în cadrul căilor ordinare sau extraordinare de atac. Conform art. 385 CPP, instanţa, în cazul în care constată că s-a încălcat dreptul inculpatului ca să-i fie examinată cauza într-un termen rezonabil, are dreptul să examineze posibilitatea reducerii pedepsei inculpatului drept recompensă pentru aceste încălcări. în timp ce această prevedere urmăreşte scopul soluţionării pe loc a potenţialelor cazuri de adresare în CEDO, pentru a fi un remediu valabil, instanţa, la reducerea pedepsei, trebuie să includă un indice pentru a permite evaluarea gradului în care durata procedurii este luată în consideraţie.

§16. Libertatea de mărturisire împotriva sa Introducerea principiului enunţat în cadrul regulilor de bază este un element al procesului continuu de democratizare a procesului penal şi armonizare a cadrului garanţiilor procesual-penale cu prevederile tratatelor internaţionale la care Republic Moldova este parte. în lit. g) din pct. 3) al art. 14 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice se prevede că orice persoană acuzată de comiterea unei

108

DREPT PROCESUAL P E N A L

infracţiuni penale are dreptul să nu fie silită să mărturisească împotriva ei însăşi sau să se recunoască vinovată. Curtea a statuat că dreptul la un proces echitabil (art. 6 al Convenţiei) include "dreptul pentru orice acuzat în sens autonom, pe care art. 6 îi atribuie acestui termen, de a păstra tăcerea şi de a nu încerca să contribuie la propria sa incriminare" (Funke v. Franţa, 1993) şi care este inclus în norme internaţionale general recunoscute care se află în centrul noţiunii de proces echitabil (Saunders v. Regatul Unit, 1996). Este necesar de subliniat că dreptul la libertatea de mărturisire împotriva sa şi-a găsit locul printre drepturile şi libertăţile persoanei investigate prevăzute de Statutul Curţii Penale Internaţionale care consemnează în art. 55 că persoana nu poate fi constrânsă să se autoincrimineze sau să se declare vinovată, constituind o veritabilă garanţie procesuală46. Principiul dat şi-a găsit reflectarea în multe legislaţii ale ţărilor străine'17. Libertatea de mărturisire împotriva sa este prevăzută la art. 21 CPP şi cuprinde două reguli. Prima regulă constă în imunitatea de a depune declaraţii. în procesul penal nimeni nu este obligat să depună declaraţii împotriva rudelor sale apropiate, a soţului, soţiei, logodnicului, logodnicei. Această posibilitate de a nu depune declaraţii ţine de anumite categorii morale cum sunt conştiinţa, clemenţa, relaţiile de familie4". Statul nu poate să nu fie interesat în reluarea cât mai urgentă a relaţiilor sociale a persoanelor, în special a celor care au fost condamnate la privauţiune de libertate. Cel mai reuşit efectele negative ale condamnării se pot anihila în cadrul familiei, relaţiile cu care nu ar trebui să fie dezorganizate, în special, prin obligarea de a depune declaraţii împotriva rudelor apropiate. Cercul de persoane care intră în categoria de rude apropiate este circumscris exhaustiv la pct. 41) al art. 6 din CPP al RM şi sunt: copiii, părinţii, în-fietorii, înfiaţii, fraţii şi surorile, bunicii, nepoţii. Pentru a verifica relaţiile de rudenie între persoanele nominalizate este necesar de a verifica actele de stare civilă eliberate de organele stării civile. De această prerogativă beneficiază toţi participanţii la procesul penal, deoarece termenul de "nimeni", conform DEX, are sensul de "nici un om, nici o fiinţă". De regulă, acest drept este utilizat de martori şi bănuit, învinuit, inculpat.

Nineta Bărbulescu, Curtea Penală Internaţională - între speranţă şi provocare, în Revista de Drept penal, nr. 2/1999, p. 73. Amendamentul 5(1791) la Constituţia SUA, art. 51 al Constituţiei Federaţiei Ruse. Igor Dolea, Intimităţile si privilegiile martorului in procesul penal, Probleme actuale

Partea generală

109

Martorul, conform art. 90 din CPP, nu poate fi silit s ă facă declaraţii contrare intereselor sale sau ale rudelor sale apropiate şi are dreptul să refuze de a prezenta obiecte, documente, mostre pentru cercetare comparativă sau date, dacă acestea pot fi folosite ca probe care mărturisesc împotriva sa sau a rudelor sale apropiate. Aducerea la cunoştinţă a dreptului libertăţii de mărturisire împotriva sa ori împotriva rudelor sale apropiate, a soţului, soţiei, logodnicului, logodnicei este pusă în sarcina organelor de urmărire penală, procurorului sau a instanţei, în cazul când persoana căreia i se aduce la cunoştinţă acest drept se dovedeşte a fi rudă apropiată, soţ, soţie, logodnic, logodnică a bănuitului, învinuitului, inculpatului, i se explică dreptul de a tăcea şi este întrebată dacă acceptă să facă declaraţii. Nerespectarea acestei prevederi va conduce la faptul că datele obţinute prin audierea martorului nu vor fi admise ca probe şi nu vor putea să fie puse la baza sentinţei sau altor hotărâri judecătoreşti. Este important de determinat limitele realizării libertăţii de mărturisire împotriva sa. Cercul de date asupra cărora persoana poate să refuze să facă declaraţii trebuie să fie limitat la interesele de drept penal ale sale şi ale rudelor sale. A doua regulă se referă la libertatea de a mărturisi împotriva sa sau de a-şi recunoaşte vinovăţia. Bănuitul, învinuitul, inculpatul trebuie să fie obligatoriu informat de către organul de urmărire penală, procuror, instanţă privitor la dreptul său de a tăcea, de a nu mărturisi împotriva sa, precum şi de a primi explicaţii asupra dreptului dat. Persoana căreia organul de urmărire penală îi propune să facă dezvăluiri demascatoare împotriva sa este în drept să refuze de a le face. Este interzis de aplicat orice acţiuni nelegitime unei persoane, cu scopul de a obţine de la ea informaţii sau mărturisiri, deoarece ele cad sub incidenţa termenului de "tortură"49. Acţiunile date cad sub incidenţa art. 309 din CP, care stabileşte răspunderea penală pentru constrângerea de a face declaraţii. Asupra dreptului de a nu se autoincrimina a statuat şi Plenul Curţii Supreme de Justiţie, care în hotărârea sa a stipulat că bănuitul, învinuitul nu poate fi silit să mărturisească împotriva sa însăşi sau să se recunoască vinovat50.

ale jurisprudenţei: realizări şi perspective, Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova, Ştiinţe juridice, CE USM, Chişinău, 2002, p. 350.

Alin. (1) al art. 1 din Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante din 10.12.1984. 50 Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova cu privire la

w

practica aplicării legilor pentru asigurarea dreptului la apărare în procedura penală a bănuitului, învinuitului şi inculpatului, nr. 30 din 09.11.1998, în Culegere de hotărâri ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie (mai 1974 - iulie 2002), Chişinău, 2002, p. 373.

110

DREPT PROCESUAL PENAL

Motivele recunoaşterii dreptului de a tăcea ţin în special de protecţia acuzatului împotriva aplicării forţei a reprezentanţilor organelor de drept coercitive abuzive împotriva sa. în particular dreptul de a nu contribui la propria sa incriminare presupune că într-o cauză penală partea acuzării caută să-şi întemeieze argumentarea fără a recurge la elementele probante, obţinute prin constrângere sau presiuni, în pofida voinţei acuzatului. în acest sens, dreptul respectiv este strâns legat de principiul prezumţiei nevinovăţiei (Saunders v. Regatul Unit, 1996). Judecătorii de la Strasbourg interpretează în mod diferit regulile ce permit formularea unor raţionamente defavorabile tăcerii unui acuzat pe parcursul audierii sau procesului penal. Ei consideră în cazul John Murray v. Regatul Unit, 1996, că dreptul de a păstra tăcerea nu este un drept absolut. Deşi el este incom patibil cu această imunitate de a baza o condamnare în exclusivitate sau în mod esenţial pe tăcerea acuzatului sau pe refuzul lui de a răspunde la întrebări sau a depune mărturii, este evident că un asemenea privilegiu nu ar trebui să împiedice luarea în consideraţie a tăcerii acuzatului în situaţii care, în mod vădit, cer o explicaţie din partea lui. în plus, Curtea menţionează că concluziile care rezultă din tăcerea unui acuzat, care refuză să furnizeze o explicaţie benevolă a acţiunilor sau a comportamentului său, reies dintr-un simplu bun-simţ51. O justificare a dreptului de a nu autoincrimina ar fi o aplicare a principiului conform căruia nimeni nu poate fi ţinut a lucra în propria sa pagu bă - nemo teneturse detegere, de aceea singura recunoaştere a inculpatului nu constituie o dovadă contra acestuia52. Libertatea de mărturisire împotriva sa nu se confundă cu nerecunoaşterea săvârşirii infracţiunii, dar nici cu recunoaşterea acesteia, în sensul că din moment ce nu contrazice acuzarea, ar însemna că ar şi recunoaşte-o. Principiul prezumţiei de nevinovăţie justifică tăcerea, nimeni nefiind obligat să-şi dovedească nevinovăţia, cu atât mai mult când învinuirea este necredibilă. încălcarea dreptului de a nu se autoincrimina de către organul de urmărire penală va conduce la neadmiterea datelor care au fost obţinute. Exercitarea de către învinuit, inculpat a dreptului de a tăcea şi a nu mărturisi împotriva sa sau renunţarea la acest drept nu poate fi interpretată în detrimentul lui şi nu poate avea consecinţe nefavorabile pentru el. Alin. (6) al art. 63 din CPP prevede interdicţia de a interoga în calitate de martor persoana faţă de care există anumite probe că a săvârşit o infracţiune.

Partea generală Nuala Mole, Catarina Harby, op. cit., p. 41-42. Traian Pop, Drept procesual penal, voi. II, Cluj, 1947, p. 330-331.

111

Este pusă în discuţie problema privind dreptul persoanei ce deţine imunitatea de a renunţa la declaraţiile depuse anterior. Ceea ce ne interesează este faptul dacă renunţarea la privilegiu este revocabilă. Legea procesual penală stabileşte la alin. (3) al art. 371 că martorul care este eliberat prin lege de a face declaraţii împotriva bănuitului, învinuitului, inculpatului dacă nu acceptă să facă declaraţii în şedinţa de judecată, atunci declaraţiile sale făcute în cursul urmăririi penale nu pot fi citite în şedinţa de judecată. Totodată se cere de menţionat că privilegiul nu se poate extinde şi asupra unei persoane care face declaraţii despre cele comunicate în afara procesului de către martorul care deţine privilegiul. Cu alte cuvinte, dacă ruda apropiată a relatat unei terţe persoane despre anumite împrejurări, informaţia fiind inclusă în obiectul probaţiunii, această terţă persoană va fi pasibilă de ascultare, chiar dacă ruda, utilizînd privilegiul, renunţă să facă declaraţii. !< '■ Libertatea de mărturisire împotriva sa determină regulile admisibilităţii probelor în procesul penal, ajută la determinarea vinovăţiei persoanei nu doar în baza declaraţiilor sale, pe care ea poate în orice moment să le modifice, dar în baza probelor acumulate din mai multe surse, care oferă o viziune mai obiectivă asupra săvârşirii infracţiunii. în principal libertatea de mărturisire împotriva sa este o garanţie importantă a apărării

persoanei care a nimerit în sfera jurisdicţiei penale.

"""''" §17. Dreptul dea nu fi urmărit, judecat sau pedepsit de mai multe ori Dreptul de a nu fi urmărit, judecat sau pedepsit de mai multe ori este uh principiu al reglementării raporturilor de drept şi procedură penală. Este logic ca o persoană care şi-a ispăşit o dată pedeapsa pentru o faptă să nu mai fie pusă in situaţia de a fi pedepsită încă o dată pentru aceeaşi faptă. Acest drept include în sine şi interdicţia urmăririi sau judecării repetate, din motiv că sunt acţiuni inseparabile de procedura atragerii la răspundere penală. Este suficientă repetarea neîntemeiată a urmăririi penale în privinţa unei persoane, pentru a fi încălcat acest principii. Fiind cunoscut din antichitate la romani cu denumirea nori bis in idem, acest principiu înseamnă: "nu de două ori pentru acelaşi lucru" şi se referă la instituţia răspunderii penale. Protocolul adiţional, art. 7 la Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului prevede în art. 4 că nici o persoană nu poate fi urmărită sau pedepsită penal de jurisdicţia aceluiaşi stat pentru săvârşirea unei infracţiuni pentru care a fost deja achitată sau condamnată printr-o hotărâre definitivă conform legii şi procedurilor penale ale acelui stat.

112

DREPT PROCESUAL PENAL

Aceste prevederi nu împiedică redeschiderea procesului, conform legii şi procedurii penale aparţinând statului respectiv, dacă fapte noi sau recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurilor precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunţată. De la această regulă nu se admit derogări nici în cazurile prevăzute de art. 15 al CEDO: cazuri de război sau alte pericole publice care ameninţă viaţa naţiunii. Curtea Supremă de Justiţie, în Hotărârea Plenului nr. 17 din 19.06.2000 "Privind aplicarea în practica judiciară de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale", recomandă o anumită interpretare a unor termeni din Convenţie. Noul Cod de procedură penală al Republicii Moldova, intrat în vigoare din 12 iunie 2003, în art. 22, acordă valoare de principiu al procedurii penale dreptului de a nu fi urmărit, judecat sau pedepsit de mai multe ori. în legea penală a Republicii Moldova acest principiu este cuprins în alin. (2) al art. 7 din CP din 13 septembrie 2002, care prevede că nimeni nu poate fi supus de două ori urmăririi penale şi pedepsei penale pentru una şi aceeaşi faptă. Regula generală constă în faptul pronunţării şi intrării în vigoare a sentinţei judecătoreşti sau emiterii unei hotărâri de scoatere de sub urmărire sau de încetare a urmăririi penale împiedică reluarea urmăririi penale, punerea sub o învinuire mai gravă sau stabilirea unei pedepse mai aspre pentru aceeaşi faptă săvârşită de aceeaşi persoană. Pentru realizarea acestui principiu p. 7) şi 8) din alin. (1) al art. 225 din CPP prevede că urmărirea penală nu poate fi pornită, iar dacă a fost pornită, nu poate fi efectuată, de asemenea, nu poate fi încetată în cazurile în care: - în privinţa unei persoane există o hotărâre judecătorească definitivă în legătură cu aceeaşi acuzaţie sau prin care s-a constatat imposibilitatea urmăririi penale pe aceleaşi temeiuri; în privinţa unei persoane există o hotărâre neanulată de neîncepere a urmăririi penale sau de încetare a urmăririi penale pe aceleaşi acuzaţii. Reluarea urmăririi în aceste cazuri poate acea loc numai dacă apar fapte noi sau recent descoperite ori un viciu fundamental în cadrul urmăririi precedente a afectat hotărârea respectivă. în cazul descoperirii unui viciu fundamental, urmărirea penală poate fi reluată nu mai târziu de un an de la intrarea în vigoare a ordonanţei de încetare a urmăririi penale, clasare a cauzei sau scoatere a persoanei de sub urmărire. Codul de procedură penală în pct. 44) al art. 6 defineşte "viciul

Partea generală

113

fundamental în cadrul procedurii precedente, care a afectat hotărârea pronunţată, ca fiind o încălcare esenţială a drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, de alte tratate internaţionale, de Constituţia Republicii Moldova şi de alte legi

naţionale. Reluarea urmăririi se dispune de către procurorul ierarhic superior prin ordonanţă, dacă se constată că nu a existat în fapt cauza care a determinat luarea acestor măsuri sau că au dispărut circumstanţele pe care se întemeia încetarea urmăririi penale, clasarea cauzei sau scoaterea persoanei de sub urmărirea penală. De asemenea, reluarea urmăririi penale se poate dispune şi de către judecătorul de instrucţie (alin. (2) al art. 313; alin. (2) al art. 287 din CPP) în cazul admiterii plângerii depuse împotriva ordonanţei procurorului de încetare, clasare sau scoatere a persoanei de sub urmărire penală. Sub incidenţa acestui principiu cade şi situaţia când persoana a fost trasă la răspundere administrativă pentru o faptă. Declanşarea procesului penal în privinţa aceluiaşi făptuitor şi pentru aceeaşi faptă nu mai este posibilă din motiv că suntem în situaţia sancţionării repetate a unei persoane pentru aceeaşi faptă. Pct. 4) din alin. (3) al art. 458 prevede că poate fi cerută revizuirea hotărârii definitive şi irevocabile a instanţei de judecată prin care este achitată persoana dacă s-au stabilit alte circumstanţe de care nu avea cunoştinţă judecata atunci când a dat hotărârea şi care, ele însele sau împreună cu circumstanţele stabilite anterior, dovedesc vinovăţia celui achitat sau a persoanei cu privire la care s-a dispus încetarea procesului penal. Principiul de a nu fi urmărit, judecat sau pedepsit de mai multe ori

este cuprins şi se respectă şi în cazul când o persoană a fost sancţionată pentru o infracţiune într-un stat străin. Problema recunoaşterii hotărârilor judecătoreşti străine implică deducerea termenelor de detenţie preventivă dintr-un alt stat, iar în caz de începere a executării pedepsei sau executării totale a ei persoana nu mai este supusă pedepsei repetate pentru aceeaşi faptă.

§18. Asigurarea drepturilor victimei în urma infracţiunilor, abuzurilor de serviciu şi erorilor judiciare Printre principiile noi care şi-au găsit locul în Codul de procedură penală este şi principiul asigurării drepturilor victimei în urma infracţiunilor, abuzurilor de serviciu şi erorilor judiciare prevăzut de art. 23 din CPP. Consfinţirea acestui principiu în legislaţia procesuală penală este nova-torie din considerentul că pe parcursul anilor mecanismul justiţiei penale se perfecţiona doar sub aspectul raportului "stat-infractor", lăsând fără atenţia necesară problema victimelor infracţiunii. Semnificaţia înserării sale procesuale este determinată de faptul că persoanele care au suportat un prejudiciu sau cărora li s-au încălcat unele drepturi fundamentale au dreptul de a fi repuse în situaţia anterioară, indiferent dacă sunt victime ale infracţiunii, abuzului

114

DREPT PROCESUAL PENAL

de serviciu sau ale erorii judiciare. Victima în cazurile enunţate mai sus poate fi atât persoana fizică sau juridică căreia i s-a cauzat un prejudiciu cât şi bănuitul, învinuitul, condamnatul. îngrijorarea privind asigurarea unei responsabilităţi din partea statului vis-ă-vis de activitatea autorităţilor publice s-a manifestat prin includerea în cadrul actelor internaţionale55 şi a celor naţionale a dreptului la reparaţie (la despăgubire) în cazul când are loc o vătămare a dreptului persoanei de către o autoritate publică, în special în cadrul procesului penal de către subiecţii oficiali ai procesului penal54. în vederea înţelegerii conţinutului principiului analizat este necesar de examinat conceptul de "victimă". Adunarea Generală a ONU a adoptat "Declaraţia principiilor fundamentale ale justiţiei privind victimele infracţiunii şi abuzului de putere", în care, la art. 1, victime sunt considerate "personale cărora, indivi dual sau colectiv, le-a fost cauzat un prejudiciu, incluzând leziunile corporale sau prejudiciul moral, suferinţe emoţionale, prejudiciu material sau limitarea esenţială a drepturilor lor fundamentale în urma acţiunii sau inacţiunii care încalcă legile penale naţionale, inclusiv legile care interzic abuzul de putere"55. La nivel paneuropean, în art. 1 al Recomandării nr. 12(85) a Comitetului Miniştrilor Consiliului Europei din 28 iunie 1985 "Cu privire la statutul procesual al victimelor infracţiunii", se stipulează că victima este persoana fizică, căreia i s-a pricinuit un prejudiciu, inclusiv leziuni corporale sau prejudiciu moral, suferinţe emoţionale sau prejudiciu material, direct cauzându-se prin acţiunile sau infracţiunile care încalcă normele penale ale statuluimembru. în art. 34 al Convenţiei este indicat că victimă a unei încălcări de către una dintre înaltele părţi contractante a drepturilor recunoscute în Convenţie sau în Protocoalele sale poate fi orice persoană fizică; orice organizaţie neguvernamentală; orice grup de particulari.

53

5,1

Art. 5 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 3 al Protocolului nr. 7 al Convenţiei; art. 14 al Convenţiei împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante din 10.12.1984, în vigoare pentru Rpublica Moldova din 28.12.1995; Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, alin. 5 al art. 9. Constituţia Republicii Moldova, art. 53; art. 23, 524, 525 din CPP; Legea RM privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti (nr. 1545-XIII din 25.02.1998, Monitorul Oficial al

Partea generală

S5

115

Republicii Moldova, nr. 50-51 din 04.06.1998; art. 1405 Legea Republicii Moldova Codul civil nr. 1107-XV din 06.06.2002, Monitorul Oficial al Republica Moldova, nr. 8286/661 din 22.06.2002). Rezoluţia 40/34 a Adunării Generale ONU din 29.11.1985.

Conceptul de victimă în cadrul Convenţiei a fost explicat în jurisprudenţa fostei Comisiei Europene a Drepturilor Omului56 şi în cea a Curţii şi nu poate fi apreciat exclusiv în raport cu reglementarea internă a înaltei părţi contractante. în cadrul Codului de procedură penală la alin. (1) al art. 58 prin victimă se are în vedere orice persoană fizică sau juridică căreia, prin infracţiune, i-au fost aduse daune morale, fizice sau materiale. Apariţia victimei ca nou participant la procesul penal este rezultatul unui şir de demersuri doctrinare57 în vederea garantării unei asigurări mai eficiente a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor lezate prin fapta infracţională. încălcarea normelor penale are ca efect apariţia unui conflict de drept penal între persoana ale cărei drepturi şi interese legitime au fost încălcate - victima şi făptuitorul. Legea împuterniceşte victima să intervină pe lângă organele competente în vederea cererii de pornire a urmăririi penale, să participe la procesul penal în calitate de parte vătămată şi să-i fie reparat prejudiciul moral, fizic şi material. Soluţionarea cauzei penale stă în puterea exclusivă a instanţelor de judecată. în vederea aducerii conflictului de drept în sala justiţiei instanţa este sesizată de procuror, prin rechizitoriu58 şi prin înaintarea acţiunii civile de către procuror sau partea civilă. Victima unei fapte care conţine elementele componenţei de infracţiune dispune de drepturile prevăzute de art. 58 din CPP, în special de dreptul de a cere pornirea urmării penale59, dreptul de a participa la procesul penal în calitate de parte vătămată60 şi dreptul

de a fi reparate prejudiciile morale, fizice şi materiale61. Procesul penal al Republicii Moldova permite examinarea conco-

56

57

58

59

60

61

Cazul Marckx v. Belgia, 13 iunie 1973; Vijaianathan şi Pushparajah v. Franţa, 27.08.1992; Klassv.RFG, 6.09.1978. Evgheni Martîncic, Apărarea juridică a victimelor, crimelor: aspectele penale şi de proce dură penală, în Legea şi viaţa, nr. 10,1996, p. 16-19. In procesul penal al Republicii Moldova nu este prezentă normativ instituţia acţiunii penale comparativ cu procesul penal al României, în care există - ca acţiune principa lă - acţiunea penală şi ca acţiune facultativă - acţiunea civilă. Aceasta oferind posibilitatea constituirii unui cadru juridic necesar (procesul penal) în vederea tragerii la răspundere penală a făptuitorului, ceea ce, de regulă, oferă satisfacţie interesului penal al victimei în cadrul procesului penal. Ascensiunea victimei la statutul părţii vătămate oferă o gamă suplimentară de drepturi în vederea realizării intereselor sale în procesul penal. De exemplu: doar partea vătămată (şi nu victima) poate declara apel (p. 3) din alin. (1) al art. 401), recurs ordinar (art. 421 şi art. 438), recursul în anulare (alin. (1) al art. 452). Pentru a beneficia de repararea prejudiciului moral, fizic, material, victima trebuie: 1) să înainteze acţiune civilă; 2) să depună cerere pentru a fi recunoscută ca parte civilă în procesul penal.

116

DREPT PROCESUAL PENAL

mitentă a acţiunii civile în cadrul soluţionării cauzei penale de către instanţa de judecată, ceea ce oferă avantaje suficiente victimei''2. Acţiunea civilă înaintată în procesul penal trebuie să îndeplinească condiţia generală - să aibă origine dintr-o faptă infracţională şi condiţii particulare, care sunt condiţii legale pentru existenţa răspunderii civile delictuale". Scopul înaintării acţiunii civile pentru victimă este de ai fi recuperat (compensat) prejudiciul acumulat (suferit). Prejudiciul este o pagubă morală, fizică sau materială64, care poate fi evaluată în expresie bănească. Termenul de prejudiciu este sinonim cu dauna, paguba având acelaşi conţinut. Codul de procedură penală la art. 219 reglementează atât modalităţile de reparare a prejudiciului, unele concretizate de jurisprudenţă 65, cauzat victimei în urma infracţiunii, cât şi dauna adusă reputaţiei profesionale care poate fi cauzată nemijlocit prin infracţiune sau se consideră legată de săvârşirea infracţiunii. O problemă viu discutată în doctrină este posibilitatea reparării daunei morale cauzate prin infracţiune, care a primit soluţii doctrinare diferite şi contradictorii6". De perspectivă este concretizarea prevederii pct. 16) din alin. (1) al art. 60 din CPP conform căreia partea vătămată are dreptul să i se repare din contul statului prejudiciul cauzat în urma infracţiunii. Aceasta necesită crearea unui fond special care ar distribui resursele financiare în vederea reparării prejudi ciului în conformitate cu hotărârea instanţei de judecată. Dreptul persoanei vătămate de către o autoritate publică de a-i fi compensat prejudiciul cauzat de o acţiune sau inacţiune ilegală a organelor de stat este un drept constituţional al persoanei (art. 53 al Constituţiei Republicii Moldova).

1) Procedura este mai rapidă (de regulă, termenul soluţionării cauzei penale este mai restrâns comparativ cu soluţionarea cauzelor de către instanţa civilă, având în vedere impactul procesului penal asupra exercitării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului; 2) procedura este mai puţin costisitoare pentru partea civilă, deoarece cheltuielile de judecată, de regulă, se trec în contul statului şi nu sunt suportate de părţi. Existenţa unui prejudiciu; fapta ilicit ă ; existenţa raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; vinovăţia autorului faptei ilicite şi prejudiciabile. Cât şi dauna adusă reputaţiei profesionale care poate fi cauzată nemijlocit prin infracţiune sau se consideră legată de săvârşirea infracţiunii. Hotărârea Plenului Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova cu privire la practica judiciară de aplicare a legislaţiei despre repararea daunei materiale cauzate prin infracţ iu n i , nr. 5 din 17.04.1995, în Culegere de hotărâri ale Plenului Curţii Supreme de justiţie (mai 1974 - iulie 2002), Chişinău, 2002, p. 141-145.

Partea generală

117

Potrivit normei constituţionale menţionate, statul răspunde patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate prin erorile săvârşite în procesele penale de către organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti. Legea, la care face referire textul constituţional, privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti concretizează textul constituţional, incluzân-du-i pe procurori ca pasibili de erori şi fixează cazurile în urma cărora victima (persoana) poate cere repararea prejudiciului, modul de executare a hotărârii (deciziei) cu privire la repararea prejudiciului. Comportamentul persoanelor oficiale implicate în cadrul procesului penal este reglementat de legea procesual penală, de legile ce reglementează organizarea şi funcţionarea instituţiilor în care activează67 şi de prevederile internaţionale68. Activitatea organelor de ocrotire a normelor de drept se exercită nu de puţine ori prin intervenţia în sfera intereselor private a unor persoane cărora li se cauzează un prejudiciu. De menţionat că în cazurile prevăzute de lege acest prejudiciu este legitim (legal). Din această perspectivă problema apărării de abuzurile organelor de ocrotire a normelor de drept implicate în procesul penal capătă o conotaţie actuală. în Codul penal abuzul de putere sau abuzul de serviciu este reglementat la art. 327. Sintagma "lezate în drepturi în alt mod" cuprinde cazuri de comitere de infracţiuni din domeniul justiţiei (vezi art. 306, 307, 308, 309, 310 CP al RM). Având în vedere importanţa respectării principiului constituţional al dreptului la libertatea individuală şi siguranţa persoanei, prevederile internaţionale69 şi naţionale70 stabilesc expres dreptul persoanei la reparaţii, despăgu biri în cazul în care a fost victima unei arestări sau detenţii ilegale. Pentru detalii vezi: C. M. Bopo6beB, CoepeMCHHoe pa3eumue uHcmumyma K0MtieHcau,uu Mopa/tvHoeo epeda e poccuucxoM npaee, în POCCUUCKUU cydbn, 3/2004, c. 27-32; H. Tpy-HOB, ripo6neMU epaxdaucKoeo UCKO o KOMneHcau,uu MopanbHozo epeda a coepeMCHHOM ytonoeHOM cydonpou3eobcmee, în POCCUUCKUU cydvx, 10/2001, c. 24; A. 3pfle;ieBCKMW, Mopa/ibHbiu aped e yzonoenoM npaee u npou,ecce, \n3aKOHHOcnib, 3/1997, c. 24.

67

Pentru judecătorii - Legea cu privire la statutul judecătorului, nr. 544-XIII din 20.07.1995; Legea Republicii Moldova privind organizarea judecătorească, nr. 514-XIII din 06.07.1995; pentru procurori - Legea Republicii Moldova cu privire la procuratură, nr. 118-XV din 14.03.2003; pentru ofiţeri de urmărire penală - Legea cu privire la poliţie, nr. 416-XII din 18.12.1990; Legea cu privire la Serviciul de Informaţ ie şi Securitate al Re publicii Moldova, nr. 753-XIV din 23.12.1999; Legea cu privire la Centrul pentru Com

baterea Crimelor Economice şi Corupţiei, nr. 1104-XV din 06.06.2002; Regulamentul Serviciului Vamal, Hotărârea Guvernului Republicii Moldova, nr. 547 din 07.06.2005. 68 KodeKc noeedemtn doiiMHOcmHbix nuu, no noddepxaHuto npaeonopxdxa, adoptat prin Rezoluţia Adunării Generale a ONU la 17.12.1979. 6V Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice alin. (5) al art. 9 şi Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 5 şi art. 3 al Protocolului nr. 7 al Convenţiei. '" Alin. (1) al art. 23 din CPP.

118

DREPT PROCESUAL PENAL

Hotărârile şi acţiunile persoanelor cu funcţii de răspundere care se află în legătură cauzală cu obligaţia de a recupera prejudiciile pot fi structurate în trei domenii: 1) hotărâri sau acţiuni formal legale, însă obiectiv ilegale, deoarece constrângerea a fost aplicată unui nevinovat; 2) abaterile de serviciu, printre care putem evidenţia cele comise intenţionat sau din neglijenţă; 3) infracţiunile de serviciu71. Conform pct. 3) al art. 9 din Pactul cu privire la drepturile civile şi politice, detenţiunea persoanelor care urmează a fi transmise în judecată nu trebuie să constituie o regulă, de aceea fiecare caz de arestare şi reţinere ilegală trebuie privit ca un incident extraordinar, ducând la nesocotirea legalităţii şi inviolabilităţii persoanei. Ilegalitatea arestării poate fi constatată în următoarele cazuri: 1) arestarea ilegalitatea căreia se prezumă, adică normele formale privind aplicarea arestării nu au fost încălcate, dar ulterior persoana a fost recunoscută nevinovată şi prin aceasta aplicarea măsurii date a fost o greşeală; 2) arestarea ilegalitatea căreia a fost determinată în cadrul procedurii judiciare. în cazul dat arestarea este rezultatul calificării insuficiente sau lipsei de bunăcredinţă a persoanei cu funcţii de răspundere din cadrul organului de urmărire penală; 3) săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 308 din CP. Considerăm că prin legalitatea arestării preventive se are în vedere respectarea tuturor normelor procesuale penale care reglementează ordinea aplicării acestei măsuri preventive şi procedurii prelungirii arestării persoanei. Este necesar de evaluat temeinicia datelor, a materialelor prezentate spre a se soluţiona aplicarea sau prelungirea arestării, a informaţiei, inclusiv despre persoana supusă arestării, care confirmă necesitatea aplicării măsurii preventive arestul sau prelungirea sa. Eroarea juridică constă în greşita stabilire a faptelor, în cursul procesului penal, având urmare condamnarea definitivă a unui nevinovat sau exonerarea de răspundere a unei persoane vinovate de săvârşirea unei infracţiuni. Conform alin. (3) al art. 1 din CPP, organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti sunt obligate să activeze în aşa mod încât nici o persoană să nu fie neîntemeiat bănuită, învinuită sau condamnată. Persoana achitată sau persoana în privinţa căreia s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală ori încetarea urmăririi penale pe temei de reabilitare are

Partea generală

119

B. T. Ee37ieriKiiH, BoiMcmemte ymepâa, npuuuHeHuoeo zpaxcbaHUHy He3aKOHHUMu deu-ctneiiHMU opiauoe do3naHU», npedeapumenbHoeo cnedcmeuH, npoKypamypbt u cyda, Mo-CKBa, 1995, c. 27-28.

dreptul să fie repusă în drepturile personale pierdute, precum şi să fie despăgubită pentru prejudiciul care i-a fost cauzat. Sentinţa de achitare şi ordonanţa motivată a procurorului privind scoaterea persoanei de sub urmărire duce la reabilitarea completă a bănuitului, învinuitului şi inculpatului. Temeiurile de reabilitare în cazul încetării urmăriri penale sunt: 1) dacă nu s-a constatat existenţa faptei infracţionale; 2) dacă fapta nu a fost săvârşită de învinuit, bănuit; 3) fapta bănuitului, învinuitului nu întruneşte elementele infracţiunii; 4) fapta nu este prevăzută de legea penală; 5) există una din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei. Dreptul la repararea prejudiciului, pe lângă situaţiile (cazurile) analizate, apare în cazul: 1)adoptării de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului sau de către Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a hotărârii cu privire la repararea prejudiciului sau a realizării acordului amiabil dintre persoana vătămată şi reprezentantul Guvernului Republicii Moldova în Comisia Europeană pentru Drepturile Omului şi în Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Acordul menţionat se aprobă de către Guvernul Republicii Moldova. 2)efectuării măsurilor operative de investigaţie cu încălcarea

prevederilor legislaţiei până la intentarea dosarului penal, cu condiţia că în termen de 6 luni de la efectuarea unor astfel de măsuri hotărârea de a intenta un dosar penal n-a fost luată sau a fost anulată. Codul de procedură penală la art. 525 stipulează că acţiunea pentru repararea prejudiciului poate fi iniţiată în termen de un an de la data devenirii definitive sau după caz irevocabile a hotărârii judecătoreşti sau ordonanţei organului de urmărire penală, prin care a fost constatat caracterul ilicit al acţiunii procesuale respective, al urmăririi penale sau al condamnării, care au dus la prejudiciu. Acţiunea pentru repararea prejudiciului este scutită de plata taxei de stat şi poate fi înaintată în instanţa judecătoreacă în a cărei rază teritorială domicialiază persoana căreia i-a fost cauzat prejudiciul, chemând în judecată statul care este reprezentat de către Ministerul Finanţelor. Persoana are dreptul să fie repusă în drepturile personale pierdute prin restabilirea drepturilor de serviciu, la pensie, la locuinţă, restituirea ordinelor şi medaliilor de care a fost lipsită. Este importantă realizarea măsurii de înştiinţare a opiniei publice despre adoptarea hotărârii de reabilitare a persoanei fizice în cauză dacă anterior informaţiile privind condamnarea sau tragerea la răspundere penală a persoanei fizice au fost făcute publice în mass-media.

120

DREPT PROCESUAL PENAI.

Partea generală 121

Repararea prejudiciului se efectuează din contul bugetului de stat sau al celui local. Statul, autorităţile administraţiei publice locale, după repararea prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti, sunt obligate să înainteze persoanelor culpabile cererea de reparare a pagubei. Responsabilitatea pecuniară a statului faţă de activitatea ilicită şi ilegală a agenţilor săi vine să disciplineze comportamentul lor în vederea respectării legislaţiei şi să asigure recuperarea echitabilă a prejudiciului cauzat victimei în vederea restabilirii, în măsura posibilităţii a situaţiei preexistente urmăririi penale72.

§19. Principiul contradictorialităţii în procesul penal Principiul contradictorialităţii este o realizare esenţială a procesului penal contemporan. Acest principiu este o condiţie iminentă pentru soluţionarea unei cauze penale în cel mai just mod. El creează condiţii de ordin procesual şi organizaţional maxim favorabile pentru examinarea completă şi sub toate aspectele a cauzei şi, ca efect, emiterea unei hotărâri judecătoreşti adecvate. Principiul contradictorialităţii este un principiu general al procesului penal şi, în mod normal, ar trebui să se aplice în tot cursul procesului penal. Principiul contradictorialităţii, deşi nu este consacrat expres, poate fi dedus din art. 9, 10 ale Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (din 10.12.1948), din art. 14 al Pactului cu privire la drepturile civile şi politice (din 16.12.1966), din art. 6 al Convenţiei europene pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului (din 04.11.1950). în legislaţia RSSM principiul contradictorialităţii nu a fost expres consfinţit. Astfel, în CPP din 24.03.1961 nu exista o reglementare expresă a contradictorialităţii, deşi la Capitolul XII "Condiţii generale ale dezbaterilor judiciare", art. 215 era prevăzută egalitatea părţilor în privinţa administrării probelor la faza judecării cauzei, dar această prevedere are o semnificaţie minoră pentru consacrarea şi realizarea principiului contradictorialităţii. Abia o dată cu adop tarea Legii cu privire la organizarea judecătorească (06.07.1995), în art. 10 al acestei legi a fost expres prevăzut principiul contradictorialităţii.

CPP în vigoare a schimbat radical situaţia nu doar consacrând expres în art. 24 principiul contradictorialităţii, dar şi făcând o descriere în detaliu. în încercarea de a defini conţinutul principiului contradictorialităţii observăm trei aspecte care îl definesc: 1.Separarea funcţiilor procesuale şi exercitarea lor de diferite organe sau persoane împuternicite; 2.Egalitatea în drepturi a părţilor, ce trebuie să se manifesteze prin înzestrarea acestora cu posibilităţi procesuale egale pentru susţinerea propriei poziţii procesuale; 3.Poziţia diriguitoare a instanţei de judecată şi dreptul exclusiv al acesteia de a lua hotărârea în cauza penală. Primul aspect - separarea funcţiilor procesuale - impune unele concretizări referitor la funcţiile procesuale. Aşadar, funcţiile procesuale73 nu sunt altceva decât direcţiile şi tipul activităţilor subiecţilor procesuali, determinate de scopul participării şi calitatea lor în cadrul procesului penal. Funcţiile procesuale realizarea cărora duce la realizarea scopului procesului penal sunt funcţiile procesuale de bază: 1.Funcţia acuzării 2.Funcţia apărării 3.Funcţia judecării cauzei. Mai există funcţii procesuale subsidiare: funcţia de înaintare şi susţinere a acţiunii civile în procesul penal (este apropiată de acuzare) şi funcţia procesuală de respingere a acţiunii civile înaintate (este apropiată de apărare). Separarea funcţiilor procesuale înseamnă că acestea nu pot fi concomitent exercitate (toate trei sau chiar două dintre ele) de către unul şi acelaşi organ sau persoană împuternicită. Concentrarea în mâinile uneia şi aceleiaşi persoane a mai multor funcţii procesuale duce inevitabil la abuzuri în procesul penal. Cel de-al doilea aspect determinant al principiului contradictorialit ăţii este egalitatea în drepturi a părţilor, aspect ce impune anumite concretizări. Egalitatea în drepturi a părţilor nu trebuie să fie înţeleasă ca o egalitate declarativă, ci ca una funcţională. Egalitatea funcţională a părţilor presupune că funcţiile procesuale ale părţilor sunt echivalente nu doar sub aspect cantitativ, dar şi sub aspect calitativ. în cazul unei egalităţi funcţionale părţile au posibilităţi echivalente reale

pentru a-şi susţine interesele procesuale74.

11

Constantin Păun, Practica judiciară a Curjii Europene a Drepturilor Omului, soluţii (rezumate, cazul Velicova versus Bulgaria), în Revista de Drept penal, nr. 4/2001, p. 161.

11. A. /IynMHCKaa, yeonoe-Ho-nponeccya/iuHoe npaeo POCCUUCKOU 0edepau,uu, MocKBa, 2001, c. 75. A. E. CMMPHOB, Modejiuyzonoenozo npouecca, CaHKT-nerep6ypr, 2000, c. 49.

122

DREPT PROCESUAL PENAL

Modul în care există sau nu egalitatea funcţională la toate fazele procesului penal dispersează sistemele procesual penale în două: unul de tradiţie anglo-saxonă şi altul de tradiţie continentală75. în prima categorie de state contradictorialitatea se realizează la toate fazele procesului penal, adică de la apariţia raportului procesual penal incipient până la emiterea hotărârii în cauză. In aceste state apărarea poate efectua o cercetarea independentă a cauzei, paralelă cu cea a acuzării, acumulând probe necesare susţinerii propriei poziţii. Statele de tradiţie continentală, deşi recunosc principiul contradictorialităţii ca principiu fundamental al procesului penal, nu ascund că egalitatea funcţională, ca aspect determinant al contradictorialităţii, îşi găseşte realizare doar la faza judecării cauzei, fiind lipsă la faza de urmărire penală. Astfel, la faza prejudiciară procesul penal are trăsături ale procesului penal inchizitorial. Procesul penal al Republicii Moldova face parte din această ultimă categorie de state. Cel de-al treilea aspect al principiului contradictorialităţii - rolul diriguitor al instanţei de judecată şi dreptul exclusiv al acesteia de a soluţiona cauza solicită şi el unele explicaţii. Astfel, instanţa de judecată nu este un organ de urmărire penală şi nici reprezentant al apărării. Instanţa de judecată este independentă, având obligaţia de a crea condiţiile necesare pentru exercitarea drepturilor şi obligaţiilor procesuale ale părţilor, pentru examinarea obiectivă, completă şi sub

Partea generală

toate aspectele a cauzei. Independenţa instanţei de judecată nu înseamnă că ea nu se implică în nici un fel în activitatea procesuală a părţilor, ci se implică imparţial cu scopul de a crea condiţii echivalente de activitate pentru părţi. Or, instanţa nu va putea judeca persoana pentru o faptă mai gravă decât o solicită acuzarea, precum şi nu va solicita probe pentru apărare, dacă apărarea nu le consideră trebuincioase. Trebuie să menţionăm că contradictorialitatea nu are numai sensul de principiu al procesului penal. Alte valenţe ale acestui termen sunt contradictorialitatea ca formă istorică a procesului penal şi contradictorialitatea ca metodă de reglementare juridică a raporturilor procesual penale. Contradictorialitatea ca formă istorică a procesului penal nu a existat într-o formă pură, elementele sale regăsinduse în multe alte modalităţi istorice ale procesului penal. Apare fireasca întrebare care dintre categoriile cercetate a apărut prima: contradictorialitatea ca principiu sau ca formă a procesului penal. Concluzia care se impune este că forma istorică a procesu-

K. B. FyueHKo, J\. B. ICMOBKO, 5. A. (£>HJIMMOHOB, yionoanuu npou,ecc 3anadHux cmpan, MocKBa, 2001, c. 22-23.

lui penal a apărut înaintea principiului procesual. Pentru ca un principiu să devină principiu este necesar să se statornicească ca regulă principală, imuabilă şi general recunoscută. Această regulă, în virtutea importanţei sale, va fi sancţionată de către stat. Deci, forma istorică a procesului penal, reprezentând circumstanţele în care apare şi se statorniceşte o astfel de regulă, apare cu mult înaintea principiului. Contradictorialitatea ca metodă de reglementare a raporturilor procesual penale este totalitatea mijloacelor juridice prin care statul reglementează conduita subiecţilor participanţi la raporturile juridice, contribuind la realizarea procesului penal contradictorial. Contradictorialitatea, ca metodă de reglementare a raporturilor procesual penale, include următoarele aspecte: poziţia părţilor în raporturile reglementate, faptele juridice care generează, modifică sau sting raporturile reglementate şi modul de apărare a drepturilor lezate ale subiecţilor raportului juridic.

§20. înfăptuirea justiţiei atribuţie exclusivă a instanţelor judecătoreşti

Săvârşirea infracţiunii duce la naşterea raportului juridic de drept penal în virtutea căruia apare dreptul statului de a trage la răspundere penală pe făptuitor şi obligaţia acestuia de a suporta consecinţele faptei sale. Reacţia societăţii faţă de infracţiune nu este instinctivă, arbitrară; ea este întotdeauna chibzuită şi reglementată, având un caracter esenţialmente judiciar. Din acest considerent, pentru a soluţiona o cauză penală, este necesar de a efectua o activitate de justiţie şi în măsura în care aceasta se face prin hotărârea instanţei de judecată avem de a face cu un act jurisdicţional76. Conceptul de justiţie, adeseori întâlnit şi ca jurisdicţie, are mai multe accepţiuni77. Termenul de jurisdicţie provine de la cuvântul latin iurisdicto (compus din ius - drept şi dicere - a spune, a pronunţa), care înseamnă a pronunţa dreptul. Jurisdicţia, puterea de a decide asupra conflictelor ivite între diferiţi subiecţi de drept prin aplicarea legii sau totalitatea puterilor date unui

Nicolae Volonciu, op. cit., voi. I, p. 8. Conform Hotărârii Curţii Constituţionale cu privire la interpretarea art. 114 din Constituţia Republicii Moldova nr. 21 din 23.06.97, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 45 din 10.07.1997, noţiunea de justiţie este interpretată în sensul că: 1) este un gen de activitate juridică deosebit; 2) sensul justiţiei este dezvăluit în legătură sistematică cu normele art. 6,20, 21,22, 115, 116, 117, 119, 120 din Constituţie.

124

DREPT PROCESUAL PENAI.

magistrat pentru administrarea justiţiei. Jurisdicţia desemnează totalitatea organelor prin care statul distribuie justiţia. Justiţia este forma principală de realizare a puterii judecătoreşti şi reprezintă activitatea instanţei de judecată, realizată în cadrul competenţei circumscrise de legi în vederea examinării şi soluţionării cauzelor penale în corespundere cu legea procesual penală pentru adoptarea unei hotărâri legale, întemeiate şi motivate. Conform art. 114 din Constituţie, justiţia în cauzele penale se înfăptuieşte numai de către instanţele judecătoreşti. Instanţele judecătoreşti care înfăptuiesc justiţia în cauzele penale sunt: Curtea Supremă de Justiţie, Curţile de Apel şi judecătoriile conform competenţei stabilite de Codul de procedură penală. Pentru anumite categorii de cauze penale pot funcţiona judecătorii, colegii sau complete de judecată specializate. Se poate concluziona că din prevederile Codului de procedură penală expuse rezultă două accepţiuni ale noţiunii de "instanţă". Primo - instanţa judecătorească se înţelege ca verigă a sistemului instanţelor judecătoreşti, secundo - prin instanţă judecătorească se înţelege judecătorul unic sau completul de judecată care este competent să judece cauza penală. O condiţie indispensabilă a înfăptuirii justiţiei este respectarea exactă şi neabătută a legii, ceea ce asigură realizarea în procesul penal a principiului legalităţii şi pronunţării hotărârii judecătoreşti în numele legii. Judecătorul are nu numai facultatea de a judeca, ci şi datoria de a o face.

Partea generală

Constituirea de instanţe nelegitime este interzisă. Instanţele de judecată78 sunt create în baza legii. Această clauză este consfinţită în alin. 1 al art. 6 din Convenţie şi Curtea, în hotărârea Zand v. Austria79, a menţionat că acea cauză conform căreia instanţa judecătorească trebuie să fie instituită prin lege are drept obiectiv evitarea organizării sistemului judiciar într-o societate democratică în baza discreţiei executivului şi că această materie urinează să fie reglementată de către legea parlamentului. Conform art. 72 al Constituţiei Republicii Moldova, domeniul funcţionării şi organizării instanţelor judecătoreşti se reglementează prin lege. Conform alin. (3) al art. 115 din Constituţia Republicii Moldova, înfiinţarea de instanţe extraordinare este interzisă şi ca urmare sentinţele şi alte

hotărâri judecătoreşti adoptate de aceste instanţe nu au putere juridică şi nu pot fi executate110. Este necesar de indicat că dacă înfiinţarea instanţei extraordinare este prohibită expres, atunci chestiunea existenţei unei competenţe extraordinare este condiţionată de existenţa anumitor condiţii speciale cu totul excepţionale. Competenţa instanţei de judecată, limitele jurisdicţiei şi modul de desfăşurare a procesului penal nu pot fi schimbate în mod arbitrar pentru anumite categorii de cauze sau persoane, precum şi pentru o anumită situaţie sau pentru o anumită perioadă de timp. Există posibilitatea efectuării acţiunilor enunţate mai sus cu condiţia ca ele să nu fie arbitrare, ceea ce imprimă existenţa a două caractere: 1. împrejurări total extraordinare, ceea ce constituie elemente de motivare; 2. prevedere legală. De menţionat că modificările posibile de efectuat în condiţiile alin. (3) al art. 25 din CPP al RM trebuie să fie în concordanţă cu art. 54 al Constituţiei, care prevede limitele restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, şi cu art. 16 al Constituţiei, care prevede egalitatea persoanelor în faţa legii şi a autorităţilor publice. în cadrul procesului penal nimeni nu poate fi declarat vinovat de săvârşirea * Conform Hotărârii Curţii Constituţionale cu privire la interpretarea art. 114 din Constituţia Republicii Moldova nr. 21 din 23.06.97, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 45 din 10.07.1997, sunt stabilite caracteristicile instanţei de judecată: 1) originea legală, 2) permanenţă, 3) sunt organe cu jurisdicţie obligatorie, 4) aplică principiul contra-dictorialităţii şi normele de drept. ~'; Nuala Mole, Catarina Harby, op. cit., p. 35.

unei infracţiuni, precum şi supus unei pedepse penale, decât în baza hotărârii definitive a instanţei de judecată, adoptate în corespundere cu prevederile Codului de procedură penală. în Republica Moldova justiţia are un rol fundamental, fiindcă, în lumina principiului constituţional al separaţiei puterii în stat, puterii judecătoreşti reprezentate de instanţele judecătoreşti îi revine competenţa exclusivă de a soluţiona conflictele de drept penal intervenite în urma faptelor infracţionale, în urma înfăptuirii justiţiei ca finalizare se adoptă actul jurisdicţional care, în funcţie de posibilitatea părţilor de a ataca acest act, poate să aibă caracterul autorităţii de lucru judecat relativă sau absolută. Autoritatea de lucru este puterea sau forţa acordată de lege hotărârii judecătoreşti definitive de a fi executată şi de a împiedica o nouă urmărire pentru acelaşi fapt81. Funcţiunea justiţiei este îndeplinită când puterea judecătorească (n.a. - instanţele de judecată) aplică la modul concret legile prin hotărâri susceptibile de executare prin constrângere sau când puterea judecătorească poate să decidă asupra cazurilor concrete prin aplicarea legii, a dreptului sau a puterii de a judeca.

7

în perioada 1918-1959, în URSS, ca organe ce înfăptuiau justiţia pe cauze penale, funcţionau comisiile extraordinare (K). 14. CreuoBCKMM, CydeâHax enacmb, fle/io, MocKBa, 2000, c. 128129). Traian Pop, Drept procesual penal. Partea specială, voi. IV, Cluj, 1948, p. 557.

126

DREPT PROCESUAL PENAI.

Persoana poate fi declarată vinovată de săvârşirea infracţiunii, precum şi supusă unei pedepse penale numai în baza unei hotărârii definitive de condamnare adoptate de instanţa de judecată. Nici o altă autoritate a statului nu este competentă de a declara pe cineva vinovat de săvârşirea infracţiunii şi de a-1 pedepsi. Această activitate poate fi realizată exclusiv în cadrul procesului penal şi este o finalizare a înfăptuirii actului de justiţie. Condiţia recunoaşterii vinovăţiei persoanei este existenţa unei hotărâri definitive de condamnare pronunţate de instanţa de judecată, iar pedeapsa penală, care nu survine real în toate cazurile, este un efect al recunoaşterii vinovăţiei. Nimeni nu poate fi lipsit de dreptul de a-i fi judecat ă cauza de acea instanţă şi de acel judecător în competenţa cărora este dată prin lege. Hotărârea instanţei de judecată în privinţa persoanei faţă de care nu s-a respectat competenţa prevăzută de Codul de procedură penală poate fi atacată în cadrul căilor de atac ordinare şi extraordinare (recursul în anulare), iar în cazul constatării încălcării competenţei ele vor fi desfiinţate. Activitatea judecătorului nu poate fi considerată infailibilă82. Din acest considerent legea a prevăzut modalităţi procesuale de înlăturare a greşelilor strecurate în hotărâre prin intermediul exercitării căilor de atac de către cei interesaţi. Activitatea de verificare a sentinţelor şi a altor hotărâri judecătoreşti se realizează pe cale jurisdicţională de instanţele de judecată superioare celor care au adoptat anterior hotărârea ce este atacată. Controlul judecătoresc declanşat prin folosirea căilor de atac are misiunea sa specifică, de a preîntâmpina repetarea unor asemenea greşeli, iar mecanismul de judecată şi soluţionarea se înfăptuieşte în interiorul puterii judecătoreşti potrivit cu normele de procedură ce reglementează judecata în căile de atac"3. Curtea a considerat în cauza Findlay v. Regatul Unit, 1997 că instanţa de judecată trebuie să fie împuternicită să adopte o decizie obligatorie, care să nu fie susceptibilă de a fi modificată de o autoritate nejudiciară. Adoptarea Codului de procedură penală la 14 martie 2003 a marcat intrarea în cadrul procesului penal a unui nou actor procesual judecătorul de instrucţie. Faptul că la art. 29 din CPP - "Instanţele care înfăptuiesc justiţia în cauzele penale" - este inclus şi judecătorul de instrucţie nu ar însemna că şi el înfăptuieşte justiţia. în calitate de argument invocăm faptul că substanţa

Partea generală

127

oricărei activităţi judiciare se materializează în hotărârea judecătorească, act prin care se pune capăt unui conflict apărut în sfera relaţiilor sociale, în cazul de faţă a celor penale. Judecătorul de instrucţie activează exclusiv în cadrul instanţelor judecătoreşti - judecătorilor - ca organ judecătoresc cu atribuţii proprii (vezi art. 41 din CPP) în desfăşurarea procesului penal la faza de urmărire penală în scopul efectuării controlului judiciar asupra procedurii judiciare. Este de menţionat că atât în practica mondială, cât şi în trecutul procesului penal autohton atestăm elementul popular (juriu, asesori, eşevinî) în procedura judiciară. în favoarea implementării acestei căi de acces a poporului la înfăptuirea justiţiei s-a pronunţat doctrina, prezentând argumente pro şi contra"4. Competenţa instanţei judiciare de a înfăptui justiţia este dictată de faptul că activitatea instanţei de judecată este realizată întrun cadru legal de aşa natură încât să garanteze condiţii optime în vederea examinării cauzei penale şi adoptării unei soluţii legale şi întemeiate.

§21. Independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii Independenţa unui judecător care examinează o cauză în instanţă este o condiţie ce tinde să satisfacă exigenţele legii naţionale şi internaţionale cu privire la calităţile unui judecător care înfăptuieşte Justiţia. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948, în art. 10, prevede dreptul fiecărui om la o judecată de către un judecător independent şi imparţial. CEDO în art. 6, de asemenea, prevede dreptul oricărei persoane la o judecată echitabilă şi publică de către un tribunal independent şi imparţial, instituit prin lege. Codul de procedură penală în art. 26 declară că la înfăptuirea justiţiei în cauzele penale, judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii, judecând în baza legii, în condiţii care exclud orice presiune asupra lor. Alin. (2) şi (3) ale art. 13 din Legea privind organizarea judecătorească interzice imixtiunea în procesul de înfăptuire a justiţiei. Exercitarea de presiuni asupra judecătorilor în scopul de a împiedica judecarea completă şi obiectivă a cauzei sau de a influenţa emiterea hotărârii judiciare atrage răspundere administrativă sau penală conform legii. Pentru realizarea acestui principiu, de asemenea, sunt declarate imixtiune în activitatea judecătorilor mitingurile, demonstraţiile şi alte acţiuni desfăşurate la o distanţă mai mică de 25 m de locul în care se

Ioan Leş, Sisteme judiciare, ALL BECK, Bucureşti, 2002, p 40 Vasile Papadopol, Corneliu Turuianu, Apelul penal, Casa de Editură şi Presă "Şansa" 9 Bucureşti, 1994, p. 13-23.

'

Nicolae Volonciu, op. cit., p. 129-140; I. Dolea, Curţile cu juraţi în procesul penal (origini, probleme, perspective), Chişinău, 1996.

128

_____________

DREPT PROCESUAL PENAL

înfăptuieşte justiţia, dacă sunt întreprinse cu scopul de a exercita presiune asupra judecătorilor. Pe lângă aceste acţiuni evidente, care pot influenţa judecătorul, legea creează o serie de condiţii pentru a asigura calitatea de imparţialitate şi independenţă a judecătorului: - Procedura de înfăptuire a justiţiei prevăzută de legislaţia procesuală, care reglementează ordinea în timpul şedinţei de judecată, caracterul obligatoriu al hotărârilor judecătoreşti ş.a.; Procedura de numire, suspendare, demisie şi eliberare din funcţie a judecătorului îl protejează de eventualei abuzuri din partea factorilor de decizie şi a organelor de stat; Declararea inviolabilităţii persoanei judecătorului, locuinţei şi localului de serviciu, vehiculelor, mijloacelor de telecomunicaţii folosite de el, corespondenţei, bunurilor şi documentelor. Un factor important ce contribuie la independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii este şi procedura specială de pornire a unor proceduri administrative sau penale: doar cu acordul Consiliului Superior al Magistraturii (în cazul procedurii administrative) şi procesul penal la iniţiativa Procurorului General cu acordul Consiliului Superior al Magistraturii şi al Preşedintelui Republicii Moldova sau, după caz, al Parlamentului. Pentru toţi subiecţii de drept în stat se impune o interdicţie generală şi absolută: secretul deliberării şi interdicţia de a cere divulgarea lui, interdicţie care asigură protejarea intimei convingeri a judecătorilor la hotărârea cauzei. O serie de alte garanţii ce asigură independenţa judecătorului sunt puse în seama altor organe în stat. Crearea de condiţii organizatorice şi tehnice favorabile activităţii instanţelor judecătoreşti este pusă în general, pe seama Ministerului Justiţiei. Asigurarea materială şi socială a judecătorului este realizată din contul bugetelor de stat respective. La soluţionarea cauzelor judecătorii nu trebuie să fie interesaţi de soluţia adoptată. în toate cazurile în care poate fi pusă la îndoială independenţa sau imparţialitatea judecătorului, el poate fi recuzat sau poate să se abţină, conform Codului de procedură penală, de la examinarea dosarului penal. Pentru a-i asigura judecătorului deplină independenţa la judecarea cauzei, Codul de procedură penală prescrie în alin. (2) al art. 26 norma în baza căreia judecătorul este liber să examineze materialele şi cauzele penale conform legii şi propriei convingeri, bazate pe probele cercetate în cauza penală respectivă. Judecătorul, în baza garanţiilor de independenţă ce i se oferă, este

Partea generală

129

obligat în acelaşi timp să se opună oricărei încercări de a exercita presiune asupra sa. Judecătorul nu trebuie să fie predispus să accepte concluziile date de organul de urmărire penală în defavoarea inculpatului sau să înceapă o judecată de

la ideea preconcepută că acesta a comis o infracţiune. în acest sens, dacă analizăm hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului pe cazul Findley v. Regalul Unit (1997), constatăm că ea se pronunţă în sensul unei încălcări a art. 6 al Convenţiei, deoarece un membru al tribunalului era, în cadrul funcţiilor sale profesionale, subordonat uneia din părţile în proces, instanţa declarând că în aşa circumstanţe "părţile aflate în litigiu se pot îndoi în mod legitim de independenţa acestei persoane. O astfel de situaţie afectează serios încrederea pe care tribunalele trebuie să o inspire societăţii democratice". Aceste standarde pot fi aplicate şi curţilor marţiale. în Republica Moldova este discutabilă independenţa judecătorului din judecătoria militară atunci când procurorul care prezintă acuzarea în instanţă este superior judecătorului conform gradelor militare. O modificare care ar înlătura acest dubiu ar fi demilitarizarea judecătorilor din aceste instanţe şi specializarea lor să vizeze doar competenţa după subiectul special al inculpatului. Judecătorii de instrucţie beneficiază de aceleaşi garanţii în exercitarea atribuţiilor de serviciu, legea stabilind şi pentru ei calitatea de magistrat şi toate garanţiile legale de independenţă a judecătorilor de instrucţie ca şi pentru ceilalţi judecători. Judecătorii din instanţele ierarhic inferioare sunt independenţi şi nu se supun în nici un fel judecătorilor din instanţele superioare. Imparţialitatea,

independenţa şi supunerea judecătorilor numai legii sunt confirmate şi de interdicţia de a sancţiona un judecător dacă hotărârea pronunţată de el într-o cauză va fi casată total sau parţial de o instanţă de apel sau de recurs. Judecătorii sunt reprezentanţii autorităţii judecătoreşti în stat, se supun doar legii, nu se supun nici unui subiect de drept în procesul de înfăptuire a justiţiei şi hotărârile lor sunt executorii şi obligatorii pentru toţi subiecţii în stat, fiind asigurate de forţe coercitive ale organelor de stat.

§22. Libera apreciere a probelor Libera apreciere a probelor ca principiu al procesului penal este strâns legată de regula cercetării sub toate aspectele, complet şi obiectiv a circumstanţelor cauzei şi a probelor. Aprecierea probelor reprezintă activitatea raţională a organului de urmărire penală, procurorului şi instanţei de judecată în vederea determinării admisibilităţii, pertinenţei, veridicităţii şi utilităţii probelor existente într-o cauză penală. Desigur, părţile din proces fac la rîndul lor personal sau cu concursul apărătorului o apreciere a probelor, dar hotărârile lor nu au caracter de act oficial.

130

DREPT PROCESUAL PENAL

Principiul aprecierii probelor într-o măsură majoră determină forma procesului penal şi calea spre atingerea scopurilor procesului penal. Procesul penal al Republicii Moldova aparţine formei procesului penal mixt, care îşi are originea în Revoluţia Franceză de la 1789 şi în care domină principiul liberei aprecieri a probelor în baza intimei convingeri85. Legea determină cercul de subiecţi pentru care libera apreciere a probelor nu constituie doar un drept, ci o obligaţie, din considerentul câ în urma hotărârilor adoptate de aceştia are loc orientarea vectorului evoluţiei procesului penal şi se formulează concluziile definitive în cadrul probatiunii. în urma aprecierii libere a probelor sunt adoptate hotărâri cu caracter oficial (de exemplu, ordonanţa de punere sub învinuire, hotărârea privind aplicarea măsurii preventive, sentinţa instanţei de judecată) de către subiecţii oficiali ai procesului penal. Ceilalţi participanţi la procesul penal, în urma aprecierii libere a probelor, au dreptul de a înainta cereri, plângeri, care produc efecte doar după adoptarea unei hotărâri de către organul competent. Negarea criteriilor dinainte stabilite în cadrul aprecierii libere a probelor nu înseamnă că aprecierea probelor este realizată arbitrar. Libera apreciere a probelor înseamnă că legea, indicând mijloacele de probă din care pot fi obţinute date prin care se stabilesc circumstanţele necesare de probat, de regulă86, se reţine de la indicarea mijloacelor de probă prin intermediul cărora vor fi probate circumstanţele care urmează să fie dovedite în procesul penal. Libera apreciere a probelor exclude posibilitatea oferirii unei puteri dinainte stabilite unei anumite probe. Această regulă este în contradicţie cu sistemul probelor legale, în care mijloacele de probă sunt limitate şi ierarhizate de lege, adică au o valoare dinainte stabilită87. în acest caz judecătorul doar trebuia să constate dacă există proba prevăzută de lege şi să-i acorde forţa probantă tarifată de lege, fiind obligat să tragă din aceasta concluzia judecăţii. Deci nu putea judeca, după realitatea faptelor, pe baza convingerii sale, ci după aritmetica stabilită de lege88.

Pentru detalii suplimentare vezi: Alexandru Sava, Aprecierea probelor în procesul penal, Lumina, laşi, 2002. Art. 97 din CPP al RM stabileşte circumstanţele care se constată prin anumite mijloace de probă.

Partea generală

131

Adrian Ştefan Tulbure, Măria Angela Tatu, Despre convingerea organelor judiciare, în Revista de Drept penal, nr. 1/2002, p. 28. Traian Pop, Dreptul procesual penal, voi. I, Tipografia Naţională, Cluj, 1946, p. 323.

Judecătorul, organul de urmărire penală şi procurorul apreciază probele în conformitate cu propria lor convingere89, formată în urma cercetării tuturor probelor administrate. Convingerea intimă este rezultatul desfăşurării unui proces psihic, în cadrul căruia elementele de ordin obiectiv (probele) dau naştere unui sentiment de certitudine în legătură cu existenţa sau inexistenţa infracţiunii, existenţa sau inexistenţa vinovăţiei făptuitorului90. Libera convingere şi libera apreciere a probelor nu înseamnă arbitrariul, ci libertatea de a aprecia probele în mod rezonabil, imparţial, onest91, iar instanţa de judecată, organul de urmărire penală şi procurorul trebuie să-şi motiveze convingerea care, pentru a fi controlabilă, trebuie să fie conştientă şi raţională, să se sprijine pe certitudinea care nu se poate realiza decât printr-o serioasă cercetare şi o desăvârşită valorificare a probelor atunci când acestea sunt necomplete, echivoce, indirecte şi mai ales contrazicătoare92. în doctrină93 este prezentă şi analizată importanţa conştiinţei subiecţilor oficiali în cadrul procesului de apreciere a probelor, prin aceasta avându-se în vedere coraportul dintre drepturile şi interesele legitime ale persoanelor şi interesul întregii societăţi. O condiţie indispensabilă aprecierii libere a probelor este ca să nu se ia nici o decizie fără a se analiza şi aprecia toate probele existente, coroborându-le unele cu altele. Totalitatea necesară de probe este

determinată prin intermediul obiectului probatiunii şi pertinenţei probelor, al regulilor de colectare a probelor şi admisibilităţii probelor. Respectarea regulilor enunţate mai sus reprezintă o garanţie importantă a legalităţii şi temeiniciei hotărârilor procesuale adoptate în cadrul examinării şi soluţionării cauzelor penale, fiind temelia formării intimei convingeri a subiecţilor oficiali ai procesului penal. Implementarea principiului liberei aprecieri a probelor conduce la asigurarea cu mijloace procesuale a independenţei judecătorilor, la supunerea lor

" Conform deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 171 din 23 mai 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 387 din 16 iulie 2001, prin care se constată că sunt neconstituţionale dispoziţiile alin. 2 al art. 63 din CPP, conform cărora: "Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală şi de instanţ a de judecată potrivit convingerii lor". Motivul ar fi că, conform art. 123, al. 2 din Constituţia României: "judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii", în nici un caz intimei lor convingeri, inclusiv la adoptarea hotărârilor judiciare. 90 Ion Neagu, Tratat de procedură penală, Global Lex, voi. I, Bucureşti, 2004, p. 328-329. " Traian Pop, op. cit., p. 324. 92 I. Tanoviceanu, Tratat de drept şi procedură penală, voi. V, Tipografia Curierul judiciar. Bucureşti, 1927, p. 68-69. 93 Alexandru Sava, op. cit., p. 62-64; A. Naschiz, Conştiinţa juridică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, p. 56-57.

J32

DREPT PROCESUAL P E N A L

numai legii în cadrul înfăptuirii justiţiei şi la formarea condiţiilor garantate de lege ale independenţei judecătorului, ofiţerului de urmărire penală şi procurorului. Aprecierea liberă a probelor se constituie într-o garanţie a realizării drepturilor şi libertăţilor persoanei şi în final determină atitudinea instanţei de judecată vizând vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului, în aplicarea pedepsei penale şi eliberarea de această pedeapsă.

§23. Oficialitatea procesului penal Principiul oficialităţii exprimă caracterul şi importanţa de stat a activităţii procesual penale. Esenţa lui constă în faptul că apărarea societăţii şi a cetăţenilor de infracţiuni este o sarcină obligatorie a organelor de stat şi nu poate fi privită ca o chestiune privată a cetăţenilor. Potrivit acestui principiu, desfăşurarea procesului penal trebuie să fie asigurată pe tot parcursul acestuia, prin intervenţia activă a organelor judiciare penale competente94. Conform alin. (1) al art. 28 din CPP, procurorul şi organul de urmărire penală au obligaţia, în limitele competenţei lor, de a porni urmărirea penală în cazul în care sunt sesizate, în modul prevăzut de CPP, că s-a săvârşit o infracţiune şi de a efectua acţiunile necesare în vederea constatării faptei penale şi a persoanei vinovate. Pornirea urmăririi penale si înfăptuirea diferitelor acţiuni, în general, nu sunt condiţionate de existenţa acordului victimei sau altor persoane interesate în pornirea sau desfăşurarea urmăririi penale. Cu alte cuvinte, procurorul, de exemplu, nu poate motiva neînceperea urmăririi penale prin împotrivirea victimei. Luarea tuturor măsurilor stabilite de lege trebuie să aibă loc din iniţiativa proprie a organului (adică din oficiu), fără a aştepta vreo solicitare în acest sens din partea unei părţi sau altei persoane interesate. Această obligaţie este concretizată în cadrul mai multor articole din cod. Astfel, de exemplu, legea stabileşte obligativitatea organului de urmărire penală de a dispune efectuarea expertizei în anumite cazuri (art. 143); de a explica drepturile şi obligaţiile participanţilor la urmărirea penală (art. 277) etc. Obligaţia de a porni o urmărire penală atunci când sunt temeiurile şi motivele legale de a efectua acţiuni necesare pentru constatarea faptei penale şi a persoanei vinovate reiese din scopul procesului penal de a proteja persoanele, societatea şi statul de infracţiuni. Obligaţia aceasta a fost formulată în alin. (3)

Partea generală

133

Vintilă Dongoroz, Explicaţia teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea generală, voi. V, Ediţia a doua, Bucureşti, 2003, p. 43.

al art. 19 şi alin. (1) al art. 254 care stipulează că organul de urmărire penală are obligaţia de a lua toate măsurile prevăzute de lege pentru cercetarea sub toate aspectele, completă şi obiectivă a circumstanţelor cauzei, de a evidenţia atât circumstanţele care dovedesc vinovăţia băunitului, învinuitului, inculpatului, cât şi cele care îl dezvinovăţesc, precum şi circumstanţele care îi atenuează sau agravează răspunderea. Cercetarea sub toate aspectele presupune examinarea atât a aspectelor care învinuiesc, cât şi a celor care dezvinovăţesc persoana; stabilirea atât a circumstanţelor care agravează, cât şi a celor ce atenuează răspunderea penală. Cercetarea completă presupune administrarea tuturor probelor necesare şi suficiente pentru a demonstra existenţa circumstanţelor care intră în obiectul probaţiunii (art. 96 şi 475 din CPP). în caz că organul de urmărire nu poate demonstra existenţa acestor circumstanţe, cercetarea va fi completă numai în cazul când el a epuizat toate posibilităţile de a face aceasta. Cercetarea obiectivă ţine de atitudinea organului de urmărire penală şi îl obligă ca acesta, în elaborarea versiunilor şi înfăptuirea altor acţiuni pe un caz concret, să opereze fără prejudecăţi sau stereotipuri. Respectarea acestor cerinţe este obligatorie şi în cazul în care bănuitul sau învinuitul îşi recunoaşte vinovăţia. Conform principiului oficialităţii, instanţa de judecată efectuează din

oficiu acţiunile procesuale în limitele competenţei sale, în afară de cazul în care prin lege se dispune efectuarea acestora la cererea părţilor. Spre deosebire de organele de urmărire penală, obligaţia instanţei de a îndeplini din proprie iniţiativă anumite acţiuni este limitată în mod principal de faptul că instanţa trebuie să-şi păstreze caracterul neutru faţă de părţi. Aceasta înseamnă că în cazul în care consideră necesară administrarea probelor suplimentare ea nu poate face acest lucru, deoarece prin aceasta ar putea favoriza o parte sau alta. Instanţa însă este obligată să anunţe părţile în privinţa drepturilor pe care le au acestea, inclusiv dreptul de a cere administrarea unor probe noi; să întrebe părţile dacă au de formulat cereri sau obiecţii. în virtutea principiului dat, instanţa de judecată poate dispune din oficiu efectuarea unor acţiuni (cercetarea la faţa locului, reconstituirea faptei etc.) care după părerea ei sunt necesare pentru verificarea şi aprecierea probelor prezentate. Cu toate cele menţionate mai sus, în unele instanţe, legea limitează sau face excepţie de la acest principiu. într-un şir de cazuri, indicate de alin. (1) al art. 276 din CPP, urmărirea penală se porneşte numai în baza plângerii prealabile a victimei. în aceste cazuri procurorul poate porni urmărirea penală numai dacă victima, din cauza incapacităţii sau a capacităţii de exerciţiu limitate,

134

a stării de neputinţă sau a dependenţei faţă de bănuit sau din alte motive, nu este în stare să-şi apere drepturile şi interesele legitime. în toate cazurile prevăzute de alin. (1) al art. 276 din CPP este posibilă împăcarea părţii vătămate cu bănuitul, învinuitul, inculpatul. Conform art. 109 CP, în afară de cazurile menţionate, împăcarea este posibilă pentru toate infracţiunile uşoare sau mai puţin grave prevăzute de capitolele II-IV din Partea specială a CP. împăcarea înlătură răspunderea penală şi rezultă în obligaţia organelor de urmărire penală sau a instanţei de judecată de a înceta procesul penal dacă aceasta întruneşte condiţiile înaintate de art. 276. Pornirea sau desfăşurarea de mai departe a urmăririi penale uneori poate fi condiţionată de retragerea imunităţilor anumitor persoane (judecători, deputaţi etc). în acest

DREPT PROCESUAL PENAL

caz principiul oficialităţii este condiţionat de această retragere. în ultimul timp, practica şi legislaţia unor ţări merge pe calea înlocuirii în anumite cazuri a principiului oficialităţii cu principiul oportunităţii. Ca urmare a volumului mare de cazuri în Olanda, Scoţia şi Germania a apărut aşa-numitul model de eficienţă operaţională. Acest model, bazat pe principiile eficienţei administrative şi economisirii resurselor, acordă procurorului rolul de manager în înfăptuirea atribuţiilor sale cu scopul de a controla şi a conduce volumul în creştere al cazurilor în limitele stabilite de buget, prin evitarea procedurii judiciare ce implică costuri mari şi mult timp de pregătire pentru proces95. Astfel, de exemplu, în Danemarca, procurorul poate retrage învinuirea contra conducătorului

unui mijloc de transport, care, fiind orbit de soare, tamponează un alt mijloc de transport. Dacă el a fost serios accidentat sau copii ori soţia şi-au pierdut viaţa în acest accident, cu condiţia că el nu era în stare de ebrietate, nu există motiv de a-1 pedepsi. O altă ilustraţie ar fi retragerea unor învinuiri în cazuri foarte voluminoase. De exemplu, pe un dosar penal în privinţa comiterii unor falsificări când se presupune că există o mulţime de cazuri de falsificări, procurorul poate decide anchetarea unui număr redus de falsificări sau în cazurile de evaziune fiscală poate decide limitarea la cazurile ce ţin de anii recenţi, deşi există motive să se creadă că s-ar putea dovedi evaziuni fiscale săvârşite mai mulţi ani în urmă96.

C a p i t o l u l IV SUBIECŢII PROCESULUI PENAL Secţiunea I. C O N S I D E R A Ţ I I G E N E R A L E P R I V I N D

S U B I E C Ţ I I P R O C E S U L U I P E N A L §1. Noţiunea de subiecţi ai procesului penal Categoria de subiecţi ai procesului penal este diferită de cea pe care o cunoaşte dreptul penal1. în dreptul penal noţiunea de subiect înglobează persoana fizică şi juridică pasibile,

potrivit art. 21 din CP, de răspundere penală, în dreptul procesual penal în noţiunea de subiecţi intră organele şi persoanele care îşi desfăşoară activitatea împreună în vederea realizării procesului penal, finalitatea căruia constituie rezolvarea conflictului născut din săvârşirea infracţiunii. Fiind suprapuse sferele celor două noţiuni, se observă că subiectul în sensul dreptului penal apare în persoana unui singur subiect din categoriile organelor şi persoanelor implicate în procesul penal, în persoana bănuitului, învinuitului, inculpatului. Procesul penal, pornind de la prevederile alin. (1) al art. 1 din CPP, este o activitate complexă reglementată de lege, desfăşurată progresiv şi coordonat, care implică activitatea organelor de urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti cu participarea părţilor în proces şi a altor persoane. Prin urmare, subiecţii procesului penal sunt organele şi persoanele ca titulari

procesual penale2; 2)prezenţa statutului

de drepturi şi obligaţii, cu interese, poziţii sau roluri diferite. Pentru a deţine calitatea de subiect al procesului penal se cer întrunite cumulativ următoarele condiţii: 1)exercitarea funcţiei

Julia Fionda, Public prosecutors and discretion: a comparative study, Clarendon press, Oxford, 1995, p. 176. Criminalprocedure systems in the European Community I Christine Van Den Wyngaert editor, Butterworths: London, Brussels, Dublin, Edinburg, 1993, p. 55.

procesual penal, adică a totalităţii de drepturi şi obligaţii; 3)participarea la raporturile juridice procesual penale3.

'

Nicolae Volonciu, Drept procesual penal, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 75. 2 Despre funcţiile procesual penale a se vedea paragraful următor din prezenta secţiune. 3 A. C. AjieiccaHflpoB, H. H. KOBTVH M «p„ Yionoaubxu npou,ecc Poccuu, lOpafiT, MocKBa, 2003, c. 103.

136

DREPT PROCESUAL P E N A L

Deci, reprezintă subiecţi ai procesului penal organele şi persoanele care exercită o funcţie procesual penală, sunt titulari de drepturi şi obligaţii suficiente pentru realizarea interesului procesual şi apar în raporturile de drept procesual penal. în literatura de specialitate noţiunea mai are denumirea de participanţi ai procesului penal'1, fiind prezentată în sens larg şi în sens restrâns. în sens larg, noţiunea înglobează toţi titularii care au un rol în vreo activitate procedurală5, din rândul acestora făcând parte organele judiciare", părţile, apărătorul şi alte persoane, accepţiune care îi reuneşte pe toţi acei care iau parte la procesul penal. în sens restrâns7, se au în vedere doar organele judiciare, părţile şi apărătorul. Un loc aparte între subiecţii procesului penal revine instanţei de judecată în calitatea sa de exponent al puterii judiciare, abilitată cu funcţia exclusivă de înfăptuire a justiţiei (art. 25 din CPP). Noţiunea de parte în procesul penal al Republicii Moldova a căpătat conţinut clar determinat o dată cu punerea în aplicare a Codului de procedură penală (2003). Astfel, legislaţia procesual penală (pct. 29) al art. 6 din CPP) prin categoria de părţi în proces are în vedere persoanele care exercită funcţii de acuzare sau de apărare în baza egalităţii în drepturi şi a principiului contradictorialităţii. Din textul legii deducem că partea este subiectul care promovează în proces un interes ocrotit de lege, folosindu-se în acest scop de aceleaşi drepturi pe care le are oponentul ce apără un interes contrar. Pentru părţi sunt caracteristice două trăsături principale: 1) existenţa interesului procesual şi 2) deţinerea unui ansamblu de drepturi egale cu ale celeilalte părţi, aplicabile la dovedirea poziţiei şi interesului promovat. Prin urmare, părţile fie că au de realizat anumite drepturi care izvorăsc din săvârşirea infracţiunii, fie că răspund pentru faptele lor. Aceasta duce la

4

Nicolae Volonciu, Drept procesual penal, op. cit., p. 75; Ion Neagu, Tratat de drept procesual penal, op. cit., p. 109; B. T. Be3;ieiiKHH, ytononHbiu npou,ecc Poccuu, npocnerr, MOCKBU,2004, c.49ş.a.

Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală, op. cit., voi. 1, p. 142. " Nota: Potrivit doctrinei române, în termeneul "organ judiciar" se includ organele şi persoanele care acţionează din numele statului, adică instanţele de judecată, procurorul, organul de urmărire penală, ofiţerul de urmărire penală. în Republica Moldova, legislaţia şi doctrina prin "organ judiciar" înţeleg doar organul judecătoresc, adică instanţa de judecată.

Partea generală '

Ion Neagu, Tratat de drept procesual penal, op. cit., p. 109.

137

polarizarea a două părţi: partea acuzării (pct. 31) al art. 6 din CPP) persoane abilitate prin lege să efectueze sau să ceară efectuarea urmăririi penale, având în vedere procurorul, organul de urmărire penală, partea vătămată, partea civilă şi reprezentanţii lor - şi partea apărării (pct. 30) al art. 6 din CPP) - persoane abilitate prin lege să efectueze activitate de apărare (bănuitul, învinuitul, inculpatul, partea civilmente responsabilă şi reprezentanţii lor). în literatura de specialitate s-a făcut o clasificare a părţilor în principale şi secundare, constante şi eventuale8. Subiecţii care nu au interes în finalul cauzei şi ale căror drepturi şi obligaţii nu apar în urma punerii sub învinuire sau înaintării acţiunii civile au calitatea de alte persoane. Din rândul acestora fac parte: martorii, asistenţii procedurali, interpreţii, traducătorii, specialiştii, experţii, grefierii. Aceste persoane desfăşoară o activitate de natură să ajute realizarea scopului procesului penal, fiind atrase, de regulă, în legătură cu administrarea probelor. Unele dintre aceste persoane posedă informaţii cu privire la vreo circumstanţă care urmează să fie constatată în cauză (martorii), altele sunt atrase pentru a participa în calitate de deţinători ai unor cunoştinţe speciale în anumite domenii ale activităţii umane (expertul, specialistul), celelalte având roluri auxiliare, dar importante în probaţiune (asistenţii procedurali, interpreţii, traducătorii).

§2. Funcţiile procesual penale Termenul "funcţie" are semnificaţie nu doar juridică, dar şi matematică şi sociologică. în sensul său clasic, îngust el reprezintă o corespondenţă între elementele a două mulţimi (obiecte), unde schimbarea primei mulţimi generează inevitabil schimbarea celei de-a doua. în sens larg, funcţia indică asupra activităţii pe care o prestează un participant al relaţiilor sociale. Diversitatea subiecţilor procesului penal şi poziţia lor procesuală diferită duc la polarizarea unor interese distincte, iar pentru unii chiar şi contradictorii. La definirea noţiunii de funcţie în doctrina procesului penal sunt utilizate cuvintele-cheie "necesitate" şi "interes". Astfel, funcţia procesual penală

Traian Pop, op. cit., voi. II, Cluj, p. 72-73 apud. Ion Neagu, op. cit., p. 110. Se arată că inculpatul este partea principală, iar partea civilă şi partea civilmente responsabilă sunt părţi secundare, deoarece apar numai în raportul procesual civil, accesoriu raportului procesual penal; tot inculpatul este partea constantă, prezenţa căruia este indispensabilă oricărui proces penal, pe când partea civilă şi partea civilmente responsabilă sunt părţi eventuale, fiindcă nu apar în orice cauză penală.

138

DREPT PROCESUAL PENAL

reprezintă o direcţie de activitate procesual penală, determinată de necesităţile participantului la proces privind satisfacerea unui anumit interes. în activitatea procesuală se conturează distinct trei funcţii procesuale: acuzarea, apărarea şi soluţionarea cauzei. Funcţia acuzării se exprimă prin înaintarea, formularea şi argumentarea (motivarea) învinuirii aduse făptuitorului infracţiunii. Exercitarea acuzării este însoţită de: 1) emiterea ordonanţei de punere sub învinuire şi înaintarea acuzării; 2) schimbarea şi completarea acuzării; 3) întocmirea rechizitoriului şi trimiterea cauzei în judecată; 4) reprezentarea acuzării în instanţa de judecată; 5) exercitarea căilor de atac pe motivul blândeţii pedepsei penale aplicate inculpatului. în cazul când punerea sub învinuire a fost precedată de recunoaşterea persoanei în calitate de bănuit, reţinerea sau aplicarea unei măsuri preventive, funcţia acuzării se declanşează din aceste momente. Procesul penal conţine două modalităţi ale acuzării: 1) publică şi 2) privată. Majoritatea cauzelor penale sunt de acuzare publică, dată fiind oficialitatea procesului penal, potrivit căreia procurorul şi organul de urmărire penală au obligaţia, în limitele competenţei lor, de a porni urmărirea penală şi de a efectua acţiunile necesare în vederea constatării faptei penale şi a persoanei vinovate (alin. (1) al art. 28 din CPP). Pentru declanşarea procesului şi atragerea făptuitorului la răspundere penală nu are nici o importanţă atitudinea şi discreţia celui care a pătimit de pe urma infracţiunii. Cauzele penale de acuzare privată (art. 276 din CPP) se caracterizează prin pornirea urmăririi penale numai în baza plângerii prealabile a victimei. Urmărirea penală încetează la împăcarea părţii vătămate cu bănuitul, învinuitul, inculpatul. Funcţia procesual penală a acuzării este exercitată de către procuror, organul de urmărire penală, partea vătămată, partea civilă şi reprezentanţii lor. Apărarea, potrivit pct. 3) al art. 6 din CPP, reprezintă activitatea în scopul combaterii, în tot sau în parte, a învinuirii ori al atenuării pedepsei, al apărării drepturilor şi intereselor persoanei bănuite sau învinuite de săvârşirea unei infracţiuni, precum şi al reabilitării persoanelor supuse ilegal urmăririi penale. Funcţia apărării se realizează prin: 1) darea declaraţiilor de către bănuit, învinuit, inculpat; 2) formularea cererilor, inclusiv de recuzare a procurorului şi ofiţerului de urmărire penală; 3)

Partea generală

139

depunerea plângerilor împotriva acţiunilor şi actelor ilegale ale procurorului şi organului de urmărire penală; 4) înaintarea obiecţiilor împotriva acţiunilor de urmărire penală şi a corectitudinii proceselor-verbale ale acţiunilor efectuate; 5) propunerea de probe în apărare; 6) atacarea sentinţei sau deciziei instanţei care a judecat cauza. Funcţia

respectivă o îndeplinesc: bănuitul, învinuitul, inculpatul, apărătorul, partea civilmente responsabilă şi reprezentantul ei. Funcţia soluţionării cauzei presupune examinarea nemijlocită de către instanţa de judecată a probelor prezentate de părţi şi formularea răspunsului privitor la vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului. într-o asemenea formulă exercitarea celor două funcţii contradictorii - acuzarea şi apărarea - creează condiţii reale pentru instanţa de judecată de a trage concluzii juste cu privire la aflarea adevărului şi soluţionarea cauzei, instanţa putând face o apreciere imparţială doar după cunoaşterea exactă a tuturor poziţiilor şi argumentelor ivite în cauză. Alături de funcţiile acuzării, apărării şi soluţionării cauzei, recunoscute de toţi autorii9 direcţiei principale ale activităţii procesual penale în literatura de specialitate10 este argumentată existenţa aşa-numitor funcţii auxiliare şi adiacente exprimate prin funcţiile de susţinere a acţiunii civile şi de contestare a ei, funcţia de contribuire la aflarea adevărului - direcţie exercitată de către martori, experţi, specialişti, funcţia punerii în executare a hotărârilor penale. Reglementările Codului de procedură penală în vigoare consfinţesc

triada

clasică

a

funcţiilor

procesual

caracteristică procesului penal contra-dictorial.

penale,

Secţiunea a II-a. INSTANŢELE JUDECĂTOREŞTI Şl COMPETENŢA LOR

§1. Consideraţii generale privind instanţele judecătoreşti (organizarea instanţelor judecătoreşti şi compunerea completelor de judecată) Legislaţia în vigoare acordă două accepţiuni noţiunii de instanţă judecătorească, într-un prim sens, organizatoric, prin instanţă judecătorească se înţelege veriga ce intră în compunerea sistemului organelor judecătoreşti. într-un ' în acest sens a se vedea: M. C. CrporoBMH, Kypc coeemcKoio yzonoeHoio npou,ecca, T. 1, Bbicuiaa uiKcwia, MocKBa, 1968, c. 10; B. M. CaBvtUKMH, rocydapcmeeHHoe oâeuneHue e cyde, HayKa, MocKBa, 1971, c. 41; B. T. BesnenKMH, YionoauuiX npou,ecc Poccuu, ripo-cneKT, MocKBa, 2004, c. 7 ş.a. 10 n. C. 3nbKMH«, Yionoenuu npou,ecc, no« peA- H. C. AneKceeBa, B. 3. JlyKaiueBHHa, II. C. SnbKHHAa.MocKBa, 1972,c. 14;P.fl. PaxyHOB, y
140

DREPTPROCKSUALP E N A L

alt sens, prin instanţă judecătorească se înţelege completul de judecată care este organ judiciar competent să soluţioneze cauzele penale. Instanţele judecătoreşti reprezintă subiectul principal al procesului penal, deoarece îndeplinesc atribuţii de judecare şi soluţionare a cauzei penale. în afară de această funcţie principală, instanţele mai contribuie la realizarea unor sarcini legate de urmărirea penală şi de punerea în executare a hotărârilor penale rămase definitive". Instanţa este organul care verifică întreaga activitate procesuală desfăşurată de toţi ceilalţi participanţi în faza prejudiciară şi în cadrul judecării. Aşa cum s-a arătat12, instanţa nu poate renunţa la înfăptuirea justiţiei. Ceilalţi subiecţi care acţionează în faza judecăţii pot într-o anumită măsură sau în anumite condiţii - să renunţe la exercitarea drepturilor şi atribuţiilor lor (inculpatul şi partea civilmente responsabilă pot renunţa să se apere; partea vătămată poate să-şi retragă plângerea; partea civilă poate renunţa la acţiunea civilă; procurorul poate renunţa la probele pe care se fonda învinuirea adusă). Instanţa de judecată nu este în drept să renunţe la soluţionarea cauzei penale cu care a fost învestită. Avându-se în vedere locul şi rolul instanţei de judecată în sistemul subiecţilor procesului penal, legea îi conferă o serie de atribuţii şi anume: -de a recunoaşte persoana vinovată de săvârşirea infracţiunii şi a-i aplica pedeapsa penală; -de a aplica măsuri de constrângere cu caracter medical; de a aplica măsuri cu caracter educativ; de a casa sau modifica hotărârea instanţei judecătoreşti ierarhic inferioare ş.a. Justiţia este una din formele fundamentale ale activităţii statului. Această funcţie implică existenţa unor structuri statale apte să realizeze activitatea ju-risdicţională. Potrivit alin. (I) al art. 115 din Constituţie, "Justiţia se înfăptuieşte prin Curtea Supremă de Justiţie, prin Curţile de Apel şi prin judecătorii". Textul constituţional se regăseşte şi în Legea privind organizarea judecătorească13, ce stipulează principiile generale de organizare şi activitate a acestor organe ale

"

Siegfried Kahane, Drept procesual penal, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,

Partea generală

141

statului'4. Alin. (1) al art. 29 din CPP specifică sistemul instanţelor judecătoreşti, pornind de la competenţa manifestată la examinarea cauzelor penale. Potrivit alin. (2) al art. 115 din Constituţie, pe lângă sistemul instanţelor de jurisdicţie generală sau ordinară, pot funcţiona, potrivit legii, pentru anumite categorii de cauze, judecătorii specializate. Detaliind dispoziţia constituţională, alin. (2) al art. 29 din CPP precizează posibilitatea înfiinţării atât a judecătoriilor specializate, cât şi a unor colegii sau complete specializate (în incinta instanţelor judecătoreşti de drept comun). Specializarea se poate realiza pe anumite categorii de cauze. Categoriile de cauze penale pot fi selectate după diferite criterii: sfera relaţiilor sociale atinse prin infracţiunile comise sau gradul de pericol social al unor infracţiuni (specializare după materie, ce denotă acea competenţă specială pe care o pot avea anumite organe judiciare - fie complete, fie colegii - de a examina infracţiunile dintr-un anumit domeniu), spre exemplu, ar putea fi înfiinţate instanţe cu o competenţă specială în ceea ce priveşte infracţiunile din dome niul afacerilor, infracţiuni de natură fiscală. Un alt criteriu ar putea fi persoana făptuitorului (specializarea după persoană sau acea competenţă personală a instanţelor, detalii în cele ce urmează), spre exemplu, în acest sens se preconizează constituirea de complete specializate pentru judecarea infractorilor minori sau un exemplu tipic - judecătoriile militare'5, deja existente. Instanţele judecătoreşti îşi desfăşoară activitatea judiciară în principal în faza judecăţii, dar au atribuţii în privinţa realizării unor sarcini legate de urmărirea penală. Pornind de la avantajele ce le prezintă pentru implementarea principiului contradictorialităţii la faza de urmărire penală (ce asigură respectarea mai efectivă a drepturilor legitime ale participanţilor la proces), sfera de operare a controlului judiciar al urmăririi penale s-a extins o dată cu intrarea în vigoare a actualului Cod de procedură penală. Diversitatea atribuţiilor încredinţate instanţelor judecătoreşti la diferite faze procesuale a condiţionat realizarea unor schimbări în organizarea activităţii acestor organe, în vederea asigurării imparţialităţii şi justei soluţionări a cauzei. Astfel, în cadrul judecătoriilor ca

1963, p. 71.

12 13

Nicolae Volonciu, Drept procesual penal, op. cit., p. 77. Legea Republicii Moldova privind organizarea judecătorească, nr. 514-XNI din 06.07.1995, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 58/641 din 19.10.1995.

Organizarea sistemului judiciar şi elementele acestuia fac obiectul de studiu al disciplinei Organele de ocrotire a normelor de drept. Pentru detalii a se vedea: Dumitru Roman, Tatiana Vîzdoagă ş.a., Organizarea şi activitatea organelor de ocrotire a normelor de drept în Republica Moldova, Cartdidact, Chişinău, 2004. r ' Instanţele judecătoreşti militare sunt organizate şi funcţionează potrivit Legii Republicii Moldova cu privire la sistemul instanţelor judecătoreşti militare, nr. 836 din 17.05.1996, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 51 / 482 din 01.08.1996. 14

142

DREPT PROCESUAL PENAL

organ judecătoresc cu atribuţii proprii în desfăşurarea procesului penal în faza de urmărire penală au început să funcţioneze judecătorii de instrucţie (practică atestată în legislaţia multor ţări europene: ca Belgia, Franţa, Olanda, Luxemburg, Spania). Trebuie făcută distincţia între organele judecătoreşti care înfăptuiesc, potrivit legii, justiţia în Republica Moldova şi organismele judiciare care, în acest cadru organizatoric general, participă în mod concret şi într-o anumită compunere legală la soluţionarea cauzelor penale. Deosebirea de terminologie din reglementare nu este întâmplătoare, dispoziţiile legale care se referă la "instanţele judecătoreşti" sau "instanţele de judecată" desemnând sensuri distincte16. Prin instanţe judecătoreşti (în conformitate cu dispoziţiile constituţionale) se înţeleg verigile care constituie sistemul unitar al organelor judecătoreşti, aşa cum ele sunt dispuse într-o piramidă de la vârf până la unităţile de bază, sens preluat în art. 29 din CPP. Noţiunea de instanţă de judecată, utilizată de legiuitor, are în vedere organul judiciar concret, constituit într-o compunere strict determinată, dar variabilă după diferite ipoteze precis delimitate şi care este chemat să judece şi să soluţioneze o anumită pricină penală dedusă în faţa unui organ judecătoresc'7. Din punct de vedere organizatoric, la o verigă judecătorească pot să-şi desfăşoare activitatea jurisdicţională mai multe instanţe de judecată. La compunerea instanţelor de judecată se folosesc ca modalităţi de organizare atât sistemul unipersonal (judecătorul unic), cât şi colegial1", pentru a echilibra avantajele şi dezavantajele prezentate de ambele modalităţi. Numărul judecătorilor care vor participa la judecarea cauzelor penale se poate determina din mai multe considerente, precum: caracterul şi gradul de pericol social al infracţiunii, categoria şi mărimea eventualei pedepse penale, specificul diferitelor faze procesuale etc. Regula generală este că în toate instanţele de gradul întâi (care examinează cauze în fond) cauzele penale se judecă de un singur judecător. De la această regulă se poate face excepţie - constituirea unui complet format din 3 judecători, prin valorificarea cazurilor expres prevăzute în art. 30 din CPP. Astfel, la decizia motivată a preşedintelui instanţei judecătoreşti, cau-

*

Partea generală

143

| __ _ zele penale asupra infracţiunilor excepţional de grave19, se vor judeca în prima instanţă de un complet din 3 judecători. ?.' Reglementările din art. 30 din CPP poartă un caracter dispozitiv. Formarea completului de judecată, dintr-un singur judecător sau mai mulţi, fiind alternativă, se stabileşte, după caz, de preşedintele instanţei judecătoreşti. Constatând necesitatea examinării cauzelor penale deosebit de complicate (prin numărul persoanelor implicate sau particularităţile cazului) sau a celor ce prezintă o mare importanţă socială (prin rezonanţa cazului în societate) într-un complet de 3 judecători, preşedintele instanţei judecătoreşti emite o decizie motivată în acest sens. Din analiza prevederilor legale rezultă teza generală de colegialitate a instanţei la judecarea căilor de atac. Colegialitatea este determinată de sarcinile valorificate prin exercitarea căilor de atac: repararea greşelilor structurate în hotărârea judecătorească, realizarea uniformităţii în interpretarea şi aplicarea legii. Pornind de la diversitatea situaţiilor existente şi structura organizatorică a instanţelor judecătoreşti, legiuitorul a recurs la detalierea strictă a componenţei numerice a completelor de judecată ce vor examina cauzele în urma căilor de atac. Astfel, apelurile şi recursurile împotriva hotărârilor judecătoreşti în cauzele penale pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul (recursul fiind al doilea grad de jurisdicţie), precum şi împotriva hotărârilor instanţelor de apel (în acest caz fiind al treilea grad de jurisdicţie, a doua cale ordinară de atac valorificată) pentru a decide admisibilitatea (procedură prealabilă de verificare ce anticipă judecarea propriu-zisă a recursului) se judecă de către instanţele respective într-un complet format din 3 judecători. Colegiul lărgit al Curţii Supreme de Justiţie judecă recursurile împotriva sentinţelor Colegiului Penal al Curţii Supreme de Justiţie (cazurile când Curtea Supremă de Justiţie figurează ca instanţă de fond), recursurile împotriva hotărârilor instanţei de apel (situaţie atestată când recursul este cel de al treilea grad de jurisdicţie), recursurile în anulare în complet format din 5 judecători. Plenul Curţii Supreme de Justiţie judecă recursurile în anulare în complet format din cel puţin 2/3 din numărul total al judecătorilor Curţii Supreme de Justiţie (dispoziţia normativă indicând minimul necesar pentru o şedinţă deliberativă).

Ion Neagu, Tratat de drept procesual penal, op. cit., p. 121. Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală, op. cit., Paideia, Bucureşti, 1993, p. 148. In literatura de specialitate sistemele au mai fost denumite monocratic şi pluripersonal. A se vedea pentru detalii: Vasile Ramureanu, Consideraţii generale privind compunerea instanţei penale în Revista română de drept, nr. 1, 1976, p. 28.

Judecarea în primă instanţă a cauzelor privind infracţiunile pentru săvârşirea cărora legea penală prevede pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă, de ex.: (art. 135 din CP) Genocidul, (art. 139 din CP) Planificarea, pregătirea, declanşarea sau ducerea războiului, (art. 337 din CP) Trădarea de patrie, (art. 343 din CP) Diversiunea etc.

144

DREPT PROCESUAL PENAL

La judecarea cauzei în revizuire, instanţa trebuie să judece cauza în compunerea pe care o prevede legea pentru judecarea aceleiaşi cauze în primă instanţă, pornind de la specificul ce îl comportă această cale extraordinară de atac. Normele procedurale privitoare la compunerea instanţei au un caracter imperativ, iar nerespectarea lor atrage după sine casarea hotărârii pronunţate. Textul normei din art. 31 din CPP înscrie regula stabilităţii şi invariabilităţii completului de judecată. Măsura este necesară pentru ca judecătorii să perceapă nemijlocit tot ce s-a dezbătut şi prezentat în şedinţă, pentru a clarifica unele aspecte care, altfel, nu ar putea fi apreciate şi pentru a trage concluzii juste asupra modului de soluţionare a cauzei. Derogarea de la regula generală (adică schimbarea completului) se admite cu respectarea a două condiţii: a) menţinerea aceluiaşi complet să nu fie posibilă, b) desfăşurarea şedinţei de judecată să nu fi depăşit momentul începerii cercetării judecătoreşti. Alin. (2) al art. 31 din CPP prevede că după începerea cercetării judecătoreşti orice schimbare intervenită în completul de judecată impune reluarea de la început a cercetării judecătoreşti, cercetarea judecătorească fiind acea parte a judecăţii în care se administrează şi se verifică probele din cauza penală. Instanţa, venind în contact nemijlocit cu întregul material probator, îşi formează convingerea cu privire la situaţia de fapt. Legiuitorul a prevăzut, ca excepţie, posibilitatea schimbării membrilor completului de judecată şi continuarea examinării cauzei, fiind întrunite cumulativ următoarele condiţii: a) cauza să se judece în fond; b) completul sa fie format din 3 judecători; c) unul din membrii completului să nu poată participa în continuare la judecarea cauzei din motivele precizate expres: boală îndelungată, deces sau din motivul eliberării din funcţie (art. 25 al Legii cu privire la statutul judecătorului)20. Judecătorului care intervine în proces i se oferă timp pentru a lua cunoştinţă de materialele cauzei, inclusiv de cele cercetate în instanţă, pentru a se pregăti de participarea de mai departe în proces şi dreptul de a solicita repetarea unor acţiuni procesuale deja efectuate în şedinţă în lipsa lui. De asemenea i se oferă timp pentru a asigura realizarea efectivă, independentă şi de pe poziţii de egalitate cu ceilalţi membri stabili ai instanţei de judecată a atribuţiilor sale. în vederea examinării cauzei într-un termen rezonabil şi a

asigurării economiei de mijloace procesuale, s-a prevăzut posibilitatea menţinerii împuternicirilor judecătorilor transferaţi, degrevaţi, detaşaţi, suspendaţi sau eliberaţi

20

Legea Republicii Moldova cu privire la statutul judecătorului, nr. 544-XIII din 20.07.1995, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 59-60/664 din 26.10.1995.

Partea generală

*45

din funcţie (conform art. 24-25 din Legea cu privire la statutul judecătorului), până la încheierea judecării cauzei, aflate la faza de terminare, în baza hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii.

§2. Noţiunea de competenţă judiciară şi formele competenţei Exercitarea atribuţiilor instanţelor judecătoreşti în statul de drept nu se poate face fără o delimitare clară a sarcinilor ce revin acestora în funcţie de gradul de ierarhie pe care se află sistemul judiciar. Instituţia competenţei ordonează repartizarea cauzelor penale pe organe judecătoreşti, în funcţie de atribuţiile acestora, de natura faptei penale, de persoana învinuitului, de raza teritorială, de competenţa organului respectiv. în doctrină sunt incluse mai multe definiţii ale noţiunii de competenţă judiciară, toate fiind apropiate ca sens. Astfel, în unele lucrări, competenţa este definită ca fiind sfera atribuţiilor pe care le are de îndeplinit, potrivit legii, fiecare categorie de organe judecătoreşti21 sau capacitatea obiectivă a unui organ judiciar de a se ocupa de o anumită cauză penală22. Alţi autori au definit competenţa drept capacitatea unui organ de a se ocupa de o anumită cauză penală23. Potrivit altei opinii, această definiţie cuprinde dreptul şi obligaţia organului judiciar de a soluţiona o anumită cauză penală24. în doctrina rusă a fost formulată o definiţie sintetică, dar suficient de exactă, potrivit căreia prin competenţă judiciară se are în vedere totalitatea proprietăţilor cauzei penale, în funcţie de care aceasta se atribuie pentru soluţionare unui sau altui organ judiciar25. Deşi autorii definiţiilor enunţate se folosesc de elemente diferite (capacitate, atribuţii, drepturi), fiecare dintre ei, de fapt, explică în acelaşi sens competenţa judiciară. Categoria juridică de competenţă determină dreptul şi, în acelaşi timp, obligaţia organelor judiciare de a desfăşura anumite activităţi. Această capacitate poate fi concepută, în sens pozitiv, ca o împuternicire dată organelor

21 11

Ion Neagu, Tratat de drept procesual penal, op. cit-, p. 262. Vintilă Dongoroz ş.a-, Explicaţii teoretice..., op. cit., p. 98.

-1 Nicolae Volonciu, op. cit., p. 126.

-' Siegfried Kahane, op. cit., p. 99. -'' B. T. Be3nenKHH, op. cit., p. 310.

146

DREPT PROCESUAL PENAL

judiciare într-o anumită direcţie sau, în sens negativ, ca o limitare prin care se departajează sferele de atribuţiuni ale fiecărui organ26. Cauzele penale sunt extrem de variate prin natura sau gravitatea faptelor săvârşite, locul unde ele au fost comise ori persoana făptuitorului, iar atribuţiile funcţionale, specializarea şi gradul mai mult sau mai puţin ridicat de profe-sionalitate a fiecărui organ constituie factori de care trebuie să se ţină seama în distribuirea cauzelor penale între diverse instanţe judecătoreşti. Repartizarea cauzelor penale şi a activităţilor procesuale între organele judiciare impune folosirea conceptului de formă sau modalitate a competenţei. Formele competenţei reprezintă criteriul sau modalitatea în funcţie de care se diferenţiază capacitatea instanţelor judecătoreşti de a judeca diversele cauze penale. Faţă de importanţa criteriilor care stau la baza formelor competenţei în literatura de specialitate s-a făcut o divizare a acestora în forme fundamentale şi forme subsidiare27. Competenţa funcţională, competenţa materială şi competenţa teritorială reprezintă forme fundamentale ale competenţei, acestea nelipsind din sfera de competenţe ale vreunui organ judiciar. Competenţele fundamentale sunt întotdeauna şi concurente, întrucât organul judiciar trebuie să fie competent în acelaşi timp după funcţiune, după materie şi după teritoriu pentru fiecare cauză. Formelor fundamentale ale competenţei li se alătură şi forme subsidiare28 cum sunt: competenţa personală, competenţa specială şi competenţa excepţională. Competenţa funcţională (ratione oficii) este determinată de atribuţiile specifice conferite de lege instanţelor judecătoreşti în desfăşurarea procesului penal şi de modul particular în care se realizează activitatea procesuală în diferite faze ale cauzei ori în raport cu caracterul deosebit al unor instituţii. Cu alte cuvinte, cu ajutorul competenţei funcţionale, legiuitorul stabileşte categoriile de activităţi pe care le desfăşoară un anumit organ judecătoresc. Astfel, anumite organe judecă o cauză în primă instanţă şi altele în apel sau recurs. Există organe care nu realizează decât unele forme procesuale (de ex.: judecătoriile nu judecă decât în primă instanţă), după cum sunt cazuri când o anumită activitate este dată în competenţa funcţională exclusivă numai unui singur organ (de ex.: judecarea recursului în anulare, în orice cauză, este de competenţa exclusivă a Curţii Supreme de Justiţie).

Partea generală

147

Prin urmare, competenţa funcţională este criteriul care diferenţiază organele judecătoreşti sub aspectul funcţiilor lor în procesul penal, şi sub aspectul atribuţiilor generale pe care acestea le au de îndeplinit în acest cadru. S-a arătat" că este necesară cunoaşterea exactă a competenţei funcţionale pentru o desfăşurare legală a procesului penal. Competenţa funcţională proprie fiecărui organ din sistemul judiciar este strict reglementată prin dispoziţiile Codului de procedură penală. Competenţa materială (ratione materiae) este determinată de obiectul cauzei penale, adică de faptul juridic care a produs conflictul de drept penal şi în legătură cu care se desfăşoară activitatea judiciară. Prin competenţa materială se înţelege criteriul cu ajutorul căruia se stabileşte care dintre organele judecătoreşti de grade diferite pot instrumenta anumite categorii de cauze penale"1. Competenţa materială, s-a arătat, funcţionează pe linie verticală31. Criteriile care se au în vedere la stabilirea competenţei materiale pot fi multiple. Din acestea cele mai însemnate sunt natura şi gravitatea infracţiunii ori complexitatea cauzei. Determinările care au loc în acest sens ţin seama de valoarea socială ocrotită de lege prin incriminarea faptei, dar şi de limita pedepselor prevăzute sau de dificultatea stabilirii corecte şi legale a faptelor petrecute. Din punct de vedere tehnic, repartizarea cauzelor penale are loc prin una din următoarele metode: 1) determinarea abstractă, întâlnită în art. 36 din CPP, potrivit căreia judecătoria judecă în primă instanţă cauzele penale privind infracţiunile prevăzute de Partea specială a Codului penal, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe; 2) determinarea concretă, cum este cazul Curţii de Apel, privitor la care pct. 1) al art. 38 din CPP enumera toate infracţiunile judecate în primă instanţă. în literatură determinarea abstractă a fost denumită şi generală, iar determinarea concretă s-a numit şi individuală32. Competenţa teritorială (ratione loci) Competenţa teritorială a unei instanţe judecătoreşti este capacitatea obiectivă a instanţei respective de a soluţiona cauzele penale care au o legătură, cu relevanţă social-juridică, în raport cu raza teritorială în care-instanţa îşi exercită atribuţiile funcţionale. Competenţa teritorială este criteriul cu ajutorul căruia se determină care dintre organele de acelaşi grad este competent să

26 27 28

Vintilă Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice..., op. cit., voi. V, p. 99. Nicolae Volonciu, Drept procesual penal, op. cit., p. 128; Ion Neagu, op. cit., p. 263 ş.a. Ion Neagu, Tratat de drept procesual penal, op. cit., p. 263.

29

Vintilă Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice..., op. cit., voi. II, p. 102.

30

Ion Neagu, op. cit., p. 264.

31

Siegfried Kahane, op. cit., p. 100. Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală, op. cit., p. 286-288.

32

148

DREPT PROCESUAL PENAL

soluţioneze o anumită cauză. Ea delimitează, din punct de vedere teritorial, organele judiciare cu o egală competenţă materială. Deci, criteriul care stă la baza acestei repartizări este cel teritorial, concretizat prin Legea privind organizarea judecătorească şi anexele la ea, unde sunt prevăzute numărul şi localităţile de reşedinţă a judecătoriilor, judecătoriei militare şi a curţilor de apel. Competenţa teritorială împarte cauzele penale, diferenţiind, din punct de vedere teritorial, organele judiciare cu o egală competenţă materială33. Pentru judecătoria militară şi Curtea Supremă de Justiţie raza teritorială corespunde teritoriului ţării. în vederea stabilirii competenţei teritoriale au fost alese repere diferite, în funcţie de faptul unde a fost săvârşită infracţiunea - în ţară sau în străinătate. Pentru infracţiunile săvârşite în ţară (conform art. 120 din CP), competenţa teritorială este determinată de locul unde a fost săvârşită infracţiunea (conform art. 12 din CP). Locul săvârşirii infracţiunii este îndeosebi relevant social-juridic, fiindcă în acest loc fapta a avut maximum de rezonanţă socială; aici se găsesc unele fapte şi pot fi găsite mijloacele de probă necesare; în acest loc hotărârea instanţei penale va contribui la întărirea spiritului de respect faţă de lege şi de încredere faţă de organele judiciare. Luând în consideraţie specificul unor tipuri de infracţiuni, legiuitorul a prevăzut cazul: dacă infracţiunea este continuă sau prelungită (art. 29, 30 din CP) cauza se judecă de instanţa în raza teritorială a căreia s-a consumat ori a fost curmată infracţiunea. Soluţia oferită situaţiei, prevăzute la alin. (2) al art. 40 din CPP, la faza de urmărire penală este elucidată în alin. (3) al art. 257 din CPP (luându-se drept reper locul descoperirii infracţiunii, domiciliul bănuitului sau învinuitului ş.a.). Exemple de asemenea situaţie: conducătorul unui camion care pe parcurs a sustras din mărfurile transportate; persoana la locuinţa căreia au fost găsite obiecte ce nu au putut ajunge în posesia sa decât prin săvârşirea unei infracţiuni, dar locul săvârşirii nu este cunoscut. Cauza penală asupra infracţiunii săvârşite în afara hotarelor ţării sau pe o navă (aeriană, maritimă) se judecă de instanţa în raza teritorială a căreia se află ultimul loc permanent de trai al inculpatului. Dacă acest criteriu nu poate fi valorificat, instanţa competentă va fi cea în raza teritorială a căreia va fi terminată urmărirea penală.

Partea

generală

149

Competenţa personală (ratione personae) este competenţa care se stabileşte în funcţie de calitatea persoanei. Competenţa după calitatea persoanei poate fi apreciată ca fiind o excepţie de la competenţa comună. în sursele de specialitate s-a subliniat că în privinţa competenţei personale contează numai calitatea inculpatului, calitatea celorlalte părţi neavând nici o relevanţă procesuală. Existenţa competenţei personale nu atrage o inegalitate a cetăţenilor în ţâţa legii3', constituind, de fapt, o măsură suplimentară pentru asigurarea legalităţii în procesul penal. Potrivit reglementărilor în vigoare, competenţa determinată de calitatea inculpatului este atrasă de calitatea de Preşedinte al Republicii Moldova, competenţă cu care este investită Curtea Supremă de Justiţie (pct. 1) al art. 39 din CPP) şi calităţile prevăzute în pct. l)-4) al art. 37 din CPP, atribuite competen ţei judecătoriei militare. Până la punerea în aplicare a Codului de procedură penală în vigoare, normele privitoare la competenţa personală vizau o categorie mai vastă, incluzând judecătorii, procurorii, deputaţii.

§3. Competenţa instanţelor judecătoreşti 3.1. Competenţa judecătoriei Cele mai multe cauze sunt date în competenţa acestui organ, asigurân-du-i-se, astfel, verigii de bază a organelor de judecată competenţa materială cea mai cuprinzătoare şi, deci, o largă accesibilitate. Judecătoria are o competenţă materială generală, în acest sens se arată că judecătoria examinează în prima instanţă toate cauzele penale privind infracţiunile prevăzute de Partea specială a Codului penal, cu excepţia celor date în competenţa altor instanţe. Sub aspectul competenţei funcţionale, judecătoria judecă doar în primă instanţă. Fiind veriga de bază în organizarea instanţelor judecătoreşti, acest organ nu funcţionează ca instanţă de apel sau de recurs. O altă atribuţie funcţională a judecătoriei ce vizează înfăptuirea echitabilă, legală a urmăririi penale constă în soluţionarea demersurilor procurorului (uneori a ofiţerului de urmărire penală) privind autorizarea efectuării acţiunilor de urmărire penală, măsurilor operative de investigaţie, de aplicare

B. T. Be3;ieiiKHH, op. cit., p. 311.

34

Ion Neagu, Tratat de drept, op. cit., p. 270.

150

DREPT PROCESUAL PENAL

a măsurilor procesuale de constrângere care limitează drepturile şi libertăţile constituţionale ale persoanei, precum şi plângerilor persoanelor împotriva hotărârilor şi acţiunilor organului de urmărire penală (şi a procurorului, uneori). Dispoziţia art. 36 din CPP nu conţine o elucidare exhaustivă a atribuţii lor exercitate de judecătorie, instituind rezerva existenţei şi a altor chestiuni date prin lege în competenţa judecătoriilor (în acest sens, se poate menţiona drept exemplu competenţa judecătoriei la examinarea chestiunilor legate de punerea în executare şi parvenite în cursul executării sentinţei) (art. 468-473 din CPP).

3.2. Competenţa judecătorului de instrucţie Competenţa instanţelor judecătoreşti nu se rezumă doar la examinarea fondului cauzei; legiuitorul atribuie judecătoriilor şi soluţionarea unor chestiuni ce ţin de urmărirea penală. Competenţa funcţională evidenţiată este exercitată de către subiectul specializat, din cadrul judecătoriei - judecătorul de instrucţie. (O structură similară este atestată în legislaţia multor state. în mod tradiţional ancheta sau urmărirea se desfăşoară sub conducerea unui judecător special care nu participă la judecarea cauzei. Acest magistrat poate fi un judecător de instrucţie ("juge d'instruction") însărcinat să adune toate informaţiile utile (probe) ca în Belgia, Franţa, Olanda, Luxemburg, Spania sau un judecător cu atribuţii de supraveghere a instrucţiei ("juge de l'instruction") care nu intervine decât pentru a dispune acte determinate ca în Germania, Italia, Marea Britanie, SUA (cercul de extindere a supravegherii diferenţiindu-se de la un stat la altul).) Prerogativa de bază a judecătorului de instrucţie în ţara noastră este realizarea controlului judiciar al urmăririi penale, valorificată prin următoarea competenţă materială: a) autorizarea aplicării măsurilor procesuale de constrângere care limi tează drepturile şi libertăţile constituţionale ale persoanei: 1)dispunerea, înlocuirea, încetarea sau revocarea arestării preventive şi a arestării la domiciliu; 2)dispunerea liberării provizorii a persoanelor reţinute sau arestate, revocarea ei; ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijlocului de transport şi alte măsuri (art. 302 din CPP); 3)suspendarea provizorie din funcţie, punerea sub sechestru a bunurilor;

Partea generală

151

b) autorizarea efectuării unor acţiuni de urmărire penală şi a unor mă suri operative de investigaţie, ca:

-

efectuarea percheziţiei, examinarea corporală, ridicarea de obiecte care conţin un secret de stat, comercial, bancar, exhumarea cadavrului, internarea persoanei într-o instituţie medicală; interceptarea comunicărilor, înregistrarea de imagini şi alte acţiuni (art. 301 din CPP) şi măsuri (art. 303 din CPP).

c) audierea martorilor în condiţiile alin. (3) al art. 109 din CPP; art. 110 din CPP; d) efectuarea altor acţiuni procesuale prevăzute în prezentul Cod. Trebuie de menţionat că judecătorul de instrucţie mai exercită şi o altă formă de control judiciar al urmăririi penale care constă în examinarea plângerilor persoanelor împotriva actelor şi acţiunilor ilegale ale organelor de urmărire penală şi a celor ce exercită activitatea operativă de investigaţie, precum şi a procurorului care nemijlocit exercită acţiuni de urmărire penală. De aseme nea, judecătorului de instrucţie îi revine atribuţia funcţională de a soluţiona chestiunile privind punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti (art. 471 din CPP) şi a plângerilor împotriva actelor organului sau instanţei care pune în executare hotărârea judecătorească de condamnare (art. 473 din CPP).

3.3. Competenţa judecătoriei militare

Judecătoria militară, fiind egală în grad cu judecătoriile de drept comun, sub aspect funcţional, judecă cauzele penale numai în primă instanţă. Conceptual, ca şi judecătoria de drept comun, judecătoria militară are o competenţă generală în materie (fiind aptă de a examina cauzele privind infracţiunile prevăzute de Partea specială a Codului penal, cu excepţia celor ce revin curţilor de apel (art. 17 Legea cu privire la sistemul instanţelor judecătoreşti militare)), însă această determinare abstractă a competenţei materiale este limitată de factorul calităţii făptuitorului. Competenţa funcţională şi materială este completată de o competenţă personală. Instanţele judecătoreşti militare, fiind prevăzute de lege ca instanţe specializate, judecă în realitate orice cauză penală privind infracţiunile săvârşite de militari, acestea putând fi atât infracţiuni militare, cât şi orice altă faptă prevăzută de legea penală ca infracţiune. Astfel, competenţa specială a instanţelor judecătoreşti militare, stabilită de art. 1 al Legii cu privire la sistemul instanţelor judecătoreşti militare, se înlocuieşte cu o competenţă personală determinată de calitatea făptuitorului. Deci nu obiectul cauzei penale, fapta prevăzută de legea penală este criteriul determinant la stabilirea competenţei judecătoriei militare, dar faptul că infracţiunea este comisă de un militar. întro bună parte din statele lumii instanţele judecătoreşti militare au competenţa de a exami-

152

DREPT PROCESUAL PENAI.

na cauzele penale ce au ca obiect încălcarea statutelor militare. Doctrinarii din ţara noastră propun limitarea competenţei instanţelor judecătoreşti militare la examinarea cauzelor penale privind infracţiunile militare pornind de la specializarea în acest domeniu a judecătorilor acestor instanţe35. Dispoziţia art. 37 din CPP dezvăluie detaliat competenţa personală a judecătoriei militare, încadrând: 1)persoanele din efectivul de soldaţi, din corpul de sergenţi şi din corpul de ofiţeri al instituţiilor expres prevăzute de pct. 1) al art. 37 din CPP; 2)persoanele atestate din efectivul instituţiilor penitenciare; 3)supuşi ai serviciului militar în timpul concentrărilor (persoane care temporar sunt atrase de executiv pentru a exercita obligaţia de militar); 4)alte persoane referitor la care există indicaţii speciale în legislaţie; instituind rezerva completării cercului de persoane evidenţiate mai sus, prin noi prevederi legale. La determinarea competenţei personale a judecătoriei militare are relevanţă statutul de militar al persoanei, organizarea după principii militare a activităţii acestor persoane în cadrul instituţiilor menţionate. Un alt factor hotărâtor la determinarea competenţei personale îl constituie momentul comiterii faptei infracţionale. Urmează a se observa calitatea pe care o are făptuitorul la momentul comiterii infracţiunii. Dacă infractorul la momentul săvârşirii infracţiunii are o calitate care atrage competenţa personală, aceasta nu se păstrează prin pierderea calităţii până la momentul procesului penal, cu excepţia cazului când fapta are legătură cu atribuţiile de serviciu.

3.4. Competenţa Curţilor de Apel Constituind a doua verigă a sistemului instanţelor judecătoreşti, Curţile de Apel au pe planul competenţei funcţionale o paletă de atribuţii, judecând: 1) în primă instanţă. Competenţa materială a Curţilor de Apel este determinată individual, printr-o circumscriere precisă a cauzelor. Astfel, Curtea de Apel va putea examina în primă instanţă cauzele penale privind infracţiunile prevăzute de Codul penal în art. 135-144 (Infracţiuni contra păcii şi securităţii omenirii, infracţiuni de război), art. 278 (Terorismul), art. 279 (Activitatea de finanţare şi asigurare materială a actelor teroriste), art. 283 (Banditism), art. 284 (Crearea sau conducerea unei

Partea generală

153

organizaţii criminale), art. 337-343 (Trădarea de Patrie;

N. Volonciu, Drept procesual penal, op. cit., p. 130.

Spionajul; Uzurparea puterii de stat; Rebeliunea armată; Chemările la răsturnarea sau schimbarea prin violenţă a orânduirii constituţionale a RM; Atentarea la viaţa Preşedintelui RM, Preşedintele Parlamentului sau a Prim-ministrului; Diversiunea). 2)în apel, judecă apelurile împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de judecătorii, inclusiv de judecătoria militară; 3)în recurs, judecă recursurile împotriva hotărârilor judecătoriilor (inclusiv judecătoria militară) care potrivit legii (pct. 1), 4) din alin. (1), alin. (2) ale art. 437) nu pot fi atacate cu apel. 4)judecă cazurile de revizuire, date prin lege în competenţa sa (conform art. 461 din CPP). Pe lângă competenţa principală de a realiza "judecata" în ciclul ordinar sau extraordinar al procesului penal, Curţile de Apel au şi o competenţă complementară - "de a soluţiona" anumite probleme (adiacente judecării propriu-zise a cauzelor penale) ce nu vizează fondul cauzei. Competenţa complementară a Curţilor de Apel se rezumă la soluţionarea conflictelor de competenţă apărute între judecătoriile din raza lor teritorială de activitate.

3.5. Competenţa Curţii Supreme de Justiţie

Dispoziţia normativă în cauză evidenţiază o competenţă funcţională deosebit de diversă a Curţii Supreme de Justiţie. Cercul diversificat de atribuţii priveşte atât activitatea de judecată şi de soluţionare a unor probleme adiacente rezolvării propriu-zise a cauzelor penale, cât şi poziţia Curţii Supreme de Justiţie ca verigă supremă a sistemului judecătoresc. în lumina celor arătate mai sus, sub aspectul competenţei funcţionale (completată cu alte forme de competenţă), Curtea Supremă de Justiţie judecă: 1)în primă instanţă cauzele privind infracţiunile săvârşite de.Preşedintele Republicii Moldova. O privire generală asupra competenţei în primă instanţă a Curţii Supreme de Justiţie atestă faptul că aceasta nu are o competenţă materială determinată, cauzele penale ce îi sunt repartizate fiind eterogene, competenţa personală constituind criteriul avut în vedere de legiuitor. Competenţa personală este determinată de calitatea de Preşedinte al Republicii Moldova a făptuitorului. 2)Ca instanţă de recurs judecă: a)recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă de Curţile de Apel; b)recursurile împotriva deciziilor penale pronunţate ca instanţă de apel, de Curţile de Apel;

154

_________________

DREPT PROCESUAL PENAL

c) recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă şi alte cazuri prevăzute de lege. 3) Curtea Supremă de Justiţie are prerogativa de a examina, în limitele competenţei sale, cauzele supuse căilor extraordinare de atac: a)atribuţia exclusivă de a judeca recursul în anulare, ca instanţă supremă de control asupra hotărârilor penale definitive şi irevocabile; b)de a judeca cazurile de revizuire (art. 461 din CPP); 4) în vederea asigurării desfăşurării normale a procesului penal, Curtea Supremă de Justiţie exercită o competenţă complementară, având drept sarcină de "a soluţiona" probleme adiacente judecării propriu-zise a cauzelor, precum: a)conflictele de competenţă, în cazurile în care Curtea Supremă de Justiţie este instanţa superioară şi comună faţă de instanţele aflate în conflict; b)cazurile în care cursul justiţiei este întrerupt. Cursul justiţiei este întrerupt în cazurile când se face o aplicare greşită a dispoziţiilor referitoare la competenţă, de exemplu, instanţa care îşi declină competenţa nu menţionează cărui organ judecătoresc îi revine dreptul de judecare a cauzei. c)Cererile de strămutare a judecării unei cauze de la instanţa competentă la altă instanţă egală în grad. Curtea Supremă de Justiţie, fiind instanţa judecătorească supremă, are, în mod explicabil, o competenţă funcţională corespunzătoare gradului său de a: a)sesiza din oficiu sau la propunerea instanţelor judecătoreşti Curtea Constituţională pentru a se pronunţa asupra constituţionalităţii actelor juridice şi asupra cazurilor excepţionale de neconstituţionalitate a actelor juridice. (Excepţia de neconstituţionalitate exprimă o legătură organică între problema de neconstituţionalitate şi fondul litigiului principal şi poate fi invocată atât din iniţiativa părţilor, cât şi din oficiu de către instanţa judecătorească.) b)adopta hotărâri explicative în chestiuni de practică judiciară în vederea aplicării uniforme a legislaţiei penale şi procesuale de către toate instanţele judecătoreşti.

P a r t e a g e n e r a l ă ____________________________________________________________^_

§4. Probleme legate de competenţa judiciară 4.1. Incompatibilitatea judecătorului şi remediile ei procesuale Una din cerinţele esenţiale pentru buna înfăptuire a justiţiei penale este încrederea deplină pe care justiţiabilii trebuie să o aibă în organele judiciare penale. Neîncrederea în felul de a-şi îndeplini atribuţiile de către subiecţi oficiali zdruncină autoritatea hotărârilor penale şi subminează prestigiul organelor judiciare şi al justiţiei penale. De aceea, pentru situaţiile în care prezumţia de imparţialitate şi obiectivitate ar fi pusă la îndoială, legiuitorul a prevăzut remedii procesuale adecvate precum: incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea36. 4.1.1. Incompatibilitatea se înfăţişează ca situaţia de inadecvare în care se află judecătorul faţă de o cauză penală şi care constituie un impediment în ceea ce priveşte participarea acestuia la rezolvarea acelei cauze penale3". Incompatibilitatea nu trebuie considerată ca o incompetenţă, ci numai ca o situaţie specială în care se află un participant oficial faţă de cauza penală38. Astfel, ar fi posibil ca unul din cei mai buni judecători ai unei instanţe să nu poată participa la rezolvarea unui dosar penal, deoarece s-ar afla în vreunul din cazurile de incompatibilitate. Legiuitorul, în art. 33 din CPP, a prevăzut cazurile de incompatibilitate ale judecătorilor. Judecătorii care sunt soţi sau rude (în sens larg, fără anumite limitări) între ei nu pot face parte din acelaşi complet de judecată. împrejurarea este justificată înlăturând posibilitatea ca în cadrul completului să se formeze o grupare, care datorită legăturii de rudenie, să poată influenţa votul exprimat, ştirbind principiul activităţii colegiale. 1) Factorul distinctiv al acestui caz de incompatibilitate îl constituie, pe lângă legăturile de afiliaţie, fie de rudenie sau similare ei, în urma înfierii, interesul direct sau indirect manifestat în cauza penală. Atribuirea de către legiuitor a unui conţinut extins expresiei "interes direct sau indirect" rezervă posibilitatea înglobării diverselor situaţii ce se pot ivi în practică.

Ioan Neagu, Tratat de drept procesual, op. cit., p. 293. Traian Pop, op. cit., voi. II, p. 271. Ion Neagu, op. cit., p. 294.

156

DREPT PROCESUAL P E N A L

în doctrină39 se oferă următoarea tălmăcire a acestei expresii: există un interes direct în cauză atunci când judecătorul, soţul sau vreo rudă figurează ca parte în acea cauză (interpretarea oferită ar avea tangenţă cu pct. 2) din alin. (2) al art. 33 din CPP al RM). Interesul este indirect când soţul sau o rudă a acestuia este reprezentant legal, apărător al vreuneia din părţile în proces. De asemenea, indirect va fi interesat judecătorul, dacă între judecător, soţul sau vreo rudă a acestuia, pe de o parte, şi vreuna din părţi, pe de altă parte, există relaţie de prietenie ori de duşmănie. Alţi autori40 consideră că legăturile date de calitatea de soţ sau rudă între judecător şi procurorul care a sesizat instanţa ar putea constitui un motiv de recuzare sau abţinere pe temeiul interesului în cauză. Justificarea acestui caz de incompatibilitate derivă din necesitatea înlăturării oricărei bănuieli asupra imparţialităţii judecătorului care ar putea fi afectat în obiectivitatea actelor sale de relaţia avută cu procurorul - titular al funcţiei de acuzare, esenţialmen-te separată de funcţia de jurisdicţie, care îi este soţ sau rudă, judecătorul fiind înclinat să împărtăşească poziţia preluată de procuror în dezbateri. 2)Cazul dat de incompatibilitate, arătat în pct. 2) din alin. (2) al art. 33 din CPP, este determinat de imposibilitatea cumulării a două funcţii procesuale distinctive (de judecător şi de parte sau reprezentant, apărător al părţii), conform cu esenţa principiului contradictorialităţii. Un alt factor de suspiciune îl constituie legătura de rudenie sau relaţiile de familie. 3)O altă situaţie ţine de participarea: în calitate de experţi, specialişti, martori, interpreţi, traducători. Judecătorul nu poate examina cauza, deoarece, sesizând personal anumite aspecte, ar putea avea o părere asupra pricinii, faţă de care judecătorul trebuie să fie independent. Este evident că subiectul care este chemat să evalueze probele (judecătorul) nu poate fi o persoană care a prezentat vreo probă sau a servit ca mijloc de probă; în calitate de reprezentant sau apărător al vreuneia din părţi. Magistratul este incompatibil să judece în acea cauză; asupra unui astfel de judecător planează dubiul că ar putea fi angajat în optica părţii a cărei apărare sau reprezentare a exercitat-o. Nu interesează felul reprezentării (legală sau convenţională) sau calitatea apărătorului (ales sau desemnat din oficiu) şi nici durata intervenţiei lor în acele calităţi în cauza respectivă;

Partea generală Ibidem. Nicolae Volonciu, Drept procesual penal, op. cit., p. 149.

157

în calitate de persoană care a efectuat urmărirea penală, procuror, în funcţie de suspiciunea existenţei unei înclinaţii acuzatoriale în soluţionarea cauzei, datorită funcţiei îndeplinite anterior; -în calitate de judecător de instrucţie. Deşi de natură contencioasă, procedura de efectuare a controlului judiciar al urmăririi penale nu este în sine o activitate de judecată, însă prin implicaţiile sale procesuale şi prin asemănarea, cel puţin din punct de vedere probator, a unor aspecte strâns legate de fondul cauzei, creează o stare de incompatibilitate pentru judecătorul chemat să rezolve ambele chestiuni: de control judiciar al urmăririi şi de judecare în fond a cauzei. Realizarea controlului judiciar presupune o analiză şi o evaluare a materialului probator administrat şi creează o prezumţie de responsabilitate în ce priveşte soluţia optată; -dacă a efectuat o cercetare sau un control administrativ al circumstanţelor cauzei sau a participat la adoptarea unei hotărâri referitoare la această cauză în orice organ obştesc sau de stat. 4) împrejurările menţionate, deşi exterioare procesului penal în cauză, denotă existenţa unei păreri determinate asupra unor fapte sau probe ce vor fi examinate în cursul judecăţii. Iar un

judecător cu prejudecăţi nu constituie o garanţie maximă a obiectivitătii. Deşi între cazurile de incompatibilitate precizate în situaţia anterioară şi cea de faţă există asemănări sub aspectul unei păreri expuse anterior examinării procesului penal în care persoana în cauză figurează ca judecător, totuşi, distincţiile sunt vădite. în primul caz opinia este expusă în împrejurări exterioare activităţii instanţelor judecătoreşti, în cel de-al doilea caz, părerea cu privire la soluţia ce ar putea fi dată în cauză (în particular, asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului) a fost expusă sub formă de hotărâri anterioare, deci într-un cadru procesual. Legiuitorul a prezumat în acest caz că judecătorul care şi-a formulat anticipat convingerea asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului ar avea prejudecăţi. Exemple de asemenea situaţii: judecătorul, la soluţionarea unei cauze penale, a înlăturat unele declaraţii ale martorilor ca fiind mincinoase, iar ulterior i-a judecat pe acei martori pentru comiterea infracţiunii de mărturie mincinoasă; ori atunci judecătorul, când 1-a condamnat pe inculpat, reţinând că declanşarea conflictului între patea vătămată şi inculpat s-a datorat atitudinii violente a părţii vătămate, după care a dispus judecarea acesteia din urmă în calitate de inculpat pentru săvârşirea împotriva celui dintâi a infracţiunii de vătămare corporală. La asemenea situaţii se referă cazurile de legătură (conexitate) între o pricină civilă anterior examinată şi o cauză penală.

158

DREPT PROCESUAL PENAL

Cercul cazurilor de incompatibilitate nu este elucidat exhaustiv, legiuitorul permite invocarea şi a altor circumstanţe cu unica condiţie: de îndoială rezonabilă asupra imparţialităţii judecătorului, ce presupune ca suspiciunea invocată să se fundamenteze pe suficiente elemente de fapte obiective. Acest caz de incompatibilitate există în situaţia când judecătorul a luat parte la soluţionarea aceleiaşi cauze în altă instanţă (la altă etapă a procesului penal). Poziţiile inconciliabile constau în poziţia de judecător care a participat la soluţionarea unei cauze şi poziţia de judecător care ar urma să judece din nou aceeaşi cauză fie la instanţa superioară, fie la aceeaşi instanţă după casarea cu trimitere (rejudecare), fiindcă este greu de presupus că un judecător ce s-a pronunţat într-o cauză deţine obiectivitatea necesară pentru a exercita controlul asupra hotărârii în pronunţarea căreia a luat parte sau pentru a rejudeca aceeaşi cauză după casare. Această prevedere nu se extinde asupra membrilor Plenului Curţii Supreme de Justiţie, potrivit cu principiile de organizare a acestei structuri a Curţii Supreme de Justiţie. Interdicţiile stabilite de pct. 5) din alin. (2) şi alin. (3) ale art. 33 din CPP nu se aplică judecătorului de instrucţie, având în vedere specificul activităţii sale. Astfel, judecătorul de instrucţie ce a respins o propunere de liberare condiţionată nu este incompatibil a soluţiona propunerea ulterioară, din motivul că a examinat împrejurări noi, care nu existau cu ocazia primei pronunţări; semnificativ fiind faptul că în asemenea situaţii judecătorul nu se pronunţă asupra soluţiei cauzei (nu examinează fondul), ci examinează unele aspecte procesuale (aplicarea măsurilor preventive, asigurătorii etc). 4.1.2. Abţinerea sau recuzarea judecătorului în legislaţia procesual penală din Republica Moldova, cazurile de incompatibilitate determină conţinutul situaţiei procesuale, în timp ce abţinerea şi recuzarea sunt mijloace (formele) de rezolvare a situaţiei. Abţinerea este instituţia prin care cel aflat într-unui din cazurile de incompatibilitate poate cere să fie înlocuit cu o altă persoană, având aceeaşi calitate41. Abţinerea este o 42 autorecuzare a organului judiciar; prin ea se previne recuzarea; ea constituie modalitatea principală de rezolvare a situaţiei de incompatibilitate şi este o obligaţie morală pentru cel aflat în cazul de incompatibilitate.

Partea generală

159

Neîndeplinirea acestei obligaţii poate atrage sancţionarea sa disciplinară43. Declaraţia de abţinere făcută preşedintelui instanţei trebuie motivată. Recuzarea este modalitatea legală subsidiară prin care, în lipsa unei declaraţii de abţinere, oricare din părţi (personal, prin reprezentant sau apărător) are posibilitatea să solicite ca persoana incompatibilă să fie împiedicată să participe la procesul penal44. Cererea de recuzare trebuie motivată şi înaintată, de regulă, până la începerea cercetării judecătoreşti, ţinând cont de eventualitatea schimbării completului şi asigurarea nemijlocirii examinării cauzei. Doar sub condiţia aflării întârziate a motivului recuzării se va admite propunerea de recuzare. Instanţa care soluţionează cauza poate aplica amenda judiciară faţă de persoana vinovată, în următoarele condiţii, întrunite cumulativ: a)cererea de recuzare se înaintează în mod repetat; b)cu rea-credinţă şi în mod abuziv; c)cu scopul de a tergiversa procesul, de a deruta judecata sau din alte intenţii răuvoitoare. 4.1.3. Procedura soluţionării cererii de recuzare şi a declaraţiei de abţinere Soluţionarea declaraţiei de abţinere sau a cererii de recuzare se face într-o procedură specială, simplificată, menită să evite tergiversarea în rezolvarea cauzei de către instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza, în şedinţă închisă, în alt complet ordinar, fără participarea celui care declară că se abţine sau este recuzat. Completul de judecată va avea acelaşi număr de judecători cu cel care este învestit să rezolve cauza penală; din complet pot face parte judecătorii nerecuzaţi din completul iniţial. Examinarea cererii de recuzare sau a declaraţiei de abţinere se face imediat, deoarece, pe parcursul soluţionării declaraţiei sau cererii, şedinţa de judecată în care au fost invocate cazurile de incompatibilitate se suspendă. Se oferă posibilitatea de a prezenta argumente atât părţilor, cât şi persoanei a cărei recuzare se cere. Completul care examinează cazul de incompatibilitate poate admite sau respinge declaraţia sau cererea. în situaţia când abţinerea sau recuzarea vizează o parte din judecătorii instanţei (fiind cazul unei suspiciuni individuale îndreptate personal contra mai

Ibidem, p. 150.

43

Traian Pop, op. cit., voi. II, p. 282.

44

Vasile Rămureanu, op. cit., p. 270. Ion Neagu, Tratat de drept procesual penal, op. cit., p. 30.

16U

DREPT PROCESUAL PENAL

multor subiecţi procesuali oficiali), iar numărul acelora care nu s-au abţinut ori nu au fost recuzaţi nu este suficient pentru a alcătui completul de judecată, recuzarea se soluţionează de instanţa ierarhic superioară, care, dacă admite recuzarea sau abţinerea, desemnează pentru judecarea cauzei o instanţă egală în grad cu instanţa în care s-a produs recuzarea. 4.2. Competenţa în caz de indivizibilitate sau conexitate a cauzelor penale în anumite situaţii, pentru buna înfăptuire a justiţiei penale, este necesar să se producă unele devieri de la regulile obişnuite privind competenţa penală, devieri care se obţin prin amplificare, prorogare sau deplasarea competenţei obişnuite. Amplificarea competenţei constă în lărgirea limitelor obişnuite ale competenţei, după materie sau după calitatea persoanei, în aşa fel încât organul respectiv îşi va putea îndeplini atribuţiile sale şi cu privire la fapte sau persoane care se găsesc în afara limitelor obişnuite ale competenţei sale. Situaţiile în care legea amplifică competenţa obişnuită a organelor judecătoreşti penale sunt acele privitoare la cauzele penale între care există o legătură substanţială (indivizibilitate sau conexitate). 4.2.1. Indivizibilitatea cauzelor penale Din dispoziţia alin. (1) al art. 42 din CPP rezultă că operaţiile de indivizibilitate şi conexitate nu pot avea loc decât pentru fapte şi făptuitori care se găsesc în acelaşi timp în faza de judecată, înaintea primei instanţe. Indivizibilitatea presupune o stare de legătură între diverse aspecte ale unei cauze penale, fiind vorba de o singură infracţiune săvârşită de mai multe persoane, fie de mai multe infracţiuni care au aceeaşi sursă cauzală (aceeaşi faptă), fie de mai multe fapte care formează latura obiectivă a unei singure infracţiuni45. S-a arătat că legătura care impune reunirea într-un singur tot este mult mai puternică decât la conexitate'16. La indivizibilitate, faptele în mod obiectiv sunt cimentate într-o unitate indiviză determinată de unitatea de infracţiune sau de acţiune şi, pentru buna soluţionare a cauzelor, se impune reunirea lor. Cazuri de indivizibilitate sunt

161

Partea generală

arătate în alin. (2) al art. 42 din CPP: a) participaţiunea, adică atunci când la săvârşirea infracţiunii au participat mai multe persoane, în calitate de coautori, complici, instigatori, organizatori; b) concursul ideal sau formal de infracţiune, când două sau mai multe infracţiuni sunt săvârşite prin aceeaşi faptă; c) fapte colective, adică infracţiunile în conţinutul cărora intră mai multe acte identice, este cazul infracţiunilor continue sau prelungite (art. 29, 30 din CPP) (în aceste cazuri, deşi pot fi comise mai multe acte, există o unitate juridică, o singură infracţiune prin voinţa legii şi deci indivizibilitate). 4.2.2. Conexitatea cauzelor penale între două sau mai multe cauze penale poate exista o strânsă legătură, care să determine rezolvarea acestora prin reunirea lor într-o cauză unică, în vederea unei soluţionări multilaterale, complete şi în condiţii mai bune47. Această măsură este justificată pentru că: se dă posibilitatea organului judiciar să aibă o viziune în ansamblu,

mai

complexă

asupra

tuturor

aspectelor,

asigurându-se o rezolvare mai bună; se evită soluţionările contradictorii; se realizează operativitate şi economie în activitatea procesuală prin degrevarea unor organe. Conexitatea se deosebeşte de indivizibilitate prin aceea că prima se caracterizează prin pluralitatea infracţiunilor, a doua prin unicitatea infracţiunilor (sau a faptei)48. Conexitatea implică şi ea o pluralitate de acte care constituie fiecare în parte o faptă penală, acte care îşi păstrează autonomia, spre deosebire de indivizibilitate la care pluralitatea de acte constituie o unitate juridică. Există conexitate ori de câte ori între două sau mai multe fapte prevăzute de legea penală apare o legătură cu relevanţă substanţială, care, pentru realizarea în bune condiţii a justiţiei penale, face necesară reunirea acelor fapte în cadrul aceluiaşi proces penal. Alin. (3) al art. 42 din CPP prevede următoarele situaţii în care intervine conexitatea: d) Infracţiuni simultane, adică două sau mai multe infracţiuni comise, prin activităţi infracţionale (fapte) diferite, de una sau mai multe

45 46

Ibidem, p. 289-290. Nicolae Volonciu, Drept procesual penal, op. cit., p. 145.

Ibidem, p. 142. Traian Pop, op. cit, voi. II, p. 198.

162

DREPT PROCESUAL PENAL

persoane împreună, în acelaşi timp, în acelaşi loc. Pentru existenţa conexităţii, în acest caz, se cer două condiţii: de identitate privind termenii infracţiunilor: acelaşi loc şi acelaşi timp şi o condiţie de diversitate: mai multe fapte distincte. Când faptele sunt comise de mai multe persoane, se cere ca acestea să fi lucrat împreună (premeditat sau spontan). e)Când două sau mai multe infracţiuni sunt săvârşite de aceeaşi persoană în timp diferit ori loc diferit. Pentru existenţa acestui caz de conexitate se cer două condiţii: una de identitate - privind persoana făptuitorului şi una de diversitate - privind (alternativ) termenele infracţiunii: în timp diferit ori în loc diferit. f)Infracţiunea mijloc, adică infracţiuni care au fost săvârşite fie pentru a pregăti sau înlesni comiterea altei infracţiuni sau pentru a ascunde comiterea acesteia, fie pentru a înlesni sau a asigura absolvirea de răspundere penală a făptuitorului altei infracţiuni. Infracţiunea mijloc constă întro faptă care este incriminată ca infracţiune de sine stătător, iar nu în acte de participaţiune (de ex.: comiterea unui fals pentru a săvârşi o înşelăciune, favorizarea infractorilor, declaraţia mincinoasă). Ceea ce caracterizează acest caz este legătura cauzală dintre infracţiunea mijloc şi infracţiunea a cărei săvârşire a fost sprijinită, făcută posibilă sau ascunsă ori al cărei infractor a fost ajutat să se sustragă de la consecinţele penale ale faptei sale. g)între două sau mai multe infracţiuni există legătură şi conexarea cauzelor se impune pentru buna înfăptuire a justiţiei. în cazul acestor infracţiuni nu există o legătură între cele proprii cazurilor de conexitate tipice (pct. l)-3) din alin. (3) al art. 42), ci numai o apropiere întâmplătoare care constituie faptic o legătură cu relevanţă procesuală (de ex.: infracţiuni distincte având drept obiect punerea în circulaţie de monede sau valori falsificate sau de produse contrafăcute având aceeaşi provenienţă). în cazurile de conexitate redate mai sus se dispune reunirea cauzelor penale. Cauzele penale ce trebuie reunite pot fi însă de competenţa unor instanţe diferite şi, în consecinţă, va trebui ca după reunirea lor să fie judecate de aceeaşi instanţă, care, astfel, îşi prelungeşte competenţa normală. Determinarea instanţei de joncţiune se face în funcţie de gradul instanţei şi de natura

Partea generală

163

instanţelor în faţa cărora se găsesc cauzele penale. în cazul specificat în alin. (4) al art. 42 din CPP instanţa competentă este specificată, ţinînd cont de legătura existentă între fazele procesuale: de urmărire şi de judecată şi interacţiunea organelor împuternicite de a activa pe parcur-

sul acestora. în acest caz se produce o amplificare a cadrului procesual de la instanţa de joncţiune, unită cu o eventuală deplasare de competenţă teritorială. Dacă instanţele la care se află cauzele penale sunt de grade diferite, instanţa de joncţiune căreia îi va reveni competenţa de a judeca toate cauzele reunite este instanţa superioară în grad (prioritate ierarhică). în vederea asigurării dreptului persoanei la un proces echitabil, legiuitorul a prevăzut, în cazul în care există concurs de competenţă între judecătoria militară şi judecătorie, cauza se judecă de către judecătorie. Pornind de la principiul separării funcţiilor procesuale şi cel al garantării imparţialităţii judecătorului, legiuitorul a învestit instanţa cu dreptul de a conexa din oficiu cauzele, numai în cazul când acţiunile incriminate nu necesită o încadrare juridică mai gravă, or instanţa nu poate prelua iniţiativa acuzato-rială şi agrava, din oficiu, situaţia inculpatului, ci doar la cererea procurorului poate modifica acuzarea în sensul agravării (alin. 7 al art. 42 din CPP). 4.2.3. Instanţa competentă de a conexa cauzele penale este

aceea căreia îi revine competenţa de judecată conform prevederilor alin. (4), (5), (6) ale art. 42 din CPP. Potrivit regulii generale, reunirea cauzelor penale nu poate avea loc, în faza de judecată, decât la prima instanţă de judecată, adică la instanţa iniţial sesizată (alin. (1) al art. 42 din CPP). Legea prevede însă unele derogări: reunirea cauzelor este special admisă în cazurile de indivizibilitate şi cele de conexitate, şi după casarea hotărârilor asupra lor şi remiterea cauzelor de către instanţa de recurs pentru rejudecare (pct. c) din alin. (2) al art. 435 din CPP), dacă cauzele susceptibile se află la prima instanţă (fie toate după casare, fie uiîele după casare, iar altele la sesizare iniţială). Cauzele se conexează şi de către instanţa de apel sau de recurs de acelaşi grad, dacă se află la acelaşi stadiu de judecată. De acelaşi grad ca instanţe de recurs pot fi, spre exemplu: Curţile de Apel din diferite circumscripţii teritoriale. Acelaşi stadiu de judecată există atunci când (recursurile) apelurile nu au fost încă soluţionate sau, fiind soluţionate, se găsesc în stadiul rejudecării la instanţele de (recurs) apel, respectiv, cu privire « aceeaşi latură (penală sau civilă) a procesului penal.

164

DREPT P R O C E S U A L PENAI.

4.3. Declinarea de competenţă şi conflictele de competenţă ale instanţei de judecată 4.3.1. Declinarea de competenţă Pentru a putea desfăşura activitatea procesuală, instanţa trebuie să aibă competenţa necesară. In vederea respectării întocmai a normelor de competenţă, legea a prevăzut posibilitatea ca organul care constată că este necompetent de a rezolva o cauză penală să o trimită organului judiciar competent49. Remediul prin care se rezolvă asemenea situaţii poartă denumirea de declinare de competenţă. Declinarea de competenţă reprezintă o instituţie prin care se realizează auto controlul asupra competenţei instanţei de judecată, autocontrol care se efectuează din oficiu sau la cerere. Instanţa de judecată care stabileşte că nu are competenţă trebuie să determine în acelaşi timp cui îi revine aceasta. Declinarea de competenţă atrage dezinvestirea50 instanţei care a luat hotărârea, încheierea prin care s-a dispus declinarea constituie, în acelaşi timp, actul de sesizare al organului judiciar în favoarea căruia a fost declinată competenţa. în acest caz se ridică probleme în legătură cu valabilitatea actelor îndeplinite de instanţa care şi-a declinat competenţa. Dacă declinarea de competenţă a fost determinată de competenţa după materie sau după calitatea persoanei, precum şi de competenţa teritorială, instanţa căreia i s-a transmis cauza poate menţine (poate aprecia asupra validităţii) măsurile (de exemplu, de prevenire sau de asigurare) dispuse de instanţa care s-a desesizat. Legiuitorul (alin. (2) al art. 44 din CPP) a oferit posibilitatea menţinerii doar a măsurilor dispuse de instanţă care s-a desesizat, potrivit cu natura adiacentă (auxiliară) a raporturilor procesuale, de dispunere a acestor măsuri, faţă de examinarea fondului cauzei, în vederea respectării principiului nemijlo-cirii şi a regulilor de constituire şi schimbare a completelor de judecată. Există o derogare de la regula generală specificată în alin. (1) al art. 44 din CPP. Astfel, nu se acceptă declinarea de competenţă la întrunirea condiţiilor: a)cauza este de competenţa unei instanţe ierarhic inferioare; b)instanţa ierarhic superioară a început examinarea cauzei conform cu principiul priorităţii ierarhice.

4

"

Ion Ncagu, Tratat de drept procesual penal, op. cit., p. 305. 50

Partea

generală

165

Pentru a nu încălca termenele rezonabile de judecare a cauzelor penale, legea (alin. (4) al art. 44 din CPP) prevede că încheierea de declinare a competenţei nu se supune apelului şi nici recursului. 4.3.2. Conflictul de competenţă şi procedura soluţionării în practica judiciară, între două sau mai multe organe judiciare se poate ivi un conflict de competenţă51, care este de două feluri: pozitiv şi negativ. Conflictul pozitiv de competenţă apare când două sau mai multe instanţe se recunosc concomitent competenţe să soluţioneze o cauză penală. Conflictul negativ intervine când două sau mai multe instanţe îşi declină competenţa reciproc, unul în favoarea celuilalt. Legea (art. 45 din CPP) conţine dispoziţii clare privind rezolvarea conflictelor de competenţă. Cum este firesc, conflictul de competenţă se soluţionează de instanţa ierarhic superioară comună instanţelor aflate în conflict. Pentru determinarea instanţei ierarhic superioare comune se ţine seama de gradul şi de raza teritorială a instanţelor aflate în conflict. Sesizarea instanţei ierarhic superioare comune se efectuează potrivit alin. (2), (3) ale art. 45 din CPP. Astfel, în caz de conflict pozitiv, sesizarea se face de către instanţa care ultima s-a declarat competentă, iar în caz de conflict negativ, de către instanţa care ultima şi-a declinat competenţa. în toate cazurile, sesizarea se poate face de părţile în proces. în caz de conflict pozitiv de competenţă, din moment ce a fost sesizată instanţa competentă să soluţioneze conflictul, judecata se suspendă la toate instanţele aflate în conflict până la soluţionarea acestuia (alin. (4) al art. 45 din CPP). întrucât în timpul suspendării, în caz de conflict pozitiv, şi în timpul cât cursul justiţiei este întrerupt, în caz de conflict negativ, este adeseori nevoie să fie îndeplinite acte sau luate măsuri care reclamă urgenţă, sarcina îndeplinirii sau luării acestora revine instanţei care s-a declarat competentă sau şi-a declinat competenţa cea din urmă, de exemplu: ascultarea unui martor care urmează să părăsească ţara, arestarea preventivă a inculpatului, instituirea unui sechestru penal.

Nicolae Volonciu, Drept procesual penal, op. cit., p. 147.

în doctrină conflictul de competenţă a fost supus criticii pe motivul că atrage prelungirea nejustificată a rezolvării cauzei penale, cheltuieli judiciare în plus; în alţi termeni, conflictele de competenţă sunt dăunătoare

pentru rezolvarea în bune condiţii a activită ţii de înfăptuire a justiţiei, dar există şi pericolul unor soluţii contradictorii. A se vedea în acest sens; Nicolae Volonciu, Drept procesual penal, op. cit., p. 147; Ion Neagu, Lucia Moldovan, Drept procesual penal, p. 86.

166

DREPT PROCESUAL PENAI.

Conform alin. (5) al art. 45 din CPP instanţa ierarhic superioară comună soluţionează conflictul de competenţă conform regulilor pentru prima instanţă, cu citarea părţilor prezenţa cărora este facultativă. Pentru a nu impieta asupra operativităţii în procesul penal, legea (alin. (6) al art. 45 din CPP) prevede că încheierea de stabilire a competenţei este definitivă, însă argumentele dezacordului cu ea pot fi invocate în apel sau, după caz, (în funcţie de instanţa judecătorească care va examina fondul) în recurs împotriva hotărârii în fond. Sesizarea instanţei de trimitere, prin încheierea de soluţionare a conflictului este atributivă de competenţă, aşa încât instanţa astfel sesizată nu poate să-şi decline competenţa câtă vreme situaţia de fapt în cauza respectivă rămâne neschimbată. Când însă din cercetarea judecătorească, în faţa instanţei de trimitere, rezultă date şi împrejurări care modifică situaţia de fapt cunoscută de instanţă care a soluţionat conflictul de competenţă, aşa încât fapta care face obiectul cauzei penale constituie o infracţiune de competenţa altei instanţe, superioare în grad sau de altă categorie, instanţa de trimitere îşi va declina competenţa (alin. (7) al art. 45 din CPP). Dacă potrivit noii încadrări fapta este de competenţa instanţei inferioare, instanţa de trimitere rămâne competentă să judece cauza, potrivit dispoziţiei din alin. (3) al art. 44 din CPP.

4.4. Strămutarea cauzelor penale Capacitatea subiectivă a organului judiciar de a îndeplini temeinic şi legal atribuţiile sale funcţionale poate fi pusă la îndoială o dată cu apariţia unor suspiciuni privind obiectivitatea sau imparţialitatea persoanelor care lucrează în numele şi pentru acel organ52. Pe lângă suspiciunea individuală (îndreptată în mod singular, fie plural faţă de unul sau mai mulţi subiecţi procesuali oficiali), atestată în situaţiile de incompatibilitate deja examinate, pot fi întâlnite cazuri de suspiciune colectivă care este îndreptată în mod indivizibil asupra tuturor subiecţilor procesuali oficiali ce îndeplinesc atribuţiile ce ţin de competenţa funcţională a unui organ judiciar, aşa încât suspiciunea se răsfrânge asupra capacităţii subiective a însuşi organului judiciar respectiv. Motivele unei astfel de suspiciuni colective nu privesc, deci, personal (individual) subiecţii procesuali oficiali, ci condiţiile în care ei trebuie să-şi îndeplinească atribuţiile funcţionale, condiţii din cauza cărora desfăşurarea normală a procesului penal nu poate

Partea generală

167

fi asigurată şi care au făcut să se nască suspiciuni cu privire la obiectivitatea şi imparţialitatea organului judiciar respectiv. în cazul suspiciunii colective întemeiate, remediul procesual nu poate fi decât strămutarea cauzei penale la un alt organ judiciar penal de acelaşi grad. Strămutarea este, prin urmare, remediul procesual reglementat de cod în vederea înlăturării situaţiilor care pun în pericol normala desfăşurare a procesului penal datorită unor stări de fapt neconvenabile existente la locul unde urmează să fie judecată cauza penală care face obiectul acelui proces. Procesual, strămutarea are caracterul unei deplasări de competenţă teritorială între instanţele judecătoreşti de acelaşi grad, competenţa teritorială normală fiind înlocuită cu una delegată 53. Formularea cuprinsă în alin. (1) al art. 46 din CPP în ceea ce priveşte temeiul strămutării este destul de largă, în ea putân-duse încadra ca temei al strămutării situaţiile în care este necesar să se asigure desfăşurarea normală a procesului, inclusiv necesitatea asigurării liniştii publice, a unui climat prielnic sau a unei ambianţe favorabile şi să se obţină.soluţionarea obiectivă completă rapidă a cauzei (de exemplu: mediatizarea exagerată a unei cauze, puternica indignare a membrilor comunităţii în sânul căreia a fost comisă fapta şi unde are loc judecata cu pericol de tulburări, revolte). Strămutarea se poate cere de preşedintele instanţei de judecată sau de una dintre părţi. Cererea de strămutare trebuie motivată; documentele deţinute de partea care cere strămutarea se anexează. Precizarea că în cauză sunt persoane arestate (alin. (2) al art. 47 din CPP) este necesară pentru ca instanţa supremă să se orienteze la fixarea termenului de judecată a cererii de strămutare, datorită urgenţei cu care trebuie să judece cauzele în asemenea situaţii. Faptul depunerii cererii de strămutare de către părţi nu produce suspendarea judecării cauzei, pentru a nu paraliza cursul justiţiei prin cereri introduse cu rea-credinţă. Suspendarea judecării cauzei este lăsată la latitudinea Curţii Supreme de Justiţie. Despre suspendarea ce s-a optat se înştiinţează instanţa respectivă. Soluţionarea cererii de strămutare este precedată de anumite acte preliminare de informare şi înştiinţare a părţilor despre data examinării. Legiuitorul nu a prevăzut prezenţa lor obligatorie (alin. (1) al art. 48 din CPP). în cazul în care se înfăţişează părţile, se ascultă şi părerile lor. Examinarea cererii de strămutare, are

loc în şedinţă publică, în mod colegial (în complet format din 3

Vasile Rămureanu, op. cit., p. 284.

judecători).

"

Nicolae Volonciu, Drept procesual penal, op. cit., p. 152

168

D R E P T PROCESUAL P E N A L

Curtea Supremă de Justiţie dispune indicarea motivelor, admiterea sau respingerea cererii de strămutare, asigurând, în acest mod, o mai bună conştientizare a soluţiei date. Hotărârea de admitere a strămutării cauzei trebuie să arate, în primul rând, cărei instanţe egală în grad cu instanţa desesizată i se trimite spre judecare cauza strămutată; în al doilea rând, să indice care din actele îndeplinite de instanţa de la care s-a strămutat cauza se menţin. Regula o constituie desfiinţarea tuturor actelor îndeplinite în faţa instanţei de la care s-a strămutat cauza, în mod excepţional ţinându-se cont de principiul nemijlocirii şi de regulile de constituire şi modificare a completului de judecată. Instanţa supremă poate hotărî ca unele din actele anterior îndeplinite să rămână valabile; în acest scop, ele trebuie enumerate expres. Despre admiterea cererii de strămutare va fi de îndată înştiinţată instanţa la care se află cauza, care va trimite dosarul instanţei la care a fost strămutată cauza. în cazul în care judecarea cauzei nu a fost suspendată şi instanţa a procedat între timp la judecarea ei, hotărârea pronunţată este desfiinţată prin efectul admiterii cererii de strămutare. Acea hotărâre îşi va păstra însă eficienţa procesuală în caz de respingere a cererii de strămutare. Pentru a preîntâmpina tergiversarea examinării în fond a cauzei, legea a prevăzut că strămutarea nu poate fi cerută din nou, afară de cazul când noua cerere se întemeiază pe împrejurări.necunoscute Curţii Supreme de Justiţie la soluţionarea cererii anterioare sau pe circumstanţe apărute după aceasta (art. 50 din CPP).

Secţiunea a lll-a. PARTEA ACUZĂRII §1. Procurorul Procuratura Republicii Moldova reprezintă o instituţie independentă, specializată, care activează în cadrul autorităţii judecătoreşti şi, prin exercitarea atribuţiilor sale, reprezintă interesele generale ale societăţii, apără ordinea de drept, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, conduce şi exercită urmărirea penală, reprezintă învinuirea în instanţele judecătoreşti54. Potrivit Legii cu privire la Procuratură, în sistemul organelor procuraturii sunt organizate şi funcţionează: Procuratura

..

169

P â r l e a g e n e r a l a __________________________________________________________—

Generală, Procuratura Găgăuzi-

Legea Republicii Moldova cu privire ia Procuratură nr. 118-XV din 14.03.2003. Monitorul Ojiaal al Republicii Moldova, nr. 73-75/328 din 18.04.2003.

ei, procuraturile raionale, municipale şi de sector şi procuraturile specializate (militare, de transport, anticorupţie). La propunerea Procurorului General, Parlamentul poate aproba înfiinţarea altor procuraturi specializate. Activitatea Procuraturii este organizată potrivit principiilor legalităţii, operativităţii, proporţionalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic. în cursul procesului penal procurorul este independent şi se supune numai legii. Independenţa procurorului de autorităţile publice reprezintă garanţia exercitării întocmai a atribuţiilor ce-i revin, excluzându-se orice influenţă şi amestec din afară (alin. (2) al art. 2 din Legea RM cu privire la Procuratură). Garanţiile independenţei procurorului sunt prevăzute în Legea Republicii Moldova cu privire la Procuratură şi ţ in de procedura de numire şi eliberare din funcţie; declararea inviolabilităţii, stabilirea incompatibilităţii funcţiei de procuror cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia activităţii didactice şi ştiinţifice; ş.a. (art. 22, 23,25, 30 din Legea cu privire la Procuratură). Principiul controlului ierarhic consfinţit în alin. (3) al art. 2 din Legea cu privire la Procuratură deosebeşte statutul

procurorilor de cel al judecătorilor. Procurorul execută indicaţiile scrise ale procurorului ierarhic superior. în acest sens alin. (3) al art. 51 din CPP, spre deosebire de reglementările Codului din 1961, impune în mod obligatoriu caracterul scris al indicaţiilor procurorului ierarhic superior.

1.1. Atribuţiile procurorului în latura penală a cauzei Procurorul, potrivit art. 51 din CPP al RM, este persoana cu funcţii de răspundere

care,

în

limitele

competenţei

prevăzute

de

legislaţia procesual penală exercită în numele statului: I) Urmărirea penală (activitatea procesuală în scopul colectării probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunii şi identificării făptuitorului, art. 252). Reglementările din art. 52 din CPP stabilesc competenţa procurorului în cadrul primei faze a procesului penal - urmărirea penală, atribuindu-i capacitatea de a exercita personal şi de a conduce urmărirea penală. în contextul activităţilor înscrise în sfera competenţei procurorului acestea se înfăţişează ca sarcină principală, de calitatea realizării căreia depinde prezentarea învinuirii în instanţa de judecată. Exercitarea nemijlocită a urmăririi penale are loc în mod obligatoriu în cauzele referitoare la:

170

DREPT PROCESUAL PENAL

a)infracţiunile săvârşite de preşedintele ţării, deputaţi, membri ai Guvernului, judecători, procurori, generali, ofiţeri de urmărire penală; b)atentatele la viaţa colaboratorilor poliţiei, ofiţerilor de urmărire penală, procurorilor, judecătorilor sau a membrilor familiilor acestora, dacă atentatul este determinat de activitatea acestora; c)infracţiunile săvârşite de Procurorul General. Competent să efectueze urmărirea penală în cazurile arătate şi să exercite conducerea activităţilor de urmărire penală este procurorul de la procuratura de acelaşi nivel cu instanţa care, potrivit legii, judecă în primă instanţă cauza (art. 270 din CPP). Când legea prevede că urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror, nu trebuie înţeles că urmărirea penală trebuie efectuată în întregime de către procuror, existând posibilitatea ca în asemenea cauze organele de urmărire penală să efectueze anumite acte, dar, în orice caz, marea majorita te a actelor ce intră în conţinutul urmăririi se cer efectuate de către procuror. în cazurile ce nu suferă amânare55 este nu numai posibilă, dar şi necesară colaborarea procurorului cu organele de urmărire penală, actele întocmite de organul de urmărire necompetent fiind pe deplin valabile în cauză. în principal, procurorul exercită conducerea urmăririi penale în vederea descoperirii infracţiunilor, încât orice infractor să fie tras la răspundere penală şi nici o persoană să nu fie urmărită penal fără să existe indicii temeinice că a săvârşit o faptă penală. în scopul realizării acestei atribuţii procurorul se bucură de mai multe prerogative. Astfel, potrivit pct. 1) din alin. (1) al art. 52, procurorul porneşte urmărirea penală şi ordonă efectuarea ei, fie refuză pornirea urmăririi penale sau o încetează. Suntem în prezenţa unor noi atribuţii, întrucât Codul din 1961 prevedea dreptul organului de urmărire penală de a porni procesul penal ori de câte ori constata prezenţa indiciilor infracţiunii. Nu putem aprecia noile prevederi drept limitare a independenţei procesuale a organului de urmărire penală. Dimpotrivă, dispoziţia legală amplifică responsabilitatea procurorului pentru declanşarea în condiţii de maximă legalitate a procesului penal, or aceasta ulterior va determina legalitatea aplicării măsurilor procesuale de constrângere şi a altor limitări a drepturilor constituţionale ale persoanei. Procurorul conduce personal urmărirea penală, adică are discreţia de a dispune şi de a efectua orice acţiune procesuală în condiţiile legii cu scopul

Partea generală

171

Prin cazuri ce nu suferă amânare" se are în vedere pericolul real că se vor pierde sau distruge probele, că bănuitul sau învinuitul se poate ascunde în încăperea suspectată sau că se vor comite alte infracţiuni (pct. 6) al art. 6 din CPP).

de a constata adevărul, adică a cerceta sub toate aspectele, complet şi obiectiv toate circumstanţele cauzei. Cele mai importante soluţii la urmărirea penală le ia procurorul, de exemplu, punerea sub învinuire (art. 281 din CPP), scoaterea persoanei de sub urmărire penală (art. 284 din CPP), încetarea urmăririi penale (art. 285 din CPP), întocmirea rechizitoriului şi trimiterea cauzei în judecată (art. 296-297 din CPP) ş.a. Verificând legalitatea acţiunilor procesuale efectuate de organul de urmărire penală, procurorul anulează prin ordonanţă măsurile ilegale şi dă indicaţii scrise referitor la desfăşurarea urmăririi. Procurorul nu dispune de atribuţii privitoare la examinarea plângerilor declarate împotriva actelor procedurale şi acţiunilor organului de urmărire penală. Legiuitorul a înzestrat procurorul cu competenţa de a controla permanent executarea procedurii de primire şi înregistrare a sesizărilor privind infracţiunile. Potrivit Instrucţiunii56 (pct. 35)), conducătorii organelor de urmărire penală informează zilnic în scris procurorul despre infracţiunile înregistrate, iar lunar, până la data de 3 a lunii următoare, prezintă procurorului lista sesizărilor care au rămas neexaminate cu indicarea timpului parvenirii lor şi a termenelor de examinare stabilite.

Procurorul verifică legalitatea întocmirii dosarelor penale, actelor procedurale, materialelor ş.a. în cauzele în care exercită conducerea urmăririi penale. Prin "verificarea calităţii probelor" (pct. 6) din alin. (1) al art. 52 din CPP) se are în vedere analiza probelor administrate, coroborarea lor cu alte probe, verificarea sursei din care provin, respectarea cerinţelor de pertinenţă, concludentă, utilitate şi veridicitate. Procurorul verifică calitatea probelor sub toate aspectele, complet şi obiectiv. Ordonanţe ilegale şi neîntemeiate sunt actele procedurale date cu încălcarea prevederilor legii, fără argumentarea şi justificarea legală. Prin ordonanţa sa procurorul poate anula ordonanţa organului de urmărire penală, iar Procurorul General poate anula orice ordonanţă dată în cursul urmăririi penale. 54

Procedura de primire şi înregistrare a sesizărilor privind infracţiunile este reglementată prin Instrucţiunea privind modul de primire, înregistrare, evidenţă şi examinare a sesizărilor şi a altor informaţii despre infracţiuni, aprobată prin Ordinul comun nr. 124/319/46/172 - 0/101 al Procurorului General, Ministrului Afacerilor Interne, Directorului Serviciului de Informaţii şi Securitate, Directorului General al Departamentului Vamal şi Directorului Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi a Corupţiei din 26 august 2003 (nepublicată).

172

D R E P T PROCESUAL P E N A L

Retragerea motivată a dosarului penal (pct. 9) din alin. (1) al art. 52 din CPP) presupune darea unei ordonanţe motivate, prin care se justifică necesitatea transmiterii după competenţă sau efectuării urmăririi penale de către un anumit ofiţer de urmărire penală. Aceste măsuri sunt determinate de necesitatea asigurării efectuării obiective şi complete a urmăririi penale. Procurorul poate dispune transmiterea dosarului penal de la un organ de urm ărire penală la un alt organ similar în condiţiile alin. (4) al art. 271 din CPP. Pornind de la prevederile art. 54 din CPP, prin ordonanţă motivată se soluţionează abţinerea, adică raportul ofiţerului de urmărire penală ori a procurorului aflat în incompatibilitate prin care se solicită să nu participe la urmărirea penală într-o anumită cauza de care se leagă situaţia de incompatibilitate; re cuzarea, cerinţa unei alte persoane participante la proces cu calitatea de parte privitor la înlăturarea de la urmărirea penală a ofiţerului de urmărire penală ori a procurorului aflat în incompatibilitate. Prin ordonanţă motivată procurorul care conduce urmărirea penală poate dispune asupra aplicării, modificării şi revocării unui şir de măsuri preventive: obligării de a nu părăsi localitatea sau obligării de a nu părăsi ţara (art. 178); garanţiei personale (art. 179); garanţiei unei organizaţii (art. 180); transmiterii sub supraveghere a militarului (art. 183); transmiterii sub supraveghere a minorului (art. 184). Celelalte măsuri preventive arătate în alin. (3) al art. 175 se aplică de către judecătorul de instrucţie. Procurorul controlează legalitatea reţinerii persoanei. Procurorului i se prezintă în mod obligatoriu de către organul de urmărire penală o comunicare în scris privitoare la reţinerea persoanei. Această măsură se îndeplineşte în decurs de până la 6 ore de la întocmirea procesului verbal de reţinere. în cazul constatării temeiurilor arătate în alin. (1) al art. 174, procurorul dispune eliberarea imediată a persoanei. în scopul exercitării atribuţiilor de conducere şi dirijare a urmăririi penale, procurorul, conform pct. 14) din alin. (1) al art. 52, dă indicaţii. Numai indicaţia scrisă generează efectele legale scontate. Procurorul poate întocmi ordonanţe în vederea efectuării acţiunilor procesuale, cu următoarele excepţii: adresează în instanţa de judecată demersuri pentru obţinerea autorizării arestării şi prelungirii acesteia, liberării provizorii a persoanei reţinute sau arestate, sechestrului corespondenţei şi ridicării ei, interceptării comunicărilor, suspendării provizorii a învinuitului din funcţie, urmăririi fizice şi prin mijloace electronice a

Partea generală

173

persoanei, exhumării cadavrului, controlului video şi audio al încăperii, instalării în încăpere a mijloacelor

tehnice de înregistrare audio şi video, controlării comunicărilor cu caracter informativ adresate bănuitului, internării persoanei în instituţie medicală pentru efectuarea expertizei şi a altor acţiuni pentru care se cere autorizarea judecătorului de instrucţie. Datorită instituirii controlului judiciar în etapa urmăririi penale acţiunile procesuale, măsurile operative de investigaţie şi de aplicare a măsurilor procesuale de constrângere care limitează drepturile şi libertăţile constituţionale ale persoanei se pot efectua numai cu autorizarea judecătorului de instrucţie la demersul procurorului. Demersurile procurorului trebuie să corespundă cerinţelor arătate în art. 304 din CPP. Procurorul care exercită conducerea urmăririi penale este în drept să efectueze personal acţiuni procesuale ori poate să asiste la desfăşurarea lor. în procesul-verbal al acţiunii procesuale se consemnează faptul participării procurorului. Potrivit prevederilor art. 109-110 din CPP, procurorul poate solicita concursul judecătorului de instrucţie la efectuarea audierii. Procurorul restituie, conform pct. 19) din alin. (1) al art. 52 din CPP, dosarele penale în baza temeiurilor arătate în art. 292 din CPP în scopul completării urmăririi penale ori eliminării încălcărilor de lege. Dosarele penale, în acest caz, vor fi însoţite de ordonanţe cu indicaţiile scrise ale procurorului.

Prin ordonanţă motivată, procurorul care conduce urmărirea penală înlătură ofiţerul de urmărire penală care a admis încălcarea dispoziţiilor legale. în funcţie de natura şi gradul de pericol al faptei, se pot aplica diferite măsuri de influenţă. Aceasta poate fi sesizarea privind aplicarea sancţiunii disciplinare sau pornirea urmăririi penale pentru atragerea la răspundere penală. Examinând raportul organului de urmărire penală şi materialele cauzei, în funcţie de suficienţa probelor acumulate, procurorul emite ordonanţa de punere sub învinuire (art. 281 din CPP); înaintează acuzarea (art. 282 din CPP) şi audiază în condiţiile prevăzute de art. 104 din CPP învinuitul. La terminarea urmăririi penale, potrivit art. 293 din CPP, procurorul îi informează pe învinuit, reprezentantul lui legal, apărător, partea vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă şi reprezentanţii lor despre terminarea urmăririi penale şi despre locul şi timpul când ei pot lua cunoştinţă de materialele urmăririi penale. După prezentarea materialelor de urmărire penală, procurorul întocmeşte rechizitoriul (art. 296) şi dispune transmiterea cauzei în instanţa de judecată. Responsabilitatea deosebită a procurorului în legătură cu desfăşurarea urmăririi penale confirmă incontestabil rolul său de "stăpân" al primei faze a procesului penal.

174

DREPT PROCESUAL PENAL

II) Reprezintă învinuirea în instanţa de judecată având calitatea procesuală de acuzator de stat. în cursul judecării cauzei, procurorul reprezintă învinuirea în numele statului. Participarea procurorului la judecarea cauzei este obligatorie. La judecarea cauzei în mod obligatoriu participă procurorul care a condus urmărirea penală sau a efectuat-o personal. Spre deosebire de Codul de procedură penală din 1961, prevederile procesual penale în vigoare pun capăt discuţiilor privitor la calitatea procurorului" în judecată, atribuindu-i poziţia de parte în proces şi subiect principal al acuzării. De-a lungul anilor chestiunea principală care suscita mereu discuţii era scopul pentru care vine procurorul în instanţa judecătorească. La această întrebare juriştii, în anumite timpuri, au dat răspunsuri diferite. Mai întâi s-a argumentat că procurorul nu supraveghează judecata, ci participă în activitatea ei în formele stabilite de lege, transmiţându-i spre examinare cauzele penale intentate şi investigate (M. C. CrporoBHH, YzonoBHuă npou,ecc, MocKBa, 1946, c. 489). Pe parcurs, în urma polemicii cu adversarii acestui punct de vedere, autorul şi-a modificat opinia. în mersul discuţiei, s-a conturat ideea că procurorul care pledează în judecată în calitate de acuzator ocupă o poziţie bifuncţională: el este nu numai parte în proces, dar şi organ de ocrotire a legalităţii. în activitatea procurorului erau relevate două aspecte, realizate prin susţinerea acuzării şi formularea concluziilor. Aici îşi găseau expresie cele două funcţii procesuale ale procurorului la judecarea în fond - acuzarea şi supravegherea legalităţii (M. 71. LUmpiuaH, TlpoKypop e yioiioenou npou,ecce (Cmadux cyde6noio pa3âupaine/ibcmea), K)pn3flaT, MocKBa, 1948, c. 53; P. J\. PaxyHOB, YnacmHUKu yzonoeHO-nponeccya/ibHou denmenwocrmi, M3flaTe;ibCTBO K3.71., MocKBa, 1961, c. 171). Unii dintre autorii acestei viziuni au încercat să-1 situeze pe procuror deasupra judecăţii în calitatea sa de acuzator de stat. Din teza că procurorul continuă şi în judecată să-şi exercite funcţia sa de organ de supraveghere a legalităţii se ajungea la concluzia eronată că funcţia procurorului în judecată este de a supraveghea activitatea instanţei (B. C. TafleBOCHH, TlpoKypopcKuu Had30p e CCCP, FociopM3flaT, MocKBa, 1956, cap. VI; B. M. BacKOB, ITpoKypop e cyde nepeou uucmaHu,uu, MocKBa, 1968, p. 5; Idem. npoKy-popcKuu nadîop npupaccMompemiu cydaMiiyeoiweHbix den, MocKBa, 1996, p. 54,64-65; A. 71. UwnKMH, Cyw,Hocmbyeono8Ho-npou,eccya7ibHOu cf>yHKu,uu npoKypopa, în Bonpocbi meopuu u npaKtnuKU npoKypopcnoeo nadsopa, CapaTOB, 1974, c.14-21). Alţii, dimpotrivă, opuneau funcţia de supraveghere celei de acuzare, afirmând că acestea sunt incompatibile. Autorii insistau ca funcţia acuzării de stat să-i fie retrasă procuraturii, aşa încât procurorul să rămână doar organ de supraveghere. în ceea ce priveşte funcţia acuzării, ea trebuia exercitată de altcineva, numai nu de procuror. Ei porneau de la postulatul conform căruia procurorul care pledează în calitate de acuzator nu se va putea menţine pe poziţia de organ de supraveghere a legalităţii, că el, în mod sigur, va devia spre poziţia acuzatorului unilateral, părtinitor şi va sacrifica intereselor acestei acuzări interesele legalităţii (14. rterpyxHH, 06sifiifieKmueHOcmu npo-KypopcKozo Had3opa e cyde, în Cou,uanucmuuecKanlaKounocmb, N«6,1969, c. 32-33; B. B. KHOMKOB, UepcneKmueu paieumun nponypopcKozo Had30pa e npaeoaoM zocydapcmae, în Cou,uamtcmuiiecKax 3axoHnocmb, 1989, N»ll, c. 32).

Partea generală

175

Pct. 1) din alin. (1) al art. 53 din CPP indică asupra funcţiei principale a procurorului în instanţa de judecată - reprezentarea acuzării în numele statului. Din punct de vedere semantic, a acuza înseamnă a întreprinde anumite acţiuni privind o persoană, a-i dovedi vinovăţia în încălcarea normelor de Mai târziu, M. S. Strogovici, revenind la subiectul discutat, îşi argumentează punctul de vedere precum că procurorul care pledează în instanţă are statutul procesual de parte în proces, care are împotriva sa apărarea, ca parte egală cu el în drepturi. Prin conţinutul funcţiei exercitate, al activităţii desfăşurate în judecată, procurorul este organ al ocrotirii legalităţii (funcţie exercitată întotdeauna şi pretutindeni, în orice domeniu al activităţii sale), deoarece susţinerea acuzării în instanţa judecătorească nu este altceva decât una din formele de realizare de către procuror a funcţiei de organ de supraveghere a legalităţii (M.C. OrporoBMH, Kypc coeemcKoio yzonoauoio npoupcca, T. 1, HayKa, MocKBa, 1968, c. 223). în acelaşi mod este apreciat statutul procesual al procurorului în judecată şi de alţi autori, care consideră că atât în teorie, cât şi în practică nu se poate renunţa la termenul "parte". Procurorul, acuzându-1 pe inculpat, apără legea, întrucât acuzarea constituie nu un scop în sine, ci doar un mijloc de combatere a criminalităţii, o modalitate de consolidare a legalităţii, ale cărei interese le apără procuratura, inclusiv procurorul care susţine acu zarea în proces (P. J\. PaxyHOB, yuacmmiKu yzoiioeHO-nponeccyanbHou dexmenbHocinu, c. 165). De menţionat opinia conform căreia procurorul este o "parte specială", al cărui statut ca parte se manifestă nu în drepturile lui procesuale, care nu se deosebesc prin nimic de drepturile procesuale ale altor părţi, ci, mai ales şi înainte de toate, în obligaţiile sale procesuale (B. 14. KaMMHCKaa, TloncuaHus! oâeiiHxeMoeo e coeemacoM yzonoenoM npou,ecce, Moscova, 1960, c. 140). Deoarece procurorul şi inculpatul au în judecată funcţii diametral opuse - de acuzare şi de apărare - în procesul de cercetare a probelor ei se manifestă ca două părţi beligerante, fiecare din ele străduindu-se să dovedească justeţea propriilor afirmaţii şi falsitatea poziţiei părţii adverse. Argumentându-se statutul procesual al procurorului în judecată ca parte în proces, se ajungea la concluzia că procurorul, în acelaşi timp, nu înceta a fi ocrotitor şi supraveghetor al legalităţii. însă şi susţinerea acuzaţiei de stat în instanţa de judecată era considerată una din formele de luptă a procurorului pentru legalitate. De aceea, menţionează autorul, susţinerea de către procuror a acuzării în judecată prezintă o realizare concretă, într-o formă specifică, a funcţiei de supraveghere a legalităţii (M. 7J,. IlepnoB, Cyde6noe cnedcmeue e coeemcKOM yionoanoM npou,ecce, MocKBa, 1955, c. 109). Alţi cercetători (B. M. BacKOB, TlpoKypop e cyde nepeou uHcmanuuu, K)pnMT, MocKBa, 1968, c. 5; IloddepMaHue zocydapcmeenHozo oâeuneHun a cyde (nofl pefl. M. n. Mann-. poBa), IOpjiMT, MocKBa, 1970, c. 7-8; A. 71. UbinKMH, Cydeânoe pa36upamenbcmeo a coeemcKOM yionoenoM npou,ecce, CapaTOB, 1962, c. 21) considerau că procurorul în dezbaterile judiciare are doar funcţia de garant al legalităţii. Pornind de la acest postulat, ei se pronunţau împotriva ideii de a reduce statutul procurorului în judecată doar la funcţia de acuzare a inculpatului, dat fiind că lui îi revine, mai întâi de toate, sarcina de supraveghere a legalităţii în procesul penal. Susţ inând acuzarea împotriva persoanei care a săvârşit infracţiunea, procurorul apără legalitatea, străduindu-se să obţină o interpretare unitară şi o aplicare echitabilă de către instanţă a pedepsei penale. în acelaşi timp, el urmăreşte ca judecata să respecte toate normele de procedură în scopul preveni rii eventualelor încălcări ale intereselor legitime ale participanţilor la proces. De aceea, după cum

consideră adepţii acestui punct de vedere, procurorul realizează în judecată

doar funcţia de supraveghere şi nu este parte, adică acuzator.

176

D R E P T PROCESUAL P E N A L

comportament, a o demasca într-o faptă ilegală, reprobatoare58. Dat fiind că în procedura penală este vorba doar despre infracţiuni, prin acuzare se desemnează activitatea procesuală strict reglementată de lege în scopul demascării făptuitorului. Doctrina şi jurisprudenţa includ în termenul acuzare patru componente semantice. Primul reflectă activitatea organului sau a subiectului acuzator, care demască o anumită persoană în săvârşirea infracţiunii; al doilea redă activitatea acuzatorului în calitatea sa de parte; al treilea indică obiectul acu zării şi cel de-al patrulea sens este legat de denumirea procurorului ca parte a acuzării în judecată. Primele două sensuri se referă la exercitarea funcţiei de acuzare. Făcând abstracţie de unele divergenţe neprincipiale, putem afirma că acuzarea cuprinde: a)descrierea în actele procedurale a acţiunii (inacţiunii) ilicite, incriminate unei persoane concrete; b)activitatea procesuală a organelor şi a persoanelor autorizate cu acest drept în scopul demascării vinovatului de săvârşirea infracţiunii şi condamnarea lui59. Acuzarea trebuie distinsă în sens material (substanţial) şi în sens procesual (formal). Sensul material (substanţial) al acuzării cuprinde totalitatea faptelor cu pericol social şi ilicite, stabilite în cauză şi incriminate potrivit legii penale, pentru care persoana este condamnată, iar sensul procesual - activitatea legală a organelor şi persoanelor competente în vederea demascării făptuitorului în săvârşirea faptei incriminate şi a argumentării răspunderii penale în scopul condamnării lui. Acuzarea în sens material conţine trei elemente structurale: fabula, formularea juridică şi încadrarea juridică. Fabula acuzării cuprinde faptele stabilite în cauză, reprezentând latura de fapt, întotdeauna strict individuală şi irepetabilă. Stabilirea faptelor ce constituie fabula acuzării, relevarea indicilor lor juridici creează condiţiile necesare, premisele pentru următoarea parte componentă a acuzării - încadrarea juridică. Aici se are în vedere rezultatul activităţii de acuzare, adică recunoaşterea oficială şi fixarea corespunzătoare

5S

^

Dicţionar uzual al limbii române. Litera, Chişinău, 1999, p. 197. Tatiana Vizdoga, Exercitarea acuzării in instanţa de fond: probleme şi perspective. Rezumatul tezei de doctor în drept. Chişinău, 2002, p. 4.

Partea generală

177

a concluziei că fapta incriminată cu formularea juridică respectivă cade sub incidenţa unei anumite norme de drept penal. Activitatea desfăşurată de către procuror şi statutul procesual în instanţa de judecată sunt determinate de principiul contradictorialităţii, ceea ce înseamnă că: acuzatorul prezintă acuzarea în instanţa de judecată, dar nu el soluţionează cauza. Soluţionarea chestiunii despre vinovăţia inculpatului este prerogativa judecăţii, care acţionează în exclusivitate ca organ al justiţiei; acuzatorul şi inculpatul pledează în proces în calitate de părţi, adică în calitate de astfel de participanţi, care au un anumit interes procesual şi cărora legea le-a oferit drepturi egale pentru dovedirea propriilor afirmaţii şi contestării argumentelor celuilalt (ale părţii adverse); instanţa de judecată nu este dependentă de poziţiile părţilor; ea analizează sub toate aspectele probele prezentate de ele, în baza cărora pronunţă hotărârea. Egalitatea procurorului cu celelalte părţi poate fi apreciată în sensul că procurorul, ca parte a acuzării, inculpatul şi apărătorul, ca parte a apărării, dispun de drepturi procesuale egale, care le permit a-şi susţine şi a-şi argumenta cerinţele şi afirmaţiile, a-şi dovedi justeţea şi legalitatea revendicărilor lor. în acelaşi timp, drepturile procesuale oferă posibilitatea de a contesta, a demonstra netemeinicia şi inconsistenţa afirmaţiilor părţii adverse. Egalitatea drepturilor procurorului cu ale celorlalte părţi poate fi interpretată şi în sensul datoriei lui de a se supune, împreună cu alte părţi, unui regulament de procedură unic privitor la comportamentul părţilor şi forma activităţii lor în instanţă. în acest scop, procurorul prezintă în şedinţa de judecată probele acumulate la urmărirea penală. Ţinând cont de prevederile alin. (3) al art. 19 din CPP, apreciem că acuzatorului de stat i se impune un rol activ în vederea cercetării sub toate aspectele, complet şi obiectiv, a tuturor circumstanţelor cauzei. în condiţiile contradictorialităţii procesului judiciar penal procurorul participă la examinarea probelor prezentate de partea apărării. Un rol aparte în şedinţa de judecată îl are dreptul procurorului de a face demersuri şi de a-şi expune părerea asupra chestiunilor ce apar în timpul judecăţii. Demersul se cere motivat. Dacă se înaintează câteva demersuri sau un demers conţine mai multe solicitări, motivarea trebuie adusă în raport cu fiecare dintre acestea. în literatura juridică a fost expusă opinia că lăsarea demersului fără rezolvare limitează drepturile participantului la proces care 1-

a înaintat. în asemenea situaţie el e lipsit de posibilitatea de a

folosi ceea ce cere pentru susţinerea

178

DREPT PROCESUAL PENAL

poziţiei sale la cercetarea judecătorească. în afară de aceasta, dacă instanţa va reveni la examinarea cererii făcute la sfârşitul anchetei judecătoreşti, atunci, în cazul satisfacerii ei, inevitabil se tergiversează procesul judiciar60. Având în vedere că în cursul judecării sunt prezentate probele acumulate la urmărirea penală, în plus putându-se administra şi probe noi, este posibil să apară date care conduc la concluzia că încadrarea juridică dată faptei trebuie schimbată. Prin urmare, dacă probele cercetate în şedinţa de judecată dovedesc incontestabil că inculpatul a săvârşit o faptă mai gravă sau a săvârşit şi alte infracţiuni decât cea încriminată prin rechizitoriu, procurorul care participă la judecarea cauzei penale în primă instanţă, conform pct. 3) din alin. (1) al art. 53 din CPP, solicită de la instanţă cauza pentru a formula o acuzare mai gravă. în cazul când probele în acuzare sunt insuficiente, procurorul, în condiţiile alin. (2) al art. 326 din CPP, solicită instanţei amânarea examinării cauzei pe un termen de până la o lună, la necesitate fiind posibilă prelungirea până la 2 luni în scopul administrării probelor noi (art. 326 din CPP). Dacă noua încadrare juridică atrage competenţa de judecată a instanţei ierarhic superioare, se procedează conform dispoziţiilor art. 44 din CPP (declinarea de competenţă). în pct. 4) din alin. (1) al art. 53 din CPP se prevede capacitatea procurorului de a modifica încadrarea juridică a infracţiunii săvârşite de inculpat dacă în cursul cercetărilor judecătoreşti se va constata faptul săvârşirii unei infrac ţiuni cu un grad de pericol social mai redus prin excluderea circumstanţelor agravante ori reîncadrarea după o nouă normă a Codului penal care prevede o pedeapsă mai blândă. în cazul efectuării incomplete a urmăririi penale, procurorul înaintează demers instanţei cu scopul amânării şedinţei de judecată pe o perioadă de până la o lună pentru a înainta noi probe care confirmă acuzarea. Dacă prezentarea probelor noi în termenul indicat nu s-a efectuat, instanţa va pronunţa soluţia în baza probelor existente. Sub aspectul administrării probelor noi se arată (pct. 6) din alin. (1) al art. 53 din CPP) că procurorul dă indicaţii în scris organului de urmărire penală privitor la efectuarea acţiunilor procesuale în acest scop. în dezbaterile judiciare procurorul ţine discursul în acuzare (art. 278 din CPP), prin care face totalurile întregii sale activităţi.

Partea general ă

179

In pct. 2) din alin. (1) al art. 53 din CPP se foloseşte greşit termenul "dezbateri judiciare". Dezbaterile judiciare, potrivit art. 377-378 din CPP, reprezintă cea de-a treia etapă a judecăţii în prima instanţă şi constau din cuvântările procurorului, părţii vătămate etc.

Procurorul care a participat la judecarea cauzei exercită căile ordinare de atac în condiţiile art. 401, 421, 438 din CPP. Procurorul-acuzator de stat dispune şi de alte drepturi şi obligaţii, în special cele reglementate în art. 320, 326, 328, 333, 336 din CPP ş.a. III) Exercită alte atribuţii prevăzute de lege. Alte atribuţii prevăzute de lege presupun: obligaţia de a lua măsuri pentru asigurarea securităţii participanţilor la proces (art. 215 din CPP); obligaţia de a stabili cauzele şi condiţiile care au contribuit la săvârşirea infracţiunii şi de a sesiza persoanele şi organele competente în scopul de a lua măsuri de înlăturare a acestor cauze şi condiţii (art. 216-217 din CPP); dreptul şi obligaţia de a participa la şedinţele de judecată desfăşurate potrivit art. 305, 308 din CPP ş.a. Procurorul General poate ataca cu recurs în anulare la Curtea Supremă de Justiţie orice hotărâre judecătorească revocabilă după epuizarea căilor ordinare de atac. Accentuăm că dacă recursul în anulare se exercită în favoarea condamnatului, nu este obligatorie utilizarea căilor ordinare de atac. Conform prevederilor art. 460 din CPP, procurorul de nivelul instanţei care a judecat cauza în fond poate iniţia procedura de revizuire a procesului penal. în etapa punerii în executare a hotărârilor judecătoreşti

procurorul participă în mod obligatoriu la şedinţa de judecată privind soluţionarea chestiunilor privind punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti (art. 471 din CPP); el este în drept (art. 472 din CPP) să atace cu recurs încheierea instanţei şi să participe în şedinţa de judecată privind examinarea plângerilor împotriva actelor organului sau instituţiei care pune în executare hotărârea judecătorească de condamnare (art. 473 din CPP).

1.2. Atribuţiile procurorului în latura civilă a cauzei Alături de latura penală a procesului penal procurorul este învestit cu atribuţii şi sub aspectul laturii civile. Astfel, potrivit alin. (2) al art. 51, procurorul fSte în drept să pornească o acţiune civilă (art. 219 CPP) împotriva învinuitului, inculpatului sau a persoanei care poartă răspundere delictuală pentru ţapta acestora în două situaţii: ., a) în interesul persoanei vătămate care se află în stare de imposibilitate (din cauză de sănătate, vârstă înaintată, incapabilitate) sau de dependenţă faţă de învinuit, inculpat (materială, de serviciu) ori din alte motive nu-şi poate realiza singură dreptul de a porni acţiunea civilă. Acţiunea în apărarea intereselor persoanei incapabile poate fi înaintată de procuror indiferent de existenţa cererii persoanei interesate sau

180

DREPT PROCESUAL PENAI.

a reprezentantului ei legal. Cât priveşte acţiunea în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale celorlalte categorii, poate fi iniţiată numai la cererea scrisă a persoanei interesate, b) în interesul statului ce ţine de: -formarea şi executarea bugetului; -protecţia proprietăţii aflate în posesia exclusivă a statului; -protecţia mediului ambiant şi alte cazuri prevăzute în alin. (3) al art. 71 din CPC.

1.3. Abţinerea şi recuzarea procurorului. Soluţionarea recuzării procurorului Abţinerea şi recuzarea sunt remediile procesuale prin intermediul cărora procurorul este înlăturat sau se abţine de la desfăşurarea procesului penal în situaţiile în care ar exista neîncredere privitor la imparţialitatea şi obiectivitatea îndeplinirii atribuţiilor de serviciu într-o cauză penală concretă. în pct. 1) din alin. (1) al art. 54 se arată că dispoziţiile art. 33 din CPP se aplică procurorului în mod corespunzător. Prin urmare, procurorul nu poate participa într-o cauză penală: a) dacă prin infracţiune lui personal sau persoanelor indicate în pct. 1) din alin. (2) al art. 33 li s-au cauzat daune morale, fizice sau materiale; b) dacă potrivit prevederilor Codului civil al Republicii Moldova poartă răspundere materială pentru dauna cauzată prin infracţiune; c) dacă este martor sau deţine alte informaţii importante pentru rezolvarea cauzei penale (de exemplu, a participat în calitate de specialist, expert, apărător etc. în cauză). Situaţia de incompatibilitate este prezentă independent de recunoaşterea sau nerecunoaşterea într-o anumită calitate procesuală în cauză (parte vătămată, parte civilă, parte civilmente responsabilă) sau citarea ca martor. S-a arătat61 că nu poate participa în cauză procurorul dacă urmărirea penală a fost pornită în baza datelor căpătate în cadrul măsurilor operative de investigaţie efectuate de persoana cu funcţii de răspundere cu care se găseşte în relaţii de rudenie. Este situaţie de incompatibilitate şi cazul prezentării învinuirii în judecată într-o cauză penală în care ofiţerul de urmărire penală se află în legătură de rudenie, deşi conducerea urmăririi penale a fost exercitată de un alt procuror.

Ion Neagu, Tratat de drept procesual penai, op. cit., p. 302.

Partea generală

181

în pct. 2) din alin. (1) al art. 54 din CPP se indică asupra incompatibilităţii procurorului pe motiv că nu poate deţine această funcţie în baza legii sau a sentinţei instanţei de judecată. Prin inadmisibilitate a deţinerii funcţiei de procuror în baza legii se are în vedere lipsa măcar a uneia din condiţiile prevăzute în art. 19-20 din Legea cu privire la procuratură pentru candidaţii la funcţia de procuror. Nu va putea îndeplini obligaţiile de procuror în procesul penal persoana fată de care, în condiţiile art. 29 din Legea cu privire la procuratură, Procurorul General a emis ordin despre suspendarea din funcţie. De asemenea, nu va putea îndeplini obligaţiile de procuror prsoana în privinţa căreia instanţa de judecată a aplicat, în temeiul art. 65 din CP, pedeapsa cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii pe un termen de la 1 la 5 ani etc. în ceea ce îl priveşte pe procuror, acesta nu poate fi incompatibil în cazul când a participat la exercitarea urmăririi penale, a condus sau a controlat ac ţiuni de procedură penală sau a reprezentat învinuirea în instanţa de judecată (alin. (2) al art. 54). Dimpotrivă, se impune necesitatea participării la judecarea cauzei anume a procurorului care a condus sau a efectuat de sine stătător urmărirea penală. Participarea altui procuror se dispune de procurorul ierarhic superior în caz de imposibilitate a participării acestuia. Hotărârea se cere motivată (art. 320 din CPP). Procurorul aflat în incompatibilitate are obligaţia să facă declaraţie de abţinere de la participare în cauza respectivă (alin. (3) al art. 54). Deşi în lege nu se prevede în mod expres, menţionăm că declaraţia de abţinere se face de îndată ce procurorul a luat cunoştinţă de existenţa cazului de incompatibilitate. Declaraţia se face în formă scrisă şi conţine expunerea succintă a motivului. Obligaţia de abţinere are un caracter moral şi în cazul neîndeplinirii ei procurorul aflat în incompatibilitate poate fi sancţionat disciplinar (lit. "e" a art. 27 din Legea cu privire la procuratură). Condiţia impusă în acest caz este că procurorul să fi ştiut că nu poate participa la desfăşurarea procesului penal. Pentru motivele arătate în alin. (1) al art. 54 din CPP procurorul poate fi recuzat de către bănuit, învinuit, inculpat, apărător, partea vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă şi

reprezentanţii lor. în funcţie de faza procesului penal la care se declară abţinerea sau recuzarea, competenţa de soluţionare aparţine Procurorului

General ori judecătorului de la Curtea Supremă de Justiţie (prin ordonanţă sau încheiere motivată) la urmărirea penală, iar în cursul judecării în prima instanţă, în apel, în recurs

182 DREPT PROCESUAL PENAL

şi la judecarea căilor extraordinare de atac - de către instanţa respectivă prin încheiere motivată. Ordonanţa şi încheierea prin care s-a soluţionat abţinerea şi recuzarea nu sunt supuse căilor de atac.

§2. Organul de urmărire penală. Conducătorul organului de urmărire penală. Ofiţerul de urmărire penală 2.1. Organul de urmărire penală La efectuarea urmăririi penale, alături de procuror, participă organul de urmărire penală. S-a arătat62 că marea majoritate a activităţilor legate de desfăşurarea urmăririi penale sunt realizate de către organele de urmărire penală. O particularitate esenţială a organelor de urmărire penală este faptul că ele nu participă sub nici o modalitate la desfăşurarea judecării cauzei. Deci, organul de urmărire penală nu interacţionează niciodată în mod direct cu instanţele de judecată la realizarea procesului penal. Prevederile legale stipulează obligaţia organului de urmărire penală de a desfăşura activităţile cerute de lege pentru cercetarea sub toate aspectele, complet şi obiectiv, a tuturor circumstanţelor cauzei, însă, datorită conducerii exercitate de procuror şi controlului judiciar instituit asupra fazei urmăririi penale, organele de urmărire penală nu vor putea îndeplini toate actele din proprie iniţiativă, legea stabilind că unele vor fi îndeplinite numai după ce propunerile lor au fost încuviinţate, autorizate sau confirmate de către procuror şi judecătorul de instrucţie. Noul Cod de procedură penală a prevăzut un sistem unitar al organelor de urmărire penală. în codul anterior organele de urmărire penală erau de două categorii: organe de anchetă penală şi organe de cercetare penală63. Pentru unificarea acestor forme paralele este prevăzută o formă unică de realizare a urmăririi penale. în scopul materializării acestei concepţii au fost reorganizate şi organele de urmărire într-un sistem unitar. Potrivit alin. (1) al art. 55 din CPP, urm ărirea penală se efectuează de ofiţerii de urmărire penală ai Ministerului Afacerilor Interne, Serviciul de

62 63

Ion Neagu, Tratat de drept procesual penal, op. cit., p. 138. Despre modalităţile urmăririi penale, organele de anchetă penală şi de cercetare

Partea generală

183

penală a se vedea Dumitru Roman, Tatiana Vizdoagă, Andrei Grigoriu, Organele de ocrotire a normelor de drept, Cartier, Chişinău, 2001, p. 157-163.

Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova, Departamentului Vamal şi Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei. Din punctul de vedere al organizării şi funcţionării, organele de urmărire penală prezintă unele aspecte specifice în raport cu instanţele judecătoreşti şi Procuratura. în cazul Procuraturii, de exemplu, există o singură subordonare a tuturor procurorilor pe linie ierarhică, în timp ce în cazul organelor de urmărire penală există o subordonare dublă. Mai întâi, organele de urmărire penală sunt subordonate pe linie administrativă organelor ierarhic superioare din cadrul instituţiilor în care sunt organizate şi, în al doilea rând, sub aspectul efectuării urmăririi penale, aceste organe se subordonează procurorului. în cadrul subordonării administrative organele de urmărire penală sunt obligate să se conformeze cel mai frecvent în ceea ce priveşte organizarea activităţii de urmărire penală şi a unor aspecte tehnico-tactice în acest sens. Subordonarea organelor de urmărire penală faţă de procuror este considerată ca fiind funcţională (profesională) şi implică obligaţia executării indicaţiilor procurorului care conduce urmărirea penală. Din această perspectivă organul ierarhic superior din cadrul instituţiilor enumerate în alin. (1) al art. 56 nu are posibilitatea legală de a anula indicaţiile procurorului. în atribuţiile organelor de urmărire penală legiuitorul a prevăzut efectuarea tuturor actelor procesuale, inclusiv măsuri operative

de investigaţie, cu excepţia celor date prin lege (art. 52) în competenţa exclusivă a procurorului. Din prevederile art. 55 din CPP deducem atribuţiile: a)în vederea efectuării măsurilor operative de investigaţie; b)în scopul prevenirii şi curmării infracţiunilor; c)în vederea pornirii şi efectuării urmăririi penale (potrivit art. 274,279 din CPP); d)în vederea asigurării acţiunii civile sau a unei eventuale confiscări a bunurilor dobândite ilicit, potrivit art. 202 din CPP. întreaga activitate a organelor de urmărire penală se exercită sub controlul procurorului căruia legiuitorul i-a acordat prerogativa ultimului cuvânt în privinţa măsurilor de care depinde desfăşurarea urmăririi penale (bunăoară: ptmerea sub învinuire şi ascultarea învinuitului, adresarea demersurilor în Cazurile prevăzute de lege în instanţa de judecată pentru a obţine autorizarea de efectuare a acţiunilor procesuale, încetarea procesului penal, scoaterea persoanei de sub urmărire penală ş.a.). în cazul constatării infracţiunii şi începerii acţiunilor procesuale, organul de urmărire penală este obligat să anunţe imediat procurorul, impunându-se respectarea dispoziţiilor alin. (3) al art. 274 prin care organul de urmărire pe nală, în termen de cel mult 24 ore de la data începerii urmăririi penale, este

184

DREPT PROCESUAL P E N A L

obligat să-i prezinte rezoluţia sau procesul-verbal de începere a urmăririi penale pentru confirmare şi fixarea termenului rezonabil al urmăririi penale.

2.2. Conducătorul organului de urmărire penală şi atribuţiile lui în cauzele penale, atribuţiile de conducător al organului de urmărire penală le execută ofiţerul de urmărire penală din Ministerul Afacerilor Interne, Serviciul de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova, Departamentul Vamal, Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei, numit în modul stabilit de lege şi care acţionează în limitele competenţei sale (alin. (1) al art. 56 din CPP). Atribuţiile conducătorului organului de urmărire penală pot fi divizate în următoarele categorii: a) controlul asupra efectuării la timp a acţiunilor de descoperire şi prevenire a infracţiunilor; b) întreprinderea măsurilor pentru asigurarea efectuării sub toate aspectele, complet şi obiectiv, a urmăririi penale; c) asigurarea înregistrării, în modul stabilit, a sesizărilor despre săvârşirea infracţiunilor. Deci, conducătorul organului de urmărire penală în calitatea sa de participant din partea acuzării, în limitele competenţelor legale, exercită sub aspect procesual controlul asupra activităţii ofiţerilor de urmărire penală din subordine. Calitatea de conducător al organului de urmărire penală nu-1 împiedică să desfăşoare personal şi nemijlocit urmărirea penală. în scopul asigurării unui regim optim de funcţionare a organului de urmărire penală conducătorul are competenţa de a desemna ofiţerul de urmărire penală sau mai mulţi ofiţeri de urmărire penală pentru exercitarea urmăririi penale într-o cauză concretă. Efectuarea urmăririi penale de către mai mulţi ofiţeri de urmărire penală se dispune prin ordonanţă în cauze complicate sau de mari proporţii numai cu încuviinţarea procurorului (alin. (1) al art. 256 din CPP). Conducătorul organului de urmărire penală exercită controlul asupra efectuării la timp a acţiunilor de descoperire şi prevenire a infracţiunilor. în acest sens, sistematic cere ofiţerilor de urmărire penală pentru examinare materialele cauzelor penale cu scopul de a verifica: respectarea termenelor rezonabile de urmărire penală fixate de către procuror, asigurarea drepturilor şi libertăţilor părţilor şi a altor persoane participante la procesul penal,

Partea generală

185

corespunderea statutului procesual al participantului la proces cu împrejurările de fapt ale

cauzei, efectuarea acţiunilor de urmărire penală în strictă conformitate cu prevederile legii procesual penale. La constatarea anumitor derogări de la lege sau, considerând necesară efectuarea unor acţiuni procesuale, conducătorul organului de urmărire penală dă indicaţii scrise ofiţerului de urmărire penală. Pentru ofiţerul de urmărire penală indicaţiile scrise au caracter obligatoriu. în sfera competenţelor conducătorului organului de urmărire penală se include şi controlul asupra respectării procedurii de înregistrare a sesizărilor despre săvârşirea infracţiunilor. Potrivit Instrucţiei privind modul de primire, înregistrare, evidenţă şi examinare a sesizărilor şi a altor informaţii despre infracţiuni, pct. 31, conducătorul organului de urmărire penală efectuează zilnic în subdiviziunile subordonate controlul respectării procedurii de primire, înregistrare şi evidenţă a sesizărilor, iar în cazurile necesare aplică măsuri de influenţă asupra subalternilor care au comis abateri de la prevederile Instrucţiunii. De asemenea, conducătorul organului de urmărire penală organizează verificarea plenitudinii evidenţei sesizărilor înregistrate în Registrele nr. 1 şi nr. 2 cu datele altor surse de informaţie, inclusiv a certificatelor utilizate. Asupra rezultatelor verificării, trimestrial, în 3 exemplare se întocmeşte actul de

verificare a stării disciplinei de înregistrare şi evidenţă care urmează a fi prezentat procurorului respectiv şi organului ierarhic superior până la data de 10 a lunii următoare, după expirarea perioadei de raport. Al treilea exemplar se anexează la dosarul de nomenclator respectiv.

2.3. Ofiţerul de urmărire penală şi atribuţiile lui Ofiţerul de urmărire penală este persoană cu funcţie de răspundere din Ministerul Afacerilor Interne, Serviciul de Informaţii şi Securitate, Departamentul Vamal, Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei, împuternicită în numele statului să efectueze urmărirea penală în cauze penaJe(alin. (1) al art. 57 din CPP). Competenţa ofiţerului de urmărire penală este reglementată prin prevederile art. 57, 266-269 din CPP. în calitatea sa de subiect al procesului penal ofiţerul de urmărire penală este unul dintre participanţii părţii acuzării. Cu toate acestea, în mod întemeiat se poate afirma că cercul competenţelor legale, ca şi în cazul procurorului, cuprinde obligaţia de a lua toate măsurile prevăzute de lege pentru cercetarea sub toate aspectele, completă şi obiectivă, a tuturor circumstanţelor care dovedesc vinovăţia bănuitului, învinuitului, cât şi cele care îl dezvinovăţesc,

186

DREPT PROCESUAL PENAL

atât circumstanţele care îi atenuează, cât şi cele care îi agravează răspunderea (alin. (3) al art. 19; alin. (1) al art. 96; alin. (1) al art. 254 din CPP). Prin prevederile Codului de procedură penală în vigoare a fost limitată considerabil independenţa procesuală a ofiţerului de urmărire penală în raport cu statutul procesual al anchetatorului penal (Codulpenal din 1961). Deşi legiuitorul a prevăzut pentru ofiţerul de urmărire penală atribuţii largi în vederea desfăşurării urmăririi penale şi administrării probelor necesare rezolvării tuturor aspectelor cauzei, totuşi observăm că el nu este în drept: a)să aplice măsuri preventive; b)să se adreseze în instanţa de judecată cu demers în condiţiile art. 300-303 din CPP; c) să emită ordonanţă de punere sub învinuire şi să audieze învinuitul ş.a. Ofiţerul de urmărire penală asigură înregistrarea infracţiunilor64. O dată cu înregistrarea sesizării despre infracţiune prin rezoluţie sau pro-ces-verbal se dispune începerea urmăririi penale. Rezoluţia sau, după caz, pro-cesul-verbal de începere a urmăririi penale, pe lângă alte materiale acumulate neîntârziat (în termen de 24 ore), se transmit procurorului. Procurorul care efectuează conducerea urmăririi penale confirmă pornirea urmăririi penale, iar în prezenţa condiţiilor legale (art. 275) confirmă prin rezoluţie motivată propunerea de a nu porni urmărirea penală. Actul procedural generează efectele juridice scontate din momentul confirmării de către procuror. Constatându-şi necompetenţa, ofiţerul de urmărire penală face propunerea de transmitere a cauzei după competenţă, pe care o înaintează procurorului care exercită conducerea urmăririi penale în condiţiile alin. (1), (2) ale art. 271 din CPP, dar nu înainte de a efectua acţiunile procesuale ce nu suferă amânare conform art. 272 din CPP. Cu această ocazie ofiţerul de urmărire penală va depune procurorului un demers motivat. Ofiţerului de urmărire penală i se impune responsabilitatea pentru respectarea dispoziţiilor legale la efectuarea urmăririi penale, inclusiv respectarea termenului rezonabil arătat în art. 259 din CPP. în cazul în care ofiţerul de urmărire penală consideră necesară efectuarea acţiunilor prevăzute de art. 301 din CPP (acţiunile

Partea generală

187

legate de limitarea inviolabilităţii persoanei, domiciliului, limitarea secretului corespondenţei, convor-

birilor telefonice, comunicărilor telegrafice), prin demers motivat, el propune procurorului care exercită conducerea urmăririi penale înaintarea în instanţa de judecată a demersurilor în vederea obţinerii autorizaţiilor corespunzătoare. Ofiţerul de urmărire este în drept să solicite documente şi materiale care conţin date despre infracţiune şi despre persoanele care au săvârşit-o; la necesitate, el poate dispune efectuarea reviziei documentare, inventarierii, expertizei departamentale ş.a. Acestea au valoare obligatorie pentru toţi subiecţii de drept şi urmează a fi executate întocmai în termenele solicitate. Ofiţerul de urmărire penală conduce măsurile operative de investigaţie (pct. 9) din alin. (2) al art. 57 din CPP). Lit. B a art. 12 din Legea cu privire la poliţie65 obligă organele care exercită activitatea operativă de investigaţie să îndeplinească însărcinările în scris ale ofiţerului de urmărire penală referitoare la măsurile operative de investigaţii pentru cauzele penale primite de organele respecive în procedură. Pentru realizarea unei acţiuni procesuale de către un alt organ de urmărire penală, de acelaşi grad, din altă localitate, atunci când nu are posibilitatea de a efectua nemijlocit acţiunea, ofiţerul de Modul de înregistrare a infracţiunilor se prevede în Instrucţiunea cu privire la modul de primire, înregistrare, evidenţă şi examinare a sesizărilor şi a altor informaţii despre infracţiuni aprobată prin Ordinul nr. 124 / 319/ 41/ 172 - 0/101 la 26 august 2003.

urmărire penală solicită actul prin comisie rogatorie. Potrivit pct. 11) din alin. (2) al art. 57 din CPP, în vederea asigurării în bune condiţii a efectuării urmăririi penale, organul de poliţie execută dispoziţiile ofiţerului de urmărire penală. Potrivit pct. 7) al art. 12 din Legea cu privire la poli ţie66, organele de poliţie sunt obligate să îndeplinească însărcinările date de ofiţerul de urmărire penală privind înfăptuirea acţiunilor procesuale. în modul prevăzut de alin. (2) al art. 59 din CPP ofiţerul de urmărire penală recunoaşte partea vătămată, conform alin. (2) al art. 61 din CPP - partea civilă şi potrivit alin. (2) al art. 73 din CPP - partea civilmente responsabilă. Cu această ocazie se întocmesc ordonanţe. în scopul asigurării reparării prejudiciului cauzat prin infracţiune şi al garantării executării pedepsei, a achitării amenzii, ofiţerul de urmărire penală dispune sechestrarea bunurilor mobile şi imobile în conformitate cu prevederile art. 203-210 din CPP. Ofiţerul de urmărire penală soluţionează prin ordonanţă motivată, în circumstanţele arătate în art. 86 din CPP, recuzarea interpretului, a traducă-

65

66

Legea Republicii Moldova privind activitatea operativă de investigaţii, nr. 45-XIII din 12.04.1994, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 5/133 din 30.05.1994. Legea Republicii Moldova cu privire la poliţie, nr. 416-XII din 18.12.1990 (Veştile RSS Moldoveneşti, nr. 12/312, 1990).

188

DREPT PROCESUAL PENAI.

torului, a specialistului (conform prevederilor alin. (9) al art. 87 din CPP) şi a expertului (în baza motivelor arătate în art. 89 din CPP). Ordonanţa prin care s-a soluţionat recuzarea nu este susceptibilă de a fi atacată. Deşi ofiţerul de urmărire penală nu poate dispune personal măsura preventivă aplicată bănuitului, învinuitului, în pct. 17) din alin. (2) al art. 57 din CPP este prevăzută prerogativa de a propune eliberarea bănuitului reţinut până la autorizarea arestării de către instanţă şi de alegere, prelungire, modificare, revocare a măsurilor preventive adresate procurorului care exercită conducerea urmăririi penale. Indicaţiile scrise ale procurorului au caracter obligatoriu pentru ofiţerul de urmărire penală, urmând a fi executate întocmai şi la termenul cerut. Deşi pct. 19) din alin. (2) al art. 57 din CPP prevede dreptul ofiţerului de urmărire penală de a contesta indicaţiile procurorului, această prerogativă nu poate fi realizată pe motivul că Codul nu reglementează modul în care s-ar putea ataca şi organul împuternicit să soluţioneze. Prin urmare, lipseşte mecanismul legal de realizare. Privitor la efectuarea urmăririi penale şi respectarea cerinţelor legale, ofiţerul de urmărire penală, ori de câte ori va fi necesar, va prezenta, la cererea procurorului, explicaţii în scris. în condiţiile art. 280 şi 289 din CPP ofiţerul de urmărire penală prezintă probele acumulate în vederea punerii sub învinuire a făptuitorului. Normele procesuale prevăd posibilitatea ofiţerului de urmărire penală să administreze probele necesare rezolvării tuturor aspectelor cauzei penale, să citeze şi să audieze persoane în calitate de bănuit, parte vătămată, martori. Din cele arătate deducem că ofiţerul de urmărire penală dispune de un arsenal vast de atribuţii în vederea instrumentării cauzelor penale, cu atât mai mult că legea îl îngrădeşte de orice influenţă şi amestec din afară, prevăzând în alin. (4) al art. 57 din CPP următoarele: "în exercitarea atribuţiilor sale ofiţerul de urmărire penală este independent şi se supune prevederilor Codului de procedură penală". S-a arătat că independenţa ofiţerului devine relativă în raport cu procurorul şi conducătorul organului de urmărire penală, indicaţiile scrise ale cărora au caracter obligatoriu. Pentru aceleaşi motive, ca şi procurorul (art. 54 din CPP), ofiţerul de urmărire penală poate fi recuzat.

Partea ge ne ra l ă

189

Recuzarea este soluţionată de procurorul care conduce urmărirea penală.

Prin daună înţelegem paguba, prejudiciul sau vătămarea unei

§3. Victima şi partea vătămată. Ordinea procesuală de constituire. Drepturile şi obligaţiile 3.1. Noţiunea de victimă. Drepturile şi obligaţiile victimei Infracţiunile aduc, prin săvârşirea lor, o anumită vătămare. Această vătămare poate fi suportată de o persoană fizică sau juridică. Pentru prima dată prin normele procesuale penale se instituie statutul persoanei fizice, juridice, căreia i s-au adus daune prin infracţiune până la recunoaşterea printr-o hotărâre (ordonanţă sau încheiere) calitatea de parte vătămată sau parte civilă67. Se consideră victimă orice persoană fizică sau juridică căreia, prin infracţiune, i-au fost aduse daune morale, fizice sau materiale. Calitatea de victimă apare din raportul de drept penal substanţial. Persoana fizică este omul, privit individual, ca titular de drepturi şi obligaţii (art. 17 din Codul civil)™. Persoana juridică este organizaţia care are un patrimoniu distinct şi răspunde pentru obligaţiile sale cu acest patrimoniu, poate să dobândească şi să exercite în nume propriu drepturi patrimoniale şi personale nepatrimoniale, să-şi asume obligaţii, poate fi reclamant şi pârât în instanţa de judecată (art. 55 din Codul civil).

persoane ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni. Dauna morală reprezintă paguba suferită de o persoană ca urmare a atingerii aduse drepturilor sale personale nepatrimoniale (exemplu: reputaţie,

Sub aspect legislativ, statutul persoanei prejudiciate prin infracţiune (căci după acest statut se poate aprecia nivelul general al ocrotirii drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor) nu a fost determinat suficient. Această situaţie s-a creat din cauza că în centrul atenţiei i întotdeauna au fost interesele statului, dar nu ale persoanei concrete; mai importantă era demascarea infractorului, obţinerea condamnării şi pedepsirii lui, iar interesele părţu vătămate rămâneau în umbră. Exista un vid între cel ce a pătimit de pe urma infracţiunn '"{% cel ce a fost recunoscut în ordinea legală parte vătămată. A se vedea: 71. B. EpycHHUbiH, "Homepneeiuuu: yiono6HO-npoi{eccyanmbie acneKmu, in rocydapcmeo u npaeo, 1995, ; N>9, c. 67-70; II.JI HM , 3aKOHodamenwoe onpedeneHue nomepneeweio om npecmyime-HUX, în PoccuucKan wcmuwx, 1995, N»4, c. 40-41; H. CafiaprneB, B. UlHpoKOB, OneHxa cydoM nuHHOcmu u noeebeHun nomepneeiueeo, în PoccuîicKan wcmuHUX, 1996, NolO, c. 48. 68 Codul civil al Republicii Moldova, nr. 1107-XV din 06.06.2002, Monitorul Oficial al Re publicii Moldova, nr. 82-86/661 din 22.06.2002. 67

190

DREPT PROCESUAL PENAL

onoare etc.) sau ca urmare a provocării unei suferinţe morale (exemplu: moartea unei persoane apropiate). Dauna fizică reprezintă paguba suferită de o persoană fizică ca urmare a atingerii aduse vieţii, sănătăţii ori integrităţii sale corporale (exemplu: răpirea de viaţă, cauzarea de leziuni corporale etc). Dauna materială este paguba adusă unui drept patrimonial (exemplu: de proprietate). în legătură cu participarea sa în procesul penal victima dispune de drepturi şi obligaţii.

Drepturile victimei Unul din drepturile centrale ale victimei constă în înregistrarea imediată a sesizării despre infracţiune. Organul de urmărire penală care a primit sesizarea, inclusiv cea declarată oral, eliberează imediat victimei un certificat, în care, potrivit anexei 3 la Instrucţiunea privind modul de primire, înregistrare, evidenţă şi examinare a sesizărilor şi a altor informaţii despre infracţiuni, se vor conţine date privitor la numărul de înregistrare, numele, prenumele petiţionarului (denumirea persoanei juridice), funcţia şi numele celui care a primit sesizarea, denumirea şi adresa organului de urmărire penală, telefonul de serviciu şi timpul când acestea au fost înregistrate. Certificatul include două părţi, dintre care una se eliberează victimei, iar alta obligatoriu rămâne şi se păstrează la persoana oficială a organului care a recepţionat sesizarea. Certificatul nu se eliberează în cazul parvenirii sesizării prin oficiul poştal. Refuzul organului de urmărire penală de a primi plângerea poate fi atacat la judecătorul de instrucţie în termen de 5 zile (alin. (2) al art. 265 din CPP). Victima va fi informată despre rezultatele soluţionării, în mod special despre neînceperea u-'măririi penale (alin. (5) al art. 274 din CPP). Ordonanţa de neîncepere a urmăririi penale poate fi atacată la judecătorul de instrucţie în modul prevăzut de art. 313 din CPP. Victima este în drept să prezinte documente şi obiecte conţinutul şi proprietăţile cărora adeveresc săvârşirea faptei penale sau mărturisesc despre aceasta. La necesitate, victima este în drept să adreseze o cerere suplimentară privitor la vătămarea intereselor sale. Victima persoană fizică, care a suportat daune morale, fizice ori materiale de pe urma infracţiunii, este în drept, potrivit art. 59

partea generală

191

din CPP, să ceară recunoaşterea calităţii sale de parte vătămată.

Victima persoană fizică sau juridică, care a suportat prin infracţiune daune morale şi materiale, poate cere, potrivit art. 61 din CPP, recunoaşterea calităţii procesuale de parte civilă. Victima infracţiunilor arătate în art. 276 din CPP asupra cărora urmărirea penală se porneşte în baza plângerii prealabile se poate împăca cu bănuitul, învinuitul, inculpatul. Victima este în drept să solicite şi să beneficieze în modul stabilit de art. 215 din CPP, de măsuri pentru asigurarea securităţii personale, a membrilor familiei ori a rudelor apropiate, în cazul când aceste persoane pot fi sau sunt ameninţate cu moartea, cu aplicarea violenţei, cu deteriorarea sau distrugerea bunurilor ori cu alte acte ilegale. La acţiunile procesuale la care participă victima este în drept să primească asistenţa juridică calificată de la un avocat ales. Alin. (4) al art. 58 din CPP amplifică drepturile victimei care a suferit de pe urma infracţiunilor deosebit de grave (fapte săvârşite cu intenţie pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoarea pe un termen ce depăşeşte 15 ani) sau excepţional de grave (fapte săvârşite cu intenţie pentru care legea penală prevede detenţiune pe viaţă) contra persoanei. Pentru exercitarea drepturilor arătate nu are nici o valoare juridică faptul dacă i-a fost sau nu recunoscută victimei-persoană fizică

calitatea de parte vătămată şi/sau parte civilă. Astfel, se prevede dreptul de a fi consultat ă, adică a primi explicaţii, sfaturi, Sugestii, a i se întocmi cereri etc; de a beneficia în modul stabilit de art. 70 din CPP de asistenţa juridică a avocatului din oficiu, cu condiţia că victima nu dispu-tW de mijloace băneşti pentru a plăti avocatul ales; de a fi însoţită de o persoană de încredere la toate acţiunile procesuale, inclusiv la şedinţele închise organizate conform alin. (2) al art. 18 din CPP (persoana de încredere poate fi soţul/soţia, o rudă apropiată, prieten sau orice altă persoană la alegerea victimei). în cazul în care în calitate de victimă este o întreprindere, instituţie, organizaţie de stat, ea nu are dreptul să-şi retragă cererea. Pentru denunţare calomnioasă, victima poate fi atrasă la răspundere conform art. 311 din CP. Despre aceasta va fi prevenită în modul prevăzut de aii». (7) al art. 263 din CPP.

Obligaţiile victimei: 1)să se prezinte la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei judecătoreşti şi să dea explicaţii la solicitarea acestor organe; 2)să prezinte, la solicitarea organului de urmărire penală, obiecte, documente şi alte mijloace de probă de care dispune, precum şi mostre pentru cercetarea comparativă;

192

DREPT PROCESUAL PENAI.

3)să accepte a fi supusă examenului medical, la cererea organului de urmărire penală, în cazul în care ea se plânge că i-a fost cauzat prejudiciu fizic; 4)să se supună dispoziţiilor legitime ale reprezentantului organului care îi soluţionează cererea sau ale preşedintelui şedinţei de judecată; 5)să respecte ordinea stabilită în şedinţa de judecată şi să nu părăsească sala de şedinţe fără permisiunea preşedintelui şedinţei. Victima este audiată în condiţiile prevăzute pentru audierea martorului. Victima care face declaraţii calomnioase cu bună ştiinţă poartă răspundere penală conform prevederilor art. 311 din CP. Victima acţionează în procesul penal nemijlocit sau prin reprezentanţi.

3.2. Partea vătămată. Noţiunea. Ordinea procesuală de constituire. Drepturile şi obligaţiile Persoana fizică căreia prin infracţiune i s-a cauzat un prejudiciu moral, fizic sau material poate avea calitatea de parte vătămată. Condiţia cerută de alin. (1) al art. 59 din CPP este acordul victimei, prin care trebuie avută în vedere exprimarea voinţei sau îndeplinirea unor acte specifice susţinerii laturii penale. Recunoaşterea părţii vătămate are loc la cererea victimei sau din oficiu. Poziţia procesuală a părţii vătămate este de subiect procesual activ, având misiunea de a participa la probaţiune în susţinerea laturii penale a procesului. Prin poziţia sa procesuală partea vătămată este un subiect procesual secundar alăturat reprezentantului calificat (procurorul) al subiectului procesual principal care este statul69. Inculpatul nu poate cere ca partea vătămată să intervină în proces70. Organul de urmărire penală ori procurorul au obligaţia să cheme victima si să-i explice dreptul de a se constitui în calitate de parte vătămată. Neînde-plinirea acestei îndatoriri poate fi apreciată ca încălcare a dreptului la apărare şi a accesului liber la justiţie. Despre recunoaşterea în calitate de parte vătămată ofiţerul de urmărire penală (procurorul) emite o ordonanţă care cuprinde în partea introductivă: locul şi timpul întocmirii, de către cine (funcţia, gradul, numele de fa-

M

Vintilă Dongoroz ş.a„ Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român, op. cit., voi. V, p. 89.

Partea generală 70

Nicolae Volonciu, Drept procesual penal, op. cit., p. 88.

193

milie şi prenumele subiectului) şi în care cauză a fost dată. în cazul în care recunoaşterea părţii vătămate are loc până la punerea sub învinuire, se va indica în partea descriptivă despre pornirea urmăririi penale după semnele infracţiunii prevăzute în articolul concret din Partea specială a Codului penal. Partea descriptivă va cuprinde descrierea succintă a fondului cauzei; esenţa încălcării drepturilor persoanei; temeiul recunoaşterii părţii vătămate. Partea rezolutivă conţine hotărârea ofiţerului de urmărire penală privitor la recunoaşterea persoanei fizice (nume de familie, prenume, nume după tată) în calitate de parte vătămată şi comunicarea despre aceasta. Se impune necesitatea recunoaşterii părţii vătămate "imediat", adică, de îndată ce s-a constatat faptul cauzării daunei morale, fizice sau materiale (alin. (2) al art. 59 din CPP). Partea vătămată poate fi recunoscută numai după începerea urmăririi penale. în faza judecării partea vătămată nu poate fi recunoscută. Despre recunoaşterea în calitate de parte vătămată trebuie neîntârziat înştiinţată persoana, explicate drepturile şi obligaţiile prevăzute în art. 60 din CPP, fapt care se cere menţionat în ordonanţă. Dacă în cursul urmăririi penale se constată lipsa cauzării prejudiciului părţii vătămate, printr-o ordonanţă motivată organul

de urmărire penală încetează participarea ei în cauză. Ordonanţa poate fi atacată la judecătorul de instrucţie în condiţiile art. 313 din CPP. în calitatea sa de parte a acuzării71, partea vătămată deţine anumite drepturi şi obligaţii, pe care le realizează în exclusivitate sub aspectul laturii penale, nevalorificând pretenţii materiale. Din conţinutul reglementărilor actuale rezultă dreptul persoanei fizice, vătămate prin infracţiune de a participa ca parte în orice proces penal fără nici o limitare. Codul de procedură penală (1961) nu conţinea prevederi exprese privitor la apartenenţa părţii vătămate ca parte a acuzării, deşi din caracterul şi volumul drepturilor acordate rezulta că activitatea părţii vătămate era orientată nu numai spre restabilirea drepturilor încălcate, dar şi spre demascarea persoanelor vinovate de săvârşirea infracţiunii şi aplicarea pedepsei meritate făptuitorului. A se vedea în acest sens: G. Elean, Persoana vătămată in procesul penal, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1961, p. 39 (citat după I. Iorgăneanu, Acţiunea penală. Ediţie revăzută şi adăugită, Bucureşti, 1998, p. 64); 1. Neagu, Tratat de procedură penală, op. cit., p. 108-109; Kypc coeemcKOio yeonoBHoeo nponecca: 06w,ax uacmb (Iloji pefl. A. fl. BoiiKOBa vt 14. H. Kapneiia), MocKBa, 1989, c. 464-465. In literatura de specialitate întâlnim o viziune diametrală celei expuse. Astfel, se menţionează că partea vătămată participă în proces nu în scopul susţinerii acuzării, ci pentru restabilirea drepturilor încălcate prin infracţiune şi pentru a nu admite eventuale lezări ale drepturilor şi intereselor sale, adică ea exercită funcţia procesual penală de apărare a drepturilor şi intereselor ocrotite de lege (3. MaKapoBa, CocmxîamenbHOcmi, nyxua, HO Kanan?, în 3aKOHHOcmb, 1999, nr. 3, c. 25).

194

DREPT PROCESUAL PENAL

Literatura de specialitate conţine afirmaţii privind inadmisibilitatea acordării drepturilor de parte vătămată persoanei care prin fapte ilicite sau amorale a determinat săvârşirea infracţiunii, infracţiunea s-a comis cu depăşirea limitelor legitimei apărări sau în stare de afect ş.a.7' Considerăm o asemenea poziţie incorectă, cu atât mai mult că procedând astfel, se ajunge la concluzia despre caracterul ilicit al acţiunilor părţii vătămate înainte ca instanţa de judecată să se expună asupra infracţiunii şi caracterului ei. în alin. (1) al art. 60 din CPP sunt indicate drepturile părţii vătămate. Apreciate în raport cu sistemul drepturilor prevăzute de vechiul cod, se observă o lărgire esenţială şi o detalizare a statutului procesual al părţii vătămate prin care sunt create garanţii efective pentru asigurarea accesului liber la justiţie şi a dreptului de apărare a intereselor prejudiciate prin infracţiune. O particularitate importantă a părţii vătămate, spre deosebire de procuror şi organul de urmărire penală ca reprezentanţi ai părţii acuzării, este posibilitatea de a dispune liber, după propria voinţă de drepturile sale. Prin aceasta se explică deosebirea principală a scopurilor care îi determină pe procuror şi pe partea vătămată să acţioneze în procesul penal. Pentru partea vătămată motivul este că prin infracţiunea comisă i-au fost cauzate prejudicii, i s-au încălcat drepturile subiective; deci, în toate acestea este determinat de interesul personal. Procurorul (organul de urmărire penală) porneşte procesul penal şi administrează probe în vederea constatării circumstanţelor faptei în virtutea obligaţiilor funcţionale şi indiferent de persoana ale cărei interese ocrotite de lege au fost lezate. Pct. 1) din alin. (1) al art. 60 din CPP înscrie dreptul de a cunoaşte esenţa învinuirii. Prin urmare, ordonanţa de recunoaştere în calitate de parte vătămată trebuie să conţină informaţia privitor la data, locul, mijloacele şi modul de săvârşire a infracţiunii şi consecinţele ei cu arătarea încadrării juridice conform articolului, alineatului şi punctului articolului din Codul penal, care prevăd răspunderea pentru infracţiunea comisă. Unul din mijloacele cele mai efective de realizare a drepturilor const ă în posibilitatea de a face declaraţii, adică a furniza informaţii privitor la fapta penală şi circumstanţele care au importanţă pentru cauză. Partea vătămată poate da explicaţii. Observăm o dublă funcţionalitate a declaraţiilor şi explica-

Partea generală

195

B. A. Jfy6pMBHHJi, Ylomepneeuiuu na npedeapumenbHOM cnedcmeuu, CapaTOB, 1966, c. 35-36; A. PaTMHOB, ytacmue nomepneeutezo e npedeapumenbHOM cnedcmeuu, în CouManucmunecKax iaKOHHocmb, 4/1959, c. 33; B. A. CrpeMOBCKMii, YuacmHUKU nped-aapumenbHOeo cnedcmeuu e coeemcKOHyzonoeuoM npou,ecce, POCTOB, 1966, c. 208210.

ţiilor - ca mijloc de probă şi posibilitate de apărare a drepturilor şi intereselor prejudiciate prin infracţiune. Partea vătămată este în drept, potrivit pct. 3) din alin. 1 al art. 60 din CPP, să prezinte documente, să propună martori, să prezinte corpuri delicte ş.a. Pct. 4) din alin. (1) al art. 60 stabileşte dreptul părţii vătămate de a declara recuz ofiţerului de urmărire penală şi procurorului în condiţiile temeiurilor prevăzute în art. 54 din CPP, judecătorului, după caz, judecătorului de instrucţie, în prezenţa circumstanţelor din art. 33 din CPP, expertului în cazurile stabilite în art. 89 din CPP, interpretului şi traducătorului pentru motivele din art. 86 şi grefierului în condiţiile art. 84 din CPP. Partea vătămată poate formula obiecţii, adică poate invoca argumente, poate face observaţii prin care să-şi manifeste dezacordul faţă de acţiunile organului de urmărire penală sau instanţa de judecată. La cererea părţii vătămate obiecţiile în mod obligatoriu se introduc în procesul-verbal al acţiunii procesuale. Este instituit dreptul de a lua cunoştinţă, după încheierea acţiunii procesuale la care a participat, de procesul-verbal, fapt atestat prin semnătura părţii vătămate. La încheierea urmăririi penale, în ordinea procedurii prevăzute de art. 293 CPP, procurorul este obligat să-i explice dreptul de a lua cunoştinţă de materialele

urmăririi penale şi să i le prezinte integral. Despre prezentarea materialelor de urmărire penală conform prevederilor art. 294 din CPP se întocmeşte proces-verbal. Partea vătămată participă la şedinţa de judecată, situându-se pe poziţia acuzării, alături de procuror. Judecarea cauzei în instanţa de fond şi în instanţa de apel se desfăşoară cu participarea părţii vătămate sau a reprezentantului ei. Se admite posibilitatea judecării în absenţa ei, cu condiţia că nu i se vor leza astfel drepturile şi interesele. Rămâne însă certă obligaţia de a se prezenta pentru depunerea declaraţiilor. Pentru neprezentare n'emotivată alin. (5) al art. 323 din CPP admite posibilitatea aducerii silite şi dreptul instanţei de a aplica amenda judiciară. Participând în judecată, prtea vătămată pledează în dezbaterile judiciare Privitor la prejudiciul cauzat, susţine învinuirea adusă inculpatului în cauzarea daunelor morale, fizice sau materiale prin argumentarea cu probele cercetate în şedinţa de judecată. Organul de urmărire penală are obligaţia de a pune la curent partea vătămată cu ordonanţele de încetare a participării sale în această calitate procesuală, de examinare a cererilor formulate personal sau prin reprezentantul său şi privitor la orice altă hotărâre care se referă la statutul său.

196

DREPT PROCESUAL PENAL

Orice acţiune sau act ilegal al organului de urmărire penală, organului care exercită activitatea operativă de investigaţie, procurorului prin care au fost încălcate drepturile şi interesele legitime ale părţii vătămate, prin plângere, pot fi atacate judecătorului de instrucţie în raza competenţei căruia îşi desfăşoară activitatea organele enunţate. Cât priveşte dreptul de a ataca hotărârea instanţei (pct. 11) din alin. (1) al art. 60 din CPP), acesta poate fi valorificat sub aspectul laturii penale, numai în cazul infracţiunilor prevăzute în art. 276 din CPP privitor la care se stabileşte pornirea urmăririi penale în baza plângerii victimei - aşa numitele cauze de acuzare privată73. Prin urmare, partea vătămată recunoscută şi parte civilă poate exercita căile de atac doar privitor la latura civilă a sentinţei. Prin pct. 12) din alin. (1) al art. 60 din CPP se stabileşte dreptul discreţionar al părţii vătămate de a renunţa la plângerile depuse personal sau prin reprezentant privitor la actele şi acţiunile prin care i s-au îngrădit drepturile şi interesele legitime. Un alt drept, prevăzut de pct. 13) din alin. (1) al art. 60 din CPP, stabileşte posibilitatea de a se împăca cu bănuitul, învinuitul şi inculpatul. Prin împăcare, art. 109 din CP are în vedere actul de înlăturare a răspunderii penale pentru o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă. împăcarea este posibilă în tot cursul procesului penal, din momentul începerii urmăririi penale şi până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti. Se face personal sau prin reprezentantul legal, în cazul persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu a drepturilor. Cei cu capacitatea restrânsă de exerciţiu a drepturilor se pot împăca cu încuviinţarea reprezentantului lor legal. Dreptul de a face obiecţii asupra plângerilor altor participanţi la proces se poate realiza în două situaţii - atunci când plângerea le-a fost adusă la

In jurisprudenţa CEDO (cazul Repirez v. Franţa din 12.02.2004) s-a arătat că victima nu are dreptul de a obţine condamnarea, motiv pentru care nu i se garantează dreptul de a ataca latura penală a sentinţei. Obţinerea condamnării ţine de prerogativa exclusivă a procurorului. S-ar putea admite solicitarea de către partea vătăinată a unei încadrări juridice mai grave doar cu condiţia că acuzarea formulată poate aduce prejudicii intereselor civile. CEDO a stabilit că statul este obligat să prevadă doar posibilitatea de a solicita repararea tuturor prejudiciilor, inclusiv a celor morale. In cazul cînd se dă o sentinţă de achitare (pct. 1) din alin. (2) al art. 387) prin care instanţa respinge acţiunea civilă pe motiv că nu s-a stabilit făptuitorul se admite

Partea gen er al ă

197

posibilitatea obligării statului de a suporta repararea daunelor cu condiţia că victima va dovedi cauzarea prejudiciului şi că neidentificarea făptuitorului rezultă dintr-o eroare gravă a organului de urmărire penală şi a procurorului.

cunoştinţă de către organul de urmărire penală şi în cazul în care au aflat în alte împrejurări, de exemplu, când au luat cunoştinţă de materialele cauzei penale la încheierea urmăririi penale sau în cursul judecării etc. Partea vătămată, potrivit pct. 15), este în drept să participe la judecarea apelului şi a recursului. Pentru prima oară este înscris dreptul celui vătămat prin infracţiune să solicite repararea din contul statului a prejudiciului cauzat în urma faptei penale. Este prevăzut dreptul de a cere repararea cheltuielilor suportate în cauza penală, prin care se au în vedere cheltuielile făcute în legătură cu: prezentarea la citarea organului de urmărire penală şi judecată, cazarea, menţinerea salariului mediu pentru toată perioada de participare la proces, de reparare şi restabilire a obiectelor deteriorate drept urmare a utilizării lor la acţiunile procesuale la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei. Cu scopul de a căpăta compensarea cheltuielilor, partea vătămată va depune o cerere organului de urmărire penală sau instanţei de judecată. în caz de cauzare a prejudiciului în urma acţiunilor nelegitime ale organului de urmărire penală (paguba materială sau morală) părţii vătămate i se acordă dreptul la despăgubiri conform art. 524-525 din CPP.

Partea vătămată poate fi asistată de un avocat ales sau desemnat din oficiu. Avocatul este admis în cauză din momentul începerii urmăririi penale şi la orice etapă ulterioară a procesului penal. Temeiul juridic este mandatul de asistenţă juridică sau hotărârea organului de urmărire penală a instanţei despre desemnarea avocatului din oficiu. Drepturile şi obligaţiile avocatului sunt (determinate de statutul părţii reprezentate. în alin. (2) al art. 60 din CPP sunt indicate obligaţiile părţii vătămate. Printre cele înscrise se prevede necesitatea de a se prezenta la citarea organului de urmărire penală şi a instanţei. Despre procedura citării a se vedea comentariile la art. 235-242 din CPP. O obligaţie esenţială ţine de darea declaraţiilor privitor la fapta penală şi $lte circumstanţe importante pentru cauză. Neexecutarea ei implică multiple consecinţe juridice, în special: supunerea aducerii silite (art. 199 din CPP), aplicarea amenzii judiciare (art. 201 din CPP) şi atragerea la răspundere penală (art. 313 din CP). La cererea organului de urmărire penală partea vătămată are obligaţia să prezinte obiectele şi documentele pe care le deţine ca fiind relevante pentru stabilirea adevărului în cauză. Printr-o ordonanţă motivată, dată potrivit alin. (5)

198

DREPT PROCESUAL P E N A L

al art. 154 din CPP, organul de urm ărire penală poate colecta de Ia partea vătămată mostre pentru cercetare comparativă. în cazul când partea vătămată a pătimit în urma unei infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave, cu consimţământul ei, poate fi supusă examinării corporale. Dacă partea vătămată nu doreşte, potrivit art. 119 din CPP, actul poate fi efectuat numai cu autorizarea judecătorului de instrucţie. Partea vătămată este obligată să se supună dispoziţiilor legitime ale reprezentantului organului de urmărire penală şi ale preşedintelui şedinţei de judecată; să respecte ordinea stabilită în şedinţa de judecată.

§4. Partea civilă. Drepturile şi obligaţiile Calitatea de parte civilă în procesul penal o poate deţine persoana fizică sau persoana juridică care a suferit un prejudiciu material sau moral în urma săvârşirii infracţiunii. Pentru existenţa acestei calităţi procesuale se cer a fi îndeplinite cumulativ o serie de condiţii care rezultă din alin. (1) al art. 61 din CPP, cum ar fi: 1)existenţa temeiurilor suficiente de a considera că în urma infracţiunii a fost cauzat prejudiciu moral sau material; 2)manifestarea de voinţă a persoanei prejudiciate prin depunerea unei cereri, denumite acţiune civilă, în scopul revendicării prejudiciului de la bănuit, învinuit, inculpat sau de la persoanele care poartă răspundere patrimonială (civilă) pentru faptele acestuia (privitor la persoanele care poartă răspunderea pentru prejudiciul cauzat de către făptuitor art. 73 din CPP). Constituirea de parte civilă în procesul penal este posibilă în ordinea prevăzută de art. 221 din CPP, prin cerere scrisă, în mod personal sau prin reprezentanţi. Acţiunea civilă poate fi înaintată de către: proprietarul bunului; -

persoana care, potrivit legii, administrează bunul; cărăuşul bunurilor care în timpul transportării au fost sustrase, distruse ori degradate; persoanele care în urma infracţiunii şi-au pierdut capacitatea de muncă şi au suportat cheltuieli de tratament, protejare etc. persoanele care au suportat cheltuieli cu îngrijirea victimei ori cu înmormântarea ei ş.a.

-

procurorul în cazurile arătate în art. 51 din CPP.

Partea generală

199

3) momentul constituirii de parte civilă este precis delimitat de alin. (5) al art. 219 din CPP, acest moment putând fi delimitat în tot cursul urmăririi penale, iar în timpul judecăţii până la terminarea cercetării judecătoreşti. Organul de urmărire penală şi instanţa de judecată au obligaţia de a explica persoanei fizice sau juridice, căreia prin infracţiune i-a fost cauzat prejudiciu moral sau material, dreptul de a înainta acţiune civilă în procesul penal şi de a se constitui parte civilă (art. 277, 317 din CPP). Persoana fizică sau juridică care a înaintat acţiunea civilă este recunoscută parte civilă în procesul penal prin ordonanţa ofiţerului de urmărire penală, după caz a procurorului sau prin încheierea instanţei de judecată. în momentul aducerii la cunoştinţă a faptului recunoaşterii în calitate de parte civilă persoanei i se va înmâna în scris lista drepturilor şi obligaţiilor prevăzute în art. 62 din CPP. Partea civilă intră în posesia drepturilor şi obligaţiilor arătate în art. 62 din CPP din momentul emiterii hotărârii despre recunoaşterea în această calitate. Alin. (1) al art. 62 din CPP reglementează drepturile părţii civile, privitor la care de la bun început se face precizarea valorificării lor "în scopul susţinerii cererii sale", adică a acţiunii civile. Prin urmare, implicarea în procesul penal a părţii civile (reprezentantului ei) este limitată la latura civilă a cauzei penale, în pct. 1) din alin. (1) al art. 62 arătat se prevede dreptul de a face explicaţii potrivit procedurii stabilite în art. 112 din CPP. Legiuitorul reglementează obiectul declaraţiilor, stabilind că cele din urmă se pot referi la acţiunea civilă înaintată. în susţinerea cererii sale (pct. 2) din alin. (1) al art. 62 din CPP) partea civilă poate prezenta documente şi alte mijloace de probă arătate în art. 93 din CPP. Pentru asigurarea acţiunii civile pornite (pct. 4) din alin. (1)) partea civilă poate solicita punerea sub sechestru a bunurilor bănuitului, învinuitului, inculpatului, părţii civilmente responsabile în suma valorii pagubei (art. 203, 205 din CPP). Partea civilă, participând la acţiuni procesuale, este în drept să ia cunoştinţă de procesele-verbale respective, să formuleze obiecţii, să ceară includerea lor în procesele-verbale etc. La terminarea urmăririi penale părţii civile i se vor prezenta doar materialele referitoare la acţiunea civilă la care este parte. în legătură cu aceasta partea civilă poate ridica copii; poate nota date din materialele cauzei; poate cere prezentarea corpurilor delicte, reproducerea înregistrărilor audio, video, cu excepţia

cazurilor arătate în art. 110 din CPP; poate formula cereri.

200

___________

DREPT PROCESUAL PENAL

în judecată se bucură de drepturile prevăzute în pct. 8)-9), 14) din alin. (1) al art. 62 dezvoltate prin dispoziţiile art. 315, 319, 324, 327, 336, 369, 377-379, 412,413dinCPPş.a. Partea civilă are dreptul să fie informată de organul de urmărire penală sau de instanţă despre hotărârile adoptate care se referă la drepturile şi interesele sale, să primească gratuit, la solicitarea sa, copii de pe aceste hotărâri, precum şi copie de pe sentinţă, decizie sau de pe o altă hotărâre judecătorească definitivă. La categoria "hotărâri adoptate care se referă la drepturile şi interesele părţii civile" se atribuie: ordonanţa (încheierea) de recunoaştere în calitate de parte civilă, de încetare a calităţii de parte civilă (alin. (2), (3) al art. 61; alin. (1) al art. 222 din CPP); ordonanţa (încheierea) privind refuzul de a recunoaşte persoana parte civilă (alin. (2) al art. 222 din CPP); hotărârile privind punerea sau scoaterea bunurilor de sub sechestru aplicate la cererea părţii civile (art. 202, 205, 210 din CPP) ş.a.; sentinţa, decizia în partea ce se referă la acţiunea civilă. Partea civilă poate exercita căile de atac împotriva acţiunilor şi hotărârilor date în cursul procesului penal în ceea ce priveşte drepturile şi interesele sale (art. 313, 401, 421, 438, 452, 460 din CPP) poate retrage cererea depusă personal sau de reprezentantul său în temeiul art. 407, 423,439 din CPP. Dreptul de a face obiecţii şi de a-şi expune părerea referitor la cererile înaintate de alţi participanţi, consfinţit în pct. 13) din alin. (1) al art. 62 din CPP, este asigurat prin art. 293, 295, 315, 346, 364 din CPP. Participând la acţiunile procesuale, la urmărirea penală şi în judecată, partea civilă poate reacţiona la acţiunile nelegitime ale părţii civilmente responsabile sau bănuitului, învinuitului, inculpatului prin obiecţii. Ea este în drept să ceară includerea lor în procesul-verbal. Făcând obiecţii împotriva acţiunilor preşedintelui şedinţei de judecată, partea civilă va cere consemnarea lor în procesulverbal. în virtutea principiului disponibilităţii74, partea civilă poate decide soarta acţiunii civile. Astfel, pe parcursul procesului, învinuitul, inculpatul poate repara prejudiciile cauzate, iar partea vătămată, din anumite considerente, poate refuza repararea daunelor (aceasta poate fi şi iertarea, şi nedorinţa de a

Principiul disponibilităţii este caracterizat de dreptul părţilor de a dispune de obiectul procesului şi de mijloacele procesuale acordate de lege.

Partea generală

201

Acest principiu cuprinde următoarele drepturi: a) dreptul persoanei interesate de a porni sau nu procesul civil; b)dreptul de a determina limitele cererii de chemare în judecată sau ale apărării; c)dreptul de a renunţa la judecată sau la dreptul subiectiv, de a stinge litigiul printr-o tranzacţie; d) dreptul de a ataca sau nu prin căile de atac legale hotărârea judecătorească şi de a stărui sau nu în calea de atac exercitată (Florea Măgureanu, op. cit., p. 38-40).

accepta ceva din partea infractorului). Organul oficial trebuie să soluţioneze chestiunea despre acceptarea renunţării la acţiune şi să-i explice părţii civile consecinţele acestui act. Printr-o ordonanţă motivată (încheiere motivată) procedura în vederea acţiunii civile este încetată, fapt ce lipseşte partea civilă de dreptul de a cere revendicări materiale aceleiaşi persoane şi în aceleaşi temeiuri atât în procedura judiciară penală, cât şi în cea civilă. Partea civilă poate fi chemată şi audiată în calitate de martor conform art. 105-110 şi 236 din CPP. Obligaţiile părţii civile: să se prezinte la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei judecătoreşti; să asigure numărul de copii de pe cererea de chemare în judecată pentru toate părţile civilmente responsabile participante la proces; să prezinte, la solicitarea organului de urmărire penală sau a instanţei, obiecte, documente şi alte mijloace de probă de care dispune, precum şi mostre pentru cercetare comparativă; 4) să se supună dispoziţiilor legitime ale reprezentantului organului de urmărire penală şi ale preşedintelui şedinţei de judecată; să respecte ordinea stabilită în şedinţa de judecată. Partea civilă îşi exercită drepturile şi obligaţiile sale personal sau, după caz, prin reprezentant. Drepturile minorului le exercită reprezentantul lui legal în modul prevăzut de Codul de procedură penală.

Secţiunea a IV-a. PARTEA APĂRĂRII

§1. Bănuitul. Noţiunea şi poziţia procesuală Săvârşirea infracţiunii generează un raport de drept penal substanţial. Subiecţii principali ai acestui raport sunt, pe de o parte, societatea, iar pe de altă parte, cel ce a săvârşit fapta (acţiunea sau inacţiunea) prejudiciabilă. Prin reacţia societăţii (statului) în vederea tragerii la răspundere a celui care a săvârşit infracţiunea ia naştere raportul juridic penal, în care subiecţii principali sunt statul (reprezentat prin organele sale competente) şi infractorul75. Persoană fizică (autorul, organizatorul, instigatorul sau complicele), subiectul infracţiunii pe parcursul procesului penal primeşte diferite calităţi procesuale. Aceeaşi persoană, am arătat76, îmbracă diverse "haine juridice", pe parcursul procesului penal, fiecare dintre ele indicând asupra fazei procesului şi drepturilor şi obligaţiilor de care dispune potrivit legii. 75 76

Ion Neagu, Tratat de drept procesual penal, op. cit., p. 143. Ibidem.

202

DREPT PROCESUAL PENAL

Astfel, în procesul penal cel care a săvârşit infracţiunea are calitatea de bănuit77, învinuit, inculpat, condamnat (achitat). Calitatea procesuală de bănuit apare numai după pornirea urmăririi penale. Alin. (1) al art. 63 din CPP prevede expres c ă bănuit poate fi doar persoana fizică raţă de care există anumite probe că a săvârşit o infracţiune. Prin sintagma "anumite probe" cu care se operează în alin. (1) al art. 63 din CPP se au în vedere elemente de fapt dobândite pe cale procesuală care confirmă existenţa infracţiunii şi servesc la identificarea făptuitorului. Legiuitorul a prevăzut exhaustiv actele procedurale prin care persoana capătă calitatea procesuală de bănuit: 1)procesul-verbal de reţinere (art. 165 din CPP); 2)ordonanţa sau încheierea de aplicare a unei măsuri preventive78 (art. 177 din CPP); 3)ordonanţa de recunoaştere în calitate de bănuit. în cazurile în care a fost pornită urmărirea penală împotriva persoanei concrete, din acest moment se va considera că aceasta deţine calitatea de bănuit, indiferent de faptul dacă a fost sau nu dată ordonanţa de recunoaştere în calitate de bănuit. Pentru a deţine calitatea procesuală de bănuit este suficientă emiterea unuia din actele procedurale arătate mai sus. în spiritul legii procesual penale nu constituie bănuit persoana faţă de care există declaraţii că ar fi săvârşit infracţiune sau persoana care nu doreşte să facă declaraţii împotriva sa. Alin. (2) al art. 63 reglementează termenul înăuntrul căruia persoana poate deţine calitatea de bănuit. Astfel, 1) în cazul persoanei reţinute acest termen este de cel mult 72 de ore. La calcularea termenului procedural se porneşte de la ora privării efective de libertate. Ora de la care începe şi la care se sfârşeşte termenul intră în durata de 72 ore.

Legislaţia multor state, inclusiv a României, nu recunoaşte calitatea de bănuit în procesul penal. Codul de procedură penală român (art. 200, 214,215 ) operează cu categoria de "făptuitor", prin care se înţelege persoana care a săvârşit fapta penală şi împotriva căreia nu a început urmărirea penală, moment din care aceasta devine învinuit. Notă: Pct. 2) din alin. (1) al art. 63 din CPP conţine o eroare, fiind greşit prevăzută posibilitatea aplicării faţă de bănuit doar a măsurilor preventive neprivative de libertate. Din reglementările art. 175-177, 185 CPP ş.a. rezultă că arestarea preventivă şi măsurile alternative arestării pot fi luate şi faţă de persoana bănuită de săvârşirea infracţiunii.

Partea g e n e r a l ă

203

Asupra cazului reţinerii persoanei bănuite se întocmeşte, în termen de până la 3 ore de la momentul privării ei de libertate, un proces-verbal de reţinere. (Despre conţinutul lui a se vedea art. 167 din CPP). 2) în cazul persoanei faţă de care s-a aplicat o măsură preventivă (cate goriile măsurilor preventive sunt prevăzute în alin. (3) al art. 175 din CPP) acest termen este cel mult 10 zile. Termenul procedural va curge din momentul aducerii la cunoştinţă a hotărârii (încheierea instanţei de judecată sau ordonanţa procurorului) despre aplicarea măsurii pre ventive. Dacă persoana anterior a fost reţinută, termenul de 72 de ore se include în termenul de 10 zile. 3) în cazul persoanei faţă de care s-a dat o ordonanţă de recunoaştere în această calitate termenul este de cel mult 3 luni. în acest caz termenul procedural se calculează de la ziua indicată în actul care a provocat curgerea termenului şi expiră la sfârşitul zilei respective a ultimei luni. Dacă această zi cade într-o lună ce nu are zi corespunzătoare, terme nul expiră în ultima zi a acestei luni. Legiuitorul obligă organul de urmărire penală să elibereze necondiţionat la expirarea termenului de 72 de ore persoana reţinută. în cazul aplicării unei măsuri preventive faţă de bănuit, la expirarea termenului de 10 zile, aceasta va fi revocată de organul care a dispus-o. în cazul revocării arestării preventive judecătorul de instrucţie trimite, în aceeaşi zi, copia de pe hotărâre administraţiei locului de detenţie, care este obligată să elibereze imediat persoana arestată. în momentul expirării unui termen arătat în alin. (2) al art. 63 din CPP, în funcţie de probele administrate în cauză şi circumstanţele stabilite, procurorul dispune una din următoarele soluţii: a)scoaterea bănuitului de sub urmărire penală (art. 284 din din CPP);

b)punerea sub învinuire (art. 281 din din CPP). Dacă înăuntrul termenului de reţinere sau aplicare a măsurii preventive $e va constata: inexistenţa infracţiunii; fapta de săvârşirea căreia este bănuită Persoana nu este prevăzută de legea penală ca infracţiune; fapta nu întruneşte ^«Jţientele infracţiunii sau cel puţin una din cauzele prevăzute în art. 35 din CP, procurorul sau instanţa de judecată au obligaţia să elibereze persoana reţi-

nută sau să-i revoce măsura preventivă până la expirarea termenului de 72 de ore sau, după caz, 10 zile. Procurorul va dispune prin ordonanţă scoaterea persoanei de sub urmărire penală. Legiuitorul a prevăzut exhaustiv modalităţile prin care persoana pierde calitatea de bănuit. Acestea sunt:

204

________________________________________

DREPT PROCESUAL PENAL

1)eliberarea bănuitului reţinut; 2)revocarea măsurii preventive aplicate faţă de bănuit; 3)anularea de către procuror a ordonanţei de recunoaştere în calitate de bănuit şi scoaterea lui de sub urmărire penală; 4) emiterea de către procuror a ordonanţei de punere sub învinuire, încetarea calităţii de bănuit nu exclude posibilitatea citării şi audierii per soanei în calitate de martor în condiţiile art. 105-110 din CPP. Drepturile bănuitului Alin. (1) al art. 64 din CPP consfinţeşte unul din drepturile fundamentale ale omului - dreptul la apărare. Dreptul la apărare privit ca o cerinţă şi garanţie, chemate să asigure echilibrul între interesele persoanei şi ale societăţii izvorăşte din prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (art. 11), Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (lit. d) din pct. 3) al art. 4); Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (art. 6), Constituţia Republicii Moldova (art. 26); Codul de procedură penală (art. 17). Fără a intra în detalii apreciem că dreptul la apărare include trei aspecte de bază: 1)posibilitatea bănuitului de a se apăra singur; 2)obligaţia organului de urmărire penală, a procurorului şi a instanţei de judecată de a avea în vedere din oficiu şi aspectele favorabile bănuitului; 3)posibilitatea şi, uneori, obligaţia acordării asistenţei juridice de către un apărător. Dreptul la apărare este garantat prin obligaţia organului de urmărire penală de a-i asigura bănuitului posibilitatea să-şi exercite apărarea prin toate metodele şi mijloacele care nu sunt interzise de lege. Posibilitatea bănuitului de a se apăra este marcată prin prezenţa în alin. (2) al art. 64 a unor largi drepturi procesuale. Astfel, potrivit pct. 1), redactat în strictă concordanţă cu art. 6 paragraful 3, lit. a) din Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, bănuitul, fiind informat imediat după reţinere sau după ce i s-a adus la cunoştinţă hotărârea despre aplicarea măsurii preventive sau recunoaştere în calitate de bănuit în prezenţa apărătorului ales sau numit din oficiu, în limba lui maternă sau într-o altă limbă pe care o înţelege, asupra naturii şi cauzei bănuielii, îşi poate orga-

Partea generală

205

niza apărarea în perfectă cunoştinţă de cauză. Aceste măsuri se consemnează în procesul-verbal.

în pct. 2) din alin. (2) al art. 64 din CPP se înscrie dreptul de a primi îndată după reţinere sau după recunoaşterea în calitate de bănuit informaţia în scris despre drepturile sale. Persoana care 1a reţinut sau 1-a recunoscut în calitate de bănuit (ofiţerul de urmărire penală sau procurorul) are obligaţia de a-i explica toate drepturile în termeni pe înţelesul persoanei bănuite, în special dreptul de a nu mărturisi împotriva sa. Acest fapt în mod obligatoriu va fi consemnat în procesul-verbal de reţinere sau ordonanţa de recunoaştere în calitate de bănuit. O altă garanţie de asigurare a apărării bănuitului este dreptul de a primi fără întârziere de la organul de urmărire penală copia de pe hotărârea de aplicare a măsurii preventive, recunoaştere în calitate de bănuit sau procesul-verbal de reţinere. în vederea exercitării în bune condiţii a dreptului la apărare în legislaţia procesual penală a Republicii Moldova pentru prima dată se înscrie că persoana reţinută are dreptul (pct. 4) din alin. (2) al art. 64 din CPP) să primească consultaţie juridică în condiţii confidenţiale până la începutul primei audieri. Prin consultaţie juridică confidenţială se are în vedere explicarea sensului legii de către apărător, în mod secret, fără prezenţa unor terţe persoane. Bănuitul are dreptul să fie asistat de un apărător ales sau numit din oficiu. Fără limită de număr şi durată se înscrie dreptul la întrevederi cu apărătorul în condiţii confidenţiale.

Nu constituie încălcarea confidenţialităţii situaţia în care bănuitul reţinut sau arestat preventiv şi apărătorul lui sunt urmăriţi cu condiţia că este exclusă categoric posibilitatea de a-i auzi79. Bănuitul este în drept să recunoască fapta, prin încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, şi să accepte procedura stabilită în cadrul Părţii Speciale, titlul III, capitolele III şi IV (art. 504-505, 510-511 din CPP). Un alt drept fundamental al bănuitului se referă la capacitatea de a face declaraţii sau de a refuza a le face. Se cere amintită în acest context prezumţia de nevinovăţie, potrivit căreia persoana bănuită este prezumată nevinovată. Sarcina probaţiunii se pune pe seama organului de urmărire penală şi a procurorului. Prin urmare, bănuitul nu poate fi silit să facă declaraţii, nu poate fi tras la răspundere penală pentru refuzul sau eschivarea de la darea declaraţiilor şi pentru declaraţii mincinoase.

A. H. TyeB, KoMMeHmapuu K y!o;ioaHO-npoHeccyanbHOMy KodeKcy POCCUUCKOU Oedepa-Huu, 2-e M3aaHMe, HsAaTe/ibCKMii floM «MHC^pa-M», MocKBa, 2003, c. 78-79.

206

DREPT PROCESUAL PENAL

Inevitabil se pune întrebarea: poate bănuitul depune declaraţii false, folosind aceasta drept metodă de apărare? Dispoziţiile art. 64 din CPP nu împiedică şi aplicarea unei asemenea metode. Este însă posibil ca bănuitul să poarte răspundere în temeiul art. 311 din CP "Denunţare calomnioasă pentru afirmarea cu bună ştiinţă a săvârşirii infracţiunii de către o persoană care, de fapt, nu a avut atribuţie la săvârşirea ei". Bănuitul are discreţia de a participa la acţiunile procesuale, cu excepţia celor prevăzute de alin. (4) al art. 64 din CPP, şi anume: să se prezinte la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei; să accepte, în caz de reţinere, la cererea organului de urmărire penală, să fie supus examinării corporale şi percheziţiei corporale; să accepte, la cererea organului de urmărire penală, controlul medical, dactiloscopia, fotografierea, să dea posibilitatea de a i se lua mostre de sânge, de eliminări ale corpului; să fie supus, la cererea organului de urmărire penală, expertizei judiciare; să se supună dispoziţiilor legale ale persoanei oficiale care efectuează urmărirea penală. La cerere, acţiunea procesuală se va efectua şi cu participarea apărătorului lui. Dacă bănuitului i se îngrădeşte dreptul la apărare prin limitarea accesului apărătorului la efectuarea acţiunii procesuale, datele care au fost obţinute nu pot fi admise ca probe (art. 94 din CPP). Acţiunile organului de urmărire penală sau ale procurorului pot fi contestate potrivit art. 313 din CPP. în cazul reţinerii bănuitului, organul de urmărire penală are obligaţia de a înştiinţa prin telefon, telefonogramă sau telegramă o rudă sau o altă persoană la propunerea bănuitului despre locul unde este reţinut. Măsura se impune de urgenţă, dar nu mai târziu de 6 ore din momentul privării de libertate. Des pre reţinerea unui minor se va comunica în mod obligatoriu părinţilor lui sau persoanelor care-i înlocuiesc (art. 173 din CPP). Bănuitul reţinut beneficiază, de altfel, şi de drepturile prevăzute în Legea cu privire la arestarea preventivă80, şi anume: dreptul de a primi informaţii privind drepturile şi obligaţiile sale, regimul de deţinere sub arest, cerinţele disciplinare; de a se adresa cu rugămintea de a fi primit în audienţă de către şeful locului de arest preventiv şi de către persoanele care exercită controlul asupra activităţii locului de arest preventiv, în timpul aflării acestora pe teritoriu; dreptul la securitate personală; la întrevederi cu apărătorul, precum şi cu rudele şi alte persoane; dreptul de a ţine asupra sa documente şi note

partea gen er al ă

207

Legea Republicii Moldova cu privire la arestarea preventivă, nr. 1226-XIII din 27.06.1997, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 69-70/579 din 23.10.1997.

referitoare la cauza penală, precum şi la exercitarea altor drepturi şi interese legitime, cu excepţia acelor documente şi note care pot fi utilizate în scopuri ilegale; dreptul de apurta corespondenţă cu rudele şi cu alte persoane, de a expedia plângeri, cereri şi scrisori autorităţilor publice şi persoanelor cu funcţii de răspundere, în modul prevăzut la art. 18; de a participa la alegerile pentru funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova, la alegerea Parlamentului; dreptul la alimentaţie gratuită, la asigurarea materială şi a condiţiilor de trai, precum şi la asistenţă medico-sanitară; la o plimbare zilnică cu durata de o oră; dreptul de a purta îmbrăcămintea şi încălţămintea proprie de sezon; de a folosi aşternutul, precum şi alte lucruri şi obiecte de uz personal, lista şi numărul cărora sunt stabilite de Regulamentul de ordine interioară, iar în lipsa îmbrăcămintei şi încălţămintei proprii de sezon, permise spre a fi purtate în locurile de arest preventiv, dreptul de a le primi de la administraţie; de a folosi jocurile de masă, literatura, precum şi presa periodică, luată din biblioteca locului de arest preventiv sau procurată prin intermediul administraţiei din reţeaua comercială; dreptul de a îndeplini, în mod individual, rituri religioase, de a folosi literatură religioasă şi obiecte de cult religios specifice credinţei lui, dacă, în legătură cu aceasta, nu se încalcă ordinea stabilită în locurile de arest preventiv şi nu sunt lezate drepturile altor persoane; dreptul la autoinstruire; dreptul de a primi colete şi pachete cu provizii; de a

participa la tranzacţii de drept civil cu autorizaţia persoanei sau a organului în a cărui procedură se află cauza. Bănuitul poate administra probe prin prezentarea înscrisurilor şi a probelor materiale. Aceste măsuri le poate efectua personal sau prin intermediul apărătorului lui. Potrivit pct. 14) din alin. (2) bănuitul poate cere recuzarea persoanei ce efectuează urmărirea penală (art. 54 din CPP), judecătorului de instrucţie (art. 33 din CPP), interpretului şi traducătorului (art. 86 din CPP). Bănuitul poate înainta cereri în formă scrisă sau orală organului de urmărire penală sau judecătorului de instrucţie cu scopul de a-i fi asigurate drepturile şi interesele legitime sau pentru a fi constatate circumstanţele ce au importanţă pentru cauză. In pct. 16) din alin. (2) al art. 64 din CPP este legiferat ă posibilitatea bănuitului de a lua cunoştinţă de procesele-verbale ale acţiunilor procesuale efectuate cu participarea sa (de exemplu, audierea, confruntarea, prezentarea spre recunoaştere, percheziţia ş.a.) şi de a face obiecţii asupra corectitudinii proceselor-verbale. Bănuitul poate cere completarea procesului-verbal. După aducerea la cunoştinţă a procesului-verbal el personal (apărătorul) sau persoana ce efec-

208

DREPT PROCESUAL PENAL

tuează urmărirea penală la cererea lui, va completa procesul-verbal cu circumstanţe care, în opinia sa, se cer menţionate (de exemplu, aplicarea unor metode ilegale, adăugiri sau omisiuni în cele scrise etc). Prin semnătura sa bănuitul certifică corectitudinea celor înscrise. Bănuitul nu este obligat să semneze procesul-verbal. Dacă bănuitul nu posedă limba de procedură sau o posedă în măsură insuficientă, el îşi va valorifica acest drept cu participarea obligatorie a apărătorului (ales sau numit din oficiu) şi a interpretului, traducătorului (art. 69, 85 din CPP). Organul de urmărire penală are obligaţia să-1 informeze pe bănuit despre toate hotărârile adoptate care se referă la drepturile şi interesele sale, să-i asigure la dorinţa acestuia, primirea cu titlu gratuit a copiilor acestor hotărâri. Este vorba despre procesulverbal de reţinere (art. 167 din CPP), actul prin care se aplică măsura preventivă (art. 177 din CPP), actele prin care se dispune efectuarea acţiunilor procesuale asupra sa (art. 301 din CPP), ordonanţa de scoatere de sub urmărirea penală (art. 284 din CPP), de încetare a urmăririi penale (art. 285 din CPP) ş.a. Bănuitul este în drept să formuleze, în scris sau oral, obiecţii împotriva acţiunilor organului de urmărire penală şi să ceară consemnarea lor în procesul-verbal al acţiunii respective. Acţiunile organului de urmărire penală sau organului care exercită activitatea operativă de investigaţie în condiţiile art. 300 şi 313 din CPP pot fi atacate de către bănuit. în acelaşi context putem menţiona posibilitatea de a ataca şi acţiunile procurorului şi ale judecătorului de instrucţie, potrivit art. 300 şi 312 din CPP. Plângerea poate fi depusă personal sau prin apărător. Bănuitul poate retrage plângerea, chiar şi în cazul când a fost depusă de către apărător. Bănuitul se poate împăca cu partea vătămată. împăcarea reprezintă actul care, potrivit alin. (1) al art. 109 din CP, înlătură răspunderea penală pentru o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă (infracţiuni uşoare, conform alin. (2) al art. 16 din CP sunt faptele pentru care se prevede pedeapsa maximă cu închisoarea pe un termen de până la 2 ani in clusiv, iar cele mai puţin grave - de până la 5 ani inclusiv). Conform dispoziţiilor art. 524-525 din CPP, bănuitul poate solicita repararea prejudiciului moral sau material cauzat prin acţiuni ilicite ale organului de urmărire penală sau ale instanţei de judecată.

Partea generală

209

în cazul în care bănuiala nu a fost confirmată bănuitul capătă dreptul la reabilitare. Reabilitarea presupune repunerea în drepturile personale pierdute ca urmare a bănuielii din partea organului de urmărire penală81. Bănuitul poate solicita reabilitarea în cazul scoaterii de sub urmărire penală (art. 284 din CPP), al încetării urmăririi penale (art. 285 din CPP) în cazul în care lipseşte plângerea victimei şi procesul penal începe conform art. 276 din CPP ori în privinţa bănuitului există o hotărâre definitivă a organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată în legătură cu aceeaşi acuzaţie sau prin care s-a constatat imposibilitatea urmăririi penale pe aceleaşi temeiuri. Exercitarea drepturilor prevăzute în alin. (2) al art. 64 din CPP şi a altor drepturi reglementate de Codul de procedură penală ori nedorinţa din diferite motive de a nu le valorifica nu generează nici o consecinţă pentru bănuit, nu poate fi interpretată drept circumstanţă agravantă ori împrejurare prin care se dovedeşte vinovăţia. Prin alte drepturi şi obligaţii (alin. (5)) se vor avea în vedere: -respectarea drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane (art. 10 din CPP); -dreptul de a utiliza limba maternă în procesul penal (art. 16 din CPP); -libertatea de mărturisire împotriva sa (art. 21 din CPP); - dreptul de a fi supus măsurilor de protecţie (art. 215 din CPP) ş.a. Din conţinutul alin. (3) al art. 64 din CPP deducem posibilitatea atragerii bănuitului la răspundere penală doar pentru fapta interzisă de art. 311 din CP (denunţare calomnioasă). Obligaţiile bănuitului: Bănuitul este obligat să se prezinte la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei. Bănuitul citat în modul stabilit de art. 236 din CPP este obligat să se prezinte conform citaţiei, iar în caz de imposibilitate de a se prezenta este obligat să informeze organul respectiv, anunţând motivul imposibilităţii de a se prezenta. Consecinţele nerespectării sunt arătate în alin. (3) al art. 235 din CPP. De altfel, organul de urmărire penală poate pune problema aplicării măsurii preventive sau înlocuirii măsurii preventive aplicate în condiţiile art. 176 şi alin. (1) al art. 195 din CPP.

B. T. Ee3nenKHH, Bonpocu pea6unumau,uu na npedeapumenwoM cnebcmeuu, Ifofla TeflbCTBO TopfaKOBCKOrO VHMBepCMTeTa, rbpbKMft, 1975, C. 79.

210

DREPT PROCESUAL PENAL

Alte obligaţii: -să accepte, în caz de reţinere, la cererea organului de urmărire penală, a fi supus examinării corporale şi percheziţiei corporale; -să accepte, la cererea organului de urmărire penală, controlul medical, dactiloscopia, fotografierea, să dea posibilitatea de a i se lua mostre de sînge, de eliminări ale corpului; -să fie supus, la cererea organului de urmărire penală, expertizei judiciare. Dacă pentru efectuarea expertizei medico-legale sau psihiatrice apare necesitatea unei supravegheri îndelungate, bănuitul, conform art. 152 din CPP, poate fi internat într-o instituţie medicală. în numele şi în interesul bănuitului minor în procesul penal intervine reprezentantul legal abilitat cu drepturile prevăzute în art. 78 din CPP.

§2. învinuitul (inculpatul), noţiunea şi poziţia procesuală învinuitul (inculpatul) este recunoscut figură centrală82 a procesului penal, dat fiind că activitatea procesuală se desfăşoară în jurul faptei săvârşite de această persoană şi în vederea tragerii sale la răspundere83. învinuit poate fi numai o persoană fizică. Momentul în care persoana fizică capătă calitatea de învinuit este ales de către procuror din oficiu sau la propunerea organului de urmărire penală şi coincide cu existenţa temeiurilor care rezultă din totalitatea probelor de vinovăţie administrate în cauză. Actul procedural prin care se conferă calitatea de învinuit este ordonanţa de punere sub învinuire (art. 281 din CPP). De altfel, nu are nici o valoare juridică faptul dacă are sau nu are cunoştinţă învinuitul despre acuzarea înaintată, el devenind învinuit din momentul semnării de către procuror a ordonanţei de punere sub învinuire. Cât priveşte înaintarea acuzării, aceasta se va face de către procuror în prezenţa avocatului în decurs de 48 de ore din momentul emiterii ordonanţei de punere sub învinuire, dar nu mai târziu de ziua în care învinuitul s-a prezentat sau a fost adus în mod silit (alin. (1) al art. 282 din CPP). învinuitul în privinţa căruia cauza a fost trimisă în judecată se numeşte inculpat. Trimiterea în judecată (art. 297 din CPP) a cauzei se efectuează de către procurorul care a întocmit rechizitoriul, dar nu înainte de a-i prezenta învinui-

Partea generală B. M. TepTbiuiHMK, yionoeuuu npou,ecc, ApcMC, XapbKOB, 2000, c. 66. Nicolae Volonciu, Drept procesual penal, op. cit., p. 85.

211

tului şi apărătorului lui materialele de urmărire penală (art. 293 din CPP) şi de a soluţiona cererile în legătură cu terminarea urmăririi penale (art. 295 din CPP). Persoana în privinţa căreia sentinţa a devenit definitivă, adică împotriva căreia nu mai există nici o cale ordinară de atac (apel sau recurs), se numeşte: 1) condamnat, dacă sentinţa este, parţial sau integral, de condamnare. Sentinţa de condamnare (art. 389 din CPP) se adoptă numai în condiţia că în urma cercetării judecătoreşti vinovăţia inculpatului în săvârşirea infracţiunii a fost confirmată prin ansamblul de probe cercetate de instanţa de judecată. Sentinţa poate fi de condamnare pentru unele infracţiuni şi de achitare pentru altele. Sentinţa integral de condamnare se adoptă în cazul în care fapta (faptele) imputată inculpatului prin rechizitoriu a fost pe deplin dovedită. 2) achitat, dacă sentinţa este integral de achitare. Sentinţa de achitare duce la reabilitarea deplină a inculpatului. Persoana pierde calitatea de învinuit, potrivit alin. (4) al art. 65, din momentul dispunerii încetării procesului penal sau a scoaterii de sub urmărire penală (a se vedea comentariul la art. 285, 286 din CPP).

Pe parcursul procesului penal, învinuitul (inculpatul) în calitatea sa de subiect al părţii apărării are numeroase drepturi. Printre cele mai importante se înscrie dreptul de a şti pentru ce faptă este învinuit. Procurorul este obligat în decurs de 48 de ore din momentul emiterii ordonanţei de punere sub învinuire, dar nu mai târziu de ziua în care învinuitul s-a prezentat sau a fost adus în mod silit, să-i aducă la cunoştinţă învinuirea şi şă-i explice conţinutul ei. - Acest drept rezultă în mod expres din conţinutul art. 6, paragraful 3 lit. a) a Convenţiei Europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, unde se prevede: "Orice acuzat are, în special, dreptul: a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa"84. Dreptul de a fi informat nu a fost obiectul CEDO până în 1989. în cauza Brozicek v. Italia (1989), Curtea a conchis în sensul existenţei unei încălcări a dreptului de a fi informat, când o persoană domiciliată într-o ţară fusese învinuită de săvârşirea unei fapte penale într-o altă ţară şi i s-a adus la cunoştinţă acest lucru prin documente redactate în limba celei de-a doua ţări. în ciuda cererilor de a i se traduce acuzaţiile întruna din limbile oficiale ale Naţiunilor Unite, cea de-a doua ţară a judecat această persoană în lipsă şi a declarat-o, în cele din urmă, vinovată, fără a-i răspunde vreodată. în cauza Kamasinski v. Austria (1989), Curtea a respins plângerea reclamantului căruia nu îi fuseseră furnizate anumite informaţii referitoare la acuzaţiile aduse împotriva sa, la desfăşurarea anchetei, la soluţia adoptată într-o limbă pe care să o cunoască. Curtea a declarat, într-adevăr, că desemnarea de către stat a unui avocat al apărării în măsură să comunice atât în limba tribunalului, cât şi în cea a reclamantului răspundea condiţiilor puse de art. 6 din Convenţie. în V. Berger,

212

DREPT PROCESUAL PENAL

învinuitul (inculpatul) are dreptul: imediat după reţinere sau după punerea sub învinuire să primească de la organul de urmărire penală informaţie în scris despre drepturile de care dispune conform prezentului articol, inclusiv dreptul de a tăcea şi a nu mărturisi împotriva sa, precum şi explicaţii asupra tuturor drepturilor sale; în caz de reţinere, are dreptul să primească consultaţie juridică din partea apărătorului până la începutul primei audieri în calitate de învinuit; din momentul punerii sub învinuire, are dreptul la asistenţa unui apărător ales de el, iar dacă nu are mijloace de a plăti apărătorul, să fie asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, precum şi, în cazurile admise de lege, să renunţe la apărător şi să se apere el însuşi; să aibă întrevederi cu apărătorul său în condiţii confidenţiale, fără a se limita numărul şi durata lor; să dea explicaţii cu privire la învinuirea ce i se aduce sau să refuze de a le da; să recunoască învinuirea ce i se aduce şi să încheie acordul de recunoaştere a vinovăţiei; să anunţe, prin organul de urmărire penală, rudele apropiate sau o altă persoană, la propunerea sa, despre locul unde este ţinut sub arest ş.a. Dreptul consfinţit în pct. 17) din prezentul alineat rezultă din art. 6, paragraful 3, lit. d) a Convenţiei, care prevede dreptul, în special al acuzatului, de a cere ascultarea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării. Drepturile învinuitului la încheierea urmăririi penale sunt reglementate de art. 293-295 din CPP. Judecarea cauzei în primă instanţă şi în instanţa de apel are loc cu participarea inculpatului, excepţie făcând cazurile prevăzute în alin. (2) al art. 321 din CPP. în lipsa inculpatului cauza va fi judecată cu participarea obligatorie a apărătorului, iar în cazul inculpaţilor minori sau iresponsabili şi cu participarea reprezentantului legal. Inculpatul (pct. 24) din alin. (2)) rosteşte o pledoarie în dezbaterile judiciare în cazurile când apărătorul nu participă în cauză sau dacă va cere instanţei acordarea cuvântului în cazul când apărătorul participă în proces (a se vedea comentariul la art. 377378 din CPP). După terminarea dezbaterilor, inculpatului i se acordă ultimul cuvânt care se cere exercitat personal, şi nu prin apărător (a se vedea comentariul la art. 380 din CPP). învinuitul (inculpatul) are dreptul la reabilitare. învinuitul sau, după caz, inculpatul are şi multiple obligaţii, motiv pentru care trebuie: 1) să se prezinte la citarea organului de urmărire penala sau a instanţei; 2) fiind reţinut, să accepte să

Partea generală

215

fie supus, la cererea organului de urmărire penală, examinării corporale şi percheziţiei corporale; 3) să accepte necondiţionat, la cererea organului de urmărire penala, controlul medical,

dactiloscopia, fotografierea; să accepte să dea posibilitate să i se ia mostre de sânge, de eliminări ale corpului; 4) să fie supus, la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei, expertizei judiciare; 5) să se supună dispoziţiilor legitime ale reprezentantului organului de urmărire penală şi ale preşedintelui şedinţei de judecată; 6) să respecte ordinea stabilită în şedinţa de judecată şi să nu părăsească sala de şedinţe fără învoirea preşedintelui şedinţei. învinuitul (inculpatul) trebuie să fie prezent la desfăşurarea procesului penal. în cadrul urmăririi penale participarea învinuitului85 la acţiunile procesuale este lăsată la latitudinea organului de urmărire penală86. Excepţie fac cazurile de contact obligatoriu prevăzute de lege, adică acţiunile procesuale la care prezenţa învinuitului este necesară (de exemplu, audierea, confruntarea, prezentarea spre recunoaştere ş.a.). Drepturile învinuitului şi inculpatului minor se exercită conform art. 77-78 din CPP de către reprezentantul legal.

§3. Apărătorul 3.1. Apărătorul. Noţiunea şi persoanele care pot avea calitatea de apărător în procesul penal

Constituţia Republicii Moldova (art. 26) înscrie în conţinutul dreptului la apărare posibilitatea de a beneficia de asistenţă juridică calificată, necesară în mod special celor bănuiţi sau învinuiţi de săvârşirea infracţiunilor. Asistenţa juridică, fiind o componentă a dreptului la apărare, se realizează prin persoane speciale, împuternicite prin lege, care poartă denumirea de apărători. Datorită faptului că asistenţa juridică este acordată de persoane cu pregătire juridică ea mai este denumită apărare tehnică87. în doctrina sovietică se opera cu categoria de apărare formală88, care în opinia specialiştilor89 ar fi în literatura de specialitate întâlnim opinii privitor la necesitatea şi oportunitatea renunţării la calitatea de învinuit în procesul penal, care, după părerea autorului ar avea o serie de consecinţe pozitive în ce priveşte simplificarea procesului, întărirea garanţiilor procesuale şi creşterea operativităţii cu care sunt instrumentate cauzele la urmărirea penală. A se vedea: Ion Neagu, Tratat de drept procesual penal, op. cit., p. 144-148. Nicolae Volonciu, Drept procesual penal, op. cit., p. 86. Giovanni Leone, Diritto procesuale penale italiano, Neapole, 1968, p. 204, apud. Ion Neagu, Tratat de drept procesual penal, op. cit., p. 186. A se vedea: M. C. CiporoBim, Kypc coeemcKozo yzonoenoio npou,ecca, M3flaTe/ibCTBo AH CCCP, MocKBa, 1958, c 135; B. fl. AflaineHKo, Cyiu,HOcmb u npedMem 3aw,umbi o6euHHeMozo, M3AaTe/ibCTBO ToMCKoro ymiBepcHTeTa, TOMCK, 1983, c. 20. M. A. HenbiioB, CoeemcKuii yionoBHbiu npou,ecc, M3flaTenbCTBO lOpMflHHecKajî nirrepa-Typa, MocKBa, 1962, c. 127.

214

DREPT PROCESUAL PENAL

necorespunzătoare, deoarece evocă ideea de formalism, ceea ce nu corespunde esenţei apărării în procesul penal. "Dreptul de a fi asistat" se consideră dreptul oricărei părţi de a fi apărată în cursul procesului penal. "Dreptul de a asista la" este dreptul apărătorului de a fi de faţă, de a avea o prezenţă (fizică) efectivă la efectuarea unor acte procesuale. Apărătorul este persoana care, pe parcursul procesului penal, reprezintă interesele bănuitului, învinuitului, inculpatului, îi acordă asistenţă juridică prin toate mijloacele şi metodele neinterzise de lege. Apărătorul nu poate fi asimilat de către organele de stat şi persoanele cu funcţie de răspundere cu persoana interesele căreia le apără şi cu caracterul cauzei penale care se examinează cu participarea lui (alin. (1) al art. 67 din CPP). Prin participarea sa în cadrul procesului penal, apărătorul îndrumă, sprijină şi lămureşte, sub toate aspectele procesuale, partea pe care o apără, folosind, în acest scop, toate mijloacele legale90. Funcţia apărătorului se deosebeşte de funcţia procurorului şi a organului de urmărire penală prin caracterul său unilateral. Procurorul şi organul de urmărire penală sunt slujitori obiectivi şi imparţiali ai legii, pe când apărătorul este, prin însăşi esenţa rolului său, un sfătuitor al bănuitului, învinuitului, inculpatului, chiar dacă rămâne limitat de un anumit cadru pe care nu-1 poate depăşi. Primii sunt obligaţi de a lua toate măsurile prevăzute de lege pentru cercetarea sub toate aspectele, completă şi obiectivă, a circumstanţelor cauzei, de a evidenţia atât împrejurările care dovedesc vinovăţia bănuitului, învinuitului, inculpatului, cât şi pe cele care-1 dezvinovăţesc, precum şi circumstanţele care îi atenuează sau agravează răspunderea. în ceea ce îl priveşte pe apărător, acesta trebuie să prezinte exclusiv argumentele care pledează împotriva învinuirii. Asistenţa juridică în sensul alin. (1) al art. 67 din CPP poate fi acordată numai de către: avocaţi91; avocaţii din străinătate în cazul în care aceştia sunt

Gheorghiţă Mateuţ, Apărătorul, subiect al procesului penal in lumina ultimelor modificări legislative, în Dreptul, anul VII, seria a IlI-a, nr. 5/1996, p. 78. Potrivit alin. (1) al art. 8 din Legea Republicii Moldova cu privire la avocatură nr. 1260-XV din 19.07.2002, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 126-127/1001 din 12.09.2002, avocatul este persoana care a obţinut licenţă

P a r t e a g e n e r a l ă ___________________________________________________215 conform legii (capitolul III al Legii RM cu privire la avocatură) şi dispune de dreptul de a participa la urmărirea penală şi la dezbateri judiciare, de a se pronunţa şi de a acţiona în numele clienţilor săi şi/sau de a-şi reprezenta şi consulta clienţii în domeniul dreptului. Profesia de avocat se exercită în cadrul baroului individual de avocaţi sau a baroului asociat de avocaţi.

asistaţi de un avocat din ţara noastră; alte persoane abilitate prin lege cu atribuţii de apărător. Calitatea de apărător, potrivit textului alin. (3) al art. 67 din CPP, se obţine în funcţie de modul în care avocatul este admis. Astfel, avocatul ales obţine calitatea de apărător din momentul în care acesta şi-a asumat angajamentul de a apăra interesele justiţiabilului (prin încheierea contractului de asistenţă juridică); pentru avocaţii desemnaţi din oficiu - din momentul numirii din oficiu printr-o ordonanţă sau încheierea de către organul de urmărire penală, procuror ori instanţa de judecată, fie la solicitarea organelor arătate desemnate de către şeful baroului de avocaţi. Apărătorul este obligat să înştiinţeze organul oficial despre asumarea angajamentului de a apăra, comunicându-i datele sale (nume de familie, prenume, număr de telefon, baroul la care activează). Din momentul acordării asistenţei juridice bănuitului-sau învinuitului la reţinere ori arestare avocatul respectiv se consideră apărătorul lor. Participarea de mai departe în cauză depinde de voinţa bănuitului, învinuitului şi poate dura până la terminarea procesului penal (alin. (4) al art. 67 din CPP). Dacă bănuitul sau învinuitul obiectează ori în cauză se include un alt apărător activitatea avocatului iniţial încetează. Apărătorul nu este în drept să-şi asume angajamentul de a

apăra şi nici nu poate fi numit în această calitate de organul care desfăşoară procesul penal dacă: 1)nu întruneşte condiţiile indicate în alin. (2) al art. 67 din CPP; 2)nu poate fi apărător conform restricţiilor prevăzute de alin. (3) al art. 8 din Legea Republicii Moldova cu privire la avocatură92; activitatea de avocat a fost suspendată (art. 12 din Legea RM cu privire la avocatu-

Pentru ca o persoană să dobândească calitatea de avocat, se cer îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii: să fie cetăţean al Republicii Moldova; să aibă capacitate de exerciţiu a drepturilor; să fie licenţiată în drept; să se bucure de o reputaţie ireproşabilă; să efectueze stagiul profesional şi să susţină examenul de calificare (alin. (2) al art. 8 din Legea cu privire la avocatură). 92 Persoana care a depus cerere de eliberare a licenţei pentru exercitarea profesiei de avocat nu se consideră persoană cu reputaţie ireproşabilă şi cererea ei nu se admite în cazul în care: a) a fost condamnată anterior pentru infracţiuni grave, deosebit de grave, excepţional de grave săvârşite cu intenţie, chiar dacă au fost stinse antecedentele penale; b) nu au fost stinse antecedentele penale pentru comiterea altor infracţiuni; c) anterior a fost exclusă din avocatură sau i s-a retras licenţa pentru acordarea asistenţei juridice din motive compromiţătoare; d) a fost concediată din cadrul organelor de drept din motive compromiţătoare sau a fost eliberată, din aceleaşi motive, din funcţia de judecător, notar, consultant juridic sau funcţionar public; e) comportamentul sau activitatea ei este incompatibilă cu normele Codului deontologic al avocatului; f) prin hotărârea instanţei judecătoreşti, s-a stabilit un abuz prin care ea a încălcat drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.

216

DREPT PROCESUAL PENAL

ră) sau exercitarea profesiei de avocat a fost încetată la cerere ori prin retragerea licenţei (art. 13 din Legea RM cu privire la avocatură), nu poate fi apărător conform sentinţei judecătoreşti prin care s-a dispus privarea de dreptul de a exercita activitatea de avocat, stabilită de instanţa de judecată pe un termen de la 1 la 5 ani (art. 65 din CP). 3)se interzice dreptul de a asista sau reprezenta părţi cu interese contrare în aceeaşi cauză sau în cauze conexe, precum şi a pleda împotriva părţii pe care a consultat-o anterior în legătură cu circumstanţele cauzei concrete; 4)nu se permite posibilitatea asumării funcţiei de apărător dacă acesta se află în relaţii de rudenie, adică este părinte, copil, înfietor, înfiat, frate, soră, bunic, nepot sau se găseşte în relaţii de subordonare cu persoana ale cărei interese sunt în contradicţie cu interesele persoanei pe care o apără; 5) este incompatibil de a desfăşura activitatea de apărare într-o cauză concretă apărătorul care anterior a participat în calitate de judecător (a exercitat controlul judecătoresc în cursul urmăririi penale, a judecat cauza în primă instanţă, pe cale ordinară sau extraordinară de atac), în calitate de procuror (a exercitat urmărirea penală şi a reprezentat învinuirea în instanţă), persoană care a efectuat urmărirea penală, ex pert, specialist, interpret, traducător. De asemenea, este incompatibil apărătorul care a fost ascultat anterior în calitate de martor în aceeaşi cauză. Calităţile de martor şi de apărător sunt incompatibile. Calitatea de martor are întâietate faţă de acea de apărător. Apărătorul are obligaţia să confirme calitatea şi împuternicirile sale organului de urmărire penală sau instanţei de judecată prin următoarele documente: 1)legitimaţia de avocat eliberată de Ministerul Justiţiei al Republicii Moldova în care se confirmă apartenenţa la avocatură şi denumirea baroului în care acesta activează; 2)documentul ce confirmă permisiunea de a practica calitatea de

Partea generală

217

apărător este licenţa pentru exercitarea profesiei de avocat. Licenţa se eliberează pe termen nelimitat şi este valabilă pe întreg teritoriul Republicii Moldova; 3)mandatul baroului de avocaţi în care se indică numărul licenţei pentru exercitarea profesiei de avocat şi data eliberării acesteia; sau un alt document ce îi confirmă împuternicirile. Persoana care nu-şi poate confirma calitatea şi împuternicirile de apărător printr-o hotărâre motivată nu este admisă să participe la desfăşurarea procesului penal.

Participarea apărătorului în cauză încetează atunci când: 1)justiţiabilul a renunţat, a reziliat contractul sau a suspendat împuternicirile (art. 71 din CPP); 2)nu are împuterniciri de a participa în continuare în această cauză. Se are în vedere cazul când au expirat condiţiile contractului de asistenţă juridică. De exemplu, avocatul a fost angajat pentru acordarea asistenţei juridice la etapa urmăririi penale, lucru reflectat în mandat. O dată cu transmiterea cauzei în judecată se consideră expirate şi împuternicirile apărătorului. Pentru activitatea de mai departe se cere prezentat un nou mandat; 3)organul de urmărire penală sau instanţa de judecată 1-a înlăturat de la participare. Prin aceasta se are în vedere emiterea unei ordonanţe motivate de către organul de urmărire penală şi procuror ori încheierea motivată a instanţei de judecată în cazul constatării măcar a uneia din circumstanţele care exclud participarea apărătorului în cauză (alin. (4) al art. 67). Aceeaşi măsură se poate dispune la cererea apărătorului; 4)avocatul străin şi-a declinat împuternicirile; 5)organul de urmărire penală sau instanţa au admis renunţarea la apărător declarată de către persoana pe care o apără avocatul numit din oficiu.

3.2. Participarea obligatorie a apărătorului S-a arătat că asistenţa juridică este un drept al părţilor. în acest sens alin. (1) al art. 17 din CPP arată că în tot cursul procesului penal părţile au dreptul să fie asistate, iar alin. (3) din acelaşi articol obligă organul de urmărire penală şi instanţa să asigure bănuitului, învinuitului, inculpatului dreptul la asistenţă juridică calificată. Din cuprinsul art. 17 din CPP şi din alte prevederi legale deducem că folosirea acestui drept este facultativă, în sensul că părţile vor aprecia dacă vor apela sau nu la apărător. De la această regulă există şi derogări, atunci când legiuitorul a stabilit cazurile de asistenţă juridică obligatorie. Asemenea dispoziţii legale sunt consecinţa concepţiei că apărătorul, prin activitatea sa procesuală, îndeplineşte de asemenea o funcţie de interes obştesc, ce se realizează inclusiv în scopul aflării adevărului şi justei soluţionări a cauzei93. Situaţiile în care participarea apărătorului este obligatorie în tot cursul procesului penal sunt următoarele: Vintilă Dongoroz, Explicaţii teoretice..., op. cit, p. 350.

218

DREPT PROCESUAL PENAL

1)când o cere bănuitul, învinuitul, inculpatul. Rezultă din principiul dreptului la apărare, potrivit căruia în tot cursul procesului penal bănuitul, învinuitul, inculpatul au dreptul să fie asistaţi de un apărător, ales sau numit din oficiu, şi atâta timp cât nu au renunţat la apărător (art. 71 din CPP); 2)bănuitul, învinuitul, inculpatul întâmpină dificultăţi pentru a se apăra el însuşi, fiind mut, surd, orb sau având alte dereglări esenţiale ale vorbirii, auzului, vederii, precum şi defecte fizice sau mintale, în urma cărora persoana a pierdut complet sau parţial capacitatea de a înţelege şi a reproduce cele înţelese, sau suferă de asemenea defecte anatomice ori boli cronice care, deşi nu limitează capacităţile bănuitului, învinuitului, inculpatului, dar îl lipsesc de posibilitatea de a utiliza toate mijloacele şi metodele prevăzute de lege pentru a se apăra de învinuirea înaintată. Prin persoane care nu-şi pot exercita singure dreptul la apărare se subînţeleg, de asemenea, acele persoane care sunt recunoscute responsabile, însă suferă permanent sau temporar de anumite crize şi stări depresive, precum şi persoanele care au capacitatea de exerciţiu şi sunt recunoscute responsabile, însă, în virtutea faptului că sunt analfabete (agramate), nu-şi pot exercita dreptul de sine stătător la apărare, cât şi alte persoane care din diferite motive nu-şi pot exercita dreptul la apărare; 3)bănuitul, învinuitul, inculpatul nu posedă sau posedă în măsură insuficientă limba în care se desfăşoară procesul penal; 4)bănuitul, învinuitul, inculpatul este minor; prin aceasta se înţelege acordarea ocrotirii persoanelor lipsite de experienţa vieţii. Obligaţia de a asigura participarea apărătorului se menţine în tot cursul urmăririi penale şi judecării, indiferent de faptul a devenit sau nu bănuitul, învinuitul, inculpatul major. Această regulă acţionează şi în cazul învinuirii de săvârşirea a două sau mai multe infracţiuni, dacă măcar una din ele a fost comisă sub vârsta de 18 ani; 5)bănuitul, învinuitul, inculpatul este militar în termen. Această dispoziţie legală se explică prin grija legiuitorului de a ocroti persoanele care prin situaţia în care se află au limitate posibilităţile de a-şi organiza o bună apărare în cadrul procesului penal. Militar în termen este cetăţeanul care îndeplineşte serviciul militar de la data la care - încorporat fiind - s-a prezentat la unitatea sau fo rmaţiunea militară

Partea generală

219

respectivă şi până la data înmânării documentului de trecere în revistă. Asistenţa juridică este obligatorie cât timp bănuitul, învinuitul, inculpatul are

această calitate de militar, care poate, deci, surveni sau înceta în cursul procesului penal9"1; 6) bănuitului, învinuitului, inculpatului i se incriminează o infracţiune gravă, deosebit de gravă sau excepţional de gravă. Infracţiuni grave se consideră faptele pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoare pe un termen de până la 15 ani inclusiv. Infracţiuni deose bit de grave se consideră infracţiunile săvârşite cu intenţie pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoare pe un termen ce depăşeşte 15 ani. Infracţiuni excepţional de grave se consideră infrac ţiunile săvârşite cu intenţie pentru care legea penală prevede detenţiune pe viaţă. Pentru aplicarea acestei dispoziţii se ia în consideraţie încadra rea juridică a faptei din ordonanţa de punere sub învinuire şi, după caz, maximul special al pedepsei prevăzute în norma incriminatoare pentru fapta consumată sau maximul pedepsei derivate în cazul tentativei. Dacă în cursul procesului se schimbă încadrarea dintr-o infracţiune care nu prevedea participarea obligatorie a apărătorului într-o infrac

ţiune care impune acest lucru, se va asigura această participare; 7) bănuitul, învinuitul, inculpatul este ţinut în stare de arest ca măsură preventivă sau este trimis la expertiza judiciară psihiatrică în condi ţii de staţionar. Această obligaţie se păstrează numai pe perioada cât durează arestarea. în situaţia în care bănuitul, învinuitul, inculpatul a fost pus în libertate nu mai există obligativitatea participării apărăto rului la acţiunile procesuale ulterioare punerii în libertate. Obligaţia participării apărătorului este şi în cazul reţinerii sau în executarea „ unei pedepse penale; -■■-■', 8) interesele bănuiţilor, învinuiţilor, inculpaţilor sunt contradictorii şi cel puţin unul din ei este asistat de apărător; 9) în cauza respectivă participă apărătorul părţii vătămate sau al părţii civile; 10) interesele justiţiei cer participarea lui în şedinţa de judecată în primă instanţă, în apel şi în recurs, precum şi la judecarea cauzei pe cale ex traordinară de atac. Determinarea faptului că interesele justiţiei cer asistenţa obligatorie a apărătorului depinde de următoarele criterii: a) complexitatea cazului - cu cât este mai complicat cazul, cu atât mai mare este necesitatea acordării asistenţei obligatorii a avocatului, de exemplu, când în cauză este o pluralitate de infracţiuni şi de infrac94

Ion Neagu, Tratat de drept procesual penal, op. cit., p. 189.

220

DREPT PROCESUAL PENAL

tori; b) capacitatea bănuitului, învinuitului, inculpatului de a se apăra singur - se apreciază pur individual, avându-se în vedere capacităţile, cunoştinţele şi priceperea fiecărei persoane în parte, de exemplu, bănuitul, învinuitul, inculpatul se află într-o stare psihică sau fizică anormală, fără însă ca aceasta să-i determine iresponsabilitatea; c) gravitatea faptei, de săvârşirea căreia persoana este bănuită sau învinuită, şi de sancţiunea prevăzută de lege pentru săvârşirea ei - se va ţine cont de importanţa şi pericolul faptei şi de eventuala sentinţă. Potrivit pct. 6 din Hotărârea Plenului CSJ nr. 30 din 9 noiembrie 1998 interesele justiţiei pot cere participarea obligatorie a apărătorului şi în cazul în care este implicată o chestiune de mare importanţă pentru societate, neluând în consideraţie dacă aceasta poate sau nu ajuta apărării95. 11) procesul penal se desfăşoară în privinţa unei persoane iresponsabile, căreia i se incriminează săvârşirea unor fapte prejudiciabile sau în pri95

Dreptul de a se apăra singur sau de a beneficia de asistenţa unui apărător ales ori de un apărător numit din oficiu, art. 6 (3c). Articolul 6, par. 3 c) Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale alătură dreptul de a se apăra şi acordarea unui ajutor judiciar gratuit cerinţelor impuse de "interesele justiţiei", care corespund în esenţă respectării principiului egalităţii de mijloace examinat anterior. In jurispruden-ţa referitoare la această dispoziţie, chestiunea de principiu aflată în joc a fost pînă acum deosebirea dintre protecţia de fapt şi protecţia de drept. în cauzele Artico v. Italia (1980) şi Goddi v. Italia (1984), tribunalele italiene desemnaseră un avocat pentru a-i reprezenta pe reclamanţi. Nici unul dintre avocaţii astfel desemnaţi nu 1-a reprezentat în fapt pe clientul său şi cei doi acuzaţi au fost recunoscuţi vinovaţi de faptele penale (Goddi în contumacie). Curtea a respins argumentul guvernului, conform căruia legislaţia italiană presupune că avocatul desemnat acţionează în numele clientului său cel puţin până în momentul când este în mod oficial înlocuit sau rezultă în orice alt mod că a încetat obligaţia sa de reprezentare. Curtea a concluzionat în sensul că există o încălcare a art. 6, par. 3 c) în ambele cazuri, evidenţiind că articolul obliga la acordarea de "asistenţă", şi nu la "desemnarea" unui avocat. în schimb, ea nu a adâncit argumentul conform căruia s-ar cere un anumit nivel al competenţei profesionale a avocatului desemnat pentru a fi îndeplinite condiţiile ce reglementează dreptul la apărare prin angajarea unui avocat (Kamasinski). Conform opiniei Curţii, dreptul la asistenţă judiciară gratuită, atunci când interesele justiţiei o cer, nu constituie o alternativă la dreptul de a se apăra singur, ci un drept independent, cu privire la care se aplică norme obiective. Dacă o cauză ridică probleme juridice ce necesită un înalt nivel de cunoştinţe profesionale, statul nu trebuie să-I lase pe cel acuzat să răspundă singur acestor exigenţe profesionale - Pakelli v. Germania (1983) şi Artico. în cauza Granger v. Regatul Unit (1990), reclamantului i s-a refuzat ajutorul judiciar pentru a plăti onorariile de avocat în cadrul unei cereri de apel îndreptată împotriva unei condamnări pentru mărturie mincinoasă; jurisdicţia de apel a prelungit apoi ea însăşi audienţa pentru a examina o complexă chestiune de drept privind temeinicia plângerii. Curtea a

Partea generală

221

constatat că statul nu ţinuse seama de paragrafele 1 şi 3 c) ale art. 6 luate împreună.

vinţa unei persoane care s-a îmbolnăvit mintal după săvârşirea unor asemenea fapte; 12) procesul penal se desfăşoară în privinţa reabilitării unei persoane decedate la momentul examinării cauzei.

3.3. Drepturile şi obligaţiile apărătorului Apărătorul, exercitând în procesul penal funcţia apărării, apare în calitate de colaborator preţios96 al justiţiei, contribuind la justa soluţionare a cauzei penale, dispunând de numeroase prerogative, facultăţi şi posibilităţi acordate de lege pentru promovarea intereselor bănuitului, învinuitului, inculpatului. Drepturile şi obligaţiile apărătorului au căpătat dimensiuni sporite în actualul Cod de procedură penală. Alin. (1) al art. 68 din CPP indică asupra drepturilor apărătorului, în funcţie de calitatea procesuală a persoanei interesele căreia le apără, adică în funcţie de faptul este acesta bănuitul, învinuitul, inculpatul ori condamnatul. Printre cele mai importante se înscrie; dreptul de a cunoaşte esenţa bănuielii sau învinuirii, garantat prin obligaţia organului de urmărire penală şi a procurorului de a comunica apărătorului procesul-verbal de reţinere, hotărârea de aplicare a măsurii preventive, ordonanţa de recunoaştere în calitate de bănuit, ordonanţa de punere sub

învinuire, de schimbare şi completare a învinuirii, ordonanţele privind scoaterea persoanei de sub urmărire penală ori încetarea urmăririi penale, rechizitoriul. O componentă importantă a statutului apărătorului prezintă dreptul de a avea întrevederi cu bănuitul, învinuitul, inculpatul, fără a se limita numărul şi (Jurata lor. Dreptul apărătorului "de a avea întrevederi" cu bănuitul, învinuitul, inculpatul nu poate fi stânjenit sau controlat, direct sau indirect, de nici un organ al statului. Apărătorul participă la toate acţiunile procesuale efectuate la solicitarea sa, iar la celelalte - la propunerea organului de urmărire penală. Organul oficial este obligat să-i comunice, în formă scrisă, apărătorului despre locul şi timpul efectuării acţiunii procesuale. Participând la acţiunea procesuală, apărătorul poate explica justiţiabilului drepturile; poate pune întrebări persoanelor audiate; poate atenţiona ofiţerul de urmărire penală, procurorul şi judecătorul asupra particularităţilor, însuşirilor şi semnalmentelor obiectelor cercetate; poate obiecta împotriva oricărei abateri de la lege, cere completarea proceselor-verbale respective. Nicolae Volonciu, Drept procesual penal, op. cit., p. 97.

222

DREPT PROCESUAL PENAL

Apărătorului i se permite posibilitatea administrării97 probelor prin prezentarea documentelor, datelor, obiectelor pentru anexarea la dosarul penal de către organul care efectuează urmărirea penală sau instanţa de judecată. Aces tea se pot căpăta prin intervievarea persoanelor, dar numai cu acordul lor. Nu se admite intervievarea în scopul schimbării declaraţiilor date anterior. La cererea apărătorului persoana intervievată poate expune faptele în formă scrisă. Apărătorul poate atrage pentru îndeplinirea acţiunilor arătate avocaţii stagiari şi specialişti98. Apărătorul nu poate efectua acţiuni procesuale. în condiţiile art. 54, 33, 86 din CPP el poate cere recuzarea ofiţerului de urmărire penală, procurorului, judecătorului, expertului, specialistului, interpretului, traducătorului, grefierului. Cererea de recuzare trebuie motivată. Apărătorul poate formula cereri. Acest drept este lăsat la latitudinea lui, astfel fiind liber să aprecieze dacă este cazul sau nu să solicite anumite acţiuni în scopul apărării bănuitului, învinuitului, inculpatului, chiar şi în cazurile de asistenţă juridică obligatorie. înaintând cereri, apărătorul le va motiva. Participând la acţiunea organului de urmărire penală ori a procurorului, apărătorul poate face obiecţii şi poate insista asupra includerii lor în procesulIn literatura de specialitate a fost ridicată problema privitor Ia lipsa „egalităţii armelor" la urmărirea penală, îngrădirea apărării şi inexistenţa unor mecanisme reale de a administra probe în apărare. A se vedea în acest sens: Igor Dolea, Unele probleme privind asigurarea drepturilor învinuitului in probaţiunea penală, în Conferinţa corpului didacticoştiinţific "Bilanţul activităţii ştiinţifice a USM în anii 2000-2002", Rezumatele comunicărilor, Ştiinţe socioumanistice, voi. I, Chişinău, 2003, p. 3-4. Avocat stagiar poate fi cetăţeanul Republicii Moldova, licenţiat în drept, care are capacitate deplină de exerciţiu şi o reputaţie ireproşabilă şi care a încheiat cu unul dintre avocaţi contract de efectuare a stagiului profesional. Avocatul stagiar activează sub îndrumarea avocatului care asigură efectuarea stagiului profesional, acesta fiind în drept să corecteze poziţia avocatului stagiar în procesul reprezentării intereselor clientului. Avocatului stagiar i se permite să acorde asistenţă juridică clientului în cadrul judecătoriilor municipale şi de sector în cauzele civile şi administrative, în judecătoriile economice de circumscripţie şi în cadrul autorităţilor publice. Avocatul stagiar este obligat să păstreze secretul profesional. Pentru îndeplinirea unor activităţi auxiliare în procesul de acordare a asistenţei juridice, baroul de avocaţi poate angaja specialişti din diferite domenii, conform specificului acestor activităţi. Angajarea în calitate de specialist este imposibilă în cazul existenţei unuia din temeiurile specificate la alin. (3) al art. 8 şi la art. 9 din Legea Republicii Moldova cu privire la avocatură. Specialistul nu dispune de drepturile avocatului şi nu poate fi admis la

Partea generală

223

îndeplinirea de sine stătător a însărcinărilor de acordare a asistenţei juridice. Specialistul angajat de baroul de avocaţi este obligat să păstreze secretul profesional. Condiţiile de activitate şi modul de remunerare a specialistului se stabilesc în baza contractului încheiat între baroul de avocaţi şi angajat.

verbal. De regulă, obiecţiile sunt înscrise personal de către apărător şi sunt semnate. La terminarea urmăririi penale, luând cunoştinţă de materialele cauzei, apărătorul poate ridica copii. Dacă materialele cauzei conţin secret de stat (art. 213 din CPP), înainte de a lua cunoştinţă de conţinutul lor, apărătorul va da, în scris, o declaraţie de nedivulgare. Dacă apărătorul refuză acest angajament, potrivit alin. (5) al art. 213 din CPP el este lipsit de dreptul de a participa la procesul penal în cauză. Nu este exclusă posibilitatea de a face copii de pe toate materialele cauzei. Apărătorul poate participa la judecarea cauzei în toate instanţele de judecată, precum şi la judecarea recursului în anulare şi a revizuirii procesului penal. Despre locul, ziua şi ora examinării apărătorul trebuie înştiinţat în condiţiile art. 236 din CPP. Apărătorul capătă un cîmp larg de activitate şi îşi exercită din plin atribuţiile sale în cursul judecăţii. în principiu, la judecată, apărătorul poate exercita toate drepturile de care dispune inculpatul, n afară de acelea a căror exercitare este strict personală (de exemplu, dreptul de a face declaraţii, dreptul de a avea ultimul cuvânt). Apărătorul pledează în dezbaterile judiciare, pronunţându-

se prin pledoarie şi replică (art. 378-379 din CPP). Apărătorul poate solicita primirea cu titlu gratuit a copiilor de pe hotărârile care se referă la statutul bănuitului, învinuitului, inculpatului; se au în vedere actele procedurale prin care persoana a fost recunoscută în calitate de bănuit, învinuit sau a căpătat calitatea de inculpat. Apărătorul are următoarele dreptri: să participe la împăcarea cu partea oponentă dacă persoana pe care el o apără participă la împăcare; să facă obiecţii referitor la plângerile altor participanţi la proces despre care a fost informat de către organul de urmărire penală sau a aflat despre ele din alte surse, precum şi să-şi expună părerea în şedinţa de judecată referitor la cererile şi propunerile altor participanţi la proces şi referitor la chestiunile soluţionate de instanţa de judecată; să facă obiecţii împotriva acţiunilor ilegale ale celor-participanţi la proces; să facă obiecţii împotriva acţiunilor preşedintelui Şedinţei de judecată; să-i fie compensate cheltuielile suportate în cauza penală de la persoana interesele căreia le apără sau, în cazurile prevăzute de lege, din bugetul statului; să i se repare prejudiciul cauzat de acţiunile nelegitime ale organului de urmărire penală sau ale instanţei. Apărătorul nu este în drept să întreprindă anumite acţiuni împotriva intereselor persoanei pe care o apără şi să o împiedice să-şi realizeze drepturile. Apărătorul nu poate, contrar poziţiei persoanei pe care o apără, să recunoască

224

DREPT PROCESUAL PENAL

participarea ei la infracţiune şi vinovăţia de săvârşirea infracţiunii. Apărătorul nu este în drept să destăinuiască informaţiile care iau fost comunicate în legătură cu exercitarea apărării, dacă aceste informaţii pot fi utilizate în detri mentul persoanei pe care o apără. Apărătorul este dator să scoată la iveală aspectele care pledează în favoarea inculpatului. Această sarcină" este cu atât mai dificilă, cu cât vinovăţia celui în cauză este mai evidentă, dar cu cât situaţia inculpatului este mai grea, cu atât mai necesară devine apărarea. A acuza pe un nevinovat este inadmisibil şi criminal, iar a apăra pe un vinovat este pe deplin posibil şi necesar, cu condiţia ca aceasta să se facă prin mijloace legale100. Prin urmare, apărătorul are o poziţie independentă faţă de parte101. Deşi reprezintă interesele părţii, fiind legat în multe privinţe de voinţa bănuitului, învinuitului, inculpatului, apărătorul devine independent prin faptul că este obligat să-i apere numai interesele legitime şi doar în limitele permise de lege. Avocatul nu este în drept să renunţe nemotivat la apărare. Apărătorul nu este în drept să-şi înceteze de sine stătător împuternicirile, să împiedice invitarea unui alt apărător sau participarea lui în această cauză. Apărătorul nu este în drept să transmită altei persoane împuternicirile sale de a participa în cauza respectivă. Apărătorul nu este în drept, fără consimţământul persoanei pe care o apără, să efectueze o serie de acţiuni cum ar fi: să o declare vinovată de săvârşirea infracţiunii; să declare împăcarea persoanei pe care o apără cu partea oponentă; să recunoască acţiunea civilă; să retragă plângerile persoanei pe care o apără; să-şi retragă apelul sau recursul împotriva sentinţei de condamnare. Apărătorul are următoarele obligaţii procesuale: 1) de a se prezenta la chemarea organului de urm ărire penală la efectuarea acţiunilor procesuale la care acesta are dreptul să asiste, când prezenţa sa este obligatorie; cât şi unde se judecă cauza în care are sarcina de a exercita prin orice metodă neinterzisă de lege apărarea drepturilor şi intereselor inculpatului. Obligaţia priveşte atât apărătorul ales, cât şi cel numit din oficiu; ea trebuie îndeplinită nu numai în cazul de asistenţă obligatorie, ci şi în cele de asistenţă facultativă;

Partea generală

225

2)să se supună dispoziţiilor legitime ale reprezentantului organului de urmărire penală şi ale preşedintelui şedinţei de judecată; 3)să nu părăsească sala de şedinţe până la anunţarea întreruperii, fără permisiunea preşedintelui şedinţei; 4)să respecte ordinea stabilită în şedinţa de judecată.

3.4. Admiterea, numirea din oficiu şi înlocuirea apărătorului. Renunţarea la apărător Apărătorul este admis pentru participare în procesul penal prin una din cele două modalităţi prevăzute în alin. (1) al art. 70 din CPP: 1) la invitaţia bănuitului, învinuitului, inculpatului, reprezentantului legal, adică alegerea apărătorului poate fi făcută atât în cazul asistenţei facul tative, cât şi în cazul asistenţei juridice obligatorii (art. 69 din CPP). Apărătorul poate fi invitat şi de alte persoane (rude, prieteni) cu respectarea unei condiţii - consimţământul bănuitului, învinuitului, inculpatului. De regulă, după semnarea contractului de asistenţă juridică bănuitul, învinuitul, inculpatul îşi dă acordul, în formă scrisă, ori printr-o cerere solicită admiterea apărătorului. 2) la numirea din oficiu; astfel, potrivit art. 69 din CPP, când participarea apărătorului este obligatorie, dacă bănuitul, învinuitul, inculpatul ori reprezentantul legal al acestuia nu şi-a ales un apărător, organul de ur mărire penală sau instanţa de judecată iau măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu. La solicitarea organelor ce desfăşoară pro cesul penal asigurarea asistenţei juridice din oficiu se pune în sarcina Consiliului Baroului. Legiuitorul interzice categoric organului de urmărire penală sau instanţei de judecată recomandarea bănuitului, învinuitului, inculpatului, invitarea unui anumit apărător102.

Organul de urmărire penală sau instanţa solicită desemnarea din oficiu a apărătorului de către baroul de avocaţi: Nicolae Volonciu, Drept procesual penal, op. cit., p. 98. M. S. Strogovici, Procesul penal sovietic, op. cit., p. 437, apud Nicolae Volonciu, Drept procesual penal, op. cit., p. 99. B. T. Ee3/ienKHH, op. cit., p. 82.

1)

la cererea bănuitului, învinuitului, inculpatului (pct. 1) din alin. (3)), în asemenea situaţii admiterea apărătorului în exclusivitate va depinde de

« Prevederi similare nu conţinea în Codul din 1961. S-a avut în vedere perspectiva asigurării dreptului de a alege liber apărătorul. In practică se întâlneau frecvent cazurile când "din anumite motive" reprezentanţi, organelor oficiale propuneau persoane concrete pentru a exercita apărarea, iar acesta din urmă, în schimbul unor onorari, solide, contribuiau la soluţionarea cauzei.

226

_____________________________

DREPT PROCESUAL PENAL

voinţa bănuitului, învinuitului, inculpatului, iar organul ce desfăşoară procesul penal are obligaţia asigurării apărării din oficiu, indiferent de starea materială a persoanei bănuite, învinuite, inculpate. Se cere însă făcută o remarcă privitor la faptul că aceste prevederi sunt incidente cazurilor când bănuitul, învinuitul, inculpatul acceptă numirea din oficiu a apărătorului, nedorind să-şi realizeze dreptul prevăzut în pct. 1) din alin. (1) din prezentul articol. 2) când bănuitul, învinuitul, inculpatul nu are apărător ales şi este prezent măcar unul din cazurile prevăzute în pct. 2)12) din alin. (1) al art. 69 din CPP. în cazul în care legea prevede acordarea asistenţei juridice din oficiu la solicitarea organelor de urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti, asigurarea executării acesteia se pune în sarcina Consiliului Baroului. Barourile de avocaţi prezintă Consiliului Baroului cererile în care se indică numele şi prenumele avocaţilor care vor acorda asistenţă juridică din oficiu, telefoanele de contact ale acestora şi adresa baroului de avocaţi. Consiliul Baroului întocmeşte listele avocaţilor din numărul persoanelor indicate în cererile birourilor de avocaţi103. Listele se întocmesc conform uni103

De aici deducem caracterul disponibilităţii avocaţilor să acorde asistenţă juridică din oficiu, întrucât nu există anumite prevederi care ar cere avocaţilor să se înscrie în această categorie. Este indiscutabil faptul ca avocaţii cu experienţă şi renume, serviciile cărora sunt solicitate şi corespunzător încasează onorarii mari, evită scrierea unor asemenea cereri, iar legislaţia în vigoare nu prevede dispoziţii care ar determina şi această categorie să intervină în cazurile când se impune apărarea din oficiu. Prin urmare, categoriile de persoane defavorizate social, veniturile cărora nu le permit angajarea unui avocat ales, sunt lipsite de posibilitatea de a beneficia de o apărare de înaltă calitate, impactul căreia este evident, în mod special, în cauzele complexitatea cărora impune o experienţă şi o pregătire teoretică esenţială. Merită atenţie faptul că garantând dreptul la apărare, statul îşi asumă responsabilitatea de a retribui din buget munca avocaţilor din oficiu. Codul de ărocedura penală (CPP) prevede dreptul organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată de a cere barourilor de avocaţi înlocuirea apărătorului numit din oficiu în situaţiile dificile de desfăşurare a procesului penal (alin. (4) al art. 70 din CPP). Prin urmare, legiuitorul admite cazuri de asistenţă juridică ineficienta, cu toate acestea, nu găsim nici o prevedere legală privitor la mecanismele de control din partea statului şi a Baroului de Avocaţi asupra calităţii serviciilor prestate de apărătorii desemnaţi din oficiu. Indiscutabil ca asistenţa juridică gratuită necesită a fi acordată celor ce nu-şi permit serviciile cu plată. în Republica Moldova o varietate foarte mare de justiţiabili depind de asistenţa juridică gratuită. Cu toate acestea, este ireal să credem că bugetul de stat va permite subvenţionarea mai generoasă a

Partea generală

227

programelor de asistenţă juridică din oficiu. Astfel, se impune necesitatea luării unor decizii corecte cu privire la volumul asistenţei juridice subvenţionate de stat, care sunt domeniile de bază şi cele mai vulnerabile grupe de persoane, şi pentru ele să se elaboreze programe speciale. Suntem convinşi că asistenţa juridică din oficiu trebuie să devină parte componentă a programului de combatere a sărăciei în Republica Moldova. Nu există criterii de distribuire a cauzelor avocaţilor din oficiu.

taţilor administrativ-teritoriale şi se expediază anual Ministerului Justiţiei, organelor de urmărire penală şi instanţelor judecătoreşti din teritoriile respective nu mai târziu de 15 decembrie. Pentru acordarea asistenţei juridice din oficiu la solicitarea organelor de urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti, Consiliul Baroului numeşte unul sau câţiva avocaţi coordonatori din rândul avocaţilor, care au înregistrat barourile de avocaţi în unităţile administrativ-teritoriale respective, aceştia fiind obligaţi să asigure executarea cererilor din oficiu. Organul de urmărire penală sau instanţa judecătorească este obligată să prezinte lista avocaţilor care şi-au manifestat acordul de a acorda asistenţă juridică din oficiu persoanei care se află în proces de urmărire penală sau în proces judiciar şi care nu a încheiat un contract cu un avocat ales. Persoana în cauză alege din lista prezentată avocatul care va exercita apărarea sa. în cazul când persoana care se află în proces de urmărire penală sau în proces judiciar refuză să aleagă un avocat, la solicitarea organului de urmărire penală sau a instanţei judecătoreşti, avocatul coordonator antrenează în exercitarea din oficiu a delegaţiei un avocat disponibil inclus în listă. în cazul în care avocaţii incluşi în listă sunt în imposibilitatea de a acorda asistenţă juridică din oficiu, avocatul coordonator este obligat să întreprindă toate acţiunile necesare pentru a asigura acordarea

asistenţei juridice din oficiu de către

Astfel, legislaţia nu conţine garanţii juridice pentru asigurarea unei apărări din oficiu de o înaltă ţinută profesională şi nu prevede criterii efective de selectare a avocaţilor care pot acorda asistenţă juridică din oficiu. De aici conchidem că art. 26 al Constituţiei, preluat de alte legi organice, se reduce la declaraţii superficiale. Nu putem afirma nici despre respectarea dreptului persoanei la un proces echitabil, dacă nu există o apărare calificată. Nu găsim în legislaţie care ar fi criteriile de admisibilitate a avocaţilor pentru acordarea asistenţei juridice din oficiu. Judecând după natura, caracterul şi gradul de complexitate al cazurilor când se impune participarea obligatorie a apărătorului în proces, se mizează pe cunoştinţe profunde şi abilităţi practice. Or, faptul că nu se prevăd aceste criterii de admisibilitate face posibilă includerea în listele avocaţilor din oficiu şi a deţinătorilor de licenţă cu puţină experienţă. Considerăm că contribuţia lor la stabilirea adevărului şi activitatea în condiţiile procedurii judiciare contradictoriale în multe cazuri lasă de dorit. Aceste împrejurări constituie un temei de sesizare a Curţii Europene a Drepturilor Omului şi de a face statul responsabil pentru neglijarea obligaţiei de a lua măsurile necesare pentru asigurarea unei protecţii juridice efective şi un tratament legal în faţ a legii pentru toate persoanele. Din păcate, apărătorii din oficiu astăzi sunt prezenţi doar la etectuarea anumitor acţiuni de urmărire penală. Nu constituie excepţie nici neprezen-tarea în organele de urmărire penală şi instanţele de judecată a avocaţilor din oficiu, ceea ce nu doar îngrădeşte dreptul persoanei la apărare, dar şi blochează desfăşurarea procesului, astfel violând un alt drept fundamental - examinarea şi soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, garantat prin art. 6 CEDO.

22»

DREPT PROCESUAL PENAL

alţi avocaţi,, înregistraţi în unitatea administrativ-teritorială respectivă, sau, cu acordul Consiliului BauraKakii - de către avocaţii înregistraţi în alte unităţi adroiniistrativ-teriCoriale. Alin. (4) al art. 70 prevede cazurile în care organul de urmărire penală sau instanţa de judecată vor cere înlocuirea apărătorului ales sau numit din oficiu.. Primele două situaţii se referă la apărătorul ales şi cel de-al treilea - la apărătorul numit din oficia. Cerinţa de înlocuire se va executa de către biroul de avocaţi atunci când: 1)apărătorul ales nu poate să se prezinte în cazul reţinerii timp de trei ore din momentul reţinerii; în cazul punerii sub învinuire - timp de patru sau mai multe zile; în cazul audierii bănuitului, învinuitului - corespunzător mai mult de trei ore sau patru şi mai multe zile; 2)apărătorul ales nu poate participa la desfăşurarea procesului în decurs de cinci zile din momentul anunţării lui. Termenul de cinci zile se scurge începând cu următoarea zi după înştiinţarea în modul cerut de lege. Acest termen poate fi prelungit în cazurile când apărătorul este în imposibilitate de a se prezenta pe motive de boală, deplasare, participare într-o altă cauză penală etc. înlocuirea apărătorului la judecarea cauzei are loc conform procedurii prevăzute de art. 322 din CPP: 3) organul de urmărire penală sau instanţa de judecată vor constata că apărătorul nu poate asigura asistenţa juridică eficientă bănuitului, în vinuitului, inculpatului. Renunţarea la apărător înseamnă voinţa bănuitului, învinuitului, inculpatului de a-şi exercita el însuşi apărarea, fără a apela la asistenţa juridică a unui apărător. Cererea de renunţare la apărător se anexează la materialele cauzei. Renunţarea la apărător poate fi acceptată de către organul de urmărire penală sau instanţă numai în cazul în care ea este înaintată de către bănuit, învinuit, inculpat în mod benevol, din proprie iniţiativă, în prezenţa apărătorului care ar putea fi numit din oficiu. Nu se admite renunţarea la apărător în cazul în care ea este motivată prin imposibilitatea de a plăti asistenţa juridică sau este dictată de alte circumstanţe. Organul de urmărire penală sau instanţa este în drept să nu accepte renunţarea bănuitului, învinuitului, inculpatului la

P a r t e a g e n e r a l ă ___________________________________________________2Z9

apărător. Renunţarea la apărător poate avea loc la orice etapă a procesului penal numai din iniţiativa bănuitului, învinuitului, inculpatului şi numai în cazul în care i-au fost create posibilităţi reale pentru participarea avocatului la proces (pct. 8 din Hotărârea Plenului CSI nr. 30 din 9 noiembrie 1998 "Cu privire la practica aplicării legilor pentru asigurarea dreptului la apărare în procedura penală a bănuitului, învinuitului şi inculpatului").

Renunţarea la apărător se face prin cerere scrisă, anexată la materialele cauzei. în cerere se vor descrie, în mod detaliat, cauzele în virtutea cărora bănuitul, învinuitul, inculpatul a renunţat la apărător. Dispoziţiile din alin. (2) al art. 71 din CPP stabilesc două categorii de condiţii, una pentru admiterea renunţării la apărător şi cea de-a doua - pentru neadmiterea renunţării. Astfel, dacă renunţarea la apărător este înaintată personal de către bănuit, învinuit, inculpat benevol, adică făcută de bunăvoie, nesilit din proprie iniţiativă, adică fără a fi îndemnat sau silit de altul şi în prezenţa apărătorului care ar putea fi numit din oficiu cererea poate fi acceptată. Prezenţa cumulativă a tuturor condiţiilor este obligatorie. Despre aceasta se va menţiona în actul procedural. Dacă renunţarea la apărător este determinată de imposibilitatea de a plăti asistenţa juridică acordată de apărătorul ales, fie din lipsa surselor pentru a angaja un apărător; ori este dictată de alte circumstanţe, de exemplu, ne-prezentarea apărătorului ales sau numit din oficiu la acţiunile procesuale, constrângerea bănuitului, învinuitului, inculpatului de a renunţa la apărător cererea de renunţare se va respinge. Admiterea sau neadmiterea renunţării la apărător este lăsată la discreţia organului de urmărire penală, procurorului ori

instanţei de judecată în cazurile de participare obligatorie a apărătorului, stabilite în pct. 2)-12) din alin. (1) al art. 69 din CPP. Organul de urmărire penală, procurorul sau instanţa de judecată pot respinge cererea de renunţare la apărător în cazurile în care interesele justiţiei cer asistenţa obligatorie a apărătorului. Renunţarea la apărător, conform pct. 8) din Hotărârea Plenului nr. 30, urmează să fie discutată cu părţile în proces. Admiterea sau neadmiterea renunţării la apărare se decide prin ordonanţa motivată a ofiţerului de urmărire penală ori a procurorului sau prin încheierea motivată a instanţei de judecată. în hotărâre se vor arăta cine a solicitat renun ţarea la apărător, motivele, numele şi prenumele apărătorului care ar putea fi numit din oficiu şi soluţia argumentată. Din momentul semnării hotărârii privind admiterea renunţării la apărător se consideră că bănuitul, învinuitul, inculpatul îşi exercită apărarea de sine stătător, adică intrat în posesia prerogativelor, facultăţilor şi posibilităţilor acordate de lege apărătorilor pentru apărarea intereselor justiţiabililor. Renunţarea la apărător nu-1 lipseşte pe bănuit, învinuit, inculpat de dreptul să ceară în viitor admiterea participării apărătorului. Organul de urmărire penală, procurorul şi instanţa de judecată au obligaţia să admită în proces apără-

230

DREPT PROCESUAL PENAL

torul ales sau să numească un apărător din oficiu. Apărătorul admis sau numit din oficiu se bucură de drepturile şi obligaţiile prevăzute de art. 68 din CPP. Din momentul încheierii contractului de participare în proces ori din momentul numirii din oficiu, apărătorul nu are dreptul să se dezică de îndeplinirea obligaţiunilor sale, decât în condiţiile art. 67 din CPP. în art. 72 din CPP sunt reglementate exhaustiv temeiurile şi procedura înlăturării apărătorului din procesul penal. Prin înlăturare a apărătorului se are în vedere îndepărtarea, excluderea lui din procesul penal. Conform prevederilor alin. (1) al art. 72 din CPP din momentul când s-au constatat măcar una din circumstanţele prevăzute în pct. l)-3) apărătorul nu are dreptul să participe la procesul penal, şi anume: 1)dacă el se află în relaţii de rudenie sau în relaţii de dependenţă personală cu persoana care a participat la urmărirea penală sau la judecarea cauzei; 2)dacă el a participat în această cauză în calitate de: a)persoană care a efectuat urmărirea penală, adică a efectuat măcar una din acţiunile prevăzute de art. 55, 57 din CPP; b)procuror care a luat parte la desfăşurarea procesului penal, adică a dispus de atribuţiile prevăzute de art. 52-53 din CPP; c)judecătorul care a judecat cauza, în acest caz se are în vedere nu numai judecătorul care a judecat cauza în primă instanţă, în apel, în recurs, ori supuse căilor extraordinare de atac, dar şi judecătorul de instrucţie care a asigurat, conform art. 41 din CPP, controlul judecătoresc în cursul urmăririi penale; d)grefier, interpret, traducător, specialist, expert sau martor (pct. 5) din alin. (5) al art. 67 din CPP); 3) dacă nu poate fi apărător în baza legii sau sentinţei de judecată (pct. 2) din alin. (5) al art. 67 din CPP). în alin. (2) în calitate de motiv pentru înlăturarea apărătorului din procesul penal este prevăzută situaţia în care justiţiabilul are temeiuri reale de a-i pune la îndoială competenţa, adică nu i sau dat lămuriri, sfaturi; apărătorul nu a avut intervenţii în cursul procesului; fie i se pune la îndoială buna-credinţă, adică onestitatea, probitatea, corectitudinea, fidelitatea şi castitatea.

Partea generală

231

înlăturarea apărătorului din procesul penal poate avea loc la cererea bănuitului, învinuitului, inculpatului ori din oficiu la iniţiativa organului ce desfăşoară procesul penal. în acest sens organul de urmărire penală şi procurorul emite ordonanţă motivată, iar instanţa - încheiere motivată. Hotărârea este definitivă, nefiind susceptibilă de a fi atacată.

§4. Partea civilmente responsabilă. Noţiunea. Drepturile şi obligaţiile între regulile de bază de care se călăuzeşte dreptul penal este şi principiul răspunderii personale, potrivit căruia pot fi supuse sancţiunii penale numai acele persoane care au săvârşit infracţiuni104. Spre deosebire de domeniul dreptului penal, în materie civilă există posibilitatea că răspunderea civilă să revină şi altor persoane decât acelea care au săvârşit fapte generatoare de prejudicii materiale'05. Partea civilmente responsabilă, potrivit alin. (1) al art. 73 din CPP, este persoana fizică sau juridică chemată în procesul penal să răspundă,

potrivit

prevederilor

legislaţiei

civile,

pentru

prejudiciul material cauzat prin fapta învinuitului, inculpatului. Instituţia acestei calităţi procesuale are scopul de a proteja persoana care a suferit un prejudiciu material împotriva insolvabilităţii autorului prejudiciului106. Prin urmare, norma amintită, prin prezenta calitate procesuală, reglementează o răspundere complementară indirectă, şi anume, răspunderea civilă a unei alte persoane decât autorul faptei penale pentru prejudiciul material cauzat prin infracţiune. Astfel, suntem în prezenţa instituţiei prin intermediul căreia se răspunde pentru fapta altuia, nefiind prezentă situaţia de participare directă la

producerea prejudiciului. Răspunderea părţii civilmente responsabile se leagă de prejudiciu în mod indirect, prin intermediul faptei ilicite a autorului prejudiciului. Partea civilmente responsabilă este recunoscută prin ordonanţa organului de urmărire penală ori a procurorului sau prin încheierea instanţei de judecată numai după înaintarea acţiunii civile şi punerea sub învinuire. Pentru prejudiciile materiale cauzate prin infracţiunile săvârşite de învinuit, inculpat nu orice persoană poate fi chemată în procesul penal să răspundă civil, ci numai anumite categorii prevăzute în art. Statutul părţii civilmente responsabile este determinat de calitatea sa de subiect în latura civilă a procesului penal şi de exponent al părţii apărării. în alin. (2) al art. 74 din CPP sunt prevăzute drepturile părţii civilmente responsabile: să dea explicaţii privitor la acţiunea civilă înaintată; să prezinte

Costică Bulai, Drept penal român, op. cit., voi. I, p. 261. Ion Neaeu, Tratat de drept procesual penal, op. cit., p. 162. Constantin Stătescu, Răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei persoane, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p. 6.

232

DREPT PROCESUAL PENAL

Partea generală 233

documente şi alte mijloace de probă pentru a fi anexate la dosarul penal şi cercetate în şedinţa de judecată; să formuleze cereri de recuzare a persoanei care efectuează urmărirea penală, a judecătorului, procurorului, expertului, interpretului, traducătorului, grefierului; să înainteze cereri; să depună benevol sume de bani la contul de depozit al instanţei judecătoreşti pentru asigurarea acţiunii civile pornite; să facă obiecţii împotriva acţiunilor organului de urmărire penală şi să ceară includerea obiecţiilor sale în procesul-verbal al acţiunii respective; să ia cunoştinţă de procesele-verbale ale acţiunilor efectuate cu participarea ei şi să ceară completarea lor sau includerea obiecţiilor sale în procesul-verbal respectiv; să ia cunoştinţă de materialele cauzei penale din momentul încheierii urmăririi penale şi să noteze orice date din dosar care se referă la acţiunea civilă pornită împotriva sa; să participe la şedinţa de judecată, inclusiv la cercetarea probelor cauzei referitor la acţiunea civilă înaintată; să pledeze, în lipsa reprezentantului său, în dezbateri judiciare; să fie informată de către organul de urmărire penală, precum şi de către instanţa de judecată, în cazul în care ea lipseşte de la şedinţele acesteia, despre toate hotărârile adoptate care se referă la drepturile şi interesele sale, să primească, la solicitarea sa, gratuit copii de pe aceste hotărâri, precum şi copii de pe sentinţă, decizie sau alte hotărâri judecătoreşti definitive; să înainteze plângeri împotriva acţiunilor şi hotărârilor organului de urmărire penală, precum şi să atace hotărârea instanţei referitoare la acţiunea civilă înaintată; să retragă cererea depusă pe cale de atac de ea sau de către reprezentantul său; să facă obiecţii la plângerile altor participanţi la proces, să-şi expună părerea în şedinţa de judecată referitor la cererile şi propunerile altor participanţi la proces, dacă acestea se referă la acţiunea civilă înaintată împotriva sa; să participe, în cadrul şedinţelor de judecată, la judecarea cauzei privitor la acţiunea civilă împotriva sa pe cale ordinară de atac; să facă obiecţii împotriva acţiunilor ilegale ale celeilalte părţi la acţiunea civilă în proces; să facă obiecţii împotriva acţiunilor ilegale ale preşedintelui şedinţei de judecată; să aibă reprezentant şi să sisteze împuternicirile acestuia; să recunoască acţiunea civilă în orice fază a desfăşurării procesului penal; să ceară compensarea cheltuielilor suportate în cauza penală şi repararea prejudiciului cauzat de acţiunile nelegitime ale organului de urmărire penală sau ale instanţei; să i se restituie bunurile ridicate de organul de

urmărire penală sau de instanţă în calitate de mijloace de probă sau prezentate de ea însăşi, precum şi documentele, care îi aparţin, în original. Obligaţiile (alin. (3) al art. 74 din CPP) părţii civilmente responsabile se reduc la: 1) necesitatea prezentării la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată. Obligaţia apare doar în cazul citării în modul prevăzut de art. 236 din CPP; 2) necesitatea supunerii dispoziţiilor legitime ale repre-

zentantului organului de urmărire penală sau ale instanţei de judecată. Prin "dispoziţii legitime" se au în vedere toate prevederile obligatorii şi măsurile pasibile cuprinse în prezentul act normativ luate faţă de persoana civilmente responsabilă sau bunurile ei în vederea asigurării bunei desfăşurări a procesului penal. în acest sens pot fi enumerate dispoziţiile art. 112, 125, 126, 198, 199, 201, 202 ş.a.; 3) necesitatea respectării ordinii stabilite în art. 333 din CPP pentru judecarea cauzei în condiţiile care asigură buna funcţionare a instanţei judecătoreşti şi securitatea participanţilor la proces. Dacă partea civilmente responsabilă tulbură ordinea şedinţei de judecată, nu se supune dispoziţiilor preşedintelui şedinţei sau săvârşeşte fapte care denotă desconsiderare vădită faţă de judecată prin încheierea instanţei poate fi supusă îndepărtării din sala de şedinţă sau unei amenzi judiciare în mărime de la 1 la 25 de unităţi convenţionale. în conformitate cu prevederile alin. (4) al art. 74 din CPP, partea civilmente responsabilă poate fi citată şi audiată în calitate de martor. Organul de urmărire penală şi instanţa de judecată înainte de a începe audierea au obligaţia să întrebe dacă este soţ sau rudă apropiată cu bănuitul, învinuitul, inculpatul şi să-i explice dreptul de a tăcea (alin. (7) al art. 21,105). în asemenea condiţii partea civilmente responsabilă va fi audiată în calitate

de martor doar la dorinţă. De asemenea, i se vor explica prevederile alin. (1) al art. 21 privitor la libertatea de mărturisire împotriva sa. Legiuitorul în alin. (5) al art. 74 din CPP înscrie pentru partea civilmente responsabilă sintagma "alte drepturi şi obligaţii" la categoria cărora pot fi enumerate: dreptul de a face declaraţii în limba sa maternă sau într-o altă limbă pe care o cunoaşte, de a lua cunoştinţă de toate actele şi materialele dosarului prin interpret (alin. (2) al art. 16 din CPP); dreptul de a primi de la organul de urmărire penală, contra semnătură, informaţia despre drepturile de care dispune şi obligaţiile pe care le are şi explicaţiile asupra lor (art, 277 din CPP); dreptul de a-i fi examinate cererile şi demersurile (art. 278, 346 din CPP); dreptul de a fi reprezentat de un avocat ales sau numit din oficiu (alin. (1) al art. 17 din CPP); dreptul de a renunţa la probe (art, 328 din CPP); dreptul la inviolabilitatea proprietăţii (art. 13 din CPP); dreptul de a fi înştiinţată în scris despre întocmirea şi semnarea procesului-verbal integral al şedinţei de judecată şi posibilitatea de a lua cunoştinţă de conţinutul lui, cât şi despre posibilitatea formulării obiecţiilor la acesta (alin. (5)-(6) ale art. 336 din CPP) ş.a. obligaţia de a repara prejudiciul material cauzat de faptele învinuitului, inculpatului; obligaţia de a nu divulga informaţia privind urmărirea penală şi depunerea unei declaraţii în scris despre prevenirea de eventuala răspundere conform art. 315 din CP (alin. (2) al art. 212 din CPP) ş.a.

234

DREPT PROCESUAL PENAL

Se va ţine cont de faptul că legea obligă să fie înştiinţată nu numai asupra drepturilor şi obligaţiilor prevăzute în art. 74 din CPP, dar şi asupra altor dispoziţii legale referitoare la statutul procesual. Lipsa hotărârii (ordonanţei sau încheierii) de recunoaştere ca parte civil-mente responsabilă şi neexplicarea drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de lege constituie temei de casare a sentinţei. între partea civilmente responsabilă şi învinuit sau inculpat există solidaritate procesuală107. Cu toate acestea, partea civilmente responsabilă poate susţine sau dovedi că fapta incriminată învinuitului, inculpatului a fost săvârşită în condiţii care exclud răspunderea sa civilă (de exemplu: învinuitul sau inculpatul minor nu se afla sub supravegherea acesteia la data săvârşirii faptei, fiind internat într-o instituţie specială de reeducare; ori învinuitul, inculpatul salariat al unei întreprinderi a săvârşit fapta în afara atribuţiilor sale de serviciu). Recunoaşterea vinovăţiei de către învinuit, inculpat nu constituie temei de satisfacere a pretenţiilor părţii civile. Drepturile şi obligaţiile sale partea civilmente responsabilă le poate exercita personal sau prin reprezentanţi, adică persoane împuternicite de către aceasta să-i reprezinte interesele în tot cursul desfăşurării procesului în cauza penală.

Secţiunea a IV-a. REPREZENTANŢII Şl SUCCESORII ÎN PROCESUL PENAL §1. Capacitatea de exerciţiu în procesul penal Prin capacitate procesuală de exerciţiu înţelegem acea parte a capacităţii108 care constă în aptitudinea unei persoane ce are folosinţa drepturilor sale de a valorifica în justiţie singură aceste drepturi, exercitând personal drepturi procesuale şi asumându-şi, tot astfel, obligaţiile procesuale109. Capacitatea de folosinţă este premisa capacităţii de exerciţiu. Capacitatea de a-şi exercita drepturile prevăzute de legislaţia procesual penală o au toate persoanele majore participante la proces, cu excepţia celor declarate, în modul stabilit de lege, incapabile.

Nicolae Volonciu, Drept procesual penal, op. cit., p. 92. în calitate de elemente ale capacităţii procesuale sunt capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu. Capacitatea de folosinţă constă în aptitudinea unei

Partea generală

235

persoane de a avea drepturi şi obligaţii procesuale penale. Viorel Ciobanu, Drept procesual civil, voi. I, Tipografia Universităţii din Bucureşti, 1986, p. 74.

Potrivit prevederilor alin. (1) al art. 20 din CC"°, persoanele fizice dobândesc capacitatea deplină de exerciţiu la vârsta de 18 ani, fiind considerate în contextul alin. (1) al art. 75 din CPP persoane majore participante la proces. Incapabile în procesul penal, potrivit alin. (2) al art. 75 din CPP, sunt considerate: persoanele recunoscute astfel potrivit procedurii civile sau penale şi partea vătămată, partea civilă care nu au împlinit vârsta de 14 ani. Dacă partea vătămată, partea civilă, bănuitul, învinuitul, inculpatul, partea civilmente responsabilă, în urma unei boli psihice temporare sau a debilităţii mintale, nu este capabilă să-şi exercite de sine stătător drepturile şi obligaţiile, instanţa de judecată le poate recunoaşte incapabile conform procedurii penale. Persoana incapabilă participantă la proces, potrivit prevederilor alin. (1) al art. 76 din CPP, îşi exercită drepturile sale prin reprezentantul legal. în cazul în care partea civilă iresponsabilă nu are reprezentant legal, participarea ei în procesul penal se suspendă, iar acţiunea civilă se lasă fără examinare, dacă procurorul nu înaintează acţiune în interesele acesteia faţă de învinuit, inculpat sau faţă de persoana care poartă răspundere materială pentru faptele învinuitului, inculpatului. în cazul iresponsabilităţii părţii civilmente responsabile, participarea acesteia la proces se suspendă, iar acţiunea înaintată împotriva ei se lasă fără examinare.

Partea vătămată, partea civilă, bănuitul, învinuitul, inculpatul în vârstă de până la 18 ani au capacitatea de exerciţiu limitată. Posibilitatea acestora de a-şi exercita de sine stătător drepturile este limitată. Astfel, participantul la proces cu capacitate de exerciţiu limitată, fără consimţământul reprezentantului său legal, nu este în drept: să retragă cererea privitor la acţiunea prejudiciabilă comisă împotriva sa; să se împace cu partea vătămată, bănuitul, învinuitul, inculpatul; să recunoască acţiunea civilă înaintată lui; să renunţe la acţiunea civilă înaintată de el; să retragă plângerea depusă în interesele sale (alin. (2) al art. 76 din CPP). întrucât în procesul penal, capacitatea de exerciţiu a părţii vătămate, părţii civile, bănuitului, învinuitului, inculpatului şi părţii civilmente responsabile se stabileşte la momentul desfăşurării procesului penal, organul de urmărire penală sau instanţa recunosc capacitatea de exerciţiu a persoanei care a atins majoratul sau, după caz, vârsta de 14 ani. Instanţa recunoaşte capacitatea de exerciţiu în procesul penal a părţii vătămate, părţii civile, bănuitului, învinuitului, inculpatului care au redobândit capacitatea de a-şi exercita drepturile şi obligaţiile de sine stătător.

Codul civil al Republicii Moldova, nr. 1107-XV din 06.06.2002, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 82-86/661 din 22.06.2002.

236 DREPT PROCESUAL PENAL

Realizarea oricărui drept prevăzut de legea procesual penală de către persoana incapabilă atrage nulitatea actului procedural (art. 251 din CPP).

§2. Reprezentanţii în procesul penal, drepturile şi obligaţiile în desfăşurarea procesului penal prezenţa unora dintre părţi este necesară, fie în mod permanent, fie doar la anumite acte. Pentru a nu împiedica normala desfăşurare a procesului penal, s-a admis ca părţile care nu se pot prezenta la citarea organului de urmărire penală, procurorului sau a instanţei de judecată să aibă dreptul de a fi înlocuite prin reprezentanţi"1. Conţinutul instituţiei reprezentării în dreptul procesual civil rămâne în esenţă acelaşi şi în dreptul procesual penal, prin reprezentanţi avându-se în vedere persoanele împuternicite să participe la îndeplinirea activităţilor procesuale în numele şi în interesul unei părţi în proces"2. S-a menţionat pe bună dreptate că reprezentarea intervine în procesul penal atunci când partea citată nu se poate prezenta sau a cărei prezentare nu este posibilă"'. Reprezentarea trebuie deosebită de asistenţa juridică. în cazul asistenţei juridice avocatul apără interesele părţii în faţa organului de urmărire penală şi a instanţei de judecată, pe când reprezentarea are ca obiect înlocuirea unei părţi în exercitarea drepturilor procesuale ale acesteia şi poate fi efectuată de orice persoană. Persoanele care reprezintă pe una din părţile în proces devin prin aceasta subiecţi procesuali, nu însă părţi în proces. Reprezentanţii, potrivit prevederilor art. 77 şi 79 din CPP, pot fi clasificaţi în reprezentanţi legali şi convenţionali.

2.1. Reprezentanţii legali. Drepturile şi obligaţiile Reprezentarea legală este instituită direct de lege în cazul persoanelor care nu au capacitate de exerciţiu la desfăşu rarea procesului penal. Reprezentanţi în procesul penal pot fi: victima, partea vătămată, partea civilă, bănuitul, inculpatul.

"' Vintilă Dongoroz, Explicaţii teoretice..., op. cit., p. 93. 112

Vasile Rămureanu, Reprezentarea învinuitului şi a inculpatului în faţa

Partea generală urmăririi penale şi a judecăţii în prima instanţă, în Revista română de drept, nr. 3, 1973, p. 22. "-' Vintilă Dongoroz, op. cit., p. 356.

237

Reprezentanţi legali sunt părinţii, înfietorii, tutorii sau curatorii (alin. (1) al art. 77 din CPP). Documentele ce atestă împuternicirile părinţilor şi înfietorilor sunt paşaportul (buletinul de identitate), certificatul de naştere, certificatul de înfiere. Tutorii şi curatorii urmează să prezinte organului de urmărire penală, procu rorului ori instanţei de judecată, după caz, adeverinţa de tutore sau curator. lutela se poate institui nu numai asupra persoanei, dar, în mod separat, asupra bunurilor ei, dacă acestea sunt situate în afara domiciliului celui aflat sub tutelă. Tutorele în acest caz, similar tutorelui persoanei iresponsabile, are statut de reprezentant legal, însă numai privitor la interesele materiale, legate de bunurile pentru apărarea cărora a fost desemnat (de exemplu: tutorele asupra bunurilor persoanei absente). Organul de urmărire penală, procurorul şi instanţa de judecată au obligaţia să numească din oficiu ca reprezentant legal autoritatea tutelară dacă în cauză nu poate fi atras un reprezentant legal din rîndul persoanelor enumerate mai sus. Alin. (3) al art. 77 din CPP limitează numărul reprezentanţilor legali la unul singur, admis prin hotărârea motivată a organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată.

Preferenţială va fi candidatura susţinută de toţi ceilalţi reprezentanţi legali. Aceştia îşi pot manifesta acordul în formă scrisă sau verbală. în cazul apariţiei unor controverse privitor la admiterea reprezentantului legal decizia aparţine organului ce desfăşoară procesul penal. Reprezentantul legal este admis prin ordonanţa motivată a ofiţerului de urmărire penală, procurorului sau încheierea motivată a instanţei de judecată. Hotărârea privind admiterea în calitate de reprezentant legal al părţii vătămate, părţii civile, bănuitului, învinuitului, inculpatului poate fi atacată de persoanele interesate în condiţii generale. Nu se admite în procesul penal în calitate de reprezentant legal: 1) al victimei, părţii vătămate şi părţii civile - persoana căreia i se incumbă cauzarea, prin infracţiune, a prejudiciului moral, fizic sau material părţii vătămate sau a prejudiciului material părţii civile; 2) al bănuitului, învinuitului, inculpatului - persoana căreia, prin infracţiunea imputată bănuitului, învinuitului sau inculpatului, i s-a cauzat prejudiciu material, fizic sau moral. în cazul în care, după admiterea persoanei în calitate de reprezentant legal al victimei, părţii vătămate, părţii civile, bănuitului, învinuitului, inculpatului, se constată lipsa temeiurilor de a o menţine în această calitate, organul de urmărire penală sau instanţa, prin hotărâre motivată, încetează participarea acesteia la proces în calitate de reprezentant legal. Calitatea de reprezentant legal încetează o dată

238

DREPT PROCESUAL PENAL

cu atingerea majoratului de către partea vătămată, partea civilă, bănuit, învinuit, inculpat şi dobândirea de către aceştia a capacităţii depline de exerciţiu. Din analiza dispoziţiilor art. 78 din CPP deducem că statutul reprezentantului legal capătă dimensiuni şi conţinut diferit în funcţie de calitatea persoanei reprezentate. Printre cele mai importante menţionăm: dreptul de a cunoaşte esenţa bănuielii, învinuirii; dreptul de a fi înştiinţat despre citarea persoanei, interesele căreia le reprezintă, în organul de urmărire penală sau în instanţă şi de a o însoţi acolo; dreptul de a comunica fără vreo restricţie cu persoana interesele căreia le reprezintă, în condiţii confidenţiale şi fără a se limita numărul şi durata întrevederilor; dreptul de a prezenta documente sau alte mijloace de probă pentru a fi anexate la dosarul penal şi cercetate în şedinţa de judecată; dreptul de a lua cunoştinţă de materialele prezentate în instanţă de către organul de urmărire penală pentru confirmarea legalităţii şi temeiniciei ţinerii în stare de arest a persoanei interesele căreia le reprezintă; dreptul de a lua cunoştinţă, după terminarea urmăririi penale, precum şi în caz de încetare sau clasare a procesului penal, de toate materialele cauzei, de a nota din ele datele necesare, de a face copii; dreptul de a depune plângeri, în modul stabilit de lege, împotriva acţiunilor şi hotărârilor organului de urmărire penală, de a ataca sentinţa sau, după caz, decizia instanţei care a judecat cauza pe cale ordinară de atac ş.a. Reprezentantul legal al victimei, părţii vătămate, părţii civile, bănuitului, învinuitului, inculpatului cu capacitate de exerciţiu limitată este în drept: 1) cu consimţământul persoanei interesele căreia le reprezintă: să ceară înlocuirea apărătorului; să retragă plângerea susţinută de reprezentantul legal al părţii vătămate; 2) să cunoască intenţiile persoanei pe care o reprezintă: de a retrage plângerea referitor la comiterea infracţiunii faţă de sine; de a se împăca cu partea oponentă; de a renunţa la acţiunea civilă intentată de el sau de a recunoaşte acţiunea civilă pornită împotriva lui; de a retrage plângerea depusă în apărarea intereselor sale; 3) să accepte sau nu intenţiile persoanei pe care o reprezintă, enumerate în pct. 2) din alin. (4) al art. 78 din CPP. Reprezentantul legal al victimei, părţii vătămate, părţii civile, bănuitului, învinuitului, inculpatului cu capacitate de exerciţiu limitată este obligat: să prezinte organului de urmărire penală sau instanţei documente ce confirmă împuternicirile sale de reprezentant legal; să se prezinte la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei; să prezinte, la cererea organului de

Partea generală

239

urmărire sau a instanţei, obiecte şi documente; să se supună dispoziţiilor legitime ale reprezentantului organului de urmărire penală şi ale preşedintelui şedinţei de judecată; să respecte ordinea stabilită în şedinţa de judecată.

Reprezentantul legal al victimei, părţii vătămate, părţii civile, bănuitului, învinuitului, inculpatului nu este în drept să întreprindă acţiuni împotriva intereselor persoanei pe care o reprezintă, inclusiv să renunţe la apărătorul învinuitului, inculpatului. Participarea in procesul penal în calitate de reprezentant nu este un obstacol în calea citării şi audierii persoanei în calitate de martor. Organul de urmărire penală şi instanţa de judecată în mod obligatoriu asigură realizarea dispoziţiilor alin. (11) al art. 21 şi 90 din CPP privitoare la libertatea de mărturisire. Reprezentanţii legali îşi exercită în procesul penal drepturile şi obligaţiile personal.

2.2. Reprezentanţii (reprezentarea contractuală) victimei, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile Când o persoană, care are calitatea de parte în procesul penal, este împiedicată de a se prezenta la chemarea organului de urmărire ori a instanţei de judecată, ea se poate face reprezentată printr-un mandat pentru proces"4. Excepţie de la aceasta face bănuitul, învinuitul, inculpatul, pentru care există restricţii în ceea ce priveşte reprezentarea convenţională; toate

celelalte părţi pot fi întotdeauna reprezentate (alin. (1) al art. 79 din CPP). Reprezentarea convenţională (voluntară) constituie tipul obişnuit de reprezentare, ea întemeindu-se pe existenţa unui contract încheiat între reprezentat, persoană care are capacitatea deplină de exerciţiu şi este parte în proces, şi reprezentant115. Prin reprezentanţi în sensul prevederilor art. 79 din CPP înţelegem persoanele împuternicite să participe la îndeplinirea activităţilor procesuale în numele şi în interesul victimei, părţii vătămate, părţii civile şi părţii civilmente responsabile. Apreciem faptul că reprezentanţii nu sunt părţi în proces, deoarece ei nu urmăresc în cauză un interes propriu, îndeplinind acte procesuale în numele Şi în contul altei persoane. Reprezentarea poate fi exercitată la urmărirea penală şi în judecată. Legiuitorul (alin. (2) al art. 79 din CPP) enumera categoriile de persoane care pot deţine statutul de reprezentant: 1) avocaţii (pct. 1) din alin. (2) al

1,4

Vintilă Dongoroz, Explicaţii teoretice..., op. cit, p.

93. "i Vasile Rămureanu, op. cit., p. 22.

240

DREPT PROCESUAL PENAL

art. 67 din CPP); 2) persoana împuternicită prin procură"6; 3) conducătorul unităţii în cazul în care reprezintă persoana juridică recunoscută parte civilă sau parte civilmente responsabilă, la prezentarea legitimaţiei. Dacă în cursul urmăririi penale sau judecării cauzei se constată lipsa de temeiuri pentru exercitarea atribuţiilor de reprezentant, adică absenţa împuternicirilor perfectate în mod legal, sau expirarea termenului procurii, dizolvării persoanei juridice care a eliberat procura; declarării ei drept incapabilă, limitată în capacitatea de exerciţiu ori dispărută fără de veste; decesul persoanei fizice căreia îi este eliberată procura, declarării ei incapabilă, limitată în capacitatea de exerciţiu ori dispărută fără de veste; care sunt determinate de exercitarea funcţiilor de conducător al unităţii respective, organul de urmărire penală sau instanţa încetează participarea acestei persoane în calitate de reprezentant. Consecinţe similare survin şi în cazul suspendării"7 atribuţiilor reprezentantului în cazurile în care procura a fost anulată de către persoana care a eliberat-o ori persoana căreia îi este eliberată procura a renunţat la ea. Persoana care a eliberat procura este obligată să informeze despre anularea şi încetarea valabilităţii procurii pe cel căruia i-a eliberat procura şi pe terţii cunoscuţi de el cu care reprezentantul urma să contracteze. Aceeaşi obligaţie o au suc"6 Procura este înscrisul întocmit pentru atestarea împuternicirilor conferite de reprezentat unui sau mai multor reprezentanţi. Procura eliberată pentru încheierea de acte juridice în formă autentică trebuie să fie autentificată notarial. Procurile autentificate, conform legii, de autorităţile administraţiei publice locale sunt echivalate cu procurile autentificate notarial. Sunt echivalate cu procurile autentificate notarial procurile eliberate de: a)persoane care se află la tratament staţionar în spitale, sanatorii şi în alte instituţii medicale militare, în cazul în care sunt autentificate de şefii acestor instituţii, de adjuncţii în probleme medicale, de medicul-şef sau de medicul de gardă; b)militari, iar în punctele de dislocare a unităţilor militare, instituţiilor sau instituţiilor de învăţămînt militar unde nu există birouri notariale sau alte organe care îndeplinesc acte notariale, de salariaţi şi de membri ai familiilor lor şi ale militarilor, autentificate de comandantul (şeful) unităţii sau al instituţiei respective; c)persoane care ispăşesc pedeapsa în locuri de privaţiune de libertate, autentificate de şeful instituţiei respective; d)persoane majore care se află în instituţii de protecţie socială a populaţiei, autentificate de administraţia instituţiei respective sau de conducătorul organului de protecţie socială respectiv. Procura se eliberează pe un termen de cel mult 3 ani. Dacă termenul nu este indicat în procură, ea este valabilă timp de un an de la data întocmirii. Este nulă procura în

Partea generală care nu este indicată data întocmirii. încetarea atribuţiilor.

241 117

Potrivit art. 255 din Codul civil, ar fi mai corectă

cesorii celui care a eliberat procura în cazurile stipulate la lit. d) şi f) din alin. (1) al art. 255 din CC, şi anume, dizolvării persoanei juridice care a eliberat procura şi respectiv, decesului persoanei fizice care a eliberat procura, declarării ei drept incapabilă, limitată în capacitatea de exerciţiu ori dispărută fără de veste. Actele juridice încheiate de reprezentant până la momentul când acesta a aflat sau trebuia să afle despre încetarea valabilităţii procurii rămân valabile pentru reprezentant şi pentru succesorii lui, cu excepţia cazului în care aceştia demonstrează că cealaltă parte a ştiut sau trebuia să ştie că procura a încetat. La încetarea valabilităţii procurii, persoana căreia îi este eliberată procura sau succesorii ei sunt obligaţi să restituie imediat procura. Notăm faptul că, potrivit alin. (3) al art. 79 din CPP, la categoria reprezentanţilor care pot renunţa la împuternicirile respective nu pot fi atribuiţi avocaţii. Cu toate acestea, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată pot limita numărul celor antrenaţi nemijlocit în acţiuni procesuale ori în şedinţa de judecată până la unul singur. Una din cerinţele principale înaintate reprezentanţilor este de a nu întreprinde acţiuni care ar veni în contradicţie cu interesele persoanei reprezentate. Statutul reprezentantului are un conţinut complex. Astfel, din textul art. 80 din CPP deducem două categorii de drepturi. Prima dintre ele se referă la drepturile exercitate în vederea protejării intereselor persoanei reprezentate, iar cea de-a doua - la drepturile personale

ale reprezentantului. Printre drepturile exercitate în numele şi interesul persoanei reprezentate se înscriu prevederile alin. (1) al art. 80 din CPP, în special: să cunoască esenţa învinuirii; să participe la efectuarea acţiunilor procesuale, la propunerea organului de urmărire penală, în cazul în care se prezintă la începutul acţiunii procesuale efectuate cu participarea persoanei reprezentate; să ceară recuzarea persoanei care efectuează urmărirea penală, a judecătorului, procurorului, expertului, interpretului, traducătorului, grefierului; să prezinte documente şi alte mijloace de probă pentru a fi anexate la dosarul penal şi cercetate în şedinţa de judecată; să facă explicaţii, să înainteze cereri; să ia cunoştinţă de materialele cauzei penale din momentul terminării urmăririi penale, inclusiv în cazul clasării procesului penal, să facă copii şi să noteze orice date din dosar privind interesele persoanei reprezentate; să participe la şedinţele de judecată în aceleaşi condiţii în care poate participa persoana reprezentată; să retragă, cu consimţământul persoanei reprezentate, orice cerere depusă de el; să facă obiecţii la plângerile altor participanţi la proces, care i-au fost aduse la cunoştinţă de către organul de urmărire penală sau despre care a aflat în alte împrejurări, în cazul în care aceste plângeri se referă la interesele persoanei reprezentate; în şedinţa de judecată, să-şi expună părerea referitor la cererile şi propunerile

242

DREPT PROCESUAL PENAL

altor participanţi la proces, precum şi la chestiunile ce se soluţionează de către instanţă, în măsura în care ele ating interesele persoanei reprezentate; să facă obiecţii împotriva acţiunilor nelegitime ale altor participanţi la proces în măsura în care ele ating interesele persoanei reprezentate; să facă obiecţii împotriva acţiunilor preşedintelui şedinţei de judecată când acestea se referă la interesele persoanei reprezentate etc. Reprezentantul victimei, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile este limitat în vederea exercitării unor categorii specifice de drepturi, arătate în alin. (2) al art. 80 din CPP. Acestea ţin de: retragerea cererii despre săvârşirea infracţiunii împotriva persoanei reprezentate; încheierea tranzacţiilor de împăcare cu bănuitul, învinuitul, inculpatul; renunţarea la acţiunea intentată de către persoana reprezentată; recunoaşterea acţiunii înaintate împotriva persoanei reprezentate; primirea bunurilor şi banilor care îi revin persoanei reprezentate în baza hotărârii judecătoreşti. Excepţie fac cazurile reprezentării persoanei juridice din oficiu şi specificării în mod expus în procură. Reprezentantul are următoarele obligaţii: să îndeplinească indicaţiile persoanei reprezentate; să prezinte organului de urmărire penală sau instanţei documentele care îi confirmă împuternicirile; să se înfăţişeze la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei pentru a reprezenta interesele persoanei reprezentate; să prezinte, la solicitarea organului de urmărire penală sau a instanţei,

Partea generală

obiectele şi documentele de care dispune; să se supună dispoziţiilor legitime ale reprezentantului organului de urmărire penală şi ale preşedintelui şedinţei de judecată; să respecte ordinea stabilită în şedinţa de judecată.

§3. Succesorul părţii vătămate sau al părţii civile Decesul părţii vătămate sau pierderea capacităţii de a-şi exprima conştient voinţa în timpul procesului penal nu lasă un gol procesual118, ea putând fi înlocuită prin succesor. Potrivit dicţionarului limbii române119, succesor este persoana care urmează în locul alteia ori persoana care dobândeşte drepturi şi obligaţii de la o alta.

In practica şi teoria procesului penal român decesul părţii vătămate duce la stingerea drepturilor sale o dată cu titularul lor. Se arată că dispariţia părţii vătămate din procesul penal nu trebuie să ducă la concluzia greşită că ar împiedica exercitarea în continuare a acţiunii penale; în asemenea situaţii acţiunea penală se exercită, în continuare, de către organul judiciar învestit cu rezolvarea cauzei penale. A se vedea în acest sens: Ion Neagu, Tratat de drept procesual penal, op. cit., p. 151. "» DEX, ediţia a Ii-a, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 1036. 118

Calitatea de succesor, în sensul alin. (1) al art. 81 din CPP, o poate avea ruda apropiată a părţii vătămate sau a părţii civile în cazul în care: 1) şi-a manifestat voinţa de a deţine această calitate printr-o cerere; 2) partea vătămată sau partea civilă să fi decedat sau care, în urma infracţiunii, a pierdut capacitatea de a-şi exprima conştient voinţa; 3) nu i se incriminează săvârşirea faptei penale în dauna intereselor părţii vătămate sau părţii civile. Pentru a fi recunoscut succesorul părţii vătămate sau al părţii civile, se cere întrunirea simultană a tuturor condiţiilor arătate. Hotărârea privind recunoaşterea rudei apropiate ca succesor al părţii vătămate sau al părţii civile aparţine procurorului care conduce urmărirea penală sau, după caz, instanţei de judecată. în cazul în care mai multe rude apropiate pretind recunoaşterea în calitate de succesor, decizia aparţine procurorului (judecătorului). Potrivit alin. (3) al art. 81 din CPP, recunoaşterea succesorului poate fi solicitată repetat, dacă iniţial lipseau temeiurile arătate mai sus. Dacă după recunoaşterea persoanei ca succesor al părţii vătămate sau al părţii civile, procurorul ori instanţa vor constata lipsa temeiurilor de a o menţine în această calitate, aceasta va fi temei de încetare a participării la proces în calitate de succesor. Despre aceasta se va emite o hotărâre motivată (ordonanţă, după caz,

încheiere). Legiuitorul oferă dreptul succesorului părţii vătămate sau al părţii civile de a renunţa la împuternicirile asumate, indiferent de etapa la care se desfăşoară procesul penal. Succesorul, din momentul adoptării hotărârii privind recunoaşterea acestei calităţi, intră în posesia statutului procesual al părţii în locul căreia stăruie în proces. Recunoaşterea calităţii procesuale de succesor nu este o piedică în ceea ce priveşte citarea şi audierea în calitate de martor. Succesorul părţii vătămate sau al părţii civile poate fi reprezentat.

Secţiunea a V-a. ALTE PERSOA NE PARTICI PANTE LA PROCE SUL PENAL

§1. Asistentul procedural Efectuarea anumitor activităţi procesuale trebuie făcută, potrivit cerinţelor legale, cu participarea unor persoane dezinteresate în cauză, care, nefiind angajaţi ai organului de urmărire penală, participă la prezentarea persoanei spre recunoaştere.

244

DREPT PROCESUAL PENAL

Aceste persoane au calitatea de asistenţi procedurali (alin. (1) al art. 82 din CPP). Legiuitorul stabileşte participarea obligatorie a asistenţilor procedurali la efectuarea prezentării spre recunoaştere a persoanei (art. 116 din CPP). Din conţinutul alin. (3) al art. 116 din CPP rezultă că calitatea de asistent procedural o poate avea nu orice persoană, ci doar acelea care corespund anumitor cri terii şi particularităţi. Cele arătate în lege sunt sexul şi asemănarea la exterior, în literatura de specialitate120 s-a arătat că recunoaşterea făptuitorului, victimei, uneori şi a martorului se efectuează, în majoritatea cazurilor, după înfăţişare, mers, voce şi vorbire. Printre semnalmentele pe care se sprijină, de obicei, declaraţiile celor chemaţi să recunoască persoane, pe primul plan se află trăsăturile anatomice (statice), cum ar fi constituţia fizică, culoarea tenului (uneori şi a ochilor), culoarea şi natura părului, formele anatomice ale capului, aspectele feţei, dimensiunile constitutive ale acesteia, în special ale nasului şi zonei bucale. O importanţă aparte capătă caracteristicile anatomice care se manifestă evident sau anumite infirmităţi, defecte, semne şi variaţii morfologice, dobândite ereditar, în urma unor maladii, intervenţii medicale ş.a. Alături de semnalmentele similare arătate, asistentul procedural trebuie să corespundă unor condiţii: să fie neutru, adică să nu fie interesat în cauză şi să nu fie cunoscut persoanei chemate să facă recunoaşterea. Asistentul procedural poate fi invitat să participe şi la reconstituirea faptei (art. 122 din CPP) sau la efectuarea experimentului (art. 123 din CPP) când prezenţa este considerată necesară. Fiind subiect al procesului penal, asistentul procedural dispune de drepturi şi obligaţii. Drepturile asistentului procedural sunt: să asiste la efectuarea acţiunii procesuale de la început până la terminarea ei; să ia cunoştinţă de procesul-verbal al acţiunii procesuale la care a asistat; pe parcursul efectuării acţiunii procesuale, precum şi la familiarizarea sa cu procesul-verbal, să facă obiecţii referitor la cele efectuate şi la cele reflectate în procesul-verbal, obiecţii care urmează să fie înscrise în procesul-verbal al acţiunii respective; să semneze numai acea parte a procesului-verbal al acţiunii procesuale care reflectă circumstanţele percepute de el; să primească compensarea cheltuielilor suportate în legătură cu participarea la acţiunea procesuală în cauză şi repararea prejudiciului cauzat de acţiunile nelegitime ale organului de urmărire penală (alin. (5) al art. 82 din CPP).

Partea generală

245

Simion Doraş, Criminalistica. Elemente de tactică, voi. II, Ştiinţa, Chişinău, 1999, p. 204-216.

Asistentul procedural este obligat, potrivit alin. (3) al art. 82 din CPP: s ă se prezinte la citarea organului care efectuează acţiunea procesuală; să comunice, la cererea organului care efectuează acţiunea procesuală, despre raporturile sale cu persoanele care participă la efectuarea acţiunii respective; să îndeplinească indicaţiile organului care efectuează acţiunea procesuală; să nu părăsească locul efectuării acţiunii procesuale fără învoirea organului respectiv; să semneze procesul-verbal al acţiunii procesuale la care a asistat, să facă obiecţii la procesul-verbal, să refuze de a semna procesul-verbal respectiv dacă obiecţiile sale nu au fost incluse în procesul-verbal; să nu dea publicităţii circumstanţele şi datele ce i-au devenit cunoscute în urma efectuării acţiunii procesuale, inclusiv circumstanţele ce se referă la inviolabilitatea vieţii private, de familie, precum şi cele care constituie secret de stat, de serviciu, comercial sau un alt secret ocrotit de lege. Pentru neîndeplinirea obligaţiilor arătate, asistentul procedural poate fi supus măsurilor procesuale de constrângere arătate în alin. (2) al art. 197 din CPP (obligarea de a se prezenta, aducerea silită şi amenda judiciară).

§2. Grefierul Potrivit alin. (1) al art. 83 din CPP, grefier în şedinţa de judecată este

funcţionarul instanţei judecătoreşti, care nu are interes personal în cauză şi întocmeşte procesul-verbal al şedinţei de judecată, înregistrează declaraţiile părţilor şi ale martorilor. Funcţia de grefier se conţine în statele instanţei de judecată. Grefierul este angajat de preşedintele instanţei de judecată. Potrivit alin. (3) al art. 48 din Legea Republicii Moldova privind organizarea judecătorească nr. 514-XIII din 06.07.1995 {Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 58/641 din 19.10.1995), grefierul are statut de funcţionar public. în calitate de condiţii obligatorii pentru îndeplinirea funcţiei de grefier am putea menţiona: 1)lipsa interesului personal în cauză. în caz contrar, aceasta, potrivit pct. 1) şi 3) din alin. (1) al art. 84, va constitui temei de recuzare (dacă se află în relaţii de rudenie sau în alte relaţii de dependenţă personală ori de serviciu cu vreuna din părţi) (dacă există măcar una din circumstanţele prevăzute în art. 33, aplicate în mod corespunzător); 2)deţinerea abilităţilor necesare pentru întocmirea procesuluiverbal al şedinţei de judecată şi înregistrarea declaraţiilor părţilor şi ale martorilor. La capitolul abilităţi s-ar putea concretiza: pregătirea necesară, adică studii medii generale ori studii medii speciale; posede abilităţi

246 ___________._______________________________^^

DREPT PROCESUAL PENAL

de lucru cu tehnica de calcul; deprinderea de a întocmi în scris procesui-verbal al şedinţei de judecată. Pentru a-i asigura plenitudinea, poate fi utilizată stenografierea, înregistrarea audio sau video (art. 336 din CPP). Grefierul în şedinţa de judecată este obligat: să asigure plenitudinea şi caracterul obiectiv al celor consemnate în procesui-verbal. Pct. 1) din alin. (2) al art. 83 din CPP impune grefierului obligaţia de a se afla în sala de şedinţe pe tot parcursul procesului. Ca şi ceilalţi participanţi la proces, grefierul nu poate părăsi şedinţa fără permisiunea preşedintelui şedinţei. Prin expunere completă, pct. 2) are în vedere să reflecte în procesuiverbal în întregime acele acţiuni, cereri, demersuri, obiecţii, declaraţii, hotărâri ale instanţei etc, care vor fi incluse ori anexate la procesui-verbal. Expunerea exactă presupune consemnarea celor petrecute în şedinţă în deplină concordanţă cu realitatea, întocmai, fără nici o abatere; întocmirea în termen a procesuluiverbal. Termenul de întocmire a procesului-verbal, despre care se arată în pct. 3) este stabilit în alin. (4) al art. 336 şi constituie 48 ore de la terminarea şedinţei; obligaţia prevăzută în pct. 4 (la cererea instanţei de judecată sau a unei părţi în procesul penal, să comunice despre relaţiile sale cu persoanele care participă la proces în cauza respectivă) are importanţă pentru îndeplinirea de către grefier în bune condiţii a obligaţiilor de serviciu şi, nu în ultimul rând, pentru asigurarea obiectivitătii şi imparţialităţii. Or, prin clarificarea relaţiilor dintre grefier şi persoanele care participă la proces în cauza respectivă se pot curma situaţiile de neîncredere şi suspiciune. Grefierul este obligat să comunice despre relaţiile cu persoanele arătate la cererea instanţei de judecată sau a unei părţi în procesul penal. Stabilindu-se circumstanţe arătate în pct. l)-3) din alin. (1) al art. 84 (cazurile de incompatibilitate), grefierul nu va putea participa în procedura în cauza penală concretă. O altă obligaţie ţine de executarea întocmai a indicaţiilor preşedintelui şedinţei de judecată (pct. 5) care, în principiu, se reduc la luarea măsurilor pregătitoare necesare pentru ca la termenul de judecată fixat judecarea cauzei să nu fie amânată. Corelaţia preşedintele şedinţei de judecată - grefierul este reglementată de alin. (1) al art. 318 din CPP. în pct. 6) din alin. (2) se impune obligaţia de nedivulgare a datelor şedinţei de judecată închise. Pentru plenitudinea şi exactitatea procesului-verbal al şedinţei de judecată grefierul poartă răspundere personală. în caz de falsificare a procesului-verbal al şedinţei de judecată grefierul

Partea generală

poate fi tras la răspundere penală conform art. 310 din CP.

247

La întocmirea procesului-verbal al şedinţei de judecată grefierul este absolut independent de solicitările şi indicaţiile oricărei persoane în ceea ce priveşte conţinutul înscrierilor. Dacă în şedinţă apar divergenţe între grefier şi preşedintele şedinţei referitor la conţinutul procesului-verbal, grefierul are dreptul să anexeze la procesui-verbal obiecţiile sale, soluţionarea cărora are loc în modul prevăzut de art. 336 din CPP. Cazurile în care grefierul nu poate participa în procedura în cauza penală sunt prevăzute exhaustiv în art. 84 din CPP şi se referă la următoarele împrejurări: 1) dacă există cel puţin una din circumstanţele prevăzute în art. 33, care se aplică în mod corespunzător; 2)dacă nu este în drept să fie în această calitate în baza legii sau a sentinţei judecătoreşti; 3)dacă se află în relaţii de rudenie cu vreuna din părţi sau în alte relaţii de dependenţă personală ori de serviciu cu acestea; 4)dacă se constată incompetenţa lui. Participarea anterioară a persoanei în calitate de grefier la şedinţa de judecată nu este un obstacol care exclude participarea ei ulterioară în aceeaşi calitate în procedura dată. Recuzarea grefierului se soluţionează de instanţa care judecă cauza

şi hotărârea asupra acestei chestiuni nu este susceptibilă de a fi atacată. i în cazul când instanţa superioară constată anumite încălcări ale legii procesul penale prin fixarea incompletă în procesui-verbal a mersului şedinţei ori întocmirea neglijentă prin corectări de text, adăugiri, fără menţiunea legală, care au dus la casarea sentinţei, grefierul respectiv nu mai poate participa în procedura în cauza penală concretă. Eventual această împrejurare ar putea fi apreciată drept circumstanţă ce atestă incompetenţa grefierului de şedinţă. Deşi este prevăzut că hotărârea asupra recuzării grefierului nu poate fi atacată, totuşi la exercitarea căii de atac, a apelului poate fi invocat acest motiv.

§3. Interpretul, traducătorul Realizarea procesului penal are loc în asemenea condiţii, încât egalitatea participanţilor la această activitate să se înfăptuiască fără nici o discriminare naţională. Persoana care nu posedă sau nu vorbeşte limba de procedură are dreptul să ia cunoştinţă de toate actele şi materialele dosarului, să vorbească în faţa organului de urmărire penală şi în instanţa de judecată prin interpret.

248

DREPT PROCESUAL PENAL

Actele procedurale ale organului de urmărire penală şi cele ale instanţei de judecată se înmânează bănuitului, învinuitului, inculpatului, fiind traduse în limba maternă sau în limba pe care acesta o cunoaşte. Astfel, în procesul penal în calitate de subiecţi care asigură buna desfăşurare a procesului penal apar interpretul şi traducătorul. Interpretul este persoana, invitată în procesul penal de organele competente, care traduce oral dintr-o limbă în alta sau care traduce semnele celor surzi ori muţi, mijlocind astfel înţelegerea dintre două sau mai multe persoane (pct. 19)alart. 6 din CPP). Traducătorul traduce în scris un text dintr-o limbă în alta (pct. 48) al art. 6 din CPP). Din conţinutul normelor arătate şi din textul art. 85 din CPP conchidem că interpretul, traducătorul este persoana fizică: a)care liber (adică fără dicţionar sau ajutorul altor persoane) cunoaşte limbile necesare pentru traducere ori pentru interpretarea semnelor celor muţi ori surzi; b)care cunoaşte terminologia juridică, adică totalitatea termenilor de specialitate folosiţi în jurisprudenţă; c)care nu este interesată în cauză; d)care acceptă să participe în această calitate. Traducătorul, interpretul este desemnat de organul de urmărire penală, procuror prin ordonanţă şi de instanţa de judecată prin încheiere din oficiu ori la cerere din rândul persoanelor propuse de bănuit, învinuit, inculpat, victimă, parte vătămată şi alţi participanţi. Este inadmisibilă cumularea calităţii de interpret, traducător cu cea de judecător, procuror, ofiţer de urmărire penală, apărător, reprezentant legal, grefier, expert şi martor. în cazul neglijării acestor interdicţii, potrivit alin. (2) al art. 251 din CPP, actul procedural este sancţionat prin nulitate. Pentru asigurarea bunului mers al acţiunii procesuale şi al admisibilităţii probelor administrate, înainte de a începe efectuarea acţiunii procesuale, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată stabileşte identitatea şi competenţa interpretului, traducătorului, domiciliul lui, precum şi în ce relaţii se află el cu persoanele care participă la acţiunea respectivă, îi explică drepturile şi obligaţiile lui şi îl previne de răspunderea penală pentru traducerea intenţionat greşită sau pentru eschivarea de la îndeplinirea obligaţiilor sale. Aceasta se consemnează în procesul-verbal şi se certifică prin semnătura interpretului, traducătorului.

Partea generală

249

Legiuitorul nu a prevăzut necesitatea prezentării obligatorii a unui document care ar confirma competenţa interpretului, traducătorului. Este suficien-

tă convingerea organului de urmărire penală că acesta dispune de cunoştinţele necesare şi prevenirea de răspunderea penală potrivit art. 312 din CP pentru traducerea incorectă cu bună ştiinţă. Pentru eschivarea de la îndeplinirea obligaţiilor de interpret, traducător nu este prevăzută răspunderea penală. Interpretul, traducătorul are dreptul: să pună întrebări persoanelor prezente pentru precizarea traducerii; să ia cunoştinţă de procesul-verbal al acţiunii procesuale la care a participat, precum şi de declaraţiile persoanelor audiate în şedinţa de judecată cu participarea sa, să facă obiecţii referitor la caracterul complet şi exact al traducerii înscrise, care vor fi incluse în procesul-verbal; să ceară compensarea cheltuielilor suportate în legătură cu participarea la acţiunea procesuală în cauza respectivă şi repararea prejudiciului cauzat de acţiuni le nelegitime ale organului de urmărire penală sau ale instanţei; să primească recompensă pentru lucrul efectuat. Interpretul, traducătorul este obligat: să se prezinte la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată; să prezinte, de regulă, organului de urmărire penală sau instanţei documentul ce confirmă calificarea de interpret, traducător, să-i aprecieze obiectiv capacitatea sa de a traduce complet şi exact; să comunice, la cererea organului de urmărire penală, a instanţei sau părţilor, despre experienţa sa profesională şi relaţiile cu

persoanele participante la procesul penal; să se afle la locul efectuării acţiunii procesuale, în şedinţa de judecată atâta timp cât este necesar de a asigura interpretarea, traducerea şi să nu părăsească locul efectuării acţiunii respective fără permisiunea organului care o efectuează sau, după caz, şedinţa de judecată fără permisiunea preşedintelui şedinţei; să facă interpretarea, traducerea complet, exact şi la momentul oportun; să îndeplinească cerinţele legale ale organului de urmărire penală sau ale instanţei; să respecte ordinea stabilită în şedinţa de judecată; să confirme, prin semnătură, caracterul complet şi exact al interpretării, traducerii incluse în procesul-verbal al acţiunii procesuale la efectuarea căreia a participat, precum şi exactitatea traducerii documentelor care se înmânează persoanelor participante la procesul penal; să nu divulge circumstanţele şi datele care i-au devenit cunoscute în urma efectuării acţiunii procesuale, inclusiv circumstanţele ce se referă la inviolabilitatea vieţii private, de familie, precum şi cele care constituie secret de stat, de serviciu, comercial sau alt secret ocrotit de lege. Pentru neexecutarea obligaţiilor prevăzute în alin. (4) al art. 85 din CPP survin consecinţe sub formă de amendă judiciară (art. 201 din CPP), obligarea de a se prezenta la organul de urmărire penală sau la instanţă (art. 198 din CPP), aducerea silită (art. 199 din CPP), iar în cazul traducerii intenţionat greşite, răspunderea penală în conformitate cu art. 312 din CP.

250

DREPT PROCESUAL PENAL

Interpretul, traducătorul nu poate participa în procedura în cauza penală, dacă există măcar una din circumstanţele arătate în alin. (1) al art. 86 din CPP, şi anume: există cel puţin una din circumstanţele prevăzute în art. 33 din CPP, care se aplică în mod corespunzător; nu este în drept să fie în această calitate în baza legii sau a sentinţei judecătoreşti; se află în relaţii de rudenie sau în alte relaţii de dependenţă personală cu persoana care efectuează urmărirea penală sau cu judecătorul; se află în dependenţă de serviciu de vreuna din părţi ori de specialist sau expert; se constată incompetenţa lui. Participarea anterioară a persoanei în calitate de interpret, traducător la proces nu este un obstacol care exclude participarea ei ulterioară în aceeaşi calitate în procedura dată. Interpretul, traducătorul se pot abţine de la participarea în procedura în cauză penală dacă se constată prezenţa măcar unuia din temeiurile arătate în alin. (1) al art. 86. în virtutea aceloraşi temeiuri el poate fi recuzat de către: 1)părţi (adică de partea apărării şi acuzării); 2)ofiţerul de urmărire penală, procuror, instanţă, specialist sau expert dacă se constată incompetenţa lui. Recuzarea interpretului, traducătorului se soluţionează de organul de urmărire penală sau de instanţă şi hotărârea asupra acestei chestiuni nu este susceptibilă de a fi atacată.

§4. Specialistul Specialistul este persoana care cunoaşte temeinic o disciplină sau o anumită problemă şi este antrenată în procesul penal, în modul prevăzut de lege, pentru a contribui la stabilirea adevărului (pct. 43) al art. 6 din CPP). Prin specialist în procesul penal se are în vedere persoana fizică: a)care are cunoştinţe temeinice într-un anumit domeniu de activitate umană (tehnică, ştiinţă, meserie, artă etc); b)care a fost chemată la efectuarea acţiunii procesuale în modul prevăzut de art. 236 din CPP; c)care nu se află în nici o situaţie de incompatibilitate arătate în art. 86 din CPP. întreprinderea, instituţia sau organizaţia, indiferent de statut, formă organizatorică şi tipul de proprietate au obligaţia de a satisface cererea organului de urmărire penală sau a instanţei cu privire la chemarea şi participarea specialistului la acţiunea procesuală. Perioada de timp în care specialistul a fost antrenat în procedura în cauza penală nu poate fi considerată absenţă nemotivată de la serviciu.

Partea generală

251

Din prevederile alin. (2) al art. 87 din CPP deducem scopul pentru care specialistul se atrage în procedura în cauza penală şi anume pentru acordarea autorului necesar organului de urmărire penală sau instanţei. Prin ajutor se are în vedere: contribuirea prin sfaturi, sugestii la descoperirea, fixarea, ridicarea sau excluderea obiectelor şi a documentelor; -contribuirea la aplicarea mijloacelor tehnice şi a programelor computerizate în cursul acţiunii procesuale; -formularea concluziilor de constatare tehnico-ştiinţifică sau medi-colegală; -ajutorul la formularea întrebărilor pentru expert; -explicarea în faţa părţilor şi a instanţei a chestiunilor ce ţin de sfera cunoştinţelor lui profesionale. în acest scop se pot utiliza certificate, demonstrarea diapozitivelor, materialelor video, capacităţilor unui sau altui obiect etc. Opiniile şi constatările specialistului nu pot înlocui concluzia expertului. Specialistul dispune de o serie de drepturi şi obligaţii. Drepturile specialistului: să ia cunoştinţă, cu permisiunea organului de urmărire penală sau a instanţei, de materialele cauzei şi să pună întrebări participanţilor la acţiunea procesuală respectivă pentru a formula o concluzie adecvată; să ceară completarea materialelor şi datelor puse la dispoziţie pentru formularea concluziei; să-i atenţioneze pe cei prezenţi asupra circumstanţelor legate de descoperirea, ridicarea şi păstrarea obiectelor şi documentelor respective, asupra aplicării mijloacelor tehnice şi programelor computerizate; să dea explicaţii referitor la chestiunile ce ţin de competenţa sa profesională; să facă obiecţii, care vor fi incluse în procesul-verbal al acţiunii procesuale respective, referitor la descoperirea, ridicarea şi păstrarea obiectelor, precum şi să dea alte explicaţii conform competenţei sale profesionale; să ia cunoştinţă de proceseleverbale ale acţiunilor la care a participat şi să ceară completarea lor sau includerea obiecţiilor sale în procesul-verbal respectiv; să ceară compensarea cheltuielilor suportate în cauza penală şi repararea prejudiciului cauzat
acorda ajutorul necesar ca specialist; să comunice, la cererea organului de urmărire penală, a insta nţei sau părţilor, despre experienţa sa în domeniu şi despre relaţiile sale cu persoanele

participante în cauza penală respectivă; să se afle la locul efectuării acţiunii procesuale sau în şedinţa de

252

DREPT PROCESUAL PENAL

judecată atâta timp cât este necesar de a asigura acordarea ajutorului ca specialist şi să nu părăsească fără permisiune locul efectuării acţiunii procesuale respective sau şedinţa de judecată; să aplice toate cunoştinţele şi deprinderile sale speciale pentru acordarea de ajutor organului care efectuează acţiunea procesuală la descoperirea, fixarea sau excluderea probelor, la aplicarea mijloacelor tehnice şi a programelor computerizate, la formularea întrebărilor pentru expert; să dea explicaţii referitor la problemele ce ţin de competenţa sa profesională; să tragă concluzii de constatare tehnico-ştiinţifică sau medi-co-legală; să se supună dispoziţiilor legale ale organului de urmărire penală; să respecte ordinea stabilită în şedinţa de judecată; să confirme, prin semnătură, mersul, conţinutul şi rezultatele acţiunii procesuale Ia care a participat, precum şi caracterul complet şi exact al înscrierilor în procesul-verbal al acţiunii respective; să nu divulge circumstanţele şi datele care i-au devenit cunoscute în urma efectuării acţiunii procesuale, inclusiv circumstanţele ce se referă la inviolabilitatea vieţii private, de familie, precum şi cele care constituie secret de stat, de serviciu, comercial sau alt secret ocrotit de lege. Recuzarea specialistului se face în condiţiile prevăzute pentru recuzarea interpretului, traducătorului conform prevederilor art. 33 din CPP, care se aplică în mod corespunzător.

§5. Expertul Expert este persoana care posedă cunoştinţe temeinice speciale întrun anumit domeniu şi este abilitată, în modul stabilit de lege, să facă o expertiză (pct. 12) al art. 6 din CPP). Participarea expertului în procesul penal121 este determinată de complexitatea problemelor ce se pot ivi în rezolvarea unor cauze penale şi de necesitatea de a apela la concursul unor oameni cu pregătirea profesională, alta decât cea juridică, pentru a elucida aspecte ce ţin de diverse ramuri ale ştiinţei, tehnicii, artei etc. 122 Din prevederile alin. (1) al art. 88 din CPP deducem condiţiile necesare pentru deţinerea calităţii de expert: a)existenţa unei ordonanţe ori încheieri privind dispunerea expertizei conform procedurii prevăzute în art. 144 din CPP; b)deţinerea cunoştinţelor şi abilităţilor necesare în domeniul ştiinţei, tehnicii, artei sau meşteşugului pentru constatarea circumstanţelor ce pot avea importanţă probatorie pentru cauza penală (art. 142 din CPP);

partea ge n e ra l ă

253

c) lipsa interesului faţă rezultatele cauzei penale. Cerinţele înaintate unui expert judiciar sunt formulate în articolul 8 din Legea Republicii Moldova cu privire la expertiza judiciară123. Potrivit normei arătate, poate fi expert judiciar persoana care: a)are capacitatea de a acţiona cu discernământ; b)are studii superioare universitare, pregătirea respectivă într-un anumit domeniu al expertizei judiciare şi a obţinut calificarea de expert judiciar; c)posedă cunoştinţe speciale în cele mai diverse domenii ale ştiinţei, tehnicii, medicinei, artei, în alte domenii ale activităţii umane necesare pentru întocmirea raportului de expertiză; d)este atestată în calitate de expert judiciar într-un anumit domeniu; e)nu are antecedente penale; f)se bucură de o bună reputaţie profesională. Calitatea de expert este incompatibilă cu orice alt statut în cauza penală concretă. Din conţinutul alin. (2) al art. 88 din CPP deducem inadmisibilitatea dispunerii expertizei pentru stabilirea aspectului cauzei penale ce pot fi constatate printr-o analiză directă a mijloacelor de probă în baza cunoştinţelor profesionale ale ofiţerului de urmărire penală, procurorului ori judecătorului. Bunăoară, nu se poate cere expertului să determine dacă baioneta ridicată prin percheziţie constituie armă albă ori stabilirea vinovăţiei sau nevinovăţiei bănuitului, învinuitului, inculpatului ş.a., asupra cărora trebuie să se pronunţe organul de urmărire penală şi judecătorul în baza cunoştinţelor juridice. Expertul dispune de drepturi şi obligaţii. Expertul are dreptul: să ia cunoştinţă de materialele cauzei penale în legătură cu obiectul expertizei; să ceară să i se pună la dispoziţie materiale suplimentare necesare pentru prezentarea concluziilor; să participe, cu aprobarea organului de urmărire penală sau a instanţei, la audieri şi la alte acţiuni procesuale ce ţin de obiectul expertizei; să pună întrebări persoanelor audiate cu participarea lui; să prezinte concluzii nu numai referitor la întrebările puse, ci şi la alte circumstanţe ce ţin de competenţa sa şi care au fost constatate în urma investigaţiilor efectuate; să ia cunoştinţă de procesele-verbale ale acţiunilor la care el a participat şi să ceară includerea obiecţiilor sale în procesul-verbal

respectiv;

să

ceară

compensarea

cheltuielilor

suportate

•^ Elian Mihuleac, Expertiza judiciară. Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, p. 18-19. Florea Măgureanu, Drept procesual civil, ALL BECK, Bucureşti, 1999, p.250.

în

legătură cu partici123

Legea Republicii Moldova cu privire la expertiza judiciară, nr. 1086-XIV din 23.06.2000, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 144-145/1056 din 16.11.2000.

254

DREPT PROCESUAL PENAL

părea la procesul penal în cauza respectivă şi repararea prejudiciului cauzat de acţiunile nelegitime ale organului de urmărire penală sau ale instanţei; să primească recompensă pentru lucrul efectuat (alin. (5) al art. 88 din CPP). Expertul este obligat: să formuleze în raportul său concluzii obiective şi întemeiate asupra întrebărilor ce i se pun, să delimiteze concluziile trase în baza programelor computerizate sau a literaturii de specialitate care nu au fost verificate de el; să refuze să tragă concluzii dacă întrebarea pusă depăşeşte cadrul cunoştinţelor lui de specialitate sau dacă materialele ce i s-au pus la dispoziţie nu sunt suficiente pentru prezentarea concluziilor, comunicând în scris despre aceasta organului sau instanţei care a dispus expertiza, cu indicarea motivelor respective; să se prezinte la chemarea organului de urmărire penală sau a instanţei pentru a fi prezentat participanţilor la acţiunea procesuală, precum şi pentru a da explicaţii pe marginea concluziilor date în scris; să prezinte organului de urmărire penală sau instanţei documentele ce confirmă calificarea lui specială; să-şi aprecieze obiectiv capacitatea şi competenţa sa pentru formularea concluziilor respective; să comunice, la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei, precum şi a părţilor în şedinţa de judecată, despre experienţa sa profesională şi despre relaţiile sale cu persoanele participante în cauza dată; în caz de participare la efectuarea acţiunii procesuale, să nu părăsească locul efectuării acesteia fără permisiunea organului care o efectuează, precum şi şedinţa de judecată fără permisiunea preşedintelui şedinţei; să se supună dispoziţiilor legale ale organului de urmărire penală sau ale instanţei; să respecte ordinea stabilită în şedinţa de judecată; să nu divulge circumstanţele şi datele ce i-au devenit cunoscute în urma efectuării expertizei sau în urma participării la şedinţa de judecată închisă, inclusiv circumstanţele ce se referă la inviolabilitatea vieţii private, de familie, precum cele care constituie secret de stat, de serviciu, comercial sau alt secret ocrotit de lege (alin. (3) al art. 88 din CPP).

§6. Martorul Martorul este persoana care posedă informaţii cu privire la vreo circumstanţă care urmează să fie constatată în cauză (art. 90 din CPP). Pentru dobândirea calităţii procesuale de martor, potrivit textului dispoziţiei alin. (1) al art. 90 din CPP, se cer întrunite o serie de condiţii, în special: -existenţa unui proces penal în curs de desfăşurare în faţa

partea generală

255

organelor de urmărire penală sau în instanţa de judecată; -existenţa unei persoane fizice care cunoaşte fapte şi împrejurări cu privire la vreo circumstanţă care urmează să fie constatată în cauză; -citarea în modul prevăzut de art. 236 din CPP în această calitate de

martor de către organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată ori audierea de către organul de urmărire penală sau instanţa de judecată cu privire la faptele şi împrejurările pe care le cunoaşte. Prin urmare, calitatea de martor se dobândeşte formal prin chemarea unei persoane ca martor în procesul penal. în alin. (3) al art. 90 din CPP se indică şirul persoanelor care nu pot fi ascultate ca martor12*1. Se cere precizarea că nu este vorba de persoane care nu pot avea calitatea de martor în nici o cauză penală, ci de persoane care, în anumite cauze concrete, şi în legătură cu anumite fapte sau împrejurări, nu pot fi chemate ca martor125. Nu pot fi citaţi şi ascultaţi ca martori: 1) persoanele care, din cauza defectelor fizice126 sau psihice, nu sunt în stare să înţeleagă just împrejurările care au importanţă pentru cauză şi să facă referitor la ele declaraţii exacte şi juste;

IU

In literatura de specialitate a fost abordată problema imunităţilor şi privilegiilor martorului. S-a arătat că termenii "imunitate" şi "privilegiu" nu se utilizează direct în procedura penală, cu toate că instituţia ce-i întruneşte îşi găseşte reglementare şi aplicare nu numai în Codul de procedură penală, dar şi în alte legi. Cu atât mai mult, această instituţie constituie obiectul de studiu al teoriei procesual penale. în acelaşi timp, în doctrină nu există o poziţie unică privind utilizarea termenilor

125 126

"imunităţi" şi/sau "privilegii". In majoritatea surselor aceste noţiuni sunt utilizate ca sinonime, ceea ce, în opinia noastră, nu este corect. Dicţionarul Explicativ al Limbii Române defineşte imunitatea ca „ansamblu de drepturi sau de privilegii de care se bucură unele categorii de persoane". Potrivit aceleiaşi surse, privilegiu înseamnă "avantaj, scutire de obligaţii (către stat), drept sau distincţie socială care se acordă, în situaţii speciale, unei persoane, unui grup...". Scopul imunităţilor şi al privilegiilor este determinat de un factor moral - societatea pune pe cântar ce este primordial: anumite relaţii (fie de rudenie, de credinţă etc.) sau importanţa probantă a unor informaţii (care în unele cazuri pot fi unice şi absolut necesare) pentru descoperirea adevărului. în concluzie autorul menţionează: imunităţile şi privilegiile au menirea de a proteja anumite relaţii, recunoscute de către societate drept cele mai valoroase. Necesitatea de a diferenţia imunităţile şi privilegiile este determinată de totalitatea de drepturi care survin în urma aplicării instituţiei. în cazul imunităţilor persoana nu poate să participe, în nici o situaţie, în calitate de martor, chiar având această dorinţă. Privilegiul acordă persoanei dreptul de participare în procesul de probaţiune. Privilegiile şi imunităţile au anumite calităţi şi elemente comune: caracterul relaţiilor, scopul comunicării, confidenţialitatea ş.a. Imunitatea sau privilegiul sunt deţinute de către o persoană obişnuită (şi nu de către avocat, medic, oficialitate religioasă), care decide de a da sau nu publicităţii conţinutul comunicării, deoarece secretul i-a aparţinut iniţial. A se vedea: I. Dolea, Imunităţile si privilegiile martorului în procesul penal, Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova, Facultatea de Drept, nr. 6, Chişinău, 2002. Ion Neagu, Tratat de drept procesual penal, op. cit., p. 339. Cu toate acestea, un orb poate fi ascultat pentru o împrejurare pe care a auzit-o şi un surd asupra unei împrejurări văzute.

256

„

DREPT PROCESUAL PENAL

Un bolnav psihic poate fi ascultat, iar declaraţia sa poate fi apreciată în funcţie de boala de care suferă. Până la urmă, organul de urmărire penală, procurorul şi instanţa au prerogativa să aprecieze care dintre aceste persoane sunt apte să furnizeze informaţii necesare stabilirii adevărului în cauză. 2)apărătorii, colaboratorii barourilor de avocaţi - pentru constatarea unor date care le-au devenit cunoscute în legătură cu adresarea pentru acordare de asistenţă juridică sau în legătură cu acordarea acesteia; 3)persoanele care cunosc o anumită informaţie referitoare la cauză în legătură cu exercitarea de către ele a atribuţiilor de reprezentanţi ai părţilor; 4)judecătorul, procurorul, reprezentantul organului de urmărire penală, grefierul - cu privire la circumstanţele care le-au devenit cunoscute în legătură cu exercitarea de către ei a atribuţiilor lor procesuale, cu excepţia cazurilor de participare la reţinere în flagrant delict, de cercetare a probelor dobândite prin intermediul lor, erorilor sau abuzurilor la efectuarea procedurii în cauza respectivă, de reexaminare a cauzei în ordine de revizie sau de restabilire a dosarului pierdut; 5)jurnalistul - pentru a preciza persoana care i-a prezentat informaţia cu condiţia de a nu-i divulga numele, cu excepţia cazului în care persoana benevol doreşte să depună mărturii; 6)slujitorii cultelor - referitor la circumstanţele care le-au devenit cunoscute în legătură cu exercitarea atribuţiilor lor; 7)medicul de familie şi alte persoane care au acordat îngrijire medicală - referitor la viaţa privată a persoanelor pe care le deservesc. Art. 21 din CPP, Libertatea de mărturisire împotriva sa, stabileşte că nici o persoană nu poate fi silită să facă declaraţii contrar intereselor proprii sau ale rudelor sale apropiate (ascendenţii şi descendenţii, fraţii sau surorile, copiii acestora, precum şi persoanele devenite astfel de rude prin înfiere). Suntem în prezenţa unei excepţii relative. Persoanele arătate nu pot fi obligate să depună mărturii ele însă, au dreptul de a face declaraţii. Dispoziţiile în cauză au la bază raţiuni de profund umanism, de înţelegere firească şi realistă a naturii umane. în lipsa acestei dispoziţii, martorul ar avea de ales între alternativa: de a spune adevărul, de a-şi face datoria faţă de justiţie sacrificând sentimentele de afecţiune pentru ruda sa

P a r t e a g e n e r1ax l ă

257 ______^____________________________.____

apropiată sau de a încerca să o salveze, făcând declaraţie mincinoasă. Deci, legiuitorul nu-1 obligă şi nici nu-1 înlătură pe martorul rudă apropiată cu învinuitul, inculpatul de la darea declaraţiilor. Aceleaşi drepturi sunt prevăzute pentru soţ, soţie, logodnic, logodnică.

Calitatea de soţ trebuie să fie valabilă la momentul ascultării. Subiectul oficial prin întrebări prealabile aduce la cunoştinţa soţului sau rudelor apropiate că nu sunt obligate să facă declaraţii. Dar dacă doresc acest lucru o pot face, trebuind s*ă spună însă adevărul, în caz contrar pot fi atrase la răspundere penală pentru declaraţii mincinoase (art. 312 din CP). Aceste dispoziţii se referă numai la soţul şi rudele apropiate bănuitului, învinuitului sau inculpatului şi nu la celelalte părţi în proces. Jurnaliştii, medicii de familie şi persoanele care au acordat îngrijire medicală pot fi audiaţi doar în scopul prevenirii sau descoperirii infracţiunilor pedepsite cu privaţiune de libertate pe un termen ce depăşeşte 15 ani ori cu detenţiune pe viaţă. Persoanele arătate se vor audia cu condiţia că informaţia pe care o deţin este absolut necesară. Obligaţia de păstrare a secretului profesional nu se mai impune dacă persoana faţă de care exista această obligaţie a dat încuviinţarea de depunere a declaraţiilor. Legiuitorul a prevăzut în mod expres categoriile de persoane şi condiţiile în prezenţa cărora se admite această derogare. Astfel, se indică asupra apărătorului şi reprezentantului părţii vătămate, părţii civile şi părţii civilmente responsabile (alin. (5) al art. 90 din CPP). în calitate de condiţii sunt arătate: 1)consimţământul persoanelor interesele cărora sunt reprezentate;

2)apărătorul (reprezentantul) să facă declaraţii exclusiv în favoarea celui apărat (reprezentat); 3)prezenţa unui caz excepţional. Calitatea de apărător (reprezentant) devine incompatibilă cu noua calitate - cea de martor, aceasta di urmă având prioritate. Ori de câte ori apar îndoieli privitor la capacitatea martorului de a percepe just împrejurările ce au importanţă pentru cauză şi de face declaraţii despre ele se dispune efectuarea expertizei pentru constatarea stării lui psihice sau fizice. Organul de urmărire penală şi procurorul, potrivit alin. (6) al art. 90 din CPP, pot dispune această măsură din oficiu, iar instanţa - numai la cererea părţilor. Martorul în procesul penal are dreptul: să ştie în legătură cu care cauză este citat; să ceară recuzarea interpretului, traducătorului care participă la audierea sa; să înainteze cereri; să refuze de a face declaraţii, de a prezenta obiecte, documente, mostre pentru cercetare comparativă sau date dacă acestea pot fi folosite ca probe care mărturisesc împotriva sa sau a rudelor sale apropiate; să facă declaraţii în limba maternă sau în altă limbă pe care o posedă; să ia cunoştinţă de declaraţiile sale înregistrate, să ceară corectarea sau completarea declaraţiilor sale; la depunerea declaraţiilor, să utilizeze documente ce

259 258

DREPT PROCESUAL PENAL

conţin calcule complicate, denumiri geografice şi altă informaţie, expunerea căreia din memorie este dificilă, notiţe asupra amănuntelor greu de reţinut; să ilustreze declaraţiile sale cu scheme, desene grafice; la participarea în acţiuni procesuale din cadrul urmăririi penale, să fie asistat de un apărător ales de el ca reprezentant; să scrie personal declaraţiile sale în procesul-verbal al audierii din cadrul urmăririi penale; să ceară compensarea cheltuielilor suportate în cauza penală şi repararea prejudiciului cauzat de acţiunile nelegitime ale organului de urmărire penală sau ale instanţei; să i se restituie bunurile ridicate de organul de urmărire penală sau prezentate de el însuşi în calitate de probe, să primească în original documentele ce îi aparţin (alin. (12) al art. 90 din CPP). Martorul are dreptul să fie asistat de un avocat care să-i reprezinte interesele în faţa organului de urmărire penală şi să-1 însoţească la toate acţiunile procesuale efectuate cu participarea sa. Avocatul martorului beneficiază de drepturile şi obligaţiile arătate în alin. (2), (3) al art. 92 din CPP. Reprezentantul legal al martorului minor îl va însoţi şi îl va asista în mod obligatoriu la acţiunea procesuală cu participarea minorului, beneficiind de drepturile prevăzute în alin. (2) al art. 91 din CPP. Martorul minor este chemat la organul de urmărire penală sau în instanţa de judecată prin părinţi sau persoanele care-i înlocuiesc. Dacă martorul minor se află într-o instituţie specială pentru minori, atunci va fi chemat prin administraţia acestei instituţii. Martorul în procesul penal este obligat: să se prezinte la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei pentru a face declaraţii şi a participa la acţiuni procesuale; să facă declaraţii veridice, să comunice tot ce ştie în legătură cu cauza respectivă şi să răspundă la întrebările puse, să confirme, prin semnătură, exactitatea declaraţiilor sale incluse în procesul-verbal al acţiunii procesuale sau anexate la acesta; să prezinte, la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei, obiecte, documente, mostre pentru cercetare comparativă; să accepte, la cererea organului de urmărire penală, examinarea corporală; la ce rerea organului de urmărire penală, să fie supus unei expertize în condiţii de ambulatoriu pentru verificarea capacităţii de a înţelege

corect circumstanţele care urmează să fie constatate în cauza respectivă şi de a face declaraţii juste în cazul în care sunt temeiuri verosimile pentru a pune la îndoială o asemenea capacitate; să se supună dispoziţiilor legale ale reprezentantului organului de urmărire penală sau ale preşedintelui şedinţei de judecată; să nu părăsească sala de şedinţe fără permisiunea preşedintelui şedinţei; să respecte ordinea stabilită în şedinţa de judecată (alin. (7) al art. 90 din CPP).

partejMşejiJ^l^______________________ Pentru neexecutarea fără motiv a obligaţiilor impuse, martorii pot fi sanc-«tim amendă judiciară (art. 201 din CPP). ţl0Mart0ri care refuză

sau se eschiveazâ de a face declaraţii poarta raspun-dJtXm art. 313 din CP, tar martorul care face declarata mmanoase cu bună ştiinţă-conform art. 312 din CP.

,.

261

P a r t e a g e n e r a l a ________________________________________________________

Capitolul V PROBELE Şl MIJLOACELE DE PROBĂ Secţiunea I. PROBELE §1. Definirea probelor în procesul penal în scopul stabilirii adevărului în procesul penal este necesară o activitate cognitivă în care subiecţii implicaţi într-o cauză penală efectuează acţiuni în vederea asigurării cercetării sub toate aspectele, complete şi obiective, ale circumstanţelor cauzei. în activitatea de stabilire a adevărului elementele care duc la realizarea cunoaşterii sunt dovezile1. în procesul penal dovezile care duc la realizarea cunoaşterii poartă denumirea de probe. Legea procesual penală în articolul 93 dă definiţia probelor ca elemente de fapt dobândite în modul stabilit de CPP, care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei infracţiunii, la identificarea făptuitorului, la constatarea vinovăţiei, precum şi la stabilirea altor împrejurări importante pentru justa soluţionare a cauzei. După cum se vede, probele sunt elemente cu relevanţă informativă asupra tuturor laturilor cauzei penale2. Pornind de la regula conform căreia înfăptuirea justiţiei este în funcţie de sistemul probelor, acest sistem cunoaşte o permanentă perfecţionare pe parcursul istoriei3. Dezvoltarea sistemelor de probaţiune era întro legătură directă cu concepţiile filosofice privind adevărul şi cognoscibilitatea lumii înconjurătoare, în procesul penal de tip acuzatorial, în care predominau concepţiile empirice şi mistice, probele erau apreciate arbitrar. Stabilirea adevărului era pusă uneori în seama divinităţii. Acest sistem cunoaşte asemenea modalităţi de rezolvare a cauzei cum ar fi: duelul judiciar, ordaliile, jurământul religios etc. Istoria dreptului românesc, de asemenea, cunoaşte diferite genuri de ordalii, dueluri judiciare, jurământul cu brazda pe cap, instituţia conjurătorilor. în procesul penal de tip inchizitorial, unor probe li se dădea o forţă dinainte prestabilită. Acest proces a născut teoria formală a probelor care se baza pe principiul determinării anticipate a importanţei fiecărei probe stabilite de către

Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală, op. cit., voi. I, p. 331. Vintilă Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român, op. cit., voi. I, p. 168 După cum menţionează Ion Tanoviceanu, "întreaga evoluţiune a dreptului procesual penal se învârteşte în jurul transformaţiunilor prin care sistemul

monarh şi cumulate în norma juridică. Legea stabilea care probe sunt suficiente «i recunoştea ca fiind perfectă proba recunoaşterii vinovăţiei. De asemenea, se prevedea că poate fi recunoscută ca probă deplină mărturia a cel puţin doi martori despre un fapt sau altul. Valoarea probei se determina nu numai de conţinutul acesteia, dar şi de statutul social sau calităţile personale ale martorului. Astfel, mărturiile bărbatului predominau asupra mărturiilor femeii, cele ale nobilului asupra iobagului, cele ale clerului asupra laicului. Legea pe care se baza sistemul formal de probaţiune a determinat aplicarea torturii în procesul penal pentru a obţine recunoaşterea vinovăţiei care a devenit obişnuită. Procesul penal modern, care poartă denumirea de proces mixt, a introdus teoria liberei aprecieri a probelor. Codul de procedură penală a ridicat această regulă la nivel de principiu, prevăzând în articolul 27 că judecătorul şi persoana care efectuează urmărirea penală apreciază probele în conformitate cu propria lor convingere, formată în urma cercetării tuturor probelor administrate. Nici o probă nu are putere probantă dinainte stabilită. După cum se vede, teoria liberei aprecieri a probelor se circumscrie liberei convingeri a judecătorului şi persoanei care efectuează urmărirea, formată în urma cercetării probelor administrate. Libera apreciere a probelor determină regula că instanţa de judecată nu este ţinută de aprecierea dată probelor de către organul de urmărire penale, instanţei de apel sau de recurs nu i se impune convingerea ^primei instanţe asupra valorii probante a unei sau alte probe. Sistemul libe-fei aprecieri a probelor este numit sistem sentimental sau sistem ştiinţific al probelor4. Sistemul liberei aprecieri a probelor este strâns legat de problema aflării adevărului în procesul penal, bazată pe anumite concepţii filosofice. O perioadă îndelungată în sistemul procesual penal naţional predomina ide-ea conform căreia în procesul penal este necesar să se stabilească un adevăr obiectiv. Această concepţie se baza pe opinia generală filosofică determinată de concepţiile ideologice predominante în ţară. în dreptul altor ţări, adevărul nu este conceput ca un obiectiv. Baza filosofică a acestor concepţii este filo-sofia lui Kant, care neagă posibilitatea pătrunderii în esenţa lucrurilor. Sunt cunoscute concepţiile adevărului formal şi convenţional5.

probelor a trecut în decursul veacurilor", în Ion Tanoviceanu, Tratat de drept şi procedură penală, voi. IV, p. 609, Bucureşti, Tipografia "Curierul judiciar", 1927.

4

Ion Neagu, Tratat de drept procesual penal, op. cit., p. 333. Convenţional este considerat adevărul recunoscut ca fiind manifestat printro convenţie, printr-un acord. Din această perspectivă, un raţionament poate fi calificat drept adevăr nu din cauză că ar corespunde realităţii obiective, ci din simplul motiv că oamenii au convenit să-1 considere adevăr. Spre exemplu, recunoaşterea persoanei drept nevinovată în cazul

când nu s-a dovedit vinovăţia (prezumţia de nevinovăţie) este un adevăr convenţional. Adevărul formal este considerat atunci când o aserţiune corespunde altei aserţiuni (nu realităţii obiective), adevărul căreia este admis ca un postulat. în detaliu a se vedea J. G. Fletcher, I, Dolea, D. Blănaru, Concepte de bază ale justiţiei penale, Arc, Chişinău, 2001, p. 281.

262

DREPT PROCESUAL PENAL

Se susţine teza aflării unui adevăr judiciar în procesul penal, ceea ce coincide cu un anumit grad de probabilitate în cunoaşterea aspectelor cauzei penale, în acest fel certitudinea judiciară imputând, în mod necesar, un anumit procent de nesiguranţă6. Actualmente în procesul penal al unor ţări sunt utilizate anumite metode de obţinere a probelor, cum ar fi detectorul de minciuni, hipnoza etc, care sunt recunoscute de unii reprezentanţi ai doctrinei europene ca incorecte.

§2. Clasificarea probelor în literatura juridică nu există un punct de vedere unitar asupra criteriilor de clasificare a probelor. Probele pot fi clasificate după caracterul lor, după izvoarele din care provin, după legătura cu obiectul probaţiunii. I. După caracterul lor, probele sunt clasificate în: probe în acuzare şi probe în apărare. Probe în acuzare sunt acelea prin care se face dovadă vinovăţiei învinuitului sau inculpatului sau a unui element care contribuie la stabilirea vinovăţiei acestuia7. Probele în acuzare dovedesc şi existenţa unor circumstanţe agravante, în totalitatea lor, probele în acuzare servesc la susţinerea învinuirii. Probele în apărare au sarcina de a constata inexistenţa infracţiunii, dovedirea nevinovăţiei inculpatului, o vină mai redusă, o circumstanţă atenuantă. Probele în apărare, ca şi probele în acuzare trebuie administrate de către organul de urmărire penală din oficiu sau de către instanţă la cererea părţilor. Probele în apărare pot fi administrate şi de către apărătorul admis în pz'ocesul penal, potrivit art. 100 din CPP. II. După sursa din care provin, probele pot fi divizate în: Probe imediate şi probe mediate. Probele imediate, numite şi probe nemijlocite sau probe primare, sunt obţinute din sursele originale. Astfel de probă este declaraţia unui martor ocular, care relatează despre faptele care le-a perceput, conţinutul procesuluiverbal de examinare a corpurilor delicte, originalul unui înscris etc. Probele mediate, numite şi mijlocite sau secundare, sunt obţinute dintr-o altă sursă decât originală, cum ar fi, spre exemplu, declaraţia unui martor care a auzit despre unele împrejurări importante în cauza penală. III. După legătura cu obiectul probaţiunii, probele se împart în: Probe directe şi probe indirecte.

partea generală

263

Probele pot fi clasificate în directe şi indirecte în funcţie de împrejurarea care trebuie dovedită. Probele directe dovedesc în mod direct actul principal care formează obiectul cauzei penale. Probele indirecte nu pot dovedi vinovăţia sau nevinovăţia, dar reprezintă anumite împrejurări cu ajutorul cărora se poate conchide asupra actului principal8. Fiecare element al obiectului probaţiunii poate fi dovedit atât prin probe directe, cât şi prin probe indirecte. Spre exemplu, motivul infracţiunii poate fi dovedit prin declaraţiile învinuitului despre motivul infracţiunii, iar prin probe indirecte, prin declaraţiile martorului despre relaţiile între învinuit şi victimă. Din punct de vedere logic, probele indirecte, în acelaşi moment pot fi şi directe, având în vedere împrejurările care le probează. De exemplu, amprentele digitale la locul săvârşirii omorului ne demonstrează direct că persoana a fost în acest loc şi indirect că posibil persoana a comis infracţiunea. în unele situaţii una şi aceeaşi probă poate direct să dovedească un fapt şi indirect alt fapt, spre exemplu, proba direct dovedeşte deosebita cruzime, iar indirect poate mărturisi despre iresponsabilitate. La aprobarea vinovăţiei pot fi utilizate şi aşa-numitele "probe ale comportamentului". Probe ale comportamentului sunt anumite date despre acţiunile făptuitorului după comiterea infracţiunii sau care dau de înţeles că făptuitorul este conştient de vinovăţia sa, spre exemplu: încercarea de a se ascunde de urmărire şi judecată, care dau de înţeles că învinuitul cunoaşte despre împrejurările cauzei etc. Pornind de la faptul că în practică în foarte dese cazuri probaţiunea se efectuează cu ajutorul probelor indirecte, este necesar ca aceste probe să aducă la concluzii unice, luate într-o coroborare, concluzii care ar exclude altă posibilă versiune. Probaţiunea cu ajutorul probelor indirecte reprezintă un proces multilateral. Spre exemplu, în cazul săvârşirii unui omor, în totalitatea probelor indirecte sunt incluse date cu privire la comportamentul făptuitorului şi al victimei, relaţiile dintre ele, mijloacele şi uneltele infracţiunii, caracterul rănilor ş.a., fiecare dintre aceste fapte, la rândul lor, pot fi constatate cu ajutorul altor probe indirecte. în literatura de specialitate sunt întâlnite şi alte criterii, nu mai puţin importante, de clasificare a probelor cum ar fi: probe principale, probe secundare şi probe incidentale9. Probele principale se referă la existenţa faptului, cele secundare privesc împrejurările de natură a agrava sau a atenua vinovăţia inculpatului, probele

Ion Neagu, Tratat de drept procesual penal, op. cit., p. 333. Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală, op. cit., p. 339.

Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală, op. cit., voi. I, p. 340. Vintilă Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român, op. cit., p. 215.

264 DREPT PROCESUAL PENAL

incidentale servesc la dovedirea unor excepţii ridicate pe parcursul cauzei (de exemplu, temeinicia motivelor de recuzare invocate de către parte)10.

§3. Proprietăţile esenţiale ale probelor Datele de fapt care sunt utilizate în calitate de probă sunt incluse în anumite mijloace de probă, enumerate în art. 93 din CPP. Acestea sunt declaraţiile învinuitului, bănuitului, inculpatului, ale părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile, martorului; raportul de expertiză; corpurile delicte, procesele-verbale privind acţiunile de urmărire penală şi ale cercetării judecătoreşti; documentele (inclusiv cele oficiale), înregistrările audio sau video, fotografiile; constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale. Datele de fapt care sunt cuprinse în aceste mijloace de probă nu pot fi recunoscute, prin sine, ca probe. Pentru ca aceste date să fie recunoscute în calitate de probe ele trebuie să dispună de anumite proprietăţi juridice, care sunt admisibilitatea, pertinenţa, concludenta şi utilitatea. Prin intermediul admisibilităţii se asigură calitatea procesuală a probei. Potrivit art. 95, sunt admisibile probele pertinente, concludente şi utile administrate în conformitate cu Codul de procedură penală. Doctrina procesual penală recunoaşte existenţa unor reguli de asigurare a admisibilităţii probelor". Pentru ca o probă să fie admisibilă ea trebuie să fie administrată de un subiect competent. Subiecţii competenţi sunt enumeraţi în Legea procesual penală. Proba poate fi administrată atât de organul de urmărire penală din oficiu, prin efectuarea unor acţiuni procesuale fie de către părţi prin punerea la dispoziţia organului de urmărire penală sau a instanţei, fie de către instanţă la solicitarea părţilor. Regula a doua de admisibilitate este regula privind mijlocul cuvenit. Mijloacele de probă sunt prevăzute în art. 93 din CPP. Ca o declaraţie, spre exemplu, să fie recunoscută ca mijloc de probă ea trebuie să fie depusă în cadrul procesului penal şi nu în afara procesului într-o discuţie. De asemenea, nu poate fi înlocuit raportul de expertiză cu un act departamental sau cu o opinie a unui specialist. Regula a treia de asigurare a admisibilităţii este cea privind procedura cuvenită. Această regulă poate fi caracterizată sub mai multe aspecte, spre

Partea generală

265

exemplu, respectarea procedurii în ceea ce priveşte termenii procesuali, acţiunile procesuale, cu unele mici excepţii12 pot fi efectuate doar după declanşarea procesului. Regula dată asigură şi respectarea calităţii procesuale a persoanei implicate în proces. Se interzice de a audia în calitate de învinuit persoana faţă de care nu s-a emis ordonanţă de punere sub învinuire şi căreia nu i s-a înaintat acuzarea. De asemenea, se interzice de a audia în calitate de martor persoana care de fapt este bănuită. Interzicerea de a audia persoana bănuită sau învinuită fără a i se lămuri drepturile procesuale este la fel o reflectare a regulii date. Articolul 94 enumera situaţiile când datele prezentate sunt neadmise în calitate de probe. Regula a patra care asigură admisibilitatea probelor cea regula privind "fructele pomului otrăvit". Proba se consideră inadmisibilă dacă este obţinută din altă probă cu încălcarea procedurii. Regula este utilizată în cele mai dese cazuri când este vorba de percheziţie şi de ridicarea obiectelor. Regula inadmisibilităţii probelor care conţin date de provenienţă necunoscută este o a cincea regulă care asigură admisibilitatea probelor. Numai acea probă este admisibilă care conţine date autenticitatea cărora poate fi verificată. Apreciind importanţa respectării regulilor de admisibilitate pentru asigurarea unui proces echitabil, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, într-un număr considerabil de cazuri s-a pronunţat asupra mai multor chestiuni ce ţin de admisibilitatea probelor. Spre exemplu, CEDO a recunoscut că, chiar dacă admisibilitatea probelor obţinute într-un mod ilegal nu constituie în sine o încălcare a articolului 6, aceasta poate impune bănuieli referitoare la echitatea procesului13. Prin pertinenţă se înţelege legătura dintre conţinutul probei şi circumstanţele care necesită a fi probate într-o cauză penală. La soluţionarea chestiunii cu privire la pertinenţa probelor este necesar să se ţină cont de două aspecte: 1. dacă se include faptul care va fi dovedit drept probă în obiectul probaţiunii; 2. dacă este în stare proba dată să constate acest fapt. După cum se vede, pertinenţa joacă un rol de legătură logică între împrejurarea dată şi obiectul probaţiunii. Pertinenţa este o premisă pentru constatarea admisibilităţii, în unele cazuri însă probele pertinente pot fi inadmisibile. Codul de procedură penală prevede mai multe articole care se referă la pertinenţa

proNicolae Voloneiu, Trata de procedură penală, op. cit.y voi. I, p. 339. A se vedea, spre exemplu: B. B. 3oncrru, TlpoeepKa donycmuMocmu doKasamenbcme a ytonoBHOM npou,ecce, «ACT», MocKBa, 1989.

Excepţie în acest caz o constituie cercetarea la faţa locului (art. 118) şi perche2iţia corporală sau ridicarea (art. 130) care pot fi efectuate până fa pornirea procesului penal. ! Schenk v. Elveţia, 12 iulie 1988. 12

266

DREPT PROCESUAL PENAL

belor. De exemplu, declaraţiile sunt depuse referitor la circumstanţele care au servit drept temei pentru a recunoaşte persoana în calitate de bănuit, învinuit, inculpat (art. 103); declaraţiile martorului se depun asupra circumstanţelor care urmează să fie constatate în cauză (art. 105) ş.a. Examinând chestiunea pertinenţei, este necesar de luat în considerare următoarele aspecte: a)sunt incluse datele respective în obiectul probaţiunii? b)aceste date exclud posibilitatea altor concluzii referitor la esenţa fenomenului cercetat? c)permit aceste date să se tragă concluzii referitor la suficienţa şi veridicitatea probelor administrate14? Concludente sunt probele care influenţează asupra soluţionării cauzei penale. Probele care nu sunt edificatoare, întrucât nu determină în nici un fel soluţia, se numesc neconcludente15. Orice probă concludentă este pertinentă, însă nu orice probă pertinentă este şi concludentă. Spre exemplu, relaţiile de rudenie între învinuit şi partea vătămată, fiind pertinente, nu sunt întotdeauna concludente. în cazul când însă poate avea loc împăcarea părţilor, aceste relaţii sunt concludente. Utile sunt probele concludente, care prin informaţiile pe care le conţin sunt necesare soluţionării cauzei. Nu toate probele concludente sunt şi utile. în cazul când proba nu este necesară pentru soluţionarea cauzei, ea este inutilă. De exemplu, într-o cauză penală unde sunt mulţi martori oculari este inutil de a-i audia pe toţi, deoarece informaţia pe care o deţin este aceeaşi. Utilitatea probei este constatată de către organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, pornind de la circumstanţele cauzei concrete. O probă poate fi pusă la baza sentinţei numai dacă întruneşte calităţile de admisibilă, pertinentă, concludentă şi utilă. Alin. (3) al art. 95 stabileşte o prezumţie legală privind admisibilitatea probelor, constatând că se prezumă proba ca admisibilă în cazul când administrarea a fost efectuată cu respectarea prevederilor legale, atâta timp cât partea care cere respingerea probei nu a adus argumente care incontestabil vor dovedi că proba este inadmisibilă. în cazul când administrarea probei a fost efectuată cu încălcarea dispoziţiilor legale, partea care a administrat-o sau în favoarea căreia a fost administrată trebuie să aducă argumente convingătoare privind admisibilitatea acesteia.

Partea generală

267

§4. Obiectul probaţiunii Noţiunea de obiect al probaţiunii (thema probantum)"' include totalitatea circumstanţelor care urmează a fi dovedite într-o cauză penală. Constatarea acestor circumstanţe permite de a soluţiona just cauza penală şi în esenţă de a realiza în fiecare caz concret sarcinile unui proces echitabil. Prin circumstan ţe, în sensul articolului 96, se înţeleg fenomenele lumii materiale, adică faptele şi împrejurările de fapt. Existenţa normelor juridice nu trebuie dovedită, pre-zumându-se că ele sunt cunoscute atât de către organele judiciare, cât şi de către justiţiabili'". La descrierea obiectului probaţiunii, o mare importanţă o au normele dreptului penal, care abordează câteva aspecte: •în dispoziţiile normelor părţii generale a Codului penal sunt indicate cele mai importante semne ale faptei criminale (în principal obiectul, latura obiectivă, subiectul, latura subiectivă); •normele părţii generale conţin seninele subiectului, coparticipării, legitimei apărări, extremei necesităţi, riscului întemeiat, cazului fortuit etc. în legătură cu aceasta este necesar de menţionat că normele legii procesual penale nu determină necesitatea constatării şi a circumstanţelor care exclud răspunderea penală, însă constatarea acestora este într-o legătură directă cu chestiunea privind existenţa sau inexistenţa faptei criminale; •în normele părţii generale a Codului penal sunt enumerate circumstanţele atenuante şi agravante. Faptele şi împrejurările incluse în obiectele probaţiunii sunt de 2 feluri: faptele sau împrejurările cu ajutorul cărora este soluţionat fondul cauzei şi fapte sau împrejurări care vizează desfăşurarea normală a procesului18. Faptele şi împrejurările cu ajutorul cărora se soluţionează fondul cauzei, la rândul lor, se divizează în fapte principale (res probantae) şi fapte probatorii (res probantei). Faptul principal al infracţiunii îl constituie însuşi obiectul procesului penal19. Faptul principal include infracţiunea care constituie un temei de tragere la răspundere penală. Faptele principale, sub aspectul lor, sunt probe directe, deoarece prin intermediul lor se poate constata existenţa sau inexistenţa faptelor, consecinţelor, vinovăţiei sau nevinovăţiei. Spre exemplu, în cadrul unui jaf, persoana care a comis infracţiunea a fost reţinută în flagrant. Faptele probatorii

'*

Teopim doKa3amenbcme e CooemcKOM yionoemoM npou,ecce, Hacrb o6maJi, lOpMflMHe-

" Vintilă Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală

cKaa /WTepaTypa, MocKBa, 1966, c. 288. 15 Nicolae Volonciu, Tratat de proceură penală, op. cit., voi. I, p. 347.

17 18

'"

român, op. cit., p. 210. Ion Neagu, Tratat de drept procesual penal, op. cit., p. 335. Ibidem, p. 336. Nicolae Volonciu, op. cit., p. 342.

268

DREPT PROCESUAL PENAL

se referă la anumite împrejurări de fapt, care nu sunt incluse în faptul principal, dar în urma constatării cărora se pot trage concluzii cu privire la faptul principal. Faptele probatorii sunt, sub aspectul clasificării, probe indirecte, deoarece în urma demonstrării acestora se permite să se tragă concluzii cu privire la faptul principal. în cazul unei infracţiuni de jaf, faptele probatorii vor fi descoperirea lucrurilor sustrase la făptuitor, observarea de către martori a făptuitorului în regiunea de unde s-au sustras bunurile şi în timpul respectiv ş.a. Determinarea obiectului probaţiunii într-o cauză penală nu poate fi efectuată printr-o singură acţiune, iar concluziile la care ajunge organul de urmărire sau instanţa în urma efectuării aceste acţiuni nu pot fi considerate definitive. Cercul de chestiuni care trebuie determinate într-o cauză penală poate să se modifice în funcţie de analiza probelor care deja au fost colectate. Chiar la întocmirea rechizitoriului, organul de urmărire penală poate să constate că este necesar de a cerceta unele împrejurări care nu au fost cercetate în prealabil, în cadrul judecării cauzei, procurorul este în drept să se modifice acuzarea în şedinţa de judecată, în sensul agravării, potrivit art. 326, să prezinte probe suplimentare părţile, art. 327. în toate cazurile cercul de circumstanţe care urmează să fie dovedite trebuie să fie clar determinat ca şi în momentul iniţial de pornire a procesului20. în doctrină se susţine opinia că există un obiect generic şi un obiect specific al probaţiunii, cu alte cuvinte, un obiect abstract sau un obiect concret, al doilea fiind obiectul probaţiunii într-o cauză penală concretă. Obiectul generic este caracteristic pentru orice cauză penală sau pentru orice activitate de probare. Obiectul generic este prevăzut de art. 96 din CPP: 1. Faptele referitoare la existenţa infracţiunii, precum şi cauzele care înlătură caracterul penal al faptei. După cum se vede, într-o cauză penală este necesar de a dovedi în primul rând dacă a existat faptul infracţiunii şi anume dacă a avut loc în realitate un asemenea fenomen (cum ar fi, spre exemplu, moartea, leziunile corporale, trafic etc). Constatarea însăşi a fenomenului nu este suficientă, este necesar de a determina dacă faptele care au fost comise în realitate corespund eleIn monografia sa referitoare la teoria probelor, A. Vîşinschi a considerat că după regulile procesului sovietic nu se poate de răspuns la chestiunea care circumstanţe au importanţă pentru cauză. A.

269

,.

p a r t e a g e n e r a l a ________________________________________________________ BMIUHHCKHM, Teopux cydeânux doKa3amenbcma a coeemcKOM npaee, MocKBa, 1950, c. 235-237. O asemenea opinie a constituit o parte componentă a unei strategii ideologice într-un stat totalitar. Legea nu poate determina cercul de circumstanţe care urmează a fi dovedite în fiecare cauză concretă. Obiectul probaţiu nii în fiecare cauză este individual. Totuşi, legea procesual penală determină cercul de circumstanţe care trebuie dovedite în fiecare cauză penală, astfel asigurând posibilitatea determinării obiectului probaţiunii într-o cauză penală concretă.

mentelor componenţei de infracţiune prevăzută de legea penală21; dacă a fost în realitate realizată intenţia, imprudenţa etc, timpul, locul, caracterul acţiunilor ş.a. în funcţie de caracterul cauzei penale, unele circumstanţe au o importanţă determinantă, în alte cazuri nu este necesar de a le constata. Spre exemplu, în infracţiunea de omor este necesar de a constata momentul faptei pe cât e posibil de concret, iar în infracţiunea de evaziune fiscală este necesar de a constata perioada în care nu au fost plătite impozitele. Locul comiterii infracţiunii, ca şi metodele şi mijloacele prin care s-a comis infracţiunea, constatarea vinovăţiei, inclusiv a motivului şi scopului este o cerinţă pentru fiecare cauză penală, în unele cazuri motivul este un element obligatoriu al componenţei de infracţiune, iar în alte cazuri motivul mărturiseşte despre absenţa faptei cu pericol social. în procesul de constatare a faptului infracţiunii este necesar de soluţionat şi chestiunea privind cauzele care înlătură caracterul penal al faptei. Aceste cauze sunt prevăzute de cap. 3 al CP (legitima apărare, reţinerea infractorului, starea de extremă necesitate, constrângerea fizică sau psihică, riscul întemeiat). 2. Circumstanţele prevăzute de legea care atenuează sau agravează răspunderea penală a făptuitorului. Art. 76 şi 77 din CP prevăd circumstanţele agravante şi atenuante. De

menţionat că circumstanţele atenuante nu sunt exhaustive enumerate în Codul penal. în toate cazurile când se stabileşte o împrejurare care ar putea să influenţeze asupra pedepsei ea trebuie indicată. Enumerarea din art. 77 din CP a circumstanţelor agravante este exhaustivă şi nu poate fi interpretată extensiv, de aceea instanţele judecătoreşti nu pot să invoce ca agravante circumstanţele neprevăzute de art. 7722. Recunoaşterea unei împrejurări ca circumstanţă agravantă sau atenuantă este pusă în sarcina instanţei de judecată sau a organului de urmărire. în obiectul probaţiunii se includ asemenea circumstanţe cum ar fi: concursul de împrejurări grele, căinţa sinceră, contribuirea activă la descoperirea infracţiunii, acţiunile ilegale sau imorale ale victimei, provocarea unor urmări grave, batjocorirea victimei, mijloacele care prezintă un pericol, interese josnice, folosirea încrederii acordate ş.a. La constatarea circumstanţelor atenuante şi agravante este necesar de probat şi faptul conştientizării

Calificarea infracţiunii este reglementată de capitolul XII al Codului penal » Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 10 din 24.04.2000 "Cu privrre la respectarea normelor de procedură penală la adoptarea sentinţei . 21

270

DREPT PROCESUAL PENAL

acestor împrejurări de către învinuit. De exemplu, la probarea stării de neputinţă a victimei este necesar de a dovedi nu numai faptul că victima din cauza unor circumstanţe de ordin fizic, psihic sau a vârstei nu putea opune rezistenţă, dar şi faptul că învinuitul sau inculpatul conştientizează că victima se afla într-o asemenea situaţie. 3. Datele personale care caracterizează inculpatul şi victima sunt incluse în obiectul generic al infracţiunii. Tratarea datelor care caracterizează inculpatul au importanţă atât la stabilirea pedepsei, cât şi la executarea acesteia. în cele mai dese cazuri în obiectul probaţiunii sunt incluse chestiuni ce caracterizează comportamentul inculpatului până la comiterea infracţiunii, starea sănătăţii, vârsta, informaţii privind existenţa unor minori la întreţinere şi alte împrejurări. Potrivit pct. 7) din alin. (1) al art. 385, la adoptarea sentinţei instanţa de judecată poate lua în considerare şi recomandările serviciului de resocializare. Un aspect esenţial la caracterizarea aspectului învinuitului sunt datele despre comportamentul acestuia după comiterea infracţiunii şi atitudinea faţă de fapta comisă. Noţiunea de "date care caracterizează victima" le include nu numai cele care au o importanţă determinantă la calificarea infracţiunii, la stabilirea circumstanţelor atenuante şi agravante şi la stabilirea pedepsei, ci şi date care caracterizează personalitatea victimei, în acest sens, în obiectul probaţiunii pot fi incluse numai date care au importanţă determinantă în cauză. Nu pot să figureze date care pot aduce o atingere onoarei şi demnităţii victimei. De exemplu, în cazul infracţiunilor sexuale, preşedintele instanţei este obligat să ia măsuri pentru ca clarificarea tuturor circumstanţelor cauzei să fie făcută tacticos, excluzând înjosirea onoarei şi demnităţii victimei, să omită chestiunile care nu se referă la dosar şi care cauzează traumă morală victimei23. 4. Caracterul şi mărimea daunei cauzată prin infracţiune este, de asemenea, un element al obiectului probaţiunii. Noţiunea de "daună" include prejudiciul moral, fizic sau material. în numeroase cazuri, încadrarea juridică corectă se efectuează avându-se în vedere consecinţele faptei. Dacă victima consideră că i s-a cauzat un prejudiciu moral, atunci împrejurarea dată trebuie inclusă în obiectul infracţiunii, de exemplu, împrejurările care mărturisesc despre faptul înjosirii cinstei, demnităţii, încălcării onoarei, cauzând o suferinţă psihică persoanei.

,. 271 P a r t e a g e n e r a l a ______________________________________________________________

5.Existenţa bunurilor destinate sau utilizate pentru săvârşirea infracţiunii sau dobândite prin infracţiune, indiferent de faptul cum au fost ele transmise. în categoria bunurilor se includ nu numai obiectele, dar şi alte venituri sau avantaje care au fost primite de făptuitor sau de către o altă persoană în urma săvârşirii infracţiunii. 6.Circumstanţele relevante la stabilirea pedepsei, de asemenea, constituie un element al obiectului generic al probaţiunii. Probele care sunt incluse în obiectul probaţiunii referitor la acest element trebuie să asigure pronunţarea unei pedepse echitabile. în afară de circumstanţele care se referă direct la latura penală şi la civilă, legea procesual penală obligă subiecţii competenţi de a include în obiectul probaţiunii condiţiile şi cauzele care au contribuit la săvârşirea infracţiunii. Stabilirea condiţiilor care au determinat comiterea infracţiunii este o cerinţă suplimentară faţă de sarcina de bază a justiţiei. Sarcina de a descoperi cauzele şi condiţiile care au contribuit la săvârşirea infracţiunii are importanţă atât pentru cauza penală concretă, cât şi pentru prevenirea comiterii altor infracţiuni. Obiectul specific sau concret al probaţiunii nu se poate determina decât în raport cu cazul particular dat, datorită varietăţii sale infinite24. Mai sus s-a vorbit despre conţinutul obiectului probaţiunii ce ţine de latura penală, într-o cauză penală însă există împrejurări care trebuie dovedite în legătură cu latura civilă. în ceea ce priveşte despăgubirile civile, în obiectul probaţiunii sunt incluse multe fapte care constată că a fost produs prejudiciul. în cazul aplicării restituţiei trebuie de dovedit că bunurile aparţin părţii civile. în cazurile restituirii echivalentului în bani este necesar de a proba valoarea concretă a bunurilor. Conform regulii generale, nici o probă nu are o valoare dinainte stabilită pentru organul de urmărire sau instanţă. Organul de urmărire sau instanţa determină care probă este utilă pentru dovedirea unui sau altui fapt. în unele situaţii însă, având în vedere specificul circumstanţelor care necesită a fi dovedite, însăşi legea determină care mijloc de probă trebuie să constate anumite circumstanţe. Dovedirea acestor circumstanţe în cele mai dese cazuri ţine de posedarea anumitor cunoştinţe speciale într-un domeniu sau altul. Art. 97 din CPP enumera circumstanţele şi mijloacele de probă prin care pot fi constata te

acestea. în cale mai dese cazuri, mijloacele de probă prin care se constată anumite circumstanţe sunt expertizele

medico-legale sau psihiatrice. Aceste circumstanţe sunt: cauza decesului, caracterul şi gradul leziunilor corporale

Hotărârea nr. 70 din 29 august 1994 a Plenului Curţii Supreme de Justiţie cu privire la practica judiciară din cauzele despre infracţiuni sexuale.

11

Nicolae Volonciu, op. cit., p. 343.

272

DREPT PROCESUAL PENAL

privind infracţiunile grave, deosebit de grave şi excepţional de grave; incapacitatea persoanei la momentul săvârşirii faptei prejudiciabile de a-şi da seama de acţiunile sau inacţiunile sale sau de a le dirija ca urmare a unei boli mintale sau a unei dereglări psihice temporare, a unei alte dereglări a sănătăţii sau debilităţii; incapacitatea martorului de a percepe şi a reproduce circumstanţele ce urmează a fi constatate în cauza penală, ca urmare a unei boli mintale, a unei dereglări psihice temporare, a unei alte dereglări a sănătăţii sau a debilităţii; atingerea de către partea vătămată, bănuit, învinuit, inculpat a unei anumite vârste, dacă aceasta are importanţă în cauză; prezenţa antecedentelor penale ale bănuitului, învinuitului, inculpatului. Expertizele pot fi atât ordinare, cât şi complexe, cum ar fi psihologico-psihiatrică; medico-legală şi psihiatrică etc.25 O dată cu dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii este posibil ca lista prevăzută de articolul 97 să se extindă. Obligaţia pusă în faţa subiecţilor procesuali de a dovedi toate circumstanţele faptei nu este absolută. Există situaţii când într-o cauză penală pot fi examinate anumite fapte care sunt deja cunoscute majorităţii oamenilor şi nu mai este necesar de a aduce anumite probe privind existenţa acestora. în acest sens, art. 98 din CPP prevede anumite situaţii când faptele sau circumstanţele care au un loc de referinţă într-o cauză penală nu trebuie dovedite. Excepţie de la regula generală de a dovedi anumite fapte o au actele unanim recunoscute. Această excepţie este generată de faptul că legea, în cunoştinţele noastre despre lume şi societate, consideră existente sau inexistente anumite fapte şi împrejurări, nemaifiind necesară dovedirea lor26. Evidenţa faptelor decurge, de regulă, din cunoaşterea empirică pe baza unei îndelungate experienţe umane a unor legităţi sau fenomene obiective27. La faptele unanim recunoscute putem atribui faptele evidente sau cele notorii. Faptele evidente sunt cunoştinţele din lumea înconjurătoare, dovedite prin experienţa vieţii şi care nu necesită a fi dovedite. De exemplu, nu trebuie dovedită existenţa legii gravitaţiei sau; că la un anumit timp este zi sau este noapte. Situaţia similară este şi în cazul faptelor notorii (notorium non est probantum). Faptele notorii sunt cunoscute de un cerc larg de persoane. Notorietatea faptelor poate fi generală sau locală. Nu trebuie de dovedit într-o

25

Sunt cunoscute şi alte cazuri când anumite circumstanţe se constată prin anumite mijloace de probă. Spre exemplu, în cazul unui obiect care se atribuie la arma de foc apare problema dacă din arma respectivă se poate deschide focul; dacă

Partea generală

20

27

273

obiectele date sau materialele date sunt muniţii, substanţe explozive, radioactive, otrăvitoare. Poate fi recunoscută şi constatarea atribuirii unor plante la culturi care conţin substanţe narcotice ş.a. Grigore Theodoru, Drept procesual penal român. Partea generală, voi. II, Universitatea "Al. I. Cuza", Iaşi, 1974, p. 78. Nicolae Volonciu, op. cit., p. 349.

cauză penală că un oraş este capitala unei ţări, aceasta fiind notorietate generală, însă un cerc mai îngust de persoane cunoaşte că pe o anumită stradă se află o instituţie oarecare, aceasta fiind o notorietate locală. în al doilea rând, nu trebuie dovedită veridicitatea metodelor moderne de cercetare, unanim acceptate, în domeniul ştiinţei, tehnicii, artei şi meseriei. Veridicitatea metodelor moderne se caracterizează ca o însuşire sau un caracter al metodelor moderne. Metodele de cercetare ţin de diferite domenii ale vieţii. în doctrina juridică există şi opinii privind includerea unor fapte similare, auxiliare şi negative în obiectul probaţiunii, chiar dacă legea procesual penală nu menţionează acest fapt. Faptele similare sunt acelea care se aseamănă cu faptul principal, fără să se afle însă în vreo legătură de cauzalitate cu acesta28. Aceste fapte sunt de aceeaşi natură cu infracţiunea urmărită, săvârşită de învinuit sau de inculpat anterior, de exemplu, împrejurarea că infracţiunea a fost săvârşită prin aceeaşi metodă în care presupusul făptuitor a comis anterior o infracţiune identică. Faptele auxiliare nu se referă la probarea anumitor circumstanţe ale cauzei, dar pot furniza anumite informaţii utile, spre exemplu, fapte ce probează reaua-credinţă a unui martor audiat afirmată de altă persoană. Faptele negative sunt anumite împrejurări care nu s-au petrecut, de exemplu, nu se poate proba că o persoană nu a

fost într-un loc anumit la ora respectivă, însă această faptă poate fi probată prin fapta pozitivă că persoana în timpul respectiv se afla într-un alt loc (alibi)29.

Secţiunea a ll-a. PROBATORIUL

§1. Noţiuni generale în desfăşurarea procesului penal, invocarea şi propunerea de probe, admiterea şi administrarea lor constituie un fascicul de acte procesuale, care poartă denumirea de probatoriu 30. Noţiunea de "probatoriu", care provine din limba latină de probatorium, are 2 sensuri, fie cel de culegere a probelor, fie cel de totalitate a probelor adunate şi prezentate într-un litigiu. în sensul art. 99, probatoriul constă în invocarea de probe şi propunerea de probe, admiterea şi administrarea lor. Noţiunea de "invocare" provine din latină: invocare sau din franceză: invoquer şi înseamnă a cita ceva în favoarea sa, a se jeferi la ceva

28 29 50

Ion Neagu, op. cit., p. 338. Ibidem. Vintilă Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice, op. cit., voi. I, p. 173.

274

DREPT PROCESUAL PENAL

care poate servi cuiva ca un argument în susţinerea unei remarce. Noţiunea de "propunere", care vine de la latinescul proponere, înseamnă sugestie, recomandare, manifestarea interesului etc. "Admiterea", de la latinescul admittere, se defineşte ca situaţia de a fi de acord cu ceva, a îngădui, a permite, a da curs favorabil unei cereri ş.a. "Administrarea", din latinescul administrare, se consideră folosirea unui mijloc de probă într-un proces". După cum se vede, probatoriul, în sensul art. 99, este o totalitate de acţiuni îndreptate spre stabilirea obiectului probaţiunii. Aceste acţiuni sunt efectuate de către instanţă şi părţi. Totuşi, în această activitate, fiecare subiect are unele atribuţii proprii. Instanţa este limitată în activitatea de strângere a probelor. în toate cazurile strângerea probelor de către instanţă poate fi executată doar la cererea părţilor. Verificarea probelor însă se include în obligaţiile atât ale organului de urmărire, cât şi ale instanţei. în acest sens, instanţa este obligată de a verifica totalitatea de probe propuse de către părţi, în vederea constatării admisibilităţii, pertinenţei, concludentei şi utilităţii. Aprecierea probelor se efectuează în baza intimei convingeri a reprezentantului organului de urmărire penală şi judecătorului. "Procesarea" probelor trebuie să se bazeze pe anumite principii determinate de Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, purtând denumirea de "principii de procedură". Principiile au sarcina de a asigura drepturile persoanelor implicate într-un proces penal şi constau în dreptul de a asista la proces, dreptul de a fi ascultat, dreptul de a asculta şi urmări procedura32, egalitatea armelor, dreptul la tăcere". Asistenţa apărătorului este un V. Pătulea ş.a., Administrarea probelor si respectarea dreptului la apărare, în Dreptul, 2002, nr. 6, p. 115. Pentru abordări, a de vedea, spre exemplu: flpodneMU doKa3ame/ib-cmoennou denmenbHocmu no yionoenuM denaM, KpacHoapcK, 1985; TIpo6neMbi do-Ka3biaaHun no yzonoaHUM denaM, KpacHoapcK, 1988; K). KopHeBCKMM, AKmyanbHbie npo6neMbi doKa3bieaHust a yzonoenoM npou,ecce, în Tocybapcmeo u Hpaao, 1999, Ns2, c. 55; A. B. Iioâe/iKHH, Henomopue eonpocu coâupanun doKa3ame/ibcma no uoeoMy yeo-noBHO-npou,eccyanbHOMy 3aKony Poccuu, în Focydapcmeo u npaeo, 2003, Noi, c. 57. Ekbatani v. Suedia, 26 mai 1988, Colozza v. Italia, 1985 ş.a. Cauza Stanford. Pot să existe însă excepţii de la acest principiu, de exemplu, în cazul procedurii în instanţa a doua sau a treia, în cauza Foucherv. Franţa din 18 martie 1997, paragraful 44, CEDO a afirmat că dreptul la un proces echitabil în cauzele penale dă "dreptul pentru orice acuzat" în sens autonom, pe care art. 6 îl atribuie acestui termen "de a păstra tăcerea şi a nu încerca să contribuie la propria sa incriminare". Acest drept însă nu este absolut. Curtea Europeană a stabilit că "este evident incompatibil cu dreptul la tăcere în timpul interogării de către poliţie şi a privilegiului contra autoincriminării, de întemeiat condamnarea doar pe tăcerea acuzatului, refuzul lui de a răspunde la întrebări sau de a depune declaraţii". Pe de altă parte, Curtea consideră evident faptul că aceste imunităţi nu pot şi nu ar trebui să împiedice luarea în considerare a

Partea generală

275

tăcerii acuzatului la aprecierea puterii de convingere a probelor aduse de procuror, în situaţii care necesită explicaţiile lui. Acuzatul trebuie totuşi să fie preîntâmpinat de posibilitatea tragerii concluziilor negative din tăcerea acestuia.

alt principiu, existând numeroase surse la această temă34. Amintim principiul mărturiilor directe, adică dreptul persoanei învinuite de a fi audiată, dreptul de examinare într-un proces public a tuturor probelor^; principiul divulgării, care constă în faptul că autorităţile de urmărire penală trebuie să pună la dis poziţie toate probele în favoarea sau defavoarea acuzatului. Principiul prezumţiei de nevinovăţie este de asemenea aplicabil în probatoriul penal.

§2. Administrarea probelor Problema administrării probelor nu poate fi cercetată fără examinarea chestiunii privind sarcina probei, fiind necesar să se ştie cine are obligaţia de a dovedi diverse împrejurări36. Prin sarcina probaţiunii (onus probanţi) se înţelege obligaţia procesuală ce revine participanţilor la procesul penal de a dovedi împrejurările care formează obiectul probaţiunii37. Plecând de la prezumţia de nevinovăţie, sarcina de a proba revine întotdeauna celui care acuză. Instanţa de judecată este doar un arbitru în acest proces, autorizând administrarea unei sau altei probe. Pornind de la principiul prezumţiei de nevinovăţie, procurorul, organul de urmărire penală este obligat să colecteze suficiente probe pentru dovedirea vinovăţiei persoanei. Sub acest aspect se

invocă problema referitor la rolul părţii vătămate în administrarea probelor, mai ales în cazurile de plângere prealabilă. Considerăm că şi în asemenea cazuri sarcina de a proba vinovăţia revine organului de urmărire penală şi procurorului, având în vedere atât prevederile art. 28 referitoare la principiul oficialităţii procesului penal, potrivit căruia aceşti subiecţi, în limitele competenţei lor, sunt obligaţi să efectueze acţiuni necesare în vederea constatării faptei penale şi a persoanei vinovate, cât şi prevederile alin. (1) al art. 276, care stabileşte că procedura în procesele de plângere prealabilă este generală. Desigur că în asemenea cazuri partea vătămată dispune de capacitatea de a determina soarta procesului acceptând sau nu împăcarea, însă în sarcina ei nu poate fi pusă probarea vinovă-

M

A se vedea spre exemplu, Croissant v. Germania, 25.09.1992, Atico v. Italia, 30 aprilie 1980, Kamasinski v. Austria 19.12.1989, Gotti v. Italia, 9 aprilie 1984, L v. Regatul Unit, Ersslin şi alţii v. RFG, şi X v. Regatul Unit 15 D.R. 242.; Hoant v. Franţa, 29 august 1992; Derks şi alţii v. Regatul Unit, 12 octombrie 1999; Cranger v. Regatul Unit, 28 martie 1990 ş.a. " în unele cazuri, accesul la martor poate fi limitat în scopul protecţiei celor interesaţi împotriva represaliilor sau a unei identificări. A se vedea Doorson v. Olanda, 20.02.1996; Kostovski v. Olanda, 20.11.1989 ş.a. 36 Nicolae Volonciu, op. cit., p. 350. 37 Grigore Theodoru, Lucia Moldovan, Drept procesual penal, op. cit., p. 410.

276

DREPT PROCESUAL PENAL

ţiei făptuitorului. în acelaşi timp, partea vătămată, ca şi martorul, este obligată să depună mărturii sincere referitor la circumstanţele cauzei, dacă dispune de informaţia dată. O altă problemă deosebit de importantă este cea privind participarea învinuitului, inculpatului şi apărătorului în 3 1 probaţiunea penală şi sarcina probei * . Faptul că învinuitul şi apărătorul participă în faza de urmărire, având dreptul de a cere administrarea unor probe, nu poate fi interpretat ca obligaţia acestor subiecţi de a prezenta probe, aceasta fiind o consecinţă a prezumţiei de nevinovăţie, ca şi faptul că învinuitul nu poate fi sancţionat pentru că nu a depus probe19. Faptul că învinuitul nu a prezentat dovezi care ar arăta lipsa de temeinicie a probelor înaintate de acuzare, de asemenea, nu poate fi interpretat ca un eşec al apărării. Atât dreptul învinuitului sau al inculpatului, cât şi al apărătorului de a propune probe şi administrarea lor se păstrează pe tot parcursul procesului penal. în asemenea situaţii nu se poate respinge cererea privind înaintarea unor probe de către partea apărării, fiind invocat motivul că această cerere trebuia înaintată la o altă fază a procesului. Administrarea probelor este un proces complex, care asigură realizarea sarcinilor procesului penal. Conţinutul acestor activităţi constă într-o totalitate de acţiuni procesuale înaintate spre strângerea şi înaintarea probelor. Aceste acţiuni procesuale sunt efectuate de către subiecţi competenţi - atât organul de urmărire penală sau procurorul din oficiu sau la cererea părţilor, cât şi instanţa de judecată din oficiu. La administrarea probelor participă şi ceilalţi subiecţi procesuali, ai căror drepturi şi interese sunt obiect de cercetare în cadrul procesului penal concret. Conţinutul administrării probelor constituie anumite raporturi procesuale care se stabilesc pe parcursul procesului. Administrarea probelor are loc pe parcursul întregului proces, ţinând cont de specificul fiecărei faze a procesului. Etapele administrării probelor sunt: a) Strângerea probelor - activitate a organului de urmărire penală, a procurorului şi a instanţei privind descoperirea unui mijloc (date de fapt), constatarea unei informaţii necesare şi fixarea acesteia, activitate efectuată cu respectarea normelor procesuale prevăzute de legea procesual penală. Art. 100 conţine o enumerare a mijloacelor procesuale de La această problemă a se vedea EBremiii MapTWHHHK, AdeoKamcKoe paccnedoeamte KCIK uHcmumym yeonoeHO-npcmeccyanbHoeo npaea uyzonoenozo cydonpou3eodcmea, în Revista de ştiinţe penale, 2004; Igor Dolea, Principiul

partea generală

277

egalităţii armelor si dreptul apărării de a administra probe in procesul penal, în Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova, 2004, p. 371-375. Adrian Ştefan Tulbure, Măria Angela Tatu, op. cit., p. 170.

colectare a datelor de fapt care au importanţă în cauza penală. Strângerea probelor se efectuează prin anumite procedee probatorii prevăzute de Codul de procedură penală. încălcarea acestor reguli poate duce la dubitatea corespunderii datelor prezentate drept probe. Din prevederile art. 100 reies anumite reguli generale referitoare la strângerea probelor: •strângerea probelor se efectuează de către organul de urmărire şi procuror; •instanţa de judecată nu este în drept să se implice în strângerea probelor din iniţiativa sa; •apărătorul poate să efectueze strângerea probelor prin prezentarea şi solicitarea unor obiecte, documente, informaţii necesare pentru acordarea asistenţei juridice, să poarte convorbiri cu persoanele fizice, dacă acestea sunt de acord să fie audiate în modul stabilit de lege, să solicite certificate, caracteristici şi alte documente de la diverse organe şi instituţii care pot să le elibereze în modul stabilit, să solicite, cu consimţământul persoanei pe care o apără, opinia specialistului pentru explicarea chestiunilor care necesită cunoştinţe speciale; • la cererea apărării, atât organul de urmărire, cât şi instanţa sunt obligate să facă o verificare a cererii privind strângerea unor noi probe şi să se pronunţe asupra admisibilităţii sau inadmisibilităţii unei asemenea cereri, iar în caz de admitere să efectueze strânge rea probelor respective. Apărarea trebuie să aibă

posibilitatea de a contesta hotărârea organului de urmărire privind refuzul de a efec tua acţiuni procesuale la cererea ei. în cadrul efectuării acţiunilor procesuale cu scopul de a strânge probe este necesar de a respecta drepturile constituţionale ale persoanei: inviolabilitatea persoanei, inviolabilitatea domiciliului, inviolabilitatea proprietăţii, inviolabi litatea vieţii intime şi private, libertatea de a mărturisi împotriva sa şi împotriva apropiaţilor. De asemenea, este obligatoriu de a păstra în secret anumite date ce ţin de viaţa intimă a persoanei, dacă aces tea au fost descoperite în timpul efectuării acţiunilor procesuale. b) Verificarea probelor este o activitate a organului de urmărire penală, a procurorului şi instanţei privind constatarea veridicităţii probei sub aspectul corespunderii datelor de fapt pe care le conţine proba cu realitatea obiectivă. Verificarea constă în analiza probelor strânse, coroborarea lor cu alte probe, strângerea de noi probe şi verificarea sursei de provenienţă a probelor. Verificarea probelor poate avea loc doar prin aplicarea procedeelor probatorii prevăzute de cod şi se efectuează la toate fazele procesului penal. Sunt supuse verificării atât datele de

278

DREPT PROCESUAL PENAL

fapt, cât şi mijloacele de probă din care au fost obţinute. Probele se verifică atât prin efectuarea acţiunilor procesuale prevăzute de prezentul cod, cât şi printr-o analiză logică a conţinutului probei, a coroborării lor. Procesul de verificare a probelor prin efectuarea anumitor acţiuni procesuale nu exclude şi obţinerea unor probe noi4". în procesul penal actual sunt pe larg utilizate rezultatele progresului tehnico-ştiinţific, prin posibilitatea efectuării anumitor expertize, prin aplicarea înregistrării audio, video, a fotografierii. Rezultatele ştiinţei şi tehnicii pot fi aplicate şi în activitatea operativă de investigaţii, care este reglementată de Legea cu privire la activitatea operativă de investigaţii41. Aceste date pot fi utilizate în procesul penal doar după ce au fost verificate prin intermediul mijloacelor de probă prevăzute de art. 9342.

§3. Aprecierea probelor Aprecierea probelor este unul din cele mai importante momente ale procesului penal, deoarece întregul volum de muncă depusă de către organele de urmărire, instanţele judecătoreşti, cât şi de părţile din proces, se concretizează pe soluţia ce va fi dată în urma acestei activităţi43. Literatura juridică a acordat o atenţie suficientă acestei instituţii44.

Spre exemplu, la efectuarea reconstituirii faptei sau experimentului se verifică declaraţiile sau alte date obţinute în prealabil, dar pot fi obţinute şi date noi, necunoscute până la momentul efectuării acestor acţiuni procesuale. '" Legea cu privire Ia activitatea operativă de investigaţii nr. 45-XIII din 12.04.1994. 42 Spre exemplu, la transmiterea unei casete video pe care este înregistrat momentul co miterii infracţiunii, persoanele cu funcţii de răspundere care au efectuat o asemenea înregistrare sunt obligate să întocmească un raport în care detaliat vor descrie circum stanţele efectuării înregistrării, aparatajul utilizat etc. Acest proces va fi anexat Ia dosar în conformitate cu prevederile Codului de procedură penală, iar materialele respective vor căpăta statutul de mijloc de probă. 43 Ion Neagu, op. cit., p. 344. 40

•H Pentru abordări teoretice a se vedea spre exemplu: I. Doltu, Consideraţii in legătură cu sistemul probator in dreptul procesual penal, în Dreptul, 2001, nr. 6, p. 73; Consideraţii cu privire la administrarea şi aprecierea probelor, în Dreptul, 2001, nr. 7, p. 170; Adrian Ştefan Tulbure, Măria Angela Tatu, Despre convingerea organelor judiciare in teoria probelor, în Dreptul, 2002, nr. 7, p. 159, Alexandru Sava, Despre constituţionalitatea prevederilor alin. (2) al art. 63 din CPP referitoare Ia aprecierea probelor, în Dreptul, 2002, nr. 7, p. 188; Adrian Ştefan Tulbure, Măria Angela Tatu, Despre convingerea organelor judiciare, în Revista de drept penal, 2002, nr. 1, p. 27; K.

partea generală

279

EropoB, Ou,eHKa boKaîamenbcme KOK 3aeepiua>ouj,uu aman boKaibie-aHun, în PoccuficKan IOCTMIIWJI, 2000, nr. 12, p. 30.

Istoria cunoaşte diferite sisteme de apreciere a probelor, care în esenţă au determinat dezvoltarea procesului penal. în procesul penal acuzatorial recunos-când-se că adevărul este divin, aprecierea probelor în confirmarea sau negarea esenţei învinuirii nu se accepta. Aprecierea se limita la examinarea chestiunilor care confirmau respectarea procedurii exterioare45. Teoria formală sau legală a încercat să stabilească criteriile de suficienţă a probelor pentru constatarea adevărului46. Teoria actuală de apreciere a probelor după intima convingere a apărut o dată cu Curţile cu juraţi şi de la bun început a fost ajustată la condiţiile de activitate a acestor instanţe 47. Cu toate că pe parcursul istoriei teoria aprecierii probelor după intima convingere s-a ciocnit de numeroase obstacole48, aceasta este recunoscută de majoritatea sistemelor actuale de drept. Convingerea intimă se întemeiază pe examinarea tuturor probelor în ansamblu, sub toate aspectele complet şi obiectiv. Aprecierea probelor după intima convingere nu trebuie confundată cu aprecierea după anumite impresii. Impresia este produsul unor perceperi emoţionale, neverificată de un proces raţional. Impresia este o urmă care a lăsat-o un fenomen în conştiinţa noastră. Aprecierea după intima convingere trebuie să se bazeze pe prevederile legale. •Legea stabileşte că probele admisibile sunt apreciate după pertinenţa, concludenta şi utilitatea

acestora. De menţionat că proba trebuie apreciată şi după veridicitatea acesteia. Veridicitatea (din franceză veridicite) este însuşirea, siaracterul a ceea ce este veridic, adică ceea ce este conform cu adevărul, ade-«flirat, real. Veridicitatea probelor poate fi caracterizată ca o corespundere a 4âtei de fapt examinată de către organul de urmărire sau instanţă cu realitatea ipe care o probează această dată. Toate probele în ansamblul lor sunt apreciate din punctul de vedere al coroborării lor. Aprecierea după intima convingere nu trebuie confundată cu aprecierea arbitrară a judecătorului. Convingerea intimă trebuie formată din circumstanţele prezentate instanţei şi verificate în cadrul şedinţei de judecată. Date A se vedea de exemplu, HenbiioB-Ee6yTOB, Kypc yzonowo-npouficcyanwoio npaea, Aiibcpa, CaHKT-FIeTepâypr, 1995. Teopua doKa3amenbcnw, c. 333. Ibidem. Spre exemplu, în anii "20-"30 ai secolului XX a fost înaintată teoria obiectivizării procesului penal care s-a format sub influenţa unor idei ale şcolii antropologice de drept. Recunoscând importanţa principiului liberei aprecieri a probelor, obiectivism indicau asupra faptului că convingerea intimă trebuie să fie obiectivă, argumentată, din aceste considerente, după părerea lor, trebuie mărit sectorul material al procesului penal, cum ar fi corpurile delicte, documentele, rapoartele de expertiză şi elaborate unele criterii obiective de apreciere a probelor care să fie obligatorii pentru judecători, cu utilizarea datelor ştiinţei şi tehnicii.

ion

__________________________________________DREPT PROCESUAL PENAL

luate din sursele care nu au fost examinate în cadrul şedinţei nu pot fi acceptate ca probe49. Convingerea intimă trebuie să se bazeze pe examinarea şi soluţionarea tuturor circumstanţelor existente în cauză. Instanţa trebuie să soluţioneze cauza examinând toate probele în ansamblu. Unele probe pot fi respinse doar prin alte probe. Aprecierea probelor este un proces continuu, pe parcursul căruia organul de urmărire constată care sunt lacunele materialului probatoriu şi ce acţiune trebuie întreprinsă pentru a le înlătura. Regulile de apreciere a probelor privind admisibilitatea, pertinenţa, concludenta, utilitatea şi veridicitatea sunt aceleaşi la toate fazele procesului. Termenul "convingere intimă" exprimă atitudinea imparţială, independentă, fără prejudecăţi faţă de o probă sau alta. Reprezentantul organului de urmărire penală şi judecătorul sunt independenţi la aprecierea probelor, ne-fiind legaţi de opiniile altor persoane sau instanţe. La aprecierea probelor nu pot fi date anumite indicaţii referitor la valoarea probantă a unei sau altei probe. Aceasta determină una din regulile esenţiale ale aprecierii probelor - nici o probă nu are o valoare dinainte stabilită. Teoria aprecierii probelor după intima convingere găseşte aplicabilitate în practica organelor de urmărire şi a instanţelor judecătoreşti. Astfel, raportul de expertiză nu poate determina anumite concluzii dacă intră în contradicţie cu restul materialului probatoriu. Faptul că expertiza este obligatorie în unele cazuri nu afectează intima convingere. Raportul de expertiză în acest caz nu va prevala asupra celorlalte probe. în cazul schimbării declaraţiilor de către parte, instanţa trebuie să verifice motivele unei asemenea atitudini. Declaraţiile nu pot fi apreciate ca puţin convingătoare din motivul că o parte cere să fie citat un martor în instanţă fără a-1 fi citat la urmărire, sau dacă martorul este în relaţii apropiate cu una din părţile în proces. Nu pot fi apreciate în prealabil probele directe sau indirecte ca probe mai importante sau mai puţin importante. Sentinţa nu poate fi pronunţată dacă nu au fost înlăturate toate dubiile privind vinovăţia persoanei, fiind aplicată regula in dubio pro reo. Aplicabilitatea acestei reguli este condiţionată de existenţa a două elemente: îndoiala şi imposibilitatea administrării altor probe, atât de către organul de urmărire penală, cât şi de instanţă la cererea părţilor. Potrivit regulii in dubio pro reo, dacă în cursul procesului penal o împrejurare provoacă îndoială cu privire la existenţa ei, dacă poate fi explicată şi ca inexistentă, şi ca existentă, această împrejurare nu este reţinută

Partea generală

281

De exemplu, judecătorul cunoaşte unele date despre inculpat şi infracţiunea săvârşită, insa materialele cauzei nu conţin asemenea date. în astfel de situaţii judecătorul trebuie să se abţină sau poate fi recuzat.

când este defavorabilă inculpatului. îndoiala este echivalentă cu lipsa totală de probe şi trebuie să ducă la absolvirea învinuitului sau inculpatului50. Sentinţa de condamnare poate fi dată doar în situaţia când toate probele în apărare au fost combătute de probele în acuzare şi au fost înlăturate toate dubiile privind vinovăţia persoanei.

Secţiunea a lll-a. MIJLOACELE DE PROBĂ Şl PROCEDEELE PROBATORII

§ 1. Dispoziţii generale Datele de fapt care asigură soluţionarea cauzei penale pot fi administrate în procesul penal prin intermediul mijloacelor de probă. Noţiunea de "mijloc de probă" necesită delimitare cu noţiunea de "probă". împrejurarea de fapt, care duce la o concluzie de vinovăţie sau nevinovăţie, nu se poate confunda cu mijlocul prin care această împrejurare este cunoscută sau demonstrată51. Noţiunea de "mijloc de probă" necesită delimitare şi de noţiunea de "procedeu probatoriu". Procedeele probatorii nu constituie o categorie a mijloacelor de probă, ci modul de a proceda în folosirea mijloacelor de probă52. într-un sens general, mijloacele de probă pot fi considerate ca acele căi prin intermediul cărora datele de fapt care au o importanţa în soluţionarea unei cauze penale pot fi utilizate legal într-o cauză

penală. Mijloacele de probă sunt exhaustiv enumerate în legea procesual penală. Art. 93 din CPP enumera în calitate de mijloace de probă: declaraţiile bănuitului, învinuitului, inculpatului, ale părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile, martorului, raportului de expertiză, corpurile delicte, procesele verbale privind acţiunile de urmărire penală şi ale cercetării judecătoreşti, documentele (inclusiv cele oficiale), înregistrările audio sau video, fotografiile, constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale. Enumerarea mijloacelor prevăzute de Codul de procedură penală este exhaustivă, ceea ce înseamnă că nu pot fi utilizate în procesul penal şi alte mijloace de probă, cum ar fi, spre exemplu, poligraful, hipnoza ş.a.53.

Adrian Ştefan Tulbure, Măria Angela Tatu, op. cit., p. 177. Nicolae Volonciu, op. cit., p. 358. Vintilă Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală, op. cit, voi I, p. 170. Există reglementări în care mijloacele de probă sunt înscrise în lege enunciativ. Mijloacele de probă indicate în norme au caracter exemplificativ, organul judiciar putând adăuga la mijloacele enumerate în lege şi altele, care nu sunt prevăzute expres. Sistemul astfel creat este mai elastic, dar în acelaşi timp şi mai puţin riguros, Nicolae Volonciu, op. cit., p. 359.

282

D R E P T PROCESUAL P E N A L

Partea gen erală 283

în asigurarea unui proces echitabil este admisă regula potrivit căreia probele pot fi administrate prin orice mijloc prevăzut de lege. Totuşi de la regula generală există unele derogări prevăzute de art. 97 din CPP care relevă că unele circumstanţe pot fi constatate doar prin anumite mijloace de probă. Legea procesual penală determină nu numai mijlocul prin care probele pot fi utilizate, dar şi procedeele prin care aceste mijloace de probă pot fi obţinute, unele mijloace de probă însă pot fi obţinute prin diferite procedee probatorii. Spre exemplu, mijloacele materiale de probă pot fi obţinute atât în cadrul cercetării la faţa locului, cât şi al percheziţiei sau ridicării. Codul actual de Procedură Penală, în scopul sistematizării utile a normelor procesual penale, a inclus dispoziţiile ce ţin de reglementarea mijloacelor de probă şi a procedeelor probatorii în acelaşi titlu.

§2. Declaraţiile bănuitului, învinuitului, inculpatului şi modalităţi de obţinere a lor Declaraţia poate fi definită ca o mărturisire, o afirmare deschisă a unor convingeri, opinii sau sentimente; ceea ce afirmă cineva cu un anumit prilej. Declaraţiile sunt depuse în cadrul urmăririi penale şi judecării cauzei şi sunt recunoscute ca mijloc de probă doar dacă au fost depuse în cadrul acţiunilor procesuale respective (audierea, confruntarea, verificarea declaraţiilor la faţa locului). Unele date obţinute în cadrul altor acţiuni procesuale, cum ar fi, spre exemplu, percheziţia, nu pot fi recunoscute ca declaraţii. De asemenea, nu pot fi recunoscute ca mijloc de probă datele incluse în procesulverbal de reţinere sau ordonanţa de punere sub învinuire. Pot fi recunoscute ca mijloc de probă doar datele care sunt pertinente, concludente şi utile pentru cauza dată. Prin natura lor, declaraţiile bănuitului, învinuitului, inculpatului sunt utilizate în primul rând pentru apărarea intereselor legitime, constituind un drept şi nu o obligaţie. în afară de faptul că declaraţiile constituie o modalitate de exercitare a dreptului la apărare, declaraţiile făptuitorului pot furniza informaţii utile pentru soluţionarea cauzei penale. Declaraţiile conţin nu numai date de fapt, dar şi anumite opinii, presupuneri etc; acestea nu au valoare probantă, dar pot fi utilizate în calitate de versiuni

privind existenţa sau inexistenţa unor împrejurări care fie înlătură învinuirea, fie atenuează responsabilitatea. După natura lor, declaraţiile bănuitului, învinuitului, inculpatului sunt asemănătoare. Există însă anumite particularităţi la aprecierea declaraţiilor acestor subiecţi. Declaraţiile bănuitului au o importanţă probantă independentă, acestea sunt apreciate în cumul cu

declaraţiile învinuitului sau inculpatului. în obiectul declaraţiilor bănuitului «unt incluse împrejurări care au servit ca temei de reţinere, de aplicare a măsurii preventive sau de recunoaştere a persoanei ca bănuit prin ordonanţă. în unele cazuri rezultatul audierii persoanei reţinute poate determina aplicarea unei măsuri procesuale. Bănuitul nu poate fi în prealabil audiat în calitate de martor, deoarece în asemenea cazuri se încalcă atât dreptul la apărare, cât şi principiul libertăţii de mărturisire împotriva sa (art. 21 din CPP). Depunerea declaraţiilor este un drept, şi nu o obligaţie a bănuitului. Din aceste considerente, refuzul de a depune declaraţii nu poate servi ca o dovadă a vinovăţiei, în acelaşi moment însă nu eliberează persoana de obligaţia de a se prezenta la citare. Dreptul bănuitului de a depune declaraţii presupune şi informarea acestuia în prealabil referitor la esenţa bănuielii. Obiectul declaraţiilor bănuitului este acelaşi ca şi al învinuitului, constituind atât circumstanţele importante pentru cauză, cât şi relaţiile acestuia cu alte persoane, bănuiţi, învinuiţi, relaţiile cu partea vătămată, cu martori etc. Dacă persoana a fost exclusă din proces ca bănuit şi în continuare şi-a căpătat statutul de martor, este interzis ca în cadrul cercetării judecătoreşti să se dea citire declaraţiilor acestuia depuse în calitate de bănuit. Declaraţiile învinuitului, ca şi ale bănuitului, au importanţă

pentru cauza, deoarece acesta este atât un mijloc de informare referitor la circumstanţele Ctuzei, cât şi un mijloc de apărare a drepturilor şi intereselor legitime. Obiec-liitideclaraţiilor învinuitului îl constituie atât datele formulate în ordonanţa de punere sub învinuire, cât şi oricare altă circumstanţă pertinentă la cauza dată. învinuitul poate depune declaraţii referitor la anumite circumstanţe atenuante, relaţiile sale cu alţi învinuiţi, bănuiţi, referitor la circumstanţele care au contribuit la comiterea infracţiunii. învinuitul poate să se pronunţe şi asupra anumitor împrejurări care nu fac obiectul cercetării în cauza dată, astfel el poate să se refere şi la alte infracţiuni care nu sunt urmărite în cauza dată. Vor avea valoare probantă declaraţiile învinuitului sau inculpatului depuse în cadrul acţiunii procesuale, cum este audierea54. în mod tradiţional, declaraţiile bănuitului, învinuitului, inculpatului se divizează în câteva modalităţi:

54

Învinuitul, inculpatul poate comunica anumite date care au importanţă în cauză şi la alte etape ale procesului, cum ar fi dezbaterile sau ultimul cuvânt. De asemenea, pot fi comunicate date şi în diferite plângeri. Nu se admite de a face referinţă la aceste informaţii obţinute prin alte modalităţi, dar este necesar de a audia suplimentar persoana, fie printr-o audiere suplimentară la urmărire, fie prin reluarea cercetării judecătoreşti.

284

DREPT PROCESUAL PENAL

a) declaraţiile de recunoaştere a vinovăţiei - declaraţiile în care bănuitul, învinuitul, inculpatul recunoaşte săvârşirea faptei imputate şi explică circumstanţele comiterii acestei fapte. în acest sens are valoare probantă nu însăşi recunoaşterea faptei, dar datele de fapt pe care le relatează făptuitorul55. Recunoaşterea vinovăţiei va fi convingătoare numai în cazul când învinuitul, conştientizând perspectiva răspunderii pentru infracţiunea săvârşită, va expune împrejurările faptei comise. în cazul când învinuitul, recunoscând vinovăţia, nu este în stare să explice împrejurările comiterii infracţiunii, declaraţiile acestuia nu pot avea valoare probantă. Cauza recunoaşterii vinovăţiei în acest caz poate fi o eroare în aprecierea juridică a propriilor fapte ori recunoaşterea intenţionată falsă a vinovăţiei poate avea ca scop asigurarea eschivării de la pedeapsă pentru o altă infracţiune mai gravă sau în scopul eschivării de la răspundere a altei persoane etc. Recunoaşterea vinovăţiei susţinută de declaraţii cu privire la fapta săvârşită va avea valoare probantă când va fi confirmată de totalitatea probelor din cauza penală. Faptul recunoaşterii vinovăţiei nu-i dă dreptul persoanei care efectuează urmărirea penală să întrerupă procesul de administrare a probelor, iar instanţei să înceteze examinarea altor probe în cauză, b) A doua modalitate a declaraţiilor învinuitului sunt declaraţiile de negare a vinovăţiei. Negarea vinovăţiei poate fi condiţionată de diferite motive. Unul din motivele de negare a vinovăţiei constă în punerea la îndoială a temeiurilor juridice de atragere la răspundere penală. învinuitul consideră că fapta incriminată este legală şi nu constituie o infracţiune. în asemenea situaţii învinuitul poate expune toate împrejurările de fapt ale cauzei care coroborează cu versiunea învinuirii, însă în acelaşi moment indicând în favoarea sa numai argumente de ordin juridic. într-o altă ipoteză învinuitul poate să nege vinovăţia fără a invoca anumite date în susţinerea poziţiei sale sau, recunoscând fapta, el neagă anumite circumstanţe fără de care fapta săvârşită nu constituie o infracţiune, în declaraţiile de negare a vinovăţiei învinuitul poate invoca date noi care neagă sau pun la îndoială concluziile învinuirii: cu privire la faptul infrac-

în procesele anglo-saxone negarea vinovăţiei de către învinuit înseamnă existenţa unui litigiu între părţi, care cere examinarea tuturor împrejurărilor cauzei. Recunoaşterea vinovăţiei soluţionează acest litigiu şi face de obicei inutilă cercetarea tuturor împre jurărilor. Recunoaşterea vinovăţiei în sensul articolului 103 nu trebuie confundată cu instituţia acordului de recunoaştere a vinovăţiei,

partea generală

285

prevăzută de cap. III, titlul III din CPP al Republicii Moldova, care are o altă natură juridică.

ţiunii56; cu privire la participarea învinuitului la săvârşirea infracţiunii", cu privire la latura subiectivă a infracţiunii58; cu privire la legătura cauzală dintre fapta săvârşită şi consecinţele produse59; cu privire la unele împrejurări care înlătură caracterul penal al faptei60, cu privire la unele împrejurări care exclud vinovăţia61. Negarea vinovăţiei poate fi totală sau parţială. în cazul când învinuitul recunoaşte parţial vinovăţia sunt posibile mai multe forme de declaraţii: învinuitul neagă săvârşirea unor infracţiuni şi recunoaşte săvârşirea altora în cazul când i se incriminează mai multe infracţiuni, corespunzător invocând în declaraţiile sale mai multe date. învinuitul neagă parţial vinovăţia, dar nu se consideră vinovat de săvârşirea infracţiunii, recunoscând în acelaşi moment fapta săvârşită, sau neagă anumite circumstanţe care agravează responsabilitatea, aducând anumite date care atenuează situaţia62. Un alt caz ar fi negarea vinovăţiei de către învinuit în săvârşirea unei infracţiuni şi recunoaşterea în săvârşirea altei infracţiuni care au legătură cu învinuirea înaintată63. c) A treia modalitate a declaraţilor învinuitului sunt declaraţiile cu privire la alte persoane: alţi bănuiţi, învinuiţi, inculpaţi sau alte persoane, părţi vătămate ş.a. în obiectul declaraţiilor pot fi incluse date privind infracţiunea, unele elemente ale infracţiunii, unele fapte separate etc. Cu toate că declaraţiile învinuitului conţin date cu privire la alte persoane, după regimul lor procesual aceste declaraţii iau categoria declaraţiilor învinuitului. Depunerea declaraţiilor

cu privire la alte persoane poate avea mai multe scopuri: învinuitul vinovat, cu scopul de a-şi atenua pedeapsa, declară despre toate împrejurările cauzei, inSpre exemplu, persoana învinuită de săvârşirea unui omor insistă că victima este în viaţă. 57 De exemplu, învinuitul declară că dispune de un alibi sau că infracţiunea a fost săvârşită de o altă persoană, al cărei nume îl dă. 58 In cazul în care învinuitul pune la îndoială forma vinovăţiei, considerând că învinuirea a fost săvârşită din imprudenţă şi nu din intenţie. 59 în cazul în care învinuitul recunoaşte fapta săvârşită, însă consideră consecinţele drept o urmare a altor circumstanţe, invocându-le. 60 învinuitul recunoaşte fapta săvârşită, însă aduce argumente că fapta a fost săvârşită în condiţiile legitimei apărări, reţinerii infractorului, extremei necesităţi, constrângerii fizice sau psihice, riscului întemeiat. 61 De exemplu, starea de iresponsabilitate sau neatingerea vârstei la momentul săvârşirii infracţiunii. 62 Spre exemplu, învinuitul consideră că omorul săvârşit de el nu a fost din intenţie de aca parare, dar ca un omor premeditat. 63 De exemplu, persoana oficială atrasă la răspundere pentru abuz de putere sau abuz de serviciu consideră că în acest caz a săvârşit o infracţiune calificată ca neglijenţă. 56

286

________________________________________D R E P T PROCESUAL PENAL

clusiv demascând şi alţi făptuitori. învinuitul vinovat, cu scopul de a se eschiva de la pedeapsă, caută să declare fals cu privire la alte persoane care nu au participat la săvârşirea infracţiunii; şi învinuitul eronat declară cu privire la alte persoane, în situaţia când învinuitul a făcut un denunţ intenţionat fals că infracţiunea a fost săvârşită de către o persoană care, de fapt, nu a avut atribuţie la săvârşirea ei, precum şi în cazul în care a făcut declaraţii false sub jurământ, el poartă răspundere (alin. (4) al art. 66 din CPP). Bănuitul, învinuitul, inculpatul dispun de imunitatea de a nu fi obligaţi să depună declaraţii împotriva sa sau a rudelor apropiate. Modalitatea de obţinere a declaraţiilor învinuitului este audierea făptuitorului. Acesta trebuie să fie efectuată imediat atât după reţinere sau aplicarea unei măsuri preventive ca bănuit sau după emiterea unei ordonanţe de recunoaştere în calitate de bănuit, cât şi după înaintarea acuzării învinuitului. Audierea se face numai în prezenţa unui apărător ales sau numit din oficiu. în cazul în care făptuitorul solicită, el poate avea întrevedere cu apărătorul său până la audiere (art. 64-66 din CPP). întrevederea cu apărătorul în condiţii de confidenţialitate nu poate fi limitată în timp. Audierea făptuitorului poate avea loc doar cu acordul acestuia. Renunţarea la depunerea declaraţiilor poate fi determinată nu numai de refuzul de a coopera cu organele de urmărire, dar şi de starea de oboseală. Din aceste considerente organul de urmărire penală este obligat de a constata dacă persoana acceptă să depună declaraţii şi care ar fi motivele neacceptării. Nu se admite audierea făptuitorul în timpul nopţii, care este cuprins între orele 22°"-60". Totuşi, legea prevede posibilitatea audierii în timpul nopţii a făptuitorului doar în cazul în care nu suferă amânare. Acestea sunt cazuri când necesitatea audierii a apărut subit, fie în cadrul executării altor acţiuni procesuale, fie în cazul unui flagrant delict, când există declaraţii că sunt tentative de a ascunde probele sau de a le distruge. în cazuri de audiere în timpul nopţii este necesar de a indica în procesul-verbal de audiere motivul respectiv. Audierea persoanei în faza de urmărire poate fi efectuată şi în alte locuri decât locul de plasament al organului de urmărire penală; acestea pot fi locul de trai, locul de serviciu, locul de tratament al făptuitorului sau locul comiterii infracţiunii ş.a. Faptul audierii în locurile respective este determinat de mai mulţi factori: fie că este necesar urgent de a audia persoana după efectuarea unei acţiuni procesuale, cum ar fi, spre exemplu, percheziţia; fie persoanei îi este dificil de a depune declaraţii neaflându-se în

partea generală

287

locul comiterii faptei; fie că starea sănătăţii învinuitului îi împiedică să se prezinte la citare. în asemenea situaţii în procesul-verbal se indică motivul audierii persoanei în locul respectiv.

Persoana care efectuează urmărirea penală este obligată să asigure ca bănuiţii, învinuiţii să nu comunice între ei în situaţia când într-o cauză penală sunt mai mulţi făptuitori. Până la audiere, dacă persoana acceptă să fie audiată, este necesar de stabilit limba în care persoana va depune declaraţii, iar în caz de necesitate se invită un interpret. Modalitatea de depunere a declaraţiilor poate fi diferită. Persoana poate să depună declaraţii în formă verbală, după aceea în formă scrisă, sau poate să se limiteze fie la forma scrisă, fie la forma verbală, aceste prevederi referindu-se doar la faza de urmărire penală. în cadrul judecării cauzei inculpatul depune verbal declaraţiile care se consemnează în procesul-verbal al şedinţei de judecată. Dreptul făptuitorului de a depune declaraţii nu este în funcţie de recunoaşterea sau negarea vinovăţiei. în toate cazurile persoana are dreptul să depună sau să refuze să depune declaraţii. O prevedere legală deosebit de importantă este faptul că audierea nu poate începe cu citirea sau reamintirea declaraţiilor depuse de persoană anterior. Conform altei prevederi, făptuitorul nu poate prezenta o declaraţie întocmită anterior, având totuşi dreptul de a utiliza anumite notiţe asupra amănuntelor greu de memorizat. Audierile bănuitului, învinuitului care îşi recunoaşte vinovăţia

t

trebuie să fie la fel de detaliate ca şi în cazul în care persoana o neagă. Este deosebit de ortant de a constata motivul schimbării declaraţiilor în cazul în care o ase-lea situaţie s-a produs. Pe parcursul audierii nu pot fi utilizate metode de in-TTOenţă fizică sau psihică, sau care înjosesc onoarea şi demnitatea persoanei, fie anumite promisiuni false, ameninţări etc. Sunt interzise întrebările sugestive. în doctrina modernă este pusă în discuţie folosirea în practică a unor mijloace tehnice de apreciere a declaraţiilor făptuitorului. în literatura de specialitate au fost înaintate opinii privind perspectiva utilizării, spre exemplu, a detectorului de minciuni ca mijloc de probă în procesul penal64. Majoritatea opiniilor susţin faptul că o asemenea modalitate de apreciere a declaraţiilor încă nu poate produce consecinţe procesuale concludente, dar poate fi utilizat un mijloc de investigaţie operativă extrajudiciară, fără a fi recunoscută ca un mijloc de probă.

64

A se vedea, spre exemplu, Ch. Gandrabur, V. Bujor, Biodetectorul - mijloc de probă în procesul penal, Chişinău, 2002.

288

DREPT PROCESUAL PENAL

§3. Declaraţiile martorului şi condiţiile audierii65 Declaraţiile martorului sunt date depuse de către acesta în cadrul audierii, asupra oricăror circumstanţe care urmează a fi constatate în cauză. Declaraţiile martorului reprezintă mijloace de probă foarte vechi şi frecvente în procesul penal. în doctrină s-a arătat că martorii sunt "ochii şi urechile justiţiei" 66. Declaraţiile martorului rămân până în prezent un mijloc deosebit de important de probă, fapt confirmat atât de normele de drept naţionale, cât şi cele internaţionale. Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului, în lit. d) din alin. (3) al art. 6, acordă dreptul acuzatului să interogheze martorii învinuirii şi să solicite interogarea unor martori în apărarea sa conform aceloraşi condi ţii. Această prevedere are legătură directă cu principiul "egalităţii armelor", în calitate de element principal al unui proces echitabil în sensul alin. (1) al art. 6. Astfel, Curtea Europeană deseori examinează o pretinsă încălcare a prevederii pnc. d) în lumina celor două prevederi în ansamblu. Noţiunea de martor este interpretată în mod autonom. Declaraţiile făcute de persoană în afara şedinţei judiciare, de exemplu, autorităţilor poliţiei, trebuie considerate drept declaraţii ale martorilor atâta timp cât instanţele judiciare naţionale le vor lua în consideraţie67. în principiu, Curtea Europeană nu evaluează dacă declaraţiile martorului au fost administrate în mod corespunzător68. Evaluarea declaraţiilor martorilor ţine de competenţa instanţelor naţionale. Mărturiile depuse într-un proces public şi sub jurământ ar trebui să aibă autoritate faţă de alte declaraţii ale aceluiaşi martor, chiar dacă sunt contradictorii69. Obiectul declaraţiilor martorilor pot fi atât circumstanţele prevăzute de art. 96, cât şi orice alte circumstanţe care au importanţă pentru cauză. La audierea martorilor sunt constatate şi datele necesare pentru aprecierea declaraţiilor, date privind persoana martorului, relaţiile cu bănuitul, învinuitul, inculpatul, partea vătămată, relaţiile cu alţi martori, cât şi alte circumstanţe. Declaraţiile în care nu sunt fixate locul, împrejurările faptei care constituie aceste declaraţii nu pot avea valoare probantă. De asemenea, nu pot avea valoare probantă declaraţiile martorilor care conţin anumite aprecieri vizuale

A se vedea, de exemplu, B. 06po3ijoB, C. BoroMopoB, JJonpoc nomepneeuiezo u caudemenn, Oiuera, MocKBa, 2003. Nicolae Volonciu, op. cit., p. 364.

Partea generală Cazurile Isgro, Asch, Artner. Costovschi vs. Olanda, 20 noiembrie 1989. Cauza Doorson vs. Olanda, 20 februarie 1996.

289

despre unele calităţi ale obiectelor7" sau anumite stări ale omului71, deoarece aceste date trebuie să fie constatate prin cercetări speciale stabilite de legea procesual penală. în cazul când persoana face trimitere la spusele altei persoane ea trebuie să indice sursa de informare, pentru ca ulterior aceste persoane să fie audiate. Dacă persoana declară că o informaţie a parvenit de la o persoană necunoscută ea trebuie să indice în ce împrejurări a comunicat cu această persoană, unde poate fi găsită, cine poate să confirme conţinutul discuţiei. Datele enunţate de către martor cu referinţă la o sursă de informaţie care nu poate fi stabilită nu pot servi în calitate de probe. Ca excepţie poate fi invocat cazul când este imposibil de a verifica sursa, deoarece aceasta este pierdută72; în această situaţie declaraţiile martorului obţin statut de probe derivate şi se apreciază după regula generală. Dacă există mai multe declaraţii ale aceluiaşi martor, acestea se apreciază în cumul. Sunt inadmisibile declaraţiile martorilor bazate pe presupuneri, zvonuri etc. în cazul când martorul şi-a modificat declaraţiile este necesar de constatat motivul unei asemenea atitudini. în calitate de martor poate fi audiată orice persoană care deţine o informaţie privind circumstanţele cauzei urmărite sau judecate, cu excepţia persoanelor care nu pot fi audiate ca martori potrivit alin. (3) al art. 9073.

O deosebită importanţă la aprecierea declaraţiilor martorului o are cunoaşterea aspectului psihologic de formare a declaraţiilor74. Procesul de formare a declaraţiilor martorului trece prin câteva etape: recepţionarea, memorizarea şi reproducerea. Momentul iniţial în procesul de formare a mărturiei este evenimentul judiciar care are loc indiferent de voinţa viitorului martor75. Cea mai des întâlnită formă de recepţie este recepţia vizuală, deoarece în cele mai dese '" Spre exemplu, aceasta poate fi declaraţia că un obiect era confecţionat din aur sau acesta era o bijuterie din diamant etc. 71 Nu va avea valoare probantă declaraţia privind constatarea vizuală a unei comoţii cere brale. 72 De exemplu, s-a pierdut documentul pe care 1-a studiat persoana, a decedat persoana de la care martorul a obţinut informaţii etc. " în practică se admite de a fi audiaţi în calitate de martori şi reprezentanţii poliţiei. Aceste declaraţii trebuie să fie apreciate în raport cu celelalte probe în cauză. Totuşi, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, mărturisirile colaboratorilor de poliţie ar trebui aplicate doar în circumstanţele excepţionale (Van Mechellen vs. Olanda ş.a.). Reprezentanţii poliţiei pot fi audiaţi în calitate de martori doar în cazul în care ulterior aceştia nu au participat la efectuarea acţiunilor procesuale (audierea, percheziţia, cercetarea la faţa locului ş.a.). '' La această problemă în detaliu a se vedea C. Belu, Elemente psihojuridice in probuţiunea judiciară, Cugetarea Tigero. Craiova, 1995. 75

Ibidem, p. 67.

290

_______________

DREPT PROCESUAL PENAL

cazuri mărturia se bazează pe senzaţiile vizuale. Recepţia însuşirilor obiectelor este condiţionată atât de calităţi sau de proprietăţi ale obiectelor, cât şi de anumiţi factori psihofiziologici personali caracteristici martorilor. Un factor obiectiv îl constituie intensitatea luminii; în acest sens la aprecierea declaraţiilor martorului este necesar de luat în consideraţie condiţiile în care a fost efec tuată recepţionarea: condiţii cu lumină naturală sau artificială, dacă fapta a fost comisă ziua, în amurg sau pe timp de noapte76. La aprecierea declaraţiilor martorului este important de a lua în consideraţie atât calităţile psiho-fiziologice ale persoanei, cum ar fi starea vederii, unele vicii, spre exemplu, daltonismul, cât şi factorii obiectivi, cum ar fi raportul de distanţă, condiţiile atmosferice (senin, ceaţă). La recepţia auditivă se corelează natura sunetului sau zgomotului cu vârsta martorului, distanţa de la obiectul cercetării şi eventualele obstacole. în ce priveşte recepţia vorbirii, se ia în considerare faptul că martorului i se cere să reproducă în cele mai dese cazuri nu termenii ce alcătuiesc fraza, ci numai sensul convorbirii, cu toate că în unele cazuri au importanţă şi termenii concreţi. Memorizarea este un proces psihic cu un grad mare de complexitate. La aprecierea declaraţiilor, în primul rând, se va lua în consideraţie faptul că memoria nu este o actualizare simplă sau o fotografiere a informaţiei, ci o reflectare activă care presupune prelucrarea celor memorate77. în al doilea rând, memoria este reflectarea selectivă, ceea ce înseamnă că nu constituie o tipărire şi reflectare a tuturor informaţiilor. Memoria este situativă, adică depinde de situaţia şi de factorii subiectivi ai persoanei. Ea are un caracter inteligibil, fiind relativ fidelă, ceea ce înseamnă că nu se poate memoriza absolut totul; în acelaşi timp, memoria are un caracter logic şi raţional78. Este deosebit de important de a cunoaşte că, evident, cu timpul, memoria scade, dar în unele situaţii poate apare ceea ce s-a pierdut din memorie, de aceea este deosebit de importantă audierea repetată a martorilor. La aprecierea declaraţiilor martorilor este important să se ia în consideraţie faptul că la momentul expunerii pot fi comise anumite denaturări: prin adiţia, 76

Faptele recepţionate în timpul zilei se percep colorat, la o lumină crepusculară (amurg) se percep într-o imagine bitonală (gri-închis, gri-deschis sau negru). Faptele recepţiona te în timpul nopţii se percep unitonal, într-o culoare închisă. In acest sens, susţinerile martorului privind culoarea feţei, părului, hainelor, observate în timpul nopţii pot fi apreciate fie ca produsul fanteziei provocat de o stare de spaimă, frică, fie prin

partea ge n e r a l ă

77 78

291

faptul că martorul declară corect că a perceput aceste caracteristici în condiţiile unei vederi diurne, fie că martorul declară fals. Este important de a lua în consideraţ ie şi fenomenul adaptării. Adaptarea la întuneric se petrece în primele minute, cotele maxime sunt atin se peste o oră. La trecerea dintr-un mediu mai întunecos la lumină, ochii se acomodează în 2-3 minute. C. Belu, op. cit, p. 73. Ibidem, p. 88. Ibidem, p. 89.

adică prin adăugarea unor date care de fapt nu au fost în realitate, prin omisiunea unor date provocată de uitare, când martorul este de bună-credinţă, sau intenţionate, când martorul este de reacredinţă, denaturări prin substituire, când martorul poate substitui anumite date percepute cu date care au avut loc într-un alt eveniment perceput. O mare importanţă la expunere o are tipul de temperament, capacitatea de a expune ş.a. Audierea martorului se efectuează în urma citării. Citarea martorului se efectuează după regula generală de citare prevăzută de art. 235-242 din CPP. Persoana care execută o pedeapsă privativă de libertate sau este deţinută în stare de arest în altă cauză penală se citează în calitate de martor prin intermediul administraţiei instituţiei de detenţie date care asigură prezenţa persoanei la locul citării. Martorul nu trebuie citat în zile de odihnă sau în timp de noapte» cu excepţia cazurilor care nu suferă amânare. în cazul neprezentării persoana poate fi adusă silit. Potrivit art. 199 din CPP, în cazul apariţiei unor împrejurări care împiedică persoanei să se prezinte în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei, persoana trebuie să informeze aceste organe. Ca motive întemeiate pot fi recunoscute boala, primirea tardivă a citaţiei sau alte împrejurări care de fapt au lipsit persoana de posibilitatea reală de a se prezenta la timpul indicat. Minorul este citat prin intermediul părinţilor sau al reprezentanţilor legali. Organul care

audiază tartorul este obligat să stabilească identitatea acestuia prin verificarea actelor personale (buletin, paşaport ş.a.). Este deosebit de important de a stabili în prealabil în care limbă persoana solicită să depună declaraţii, iar în caz de necesitate este invitat un interpret. Această prevedere se referă şi la martorul cu anumite dificultăţi, cum ar fi surdo-mut. O procedură deosebit de importantă la audierea martorului este explicarea drepturilor acestuia. Nu este suficientă explicarea expresă a drepturilor, dar constatarea că martorul le-a conştientizat. Audierea nu poate avea loc în condiţii periculoase pentru viaţă şi sănătate. Martorul nu poate fi impus să declare despre anumite împrejurări dacă acestea pot trauma psihic persoana, o pot insulta sau umili. Conform regulii generale, audierea se efectuează în locul desfăşurării urmăririi penale sau al cercetării judecătoreşti. în caz de necesitate, audierea poate fi efectuată la locul de trai, la locul de serviciu sau în alt loc de aflare a martorului79, lucru atunci când este necesar de a audia martorul imediat după

I ii audierea martorului în alt loc decât locul efectuării urmăririi sau judecării cauzei se iau în considerare aceleaşi împrejurări ca şi în cazul audierii bănuitului, inculpatului.

292

DREPT PROCESUAL PENAL

terminarea percheziţiei sau altei acţiuni procesuale sau când este necesar imediat de audiat persoana la declaraţiile căreia e posibil să facă trimitere învinuitul sau dacă persoanei audiate îi este dificil să expună împrejurările date în alt loc decât în locul în care s-a consumat evenimentul. De asemenea, martorul poate fi audiat şi în cazul în care starea sănătăţii nu îi permite să se prezinte la ofiţerul de urmărire penală sau în instanţă. Martorii pot fi audiaţi la locul de trai şi în cazul în care câţiva martori locuiesc, învaţă sau lucrează în acelaşi loc, sau nu este dorită publicitatea faptului că persoana a fost citată pentru a fi audiată. Prezentarea în faţa ofiţerului de urmărire poate fi dificilă şi având în vedere anumite circumstanţe familiale etc. în procesul-verbal de audiere se va motiva faptul că martorul va fi audiat într-un loc anumit, iar în caz de necesitate se vor anexa anumite acte, cum ar fi, spre exemplu, certificatul de boală. Ca martor poate fi audiată şi o persoană care se află în stare de arest, fiind bănuită sau învinuită într-o altă infracţiune. Acest fapt, de asemenea, se va indica în procesul-verbal. Persoana este audiată în calitate de martor doar în timpul zilei, adică între orele 6:00 şi 22:00. Totuşi, în cazuri excepţionale, persoana poate fi audiată şi în timpul nopţii. Cazurile excepţionale sunt cele ieşite din comun, cazuri deosebite. Această abatere de la regula generală poate avea loc doar în cazurile în care amânarea audierii poate prejudicia considerabil calitatea urmăririi penale sau poate pune în pericol siguranţa publică. Codul de procedură penală dă definiţia cazului care nu suferă amânare: pericol real că se vor pierde sau distruge probele, că bănuitul, învinuitul se poate ascunde ori se vor comite alte infracţiuni. Protecţia stării sănătăţii martorului se exprimă şi prin faptul că audierea consecutivă a martorului nu poate depăşi 4 ore, iar în caz de necesitate, durata poate fi micşorată. Audierea minorului nu poate depăşi 2 ore fără întrerupere. Dacă este necesar de a efectua audiere mai mult de 4 ore, organul de urmărire sau instanţa sunt obligate să stabilească o întrerupere nu mai mică de 1 oră, pentru ca martorul să poată să se odihnească sau să se alimenteze, iar durata generală pe zi nu poate depăşi 8 ore. Audierea martorului se face sub prestare de jurământ. Martorul depune jurământ doar în cadrul examinării cauzei în instanţa de judecată. Potrivit art. 108 din CPP, înainte de a fi audiat în instanţa de judecată martorul depune următorul jurământ: "Jur că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu". Legislaţia procesual penală a Republicii Moldova s-a dezis de referire la divinitate caracteristică altor legislaţii în ceea ce priveşte

partea generală

293

jurământul martorului, ce are ca scop asigurarea fidelităţii acestuia. în cadrul urmăririi penale, asigurarea fidelităţii martorului se efectuează prin semnătura acestuia în procesulverbal de audiere, iar la judecare, martorul fiind obligat pe lângă

jurământ, să semneze în procesul-verbal menţiunea referitor la prevenirea despre răspunderea penală pentru declaraţii false. Audierea propriu-zisă a martorului se efectuează atât prin informarea prealabilă referitor la obiectul cauzei care se urmăreşte, cât şi prin propunerea de a declara despre anumite fapte şi circumstanţe pe care le cunoaşte referitoare la fenomenul a cărui martor el a fost. Audierea martorului se efectuează printr-o expunere liberă a acestuia asupra anumitor împrejurări pe care le cunoaşte. Pe parcursul audierii pot fi puse întrebări de concretizare, iar după ce martorul a făcut declaraţii lui i se pun întrebări asupra altor circumstanţe despre care martorul nu a vorbit. în timpul audierii martorului i se pot prezenta anumite mijloace de probă, spre exemplu, anumite corpuri delicte pentru a constata atribuţia martorului la acestea sau pentru a constata existenţa unor informaţii privind provenienţa sau importanţa acestor probe. Declaraţiile martorului trebuie detaliate pentru a fi verificate mai eficient. în cadrul audierii nu se admite de a pune întrebări sugestive şi întrebări care nu cer o informare factologică, cum ar fi anumite opinii, presupuneri etc. în cazul descoperirii anumitor contradicţii, fie între declaraţiile anterioare ale martorului, fie între declaraţiile martorului şi alte declaraţii, este necesar de a le înlătura, întrebările care nu se referă la premisa probelor sunt cele din care nu se poate deduce concluzia. Dacă în

timpul audierii martorul a utilizat anumite scheme, înscrieri, documente, acestea se anexează la procesul-verbal. <*! Legea procesual penală prevede o instituţie nouă pentru procesul penal menită de a asigura suficienţa probelor în cazuri excepţionale. Este vorba de audierea martorilor de către judecătorul de instrucţie la solicitarea procurorului. Alin. (3) al art. 109 stabileşte că motiv pentru o asemenea audiere este plecarea martorului peste hotare sau alte motive întemeiate care în cele mai dese cazuri reprezintă boala gravă. Judecătorul de instrucţie determină suficienţa motivelor. Regula dată este o derogare de la cea generală, potrivit căreia toate probele trebuie examinate într-un proces penal public în cadrul unei şedinţe de judecată. în vederea asigurării egalităţii armelor, principiu determinat de art. 6 al CEDO, la audierea persoanei participă bănuitul, învinuitul, apărătorul acestuia, partea vătămată, care au dreptul de a pune întrebări martorului audiat. Declaraţiile martorului se consemnează într-un proces-verbal şi în cadrul ulterioarei judecări a cauzei se va da citire procesului-verbal fără ca martorul să depună declaraţii în instanţă. Probele consemnate în procesulverbal vor avea aceeaşi valoare probantă ca şi probele care vor fi examinate de către instanţă într-un proces public. Modalităţile speciale de audiere a martorului şi protecţia lui sunt determinate în legislaţia penală a Republicii Moldova de către jurisprudenţa Curţii

294

________________________

DREPT PROCESUAL PENAL

Europene a Drepturilor Omului. Pornind de la dreptul la un proces echitabil, Curtea a dedus că toate probele, în mod normal, ar trebui să fie examinate într-un proces public, în prezenţa celui acuzat, ţinând cont de principiul contradictorialităţii. în acelaşi timp, Curtea nu a stabilit că declaraţiile indirecte sunt inadmisibile, dar a accentuat că înaintea procesului sau pe parcurs acuzatul trebuie să dispună în mod adecvat şi corespunzător de posibilitatea să interogheze un martor. Curtea nu permite utilizarea în calitate de probe a declaraţiilor făcute în faza urmăririi de către o persoană care, conform legislaţiei naţionale, ulterior să renunţe la depunerea mărturiilor în judecată. Dacă există probe care confirmă declaraţia, persoana poate fi condamnată80. Acelaşi lucru este valabil şi pentru declaraţia unui martor care a dispărut ulterior şi astfel nu a putut fi citat în judecată81. Sunt cunoscute în toate ţările situaţii de intimidare a martorilor, care poate îmbrăca mai multe forme, cum ar fi: priviri ameninţătoare, confruntări directe, verbale sau fizice. în multe cazuri intimidarea martorului este ca un domeniu al crimei organizate. Aceşti factori de multe ori determină ezitarea martorului de a depune mărturii în instanţă. în legătură cu aceasta Curtea şi-a expus opinia în privinţa admisibilităţii declaraţiilor martorilor anonimi82. Recunoscând că toate probele trebuie examinate în prezenţa persoanei acuzate, într-un proces public, cu respectarea principiului contradictorialităţii Curtea admite utilizarea declaraţiilor martorilor în calitate de probe chiar dacă acestea nu sunt făcute într-o şedinţă judiciară.

partea generala

Utilizarea declaraţiilor obţinute în faza urmăririi penale în calitate de probă nu constituie o încălcare a lit. d) din alin. (3) al art. 6 din CEDO, cu condiţia că drepturile apărării se respectă. Aceste drepturi includ acordarea unei posibilităţi adecvate de contestare şi interogare a martorului opoziţiei în timpul depunerii mărturiilor sau într-o fază ulterioară procesului. Conform Curţii Europene, o sentinţă de condamnare nu ar trebui să se întemeieze doar pe declaraţiile martorilor anonimi. Cel mai important este ca interesele apărării să fie în echilibru cu interesele victimelor sau ale martorilor care trebuie protejaţi. Curtea recunoaşte şi faptul că, cu condiţia respectării drepturilor apărării, poate fi legitim pentru autorităţile poliţiei să dorească păstrarea anonimatului unui agent implicat în activităţi de acoperire, pentru protecţia personală şi cea a familiei sale, astfel încât să nu prejudicieze viitoarele acţiuni secrete83. Curtea a constatat şi faptul

câ orice măsură de limitare a dreptului apărării trebuie să fie strict necesară. Dacă o măsură mai puţin strictă poate să fie suficientă, atunci anume această măsură trebuie aplicată84. Potrivit art. 110, audierea în condiţii speciale a martorului se efectuează în scopul protejării vieţii, integrităţii corporale sau libertăţii, în cazul când sunt motive temeinice, adică atunci când există un pericol real pentru martor sau partea vătămată. Aplicarea modalităţilor speciale de audiere a martorului poate avea loc doar în cazul infracţiunilor grave, deosebit de grave sau excepţional de grave. Subiectul care admite aplicarea acestor modalităţi este judecătorul de instrucţie, care emite o încheiere motivată când audierea se efectuează în cazul urmăririi. în faza de judecare judecătorul care examinează cauza în fond decide aplicarea modalităţilor speciale de audiere. în cadrul audierii martorul este asistat de judecător. Datele personale, de regulă, nu se aduc la cunoştinţa părţilor. Datele reale sunt cunoscute doar de către judecător şi se păstrează în sediul instanţei în condiţii de maximă siguranţă. Audierea se efectuează prin intermediul unei teleconferinţe cu imagini şi voci distorsionate, adică cu anumite abateri ale imaginii sau vocii de la forma iniţială. Declaraţia propriu-zisă a martorului se înregistrează prin anumite

Cauza Asch v. Unterpertinger. Cauza Artner. Cauza Kostovski, Wintisch, Doorsoon, Van Mechellen. Cauza Ludi.

mijloace tehnice video, se consemnează integral în procesul-verbal, casetele şi procesul-verbal păstrânduse în condiţii de maximă siguranţă în sediul instanţei. La aprecierea declaraţiilor «nartorului obţinute în condiţii speciale instanţa trebuie să ia în consideraţie «♦acestea pot să fie utilizate ca mijloc de probă numai în măsura în care ele ■sunt confirmate de alte probe.

§4. Declaraţiile părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile85 Având în vedere faptul că atât partea vătămată, cât şi partea civilă şi cea civilmente responsabilă au interese într-o cauză penală, conţinutul declaraţiilor acestora diferă de conţinutul declaraţiilor martorilor. Diferă şi modalitatea de audiere a părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile. La audierea părţii vătămate se aplică dispoziţiile referitoare la declaraţiile şi audierea martorilor. La audierea părţii civile şi părţii civilmente responsabile declaraţiile acestora se fac conform dispoziţiilor ce se referă la audierea

** Cauza Van Mechellen. 85 A se vedea, de exemplu, B. 06po3U0B, C. BoroMopoB, flonpoc nomepneeiueio u ceudemenx, Oiuera, MocKBa, 2003.

296

DREPT PROCESUAL PENAL

învinuitului. Aceasta înseamnă că partea vătămată va fi obligată să depună declaraţii veridice, inclusiv jurământul, iar partea civilă şi partea civilmente responsabilă nu vor fi obligate să depună declaraţii; evident, ascultarea lor nu poate avea loc sub prestare de jurământ. Declaraţiile părţii vătămate nu pot fi apreciate privind utilitatea datelor conţinute în acestea. Neaudierea părţii vătămate duce la desfiinţarea sentinţei, deoarece declaraţia în măsură coroborată cu alte probe în cauză constituie mijloc de probă86. Spre deosebire de martor, partea vătămată are un statut special în cauza penală, determinat de faptul că este o persoană căreia i s-a cauzat un prejudiciu şi evident aceasta are un interes în cauza penală. La audierea în instanţă partea vătămată, de regulă, cunoaşte toate materialele cauzei, spre deosebire de martor, având dreptul să ia cunoştinţă de acestea la finisarea urmăririi. Spre deosebire de martor, partea vătămată nu numai că este obligată să depună declaraţii, dar şi are dreptul de a le depune, astfel promovându-şi interesele sale şi ocrotindu-şi un drept legitim al său. în cazul în care victima infracţiunii renunţă la constituirea părţii vătămate, aceasta nu va fi obligată să depună declaraţii în instanţă. în declaraţiile părţii vătămate sunt incluse nu doar împrejurările faptei, ca şi în cele ale unui martor, dar şi diferite opinii, poziţii ale sale87. La determinarea conţinutului declaraţiilor părţii vătămate este necesar de luat în consideraţie şi faptul că legea ocroteşte viaţa privată a persoanei. Din aceste considerente, art. 111 din CPP stabileşte că în cazul unor infracţiuni sexuale se interzice inculpatului sau apărătorului prezentarea anumitor probe despre pretinsul caracter sau istoria personală a victimei. Aceste date pot fi prezentate doar în urma unui demers înaintat instanţei, care este examinat doar în şedinţă închisă, la care participă inculpatul şi procurorului, având dreptul să se expună asupra acestor împrejurări. Admiterea demersului poate avea loc doar în cazul în care omiterea acestor date prezentate de inculpat ar putea să prejudicieze achitarea inculpatului. Totuşi nu toate probele vor fi prezentate, dar numai acelea pe care le va considera preşedintele şedinţei posibile de administrare.

Partea generală

297

Regula dată se referă nu numai la datele prezentate de apărare, dar şi la întrebările eventuale care pot fi puse părţii vătămate în infracţiuni sexuale. în cazul când victima a decedat în urma infracţiunii, drepturile acesteia trec asupra rudelor apropiate. în asemenea situaţii, de regulă, rudele nu sunt audiate în calitate de parte vătămată, dacă nu cunosc anumite date de fapt, care au importanţă în cauza penală. în cazul când dispun de asemenea informaţii, aceste persoane se audiază în calitate de martori. Principiul libertăţii de mărturisire împotriva sa se referă şi la partea vătămată, ceea ce înseamnă că partea vătămată nu este obligată să depună declaraţii împotriva rudelor sale apropiate, a soţului, soţiei, logodnicului, logodnicei. Declaraţiile părţii vătămate au aceeaşi valoare probantă ca şi celelalte probe din cauza penală. în cazul când sunt probe contradictorii şi este imposibil de a confirma veridicitatea declaraţiilor părţii vătămate, acestea nu pot fi puse în baza sentinţei8". Declaraţiile părţii civile, părţii civilmente responsabile referitoare la obiectul acţiunii civile sunt depuse conform dispoziţiilor ce se referă la audierea învinuitului. în asemenea condiţii partea civilă şi partea civilmente responsabilă dau explicaţii, prezintă acte, documente etc. în cazul când partea civilă a renunţat la acţiunea civilă, dar în cauză sunt probe că persoanei i s-a cauzat alt prejudiciu material, moral sau fizic, partea civilă poate depune declaraţii în ca-rJState de parte vătămată, dacă instanţa o va recunoaşte. în cazul când partea ci-H/ă|ă dispune de informaţii ce depăşesc obiectul acţiunii civile, informaţii care au importanţă în cauza penală, partea civilă va fi audiată în calitate de martor în mod corespunzător dispoziţiilor ce se referă la audierea martorului.

§5. Proceduri speciale de obţinere a declaraţiilor în afară de procedeele clasice de audiere a persoanelor, legea procesual penală prevede şi alte modalităţi de obţinere a declaraţiilor, cum ar fi confruntarea şi verificarea declaraţiilor la locul infracţiunii. Confruntarea este un procedeu probatoriu complementar89 folosit de către organul de urmărire penală în cazul în care se constată că există divergenţe

Nicolae Volonciu, Tratat..., op. cit., p. 363. De exemplu, în cazul în care este înaintată starea de neputinţă a victimei, în obiectul declaraţiilor poate fi inclusă şi chestiunea de conştientizare de către această persoana a caracterului şi importanţei acţiunilor comise de către făptuitor; motivul neopunerii rezistenţei sau în obiectul declaraţiilor se poate include şi versiunea privind comportamentul provocator sau neglijent al victimei, anumite circumstanţe care caracterizează personalitatea victimei.

Practica a determinat că nu poate fi dată o apreciere separată "prevalatone" a declaraţiilor victimelor din rândul poliţiei, militarilor şi altor reprezentanţi ai organelor de forţă, care au devenit victime ale infracţiunilor în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor de serviciu. Declaraţiile acestor persoane trebuie să se aprecieze în cumul cu toate probele constatate într-o cauză penală. Vintilă Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice..., op. cit., p. 212-213.

298

DREPT PROCESUAL PENAL

între declaraţiile persoanelor ascultate în aceeaşi cauză. Prin confruntare, pe lângă explicarea divergenţelor existente în declaraţiile persoanelor ascultate în aceeaşi cauză, se pot obţine noi date utile pentru rezolvarea cauzei penale. Confruntarea se mai consideră şi un mijloc tactic de verificare a declaraţiilor şi de precizare a poziţiilor învinuitului faţă de fapta ce i se impută. De regulă, confruntarea se efectuează în faza de urmărire penală. Organul de urmărire penală determină dacă este necesară sau nu efectuarea confruntării. Totuşi, pornind de la prevederile art. 375, în cadrul judecării pot fi efectuate şi alte acţiuni procesuale, ceea ce înseamnă că nu există nici o prevedere legală care ar interzice efectuarea confruntării şi în faza de judecată. Confruntarea constă în audierea concomitentă a 2 persoane cu scopul înlăturării divergenţelor în declaraţiile anterioare. în legătură cu aceasta este inadmisibil ca la confruntare să participe o persoană care nu a fost anterior audiată. Dacă în declaraţiile anterioare referitor la unele şi aceleaşi fapte şi circumstanţe sunt absente divergenţele, confruntarea nu se efectuează90. Cu toate că efectuarea confruntării este dispusă de către organul de urmărire penală sau, după caz, de către instanţa de judecată, efectuarea acesteia o pot cere părţile. Dacă organul de urmărire penală sau instanţa de judecată consideră inutilă efectuarea confruntării, cererea poate fi respinsă motivat printr-o ordonanţă a organului de urmărire penală sau printr-o încheiere judecătorească. Confruntarea poate fi efectuată între oricare subiect care a depus declaraţii91. Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale a criticat în unele hotărâri evitarea confruntărilor între bănuit, învinuit, martor în timpul procesului92. Astfel, Curtea a accentuat importanţa confruntării atât dintre partea apărării şi partea acuzării, cât şi martor. Ca şi la audiere, la confruntare participă şi avocatul, fie în calitate de apărător al învinuitului, bănuitului, inculpatului, fie în calitate de avocat al părţii vătămate sau al martorului, în situaţia când aceste părţi sunt asistate. înainte de începerea confruntării martorii şi partea vătămată sunt preîntâmpinaţi de răspunderea penală pentru refuzul de a depune declaraţii sau pentru declaraţii false. Ordinea de efectuare a confruntării este stabilită de către persoana care efectuează confruntarea. Această persoană determină şi

90

Divergenţe pot fi considerate neînţelegerile cu privire la calificarea faptei, prejudiciul

91

92

cauzat, participarea unei persoane la fapta criminală şi alte împrejurări care au o impor tanţă pentru cauză. Confruntarea poate avea loc în orice formă, fie între 2 învinuiţi, fie între învinuit şi par tea vătămată, martor şi partea vătămată etc. Cauza Kostovski v. Van Mechellen.

f

partea generală

299

consecutivitatea chestiunilor care vor fi puse în faţa participanţilor la confruntare, inclusiv participantul care va răspunde primul la întrebări. Este important de a asigura ca între participanţi să nu existe o comunicare necontrolată în timpul confruntării, o influenţă unul asupra altuia, înţelegeri prealabile etc. Dacă în timpul confruntării o parte încearcă să influenţeze o altă parte, să o ameninţe sau să întreprindă alte acţiuni ilegale, este raţional să fie întreruptă confruntarea, iar acest fapt să fie consemnat în procesul-verbal. în timpul confruntării nu pot fi date citirii declaraţiile anterioare ale participanţilor sau reproducerea înregistrărilor sonore sau video. Aceasta se admite doar după ce au fost depuse toate declaraţiile şi consemnate în procesul-verbal. Regula dată este aplicabilă şi în cazul în care o parte a refuzat să participe la confruntare. După terminarea confruntării persoanele participante îşi pot pun întrebări una alteia; întrebări pot pune de asemenea apărătorul - bănuitului, învinuitului, inculpatului; avocatul - părţii vătămate, martorului, pedagogului, psihologului sau reprezentantului legal. întrucât confruntarea se efectuează cu respectarea dispoziţiilor referitoare la audiere, pe parcursul acesteia pot fi prezentate de către persoana care efectuează confruntarea anumite corpuri delicte, documente şi alte mijloace de probă. La efectuarea confruntării se întocmeşte un proces-verbal conform prevederilor generale. Verificarea declaraţiilor la locul infracţiunii93 este un procedeu special 4$, obţinere a declaraţiilor, esenţa căruia constă în verificarea unor declaraţii anterioare ale martorilor, părţii vătămate, bănuitului, învinuitului în faza de urmărire, în scopul stabilirii veridicităţii acestor declaraţii. Reprezentantul organului de urmărire penală, apreciind informaţia obţinută anterior, decide efectuarea acestei acţiuni procesuale cu scopul de a concretiza, de a verifica, dar şi de a obţine noi informaţii. Verificarea declaraţiilor la faţa locului are tangenţe cu alte acţiuni procesuale, de exemplu, cu audierea, deoarece persoana depune declaraţii la locul comiterii faptei, ţinând cont de anumite împrejurări. O tangenţă cu această acţiune procesuală o are şi cercetarea la faţa locului, însă aceasta se efectuează doar cu scopul de a verifica declaraţiile, şi nu cu scopul de a cerceta ca atare locul. Totuşi, în timpul efectuării acestor acţiuni procesuale, dacă s-au descoperit anumite obiecte, acestea se ridică şi se consemnează în procesul-verbal al acţiunii procesuale, nefiind necesară întocmirea unui proces-verbal

separat referitor la cercetarea la faţa locului. După cum se vede, scopul verificării declaraţiilor constă în analiza şi precizarea declaraţiilor persoanelor audiate anterior.

93

K). OpnoB, npoaepKa noKa3aHuu Ha Mecme, în 3aKOHHocmb, 2/2004, c. 21.

300

__________________________________________

DREPT PROCESUAL PENAL

în afară de persoana ale cărei declaraţii trebuie verificate şi, evident, reprezentantul de urmărire penală, la această acţiune procesuală participă apărătorul bănuitului, învinuitului şi avocatul martorului sau al părţii vătămate, alte persoane. în situaţia când sunt necesare unele cunoştinţe speciale, organul de urmărire penală, din iniţiativa sa sau la cererea părţilor, poate atrage la efectuarea acestei acţiuni un specialist. în cazul când persoanele nu cunosc limba procesului, la acţiunea procesuală poate fi atras un interpret. Ca şi la efectuarea altor acţiuni procesuale, până la începerea verificării declaraţiilor la locul infracţiunii persoanelor li se aduc la cunoştinţă drepturile şi obligaţiile lor. Obiectul declaraţiilor este similar celui din cadrul audierii. Persoana declară liber despre împrejurările care îi sunt cunoscute, iar după aceea i se pot pune întrebări. O prevedere deosebit de importantă a alin. (4) al art. 114 este cea că verificarea declaraţiilor la locul infracţiunii poate fi efectuată doar cu condiţia că se va asigura protejarea demnităţii şi onoarei persoanelor care participă la această acţiune şi nu se va pune în pericol sănătatea lor. în cazul în care consideră că există un pericol pentru sănătatea ei sau i se va încălca demnitatea şi onoarea, persoana e în drept să nu participe la această acţiune procesuală. Ca şi în cadrul audierii, se interzice punerea unor întrebări sugestive sau influenţarea, într-o formă sau alta, a rezultatelor acestor acţiuni procesuale. Nu se admite, de asemenea, atragerea concomitentă a mai multor persoane la verificarea declaraţiilor la faţa locului. La efectuarea verificării declaraţiilor la faţa locului se întocmeşte un pro-ces-verbal după regula generală; pot fi aplicate mijloace tehnice, întocmite schiţe etc, care se anexează la procesulverbal.

§6. Constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale în anumite situaţii, pentru constatarea unor date de fapt sunt necesare cunoştinţe speciale94. în cele mai dese cazuri dacă sunt necesare cunoştinţe speciale organul de urmărire penală sau instanţa apelează la experţi. Există situaţii în care prezenţa unor specialişti în cauza penală reclamă o urgenţă, din cauza pericolului dispariţiei unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt95. în asemenea situaţii este necesară explicarea urgentă a unor fapte, circumstanţe ale cauzei. în scopul facilitării desfăşurării normale a pro-

Partea generală

301

cesului şi soluţionării unor asemenea probleme legea procesual penală prevede ca mijloc separat de probă constatările tehnicoştiinţifice şi medico-legale. Constatările sunt mijloace de probă având aceiaşi valoare probantă ca şi alte mijloace de probă şi se apreciază în coroborare cu alte probe. Specialiştii care efectuează constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale nu îşi pot însuşi atribuţiile organelor de urmărire penală sau ale organelor de control, ei trebuind să se limiteze la rezolvarea problemelor de strictă specialitate, pe care le ridică rezolvarea cauzelor penale96. Atragerea specialiştilor la efectuarea constatărilor tehnicoştiinţifice în cele mai dese cazuri poate avea loc când este vorba de accidente de circulaţie sau accidente cu anumite utilaje. Constatările medico-legale se efectuează cel mai des în cazurile de omor, dacă tergiversarea ar determina pierderea urmelor cu efectuarea ulterioară a expertizei. în unele cazuri constatările medico-legale pot determina calificarea infracţiunii, aceasta depinzând de durata tratamentului medical. Constatarea tehnicoştiinţifică se efectuează, de regulă, de către specialişti care activează în organul de urmărire penală, dar şi de specialişti din domeniul medicinei legale, iar în cazuri de necesitate, aceştia pot fi specialişti din alte domenii ale medicinei. La efectuarea constatărilor tehnico-ştiinţifice, în afară de specialiştii care activează în organul de urmărire penală, pot fi atraşi specialişti din alte organe sau specialişti independenţi care dispun de o calificare respectivă. Organul de urmărire penală poate dispune efectuarea constatărilor atât din oficiu, cât şi la cererea părţilor. Constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale se efectuează după proceduri mai simplificate faţă de expertiză, acest fapt fiind determinat de necesitatea lămuririi urgente a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. Această acţiune procesuală trebuie să se facă într-un moment apropiat de cel al săvârşirii infracţiunii, deoarece numai aşa constatarea poate cuprinde aspecte cu relevanţă deosebită în rezolvarea cauzei penale97. Constatările se dispun printr-o ordonanţă a reprezentantului organului de urmărire penală sau a procurorului sau printr-o încheiere a instanţei de judecată, în ordonanţă este necesar de indicat obiectul constatării, chestiunile la care trebuie să răspundă specialistul, inclusiv termenul de efectuare. Organul de urmărire penală sau instanţa anunţă părţile privind efectuarea constatării, acestea urmând să propună anumite chestiuni specialistului, indiferent de faptul dacă constatarea s-a efectuat de către organul de urmărire, din oficiu, sau la

A se vedea, spre exemplu: E. Ce;inKa, Cneu,uanwue nosuamm eytonoonoM npoHecce, în / ocydapcmeo u Tîpaeo, Ne7, c. 45. Ion Neagu, Tratat..., op. cit., p. 379. Grigore Theodoru, Lucia Moldovan, Drept procesual penal, op. cit., p. 145. Ion Neagu, Tratat..., op. cit, p. 380.

302 _________.________________________________^^

DREPT PROCESUAL PENAL

cererea părţilor. Este deosebit de important la dispunerea constatării să se stabilească termenul de efectuare, fapt determinat de caracterul urgent al acestor acţiuni procesuale. Organul de urmărire penală sau instanţa pun la dispoziţia specialistului toate materialele necesare. Specialistul nu este în drept să caute materiale din propria sa iniţiativă. în caz de necesitate, acesta solicită intervenţia organului de urmărire sau a instanţei. Constatările efectuate de către un specialist nu trebuie confundate cu participarea specialistului la efectuarea anumitor acţiuni procesuale, cum ar fi cercetarea la faţa locului, exhumarea, examinarea cadavrului. în toate cazurile acestea sunt acţiuni procesuale distincte cu sarcini separate. Constatarea medico-legală poate fi efectuată şi cu scopul de a desco peri pe corpul învinuitului, a părţii vătămate existenţa unor infracţiuni. Dacă constatarea medico-legală a fost efectuată în cadrul altei acţiuni procesuale, cum ar fi examinarea cadavrului, exhumarea, examinarea corporală, acestea se includ în procesul-verbal al acţiunii procesuale respective. Rezultatele constatării tehnico-ştiinţifice şi medico-legale se consemnează într-un raport, în care sunt indicate atât metoda utilizată la constatarea tehni-co-ştiinţifică şi medico-legală, cât şi concluziile care s-au făcut în urma efectuării investigaţiilor. în cazul în care organul de urmărire penală, din oficiu, sau instanţa la cererea uneia din părţi constată că raportul tehnico-ştiinţific sau medico-legal nu este complet sau concluziile nu sunt precise, se dispune efectuarea expertizei. Concluziile nu sunt complete în situaţia când specialistul nu a dat răspuns la toate întrebările puse în faţa lui sau când raportul nu este destul de clar şi nu se poate face o concluzie clară privind chestiunile care au importanţă în cauză, fapt ce provoacă unele dubii în privinţa raportului. Legislaţia nu acordă o forţă probantă privilegiată raportului de constatare tehnico-ştiinţifică sau medico-legală.

§7. Expertizele Rezolvarea unei cauze penale necesită în multe cazuri cunoştinţe speciale într-un domeniu dat, care poate fi domeniu al ştiinţei, tehnicii, artei, meşteşugului. O dată cu progresul tehnico-ştiinţific cercul acestor domenii se lărgeşte98. în scopul asigurării unei juste şi obiective soluţionări a cauzei penale, legea procesual penală admite ca în anumite situaţii, când sunt necesare cunoştinţe speciale, să se apeleze la specialişti în domeniu care ar avea

Partea generală

303

sarcina de a soluţiona unele chestiuni importante pentru justa rezolvare a cazului dat. A se vedea, spre exemplu, B. KoMHcapoB, M. TaspinoB, Hasnanenue Koun^mepno-mexHunecKux 3Kcnepmu3, în 3aKOHHOcnw, 1/2000, c. 30.

Acest fapt a condiţionat existenţa în legea procesual penală a unui mijloc de probă numit raport de expertiza". Raportul de expertiză, ca mijloc de probă, este o totalitate de date de fapt stabilite în urma cercetării obiectelor materiale şi de date administrate într-o cauză penală, cercetare efectuată de către expert. Expert este recunoscută persoana care posedă cunoştinţe temeinice speciale într-un anumit domeniu şi este abilitată, în modul stabilit de lege, să facă o expertiză. Expertiza consti tuie o acţiune de cercetare efectuată de către un expert în scopul soluţionării unor chestiuni puse în faţa lui de către organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, în urma căreia se întocmeşte un raport în ce conţine concluziile la care a ajuns expertul în urma efectuării investigaţiei. Dispunerea expertizei este o acţiune procesuală întreprinsă atât de către organul de urmărire penală din oficiu sau la cererea părţilor, cât şi de câtre instanţa de judecată din oficiu în vederea soluţionării unor chestiuni ce se includ în obiectul probaţiunii şi care necesită cunoştinţe speciale. Având în vedere specificul raportului de expertiză pe care îl întocmeşte un specialist dintr-un domeniu care nu este cunoscut suficient organului de urmărire penală sau instanţei de judecată, în literatura juridică s-a înaintat opinia că expertul ar face o "judecată ştiinţifică". în opinia dată, raportul de expertiză are o valoare

probatorie mai mare decât celelalte mijloace de probă, în practică se întâlnesc cazuri când raportul de expertiză influenţează asupra convingerii intime a subiecţilor, care apreciază proba determinând soarta cauzei penale. "Judecata ştiinţifică" este negată de cea mai mare parte a reprezentanţilor doctrinei, care consideră că asemenea opinii sunt străine gândirii juridice contemporane şi vin în contradicţie cu dispoziţiile legii care nu permit ca probele să aibă putere dinainte stabilită100. A admite contrariul înseamnă a lăsa soluţionarea cauzei pe seama expertului, or acesta nu se poate transforma în organ de urmărire penală sau judecată101. Particularităţile concluziilor la care a ajuns expertul şi care sunt reflectate în raportul de expertiză, spre deosebire de alte mijloace de probă, se caracterizează prin însăşi natura de obţinere, analiza ştiinţifică şi ordinea procesuală specială102.

' Expertiza poate fi efectuată în diverse domenii cu excepţia dreptului. In literatură se consideră că este posibilă şi expertiza în unele aspecte ale dreptului, a se vedea: ÎL AHH, «Tlpaeoaax» 3Kcnepmu3a e ytonoenoM bene, în 3aKOHuocmb, 9/2004, c. 21; Jl. TapxMaH, HyoKHti nu npaeoeax 3Kcnepmu3a no yzonoBHOMy deny, în 3axoHnocmb, 4/2000, c. 24. '" Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală, op. cit, p. 393. " Ibidem. J2 P. npMTV30Ba, 3aKnu>HeHue 3Kcnepma xax doKa3ameiibcmeo a yzonoBHOM npou,ecce, MocKBa, 1959, c. 19.

304

D R E P T PROCESUAL P E N A L

Expertul nu poate avea acelaşi statut ca şi martorul. Martorul obţine anumite date informaţionale importante pentru cauză în afara procesului, paralel cu activitatea organelor de urmărire sau judecătoreşti, depu'nând declaraţii asupra unor împrejurări care îi sunt cunoscute. Expertul nu dispune de nici o informaţie despre împrejurările cauzei până la momentul efectuării experti zei, în situaţia când expertul cunoaşte anumite împrejurări şi a fost audiat ca martor, el nu mai poate participa în calitate de expert, aceasta fiind o situaţie de incompatibilitate prevăzută de art. 89 din CPP. Spre deosebire de martor care nu poate fi înlocuit, la efectuarea expertizei poate participa orice expert competent în domeniul dat. în literatura de specialitate au fost întreprinse încercări de a clasifica expertizele, recunoscându-se în esenţă următoarele criterii'03: natura problemelor ce urmează a fi lămurite prin expertiză; modul în care legea reglementează necesitatea efectuării expertizei; modul de desemnare a expertului; modul de organizare a expertizei. în ceea ce priveşte natura problemelor ce urmează a fi lămurite, se cere de menţionat că în esenţă este imposibilă o enumerare exhaustivă a totalităţii formelor de expertiză, mai ales în situaţia când progresul tehnico-ştiinţific determină atât apariţia noilor domenii ale ştiinţei şi tehnicii, noilor metode de cercetări, cât şi perfecţionarea metodelor de comitere a infracţiunilor, fapt ce provoacă deseori necesitatea elaborării unor metode noi. Totuşi, cel mai des sunt utilizate expertiza criminalistică (care poate fi de mai multe feluri: balistică, dactiloscopică, autotehnică, grafică), expertiza medico-legală, expertiza psihiatrică şi altele. Un alt criteriu este modul în care legea reglementează necesitatea efectuării expertizei şi în acest sens expertizele se divizează în facultative şi obligatorii. Expertizele facultative sunt dispuse de către organul de urmărire; din oficiu; la cererea părţilor şi de către instanţa de judecată la cererea părţilor, în toate cazurile când consideră că sunt necesare cunoştinţe speciale în domeniul ştiinţei, tehnicii, artei sau meşteşugului. Efectuarea expertizei poate fi cerută de părţi din iniţiativa lor proprie şi pe contul lor propriu. în acest caz, raportul expertului are aceeaşi valoare probantă ca şi raportul de expertiză întocmit în ordinea generală. Expertize obligatorii104 sunt expres prevăzute de art. 143 din CPP:

Partea generală

305

Se dispune expertiza în mod obligatoriu pentru constatarea cauzei morţii. în asemenea situaţii se efectuează o expertiză medico-legală. Unica excepţie de la această regulă este situaţia când examinarea cauzei cu privire la omor poate avea loc fără efectuarea expertizei medicolegale, când cadavrul nu a fost descoperit şi au fost epuizate toate posibilităţile de a-1 descoperi1"5. Până la efectuarea expertizei poate fi efectuată autopsia, rezultatele căreia se includ în constatarea medico-legală care poate servi ca temei pentru declanşarea procesului. Constatarea medico-legală nu substituie raportul de expertiză şi după declanşarea procesului se va efectua expertiza medico-legală. Pentru constatarea gradului de gravitate şi a caracterului vătămărilor integrităţii corporale poate fi efectuată o constatare medico-legală care va determina declanşarea procesului, expertiza medico-legală fiind efectuată obligatoriu. în competenţa expertului nu se include constatarea comportamentului crud sau a mutilării feţei, deoarece aceste chestiuni nu sunt din domeniul medicinei şi se soluţionează de către persoana care efectuează urmărirea penală sau de către instanţă. Pentru stabilirea stării psihice şi fizice a bănuitului, învinuitului, inculpatului - în cazurile în care apar îndoieli cu privire la starea de responsabilitate sau la capacitatea lor de a-şi apăra de sine stătător drepturile şi interesele legitime în procesul penal - se efectuează obligatoriu expertiza psihiatrică. Expertiza psihiatrică care se dispune în situaţia când apar îndoieli cu privire la starea de responsabilitate a persoanei. Pentru obţinerea rezultatelor scontate este necesar de a lua în consideraţie toate circumstanţele cauzei, motivele şi scopul infracţiunii, date cu privire la maladiile pe care le-a suferit persoana, comportarea anterioară a inculpatului, modul de comportare a inculpatului în cadrul procesului. Expertiza psihiatrică se efectuează în instituţii specializate. O altă expertiză obligatorie se efectuează pentru stabilirea vârstei bănuitului, învinuitului, inculpatului sau părţii vătămate - în cazurile în care această circumstanţă are importanţă pentru cauza penală, iar documentele ce confirmă vârsta lipsesc sau prezintă dubiu. La

" A se vedea Ion Neagu, op. cit., p. 383. " A. rieTpyxHHa, O6n3ameni>H0e npoeedemie cydeânou 3xcnepmu3bi, în 3iiKOHHOcmb, 3/2004, c. 44.

105

Aceste cazuri sunt foarte rar întâlnite în practică, iar în asemenea situaţii nu se va efectua o expertiză când întregul material probator constată că faptul infracţiunii a avut loc în realitate şi această infracţiune a fost săvârşită de persoana învinuită.

306

DREPT PROCESUAL PENAL

constatarea vârstei trebuie de luat în consideraţie faptul că în urma expertizei ziua de naştere se consideră ultima zi a anului stabilită de expertiză. Dacă expertiza determină un număr maximal sau minimal de ani, ziua de naştere se consideră ultima zi a anului care corespunde numărului minim de ani. Persoana se consideră că a împlinit vârsta de 14-16 ani la expirarea orei 24 a zilei considerate ziua de naştere, adică începând cu următoarea zi, ora 00. Expertiza obligatorie se efectuează şi în cazul stabilirii stării psihice sau fizice a părţii vătămate, martorului, dacă apar îndoieli în privinţa capacităţii lor de a percepe just împrejurările care au importanţă pentru cauza penală şi a capacităţii de a face declaraţii despre ele, dacă aceste declaraţii ulterior vor fi puse, în mod exclusiv sau în principal, în baza hotărârii în cauza dată. La dispunerea unei asemenea expertize este necesar să se ţină cont de următoarele aspecte: expertiza se dispune doar în cazurile în care declaraţiile vor sta în mod exclusiv sau la principal în baza hotărârii: expertiza se dispune în cazul când apar îndoieli privind capacitatea persoanei de a percepe just împrejurările, cu scopul determinării stării organelor de percepere şi atitudinii faţă de împrejurările care au fost percepute. Practica cunoaşte alte cazuri când fără efectuarea expertizei este imposibilă stabilirea adevărului. După modul de organizare se cunosc: expertiza simplă, care este o denumire recunoscută în literatura de specialitate106, dar Codul de procedură penală nu prevede expres acest termen, el fiind utilizat mai mult în ştiinţa criminalistică şi în practică. Expertiza de comisie se efectuează de către o comisie compusă din câţiva experţi de acelaşi profil. în comisie pot fi incluşi atât experţi numiţi de către instituţia de expertiză, cât şi experţi propuşi de părţi. Comisia de experţi, ajungând la o opinie comună, semnează raportul de expertiză. în cazul când sunt dezacorduri, fiecare expert semnează raportul separat vizavi de chestiunile cu privire la care sunt dezacorduri. Efectuarea expertizei de comisie este pusă în competenţa organului de urmărire sau a instanţei de judecată. Ordonanţa prin care se dispune efectuarea expertizei de comisie este obligatorie pentru şeful instituţiei de expertiză. în unele situaţii şeful instituţiei de expertiză din iniţiativa sa dispune efectuarea unei expertize de comisie, dacă este de părere că

Ion Neagu, op. cit., p. 385.

partea generală

307

astfel vor fi obţinute rezultate eficiente107. Expertiza complexă™ se efectuează |n cazul în care constatarea unei circumstanţe ce poate avea importanţă pro-batorie în cauza penală este posibilă numai în urma efectuării unor investigaţii Jn diferite domenii. Expertiza complexă are multe elemente comune cu expertiza de comisie. Ambele expertize se bazează pe principiul colegialităţii, procedura de dispunere a expertizei şi însăşi efectuarea expertizei fiind similare. Deosebirea esenţială care caracterizează expertiza complexă constă în faptul că aceasta se efectuează de către experţi de diferite specialităţi sau diferite specializări în cadrul aceleiaşi specialităţi. în cele mai dese cazuri, în practică, expertize complexe sunt cele medico-criminalistice, medicoautotehnice, financiar-bancare etc. Contraexpertiza se efectuează în cazurile când concluziile expertului nu sunt întemeiate, există îndoieli în privinţa lor sau a fost încălcată ordinea procesuală de efectuare a expertizei. Contraexpertiza este efectuată de alţi experţi. Este important ca în ordonanţa de executare a expertizei să fie indicate motivele care au determinat necesitatea efectuării unei contraexpertize. La efectuarea atât a expertizei suplimentare, cât şi a contraexpertizei poate participa şi primul expert pentru a da explicaţii, însă acesta nu participă la efectuarea investigaţiilor şi la finalizarea concluziilor. Expertiza se dispune prin ordonan ţa organului de urmărire penal sau încheierea instanţei. Ordonanţa sau încheierea constă din părţile introductivi, descriptivă şi rezolutivă. în partea introductivă sunt indicate locul şi data întocmirii, numele persoanei care a întocmito; în partea descriptivă sunt indicate împrejurările cauzei, temeiurile pentru efectuarea expertizei, domeniul cunoştinţelor speciale necesare pentru efectuarea expertizei, iar în partea rezolutivă conţine informaţia privind felul expertizei, datele, numele şi prenumele expertului sau denumirea instituţiei de expertiză în care trebuie să fie efectuată, chestiunile puse în faţa expertului. în partea rezolutivă sunt enumerate materialele puse la dispoziţia expertului, inclusiv obiectele de cercetare, mostre pentru cercetare comparativă, unele materiale din dosarul penal.

De obicei, expertiza de comisie se efectueaz ă în cazurile complicate ori în cazurile când este o probabilitate că investigaţiile pot purta un caracter subiectiv, dacă va fi efectuată de un singur expert. în practică expertizele de comisie se organizează în cazurile când se dispune efectuarea unei expertize psihiatrice sau neurologice, a unor expertize medi-co-

legale, expertizele autotehnice sau când sunt necesare expertize criminalistice complicate. Toate contraexpertizele, de regulă, trebuie efectuate în comisie. A se vedea A. XiueneBa, KoMnneKCHax cybeâHaa

3Kcnepmu3a npu paccnedoeaHUU npec-mynnemiu, în 3aKOHHOcmb, 2/2001, p. 18.

308

DREPT PROCESUAL PENAL

De regulă expertizele se efectuează în instituţiile specializate ale Ministerului Justiţiei sau ale Ministerului Sănătăţii. în cazul când la efectuarea expertizei se citează un expert care nu activează în cadrul acestor instituţii, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată verifică dacă se respectă toate cerinţele legii privind posibilitatea participării expertului la efectuarea expertizei, inclusiv dacă nu sunt cazuri de incompatibilitate. Ordonanţa sau încheierea prin care se dispune efectuarea expertizei este obligatorie pentru instituţiile sau persoana abilitată să efectueze expertiza. Doar în cazurile în care persoana nu dispune de cunoştinţe respective sau invocă anumite motive de incompatibilitate este în drept să nu efectueze expertiza109. Expertiza pe contul propriu al părţilor se efectuează în aceleaşi condiţii ca şi expertiza dispusă de către organele de urmărire sau instanţa de judecată. O dată ce a fost dispusă expertiza din contul părţilor, organul de urmărire este obligat să pună la dispoziţia expertului toate obiectele şi materialele necesare expertizei, întocmind în acest sens un proces-verbal. Expertul este în drept să solicite materiale suplimentare şi să participe la efectuarea acţiunilor procesuale. O deosebită importanţă o are informarea părţilor referitor la obiectul expertizei. Părţile au dreptul să ia cunoştinţă de ordonanţa prin care se dispune efectuarea expertizei până la transmiterea acesteia expertului sau instituţiei de expertiză. Părţile au dreptul de a face obiecţii privind chestiunile puse în faţa expertului, de a cere modificarea lor, de a propune chestiuni suplimentare. Părţile pot recomanda includerea în grupul de experţi a unui alt expert, motivând acest fapt. Termenul de efectuare a expertizei indicat de organul de urmărire penală sau de către insjtanţă este obligatoriu pentru expert. în cazul când expertul nu este în stare să efectueze expertiza, el este obligat să informeze organele care au dispus efectuarea expertizei, indicând motivele. Expertul este prevenit despre răspunderea penală pentru prezentarea cu bună ştiinţă a concluziilor false. în situaţia când expertiza se efectuează în instituţia de expertiză, conducătorul instituţiei are sarcina de a aduce la cunoştinţa expertului această prevedere legală, iar în cazul efectuării expertizei în afara instituţiei, această obligaţie este pusă în seama organului care a dispus efectuarea expertizei.

Avem unele rezerve faţă de prevederea alin. (2) al art. 144, potrivit căreia ordonanţa sau încheierea de dispunere a expertizei este obligatorie pentru instituţ ia sau

partea generală

309

Rezultatele investigaţiilor sunt înscrise în raportul de expertiză, care este un mijloc de probă. Raportul de expertiză trebuie să corespundă după formă cu prevederile art. 151, alin. 2. La raport se anexează toate materialele ce au relevanţă în cauza dată110. în raport, expertul dă răspuns la toate chestiunile puse în faţa lui, iar în caz de imposibilitate de a răspunde la unele chestiuni se arată motivele. Părţile au dreptul de a lua cunoştinţă de raportul de expertiză, iar organul de urmărire e obligat să-1 pună la dispoziţia lor în termen de trei zile. Această prevedere se referă şi la cazul când expertul, din anumite motive, nu poate prezenta concluzii şi întocmeşte o declaraţie în acest sens. Părţile dispun, de asemenea, de dreptul de a da explicaţii, de a face obiecţii, de a cere punerea întrebărilor suplimentare. în caz de necesitate, determinată de neclaritatea raportului sau de unele deficienţe sau din alte motive enunţate în art. 153, organul de urmărire penală poate audia expertul după regulile audierii martorului.

§8. Procedura de descoperire şi ridicare a probelor Codul de procedură penală prevede diferite procedee de descoperire şi ridicare a probelor. Printre acestea un loc aparte îi revine cercetării la faţa locului. Termenul "faţa locului" semnifică locul în perimetrul căruia s-a desfăşurat activitatea infracţională, precum şi cel în care s-au manifestat consecinţele acesteia"1. Scopul cercetării la faţa locului, după cum este prevăzut în art. 118, constă în descoperirea urmelor infracţiunii, ale mijloacelor materiale de probă pentru a stabili circumstanţele infracţiunii ori alte circumstanţe care au importanţă pentru cauză112. Cercetarea la faţa locului este o acţiune procesuală care poate fi efectuată până la pornirea urmăririi penale potrivit art. 279. Având în vedere faptul că cercetarea la faţa locului poate avea loc la domiciliu şi în scopul asigurării inviolabilităţii domiciliului, în cazul când cercetarea la faţa locului se efectuează la domiciliu fără permisul persoanei căreia i se limitează dreptul,

persoana abilitată să efectueze expertize. Actualmente, când expertiza poate să fie efectuată atât de o instituţie de stat sau o instituţie privată, cât şi de o persoană

fizică, organele statului nu pot să impună efectuarea unei expertize. In opinia noastră, această prevedere este depăşită, originea ei fiind în sistemul vechi, când expertizele erau efectuate doar de către organele statului.

"" Corpuri delicte, probe grafice, alte materiale rămase după efectuarea investigaţiilor, 111 112

fotografii, schiţe şi grafice. S. Doraş, op. cit., p. 43. în literatură a fost abordată suficient problema respectivă. A se vedea, spre exemplu: OcMomp Mecma npoumecmeust (pe«. A. JIiiopKim), IOpiicT, MocKBa, 2001. Printre abor dări mai recente se poate menţiona spre exemplu: A. TeJiMeHKO, OcMomp Mecma npoucuiecmoua no denaM o Hapymenuu aemopcicux npae, în 3axoHnocnib, 4/2004, p. 22.

310

___________________

DREPT PROCESUAL PENAL

aceasta se efectuează în baza ordonanţei, dar cu autorizaţia judecătorului de instrucţie. Acţiunea procesuală constă în cercetarea vizuală a locului faptelor, a terenurilor, a încăperilor, obiectelor, documentelor, a cadavrelor umane sau ale animalelor. Cercetarea la faţa locului are ca sarcină cercetarea şi fixarea împrejurărilor în care s-a comis infracţiunea cu scopul de a descoperi caracterul şi mecanismul fenomenului; descoperirea şi ridicarea urmelor infracţiunii care în continuare poate să servească în calitate de corpuri delicte; descoperirea unor semne care ar caracteriza persoanele care au participat la comiterea infracţiunii, cum ar fi numărul lor, vârsta aproximativă, datele fizice, prezenţa anumitor deprinderi, capacităţi, diferite devieri psihice, cât şi cunoaşterea de către făptuitor a unor date privind activitatea victimei ş.a. Stabilirea unor circumstanţe care caracterizează latura obiectivă a infracţiunii, timpul, modul, acţiunile făptuitorului, consecinţele infracţiunii, legătura cauzală dintre fapt şi consecinţe, descoperirea unor evenimente care ar caracteriza motivul şi scopul infracţiunii, descoperirea circumstanţelor care ar contribui la comiterea infracţiunii. Pornind de la faptul că orice acţiune procesuală poate fi efectuată atât în cadrul urmăririi penale, cât şi în cadrul judecării, cercetarea la faţa locului poate fi efectuată şi în instanţa de judecată. Rezultatele cercetării la faţa locului şi ridicării anumitor obiecte pot fi folosite în cadrul altor acţiuni procesuale, cum ar fi expertiza, experimentul, audierea, prezentarea spre recunoaştere. în unele cazuri cercetarea la faţa locului permite de a întreprinde anumite acţiuni pentru reprimarea activităţii criminale sau pentru preîntâmpinarea comiterii altor infracţiuni; din aceste considerente cercetarea la faţa locului trebuie să fie efectuată cât se poate de operativ. Legea eliberează organul de urmărire penală de obligaţia de a întocmi o ordonanţă în legătură cu cercetarea la faţa locului, limitându-se doar la proces-verbal. Doar în cazuri excepţionale, când este vorba de cercetarea la faţa locului la domiciliu, este necesară ordonanţa organului de urmărire penală şi încheierea judecătorului de instrucţie, dar şi în asemenea situaţii acţiunea procesuală poate fi efectuată fără autorizaţia judecătorului de instrucţie în baza ordonanţei motivate a procurorului, fapt motivat de caracterul flagrant al infracţiunii (art. 301). în cadrul cercetării la faţa locului poate participa şi un specialist sau alte persoane, dacă organul de urmărire penală sau instanţa consideră necesar acest lucru. Cercetarea la faţa locului poate fi efectuată de mai multe ori,

Partea generală

311

acest fapt fiind determinat de împrejurările concrete ale cauzei. Cercetarea poate fi suplimentară sau repetată. în cadrul cercetării suplimentare se examinează anumite obiecte care nu au fost examinate în cadrul cercetării primare şi nu s-a cunoscut despre existenţa acestora. Cercetarea repetată este necesară în cazul când a fost efectuată iniţial, în condiţii nefavora-

bile climaterice, fie din alte motive, care nu au permis o cercetare calitativ ă. La efectuarea cercetării organul de urmărire penală poate atrage atât specialiştii, cât şi forţele poliţiei; poate participa şi procurorul care poate efectua de sine stătător această acţiune procesuală. Bănuitul, învinuitul, partea vătămată, martorul pot participa, dacă prin aceasta vor contribui la buna desfăşurare a procesului penal. în cazurile când la cercetarea la faţa locului participă bănuitul sau învinuitul, obligatoriu va participa şi apărătorul. Când este necesar, persoanele care participă la cercetarea la faţa locului sunt preîntâmpinate de a nu face publice datele cunoscute în cadrul participării. în anumite situaţii la cercetarea la faţa locului pot fi efectuate măsurări, fotografieri, filmări, întocmite desene, schiţe, mulaje, tipare. Obiectele ridicate se sigilează şi se împachetează. Este raţional de a aplica înregistrarea video în cazul în care starea de lucruri este în permanentă modificare sau când este necesar de a înlătura urgent consecinţele fenomenului"3, în cazul când este necesară modificarea împrejurărilor pentru descoperirea urmelor infracţiunii, când sunt anumite condiţii climaterice care pun în pericol dispariţia urmelor, când teritoriul cercetat este imens. La cercetarea la faţa locului se întocmeşte un proces-verbal, care constituie un mijloc de probă. în procesul-verbal se includ toate datele privind persoana care a efectuat acţiunea procesuală, participanţii la această acţiune procesuală, locul, timpul, data,

condiţiile în care s-a efectuat cercetarea la faţa locului, iluminarea, condiţiile meteorologice etc. în cazul când s-au utilizat anumite mijloace 'tehnice, despre acest fapt, de asemenea, se menţionează în procesul-verbal. Examinarea corporală este o altă acţiune procesuală care în esenţa sa constituie o modalitate a cercetării, specificul căreia constă în faptul că obiectul de cercetare este corpul omenesc. Obiect de cercetare poate fi corpul învinuitului, bănuitului, inculpatului, martorului şi al părţii vătămate. Atât persoanele amintite, cât şi apărătorul pot înainta o cerere privind efectuarea cercetării. La efectuarea cercetării se emite o ordonanţă a organului de urmărire şi se solicită autorizarea judecătorului de instrucţie. în cazul unui delict flagrant cercetarea poate fi efectuată fără autorizaţia judecătorului de instrucţie, care este înştiinţat în termen de 24 de ore. Informarea constă în prezentarea tuturor materialelor pertinente în această acţiune procesuală. în caz de necesitate, la examinarea corporală poate participa medicul. Participarea medicului este obligatorie în cazul în care va fi supusă examinării corporale o persoană de sex opus, când este necesară dezbrăcarea acesteia. Scopul examinării corporale este de a constata dacă pe corpul persoanei există urme ale infracţiunii sau există semne particulare. în

1,3

De exemplu, în cazul accidentelor rutiere.

312

DREPT PROCESUAL PENAL

urma examinării corporale pot fi descoperite urme de infracţiuni, componente chimice, zgârieturi, cicatrice, tatuaje, unele leziuni corporale, unele defecte ale constituţiei corpului, semne congenitale ş.a. La urmele infracţiunii se pot atribui urme de leziuni, arsuri, urmele armelor albe sau de foc. Se prezumă în cele mai dese cazuri că examinarea corporală este o acţiune la care persoana participă benevol. Doar în cazuri excepţionale, când nu există o altă posibilitate de a obţine date importante pentru cauză, examinarea corporală poate fi efectuată forţat. în toate cazurile însă nu se admit acţiuni care ar înjosi demnitatea persoanei examinate sau ar pune în pericol sănătatea. Este inutilă examinarea corporală în cazurile când pentru constatarea anumitor semne ale infracţiunii pe corpul omului este obligatorie expertiza medico-legală, din aceste considerente legea stabileşte că examinarea se face doar în cazurile când nu este necesară expertiza medico-legală. Examinarea cadavrului este o acţiune procesuală independentă şi se efectuează în cazurile în care nu s-a efectuat cercetarea la faţa locului în infracţiunile ce au drept consecinţă decesul persoanei. Examinarea cadavrului poate fi efectuată şi în cadrul cercetării la faţa locului. în asemenea situaţii se întocmeşte un singur proces-verbal de cercetare la faţa locului, în care se includ şi date privind starea cadavrului, poziţia cadavrului etc. Ca o acţiune procesuală independentă, examinarea cadavrului se efectuează în cazul când acesta a fost descoperit în alt loc decât locul presupus de comitere a infracţiunii (de exemplu, a fost aruncat într-un lac, a fost îngropat sau alte situaţii). în toate cazurile la examinarea cadavrului obligatorie este participarea unui medic legist sau a altui medic, când prezenţa medicului legist este imposibilă. Specialistul care a participat la examinarea cadavrului poate în continuare să participe în calitate de expert la efectuarea expertizei medico-legale. în toate cazurile, după examinarea exterioară a cadavrului se va efectua şi expertiza. Pe parcursul examinării cadavrului se constată locul aflării lui, plasarea lui în raport cu împrejurările, poziţia cadavrului în raport cu obiectele şi urmele descoperite, sexul, vârsta aproximativă, prezentarea leziunilor, starea îmbrăcămintei etc. în cazul când cadavrul nu este identificat, el trebuie obligatoriu fotografiat. De asemenea trebuie, luate anumite mostre (probe de piele, sânge ş.a.). Pe parcursul examinării cadavrului se întocmeşte un procesverbal în care se descriu toate datele respective. Ofiţerul de urmărire penală este obligat să asigure transportarea cadavrului în instituţia medico-legală, iar

Partea generală

313

administraţia instituţiei este obligată să ia măsuri pentru a preveni pierderea, deteriorarea, alterarea cadavrului sau a părţilor acestuia.

Exhumarea cadavrului este o acţiune de dezgropare a osemintelor unui cadavru. Scopul deshumării este examinarea cadavrului, prezentarea spre recunoaştere sau efectuarea expertizei medicolegale. Exhumarea cadavrului este o acţiune care depăşeşte aspectul pur procesual, implicându-se în cele de ordin moral. Din aceste considerente, acţiunea procesuală se efectuează doar în baza ordonanţei motivate a organului de urmărire penală, cu autorizarea judecătorului de instrucţie. Obligatorie în aceste cazuri este înştiinţarea rudelor. Acordul rudelor însă nu este obligatoriu. La exhumarea cadavrului este obligatorie prezenţa procurorului şi a specialistului în domeniul medicinei legale; serviciul sanitar epidemiologie din localitate, fiind informat, poate delega o persoană. Toate persoanele care sunt anunţate şi care participă la exhumarea cadavrului pot fi prevenite referitor la nedivulgarea datelor exhumării. Cercetarea şi prezentarea spre recunoaştere a cadavrului pot fi efectuate atât la locul exhumării, cât şi în alt loc. în cazul în care este necesară efectuarea expertizei medico-legale, cadavrul poate fi dus la instituţia respectivă. Reconstituirea faptei este un procedeu probatoriu, care constă în reconstituirea integrală sau parţială a faptei la faţa locului cu participarea făptuitorului prin reproducerea anumitor acţiuni sau a altor circumstanţe în care s-a produs fapta în scopul verificării şi precizării unor date. Prin reconstituirea faptei se încearcă

determinarea posibilităţii reproducerii anumitor fapte sau circumstanţe în condiţii determinate de timpul şi de spaţiul stabilit. Prin reconstituire se în-ifiearcă precizarea anumitor date obţinute în prealabil, putând fi obţinute unele probe noi. La reconstituirea faptei este obligatorie participarea făptuitorului. Acţiunea procesuală trebuie efectuată în condiţii maximale ajustate la cele în care s-a produs fapta. în caz contrar, aceasta poate duce la pierderea valorii probante a datelor obţinute. Reconstituirea faptei se efectuează cu scopul de a verifica datele de fapt obţinute în urma audierii făptuitorului şi a altor subiecţi, a cercetării la faţa locului sau a altor acţiuni procesuale, existând posibilitatea de a obţine probe noi, care confirmă sau neagă informaţia iniţială. în cauza penală are importanţă orice dată obţinută în urma reconstituirii faptei, fie că aceasta confirmă sau infirmă anumite date obţinute în prealabil. La reconstituirea faptei în faza de urmărire participă făptuitorul şi alţi subiecţi, la discreţia organului de urmărire penală. în cadrul judecării participă toate părţile. Reconstituirea faptei nu poate fi efectuată în cazurile când apare pericol pentru sănătatea persoanei sau dacă există pericolul că va fi înjosită onoarea sau demnitatea acesteia. Reconstituirea faptei nu poate fi efectuată şi în cazul când poate avea drept consecinţă cauzarea unor prejudicii bunurilor, încălcarea a securităţii publice sau a normelor moralităţii.

314

DREPT PROCESUAL PENAL

Experimentul se efectuează în scopul verificării şi precizării datelor ce au importanţă pentru cauza penală şi care pot fi reproduse în condiţiile efectuării unor experimente sau a altor activităţi de investigaţie. Spre deosebire de reconstituirea faptei, experimentul se efectuează fără reconstituirea momentelor faptei. în multe cazuri experimentul implică concursul specialistului. La efectuarea experimentului participarea făptuitorului este facultativă. Spre deosebire de reconstituirea faptei, experimentul se efectuează numai în faza de urmărire penală şi constă în acţiuni ce au ca scop verificarea şi precizarea unor date ce au importanţă pentru cauză. La efectuarea experimentului nu sunt necesare anumite cunoştinţe speciale, deoarece în acest caz va fi numită o expertiză"4. Datele obţinute în urma experimentului pot să afirme sau să infirme posibilitatea existenţei unui anumit fenomen. în funcţie de circumstanţele cauzei, procurorul sau ofiţerul de urmărire penală constată necesitatea participării învinuitului, bănuitului, martorului cu scopul fie al verificării datelor declarate de către aceste persoane, fie cu alte scopuri. în funcţie de natura experi mentului, organul de urmărire penală poate atrage un specialist. Consultaţiile specialistului nu vor avea o importanţă probantă separată şi vor fi incluse în procesul-verbal al acţiunii procesuale respective. în cadrul efectuării experimentului, ca şi în cadrul altor acţiuni procesuale se întocmeşte un proces-ver-bal, dar se poate efectua înregistrarea video, audio sau fotografierea. Ca şi în cadrul altor acţiuni procesuale, la efectuarea experimentului este necesar de a asigura securitatea vieţii şi sănătăţii participanţilor, de a nu leza onoarea şi demnitatea lor şi de a nu cauza prejudicii materiale participanţilor115. Percheziţia trebuie efectuată cu respectarea art. 8, paragraful 1 al CEDO, care stipulează că orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei sale. în unele situaţii însă, în scopul luptei cu criminalitatea, legea admite o derogare de la principiul general, dar cu respectarea tuturor prevederilor legale. Percheziţia presupune o oarecare constrângere şi se efectuează fără voinţa sau acordul proprietarului sau posesorului. Scopul percheziţiei este descoperirea şi ridicarea anumitor instrumente care au servit la săvârşirea infracţiunii, obiecte şi valori dobândite în urma infracţiunii, precum şi a altor obiecte sau documente care ar putea avea importanţă pentru cauză şi descoperirea unor "' Ca obiectiv al experimentului poate fi: constatarea posibilităţilor perceperii anumitor împrejurări, survenirea anumitor consecinţe, stabilirea mecanismului de

Partea generală

315

producere a unui fenomen, traversarea unui anumit teritoriu într-un anumit timp cu utilizarea anumitor mijloace tehnice etc. 115 In detaliu a se vedea: P. BenKMH, A. Be/iKMH, SKcnepuMenm e yionoenoM cydonpom-eodcmee, HopMa, MoCKBa, 1997.

persoane căutate sau a unor cadavre. Pe parcursul efectuării percheziţiei pot fi descoperite şi ridicate anumite obiecte care nu sunt căutate, dar a căror circulaţie liberă este interzisă"". Având în vedere că această acţiune procesuală aduce atingere principiului inviolabilităţii domiciliului, percheziţia poate fi efectuată doar după pornirea procesului penal. Efectuarea percheziţiei până la pornirea urmăririi se consi deră o încălcare flagrantă a legii procesual penale şi rezultatele obţinute nu pot avea valoare probantă. Un alt deziderat important este faptul că percheziţia poate fi efectuată numai cu autorizaţia judecătorului de instrucţie. Doar în cazuri excepţionale, când este un delict flagrant real, percheziţia poate fi efectuată fără autorizaţia judecătorului de instrucţie, însă în baza unei ordonanţe motivate. Judecătorul de instrucţie urmează a fi informat imediat, dar nu mai târziu de 24 ore despre efectuarea acestei acţiuni procesuale, prezentându-i-se toate materialele. în ordonanţă trebuie indicate obligatoriu motivele efectuării percheziţiei fără autorizaţia judecătorului de instrucţie. Examinând materialele prezentate, judecătorul de instrucţie se pronunţă asupra legalităţii sau ilegalităţii percheziţiei, iar în caz de recunoaştere a percheziţiei ca ilegală, toate materialele obţinute nu vor avea valoare probantă, fiind inadmisibile. Percheziţia se poate efectua în orice loc, încăpere, teritoriu etc. în care, la presupunerea întemeiată a organului de urmărire, pot fi obiecte, documente sau persoane ce sunt implicate în cauza penală urmărită. Cercul de persoane iâ care se poate efectua

percheziţia nu este stabilit. Acestea pot fi atât subiecţii procesului, cum ar fi făptuitorul, partea vătămată, martorul şi alţii, cât şi oricare altă persoană. Temei pentru efectuarea percheziţiei poate constitui presupunerea organului de urmărire bazată pe probe administrate în cauza penală respectivă sau materialele de investigaţie operativă. Probele care reprezintă temei de efectuare a percheziţiei trebuie, de asemenea, administrate cu respectarea legii procesual penale, iar materialele de investigaţie operativă trebuie transmise cu respectarea prevederilor legislaţiei procesual penale. Percheziţia poate fi efectuată la orice etapă a urmăririi, în funcţie de prezenţa temeiurilor"7. Jude116 117

Spre exemplu, arme, substanţe narcotice, substanţe toxice, explozibile ş.a. Deşi art. 125 din CPP stabileşte că percheziţia se efectuează în baza ordonanţei motivate a organului de urmărire penală, fără a preciza că acesta trebuie să fie ofiţerul de urmărire penală sau procurorul, considerăm că toată responsabilitatea pentru efectuarea întocmim ordonanţei motivate, cât şi pentru efectuarea percheziţiei în caz de delict flagrant fără au torizaţia judecătorului de instrucţie este pusă în seama procurorului, inclusiv procurorul ca responsabil de urmărire penală înaintează demersul judecătorului de instrucţie, emite ordonanţa în cazul efectuării percheziţiei fără autorizare. Procurorul este obligat să anunţe imediat judecătorul de instrucţie despre efectuarea percheziţiei fără autorizaţia acestuia.

316

DREPT PROCESUAL PENAL

cătorul de instrucţie, recunoscând percheziţia legală, întocmeşte o rezoluţie, în cazul în care percheziţia este ilegală, judecătorul întocmeşte o încheiere, încălcările depistate de judecătorul de instrucţie pot fi de diferit gen: fie că nu a existat motivul efectuării percheziţiei, fie că percheziţia a fost efectuată fără autorizaţia judecătorului de instrucţie, fie că au fost comise încălcări în timpul efectuării percheziţiei ş.a. Persoanele ale căror drepturi au fost limitate prin efectuarea percheziţiei pot să înainteze judecătorului de instrucţie o plângere care să vizeze acţiunile organului de urmărire în timpul efectuării percheziţiei, inclusiv cerându-se recunoaşterea percheziţiei ca fiind ilegală. Ridicarea de obiecte şi documente este o acţiune procesuală, în urma căreia sunt ridicate anumite obiecte sau documente din locuri cunoscute de către organul de urmărire penală. Spre deosebire de percheziţie, ridicarea presupune cunoaşterea prealabilă atât a existenţei însuşi a documentelor sau obiectelor, cât şi a locului aflării lor. Ridicarea anumitor documente ce conţin informaţii reprezentând secret de stat, comercial, bancar, precum şi ridicarea informaţiei privind convorbirile telefonice se fac numai cu autorizaţia judecătorului de instrucţie. Procedura efectuării percheziţiei sau ridicării dispune de particularităţi comune. La ambele acţiuni procesuale trebuie să participe persoana la care se face percheziţia sau ridicarea, sau un membru al familiei acesteia ori al reprezentanţilor, iar în caz de imposibilitate participă un reprezentant al autorităţii executive a administraţiei publice locale. Pentru a asigura efectuarea normală a acestor acţiuni procesuale pot fi atraşi şi reprezentanţi ai organelor de forţă, cum ar fi poliţia, serviciul de informare şi securitate ş.a. Aceste persoane asigură ca la locul efectuării percheziţiei sau ridicării să nu se întreprindă tentative pentru împiedicarea desfăşurării normale a acestor acţiuni, pentru ascunderea unor lucruri sau documente căutate etc. Pot fi atraşi specialişti la efectuarea acestor acţiuni procesuale când este necesară identificarea anumitor documente, deschiderea anumitor încăperi sau safeuri etc. în cazul când percheziţia sau ridicarea se întreprinde în unităţile militare, este necesară prezenţa persoanelor responsabile pentru păstrarea şi utilizarea obiectelor sau documentelor căutate şi ridicate. Apărătorul este în drept de a participa atât la percheziţie, cât şi la ridicarea obiectelor sau documentelor. Aceleaşi drepturi le au şi reprezentanţii. Apărătorul

Partea generală

317

este în drept de a face obiecţii, declaraţii în orice moment al percheziţiei, acest fapt fiind consemnat în procesul-verbal al acţiunii procesuale. Conform regulii generale, percheziţia sau ridicarea trebuie efectuate în timp de zi. Desfăşurarea acestor acţiuni procesuale în timpul

nopţii este o excepţie de la regula generală şi se admite doar în cazuri de delict flagrant"8. Persoanelor la care se face percheziţia sau ridicarea li se pune la dispoziţie copia ordonanţei de efectuare a percheziţiei autorizată de către judecătorul de instrucţie. Persoana la care se efectuează percheziţia trebuie să dispună de posibilităţi reale de a lua cunoştinţă de ordonanţă. La efectuarea percheziţiei trebuie să se ia în consideraţie faptul că o dată predate benevol, obiectele sau documentele determină întreruperea acţiunii procesuale, aceasta limitându-se doar la ridicarea obiectelor. Doar în situaţii excepţionale, când nu au fost predate toate obiectele indicate în ordonanţa de efectuare a percheziţiei, organul de urmărire penală poate purcede la efectuarea percheziţiei sau poate continua acţiunea procesuală începută. La efectuarea percheziţiei şi ridicării este necesar de evitat oricare deteriorare a bunurilor, doar în cazuri excepţionale, când proprietarul sau posesorul refuză să deschidă anumite încăperi, se admite deschiderea forţată a acestora. La deschiderea forţată a încăperilor poate fi atras un specialist. Indicaţiile persoanei care efectuează percheziţia sunt obligatorii pentru toţi participanţii la această acţiune procesuală. Astfel, acesta poate interzice persoanelor care asistă să comunice între ele sau să părăsească încăperea. în scopul asigurării inviolabilităţii vieţii intime se interzice de a da

publicităţii oricare circumstanţă referitoare la viaţa intimă a persoanei, constatate în urma efectuării acţiunilor procesuale. s în procesul efectuării percheziţiei sunt ridicate şi obiectele sau documentele circulaţia liberă a cărora este interzisă de lege, chiar dacă acestea nu au importanţă în cauza penală urmărită. Sunt ridicate, de asemenea, obiectele pentru confecţionarea, comercializarea sau păstrarea cărora este prevăzută răspunderea penală. La acestea se atribuie: substanţele narcotice, psihotrope, otrăvitoare, armele, muniţiile etc. în cadrul percheziţiei sau ridicării pot fi efectuate înregistrări video. în localurile misiunilor diplomatice şi în locuinţele membrilor misiunilor diplomatice şi ale familiilor lor, percheziţia sau ridicarea poartă un caracter deosebit, determinat de faptul că această acţiune procesuală poate avea loc doar cu acor dul sau la cererea misiunii diplomatice respective, ceea ce exclude elementul de forţă la efectuarea lor. Spre deosebire de alte modalităţi, organul de urmărire nu poate impune persoana să predea anumite bunuri sau documente, iar în

118

în unele cazuri, în practică se admite efectuarea percheziţiei după ora 22:00, dacă percheziţia a început în timp de zi, iar amânarea pentru a doua zi poate prejudicia considerabil urmărirea penală.

318

DREPT PROCESUAL PENAL

caz de necesitate să efectueze ridicarea lor forţată. Când există informaţii certe că într-un local sau într-o locuinţă sunt anumite obiecte sau documente care pot avea importanţă pentru cauză, organul de urmărire înaintează un demers Procurorului General, care, la rândul său, prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe al Republicii Moldova solicită consimţământul şefului misiunii diplomatice. Percheziţia sau ridicarea poate fi efectuată şi la cererea misiunii diplomatice, în funcţie de caz" 9. La efectuarea percheziţiei în localurile misiunii diplomatice sau la domiciliul acestora, în toate cazurile este obligatorie prezenţa atât a procurorul care conduce cauza dată, cât şi a unui reprezentant al MAE şi a reprezentanţilor misiunii diplomatice, daca aceştia consideră necesară prezenţa lor. O modalitate a percheziţiei şi ridicării este Percheziţia corporală şi ridicarea, care constă în cercetarea îmbrăcămintei, corpului omenesc şi a lucrurilor aflate la persoană în scopul descoperirii şi ridicării anumitor obiecte, documente şi lucruri de preţ, care pot avea importanţă în cauza penală. In unele cazuri scopul percheziţiei poate fi descoperirea anumitor obiecte cu care se pot cauza anumite leziuni sie însuşi sau altei persoane. în cadrul efectuării percheziţiei corporale pot fi supuse verificării hainele, corpul, încălţămintea. în caz de necesitate, la efectuarea percheziţiei poate să participe un specialist. La arestarea sau la reţinerea persoanei, în cadrul percheziţiei care se efectuează fără emiterea unei ordonanţe, sunt ridicate toate lucrurile care nu sunt permise în locurile de detenţie preventivă. Fără ordonanţă se efectuează şi percheziţia în cazul când există suficiente temeiuri de a se presupune că persoana care este prezentă în încăperea unde se efectuează percheziţia sau ridicarea poate purta asupra sa documente sau alte obiecte care pot avea importanţă probantă în cauza penală. Obiectele şi documentele ridicate în cadrul percheziţiei corporale sunt examinate în aceeaşi acţiune procesuală, fapt consemnat în procesele-verbale. Aceste obiecte însă pot fi examinate sau cercetate suplimentar în cadrul altei acţiuni procesuale, dacă există o asemenea necesitate. Lucrurile ridicate sunt anexate la dosar în calitate de mijloace de probă, dacă corespund cerinţelor mijloacelor materiale de probă şi pot fi supuse unei expertize. în afara cazurilor enumerate în alin. (2) al art. 130, efectuarea percheziţiei poate avea loc cu emiterea ordonanţei organului de urmărire şi autorizaţia judecătorului de instrucţie. în caz de delict flagrant, autorizaţia judecătorului de instrucţie nu este obligatorie, dar el trebuie anunţat în termen de până la 24 de ore despre un asemenea fapt.

partea g e n e r a l ă

319

"v în cele mai dese cazuri aceasta poate avea loc în infracţiunile contra membrilor misiunii diplomatice sau contra membrii familiilor acestora.

La efectuarea percheziţiei corporale este necesar de respectat demnitatea umană. Din aceste considerente, alin. (3) al art. 130 prevede că percheziţia corporală sau ridicarea de obiecte se efectuează de către reprezentantul organului de urmărire penală cu participarea, după caz, a unui specialist de acelaşi sex cu persoana percheziţionată. La efectuarea percheziţiei şi a ridicării obligatoriu se întocmeşte un pro-ces-verbal. Acest proces-verbal este mijloc de probă în procesul penal, în el consemnându-se descrierea tuturor acţiunilor efectuate în cadrul acestui mijloc probatoriu. La procesul-verbal în care se descriu toate acţiunile întreprinse se anexează o listă specială a obiectelor şi documentelor ridicate. Pe lângă date generale pe care trebuie să le conţină un procesverbal, se menţionează drepturile şi obligaţiile participanţilor, declaraţiile făcute de aceste persoane, faptul privind modalitatea de predare a obiectelor (benevol sau ridicate forţat), locul descoperirii acestora şi împrejurările, încercări de încălcare a ordinii de către persoanele participante sau încercări de distrugere sau ascundere a obiectelor sau documentelor, măsurile întreprinse în vederea reprimării acestor acţiuni. Obiectele ridicate se descriu amănunţit, indicându-se numărul, măsura, cantitatea, elementele caracteristice şi pe cât este posibil - valoarea lor. Obiectele ridicate trebuie împachetate, sigilate, pachetele sigilate fiind semnate de către persoana care a

efectuat percheziţia sau ridicarea. Copia procesului-verbal se înmânează persoanei la care a fost efectuată percheziţia sau membrilor familiei, iwîn cazul absenţei lor - reprezentantului autorităţii executive a administraţiei publice locale sau reprezentantului întreprinderii, instituţiei, organizaţiei, instituţiei militare, dacă percheziţia s-a efectuat în localul acestor instituţii. Sechestrarea corespondenţei este o acţiune procesuală care aduce atingere unui drept esenţial al persoanei, ocrotit atât de normele internaţionale, cât şi de cele internaţionale. Codul de procedură penală, în art. 14 asigură secretul corespondenţei. Potrivit art. 14, limitarea acestui drept se admite numai în baza mandatului judiciar. Pornind de la valoarea dreptului care îl afectează, legea stabileşte că sechestrarea corespondenţei poate avea loc doar în cazul infracţiunilor grave, deosebit de grave şi excepţional de grave, cu condiţia că prin alte procedee probatorii nu au fost obţinute probe şi deci nu poate fi stabilit adevărul. Pentru efectuarea acţiunii procesuale trebuie să fie prezente temeiuri suficiente de a presupune că o corespondenţă poştală primită sau expediată poate conţine informaţii ce ar avea importanţă probantă în cauza penală. Legea nu defineşte noţiunea de temeiuri suficiente şi în toate cazurile aceasta este pusă la discreţia organului de urmărire penală, procurorului şi, evident, judecătorului de instrucţie, care autorizează efectuarea acestei acţiuni procesuale. Potrivit art. 133, în toate cazurile de sechestrare, una dintre părţi

320

DREPT PROCESUAL PENAL

trebuie să fie bănuitul sau învinuitul. Sechestrarea 12 corespondenţei " constă în interdicţia de a transmite corespondenţa adresatului. Scopul e de a exclude posibilitatea comunicării între anumite persoane. Sechestrarea poate avea ca scop constatarea faptului dacă persoanele se cunosc între ele, care sunt relaţiile dintre ele, unde locuieşte persoana care a expediat corespondenţa şi alte date. Sechestrarea coletelor sau a containerelor poştale poate avea ca scop obţinerea unor documente care pot avea importanţă pentru cauză. Sechestrul se instituie pe un termen care nu poate depăşi termenul urmăririi penale şi poate fi instituit într-o instituţie poştală sau în mai multe, în funcţie de faptul dacă în acestea pot fi primite sau expediate anumite corespondenţe. Pot fi puse sub sechestru toate genurile de corespondenţă sau doar anumite genuri, în funcţie de circumstanţele cauzei urmărite. în situaţia când s-a constatat necesitatea sechestrării corespondenţei, procurorul întocmeşte ordonanţa cu privire la sechestrarea corespondenţei, în care se indică motivul dispunerii sechestrului, denumirea instituţiei poştale asupra căreia se pune obligaţia de a reţine corespondenţa, numele şi prenumele persoanei a cărei corespondenţă urmează să fie reţinută, adresa exactă a acestei persoane, genul de corespondenţă care se sechestrează şi durata sechestrului. Judecătorul autorizează sechestrarea stabilind durata acestuia. Durata poate fi prelungită, dar nu mai mult decât durata urmăririi penale. Cu toate că judecătorul de instrucţie dispune sechestrarea corespondenţei, anularea sechestrului poate fi dispusă atât de procurorul care a emis ordonanţa, cât şi de procurorul ierarhic superior, evident şi de către judecătorul de instrucţie care a autorizat sechestrarea, în legătură cu anularea sechestrului este sesizată instituţia poştală. Examinarea corespondenţei se efectuează de către organul de urmărire penală. în caz de necesitate, la examinare participă specialistul şi traducătorul, în legătură cu efectuarea examinării şi ridicării corespondenţei se întocmeşte un proces-verbal după regulile generale, cu unele precizări făcute în alin. (3) al art. 134. în urma examinării, corespondenţa poate fi ridicată şi anexată la dosar, pot fi făcute copii, iar în cazul când în corespondenţă s-au descoperit documente false, acestea se anexează în original în calitate de corpuri delicte. Organul de urmărire penală, în funcţie de tactica pe care a luat-o, poate transmite destinatorului corespondenţa, chiar dacă aceasta conţine date importante pentru cauză. Toţi participanţii în această acţiune procesuală sunt preîn-

Partea generală

321

Potrivit alin. (3) al art. 133, la coresponden ţa care poate fi sechestrată se referă: scrisori de orice gen, telegrame, radiograme, banderole, colete, containere poştale, mandate poştale, comunicări prin fax, prin poştă electronică.

tâmpinaţi despre obligativitatea nedivulgării informaţiei cunoscute, inclusiv despre responsabilitatea în cazul când vor încălca asemenea obligaţii. Interceptarea comunicărilor, ca şi sechestrarea corespondenţei, este o intervenţie în viaţa privată a persoanei. Acest fapt determină necesitatea reglementării minuţioase a acestei acţiuni procesuale. Prin noţiunea de "comunicări" se înţeleg orice feluri de convorbiri telefonice, prin radio sau alte convorbiri. Legea stabileşte că interceptarea unor asemenea convorbiri se admite doar în cazul infracţiunilor deosebit de grave sau excepţional de grave. Iniţiativa de a efectua audierea parvine de la organul de urmărire penală. în toate cazurile, rezultatul poartă un caracter de probabilitate. Totuşi, este necesar ca la emiterea ordonanţei cu privire la interceptarea comunicărilor să existe anumite date administrate în cauza penală, inclusiv prin activitatea operativă de investigaţie, care ar servi drept temei pentru efectuarea interceptării. Interceptarea comunicărilor poate avea loc pe orice cale, fie personal a bănuitului, învinuitului, fie a persoanei juridice etc. Acesta poate fi canalul de la locul de trai, hotel, prieteni, cunoscuţi. Modalitatea şi locul efectuării interceptării determinate de organul de urmărire penală. în unele cazuri, interceptarea poate fi efectuată în scopul protejării martorului şi a părţii vătămate sau a membrilor familiilor. La efectuarea unei asemenea interceptări este obligatorie cererea persoanelor a căror securitate este pusă în pericol.

în toate cazurile de interceptare este obligatorie ordonanţa emisă de către procuror şi autorizată de către judecătorul de instrucţie. Procurorul este obligat să indice de fiecare dată, în ordonanţă, motivele care au determinat necesitatea efectuării interceptării. în cazurile care nu suferă amânare, de asemenea, procurorul poate efectua interceptarea fără obţinerea prealabilă a autorizaţiei judecătorului de instrucţie. Cazuri care nu suferă amânare, de urgenţă, sunt acele situaţii când tergiversarea efectuării cercetărilor poate prejudicia considerabil urmărirea penală. Acestea sunt cazurile când s-a făcut tentativă de ascundere a urmelor infracţiunii, de continuare a acţiunilor criminale, de dispariţie a făptuitorului etc. Procurorul, fiind responsabil de efectuarea unei asemenea cercetări, este obligat ca imediat, dar nu mai târziu decât 24 de ore, să informeze judecătorul de instrucţie, care la rândul său este obligat ca în termen de 24 de ore să ia o hotărâre asupra acestui fapt. Judecătorul confirmă sau infirmă legalitatea efectuării acţiunii procesuale, interceptarea; în caz de infirmare, acţiunea imediat se întrerupe, iar înregistrările efectuate sunt nimicite. Termenul interceptărilor este strict stabilit de către legea procesual penală - 30 de zile. în cazuri când sunt temeiuri justificate, acest termen poate fi prelungit cu câte 30 de zile, dar nu poate depăşi 6 luni. Interceptarea comunicărilor se efectuează doar în faza de urmărire penală, iar o dată cu finisarea fazei se

322

DREPT PROCESUAL PENAL

sistează interceptarea comunicărilor, chiar dacă nu a fost depăşit termenul de 6 luni. Interceptarea comunicărilor se sistează şi în cazul când pe parcursul urmăririi au dispărut motivele care au condiţionat interceptarea. Persoana ale cărei comunicări au fost interceptate are dreptul de a fi informată referitor la acest fapt. Informarea persoanei trebuie să fie efectuată în cadrul urmăririi, nu mai târziu decât terminarea acesteia, în termen rezonabil stabilit de către procuror. Anunţarea se efectuează printr-o înştiinţare în scris, semnată de către judecătorul de instrucţie. Interceptarea propriu-zisă se efectuează de către organul de urmărire penală care atrage specialişti fie din instituţiile de telecomunicaţii, fie din organul care efectuează activitatea operativă de investigaţii. Specialiştii sunt obligaţi să păstreze secretul în legătură cu toate informaţiile pe care le-au cunoscut în cadrul efectuării interceptării. Despre efectuarea interceptării se întocmeşte un proces-verbal, în care se indică toate datele prevăzute de alin. (2) al art. 136. Conţinutul integral al înregistrărilor se înscrie în procesul-verbal, verificându-se şi contrasemnându-se de către procuror, în caz de necesitate, textul poate fi tradus. înregistrările şi reproducerea în scris a acestora se transmit în 24 de ore procurorului care, fiind responsabil de calitatea urmăririi penale, apreciază utilitatea acestor informaţii. Casetele şi înscrierile se transmit judecătorului de instrucţie pentru păstrare în locuri separate, speciale, într-un plic sigilat. Datele interceptate în urma comunicărilor, care nu au tangenţă cu această cauză, nu pot fi utilizate în alte cauze penale. Codul de procedură penală, în art. 137 prevede şi o asemenea acţiune procesuală de colectare a probelor cum ar fi înregistrarea de imagini, care constă în fixarea, prin intermediul mijloacelor tehnice, a anumitor fapte, acţiuni etc. importante pentru cauza penală. înregistrarea de imagini poate fi efectuată doar după pornirea urmăririi penale în baza unei ordonanţe a procurorului, cu autorizaţia judecătorului de instrucţie. înregistrarea de imagini este efectuată de către specialişti, care pot fi audiaţi în instanţă la judecarea cauzei. La dosar se anexează şi înregistrările efectuate, inclusiv fotografiile sau imprimările video înregistrate prin mijloace tehnice. Dacă în cadrul judecării cauzei una din părţi invocă anumite motive, poate fi efectuată expertiza pentru verificarea autenticităţii imaginilor înregistrate. înregistrarea imaginilor se efectuează în baza unei ordonanţe121 cu autorizarea judecătorului de instrucţie, rezultatele fiind înscrise în procesul-verbal. La procesul-verbal se anexează materialele

Partea generală

323

obţinute (fotografiile, casetele video etc.) înregistrările obţinute în cadrul activităţii operative de investigaţie pot fi admise în cadrul procesului penal numai dacă au fost administrate şi verificate prin intermediul mijloacelor prevăzute de Codul de procedură penală. înregistrările pot fi verificate prin intermediul expertizei. Potrivit art. 28, aceasta este o expertiză tehnică, dispusă la cererea părţilor sau din oficiu122. Expertiza tehnică se dispune în diferite situaţii, fie că sunt dictate de dubii privind modificarea într-un fel sau altul, falsificată etc. a înregistrării, fie de situaţia în care este necesar de a stabili în ce condiţii a fost efectuată cercetarea sau dacă apare necesitatea de a stabili date despre persoanele vocea cărora a fost înregistrată, fie în cazul când înregistrarea este neclară etc. Raportul de expertiză tehnică va avea aceeaşi valoare probantă ca şi alte probe administrate în faza de urmărire penală.

Secţiunea a IV-a. MIJLOACE MATERIALE DE PROBĂ

§1. Documentele Documentele sunt mijloace separate de probă care se deosebesc atât de procesele verbale ale actelor de urmărire şi judecătoreşti, cât şi de corpurile (klicte. Documentele conţin date care pot fi recunoscute ca probe derivate. Procesele-verbale se deosebesc de documente prin faptul că sunt întocmite în cadrul unei acţiuni procesuale, pe când documentele sunt întocmite în afara procesului penal de persoane care pot să nu fie subiecţi ai procesului penal. Corpurile delicte, spre deosebire de proceseleverbale, reprezintă sursa iniţială referitoare la anumite circumstanţe123. Documentele sunt recunoscute ca mijloc de probă dacă sunt respectate cerinţele de admisibilitate, pertinenţă, concludentă şi utilitate a acestora. Modalităţile de includere a documentelor în dosarul penal sunt diferite. Documentele pot fi ridicate în cadrul efectuării unor acţiuni procesuale (spre exemplu, documentele contabile ş.a.) sau pot fi prezentate la cererea organului de urmărire sau a instanţei (spre exemplu, ancheta socială întocmită de serviciul de resocializare). în calitate de documente pot fi recunoscute şi actele întocmite în urma unor controale, cum ar fi acte de revizie, rapoarte etc.

Inter alia, în ordonanţa despre efectuarea înregistrării de imagini este necesar de indicat şi perioada efectuării înregistrărilor de imagini, persoana care va efectua înregistrarea, aparatajul la care se va efectua înregistrarea, tipul aparatajului, tipul peliculei şi alte date.

'" O modalitate mai nouă a expertizei tehnice este expertiza holoscopică sau fonografică (prima provine din greacă "urmărirea sunetului", a doua din "phone" - sunet şi "grapho" - înscrie. 123 Spre exemplu, un document fals, care este corp delict.

324

DREPT PROCESUAL PENAL

Una din condiţiile obligatorii ce ţine de admisibilitatea documentelor ca mijloc de probă este existenţa în dosarul penal a datelor referitoare la modul în care documentul a fost inclus în materialele dosarului (spre exemplu, proce-sul-verbal de anexare, procesul-verbal al unei acţiuni procesuale ş.a.). La dosar pot fi anexate şi copiile documentului în situaţia când originalul trebuie să se păstreze în instituţia unde s-a întocmit. în cazul când în dosar există copia documentului, aceasta trebuie să fie confirmată de către persoana care efectuează urmărirea sau de către instanţă. în unele cazuri, pentru a fi admisibil, documentul acesta trebuie să corespundă anumitei forme prevăzută pentru asemenea tip (cu semnăturile respective, aplicarea sigiliului etc). La examinarea infracţiunilor ce ţin de încălcarea atribuţiilor de serviciu, la materialele dosarului penal trebuie să fie anexate şi instrucţiunile respective sau extrase din anumite instrucţiuni. La documente se atribuie nu numai actele scrise, dar şi scheme, grafice, date statistice, datele conţinute în informaţii computerizate, descrieri ale anumitor procese şi persoane etc. în calitate de probe pot servi, spre exemplu, datele care descriu condiţiile de viaţă şi educaţie ale minorului, diferite rapoarte ale organului de poliţie, acte ale inspectorilor tehnici ş.a. în cazul recidivei sunt solicitate şi documentele care confirmă termenul real de executare a pedepsei pentru prima infracţiune. în calitate de probe sunt recunoscute, de asemenea, şi actele medicale privind starea sănătăţii învinuitului şi a victimei, dacă victima s-a tratat după infracţiune. în asemenea situaţii sunt solicitate documente din instituţia medicală. Ca mijloace de probă sunt recunoscute şi documentele care parvin de la cetăţeni, întocmite atât la cererea organului de urmărire şi a instanţei, cât şi care nu au legătură cu dosarul (diferite scrisori, cereri etc). Nu poate fi recunoscută ca document caracteristica dată de vecini sau colegii de serviciu. în caz de necesitate, aceste persoane pot fi audiate în calitate de martori. Este deosebit de utilă ancheta socială întocmită de serviciul de resociali-zare, care poate caracteriza detaliat calităţile personale ale învinuitului, spre deosebire de caracteristica de la locul de muncă sau de trai. în cazul când datele prezentate sunt controversate, instanţa trebuie să motiveze în sentinţă admiterea sau respingerea anumitor date. în cazul în care este inutil de anexat toate documentele la dosarul penal şi aceasta nu pune în pericol

partea generală

325

examinarea completă a cauzei, documentele pot fi doar examinate. în asemenea cazuri se întocmeşte un proces-verbal privind examinarea documentelor. Dacă documentul dispune de unele calităţi ale corpurilor delicte, ridicarea şi anexarea acestuia la dosar are loc potrivit art. 158,162 din CPP.

Materialele care au servit drept temei de pornire a urm ăririi penale rămân în dosarul penal în calitate de documente. Materialele noi prezentate de către părţi în căile de atac au importanţă procesuală ca documente, servind drept motiv de probare a temeiurilor sau a lipsei de temeiuri de a reexamina cauza penală, iar în caz de reexaminare servesc drept date care probează circumstanţe importante în cauză. Nu se admite respingerea anticipată a documentului din motivul că parvine de la o persoană sau alta. Verificarea şi aprecierea documentului are loc în baza regulilor generale. Neprezentarea în termen a documentului nu înlătură importanţa probantă a acestuia. Datele care probează antecedentele penale se includ în cazierul judiciar care, de asemenea, se consideră document. Documentele care au fost întocmite peste hotarele Republicii Moldova, în ţările în care Republica Moldova are acord de asistenţă juridică reciprocă şi care corespund cerinţelor generale faţă de documente, nu cer reconfirmarea pe teritoriul Republicii Moldova.

informaţii importante pentru justa soluţionare a cauzei penale. Alin. (1) al art. 158 din CPP prezintă o caracteristică generală a temeiurilor de recunoaştere a obiectelor în calitate de corpuri delicte - acele obiecte din lumea materială obiectivă cu ajutorul cărora s-a realizat latura obiectivă a infracţiunii (arma, în unele cazuri mijlocul de transport, substanţele explozibile etc). Mijlocul de transport poate fi recunoscut în calitate de corp delict dacă a fost utilizat în procesul de comitere a infracţiunii sau pentru realizarea scopurilor infracţiunii. în cauze penale în care are importanţă soluţionarea chestiunii privind înarmarea participanţilor, corpuri delicte pot fi recunoscute nu numai obiectele care sunt arme albe sau de foc în deplinul sens al cuvântului, dar şi alte arme, obiecte care s-au găsit la participanţii la infracţiune şi cu care pot fi cauzate leziuni corporale. La fixarea obiectului este necesar de constatat dacă există indicii care să confirme că posesorul îl deţinea la moment pentru a asigura eficacitatea atacului, care a fost scopul concret al purtării unui asemenea obiect ş.a. Aceste împrejurări se stabilesc la audierea făptuitorului.

§2. Corpurile delicte124 Corpurile delicte sunt anumite obiecte din lumea materială, care conţin

124

A se vedea BemecmeenHbie doicaiamenbcmea. UnŞopMauMOHHue mexHonozuH npou,ec-cya/ibHoeo doKa3ueaHUH, Hopiua, MocKBa, 2002.

326

DREPT PROCESUAL PENAL

Transportul auto, motociclete şi alte surse de transport care aparţin făptuitorilor pot fi recunoscute în calitate de corpuri delicte cu condiţia că direct au fost utilizate în procesul de comitere a infracţiunii cu scopul de a atinge rezultatul scontat. Aceeaşi situaţie este şi în cazul când unitatea de transport a fost utilizată pentru ca făptuitorul să dispună realmente de bunuri. Banii, alte valori sau obiecte şi documente care au fost obţinute în urma unor acţiuni criminale sunt recunoscute, de asemenea, corpuri delicte. Prin noţiunea de valori se are în vedere orice proprietate care are o oarecare valoare pecuniară, inclusiv unele obiecte din aur, argint, platină, alte metale preţioase, pietre scumpe, perle, hârtii de valoare, obiecte de anticariat, casă, automobil, mobilă procurate pe banii obţinuţi în urma comiterii unor infracţiuni, inclusiv din vânzarea bunurilor obţinute în urma infracţiunii. Sarcina organului de urmărire este de a dovedi că banii şi alte lucruri de valoare au fost obţinute pe cale ilegală. Argumentele prezentate de către învinuire trebuie să respingă orice alt argument privind provenienţa acestor valori (spre exemplu, prin dovedirea necorespunderii valorii bunurilor cu veniturile legale ale persoanei). Nedescoperirea banilor sau a valorilor trebuie recunoscută în instanţă ca o probă de apărare. în calitate de obiecte care au păstrat urmele acţiunii criminale pot fi hainele cu urme de deteriorări sau cu urme de sânge, lacăte cu urme de spargere ş.a. Dacă din unele motive urma nu poate fi ridicată, va fi utilizată copia acesteia care a fost obţinută cu respectarea prevederilor legale. Descoperirea anumitor urme pe corpurile delicte şi obiectele care au păstrat indicii ale acţiunilor criminale, cum ar fi lucrurile furate, banii în calitate de mită, poate dovedi faptul aflării persoanei într-un loc concret etc. Certificatele care confirmă dreptul la hârtiile de valoare sunt corpuri delicte numai în cazul când acestea au fost falsificate. Certificatele originale vor figura în cauza penală în calitate de documente. La corpuri delicte se referă şi bunurile obţinute pe cale ilegală în infracţiuni ecologice, cum ar fi braconajul (cu animale, peşti, copaci ş.a.). în calitate de corpuri delicte pot fi recunoscute şi probele de aer, apă, sol în infracţiunile ecologice legate de poluarea aerului, apei, solului ş.a. După regula generală, corpurile delicte se păstrează anexate la dosar. Alte modalităţi speciale de păstrare a corpurilor delicte sunt prevăzute de art. 159 din CPP.

■ Partea g e n e r a l ă

__________________________327

Alin. (3) al art. 158 din CPP stabileşte şi alte condiţii de admisibilitate a obiectelor în calitate de corpuri delicte. Obiectul trebuie să fie descris detaliat în procesul-verbal de efectuare a acţiunilor procesuale enumerate în pct. 2) din alin. (3). în descriere se va atrage atenţie deosebită asupra semnelor particulare

ale obiectelor şi se va asigura posibilitatea de a identifica obiectul din rândul altor obiecte omogene (spre exemplu, numărul aparatajului sau al armei etc). Obiectele ridicate sunt sigilate în funcţie de volumul şi genul lor. Prin "alte acţiuni" prevăzute de pct. 1) din alin. (3) sunt considerate fotografierea sau filmarea obiectelor, copierea ş.a. Toate aceste acţiuni au drept scop evitarea unei substituiri sau modificări esenţiale a acestora. în cazul când părţile prezintă un obiect, considerând că acesta poate fi recunoscut în calitate de corp delict, este obligatoriu de a audia în prealabil părţile în calitatea pe care o poartă acestea în proces (fie bănuit, învinuit, inculpat, fie victimă sau parte vătămată, parte civilă, parte civilmente responsabilă). Pot prezenta obiecte şi alţi subiecţi procesuali, cum ar fi martorul. în toate cazurile, la audierea participanţilor este necesar de a constata provenienţa obiectului, modalitatea prin care obiectul a ajuns în posesia persoanei, faptul dacă obiectul nu a suferit unele modificări, cât şi alte împrejurări care ar confirma autenticitatea obiectului. în situaţia când apărătorul prezintă un obiect, acesta nu se audiază după regula audierii bănuitului, învinuitului, părţii vătămate, a martorului. în cererea pe care o înaintează apărătorul privind anexarea la dosar a obiectului, el trebuie să indice provenienţa obiectului. Dacă este necesar, organul de urmărire penală sau instanţa cer de la apărător lămuriri suplimentare. Respingerea cererii de anexare la dosar

a obiectului în calitate de corp delict poate fi doar în cazuri excepţionale, însă participanţii au dreptul de «cere anexarea la dosar a obiectului în orice altă fază a procesului125.

125

Curtea Supremă de Justiţie în unele hotărâri a determinat noţiunea de corpuri delicte în funcţie de caracterul infracţiunii. In Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 19 din 10.06.1997 cu modificările introduse prin Hotărârile Plenului nr. 20 din 10.06.1998, nr. 27 din 27.10.1998 şi nr. 24-25 din 29.10.2001 "Despre practica judiciară în cazurile privind contrabanda şi contravenţiile administrative vamale" s-a stabilit: prin bunuri se înţeleg mărfuri ale persoanei fizice şi juridice trecute peste frontiera vamală pentru vânzare-cumpărare, schimb, arendă sau alte tranzacţii economice; prin obiecte - orice obiect trecut peste frontiera vamală, inclusiv mijloace de transport, valută naţională şi străină, titluri şi obiecte de valoare, lucruri de uz personal, care prezintă valori culturale trecute peste frontiera vamală; document fals este documentul totalmente fabricat, fals sau original, în care sunt introduse informaţii denaturate, de exemplu, pe calea nimicirii unei părţi din text, introducerea în el a unei informaţi i suplimentare etc; document nul este documentul obţinut pe cale ilegală, care însă din anumite cauze şi-a pierdut valabilitatea, de exemplu, a expirat termenul de acţiune; documentul obţinut pe cale ilegală este documentul obţinut de persoana interesată prezentând persoanei împuternicite pentru aceasta în calitate de temei pentru eliberarea lui a datelor vădit false sau a documentelor contrafăcute sau obţinute în urma abuzului unei persoane cu funcţie de răspundere, care s-a folosit de situaţia de serviciu, sau de neglijenţa acestei persoane la eliberarea documentului; document care conţine date neautentice este documentul autentic, însă

328

D R E P T PROCESUAL PENAL

Conform regulii generale, corpurile delicte trebuie să se păstreze în dosar, împachetate şi sigilate. Corpurile delicte care nu pot fi păstrate împreună cu dosarul, de regulă, sunt lăsate la locul unde au fost descoperite, în cele mai dese cazuri acest fapt fiind condiţionat de volumul lor. Corpurile delicte sunt lăsate în păstrare persoanelor cu funcţii de răspundere de la întreprinderi, organizaţii etc. Dacă există posibilitatea, încăperile în care se află corpuri delicte se sigilează. La dosar se anexează recipisa persoanei în păstrarea căreia au fost transmise corpurile delicte. Este raţional ca la procesul-verbal de cercetare a corpului delict să fie anexate şi unele acte care confirmă starea obiectului (contractul de cumpărare-vânzare, paşaportul tehnic etc). Ofiţerul de urmărire penală anexează la dosar recipisa privind transmiterea bunurilor în păstrare persoanelor fizice sau juridice. în cazul când există substanţe explozibile sau alte substanţe care pot prezenta pericol pentru viaţa şi sănătatea omului, după efectuarea expertizei, ofi-

în care sunt introduse informaţii ce nu corespund realităţii. Concomitent, el păstrează elementele şi indicii originalului (se execută formularul oficial, numele şi posturile persoanelor împuternicite să îl semneze), însă informaţiile incluse în el, textul, materialele numerice sunt false; document vamal - documentul eliberarea căruia este prevăzută în legislaţia vamală în vigoare (declaraţiile vamale, chitanţele, certificatele etc.) autentificate în modul stabilit de persoanele cu funcţii de răspundere din instituţiile vamale. La „alte documente" sunt raportate documentele necesare pentru controlul vamal care permit trecerea peste frontiera vamală a mărfurilor şi obiectelor şi sunt eliberate şi au tentificate de instituţiile competente şi de persoanele cu funcţii de răspundere respective (permise de trecere a valutei străine peste hotare, eliberate de o bancă autorizată sau de Banca Naţională a Moldovei, licenţe, autorizaţii, certificate, procuri etc). Prin noţiunea de bani trebuie să se înţeleagă bancnote ca bilete de hârtie, monedele me talice emise de BNM, precum şi valuta străină ca ban al altui stat sub formă de bancnote ori monede metalice aflate în circulaţie (Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 23 din 29.10.2001 "Cu privire la practica judiciară în cauzele despre fabricarea sau punerea în circulaţie a banilor falşi"). In calitate de armă urmează a fi considerate armele de foc sau albe, precum şi armele de acţiune explozivă. Drept alte obiecte folosite în calitate de armă sunt considerate orice obiecte cu care pot fi cauzate leziuni corporale, periculoase pentru viaţă şi sănătate. Totodată nu are nici o importanţă dacă ele au fost pregătite în prealabil sau infractorul a folosit obiectul care întâmplător s-a aflat la locul săvârşirii infracţiunii. Hotărârea Ple nului Curţii Supreme de Justiţie nr. 5 din 06.07.1992 "Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea averii proprietarului". Prin obiecte predestinate mitei sub orice form ă se înţeleg banii, hârtiile de valoare, valorile materiale, precum şi alte foloase atât de ordin

Partea generală

329

ţerul de urmărire penală solicită concluzia specialistului referitor la posibilitatea păstrării sau necesitatea distrugerii acestor substanţe. în caz de necesitate, ofiţerul de urmărire penală emite o ordonanţă privind nimicirea substanţelor. Ofiţerul de urmărire penală înaintează un demers judecătorului de instrucţie, la care anexează ordonanţa motivată cu privire la necesitatea nimicirii substanţelor explozibile. Metalele nobile şi pietrele preţioase, perlele, valuta naţională şi străină, cârdurile, carnetele de plată, hârtiile de valoare, obligaţiile care nu conţin semne individuale, dar care pot fi recunoscute în continuare în calitate de corpuri delicte se transmit spre păstrare la instituţiile bancare. Banii marcaţi care au fost transmişi în cazurile de mită, anumite obligaţii falsificate etc. se păstrează în dosar. în cadrul efectuării urmăririi penale obligaţia de a asigura păstrarea corpurilor delicte este pusă în seama organului de urmărire. Pe măsura creării

patrimonial (transmiterea valorilor materiale, folosirea gratuită a unei locuinţe sau a altor valori materiale, procurarea gra tuită a biletelor la sanatoriu şi turistice, acordarea nelegală a premiilor, prestarea gratuită a unor servicii etc), cât şi de ordin nepatrimonial (acordarea unui titlu, a unui grad sau a altei distincţii onorifice etc). (Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr.

6 din 11.03.1996 cu modificările introduse prin Hotărârea Plenului din 10.06.1998 nr. 38 din 20.12.1999, nr. 25 din 29.10.2001 "Cu privire la aplicarea legislaţiei cu privire la răspunderea penală pentru mituire") Drept obiecte special adaptate pentru vătămarea integrităţii corporale vor fi considerate obiectele adaptate de vinovat pentru un anumit scop din timp sau în timpul săvârşirii acţiunilor huliganice, precum şi obiectele care, deşi nu au fost supuse unei prelucrări '&'■ criminale, au fost special adaptate de vinovat şi se aflau la el cu acelaşi scop. (Hotărârea ;■' Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 12 din 20.12.1993 cu modificările introduce prin Hotărârea Plenului nr. 38 din 20.12.1999 şi nr. 25 din 29.10.2001 "Cu privire la practica judiciară în cauzele despre huliganism".) Substanţe toxice se consideră substanţele în stare solidă, lichidă sau sub formă de praf, a căror utilizare de către o persoană, chiar şi în condiţiile unei neînsemnate depăşiri a dozei, poate provoca moartea acesteia (sulfatul de atropină, arsenul, strihana, clorura mercurică, cianura de potasiu etc). Substanţe cu efect puternic se consideră

mijloacele medicamentoase şi alte mijloace, a căror utilizare fără prescripţia medicului sau cu încălcarea normelor de dozare poate cauza daune grave organismului omului (de exemplu, preparatele hormonale). Substanţele menţionate se evidenţiază prin următoarele caracteristici comune: a)sunt periculoase pentru viaţa şi sănătatea omului; b)nu sunt mijloace narcotice; c)regimul lor juridic este reglementat de actele normative speciale. Mijloace narcotice se consideră plantele, materiile prime şi substanţele naturale şi sintetice, prevăzute în convenţiile internaţionale, precum şi alte plante, materii prime şi substanţe care prezintă pericol pentru sănătatea populaţiei în cazul în care se face abuz de ele (Hotărârea Plenului CSJ nr. 12 din 27.03.1997 cu modificările introduse prin Hotărârea Plenului CSJ nr. 25 din 29.10.2001 "Despre practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei privind infracţiunile legate de mijloacele narcotice şi substanţele cu efect puternic şi toxice".)

330

DREPT PROCESUAL PENAL

condiţiilor în fiecare organ de urmărire penală trebuie creată o cameră pentru păstrarea corpurilor delicte. Corpurile delicte sunt transmise în această cameră, purtând un număr de identificare. Accesul la corpul delict îl are doar ofiţerul de urmărire penală şi procurorul. Obligaţia de a asigura păstrarea corpurilor delicte în organul de urmărire penală o poartă persoana responsabilă pentru camera de păstrare a corpurilor delicte. în instanţa de judecată corpurile delicte se păstrează anexate la dosar, în caz de necesitate judecătorul trebuie să dispună de condiţiile pentru păstrarea corpurilor delicte. Toată responsabilitatea pentru păstrarea corpurilor delicte este pusă în seama judecătorului.

Listele de mijloace narcotice şi de substanţe cu efect puternic şi toxice sunt confirmate de Comitetul permanent de control asupra drogurilor al Republicii Moldova. Prin arme de foc se înţelege acea armă a cărei funcţionare determină aruncarea unuia sau mai multor proiectile. Principiul de funcţionare a armei de foc are la bază forţa de expansiune a gazelor provenite din detonarea unei capse ori prin explozia unei încărcături. Arme de foc sunt recunoscute armele militare din dotarea colaboratorilor organelor securităţii de stat şi a afacerilor interne, altor persoane, instituţii şi unităţi autorizate cu funcţii de gardă, escortă, utilizate în acţiuni de neutralizare sau nimicire a personalului şi tehnicii de luptă, precum şi orice alte instrumente, piese sau dispozitive destinate pentru a imobiliza, a răni, a ucide sau a distruge, dacă posedă caracteristicile unei arme militare. De asemenea sunt considerate arme de foc ansamblurile, subansamblurile şi dispozitivele care se pot constitui şi pot funcţiona ca armă de foc (dispozitivul de percuţie, cu ţeava în stare de a produce împuşcături, struţ confecţionat din arme de vânătoare cu ţeava lisă tăiată, pistoale: de semnalizare cu gaze, pistoane adaptate pentru efectuarea împuşcăturilor cu muniţii etc). Substanţe explozive sunt: praful de puşcă, dinamita, trotilul, nitroglicerina, alte amestecuri chimice produse în mod industrial sau meşteşugăresc, care au capacitatea de a exploda în urma aprinderii, lovirii sau detonării. (Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 31 din 09.11.1998 "Cu privire la practica judiciară în cauzele penale despre purtarea (portul), păstrarea (deţinerea), transportarea, fabricarea, comercializarea ilegală, sustragerea armelor de foc, a muniţiilor sau a substanţelor explozive, păstrarea neglijentă a armelor de foc şi a muniţiilor".) Drept arme de foc (militare) pot fi considerate şi armele ascunse, fabricate industrial sau confecţionate în mod meşteşugăresc, astfel încât existenţa lor să nu fie vizibilă ori bănuită (mecanism de împuşcare a cartuşelor în formă de stilou, brichetă etc). Nu se consideră armă de foc partea componentă a ei, care nu poate fi utilizată pentru efectua rea împuşcăturii: ţeava, patul armei, piedica, închizătorul, trăgaciul etc, dacă nu există probe că persoana care le deţine are intenţi a de a le asambla alte segmente sau subseg-mente pentru o armă sau un segment

pentru efectuarea împuşcăturii cu muniţii. Armă albă se consideră cea destinată şi adaptată pentru a vătăma, a omorî fiinţe umane cu aplicarea forţei musculare prin contact nemijlocit prin tăiere (săbii, tesacuri etc), înţepare (baionete unghiulare, stilete etc), prin înţepare, tăiere (baionete plate, cuţite, arcuri, arbalete, pumnale cu tăiş etc), prin spargere, fărâmiţare (box, buzdugan, mlăciu, nunciache).

'•partea g e n e r a l ă

331

Când păstrarea corpurilor delicte anexate la dosar poate prejudicia drepturile persoanelor care nu au fost implicate în procesul penal sau care sunt ■victime în procesul penal, se admite ca aceste obiecte să fie transmise fie proprietarului, fie posesorului. Dreptul de a transmite aceste bunuri îl are în exclusivitate procurorul - dacă hotărârea se ia în faza de urmărire - şi instanţa - dacă hotărârea se ia în faza de judecare. în asemenea cazuri se emite o ordonanţă a procurorului sau după caz de încheiere a instanţei de judecată prin care se motivează faptul că aceste corpuri delicte se transmit proprietarului sau posesorului. Dacă obiectul care este corp delict se transmite proprietarului sau posesorului, la dosar se anexează cererea persoanei şi recipisa care să confirme că aceste bunuri au fost primite. Dacă se transmit bunuri care nu sunt uşor alterabile, de la proprietar sau posesor se ia o obligaţie că obiectul va fi păstrat până la finisarea procesului penal. Produsele uşor alterabile se transmit proprietarului sau posesorului, cu excepţia cazurilor când el este necunoscut sau nu poate primi aceste obiecte, bunuri (este bolnav, este în deplasare) etc. sau când obţinerea lor de către făptuitor a fost legată de acţiunile ilegale ale însuşi proprietarului sau ale posesorului, în asemenea situaţii produsele se transmit spre comercializare sau se utilizează conform destinaţiei. Automobilul sau alt mijloc de transport nu se transmite proprietarului sau posesorului doar în cazul sechestrării. Dacă instanţa ierarhic superioară a anulat încheierea judecătorului de instrucţie privind sechestrarea automobilului sau altui mijloc de transport, acesta se transmite proprietarului sau posesorului. Condiţiile speciale de păstrare a corpurilor delicte voluminoase sunt determinate de parametrii tehnici de păstrare a acestora. Parametrii tehnici sunt enumeraţi în paşaportul tehnic al obiectului. în caz de necesitate, ofiţerul de urmărire penală, procurorul sau instanţa pot solicita consultanţa unui specialist, în baza concluziilor specialistului se emite o ordonanţă, prin care se dispune transmiterea corpurilor delicte instituţiilor fiscale. Transmiterea are loc doar în cazul când în instituţia fiscală sunt condiţii speciale de păstrare a corpurilor delicte. în condiţiile alin. (2) al art. 161 spre păstrare pot fi transmise şi alte corpuri delicte, cu excepţia cazului când acestea au servit la săvârşirea infracţiunii sau păstrează pe ele urmele infracţiunii.

în categoria uneltelor care au servit la săvârşirea infracţiunii se includ armele numite utilaje tehnice, care au servit la spargerea încăperilor, deschiderea lacătelor etc, unităţile de transport care au fost utilizate la comiterea infracţiunii, instrumente şi unelte care au servit la efectuarea unor activităţi ilegale,

332 ________________________________________DREPT PROCESUAL PENAL

obiectele mituirii, alte obiecte utilizarea cărora asigură sau uşurează comiterea infracţiunii sau ascunderea urmelor infracţiunii12". Deţinătorii legali ai corpurilor delicte sunt înştiinţaţi despre dreptul lor de a le obţine. Este raţional de a înştiinţa instituţiile respective privind dreptul de a solicita corpurile delicte în cazurile prevăzute de pct. 1), 3) şi 5) ale art. 162. Chestiunea cu privire la remiterea documentelor persoanelor interesate este în funcţie de caracterul şi importanţa acestor documente. Documentele cu urmele infracţiunii, de regulă, nu se transmit. în caz de transmitere a documentelor este necesar de a verifica în ce măsură corespunde corespunde procesul-verbal de examinare a acestui document, având în vedere faptul că dosarul poate fi exa-

' Potrivit Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 40 din 27.12.1999 "Privind practica aplicării de către instanţele de judecată a dispoziţiilor legale referitoare la confiscarea averii", se confiscă: bunurile destinate pentru săvârşirea infracţiunii, obiectele pregătite pentru a fi folosite în orice mod, în tot sau în parte, în comiterea uneia sau mai multor infracţiuni, indiferent de faptul dacă au fost folosite sau nu. Bunurile folosite la săvârşirea infracţiunii sunt obiectele care au servit la săvârşirea infracţiunii (de exemplu: şperacle, instrumente pentru spargerea uşilor etc). In cazul în care obiectul folosit la săvârşirea infracţiunii aparţine altei persoane, care nu e implicată în săvârşirea infracţiunilor, acest obiect, deşi a fost folosit la săvârşirea infracţiunii, nu este confiscabil, deoarece nu aparţine condamnatului şi, fiind întors proprietarului, în posesia acestuia el nu prezintă pericol. Dacă obiectul care a servit la săvârşirea infracţiunii prezintă un pericol prin sine însuşi, acesta urmează a fi confiscat indiferent de apartenenţă, deoarece apartenenţa nu-i schimbă caracterul periculos, asemenea obiecte fiind confiscabile în baza unei dispoziţii legale speciale (de exemplu: cuţite sau arme improvizate, instrumente de vânat interzise etc). Automobilul condamnatului urmează a fi confiscat ca bun destinat sau folosit la săvârşirea infracţiunii premeditate în cazul în care el a uşurat considerabil activitatea ilicită a infractorului sau a fost folosit nemijlocit ca unealtă pentru săvârşirea infracţiunii (exemplu: folosirea automobilului noaptea pentru vânatul ilegal la lumina farurilor, accidentarea intenţionată a victimei cu scopul de a o lipsi de viaţă, folosirea automobilului special amenajat pentru a ascunde obiectele de contrabandă sau pentru trafic ilicit etc). Automobilul folosit la transportarea bunurilor sustrase poate fi confiscat doar în cazul în care sustragerea bunurilor în funcţie de modul în care a fost concepută şi realizată nu ar fi fost posibilă fără folosirea automobilului. Sunt confiscate ca bunuri folosite la săvârşirea infracţiunii şi mijloacele de demonstrare a lucrărilor pornografice săvârşite prin organizarea de către condamnat a vizionării filmelor respective, atât a casetelor video, cât şi a utilajului electronic. Bunurile rezultate din săvârşirea infracţiunilor sunt bunurile obţinute prin efectuarea acţiunii care formează elementul material al infracţiunii săvârşite. Bunurile rezultate în urma săvârşirii infracţiunii sunt: bunuri produse prin săvârşirea

jartea g e n e r a l ă

333

infracţiunii care constituie lucruri ce nu existau înainte de săvârşirea infracţiunii, fiind rezultate prin activitatea infracţională, de exemplu: monede, bani, documente, hârtii de valoare, titluri de credite false, fabricarea de arme, de substanţe cu efect puternic şi toxice, de mijloace narcotice, alimente sau băuturi contrafăcute ş.a.

minat în căile extraordinare de atac. Documentele personale, în cazul când persoana a fost achitată sau s-au aplicat unele sancţiuni neprivative de libertate, se remit posesorului. Bunurile personale ale persoanelor condamnate la închisoare se transmit o dată cu intrarea în vigoare a sentinţei la instituţiile respective. Mărfurile şi obiectele care constituie obiectul contrabandei sau al contravenţiei administrative vamale, precum şi mijloacele de transport şi alte mijloaBunuri dobândite prin infracţiune care existau anterior săvârşirii ei şi au ajuns direct sau indirect în posesia condamnatului prin comiterea infracţiunii, acesta fiind un mijloc de însuşire, şi nu de producere a bunurilor. Sunt confiscate lucrurile care au căpătat prin săvârşirea infracţiunii o calitate sau o poziţie de fapt pe care nu ar fi putut să o dobândească decât prin căi ilegale (exemplu: lucrurile aduse în ţară prin contrabandă, medicamente care conţin o doză sporită de stupefiante preparate în baza unei prescripţii medicale abuzive etc), cât şi sumele dobândite prin traficarea acestor bunuri. Nu sunt confiscabile bunurile sau sumele care reprezintă contravaloarea obiectelor produse în mod ilicit (spre exemplu, nu pot fi confiscate bunurile rezultate din practica ilegală a activităţii de întreprinzător). Asemenea bunuri pot fi confiscate doar în cazul în care legea interzice producerea unor astfel de bunuri sau ele prezintă un pericol social. Banii şi cadourile primite nelegitim se confiscă atât în cazul bunurilor primite pentru a-1 determina pe condamnat să săvârşească

infracţiunea, cât şi în cazul bunurilor primite ca răsplată. Confiscarea are loc chiar dacă infracţiunea nu a fost consumată sau dacă fapta constituie o altă infracţiune decât cea proiectată de făptuitor. In cazul eliberării de răspundere penală a persoanei care a dat mită obiectul mituirii se confiscă. In situaţia în care a avut loc estorcarea mitei, iar persoana benevol a declarat despre un asemenea fapt, după transmiterea mitei şi ridicarea acesteia de către organele de urmărire banii şi lucrurile se reîntorc proprietarului. în sentinţă trebuie să fie enumerate strict atât bunurile confiscate, cât şi bunurile care sunt valorificate de către organele financiare. Armele şi alte obiecte care prezintă un interes criminalistic pot fi transmise în muzee de criminalistică, centre de cercetări ştiinţifice, instituţii de învăţământ. Obiectele care pot fi utilizate legal se transmit instituţiilor respective. Prin obiecte a căror circulaţie este interzisă se subînţeleg substanţe explozibile şi radioactive, arme, substanţe toxice, substanţe cu efect puternic, mijloace narcotice, obiecte pornografice ş.a. Corpurile delicte care trebuie să fie transmise proprietarului sunt transmise în natură, iar în caz de pierdere sau distrugere se transmite contravaloarea acestora. Reprezentanţii instanţelor de judecată şi ai organelor de urmărire nu sunt în drept de sine stătător să valorifice corpurile delicte sau alte obiecte, cât şi să procure aceste obiecte. Toate documentele referitoare la transmiterea bunurilor proprietarului, transmiterea în instituţiile respective, distrugerea corpurilor delicte sunt anexate la dosar, în acest scop atribuindu-se o pagină, filă din dosar. Dacă banii sau alte valori posibil obţinute pe cale criminală nu au fost recunoscute în calitate de corpuri delicte şi nu au fost examinate atât de organul de urmărire penală, cât şi de instanţă, transmiterea în venitul statului este inadmisibilă.

334 ____________________________________________

DREPT PROCESUAL PENAL

ce destinate, folosite pentru transportarea sau tăinuirea acestora şi recunoscute drept instrumente ale infracţiunii ca fiind corpuri delicte pot fi confiscate în beneficiul statului127. Bunurile dobândite (procurate) ca urmare a fabricării ori punerii în circulaţie a banilor falşi urmează a fi confiscate128.

§3. Procesele-verbale ale acţiunilor procesuale Procesele-verbale ale acţiunilor procesuale sunt acte scrise, în care ofiţerul de urmărire penală, procurorul sau instanţa fixează ordinea şi consecutivi-tatea efectuării acţiunilor procesuale, circumstanţele constatate la efectuarea acestor acţiuni procesuale şi cererile participanţilor la acţiunea procesuală. Cu toate că în art. 163 sunt enumerate acţiunile procesuale, procesele-verbale ale cărora pot fi recunoscute ca mijloace de probă, această enumerare nu este exhaustivă. Instanţa de judecată, în funcţie de caz, poate recunoaşte şi alte proceseverbale în calitate de mijloace de probă, dacă aceste acţiuni au fost efectuate în conformitate cu Codul de procedură penală şi procesele-verbale au fost întocmite în conformitate cu Codul de procedură penală. în noţiunea de procese-verbale ale acţiunilor procesuale sunt incluse doar actele procesuale întocmite de către subiecţi competenţi. în cazul întocmirii altor procese-verbale, acte etc. acestea vor fi recunoscute ca document. O condiţie obligatorie a admisibilităţii proceselor-verbale ale acţiunilor procesuale în calitate de mijloc de probă este corespunderea lor cu art. 260 şi 336 şi corespunderea cu prevederile legale privind efectuarea acţiunii procesuale concrete. Verificarea şi aprecierea datelor înscrise în procesele-verbale ale acţiunilor procesuale se efectuează după regula generală de apreciere a probelor. încălcarea regulilor de întocmire a proceselor-verbale, fapt care nu poate fi reparat prin alte modalităţi, duce la inadmisibilitatea acestor procese verbale în calitate de probe, spre exemplu, întocmirea procesului-verbal după efectuarea acţiunii procesuale. Anexele la procesele-verbale trebuie să fie apreciate ca o parte componentă a procesului-verbal.

Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 19 din 10.07.1997 cu modificările introduse prin Hotărârea Plenului nr. 20 din 10.06.1998, nr. 27 din

partea generală

335

27.10.1998 şi numerele 24-25 din 29.10.2001 "Despre practica judiciară în cazurile privind contrabanda şi contravenţiile administrative vamale". Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 23 din 21.10.2001 "Cu privire la practica judiciară în cazurile penale despre fabricarea sau punerea în circulaţie a banilor falşi".

în unele situaţii există excepţii de la regula generală privind admisibilitatea proceselor-verbale. Spre exemplu, în situaţia când există un flagrant delict se admite efectuarea percheziţiei, cercetarea la faţa locului a încăperii ş.a. fără autorizaţia judecătorului de instrucţie. în procesul-verbal de efectuare a percheziţiei, cercetare la faţa locului, în domiciliu etc. fără autorizaţia judecătorului de instrucţie trebuie să fie arătate motivele care au determinat efectuarea acestor acţiuni procesuale cu abatere de la regula generală. Doar în asemenea cazuri procesele-verbale vor fi admisibile în calitate de mijloace de probă. Instanţa de judecată la aprecierea admisibilităţii acestor procese-verbale trebuie să verifice dacă în realitate au existat circumstanţele respective, care au determinat necesitatea efectuării acestor acţiuni procesuale de urgenţă, fără autorizarea judecătorului de instrucţie. Materialele, obiectele care au fost ridicate la efectuarea acţiunilor procesuale şi anexate la dosar, cum ar fi urme, diferite obiecte etc, sunt mijloace independente de probă, dacă acestea contribuie la stabilirea circumstanţelor faptei. Procesele-verbale prevăzute de art. 163 vor fi recunoscute ca mijloace de probă doar în cazul când aceste acte vor conţine date

care pot fi utilizate în calitate de probă. Astfel, nu va servi ca mijloc independent de probă procesul-verbal de audiere a persoanei. în cazul prevăzut de alin. (3) al art. 109 (audierea martorului fără prezentarea lui la judecarea cauzei) procesulverbal de audiere va fi ca mijloc de probă, deoarece însuşi martorul nu va putea depune declaraţii. La interceptarea convorbirilor telefonice, spre exemplu, va fi considerat mijloc de probă procesul-verbal doar dacă în el va fi descris detaliat fonţinutul convorbirilor telefonice. în asemenea situaţii, în calitate de mijloc de probă separat va fi şi fonograma. La aprecierea proceselor-verbale în calitate de mijloc de probă se aplică regula generală privind admisibilitatea, pertinenţa, concludenta şi utilitatea.

Înregistrările audio sau video, fotografiile şi alte forme de purtători de informaţie înregistrările audio sau video, fotografiile şi alte forme de purtător de informaţie sunt mijloace de probă noi pentru procedura penală a Republicii Moldova. Până la adoptarea Codului nou acestea erau recunoscute fie ca documente, fie în calitate de corpuri delicte, în funcţie de conţinutul informaţiei pe care o purtau.

336

înregistrările audio sau video, fotografiile sau alte modalităţi de înregistrare se anexează la dosar şi se păstrează sigilate în condiţiile în care ar fi exclusă posibilitatea pierderii informaţiei, folosirii informaţiei de către alte persoane, multiplicării informaţiei, inclusiv în condiţiile care ar asigura menţinerea calităţii înregistrării pentru a putea fi cercetată.

DREPT PROCESUAL PENAL

C a p i t o l u l VI MĂSURILE PROCESUALE DE CONSTRÂNGERE Secţiunea I. DIS PO ZIŢ II GE NE RA LE PRI VIN D MĂ SU RIL E PR OC ES UA LE PE NA LE DE CO NS TR ÂN GE

RE §1. Noţiunea, importanţa şi sarcinile măsurilor procesuale de constrânger e în procesul penal Elementul constrângerii persistă în majoritatea acţiunilor procesuale penale, când acestea se înfăptuiesc contrar voinţei părţilor şi altor persoane participante la procesul penal, dar în dependenţă de funcţionalitatea acestora, în legea procesuală penală, în sens restrâns, sunt menţionate măsurile procesuale de constrângere (Titlul V al Părţii generale a Codului de procedură penală al Republicii Moldova) ca o categorie distinctă1. în cursul procesului penal pot surveni impedimente, obstacole sau dificultăţi de natură să pericliteze eficacitatea activităţii judiciare. Astfel, dacă nu se întreprind măsuri, învinuitul sau inculpatul lăsat în libertate ar putea săvârşi în continuare alte

infracţiuni, care ar îngreuna stabilirea adevărului prin ştergerea urmelor, coruperea martorilor, falsificarea unor înscrisuri sau mijloace de probă materiale sau chiar ar putea să dispară, încercând să zădărnicească aplicarea sancţiunii penale. în alte situaţii sunt necesare măsuri care să preîntâmpine riscul ca executarea silită a celor obligaţi la suportarea despăgubirilor civile sau a pedepselor la amendă să nu aibă eficacitate2. Prin urmare, toate măsurile procesuale de constrângere sunt instituite pentru a asigura comportamentul învinuitului conform cerinţelor legii procesual penale, iar unele măsuri pot fi aplicate în acelaşi scop şi altor participanţi în condiţiile prevăzute expres de lege. Pornind de la funcţionalitatea şi caracterul lor, asemenea măsuri au fost definite în doctrina dreptului procesual penal ca «instituţii de drept procesual penal care constau în anumite privaţiuni sau constrângeri personale sau reale, determinate de condiţiile şi împrejurările

în

care

se

desfăşoară

procesul

Până la adoptarea noului Cod de procedură penală, în Republica Moldova se utilizau categoriile "măsuri procesuale " sau "măsuri procesuale de constrâng ere" ca noţiuni doctrinale în literatura juridică ştiinţifică sau instructivă. - Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală, op. cit., voi. I, p. 399. 1

338

DREPT PROCESUAL PENAL

penal"3 sau "mijloace de constrângere folosite de organele judiciare penale pentru garantarea executării pedepsei şi repararea pagubei produse prin infracţiune, precum şi pentru asigurarea îndeplinirii de către părţi a obligaţiilor lor procesuale»4. într-o altă sursă, măsurile procesuale de constrângere au fost definite ca "mijloace procesuale cu caracter restrictiv, aplicate în strictă conformitate cu legea de către organul de cercetare penală (persoana care efectuează cercetarea penală), anchetator, procuror şi instanţa de judecată în privinţa învinuitului, bănuitului, părţii vătămate, martorilor şi altor persoane pentru lichidarea obstacolelor reale şi posibile ce pot apărea în procesul cercetării şi soluţionării cauzelor penale, în scopul asigurării eficiente a sarcinilor procesului penal"5. Din definiţiile menţionate mai sus rezultă că măsurile procesuale de constrângere asigură desfăşurarea normală a procesului penal, deşi prin lege în sistemul măsurilor procesuale de constrângere sunt incluse diverse categorii ale acestora, având fiecare un scop distinct, dar toate contribuind la excluderea unor inconveniente procesuale determinate de comportamentul subiecţilor neoficiali în procesul penal. Măsurile procesuale şi cele de constrângere în mod special, după cum s-a arătat în literatura de specialitate, nu fac parte din desfăşurarea activităţii principale a procesului penal, caracterul lor fiind acela de activităţi adiacente celei principale6. Intervenţia reală şi efectivă a măsurilor procesuale se manifestă numai dacă în procesul penal apar dificultăţi, greutăţi ori se profilează situaţii a căror evitare impune luarea lor. Este posibil ca desfăşurarea cauzei penale să nu necesite luarea unor măsuri procesuale, ceea ce demonstrează că instituţia nu intră obligatoriu în fondul principal al activităţilor legate de rezolvarea pricinii7. Astfel, măsurile procesuale de constrângere, fiind acţiuni procesuale facultative şi auxiliare, contribuie la desfăşurarea actelor principale (procedeelor probatorii) şi altor acţiuni procesuale importante prin asigurarea prezenţei

■' 4

5

6

VintilăDongorozş.a., Explicaţii teoretice ale codului de procedură penală român, op. cit., voi. I, 1975, p. 308. Gheorghiţă Mateuţ, Procedură penală, voi. II, Editura Fundaţiei "Chemarea", Iaşi, 1994, p.38. B. M. KopHyKOB, Mepbt npou,eccya/ibnoeo npuHyxbenun e yzonoenoM cydoripou38odcmee, Capa-roB, 1978, c. 20. Vintilă Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice..., op. cit., voi. I, p. 308.

partea generală

339

participanţilor la proces, fie prin prevenirea împiedicării aflării adevărului, fie prin garantarea recuperării prejudiciului cauzat prin infracţiune sau executării pedepsei amenzii.

§2. Sistemul şi clasificarea măsurilor procesuale de constrângere Prin legea procesuală, art. 165-210 din Partea generală a Codului de procedură penală al Republicii Moldova, în sistemul măsurilor procesuale de constrângere au fost incluse următoarele categorii: 1) reţinerea; 2) măsurile preventive şi 3) alte măsuri procesuale de constrângere8. Reţinerea este prevăzută într-un capitol separat de măsurile preventive datorită faptului că această măsură procesuală de constrângere se dispune, de regulă, de organele de urmărire penală până la aplicarea măsurilor preventive, iar în urma reţinerii bănuitului în flagrant delict este posibilă identificarea făptuitorului şi descoperirea infracţiunii. Deşi, după cum s-a menţionat în literatura de specialitate9, reţinerea are acelaşi scop ca şi măsurile preventive, ea se dispune în condiţiile prevăzute de lege în mod urgent, fără aprobarea procurorului sau judecătorului de instrucţie, orgnul de urmărire penală având timpul (72 ore) să strângă probele necesare pentru aplicarea unei măsuri preventive de către procuror sau, după caz, de către judecătorul de instrucţie. Măsurile preventive: 1) obligarea de a nu părăsi localitatea; 2) obligarea de a nu părăsi ţara; 3) garanţia personală; 4) garanţia unei organizaţii; 5) ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport; 6) transmiterea sub supraveghere a militarului; 7) transmiterea sub supraveghere a minorului; 8) liberarea provizorie sub control judiciar; 9) liberarea provizorie pe cauţiune; 10) arestarea la domiciliu; 11) arestarea preventivă formează o categorie distinctă de măsuri procesuale de constrângere, care au fost sistematizate şi în vechiul Cod de procedură penală al Republicii Moldova.

7

Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală, op. cit., voi. I, p. 399.

8

O asemenea clasificare legală a măsurilor procesuale de constrângere este prevăzută în noul Cod de procedură penală al Federaţiei Ruse din 22 noiembrie 2001, până la adoptarea căruia în această privinţă au fost înaintate multiple opinii şi proiecte legislative de sistematizare a măsurilor procesuale de constrângere într-un titlu separat in partea generală a codului. Dar cum menţionează unii

autori, nu este posibilă sistematizarea tuturor măsurilor procesuale cu caracter restrictiv (B. B. EynaTOB, B. B. HMKOHIOK, Mepbi yeonoeuoeo nponeccyanbuozo npuHywdeHuyi (no rnaBe 14 ynK POCCMH), CnapK, MocKBa, 2003, c. 36). * M. Jl. rieTpyxMH, HenpuKocHoeeuHOcmb nuHHocmu u npuHywdemie e yzonoeuoM npo-necce, HayKa, MocKBa, 1989, c. 11.

340

DREPT PROCESUAL PENAL

în categoria "alte măsuri procesuale de constrângere" sunt incluse: 1) obligarea de a se prezenta; 2) aducerea silită; 3) suspendarea provizorie din funcţie; 4) amenda judiciară; 5) punerea sub sechestru a bunurilor. Nu au fost sistematizate în capitolul III al titlului V din Codul de procedură penală următoarele măsuri de constrângere: 1) internarea în instituţia medicală; 2) îndepărtarea din sala şedinţei de judecată; 3) interdicţia de a părăsi încăperea sau de a pătrunde în încăperea unde se efectuează o percheziţie. în schimb, au fost prevăzute ca măsuri procedurale luate cu ocazia înfăptuirii unei expertize, percheziţii sau pentru asigurarea ordinii în timpul şedinţei de judecată. Măsuri speciale de constrângere sunt prevăzute în cazul procedurii speciale de urmărire penală şi al judecării cauzelor privind infracţiunile săvârşite de persoane juridice, în cadrul controlului judiciar asupra persoanei juridice care include: 1) depunerea unei cauţiuni în cuantum de cel puţin 1000 unităţi convenţionale; 2) interdicţia de a exercita anumite activităţi; 3) interdicţia de a emite cecuri ori de a folosi cărţi de plată. Măsurile procesuale de constrângere pot fi clasificate după anumite criterii: 1) După subiectul care este abilitat să aplice anumite măsuri: a)măsuri aplicate de organul de urmărire penale (reţinere, aducere silită, obligarea de a se prezenta); b)măsuri aplicate de procuror (măsurile preventive neprivative de libertate, măsurile procesuale aplicate de organul de urmărire penală); c)măsuri aplicate de instanţa judecătorească (judecătorul de instrucţie), măsurile preventive privative de libertate, amenda judiciară, punerea sub sechestru a bunurilor, suspendarea provizorie din funcţie, ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport, măsuri speciale în privinţa persoanei juridice). 2) După subiectul faţă de care se aplică: a)măsuri aplicate bănuitului, învinuitului, inculpatului (toate măsurile procesuale de constrângere, cu excepţia amenzii judiciare); b)măsuri aplicate martorilor, părţii vătămate şi altor participanţi (obligarea de a se prezenta, aducerea silită, amenda judiciară). 3) După valoarea socială asupra căreia se îndreaptă acestea:^ a) măsuri personale (reţinerea, aducerea silită, obligarea de

Partea generală

341

a nu părăsi localitatea, arestarea preventivă şi altele);

Grigore Gh. Theodoru, op. cit., voi. II, p. 192.

b) măsuri reale (sechestrul bunurilor, amenda judiciară, liberarea provizorie pe cauţiune, depunerea unei cauţiuni de persoană juridică).

provizorie din funcţie, punerea sub sechestru a bunurilor, aducerea silită, controlul judiciar al unei persoane juridice).

4) După natura lor:11 a)măsuri preventive (măsuri prevăzute în alin. (3) al art. 175 din CPP); b)măsuri asigurătorii (sechestrul bunurilor). 5) După funcţionalitatea lor:n a)măsuri ce preîntâmpină survenirea unor consecinţe negative în procesul penal (reţinerea măsurilor preventive, suspendarea provizorie din funcţie, sechestrul bunurilor); b)măsuri de răspundere procesuală (amenda judiciară, trecerea cauţiunii sau sumelor depuse în condiţiile art. 179,180 din CPP în contul statului). 6) După gradul de constrângere a anumitor drepturi şi libertăţi: a)măsuri privative de libertate (reţinerea, arestarea preventivă, internarea într-o instituţie medicală, arestarea la domiciliu); b)măsuri restrictive de drepturi şi libertăţi (obligarea de a nu părăsi localitatea sau ţara, ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport, liberarea provizorie sub control judiciar, suspendarea

§3. Condiţiile generale, temeiurile şi ordinea aplicării măsurilor procesuale de constrângere Luând în consideraţie faptul că activitatea procesuală penală este în general de origine restrictivă, datorită oficialităţii procesului penal13, legiuitorul Republicii Moldova a prevăzut printro normă generală dispoziţia imperativă (alin. (3) al art. 1 din CPP) cu următorul conţinut: "organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti în cursul procesului sunt obligate să activeze în aşa mod încât nici o persoană să nu fie neîntemeiat bănuită, învinuită sau condamnată şi ca nici o persoană să nu fie supusă în mod arbitrar sau fără necesitate măsurilor procesuale de constrângere".

Gheorghiţă Mateuţ, op. cit., p. 39. M. R. rieTpyxMH, CeoâodanuHHOcmu uyzono&HO-npou,eccyanbHoe npuHyxdenue, HayKa, MocKBa, 1985, c. 80-102. Ion Neagu, Drept procesual penal. Partea generală, op. cit., voi. I, p. 54. M

342

___________________

DREPT PROCESUAL PENAL

Măsurile procesuale de constrângere se aplică atunci când există necesitatea întrunirii cumulative a următoarelor condiţii generale: 1)Procesul penal să fie declanşat. Astfel, până la începerea urmăririi penale nu se admite aplicarea măsurilor restrictive (cu excepţia reţinerii persoanei în flagrant delict; şi în acest caz, înregistrarea infracţiunii urmează a fi făcută imediat, dar nu mai târziu de 3 ore de la momentul aducerii persoanei reţinute potrivit alin. (3) al art. 166 din CPP); 2)Să existe anumite temeiuri faptice şi juridice expres prevăzute de lege. Pentru a exclude arbitrariul, în funcţie de gradul diferenţiat de constrângere, legea procesuală penală a stabilit anumite temeiuri faptice (în cazul reţinerii - alin. (1) şi (2) ale art. 166 din CPP; al măsurilor preventive - alin. (1) al art. 176 din CPP, aducerii silite - alin. (1) şi (2) ale art. 199 din CPP, amenzii judiciare - alin. (3) al art. 201 din CPP, punerii sub sechestru a bunurilor - alin. (1) al art. 205 din CPP) şi juridice (recunoaşterea în calitate de bănuit, învinuit - în cazul reţinerii şi măsurilor preventive; ori de învinuit - în cazul suspendării provizorii din funcţie; încadrarea juridică a faptei într-o componenţă de infracţiune ce se pedepseşte cu închisoarea - în cazul reţinerii şi arestării preventive; înaintarea acţiunii civile - în cazul punerii sub sechestru a bunurilor); 3) Să existe o hotărâre legală şi motivată a organului de urmărire pena lă, procurorului, judecătorului de instrucţie sau instanţei de judecată în cazurile şi procedurile prevăzute de lege. Astfel, pentru a evita su biectivismul sau abuzurile, în procedura aplicării măsurilor procesuale de constrângere au fost diferenţiate atribuţiile organului de urmărire penală, procurorului şi judecătorului de instrucţie, asigurându-se imparţialitatea, iar uneori şi contradictorialitatea la

Partea generală

343

soluţionarea chestiunii privind dispunerea unei măsuri restrictive. în acest sens, aplicarea măsurilor procesuale de constrângere care afectează grav drepturile şi libertăţile persoanei sunt atribuţii exclusive ale judecăto rului de instrucţie sau ale instanţei judecătoreşti. Procedura aplicării măsurilor de constrângere în faţa judecătorului de instrucţie prevede posibilitatea participării în şedinţa de judecată a persoanei faţă de care se soluţionează demersul privind aplicarea unei măsuri procesuale de constrângere, fie posibilitatea atacării actelor procedurale prin care s-a dispus aplicarea acestora. în condiţiile generale prevăzute de art. 298 din CPP, măsurile procesuale de constrângere aplicate de organul de urmărire pot fi atacate cu plângere judecătorului de instrucţie.

§4. Actele procedurale prin care se dispune aplicarea măsurilor procesuale de constrângere Organul de urmărire penală şi procurorul se pronunţă prin ordonanţă asupra măsurilor procesuale prevăzute de lege. în anumite situaţii, măsura reţinerii este dispusă prin proces-verbal, potrivit alin. (1) al art. 167 din CPP, sau prin ordonanţă, în cazurile prevăzute de art. 169,170 din CPP. Măsura obligării de a se prezenta la organul de urmărire penală sau la instanţă se aplică prin întocmirea unui înscris propriu-zis cu aceeaşi denumire, potrivit art. 198 din CPP. Judecătorul de instrucţie se pronunţă prin încheiere, conform art. 306 din CPP, sau prin autorizaţie asupra ordonanţei organului de urmărire penală, conform alin. (2) al art. 205 în cazul punerii sub sechestru a bunurilor. Instanţa de judecată se pronunţă asupra măsurilor procesuale de constrângere fie prin încheiere separată în timpul examinării cauzei, fie prin sentinţă la soluţionarea cauzei în fond, fie prin decizie la examinarea recursului sau, după caz, a apelului.

§5. Particularităţile aplicării măsurilor

de constrângere a minorilor Potrivit art. 477 din CPP, la soluţionarea chestiunii privind aplicarea măsurii preventive în privinţa minorului, în fiecare caz, se discută, în mod obligatoriu, posibilitatea transmiterii lui sub supraveghere, conform art. 184 din CPP. Reţinerea minorului, precum şi arestarea preventivă în temeiurile prevăzute în art. 166, 176, 185, 186 din CPP pot fi aplicate doar în cazuri excepţionale, când au fost săvârşite infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave. Despre reţinerea minorului se înştiinţează imediat părinţii sau alţi reprezentanţi legali ai minorului, iar demersul privind arestarea preventivă se soluţionează cu participarea obligatorie a reprezentantului legal. Conform alin. (4) al art. 186 din CPP, durata ţinerii în stare de arest a învinuiţilor minori nu poate depăşi 4 luni. Martorul minor în vârstă de până la 14 ani nu poate fi supus aducerii silite, ţinând cont de dispoziţia alin. (5) al art. 199 din CPP.

344

D R E P T PROCESUAL PENAL

Secţiunea a ll-a. REŢINEREA

§1. Noţiunea reţinerii procesuale penale. Felurile, scopul şi durata acesteia Constituie reţinere privarea de libertate a persoanei bănuite sau învinuite de săvârşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa cu închisoare pe un termen mai mare de un an prin hotărârea organului de urmărire penală pentru o perioadă scurtă de timp, dar nu mai mult de 72 de ore în izolatoarele de detenţie provizorie ale organelor afacerilor interne. Definiţia dată rezultă din conţinutul art. 165,166,167,169,170 din CPP. Termenul "reţinere", prevăzut de art. 25 din Constituţia Republicii Moldova, se referă la această măsură procesuală penală de constrângere14. în afara formei generale de reţinere a bănuitului sau învinuitului ca mijloc eficient utilizat de organele de urmărire şi procuror, noul Cod de procedură penală al Republicii Moldova (art. 171, 172) prevede 2 forme speciale de reţinere dispuse de instanţa de judecată sau judecătorul de instrucţie: 1) reţinerea persoanei care săvârşeşte o infracţiune de audienţă; 2) reţinerea persoanei condamnate până la soluţionarea chestiunii privind anularea condamnării cu suspendarea executării pedepsei sau anularea liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen. Spre deosebire de reglementările anterioare privind măsura reţinerii (art. 104 din Codul de procedură penală al Republicii Moldova din 1961), actualul Cod de procedură penală (art. 165-174) prevede diferite feluri ale acestei măsuri de constrângere: 1) După statutul procesual al subiectului reţinut: a)reţinerea bănuitului (art .166, 169, 171 din CPP); b)reţinerea învinuitului (art. 169, 170 din CPP); c)reţinerea condamnatului (art. 172 din CPP); d)reţinerea inculpatului15.

Măsura reţinerii procesual penale se deosebeşte după caracterul juridic de "reţinerea administrativă" conform art. 246,249 din Codul cu privire la contravenţiile administrative din 29 martie 1985 (Veştile RSSM, 1985, nr. 3). Potrivit alin. (2) al art. 130 din CPP, este posibil ă şi reţinerea inculpatului. Intr-o situaţie ipotetică analogică celei prevăzute de art. 170 din CPP, când procurorul trimite cauza în judecată, poate dispune reţinerea inculpatului printr-o ordonanţă în scopul aplicării arestării preventive în continuare de către instanţa de judecată competentă să examineze în şedinţă preliminară chestiunea măsurii preventive conform pct. 6) din alin. (4) al art. 345 din CPP. Reţinerea inculpatului poate fi întâlnită frecvent în procedura specială privind urmărirea şi judecarea unor infracţiuni flagrante.

partea generală

345

2) După subiectul oficial care dispune luarea acestei măsuri: a)reţinerea dispusă de organul de urmărire penală (art. 166 din CPP); b)reţinerea dispusă de către procuror (art. 179, 170 din CPP); c)reţinerea dispusă de instanţa de judecată sau, după caz, de judecătorul de instrucţie (art. 171, 172 din CPP). 3) După actul procedural prin care se dispune aplicarea acesteia: a)prin proces-verbal (art. 166 din CPP); b)prin ordonanţă (art. 169, 170 din CPP); c)prin încheiere (art. 171, 172 din CPP). Având în vedere diversitatea felurilor măsurii de reţinere, prin aplicarea acesteia se asigură realizarea următoarelor sarcini procesuale: 1)prevenirea sustragerii bănuitului de la urmărirea penală; 2)prevenirea împiedicării stabilirii adevărului în procesul penal; 3)curmarea acţiunii criminale şi prevenirea săvârşirii altor infracţiuni; 4)stabilirea identităţii persoanei bănuite de săvârşirea unei infracţiuni; 5)efectuarea percheziţiei corporale a persoanei bănuite de comiterea unei infracţiuni; 6)asigurarea prezenţei învinuitului în faţa procurorului pentru a i se înainta acuzarea; 7)prevenirea sustragerii învinuitului de urmărirea penală până la arestarea preventivă a acestuia; 8)asigurarea executării sentinţei de condamnare la pedeapsa închisorii în legătură cu anularea condamnării cu suspendarea executării pedepsei sau anularea liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen. în toate cazurile prevăzute de lege (cu excepţia art. 172 din CPP) măsura reţinerii nu poate depăşi 72 de ore din momentul privării de libertate. Aici momentul privării de libertate se consideră timpul când persoana a fost capturată de organele de poliţie sau de persoane private, conform art. 168 din CPP. Astfel, timpul aducerii forţate a persoanei la organul de urmărire penală, al verificării temeiurilor reţinerii şi întocmirii procesului verbal cu privire la reţinerea până la încarcerarea persoanei în izolatorul de detenţie provizorie se include în durata reţinerii. în cazul reţinerii condamnatului în condiţiile prevăzute de art. 172 din CPP, măsura reţinerii nu poate depăşi 10 zile din

momentul privării de libertate. Reţinerea condamnatului conform art. 172 din CPP pe un termen de până la 10 zile nu contravine Constituţiei (art. 25), ţinând cont de faptul că această varietate a

reţinerii se dispune de judecătorul de instrucţie în scopul executării unei sentinţe de condamnare la privaţiune de libertate.

346

DREPT PROCESUAL PENAL

în cazul reţinerii persoanei în baza încheierii instanţei de judecată în caz de infracţiune de audienţă, potrivit art. 171 din CPP, legea nu prevede expres durata acestei măsuri, dar pornind de la sintagma "persoana reţinută va fi trimisă neîntârziat procurorului" considerăm că procurorul nu poate depăşi termenul general de 72 de ore, soluţionând chestiunea declanşării urmării penale. Totodată, după cum s-a menţionat în literatura de specialitate16, limitările aduse persoanei sunt de interpretare restrictivă. Astfel, în cazul reţinerii potrivit ar. 171 din CPP chiar dacă se dispune prin încheierea instanţei de judecată, durata acesteia nu poate fi mai mare de 72 de ore - termen maxim de reţinere a bănuitului, învinuitului până la aplicarea arestării preventive sau altei măsuri preventive. Reţinerea ca măsură procesuală de constrângere, definită în art. 165 din CPP, se deosebeşte prin scopul urmărit şi durata acesteia de măsuri similare procesuale17: reţinerea persoanei de către organul de poliţie pentru executarea unei ordonanţe de aducere silită conform art. 199 din CPP; fie pentru executarea unui mandat de arestare preventivă (art. 307,308 din CPP), încheierea de arestare preventivă (art. 329 din CPP); fie pentru executarea unei ordonanţe de dare în căutare a învinuitului conform art. 288 din CPP; interdicţia de a părăsi sala şedinţei de judecată până la terminarea cercetării judecătoreşti dispusă de către preşedintele şedinţei faţă de martorii ascultaţi (alin. (5) al art. 370 din CPP); interdicţia de a părăsi locul efectuării unei percheziţii până la terminarea acestei acţiuni de către persoanele care se aflau în încăpere sau au venit în acest loc în timpul percheziţiei (alin. (10) al art. 128 din CPP).

§2. Condiţiile şi temeiurile reţinerii Pentru ca reţinerea să fie legală, este necesar să fie îndeplinite cumulativ o serie de condiţii generale şi speciale prevăzute de lege, care sunt considerate garanţii procesuale de asigurare a libertăţii individuale a persoanei. Pentru prima dată în istoria Europei, Cezare Beccaria în lucrarea "Despre infracţiuni şi pedepse", în anul 1764, în Italia, a încercat să formuleze teoretic temeiuri legale de reţinere şi arestare a persoanei. Acestea au căpătat forţă juridică în "Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului", apărută în 1789 în Franţa împotriva reţinerilor şi arestărilor arbitrare, răspândindu-se în continuare şi în alte state.18 Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală, op. cit., voi. I, p. 404. " Gheorghiţă Mateuţ, op. cit., voi. II. p. 47. 16

partea generală '"

347

Dumitru Roman, Sistemul măsurilor de prevenţie procesual penale reglementate în România şi in Republica Moldova. Rezumatul tezei de doctorat, Chişinău, 1997, p. 17.

1. Condiţiile ce se cer a fi îndeplinite cumulativ pentru aplicarea măsurii reţinerii persoanei bănuite de săvârşirea infracţiunii sunt: a)existenţa unor temeiuri stabilite de lege (art.166 din CPP) că bănuitul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală; b)infracţiunea de care este bănuită persoana se pedepseşte cu închisoare pe un termen mai mare de un an; c)procesul penal să fie declanşat sau infracţiunea să fie înregistrată; d)subiectul reţinut întruneşte unele condiţii speciale19. Potrivit alin. (1) şi (2) ale art. 166 din CPP, temeiurile reţinerii bănuitului sunt: 1)dacă acesta a fost prins în flagrant delict; 2)dacă martorul ocular, inclusiv partea vătămată vor indica direct că anume această persoană a săvârşit infracţiunea; 3)dacă pe corpul sau pe hainele persoanei, la domiciliul ei ori în unitatea de transport vor fi descoperite urme evidente ale infracţiunii; 4)alte circumstanţe care servesc temei pentru a bănui că această persoană a săvârşit infracţiunea, numai dacă a încercat să se ascundă sau dacă nu are loc de trai permanent ori nu i s-a putut constata identitatea. Prinderea în flagrant delict (în momentul săvârşirii infracţiunii sau

imediat după săvârşire) este un temei ce apare înainte de începerea urmăririi penale, dar prin forţa juridică a probelor prin care se constată infracţiunea flagrantă necesitatea reţinerii este justificată o dată cu declanşarea urmăririi penale, în cazul prinderii în flagrant delict legea procesuală nu prevede obligatoriu reţinerea bănuitului, aceasta fiind lăsată la latitudinea organului de urmărire penală, dar, de regulă, bănuitul este adus la organul de urmărire penală pentru Constatarea identităţii şi împrejurărilor privind săvârşirea infracţiunii20. Datele prin care martorul ocular, partea vătămată (victima) vor arăta direct că o anumită persoană a săvârşit infracţiunea se constată, în primul rând, prin acţiunile de urmărire penală (audiere, prezentare spre recunoaştere) în cazul când urmărirea penală este pornită sau în urma unor acţiuni de investigaţie operativă. Aceste date ce stau la baza aplicării reţinerii sunt declara ţiile sau comunicările unor persoane care indică direct şi convingător faptul săvârşirii infracţiunii de o anumită persoană. Datele obţinute în urma cercetării la faţa locului, a percheziţiei, examinării corporale, acţiunilor de investigaţie operativă, precum şi în urma unor " la

Idem, p. 18. Pentru detalii a se vedea procedura specială privind urmărirea şi judecarea unor infracţiuni flagrante prevăzută de art. 513-519 din CPP.

348

DREPT PROCESUAL PENAL

acţiuni administrative prevăzute de art. 13 din Legea cu privire la poliţie din 18.12.199021 (de exemplu: controlul mijloacelor de transport, controlul bagajului, controlul corporal al pasagerilor) ce constată urme evidente ale infracţiunii pe corpul sau hainele persoanei, la domiciliu ori în unitatea de transport sunt, de regulă, corpuri delicte. Alte circumstanţe ce presupun faptul săvârşirii infracţiunii de către o persoană pot fi orice date obţinute în urma acţiunilor de urmărire penală sau de investigaţie operativă, forţa probantă a cărora este întărită de împrejurările că bănuitul a încercat să se ascundă sau nu are loc permanent de trai ori există dificultăţi la stabilirea identităţii. Aceste împrejurări sunt arătate ca temeiuri de arestare preventivă la alin. (2) al art. 185 din CPP şi respectiv justifică temeinicia reţinerii bănuitului chiar în lipsa unor probe suficiente. Alin. (1) al art. 166 din CPP prevede posibilitatea reţinerii bănuitului numai în cazul când fapta penală se pedepseşte cu închisoare pe un termen de cel puţin 2 ani, condiţia fiind prezentă şi în cazul când sancţiunea normei penale are o altă pedeapsă alternativă, încadrarea juridică a faptei este făcută de organul de urmărire penală obligatoriu prin actul de începere a urmăririi penale şi procesul-verbal de reţinere22. Potrivit alin. (3) al art. 166 din CPP, reţinerea bănuitului pentru temeiurile arătate la pct. 1-3 poate avea loc până la înregistrarea infracţiunii în modul stabilit de lege. înregistrarea infracţiunii se efectuează imediat, dar nu mai târziu de 3 ore de la momentul aducerii persoanei reţinute la organul de urmărire penală, iar în cazul când fapta pentru care persoana a fost reţinută nu este înregistrată în modul corespunzător, persoana se eliberează imediat, înregistrarea infracţiunii nu este identică în sens juridic cu declanşarea procesului penal (pornirea urmăririi penale), dar constituie un act procedural care determină obligativitatea începerii urmăririi penale conform art. 274 din CPP. Astfel, legea prevede cel puţin înregistrarea infracţiunii în modul prevăzut de art. 262-265 din CPP, care confirmă perspectiva declanşării unui proces penal, iar reţinerea bănuitului, chiar dacă se dispune până la declanşarea acestuia, se menţine în termenul de 72 de ore numai în cadrul unui proces penal. O altă condiţie privind legalitatea reţinerii se referă la subiectul reţinut, care trebuie să întrunească o serie de particularităţi prevăzute de lege. Con-

Veştile Sovietului Suprem al RSSM, nr. 12/321, 1990. Dacă în urma verificării temeiurilor reţinerii s-a constatat că faptei imputate

Partea generală

349

form regulii generale, subiectul reţinut poate fi orice persoană fizică, care a atins vârsta răspunderii penale (art. 21 din CP - minorii în vârstă de 14-16 ani pentru unele infracţiuni prevăzute expres şi în vârstă de la 16 ani - pentru toate infracţiunile). Măsura reţinerii poate fi aplicată şi persoanelor iresponsabile din cauza unei boli psihice evidente, în scopul aplicării de către instanţa de judecată a unor măsuri de constrângere cu caracter medical. în situaţia când necesitatea reţinerii apare spontan (de exemplu, în cazul prinderii în flagrant delict) este imposibil de stabilit identitatea persoanei (deci şi vârsta), iar persoana bănuită este minoră, poate fi reţinută şi până la vârsta de 14 ani, în cazul unor infracţiuni grave, cu scopul stabilirii identităţii persoanei în cauză. Dacă după stabilirea vârstei, minorul reţinut nu poartă răspundere penală conform art. 21 din CP, se va elibera imediat ori în caz de necesitate va fi reţinut în instituţiile de detenţie provizorie23. Pentru unele categorii de funcţionari ai serviciului public legislaţia privind statutul acestora prevede unele condiţii speciale de aplicare a măsurilor procesuale de constrângere. Potrivit art. 19 din Legea cu privire la statutul judecătorului din 20 iulie 1995, persoana judecătorului este inviolabilă24. Judecătorul nu poate fi reţinut, supus aducerii forţate sau arestului fără acordul Consiliului Superior al Magistraturii şi al Preşedintelui Republicii Moldova sau în cazul judecătorilor Curţii Supreme de Justiţie fără acordul Parlamentului. Judecătorul reţinut în cazul că este bănuit de săvârşirea unei infracţiuni urmează să fie eliberat imediat după identificare. Judecătorul Curţii Constituţionale nu poate fi reţinut, arestat, percheziţionat, cu excepţia cazurilor de infracţiune flagrantă, fără acordul prealabil al Curţii Constituţionale (art. 16 din Legea cu privire la Curtea Constituţională din 13 decembrie 1994)25. Deputatul Parlamentului Republicii Moldova, în caz de infracţiune flagrantă, poate fi reţinut la domiciliu pe o durată de 24 de ore numai cu încuviinţarea prealabilă a procurorului general. Acesta va informa imediat Preşedintele Parlamentului asupra reţinerii. Dacă Parlamentul consideră că nu există temei pentru reţinere, dispune imediat revocarea acestei măsuri26.

persoanei i se va da o altă încadrare juridică, ce nu se pedepseşte cu închisoare mai mult de un an, persoana reţinută urmează să fie eliberată imediat. Eroarea la

încadrarea juridică a faptei persoanei reţinute constituie caz de reţinere ilegală (M. fi. IleTpyxHH, HenpuKOCHoeen-Hocmb nuHHocmu u npuHyxdeHue e yzonoeuoM nponecce, HayKa, MocKBa, c. 36).

" Potrivit pct. 8) al art. 13 din Legea cu privire la poli ţie, organele de politie au dreptul sa reţină şi să deţină în instituţiile de detenţie provizorie, în cazurile stabilite de lege per-soanelecare nu au împlinit vârsta de 18 ani, dacă este necesară izolarea lor urgenta. 2J Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 59-60 din 26.10.1995. 25 Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 8 din 7.02.1995. 2k Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 4, 1994.

350 _________-_______________________^

DREPT PROCESUAL PENAL

Potrivit Convenţiei de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice din 18.02.1961 şi Convenţiei privind relaţiile consulare de la Viena din 24.04.196327, cetăţenii străini care se bucură de imunitate diplomatică nu pot fi reţinuţi sau arestaţi sub nici o formă. 2. Condiţiile reţinerii persoanei pentru a fi pusă sub învinuire sunt: a)urmărirea penală să fie începută; b)existenţa probelor ce presupun comiterea infracţiunii de o anumită persoană suficiente pentru întocmirea unui raport de către ofiţerul de urmărire penală, potrivit art. 280 din CPP sau a ordonanţei de punere sub învinuire de către procuror, potrivit art. 281 din CPP; c)bănuitul sau învinuitul nu se află în localitatea dată sau locul aflării lui nu este cunoscut, alin. (1) al art. 169 din CPP; d)infracţiunea săvârşită se pedepseşte cu închisoare pe un termen mai mare de un an. 3.

Condiţiile reţinerii învinuitului până la arestare: a)învinuitul încalcă condiţiile unei măsuri preventive neprivative de libertate sau ale măsurii prevăzute de art. 198 din CPP - obligarea de a se prezenta la organul de urmărire penală, dată în scris de către bănuit sau învinuit, art. 170 din CPP; b)infracţiunea săvârşită se pedepseşte cu închisoare, alin. (2) al art. 170 şi alin. (2) al art. 176 din CPP;

c)procurorul a înaintat demers judecătorului de instrucţie privind aplicarea arestării preventive, art. 170 din CPP. 4. Condiţiile reţinerii persoanei în caz de infracţiune de audienţă sunt: a)săvârşirea unei infracţiuni în cursul şedinţei de judecată, care se pedepseşte cu închisoare pe un termen mai mare de un an, art. 171 din CPP; b)procesul penal nu este declanşat, dar menţinerea măsurii în continuare timp de 72 de ore se admite numai dacă procurorul dispune începerea urmăririi penale conform legii. 5. Reţinerea persoanei condamnate la închisoare cu suspendarea executării pedepsei sau liberate condiţionat de pedeapsă înainte de termen sunt: a) încălcarea în decursul termenului de probe în mod sistematic a obligaţiilor prevăzute de alin. (6) al art. 90 din CP stabilite de instanţa de judecată sau încălcarea ordinii publice, fiind supus

Partea generală

351

răspunderii administrative în cazul suspendării condiţionate a executării pedepsei cu închisoare, fie eschivarea cu premeditare de la îndeplinirea obligaţiilor stabilite conform art. 91 din CP sau încălcarea ordinii publice pentru care fapt i-a fost aplicată o sancţiune administrativă, în termenul de pedeapsă rămas neexecutat, în cazul eliberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen; b) înaintarea demersului de către organul care execută sancţiunile penale, judecătorului de instrucţie, la care sunt anexate materialele ce confirmă tentativele persoanei de a se ascunde de instanţă, de a se eschiva de la prezentare în instanţă sau comiterea încălcărilor flagrante ale condiţiilor de executare a obligaţiilor puse în faţa condamnatului, alin. (1) art. 172 din CPP.

§3. Procedura aplicării reţinerii J. Reţinerea persoanei bănuite de săvârşirea unei infracţiuni în cazurile prevăzute de art. 166 din CPP, reţinerea persoanei bănuite de săvârşirea unei instrucţiuni se dispune prin întocmirea unui proces-verbal de reţinere în termen de până la 3 ore de la momentul privării de libertate de către organul de urmărire penală. în situaţia dată se presupune că bănuitul este prezent în faţa organului de urmărire penală, fie prins şi adus forţat de către organele de poliţie, fie prins şi adus de către oricare cetăţean, potrivit art. 168 din CPP, sau de persoana ce practică activitatea particulară de detectiv şi de pază, conform art. 8 din Legea privind activitatea particulară de detectiv şi de pază din 04.07.200328. în procesul-verbal de reţinere se indică temeiurile, motivele, locul, anul, luna, ziua şi ora reţinerii, fapta săvârşită de persoana respectivă, rezultatele percheziţiei corporale a persoanei reţinute, precum şi data şi ora întocmirii procesului-verbal. Procesul-verbal se aduce la cunoştinţa persoanei reţinute numai în prezenţa unui apărător ales sau numit din oficiu. Bănuitul reţinut poate renunţa la apărător numai în cazul când i-au fost create posibilităţi reale pentru participarea avocatului în proces29. Totodată, bănuitului reţinut i se înmânează în scris informaţia despre drepturile prevăzute de art. 64 din CPP, inclusiv dreptul de a tăcea, de a nu mărturisi împotriva sa, de a da explicaţii care se înregistrează în procesul-ver-

Republica Moldova a aderat la aceste convenţii prin hotărârea Parlamentului din 04.08.1992, în vigoare din 25.02.1993.

Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.200-203 din 19.09.03. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie "Cu privire la practica aplicării legilor pentru asigurarea dreptului la apărare în procedura penală a bănuitului, învinuitului şi inculpatului" din 9.11.1998 (Buletinul Curţii Supreme de Justiţie, nr. 12, 1998).

352

DREPT PROCESUAL PENAL

bal, de a beneficia de asistenţa unui apărător şi a face declaraţii în prezenţa acestuia, fapt care se menţionează în procesul-verbal de reţinere, alin. (1) al art. 167 din CPP. Procesul-verbal de reţinere se semnează de persoana care 1-a întocmit şi de persoana reţinută. Persoanei reţinute i se înmânează în copie procesul-verbal de reţinere la cererea acesteia, pct. 3) din alin. (2) al art. 64 din CPP. în decurs de până la 6 ore de la întocmirea procesului verbal de reţinere, persoana care 1-a întocmit prezintă procurorului o comunicare în scris privind aplicarea acestei măsuri. Persoana care a întocmit procesul-verbal de reţinere imediat, dar nu mai târziu de 6 ore, este obligată să dea posibilitate persoanei reţinute să anunţe una din rudele apropiate sau o altă persoană, la propunerea reţinutului, despre locul unde acesta este deţinut sau o anunţă singură, alin. (1) al art. 173 din CPP. în cazul în care persoana reţinută este cetăţean al unui alt stat, despre reţinere este informată, în termenul prevăzut de lege, ambasada sau consulatul acestui stat, dacă persoana reţinută o cere. în cazuri excepţionale, dacă acesta o cere caracterul deosebit al cauzei, în scopul asigurării secretului etapei începătoare a urmăririi penale, cu consimţământul judecătorului de instrucţie, înştiinţarea despre reţinere poate fi amânată până la 12 ore, conform pct. 2) din alin. (1) al art. 302 din CPP. 2. Reţinerea persoanei pentru a fi pusă sub învinuire se dispune de către ofiţerul de urmărire penală sau, după caz, de către procuror prin ordonanţă. Ordonanţa privind reţinerea persoanei va cuprinde menţiunile arătate la art. 255 din CPP, data şi locul întocmirii, numele, prenumele şi calitatea persoanei care o întocmeşte, cauza la care se referă, dispoziţia de aplicare a reţinerii, temeiul legal şi motivele aplicării acestei măsuri. Ordonanţa privind reţinerea persoanei se semnează de către persoana care a întocmit-o şi se trimite spre executare organelor de poliţie. în cazul când ordonanţa de reţinere nu poate fi executată din motivul ne-găsirii persoanei în cauză, se va proceda în conformitate cu art. 280, 281 din CPP, persoana fiind pusă sub învinuire, iar pentru înaintarea acuzării procurorul va dispune căutarea învinuitului, în conformitate cu art. 288 din CPP. Dacă ordonanţa de reţinere este executată, adică persoana respectivă este găsită şi adusă la organul de urmărire penală, se va întocmi un proces-verbal de reţinere, în conformitate cu art.

Partea generală

353

167 din CPP, fiind aplicabile şi celelalte reguli procedurale ale reţinerii persoanei bănuite de săvârşirea unei infracţiuni. Motivele reţinerii şi învinuirea vor fi aduse imediat la cunoştinţa persoanei reţinute în prezenţa unui apărător ales sau numit din oficiu.

3. Reţinerea învinuitului până la arestare se dispune de către procuror prin ordonanţă motivată care, pe lângă menţiunile arătate la art. 255 din CPP, va cuprinde şi dispoziţia de reţinere. Ordonanţa de reţinere a învinuitului se sem nează de către procuror şi se trimite spre executare organelor de poliţie. Dacă învinuitul este găsit şi adus forţat la procuror, se întocmeşte un proces-verbal de reţinere, în conformitate cu art. 167 din CPP explicându-i-se dreptul de a participa la examinarea demersului privind aplicarea arestării preventive potrivit art. 308 din CPP. Dacă între timp demersul privind aplicarea arestării preventive a fost examinat în lipsa învinuitului, iar judecătorul de instrucţie a emis mandat de arestare, învinuitului i se vor aduce la cunoştinţă motivele arestării în prezenţa obligatorie a unui apărător ales sau numit din oficiu şi dacă nu i s-a înaintat acuzarea, se va proceda în conformitate cu art. 282 din CPP. 4. Reţinerea persoanei în caz de infracţiune de audienţă se dispune de către instanţa de judecată prin încheiere. în încheiere se menţionează: data şi locul întocmirii, numele şi prenumele judecătorului (lor) dispoziţia de trimitere a materialelor privind constatarea faptului săvârşirii infracţiunii în timpul şedinţei de judecată procurorului, precum şi dispoziţia de reţinere a făptui torului, indicându-se numele şi prenumele acestuia. încheierea

se certifică cu semnătura judecătorului (lor) şi cu ştampila instanţei judecătoreşti. Copia de pe încheiere şi persoana reţinută vor fi trimise neîntârziat procurorului sub escorta poliţiei judiciare. După ce va primi materialele ce constată faptul săvârşirii unei infracţiuni de audienţă şi va fi adusă persoana reţinută, procurorul va întocmi un proces-verbal de reţinere şi va decide începerea urmăririi penale conform art. 274 din CPP. Dacă procurorul refuză începerea urmăririi penale sau după începerea urmăririi penale nu este necesară menţinerea măsurii reţinerii, procurorul eliberează imediat persoana reţinută. După înregistrarea infracţiunii şi întocmirea procesului-verbal de reţinere sunt aplicabile toate regulile procedurale privind reţinerea persoanei bănuite de săvârşirea unei infracţiuni prevăzute de art. 166,167 din CPP. 5. Reţinerea persoanei condamnate până la soluţionarea chestiunii privind anularea condamnării cu suspendarea executării pedepsei sau anularea liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen se dispune prin încheierea judecătorului de instrucţie în baza demersului organului care execută sancţiunea penală, la care sunt anexate materiale ce confirmă tentativele persoanei de a se ascunde de instanţă, de a se eschiva de la prezentare în instanţă sau comiterea încălcării flagrante a condiţiilor de executare a obligaţiilor puse în faţa ei. Demersul privind aplicarea măsurii reţinerii condamnatului se examinează în conformitate cu art. 305 din CPP, la care participă reprezentantul organului ce execută sancţiunea penală şi condamnatul, dacă acesta este găsit şi

354

DREPT PROCESUAL PENAL

adus forţat. încheierea judecătorului de instrucţie privind reţinerea condamnatului va cuprinde menţiunile arătate la art. 306 din CPP: data şi locul întocmirii, numele şi prenumele judecătorului de instrucţie, persoana cu funcţie de răspundere şi organul care a înaintat demersul, autorizarea reţinerii condamnatului (numele, prenumele), termenul şi scopul acestei măsuri, persoana cu funcţie de răspundere sau organul abilitat de a executa încheierea, semnătura judecătorului de instrucţie certificată cu ştampila instanţei judecătoreşti. încheierea judecătorului de instrucţie privind autorizarea reţinerii persoanei condamnate se transmite pentru executare organului care execută sancţiunea penală, dacă condamnatul este prezent, iar în cazul când acesta se eschivează, organului de poliţie în raza teritorială a căruia se află domiciliul condamna tului, pentru căutarea acestuia, conform alin. (3) al art. 172 din CPP.

§4. Drepturile, obligaţiile persoanei reţinute, precum şi obligaţiile administraţiei instituţiilor de detenţie a persoanelor reţinute în procesul penal Persoana reţinută în conformitate cu art. 166, 169, 170,171 din CPP beneficiază de drepturile şi are obligaţiile prevăzute de art. 64 din CPP. Administraţia instituţiilor de deţinere a persoanelor reţinute este obligată, conform art. 187 din CPP: 1)să asigure securitatea persoanelor deţinute, să le acorde protecţia şi ajutorul necesar; 2)să asigure persoanelor deţinute accesul la asistenţa medicală independentă; 3)să înmâneze în aceeaşi zi persoanelor deţinute copii de pe documentele procesuale parvenite în adresa lor; 4)să asigure înregistrarea plângerilor şi cererilor persoanelor deţinute; 5)să trimită în aceeaşi zi plângerile şi alte cereri ale persoanelor deţinute adresate instanţei de judecată, procurorului sau altor colaboratori ai organului de urmărire penală, fără a le supune controlului şi cenzurii; 6)să întocmească un proces-verbal privind refuzul persoanei deţinute de a fi adusă în instanţă; 7)să admită întrevederi libere ale persoanei deţinute cu apărătorul, reprezentantul său legal, mediatorul, în condiţii confidenţiale, fără a limita numărul şi durata întrevederilor;

Partea generală

355

8)să asigure aducerea persoanei deţinute la organul de urmărire penală sau la instanţă în timpul indicat de acestea;

9)să asigure, la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei, posibilitatea de a exercita acţiuni procesuale cu participarea persoanei deţinute la locul deţinerii; 10)să înmâneze persoanei eliberate certificat conform prevederilor alin. (3) al art. 174 din CPP. Potrivit alin. (7) al art. 195 din CPP administraţia locului de reţinere este obligată să elibereze imediat persoana reţinută în cazul expirării termenului de 72 de ore.

§5. Eliberarea persoanei reţinute Eliberarea celui reţinut sau arestat este obligatorie dacă motivele reţinerii sau arestării au dispărut (alin. (6) al art. 25 din Constituţie). Prin "motivele reţinerii" menţionate în norma constituţională şi normele procesual penale (alin. (5) al art. 11, alin. (1) şi (2) ale art. 167 din CPP) se subînţeleg acele date concrete care confirmă temeiurile reţinerii prevăzute de lege. Sintagma "motivele reţinerii au dispărut" presupune situaţiile când aceste date nu se confirmă ori apar noi circumstanţe privind fapta săvârşită şi persoana făptuitorului, iar motivele vechi nu sunt suficiente pentru menţinerea în continuare a persoanei în stare

de reţinere. Potrivit alin. (1) al art. 174 din CPP, sunt arătate următoarele cazuri în care persoana reţinută urmează să fie eliberată: 1)nu s-au confirmat motivele verosimile de a b ănui că persoana reţinută a săvârşit infracţiunea; 2)lipsesc temeiuri de a priva în continuare persoana de libertate; 3)organul de urmărire penală a constatat la reţinerea persoanei o încălcare esenţială a legii; 4)a expirat termenul reţinerii; 5)a expirat termenul reţinerii şi instanţa nu a autorizat arestarea preventivă a persoanei. Dacă, în cazul verificării faptului săvârşirii infracţiunii de către persoana reţinută, în termen de 72 de ore se stabileşte lipsa de probe în învinuire ori sunt administrate probe în apărare care combat circumstanţele prevăzute de alin. (1) şi (2) ale art. 166 din CPP, sau se constată că fapta penală este săvârşită de o altă persoană, persoana reţinută urmează a fi eliberată. în confirmarea acestui temei pot fi următoarele cazuri: a) dacă în decursul a 3 ore de la momentul aducerii persoanei reţinute organul de urmărire penală nu înregistrează infracţiunea; b) dacă în timp de 72 de ore nu se dispune începerea urmăririi penale ori rezoluţia sau, după caz, procesul-verbal de începere a urmăririi

356

DREPT PROCESUAL P E N A L

penale nu se confirmă de către procuror ori este confirmată rezoluţia de neîn-cepere a urmăririi penale; c)dacă după începerea urmăririi penale se constată unul din cazurile care exclud urmărirea penală arătate la art. 257, 285 din CPP şi se dispune de către procuror prin ordonanţă încetarea urmăririi penale sau scoaterea persoanei reţinute de sub urmărire penală. In cazul constatării de către procuror sau de către organul de urmărire penală a lipsei temeiurilor de aplicare a arestării preventive faţă de bănuitul reţinut, sau luându-se în consideraţie ocupaţia, vârsta, starea sănătăţii, situaţia familială şi alte împrejurări ce privesc persoana reţinută, nu este oportună arestarea preventivă a acesteia constituie temei de a elibera persoana din stare de reţinere, potrivit pct. 2) din alin. (1) al art. 174 din CPP. în cazul constatării de către procuror'0 a încălcării esenţiale a legii de către organul de urmărire penală la aplicarea reţinerii, persoana poare fi eliberată. încălcările esenţiale ale legii la aplicarea reţinerii au fost denumite în literatura de specialitate cazuri de reţinere ilegală". Constituie încălcare esenţială a legii: a)reţinerea în lipsa temeiurilor indicate în alin. (1), (2) ale art. 166, art. 169,170, 171 şi 172 din CPP; b)încadrarea juridică greşită a faptei, ce nu se pedepseşte cu privaţiune de libertate mai mare de un an; c)subiectul reţinut n-a atins vârsta răspunderii penale sau este subiect special, care se bucură de imunitate prevăzută de lege şi nu s-au respectat condiţiile speciale; d)lipseşte procesul-verbal sau ordonanţa cu privire la reţinere sau acestea sunt întocmite cu încălcări grave (lipseşte indicaţia cu privire la ora reţinerii, semnătura reprezentantului organului de urmărire penală); e)neînştiinţarea persoanei reţinute despre motivele reţinerii în prezenţa unui apărător. Expirarea termenului de 72 ore obligă administraţia locului de deţinere a persoanei reţinute să elibereze imediat această persoană, constituind un caz de încetare de drept a măsurii reţinerii, potrivit alin. (5) şi (7) ale art. 195 din CPP. In pct. 3) din alin. (1) al art. 174 din CPP s-a strecurat o inadvertenţă: in locul sintagmei organului de urmărire penală" trebuie de înţeles "procurorul", fiindcă procurorul efectuează controlul asupra legalităţii reţinerii persoanei conform pct. 13) din alin. (1) al art. 52 din CPP. In caz contrar, este greu de înţeles că organul de urmărire penală dispune aplicarea reţinerii şi tot acest organ constată încălcările esenţiale ale legii la aplicarea reţinerii în urma autocontrolului.

Partea generală

357

• erpyxHH, HenpuKocHoaeHHocmi, mmHocmu u npunyxdeHue a yaonoeuoM npo-Hecce, HayKa, MocKiia, 1989, c. 103.

în cazul când judecătorul de instrucţie, examinând demersul privind aplicarea faţă de bănuit a arestării preventive potrivit art. 307 din CPP, respinge demersul sau aplică o măsură preventivă mai uşoară, bănuitul reţinut se eliberează după expirarea termenului de 72 de ore, iar dacă în procesul examinării demersului se constată o încălcare esenţială a legii la reţinerea persoanei, aceasta va fi eliberată imediat din sala şedinţei de judecată. Eliberarea persoanei reţinute poate avea loc în primele 3 ore din momentul privării de libertate, când nu se întocmeşte procesulverbal de reţinere în legătură cu faptul că nu s-a înregistrat nici o infracţiune, fie că s-a decis ne-aplicarea reţinerii în continuare, măsura reţinerii asimilându-se cu aducerea forţată la organul de urmărire penală, precum şi după întocmirea procesului, verbal de reţinere în timp de 72 de ore. în ambele situaţii, la eliberare persoanei reţinute i se înmânează un certificat în care se menţionează de către cine a fost reţinută, temeiul, locul şi timpul reţinerii, temeiul şi timpul eliberării conform alin. (3) al art. 174 din CPP. Legea procesuală penală nu prevede expres prin ce act procedural şi care subiect oficial dispune eliberarea persoanei reţinute. Din aceste considerente menţionăm că actul procedural şi subiectul responsabil de eliberarea persoanei diferă în funcţie de anumite împrejurări. Astfel, eliberarea persoanei reţinute în primele 3 ore, când nu se întocmeşte

proces-verbal de reţinere, se dispune de către organul de urmărire penală prin ordonanţă sau rezoluţie motivată 32. Eliberarea persoanei reţinute după întocmirea procesului-verbal de reţinere şi încarcerarea persoanei în camera de izolare preventivă se dispune de către procuror prin ordonanţa motivată în cazurile arătate la pct. 1), 2), 3) şi 4) din alin. (1) al art. 174 din CPP, pornind de la pct. e) al art. 4 şi art. 12 din Legea cu privire la procuratură din 14.03.2003". în cazul prevăzut de pct. 5) din alin. (1) al art. 174 din CPP eliberarea se dispune prin încheierea judecătorului de instrucţie, dacă s-a respins demersul privind aplicarea arestării preventive faţă de bănuitul reţinut. în cazul când faţă de bănuitul reţinut se aplică o măsură preventivă neprivativă de libertate de către procuror prin ordonanţă, potrivit art. 177 din CPP, eliberarea celui reţinut se decide prin acest act procedural. Dacă bănuitul reţinut este scos de sub urmărire penală sau în privinţa lui s-a decis de către procuror încetarea urmăririi penale, eliberarea celui reţi32

33

Potrivit alin. (1) al art. 255 din CPP, în desfăşurarea urmăririi penale, organul de urmă rire penală, prin ordonanţă sau prin rezoluţie, dispune asupra acţiunilor sau măsurilor procesuale. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 73-75 din 18.04.03.

358 __________________________________________

Partea generală

DREPT PROCESUAL PENAI.

nut se decide prin ordonanţa care prevede conformitate cu alin. (6) al art. 285 din CPP.

soluţiile

date

în

Potrivit alin. (2) al art. 174 din CPP persoana eliberat ă după reţinere nu poate fi reţinută din nou pentru aceleaşi temeiuri. Astfel dacă a fost reţinută pentru temeiurile arătate la art. 166 din CPP şi eliberată, poate fi reţinută repetat doar numai pentru temeiurile prevăzute la art. 169, 170 din CPP.

Secţiunea a lll-a. MĂSURILE PREVENTIVE

§1. Noţiunea, scopul şi particularităţile măsurilor preventive Potrivit alin. (1) al art. 175 din CPP, măsurile preventive sunt definite ca măsuri de constrângere prin care bănuitul, învinuitul, inculpatul este împiedicat să întreprindă anumite acţiuni negative asupra desfăşurării procesului penal sau asupra asigurării executării sentinţei. O definiţie similară este dată în literatura de specialitate română34, unde măsurile de prevenţie sunt definite ca "instituţii de drept procesual penal cu caracter de constrângere, prin care învinuitul sau inculpatul este împiedicat să întreprindă anumite activităţi care s-ar răsfrânge negativ asupra desfăşurării procesului penal sau asupra atingerii scopului acestuia". Instituirea şi reglementarea măsurilor preventive sunt determinate de specificul justiţiei penale şi realizarea principiului inevitabilităţii pedepsei penale pentru infracţiunea săvârşită, în urma căruia deseori cel bănuit, învinuit sau inculpat se opune cu înverşunare acţiunilor de tragere la răspundere penală, zădărnicind astfel realizarea acesteia. într-o altă definiţie este accentuat caracterul preventiv şi profilactic al acestor măsuri, caracterizate ca "măsuri de constrângere statală cu caracter preventiv, aplicate numai în caz de necesitate reală în scopul îndeplinirii sarcinilor justiţiei de către organele de urmărire penală şi de judecată faţă de bănuit, învinuit şi inculpat pentru preîntâmpinarea sustragerii de la urmărirea penală şi judecată, împiedicării stabilirii adevărului în procesul penal, săvârşirii acţiunilor infracţionale şi pentru asigurarea executării sentinţei"15. Măsurile preventive nu constituie sancţiuni penale şi nici sancţiuni procesual penale datorită faptului că au un scop bine determinat de lege (alin. (2) al

359

art. 175 din CPP). Ele sunt orientate spre asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal sau pentru a-1 împiedica pe bănuit, învinuit, inculpat să se ascundă de urmărirea penală sau de judecată, să zădărnicească stabilirea adevărului ori pentru asigurarea executării sentinţei de condamnare. Aplicarea măsuri lor preventive în alte scopuri (de exemplu, pentru obţinerea declaraţiilor de la bănuit, învinuit în faza urmăririi penale) este inadmisibilă. Pentru a evita aplicarea abuzivă a măsurilor preventive în alte scopuri decât cele prevăzute de lege, sunt reglementate expres condiţiile, temeiurile dispunerii acestor măsuri de constrângere, precum şi alte garanţii procesuale. Astfel, chestiunea privind temeiurile aplicării măsurilor preventive este indisolubil legată de probabilitatea producerii acelor evenimente a căror excludere constituie scopul aplicării măsurilor preventive36. Prin urmare, scopul general al măsurilor preventive este buna desfăşurare a procesului penal, scop pe care îl urmăresc şi alte măsuri procesuale, dar prin alte modalităţi de influenţare a participanţilor în procesul penal, cât şi prin caracterul de limitare a unor drepturi sau libertăţi. în raport cu alte măsuri procesuale de constrângere, măsurile preventive se caracterizează printr-o serie de scopuri imediate, pornind de la alin. (2) al art. 175 din CPP: a)Preîntâmpinarea sustragerii învinuitului (inculpatului) de la urmărire şi judecată şi asigurarea prezenţei lui în faţa organelor judiciare; b)înlăturarea posibilităţilor învinuitului (inculpatului) de a împiedica stabilirea adevărului în cauza penală fie prin distrugerea probelor, fie prin ameninţarea martorilor sau alte asemenea acţiuni; c) Asigurarea executării sentinţei de condamnare la pedeapsa închisorii. Din conţinutul alin. (1) al art. 176 din CPP rezultă şi un alt scop imediat - preîntâmpinarea posibilităţii învinuitului (inculpatului) de a săvârşi alte infracţiuni legate de cauza penală dată sau oricare alte infracţiuni. Esenţa măsurilor preventive este determinată de următoarele particularităţi: 1. Măsurile preventive se dispun numai în cadrul unui proces penal declanşat;

2. Măsurile preventive se aplică numai bănuitului, învinuitului şi

patului;

incul

Grigore Gh. Theodoru, op. cit., voi. II, p. 194. K>. fl. -TlMBUimi, Mepvi npeceneHux a couemcKOM yeonoeHOM nponecce, MocKBa, 1964, c. 14.

Victor Orîndaş, Procedura penală, Analele Ştiinţifice ale USM, voi. I, Chişinău, 2001, p. 87.

360

DREPT PROCESUAL PENAL

3.Măsurile preventive se aplică la oportunitatea procurorului sau după caz judecătorului de instrucţie şi instanţei de judecată; având un caracter facultativ; 4.Măsurile preventive nu sunt caracteristice oricărei cauze penale, având un caracter adiacent faţă de activitatea procesuală principală; 5.Măsurile preventive au un caracter provizoriu, ele putând fi revocate în momentul în care dispar împrejurările care au impus luarea acestora; 6.La aplicarea măsurilor preventive sunt prevăzute o serie de condiţii ce trebuie realizate cumulativ şi existenţa în această privinţă a unui obiect autonom, auxiliar de probaţiune alături de obiectul principal al probaţiunii37.

partea generală

361

e)măsurile preventive privative de libertate (arestarea preventivă, arestarea la domiciliu); f)măsuri preventive neprivative de libertate; g)măsuri alternative arestării (arestarea la domiciliu, liberarea provizorie sub control judiciar, liberarea provizorie pe cauţiune). în doctrina dreptului procesual penal s-au propus şi alte clasificări determinate de următoarele criterii: a)caracterul restricţiilor impuse; b)modul de influenţare asupra învinuitului; c)durata aplicării38 sau d)natura juridică a regimului de asigurare a sarcinilor măsurilor preventive39.

§2. Felurile şi clasificarea măsurilor preventive Potrivit alin. (3) al art. 175 din CPP, sunt prevăzute în mod exhaustiv următoarele categorii de măsuri preventive: 1)obligarea de a nu părăsi localitatea; 2)obligarea de a nu părăsi ţara; 3)garanţia personală; 4)garanţia unei organizaţii; 5)ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport; 6)transmiterea sub supraveghere a militarului; 7)transmiterea sub supraveghere a minorului; 8)liberarea provizorie sub control judiciar; 9)liberarea provizorie pe cauţiune; 10)arestarea la domiciliu; 11)arestarea preventivă. Din conţinutul alin. (4), (5) al art. 175 din CPP rezultă următoarele clasificări: a)măsuri preventive generale aplicate oricărui bănuit, învinuit; b)măsuri preventive speciale aplicate acuzatului minor sau militar; c)măsuri preventive principale; d)măsuri preventive complementare (ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport); Dumitru Roman, Sistemul măsurilor de prevenţie procesual penale reglementate in Romanţa ţi in Republica Moldova, Rezumatul tezei de doctorat, Chişinău, 1997, p. 56.

§3. Condiţiile, temeiurile şi circumstanţele care se iau în consideraţie la aplicarea măsurilor preventive Luând în consideraţie faptul că măsurile preventive limitează drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei, legiuitorul a instituit multiple garanţii procesuale care asigură ca aceste măsuri să nu fie ilegale.40 Garanţiile procesuale stabilite de lege se constituie din multiplele condiţii ce trebuiesc realizate cumulativ pentru a se putea dispune luarea unei măsuri preventive41. Pornind de la conţinutul art. 175, 176 din CPP, care prevede că măsurile preventive se aplică numai faţă de bănuit, învinuit şi inculpat, prima condiţie pentru luarea oricărei măsuri preventive este existenţa probelor că o anumită persoană a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, fiind atrasă în calitate de bănuit, pusă sub învinuire sau trimisă în judecată cu actul de inculpare (rechi zitoriu). Astfel, după cum s-a menţionat în literatura de specialitate, o condiţie indispensabilă la aplicarea măsurilor preventive este existenţa probelor ce stabilesc faptul săvârşirii infracţiunii de către bănuit, învinuit sau inculpat42. W. 71. TpyHOB, 71. K. TpyHOBa, Mepu npecencHua e yzonoamM npou,ecce, rOpHAM'iecKMM ijeHTp Flpecc, CaHKT-FIeTepâypr, 2003, c. 54-57. B. A. MiixaiinoBa, Mepu npeceteHun a poccuucKOM yzonoauoM npou,ecce, MocKBa, 1996, c. 57-58. Ioan Muraru, Drept constituţional si instituţii politice, Proarcadia, Bucureşti, voi. 1,1993, p. 249. Ion Neagu, Drept procesual penal. Partea generală, op. cit., Bucureşti, 1994, p. 313.

B. M. KopHyKOB, Mepu nponeccyanbHoio npuHyxdeHusi a yzonoeuoM cydonpou3aod-

cmae, CapaTOB, 1978, c. 63.

362

DREPT PROCESUAL PENAL

Condiţia dată are însă un caracter formal în faza urmăririi penale în cazul aplicării măsurii preventive faţă de bănuit sau învinuit datorită faptului că nu se admite luarea cunoştinţei de materialele dosarului până la terminarea urmăririi penale. Această condiţie este confirmată doar de hotărârea de începere a urmăririi penale, de actul de atragere în calitate de bănuit sau de ordonanţa de punere sub învinuire. Formalitatea acestei condiţii persistă şi în cazul aplicării arestării preventive, unde, potrivit legii (art. 307, 308 din CPP), la demersul privind aplicarea sau prelungirea acestei măsuri nu sunt anexate probele de învinuire, ci doar actul procedural de atragere în calitate de bănuit sau învinuit'13. A doua condiţie generală necesară pentru aplicarea măsurilor preventive este existenţa "temeiurilor rezonabile de a presupune că bănuitul, învinuitul sau inculpatul ar putea să se ascundă de organul de urmărire penală sau de instanţă, să împiedice stabilirea adevărului în procesul penal ori să săvârşească alte infracţiuni", alin. (1) al art. 176 din CPP. Aici prin "temeiuri rezonabile" înţelegem datele obţinute în urma activităţii procesuale penale sau activităţii de investigaţie operativă, care presupun survenirea acelor consecinţe negative ale desfăşurării procesului penal; datele ce se iau în consideraţie la aplicarea măsurilor preventive au un caracter prezumativ, iar posibilitatea survenirii consecinţelor negative trebuie să fie rezonabilă. Date care presupun că învinuitul (bănuitul) ar putea să se ascundă pot fi: a) lipsa actelor de identitate sau a locului permanent de trai; b) neprezentarea la citaţiile făcute; c) concedierea de la locul de muncă sau informaţia privind procurarea biletelor în legătură cu plecarea în străinătate; d) înstrăinarea apartamentului (casei) şi altor imobile; e) starea de recidivă periculoasă sau deosebit de periculoasă. Date ce presupun împiedicarea stabilirii adevărului în procesul penal sunt; a) influenţarea martorilor, părţii vătămate (victimei), expertului prin corupere sau ameninţare; b) distrugerea ori alterarea probelor materiale. Date ce presupun continuarea săvârşirii acţiunilor infracţionale de către învinuit (bănuit) sunt: a) existenţa relaţiilor cu mediul criminal; b) acte de Anterior, vechiul Cod de procedură penală (art. 195', 1952) modificat şi completat prin Legea nr. 258-XIII din 3 noiembrie 1994 (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 19 din 22.12.1994) prevedea procedura controlului judecătoresc al mandatului de arestare emis de procuror, în urma căreia se verifica şi condiţia "dacă vinovăţia persoanei deţinute sub arest este confirmată prin probe". în acest caz instanţa de judecată nu era în drept să se pronunţe asupra

Partea generală

363

"chestiunii vinovăţiei persoanei arestate" (C. IilepBa, MccnedoeaHue doKa3amenbcmo oSeuHemiH tipu npoeepKe saKOHHoanu u oâocHoeaHHocmu apecma, în PoccMMCKafl IOCTHUHJI, N<>2, MocKBa, 1994, c. 45).

pregătire pentru săvârşirea unor infracţiuni; c) ameninţarea reală cu răfuiala faţă de victimă sau martori. Potrivit alin. (1) al art. 176 din CPP, m ăsurile preventive, de asemenea, pot fi aplicate de către instanţa de judecată pentru asigurarea executării sentinţei si în lipsa oricăror date care ar presupune eschivarea inculpatului de la executarea pedepsei. Astfel, instanţa de judecată aplică măsura preventivă în funcţie de gravitatea infracţiunii săvârşite, iar la pronunţarea sentinţei de condamnare - de gravitatea pedepsei stabilite. în afara condiţiilor generale menţionate mai sus, la aplicarea măsurilor preventive se cere întrunirea cumulativă şi a altor condiţii speciale. Astfel, potrivit alin. (2) al art. 176 din CPP, arestarea preventivă şi măsurile preventive de alternativă arestării se aplică numai în cazurile săvârşirii unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa privativă de libertate pe un termen mai mare de 2 ani, iar în cazul săvârşirii unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsă privativă de libertate pe un termen mai mic de 2 ani, ele se aplică numai dacă învinuitul, inculpatul a comis cel puţin una din acţiunile negative faţă de desfăşurarea procesului (de exemplu, sa ascuns; a săvârşit o altă infracţiune; a ameninţat martorii; a încălcat condiţiile unei măsuri preventive neprivative de libertate). Prin urmare, la aplicarea arest ării preventive, arestării la domiciliu, li-

berării provizorii sub control judiciar şi liberării provizorii pe cauţiune o importanţă deosebită o are încadrarea juridică a faptei imputate. Acest fapt se confirmă prin diferite acte procedurale: actul de începere a urmăririi penale, ordonanţa de aplicare a măsurii preventive, ordonanţa de punere sub învinuire, rechizitoriul, sentinţa de condamnare. Pentru aplicarea arestării la domiciliu, liberării provizorii sub control judiciar şi liberării provizorii pe cauţiune, legea procesuală penală (art. 188, 191, 192 din CPP) prevede şi alte condiţii speciale privind: a) gravitatea infracţiunii; b) vârsta şi starea sănătăţii bănuitului, învinuitului, inculpatului; c) antecedentele penale şi comportamentul postinfracţional al învinuitului (inculpatului). Pentru aplicarea măsurilor preventive neprivative de libertate, legea procesuală nu prevede anumite condiţii privind gravitatea infracţiunii, prin urmare, acestea pot fi aplicate atât în cazul infracţiunilor sancţionate cu pedepse nonprivative de libertate, cât şi în cazul săvârşirii infracţiunilor pedepsite cu închisoare. Suplimentar la condiţiile generale şi speciale menţionate, la soluţionarea chestiunii privind necesitatea aplicării măsurii preventive respective organul de urmărire penală (avându-se în vedere procurorul) şi instanţa de judecată

364

DREPT PROCESUAL PENAL

vor lua în consideraţie o serie de criterii complementare prevăzute de alin. (3) al art. 176 din CPP: 1)caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei incriminate; 2)persoana bănuitului, învinuitului, inculpatului; 3)vârsta şi starea sănătăţii lui; 4)ocupaţia lui; 5)situaţia familială şi prezenţa persoanelor întreţinute; 6)starea lui materială; 7)prezenţa unui loc permanent de trai; 8)alte circumstanţe esenţiale. Prin urmare, criteriile complementare sunt circumstanţe care determină oportunitatea aplicării sau neaplicării unei măsuri preventive faţă de cel învinuit (bănuit) sau inculpat. în cazul lipsei temeiurilor prevăzute în alin. (1) al art. 176 din CPP nu se admite aplicarea nici uneia din măsurile preventive, dar pentru asigurarea prezenţei bănuitului, învinuitului sau inculpatului în faţa organelor judiciare se ia obligaţia în scris de a se prezenta la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei şi de a le informa despre schimbarea domiciliului.

§4. Organele judiciare care pot lua măsurile preventive şi actele prin care se aplică aceste măsuri Potrivit art. 177 din CPP, referitor la aplicarea măsurii preventive procurorul care conduce sau efectuează urmărirea penală, din oficiu sau la demersul organului de urmărire penală, emite o ordonanţă motivată, iar instanţa de judecată adoptă o încheiere motivată, în care se indică infracţiunea de care este bănuită sau învinuită persoana, temeiul alegerii măsurii preventive respective, cu menţionarea datelor concrete care au determinat luarea acestei măsuri preventive. în ordonanţa procurorului sau, după caz, în încheierea instanţei de judecată se menţionează că învinuitului, inculpatului i s-au explicat consecinţele încălcării măsurii preventive aplicate. Această dispoziţie a legii este necesară la aplicarea oricărei măsuri preventive, cu excepţia arestării preventive. Arestarea preventivă, arestarea la domiciliu, liberarea provizorie a persoanelor pe cauţiune şi liberarea provizorie a persoanei sub control judiciar se aplică numai conform hotărârii instanţei de judecată emise, atât în baza demersului procurorului, cât şi din oficiu atunci când judecă cauza respectivă. Arestarea la domiciliu, liberarea provizorie pe cauţiune sau sub control judiciar se aplică

partea generală

365

de către instanţă ca alternativă a arestării preventive, în baza demersului organului de urmărire penală sau la cererea părţii apărării. în faza urmăririi penale procurorul aplică orice măsură preventivă neprivativă de libertate (cu excepţia: ridicării provizorii a permisului de conducere a mijloacelor de transport şi liberării provizorii sub control judiciar sau pe cauţiune) la demersul ofiţerului de urmărire penală, din oficiu sau în cazurile prevăzute de art. 179, 180 din CPP la cererea garanţilor. Judecătorul de instrucţie aplică orice măsură preventivă privativă de libertate sau alternativă acesteia prin încheiere la demersul reprezentantului organului de urmărire penală sau, după caz, a procurorului, precum şi a oricărei măsuri preventive neprivative de libertate în cazul când aplicarea arestării preventive sau arestării la domiciliu este inoportună în faza de urmărire penală. Instanţa de judecată, la examinarea cauzei în fond, aplică orice măsură preventivă prin încheiere la cererea părţilor sau din oficiu până la deliberare sau prin sentinţă de condamnare - până la rămânerea definitivă a acesteia. Instanţele de apel sau recurs soluţionează chestiunea măsurilor preventive prin decizie. Pe lângă chestiunile arătate la alin. (1) al art. 177 din CPP, ordonanţa procurorului şi încheierea instanţei de judecată trebuie să cuprindă şi menţiunile prevăzute de alin. (2) al art. 255 din CPP, precum şi datele de anchetă ale bănuitului, învinuitului sau inculpatului: ora, ziua, luna şi anul întocmirii; durata aplicării măsurii preventive. încheierea instanţei de judecată privind arestarea la domiciliu, liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune va include şi interdicţiile prevăzute de lege pentru aceste măsuri. în actele procedurale prin care se aplică măsura preventivă se va menţiona obligatoriu modul şi termenul de atac al acestor hotărâri în conformitate cu alin. (2) al art. 196, 311, 329 din CPP. Ordonanţa sau, după caz, încheierea instanţei de judecată se emite în mai multe exemplare atât pentru a fi trimise spre executare organelor respective, cât şi pentru a fi înmânate celui faţă de care se aplică măsura preventivă. Astfel, potrivit alin. (3) al art. 177 din CPP, copia de pe ordonan ţă sau de pe încheierea privind luarea măsurii preventive se înmânează neîntârziat persoanei faţă de care ea se aplică şi totodată i se

explică modul şi termenul de atac al acestor hotărâri în conformitate cu legea. Potrivit art. 307, 308 din CPP, la aplicarea arest ării preventive în faza de urmărire penală judecătorul de instrucţie întocmeşte şi un

mandat de arestare în baza încheierii pronunţate în şedinţa de judecată. Codul de procedură penală în vigoare nu conţine dispoziţii privind structura şi conţinutul mandatului de arestare, spre deosebire de Codul de proce-

366

DREPT PROCESUAL PENAI.

dură penală din 1961, care prevede expres asemenea chestiuni în alin. (7) al art. 78 dar mandatul de arestare, fiind un act de executare a măsurii arestării preventive, va cuprinde toate menţiunile încheierii privind arestarea preventivă prevăzute de art. 306 din CPP.

§5. înlocuirea, revocarea şi încetarea de drept a măsurilor preventive Măsurile preventive, fiind măsuri procesuale provizorii luate în funcţie de anumite împrejurări concrete legate de cauza penală şi de persoana făptuitorului, pot fi înlocuite una cu alta în funcţie de schimbarea temeiurilor ce au contribuit la luarea măsurii preventive iniţiale44. Potrivit alin. (1) al art. 195 din CPP, măsura preventivă poate fi înlocuită cu una mai aspră, dacă necesitatea acesteia este confirmată prin probe, sau cu una mai uşoară, dacă prin aplicarea ei se va asigura comportamentul respectiv al bănuitului, învinuitului, inculpatului, în scopul desfăşurării normale a procesului penal şi al asigurării executării sentinţei. Dacă în timpul urmăririi penale s-au administrat probe în legătură cu faptele inculpatului şi nu mai există pericolul că acesta să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea martorilor, inculpatul poate fi eliberat, înlocuindu-se măsura arestării preventive cu aceea a obligării de a nu părăsi localitatea45. Modificarea învinuirii atât în sensul atenuării, cât şi în sensul agravării ei, schimbarea stării sănătăţii sau situaţiei familiale ori încălcarea condiţiilor unei măsuri preventive neprivative de libertate luate anterior, ori pronunţarea sentinţei de condamnare la pedeapsa închisorii, când inculpatului anterior îi este aplicată o măsură preventivă neprivativă de libertate, sunt temeiuri de înlocuire a măsurilor preventive. înlocuirea măsurii preventive poate fi dispusă în faza urmăririi penale, de regulă, la cerere sau demers, iar în faza judecării cauzei şi din oficiu de către instanţa judecătorească. Procurorul poate dispune prin ordonanţă motivată numai înlocuirea unei măsuri preventive neprivative de libertate cu alta neprivativă de libertate (cu excepţia, liberării provizorii sub control judiciar sau pe cauţiune). Ofiţerul de urmărire penală, dacă constată necesitatea înlocuirii unei măsuri preventive, înaintează demers motivat procurorului.

[.Partea ge n er a l ă

367

t *'*_______________________________________

Potrivit alin. (3) al art. 195 din CPP, măsura preventivă sub formă de arestare preventivă, arestarea la domiciliu, liberarea provizorie sub control ■ judiciar şi liberarea provizorie pe cauţ iune poate fi înlocuită sau revocată de judecătorul de instrucţie sau, după caz, de instanţa de judecată. Conform alin. (2) al art. 195 din CPP, măsura preventivă se revocă de către organul care a dispus-o în cazul când au dispărut temeiurile pentru aplicarea acesteia.

Revocarea măsurii preventive presupune desfiinţarea tuturor obligaţiilor impuse anterior în cadrul unei măsuri (cu excepţia, liberării provizorii sub control judiciar sau pe cauţiune, când se revine la starea de arestare preventivă). De regulă, oportunitatea înlocuirii sau revocării măsurii preventive este decisă la latitudinea procurorului, judecătorului de instrucţie sau, după caz, instanţei de judecată, care apreciază faptul dispariţiei temeiurilor pentru menţinerea măsurii preventive în continuare. Dar în privinţa măsurilor privative de libertate revocarea trebuie interpretată mult mai categoric46 - prin prisma dispoziţiilor constituţionale (alin. (6) al art. 25 din Constituţie care prevede că "eliberarea celui reţinut sau arestat este obligatorie dacă motivele reţinerii sau arestării au dispărut")- O soluţie similară revocării este anularea măsurii preventive dispusă în urma soluţionării recursului de către judecătorul de instrucţie sau, după caz, de către instanţa de judecată, unde se constată lipsa temeiurilor legale de aplicare a măsurii preventive, precum şi faptul dispariţiei temeiurilor pentru menţinerea măsurii în continuare. După consecinţele juridice, anularea şi revocarea măsurii preventive sunt identice, deosebirea fiind nu prin efecte, dar prin procedura după care se dispune. Revocarea măsurii preventive se dispune prin încheiere de către jude-• cătorul de instrucţie sau, după caz, de instanţa judecătorească, care nu sunt susceptibile de a fi atacate47. Instanţa de judecată dispune revocarea măsurii preventive prin sentinţă la soluţionarea cauzei în prima instanţă, precum şi prin decizie la soluţionarea apelului potrivit art. 416 din CPP sau recursului pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul, conform art. 450 din CPP. Potrivit alin. (4) al art. 195 din CPP, încheierea, dispozitivul sentinţei sau decizia de înlocuire ori de revocare a arestării preventive se execută imediat, învinuitul sau inculpatul arestat fiind eliberat din sala şedinţei de judecată, iar co-

44 45

Ion Neagu, Drept procesual penai. Partea generală, op. cit., p. 316. George Antoniu, Nicolae Volonciu, Practica judiciară penală, voJ. IV, Procedura penală, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1993, p. 147.

46 47

Nicolae Volonciu, op. cit., p. 408. Gheorghiţă Mateuţ, Arestarea preventivă. Revocarea măsurii. Temei juridic. Starea sănă tăţii inculpaţilor, în Dreptul, nr. 2, 1996, p. 99.

368

DREPT PROCESUAL PENAI.

piile acestor hotărâri se înmânează imediat apărătorului sau reprezentantului persoanei arestate şi administraţiei locului de deţinere pentru a fi executate. Revocarea măsurii preventive nu se poate dispune decât pe o durată nedeterminată, având în acest sens caracter definitiv, deşi este posibilă aplicarea din nou a măsurii procesuale date dacă sunt temeiuri legale. Spre deosebire de revocarea măsurilor de prevenţie, care este un act procesual a cărui oportunitate o apreciază organele judiciare, încetarea de drept a măsurilor de prevenţie este un obstacol legal împotriva menţinerii acestor măsuri4'1. Cazurile de încetare de drept a măsurilor preventive obligă organele competente să dispună desfiinţarea măsurii sau restricţiile impuse prin orice măsură preventivă care îşi pierd efectul fără decizia expresă de revocare. Potrivit alin. (5) al art. 195 din CPP, măsura preventivă încetează de drept: 1)la expirarea termenelor prevăzute de lege ori stabilite de organul de urmărire penală (avându-se în vedere de către procuror) sau instanţă dacă nu a fost prelungită în conformitate cu legea; 2)în caz de scoatere a persoanei de sub urmărire penală, de încetare a procesului penal sau de achitare a persoanei; 3)în caz de punere în executare a sentinţei de condamnare. Pe lângă situaţia arătată la alin. (6) al art. 195 din CPP, măsura preventivă privativă de libertate încetează de drept şi în cazul adoptării sentinţei de condamnare cu aplicarea pedepsei neprivative de libertate. Astfel, expirarea termenelor de 10 zile de arestare preventivă sau a oricărei măsuri preventive aplicate bănuitului conform alin. (5) al art. 307 din CPP sau alin. (2) al art. 63 din CPP, de 30 de zile de arestare a învinuitului, alin. (2) al art. 186 din CPP, sau de 6 luni, de 12 luni ori de 4 luni de prelungire a arestării preventive a învinuitului, alin. (3), (4) ale art. 186 din CPP, de 30 de zile de obligare de a nu părăsi localitatea sau ţara de către învinuit, alin. (3) al art. 178 din CPP sunt temeiuri de încetare de drept a acestor măsuri. Prin urmare, încetarea de drept pentru temeiul expirării termenelor prevăzute de lege ori stabilite de organele judiciare intervine numai în cazul măsurilor preventive care se aplică pentru o anumită durată (arestarea preventivă, arestarea la domiciliu, obligarea de a nu părăsi localitatea sau ţara). Când organul judiciar dispune luarea măsurii preventive pe un termen mai mic decât termenul maxim prevăzut de lege şi acest

partea generală

369

termen fixat de organul judiciar s-a scurs, se poate spune că măsura de prevenţie a încetat de drept,

deoarece a expirat termenul stabilit de organul judiciar49. în cazul expirării termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organele judiciare, administraţia locului de reţinere sau de deţinere este obligată să elibereze imediat persoana reţinută sau arestată, alin. (7) al art. 195 din CPP. Când procurorul dispune scoaterea persoanei de sub urmărire penală ori încetarea urmăririi penale, iar instanţa de judecată adoptă soluţia achitării persoanei sau după caz încetarea procesului penal, menţinerea oricărei măsuri •procesuale de constrângere este inadmisibilă datorită faptului că cel acuzat a fost reabilitat sau, după caz, absolvit de răspundere penală. Astfel, potrivit art. 284, 285 din CPP, în faza urmăririi penale, procurorul prin ordonanţă adoptă soluţiile în care trebuie să menţioneze şi faptul încetării de drept a măsurii preventive, şi instanţa de judecată, prin sentinţa de încetare conform art. 391 din CPP ori sentinţa de achitare conform art. 390 din CPP, se pronunţă şi asupra măsurilor preventive50. Măsurile preventive se aplică până la intrarea în vigoare a sentinţei de condamnare şi o dată cu punerea în executare a Ion Neagu, Drept procesual penal, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1988, p. 311.

hotărârii respective scopul măsurilor preventive este realizat şi încetarea de drept operează prin menţiunea specială în dispozitivul sentinţei. Indiferent de categoria de pedeapsă penală stabilită prin sentinţă sau felul sentinţei de condamnare, menţinerea măsurii preventive după punerea în executare a hotărârii, adică până la executarea pedepsei este contrară legii. Dacă sentinţa de condamnare privind pedeapsa închisorii se pune în executare prin detenţia condamnatului şi epuizarea măsurii arestării preventive este evidentă, în cazurile de punere în executare a sentinţei de condamnare cu stabilirea pedepsei neprivative de libertate (de exemplu, a amenzii) măsura preventivă neprivativă de libertate urmează a fi desfiinţată din momentul rămânerii definitive a sentinţei în conformitate cu alin. (2) al art. 466 din CPP, dar nu după executarea pedepsei. Măsura privativă de libertate încetează de drept şi în alte cazuri analogice: 1.condamnarea cu stabilirea pedepsei şi cu liberarea de executare, pct. 2) din alin. (3) al art. 389 din CPP; 2.condamnarea fără stabilirea pedepsei, cu liberarea de răspundere penală, pct. 3) din alin. (3) al art. 389 din CPP; 3.condamnarea la închisoare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, alin. (2) al art. 389 din CPP.

* Ion Neagu, Drept procesual penal. Partea generală, op. cit., p. 318. !" în dispoziţiile alin. (6) al art. 285 şi pct. 3) al art. 396 din CPP este stipulat termenul "revocare", care trebuie înţeles în sensul alin. (5) al art. 195 din CPP ca "încetare de drept". 4

370

DREPT PROCESUAL PENAL

în asemenea cazuri, precum şi în cazurile prevăzute de art. 398 din CPP, inculpatul arestat se eliberează imediat din sala şedinţei de judecată. în cazul scoaterii persoanei de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, procurorul este obligat să trimită imediat copiile de pe ordonanţele respective administraţiei locului de deţinere a persoanei arestate preventiv pentru executare. Dispoziţia de eliberare a persoanei arestate menţionate în ordonanţa de scoatere de sub urmărire sau de încetare a urmăririi penale este obligatorie pentru administraţia locului de detenţie şi nu este ne-*' cesară confirmarea acesteia de către judecătorul de instrucţie51. în cazul achitării persoanei, al încetării procesului penal şi în alte cazuri de încetare a măsurii preventive privative de libertate copiile acestor hotărâri (sentinţe sau decizii) se trimit imediat spre executare administraţiei locului de detenţie, chiar dacă aceste hotărâri, potrivit legii, nu sunt definitive.

§6. Atacarea hotărârilor privind măsurile preventive Legislaţia procesuală penală mai veche a Republicii Moldova nu prevedea posibilitatea atacării exprese a hotărârilor privind măsurile preventive, decât în ordine generală prin procedura plângerii împotriva actelor organului de cercetare penală, anchetatorului penal şi procurorului în conformitate cu art. 193195 din Codul de procedură penală din 1961. Asemenea plângeri se examinau de către procuror sau după caz de procurorul ierarhic superior. O dată cu adoptarea la 29 iulie 1994 a Constituţiei Republicii Moldova s-a introdus elementul controlului judecătoresc asupra aplicării măsurii arestării preventive în faza urmăririi penale. Astfel, în alin. (4) al art. 25 din Constituţie se prevedea că "Asupra legalităţii mandatului, arestatul se poate plânge judecătorului, care este obligat să se pronunţe prin hotărâre motivată" în acest sens, prin Legea din 3 noiembrie 1994 s-a reglementat controlul judiciar al legalităţii mandatului de arestare eliberat pe un termen de cel mult 30 de zile52. Prelungirea arestării preventive de către procurorul raional până la 2 luni de către locţii-

Potrivit alin. (8) al art. 195 din CPP, se prevede c ă judecătorul de instrucţie trimite copiile hotărârilor de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, dar potrivit legii procesual penale judecătorul de instrucţie nu este

Partea generală

371

torul Procurorului General până la 5 luni, de către Procurorul General până la 6 luni şi de către Parlament până la 12 luni nu era supusă nici unui control53. Aderarea Republicii Moldova, la 12 septembrie 1997, la Conven ţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale a impus garantarea libertăţii individuale în procesul penal în conformitate cu prevederile acestei convenţii. Ca urmare, prin Legea din 27.02.1998, se modifică şi se completează Codul de procedură penală cu dispoziţia "arestarea preventivă se face în baza mandatului" de arestare emis de judecător sau în baza deciziei tribunalului54. Prin aceeaşi Lege din 27.02.1998 se introduce art. 72/2 CPP ce prevedea controlul legalităţii sau refuzului de a aplica măsura preventivă sub formă de arest de către tribunale, care examinau materialele în complet din trei judecători, în termen de cel mult cinci zile de la primirea lor55. Recursul împotriva mandatului de arestare sau împotriva încheierii privind refuzul aplicării măsurii preventive sub formă de arest se înainta în termen de trei zile. Revocarea sau schimbarea măsurii arestării preventive în faza urmăririi penale şi fixarea, schimbarea sau revocarea măsurii preventive în faza judecării cauzei nu era supusă atacării, deşi în practică asemenea hotărâri au fost atacate cu recurs, care era respins de unele instanţe de judecată ca inadmisibil (neprevăzut de lege) sau era admis spre examinare, invocându-se dispoziţiile art. 5, parag. 4 al CEDO, care prevede că "orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru acesta să statuteze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală". în problema dată s-a pronunţat Curtea Constituţională, care prin Hotărârea nr. 7 din 13.02.2001 declară "neconstituţionale prevederile art. 82 şi art. 223 din CPP în partea în care, potrivit sensului atribuit de practica judiciară, nu oferă persoanelor interesate dreptul de a ataca cu recurs încheierile privind fixarea sau schimbarea măsurii preventive sub formă de arest"56. Prin urmare, până la adoptarea noului Cod de procedură penală au existat reglementări privind atacarea actelor prin care se aplică, se schimbă sau se revocă numai măsura arestării preventive.

abilitat să adopte asemenea soluţii în faza urmăririi penale. Judecătorul de instrucţie verifică legalitatea şi temeinicia acestor hotărâri adoptate de procuror, dar legea obligă să fie trimise imediat asemenea hotărâri spre executare. Monitorul Oficial al

Republicii Moldova, nr. 19, 1994, art. 204.

55

5J 55

56

Dumitru Roman, Controlul judecătoresc şi asigurarea libertăţii individuale tnjaza urmăririi penale, Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova, voi. I, Chişinău, 2001, p. 445-446. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 38-39, 1998, art. 276. Art. 78/2 CPP modificat prin Legea din 16.07.1998, Monitorul Oficial al Republicii Mol dova, nr. 69, 1998, art. 462. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 19-20, 2001, art. 6.

372

DREPT PROCESUAL PENAL

Noul Cod de procedură penală prevede posibilitatea atacării hotărârilor privind măsurile preventive atât prin dispoziţii generale (art. 196), cât şi prin dispoziţii speciale (alin. (6) al art. 181; alin. (4) al art. 185; alin. (10) al art. 186; alin. (2) al art. 194; art. 311; alin. (2) al art. 329). Astfel potrivit alin. (1) al art. 196 din CPP, ordonanţa procurorului cu privire la aplicarea, prelungirea sau înlocuirea măsurii preventive poate fi atacată cu plângere judecătorului de instrucţie de către bănuit, învinuit, apărătorul ori reprezentantul său legal57. Având în vedere faptul că procurorul este abilitat să aplice numai anumite măsuri preventive neprivative de libertate, de regulă, se face plângere numai împotriva ordonanţei privind aplicarea şi prelungirea măsurii obligatorii de nepărăsire a localităţii sau de nepărăsire a ţării. Legea procesuală penală nu prevede expres termenul şi procedura examinării plângerii împotriva ordonanţei procurorului privind măsurile preventive, dar sunt aplicabile dispoziţiile art. 298, 299 din CPP privind termenul de examinare a acestor plângeri, precum şi dispoziţiile alin. (4) şi (5) ale art. 313 din CPP privind procedura examinării şi hotărârile pronunţate58. Potrivit alin. (2) al art. 196 din CPP, hotărârea judecătorului de instrucţie sau a instanţei cu privire la aplicarea, prelungirea sau înlocuirea măsurii preventive poate fi atacată cu recurs în instanţa ierarhic superioară. Pe lângă hotărârile menţionate la alin. (2) al art. 196 din CPP, care sunt dispoziţii generale, legea procesuală penală prevede şi dispoziţii speciale privind atacarea hotărârilor judecătorului de instrucţie în faza urmăririi penale. Astfel, conform art. 311 din CPP, pot fi atacate cu recurs încheierile judecătorului de instrucţie privind aplicarea sau neaplicarea arestării, privind prelungirea sau refuzul de a prelungi durata ei sau privind liberarea provizorie sau refuzul liberării provizorii. Recursul împotriva încheierii judecătorului de instrucţie privind aplicarea sau neaplicarea arestării preventive sau a arestării la domiciliu, privind prelungirea sau refuzul de a prelungi durata ei, privind liberarea provizorie sau refuzul liberării provizorii se depune de către procuror, bănuit, învinuit, apărătorul sau reprezentantul său legal în instanţa ierarhic superioară, direct sau prin intermediul instanţei judecătoreşti care a adoptat încheierea ori prin

Printr-o interpretare logică "per a contraria" a alin. (1) al art. 196 din CPP, conchidem

P a r t e a general ă

373

că nu sunt susceptibile de a fi atacate cu plângere următoarele hotărâri emise de către procuror privind măsurile preventive: 1) refuzul de a aplica sau a înlocui o măsură preventivă; 2) revocarea sau refuzul revocării unei măsuri preventive. In detaliu a se vedea procedura controlului judiciar al procedurii prejudiciare.

intermediul administraţiei locului de deţinere în termen de 3 zile de la data adoptării încheierii59, alin. (1) al art. 311 din CPP. Administraţia locului de detenţie, primind recursul, este obligată să-1 înregistreze şi imediat să-1 expedieze conform competenţei, aducând faptul la cunoştinţa procurorului. Instanţa de recurs, primind recursul, solicită de la procuror materialele ce confirmă necesitatea aplicării măsurii preventive respective sau a prelungirii duratei ei, alin. (3) al art. 311 din CPP. Procurorul este obligat să prezinte în instanţa judecătorească materialele respective în decurs de 24 de ore din momentul primirii de la administraţia locului de deţinere a bănuitului, învinuitului a informaţiei despre recursul înaintat sau din momentul solicitării instanţei de a i se prezenta materialele ce confirmă necesitatea aplicării măsurii respective sau a prelungirii duratei ei, alin. (4) al art. 311 din CPP. Dispoziţiile art. 311 din CPP privind termenul şi modul de depunere a recursului sunt aplicabile şi în cazurile de aplicare a măsurilor neprivative de libertate (de exemplu, a ridicării provizorii a permisului de conducere a mijloacelor de transport). Pornind de la faptul că, potrivit alin. (2) al art. 193 din CPP, în cazul revocării liberării provizorii, persoana este supusă arestării preventive, conchidem că şi asemenea încheieri sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs în condiţiile art. 311 din

CPP. Nu sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs încheierile judecătorului de instrucţie privind: a)revocarea sau refuzul revocării arestării preventive ori a arestării la domiciliu, precum şi refuzul înlocuirii acestor măsuri; b)ridicării controlului judiciar conform alin. (5) al art. 191 din CPP; c)soluţionarea plângerilor împotriva ordonanţei procurorului privind aplicarea, prelungirea sau înlocuirea măsurilor preventive în condiţiile alin. (4), (5) ale art. 299, 313 din CPP. Deciziile Curţilor de Apel adoptate conform alin. (5) al art. 312 din CPP cu ocazia examinării recursului împotriva încheierilor judecătorului de instrucţie prin care s-au dispus soluţiile: a) anularea măsurii preventive; b) anularea prelungirii duratei acestora; c) aplicarea arestării preventive sau aplicarea unei alte măsuri, sau cu prelungirea duratei acesteia pot fi atacate cu recurs în anulare la Curtea Supremă de Justiţie numai dacă sunt contrare legii potrivit alin. (2) al art. 453 din CPP. Având în vedere faptul că judecătorii de instrucţie activează în cadrul judecătoriilor, recursul împotriva încheierilor privind măsurile preventive se examinează de către Curţile de Apel.

374

DREPT PROCESUAL PENAL

în faza judecării cauzei instanţa de judecată soluţionează toate chestiunile privind măsurile preventive, dar cu recurs separat pot fi atacate, potrivit alin. (2) al art. 329 din CPP, numai încheierea privind aplicarea arestării preventive sau înlocuirii unei măsuri preventive neprivative de libertate cu arestarea preventivă celelalte hotărâri ale instanţei de judecată privind aplicarea, înlocuirea, revocarea sau refuzul aplicării, înlocuirii ori refuzul revocării, precum şi alte hotărâri pot fi atacate cu apel sau recurs numai o dată cu sentinţa, potrivit art. 400,437 din CPP.

§7. Caracteristica generală a măsurilor preventive 7.1. Obligarea de a nu părăsi localitatea sau obligarea de a nu părăsi ţara Potrivit alin. (1) al art. 178 din CPP, obligarea de a nu părăsi localitatea constă în îndatorirea impusă în scris bănuitului, învinuitului, inculpatului de către procuror sau, după caz, de instanţa de judecată de a se afla la dispoziţia organului de urmărire penală sau a instanţei, de a nu părăsi localitatea, în care domiciliază permanent sau temporar, fără încuviinţarea procurorului sau a instanţei, de a nu se ascunde de procuror sau instanţă, de a nu împiedica urmărirea penală şi judecarea cauzei, de a se prezenta la citarea organului de urmărire penală şi a instanţei de judecată şi de a le comunica acestora despre schimbarea domiciliului. Obligarea de a nu părăsi localitatea este o măsură preventivă de influenţă psihologică bazată pe încrederea că bănuitul, învinuitul sau inculpatul va respecta interdicţiile şi obligaţiile impuse de această măsură. Acţiunea psihologică asupra conştiinţei bănuitului (învinuitului) constă în preîntâmpinarea persoanei că i se va aplica o altă măsură, mai aspră, în cazul nerespectării obligaţiilor luate. în conţinutul legii prin noţiunea de "localitate" se înţelege în sens larg atât oraşul (municipiul), cât şi raionul. Cu acordul procurorului sau al instanţei de judecată persoana poate părăsi localitatea pentru un anumit termen în caz de necesitate motivată. Nu constituie încălcarea acestei obligaţii părăsirea temporară a localităţii în cazul unor calamităţi naturale, al decesului rudelor apropiate şi alte cazuri ecepţionale60.

garteagenerală

375

, Nu va constitui încălcarea acestei obligaţii părăsirea localităţii fără scopul de a se sustrage de la urmărirea penală sau judecată, având legătură permanenţă cu domiciliul sau reşedinţa, fapt ce-i permite prezentarea la orice citaţie61. Prin urmare, constituie încălcare a acestei măsuri neprezentarea învinuitului la citaţie, dar nu faptul că a fost văzut în altă localitate. Obligarea de a nu părăsi localitatea nu se aplică faţă de militari în termen, fiindcă din obligaţiile serviciului militar rezultă nepărăsirea unităţii militare. Nu se aplică această măsură unor categorii de persoane în legătură cu specificul muncii prestate, care implică părăsirea localităţii şi chiar a ţării (membrii echipajelor aeriene, maritime şi ai garniturilor de tren, conducătorilor auto), fiindcă această măsură s-ar echivala cu interdicţia de a munci62. în cazul când aplicarea obligării de a nu părăsi localitatea nu este raţională, se poate dispune obligarea de a nu părăsi ţara, care este o măsură mai blândă în comparaţie cu prima şi mai eficientă datorită faptului că o copie a ordonanţei sau încheierii de aplicare a acestei măsuri se trimite organelor de frontieră pentru executare şi ridicarea provizorie a paşaportului conform alin. (4) al art. 178 din CPP. Obligarea de a nu părăsi ţara include, pe lângă interdicţia de a trece frontiera de stat, şi obligaţiile prevăzute la alin. (f) al art. 178 din CPP: a) de a se prezenta la citarea organului de urmărire penală şi a instanţei de judecată; b) de a comunica despre schimbarea domiciliului; c) de a nu împiedica urmărirea penală; d) de a nu se ascunde de organele de urmărire penală sau instanţa de judecată. Obligarea de a nu părăsi ţara poate fi aplicată atât cetăţenilor Republicii Moldova, cât şi cetăţenilor străini sau apatrizilor. Dacă în timpul obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara bănuitul, învinuitul sau inculpatul săvârşeşte o nouă infracţiune, se consideră o încălcare a măsurii preventive, având în vedere scopul general prevăzut de alin. (1) al art. 176 din CPP. La aplicarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara de la bănuit, învinuit sau inculpat se ia în formă scrisă angajamentul de a respecta obligaţiile prevăzute de alin. (1) şi (2) ale art. 178 din CPP. Totodată, persoanei faţă de care se aplică această măsură i se înmânează în copie ordonanţa sau încheierea, explicându-i consecinţele nerespectării acestor obligaţii. în scopul realizării eficiente a măsurilor obligării de a nu

părăsi localitatea, o copie a ordonanţei sau încheierii se trimite KoMMenmapuu K yzonoeHo-npou,eccyanwoMy Kodency MondaecKoit CCP, Kapxa MonflOBeHSCK3, KniUMHeB, 1966, c. 90.

organelor de poliţie în a cărei rază te61

3. 3. 3nHaTynMH, YionoeHO-nponeccyanbHoe npuHyxdeHue u ezo 3$$eKmueHOcmi>, Ka3aHb, 1981.C. 69.

62

H R. IleTpyxHH, HenpuKOCHoeeHHOcmb nuiHocmu u npuuyxdeHue a yzonoenoM npou,ecce, HayKa, MocKBa, 1989, c. 229.

376

_________________________________D R E P T PROCESUAL PENAL

ritorială locuieşte învinuitul (bănuitul) sau inculpatul şi organelor de frontieră, fiindcă această măsură presupune, de asemenea, interdicţia de a părăsi ţara. Copia actului de aplicare a măsurii obligării de a nu părăsi ţara se trimite numai organelor de frontieră. Ridicarea provizorie a paşaportului de către organele de frontieră se va face dacă învinuitul, inculpatul va încerca să treacă frontiera de stat. Obligarea de a nu părăsi localitatea sau ţara se aplică pentru învinuit în faza de urmărire penală pe o durată de 30 de zile, care, după caz, poate fi prelungită motivat de către procuror. Fiecare prelungire nu poate depăşi 30 de zile, alin. (3) al art. 178 din CPP. Orice prelungire se dispune de către procuror prin ordonanţă, care este anunţată învinuitului şi trimisă organelor respective pentru executare. Faţă de bănuit măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara poate fi aplicată numai pentru o durată de cel mult 10 zile, pornind de la dispoziţiile art. 63 din CPP. Faţă de inculpat măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara se aplică pentru o durată nedeterminată - până la rămânerea definitivă a sentinţei de condamnare la o pedeapsă neprivativă de libertate.

7.2. Garanţia personală Potrivit art. 179 din CPP, garan ţia personală constă în angajamentul în scris pe care persoane demne de încredere şi-1 iau în sensul că, prin autoritatea lor şi suma bănească depusă, garantează comportamentul respectiv al bănuitului, învinuitului, inculpatului, inclusiv respectarea ordinii publice şi prezentarea lui când va fi citat de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată, precum şi îndeplinirea altor obligaţii procesuale. Numărul garanţilor nu poate fi mai mic de 2 şi mai mare de 5. Garanţia personală este o măsură preventivă de influenţă psihologică din partea garanţilor asupra bănuitului, învinuitului sau inculpatului că aceasta va respecta următoarele obligaţii: 1)nu se va sustrage de la urmărirea penală sau judecată; 2)se va prezenta la orice citaţie; 3)nu va împiedica aflarea adevărului; 4)va comunica despre schimbarea domiciliului; 5)va respecta ordinea publică (nu va săvârşi contravenţii sau alte infracţiuni). Garanţia se bazează atât pe încrederea garanţilor faţă de cel învinuit (bănuit), cât şi a procurorului sau a instanţei faţă de

Partea generală

garanţi şi cel acuzat.

377

Deşi legea prevede că această măsură preventivă constă în garanţia personală bazată pe autoritatea garanţilor în faţa procurorului şi a instanţei, ea este de natură juridică mixtă, fiind completată şi cu garanţia reală, adică cu suma bănească respectivă depusă la aplicarea acestei măsuri. Astfel, la pre zentarea în scris a garanţiei, fiecare garant concomitent depune la contul de depozit al procuraturii sau al instanţei de judecată o sumă bănească de la 50 la 300 unităţi convenţionale, alin. (3) al art. 179 din CPP. Garanţii trebuie să fie persoane demne de încredere, adică să fie persoane cunoscute, cu o reputaţie ireproşabilă şi cu capacităţi reale de a influenţa pozitiv asupra celui bănuit (învinuit) sau inculpat. La aplicarea garanţiei personale procurorul sau, după caz, instanţa de judecată verifică credibilitatea garanţilor. Legăturile de rudenie între garanţi şi învinuit nu au importanţă primordială, dar acest fapt poate fi luat în consideraţie la stabilirea credibilităţii garanţilor63. Credibilitatea garanţilor poate fi verificată prin efectuarea unor acţiuni procesuale sau acţiuni de investigaţie operativă sau în urma prezentării unor documente de către garanţi. Garanţia personală nu se va aplica dacă garanţii urmăresc scopul sustragerii învinuitului de la urmărirea penală sau judecată sau există date care confirmă că cel acuzat va împiedica aflarea adevărului ori va săvârşi alte infracţiuni.

Conform alin. (2) al art. 179 din CPP, garanţia personală se admite doar la cererea în scris a garanţilor şi cu acordul persoanei în privinţa căreia se dă garanţia. Garanţia personală poate fi aplicată din iniţiativa învinuitului, apărătorului, rudelor apropiate sau a garanţilor. Cererea de acordare a garanţiei personale se îndeplineşte de fiecare garant aparte şi trebuie să cuprindă următoarele menţiuni: 1)locul şi data întocmirii; 2)numele, prenumele, locul de muncă, domiciliul şi alte date ce caracterizează garantul; 3)faptul că garantează prezentarea la citaţie a bănuitului, învinuitului, inculpatului (numele, prenumele, data, anul naşterii, domiciliul, locul de muncă) la organele de urmărire penală sau la instanţa de judecată, precum şi respectarea altor obligaţii. La cererea de acordare a garan ţiei se anexează copia actului de identitate a garantului, precum şi a altor documente. Legea procesuală penală nu prevede expres durata aplicării garanţiei personale, prezumându-se că aceasta se dispune până la rămânerea definitivă a sentinţei, dar garanţii pot cere limitarea duratei la un anumit termen. 63

KoMMewnapuu K YYLK MCCP, op. cit., p. 90.

378 ______________________________________________DREPT PROCESUAL PENAL

Potrivit alin. (1) al art. 181 din CPP garanţia personală se dispune de către procurorul care conduce sau efectuează urmărirea penală prin ordonanţă, iar de către instanţa de judecată - prin încheiere. Garanţia personală poate fi aplicată faţă de învinuit (inculpat), indiferent de starea libertăţii în care se află. Astfel, această măsură poate fi aplicată atât cu ocazia soluţionării chestiunii privind luarea unei măsuri preventive faţă de cel acuzat, care se află la libertate, cât şi în cazul soluţionării problemei prelungirii sau înlocuirii arestării preventive. în cazul când s-a înaintat un demers privind necesitatea arestării învinuitului (bănuitului) sau când acesta se află în stare de arest preventiv, chestiunea aplicării garanţiei personale se soluţionează de către judecătorul de instrucţie. în privinţa inculpatului, indiferent de starea de libertate, măsura garanţiei se dispune de către instanţa de judecată prin încheiere sau, după caz, prin sentinţă. Conform alin. (2) al art. 181 din CPP, procurorul sau instanţa, stabilind că garantul este demn de încredere şi bănuitului, învinuitului, inculpatului îi poate fi aplicată garanţia personală, decide aplicarea unei asemenea măsuri preventive, făcându-i cunoscute garantului esenţa cauzei şi obligaţiile lui. După aceasta, garantul susţine solicitarea sa sau o retrage, fapt consemnat în procesulverbal. Totodată în procesul-verbal se menţionează faptul că învinuitul (inculpatul) este de acord să i se aplice această măsură, precum şi faptul că a luat cunoştinţă de consecinţele nerespectării obligaţiilor procesuale ce rezultă din această măsură. Prin urmare, procesul verbal trebuie semnat şi de către învinuit (inculpat). La soluţionarea cererii de acordare a garanţiei de către procuror sau de instanţa de judecată se stabileşte suma care trebuie depusă de fiecare garant. După prezentarea dovezii de către garanţi a sumei depuse, procurorul sau instanţa întocmesc ordonanţa sau încheierea de aplicare a acestei măsuri, înmânând în copie învinuitului (inculpatului) actul respectiv. Potrivit alin. (3) al art. 181 din CPP, garantul este în drept, în orice moment al procesului penal, să renunţe la garanţia asumată. în cazul în care renunţarea la garanţia asumată a parvenit în temeiul înaintării unei învinuiri noi, al apariţiei unor circumstanţe despre care garantul nu a ştiut sau nu a putut şti la momentul asumării garanţiei, imposibilităţii garantului de a asigura mai departe comportamentul respectiv al învinuitului, inculpatului din cauza plecării în altă localitate sau trecerii în altă organizaţie a

Partea generală

379

învinuitului, inculpatului, suma depozitată pentru asigurarea garanţiei se restituie garantului de către organul care a dispus garanţia. Garantul poate primi suma depozitată în scopul asigurării garanţiei şi în cazul dacă procurorul sau instanţa de judecată a schimbat măsura preventivă

din motive care nu sunt legate de comportamentul învinuitului, inculpatului sau dacă au revocat măsura preventivă. Suma depozitată se restituie şi în alte cazuri (de exemplu, la expirarea termenului garanţiei, dacă garanţii şi-au asumat garanţia pentru o anumită durată; în cazul încetării de drept a măsurilor preventive, în cazul decesului unui garant). Renunţarea la garanţie trebuie făcută în formă scrisă, înştiinţând organul ce desfăşoară procesul penal pentru înlocuirea sau revocarea măsurii preventive, în cazul garanţiei personale, dacă un garant renunţă, procurorul sau instanţa de judecată dispune înlocuirea sau revocarea acestei măsuri, anunţând garantul care n-a renunţat la garanţie, precum şi învinuitul (inculpatul). La cerere garanţii pot fi înlocuiţi cu alte persoane garant şi cu acordul învinuitului (inculpatului). Renunţarea la garanţia asumată în baza altor motive decât cele arătate în alin. (3) al art. 181 din CPP poate fi admisă de către procuror sau instanţă dacă sunt recunoscute întemeiate. Renunţarea la garanţie trebuie să fie motivată şi făcută înainte de survenirea consecinţelor ce constituie încălcări ale măsurilor preventive. Conform alin. (5) art. 181 din CPP, suma depusă de garant în asigurarea garanţiei trece în contul statului, în baza hotărârii

instanţei, în cazul în care garantul: 1)nu a asigurat obligaţia sa pentru un comportament respectiv al bănuitului, învinuitului, inculpatului; 2)a renunţat nemotivat la garanţia asumată. Trecerea în contul statului a sumelor depuse de garanţi se dispune în faza urmăririi penale de către judecătorul de instrucţie în baza demersului procurorului. Hotărârea cu privire la trecerea în contul statului a sumei depozitate în asigurarea garanţiei poate fi atacată cu recurs în instanţa ierarhic superioară, alin. (6) al art. 181 din CPP. încheierea judecătorului de instrucţie privind trecerea în contul statului a sumei depozitate ca garanţie poate fi atacată cu recurs în termen de 3 zile, potrivit art. 302, 312 din CPP, care se aplică corespunzător. în faza judecării cauzei chestiunea trecerii în contul statului a sumelor depuse de către garanţi se soluţionează din oficiu de către instanţa de judecată prin încheiere, care poate fi atacată cu recurs o dată cu sentinţa, conform alin. (5) al art. 201 din CPP, care se aplică prin analogie. Recursul împotriva acestei încheieri este exercitat conform art. 437-449 din CPP.

380 _____________________________________________DREPT PROCESUAL PENAI.

7.3. Garanţia unei organizaţii Garanţia unei organizaţii constă în angajamentul în scris al unei persoane juridice demne de încredere care şi-1 ia în sensul că, prin autoritatea sa şi suma bănească depusă, garantează comportamentul respectiv al bănuitului, învinuitului, inculpatului, inclusiv respectarea ordinii publice, prezentarea lui când va fi citat de organul de urmărire penală sau instanţei de judecată, precum şi îndeplinirea altor obligaţii procesuale; alin. (1) al art. 180 din CPP. în calitate de garant în cadrul acestei măsuri pot fi organizaţiile de stat, neguvernamentale, comerciale sau de altă natură unde, de regulă, activează bănuitul, învinuitul sau inculpatul. Garanţia unei organizaţii se aplică în aceleaşi condiţii, ca şi garanţia personală, adică numai la demersul organizaţiei şi cu acordul celui acuzat. Demersul de acordare a garanţiei va cuprinde următoarele menţiuni: 1)denumirea şi adresa juridică a organizaţiei; 2)faptul că garantează prezentarea la citaţie şi respectarea altor obligaţii de către bănuit, învinuit sau inculpat (numele, prenumele, data, anul naşterii, domiciliul, locul de muncă), precum şi durata asumării acestei garanţii. în cazul când termenul luării acestei garanţii nu este indicat, se prezumă până la intrarea în vigoare a sentinţei. Demersul se semnează de către conducătorul acestei organizaţii. Potrivit alin. (2) al art. 180 din CPP, asumându-şi o asemenea garanţie, persoana juridică trebuie să depună la contul de depozit al procuraturii sau al instanţei de judecată o sumă bănească în mărime de la 300 la 500 unităţi convenţionale, stabilite de către procuror sau, după caz, de instanţă cu ocazia soluţionării demersului privind acordarea garanţiei. Drepturile şi obligaţiile organizaţiei garant, precum şi modul de aplicare a acestei măsuri sunt prevăzute de art. 181 din CPP, fiind similare garanţiei personale.

7.4. Ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport Ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport este o măsură preventivă64, care se aplică persoanelor pentru săvârşirea infrac-

Partea generală

381

Ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport ca măsură preventivă se deosebeşte de măsura administrativă - ridicarea permisului auto (permisului de conducere a navei fluviale sau a ambarcaţiei) prevăzute de alin. (5) al art. 251 din Codul cu privire la contravenţiile administrative - prin faptul că în cazul acesteia din urmă, conducătorului i se eliberează un permis provizoriu de conducere a mijlocului de transport până la adoptarea deciziei definitive privind aplicarea sancţiunii administrative.

ţiunilor în domeniul transporturilor, precum şi în cazul utilizării mijlocului de transport la săvârşirea infracţiunii, alin. (1) al art. 182 din CPP. Această măsură preventivă se aplică în scopul executării eficiente a pedepsei penale prevăzute de art. 65 din CP "Privarea dreptului de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate", precum şi pentru prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni cu utilizarea mijloacelor de transport. Potrivit alin. (2) al art. 182 din CPP, ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport poate fi aplicată ca măsură principală sau ca măsură complementară la o altă măsură preventivă şi se dispune de către judecătorul de instrucţie la demersul motivat al procurorului care conduce sau efectuează urmărirea penală sau de către instanţă - prin încheiere. în faza urmăririi penale procedura examinării demersului procurorului de către judecătorul de instrucţie, precum şi contestarea acestei măsuri este similară cu modul prevăzut de art. 302, 305, 311, 312 din CPP, care se aplică corespunzător. Legea procesuală penală nu prevede durata aplicării acestei măsuri, prin urmare, prezumându-se termenul "până la intrarea în vigoare a sentinţei de condamnare". Durata măsurii preventive "ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport" nu se include în termenul pedepsei

penale complementare "privarea dreptului de a conduce mijloacele de transport" şi, respectiv, nu se deduce din durata acesteia, având în vedere dispoziţia legii penale (alin. (4) al art. 65 din CP) ce prevede calcularea acestei pedepse din momentul rămânerii definitive a sentinţei sau din momentul executării pedepsei principale. Măsura ridicării provizorii a permisului de conducere a mijloacelor de transport se aplică ca măsură complementară împreună cu o măsură preventivă, de regulă, neprivativă de libertate. Conform alin. (3) al art. 182 din CPP, copia de pe încheierea instanţei de judecată sau a judecătorului de instrucţie privind ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport se transmite organului de poliţie rutieră pentru executare. Poliţia rutieră de la locul de trai al învinuitului (inculpatului) va înştiinţa judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată despre executarea încheierii.

7.5. Transmiterea sub supraveghere a militarului Potrivit alin. (1) al art. 183 din CPP, transmiterea sub supraveghere a bănuitului, învinuitului, inculpatului militar constă în punerea în sarcina comandantului unităţii militare a obligaţiei de a asigura comportarea respectivă şi prezentarea bănuitului, învinuitului, inculpatului militar la citare în organul

382

DREPT PROCESUAL PENAL

de urmărire penală sau în instanţă. Transmiterea militarului sub supraveghere se dispune de către procuror sau, după caz, de către instanţă. Aplicarea acestei măsuri este posibilă faţă de toţi militarii, dar va fi realizat un regim de supraveghere eficient numai în privinţa militarilor ce-şi satisfac serviciul militar în termen în baza obligaţiunii militare ce se află nemijlocit sub supravegherea comandamentului militar. Faţă de militarii angajaţi prin contract în serviciul militar e posibilă aplicarea acestei măsuri în cazul aflării acestora în regim de cazarmă. Totodată, această măsură poate fi aplicată în privinţa supuşilor militari în timpul concentrărilor, precum şi în privinţa persoanelor ce satisfac serviciul militar de scurtă durată. Această măsură preventivă se poate aplica şi faţă de studenţii din instituţiile de învăţământ militar65. Comandantului unităţii militare i se înmânează ordonanţa (sau, după caz, încheierea) de aplicare a măsurii preventive de trimitere sub supraveghere a militarului; i se aduc la cunoştinţă fondul cauzei, obligaţiile şi responsabilitatea lui, fapt care se consemnează în procesul-verbal, alin. (2) al art. 183 din CPP. Comandantul unităţii militare nu este în drept să renunţe la exercitarea supravegherii învinuitului (inculpatului) militar. Executarea supravegherii asupra militarului este înfăptuită de comandantul nemijlocit (comandantul de companie) în subdiviziunea căreia îşi satisface serviciul militar învinuitul (inculpatul). Pentru exercitarea obligaţiilor sale asupra militarului luat sub supraveghere, comandantul unităţii militare este în drept să aplice faţă de el măsurile prevăzute de Statutul disciplinai" al Forţelor Armate, alin. (3) al art. 183 din CPP. Astfel, potrivit art. 46 al Legii cu privire la aprobarea Regulamentului disciplinar al Forţelor Armate din 13.03.199666, pot fi aplicate următoarele măsuri: 1) neacordarea permisiei cuvenite din amplasamentul unităţii; 2) numirea peste rând de serviciu (cu excepţia de gardă şi de alarmă) sau la munci de gospodărie; 3) ţinerea la arest de până la 10 zile. Pe perioada aplicării măsurii preventive, militarul transmis sub supraveghere comandantului este lipsit de dreptul de a purta armă şi nu se trimite la lucru în afara unităţii militare, alin. (4) al art. 183 din CPP. Dacă militarul bănuit, învinuit, inculpat a comis acţiuni prevăzute în alin. (1) al art. 176 din CPP (s-a eschivat de la urmărirea penală sau judecată,

partea generală

383

Potrivit art. 4 al Legii cu privire la pregătirea cetăţenilor pentru apărarea Patriei din 18.07.2002, instruirea în instituţiile de învăţământ militar este considerată serviciu militar (Monitorul official al Republicii Moldova, nr. 137-138 din 10.10.2002). Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 46-47 din 11.07.1996.

a încercat să împiedice aflarea adevărului în procesul penal, a săvârşit alte infracţiuni), comandantul imediat informează procurorul sau, după caz, instanţa de judecată în vederea înlocuirii acestei măsuri preventive cu alta mai aspră, de regulă, cu arestarea preventivă. Persoanele obligate să exercite supravegherea bănuitului, învinuitului, inculpatului militar, care nu au executat aceste obligaţii, poartă răspundere conform Statutul disciplinar al Forţelor Armate.

7.6. Transmiterea sub supraveghere a minorului în cauze penale cu bănuit, învinuit sau inculpat minor procurorul sau, după caz, instanţa de judecată în mod obligatoriu vor examina posibilitatea aplicării faţă de minor a măsurii preventive - transmiterea sub supraveghere, conform cu dispoziţiile imperative ale alin. (1) al art. 477 din CPP. Transmiterea sub supraveghere a minorului constă în asumarea în scris a obligaţiei de către unul din părinţi, tutore, curator sau de către o altă persoană demnă de încredere, precum şi de către conducătorul instituţiei de învăţământ speciale67 unde învaţă minorul de a asigura prezenţa acestuia, când va fi citat, la organul de urmărire penală sau la instanţă, precum şi de a contracara

acţiunile prevăzute la alin. (1) al art. 176 din CPP. Potrivit alin. (2) al din art. 184 din CPP, până la transmiterea sub supraveghere a minorului, procurorul sau instanţa vor solicita de la autoritatea tutelară informaţie despre persoanele cărora urmează să le fie transmis minorul sub supraveghere, pentru a se convinge că acestea sunt capabile să asigure supravegherea lui. în caz de necesitate, este acumulată informaţia despre mi nor necesară pentru soluţionarea problemei68. Constatând că această măsură preventivă poate fi luată în privinţa minorului, procurorul adoptă o ordonanţă, iar instanţa - o încheiere de aplicare a acesteia. Conţinutul ordonanţei sau încheierii se aduce, de asemenea, şi la cunoştinţa minorului, atrăgându-se atenţie asupra unei eventuale posibilităţi de schimbare a măsurii respective cu

Aici, prin "instituţie de învăţământ specială" se are în vedere instituţia de învăţământ şi de reeducare sau instituţia curativă şi de reeducare, unde este internat minorul prin sentinţa instanţei judecătoreşti ca măsură de constrângere cu caracter educativ, potrivit art. 54, 93, 104 din Codul penal sau în baza hotărârii judecătoreşti conform art. 29 din Legea cu privire la drepturile copilului din 15.12.1994. Vitalie Rusu, Particularităţi de procedură penală în privinţa minorilor, Pontos, Chişinău, 2002, p. 44.

384

DREPT PROCESUAL PENAL

una mai aspră în cazul unei purtări fără răspundere"9. Transmiterea sub supraveghere a minorului se face numai la cererea scrisă a persoanelor menţionate în alin. (1) al art. 184 din CPP, care iau cunoştinţă de fondul cauzei şi de obligaţiile lor, fapt consemnat în procesul-verbal. După conţinut, cererea de transmitere sub supraveghere a bănuitului, învinuitului, inculpatului minor este similară cererii de acordare a garanţiei. înainte de aplicarea acestei măsuri, persoanele ce-şi asumă obligaţia să supravegheze minorul sunt preîntâmpinate despre răspunderea conform alin. (4) din art. 184 din CPP. Astfel, în cazul când persoana căreia i-a fost transmis sub supraveghere minorul şi-a încălcat obligaţiile, ea poate fi supusă de către judecătorul de instrucţie sau, după caz, de către instanţă unei amenzi judiciare în mărime de la 10 la 25 unităţi convenţionale. Judecătorul de instrucţie în faza de urmărire penală examinează chestiunea aplicării amenzii la demersul procurorului, iar instanţa de judecată din oficiu. încheierea judecătorului de instrucţie privind aplicarea amenzii poate fi atacată cu recurs în termen de 3 zile, conform art. 302, 312 din CPP, iar împotriva încheierii instanţei de judecată poate fi exercitat un recurs în condiţiile art. 437-449 din CPP. Măsura preventivă de transmitere sub supraveghere a minorului se aplică până la soluţionarea definitivă a cauzei penale. în cazul în care în cursul procesului penal învinuitul (inculpatul) atinge vârsta de 18 ani, măsura preventivă respectivă poate fi menţinută în continuare, dacă nu apar temeiuri de revocare sau înlocuire a măsurilor preventive. Totodată, măsura supravegherii minorului poate fi înlocuită cu alte măsuri preventive la cererea de renunţare la exercitarea acestor obligaţii a părinţilor, tutorilor, curatorilor sau altor persoane din motive întemeiate, fie în cazul săvârşirii de către minor a uneia din acţiunile prevăzute de alin. (1) al art. 176 din CPP.

7.7. Generalităţi privind liberarea provizorie a persoanei arestate preventiv Potrivit art. 5, §3 al Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi libertăţilor fundamentale, orice persoană reţinută sau arestată preventiv are dreptul de a fi judecată întrun termen rezonabil sau de a fi eliberată în cursul procedurii.

Partea generală

385

Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.

Ibidem, p. 44.

Până la adoptarea şi punerea în vigoare a Legii din 2306.200070 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală al Republicii Moldova din 1961 nu au existat expres modalităţi de liberare provizorie din stare de arest preventiv, decât prin cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura garanţiei personale din partea a doi garanţi sau a unei organizaţii obşteşti71. Prin Legea nr. 1090-XIV din 23.06.2000 legislaţia procesuală penală până la adoptarea noului Cod de procedură penală a prevăzut două modalităţi de liberare provizorie a învinuitului (inculpatului) arestat preventiv - liberarea sub control judiciar şi liberarea pe cauţiune. Potrivit alin. (3) al art. 175 din CPP, liberarea provizorie sub control judiciar şi liberarea provizorie pe cauţiune sunt prevăzute ca măsuri preventive, dar nu ca modalităţi de liberare din stare de arest preventiv. Aceste măsuri preventive pot fi aplicate ca măsuri alternative arestării atunci când persoana este reţinută ori când se află la libertate, dar procurorul a înaintat un demers privind arestarea acesteia. Dar aceste măsuri preventive sunt modalităţi de liberare provizorie din stare de arest preventiv, dacă persoana este arestată efectiv şi solicită eliberarea în condiţiile legii. Astfel, potrivit art. 190 din CPP, persoana arestată preventiv în condiţiile art. 185 din CPP poate cere, în tot cursul procesului penal, punerea sa în libertate provizorie sub control judiciar sau

pe cauţiune. Aici prin "persoana arestată" se are în vedere bănuitul, învinuitul şi inculpatul arestat preventiv. în opinia noastră, de acest drept poate beneficia şi persoana arestată la domiciliu în condiţiile art. 188 din CPP. Dreptul de a cere liberare provizorie din stare de arest preventiv persistă în faza de urmărire penală şi în cursul judecării cauzei, până la terminarea cercetării judiciare în prima instanţă, având în vedere conţinutul alin. (1) al art. 309 din CPP. Astfel, în acest sens Curtea Europeană a menţionat că dreptul de a cere să fie eliberată pe garanţie, potrivit art. 5, §3, persistă numai în cazul când persoana se află în detenţie prejudiciară, adică până la emiterea sentinţei. Persoana condamnată de prima instanţă şi deţinută în timpul înaintării apelului său nu poate fi considerată "deţinută pentru a-1 aduce în faţa instanţei de judecată pentru faptul că a comis o infracţiune" referitor la fapta pe care a comis-o. Curtea a menţionat că încetarea detenţiei prejudiciare duce la încetarea aplicabilităţii art. 5, §3 al Convenţiei72.

'" 71

72

Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 16-18, 2001, art. 60. Dumitru Roman, Sistemul măsurilor de prevenţie procesual penală reglemenetatâ în România şi în Republica Moldova. Rezumatul tezei de doctorat, Chişinău, 1997, p. 22. Comentariu la Decizia din 26 iunie 1991 Lettellier versus Franţa, 7-9. Traducere efectua tă de PNUD Moldova.

386

DREPT PROCESUAL PENAL

Liberarea provizorie a persoanei arestate este facultativă, deoarece acordarea ei după verificarea în prealabil a îndeplinirii condiţiilor legale este lăsată la latitudinea instanţei de judecată sau, după caz, a judecătorului de instrucţie. în acest sens, Curtea Europeană a menţionat că din conţinutul art. 5, §3 al Convenţiei "nu înseamnă, însă, că există un drept absolut de a elibera pe cauţiune, dar instanţele de judecată naţionale ar trebui să examineze foarte serios orice cerere de eliberare în cazul când persoana deţinută oferă garanţii suficiente"73. In stricto sensu, pornind de la conţinutul art. 190 din CPP, cel arestat preventiv poate cere liberarea provizorie în funcţie de gravitatea infracţiunii fie sub control judiciar, fie pe cauţiune. în sens larg, avându-se în vedere că există, potrivit art. 179, 180 din CPP, garanţia personală şi garanţia unei organizaţii, pentru cel arestat preventiv pot solicita eliberarea în schimbul depunerii sumelor de bani prevăzute de lege de către garanţi (persoane fizice sau persoane juridice). Din modalităţile de liberare provizorie din stare de arest preventiv liberarea provizorie pe cauţiune este cea mai veche, care a apărut în dreptul anglosaxon pe parcursul secolului al XH-lea. în acea perioadă judecătorii călătoreau pe teritoriul statului, dintr-un oraş în altul, pentru a face justiţie. Adesea, de la momentul când persoana comitea un act criminal şi până la organizarea procesului propriu-zis treceau ani în şir, de aceea bănuitul nu putea fi ţinut în detenţie din simplul motiv că sistemul penitenciar nu exista ca atare. Unica soluţie eficientă pe atunci (şi în prezent) era lăsarea în libertate a persoanei suspecte sub garanţia cauţiunii până la sosirea judecătorului şi organizarea procesului. Bănuitul, la rândul său, se folosea de acest prilej pentru a-şi construi apărarea. Cu toate acestea, liberarea acuzatului până la proces nu era obligatorie, ci se afla la discreţia trimisului regal. Cauţiunea era posibilă doar în cazul în care un prieten sau o rudă a acuzatului promiterea să transmită o sumă de bani instanţei de judecată dacă acuzatul nu se va prezenta la proces74. Lăsarea în libertate a celui acuzat de săvârşirea unui delict sub control judiciar este cunoscută în dreptul francez. Astfel, art. 144 din CPP francez modificat printr-o lege din 1970 permite ca, în materie de delicte, împotriva inculpatului să se ia măsura controlului judiciar, arestarea nefiind permisă decât dacă obligaţiile impuse inculpatului cu ocazia măsurii controlului judiciar sunt insuficiente pentru bunul mers al cauzei sau inculpatul se sustrage cu rea credinţă obligaţiilor care i s-au impus. în felul acesta, pentru faza de

Partea generală

387

urmărire, cel puţin în materia delictelor, starea de libertate devine regulă şi arestarea o excepţie75. Garanţia personală şi garanţia unei organizaţii obşteşti au fost prevăzute în dreptul procesual sovietic ca măsuri preventive bazate pe garanţie nepatrimonială începând cu anul 191876. în cazul nerespectării obligaţiilor de către garanţi (persoane fizice), legea prevede aplicarea unei amenzi judiciare acestora77. în etapa actuală, aceste măsuri preventive sunt bazate pe garanţie patrimonială prin faptul că legea prevede o condiţie obligatorie depunerea unei sume de bani de către fiecare garant. Prin acest fapt garanţia personală şi garanţia unei organizaţii apar ca modalităţi ale lăsării în libertate pe cauţiune pentru oricare cauză penală, indiferent de gravitatea infracţiunii şi alte condiţii prevăzute expres pentru liberarea provizorie pe cauţiune propriuzisă prevăzută de art. 192 din CPP. în continuarea modalităţilor de liberare condiţionată din stare de arest preventiv putem menţiona oricare cerere de înlocuire a măsurii preventive cu alte măsuri preventive neprivative de libertate (de exemplu, cu obligarea de nepărăsire a localităţii sau ţării) fie cu măsura arestării la domiciliu care prezintă un regim mai favorabil pentru cel acuzat, fiind în esenţă un regim de cvasidetenţie.

§8. Liberarea provizorie sub control judiciar a persoanei deţinute Liberarea provizorie sub control judiciar a persoanei arestate preventiv, reţinute sau în privinţa căreia s-a înaintat demers de arestare este însoţită de una sau mai multe din următoarele obligaţii prevăzute de alin. (3) al art. 191 din CPP: 1)să nu părăsească localitatea unde îşi are domiciliu decât în condiţiile stabilite de către judecătorul de instrucţie sau, după caz, de către instanţă; 2)să comunice organului de urmărire penală sau, după caz, instanţei de judecată orice schimbare de domiciliu; 3)să nu meargă în locuri anume stabilite;

" 74

Ibidem, p. 7-9.

75

Victor Orîndaş, Liberarea provizorie pe cauţiune - alternativă a arestului preventiv in dreptul procesual penal, Analele Ştiinţifice ale USM, voi. I, Chişinău, 2001, p. 435.

7

"

77

Nicolae Volonciu, op. cit., voi. I, p. 427. M. h. fleTpyxHH.op. cit., p. 229. Alin. (2) al art. 76 din Codul de procedură penală al Republicii Moldova din 1961 a prevăzut posibilitatea aplicării fiecărui garant unei sancţiuni băneaşti în mărime de până la o sută de salarii minime (1800 lei). Până în 1993 amenda aplicată garanţilor era de până la 300 de ruble.

388 DREPT PROCESUAL PENAL

4)să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanţa de judecată ori de câte ori este citată; 5)să nu intre în legătură cu alte persoane; 6)să nu săvârşească acţiuni de natură să împiedice aflarea adevărului în procesul penal; 7)să nu conducă autovehicule, să nu exercite o profesie de natura aceleia de care s-a folosit la săvârşirea infracţiunii. Instituirea altor restricţii decât cele prevăzute de lege nu se admite. Liberarea provizorie sub control judiciar poate fi dispusă de judecătorul de instrucţie sau, după caz, de instanţă în funcţie de următoarele condiţii (premise) ce se referă la: a)natura şi gravitatea infracţiunilor săvârşite; b)comportamentul penal înainte de declanşarea procesului penal şi perspectiva acestui comportament după declanşarea procesului penal78. Astfel, alin. (1) al art. 191 din CPP prevede că liberarea provizorie sub control judiciar poate fi acordată numai în cazul infracţiunilor din imprudenţă, precum şi al infracţiunilor cu intenţie pentru care legea prevede o pedeapsă care nu depăşeşte 10 ani închisoare79. Aici se are în vedere limita maximă fixată la închisoarea respectivă şi fără a ţine seama de circumstanţele din Partea generală sau specială a Codului care pot influenţa deseori substanţial limitele pedepsei80. Această condiţie este confirmată prin actele emise de organele de urmărire penală sau de procuror, care stabilesc încadrarea juridică a faptei săvârşite (actul de începere a urmăririi penale, procesul-verbal de reţinere, ordonanţa de punere sub învinuire, rechizitoriul). Aici judecătorul de instrucţie nu apreciază dacă încadrarea juridică a faptei prejudiciabile este făcută corect, fiindcă nu examinează probele ce stau la baza acestor hotărâri făcute, de regulă, de către procuror, dar verifică numai faptul existenţei acestei condiţii din punct de vedere formal. Instanţa de judecată, cu ocazia examinării cauzei în fond, poate da o apreciere nouă a probelor privind încadrarea juridică în sensul atenuării situaţiei inculpatului, soluţionând cererea de liberare provizorie sub control judiciar. Potrivit alin. (2) al art. 191 din CPP, liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă bănuitului, învinuitului, inculpatului în cazul în care acesta

partea generală

389

are antecedente penale nestinse pentru infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave sau există date că el va săvârşi o altă infracţiune, va încerca să influenţeze asupra martorilor sau să distrugă mijloacele de probă sau să fugă. Potrivit principiului contradictorialităţii, procurorul este obligat să prezinte date privind existenţa acestor condiţii, privind antecedentele penale, precum şi cu referire la posibilitatea survenirii consecinţelor negative menţionate. Pornind de la dispoziţiile alin. (4) al art. 191 din CPP, o copie de pe încheierea privind aplicarea liberării provizorii sub control judiciar se trimite organului de poliţie în a cărui rază teritorială locuieşte bănuitul, învinuitul, inculpatul, organ care efectuează controlul asupra respectării de către acesta a obligaţiilor stabilite de instanţa de judecată81. în caz de încălcare a acestor obligaţii, organul de poliţie va informa procurorul, care la rândul său va face demers judecătorului de instrucţie sau, după caz, instanţei de judecată privind revocarea liberării provizorii şi emiterea unui nou mandat de arestare. La cererea persoanei liberate provizoriu, la demersul procurorului sau din oficiu instanţa de judecată poate ridica total sau parţial controlul judiciar, pentru motive întemeiate prin încheiere. Ridicarea totală a controlului judiciar echivalează cu desfiinţarea tuturor obligaţiilor impuse anterior. Astfel, inculpatul faţă de care s-a ridicat controlul judiciar se află în aceeaşi situaţie ca un inculpat care nu a fost arestat sau faţă de care măsura arestării a fost revocată sau a încetat de drept82. în cazurile prevăzute de art. 193 din CPP, liberarea provizorie sub control judiciar se revocă atunci când: a)se descoperă fapte şi circumstanţe care nu au fost cunoscute la data admiterii cererii de liberare şi care împiedică liberarea provizorie; b)învinuitul, inculpatul cu rea-credinţă nu îndeplineşte obligaţiile stabilite sau a săvârşit o nouă infracţiune cu intenţie. Astfel, după aplicarea liberării provizorii sub control judiciar în faza de urmărire penală se poate modifica învinuirea în sensul agravării pentru o infracţiune cu o pedeapsă ce depăşeşte limita legală de acordare a acestei liberări, sau după acordarea liberării se află despre existenţa condamnărilor pronunţate în străinătate şi recunoscute de instanţele de judecată ale Republicii Moldova pentru infracţiuni grave, deosebit de grave sau

excepţional de grave, care sunt temeiuri de revocare a Ion Neagu, Drept procesual penal. Partea generală, op. cit., p. 332-334. Anterior, alin. (1) al art. 79/3 din CPP vechi prevedea condiţia să nu depăşească 7 ani privaţiune de libertate. 80 Nicolae Volonciu, op. cit., voi. I, p. 429. 78 n

liberării provizorii. în cazul când la liberarea provizorie sub control judiciar s-a stabilit şi obligaţia nepărăsi-rii localităţii vor fi informate şi organele de frontieră, pentru a exclude părăsirea ţara de către învinuitul sau inculpatul în cauză. Nicolae Volonciu, op. cit., voi. I, p. 434.

390 DREPT PROCESUAL PENAI.

Revocarea poate fi dispusă când există date că ar putea să săvârşească unele acţiuni prevăzute de alin. (1) al art. 16 din CPP, precum şi în scopul executării sentinţei de condamnare la pedeapsa cu închisoarea. Potrivit alin. (2) al art. 193 din CPP, în cazul revocării liberării provizorii, persoana este supusă arestării preventive. Revocarea liberării provizorii sub control judiciar se dispune în faza urmăririi penale la demersul procurorului de către judecătorul de instrucţie, iar în faza judecării de către instanţă şi din oficiu, prin încheiere, iar la pronunţarea sentinţei de condamnare la pedeapsa închisorii - prin această hotărâre, în cazul revocării liberării provizorii în faza de urmărire penală judecătorul de instrucţie, pe lângă încheiere, emite un nou mandat de arestare pentru o durată de 30 de zile, iar instanţa dispune arestarea preventivă prin încheiere sau, după caz, prin sentinţă.

§9. Liberarea provizorie pe cauţiune a persoanei deţinute Potrivit alin. (1) al art. 192 din CPP, liberarea provizorie pe cauţiune a persoanei arestate preventiv, reţinute sau în privinţa căreia s-a înaintat demers de arestare poate fi acordată în cazul în care este asigurată repararea prejudiciului cauzat de infracţiune şi s-a depus cauţiune stabilită de judecătorul de instrucţie sau de către instanţă, dacă a fost săvârşită o infracţiune din imprudenţă, precum şi o infracţiune cu intenţie pentru care legea prevede o pedeapsă ce nu depăşeşte 25 de ani închisoare. Asigurarea reparării prejudiciului cauzat prin infracţiune se dispune potrivit art. 203-208 din CPP. Condiţia este realizată şi în cazul în care prejudiciul este reparat, nu există sau nu s-a înaintat acţiunea civilă. în cazul când există prejudiciu, dar acţiunea civilă nu este înaintată, judecătorul de instrucţie sau, după caz, instanţa de judecată va înştiinţa victima sau partea vătămată despre examinarea cererii de liberare provizorie pe cauţiune, în sensul dacă acestea nu au pretenţii materiale faţă de învinuit (inculpat). Dovada depunerii cauţiunii pe contul procuraturii sau, după caz, a instanţei de judecată o face partea care solicită liberarea provizorie. Cauţiunea se depune de către soţul, rudele apropiate sau apărătorul bănuitului, învinuitului, inculpatului, menţionându-se în cauza penală respectivă. Liberarea provizorie pe cauţiune nu se acordă bănuitului, învinuitului, inculpatului în cazul în care acesta are antecedente penale nestinse pentru infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave sau există date că el va săvârşi o altă

partea generală

391

infracţiune, va încerca să influenţeze martorii, să distrugă mijloacele de probă sau să fugă.

Conform alin. (3) al art. 192 din CPP, în perioada liberării pe cauţiune, persoana este obligată să se prezinte la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată şi să comunice orice schimbare a domiciliului. La demersul procurorului sau din oficiu al judecătorului de instrucţie sau instanţa pot aplica celui liberat provizoriu pe cauţiune şi alte restricţii prevăzute de alin. (3) al art. 191 din CPP, specifice liberării sub controlul judiciar. în cazul stabilirii unor restricţii prevăzute de alin. (1) al art. 191 din CPP, o copie de pe încheierea privind liberarea provizorie pe cauţiune se va trimite organului de poliţie, ca şi în cazul controlului judiciar. Potrivit alin. (4) al art. 192 din CPP, cuantumul cauţiunii se fixează de către judecătorul de instrucţie sau de instanţă de la 300 la 100.000 unităţi convenţionale (6000-2 milioane lei), în funcţie de starea materială a persoanei respective şi de gravitatea infracţiunii. La stabilirea cuantumului cauţiunii se va ţine cont de starea materială a învinuitului sau a persoanei care depune cauţiunea pentru acesta, în valoare care să constituie o pierdere considerabilă în cazul în care învinuitul se va sustrage de la urmărirea penală şi judecată sau va încălca şi alte obligaţii stabilite. Stabilirea cuantumului cauţiunii în funcţie de prejudiciul material cauzat nu este un criteriu admisibil deoarece cauţiunea asigură respectarea de către învinuit a obligaţiilor stabilite, dar nu şi

repararea prejudiciului părţii civile83. Tot în acest sens s-a expus opinia că încercarea de a determina plafonul garan ţiei în funcţie "de prejudiciul cauzat nu pare a fi în conformitate cu art. 5 §3 al Convenţiei Europene pentru protecţia drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. Astfel de garanţie tinde să asigure prezenţa acuzatului la audienţă, şi nu a reparaţiei prejudiciului. Mărimea cauţiunii trebuie să fie stabilită în raport cu arestatul, a resurselor sale şi a legăturii lui cu persoanele chemate să plătească cauţiunea"84. La soluţionarea chestiunii privind cuantumul cauţiunii se vor prezenta documente privind venitul anual al familiei celui învinuit (inculpat). Revocarea liberării provizorii pe cauţiune se dispune în aceleaşi condiţii ca şi liberarea provizorie sub control judiciar. în funcţie de temeiul revocării distingem:

într-o altă opinie s-a menţionat: "cauţiunea nu poate fi mai mică în nici un caz decât valoarea acţiunii civile" (B. M. TepTbiuiHMK, KoMMenmapuii KyeonoBHO-npoiieccyanbHOMy KodcKcy y paum„, XapbKOB, RIF ARSIS LTO, 1998, c. K 213). Michele Picard, Patrie Titiun, La convention europenne des droits de l'homme, Commen-taire article par article, Ed. Economica, Paris, 1995, p. 227.

392

D R E P T PROCESUAL PENAI.

a)revocarea liberării provizorii cu trecerea cauţiunii în bugetul de stat; b)revocarea liberării provizorii cu restituirea cauţiunii persoanei care a depus-o. în cazul când învinuitul (inculpatul) cu rea-credinţă nu îndeplineşte obligaţiile stabilite sau săvârşeşte o nouă infracţiune cu intenţie, cauţiunea nu se restituie şi se face venit la bugetul de stat de către judecătorul de instrucţie sau, după caz, de instanţă85. Hotărârea de trecere a cauţiunii în beneficiul statului poate fi atacată cu recurs de persoanele interesate în conformitate cu alin. (4) al art. 194, 302, 321, 437-449 din CPP. în cazul când se descoperă fapte şi circumstanţe care nu au fost cunoscute la data admiterii cererii de liberare şi care împiedică liberarea provizorie pe cauţiune se dispune revocarea acestei măsuri cu restituirea cauţiunii şi eliberarea unui nou mandat de arestare conform art. 193, pct. 1) din alin. (1) al art. 194 din CPP. Cauţiunea se restituie şi în alte cazuri prevăzute de alin. (1) al art. 194 din CPP: 1)când judecătorul de instrucţie sau instanţa constată că nu mai există temeiurile care au justificat măsura arestării preventive86; 2)când se dispune încetarea procesului penal, scoaterea persoanei de sub învinuire sau achitarea acesteia; 3)când instanţa care judecă cauza în fond stabileşte prin hotărâre defi-nitivă'o pedeapsă. Prin urmare, chestiunea restituirii cauţiunii se dispune prin actul care constată temeiurile arătate la alin. (1) al art. 194 din CPP fie prin ordonanţa procurorului, fie prin încheierea judecătorului de instrucţie, fie prin încheierea sau, după caz, prin sentinţa instanţei de judecată.

85

Hotărârea judecătorului de instrucţie sau a instanţei de judecată de nerestituire a cauţiunii dispusă pentru temeiurile prevăzute la pct. 2) din alin. (1) al art. 193 din CPP rămâne în vigoare indiferent de faptul dacă ulterior în privinţa inculpatului se pronunţă o sentinţă de achitare, încetare, condamnare cu liberare de executarea pedepsei sau de liberare de răspundere penală.

"6 Acest temei rezultă din regula conform cărei liberarea provizorie se menţine atîta timp cât subzistă temeiurile şi motivele arestării preventive. Dacă între timp intervin anumite împrejurări (de exemplu, modificarea învinuirii în sensul atenuării ce nu admite arestarea preventivă), este un temei de revocare a arestării preventive şi respectiv al ridicării liberării provizorii pe cauţiune cu desfiinţarea oricăror obligaţii stabilite. Această situaţie este similară cazului de ridicare totală a controlului judiciar asupra persoanei liberate provizoriu

Partea generală conform alin. (5) al art. 191 din CPP.

393

§10. Procedura de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune Procedura de liberare provizorie este comună ambelor măsuri preventive şi poate fi efectuată în trei etape: 1) depunerea cererii şi verificarea admisibilităţii acesteia; 2) examinarea cererii; 3) contestarea încheierii privind soluţionarea cererii. Liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune poate fi acordată numai la cerere şi cu acordul bănuitului, învinuitului sau inculpatului. Potrivit art. 309 din CPP, cererea de eliberare provizorie poate fi depus ă de către bănuit, învinuit, inculpat, de soţul, rudele lui apropiate în cursul urmăririi penale şi în cursul judecării cauzei, până la terminarea cercetării judiciare în prima instanţă. De regulă, cererea de liberare provizorie sub control pe cauţiune se înaintează pentru cel învinuit sau inculpat, dar legea prevede aplicarea acestor măsuri preventive şi celui bănuit. Avan în vedere durata scurtă (10 zile) de menţinere a calităţii de bănuit, asemenea cerere practic poate fi depusă când bănuitul este reţinut şi reprezentantul organului de urmărire penală a înaintat demers privind arestarea acestuia conform art. 307 din CPP. Astfel, în cazul adoptării hotărârii privind liberarea provizorie a

persoanei pe cauţiune, bănuitul este ţinut sub arest până ce cauţiunea stabilită de judecător nu va fi depusă la contul depozitar al procuraturii, însă termenul de ţinere a lui în stare de arest nu va depăşi 10 zile, conform alin. (6) al art. 307 din CPP. Evident, în privinţa bănuitului pot fi aplicate măsurile liberării provizorii sub control judiciar pe cauţiune, dar aceste măsuri se vor menţine după expirarea termenului de 10 zile numai dacă persoana va fi pusă sub învinuire de către procuror. Potrivit alin. (2), (3) ale art. 309 din CPP, cererea de eliberare provizorie trebuie să cuprindă: a)numele, prenumele, domiciliul şi calitatea procesuală a persoanei care o depune; b)menţiunea cunoaşterii dispoziţiilor legii privind cazurile de revocare a liberării provizorii; c)obligaţia depunerii cauţiunii şi menţiunea cunoaşterii legii privind cazurile de nerestituire a cauţiunii, în cazul de liberare pe cauţiune. Cererea depusă la administraţia locului de deţinere a persoanei se remite instanţei de judecată competente în termen de 24 de ore. Aici prin "instanţă de judecată competentă" se are în vedere în faza urmăririi penale judecătoria în raza teritorială a căreia se desfăşoară urmărirea, iar în faza judecării cauzei

394

DUEPT PROCESUAL P E N A L

partea generală 395

de către judecătorie, judecătoria militară sau Curtea de Apel care examinează cauza în fond. Legea procesuală penală nu prevede anumite termene privind verificarea admisibilităţii cererii de liberare provizorie de către judecătorul de instrucţie; avan însă în vedere faptul că această cerere vizează starea de libertate a învinuitului, conchidem că trebuie examinată fără întârziere. Astfel, judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată, primind cererea de liberare provizorie, verifică corespunderea acesteia cu prevederile art. 191, 192 din CPP şi printr-o încheiere, respinge cererea ca inadmisibilă, fără citarea părţilor, dacă nu sunt întrunite condiţiile formale prevăzute de lege. Pentru a verifica corespunderea cererii de liberare provizorie cu condiţiile prevăzute de alin. (1), (2) ale art. 191 din CPP sau, după caz, cu alin. (1) şi (2) ale art. 192 din CPP, judecătorul de instrucţie sau instanţa urmează să se informeze în acest sens. Deşi legea nu prevede expres în ce mod o pot face, conchidem că procurorul urmează să prezinte informaţia necesară în ordinea prevăzută de alin. (4) al art. 311 din CPP, care se aplică prin analogie. Potrivit alin. (2) al art. 310 din CPP, dacă cererea corespunde cerinţelor prevăzute de lege şi este depusă de către bănuit, învinuit, judecătorul de instrucţie decide admisibilitatea cererii şi fixează data soluţionării acesteia, cu citarea părţilor. Dacă cererea corespunde cerinţelor prevăzute de lege, dar este depusă de către soţul, rudele apropiate ale bănuitului, învinuitului, atunci judecătorul de instrucţie dispune aducerea bănuitului, învinuitului, cerându-i să consemneze însuşirea de către el a cererii, apoi decide admisibilitatea acesteia. Conform alin. (4) al art. 310 din CPP, la deciderea admisibilităţii cererii de eliberare provizorie pe cauţiune, judecătorul de instrucţie sau, după caz, instanţa de judecată stabileşte şi cuantumul cauţiunii, încunoştinţând despre aceasta persoana care a depus cererea. După prezentarea dovezii de depunere a cauţiunii pe contul instanţei judecătoreşti, aceasta fixează termenul pentru soluţionarea cererii. Examinarea cererii de liberare provizorie se face potrivit alin. (5) al art. 310 din CPP cu participarea procurorului, bănuitului, învinuitului, apărătorului şi reprezentantului lui legal, precum şi a persoanei care a depus cererea. Soluţionarea cererii se face după ascultarea persoanelor prezente. Dacă cererea este întemeiată şi îndeplineşte condiţiile legii, judecătorul de instrucţie, prin încheiere motivată, dispune

eliberarea provizorie a bănuitului, învinuitului, stabilind şi obligaţiile ce vor fi respectate de acesta (alin. (6) al art. 310 din CPP). în aceeaşi ordine se examinează cererea de liberare provizorie de către instanţa de judecată în cursul judecării cauzei în fond, începând

cu şedinţa preliminară, potrivit art. 345 din CPP, până la terminarea cercetării judecătoreşti. Copia de pe încheiere sau, după caz, un extras din încheiere se trimite administraţiei locului de deţinere a bănuitului, învinuitului sau inculpatului, precum şi organului de poliţie în raza teritorială a căruia locuieşte cel liberat provizoriu. încheierea privind liberarea provizorie se execută din momentul pronunţării, iar bănuitul, învinuitul sau, după caz, inculpatul arestat preventiv se eliberează imediat din sala şedinţei de judecată. în cazul când procurorul prezintă date suplimentare privind posibilitatea reală de survenire a consecinţelor negative prevăzute la alin. (2) al art. 191 din CPP, judecătorul de instrucţie sau, după caz, instanţa de judecată poate respinge cererea de liberare provizorie ca neîntemeiată. în cazul dat, dacă cauţiunea a fost deja depusă, se va dispune restituirea ei prin încheierea de respingere a cererii de liberare provizorie pe cauţiune. Potrivit art. 311 din CPP, încheierea judecătorului de instrucţie privind liberarea provizorie sau refuzul liberării provizorii poate fi atacată cu recurs în termen de 3 zile de la data adoptării de către procuror, bănuit, învinuit, apărătorul sau reprezentantul său legal. Recursul se depune direct la instanţa ierarhic

superioară (Curtea de Apel), prin intermediul instanţei judecătoreşti care a adoptat încheierea ori prin intermediul administraţiei locului de deţinere87.

§11. Arestarea la domiciliu Arestarea la domiciliu este o măsură privativă de libertate prin faptul că constă în izolarea bănuitului, învinuitului, inculpatului de societate în locuinţa acestuia, cu stabilirea anumitor restricţii. Potrivit alin. (2) al art. 188 din CPP, arestarea la domiciliu se aplică persoanelor care se învinuiesc de comiterea unei infracţiuni uşoare, mai puţin grave sau grave, precum şi de comiterea unei infracţiuni din imprudenţă. Conform alin. (2) al art. 176 din CPP şi având în vedere faptul că arestarea la domiciliu este o măsură privativă de libertate alternativă arestării preventive, ea poate fi aplicată în cazurile menţionate mai sus dacă pentru infracţiunea săvârşită legea prevede pedeapsa închisorii pe un termen mai mare de 2 ani, sau pe un

Procedura examinării recursului împotriva încheierilor judecătorului de instrucţie poate fi examinata în detalii în Partea specială, capitolul "Controlul judiciar al procedurii prejudiciare".

396

DREPT PROCESUAL PENAL

termen mai mic de 2 ani dacă cel învinuit, inculpat a comis cel puţin una din acţiunile prevăzute de alin. (1) al art. 176 din CPR Faţă de persoanele care au depăşit vârsta de 60 ani, de persoanele invalide de gradul 1, de femeile gravide, femeile care au la întreţinere copii în vârstă de până la 8 ani, arestarea la domiciliu poate fi aplicată şi în cazul învinuirii de comitere a unei infracţiuni deosebit de grave. Arestarea la domiciliu se aplică faţă de bănuit, învinuit, inculpat în baza hotărârii judecătorului de instrucţie sau a instanţei de judecată în condiţiile care permit aplicarea arestării preventive, însă izolarea lui totală nu este raţională în legătură cu vârsta, starea sănătăţii, starea familială sau cu alte împrejurări. Arestarea la domiciliu se dispune în faza urmăririi penale la demersul procurorului, iar în cazul când procurorul solicită arestarea preventivă, judecătorul de instrucţie din oficiu poate dispune aplicarea arestării la domiciliu ca măsură alternativă, potrivit alin. (3) al art. 185 din CPP88. Potrivit alin. (4) al art. 188 din CPP, arestarea la domiciliu este însoţită de una sau mai multe din următoarele restricţii: 1)interzicerea de a ieşi din locuinţă89; 2)limitarea convorbirilor telefonice, a recepţionării şi expedierii corespondenţei şi a utilizării altor mijloace de comunicare; 3)interzicerea comunicării cu anumite persoane şi a primirii altor persoane în locuinţa sa. Persoana arestată la domiciliu poate fi supusă suplimentar obligaţiilor arătate la alin. (5) al art. 188 din CPP: 1)de a menţine în stare de funcţionare mijloacele electronice de control şi de a le purta permanent; 2)de a răspunde la semnalele de control sau de a emite semnalele telefonice de control, de a se prezenta personal la organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată la timpul fixat. Caracterul şi numărul restricţiilor şi obligaţiilor din cadrul regimului arestării la domiciliu se indică în încheierea judecătorului de instrucţie sau,

Conform alin. (3) al art. 185 din CPP, la solu ţionarea chestiunii privind arestarea preventivă, judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată sunt în drept să dispună arestarea la domiciliu. Pornind de la caracterul acestei restricţii, arestarea la domiciliu poate fi dispusă numai în cazul când cel acuzat locuieşte împreună cu alţi membri ai familiei, care-1 pot asigura cu cele necesare în timpul detenţiei la domiciliu.

'^artea g e n e r a l ă

397

după caz, a instanţei de judecată. O copie de pe încheierea privind arestarea |a domiciliu se trimite organului învestit prin lege să supravegheze executarea ' acestei măsuri. Potrivit alin. (7) al art. 188 din CPP, termenul, modul de aplicare, de prelungire a duratei şi de atac al arestării la domiciliu sunt similare celor aplicate la arestarea preventivă. Persoanei arestate la domiciliu i se înmânează o copie de pe încheiere conform alin. (3) al art. 177 din CPP, explicându-i totodată dispoziţiile prevăzute de alin. (8) al art. 188 din CPP conform cărora în caz de nerespectare de către acesta a restricţiilor şi obligaţiilor stabilite de către judecătorul de instrucţie sau instanţă, arestarea la domiciliu poate fi înlocuită cu arestarea preventivă de către instanţa de judecată din oficiu sau de demersul procurorului. în caz de încălcare a restricţiilor impuse, organul învestit cu supravegherea executării arestării la domiciliu va informa procurorul sau instanţa de judecată, care vor proceda în conformitate cu legea.

§12. Arestarea preventivă Potrivit alin. (1) al art. 185 din CPP, arestarea preventiv ă constă în deţinerea bănuitului, învinuitului, inculpatului în stare de arest în locurile şi condiţiile prevăzute de lege90. Arestarea preventivă este o măsură procesuală privativă de libertate aplicată bănuitului, învinuitului în faza urmăririi penale pentru o anumită durată sau inculpatului în faza judecării cauzei de către judecătorul de instrucţie sau, după caz, de către instanţa de judecată în condiţiile şi ordinea prevăzute de r legea procesuală penală, dacă pentru infracţiunea săvârşită, conform legii penale, poate fi aplicată pedeapsa închisorii. Temeiurile pentru aplicarea arestării preventive prevăzute de alin. (1) şi (2) al art. 176 din CPP se referă la comportamentul postinfracţional al celui acuzat şi gravitatea infracţiunii: 1) în cazurile în care există suficiente date rezonabile de a presupune că bănuitul, învinuitul, inculpatul ar putea să se ascundă de organul de urmărire penală sau de instanţă, să împiedice stabilirea adevărului în procesul penal ori să săvârşească alte infracţiuni, ori pentru

asigurarea executării sentinţei de condamnare la pedeapsa închisorii; Locurile si modul de deţinere a persoanelor arestate preventiv sunt reglementate de Legea cu privire la arestarea preventivă din 27.06.1997 (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 69-70 din 23.10.1997, art. 579).

3 9

D

2) în cazurile săvârşirii unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa privativă de libertate pe un termen mai mare de 2 ani, iar în cazul săvârşirii unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa privativă de libertate pe un termen mai mic de 2 ani arestul preventiv se aplică numai dacă învinuitul, inculpatul a comis una din acţiunile menţionate mai sus. Aceste două condiţii generale urmează a fi întrunite cumulativ la soluţionarea chestiunii arestării preventive. Legea procesuală (alin. (2) al art. 185 din CPP) prevede expres şi anumite circumstanţe ce se referă la prima condiţie, când este posibilă arestarea preventivă şi anume: 1)Dacă bănuitul, învinuitul, inculpatul nu are loc permanent de trai pe teritoriul Republicii Moldova. 2)Dacă bănuitul, învinuitul, inculpatul nu este identificat.

3

p

3)Dacă bănuitul, învinuitul, inculpatul a încălcat condiţiile altor măsuri preventive aplicate în privinţa sa. Astfel, lipsa unui loc permanent de trai pe teritoriul Republicii Moldova se constată prin anumite acte ce confirmă că bănuitul, învinuitul este cetăţean străin, apatrid sau cetăţean al Republicii Moldova fără viză de reşedinţă. Totodată prezenţa vizei de reşedinţă nu este suficientă pentru a stabili că persoana are loc permanent de trai; în acest caz se vor lua în consideraţie şi alte date care confirmă faptul că persoana nu locuieşte în locul indicat sau îşi schimbă frecvent locul de trai. în conformarea acestui temei se va verifica faptul dacă persoana lucrează permanent sau dacă învaţă. Arestarea bănuitului, învinuitului, inculpatului neidentificat este posibilă numai în cazul când există suficiente probe că anume această persoană a săvârşit infracţiunea şi nu are acte de identitate,

actele de identitate sunt false sau persoana în cauză se împotriveşte stabilirii identităţii. De regulă, aceste situaţii se pot întâlni în cazul persoanei bănuite şi mai rar în cazul persoanei învinuite sau inculpate. încălcarea condiţiilor altor măsuri preventive de către învinuit (bănuit) sau inculpat constituie temei de arestare numai dacă pentru infracţiunea săvârşită legea penală prevede fie o pedeapsă privativă de libertate, fie arest sau închisoare. în cazul când învinuitul sau inculpatul încalcă condiţiile unei măsuri preventive neprivative de libertate, iar pentru infracţiunea săvârşită legea nu prevede pedeapsa privaţiunii de libertate, unicul mijloc eficient care ar asigura prezenţa celui acuzat la urmărire sau la judecată este măsura aducerii silite, potrivit art. 199 din CPP.

Pentru anumite categorii de funcţionari de stat, prin legi speciale, care reglementează statutul acestora, sunt prevăzute garanţii suplimentare la aplicarea arestării preventive, şi anume acordul unor organe91.

§13. Procedura şi durata arestării preventive a bănuitului Bănuitul în procesul penal apare ca un participant episodic şi facultativ, ca primă figură procesuală faţă de care se efectuează urmărirea penală în funcţie de existenţa unor probe ce presupun săvârşirea unei fapte penale de către această persoană, aplicându-se măsura reţinerii sau o măsură preventivă, inclusiv arestarea preventivă. Potrivit art. 307 din CPP, reprezentantul organului de urmărire penală, constatând necesitatea de a alege în privinţa bănuitului măsura arestării preventive, înaintează în judecătorie un demers privind aplicarea acestei măsuri preventive. în demers

vor fi indicate motivul şi temeiul în virtutea cărora a apărut necesitatea de a aplica bănuitului măsura arestării preventive. La demers se anexează materialele care confirmă temeinicia acesteia. De regulă, demers în privinţa arestării bănuitului se adresează când acesta este în stare de reţinere şi, prin urmare, se anexează şi procesul-verbal cu privire la reţinerea persoanei, care este actul de recunoaştere în calitate de bănuit. Demersul cu privire la aplicarea măsurii arestării preventive se examinează fără întârziere de către judecătorul de instrucţie, în şedinţă închisă, cu participarea reprezentantului organului de urmărire penală, a apărătorului şi a bănuitului. Prin urmare, demersul privind aplicarea arestării preventive faţă de bănuit se examinează numai în prezenţa lui, acesta fiind reţinut sau prezent benevol92. a) Arestarea preventivă a judecătorului este posibilă numai cu acordul Consiliului Superior al Magistraturii şi al Preşedintelui Republicii 91

92

Moldova sau după caz cu acordul Parlamentului (art. 19 din Legea cu privire la statutul judecătorului din 20.07.1995, Monitor Oficial al Republicii Moldova, nr. 59-60 din 26.10.1995). b). Judecătorul Curţii Constituţionale poate fi arestat numai cu acordul prealabil al Curţii Constituţionale (art. 16 din Legea cu privire la Curtea Constituţională din 13.12.1994, Monitor Oficial al Republicii Moldova, nr. 8 din 07.02.1995). c)Avocatul parlamentar poate fi arestat numai cu acordul prealabil al Parlamentului (art. 12 din Legii cu privire la avocaţii parlamentari din 17.10.1997, Monitor Oficial ai Republicii Moldova, nr. 282283 din 11.12.1997). d)Deputatul Parlamentului Republicii Moldova poate fi arestat numai cu acordul Parlamentului după ascultarea sa (art. 70 din Constituţie, art. 10 din Legea despre statutul deputatului în Parlament din 07.04.1994, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 4, 1994). în caz contrar, nu se examinează demersul în lipsa bănuitului, dar se dispune prin ordo nanţa organului de urmărire penală reţinerea acestuia, conform art. 169 din CPP, pentru a fi pus sub învinuire, după care se procedează conform art. 308 din CPP ce reglemen tează procedura aplicării arestării preventive faţă de învinuit.

400

D R E P T PROCESUAL PENAI.

Prezentând demersul în judecată, reprezentantul organului de urmărire penală asigură participarea în şedinţă a bănuitului, înştiinţează apărătorul şi reprezentantul legal al bănuitului. în cazul neprezentării apărătorului înştiinţat, judecătorul de instrucţie asigură bănuitul cu apărător din oficiu (alin. (2) al art. 307 din CPP). La deschiderea şedinţei, judecătorul de instrucţie anunţă demersul care va fi examinat, apoi reprezentantul organului de urmărire penală argumentează demersul, după care sunt audiate celelalte persoane prezente la şedinţă. Dacă la examinarea demersului despre emiterea mandatului de arestare în şedinţa de judecată va fi stabilit că bănuitul (învinuitul) la început a fost reţinut fără întocmirea procesuluiverbal al reţinerii, se va ţine cont de faptul că această încălcare prin sine însăşi nu atrage refuzul de admitere a demersului, însă la emiterea mandatului de arestare se indică data şi ora la care se calculează durata arestului, cu luarea în consideraţie a reţinerii de fapt a persoanei şi motivarea corespunzătoare în încheierea judecăţii. Această încălcare poate fi obiect al deciziei interlocutorii în adresa organelor de urmărire penală93. în urma examinării demersului, judecătorul de instrucţie adoptă o încheiere motivată privind aplicarea faţă de bănuit a măsurii arestării preventive sau respinge demersul94. în baza încheierii, judecătorul de instrucţie eliberează un mandat de arestare, care se înmânează reprezentantului organului de urmare penală şi bănuitului, mandat care se execută imediat, în baza alin. (4) al art. 307 din CPP. Pornind de la alin. (5) al art. 25 din Constituţie, care prevede că "Celui reţinut sau arestat i se aduc de îndată la cunoştinţă motivele reţinerii sau ale arestării, iar învinuirea - în cel mai scurt termen...", legea procesuală penală (alin. (5) al art. 307 din CPP) concretizează că termenul ţinerii în stare de arest nu va depăşi 10 zile. Conform alin. (1) al art. 186 din CPP, termenul ţinerii persoanei în stare de arest curge de la momentul privării persoanei de libertate la reţinerea ei, iar în cazul în care ea nu a fost reţinută - de la momentul executării95. în

■ " Hotă rârea Plenului Curţ ii Supreme de Justiţ ie a Republicii Moldova "Despre aplicarea de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale legislaţiei de procedură penală privind arestul preventiv" din 9 noiembrie 1998 (Buletinul Curţii Supreme de Justiţie nr. 12 din 1998, p. 8). '" In acest caz judecătorul de instrucţe este în drept să dispună aplicarea arestării la domiciliu, iar dacă a fost înaintată o cerere de liberare provizorie să dispună liberarea sub control judiciar sau pe cauţiune.

Partea generală 95

401

Regula dată se referă la arestarea învinuitului care poate fi dispusă şi în lipsa lui. Pentru bănuit, care trebuie să fie prezent la examinarea chestiunii arestării, încheierea se execută imediat, prin urmare, termenul curge din momentul pronunţării acestei hotărâri.

termenul ţinerii bănuitului în stare de arest se include timpul în care persoana a fost reţinută. Prin urmare, în mandatul de arestare a bănuitului se va indica data expirării termenului de 10 zile, calculându-se din momentul reţinerii sau, după caz, din momentul pronunţării încheierii, dacă bănuitul n-a fost reţinut anterior, dar este prezent în faţa instanţei. La expirarea termenului de 10 zile, bănuitul arestat preventiv este pus sub învinuire, iar în caz contrar va fi eliberat prin încetarea de drept a acestei măsuri.

§14. Procedura şi durata arestării preventive a învinuitului Potrivit art. 308 din CPP, numai procurorul este în drept să înainteze demers în instanţa judecătorească privind arestarea sau prelungirea arestării preventive a învinuitului. Astfel, dacă la expirarea termenului de 10 zile de la arestarea bănuitului, acesta este pus sub învinuire, procurorul va înainta un demers de prelungire a arestării preventive. Dacă persoana învinuită la momentul punerii sub învinuire este în stare de libertate şi procurorul constată necesitatea de a aplica învinuitului măsura arestării preventive, el înaintează la judecătorie un demers privind alegerea acestei măsuri. în demers vor fi indicate motivul şi temeiul în virtutea cărora a apărut necesitatea de a

aplica învinuitului măsura arestării preventive şi prelungirea duratei arestării. La demers se anexează materialele care confirmă temeinicia acestuia. De asemenea, în mod obligatoriu se va anexa ordonanţa de punere sub învinuire. Demersul cu privire la aplicarea măsurii arestării preventive se examinează fără întârziere de către judecătorul de instrucţie, în şedinţă închisă, cu participarea procurorului, apărătorului, învinuitului, cu excepţia cazului în care învinuitul se eschivează de a participa la judecată la locul efectuării urmăririi penale sau la locul reţinerii persoanei, precum şi cu participarea reprezentantului legal al învinuitului. Prezentând demersul în judecată, procurorul asigură participarea la şedinţa de judecată a învinuitului, înştiinţează apărătorul şi reprezentantul legal al învinuitului. în cazul neprezentării apărătorului înştiinţat, judecătorul de instrucţie asigură învinuitul cu apărător din oficiu (alin. (2) al art. 308 din CPP). La deschiderea şedinţei, judecătorul de instrucţie anunţă demersul care va fi examinat, apoi procurorul argumentează demersul, după care sunt audiate alte persoane prezente la şedinţă. Potrivit alin. (4) al art. 308 din CPP, în urma examinării demersului, judecătorul de instrucţie adoptă o încheiere motivată privind aplicarea faţă de învinuit a măsurii arestării preventive sau respinge demersul. în baza încheierii, judecătorul eliberează un mandat de arestare care se înmânează procurorului şi învinuitului şi care se execută imediat.

402

DREPT PROCESUAL PENAL

în cazul eliberării mandatului de arestare în lipsa învinuitului, termenul indicat în mandat curge din momentul reţinerii, iar persoana reţinută trebuie să fie adusă de îndată înaintea instanţei care a eliberat mandatul de arestare pentru a da lămuriri şi a-i anunţa motivele şi temeiurile arestării, precum şi dreptul de a-1 contesta în ordinea stabilită, fapt care se indică în procesul-verbal96. In cazul respingerii demersului, adresarea repetată cu demers privind aplicarea măsurii arestării preventive în privinţa aceleiaşi persoane în aceeaşi cauză se admite, conform alin. (5) al art. 308 din CPP, dacă apar circumstanţe noi ce servesc drept temei pentru aplicarea faţă de învinuit a măsurii arestării preventive. Potrivit alin. (6) al art. 308 din CPP, judecătorul de instrucţie este în drept să soluţioneze chestiunea cu privire la necesitatea alegerii unei măsuri preventive mai uşoare. în cazul pronunţării hotărârii privind liberarea provizorie a persoanei pe cauţiune, învinuitul este ţinut sub arest până când cauţiunea stabilită de judecător nu va fi depusă la contul de depozit al procuraturii. Constituţia Republicii Moldova (alin. (4) al art. 25) prevede că "Arestarea se face în temeiul unui mandat, emis de judecător, pentru o durată de cel mult 30 de zile..." în acest sens legea procesuală (alin. (2) al art. 186 din CPP) precizează că termenul dat se referă la arestarea învinuitului. Astfel, ţinerea persoanei în stare de arest în faza urmăririi penale până la trimiterea cauzei în judecată nu va depăşi 30 de zile, cu excepţia cazurilor prevăzute de Codul de procedură penală (alin. (3) al art.

Partea gen er al ă

186 din CPP). Termenul ţinerii în stare de arest curge din momentul privării persoanei de libertate la reţinerea ei, iar în cazul în care ea nu a fost reţinută - din momentul executării hotărârii judecătoreşti privind aplicarea acestei măsuri preventive. în termenul ţinerii învinuitului, inculpatului în stare de arest se include timpul în care persoana: 1)a fost reţinută şi arestată preventiv; 2)a fost sub arest la domiciliu; 3)s-a aflat într-o instituţie medicală, la decizia judecătorului de instrucţie sau a instanţei, pentru expertiză în condiţii de staţionar, precum şi la tratament, în urma aplicării în privinţa ei a măsurilor de constrângere cu caracter 7 medical'-' . Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie "Despre aplicarea de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale legislaţiei de procedură penală privind arestul preventiv din 09/11.1998" (Buletinul Curţii Supreme de Justiţie, nr. 12, 1998, p. 7). Toate acestea sunt forme de privare a libertăţii şi se calculează pentru a fi luate în consideraţie la prelungirea arestării preventive în faza urmăririi penale, precum şi pentru computarea acestei durate din pedeapsa stabilită de către instanţa de judecată potrivit art. 88 CP. Totodată, conform alin. (4) al art. 88 din CP, în termenul arestării preventive se include şi timpul aflării în stare de arest preventiv pe teritoriul unui stat străin până la extrădare conform art. 541, 542 din CPP.

Curgerea duratei arestării preventive în faza urmăririi penale se întrerupe la data când procurorul trimite cauza în instanţă spre judecare, când arestarea preventivă sau arestarea la domiciliu se revocă ori se înlocuieşte cu o altă măsură preventivă neprivativă de libertate (alin. (2) al art. 186 din CPP). Calcularea termenelor arestării preventive se face potrivit art. 233 din CPP în zile şi luni. Fiecare lună are 30 de zile. Totodată, în încheierea de aplicare a arestării preventive sau de prelungire a acesteia în faza urmăririi penale se va indica data şi ora când expiră termenul acestei măsuri98. Potrivit alin. (3) al art. 186 din CPP, în cazuri excepţionale, în funcţie de complexitatea cauzei penale, de gravitatea infracţiunii şi în caz de pericol al dispariţiei învinuitului ori de risc al executării din partea lui a presiunii asupra martorilor sau al nimicirii ori deteriorării mijloacelor de probă, durata ţinerii învinuitului în stare de arest preventiv în faza urmăririi penale poate fi prelungită: 1)până la 6 luni, dacă persoana este învinuită de săvârşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa maximă de până la 15 ani închisoare; 2)până la 12 luni, dacă persoana este învinuită de săvârşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa maximă de până la 25 de ani închisoare sau

detenţie pe viaţă. Prin urmare, legea stabileşte două condiţii care trebuie întrunite cumulativ pentru prelungirea arestării preventive a învinuitului. Prima condiţie se referă la existenţa în continuare a posibilităţii survenirii consecinţelor nefavorabile procesului penal. Această condiţie este lăsată la aprecierea instanţei de judecată. A doua condiţie este formală, determinată de infracţiunea imputată învinuitului. Dar gravitatea faptei imputate prin ea înseşi nu legitimează o detenţie provizorie foarte lungă, dacă nu există temeiuri arătate la prima condiţie. Astfel, Curtea Europeană, în cauza Letellier versus Franţa, decizia din 26 iunie 1991, a menţionat că după expirarea unui anumit timp de detenţie prejudiciară nu mai este suficientă invocarea temeiurilor iniţiale, dar pentru confirmarea cercetării în stare de arest sunt necesare alte motive relevante şi suficiente, precum şi o insistenţă deosebită a autorităţilor la desfăşurarea procedurilor. La expirarea termenelor-limită de 6 luni sau, după caz, de 12 luni de arestare preventivă cauza penală trebuie trimisă în judecată, conform art. 297 din

*"

Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie din 09.11.1998, pct. 12 (Buletinul Curţii Supreme de Justiţie, nr. 12, 1998, p. 8).

404

DREPT PROCESUAL PENAL

CPP, sau urmărirea penală continuă, învinuitul fiind obligatoriu eliberat din stare de arest prin încetarea de drept a acestei măsuri. Potrivit alin. (4) al art. 186 din CPP, în cazul învinuiţilor minori durata ţinerii în stare de arest preventiv poate fi prelungită numai până la 4 luni. Totodată, la arestarea şi la prelungirea arestării preventive a unui învinuit minor în faza de urmărire penală se vor lua în consideraţie obligatoriu dispoziţiile art. 477 ce prevede aplicarea acestei măsuri ca excepţie în cazul săvârşirii infracţiunilor grave, deosebit de grave sau excepţional de grave. Din conţinutul alin. (2) al art. 474 din CPP, conform căruia completările şi derogările procedurii în cauze privind minorii se aplică în privinţa persoanelor care la momentul săvârşirii infracţiunii nu au împlinit vârsta de 18 ani rezultă că ter-menullimită de 4 luni de arestare preventivă este aplicabil şi învinuitului care a împlinit vârsta de 18 ani la etapa desfăşurării urmăririi penale sau, după caz, învinuiţilor majori care se învinuiesc de săvârşirea cel puţin a unei infracţiuni comise până la atingerea majoratului. Conform alin. (5) al art. 186 din CPP, fiecare prelungire a duratei arest ării preventive a învinuitului nu poate depăşi 30 de zile. în cazul în care este necesar de a prelungi durata arestării preventive a învinuitului, procurorul, nu mai târziu de 5 zile până la expirarea termenului de arestare, înaintează judecătorului de instrucţie un demers privind prelungirea acestui termen (alin. (6) al art. 186 din CPP). Termenul "nu mai târziu de 5 zile" este un termen de recomandare şi înaintarea demersului privind prelungirea arestării preventive mai târziu de 5 zile, dar până la expirarea termenului stabilit anterior nu este temei de refuz de a prelungi arestarea preventivă. Dacă un astfel de demers este prezentat judecăţii după expirarea termenului ţinerii sub arest a învinuitului, el urmează a fi respins cu eliberarea imediată a învinuitului". Potrivit alin. (9) al art. 186 din CPP, prelungirea arest ării preventive până la 6 luni se decide de către judecătorul de instrucţie în baza demersului procurorului din circumscripţia în raza teritorială a căreia se efectuează urmărirea penală, iar în caz de necesitate de a prelungi arestarea preventivă peste termenul indicat - în baza demersului aceluiaşi procuror, cu consimţământul Procurorului General sau al adjuncţilor lui. Procedura examinării demersului privind prelungirea arestării preventive este similară cu cea a aplicării acestei măsuri, fiind

partea generală

prevăzută de art. 308 din CPP.

405

în cazul în care instanţa refuză prelungirea duratei ţinerii sub arest, învinuitul urmează a fi eliberat de sub arest la expirarea termenului ţinerii lui sub arest, indicat în mandatul de arestare sau în decizie, iar dacă termenul ţinerii sub arest expiră în ziua şi ora examinării demersului, atunci persoana va fi eliberată imediat"'0. Potrivit alin. (7) al art. 186 din CPP, la soluţionarea demersului privind prelungirea termenului arestării preventive, judecătorul de instrucţie sau, după caz, instanţa de judecată"" este în drept să înlocuiască arestarea preventivă cu arestarea la domiciliu, liberarea provizorie sub control judiciar sau liberarea provizorie pe cauţiune. în cazul expirării termenului arestării preventive sau al refuzului de a prelungi arestarea preventivă, învinuitul este eliberat, dar poate fi arestat din nou la adresarea repetată cu demers, dacă apar circumstanţe noi ce servesc drept temei pentru aplicarea faţă de învinuit a acestei măsuri preventive în faza urmăririi penale şi dacă nu au expirat termenele-limită de 6 luni sau, după caz, de 12 luni.

Ibidem.

Potrivit alin. (10) al art. 186 din CPP, hotărârea de prelungire a duratei arestării preventive poate fi atacată cu recurs în instanţa ierarhic superioară în condiţiile art. 311 din CPP. Conform art. 311 din CPP, poate fi atacată cu recurs de către procuror şi încheierea privind refuzul de a prelungi durata arestării preventive a învinuitului.

§15. Procedura şi durata arestării preventive a inculpatului Potrivit art. 186 alin. 8 din CPP, după trimiterea cauzei în judecată, toate demersurile cu privire la arestarea preventivă se soluţionează de către instanţa care judecă cauza. începând cu soluţionarea chestiunilor privind punerea pe rol a cauzei şi pe parcursul judecăţii instanţa de judecată, la cerere sau din oficiu, poate dispune arestarea inculpatului prin încheiere sau la deliberarea prin sentinţă pe un termen nedeterminat - până la rămânerea definitivă a sentinţei de condamnare. Inculpatul poate fi arestat preventiv în faza urmăririi penale şi o dată cu trimiterea în judecată această măsură se menţine şi pe durata judecării cauzei

Ibidem. Aici se are în vedere instanţa de recurs (curţile de apel) la examinarea recursului împotriva încheierii judecătorului de instrucţie, potrivit pct. b) din alin. (5) al art. 312 din CPP.

406 .____.__________________________________DREPT PROCESUAL PENAL

în fond, fără o pronunţare expresă asupra prelungirii acestei măsuri'02. Prelungirea arestării inculpatului nu se dispune în cazul în care cauza a ajuns la instanţa de judecată pornind de la dispoziţia prevăzută de alin. (2) al art. 186 din CPP, care prevede că "curgerea duratei arestării preventive în faza urmăririi penale se întrerupe la data când procurorul trimite cauza în instanţă spre judecare". Termenul arestării inculpatului se întrerupe o dată cu trimiterea cauzei în judecată, în sensul că nu este prevăzută o anumită durată a acestei măsuri la această fază, dar timpul aflării inculpatului în stare de arest preventiv în cursul judecării se calculează pentru a fi computat în caz de condamnare103. Potrivit art. 329 din CPP, instanţa de judecată poate dispune aplicarea arestării preventive faţă de inculpat prin încheiere care, de regulă, durează până la pronunţarea sentinţei. încheierea privind arestarea preventivă poate fi atacată în termen de 3 zile în instanţa ierarhic superioară cu recurs. Aceasta se va judeca conform prevederilor art. 312 din CPP, care se aplică în mod corespunzător (alin. (2) al art. 329 din CPP). în cazul în care instanţa de judecată a respins cererea de aplicare a arestării preventive, o nouă cerere în acest sens poate fi depusă dacă au apărut temeiuri pentru aceasta, dar nu mai devreme decât peste o lună după ce încheierea precedentă a intrat în vigoare sau dacă nu au intervenit noi împrejurări care condiţionează noua cerere (alin. (1) al art. 329 din CPP). Măsura arestării menţinută sau aplicată inculpatului de către instanţa de judecată durează până la adoptarea sentinţei104. Astfel, instanţa de judecată la deliberare soluţionează în mod obligatoriu, conform pct. 15) din alin. (1) al art. 385 din CPP, chestiunea revocării, înlocuirii sau aplicării măsurii preventive în funcţie de pedeapsa penală stabilită. Pentru asigurarea sentinţei de condamnare la pedeapsa închisorii, instanţa de judecată dispune menţinerea măsurii arestării preventive sau, după caz, aplică arestarea preventivă până la rămânerea definitivă a hotărârii în cauză.

'"' Instanţa de judecată în şedinţa preliminară sau la numirea cauzei spre judecare, conform art. 345, 351 din CPP, poate soluţiona chestiunea măsurii preventive în sensul prevăzut de art. 329 din CPP ce prevede că "instanţa, din oficiu sau la cererea părţilor şi ascultând opiniile acestora, este în drept să dispună aplicarea, înlocuirea sau revocarea măsurii preventive aplicate inculpatului". '" Dumitru Roman, Sistemul măsurilor de prevenţie procesual penal reglementate in România şi in Republica Moldova, Rezumatul tezei de doctorat, Chişinău, 1997, p. 28. m Deşi legea procesuală penală nu prevede o anumită durată a arestării preventive în timpul judecării cauzei, inculpatul arestat are dreptul, potrivit art. 5 §3 al CEDO, să fie judecat în termen rezonabil. In acest sens, dispoziţia

partea generală

407

alin. (3) al art. 20 din CPP obligă in stanţele de judecată să examineze cauzele penale cu inculpaţi arestaţi preventiv în regim de urgenţă şi în mod preferenţial.

în cazurile prevăzute de art. 398 din CPP, aplicarea arestării preventive este inadmisibilă, iar dacă inculpatul se află în stare de arest, se va pune în libertate imediat la pronunţarea sentinţei105.

§16. Recursul împotriva hotărârilor privind măsura arestării preventive Potrivit art. 5 §4 al Convenţiei Europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, "orice persoană privată de libertate prin arestare sau detenţie are dreptul să introducă recurs în faţa unui tribunal, care să se pronunţe în cel mai scurt timp asupra legalităţii detenţiei şi să ordone eliberarea dacă detenţia persoanei este ilegală". în acest sens Constituţia Republicii Moldova, alin. (4) al art. 25 prevede că asupra legalităţii mandatului de arestare se poate depune recurs, în condiţiile legii, în instanţa ierarhic superioară. De fapt, art. 311 din CPP prevede recursul împotriva încheierii judecătorului, dar, evident, este îndreptat şi împotriva mandatului. Astfel, conform alin. 1 al art. 311 din CPP, recursul împotriva încheierii judecătorului de instrucţie privind aplicarea sau neaplicarea arestării preventive, privind prelungirea sau refuzul prelungirii arestării preventive se depune de către procuror,

bănuit, învinuit, apărătorul său, reprezentantul său legal în instanţa ierarhic superioară (Curtea de Apel), direct sau prin intermediul instanţei (judecătoriei) care a adoptat încheierea ori prin intermediul administraţiei locului de deţinere, în termen de 3 zile de la data adoptării încheierii. Administraţia locului de detenţie, primind recursul, este obligată să-1 înregistreze şi imediat să-1 expedieze conform competenţei, aducând faptul la cunoştinţa procurorului. Instanţa de recurs, primind recursul, solicită de la procuror materialele ce confirmă necesitatea aplicării arestării preventive sau a prelungirii duratei ei. Procurorul este obligat să prezinte în instanţă judecătorească materialele respective în decurs de 24 de ore din momentul primirii de la administraţia locului de deţinere a bănuitului, învinuitului a informaţiei despre recursul

Arestarea este inadmisibilă în cazurile când inculpatul este: 1)achitat; 2)eliberat de pedeapsă sau eliberat de executarea pedepsei; 3)condamnat la o pedeapsă neprivativă de libertate; 4)în privinţa lui a fost încetat procesul; 5)condamnat la închisoare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

408

______________^^

DREPT PROCESUAL PENAI.

înaintat sau din momentul solicitării instanţei de a i se prezenta materialele ce confirmă necesitatea aplicării sau prelungirii arestării preventive, alin. (4) al art. 311 din CPP. Având în vedere caracterul definitiv al încheierilor judecătorului de instrucţie care se execută imediat, potrivit art. 307, 308 din CPP, recursul depus nu suspendă acţiunea acestor hotărâri106. Potrivit art. 312 din CPP, recursul împotriva încheierilor judecătorului de instrucţie privind arestarea preventivă se examinează într-un complet format din 3 judecători în decurs de 3 zile din momentul primirii lui. Controlul judiciar privind legalitatea arestării se efectuează în şedinţă închisă, cu participarea procurorului, bănuitului, învinuitului, apărătorului şi a reprezentantului lui legal. Neprezentarea bănuitului, învinuitului care nu este privat de libertate şi a reprezentantului lui legal, care au fost citaţi în modul prevăzut de lege, nu împiedică examinarea recursului (alin. (3) al art. 312 din CPP). La deschiderea şedinţei de judecată în instanţa de recurs preşedintele anunţă ce recurs va fi examinat, concretizează dacă persoanelor prezente la şedinţă le sunt clare drepturile şi obligaţiile lor. După aceea recurentul, dacă participă la şedinţă, argumentează recursul, apoi sunt audiate celelalte persoane prezente la şedinţă (alin. (4) al art. 312 din CPP). în urma controlului judiciar efectuat, instanţa de recurs pronunţă una din următoarele decizii: 1) admite recursul prin: a. anularea arestării preventive dispuse de judecătorul de instrucţie sau anularea prelungirii duratei acesteia şi dacă este cazul, elibera rea persoanei de sub arest; b. aplicarea măsurii arestării preventive care a fost respinsă de judecătorul de instrucţie, cu eliberarea mandatului de arestare sau aplicarea unei alte măsuri preventive la alegerea instanţei de recurs, însă nu mai aspră decât cea solicitată în demersul procuro rului, sau cu prelungirea duratei arestării preventive. 2) respinge recursul.

partea generală

409

Verificând legalitatea aplicării sau a refuzului de a aplica măsura preventivă sub formă de arest, instanţa de recurs este obligată să controleze temeinicia hotărârii judecătoreşti adoptate, însă nu este în drept să dea o apreciere probelor care vor fi obiect de examinare de către instanţa de judecată la stabilirea vinovăţiei sau nevinovăţiei persoanei. La anularea încheierii despre refuzul de aplicare a măsurii preventive sub formă de arest şi despre stabilirea măsurii preventive sub formă de arest cu indicarea duratei ţinerii'sub arest în decizia instanţei de recurs este necesar să se indice data şi ora de la care se calculează durata arestului107. Potrivit alin. (6) al art. 312 din CPP, în cazul în care în şedinţă de judecată nu au fost prezentate materialele ce confirmă legalitatea aplicării arestării preventive sau prelungirea duratei ei, instanţa de recurs pronunţă decizia de anulare a măsurii preventive sau, după caz, de neprelungire a duratei ei sau eliberează persoana reţinută sau arestată. Copia de pe decizia instanţei de recurs sau după caz, mandatul de arestare se înmânează procurorului şi bănuitului, învinuitului imediat, iar dacă a fost pronunţată o decizie prin care a fost anulată măsura preventivă sau anulată prelungirea duratei acesteia, copia de pe decizie se expediază în aceeaşi zi la locul de deţinere a persoanei arestate sau, respectiv, la secţia de poliţie de la locul de trai al bănuitului, învinuitului. Dacă persoana în privinţa căreia a fost anulată arestarea preventivă ori care a fost eliberată provizoriu, participă la şedinţa de judecată, ea se eliberează imediat din sala şedinţei de judecată. în caz de respingere a recursului, examinarea unui nou recurs privind aceeaşi persoană în aceeaşi cauză se admite la fiecare prelungire a duratei arestării preventive (alin. (8) al art. 312 din CPP). Decizia instanţei de recurs este definitivă, dar poate fi atacată cu recurs în anulare, potrivit alin. (2) al art. 453 din CPP, numai dacă este contrară legii. Potrivit alin. (2) al art. 329 din CPP, este susceptibilă de a fi atacată cu recurs separat numai încheierea instanţei de judecată privind aplicarea arestării preventive faţă de inculpat, în termen de 3 zile, în instanţa ierarhic superioară (Curtea de Apel sau, după caz, Curtea Supremă de Justiţie). Recursul se examinează în ordinea prevăzută de art. 312 din CPP.

Noul Cod de procedură penală prevede efectul suspensiv al recursului, conform art. 440 din CPP, împotriva hotărârilor pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul, iar recursul împotriva deciziilor de apel, potrivit art. 420 din CPP, respective nu este suspensiv. Dar legea procesuală actuală nu prevede expres efectul nesuspensiv al recursului împotriva încheierilor atacate separate, spre deosebire de vechiul Cod de procedură penală, care reglementa acţiunea nesuspendării mandatului (încheierii recurate), potrivit alin. (14) al art. 78/1, introdus prin Legea nr. 1579 din 27.02.1998.

Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie din 09.11.1998 (Buletinul Curţii Supreme de Justiţie nr. 12, 1998, p. 8-9).

410

DREPT PROCESUAL PENAI.

§17. Obligaţiile administraţiei instituţiilor de deţinere a persoanelor reţinute sau arestate Potrivit art. 187 din CPP, administraţia instituţiei de deţinere a persoanelor reţinute sau arestate este obligată: 1) Să asigure securitatea persoanelor deţinute, să le asigure protecţia şi ajutorul necesar. Bănuitul, învinuitul sau inculpatul arestat, indiferent de faptul dacă colaborează sau nu cu organele de urmărire penală, are dreptul la securitatea personală. Astfel, în cazul apariţiei vreunui pericol pentru viaţa şi sănătatea prevenitului, acesta este în drept să prezinte colaboratorului locului de arest preventiv o cerere de a fi transferat într-o încăpere unde pericolul dat lipseşte. în cazul dat, persoana cu funcţii de răspundere este obligată să ia măsuri urgente pentru a transfera prevenitul într-un loc nepericulos (art. 17 al Legii cu privire la arestarea preventivă). Potrivit art. 15 al Legii cu privire la protecţia de stat a părţii vătămate, a martorilor şi a altor persoane care acordă ajutor în procesul penal din 28.01.1998'08, faţă de persoanele arestate preventiv pot fi aplicate şi alte măsuri de protecţie de stat. Refuzul administraţiei de a lua măsuri de protecţie în privinţa prevenitului poate fi atacat la procuror, care are obligaţia să exercite controlul legalităţii aflării persoanelor în locurile de detenţie. 2) Să asigure persoanelor deţinute accesul la asistenţă medicală inde pendentă. în cazul în care prevenitului îi este necesară o asistenţă specializată urgentă ce nu poate fi acordată în instituţiile curative ale sistemului penitenciar, această asistenţă i se acordă în instituţiile specializate ale Ministerului Sănătăţii, asigurându-i-se paza respectivă. în cazul cauzării leziunilor corporale prevenitului, la cererea acestuia, examinarea medicală poate fi efectuată de lucrătorii altor instituţii curative (alin. (4), (5) ale art. 25 din Legea cu privire la arestarea preventivă). 3) Să înmâneze în aceeaşi zi persoanelor deţinute copii de pe documen tele procesuale parvenite în adresa lor. înmânarea copiilor de pe documentele procesuale privind acţiunile procesuale efectuate fără persoana arestată sau când aceasta refuză să participe la procedurile în cauză se face sub semnătura prevenitului. La categoria acestor acte procedurale se atribuie şi răspunsurile la plângerile şi cererile prevenitului care

partea generală

trebuie înmânate în aceeaşi zi.

Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 26-27 din 26.03.1998.

411

4) Să asigure înregistrarea plângerilor şi cererilor persoanelor deţinute. Sunt înregistrate atât plângerile şi cererile preveniţilor ce se referă la procesul penal, cât şi plângerile şi cererile cu privire la alte chestiuni înaintate potrivit Legii cu privire la petiţionare. Preveniţilor li se interzice să expedieze cereri anonime (alin. (8) al art. 18 din Legea cu privire la arestarea preventivă). 5) Să trimită în aceeaşi zi plângerile şi alte cereri ale persoanelor deţinute adresate instanţei de judecată, procurorului sau altor colaboratori ai organului de urmărire penală, fără a le supune controlului şi cenzurii. Plângerile, cererile sau scrisorile adresate altor persoane decât instanţei de judecată, procurorului sau organelor de urmărire penală se supun controlului şi dacă acestea conţin date a căror nedivulgare poate să împiedice stabilirea adevărului în procesul penal, acestea nu se expediază destinatarului, ci se re-Init spre examinare organului ce desfăşoară procesul penal, comunicânduse despre aceasta prevenitului şi procurorului (alin. (5) al art. 18 din Legea cu privire la arestarea preventivă). 6) Să întocmească un proces-verbal privind refuzul persoanei deţinute de a fi adusă în instanţă. Procesul-verbal privind refuzul persoanei deţinute de a fi adusă în faţa instanţei trebuie să fie semnat şi de prevenit, indicându-se

motivele invocate de acesta. Acest proces-verbal va fi expediat instanţei de judecată care examinează cauza sau alte materiale privind prevenitul respectiv. 7) Să admită întrevederi libere ale persoanei deţinute cu apărătorul, reprezentantul său legal, mediatorul, în condiţii confidenţiale, fără a limita numărul şi durata întrevederilor. Pentru întrevedea cu apărătorul, reprezentantul legal şi mediatorul este necesară doar confirmarea faptului că aceste persoane au fost admise în conformitate cu legea (art. 70, 77, 276 din CPP) în această calitate. întrevederea prevenitului cu alte persoane se face potrivit art. 19 al Legii cu privire la arestarea preventivă. 8) Să asigure aducerea persoanei deţinute la organul de urmărire penală sau la instanţă la timpul indicat de acestea. Pentru efectuarea acţiunilor procesuale cu participarea prevenitului, acesta este citat prin administraţia instituţiei de detenţie, conform art. 238 din CPP. 9)Să asigure, la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei, posibilitatea de a exercita acţiuni procesuale cu participarea persoanei deţinute la locul deţinerii. 10)în baza hotărârii organului de urmărire penală sau a instanţei, să transfere persoana deţinută în alt loc de deţinere, precum şi să exercite

412

DREPT PROCESUAL PENAI.

şi alte cerinţe ale acestui organ în măsura în care acestea nu contravin regimului de deţinere stabilit prin lege. Transferul persoanelor arestate preventiv în izolatoarele disciplinare ale coloniei de corecţie sau coloniei de reeducare se dispune în cazul când acestea execută pedeapsa închisorii pentru unele infracţiuni, dar se cercetează pentru alte fapte penale. Pentru efectuarea acţiunilor procesuale de lungă durată pe teritoriul căruia nu există izolator de anchetă, preveniţii se transferă în izolatoarele de detenţie provizorie ale organelor afacerilor interne (art. 6 al Legii cu privire la arestarea preventivă). 11) Cu 7 zile până la expirarea termenului de deţinere a persoanei, să in formeze despre aceasta organul respectiv. Obligaţia administraţiei instituţiei penitenciare de a înştiinţa procurorul care conduce urmărirea penală cu 7 zile până la expirarea termenului arestării subzistă în faza urmăririi penale, în scopul soluţionării chestiunilor prevăzute de alin. (6) al art. 186 din CPP. 12) Să elibereze imediat persoanele deţinute fără hotărârea judecătorului, precum şi în cazul expirării termenului de deţinere fixat de judecător; Pe lângă cazurile menţionate, obligaţia eliberării imediate a persoanei arestate survine şi în alte cazuri prevăzute de lege la prezentarea hotărârilor respective: a)încetării de drept a măsurii arestării preventive conform alin. (5) şi pct. 2) din alin. (6) ale art. 195 din CPP; b)înlocuirii sau revocării arestării preventive conform art. 195 din CPP; c)anulării arestării preventive sau anulării prelungirii duratei acesteia conform alin. (5) al art. 312 din CPP. 13) să înmâneze persoanelor eliberate certificat conform prevederilor alin. (3) al art. 174 din CPP. Persoanelor eliberate de sub arest li se înmânează actele, lucrurile, banii păstraţi pe conturile personale în instituţia dată, precum şi un certificat în care se indică durata aflării sub arest şi temeiurile eliberării.

partea generală

413

§18. Dreptul persoanei reţinute sau arestate la măsuri de ocrotire Potrivit art. 189 din CPP, în cazul în care persoana reţinută sau arestată are sub ocrotirea sa minori, persoane recunoscute iresponsabile, persoane cărora li s-a instituit curatela sau persoane care, din cauza vârstei, bolii sau din alte cauze, au nevoie de ajutor, despre aceasta vor fi informate autorităţile competente pentru a lua faţă de aceste persoane măsuri de ocrotire. Obligaţia de a informa despre necesitatea aplicării măsurilor de ocrotire îi revine organului care a efectuat reţinerea sau arestarea preventivă"". înştiinţarea organelor competente să ia măsuri de ocrotire se face imediat după aplicarea măsurilor privative de libertate prin actul procedural în cauză sau prin dispoziţia separată. Dispoziţiile organului de urmărire penală sau ale instanţei în vederea luării măsurilor de ocrotire faţă de persoanele incapabile, rămase fără ocrotire, sunt executorii pentru autoritatea tutelară, precum şi pentru conducătorii instituţiilor medicale şi sociale de stat. Organul de urmărire penală sau instanţa poate transmite minorii, persoanele iresponsabile sau cele de vârstă înaintată sub ocrotirea rudelor, cu consimţământul acestora (alin. (2) al art. 189 din CPP). Persoana ale cărei bunuri au rămas fără supraveghere în urma reţinerii, arestării preventive sau arestării la domiciliu are dreptul la supravegherea acestor bunuri, inclusiv îngrijirea şi hrănirea animalelor domestice, asigurată de organul de urmărire penală la cerinţa acestei persoane şi din contul ei. Dispoziţiile organului de urmărire penală sau ale instanţei privitor la asigurarea supravegherii bunurilor persoanei şi îngrijirii lor sunt obligatorii pentru conducătorii respectivi ai instituţiilor de stat (alin. (3) al art. 189 din CPP). La cererea persoanei private de libertate şi din contul ei se poate asigura gestionarea bunurilor rămase fără supraveghere de către rude sau alte persoane apropiate. Potrivit alin. (4) al art. 189 din CPP, măsuri de ocrotire se vor lua şi în privinţa persoanelor care se aflau sub ocrotirea părţii vătămate, în privinţa bunurilor şi domiciliului acestora110. Această dispoziţie este aplicabilă şi în cazul internării bănuitului, învinuitului sau inculpatului într-o instituţie medicală, conform art. 152 CPP, sau în cazul aplicări, masurilor de constrîngere cu caracter medical, potrivit art.

499 CPP, precum şi în cazul pronunţării unei sentinţe de condamnare la pedeapsa închisorii, conform pct. 4) al art. 397 din CPK Aici se are în vedere situaţia când partea vătămată a decedat în urma acţiunilor criminale sau a devenit incapabilă şi au rămas fără supraveghere persoane şi bunuri, care necesită luarea măsurilor de ocrotire.

414 DREPT PROCESUAL PENAL

Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată informează neîntârziat persoana reţinută, arestată preventiv sau arestată la domiciliu, precum şi alte persoane interesate, despre măsurile de ocrotire luate (alin. (5) al art. 189 din CPP). Măsurile de ocrotire se aplică pe durata măsurilor privative de libertate. în cazul când cel acuzat este eliberat, organul de urmărire penală sau, după caz, instanţa de judecată anunţă organele de stat care exercită măsurile de ocrotire despre încetarea acestor măsuri.

Secţiunea a IV-a. ALTE MĂSURI PROCESUALE DE CONSTRÂNGERE §1. Obligarea de a se prezenta la organul de urmărire penală sau la instanţă Conform alin. (1) al art. 198 din CPP, în cazurile în care aplicarea măsurilor preventive faţă de bănuit, învinuit, inculpat nu este raţională pentru asigurarea desfăşurării normale a procesului penal, organul de urmărire penală sau instanţa poate obliga în scris bănuitul, învinuitul, inculpatul să se prezinte la acest organ la data şi ora fixată, iar în caz de schimbare a domiciliului, imediat să informeze despre aceasta. în obligarea în scris vor fi indicate consecinţele nerespectării acesteia. Măsura procesuală respecivă, de regulă, se aplică obligatoriu în toate cazurile când faţă de cel bănuit (învinuit) nu se aplică măsura preventivă. Măsura obligării de a se prezenta la citaţie şi de a informa despre schimbarea domiciliului este binevenită, având în vedere faptul că anterior, până la adoptarea noului Cod de procedură penală1", nejustificat se aplica declaraţia în scris de nepărăsire a localităţii, de regulă, în toate cazurile când nu era posibilă aplica ea altor măsuri preventive. Obligaţia de a se prezenta şi a înştiinţa despre schimbarea domiciliului impusă bănuitului, învinuitului sau inculpatului pe durata procesului penal nu restrânge dreptul acestuia de a se deplasa liber şi de a-şi schimba locul de trai pe teritoriul Republicii Moldova. însă despre plecarea pe durată lungă sau despre schimbarea domiciliului peste hotarele Republicii Moldova se va anunţa organul de urmărire penală sau instanţa de judecată care vor decide aplicarea

partea generală

415

Vechiul Cod de procedură penală, alin. (2) al art. 371 prevedea aplicarea acestei măsuri numai în procedura specială "Forma protocolară de pregătire prejudiciarâ a materialelor" în cauze penale privind unele infracţiuni flagrante.

unei măsuri preventive. Legea procesuală penală nu prevede expres actul procedural prin care se aplică această măsură procesuală. Procedura este simplificată prin întocmirea unui înscris în care sunt arătate obligaţiile prevăzute de lege şi consecinţele nerespectării acestora, fără emiterea unei ordonanţe sau, după caz, a unei încheieri"2. Acest înscris este semnat de ofiţerul de urmărire penală, de către procuror sau judecător şi de către cel bănuit, învinuit sau inculpat. Un exemplar al acestui înscris se înmânează bănuitului, învinuitului, inculpatului, explicându-i-se consecinţele nerespectării acestor obligaţii. Pentru încălcarea obligaţiilor de a se prezenta şi de a informa despre schimbarea domiciliului, bănuitul, învinuitul sau inculpatul poate fi adus silit sau i se va aplica o măsură preventivă. în cazul când sunt temeiuri de a aplica măsura arestării preventive, învinuitul care a încălcat aceste obligaţii poate fi reţinut până la soluţionarea chestiunii aplicării acestei măsuri preventive. Potrivit alin. (2) al art. 198 din CPP, obligaţia în scris de a se prezenta la organul de urmărire penală sau la instanţă poate fi luată şi de la partea vătămată, martor, precum şi de la alte persoane participante la proces113 pentru asigurarea prezentării lor la desfăşurarea procesului penal. în privinţa părţii vătămate, martorului şi altor persoane

măsura obligării în scris de a se prezenta la citaţie şi de a informa despre schimbarea domiciliului"'1 se aplică în caz de necesitate, după cum s-a menţionat în literatura de specialitate"5, atunci când: a) declaraţiile martorilor şi ale părţii vătămate au o importanţă deosebită; b) există date că anterior aceste persoane nu s-au prezentat la citaţie nemotivat; c) aceste persoane locuiesc în alt loc decât locul efectuării urmăririi penale sau judecării cauzei. Pentru încălcarea obligaţiilor luate, părţii vătămate, martorilor şi altor persoanele pot fi aplicate măsura aducerii silite şi amenda judiciară.

112

Intr-o opinie contrară s-a menţionat necesitatea întocmirii unei ordonanţe sau încheieri, pornind de la regulile generale ale procesului penal (B. A. MnxaftnoB, YionoeHonpo-u,cccyanbHueMepu ripecenenu» eyeonoeHOM cydonpoiueodcmee POCCUUCKOÎI edepau,uu, MocKBa, 1997, c. 48).

115

Prin alte persoane se au în vedere specialistul, expertul, interpretul, traducătorul,

asistentul procedural. "'' în lege nu este menţionată şi obligaţia "de a informa despre schimbarea domiciliului", dar considerăm că această obligaţie poate fi impusă martorului şi părţii vătămate pentru desfăşurarea eficientă a procesului penal. 115 B. B. BynaTOB, B. B. HMKOHIOK, Mepbi yzonaeHo-npoiţeccyanbHozo npuHyxdemiH (Ilo rnaBe 14 yrîK Poccviw), CnapK, MOCKBB, 2003, c. 41.

416

DREPT PROCESUAL PENAL

§2. Aducerea silită Aducerea silită este o măsură procesuală prin care se realizează înfăţişarea persoanelor în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei judecătoreşti. Potrivit alin. (1) al art. 199 din CPP, aducerea silită constă în aducerea forţată a persoanei la organul de urmărire penală sau la instanţă în cazul în care aceasta, fiind citată în modul stabilit de lege, nu s-a prezentat fără motive întemeiate şi nu a informat organul care a citat-o despre imposibilitatea prezentării sale, iar prezenţa ei era necesară. Aducerea silită este o măsură procesuală de constrângere prin faptul că persoana în cauză este condusă în faţa organului judiciar"6. Caracterul de constrângere al acestei măsuri procesuale se manifestă prin faptul că persoana este adusă contrar voinţei sale în faţa organului care desfăşoară procesul penal, iar dacă aceasta opune rezistenţă, se poate aplica forţa fizică, mijloace speciale sau, după caz, şi arma"7. Conform alin. (2) al art. 199 din CPP, poate fi supusă aducerii silite numai persoana participantă la proces, pentru care este obligatorie citarea organului de urmărire penală sau a instanţei şi care: 1)se eschivează de la primirea citaţiei; 2)se ascunde de organul de urmărire penală sau de instanţă; 3)nu are loc permanent de trai. Din conţinutul acestei dispoziţii rezultă că aducerea silită poate fi dispusă numai după declanşare procesului penal. Astfel este inadmisibilă aducerea silită a persoanei până la începerea urmăririi penale pentru a se lua o explicaţie. O altă chestiune importantă care urmează a fi precizată este cercul persoanelor participante la proces, care pot fi aduse silit. Din sintagma "pentru care este obligatorie citarea organului de urmărire penală sau a instanţei", prevăzută în alin. (2) al art. 199 şi art. 197 din CPP, rezultă că pot fi aduse silit: 1) bănuitul, învinuitul, inculpatul; 2) partea vătămată; 3) martorul; 4) alte per-

Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală, op. cit., voi. I, p. 460. Conform Legii cu privire la poliţie (art. 15), se aplică forţa fizică pentru înfrângerea rezistenţ ei opuse cerinţelor legale, dacă metodele nonviolente nu asigură îndeplinirea obligaţiilor ce le revin. Mijloacele speciale (cătuşe, bastoane de cauciuc) pot fi aplicate conform art. 16 alin. 1 pct. 6) pentru curmarea neîndeplinirii

Partea generală

417

premeditate a cerinţelor legitime. Arma de foc poate fi utilizată în condiţiile prevăzute de art. 17 împotriva unei persoane înarmate ce refuză să se subordoneze cerinţelor legale (Veştile Sovietului Suprem al RSSM, nr. 12/321, 1990).

soane participante la proces (specialistul, expertul, interpretul, traducătorul, asistentul procedural)"". Aducerea silită se dispune numai după citarea prealabilă a persoanelor, cu excepţia cazurilor prevăzute de pct. 2) şi 3) din alin. (2) al art. 199 din CPP. Partea vătămată, martorul şi alte persoane participante la proces, cu excepţia bănuitului, învinuitului, inculpatului, pot fi aduse silit, de regulă numai după citarea repetată şi neprezentarea nemotivată, precum şi neinformarea organului judiciar despre imposibilitatea prezentării. Constituie motive întemeiate circumstanţele care împiedică prezentarea la citaţie (boala participantului la proces, precum şi a rudelor apropiate, decesul rudelor apropiate, calamităţile naturale, primirea citaţiei cu întârziere, starea de război). în literatura de specialitate şi practica organelor de urmărire penale sunt recunoscute motive întemeiate: lipsa mijloacelor băneşti pentru deplasarea la locul efectuării acţiunilor procesuale; accidente şi alte dereglări în domeniul transportului; plecarea persoanei în deplasare de serviciu înainte de citaţie"9. Astfel, până la luarea hotărârii de aducere silită, organul competent trebuie să constate prin mijloacele posibile faptul neprezentării nemotivate120.

Aducerea silită, conform alin. (3) al art. 199 din CPP, se efectuează în baza unei ordonanţe de aducere, eliberate de organul de urmărire penală, sau a încheierii instanţei de judecată121. Ordonanţa sau încheierea privind aducerea silită, pe lângă dispoziţiile prevăzute în alin. (2) al art. 255 din CPP sau, după caz, art. 306 din CPP, va cuprinde şi menţiuni privind numele, data, anul, locul naşterii, domiciliul "" Deşi prin lege se prevede obligaţia de a se prezenta la citaţie a părţii civile (pct. 1) din alin. (2) al art. 62 din CPP), a apărătorului (pct. 1) din alin. (6) al art. 68 din CPP), a părţii civilmente responsabile (pct. 1) din alin. (3) al art. 74 din CPP), a reprezentantului legal (pct. 2) din alin. (6) al art. 78 din CPP), a reprezentantului (pct. 3) al art. 80 din CPP), pentru neprezentarea nemotivată la citaţie pot surveni alte consecinţe, iar aducerea silită nu este oportună. Potrivit alin. (5) al art. 199 din CPP, nu pot fi supuse aducerii silite minorii în vârstă de până la 14 ani, femeile gravide, persoanele bolnave, starea cărora este confirmată prin certificat medical eliberat de o instituţie medicală de stat. "' B. M. KopHVKOB, MHue uepvt npoueccyaiwnoeo npuuyjicdemvt e yeonooHOM cydoupou3eodcmee, CapaTOB, c. 93. 1211 K). M. C'reuoBCKHM, Upaso ua ceoâody u nuvHyw HenpuKocHooeHHocmi>: HopMU u deîicmeumenbHocmb, MocKBa, 2000, c. 211. 1:1 Nu constituie aducere silită, în sensul art. 199 CPP, aducerea la organele de poliţie în condiţiile pct. 1) şi 3) din alin. (1) al art. 166, art. 168 din CPP precum şi însoţirea persoanei de către colaboratorii organelor de poliţie, fiind citată pentru efectuarea acţiunilor procesuale urgente conform alin. (2) al art. 236 din CPP.

418

DREPT PROCESUAL PENAL

persoanei care trebuie adusă forţat şi calitatea procesuală a acesteia, motivele aducerii şi numele persoanei cu funcţie de răspundere (ofiţer de urmărire penală, procuror sau judecător) la care trebuie adusă. Potrivit alin. (4) al art. 199 din CPP, persoana nu poate fi supus ă aducerii silite în timpul nopţii, cu excepţia cazurilor care nu suferă amânare122. Ordonanţa sau încheierea privind aducerea silită se trimite organului de poliţie conform alin. (6) al art. 199 din CPP, care execută această măsură procesuală de constrângere123. Persoana împuternicită cu executarea ordonanţei sau încheierii de aducere silită trebuie să respecte dispoziţiile art. 29 din Constituţie şi art. 12 din CPP privind inviolabilitatea domiciliului, care prevede "că nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliu sau în reşedinţa unei persoane fără consim ţământul acesteia". Astfel, în cazul executării încheierii instanţei de judecată, persoana împuternicită poate pătrunde în încăpere şi fără acordul persoanei. în cazul executării ordonanţei ofiţerului de urmărire penală sau a procurorului, pătrunderea în încăperea persoanei care trebuie adusă silit este posibilă cu acordul acesteia, iar în caz contrar se va lua autorizaţia judecătorului de instrucţie în modul prevăzut de art. 304-306 din CPP. Legea nu prevede expres posibilitatea atacării actului de aducere silită, dar împotriva ordonanţei privind aplicarea acestei măsuri de către organul de urmărire penală poate fi făcută plângere în ordinea generală stabilită de art. 298 din CPP, care se examinează de judecătorul de instrucţie.

§3. Suspendarea provizorie din funcţie Suspendarea provizorie din funcţie constă în interzicerea provizorie motivată învinuitului, inculpatului de a exercita atribuţiile de serviciu sau de a realiza activităţi cu care aceasta se ocupă sau le efectuează în interesul serviciului public, alin. (1) al art. 200 din CPP. Legea procesuală penală nu defineşte scopul acestei măsuri şi, respectiv, nu prevede temeiurile aplicării. în literatura de specialitate s-a menţionat că măsura

'" Conform pct. 6) al art. 6 din CPP, cazuri ce nu suferă amânare sunt: pericolul real că se vor pierde sau distruge probele; se poate ascunde bănuitul sau învinuitul ori că vor comite alte infracţiuni. '-"' Pentru neexecutarea ordonanţei sau încheierii de aducere silită colaboratorii poliţiei responsabili de această activitate pot fi sancţionaţi cu amendă în conformitate

Partea generală cu art. 201 din CPP.

419

suspendării provizorii din funcţie face parte din categoria măsurilor cu caracter preventiv124 sau este o măsură apropiată după scop măsurilor preventive125. Astfel, necesitatea aplicării acestei măsuri este condiţionată de circumstanţele cauzei ce presupun posibilitatea că învinuitul poate: a) să continue activitatea infracţională cu folosirea situaţiei de serviciu; b) să împiedice aflarea adevărului prin nimicirea documentelor, influenţarea martorilor din rândul subalternilor; c) să împiedice efectuarea reviziei sau expertizei contabile126. Suspendarea provizorie din funcţie se dispune şi în cazurile când persoana cu funcţie de răspundere deţine o funcţie incompatibilă cu statutul de învinuit (inculpat), iar în cazurile prevăzute de legi speciale este incompatibilă şi cu statutul de bănuit. în primul rând, măsura suspendării din funcţie se dispune în privinţa învinuitului (persoană cu funcţie de răspundere şi altor funcţionari publici) în sensul Legii serviciului public din 04.05.1995127, dar această măsură procesuală poate fi dispusă şi în privinţa altor persoane care nu au statut de funcţionar public, dar care practică activităţi în interes public (de exemplu: medicul în cazul infracţiunilor prevăzute de capitolul II al Codului penal; pedagogul în cazul infracţiunii săvârşite împotriva unui elev sau împotriva minorilor). Potrivit alin. (3) al art. 200 din CPP, suspendarea provizorie din funcţie o

decide judecătorul de instrucţie sau, după caz, instanţa de judecată în baza demersului motivat depus de către procuror. Demersul procurorului se examinează în faza urmăririi penale de către judecătorul de instrucţie în conformitate cu alin. (2) al art. 305 din CPP, unde participă învinuitul şi apărătorul acestuia. Procurorul, la demersul motivat privind necesitatea suspendării din funcţie, va anexa în mod obligatoriu ordonanţa de punere sub învinuire. Pentru unele categorii de funcţionari publici (persoane cu înalte funcţii de răspundere) procedura suspendării din funcţie este reglementată de legi speciale128. 124

M.)~[.

rieTpyxMH,

Ceoâoda

nuHHOcmu

uyeo/ioeHo-nponeccytuibHoe

npuHyxcdeHue, HayKa, MocKBa, 1985, c. 81. ' yeonoBHbiu nponecc, Flofl peflaKmieil K. cţ). TyLţeHKO, 3epiia/io, MocKBa, 2000, c. 188. I2 " B. B. ByjiaTOB, B. B. HHKO/HOK, op. cit., p. 75-76. 127 Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 61 din 02.11.1995. '" a. Judecătorul este suspendat prin hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii care se prezintă Preşedintelui Republicii Moldova sau, după caz, Parlamentului, art. 20 al Legii cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii din 19.07.1996 (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 64 din 03.10.1996). b. Judecătorul Curţii Constituţionale, prin Hotărârea Curţii Constituţionale la demer sul Procurorului General, art.16 al Legii cu privire la Curtea Constituţională. c. Privind alte persoane cu înalte funcţii de răspundere, conform procedurii numirii lor în funcţie de către Parlamanet sau Preşedintele Republicii Moldova (Procuror general, avocat parlamentar, membrii Guvernului, membrii Curţii de Conturi).

I2

420

D R R P T PROCESUAL P E N A L

Potrivit alin. (4) al art. 200 din CPP, copia de pe încheierea judecătorului de instrucţie sau a instanţei de judecată privitor la suspendarea provizorie din funcţie a persoanei se trimite imediat pentru executarea administraţiei la locul de lucru al învinuitului, inculpatului. Din momentul primirii copiei, persoana indicată va fi înlăturată sau nu va fi admisă în câmpul muncii. în cazul în care persoana responsabilă de executarea acestei măsuri procesuale de constrângere nu îndeplineşte hotărârea judecătorească respectivă, judecătorul de instrucţie sau, după caz, instanţa de judecată pot aplica o amendă judiciară în conformitate cu art. 201 din CPP. Persoanei suspendate provizoriu din funcţie i se întrerupe remunerarea muncii, însă perioada de timp pentru care persoana a fost suspendată provizoriu din funcţie în calitate de măsură procesuală de constrângere se ia în calcul în vechimea generală de muncă, alin. (2) al art. 200 din CPP. Hotărârea judecătorului de instrucţie privind suspendarea provizorie din funcţie poate fi atacată cu recurs în termen de 3 zile în instanţa ierarhic superioară, conform alin. (2) al art. 302 din CPP. Suspendarea provizorie din funcţie poate fi revocată de către judecătorul de instrucţie sau, după caz, de instanţă, la cererea părţilor în proces, dacă dispune necesitatea aplicării unei asemenea măsuri (alin. (5) al art. 200 din CPP). Suspendarea provizorie din funcţie ca măsură procesuală de constrângere într-o cauză penală se aplică din iniţiativa procurorului în ordinea prevăzută de Codul de procedură penală (art. 200), iar practica suspendării contractului individual de muncă în circumstanţe ce nu depind de voinţa părţilor prevăzute în art. 76 Codul muncii al Republicii Moldova din 28.03.2003129 determinate de faptul punerii sub învinuire a salariatului'-1" trebuie să fie în conformitate cu legislaţia procesuală penală. Totodată, menţionăm faptul că aplicarea unei măsuri preventive privative de libertate (arestarea preventivă, arestarea la domiciliu) constituie în esenţă şi

129

Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.159-162 din 29.07.2003. "" Art. 76 din Codul muncii prevede diferite cazuri de suspendare de drept a contractului individual de muncă, printre care: a. Trimiterea în instanţa de judecată a dosarului penal privind comiterea de către sala riat a unei infracţiuni incompatibile cu munca prestată până la rămânerea definitivă a hotărârii; b. Cerere a organelor de control sau de drept, conform legislaţiei în vigoare, sunt te

Partea generală

421

meiuri determinate de existenţa unei cauze penale împotriva salariatului. Aceste reglementări din Codul muncii permit interpretări diferite în problema condiţiilor şi organului competent să dispună suspendarea provizorie din funcţie (suspendarea contractului individual de muncă).

o suspendare tacită din funcţie a celui bănuit, învinuit sau inculpat, având în vedere imposibilitatea celui prevenit să presteze muncă. în aceste cazuri este suficientă trimiterea copiei mandatului de arestare angajatului pentru a suspenda contractul individual de muncă cu salariatul ce se află în detenţie provizorie. Legea procesuală penală nu prevede expres durata măsurii suspendării provizorii din funcţie, prezumându-se până la rămânerea definitivă a sentinţei în caz de incompatibilitate cu funcţia ocupată, iar celelalte cazuri pe durata urmăririi penale. în concluzie putem menţiona că suspendarea provizorie din funcţie se aplică ca măsură procesuală în privinţa învinuitului pentru a preîntâmpina împiedicarea aflării adevărului de către acesta, care, de regulă, se află în stare de libertate, în alte cazuri măsura dată se dispune ţinând cont de incompatibilitatea statutului persoanei cu funcţie de răspundere şi actul punerii sub învinuire a acesteia.

§4. Amenda judiciară Amenda judiciară este o sancţiune procesuală, aplicabilă în caz de săvârşire a vreuneia dintre abaterile judiciare prevăzute de Codul de procedură penală.

Rolul amenzii judiciare este de a asigura desfăşurarea normală a activităţii procesuale prin efectuarea corect şi la timp, de către subiecţii procesuali, a îndatoririlor ce le revin potrivit legii1". Astfel, potrivit alin. (1) al art. 201 din CPP, amenda judiciar ă este o sancţiune bănească aplicată de către instanţa de judecată persoanei care a comis o abatere în cursul procesului penal. Amenda judiciară se aplică în mărime de la 1 la 25 de unităţi convenţionale (alin. (2) al art. 201 din CPP)132. Potrivit alin. (3) al art. 201 din CPP, constituie abatere procesual ă şi se sancţionează cu amendă: 1) Neîndeplinirea de către orice persoană prezentă la şedinţa de judecată a măsurilor luate de către preşedintele şedinţei în conformitate cu cerinţele art. 334 din CPP. Această abatere se poate săvârşi prin încălcarea disciplinei şedinţei, prin tulburarea liniştii acesteia, prin nesupunerea dispoziţiilor preşedintelor şedinţei de judecată, fie prin alte acţiuni sau inacţiuni care denotă desconsiderare vădită faţă de judecată. în mod special, condiţiile şi persoanele care pot fi

'■ " Vintilă Dongonoz ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului..., op. cit., voi. 1, p. 412. 152 O unitate convenţională este 20 lei, potrivit alin. (2) al art. 64 din CP.

422

DREPT PROCESUAL P E N A L

sancţionate cu amendă sunt reglementate de art. 334 din CPP. Din dispoziţiile art. 334 din CPP rezultă că pentru încălcarea ordinii în timpul şedinţei de judecată poate fi sancţionată cu amendă orice persoană, cu excepţia inculpatului, care este îndepărtat din sala şedinţei. Abaterea dată poate fi săvârşită în faza de judecată, în orice etapă s-ar afla aceasta, precum şi în faza urmăririi penale în faţa judecătorului de instrucţie la soluţionarea chestiunilor prevăzute de lege. 2) Neexecutarea ordonanţei sau încheierii de aducere silită. Abaterea dată poate fi săvârşită de către cei care sunt obligaţi, potrivit legii, să execute hotărârea de aducere silită. Astfel, tergiversarea nejustificată privind executarea hotărârii de aducere silită sau neanunţarea despre imposibilitatea executării acestei hotărâri de către colaboratorul poliţiei, precum şi neprezentarea la timp spre executare de către conducătorul organului de poliţie constituie o abatere în sensul prevăzut de pct. 2) din alin. (3) al art. 201 din CPP. Această abatere presupune rea-voinţa care trebuie dovedită. 3) Neprezentarea nejustificată a martorului, expertului, specialistului, interpretului, traducătorului sau apărătorului legal, citaţi la organul de urmărire penală sau instanţă, precum şi a procurorului la instanţă şi neinformarea acestora despre imposibilitatea prezentării, când pre zenţa lor este necesară. Abaterea dată priveşte obligaţia martorului (art. 90 din CPP), expertului (art. 88 din CPP), specialistului (art. 87 din CPP), a interpretului sau traducătorului (art. 85 din CPP) de a se prezenta în faza organului care i-a citat, precum şi obligaţia să informeze la timp despre imposibilitatea prezentării. Această abatere poate fi săvârşită şi de partea vătămată, care poate fi sancţionată cu amendă pentru neprezentarea nejustificată şi neinformarea organului competent la timp despre imposibilitatea prezentării, pornind de la dispozi ţiile generale prevăzute de alin. (2) al art. 197 din CPP şi dispoziţiile speciale arătate la alin. (5) al art. 323 din CPP numai în cazurile când declaraţiile părţii vătămate prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în procesul penal şi deci este necesară audierea ei. Subiect al acestei abateri poate fi şi procurorul, precum şi apărătorul cu condiţia că lipsa nemotivată a acestora şi neinformarea la timp

partea generală

423

despre imposibilitatea prezentării au dus la cheltuieli judiciare suplimentare, având în vedere dispoziţiile speciale ale legii (alin. (3) al art. 320; alin. (3) al art. 322 din CPP). 4) Tergiversarea de către expert, interpret sau traducător a executării însărcinărilor primite.

Tergiversarea care formează elementul material al abaterii se comite prin inacţiunea (omisiunea) de a îndeplini la timp sarcina privitoare la efectuarea expertizei sau de traduce înscrisul'3-'. Tergiversarea presupune rea-voinţa din partea expertului sau traducătorului, care trebuie dovedită. 5) Neluarea de către conducătorul unităţii, în care urmează să se efectue ze o expertiză, a măsurilor necesare pentru efectuarea acesteia. Abaterea constituie neîndeplinirea obligaţiilor prevăzute de art. 149 din CPP de către conducătorul instituţiei de expertiză. 6) Neîndeplinirea obligaţiei de prezentare, la cererea organului de urmă rire penală sau a instituţiei, a obiectelor sau a documentelor de către conducătorul unităţii sau de către persoane însărcinate cu aducerea la îndeplinire a acestei obligaţii. Această abatere judiciară se săvârşeşte printr-o inacţiune (omisiune), care constă în neîndeplinirea obligaţiei de prezentare la cererea organului judiciar a obiectelor şi înscrisurilor aflate în posesia sa. Constituie abatere nu numai neprezentarea acestor obiecte sau înscrisuri, ci şi nepredarea organelor judiciare134, organului de urmărire penală sau instanţei de judecată în

condiţiile alin. (3) al art. 157 din CPP a documentelor şi obiectelor ce se află într-o instituţie de stat. Nu constituie abatere judiciară, în sensul prevăzut de pct. 6) din alin. (3) al art. 201 din CPP, neprezentarea obiectelor şi documentelor în cazul efectuării unei percheziţii sau ridicării de obiecte şi documente în conformitate cu art. 128 din CPP. 7) Nerespectarea obligaţiei de păstrare a mijloacelor de probă. Această abatere judiciară poate fi săvârşită de către persoanele fizice sau juridice care au primit la păstrare, li s-a restituit sau au fost transmise pentru efectuarea expertizei şi au încălcat obligaţia de păstrare a corpurilor delicte şi altor obiecte prevăzută de art. 160 din CPP. Abaterea dată se manifestă prin pierderea, deteriorarea, alterarea sau amestecul corpurilor delicte şi altor obiecte. 8) Alte abateri pentru care Codul de procedură penală prevede amenda judiciară. Astfel de cazuri sunt: a. neexecutarea hotărârii de suspendare provizorie din funcţie de către administraţia locului de lucru conform alin. (4) al art. 200 din CPP;

Vintilă Dongonoz ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului..., op. cit., voi. I, p. 415. Ibidem.

424

D K E P T PROCESUAL PENAL

b. neîndeplinirea de către asistentul procedural a obligaţiilor prevă zute de art. 82 din CPP; c. înaintarea cererii de recuzare în mod repetat cu rea-credinţă şi în mod abuziv, cu scopul de a tergiversa procesul, de a deruta ju decata sau din alte intenţii răuvoitoare de către părţi la proces în conformitate cu alin. (4) al art. 34 din CPP. Potrivit alin. (4) al art. 201 din CPP, pentru abaterile comise în cursul urmăririi penale, amenda judiciară se aplică de către judecătorul de instrucţie la demersul persoanei care efectuează urmărirea penală. Astfel, ofiţerul de urmărire penală sau, după caz, procurorul vor întocmi un demers motivat, unde se va menţiona esenţa abaterii procesuale, anexând materialele necesare ce confirmă faptul încălcării obligaţiilor procesuale de către subiecţi, precum şi reavoinţa, în funcţie de caz. Examinarea demersului privind aplicarea amenzii judiciare se face de către judecătorul de instrucţie în conformitate cu art. 305 din CPP cu participarea persoanei care a înaintat demersul şi a persoanei care a comis abaterea procesuală. Potrivit alin. (6) al art. 201 din CPP, încheierea judecătorului de instrucţie privind aplicarea amenzii judiciare poate fi atacată cu recurs în instanţa ierarhic superioară (Curtea de Apel) de către persoana în privinţa căreia a fost aplicată amenda. Pentru abaterile comise în cursul judecării cauzei, amenda judiciară se aplică de către instanţa care judecă

>partea g e n e r a l ă

cauza, iar încheierea privind aplicarea amenzii se include în procesul-verbal al şedinţei de judecată (alin. (5) al art. 201 din CPP). Instanţa de judecată, în cazul săvârşirii unei abateri judiciare, aplică amenda judiciară din oficiu. încheierea instanţei de judecată privind aplicarea amenzii judiciare nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs separat, conform dispoziţiilor alin. (7) al art. 201 din CPP, dar poate fi atacată numai o dată cu sentinţa cu apel sau recurs în condiţiile art. 408-4118 din CPP sau, după caz, a art. 437-450 din CPP. Potrivit alin. (8) al art. 201 din CPP, aplicarea amenzii judiciare nu înlătură răspunderea penală în cazul în care fapta constituie infracţiune. în cazul când abaterea judiciară constituie o contravenţie administrativă (de exemplu, prevăzută de art. 200/7, 200/8 din Codul cu privire la contravenţiile administrative), instanţa de judecată aplică sancţiunea administrativă în corespundere cu art. 209 al Codului cu privire la contravenţiile administrative, fără a aplica amenda judiciară potrivit art. 201 din CPP135. "5 c^torZ ™T if T^ ' ipSei ^ feSpeCt foţă dei^tl, "t. 200/8, ofensa adusă jude-catorulu, sunt contravenţii administrative ce atentează la înfăptuirea justiţiei.

§5. Punerea sub sechestru a bunurilor 5.1. Definiţia şi scopul aplicării sechestrului asupra bunurilor Actualul Cod de procedură penală (art. 202-210) reglementează punerea sub sechestru a bunurilor în cadrul măsurilor procesuale de constrângere, definind-o ca măsură asiguratorie, spre deosebire de legislaţia procesuală penală precedentă care a plasat materia normativă (art. 155) în cadrul actelor de urmărire penală alături de sechestrarea corespondenţei poştale. Prin urmare, doctrina juridică sovietică trata punerea sub sechestru a bunurilor ca acţiune procesuală efectuată în caz de necesitate în faza urmăririi penale136. Pe bună dreptate s-a expus opinia că "După natura juridică şi scopul urmărit, aceasta nu este o acţiune de aflare a adevărului, ci este o acţiune organizaţionaldispozitivă efectuată pentru asigurarea neînstrăinării anumitor bunuri"137. în acelaşi sens s-a menţionat că "acţiunea dată nu este un procedeu probatoriu, dar constituie o măsură procesuală de constrângere aplicată nu numai în faza urmăririi penale, dar şi în faza trimiterii în judecată, precum şi în faza judecării cauzei"138. Potrivit art. 202 din CPP, organul de urmărire penală din oficiu sau instanţa de

judecată, la cererea părţilor, poate lua în cursul procesului penal măsuri asigurătorii, pentru repararea prejudiciului cauzat de infracţiune, precum şi pentru garantarea executării pedepsei amenzii. Măsurile asigurătorii pentru repararea prejudiciului constau în sechestrarea bunurilor mobile şi imobile în conformitate cu art. 203-210 din CPP. în lege se menţionează despre "măsuri asigurătorii", dar în esenţă se reglementează o singură măsură - punerea sub sechestru a bunurilor. în aspect doctrinal, putem interpreta dispoziţia legii (art. 202 din CPP) privind existenţa mai multor măsuri asigurătorii pornind de la regimul juridic al bunurilor sechestrate şi din procedura aplicării sechestrului. Din acest punct de vedere deosebim diverse forme ale sechestrului139: M. C. CrporoBMH, Kypc coeemcKozoyionoauozo nponecca, TOM 2, MocKBa, 1970, c. 121. 137 C. A. Iilewcpep, C/iedcmaeHHbie beiicmaua. CucmeMa u npoueccyanbuax ţfiopMa, MocKBa, 1981, c. 24. 138 B. T. Ee3neriKMH, PlMyinecnweHHue onwoiueHu» s anaduu npedeapumenbHozo paccnedoeaHUx, ropbKMft, 1976, c. 10. 13v Legislaţia altor state prevede expres diferite forme ale sechestrului penal: 1) Codul de procedură penală al României (art. 165-167) a. Sechestrul; b. Inscripţia ipotecară; c. Poprirea; 136

426

DREPT PROCESUAL PENAL

1)sechestrul propriu-zis, aplicabil bunurilor mobile; 2)sechestrul bunurilor imobile cu notarea acestuia în registrul bunurilor imobile; 3)sechestrul depozitelor (conturilor) bancare; 4)sechestrul valorilor mobiliare (materializate sau nematerializate) cu blocarea conturilor personale în registrul valorilor mobiliare. Potrivit art. 203 din CPP, punerea sub sechestru a bunurilor este definită ca o măsură procesuală de constrângere, care constă în inventarierea bunurilor materiale şi interzicerea proprietarului sau posesorului de a dispune de ele, iar în cazurile necesare, de a se folosi de aceste bunuri. După punerea sub sechestru a conturilor şi a depozitelor bancare sunt încetate orice operaţiuni în privinţa acestora'40. în literatura de specialitate, măsurile asigurătorii au fost definite ca "măsuri procesuale cu caracter real, care au efect indisponibilitatea bunurilor mobile şi imobile care aparţin învinuitului sau inculpatului şi părţii responsabile civil-mente în vederea acoperirii despăgubirilor civile şi a executării pedepsei amenzii"141. Aceste instituţii îşi justifică prezenţa în cadrul măsurilor procesuale, deoarece, până la soluţionarea definitivă a cauzelor penale şi rămânerea definitivă a hotărârii prin care a fost admisă acţiunea civilă, reparatorie sau prin care s-a pronunţat pedeapsa amenzii, inculpatul sau partea responsabilă civilmente ar putea să înstrăineze bunurile pe care le au şi să devină insolvabili. Prin efectul lor, măsurile asigurătorii garantează executarea obligaţiilor de ordin patrimonial ce decurg din rezolvarea acţiunii penale şi acţiunii civile în procesul penal142. Prin urmare, punerea sub sechestru a bunurilor limitează dreptul de proprietate în sensul interdicţiei de înstrăinare, iar în cazul când bunurile sechestrate sunt ridicate sau sigilate şi interdicţia folosirii acestora. Conform

2) Codul de procedură penală al Federaţiei Ruse (art.115, 116) a. Sechestrul; b. Sechestrul titlurilor de valoare. Prin "încetarea oricăror operaţiuni în privinţa conturilor şi depozitelor bancare" sechestrate se are în vedere atât debitarea, cît şi creditarea contului bancar. Din punct de vedere practic, nu există nici un raţionament care să justifice interdicţia creditării contului bancar. Totodată, nu poate fi justificată uneori interdicţia oricăror operaţiuni de debitare a contului bancar, care duce la blocarea activităţii agentului economic. Din aceste considerente este raţională şi eficientă

•partea generală

427

practica dispunerii sechestrului mijloacelor băneşti în suma acţiunii civile, dar nu a contului bancar. Ion Neagu, Drept procesual penal. Partea generală, op. cit., p. 347. Ibidem.

dispoziţiilor art. 202, 203 din CPP, punerea sub sechestru a bunurilor se dispune pentru următoarele scopuri: 1)asigurarea reapărării prejudiciului cauzat de infracţiune; 2)garantarea executării pedepsei amenzii; 3) garantarea executării măsurii de siguranţă a confiscării speciale. Aplicarea sechestrului asupra bunurilor în alte scopuri decât cele prevăzu te de lege este inadmisibilă143.

5.2. Bunurile care pot fi puse sub sechestru Problema bunurilor care pot fi puse sub sechestru include următoarele condiţii: 1) bunurile cărui subiect pot fi sechestrate; 2) categoria (natura juridică) bunurilor asupra cărora se aplică sechestrul; 3) bunurile care, potrivit legii, nu pot fi puse sub sechestru. Potrivit alin. (3) al art. 202 din CPP combinat cu alin. (1) al art. 204 din CPP, pot fi puse sub sechestru bunurile bănuitului, învinuitului, inculpatului, precum şi ale părţii civilmente responsabile în cazurile prevăzute de lege144, indiferent de natura bunurilor şi de faptul la cine se află, pentru repararea prejudiciului cauzat de infracţiune în suma valorii probabile a pagubei. Aplicarea sechestrului pentru garantarea executării pedepsei amenzii se dispune, potrivit alin.

(4) al art. 202 din CPP, numai asupra bunurilor învinuitului sau inculpatului. Bunurile destinate sau folosite la săvârşirea infracţiunii care urmează a fi confiscate sunt supuse sechestrului numai dacă sunt în proprietatea bănuitului, învinuitului sau inculpatului145. Potrivit alin. (2) al art. 204 din CPP, se pun sub sechestru bunurile ce constituie cota-parte a bănuitului, învinuitului, inculpatului în proprietatea comună a soţilor sau familiei. Dacă există suficiente probe că proprietatea comună este dobândită sau majorată pe cale criminală, poate fi pusă sub sechestru întreaga proprietate a soţilor sau familiei ori cea mai mare parte a acestei proprietăţi. Tot în acest sens pot fi puse sub sechestru bunurile întreprinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor, cotă-parte din proprietatea colectivă

143

De exemplu, nu poate fi aplicat sechestrul bunurilor pentru recuperarea cheltuielilor de judecată prevăzute de art. 227 din CPP sau a amenzii judiciare conform art. 201 din CPP. m Se au în vedere dispoziţiile Codului civil al Republicii Moldova din 6 iunie 2002 (art. 1406-1410). H5 Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 40 din 27.12.1999 privind practica aplicării de către instanţele de judecată a dispoziţiilor legale referitoare la confiscarea averii (Culegere de hotărâri explicative, Chişinău, 2002, p. 284).

428

D R E P T PROCESUAL PENAL.

dobândită ilicit de către bănuit, învinuit, care poate fi separată fără a se aduce prejudiciu activităţii economice (alin. (4) al art. 204 din CPP)146. în cazul când bănuitul, învinuitul sau inculpatul este fondator sau membru al unei societăţi, cooperative, organizaţii necomerciale, sechestrul poate fi aplicat în condiţii speciale asupra cotei-părţi din proprietatea persoanei juridice. Astfel, potrivit Codului civil (alin. (3) al art. 14; alin. (3) al art. 156; alin. (3) al art. 171; alin. (5) al art. 181), bunurile transmise de către învinuit în capitalul social al organizaţiei devin proprietatea acesteia şi organizaţia (asociaţia) nu răspunde pentru faptele personale ale fondatorilor, aşa cum fondatorii nu răspund cu proprietatea lor pentru obligaţiile acesteia. Prin urmare, punerea sub sechestru a bunurilor asociaţiei, întreprinderii, organizaţiei pentru fapta penală săvârşită de către fondatorul acestora se admite numai în următoarele cazuri şi condiţii: 1)pentru asigurarea confiscării speciale a acelei cote-părţi (părţi sociale, acţiunilor) dobândite pe cale criminală de către fondator; 2)pentru asigurarea reparării prejudiciului cauzat sau a executării pedepsei amenzii asupra cotei de participare în cooperativă de către învinuit, dacă acesta nu are alte bunuri (alin. (7) al art. 177 din Codul civil). în cazul tragerii la răspundere penală a persoanelor juridice în condiţiile prevăzute de alin. (3) al art. 21 din CP, sechestrul poate fi aplicat asupra întregii proprietăţi a acesteia, în scopul recuperării prejudiciului cauzat, precum şi pentru garantarea executării pedepsei amenzii. După natura juridică şi alte criterii pot fi sechestrate bunurile mobile şi imobile (alin. (2) al art. 202 din CPP). Potrivit alin. (1) al art. 203 din CPP, sunt puse sub sechestru bunurile, adică valorile materiale, inclusiv conturile şi depozitele bancare. Prin "valori materiale" se subînţeleg bunurile corporale, precum şi valorile mobiliare (inclusiv cele nematerializate). Nu poate fi aplicat sechestrul pentru asigurarea acţiunii civile în procesul penal asupra bunurilor incorporate (denumirea de firmă, emblemă, marcă, invenţie, dreptul de autor, denumirea de origine şi indicaţie geografică). Potri vit alin. (2) al art. 203 din CPP, sunt supuse sechestrării în scopul confiscării speciale bunurile destinate săvârşirii infracţiunii, folosite în acest scop sau rezultate din infracţiune.

artea generală

_______________________

429

La aplicarea sechestrului asupra bunurilor întreprinderilor, organizaţiilor sau persoanelor fizice cu statut de întreprinzător se vor lua în consideraţie dispoziţiile Codului de procedură civilă al Republicii Moldova din 30 mai 2003 (alin. (1) al art. 176) {Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.l 11-115/451 din 12.06.2003).

Sechestrarea bunurilor rezultate din infracţiune se dispune asupra oricăror bunuri, indiferent de natura acestora. Astfel, potrivit hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 40 din 27.12.1999, bunurile rezultate din infracţiune constituie şi avantajul economic obţinut în urma săvârşirii faptelor penale. Avantajul economic poate consta într-un bun de orice natură, corporal sau incorporai, mobil sau imobil, precum şi acte juridice sau documente care atestă un titlu sau un drept asupra unui bun117. Bunurile rezultate din infracţiune sunt supuse sechestrului indiferent de faptul dacă se află în proprietatea învinuitului (inculpatului) sau în proprietatea altor persoane fizice sau juridice. Sunt supuse sechestrului bunurile mobile dobândite pe cale criminală de către bănuit, învinuit sau inculpat, chiar dacă au fost înstrăinate în mod legal altor persoane (cu excepţia banilor, titlurilor de valoare la purtător, bunurilor procurate la licitaţie)1'48. Sunt supuse sechestrării bunurile arătate la alin. (2) al art. 106 din CP care urmează a fi confiscate de la făptuitor, chiar şi în cazul existenţei unui temei de absolvire de răspundere penală. Pot fi puse sub sechestru sumele de bani care se află pe conturile analitice ale persoanelor juridice sau persoanelor fizice (curent, de depozit, de credit,

temporar). Potrivit alin. (3) al art. 204, nu pot fi puse sub sechestru produsele alimentare necesare proprietarului, posesorului de bunuri şi membrilor familiilor lor, combustibilul, literatura de specialitate şi inventarul de ocupaţie profesională, vesela şi atributele de bucătărie folosite permanent ce nu sunt de mare preţ, precum şi alte obiecte şi lucruri de primă necesitate, chiar dacă acestea pot fi ulterior supuse confiscării'49.

'"" Culegere de hotărâri explicative, Chişinău, 2002, p. 285. 148 Potrivit alin. (2) al art. 331 din Codul civil, dobânditorul de bună credinţă nu dobândeşte dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile în cazurile când bunul este furat, pierdut sau ieşit în alt mod din posesiunea proprietarului contrar voinţei lui (cu excepţia banilor, titlurilor de valoare la purtător sau a bunurilor înstrăinate la licitaţie). '■"J Potrivit anexei nr. 1 a Codului de procedură civilă al RSSM din 26 decembrie 1964, în vigoare până în prezent, sunt prevăzute şi alte bunuri care nu pot fi urmărite şi respectiv nu poate fi aplicat sechestrul asupra bunurilor de necesitate vitală: 1) unicul animal şi păsările de curte, de pe lângă casă; 2) nutreţul necesar pentru hrana animalelor; 3) îmbrăcămintea şi încălţămintea strict necesară şi albiturile de pat (Veştile Sovietului Suprem al RSSM, 1964, nr. 36).

430

DREPT PROCESUAL PENAL

5.3. Temeiurile şi procedura punerii sub sechestru a bunurilor Conform conţinutului alin. (1) al art. 205 din CPP, punerea sub sechestru a bunurilor poate fi dispusă în următoarele condiţii care urmează a fi întrunite cumulativ: 1)să fie începută urmărirea penală; 2)dacă probele acumulate permit de a presupune întemeiat că bănuitul, învinuitul sau alte persoane la care se află bunurile urmărite le pot tăinui, deteriora, cheltui; 3)dacă s-a înaintat acţiunea civilă, dacă pentru săvârşirea infracţiunii incriminate bănuitului, învinuitului, inculpatului poate fi aplicată pedeapsa amenzii sau dacă există unul din bunurile prevăzute de alin. (2) al art. 106 din CP. Punerea sub sechestru a bunurilor se aplică în baza ordonanţei organului de urmărire penală, cu autorizaţia judecătorului de instrucţie sau, după caz, a încheierii instanţei de judecată. Procurorul, din oficiu sau la cererea părţii civile, înaintează judecătorului de instrucţie demers însoţit de ordonanţa organului de urmărire penală privind punerea bunurilor sub sechestru. Judecătorul de instrucţie, prin rezoluţie, sancţionează punerea bunurilor sub sechestru, iar instanţa de judecată decide asupra cererilor părţii civile ori ale altei părţi, prin încheiere, dacă vor fi administrate probe suficiente pentru confirmarea temeiurilor prevăzute de lege (alin. (2) al art. 205 din CPP). Până la înaintarea demersului privind aplicarea sechestrului, la indicaţia procurorului sau din oficiu ofiţerul de urmărire penală, conform pct. 13) din alin. (2) al art. 57 din CPP, va constata prin ordonanţă existenţa bunurilor care pot fi urmărite. Pentru stabilirea bunurilor care pot fi urmărite ofiţerul de urmărire penală efectuează acţiuni procesuale sau acţiuni de investigaţie operativă. în cazul constatării inexistenţei bunurilor care pot fi urmărite, ofiţerul de urmărire penală înştiinţează procurorul şi partea civilă. în faza urmăririi penale demersul procurorului se examinează de judecătorul de instrucţie în ordinea prevăzută de art. 305 din CPP. în faza de judecată chestiunea aplicării sechestrului se examinează de către instanţa de judecată la cererea părţii civile sau, după caz, la demersul procurorului (pentru asigurarea executării pedepsei amenzii sau confiscării speciale), potrivit art. 346, 364 din CPP, în urma căreia se adoptă o încheiere sub forma unui document aparte, în conformitate cu alin. (2) al art. 342 din CPP.

partea generală

431

Potrivit alin. (3) al art. 205 din CPP, în ordonanţa organului de urmărire penală sau, după caz, în încheierea instanţei de judecată cu privire la punerea

bunurilor sub sechestru vor fi indicate bunurile materiale supuse sechestrului, în măsura în care ele sunt stabilite în procedura cauzei penale, precum şi valoarea bunurilor necesare şi suficiente pentru asigurarea acţiunii civile. Dacă există dubiu evident cu privire la prezentarea benevolă a bunurilor pentru punerea lor sub sechestru, judecătorul de instrucţie sau, după caz, instanţa de judecată, concomitent cu autorizarea sechestrului asupra bunurilor materiale, autorizează şi percheziţia (alin. (4) al art. 205 din CPP). în cazul când s-a autorizat de judecătorul de instrucţie sau de instanţa de judecată punerea bunurilor sub sechestru, iar acestea sunt tăinuite, ofiţerul de urmărire penală sau, după caz, executorul judecătoresc efectuează căutarea bunurilor urmărire, pătrunzând în încăperi şi fără autorizaţie specială privind percheziţia, în conformitate cu norma constituţională (pct. a) din alin. (2) al art. 29) ce prevede derogarea privind executarea unei hotărâri judecătoreşti. în caz de delict flagrant sau în cazul ce nu suferă amânare, organul de urmărire penală este în drept de a pune bunurile sub sechestru în baza ordonanţei proprii, fără a avea autorizaţia judecătorului de instrucţie, comunicând în mod obligatoriu despre aceasta judecătorului de instrucţie imediat, însă nu mai târziu de 24 de ore din momentul efectuării acestei acţiuni procesuale. Primind informaţia respectivă, judecătorul de instrucţie verifică

legalitatea acţiunii de punere sub sechestru, confirmă rezultatele ei sau declară nevalabi-litatea acesteia. în caz de constatare că sechestrarea este ilegală sau neîntemeiată, judecătorul de instrucţie dispune scoaterea totală sau parţială a bunurilor de sub sechestru (alin. (5) al art. 205 din CPP). Prin urmare, executarea punerii sub sechestru a bunurilor poate fi efectuată în acelaşi timp cu efectuarea unei percheziţii, a ridicării de obiecte sau documente sau de sine stătător. La determinarea valorii bunurilor ce urmează a fi puse sub sechestru se vor lua în consideraţie preţurile medii de pe piaţă din localitatea respectivă, fără aplicarea vreunui coeficient (alin. (1) al art. 206 din CPP). Valoarea bunurilor puse sub sechestru în scopul asigurării acţiunii civile înaintate de partea civilă sau procuror nu poate depăşi valoarea acţiunii civile (alin. (2) al art. 206 din CPP). în cazul când pentru infracţiunea săvârşită legea penală prevede pedeapsa amenzii, sechestrul se va dispune asupra bunurilor învinuitului în limita maximală a cuantumului acesteia. în cazul când banii, codurile sau valoarea serviciilor primite nelegitim nu au fost găsite de către organele de urmărire penală pentru a fi puse sub sechestru, se vor pune sub sechestru oricare bunuri ale învinuitului (inculpatului)

432

DREPT PROCESUAL P E N A L

pentru încasarea în beneficiul statului a sumei de bani echivalentă, pornind de la valoarea acestora la momentul săvârşirii infracţiunii150. Potrivit alin. (3) al art. 206 din CPP, determinând cota-parte a bunurilor ce urmează a fi puse sub sechestru aparţinând fiecăruia din mai mulţi învinuiţi, inculpaţi sau câtorva persoane care poartă răspundere pentru acţiunile lor, se ia în considerare gradul de participare a acestora la săvârşirea infracţiunii. în scopul asigurării acţiunii civile poate fi pusă sub sechestru întreaga proprietate a uneia din persoane. în situaţia arătată mai sus este aplicabilă dispoziţia art. 1414 din Codul civil privind răspunderea solidară. Astfel, în cazul când dauna a fost cauzată în comun de mai multe persoane, sechestrul poate fi aplicat asupra bunurilor fiecărui învinuit (inculpat) în cote-părţi determinate de gradul de participare la săvârşirea infracţiunii de către fiecare participant, sau în cote egale, dacă este imposibil de a determina cota despăgubirilor fiecărui participant. în cazul când învinuiţii nu dispun de bunuri, sechestrul pentru asigurarea acţiunii civile poate fi aplicat numai asupra bunurilor unui învinuit (inculpat), iar acesta va avea dreptul de regres faţă de ceilalţi coinculpaţi, potrivit art. 1415 din Codul civil. Conform alin. (3) al art. 207 din CPP, la punerea bunurilor sub sechestru poate fi atras un specialist merceolog, care va determina costul aproximativ al bunurilor materiale în scopul excluderii sechestrării bunurilor în valoare ce nu corespunde valorii indicate în ordonanţa organului de urmărire penală sau în hotărârea instanţei de judecată. Executarea ordonanţei sau, după caz, a hotărârii cu privire la punerea bunurilor sub sechestru se face de către ofiţerul de urmărire penală în faza urmăririi penale sau în faza judecării cauzei de către executorul judecătoresc în conformitate cu art. 207 din CPP, care reglementează procedura sechestrării bunurilor mobile. Executarea propriu-zisă a punerii sub sechestru a bunurilor urmează sa se efectueze în timpul zilei (de la 6U"-220U), cu excepţia cazurilor arătate la alin. (5) al art. 205 din CPP. Reprezentantul organului de urmărire penală înmânează contra semnătură, proprietarului sau posesorului bunurilor, copia de pe ordonanţă, iar executorul judecătoresc copia încheierii judecătoreşti şi cere predarea lor. în caz de refuz de a executa benevol această cerinţă, punerea bunurilor sub sechestru se efectuează forţat.

Partea generală 150

433

Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 40 din 27.12.1999, în Culegere de hotărâri explicative, op. cit., p. 285.

Dacă există temeiuri de a presupune că bunurile sunt tăinuite de către proprietar sau posesor, organul de urmărire penală, având împuternicirile legale, este în drept să efectueze percheziţie (alin. (1) al art. 207 din CPP). Inventarierea bunurilor urmărite se face în prezenţa proprietarului sau a posesorului, iar în lipsa acestora în prezenţa unui membru major al familiei lui sau a reprezentantului autorităţii executive a administraţiei publice locale, înainte de începerea inventarierii bunurilor care urmează a fi puse sub sechestru, ofiţerul de urmărire penală sau executorul judecătoresc stabilesc identitatea şi competenţa specialistului-merceolog, domiciliul şi relaţiile în care se află el cu persoanele care participă la acţiunea dată, îi explică drepturile şi obligaţiile în conformitate cu alin. (5) al art. 87 din CPP, consemnând aceste date în procesul-verbal de punere sub sechestru a bunurilor sau, după caz, în lista de inventariere prin semnătura specialistului. Proprietarul sau posesorul bunurilor, prezent la acţiunea de punere sub sechestru, este în drept să indice care bunuri materiale pot fi puse sub sechestru în primul rând, pentru a fi asigurată suma indicată în ordonanţa organului de urmărire penală sau în hotărârea instanţei de judecată (alin. (4) al art. 207 din CPP). Potrivit alin. (5) al art. 207 din CPP, la punerea sub sechestru a bunurilor se întocmeşte un proces-verbal de către ofiţerul de urmărire penală

sau, după caz, de către executorul judecătoresc o listă de inventariere. în procesul-verbal sau în lista de inventariere, pe lângă menţiunile arătate la art. 260,261 din CPP, se va consemna informaţia privind: 1)toate bunurile materiale puse sub sechestru, indicându-se numărul, măsura sau greutatea lor, materialul din care sunt confecţionate şi alte elemente de individualizare şi, pe cât e posibil, costul lor; 2)bunurile materiale ridicate şi cele lăsate pentru păstrare; 3)declaraţiile persoanelor prezente şi ale altor persoane despre apartenenţa bunurilor puse sub sechestru. Copia de pe procesul-verbal sau de pe lista de inventariere se înmânează, contra semnătură, proprietarului sau posesorului bunurilor puse sub sechestru, iar dacă acesta lipseşte - unui membru major al familiei lui sau reprezentantului autorităţii executive a administraţiei publice locale. Punând sub sechestru bunurile aflate pe teritoriul întreprinderii, organizaţiei sau instituţiei, copia de pe procesul-verbal sau de pe lista de inventariere se înmânează contra semnătură reprezentantului administraţiei. Legea procesuală penală nu reglementează care este procedura punerii sub sechestru a bunurilor imobile, valorilor mobiliare şi mijloacelor băneşti pe con-

434

DREPT PROCESUAL PENAL

turile bancare, dar prin analogie considerăm că se vor aplica dispoziţiile generale şi se vor efectua alte acţiuni, ţinând cont de specificul bunurilor sechestrate. Astfel, în cazul sechestrării unui imobil ordonanţa autorizată de judecătorul de instrucţie sau încheierea instanţei de judecată se va trimite în mod obligatoriu la organul teritorial care ţine registrul bunurilor imobile pentru notarea sechestrului în conformitate cu art. 508 din Codul civil şi pct. b) din alin. (6) al art. 4; art. 27 din Legea cadastrului bunurilor imobile151. O copie de pe hotărârea de punere sub sechestru a imobilului se va înmâna proprietarului. în cazul sechestrării conturilor şi depozitelor bancare ale persoanelor fizice sau juridice, hotărârea de punere sub sechestru autorizată de judecătorul de instrucţie sau emisă de instanţa de judecată se trimite în instituţia financiară respectivă152. în hotărârea de punere sub sechestru a conturilor bancare se va menţiona şi dispoziţia art. 251 din CP. O copie de pe hotărârea sechestrării mijloacelor băneşti de pe contul bancar se va înmâna persoanei faţă de care s-a dispus această măsură. în cazul sechestrării valorilor mobiliare, ordonanţa sau încheierea se va prezenta la locul aflării valorilor mobiliare materializate (depozitarului) sau la locul aflării registrului deţinătorilor de valori mobiliare nematerializate (registratorului). Hotărârea de punere sub sechestru a valorilor mobiliare se execută prin blocarea în registrul valorilor mobiliare a conturilor personale ale deţinătorilor, fapt care se menţionează în rubrica respectivă din registru. Cu ocazia sechestrării valorilor mobiliare se întocmeşte un procesverbal sau o listă de inventariere, unde se menţionează: a)cantitatea valorilor mobiliare, categoria şi seria; b)valoarea nominală; c)numărul în registrul de stat (codul în litere şi cifre). Copia procesului-verbal sau a listei de inventariere se înmânează contra semnătură depozitarului sau registratorului, fiind prevenit de răspunderea penală potrivi art. 251 din CP, iar o copie se va înmâna şi deţinătorului de valori mobiliare.

151

Monitorul Oficial al Republica Moldova, nr. 44-46/318 din 21.05.1998.

152

Potrivit cap. III al Regulamentului, suspendarea operaţiunilor, sechestrarea mijloacelor băneşti din conturile bancare/trezoreriale şi perceperea în mod incontestabil a mijloa celor băneşti din conturile bancare, aprobat prin Hotărârea Băncii Naţionale nr. 113 din 21.05.2003 (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 126-131/172 din 27.06.2003), banca primeşte spre executare hotărârea privind aplicarea sechestrului pe

Partea generală

435

mijloacele băneşti din conturile debitorului imediat, o înregistrează în Registrul documentelor de suspendare şi de sechestrare a mijloacelor băneşti din conturile bancare şi este obligată să păstreze în cont suma înscrisă în hotărârea de aplicare a sechestrului.

în cazul sechestrării valorilor mobiliare la purtător, acestea se ridică cu întocmirea procesului-verbal sau, după caz, a listei de inventariere în conformitate cu alin. (5) al art. 207 din CPP. Bunurile mobile sechestrate se păstrează în condiţiile prevăzute de art. 208 din CPP. Astfel, bunurile mobile puse sub sechestru, de regulă, se ridică, cu excepţia obiectelor cu dimensiuni mari. Potrivit alin. (2) al art. 208 din CPP, metalele şi pietrele preţioase, perlele, valuta străină, bonurile şi hârtiile de valoare, obligaţiile se transmit spre păstrare în instituţiile Băncii Naţionale; sumele de bani se depun la contul de depozit al instanţei de judecată în a cărei competenţă este judecarea cauzei penale respective; celelalte obiecte ridicare se sigilează şi se păstrează de către organul la al cărui demers bunurile au fost puse sub sechestru sau se transmit pentru păstrare reprezentantului autorităţii executive a administraţiei publice locale. Bunurile sechestrate uşor alterabile sau cu termen de păstrare limitat se remit în natură inspectoratelor fiscale de stat pentru comercializare. Potrivit Regulamentului din 11.09.2001 cu privire la modul de evidenţă, evaluare şi vânzare a bunurilor confiscate, fără stăpân, sechestrate, uşor alterabile sau cu termen de păstrare limitat, a corpurilor delicte, a bunurilor trecute în posesia statului cu drept de succesiune şi a comorilor153, la transmiterea bunurilor inspectoratului fiscal de stat, bunurile

sechestrate trebuie să fie însoţite de următoarele documente: 1)ordonanţa sau încheierea (organului de urmărire penală sau a instanţei judecătoreşti) de predare a bunurilor Inspectoratului Fiscal de Stat; 2)procesul-verbal de sechestru al bunurilor; 3)titlul executoriu; 4)rezultatele expertizei bunurilor predate; 5)contractul de păstrare a bunurilor predate împreună cu calculele de plată. La transmiterea bunurilor sechestrate Inspectoratul Fiscal de Stat întocmeşte un proces-verbal de predare a bunurilor la evidenţă într-un număr necesar de exemplare. în funcţie de caracterul bunurilor sechestrate, păstrarea acestora poate fi înfăptuită de către agenţii economici în baza contractului de păstrare încheiat de către organele care au aplicat această măsură şi persoanele juridice respective. Potrivit alin. (3) al art. 208 din CPP, bunurile puse sub sechestru care nu au fost ridicate se sigilează şi se lasă pentru păstrare proprietarului sau posesoruAprobat prin hotărârea Guvernului nr. 972 din 11.09.2001 {Monitorul Oficial al Republi-.
436

_________________________________

DR

HPT PROCESUAL PENAL

lui ori unui membru adult al familiei lui, căruia i-a fost explicată răspunderea prevăzută în art. 251 din CP, pentru însuşirea, înstrăinarea, substituirea sau tăinuirea acestor bunuri, după care i se ia un angajament scris.

5.4. Contestarea aplicării sechestrului şi scoaterea bunurilor puse sub sechestru Potrivit alin. (1) al art. 209 din CPP combinat cu art. 302 din CPP, punerea sub sechestru în faza urmăririi penale poate fi contestată de către bănuit, învinuit, iar refuzul aplicării sechestrului de către procuror în termen de 3 zile, care se examinează în condiţiile art. 311, 312 din CPP, poate fi constatat în instanţa ierarhic superioară. Plângerea sau recursul înaintat nu suspendă executarea acestei măsuri asigurătorii. Persoanele în privinţa cărora este aplicat sechestrul bunurilor pot înainta cereri de scoatere a bunurilor de sub sechestru atât în ordinea procedurii penale, cât şi în ordinea procedurii civile. în conformitate cu alin. (2) al art. 209 din CPP, alte persoane decât bănuitul, învinuitul, inculpatul care consideră că punerea sub sechestru a bunurilor lor este efectuată ilegal sau neîntemeiat sunt în drept să ceară organului de urmărire penală sau instanţei de judecată să scoată bunurile de sub sechestru. în cazul în care acesta refuză să satisfacă rugămintea sau nu i-a comunicat persoanei respective despre soluţionarea cererii timp de 10 zile din momentul primirii ei, persoana este în drept să solicite scoaterea bunurilor de sub sechestru în ordinea procedurii civile. Hotărârea instanţei de judecată în privinţa acţiunii civile privind scoaterea bunurilor de sub sechestru poate fi atacată de către procuror în instanţa ierarhic superioară cu recurs în termen de 10 zile, însă după intrarea ei în vigoare, este obligatorie pentru organele de urmărire penală şi pentru instanţa de judecată care judecă cauza penală în cadrul soluţionării chestiunii privind persoana, bunurile căreia trebuie să fie confiscate sau, după caz, urmărite. Astfel, conform art. 180 din Codul de procedură civilă, persoana faţă de care s-a aplicat sechestrul asupra bunurilor poate înainta o cerere de anulare a măsurii sechestrului (de scoatere de sub sechestru a bunurilor) la judecătorul sau instanţa care a ordonat aplicarea acestei măsuri. La examinarea acestei cereri instanţa va analiza legalitatea şi temeinicia acestei măsuri asigurătorii pornind de la probele privind modul de dobândire a dreptului de proprietate a altei persoane decât cea acuzată asupra bunurilor

P'a r t e a g e n e r a l ă

437

sechestrate. Potrivit alin. (3) al art. 181 din Codul de procedură civilă, recursul procurorului împotriva încheierii de anulare a măsurii sechestrului bunurilor suspendă executarea încheierii.

Potrivit art. 210 din CPP, este reglementată scoaterea bunurilor de sub sechestru în ordinea procedurii penale în următoarele cazuri: 1)retragerea acţiunii civile; 2)modificarea încadrării juridice a infracţiunii incriminate bănuitului, învinuitului, inculpatului; 3)din alte motive (scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale, achitarea persoanei sau încetarea procesului penal, repararea benevolă a prejudiciului de către învinuit sau inculpat) menţiunea acestei măsuri asigurătorii nu mai este necesară sau oportună. Bunurile se scot de sub sechestru prin hotărârea organului de urmărire penală sau, după caz, a instanţei de judecată. Instanţa de judecată, judecătorul de instrucţie sau procurorul, în limitele competenţei lor, ridică sechestrul asupra bunurilor şi în cazurile în care constată ilegalitatea punerii acestora sub sechestru de către organele de urmărire penală fără autorizaţia respectivă. Scoaterea bunurilor de sub sechestru după caz poate fi făcută de către organul de urmărire penală, procuror, judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată din oficiu sau la cerere. Potrivit alin. (2) al art. 210 din CPP, la cererea părţii civile sau a altor persoane interesate de a cere repararea prejudiciului material (succesorilor)

în ordinea procedurii civile, organului de urmărire penală sau instanţa de judecată este în drept să menţină bunurile sub sechestru şi după încetarea procesului penal, scoaterea persoanei de sub urmărire penală sau achitarea persoanei, timp de o lună de la intrarea în vigoare a hotărârii respective154. Prin urmare, în orice caz de soluţionare a chestiunii scoaterii bunurilor de sub sechestru, urmează a fi anunţată din timp partea civilă pentru a decide înaintarea cererii de menţinere a sechestrului asupra bunurilor pentru o durată de o lună de zile, termen suficient pentru a înainta o acţiune civilă potrivit procedurii civile. Ordonanţa sau încheierea privind scoaterea bunurilor de sub sechestru în condiţiile şi ordinea prevăzută de Codul de procedură penală nu sunt susceptibile de a fi atacate de către partea civilă sau de procuror.

La soluţionarea chestiunii privind menţinerea sechestrului timp de o lună sau respingerea cererii părţii civile şi, respectiv, scoaterea bunurilor de sub sechestru sunt aplicabile dispoziţiile alin. (2) al art. 387 din CPP privind soluţionarea acţiunii civile.

Partea generală

439

C a p i t o l u l VII

care au judecat cauza în prima instanţă1.

MĂSURI DE PĂSTRARE A CONFIDENŢ IALITĂŢII, MĂSURI DE PROTECŢIE Şl ALTE MĂSURI PROCEDUR ALE PENALE

Pentru păstrarea provizorie a documentelor în arhivele instanţelor judecătoreşti este stabilit termenullimită de 15 ani, iar a dosarelor judiciare de 75 de ani2. După expirarea termenului-limită de păstrare provizorie documentele se transmit spre păstrare permanentă în arhivele de stat, în funcţie de valoarea istorică, ştiinţifică, culturală etc. a documentelor determinată în procesul expertizei lor efectuată de Serviciul de Stat de Arhivă.

Secţiunea I. MĂSURI DE PĂSTRARE A CONFIDENŢIALITĂ ŢII §1. Păstr area dosar elor penal e şi a mater ialelo r de urmă rire penal ă Potrivit art. 211 din CPP, dosarele penale şi materiale de urmărire penală se păstrează la arhivele instanţelor judecătoreşti

Modul de distingere a documentelor ce fac parte din Fondul Arhivistic al Republicii Moldova este stabilit de Organul de Stat pentru Supravegherea şi Administrarea Fondului Arhivistic al Republicii Moldova, alin. (3) al art. 27 din Legea privind Fondul Arhivistic al Republicii Moldova. Dosarele penale şi materialele de urmărire penală care nu sunt înaintate în instanţa judecătorească se păstrează în arhiva organului care le-a întocmit, alin. (2) al art.

211 din CPP. Astfel dosarele penale şi materialele de urmărire penală ale procuraturii şi organelor de urmărire penală se păstrează în arhivele şi depozitele speciale de stat. La Ministerul Afacerilor Interne şi Serviciul de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova se creează depozite speciale de stat (art. 22 al Legii privind Fondul Arhivistic al Republicii Moldova).

Dosarele penale şi materialele de urmărire penală examinate de instanţele judecătoreşti în prima instanţă fac parte din fondul arhivistic de stat şi se păstrează provizoriu în arhivele instanţelor judecătoreşti (art. 5 al Legii privind Fondul Arhivistic al Republicii Moldova din 22.01.1992 (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 1 din 30.01.1992). Regulamentul Fondului Arhivistic de Stat, pct.12 din 27.051992 aprobat prin hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 352 din 27.05.1992.

Documentele acestor organe de

urmărire

penală

se

păstrează permanent în depozitele

speciale

de

stat. Documentele organelor procuraturii şi celorlalte organe de urmărire penală (cu excepţia MAI şi SIS) se păstrează provizoriu în arhivele departamentale ale acestor organe. Termenul-limită pentru păstrarea documentelor în arhivele acestor organe este de 15 ani; el poate fi prelungit de Serviciul de Stat de Arhivă în temeiul demersului organizaţiilor interesate (pct. 12) al Regulamentului Fondului Arhivistic de Stat). Dosarele penale şi materialele de urmărire penală care conţin secret de stat se păstrează în arhivele instituţiilor menţionate, în condiţii speciale prevăzute de legislaţia în vigoare (alin. (3) al art. 21 din CPP)3. Potrivit alin. (4) al art. 211 din CPP, accesul la dosarele şi materialele de urmărire penală care se păstrează provizoriu sau permanent în arhivele instanţelor judecătoreşti, procuraturii şi organelor de urmărire penală se decide de către

conducătorul organul sau, după caz, preşedintele instanţei la care se păstrează acestea, cu respectarea prevederilor Codului de procedură penală (art. 212-214)4.

§2. Confidenţialitatea urmăririi penale Sarcinile urmăririi penale pot fi realizate numai dacă publicitatea procesului, proprie fazei judecăţii, este limitată. în condiţiile în care elementele cauzei penale nu s-au conturat încă, probele urmând abia a se strânge, desfăşurarea activităţilor în mod public ar îngreuna aflarea adevărului, ridicând dificultăţi de ordin tactic organului de urmărire în confruntarea sa cu infractorul. La aceasta se adaugă împrejurarea că desfăşurarea în condiţii de publicitate a unor acte de urmărire penală ar influenţa rezultatele

activităţii operativitatea lor3.

şi realizării

Dosarele penale şi materialele de urmărire penală care conţin secret de stat şi au menţiunea "De importanţă deosbită" şi "Strict secret" sunt supuse restricţiilor de utilizare pentru o perioadă de până la 25 de ani, iar cele cu menţiunea "Secret" - de până la 10 ani de la data apariţiei lor (art. 34 al Legii privind Fondul Arhivistic al Republicii Moldova). Arhivele de stat, depozitele speciale de stat, arhivele departamentale, care păstrează documentele ce fac parte din Fondul Arhivistic, în scopul organizării utilizării documentelor de arhivă pun la dispoziţia cetăţenilor Republicii Moldova şi persoanelor juridice documentele Fondului sau copiile lor pentru investigaţii ştiinţifice şi eliberează certificate de arhivă, şi copii ale documentelor în modul stabilit de Serviciul de Stat de Arhivă, pct. 16 al Regulamentului Fondului Arhivistic de Stat. Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală, op.cit., voi. II, p. 13.

440

D R E P T PROCESUAL PENAL

Totodată, nu poate fi calificată secretă o procedură la efectuarea căreia participă, în afară de persoanele care aparţin organelor de urmărire penală, şi unele persoane neoficiale, martori, tehnicieni, experţi, interpreţi, apărători6. Uneori organele de urmărire penală se adresează către populaţie, solicitând colaborarea, informând astfel despre săvârşirea unei infracţiuni. Adresările, precum şi informaţia trebuie formulate după conţinut, luându-se în consideraţie că cercetarea nu este terminată, şi destăinuirea anumitor informaţii poate împiedica aflarea adevărului şi realizarea eficientă a sarcinilor acestei faze7. Potrivit alin. (1) al art. 212 din CPP, materialele urmăririi penale nu pot fi date publicităţii decât cu autorizaţia persoanei care efectuează urmărirea penală şi numai în măsura în care ea consideră că aceasta este posibil, cu respectarea prezumţiei de nevinovăţie, ca să nu fie afectate interesele altor persoane şi ale desfăşurării urmăririi penale. Informaţia ce ţine de activitatea operativă şi de urmărire penală a organelor respective constituie informaţie oficială cu accesibilitate limitată şi se dă publicităţii în măsura în care nu prejudiciază urmărirea penală sau securitatea fizică a persoanelor participante la proces (pct. d) al art. 7 din Legea privind accesul la informaţie din 28.07.20008). Persoanele oficiale (ofiţerul de urmărire penală, conducătorul organului de urmărire penală, procurorul, judecătorul de instrucţie) au obligaţia profesională de a păstra confidenţialitatea9, iar faţă de subiecţii neoficiali se ia măsura procedurală - declaraţia în scris de nedivulgare a datelor aflate în cadrul urmăririi penale. Astfel, potrivit art. 212 din CPP, dacă este necesar a se păstra confidenţialitatea, persoana care efectuează urmărirea penală previne martorii, partea vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă sau reprezentanţii lor, apărătorul, expertul, specialistul, interpretul, traducătorul şi alte persoane care asistă la efectuarea acţiunilor de urmărire penală10 despre faptul că nu au Vintilă Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice..., op. cit., voi. II, p. 11. YionoeHbui npou,ecc. TioR o6meM pe/jaKiiHeM npotj). H. A. /IyriMHCKOM, lOpMcrb, Mo-CKBa, 1995, c. 252. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 88-90 din 28.07.2000. Potrivit alin. (3) al art. 212 din CPP, divulgarea datelor urmăririi penale de către persoana care efectuează urmărirea penală sau de persoana abilitată cu controlul asupra activităţii de urmărire penală, dacă această acţiune a cauzat daune morale sau materiale martorului, părţii vătămate şi reprezentanţilor acestora sau a prejudiciat procesul de urmărire penală, constituie infracţiune prevăzută de art. 315 din CP. Prin "alte persoane care asistă la efectuarea acţiunilor de urmărire penală" se subînţelege: asistentul procedural, art. 82 din CPP, reprezentantul autorităţii

Partea generală

441

executive a administraţiei publice locale, art. 127 din CPP, colaboratorii organelor de poliţie care asigură paza încăperilor unde se efectuează o percheziţie, art. 128 din CPP.

voie să divulge informaţia privind urmărirea penală. Aceste persoane vor da o declaraţie în scris că au fost prevenite despre răspunderea pe care o vor purta conform art. 315 din CP. Interdicţia de a nu divulga datele urmăririi penale se impune persoanelor participante la proces pentru o durată nedeterminată până la terminarea urmăririi penale. Faţă de bănuit şi învinuit nu se poate aplica măsura prevăzută de alin. (2) al art. 212 din CPP, dar în conformitate cu legea se iau măsuri privative de libertate (reţinerea şi/sau arestarea) pentru a preveni împiedicarea aflarea adevărului şi respectiv pentru păstrarea confidenţialităţii anumitor date ale urmăririi penale. în cadrul luării de cunoştinţă cu materialele urmăririi penale procurorul este în drept să limiteze accesul la informaţia confidenţială în conformitate cu alin. (5) al art. 293 din CPP.

§3. Apărarea secretului de stat în procesul penal în procesul penal, pentru apărarea informaţiei ce constituie secret de stat, se întreprind măsurile prevăzute de Codul de procedură penală, de Legea cu privire la secretul de stat şi de alte acte normative (alin. (1) al art. 213 din CPP).

Potrivit art. 5 al Legii cu privire la secretul de stat din 17.05.1994", la secretul de stat pot fi atribuite anumite informaţii din domeniul militar, din domeniul economiei, ştiinţei şi tehnicii, din domeniul politicii externe şi al relaţiilor economice externe, din domeniul activităţii de recunoaştere, de contrainformaţii şi operative de investigaţii. Persoanele care au acces la datele ce constituie secret de stat depun o declaraţie scrisă de nedivulgare, potrivit art. 11 al Legii privind secretul de stat pe un termen de până la 10 ani sau până la 25 de ani, în funcţie de gradul de secretizare. Conform alin. (2) al art. 213 din CPP, persoanele cărora organul de urmărire penală sau instanţa le solicită să comunice sau să prezinte date care constituie secret de stat au dreptul să se convingă de faptul că aceste date se colectează pentru procesul penal respectiv, iar în caz contrar să refuze de a comunica sau de a prezenta date. Persoanele cărora organul de urmărire penală sau instanţa le solicită să comunice sau să prezinte12 date ce constituie secret

" Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 2 din 25.08.1994. 12 Ridicarea obiectelor şi documentelor ce conţin secret de stat se face cu autorizaţia judecătorului de instrucţie, pct. 3) al art. 41 din CPP.

442

DREPT PROCESUAL PENAL

de stat nu pot refuza îndeplinirea acestei cerinţe, motivând prin necesitatea păstrării secretului de stat, însă au dreptul să primească în prealabil de la persoana care efectuează urmărirea penală sau de la instanţă o explicaţie care ar confirma necesitatea furnizării datelor menţionate, cu includerea acestei explicaţii în procesul-verbal al acţiunii procesuale respective. Funcţionarul public care a făcut declaraţii privitor la datele ce îi sunt încredinţate şi care constituie secret de stat comunică în scris despre acest fapt conducătorului organului de stat care dispune de această informaţie, în cazul în care comunicarea nu îi va fi interzisă în scris de către organul de urmărire penală sau instanţă (alin. (3) al art. 213 din CPP). Potrivit alin. (4) al art. 213 din CPP, efectuarea urm ăririi penale sau judecarea cazului în cauzele legate de informaţia ce constituie secret de stat se încredinţează (ofiţerului de urmărire penală, procurorilor şi judecătorilor) care au dat în scris declaraţii de nedivulgare a unor asemenea informaţii. Declaraţia de nedivulgarea se ia de către conducătorul organului de urmărire penală sau preşedintele instanţei şi se anexează la dosarul penal respectiv. Apărătorii şi alţi reprezentanţi, precum şi alte persoane13 cărora, în conformitate cu normele de procedură penală, le vor fi prezentate spre a lua act de comunicare în alt mod date ce constituie secret de stat, vor da în prealabil în scris o declaraţie de nedivulgare a acestor date. în cazul în care apărătorul sau un alt reprezentant, cu excepţia reprezentantului legal, refuză să dea o astfel de declaraţie, acesta este lipsit de dreptul de a participa la procesul penal în cauză, iar celelalte persoane nu vor avea acces la datele ce constituie secret de stat. Declaraţia de nedivulgare de la persoanele menţionate se ia de către persoana care efectuează urmărirea penală sau instanţă şi se anexează la dosarul penal respectiv. Obligaţia de nedivulgare asumată de către participanţii la proces nu împiedică să ceară examinarea datelor ce constituie secret de stat în şedinţa de judecată închisă. în luarea de cunoştinţă cu materialele urmăririi penale, conform alin. (5) al art. 293 din CPP, datele ce constituie secret de stat nu vor fi prezentate părţilor care nu au dat declaraţie de nedivulgare.

partea generală

443

§4. Păstrarea secretului comercial şi altui secret ocrotit de lege în cursul procesului penal, pentru apărarea informaţiei ce constituie secret comercial sau un alt secret ocrotit prin lege se întreprind măsurile prevăzute de Codul de procedură penală, Legea cu privire la secretul comercial şi de alte acte normative (alin. (4) al art. 214 din CPP). Potrivit art.l al Legii cu privire la secretul comercial din 06.07.1994", prin secret comercial se înţeleg informaţiile ce nu constituie secret de stat, care ţin de producţie, tehnologie, administrare, de activitate financiară15 şi de altă activitate a agentului economic a cărei divulgare (transmitere, scurgere) poate să aducă atingere intereselor lui. Prin "alt secret ocrotit de lege" se subînţeleg informaţiile ce reflectă rezultatele finale intermediare ale unor investigaţii ştiinţifice şi tehnice a căror divulgare privează autorii investigaţiilor de prioritate de publicare sau influenţează negativ exercitarea altor drepturi protejate prin lege (pct. e) al art. 7 din Legea privind accesul la informaţie). Potrivit alin. (2) art. 214 din CPP, în cursul procesului penal nu pot fi administrate, utilizate şi răspândite fără necesitate informaţii ce constituie secret comercial sau un alt secret ocrotit prin lege. Persoanele cărora organul de urmărire penală sau instanţa le solicită să comunice sau să prezinte16 date care constituie secret comercial sau un alt secret ocrotit prin lege au dreptul să se convingă de faptul că aceste date se colectează pentru procesul penal respectiv, iar în caz contrar să refuze de a comunica sau de a prezenta date. Persoanele cărora organul de urmărire penală sau instanţa le solicită să comunice sau să prezinte date ce constituie secret comercial sau un alt secret ocrotit prin lege nu pot refuza îndeplinirea acestei cerinţe, motivând prin necesitatea păstrării secretului, însă au dreptul să primească în prealabil de la persoana care solicită informaţii o explicaţie în scris care ar confirma necesitatea furnizării datelor menţionate (alin. (3) al art. 214 din CPP). Prin urmare, pentru comunicarea datelor ce prezintă secret comercial sau alt secret ocrotit de lege nu se prevede decât motivarea necesităţii accesului la această informaţie, pe când pentru ridicarea obiectelor şi documentelor ce prezintă secret comercial sau alt secret ocrotit de lege se cere autorizarea judecătorului

Prin alte persoane se presupune: specialistul, experul, interpretul, traducătorul, grefierul, asistentul procedual, iar în caz de necesitate martorii şi părţile.

14 15

16

Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 13 din 10.11.1994. în pct. e) al art. 41 din CPP se menţionează "secretul bancar" care în esenţă se include în noţiunea generică "secret comercial". Ridicarea obiectelor şi documentelor ce constituie secret comercial se face cu autorizaţia judecătorului de instrucţie, pct. 3) al art. 41 din CPP.

444

DREPT PROCESUAL PENAL

de instrucţie sau a instanţei judecătoreşti. In unele cazuri prevăzute de lege unele instituţii, organizaţii au obligaţia să comunice din oficiu organului de urmărire penală date ce constituie secret comercial.'7 Potrivit alin. (4) al art. 214 din CPP, func ţionarul public, angajatul întreprinderii sau al organizaţiei, indiferent de forma de proprietate, care a făcut declaraţii privitor la datele ce îi sunt încredinţate şi care constituie secret comercial sau un alt secret ocrotit prin lege comunică acest fapt conducătorului unităţii respective, dacă comunicarea nu îi va fi interzisă în scris de organul de urmărire penală sau de instanţă. în scopul asigurării păstrării secretului comercial sau unui alt secret ocrotit prin lege, procurorul, la prezentarea materialelor de urmărire penală, conform alin. (5) al art. 293 din CPP, poate limita dreptul de a face note din materialele urmăririi penale. Probele care dezvăluie informaţia ce constituie secret comercial sau un alt secret ocrotit prin lege, iar la judecată la solicitarea părţilor, se examinează în şedinţă de judecată închisă.

Secţiunea a ll-a. MĂSURI DE PROTECŢIE

§1. Dispoziţii generale privind reglementarea măsurilor de protecţie Până la adoptarea Legii privind protecţia de stat a părţii vătămate, a martorilor şi a altor persoane care acordă ajutor în procesul penal din 28.01.1998"*, problema măsurilor de protecţie a fost reglementată doar prin dispoziţii gene rale ale Codului de procedură penală din 1961, art. 51/219, care prevede că "dacă există temeiuri suficiente că victima, martorul sau alte persoane participante la proces, precum şi membrii familiilor acestora ori rudele apropiate sunt ameninţate cu moartea, cu aplicarea violenţei, cu exterminarea sau distrugerea bunurilor ori cu alte acte ilegale, organul de cercetare penală, anchetatorul penal, procurorul, instanţa de judecată sunt obligate să ia măsurile prevăzute de legislaţie, pentru ocrotirea vieţii, sănătăţii, onoarei, demnităţii şi bunurilor

Astfel, potrivit art. 22 din Legii privind institu ţiile financiare (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 1 din 01.01.1996), Banca Comercială are obligaţia să anunţe organul de urmărire penală privind sumele de bani, în cazul infracţiunii prevăzute de art. 243 din CP - spălarea banilor.

i-

445

p a r t e a g e n e r a l a _____________________________________________________-_________ Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 26-27 din 26.03.1998. Prin Legea din 4 august 1992 (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 8, 1992, art. 207) Codul de procedură penală din 1961 a fost competat cu articolul 51/2.

acestor persoane, precum şi pentru identificarea vinovaţilor şi tragerea lor la răspundere". în acest sens, Codul de procedură penală prevedea ca măsură de protecţie doar examinarea cauzei la judecată în şedinţă închisă (alin. (2) al art. 12). Pentru luarea altor măsuri de protecţie, organele de urmărire penală sau instanţa de judecată aveau posibilitatea să sesizeze în ordine generală organele de poliţie care, potrivit pct. 1) al art. 12 din Legea cu privire la poliţie din 18.12.1990 sunt obligate "să ia măsuri pentru apărarea vieţii, sănătăţii, onoarei, demnităţii şi averii cetăţenilor în cazurile în care ei sunt ameninţaţi de acţiuni nelegitime, de alt pericol"2". Aceste măsuri, de regulă, erau acţiuni de investigaţie operativă efectuate de organele de poliţie. Astfel, prin Legea privind activitatea operativă de investigaţii din 12.04.19942', pct. f) al art. 12 organele care execută activitatea operativă de investigaţii sunt obligate "să contribuie la asigurarea securităţii şi la păstrarea bunurilor colaboratorilor, ale membrilor familiilor acestora, ale rudelor, precum şi ale participanţilor la procedura penală, ale membrilor familiilor acestora, ale rudelor contra atentatelor criminale şi altor acţiuni ilicite". Actualul Cod de procedură penală (art. 215) reglementează printr-o normă generală obligaţia organului de urmărire penală şi a instanţei de judecată de a lua măsuri pentru asigurarea

securităţii participanţilor la proces şi altor persoane, precum şi prin alte norme speciale procesuale privind măsuri procedurale de protecţie, dar condiţiile, categoriile măsurilor de protecţiile pro-priu-zise, procedura aplicării şi organele responsabile sunt prevăzute de Legea privind protecţia de stat a părţii vătămate, a martorilor şi altor persoane care acordă ajutor în procesul penal (în continuare - Legea din 28.01.1998).

§2. Noţiunea şi clasificarea măsurilor de protecţie Potrivit art. 1 al Legii din 28.01.1998, protecţia de stat a persoanelor care au participat la depistarea/prevenirea, curmarea, cercetarea şi descoperirea crimelor, la examinarea judiciară a dosarelor penale se asigură prin înfăptuirea de către organele de stat abilitate a măsurilor juridice, organizatorice, tehnice şi de altă natură, menite să apere viaţa, sănătatea, averea, precum şi alte drepturi şi interese legitime ale persoanelor menţionate şi ale membrilor familiilor acestora ori ale rudelor lor apropiate împotriva acţiunilor şi atentatelor ilegale.

Veştile Sovietului Suprem al RSSM, nr. 12/321, 1990. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 5 din 30.05.1994.

446

_________

.______________^^

DREPT PROCESUAL PENAL

Conform art. 8 al Legii din 28.01.1998, măsurile de protecţie de stat sunt clasificate în ordinare şi extraordinare. Măsuri ordinare sunt: 1)paza personală, paza locuinţei şi averii; 2)eliberarea mijloacelor speciale de apărare individuală, de legătură şi de informare privind pericolul; 3)plasarea temporară în locuri lipsite de pericol; 4) tăinuirea datelor despre persoana protejată. Măsuri extraordinare sunt: 1)schimbarea locului de muncă (serviciu) sau studii; 2)strămutarea în alt loc de trai, cu atribuirea obligatorie a locuinţei (casă, apartament); 3)schimbarea actelor de identitate prin schimbarea numelui şi patronimicului, schimbarea exteriorului; 4)examinarea cauzei în şedinţă judiciară închisă22. După natura juridică şi modul de reglementare deosebim următoarele categorii de măsuri de protecţie: 1)măsuri procedurale penale, prevăzute de Codul de procedură penală; 2)măsuri de protecţie speciale, prevăzute de Legea din 28.01.1998; 3)măsuri de protecţie prin acţiuni de investigaţie operativă, prevăzute de Legea privind activitatea operativă de investigaţii. Măsurile procedurale penale2* sunt: 1)examinarea cauzei în şedinţă închisă conform art. 18 din CPP; 2)audierea martorului în condiţii speciale prevăzute de art. 110 din CPP ce exclude aflarea identităţii acestuia; 3)prezentarea persoanei spre recunoaştere în condiţiile prevăzute de alin. (3) al art. 116 din CPP, ce exclude vizibilitatea persoanei care urmează a fi recunoscută în raport cu persoana ce recunoaşte; 4)interceptarea comunicărilor în cazul unor ameninţări de aplicare a violenţei împotriva părţii vătămate, martorului sau membrilor familiilor lor, potrivit alin. (3) al art. 135 din CPP;

-partea g e n e r a l ă

447

5) tăinuirea datelor privind identitatea martorului şi altor persoane prin limitarea de către procuror a dreptului de a lua cunoştinţă de materialele urmăririi penale conform alin. (5) al art. 293 din CPP. Măsuri de protecţiei speciale sunt: 1)paza personală, paza locuinţei şi averii; 2)eliberarea mijloacelor speciale de apărare individuală, de legătură şi de informare privind pericolul; 3)plasarea temporară în locuri lipsite de pericol; 4)schimbarea locului de muncă (serviciu) sau studii; 5)strămutarea în alt loc de trai, cu atribuirea obligatorie a locuinţei (casă, apartament); 6)schimbarea actelor de identitate prin schimbarea numelui, prenumelui şi patronimicului; schimbarea exteriorului; 7) nedivulgarea datelor despre persoana protejată24. Potrivit alin. (2) din art. 8 al Legii din 28.01.1998, în scopul asigurării măsurilor de protecţie de stat se pot efectua şi măsuri operative de investigaţie arătate în art. 6 din Legea privind activitatea operativă de investigaţii (de exemplu: 1) culegerea de informaţii; 2) urmărirea vizuală; 3) urmărirea şi documentarea cu ajutorul metodelor şi mijloacelor tehnice moderne; 4) interceptarea convorbirilor şi alte convorbiri; 5) culegerea informaţiei de pe canalele tehnice de comunicaţii şi altele). în funcţie de statutul juridic şi starea libertăţii persoanei protejate, putem clasifica măsurile de protecţie în măsuri principale şi suplimentare. Potrivit art. 15 al Legii din 28.01.1998, în cazul persoanei protejate aflate în stare de arest sau în locuri de detenţie se pot lua suplimentar următoarele măsuri: 1)strămutarea dintr-un loc de ţinere sub arest sau de detenţie în altul; 2)schimbarea măsurii preventive în modul stabilit de Codul de procedură penală.

Deşi Legea din 28.01.1998 califică "examinarea cauzei în şedinţă judiciară închisă" ca măsură extraordinară, în opinia noastră, aceasta este o măsură ordinară care nu necesită acţiuni organizaţionale complexe şi cheltuieli financiare. De exemplu, legislaţia Federaţiei Ruse prevede luarea măsurilor de protecţie numai prin efectuarea măsurilor procedurale penale ce exclud posibilitatea aflării identităţii martorilor şi altor persoane (A. n.

PUXCKOB, KoMMenmapuu K Yeo/ioeHo-nponeccyanbHOMy Kodexcy POCCUUCKOU ®edepau,uu, Hopiua, MocKBa, 2002, c. 196).

1A

Măsura de protecţie "nedivulgarea datelor despre persoana protejată" este reglementata in mod special de către Legea din

28.01.1998, completând astfel reglementările Codului de procedură penală privind această măsură.

448

D R E P T PROCESUAL PENAL

§3. Caracteristica generală a măsurilor de protecţie de stat speciale 1. Paza personală, paza locuinţei şi averii. Conform art. 9 al Legii din 28.01.1998, în caz de necesitate, organele abilitate asigură paza personală, paza locuinţei şi averii persoanei protejate. Cu acordul persoanei protejate locuinţa şi averea ei pot fi echipate cu instalaţii de semnalizare de pază, pot fi schimbate numerele de telefon, numerele de înmatriculare ale mijloacelor de transport pe care le foloseşte. 2. Eliberarea mijloacelor speciale de apărare individuală, de legătură şi de informare privind pericolul. Potrivit art. 10 al Legii din 28.01.1998, în cazul unui pericol real pentru viaţa şi sănătatea persoanei protejate, organul care asigură măsurile de securitate pot să elibereze persoanei respective mijloace speciale de apărare individuală, de legătură şi de informare. 3. Plasarea temporară în locuri lipsite de pericol, precum şi schimbarea locului de muncă sau studii. în caz de necesitate, la cererea sau cu acordul persoanei protejate care a atins vârsta majoratului, iar minorii cu acordul părinţilor sau al altor reprezentanţi legali ai lor, persoanele sau minorii pot fi plasaţi temporar în locuri lipsite de pericol, transferaţi temporar sau permanent la un alt loc de muncă (serviciu) sau studii, strămutaţi temporar sau permanent la alt domiciliu (art. 11 al Legii din 28.01.1998). 4. Schimbarea actelor de identitate, precum şi schimbarea exteriorului. în cazuri excepţionale se poate efectua schimbarea actelor de identitate prin schimbarea numelui, prenumelui, patronimicului şi a altor date despre persoana protejată, precum şi schimbarea exteriorului aces teia (art. 13 al Legii din 28.01.1998). 5. Nedivulgarea datelor despre persoana protejată. Conform art. 12 al Legii din 28.01.1998, nedivulgarea datelor despre persoana protejată se asigură prin: a)schimbarea acestor date în declaraţia (informaţia) despre crimă, în materialele dosarului penal. Datele despre persoana protejată se păstrează separat, în modul stabilit de legislaţia în vigoare; b)prezentarea pentru identificare a persoanei care urmeaz ă să fie recu-

Partea generală

449

noscută fără observarea vizuală a celui ce o identifică, efectuarea în aceleaşi condiţii a confruntării; c)interogarea părţii vătămate, a martorului în condiţii care asigură securitatea şi anonimatul acestora;

d) scutirea persoanei protejate de prezenţa în şedinţa judiciară, dacă în alt mod nu i se poate asigura securitatea şi dacă lipsa ei nu se răsfrânge asupra cercetării sub toate aspectele, complete şi obiective, a circumstanţelor cauzei, în acest caz, judecătorul dă citire depoziţiilor date de persoana protejată în procesul urmăririi şi/sau reproduce înregistrarea sonoră sau video anexată la dosar.

§4. Persoanele pasibile de protecţie de stat şi organele care asigură protecţia de stat Potrivit art. 2 al Legii din 28.01.1998, sunt pasibile de protecţie de stat: 1)Persoanele care au declarat organelor de drept despre crimele comise, au participat la depistarea, prevenirea, curmarea, cercetarea şi descoperirea acestora". De regulă, aceste persoane sunt investigatorii sub acoperire din rândul persoanelor civile (pct. 20) al art. 6 din CPP), precum şi victima până la recunoaşterea ei în calitate de parte vătămată sau martor. 2)Martorii; 3)Părţile vătămate şi reprezentanţii lor legali în procesele penale; 4)Persoanele bănuite, învinuite, inculpaţii şi reprezentanţii lor

legali în procesele penale, persoanele condamnate; 5)Rudele apropiate ale persoanelor enumerate mai sus (so ţul/soţia, părinţii şi copiii, înfietorii şi înfiaţii, fraţii şi surorile drepte, bunicii şi nepoţii), iar în cazuri excepţionale şi alte persoane, prin intermediul cărora se fac presiuni asupra persoanelor enumerate. Organele ce asigură protecţia de stat potrivit art. 3 al Legii din 28.01.1998 sunt divizate în: 1)organe care decid aplicarea măsurilor de protecţie de stat; 2)organele care efectuează măsurile de protecţie de stat. Conform art. 215 din CPP, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată au obligaţia să ia măsuri pentru asigurarea securităţii participanţilor la proces şi a altor persoane, în sensul că decid aplicarea măsurilor de protecţie. Deşi Legea din 28.01.1998 nu prevede "expertul" în calitate de persoană pasibilă de protecţia de stat, în opinia noastră, acest participant la procesul penal se bucură de dreptul de a fi protejat prin măsurile prevăzute de lege în cazul când se fac presiuni asupra lui sau asupra membrilor familiei lui. Această concluzie rezultă şi din dispoziţia art. 40 al Legii cu privire la expertiza judiciară din 23.06.2000 (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 144-145 din 16.11.2000), care prevede că "expertul judiciar şi membrii familiei lui se află sub protecţia statului".

450

DREPT PROCESUAL PENAL

Ofiţerul de urmărire penală, procurorul sau instanţa de judecată pot decide şi efectua în limitele competenţei lor măsurile procedurale penale ca măsuri de protecţie, fără a apela la organele specializate, care efectuează măsuri de protecţie de stat speciale. în cazul aplicării măsurilor de protecţie ordinare decizia se ia conform alin. (2) din art. 3 al Legii din 28.01.1998 de către şeful organului în procedura căruia se află declaraţia (informaţia) despre crimă sau dosarul penal. Decizia privind aplicarea măsurilor de protecţie extraordinare se ia de către şefii organelor în a căror componenţă există subdiviziuni operative speciale ce înfăptuiesc protecţia de stat a persoanelor protejate în temeiul unei ordonanţe (încheieri) motivate, emise de judecătorul, procurorul sau ofiţerul de urmărire penală în a cărui procedură se află declaraţia (informaţia) despre crimă sau dosarul penal, iar după ce sentinţa devine definitivă - şi de către or ganul corespunzător de la locul unde persoana protejată îşi ispăşeşte pedeapsa (alin. (3) din art. 3 al Legii din 28.01.1998). Efectuarea măsurilor de protecţie de stat privind persoanele protejate se pune în sarcina organelor afacerilor interne, Serviciului de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova, Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei pentru dosarele aflate în procedura acestora sau atribuite în competenţa lor, precum şi în sarcina altor organe de stat cărora li se poate atribui, în conformitate cu legislaţia în vigoare, efectuarea unor asemenea măsuri în baza alin. (4) din art. 3 al Legii din 28.01.1998, avându-se în vedere la faza urmăririi penale. Conform alin. (5) din art. 3 al Legii din 28.01.1998, măsurile de protecţie de stat privind persoanele protejate în legătură cu dosare aflate în procedura instanţelor judecătoreşti sau a procuraturii se efectuează în temeiul deciziei judecătorului sau a procurorului de către organele afacerilor interne, organele teritoriale ale Serviciului de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova sau ale Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei de la locul aflării persoanelor protejate. Măsurile de protecţie de stat privind militarii şi rudele lor apropiate se efectuează, de asemenea, de către comandamentul unităţii militare respective, iar în ce priveşte persoanele aflate în stare de arest sau în locurile de detenţie - şi de către organele instituţiilor respective (alin. (6) din art. 3 al Legii din 28.01.1998).

partea generală

451

§5. Procedura aplicării, contestării şi anulării măsurilor de protecţie de stat Conform art. 5 al Legii din 28.01.1998, constituie motiv pentru aplicarea măsurilor de protecţie de stat faţă de persoanele protejate declaraţiile (cererile) acestora primite de către organul care asigură protecţia de stat, a informaţia operativă sau alte date despre ameninţarea securităţii persoanelor respective. Drept temei pentru aplicarea măsurilor de protecţie de stat privind persoana protejată serveşte stabilirea datelor despre existenţa reală a ameninţării cu moartea, despre aplicarea violenţei; a pricinii sau despre deteriorarea averii ori alte acţiuni nelegitime în legătură cu acordarea de ajutor de către persoana respectivă în procesul penal. Potrivit alin. (2) al art. 215 din CPP, cererea privind luarea m ăsurilor de protecţie se înaintează la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanţa de judecată care o examinează şi o soluţionează în mod confidenţial. Ofiţerul de urmărire penală, procurorul sau judecătorul, primind declaraţia (informaţia) despre ameninţarea securităţii protejate, este obligat să verifice această declaraţie (informaţie) şi în termen de 3 zile, iar în cazurile ce nu permit tărăgănarea, de îndată, să ia decizia despre aplicarea sau refuzul de aplicare a măsurilor de protecţie de stat privind persoana respectivă. Asupra deciziei luate se emite ordonanţa (încheierea) motivată, care este executorie pentru organele ce efectuează măsurile de protecţie (art. 6 al Legii din 28.01.1998). Ordonanţa sau încheierea trebuie să conţină date despre perspectiva depistării, prevenirii, curmării, cercetării şi descoperirii crimei, precum şi a examinării judiciare a dosarului penal din punctul de vedere al persoanei protejate (alin. (3) din art. 3 al Legii din 28.01.199826). Ordonanţa sau, după caz, încheierea prin care s-a refuzat aplicarea măsurii de protecţie de stat este susceptibilă de a fi atacată la procuror, la judecătorul de instrucţie sau, după caz, în instanţa ierarhic superioară, în conformitate cu dispoziţiile generale ale art. 6 al Legii din 28.01.1998. Prin ordonanţă sau încheiere se dispune necesitatea luării măsurilor de protecţie, fără a preciza care anume măsură trebuie aplicată, aceasta fiind lăsată la latitudinea organului care efectuează aceste măsuri. în cazul în care declaraţia (informaţia) conţine date despre comiterea crimei, ofiţerul de urmărire penală sau procurorul ia

decizia despre intentarea sau refuzul de a intenta un dosar penal ori despre înaintarea declaraţiei (informaţiei) la organul de drept competent, fapt despre care se comunică petiţionarul (alin. (3) din art. 6 al Legii din 28.01.1998).

452

DREPT PROCESUAL PENAL

Astfel, organul sarcina căruia a fost pusă efectuarea măsurilor de protecţie de stat stabileşte măsurile necesare şi modalităţile de realizare a acestora în funcţie de circumstanţele concrete (alin. (2) din art. 6 al Legii din 28.01.1998). Măsurile de protecţie de stat se anulează prin ordonanţa organului care înfăptuieşte protecţia în cazul când temeiurile aplicărilor dispar sau în cazul încălcării de către persoana protejată a condiţiilor de efectuare a acestor măsuri (art. 7 al Legii din 28.01.1998).

Secţiunea a III-a. MĂSURI DE ÎNLĂTURAREA CONDIŢIILOR CE AU CONTRIBUIT LA SĂVÂRŞIREA INFRACŢIUNILOR Şl ALTOR ÎNCĂLCĂRI ALE LEGISLAŢIEI

§1. Sesizarea organului de urmărire penală privind luarea măsurilor de lichidare a cauzelor şi condiţiilor ce au contribuit la săvârşirea infracţiunii Potrivit alin. (2) al art. 96 din CPP, precum şi art. 216 din CPP, în cursul urmăririi penale şi judecării cauzei, organul de urmărire penală (ofiţerul de urmărire penală şi procurorul) are obligaţia de a stabili cauzele şi condiţiile care au contribuit la săvârşirea infracţiunii. Prin "cauzele ce au contribuit la săvârşirea infracţiunii" înţelegem circumstanţele care au format intenţia infracţională, precum şi cele care au fost imboldul comportamentului infracţional. Prin "condiţii ce au contribuit la săvârşirea infracţiunii" înţelegem circumstanţele care au favorizat realizarea intenţiei infracţionale. De regulă, cauzele şi condiţiile săvârşirii infracţiunii se stabilesc o dată cu constatarea laturii subiective şi laturii obiective a componenţei infracţiunii, acestea incluzându-se uneori în caracteristica elementelor componenţei infracţiunii, care au importanţă pentru stabilirea faptei infracţiunii, motivului infracţiunii şi ale circumstanţelor care caracterizează persoana făptuitorului. Evident, cauzele şi condiţiile săvârşirii infracţiunii au importanţă pentru aflarea adevărului în procesul penal şi pot fi luate în consideraţie la individualizarea pedepsei inculpatului, dar în sensul atribuit de art. 216 din CPP se are în vedere precizarea acestor împrejurări în mod expres prin sesizare sau încheiere interlocutorie în scopul luării măsurilor profilactice de către organele competente. Astfel, pentru a preveni săvârşirea de noi

Partea

generală

453

infracţiuni sau fapte ilegale, ofiţerul de urmărire penală sau procurorul au obligaţia de a stabili cauzele şi

condiţiile săvârşirii infracţiunii, indiferent de faptul dacă aceste împrejurări se includ sau nu în elementele componenţei infracţiunii. Potrivit alin. (1) al art. 217 din CPP, dacă organul de urmărire penală a constatat existenţa unor cauze şi condiţii care au contribuit la săvârşirea infracţiunii, el este obligat să sesizeze organul respectiv sau persoana cu funcţie de răspundere cu privire la luarea unor măsuri pentru înlăturarea acestor cauze şi condiţii. Totodată, după cum s-a menţionat în literatura de specialitate27, organele de urmărire penală nu sunt în drept să dea indicaţii privind activitatea admi-nistrativ-economică sau organizaţionaldispozitivă a organelor sesizate. Măsurile ce urmează a fi luate pentru lichidarea cauzelor şi condiţiilor care au contribuit la săvârşirea infracţiunii pot fi administrative, economice, disciplinare, legislative. în funcţie de caracterul cauzelor şi condiţiilor care au contribuit la săvârşirea infracţiunii, de faptul că aceste condiţii şi cauze există şi în continuare ofiţerul de urmărire penală sau procurorul întreprind următoarele acţiuni de sine stătătoare: 1) suspendarea provizorie din funcţie; 2) aplicarea măsurilor preventive; 3) începerea urmăririi penale şi atragerea la răspundere penală a persoanelor responsabile de crearea condiţiilor favorabile pentru săvârşirea infracţiunilor2"; 4)

dispunerea măsurilor de protecţie de stat; 5) dispunerea înfăptuirii măsurilor operative de investigaţii. Astfel, conform art. 217 din CPP, ofiţerul de urmărire penală sau procurorul întocmesc un act procedural (sesizare) care se trimite la instituţii, organizaţii, persoane cu funcţii de răspundere, în cazul când luarea măsurilor necesare de înlăturare a cauzelor şi condiţiilor ce au contribuit la săvârşirea infracţiunii nu ţine de competenţa organelor de urmărire penală. Sesizarea privind lichidarea cauzelor şi condiţiilor care au contribuit la săvârşirea infracţiunii se va face atât cu ocazia terminării urmăririi penale, cât şi în cazul încetării urmăririi penale. în legătură cu o cauză unică pot fi sesizate mai multe instituţii şi organizaţii, pentru a fi luate măsuri complexe de lichidare a cauzelor şi condiţiilor ce au contribuit la săvârşirea infracţiunii. La înaintarea sesizării de către procuror sunt aplicabile şi dispoziţiile art. 7 al Legii cu privire la Procuratură din 14.03.2003 29, ce prevede posibilitatea participării procurorului la şedinţa organului colegial privind examinarea sesizării. -" yeonoeHO-npoHeccyaribHbiu KodeKC. KoMMemnapuu. Hofl o6meii peAaKUMeM B. M. /Ie6e28 29

neea, CnapK, MocKBa, 1996, c. 210. YzonoeHuu npou,ecc. flofl peAaKiiweM K. . TyueHKO, 3epuano, MocKBa, 2000, c. 233. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 73-75 din 18.04.2003.

454

DREPT PROCESUAL PENAL

Potrivit alin. (2) al art. 217 din CPP, dacă în procesul urmăririi penale, organul de urmărire penală descoperă cazuri de încălcare a legislaţiei în vigoare sau a drepturilor şi libertăţilor omului, el sesizează organele de stat respective în privinţa acestor încălcări. Dacă sunt constatate cazuri de încălcare a legislaţiei sau a drepturilor şi libertăţilor omului care constituie infracţiuni, ofiţerul de urmărire penală va proceda în conformitate cu art. 274 din CPP privind începerea urmăririi penale, iar procurorul va porni procesul penal prin ordonanţă conform art. 8 din Legea cu privire la Procuratură. în cazul altor încălcări procurorul va intenta prin ordonanţă proceduri privind tragerea la răspundere administrativă sau disciplinară, iar prin intermediul acţiunii civile inclusiv tragerea la răspundere materială sau civilă (art. 8, 9 din Legii cu privire la Procuratură). în cazul depistării încălcării legislaţiei sau a drepturilor omului procurorul poate sesiza organele de stat competente pentru luarea altor măsuri decât cele de tragere la răspundere juridică a persoanelor vinovate. Procurorul poate reacţiona şi prin alte mijloace prevăzute de lege30, în sesizare organul de urmărire va menţiona şi dispoziţiile alin. 3 al art. 217 din CPP care prevăd că în termen de cel mult o lună, organul sesizat va lua măsurile necesare, iar despre rezultatele obţinute se va comunica obligatoriu procurorului care conduce urmărirea penală în cauza dată şi organului de urmărire. Totodată, în sesizare se va indica şi dispoziţia ar.174/9 al Codului cu privire la contravenţiile administrative - privind răspunderea pentru neluarea măsurilor corespunzătoare sau înştiinţarea cu întârziere a procurorului. Copia sesizării făcute de către ofiţerul de urmărire penală sau procuror, precum şi comunicarea scrisă a organului sesizat se anexează la materialele dosarului penal.

De exemplu, potrivit art. 6 din Legea cu privire la Procuratură, procurorul poate ataca cu recurs actul ilegal emis de către un organ sau o persoană cu funcţie de răspundere. Recursul suspendă acţiunea actului atacat şi va fi examinat de organul respectiv sau de persoana cu funcţie de răspundere în termen de 10 zile de la data primirii lui, iar în cazul examinării de un organ colegial, la prima şedinţă. Rezultatele examinării recursului se comunică imediat în scris

partea generală procurorului.

455

§2. încheierea interlocutorie a instanţei de judecată Potrivit alin. (1) al art. 218 din CPP, instanţa de judecată, constatând în procesul de judecată fapte de încălcare a legalităţii şi a drepturilor omului, o dată cu adoptarea hotărârii, emite şi o încheiere interlocutorie, prin care aceste fapte se aduc la cunoştinţa organelor respective, persoanelor cu funcţii de răspundere şi procurorului. Prin urmare, încheierea interlocutorie este un act de reacţionare la încălcările legii, a drepturilor şi libertăţilor omului constatate de către instanţele de judecată (judecător de instrucţie) cu ocazia examinării materialelor urmăririi penale, cauzelor penale în prima instanţă, în apel, în recurs, în revizuire, precum şi la examinarea recursului în anulare. Obiectul încheierii interlocutorii pot fi: 1)acţiunile ilegale ale unor persoane care au contribuit la săvârşirea infracţiunii; 2)acţiunile ilegale comise de organele de urmărire penală şi procuror în cursul urmăririi penale; 3)acţiunile ilegale comise de către participanţii la proces în timpul judecării cauzei; 4)acţiunile ilegale ale unor cetăţeni sau persoane cu funcţii de

răspundere; 5)acte ilegale emise de către ministere, departamente şi alte autorităţi publice centrale şi locale (cu excepţia celor care se supun controlului constituţionalităţii potrivit legii). în încheierea interlocutorie instanţa de judecată va menţiona conţinutul faptelor prin care se încalcă legalitatea31, drepturile şi libertăţile omului, precum şi dispoziţia legii concrete care este încălcată. Totodată, se va menţiona necesitatea lichidării acestor încălcări sau luarea măsurilor corespunzătoare legii, fără a face recomandări în domeniul activităţii economico-financiare sau de producere. Potrivit alin. (2) al art. 218 din CPP, în termen de cel mult o lună, instanţa de judecată urmează a fi informată despre rezultatele soluţionării faptelor expuse în încheierea interlocutorie. în încheierea interlocutorie se va menţiona dispoziţia art. 200/10 al Codului cu privire la contravenţiile administrative pentru neexaminarea sau neluarea de măsuri în legătură cu încheierea dată. în încheierea interlocutorie nu se admite să fie menţionat faptul vinovăţiei în săvârşirea unei infracţiuni de către anumite persoane, dacă acestea nu au fost condamnate potrivit leeii (VionoeHO-npou,eccyajibHbiu KodeKC. KoMMeHmapuu, MocKBa, 1996, c. 41).

456

O copie a încheierii interlocutorii se va trimite obligatoriu procurorului pentru luarea măsurilor prevăzute de lege fie pentru intentarea unui proces penal, a unei proceduri administrative sau disciplinare, fie pentru atacarea actelor ilegale în procedură de contencios administrativ în condiţiile legii. încheierea interlocutorie este un act de justiţie şi trebuie anunţată public în şedinţa de judecată o dată cu sentinţa sau decizia. încheierea interlocutorie se anexează la materialele cauzei, iar despre adoptarea acestei hotărâri se va menţiona în procesul-verbal al şedinţei de judecată. încheierea interlocutorie nu este susceptibilă de a fi atacată separat prin căi de atac.

DREPT PROCESUAL PENAL

C a p i t o l u l VIII

TERMENELE PROCEDURALE Şl ACTE PROCEDURALE COMUNE Secţiunea I. TERMENELE PROCEDURALE §1. N o ţ i u n e a , i m p o r t a n ţ a ş i

e c l a s i f i c a r e a t e r m e n e l o r p r o c e d u r a l

Potrivit alin. (1) al art. 230 din CPP, termene în procesul penal sunt intervale de timp în cadrul cărora sau după expirarea cărora pot fi efectuate acţiuni procesuale. După cum s-a menţionat în literatura de specialitate', termenul este o limitare de ordin cronologic în îndeplinirea unor acte procesuale sau în efectuarea unor acte procedurale. Limitarea se realizează prin fixarea de către lege a unui interval, a unei durate de timp, înăuntrul căruia actul să se efectueze sau a unui moment procesual, după atingerea căruia să se poată îndeplini actul. Termenul operează deci asupra unui drept, a unei facultăţi sau îndatoriri a subiecţilor procesuali, pe care aceştia le au în desfăşurarea procesului penal. Astfel, conform alin. (2) al art. 230 din CPP, în cazul în care pentru exercitarea unui drept procesual este prevăzut un anumit termen, nerespectarea acestuia impune

pierderea dreptului procesual şi nulitatea actului efectuat peste termen. în ce priveşte actele pentru care legea nu prevede nici un termen, îndeplinirea

acestora

poate avea loc oricând2. Dacă o măsură procesuală nu poate fi luată decât pe un termen prevăzut de

lege, expirarea lui impune încetarea efectului acestei măsuri (alin. (3) al art. 230 din CPP). Dacă legea nu prevede durata unei măsuri, aceasta se menţine în procesul penal până când nu apar temeiuri de revocare, ridicare sau anulare a acestei măsuri. Vintilă Dongonoz ş.a., Explicaţii teoretice... op. cit, voi. V, p. 383. Ibidem. (Prin noţiunea "oricând" se are în vedere în faza urmăririi penale sau în faza judecării cauzei. în unele cazuri prevăzute de lege noţiunea "oricând" are o semmficaţie mult mai largă, de exemplu, recursul în anulare în favoarea persoanei condamnate sau a persoanei faţă de care s-a încetat procesul penal poate fi declarat oricând, chiar şi după decesul acestora, în ce priveşte latura penală, alin. (1) al art. 454 din CPP, revizuirea in favoarea condamnatului nu este limitată de nici un termen, alin. (2) al art. 459 din CPP).

458

DREPT PROCESUAL PENAL

Termenele procedurale au un dublu scop: de a promova principiul operativităţii în procesul penal şi de a asigura o anumită durată minimă necesară pentru ca activitatea procesuală să se poată desfăşura în bune condiţii'. La efectuarea acţiunilor procesuale, la dispunerea unor măsuri preventive organele de urmărire penală, procurorul, judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată, luând în consideraţie termenele prevăzute de lege ori în lipsa unor asemenea reglementări, pot fixa anumite termene sau un termen mai mic4. Termenele stabilite de lege se numesc termene legale, iar cele fixate de organe poartă denumirea de termene judiciare5. în raport cu efectele pe care le produc, termenele se împart în dilatorii, peremptorii şi orânduitorii6. Dilatorii (din latină dilator - care amână) sunt acele termene înăuntrul cărora este oprită îndeplinirea anumitor activităţi procesuale. Deci termenul dilatoriu reprezintă un impediment pentru efectuarea unui act sau pentru îndeplinirea unei activităţi procesuale înăuntrul lui, respectiv înainte de expirarea lui. El amână efectuarea actului până la expirarea termenului. în acest fel, termenele dilatorii au menirea de a asigura părţii timp suficient pentru o anumită activitate procesuală prin oprirea organelor judiciare sau a celeilalte părţi de a îndeplini înăuntrul lor anumite acte7. Dilatorii sunt, de exemplu, termenele prevăzute de art. 466 din CPP, după expirarea cărora hotărârile se pun în executare; termenul de 1 an prevăzut de art. 511 din CPP, după care procurorul înaintează demers judecătorului de instrucţie cu propunerea de a libera persoana de răspundere penală. Termenele dilatorii se mai numesc prohibitive, întrucât ele apar ca obstacole în calea îndeplinirii unor acte procesuale sau procedurale8. Termenele peremptorii sunt cele înăuntrul duratei cărora trebuie să fie îndeplinit sau efectuat un acf. Termenul peremptoriu (din latină peremptorius,

3 4

Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea generală, voi. I, op. cit., p. 466. De pildă, procurorul fixează termenul urmării penale (pct. 7) al art. 52 din CPP), ofiţerul de urmărire penală fixează data prezentării martorului, părţii vătămate, învinuitului şi altor participanţi în legătură cu efectuarea unor procedee probatorii; judecătorul de in strucţie sau, după caz, instanţa de judecată stabileşte data şi ora examinării materialelor sau cauzei penale.

459

rtea g e n e r a l ă

a

Nicolae Volonciu, op. cit., voi. 1, p. 466. ''

Vintilă Dongoroz ş.a.,

Explicaţii teoretice... op. cit., voi. V, p. 385. 7 8

*

Gheorghiţă Mateuţ, Procedură penală, op. cit., voi. II, p. 109. Ibidem. Vintilă Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice..., op. cit., voi. V, p. 385.

0, um - definit, anulator, hotărâtor) obligă la îndeplinirea anumitor acte mai înainte de expirarea lui. Neîndeplinirea actului înăuntrul termenului prevăzut de lege conduce la decăderea din exerciţiul dreptului. Din această cauză, termenele peremptorii se mai numesc imperative10. Peremptorii sunt, de pildă, termenele de 3, 5,10,15 zile sau 2 luni de atacare cu recurs, termenul de 15 zile al atacării cu apel, durata măsurilor procesuale de constrângere, durata sechestrării corespondenţei sau durata interceptării comunicărilor. Termenele orânduitorii sunt cele care fixează o perioadă înăuntrul căreia $e recomandă să fie efectuat un act procesual sau procedural determinat. Termenul orânduitor, în caz de neobservare, nu atrage sancţiuni procedurale, dar poate atrage sancţiuni disciplinare pentru personalul oficial, când se constată neglijenţa". Deseori prin lege nu este arătat expres caracterul peremptoriu (imperativ) sau orânduitor (de recomandare) al termenului, fapt care conduce la diferite interpretări privind efectele nerespectării acestuia. Caracterul orânduitor rămâne la aprecierea organelor de urmărire penală sau a instanţelor judecătoreşti, dacă prin lege nu este prevăzută expres sancţiunea nulităţii sau decăderea din dreptul procesual şi declararea actului procedural ca tardiv. Astfel, în opinia noastră, orânduitorii sunt următoarele

termene: de 24 de ore pentru confirmarea actului de începere a urmăririi penale conform alin. (3) al art. 274 din CPP; de 48 de ore pentru înaintarea acuzării conform art. 282 din CPP; de 3-10 zile pentru întocmirea rechizitoriului conform art. 296 din CPP. După modul de exprimare sunt termene cu determinare relativă şi determinarea absolută. Limitele determinate relativ în timp nu sunt termene în sens tehnic, întrucât nu sunt predeterminate de lege, în mod precis, ele fiind lăsate la aprecierea organului judiciar12. Astfel de limitări se exprimă prin formulele: "imediat" (art. 11, 295 din CPP); "fără întârziere" (art. 308 din CPP); "rezonabil" (art. 19, 20, 135, 259 din CPP); "de urgenţă" (art. 20, 290 din CPP). Prin aceste expresii se impune accelerarea ritmului procesual13. Termenele cu determinarea absolută sunt termene cu indicaţii cronometrice (pe ore, zile, luni sau ani) ori determinate prin anumite formule cum sunt: "până la terminare cercetării judiciare în prima instanţă" (art. 309 din CPP); "de la pornirea procesului penal până la terminarea cercetării judecătoreşti" (alin.

Gheorghiţă Mateuţ, op. cit, p. 109-110. Vintilă Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice..., op. cit., voi. V, p. 385. 12 Gheorgiţă Mateuţ, op. cit., p. 107. '■! Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală, op. cit., voi. I, p. 466. 10 11

460

DREPT PROCESUAL PENAL

(1) al art. 221 din CPP); "până la începerea cercetării judecătoreşti" (alin. (6) al art. 504 din CPP). După interesul ocrotit şi finalitatea pentru care au fost impuse termenele pot fi: a)substanţiale; b)procedurale". Termenele procedurale sunt impuse de interese pur procedurale, fiind necesare pentru sistematizarea şi disciplinarea activităţilor procesuale, pe când termenele substanţiale privesc proteguirea unor drepturi sau interese extra-procesuale, în situaţiile care atrag restrângerea sau privarea de acele drepturi ori îngrădirea unor interese15. De regulă, termenele substanţiale (materiale) sunt prevăzute de Codul penai (termenele prescripţiei tragerii la răspundere penală, art. 60; termenele liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen, art. 91; termenele prescripţiei executării sentinţei de condamnare, art. 97 şi altele), dar în mod excepţional Codul de procedură penală prevede anumite termene substanţiale (termenele măsurilor preventive, termenul reţinerii).

§2. Calcularea termenelor procedurale şi termenelor substanţiale Potrivit legii procesuale, termenele se calculeaz ă pe ore, zile, luni şi ani. Ca excepţie, în cazurile prevăzute de art. 433, 447 din CPP, termenul este calculat în minute16. La calcularea termenelor procedurale se porneşte de la ora, ziua, luna şi anul indicate în actul care a provocat curgerea termenului, afară de cazurile în care legea dispune altfel (alin. (2) al art. 231 din CPP). Prin urmare, termenele au un moment iniţial, de începere, (aquo - de la care), un moment final, de împlinire (ad quem - până la care) şi o durată17. Orice termen are un moment iniţial de începere indicat în actul care a provocat curgerea. în actele procedurale (proces-verbal, ordonanţă, încheiere, rechizitoriu, sentinţă, decizie) se indică ora, ziua, luna şi anul de la care începe să curgă anumite termene procedurale sau, după caz, substanţiale. Pentru cazuri expres arătate în lege se indică un alt moment iniţial, de la care începe să curgă

Gheorghiţă Mateuţ, op. cit., p. 108. Vintilă Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice..., op. cit., voi. V, p. 384. "' Conform art. 433,447 din CPP, luările de cuvânt pentru argumentarea recursului nu pot depăşi 30 de minute.

artta

17

Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală, op. cit., voi. I, p. 469.

461

termenul (de exemplu: "din momentul privării de libertate", art. 166 din CPP; "din momentul primirii", art. 209 din CPP; "de la intrarea în vigoare", art. 210 din CPP; "din momentul anunţării", art. 70 din CPP; "de la înmânarea copiei", art. 402 din CPP; "de la data începerii executării", art. 404 din CPP). Potrivit alin. (3) al art. 231 din CPP, la calcularea termenelor procedurale pe ore sau pe zile nu se ia în calcul ora sau ziua de la care începe să curgă termenul, nici ora sau ziua în care aceasta se împlineşte 18, consacrând astfel sistemul exclusiv sau al unităţilor libere (prima şi ultima zi a termenului nu se cuprind în durata stabilită şi deci trebuie adăugate separat la începutul şi sfârşitul numărului de zile indicate în lege)19. De exemplu: un termen de 24 de ore care începe luni la ora 8 şi 30 de minute se împlineşte marţi la ora 1000; un termen de 48 de ore care începe luni la ora 16 şi 40 de minute se împlineşte miercuri la ora 1800; un termen de 3 zile care începe vineri se împlineşte marţi. Termenul pe zile se împlineşte în ziua respectivă la orele 240U. Sistemul exclusiv sau al unităţilor libere de calculare a termenelor pe ore sau zile este benefic pentru părţile la proces, în mod special privind calcularea termenelor atacării cu recurs, apel sau plângere. De pildă, titularul dreptului la apel are la dispoziţie circa 16 zile să depună apelul conform art. 402 din CPP, deşi legea prevede termenul de 15 zile. Conform alin. (4) al art. 231 din CPP, este prevăzut sistemul calendaristic unde termenele calculate pe luni sau pe ani expiră la sfârşitul zilei respective a ultimei luni sau la sfârşitul zilei şi lunii respective din ultimul an. Dacă această zi cade într-o lună ce nu are zi corespunzătoare, termenul expiră în ultima zi a acestei luni20. De exemplu, termenul de o lună început la 12 februarie expiră la 12 martie, termenul de un an care începe la 20 noiembrie 2003 şi expiră la 20 noiembrie 2004; termenul de 3 luni care începe la 30 noiembrie expiră la 28 (29) februarie, un termen de 2 luni început la 31 iulie expiră la 30 septembrie21.

18

"

15

generală

Excepţie de la această regulă sunt reglementările privind termenele pe ore sau zile cu următoarele formulări: "imediat, dar nu mai târziu de 24 de ore", art. 12, 125, 135, 205, 279 din CPP; "imediat, dar nu mai târziu de 4 ore", art. 305 din CPP; "imediat, dar nu mai târziu de 3 zile", art. 151, 246, 271 CPP; "imediat, dar nu mai târziu de 5 zile", art. 265.

" Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală, op. cit., voi. I, p. 469-470. 20 21

Ibidem. Codul de procedură penală în alin. (4) al art. 231 aplică sistemul computaţiunii

civile (coputatio civiles) pentru lună şi an, în sensul că acestea se calculează după calendarul legal, adică luna se socoate de 28, 29, 30 sau 31 zile, după câte zile are respectiva

lună (februarie, martie, iulie, august), iar anul de 365 sau 366 de zile, în funcţie de cum este comun sau bisect (Gheorghiţă Mateuţ, op. cit., p. 115).

462

Partea generală

_______________________________DREPT PROCESUAL PENAL

Aşadar, în calcului termenelor procedurale pe luni şi ani, ziua de la care începe să curgă termenul intră în calculul duratei acestui termen, iar ziua în care se sfârşeşte termenul (ziua ce urmează epuizării termenului) nu intră în acest calcul, deci este zi liberă22. Potrivit alin. (5) al art. 231 din CPP, dacă ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul expiră la sfârşitul primei zile lucrătoare care urmează. Zilele nelucrătoare din interiorul termenului nu influenţează asupra modului de calculare23. Termenele substanţiale se calculează diferit de cele procedurale, pentru ele fiind aplicabilă dispoziţia art. 233 din CPP ce prevede că, la calcularea termenelor privind măsurile preventive, ora sau ziua de la care începe şi la care se sfârşeşte termenul intră în durata acestora. La calcularea termenelor privind măsurile preventive şi, în opinia noastră, inclusiv a termenului reţinerii (durata reţinerii este un termen substanţial ce priveşte starea de libertate a persoanei) se aplică sistemul inclusiv al unităţilor pline. Termenele respective se socotesc curgătoare (de momento ad momentum şi de die ad diem)2*. Astfel, termenul reţinerii de 72 de ore care a început sâmbătă la ora 22 şi 25 de minute, expiră marţi la ora 22 şi 25 de minute; un termen de arestare de 10 zile a bănuitului care este reţinut pe data de 10 februarie ora 11"" expiră pe data de 20 februarie ora llu0; un termen de arestare a învinuitului de 30 de zile care a început sâmbătă, 31 ianuarie 2004, ora 1400, expiră duminică, 29 februarie 2004, ora 14"°. în cazul când legea prevede

termenul masurilor preventive în luni (de exemplu, durata arestării şi prelungirea ei, alin. (3), (4) ale art. 186 din CPP), fiecare lună se consideră de 30 de zile, conform alin. (5) al art. 186 din CPP, pentru a exclude obţinerea rezultatelor diferite la calcularea arestării preventive în luni după regula prevăzută la alin. (4) al art. 231 din CPP.

§3. Acte considerat e ca făcute în termen şi restabilirea termenului omis în general, un act procesual sau procedural este considerat ca făcut în termen dacă este îndeplinit de către participantul la procesul penal înainte de expirarea termenului legal.

Cu toate acestea, legea, ţinând seama de anumite împrejurări obiective, a prevăzut situaţii speciale când anumite acte sunt considerate ca făcute în termen, deşi au fost îndeplinite după expirare25. Astfel, potrivit alin. (1) al art. 232 din CPP, actul depus în cadrul termenului prevăzut de lege la administraţia locului de deţinere, la unitatea militară, la administraţia instituţiei medicale sau la oficiul poştal prin scrisoare recomandată este considerat ca făcut în termen. înregistrarea sau confirmarea făcută de către administraţia locului de deţinere, a unităţii militare sau a instituţiei medicale pe actul depus, precum şi recipisa oficiului poştal despre actul primit pe actul depus, servesc drept dovadă a datei depunerii actului. Dacă actul procedural a fost trimis printr-o scrisoare nerecomandată, momentul depunerii se determină după ştampila oficiului poştal aplicată cu ocazia repartizării corespondenţei, însă, după cum s-a menţionat în literatura de specialitate26, pentru a fi considerat făcut în termen, actul trebuie să sosească la organul competent înainte de expirarea termenului fixat pentru îndeplinirea lui. în ceea ce priveşte actele procedurale făcute de procuror, se consideră că sunt depuse în termen conform alin. (2) al art. 232 din CPP,

Vintilă Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice... op. cit., voi. V, p. 388. v Nicolae Volonciu, op. cit., p. 470. 2J Idem, p. 470-471. 22

dacă data la care au fost trecute în registrul de ieşire a actelor se încadrează în termenul cerut de lege pentru efectuarea actului. De la această regulă se prevede o excepţie şi anume privind termenul pentru căile de atac. Prin urmare, în cazul atacării hotărârilor judecătoreşti de către procuror, recursul, apelul sau recursul în anulare, deşi se înregistrează în cancelaria procuraturii, momentul depunerii actului se consideră timpul înregistrării la cancelaria instanţei de judecată respective. Potrivit art. 234 din CPP, dacă persoana respectivă a omis termenul procedural din motive întemeiate, acesta poate fi restabilit, la cererea ei, prin hotărârea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată, în condiţiile legii. Termenul omis poate fi restabilit numai în privinţa persoanei menţionate mai sus, dar nu şi în privinţa altor persoane. Dispoziţiile generale ale legii privind restabilirea termenului omis sunt aplicabile, de regulă, în cazurile termenelor procedurale de atacare a hotărârilor organului de urmărire penală sau instanţelor judecătoreşti. Astfel, în cazurile prevăzute de art. 209, 302, 311, 313, 329, 402-404, 422, 439 din CPP titularii de a ataca cu plângere, recurs sau apel pot solicita restabilirea termenului omis, invocând motive întemeiate27.

Gheorghiţă Mateuţ, op. cit., p. 115. Vintilă Dongoroz ş.a.. Explicaţii teoretice..., op. cit., voi. V, p. 387. 27 Pentru detalii privind restabilirea termenului de apel şi recurs împotriva hotărârilor judecătoreşti pentru care nu este prevăzută calea apelului a se vedea art. 403,404 din CPP. 25

26

464

DREPT PROCESUAL PENAL

în cazul omiterii termenelor prevăzute de lege (de pildă, art. 119, 125, 135, 136, 258, 259, 273, 274, 279, 282, 295, 296, 299, 345, 383 din CPP) de către ofiţerul de urmărire penală, de către procuror, judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 234 din CPP, privind restabilirea termenului, dar este posibilă prelungirea anumitor termene, în funcţie de caz. în cazul omiterii termenului de prelungire a unei măsuri preventive nu este posibilă restabilirea termenului, dar este aplicabilă instituţia încetării de drept a măsurii preventive determinate de expirarea termenului prevăzut de lege sau stabilit de organul abilitat (pct. 1) din alin. 5 al art. 195 din CPP). Potrivit alin. (2) al art. 234 refuzul de a restabili termenul omis poate fi atacat în condiţiile Codului de procedură penală la instanţa ierarhic superioară. Astfel, împotriva încheierii judecătorului de instrucţie de respingere a plângerii prevăzute de art. 313 din CPP introduse cu întârziere se poate face recurs examinat în conformitate cu art. 312 din CPP la Curtea de Apel. în faza judecării cauzei refuzul instanţei de apel de a restabili termenul de 15 zile omis poate fi atacat prin recurs în conformitate cu art. 420-422 din CPP. Nu orice refuz de restabilire a termenului omis poate fi atacat (de exemplu: în faza urmăririi penale refuzul instanţei de recurs de a restabili termenul de 3 zile omis, prevăzut de art. 302, 311 din CPP, nu este susceptibil de a fi atacat; refuzul instanţei de recurs de a restabili termenul de 15 zile omis, prevăzut de art. 439 din CPP sau, după caz, de 2 luni prevăzut de art. 422, nu poate fi atacat, având în vedere faptul că recursul este ultima cale ordinară de atac, iar prin căi extraordinare de atac această chestiune nu poate fi examinată).

Secţiunea a ll-a. CITAREA Şl COMUNICAREA ALTOR ACTE PROCEDURALE

§1. Citarea, noţiunea şi procedura efectuării Citarea în procesul penal constituie acţiunea procedurală prin care organul de urmărire penală, judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată asigură prezentarea unei persoane în faţa sa pentru desfăşurarea normală a procesului penal, alin. (1) al art. 235 din CPP. Actul procedural prin care se realizează citarea se numeşte citaţie.

Partea generală

465

De regulă, majoritatea absolută a participanţilor la proces sunt chemaţi prin intermediul citaţiei. Astfel, victima, partea vătămată, martorul, partea civilă, partea civilmente responsabilă, bănuitul, învinuitul, inculpatul, expertul, specialistul, interpretul (traducătorul), asistentul procedural, reprezentantul şi

apărătorul sunt chemaţi la desfăşurarea acţiunilor procedurale prin intermediul citaţiei reglementate de art. 236-242 din CPP. Procurorul este chemat la judecată prin intermediul înştiinţării. Persoana citată este obligată să se prezinte conform citaţiei, iar în caz de imposibilitate de a se prezenta la data, ora şi locul la care a fost citată, ea este obligată să informeze organul respectiv despre aceasta, indicând motivul imposibilităţii de a se prezenta (alin. (2) al art. 235 din CPP). în cazul în care persoana citată nu anunţă despre imposibilitatea de a se prezenta la data, ora şi locul indicat şi nu se prezintă nemotivat la organul de urmărire penală sau la instanţă, această persoană poate fi supusă amenzii judiciare conform art. 201 din CPP sau aducerii silite conform art. 199 din CPP. Citarea se face, de regulă, după începerea urmăririi penale, însă poate fi făcută şi până la pornirea procesului penal de către organul de urmărire penală conform pct. 3) al art. 13 din Legea cu privire la poliţie sau de către procuror conform pct. c) al art. 5 din Legea cu privire la Procuratură28. Modul de citare conform art. 236 din CPP prevede că chemarea unei persoane în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată se face prin citaţie scrisă. Citarea se poate face şi prin notă telefonică sau telegrafică ori prin mijloace electronice. în cazul când citarea este făcută prin notă tele fonică ori prin

mijloace electronice, ea urmează să fie însoţită de măsuri ce asigură respectarea dispoziţiilor art. 239, 240 de CPP. Citarea în formă scrisă poate fi dublată prin notă telefonică. Citarea se va face în aşa fel ca persoanei chemate să i se înmâneze citaţie cu cel puţin 5 zile înainte de data când ea trebuie să se prezinte, conform citaţiei, în faţa organului respectiv. Această regulă nu se aplică la citarea bănuitului, învinuitului, inculpatului şi altor participanţi pentru efectuarea unor acţiuni procesuale de urgenţă în cadrul desfăşurării urmăririi penale sau al judecării cauzei, alin. (2) al art. 236 din CPP. Termenul de cel puţin 5 zile este un termen de recomandare şi neres-pectarea acestuia nu constituie un motiv întemeiat pentru persoană de a nu se prezenta la timpul indicat în citaţie. în cazurile care nu suferă amânarea sau pentru a preveni împiedicarea aflării adevărului, citarea bănuitului, învinuitului, părţii vătămate sau martorului se face în aceeaşi zi la ora respectivă, fiind însoţite persoanele citate de agenţii organelor de poliţie.

28

Dacă persoana este citată de către organul de urmărire penală sau procuror până la începerea urmăririi penale şi aceasta nu se prezintă nemotivat, poate fi supusă sancţiunii administrative conform art. 174/7 al Codului cu privire la contravenţiile administrative.

466

DREPT PROCESUAL PENAL

Citaţia este înmânată de către agentul împuternicit cu înmânarea citaţiei (colaborator al poliţiei, lucrător al autorităţii administraţiei publice locale, al instanţei judecătoreşti, precum şi o altă persoană care este împuternicită de organul de urmărire penală sau de instanţa judecătorească) sau prin serviciul poştal (alin. (3) al art. 236 din CPP). Angajatul serviciului poştal înmânează citaţia făcută prin notă telegrafică sau scrisoare recomandată. Conform art. 237 din CPP, citaţia este individuală şi trebuie să cuprindă29: 1)denumirea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată care emite citaţia, sediul său, data emiterii şi numărul dosarului; 2)numele, prenumele celui citat, calitatea procesual ă în care este citat şi indicarea obiectului cauzei; 3)adresa celui citat, care trebuie să cuprindă: localitatea, strada, numărul casei, apartamentului, precum şi orice alte date necesare pentru a preciza adresa celui citat; 4)ora, ziua, luna şi anul, locul de prezentare a persoanei, menţionân-du-se consecinţele legale în caz de neprezentare. Citaţia se semnează de către persoana care o emite. Semnătura persoanei urmează a fi certificată cu ştampila organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată. Pornind de la art. 58, 60, 64, 66, 90 din CPP, citaţia victimei, părţii vătămate, bănuitului, învinuitului şi martorului va cuprinde şi recomandarea de a se prezenta împreună cu un avocat. Potrivit art. 238 din CPP, persoana se citează la adresa unde locuieşte (citarea directă), iar dacă aceasta nu este cunoscută, la adresa locului de muncă prin serviciul personal al instituţiei unde lucrează (citarea indirectă). Dacă, printr-o declaraţie, dată anterior în cursul procesului penal, persoana a indicat un alt loc pentru a fi citată, ea se citează la locul indicat. în caz de schimbare a adresei indicate în declaraţia sa, persoana este citată la noua sa adresă numai dacă a informat organul de urmărire penală ori instanţa de judecată despre schimbarea intervenită sau dacă organul de urmărire penală ori instanţa determină că s-a produs o schimbare de adresă pe baza datelor obţinute de agentul respectiv. Bolnavii aflaţi în spital sau într-o altă instituţie medicală se citează prin administraţia acestora. Deţinuţii se citează la locul de deţinere prin administraţia instituţiei de detenţie.

partea generală 29

467

în citaţie nu pot fi menţionate două sau mai multe persoane, chiar dacă locuiesc la aceeaşi adresă.

Militarii încazarmaţi3" se citează la unitatea militară din care fac parte prin comandantul acesteia. Citarea persoanelor de peste hotare se efectueaz ă în condiţiile prevederilor tratatelor de asistenţă juridică în materie penală31. Persoanele juridice, când au calităţile de parte civilă sau parte civilmente responsabilă, se citează la sediul acestora. în acelaşi mod la sediul persoanei juridice se va cita reprezentantul legal sau reprezentantul desemnat, în cazul urmăririi penale şi al judecării cauzei prin infracţiuni săvârşite de persoane juridice, conform art. 520-523 din CPP şi art. 239 din CPP, citaţia se înmânează personal celui citat, care va semna dovada de primire. Dacă persoana citată nu vrea să primească citaţia sau, primind-o, nu vrea sau nu poate să semneze dovada de primire, agentul lasă citaţia celui citat ori, în cazul refuzului de primire, o afişează pe uşa locuinţei acesteia, întocmind despre aceasta un proces-verbal. în cazul în care citarea se face indirect (la locul de muncă, de tratament, de deţinere sau locul satisfacerii serviciului militar în termen), administraţia instituţiilor respective este obligată să înmâneze de îndată citaţia persoanei citate contra semnătură, certificându-i semnătura în dovada de primire sau indicând motivul pe care nu s-a putut obţine semnătura acesteia. Dovada de primire se predă agentului procedural, care o înmânează

organului de urmărire penală sau instanţei de judecată care a emis citaţia. Dacă persoana citată nu se află acasă, agentul înmânează citaţia soţului, unei rude sau oricărei persoane care locuieşte cu ea ori care în mod obişnuit îi recepţionează corespondenţa 32 (alin. (1) al art. 240 din CPP). Citaţia nu poate fi înmânată unui minor sub 14 ani sau unei persoane bolnave mintal. Dacă persoana citată locuieşte într-un imobil cu mai multe apartamente, într-un cămin sau la hotel, în lipsa persoanelor menţionate în alin. (1) al art. 240 din CPP, citaţia se predă administratorului, persoanei de serviciu sau celor care în mod obişnuit îi înlocuiesc. Persoana care primeşte citaţia semnează dovada de primire, iar agentul, certificând identitatea şi semnătura, întocmeşte procesverbal. Dacă persoana

Avându-se în vedere militarii în termen. Procedura citării persoanelor de peste hotare se efectuează în conformitate cu art. 539 din CPP, dacă tratatele de asistenţă juridică în materie penală între Republica Moldova şi statul solicitat nu prevăd alte condiţii. în detalii a se vedea art. 539 din CPP. Citaţia poate fi înmânată vecinilor, dacă nu se găseşte soţul, rudele sau alte persoane care locuiesc împreună, cu condiţia că aceştia sînt împuterniciţi să recepţioneze corespondenţa persoanei citate.

468

D R E P T PROCESUAL PENAL

nu vrea sau nu poate semna dovada de primire, agentul afişează citaţia pe uşa locuinţei, întocmind proces-verbal conform art. 242 din CPP. în lipsa persoanelor cărora le este admisă înmânarea sau predarea citaţiei, agentul este obligat să se intereseze când poate găsi persoana citată pentru a-i înmâna citaţia. Dacă nici pe această cale nu reuşeşte să o înmâneze, agentul afişează citaţia pe uşa locuinţei persoanei citate, întocmind proces-verbal conform art. 242 din CPP. în cazul în care persoana citată locuieşte într-un imobil cu mai multe apartamente, într-un cămin sau la hotel, dacă în citaţie nu s-a indicat apartamentul ori camera în care locuieşte, agentul este obligat să facă investigaţii pentru a afla aceasta. Dacă investigaţiile au rămas fără rezultat, agentul afişează citaţia pe uşa principală a clădirii sau la locul de afişare a informaţiei, întocmind procesverbal şi făcând menţiune despre circumstanţele care au făcut imposibilă înmânarea citaţiei. Dacă persoana citată şi-a schimbat adresa, agentul afişează citaţia pe uşa locuinţei indicate în citaţie şi se informează pentru a afla noua adresă, menţionând în procesul-verbal datele obţinute (art. 241 din CPP). Astfel, în proce-sul-verbal privind imposibilitatea înmânării citaţiei se vor menţiona şi datele obţinute privind noua adresă pentru repetarea citării sau, după caz, imposibilitatea stabilirii locului aflării persoanei. Cu această ocazie pot fi efectuate acţiuni de investigaţie operativă de către organele de poliţie. Dovada de primire a citaţiei trebuie să

Partea generală

cuprindă numărul dosarului penal, denumirea organului de urmărire penală sau a instanţei care a emis citaţia, numele, prenumele şi calitatea procesuală a persoanei citate, precum şi data pentru care este citată. Dovada de primire trebuie să cuprindă, de asemenea, data înmânării citaţiei, numele, prenumele, calitatea şi semnătura celui ce înmânează citaţia, certificarea de către acesta a identităţii şi a semnăturii persoanei căreia i s-a înmânat citaţia, precum şi indicarea calităţii acesteia (alin. (1) al art. 242 din CPP). Ori de câte ori, cu prilejul predării sau afişării unei citaţii, se întocmeşte un proces-verbal, acesta va cuprinde menţiunile arătate mai sus, precum şi împrejurările arătate la alin. (2) al art. 239, 240, 241 din CPP, care fac imposibilă dovada înmânării sau dovada primirii citaţiei. Dovada de primire a citaţiei cu semnătura destinatarului sau, după caz, a altei persoane şi procesulverbal se înaintează organului care a emis citaţia pentru informare. Dovada de primire a citaţiei şi procesul-verbal de predare sau afişare a citaţiei se anexează la dosar şi constituie acte procedurale documentare care confirmă respectarea procedurii citării. în caz contrar, părţile

care au lipsit la judecat ă pot invoca în cererea de apel sau de recurs temeiul prevăzut de pct. 5) din alin. (1) al art. 444 din CPP.

§2. Comunicarea altor acte procedurale Potrivit art. 243 din CPP, comunicarea celorlalte acte de procedură se face potrivit dispoziţiilor cap. II, titlul VIII al Codului de procedură penală, care reglementează citarea, fiind aplicabile în mod corespunzător. Comunicarea este mijlocul prin intermediul căruia organele de urmărire penale sau instanţele de judecată încunoştinţează persoanele care participă la procesul penal despre acţiunile procesuale efectuate, hotărârile adoptate sau cererile, recursurile înaintate. După cum s-a menţionat în literatura de specialitate", comunicarea poate fi efectuată prin următoarele moduri: a)transmiterea (înmânarea) unei copii sau a extrasului unui act procedural; b)înştiinţarea despre îndeplinirea unei acţiuni procedurale. Astfel, pentru protejarea drepturilor procesuale părţile urmează a fi informate în scris sau verbal, în funcţie de caz, despre efectuarea sau refuzul desfăşurării unor acţiuni procesuale (de exemplu, înştiinţarea părţilor despre data examinării cererii de strămutare,

art. 48 din CPP; comunicarea părţilor privind raportul de expertiză sau declaraţia expertului privind imposibilitatea prezentării concluziilor, alin. (5) al art. 151 din CPP; înştiinţarea despre reţinere, art. 173 din CPP; informarea persoanei reţinute, arestate sau deţinute despre luarea măsurilor de ocrotire; anunţarea persoanei care a înaintat sesizarea despre neînceperea urmăririi penale, alin. (5) al art. 274 din CPP; comunicarea în scris a părţilor privind semnarea sentinţei redactate, alin. (2) al art. 399 din CPP; înmânarea copiei de pe ordonanţa de încetare a urmăririi penale sau a clasării cauzei părţilor interesate, art. 285, 286 din CPP; înmânarea copiei de pe sentinţă inculpatului arestat, alin. (1) al art. 399 din CPP). Comunicarea actelor procedurale se face din oficiu de organul de urmărire penală sau, după caz, de instanţa de judecată ori la cererea părţilor şi altor persoane interesate. Când comunicarea actului procedural se face în interesul persoanei, nu se admite citarea sau aducerea silită a acesteia pentru a o informa sau a i se înmâna un act, cu excepţia cazului când aceasta se află în detenţie provizorie.

Gheorghiţă Mateuţ, op. cit., p. 100; Ion Neagu, Drept procesual penal. Partea generală, op. cit., p. 366.

470

DREPT PROCESUAL PENAL

Neprezentarea persoanei chemate pentru a lua cunoştinţă de anumite acte sau pentru a i se înmâna în copie hotărârile procesuale nu este sancţionată de lege. Dovada comunicării unui act procedural se face în actul respectiv sau, după caz, prin recipisă (de exemplu, copia rechizitoriului se înmânează sub re-cipisă învinuitului şi reprezentantului lui legal, alin. (5) al art. 296 din CPP). în lipsa comunicării, uneori nu se pot produce efectele prevăzute de lege (de exemplu, pentru inculpatul arestat termenul de apel curge de la înmânarea copiei de pe sentinţa redactată, iar pentru părţile care au lipsit de la pronunţarea sentinţei - de la data comunicării în scris despre redactarea sentinţei, alin. (2) al art. 402 din CPP).

Secţiunea a lll-a. CERERI Şl DEMERSURI §1. Cererea, noţiunea şi formele Cererea este un act procedural comun, prin care orice persoan ă interesată se poate adresa ofiţerului de urmărire penală, procurorului, judecătorului de instrucţie şi instanţei de judecată pentru îndeplinirea unor acţiuni ori pentru a obţine intervenţia sa în vederea satisfacerii unor pretenţii juridice34 determinate de faptul săvârşirii infracţiunii şi desfăşurării procesului penal. Potrivit alin. (1) al art. 244 din CPP, cererile în procesul penal constituie solicitările adresate, în scris sau oral, de către părţile în proces sau alte persoane interesate organului de urmărire penală sau instanţei de judecată în legătură cu desfăşurarea procesului, cu constatarea circumstanţelor ce au importanţă pentru cauză, precum şi cu asigurarea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanei. Necesitatea cererii în procedura penală este impusă de principiul "ne procedat ex officio"^. în funcţie de obiectul pretenţiilor formulate şi etapele desfăşurării procesului, pot fi înaintate diverse forme de cereri: 1) plângere (art. 263, 276, 298, 313,473 din CPP); 2) denunţ (art. 263 din CPP); 3) garanţie personală (art. 179 din CPP); recuzare (art. 346 din CPP); 5) acţiune civilă (art. 221 din CPP); 6) tranzacţie de împăcare (alin. (5) al art. 226, 276 din CPP); 7) concluzie orală sau scrisă (art. 378, 381 din CPP); 8) apel (art. 400 din CPP); 9) recurs (art. 302,

471

partea generală

311,420,437,472 din CPP); 10) recurs în anulare (art. 452 din CPP); 11) obiecţie (alin. (6) al art. 336 din CPP); 12) demers (alin. (2) al art. 244 din CPP).

§2. Demersul. Noţiunea şi formele Demersul în esenţă este o formă a cererii înaintată de o persoană oficială sau din partea unui colectiv. Potrivit alin. (2) al art. 244 din CPP, demersurile constituie acte ale organului de urmărire penală, ale organizaţiei obşteşti sau ale colectivului de muncă în scopul efectuării unor anumite acţiuni procedurale în condiţiile Codului de procedură penală. Astfel, noţiunea de "demers" este determinată doar de faptul că solicitantul este subiect oficial (procuror, ofiţer de urmărire penală) sau persoană juridică care formulează anumite pretenţii juridice în exercitarea atribuţiilor sale ori pentru apărarea unor drepturi şi interese legitime, fie pentru obţinerea unui rezultat36. Demersurile

organului

de

urmărire

penală

se

adresează

judecătorului de instrucţie sau, după caz, instanţei judecătoreşti. Demersurile organizaţiilor obşteşti şi ale colectivelor de muncă se adresează organului de urmărire penală sau instanţei. Demersul se înaintează în următoarele forme: 1) ordonanţă; 2) demersul propriu-zis. Demersul se înaintează de către organul de urmărire penală pentru obţinerea autorizării la efectuarea unor acţiuni procesuale (procedee probatorii) fie pentru aplicarea unor măsuri procesuale de constrângere (de exemplu, examinarea corporală; exhumarea cadavrului; percheziţia; ridicarea de documente ce conţin secret ocrotit de lege; sechestrarea corespondenţei; interceptarea convorbirilor şi înregistrarea de imagini). în asemenea cazuri, organul de urmărire penală înaintează judecătorului de instrucţie un demers în forma unei ordonanţe. Astfel, art. 304 din CPP defineşte ordonanţele organului de urmărire penală ca demersuri privind autorizarea efectuării unor acţiuni de urmărire penală, măsuri de investigaţie operativă. în scopul solicitării aplicării unor măsuri de constrângere (de exemplu,

arestarea

preventivă,

suspendarea

funcţie) se înaintează demers propriu-zis.

provizorie

din

Nicolae Volonciu, op. cit., p. 456. Gheorghiţă Mateuţ, op. cit., p. 90.

Termenul "demers" provine din limba franceză "demarche" - acţiune întreprinsă (pe lângă cineva) în susţinerea unei cauze; intervenţia în scopul obţinerii unui anumit rezultat (DEX, op. cit, p. 275).

472

DREPT PROCESUAL PENAL

Organizaţia obştească sau colectivul de muncă înaintează demersuri în interesul unor părţi (de exemplu, privind acordarea garanţiei prevăzute de art. 180 din CPP).

§3. înaintarea şi examinarea cererilor şi demersurilor Potrivit art. 245 din CPP, cererile şi demersurile pot fi depuse la orice etapă a desfăşurării procesului penal. Persoana care depune cerere sau demers trebuie să indice în legătură cu care circumstanţă solicită efectuarea acţiunii procesuale respective sau adoptarea hotărârii. Cererile şi demersurile scrise se anexează la dosarul penal, iar cele orale se includ în procesulverbal al acţiunii procesuale sau al şedinţei de judecată. Cereri şi demersuri pot fi făcute şi până la pornirea procesului penal. Cererea se face, de regul ă, în formă scrisă. în cazul când legea nu prevede expres conţinutul cererii, acesta va cuprinde următoarele menţiuni: 1)organul de urmărire penală sau, după caz, instanţa de judecată solicitată; 2)numele, prenumele şi adresa solicitantului; 3)obiectul cererii (denumirea cererii şi conţinutul pretenţiei juridice); 4)motivarea în fapt şi în drept a cererii; 5)data şi semnătura solicitantului; 6)anexa unor documente sau altor mijloace de probă. Demersul se înaintează de organizaţii numai în formă scrisă. Structura şi conţinutul demersului, în principiu, sunt identice cererii. Procurorul, la judecarea cauzei, poate formula demersuri şi oral, care se consemnează în procesul-verbal al şedinţei de judecată. Dacă bănuitul, învinuitul, victima sau partea vătămată formulează cereri orale în faţa organului de urmărire penală în afara acţiunilor procesuale, acestea urmează să fie audiate în condiţiile legii, iar cererile urmează să fie incluse în procesulverbal de audiere. Cererile, precum şi demersurile organizaţiilor obşteşti şi ale colectivelor de muncă, vor fi examinate şi soluţionate imediat după depunerea lor. Dacă organul căruia îi este adresată cererea sau demersul nu le poate soluţiona imediat, acestea urmează să fie soluţionate nu mai târziu de 3 zile de la data primirii lor (alin. (1) al art. 246 din CPP3r). a. Dispoziţiile art. 246 din CPP privind termenul soluţionării cererilor şi demersurilor sunt aplicabile în cazurile când legea nu prevede expres alt termen. Astfel, în cazul când legea (de exemplu, art. 295 din CPP prevede 24 de ore) a prevăzut un alt termen, se aplică

partea generală dispoziţiile speciale ale legii.

473

în faza judecării cauzei, cererile şi demersurile se examinează, de regulă, imediat. Demersurile organului de urmărire penală se examinează în termenele şi procedura prevăzute expres de lege (de exemplu, de alin. (2) al art. 135; alin. (3) al art. 305; alin. (2) al art. 307; alin. (2) al art. 308 din CPP). Examinarea şi soluţionarea cererilor şi demersurilor este o obligaţie a organului de urmărire penală şi a instanţei de judecată, dacă acestea se referă la cauza penală respectivă. Astfel, potrivit alin. (1) al art. 247 din CPP, cererea sau, după caz, demersul organizaţiei obşteşti ori al colectivului de muncă urmează să fie admise dacă aceasta contribuie la cercetarea sub toate aspectele, completă şi obiectivă a circumstanţelor cauzei, la asigurarea respectării drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor în proces şi ale altor persoane participante la proces. în caz de respingere, parţială sau totală, a cererii sau, după caz, a demersului organizaţiei obşteşti ori a colectivului de muncă, organul de urmărire penală adoptă o ordonanţă, iar instanţa de judecată o încheiere, care sunt aduse la cunoştinţa solicitantului. Hotărârea organului de urmărire penală, precum şi a instanţei de judecată cu privire la respingerea cererii sau demersului pot fi atacate în cazurile şi modul prevăzute expres de lege (alin. (2) al art. 247 din CPP).

De regulă, hotărârile prin care se respinge o cerere nu sunt susceptibile de a fi atacate, solicitantul având dreptul să formuleze cererea repetat la următoarele etape ale procesului38, cu excepţia anumitor cazuri prevăzute expres de lege. Astfel, poate fi atacat refuzul organului de urmărire penală de a primi plângerea sau denunţul (alin. (2) al art. 265 din CPP); refuzul judecătorului de instrucţie privind cererea de liberare provizorie (art. 311 din CPP); refuzul procurorului de a satisface demersul unei organizaţii privind aplicarea măsurii preventive a garanţiei (subpct. b) al pct. 1) din alin. (2) al art. 313 din CPP). Demersurile organului de urmărire penală (procurorului) înaintate în faza urmăririi penale se examinează şi se soluţionează în condiţiile prevăzute de art. 304-308 din CPP39.

b. Plângerile şi denunţurile privind săvârşirea infracţiunilor sunt forme speciale de cereri şi se examinează în condiţiile prevăzute de art. 265 CPP, precum şi de Instrucţiunea privind modul de primire, înregistrare, evidenţă şi examinare a sesizărilor şi altor informaţii despre infracţiuni din 26 august 2003 nr. 124/319/46/172-0/101. Potrivit alin. (2) al art. 245 din CPP, respingerea cererii sau demersului nu privează persoana, organizaţia obştească sau colectivul de muncă de dreptul de a le reiniţia în altă etapă a procesului penal. A se vedea în detalii capitolul "Controlul judiciar al procedurii prejudiciare".

474

DREPT PROCESUAL PENAI.

Ordonanţa sau încheierea prin care se admite sau se respinge o cerere sau un demers se anexează la dosar. în cazurile când legea prevede dreptul persoanelor interesate de a ataca hotărârea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată, aceste acte urmează a fi înmânate solicitanţilor.

Secţiunea a IV-a. MODIFICAREA ÎN ACTELE PROCEDURALE, CORECTAREA ERORILOR MATERIALE Şl

ţrtea generală

Modificările neconfirmate, dar care nu schimbă sensul frazei, rămân valabile (alin. (2) al art. 248 din CPP). Locurile nescrise în cuprinsul unei declaraţii urmează să fie barate, astfel încât să nu se poată face adăugări (alin. (3) al art. 248 din CPP). Astfel, în procesul-verbal de audiere a unor participanţi urmează a fi barate toate spaţiile nescrise în prezenţa persoanei audiate. Dacă necesităţile efectuării unor modificări apar după întocmirea actului procedural, se procedează, după caz, potrivit art. 249, 250 din CPP.

ÎNLĂTURAREA UNOR OMISIUNI VĂDITE

§2. Corectarea erorilor materiale

§1. Modificări în actele procedurale Pentru a feri actele procedurale constatatoare de intervenţii de natură să le altereze conţinutul, legea prevede expres cum pot fi modificate aceste acte40. Conform art. 248 din CPP, orice modificare (ad ăugare, corectare, suprimare) făcută în cuprinsul unui act procedural este valabilă dacă aceasta este confirmată în scris, în cuprinsul sau la sfârşitul actului de către cei care l-au semnat. în literatura de specialitate41 s-a menţionat că se procedează la modificări în actul procedural numai atunci când cu ocazia întocmirii unor acte procedurale se poate constata că din conţinutul lor lipsesc unele date, constatări ori menţiuni, sau că unele din acestea sunt consemnate greşit ori au fost trecute constatări, date, menţiuni ce nu au fost voite sau nu corespund cu activitatea procesuală desfăşurată ori cu realitatea. Instituţia modificării în actele procedurale este aplicabilă în cazurile când nu este necesară reîntocmirea42 actului procedural. Astfel, instituirea acestei proceduri, simplă şi rapidă, de modificare a actelor procedurale cu defecte de conţinut, care nu necesită operaţiuni procedurale complicate, necesită timp îndelungat pentru efectuarea lor şi nici nu atrage intervenţia altor organe şi subiecţi procedurali, corespunde şi serveşte principiului celerităţii şi rapidităţii procesului penal şi înlesneşte exercitarea drepturilor şi facultăţilor organelor şi subiecţilor procesuali43.

4

" Ion Neagu, op. cit., p. 368. " Vintilă Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice..., op. cit., voi. V, p. 399; Gheorghiţă Mateuţ, op. cit., p. 103.

1,2

La momentul întocmirii actului procedural (de exemplu, a unei hotărâri) ofiţerul de urmărire penală, procurorul sau instanţa de judecată, pentru a evita procedura modificării actului, poate recurge la reîntocmirea acestuia fără anumite corectări sau suprimări de text.

475

Uneori, cu ocazia redactării actelor procedurale, se pot strecura unele erori materiale. Pot fi considerate erori materiale greşelile privind scrierea numelor, trecerea greşită în actele procedurale a unor calităţi procesuale, dactilografierea greşită a unei cifre etc.44, cu excepţia erorilor de conţinut45. Erorile materiale trebuie să fie evidente, adică corectarea lor nu provoacă dubii, certitudinea ei fiind manifestă, nefiind necesară dovedirea prin administrarea de probe sau stabilirea ei ca urmare a unor deliberări şi ca urmare a unei convingeri (de exemplu, indicarea unui text de lege decât cel cuvenit în dispozitivul hotărârii privitor la calificarea faptei constituie o eroare materială evidentă)46. Instanţa de judecată este în drept să corecteze greşelile comise la scrierea numelui, prenumelui şi altor date biografice ale condamnatului, de asemenea, greşelile în scris şi aritmetice, precum şi să corecteze tipul coloniei de corectare prin muncă a persoanelor care au fost condamnate la privaţiune de libertate, dacă în sentinţă a fost indicat incomplet sau a fost numit ca un sinonim neprevăzut de lege47. Potrivit art. 249 din CPP, erorile materiale evidente din cuprinsul unui act procedural se corectează de însuşi organul de urmărire penală, de judecătorul de instrucţie sau de instanţa de judecată care a întocmit actul48, la cererea celui interesat ori din oficiu. "

Vintilă Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice..., op. cit., voi. V, p. 399.

44

Ion Neagu, op. cit., p. 368. Erorile de conţinut nu se îndreaptă în procedură simplificată, dar numai prin intermediul căilor de atac şi cu administrarea probelor necesare (Nicolae Volnciu, op. cit., p. 464; Gheorghiţă Mateuţ, op. cit., p. 104). ■ "' Vintilă Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice..., op. cit., voi. V, p. 402. 47 Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 14 din 20.XII. 1993 cu

15

modificările introduse prin hotărârea nr. 38 din 20.XII.1999 "Cu privire la unele chestiuni de procedură care au apărut în cadrul executării sentinţelor". 18 Potrivit alin. (3) al art. 470 din CPP, chestiunile privind explicarea suspiciunilor şi neclarităţilor la punerea în executare a pedepselor se soluţionează de către instanţa care a adoptat hotărârea rămasă definitivă.

476

DREPT PROCESUAL PENAI.

Existenţa erorii poate fi constatată şi de un alt organ judiciar decât cel care a întocmit actul; îndepărtarea erorii nu poate fi însă efectuată decât de organul care a întocmit actul procedural care conţine eroarea. Organul care a constatat existenţa erorii va sesiza organul care a întocmit actul, pentru a proceda la îndreptarea erorii''*. De regulă, îndreptarea erorilor materiale se face fără chemarea părţilor, cu condiţia ca organul care procedează la îndreptarea unei erori să aprecieze că pentru a efectua această corectare este necesară ascultarea părţilor. Conform alin. (2) al art. 249 din CPP, la corectarea erorilor materiale, părţile pot fi chemate spre a da explicaţii5".

înlăturarea omisiunilor vădite se face la cerere cu ocazia înmânării actului procedural redactat ori din oficiu de către instanţa de judecată cu ocazia punerii în executare a hotărârilor judecătoreşti. După

Gheorghiţă Mateuţ, op. cit., p. 104.

menţionat

în

practica

judecătorească

a)anularea măsurii preventive când condamnatul a fost achitat sau eliberat de pedeapsă; b)anularea măsurii de asigurare a acţiunii civile sau a confiscării averii, dacă în cadrul pronunţării sentinţei de achitare sau în cazul neadmi-terii acţiunii civile ori neaplicării confiscării acestei măsuri nu au fost anulate; c)includerea detenţiei preventive în termenul de ispăşire a pedepsei; d)includerea pedepsei ispăşite în timpul stabilirii pedepsei în cazul mai multor sentinţe, dacă includerea nu a fost efectuată53; e)soluţionarea chestiunilor cu privire la soarta corpurilor delicte; f)determinarea mărimii şi repartizării cheltuielilor judiciare; g)soluţionarea chestiunilor cu privire la soarta copiilor condamnatului, care au rămas fără supraveghere. înlăturarea omisiunilor vădite de către procuror se face cu întocmirea pro-cesului-verbal, iar de către instanţa de judecată prin încheiere, care se anexează la hotărârile respective, fiind înmânate totodată în copie părţilor interesate. La înlăturarea omisiunilor vădite părţile pot fi chemate să dea explicaţii. Pentru înlăturarea omisiunilor privind anumite chestiuni complementare părţile şi alte persoane interesate pot folosi calea apelului sau, după caz, a recursului54 în condiţiile legii, fapt care nu împiedică instanţa de fond să înlăture în termenul prevăzut de art. 402 din CPP omisiunile vădite, potrivit procedurii simplificate prevăzute de art. 249,250 din CPP. în acest sens s-a menţionat55 52

Instanţele de apel şi recurs se pronunţă şi asupra chestiunilor complementare arătate la art. 416 din CPP. Vintilă Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice..., op. cit., p. 402. Potrivit alin. (7) al art. 336 din CPP, obiecţiile la procesul-verbal se examinează de către preşedintele şedinţei de judecată care, pentru anumite concretizări, poate chema persoana care le-a formulat.

s-a

precedentă , pot fi înlăturate următoarele omisiuni privind:

§3. înlăturarea unor omisiuni vădite

Astfel, procurorul în ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale se va referi şi la chestiunile arătate de alin. (6) al art. 285 din CPP, iar instanţa de judecată se va referi în dispozitivul sentinţei la chestiunile arătate la pct. 4) şi 5) din alin. (1) al art. 395; pct. 3) şi 4) ale 396; art. 397 din CPP.

cum 52

Despre corectarea efectuată, organul de urmărire penală întocmeşte un pro-ces-verbal, iar judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată - o încheiere, fă-cându-se menţiune şi la sfârşitul actului corectat (alin. (3) al art. 249 din CPP).

Potrivit art. 250 din CPP, în cazul în care organul de urmărire penală (procurorul), judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată nu s-a pronunţat asupra sumelor pretinse de martori, experţi, interpreţi, traducători, asupra restituirii obiectelor, corpurilor delicte sau a ridicării măsurilor asigurătorii, precum şi a altor măsuri, ca urmare a unei omisiuni vădite, va proceda la înlăturarea acestora în ordinea prevăzută de art. 249 din CPP. Omisiunea vădită se deosebeşte de eroarea materială, întrucât nu presupune consemnarea greşită a unor date în cuprinsul actului procedural, ci absenţa unor menţiuni pe care trebuie să le cuprindă actul procedural în mod obligatoriu, menţiuni care privesc soluţionarea de către organul judiciar a unor aspecte legate da rezolvarea cauzei51.

477

Partea generală

53

Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie "Cu privire la unele chestiuni de procedu ră care au apărut în cadrul executării sentinţelor" din 1993 cu modificările ulterioare din 1999. Anterior, Codul de procedură penală din 1961 nu reglementa instituţia "înlăturării omi siunilor vădite" şi, respectiv, prin practica instanţelor de judecată aceasta s-a extins şi asupra omisiunilor vădite privind unele chestiuni ale aplicării legii penale.

Actualmente, art. 250 din CPP reglementează limitativ obiectul omisiunilor vădite; fiind extinderea privind alte chestiuni decît cele prevăzute de lege este inadmisibilă. "' Intr-o opinie contrară s-a menţionat că "recursul declarat de apărătorul din oficiu

Si

pentru că instanţa a omis să dispună asupra onorariului este admisibil; potrivit legii, omisiunea se poate înlătura pe calea procedurii prevăzute de art. 195 CPP al României" (Nicolae Volonciu, op. cit., p. 465). Vintilă Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice..., op.cit., p. 404.

478

DREPT PROCESUAL PENAL

că, deşi omisiunile vădite din hotărârile judecătoreşti pot fi reparate pe calea recursului, procedura înlăturării reglementate expres este mai operativă, scutită de noi cheltuieli şi deci mai echitabilă pentru cei interesaţi. Secţiunea a V-a. NULITATEA ACTELOR PROCEDURALE

§1. Reglementarea, definiţia şi clasificarea nulităţilor Codul de procedură penală din 1961 a prevăzut56 instituţia nulităţilor prin dispoziţii speciale (art. 325) care atrag casarea sentinţei sub denumirea "încălcarea esenţială a legii de procedură penală". Noul Cod de procedură penală din 2003 reglementează instituţia nulităţilor sub aspect general (art. 251), precum şi sub aspect special (art. 94; alin. (2) al art. 255; 427, 444; pct. 2) din alin. (1) al art. 453 din CPP). Nulitatea este o sancţiune procedurală care intervine în general atunci când un act procedural s-a îndeplinit cu încălcarea condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de lege.

Partea generală

479

a)Nulităţi exprese şi nulităţi virtuale; cele dintâi sunt prevăzute de lege, cele din urmă decurg din reglementarea generală (de exemplu, din alin. (1) al art. 257 din CPP); b)Nulităţi absolute şi nulităţi relative; primele pot fi invocate oricând, în tot cursul procesului penal, chiar din oficiu; nulităţile relative pot fi invocate în timp util de către cel interesat, care trebuie să facă dovada unei vătămări60; c)Nulităţi totale şi nulităţi parţiale, după cum anularea priveşte întreg actul viciat sau numai o parte din acesta.

§2. Caracteristica condiţiilor nulităţii

Nulitatea are ca efect ineficienta actelor realizate cu încălcarea dispoziţiilor legale. Actul nul nu produce efectele actului valid, fiind lipsit de forţa juridică conform regulii "quard nullum est, nullum producit effectum"51. Nulitatea procedurală îndeplineşte diferite funcţii în procesul de realizare a justiţiei represive. Astfel, în primul rând, ea asigură respectarea regulii de bază a legalităţii procesuale; fără prevederea în lege a sancţiunii nulităţii, regulile procesuale ar fi simple recomandări. Prin aceasta, sancţiunea nulităţii exercită o funcţie preventivă în încălcarea dispoziţiilor legale, care reglementează desfăşurarea procesului penal, având astfel şi un caracter de garanţie procedurală. Sancţiunea nulităţii, prin aplicarea ei, are funcţiunea de a înlătura din conţinutul procesului penal acele acte care conţin încălcări ale legii şi care sunt presupuse sau dovedite ca vătămătoare pentru înfăptuirea justiţiei penale58. Nulităţile pot fi clasificate având în vedere diferite criterii, cum sunt modul de exprimare în norma juridică, limitele consecinţelor, modul de aplicare, efectele şi altele59:

Potrivit alin. (1) al art. 251 din CPP, încălcarea prevederilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal atrage nulitatea actului procedural numai în cazul în care s-a comis o încălcare a normelor procesuale penale ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea acestui act. Prin urmare, nu orice încălcare a prevederilor legale atrage nulitatea actului, dar numai încălcările esenţiale (de exemplu, neînmânarea ordonanţei sau încheierii de aplicare a unei măsuri preventive, potrivit alin. (3) al art. 177 din CPP, nu duce la nulitatea acestor acte procedurale, având în vedere faptul că bănuitul sau învinuitul poate solicita revocarea, înlocuirea sau poate ataca aplicarea acestei măsuri; în acelaşi sens, în cazul când învinuitul n-a luat cunoştinţă de materialele dosarului conform art. 293 din CPP sau nu i s-a înmânat copia rechizitoriului conform art. 297 din CPP, nu putem considera nul rechizitoriul, învinuitul având posibilitatea să ia cunoştinţă de materialele dosarului şi să primească copia rechizitoriului în cadrul şedinţei preliminare la numirea cauzei spre judecare conform alin. (6) al art. 351 din CPP)61. Nulitatea nu operează automat, prin simpla încălcare a legii62. Pentru a constata nulitatea, aceasta se cere să fie invocată din oficiu în cazurile prevăzute de art. 251 alin. 2 din CPP sau de către părţile interesate în toate cazurile. Invocarea nulităţii se face de către cei interesaţi prin intermediul cererii, plângerii sau căilor ordinare şi extraordinare de atac, indicându-se o excepţie din nulitate. în căile de atac, nulitatea poate fi invocată ca motiv de apel, temei

Art. 325 din CPP din 1961 în redacţia legii din 01.04.1992 {Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 4, 1992).

Gheorghiţă Mateuţ, op. cit., p. 120. Vintilă Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice..., op. cit., p. 406.

Nicolae Volonciu, op. cit., p. 479.

"" Vintilă Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice..., op. cit., p. 406. - în acelaşi sens erorile materiale şi omisiunile vădite sunt înlăturate potriv.t art. 249, 250 CPP, dar nu se aplică dispoziţiile nulităţilor. Nicolae Volonciu, op. cit., p. 482.

62

480

D R E P T PROCKSUAL P E N A L

de recurs (art. 427, 444 din CPP) sau temei de recurs în anulare (pct. 2) din alin. (1) al art. 453 din CPP). Organul de urmărire penală, judecătorul de instrucţie şi instanţa de judecată în faţa cărora se invocă nulitatea trebuie să constate dacă sunt întrunite condiţiile privind nulitatea şi să dispună anularea actului procedural cu refacerea acestuia sau fără refacere ori, după caz, refacerea actului fără anularea acestuia. Procurorul în faza urmăririi penale, conform art. 52 din CPP, controlând legalitatea acţiunilor procesuale efectuate de organele de urmărire penală anulează ordonanţele şi procese-verbale ilegale sau restituie dosarele penale organului de urmărire penală cu indicaţii în scris privind refacerea anumitor acte procedurale. încălcarea prevederilor legale referitoare la competenţă după materie sau după calitatea persoanei, la sesizarea instanţei, la compunerea acesteia şi la publicitatea şedinţei de judecată, la participarea părţilor în cazurile obligatorii, la prezenţa interpretului, traducătorului, dacă sunt obligatorii potrivit legii, atrage nulitatea actului procedural (alin. (2) al art. 251 din CPP). Prin dispoziţiile legii privind competenţa după materie şi după calitatea persoanei se au în vedere reglementările arătate la art. 36-39,41-46 din CPP. Această sintagmă se referă numai la competenţă după materie a instanţelor de judecată şi calitatea persoanei. Prin urmare, încălcarea dispoziţiilor privitoare la competenţa organelor de urmărire penală prevăzută de art. 266270 nu constituie caz de nulitate absolută, pornind de la dispoziţiile art. 271,272 din CPP, care stabilesc valabilitatea actelor procedurale efectuate de către alte organe de urmărire penală. Instanţele de judecată, fiind sesizate cu examinarea cauzelor obligatorii, examinează chestiunea competenţei şi procedează în conformitate cu art. 44, 345, 348 din CPP. Prin nerespectarea dispoziţiilor legale privind sesizarea instanţei se are în vedere orice act de sesizare a instanţei prevăzut de lege prin următoarele modalităţi: 1)rechizitoriu (art. 296, 297 din CPP); 2)ordonanţa de trimitere a cauzei în instanţa de judecată privind aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter medical (art. 495 din CPP); 3)demersul procurorului privind liberarea de răspundere penală a minorului (art. 483 din CPP); 4)demersul procurorului privind liberarea de răspundere penală în condiţiile prevăzute de art. 510-512 din CPP; 5)ordonanţa procurorului de modificare a acuzării în judecată în sensul agravării (art. 326 din CPP);

Partea generală

481

6)cererea de revizuire cu concluziile procurorului (art. 460, 461 din CPP);

7)decizia instanţei de recurs prin care se casează o hotărâre cu trimitere la rejudecare în apel (subpct. c) al pct. 2) din alin. (1) al art. 435 din CPP) sau cu trimitere la rejudecare în fond (subpct. c) al pct. 1) din art. 449 din CPP); 8)încheierea de declinare a competenţei (art. 44 din CPP); 9)încheierea prin care s-a soluţionat conflictul de competenţă (alin. (6), (7) ale art. 45 din CPP); 10)hotărârea Curţii Supreme de Justiţie privind strămutarea cauzei penale (art. 49 din CPP); 11)demersul organului de urmărire penală privind autorizarea unor acţiuni, aplicarea sau prelungirea unor măsuri procesuale şi cererea de liberare provizorie (art. 172, 182, 200, alin. (4) al art. 201; alin. (2) al art. 205; art. 304, 307, 308, 309 din CPP). Instanţele de judecată, fiind sesizate privind modalităţile arătate mai sus, vor verifica respectarea legii privind condiţiile şi conţinutul actului de sesizare. Astfel, la punerea pe rol a cauzei penale potrivit art. 344-353 din CPP instanţele de judecată vor examina prin analogie şi chestiunea legalităţii actului de sesizare, deşi expres această chestiune nu este menţionată la alin. (4) al art. 345 din CPP. în cazul constatării unor neregularităţi în actul de sesizare nu există norme juridice ce ar indica cum să procedeze instanţa de judecată, decât soluţia

declarării actului de sesizare nul, pornind de la dispoziţia alin. (1) al art. 251 din CPP. Dacă aceste neregularităţi în actul de sesizare pot fi înlăturate în şedinţă preliminară potrivit art. 345-347 din CPP, instanţa permite aducerea în corespundere a actului de sesizare cu cerinţele legii, fără a dispune anularea lui, conform dispoziţiilor alin. (1) al art. 251 din CPP. Potrivit alin. (3) al art. 251 din CPP, nulitatea prevăzută în alin. (2) al aceluiaşi articol nu se înlătură în nici un mod; poate fi invocată în orice etapă a procesului de către părţi şi se ia în consideraţie de instanţă, inclusiv din oficiu, dacă anularea actului procedural este necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. Prin urmare, în alin. (2) şi (3) ale art. 251 din CPP sunt menţionate condiţiile nulităţilor absolute. Aceasta înseamnă că în situaţiile arătate mai sus, abaterile sunt lichidate numai prin anularea actului, excepţie făcând anumite neregularităţi în actul de sesizare. Nulitatea absolută poate fi invocată atât la momentul îndeplinirii actului procedural, cât şi ulterior în faza urmăririi penale, judecării cauzei în fond, ori prin intermediul căilor ordinare sau extraordinare de atac. Potrivit alin. (4) al art. 251 din CPP, încălcarea oricărei alte prevederi legale decât cele prevăzute în alin. (2) al aceluiaşi articol atrage nulitatea actului, dacă a fost invocată în cursul efectuării acţiunii - când partea este prezentă; la ter-

482

D R E P T PROCESUAL PENAL

minarea urmăririi penale când partea ia cunoştinţă de materialele dosarului; sau în instanţa de judecată - când partea a lipsit de la efectuarea acţiunii procesuale, precum şi în cazul în care proba este prezentată nemijlocit în instanţă. Astfel, în alin. (4) al art. 251 din CPP sunt menţionate condiţiile nulităţilor relative. Particularităţile nulităţilor relative63 sunt: 1)invocarea nulităţii se face prin voinţa părţilor. în acest caz, conform principiului contradictorialită ţii procesului penal, părţile pot ridica excepţie de nulitate în cazul unor abateri sau pot accepta desfăşurarea procesului în continuare fără să contesteze neregularităţile în cauză, în cazul când partea invocă excepţia de nulitate relativă, instanţa de judecată este obligată să se

pronunţe asupra acestei chestiuni; 2)nulitatea trebuie invocată la o anumită etapă. Astfel, invocarea nulităţii relative este restrânsă în anumite limite de timp şi anume: a) în cursul efectuării acţiunii - când partea este prezentă sau la terminarea urmăririi penale când partea ia cunoştinţă de materialele dosarului; b) în instanţa de judecată când partea a fost absentă la efectuarea acţiunii procesuale, avându-se în vedere la etapa judecăţii, precum şi a acţiunii procesuale din faza urmăririi penale, dacă n-a luat cunoştinţă de materialele cauzei conform art. 293 din CPP, sau când proba este prezentată

nemijlocit în instanţa de judecată. Această particularitate impune părţile să invoce excepţia nulităţii relative în mod operativ într-o anumită perioadă. Neinvocarea nulităţii relative în termenul prevăzut de lege atrage tardivitatea excepţiei de nulitate şi acoperirea nulităţii, care nu mai poate fi cerută de partea interesată în altă etapă a procesului penal ori printr-un alt mijloc 64 procesual . Nulitatea relativă nu va putea fi invocată direct la instanţa de apel sau de recurs, decât dacă s-a produs după închiderea dezbaterilor judiciare la prima instanţă sau la instanţa de apel, după caz. Când excepţia de nulitate relativă a fost invocată la prima instanţă ori la instanţa de apel şi a fost respinsă, soluţia poate fi atacată la instanţa ierarhic superioară (de apel sau de recurs, după caz).

C a p i t o l u l IX CHESTIUNI PATRIMONIALE ÎN PROCESUL PENAL Secţiunea I. ACŢIUNEA CIVILĂ ÎN PROCESUL PENAL

§1. Consideraţii generale în urma unei infracţiuni por fi provocate nu numai daune morale şi fizice, ci şi un prejudiciu material care naşte dreptul la repararea acestuia. Dreptul celui vătămat de a cere repararea prejudiciului material cauzat printr-o infracţiune se realizează prin intermediul acţiunii civile în cadrul procesului penal. De-a lungul istoriei, acţiunea civilă cunoaşte o evoluţie similară celei a procesului penal. în sistemul acuzatorial, procedura fiind orală, publică şi contradictorie, printr-o unică acţiune era rezolvată atât latura penală, cât şi latura civilă a cauzei. Această confuzie a celor două acţiuni conducea atât la pedepsirea făptuitorului, cât şi la

despăgubirea persoanei vătămate'. Acuzaţia în acest sistem era susţinută iniţial de însăşi victima infracţiunii sau de familia sa, deci acuzarea era privată. Separarea absolută a celor două acţiuni penală şi civilă s-a produs o dată cu apariţia aşa-zisului sistem inchizitorial în desfăşurarea procesului penal, caracterizat prin aceea că acţiunea penală (acuzarea) era susţinută de un organ specializat ca reprezentant al statului, în formă preponderent scrisă, pe bază de probe, apărarea fiind mult limitată2. Sistemul procesual mixt a apărut o dată cu Codul de instrucţiune criminală din 1808 al lui Napoleon, îmbinând trăsături ale celor două sisteme anterioare. Acesta este un sistem

G h

mixt şi sub aspectul posibilităţii exercitării celor două acţiuni, penală şi civilă3. Privitor la reunirea celor două acţiuni în doctrina juridică s-au ridicat probleme referitoare la avantaje şi dezavantaje. Dezavantajele sunt următoarele4: - Misiunea specifică a justiţiei represive se dublează în cazul rezolvării aspectului de interes individual cu interes general. Aspectele civile fiind complexe, încetinează soluţionarea cauzei penale şi, evident, îngrădesc operativitatea care trebuie să fie caracteristică procesului penal.

I. Ionescu-Dolj, Curs de procedură penală română, Socec&Co, Bucureşti, 1937, p. 2838. Tănase I. Joiţa, Acţiunea

c I I n

de procedură penală. Partea generală, op. cit., voi. I, p. 253.

484

DREPT PROCESUAL PENAL

Prin implicarea victimei în procesul penal se agravează poziţia inculpatului, care urmează să fie confruntat cu doi adversari statul şi victima. Alăturarea acţiunii civile la procesul penal poate atrage unele inconveniente procedurale pentru cel vătămat. Referitor la avantaje, acestea ar fi: Interesele justiţiei, deoarece este mai simplu de soluţionat ambele acţiuni într-un singur proces, astfel evitându-se dificultăţile care pot apărea la soluţionarea cauzei de către două instanţe, în mod succesiv, a unei singure acţiuni care este rezultatul aceluiaşi fapt material. -Justiţia se înfăptuieşte mai eficient şi astfel partea civilă obţine operativ despăgubirile. -Instanţa are o viziune mai clară, deoarece examinează cauza în ansamblu, ceea ce asigură o soluţie legală şi temeinică. -Pentru partea vătămată soluţia este mai operativă şi fără cheltuieli judiciare. Prin intermediul procesului partea se poate bucura de unele măsuri procesuale, cum ar fi sechestrarea operativă a bunurilor, percheziţia, identificarea făptuitorului etc. Acţiunea civilă în procesul penal se supune regulilor răspunderii civile delictuale. Totuşi, acţiunea civilă în procesul penal prezintă unele particularităţi, care o fac distinctă chiar faţă de acţiunea civilă întemeiată pe răspunderea civilă delictuală. în procesul penal, acţiunea civilă dispune de anumite particularităţi:

Partea generală

§2. Condiţii de exercitare a acţiunii civile în procesul penal5 Ca şi în procesul civil, în procesul penal se menţine principiul disponibilităţii de exercitare a acţiunii civile. Spre deosebire de acţiunea civilă exercitată în procesul civil, cea exercitată în procesul penal dispune de anumite condiţii de exercitare, care sunt, în principiu, recunoscute în doctrina juridică6. Infracţiunea trebuie să fi produs un prejudiciu. Pornind de la faptul că nu orice infracţiune generează şi un prejudiciu, nu în orice proces penal se poate exercita acţiunea civilă. Dreptul de a pretinde la repararea pagubei depinde exclusiv de existenţa prejudiciului, indiferent dacă acesta rezultă din lezarea unui drept subiectiv sau a unui interes". Interesul trebuie să fie licit şi moral. Prejudiciul poate să fie material, patrimonial şi moral, adică faptele aduc anumite atingeri unor valori ce definesc personalitatea umană ca o fiinţă biologică, socială şi morală. Acţiunile sunt îndreptate atât asupra integrităţii corporale, sănătăţii fizice sau psihice a persoanei, cât şi asupra sensibilităţii psihicului, cinstei, demnităţii, onoarei etc8.

5

Pentru analiză generală, a se vedea Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 5 din 17 aprilie 1995 cu modificări introduse prin hotărârea Plenului nr. 38 din 20 decem brie 1999 "Cu privire la practica judiciară de aplicare a legislaţiei despre repararea daunei materiale cauzate prin infracţiune".

6

A se vedea Ion Neagu, op. cit., p. 254, Nicolae Volonciu, op. cit., p. 249, Tănase I. Joiţă, op.

•Ea se deduce dintr-o infracţiune. Numai în cazul declanşării unui proces penal poate fi înaintată acţiunea civilă, care poate fi soluţionată doar în cazul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti într-o cauză penală. •Acţiunea este exercitată în faţa organelor care aplică normele procesual penale. •în unele situaţii, acţiunea poate fi exercitată din oficiu. Alin. (4) al art. 221 prevede dreptul procurorului de a înainta acţiunea sau de a susţine acţiunea civilă înaintată în cazul în care persoana fizică sau juridică cu drept de înaintare a acesteia nu are posibilitatea de a-şi proteja interesele. Procurorul poate înainta acţiunea civilă privitor la prejudiciul moral, numai la cererea părţii vătămate, care nu are posibilitatea de a-şi proteja interesele. •Acţiunea civilă are un caracter accesoriu faţă de latura penală a cauzei, ceea ce înseamnă că soluţionarea acţiunii civile este într-o dependenţă directă de soluţionarea acţiunii penale.

485

cit., p. 33 ş.a. Tănse I. Joiţă, op. cit., p. 39. * Prejudiciile nepatrimoniale pot avea anumite forme: a) prejudicii rezultate din vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii, denumite în doctrină, de asemenea, prejudicii corporale, care la rândul lor pot fi grupate în: 1 - prejudicii constând în dureri fizice şi/ sau psihice, 2 - prejudiciul estetic, care cuprinde acele vătămări şi leziuni corporale prin care se aduce atingere unui atribut important al persoanei umane, adică înfăţişării sale fizice, 3 - prejudiciu de agrement, care duce la restrângerea posibilităţii fiinţei umane de a se bucura de viaţă, de a avea deplinătatea satisfacţiilor materiale sau spirituale, 4 - prejudiciul juvenil, ca fiind un prejudiciu moral special suferit de către o fiinţă umană tânără; b) prejudicii afective, care constau în suferinţe psihice, cauzate prin lezarea sentimentelor de afecţiune şi dragoste, cum ar fi cele determinate de moartea unei persoane apropiate; c) prejudicii care constau în atingerea adusă cinstei, onoarei, demnităţii sau reputaţiei unei persoane, cum ar fi cele aduse prin insulte, calomnii, defăimări sau alte fapte; d) prejudicii care constau în atingerea adusă dreptului la nume, denumire, pseudonim, care se produc mai ales prin folosirea abuzivă a acestor elemente de identificare a persoanei fizice sau juridice; e) prejudicii care constau în atingeri aduse

drepturilor nepatrimoniale de autor, de inventator şi altor drepturi conexe (în detaliu, a se vedea Tănase I. Joiţă, op. cit., p. 48-65.

4 8

D

Legătura de cauzalitate între infracţiunea săvârşită şi prejudiciul reclamat este o altă condiţie de exercitare a acţiunii civile. Raportul de cauzalitate este obiectul cercetării atât a teoriei răspunderii juridice în general, cât şi a răspunderii penale sau civile în particular. Există în toate cazurile o legătură între raportul de cauzalitate în răspunderea penală şi raportul de cauzalitate ca element al răspunderii civile delictuale, atunci când prin infracţiune s-a cauzat un prejudiciu. Ambele raporturi urmează a fi examinate separat, cu toate că pot exista situaţii când raportul de cauzalitate este identic, cum ar fi, spre exemplu, infracţiunile împotriva patrimoniului. în cazul infracţiunilor împotriva patrimoniului existenţa prejudiciului este o condiţie de existenţă a infracţiunii, deci raportul de cauzalitate îmbracă forma cauzalităţii directe şi este identic în cele mai dese cazuri cu raportul de cauzalitate ca

4 8

p

element al răspunderii civile delictuale. Prejudiciul să fie cert. Pentru a se putea pretinde repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune, se cere ca acesta să îndeplinească o altă condiţie şi anume să fie cert. Caracterul cert al prejudiciului înseamnă că acesta este un prejudiciu sigur, s-a produs în realitate, poate fi evaluat. în acest sens, în doctrină şi practica judecătorească se susţine opinia că cererile de despăgubiri simbolice trebuie respinse9. Prejudiciul poate fi actual sau viitor. Prejudiciul viitor trebuie să fie sigur şi susceptibil de evaluare10. Prejudiciul trebuie să nu fi fost reparat. Acţiunea civilă în procesul penal nu poate servi ca un prilej de dobândire a unor avantaje materiale, a unor venituri. în unele situaţii prejudiciul poate să fie reparat, fie de către învinuit, fie de către alte persoane, până la soluţionarea acţiunii civile. în legătură cu această condiţie, în practică apar diferite situaţii, când prejudiciu este

reparat de către alte persoane decât învinuit sau partea civilmente responsabilă. Aceste situaţii pot exista atunci când: a)victima beneficiază de anumite pensii de asigurări sociale (pensie de invaliditate, de urmaş); b)victima a fost despăgubită de o societate de asigurări; c)prejudiciul a fost acoperit de o terţă persoană, deşi aceasta nu era obligată să repare prejudiciul. în asemenea ipoteză acţiunea civilă va fi promovată sau nu în funcţie de titlul cu care au fost plătite despăgubirile. în cazul când o persoană a reparat prejudiciul în interesul inculpatului sau în locul inculpatului, atunci partea

N i c o l a e V o l o

n c i u , o p . c i t . , v o i . I , p . 2 5 0 . I b i d e m .

civilă nu va putea pretinde la despăgubiri. în cazul când terţa persoană a reparat prejudiciul dintr-o eroare, atunci instanţa va obliga inculpatul la repararea prejudiciului, deoarece terţa persoană va avea dreptul să solicite restituirea sumei de la partea civilă. în situaţia când terţa persoană are ca scop ajutorarea victimei, aceasta nu se va considera ca o reparare a prejudiciului şi partea civilă va avea dreptul să solicite repararea prejudiciului de la inculpat, iar instanţa îi va acorda despăgubiri". Să existe constituire ca parte civilă. Persoana fizică sau juridică care a înaintat acţiunea civilă este recunoscută în calitate de parte civilă fie prin ordonanţa organului de urmărire, fie prin încheierea instanţei de judecată. După emiterea acestor hotărâri, părţii civile i se înmânează obligaţiile în scris privitor la drepturile şi obligaţiile lor prevăzute de art. 62 din CPP. în cazul când organul de urmărire penală sau instanţa consideră că lipsesc

temeiurile de înaintare a acţiunii civile, prin aceleaşi hotărâri motivate, ele pot să refuze să recunoască în calitate de parte civilă persoana fizică sau juridică. în asemenea situaţii, persoana are dreptul la un recurs în instanţa ierarhic superioară, prin care atacă această hotărâre. în cazul când persoanei i s-a refuzat recunoaşterea ca parte civilă, ea are dreptul de a înainta o acţiune civilă într-un proces civil. în cazul când acţiunea civilă se înaintează de către procuror în interesul statului, nu este necesar de a constitui ca parte civilă statul. Acţiunea civilă poate fi înaintată în numele persoanei fizice sau juridice şi de către reprezentanţii acestora. Partea civilă poate fi constituită o dată cu înaintarea acţiunii civile, care, potrivit alin. (5) al art. 219, poate fi înaintată în orice moment de la pornirea procesului penal până la terminarea cercetării judecătoreşti. în toate cazurile, pentru a fi examinată acţiunea civilă, este necesară manifestarea de voinţă din partea persoanei

juridice sau fizice cu capacitate deplină de exerciţiu de a fi despăgubită.

§3. Elementele acţiunii civile Acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum şi a părţii civilmente responsabile12. Tragerea la răspundere civilă a celor arătaţi se realizează prin obligarea lor la repararea pagubei provocate prin

infracţiune, acesta fiind şi scopul exercitării acţiunii civile de către partea ci" într-o speţă s-a decis că nu pot fi scăzute din cheltuielile datorate de inculpat familiei victimei unei infracţiuni de omor, sume de bani cu care au contribuit voluntar unitatea şi colegii celui decedat, aceste ajutoare având un caracter de libertate, făcute exclusiv în interesul persoanei păgubite. Tănase I. Joiţa, op. cit., p. 93. 12 Tănase I. Joiţă, op. cit., p. 110.

4 8

D

vilă, anume obţinerea reparării prejudiciului suferit13. Articolul 219 stabileşte că repararea prejudiciului se efectuează prin: 1.Restituirea în natură a obiectelor sau contravalorii bunurilor pierdute ori nimicite în urma săvârşirii faptei interzise de legea penală; 2.Compensarea cheltuielilor pentru procurarea bunurilor pierdute ori nimicite sau restabilirea calităţii, aspectului comercial, precum şi repararea bunurilor deteriorate; 3.Compensarea venitului ratat în urma acţiunii interzise de legea penală; 4.Repararea prejudiciului moral sau, după caz, a unei daune aduse reputaţiei profesionale. 1. Restituirea în natură a obiectelor sau contravalorii bunurilor pierdute ori nimicite în urma săvârşirii faptei interzise de legea penală constă în restituirea lucrului de care a fost deposedată partea civilă, deci un bun anume

4 8

p

determinat, individualizat, cert şi nu unul asemănător. Este însă posibil ca partea civilă să accepte restituirea şi a altui bun în locul celui de care a fost deposedată, în asemenea situaţie este vorba despre restituirea prin echivalent. Pornind de la principiul disponibilităţii care guvernează materia răspunderii civile, partea civilă determină modalitatea de restituire şi, în legătură cu aceasta, ea poate să refuze să primească un bun echivalent, chiar fără a motiva acest lucru. în cazul în care se restituie bunul care a aparţinut părţii civile, acesta fiind deteriorat, instanţa poate să oblige inculpatul sau partea civilmente responsabilă să acopere cheltuielile privitor la aducerea bunului în forma iniţială, de până la comiterea infracţiunii. Restituirea lucrului se face ori de câte ori acesta este găsit la învinuit, la inculpat ori la altă persoană. în asemenea situaţii, organul de urmărire penală este obligat în momentul descoperirii de a ridica bunurile şi a le sechestra. Dacă s-a stabilit cu certitudine că

bunul aparţine părţii civile şi a ajuns prin infracţiune în posesia învinuitului, inculpatului sau altor persoane, acesta poate fi restituit până la soluţionarea în fond a cauzei. Lucrurile pot fi restituite nu numai părţii civile, dar şi altor persoane, dacă se constată că le aparţin acestora. Deci măsura restituirii lucrurilor este o măsură cu caracter real şi vremelnic de reparare imediată şi în natură a pagubei14. 2. Compensarea cheltuielilor prin procurarea bunurilor pierdute ori nimicite sau restabilirea calităţii, aspectului comercial, precum şi repararea bunurilor deteriorate este o altă modalitate de despăgubire. La examinarea acţiunii civile "

Ibidem. Vintilă Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice..., op. cit., voi. I, p. 372.

sunt aplicate normele dreptului civil. Astfel, cap. XXXIV al Codului civiP stabileşte obligaţiile care se nasc din cauzarea de daune. Art. 1418 al Codului civil stabileşte răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin vătămarea integrităţii corporale sau prin altă vătămare a sănătăţii, iar art. 1419 răspunderea în caz de deces al persoanei vătămate. 3. Compensarea venitului ratat în urma acţiunilor interzise de legea penală1". Alin. (2) al art. 14 din Codul civil stabileşte că "Dacă cel care a lezat o persoană într-un drept al ei obţine ca urmare venituri, persoana lezată este în drept să ceară, pe lângă repararea prejudiciilor, partea din venit rămasă după reparare". 4. Repararea prejudiciului moral sau, după caz, a daunei aduse reputaţiei profesionale. Alin. (4) al art. 219 constată că la evaluarea cuantumului despăgubirilor materiale, a prejudiciului moral instanţa de judecată ia în considerare suferinţele fizice ale victimei,

prejudiciul de agrement sau estetic, pierderea speranţei în viaţă, pierderea încrederii în fidelitatea conjugală, pierderea onoarei prin defăimare, suferinţele psihice provocate rudelor apropiate etc. După cum se vede, legea nu prevede exhaustiv criteriile de evaluare a cuantumului despăgubirilor morale17. în istoria universală a dreptului se întâlnesc diverse abordări privind problematica daunelor morale, care s-au conturat pe tărâm delictual, în cadrul dreptului roman era concepută atât noţiunea de daună nepatrimonială, ce viza atingerile fizice aduse unei persoane sau moralităţii, demnităţii 15

Legea

nr.

1107-XV

din

06.06.2002, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 82-86/ 661 din 22.06.2002. în art. 1422 din Codul civil se fac referinţe la prejudiciul moral. 17 Atât pentru doctrina procesual penală naţională, cât şi pentru cea a majorităţii ţărilor din fostul lagăr socialist, repararea daunelor morale este o problemă relativ 16

nouă. Acest fapt era determinat de o concepţie mai mult ideologică decât juridică, potrivit căreia într-un stat al întregului popor nu poate să existe atentate la morala personală, existând o unică morală acceptată de întreaga populaţie. După înlăturarea regimurilor dictatoriale, în doctrina juridică s-au făcut numeroase cercetări în acest domeniu. Ca exemplu poate fi adusă doctrina românească, prin diverse exemple de asemenea abordări: Gheorghe Vintilă, Constantin Furtună, Daunele morale. Studiu de Doctrină şi }urisprudenţă, ALL BECK, Bucureşti, 2002; llie Urs, Repararea daunelor morale, Lumina Lex, Buicureşti, 2001; Mircea Boar, Metode ţi criterii de evaluare a despăgubirilor băneşti pentru daune morale, în Dreptul, anul VII, seria a l i l a , nr. 10, 1996, p. 4253; Mircea Boar, Repararea bănească a daunelor morale în dreptul unor state vest-europene, în Dreptul, anul VII, seria a IlI-a, nr. 8, 1996, p. 23-35; loan Albu, Consideraţii în legătură cu revenirea jurisprudenţei române la practica reparării băneşti a daunelor morale, în Dreptul, anul VII, seria a Hl-a, nr. 8,1996, p. 23-35; C. Tureanu, Răspunderea civilă pentru daunele morale, în Dreptul, an. IV, seria a IlI-a, 1993, p. 21-24.

490

_______________________________

DREPT PROCESUAL PENAL

sau reputaţiei sale prin delicte private, cât şi sancţionarea cu amenzi1''1. Răspunderea pentru daune morale a continuat să fie preponderent delictuală şi în dreptul medieval, în care pentru sancţionarea unor delicte private existau amenzi'*. Dreptul modern a abordat răspunderea delictuală pentru daune morale în mod diferit. în unele sisteme, cum ar fi cel francez sau român, a existat interpretarea unor dispoziţii legale privitoare la răspunderea civilă delictuală, lipsind texte exprese privind răspunderea morală. în alte sisteme, cum ar fi cel elveţian sau german, răspunderea a fost prevăzută numai în cazurile expres prevăzute de lege. Dreptul englez nu reglementează această răspundere, în schimb, ea este pe larg admisă pe cale jurisprudenţială20. Actualmente trebuie avute în vedere recomandările Consiliului Europei cu privire la repararea daunelor morale , făcute la Colocviul de la Londra, în 196921. Există diferite criterii de clasificare a prejudiciilor morale, care determină şi clasificarea modalităţilor de reparare a acestor prejudicii. Clasificarea acceptată de majoritatea autorilor este în funcţie de criteriul legăturii acesteia cu vătămările fizice. Astfel, prejudiciile sunt clasificate în prejudicii morale, rezultate din leziuni sau vătămări fizice, şi prejudicii morale, independente de orice leziuni fizice. Primele se mai numesc prejudicii corporale, cele din urmă - prejudicii afective. în legătură cu această clasificare există următoarele modalităţi de reparare bănească: 1) Repararea prejudiciilor morale constând în dureri fizice (lezarea demnităţii fizice prin loviri sau vătămări). în cele mai dese cazuri leziunile corporale provin din loviri sau cauzarea unei boli22. La pronunţarea hotărârilor, instanţa se întemeiază pe caracteristicile leziunilor descrise de către medici în expertizele medico-legale. Medicul însă descrie doar natura leziunilor, durata şi intensitatea durerilor, urmând ca judecătorul să aprecieze pe baza acestor informaţii gravitatea prejudiciilor şi să fixeze cuantumul indemnizaţiei. în acest sens, sarcina probei cauzării prejudiciului moral este pusă în seama victimei. în categoria prejudiciilor morale cauzate de leziuni sau vătămări se includ şi prejudiciile morale, care constau atât în dureri fizice, cât şi în suferinţe

Gheorghe Vintilă, Constantin Furtună, op. cit., p. 37. " Ibidem, p. 39.

ar tea g e n e r a l ă

491

psihice. Acestea decurg tot din lezarea integrităţii fizice a persoanei, Î dar constau atât din dureri fizice, cât şi din suferinţe psihice. Faptele ». respective sunt descrise tot de către medic23 în actul de expertiză me( dico-legală. în categoria dată de prejudicii se încadrează prejudiciile morale, de exemplu, cele survenite din infracţiunile de viol, tentativă de omor, prejudicii estetice, prejudicii de agrement ş.a., fapt ce are o mare importanţă în soluţionarea cauzelor penale. Infracţiunea de viol se consumă prin constrângerea victimei în vederea realizării raportului sexual. Constrângerea poate fi psihică sau fizică. Prejudiciul în acest caz constă atât în dureri fizice, cât şi în suferinţe "psihice. Violul poate provoca suferinţe fizice şi morale deosebit de grave, care pot avea anumite urmări asupra dezvoltării psihice armonioase, prin trauma-rea gravă a persoanei, provocarea unor puternice stări depresive, diminuarea potenţialului intelectual. Prejudiciile ce decurg din comiterea tentativei, de asemenea, pot fi reparate pecuniar, deoarece acestea pun în pericol viaţa persoanei şi aduc anumite suferinţe fizice şi psihice suportate în urma faptului ilicit, întrucât însuşi faptul de a fi bolnav implică o suferinţă psihică ce presupune necesitatea unei compensaţii. în toate cazurile, evaluarea leziunilor corporale este pusă în seama medicului legist, care precizează durata tratamentului, durata şi intensitatea suferinţelor, măsura în care leziunile au pus sau nu în primejdie viaţa persoanei etc. Această evaluare a medicului are importanţă nu numai pentru calificarea justă a infracţiunii, dar şi pentru aprecierea realităţii prejudiciului moral. Prejudiciul estetic este o varietate a prejudiciilor corporale şi constă în anumite leziuni sau vătămări prin care s-a adus atingere armoniei fizice sau fizionomiei persoanei24. Acest prejudiciu constă în mutilări, desfigurări sau cicatrice cauzate persoanei, iar urmările constau în influenţa asupra posibilităţilor de a se afirma pe deplin în viaţă, precum şi în suferinţele psihice simţite la momentul conştientizării de către victimă a unor asemenea situaţii. La aprecierea suferinţelor psihice care însoţesc prejudiciul estetic este necesar

'■ $ , ■ •

18

20

Ibidem, p. 40.

,

21

Conţinutul recomandărilor le putem vedea şi la Ion Neagu, op. cit., p. 265.

22

Ilie Urs, op. cit., p. 62.

»

24

Acestea pot fi leziun.Ie suferite de persoana vătămată, sufennţele f.z.ce ş psh.«dura U fi intensLea acestora, urmările fizice ale leziunilor, dacă persoana a tamas • >nv iditate totală sau parţială, temporară sau permanentă, m sura ,„ «".^^ capacitatea de muncă, urmările psihice, cum ar fi traumele ps.h.ce, măsura ,n care fost afectat potenţialul şi randamentul intelectual. Ilie Urs, op. cit., p. 74.

492 _______________________________^ D R E P T PROCESUAL PENAL

artea generală 493

de luat în consideraţie că fiecare persoană resimte în mod diferit un asemenea prejudiciu25. Prejudiciul de agrement este o variantă a prejudiciilor morale cauzate prin infracţiune. Acest tip de prejudiciu rezultă din atingerea adusă satisfacţiei şi plăcerilor vieţii, constând în pierderea posibilităţilor de îmbogăţire spirituală26. Se exprimă atât prin dureri fizice, cât şi prin suferinţe psihice ca urmare a perceperii de către victimă a unor situaţii de restrângere în ceea ce priveşte unele agremente ale vieţii - divertisment, plăceri şi satisfacţii pe care viaţa le poate oferi etc, acestea fiind cultura, sportul, călătoriile, ocupaţiile dezinteresate, relaţiile familiale şi sociale. în toate cazurile se are în vedere pierderea plăcerilor unei vieţi normale. în acest sens, victima nu poate pretinde că în urma infracţiunii şi-a pierdut anumite plăceri care sunt anormale sau sunt interzise, spre exemplu, imposibilitatea de a consuma alcool sau droguri. Prejudiciul de agrement nu poate fi gândit şi conceput într-un sens restrâns, unilateral, exclusiv, prin prisma aspectului său subiectiv, el constând în suferinţe psihice determinate de imposibilitatea de a se consacra unor activităţi specifice, determinate, care sunt variabile de la un individ la altul27. 2) A doua categorie de prejudicii morale sunt prejudiciile afective, care sunt independente de orice leziune fizică. în această categorie sunt incluse acele prejudicii care constau doar din suferinţe psihice, fără a fi prezente leziunile corporale, de exemplu, prejudiciile morale ce decurg din atingerea cinstei, onoarei, reputaţiei, demnităţii, prestigiului persoanei28. O altă modalitate este repararea prejudiciilor morale în caz de deces. Aceasta constă în dreptul persoanelor apropiate victimei decedate la repararea propriului lor prejudiciu afectiv, care constă în lezarea sentimentelor de afecţiune. Punctul 3 al recomandărilor Consiliului Europei cu privire la repararea daunelor morale, făcute în anul 1969 la Londra, prevede că, în caz de deces, repararea daunelor morale trebuie acordată rudelor apropiate ale victimei, dacă repararea este justificată în mod deosebit. în acest caz nu trebuie de confundat

Pentru un bărbat suferinţele morale în urma cauzării unui prejudiciu estetic vor fi mai reduse decât pentru o femeie. De asemenea, are importanţă vârsta persoanei, pregătirea sau nivelul intelectual, echilibrarea şi sensibilitatea psihică ş.a. Prejudiciul estetic va fi considerat cu atât mai important cu cât persoana este o actriţă, manechin, prezentatoare etc.

Ilie Urs, op. cit., p. 81. Ibidem, p. 94. Aceste prejudicii pot fi, de exemplu, în cazul unei denunţări calomnioase.

separarea prejudiciului moral în caz de deces cu repararea prejudiciului material exprimat în cheltuieli pentru înmormântarea victimei. Cercul de persoane care se consideră apropiate trebuie să fie determinat, acestea fiind rudele apropiate ale victimei decedate29. Repararea prejudiciului moral în cazul inconştienţei totale şi definitive a victimei este o altă modalitate de reparare a prejudiciilor afective. în acest sens se pune problema dacă victima, total inconştientă, ca urmare a leziunilor sufe rite, are sau nu dreptul la reparaţia morală, sau dacă rudele acesteia au un asemenea drept. Jurisprudenţa instanţelor judecătoreşti din alte ţări constată că în asemenea situaţii victima are dreptul la repararea prejudiciului moral. Totuşi, este raţional ca instanţa să se bazeze pe concluziile medicilor psihiatri care ar constata că starea de inconştienţă a victimei duce la incapacitatea acesteia sau la capacitatea acesteia de a simţi fie durere, fie mutilare fizică, fie un sentiment al frustrării, fie plăcerile, fie grijile existenţei. în ce priveşte rudele apropiate ale persoanei care a devenit inconştientă total şi definitiv, repararea prejudiciului poate fi aplicată după regula reparării daunelor victimei decedate. O altă modalitate a prejudiciilor afective sunt prejudiciile morale cauzate prin imixtiunea ilegală în viaţa privată. Constituţia protejează dreptul la respectarea vieţii private şi familiale, a domiciliului şi a corespondenţei. Aceste drepturi

sunt recunoscute şi de Codul de procedură penală al Republicii Moldova. Respectarea vieţii private presupune respectarea secretelor acesteia împotriva divulgării, imixtiunilor nelegale sau a anumitor împrejurări cum ar fi starea sănătăţii persoanei, viaţa sa intimă, veniturile pe care le realizează şi impozitele pe care le plăteşte, modul cum îşi petrece timpul liber şi concediile etc. în toate cazurile acest prejudiciu trebuie să fie un rezultat al unei infracţiuni. Aprecierea prejudiciului moral se face în funcţie de circumstanţele cazului, de la caz la caz. La aprecierea prejudiciului moral este necesar de luat în

Ilie Urs, op. cit., p. 111. Rezoluţia 75-7 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei cu privire la repararea prejudiciilor în caz de leziuni corporale şi de deces, adoptată la 14 martie 1975 în cap. 19 precizează că sistemele juridice care actualmente nu acordă un drept la reparare pentru suferinţele psihice îndurate de o terţă persoană în urma decesului victimei nu ar trebui să acorde o astfel de reparare altor persoane decât tată şi mamă, soţ sau soţie, logodnic şi copiii victimei. Chiar şi în aceste cazuri, repararea trebuie supusă condiţiei ca aceste persoane să fi avut legături strânse de afecţiune cu victima în momentul decesului. în sistemele juridice care actualmente acordă anumitor persoane un asttel de drept la reparare, acesta nu trebuie să fie lărgit nici în ceea ce-i priveşte pe cei care au dreptul, nici în ceea ce priveşte mărimea indemnizaţiei. Chiar şi în cazul când este vorba de iude apropiate, enumerate mai sus, repararea ar trebui să fie supusă condiţiei ca aceste persoane să fi avut legături strânse de afecţiune cu victima în momentul decesului, deoarece nu în toate cazurile între rudele apropiate şi victimă există o asemenea legătură.

494

DREPT PROCESUAL PENAL

considerare valoarea nepatrimonială lezată, însemnătatea pe care o are această valoare pentru persoana vătămată, pornind de la faptul că fiecare persoană vătămată acordă o însemnătate diferită valorilor lezate. La aprecierea unui prejudiciu trebuie de avut în vedere şi vârsta, profesia, funcţia, nivelul de pregătire şi de cultură generală a persoanei. Un alt criteriu constă în durata menţinerii consecinţelor vătămării, adică durata prejudiciului, deoarece urmările pot fi temporare, trecătoare sau permanente. Durata menţinerii consecinţelor este un criteriu de apreciere a prejudiciului distinct de criteriul importanţei1". Un alt criteriu este cel al intensităţii durerilor fizice şi psihice3', aceasta depinde de valoarea morală lezată32.

§4. Subiecţii acţiunii civile Subiect al acţiunii civile este partea civilă care poate fi o persoană fizică sau juridică păgubită material sau moral pentru o infracţiune. Aceste persoane mai sunt numite subiecţi ai acţiunii civile33. Condiţia principală de a recunoaşte persoana ca parte civilă este să existe legătura cauzală între prejudiciul suferit de această persoană, adică acea care exercită acţiunea civilă şi infracţiunea săvârşită. Subiect activ al acţiunii civile în procesul penal pot fi diferite categorii de persoane fizice sau juridice. Pot avea calitate de parte civilă persoanele fizice victime ale infracţiunii, care au suferit, pe lângă consecinţele infracţiunii respective, şi un prejudiciu material şi/sau moral, cât şi persoane juridice care au suferit un prejudiciu material sau moral34. în caz de deces al victimei în urma unei infracţiuni, acţiunea civilă de reparare a daunei poate fi depusă de către persoane care au dreptul de reparare a daunei în legătură cu pierderea întreţinătorului, precum şi persoane care au suportat cheltuieli pentru înmormântare35. Atunci când bunurile materiale

30 31

Ilie Urs, op. cit., p. 205. Ibidem, p. 207.

32

De exemplu, dacă în urma vătămării, lipsite de mare importanţă, persoana trebuie să suporte un tratament îndelungat şi dureros, prejudiciul moral constă în acele suferinţe. Ibidem, p. 207.

33

Tănase Joiţă, op. cit., p. 159. In doctrină nu există o opinie unică privind posibilitatea inaintării de către că persoana juridică a acţiunii privind prejudiciul moral cauzat ei. Totuşi, în unele ţări europene se

34

partea generală

35

495

acceptă ca persoanele juridice să înainteze acţiuni pentru repararea daunelor morale. în ceea ce priveşte cazurile când acestea pot figura ca parte civilă, doctrina şi jurisprudenţa nu sunt unanime. A se vedea pentru detalii Tănase I. Joiţă, op. cit., p. 161. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie, nr. 5.

sustrase, nimicite sau deteriorate se află în baza legitimă la posesor (transportator, chiriaş, depozitar etc), acţiunea civilă poate fi înaintată atât de către proprietar, cât şi de către posesorul bunurilor"'. Subiect activ al acţiunii civile poate fi şi organizaţia de asigurare. Aceasta va avea de plătit despăgubirea pentru asigurarea bunurilor în limitele sumei date; la ea, de asemenea, trece dreptul pe care îl are asiguratul de a formula pretenţii faţă de persoana care poartă răspundere pentru dauna cauzată. Acelaşi drept îl are serviciul de pază extradepartamental, dacă încăperea din care s-a săvârşit furtul era păzită prin contract de către acest serviciu. în asemenea situaţii serviciul recuperează paguba proprietarului, de la condamnat paguba fiind încasată în beneficiul serviciului în ordine de regres. Drept la acţiune civilă va avea şi organizaţia care a plătit concediul de boală al victimei în urma acţiunilor criminale. Ulterior, această organizaţie va avea dreptul să înainteze acţiune civilă despre restituirea pagubei de către condamnat37. Subiecţii pasivi ai acţiunii civile exercitate în procesul penal sunt învinuitul sau inculpatul, precum şi persoana civilmente responsabilă. Aceasta din urmă este recunoscută prin hotărârea organului de urmărire penală sau a instanţei în cazul când se constată că poartă răspundere pentru prejudiciul cauzat de acţiunile învinuitului sau inculpatului. în asemenea situaţii persoana

civilmente responsabilă este informată în scris, prin indicarea tuturor drepturilor prevăzute de art. 174 din CPP. La determinarea persoanei civilmente responsabile este necesar de aplicat prevederile legislaţiei civile.

§5. Exercitarea acţiunii civile Exercitarea acţiunii civile este facultativă, deoarece depinde de voinţa părţii care consideră că a suferit un prejudiciu în urma infracţiunii. Partea îşi exprimă voinţa de a fi constituită ca parte civilă prin înaintarea unei cereri scrise de către ea însăşi sau de către reprezentantul ei, începând cu pornirea procesului penal şi până la terminarea cercetării judecătoreşti. Exercitarea acţiunii civile poate avea loc şi în cadrul unui proces civil. Pentru exercitarea acţiunii civile sunt necesare anumite condiţii. în primul rând, desigur, este necesar ca procesul penal să fie declanşat. în cazul când procesul penal nu este declanşat, persoana vătămată poate înainta acţiune doar în cadrul unui proces civil. în cererea de înaintare a acţiunii civile se arată cauza penală, în procedura căreia

Ibidem. Ibidem.

496

DREPT PROCESUAL PENAL

urmează să fie înaintată acţiune civilă, cine şi către cine înaintează acţiunea, valoarea acţiunii şi cerinţa de despăgubire. Partea civilă poate depune şi o cerere de concretizare a acţiunii civile. Persoana are opţiunea de a înainta acţiunea civilă fie în cadrul unui proces civil, fie în cadrul unui proces penal. în cadrul unui proces civil persoana are dreptul de a înainta acţiunea dacă aceasta nu a înaintat-o în cadrul procesului penal, precum şi în cazul când acţiunea a rămas nesoluţionată. Dacă acţiunea civilă intentată în instanţa civilă a fost respinsă, reclamantul nu mai are dreptul de a înainta aceeaşi acţiune în cadrul procesului penal. în cazul în care acţiunea civilă a fost respinsă în cadrul procesului penal, reclamantul nu este în drept să înainteze această acţiune în cadrul procesului penal38. în cazuri excepţionale, când este imposibil de a determina exact suma despăgubirilor cuvenite părţii civile fără suspendarea judecării cauzei, instanţa poate să admită acţiunea civilă, urmând ca asupra cuantumului despăgubirilor cuvenite să decidă instanţa civilă. Dacă însă mărimea pagubelor influenţează încadrarea acţiunilor, stabilirea pedepsei condamnatului şi soluţionarea altor chestiuni ce urmează a fi examinate la adoptarea sentinţei, instanţa nu poate să nu se pronunţe asupra acţiunii civile39. Partea civilă este în drept să-şi retragă acţiunea civilă în orice moment al procesului penal, însă nu mai târziu de retragerea completului în camera de deliberare pentru soluţionarea în fond a cauzei. Acest drept persoana îl are în orice situaţie, fie când ea însăşi a înaintat acţiunea civilă, fie când acţiunea civilă a fost înaintată în interesul ei de către procuror. Exercitarea acestui drept de către persoană duce la încetarea procesului în ceea ce priveşte latura civilă. Acest drept al persoanei este irevocabil, adică o dată ce persoana a renunţat la despăgubiri materiale, ea nu mai poate reveni asupra acestor revendicări în cadrul procesului penal40. Totuşi, în unele situaţii, când această retragere poate duce la lezarea anumitor drepturi ale unei persoane, atât organul de urmărire penală, cât şi instanţa poate respinge cererea de retragerea a acţiunii civile.

M

In legisla ţia română este expres prevăzut faptul că pentru buna desfăşurare a procesului penal există dreptul de opţiune care este irevocabil, în sensul că persoana fizică sau juridică prejudiciată material prin infracţiune, alegând una din cele două căi de exercitare a acţiunii civile, nu o poate părăsi, iar în cazul în care părăseşte calea aleasă, ea pierde definitiv dreptul de a obţine repararea pe cale judiciară a pagubei produse prin infracţiune. Ion Neagu, op. cit., p. 267.

" Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie, nr. 5.

3

Partea generală

497

" Persoana poate reveni asupra acestor cerinţe în cadrul procesului civil. Pot exista situaţii când persoana a înaintat acţiune civilă în cadrul procesului civil, inclusiv în cadrul procesului penal şi pentru soluţionarea rapidă a procesului penal ea îşi retrage acţiunea civilă, lăsând-o să fie examinată în cadrul procesului civil.

1

Există şi situaţia când persoana vătămată a înaintat iniţial în cadrul procesului civil acţiunea civilă până la declanşarea procesului penal. în asemenea situaţii, persoana nu este obligată de a renunţa la acţiunea civilă în cadrul procesului civil, fiind în drept de a lăsa ca ambele instanţe să examineze laturi diferite. O dată ce instanţa civilă a pronunţat o hotărâre, chiar dacă ea nu este definitivă, partea civilă nu poate renunţa la acţiunea civilă în cadrul procesului civil, intentând una în cadrul procesului penal.

§6. Soluţionarea acţiunii civile Acţiunea civilă se rezolvă în cadrul procesului penal numai în măsura în care a fost alăturată acţiunii penale şi împreună au ajuns în faţa instanţei penale41. Instanţa care examinează cauza în fond este competentă să judece acţiunea civilă în procesul penal, indiferent de valoarea acţiunii. La examinarea cauzei instanţa dispune de câteva soluţii în ceea ce priveşte acţiunea civilă, şi anume admite total sau parţial acţiunea, respinge acţiunea, nu se pronunţă asupra acţiunii civile, admite în principiu acţiunea civilă. Admiterea acţiunii civile nu ţine de soluţia în ceea ce priveşte latura penală, cu excepţia prevederilor art. 387 din CPP. în cazul condamnării, instanţa îl poate obliga pe inculpat să acopere prejudiciul cauzat prin faptele sale, în măsura în care acestea au

fost dovedite, cu respectarea tuturor condiţiilor legale. în cazurile în care paguba a fost cauzată prin acţiunile comune ale inculpatului şi ale altor persoane, în privinţa cărora cauza a fost încetată pentru anumite temeiuri, instanţa poate impune condamnatului responsabilitatea recuperării pagubei în mărime deplină şi explică părţii civile dreptul de a intenta în procedura civilă o acţiune pentru persoanele în privinţa cărora cauza a fost încetată despre restituirea pagubei în mod solidar cu condamnatul42. în cazul în care paguba materială a fost pricinuită de către condamnat şi alte persoane, în privinţa cărora cauza penală a fost disjunsă într-o procedură separată, instanţa impune condamnatului responsabilitatea recuperării pagubei în mărime deplină. Pronunţând ulterior sentinţa de condamnare a persoanei în privinţa căreia cauza penală a fost disjunsă într-o procedură separată, instanţa e în drept să o facă responsabilă de restituirea întregii pagube în mod solidar cu persoana condamnată anterior43, în sentinţă instanţa judecătorească va motiva concluzia cu privire la repararea

41

Ion Neagu, op. cit., p. 272.

42

Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie, nr.

5. 13

Ibidem.

498

DREPT PROCESUAL PENAL

daunei materiale, va indica prin ce acţiuni sau inacţiuni a fost cauzată, prin care probe se confirmă aceasta, va prezenta calculele respective, vizând mărimea daunei şi va indica legea în baza căreia a fost intentată acţiunea civilă44. Cuantumul prejudiciului pricinuit prin sustragere, nimicire sau deteriorarea bunurilor proprietarului se determină conform preţurilor stabilite pe piaţă. Atunci când nu se cunosc preţurile stabilite pe piaţă, valoarea bunurilor sustrase, nimicite sau deteriorate poate fi stabilită pe baza concluziilor specialistului, în caz de modificare a preţurilor la bunuri în legătură cu inflaţia, cuantumul plăţii despăgubirii se stabileşte conform preţurilor existente la ziua adoptării hotărârii45. în toate cazurile când se constată că prin infracţiune au fost cauzate prejudicii părţii civile, instanţa va obliga fie pe inculpat, fie pe partea civilmente responsabilă la plata despăgubirilor. în cazul pronunţării unei soluţii de încetare a procesului, hotărârilei pot fi diferite. în cazul când plângerea prealabilă a fost retrasă sau părţile s-au împăcat, acţiunea civilă se stinge. Acest fapt se explică prin caracterul total al împăcării, care conduce la stingerea totală a procesului, atât sub aspect penal, cât şi sub aspect civil46. în unele situaţii părţile pot să se înţeleagă asupra modalităţii de soluţionare a acţiunii civile, despăgubirile fiind achitate până la împăcarea părţilor47. O dată cu împăcarea, partea civilă pierde dreptul de a exercita acţiunea civilă în cadrul unui proces civil. Aceeaşi situaţie este în cazul retragerii plângerii prealabile, care are acelaşi efect ca şi împăcarea părţilor. în cazul când a intervenit decesul inculpatului, instanţa nu poate respinge acţiunea civilă sau rezervă părţii calea unei acţiuni separate în instanţă, dar atrage în calitate de părţi civilmente responsabile moştenitorii inculpatului. în situaţia pronunţării unei sentinţe de încetare a procesului pe motivul neatingerii vârstei pentru atragere la răspundere penală, instanţa, în cazul când există o hotărâre judecătorească definitivă a aceleiaşi instanţe, asupra aceleiaşi fapte, sau există o hotărâre a organului de urmărire penale asupra aceleiaşi persoane, pentru aceeaşi faptă, de încetare a urmăririi penale, de scoatere a persoanei de sub urmărire penală sau de clasare a procesului, persoanei i se propune de a înainta o acţiune în cadrul procesului civil.

Ibidem.

Partea generală

499

Ibidem. Costică Bulai, Drept penal român, op. cit. Nu este exclusă situaţia în care, prin hotărârea de încetare a procesului penal, datorită împăcării părţilor, instanţa să-1 oblige pe inculpat să repare prejudiciul cauzat prin infracţiune, când părţile s-au înţeles şi asupra acestui aspect. A se vedea Ion Neagu, op. cit., p. 275.

Respingerea acţiunii civile are loc în cazul când, în principiu, nu se exclude posibilitatea acordării despăgubirilor civile, dar instanţa constată că fapta nu a produs prejudicii materiale. Respingerea are loc şi în cazurile expres prevăzute de art. 387 din CPP, şi anume în cazul când nu s-a constatat existenţa faptei incriminate sau fapta nu a fost săvârşită de inculpat. Nu poate fi respinsă acţiunea civilă în cazul neprezentării părţii civile la faza de judecată, dacă aceasta a fost constituită ca parte în cadrul urmăririi penale. în asemenea situaţii, instanţa lasă acţiunea civilă fără soluţionare, iar partea civilă îşi menţine dreptul de a intenta acţiunea în modul prevăzut de procedura civilă (alin. (2) al art. 324). Instanţa nu se pronunţă asupra acţiunii civile dacă inculpatul a fost achitat pentru că nu sunt întrunite elementele infracţiunii sau există una din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei prevăzute de art. 35 din CR Instanţa nu soluţionează acţiunea civilă, deoarece nu a fost constatată infracţiunea. în asemenea situaţii cel interesat se poate adresa cu acţiune în cadrul procesului civil. Instanţa admite în principiu acţiunea civilă în cazuri excepţionale, de exemplu, în cazul când stabilirea exactă a sumei despăgubirilor datorate părţii civile ar dura o anumită

perioadă. în unele situaţii stabilirea sumei despăgubirilor se efectuează printr-o expertiză care poate dura o anumită perioadă, astfel acest fapt poate să prejudicieze examinarea operativă a laturii penale, în asemenea situaţii, instanţa civilă nu va mai constata dacă există sau nu prejudiciul, sarcina ei fiind de a calcula valoarea concretă a prejudiciilor care trebuie acordate părţii civile.

Secţiunea a ll-a. CHELTUIELILE JUDICIARE

§1.Consideraţii generale privind cheltuielile judiciare Desfăşurarea procesului penal prilejuieşte unele cheltuieli care se fac fie de organele de urmărire penală, instanţele de judecată, fie de către părţi sau de către alte persoane atrase în scopul asigurării realizării scopurilor procesului arătate în art. 1 din CPP. De cele mai dese ori cheltuielile de judecată sunt determinate de efectuarea acţiunilor procesuale, administrarea probelor, conservarea mijloacelor materiale de probă ş.a. Pe de altă parte, pentru a-şi apăra drepturile şi interesele pe care le au în legătură cu procesul, părţile vor trebui să facă o serie de cheltuieli cu angajarea unui avocat (apărător ori reprezentant), deplasări, efectuarea unor expertize

500

D R E P T PROCESUAL PENAL

pe care le solicită sau de care înţeleg să se folosească în proces etc, în legătură cu toate efectuând o serie de cheltuieli18. Cheltuielile efectuate în cursul procesului penal poartă denumirea de cheltuieli judiciare. în literatura de specialitate4^ s-a subliniat că cheltuielile judiciare nu se pot confunda cu despăgubirile civile, acestea din urmă putându-se acorda numai în măsura în care infracţiunea a produs pagube materiale. Cu atât mai mult că cheltuielile judiciare există în orice proces penal, în timp ce despăgubirile civile pot fi acordate numai dacă în procesul penal a fost înaintată o acţiune civilă. Cheltuielile judiciare necesită a fi deosebite de cheltuielile legate de administrarea justiţiei în care se includ sumele alocate pentru retribuirea muncii colaboratorilor organelor de urmărire penală, a procurorilor, judecătorilor, a personalului auxiliar, pentru întreţinerea localurilor unde funcţionează aceste organe, a locurilor de deţinere şi întreţinere a bănuiţilor, învinuiţilor şi inculpaţilor deţinuţi preventiv. Potrivit alin. (2) al art. 227 din CPP, în cheltuielile judiciare intră: sumele plătite sau care urmează a fi plătite martorilor, părţii vătămate, reprezentanţilor lor, experţilor, specialiştilor, interpreţilor, traducătorilor şi asistenţilor procedurali; sumele cheltuite pentru păstrarea, transportarea şi cercetarea corpurilor delicte; care urmează a fi plătite pentru acordarea din oficiu a asistenţei juridice; cheltuite pentru restituirea contravalorii obiectelor deteriorate sau nimicite în procesul de efectuare a expertizei sau de reconstituire a faptei; cheltuielile în legătură cu efectuarea acţiunilor procesuale în cauza penală. Cheltuielile judiciare pot fi împărţite în două categorii: cheltuielile avansate de stat şi cheltuielile făcute de părţi sau de alţi subiecţi procesuali5". Cheltuielile avansate de stat, denumite şi cheltuieli de procedură, sunt cele care au fost necesare pentru efectuarea actelor dispuse de organele oficiale, de exemplu: cheltuielile determinate de înmânarea citaţiilor, păstrarea corpurilor delicte etc. Cheltuielile făcute de părţi, denumite şi cheltuieli de judecată, sunt considerate acelea care au fost suportate de părţile în proces sau impuse lor în exercitarea drepturilor sau facultăţilor procesuale, de exemplu: angajarea unui avocat, cheltuieli de deplasare în perioada procesului, scoaterea copiilor etc.

Partea generală

50i

Cheltuielile făcute de alţi subiecţi procesuali sunt cele suportate de aceşti subiecţi în calitatea lor procesuală, de exemplu, cheltuieli de întreţinere şi deplasare a martorilor, experţilor, interpreţilor. Dat fiind caracterul complex al obligaţiei suportării cheltuielilor judiciare în procesul penal, se cere abordare a temeiurilor legale în virtutea cărora survin acestea. în procesul civil, bunăoară, teoria culpei procesuale oferă răspuns la majoritatea aspectelor ridicate. în toate cazurile de condamnare, precum şi în alte situaţii arătate în art. 229 din CPP, obligaţia inculpatului de a suporta cheltuielile judiciare nu decurge dintr-o culpă procesuală, ci este o "consecinţă directă a încălcării legii penale prin săvârşirea infracţiunii"51. Prin urmare, nu calitatea procesuală de bănuit, învinuit, inculpat se pune la baza obligaţiei de a suporta cheltuielile judiciare, ci fapta prejudiciabilă, care, pe lângă răspunderea penală şi civilă, atrage şi obligaţia restituirii sumelor legate de desfăşurarea urmăririi penale şi judecării cauzei. Cu toate acestea, găsim cazuri şi în procesul penal când se poate pune problema culpei procesuale ca temei de suportare a cheltuielilor judiciare. Neîndoielnic, se susţine52 că pentru cheltuielile făcute de organele de urmărire penală şi instanţa de judecată în baza plângerii neîntemeiate sau pentru stabilirea caracterului nefondat al cererilor de despăgubiri civile trebuie să răspundă în baza unei culpe procesuale partea vătămată sau partea civilă. în aceeaşi formulă s-ar proceda şi faţă de învinuit şi inculpat în ce priveşte suportarea cheltuielilor de judecată legate de exercitarea acţiunii civile în procesul penal. Astfel, dacă ar fi fost reparată de bună voie dauna morală sau materială cauzată prin infracţiune, nu ar mai fi fost posibilă înaintarea acţiunii civile şi, în consecinţă, cheltuielile făcute se datorează culpei procesuale a inculpatului, în virtutea aceluiaşi temei şi partea civilmente responsabilă poate fi obligată să suporte cheltuielile judiciare. în doctrină51 au fost relevate o serie de trăsături definitorii ale cheltuielilor judiciare care le individualizează între instituţiile procesului penal. într-o prezentare succintă acestea sunt: a) atribuirea cheltuielilor judiciare este o măsură cu caracter real şi procesual, în sensul că instanţa obligă prin sentinţă la cheltuieli judiciare sub sancţiunea constrângerii reale; b) acestea au

Grigore Teodorii, Culpa procesuală şi cheltuielile judiciare în procesul penal, în Justiţia Nouă, nr. 12/1963, p. 22. I.on Neagu, Tratat de drept procesual penal. Partea generală, op. cit.,p. 477. Vintilkă Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice..., op. cit., p. 392.

51

Grigore Teodorii, Culpa procesuală şi cheltuielile judiciare în procesul penal, în justiţia Nouă, nr. 12/1963, p. 24; Apud: Nicolae Volonciu, Drept procesual penal, op. cit., p. 232.

52

Nicolae Volonciu, Drept procesual penal, op. cit., p. 232-233. A. Vasiliu, Teoria generală a actelor de procedură penală, Bucureşti, ALL BECK,

s>

2003, p. 312.

_________________________________________

DREPT PROCESUAL PENAL

în vedere întregul proces penal; c) apariţia obligaţiilor cu privire la suportarea cheltuielilor judiciare este subsecventă modului de soluţionare a procesului (condamnare, achitare, admiterea sau respingerea acţiunii civile).

§2. Compensarea şi plata cheltuielilor judiciare A compensa, potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, înseamnă a înlocui ceva consumat sau cheltuit prin altceva (egal în valoare)5-1. Legiuitorul a prevăzut în alin. (1) al art. 228 din CPP exhaustiv categoriile persoanelor55 participante la procesul penal, care beneficiază de compensarea cheltuielilor avansate de stat. Astfel, martorilor, părţii vătămate, părţii civile, apărătorului din oficiu, asistenţilor procedurali, interpreţilor, traducătorilor, experţilor, specialiştilor, reprezentanţilor legali ai părţii civile şi ai părţii vătămate li se cuvine compensarea: 1) Cheltuielilor făcute în legătură cu prezentarea la citarea organului de urmărire penală şi în instanţă, categorie care cuprinde deplasarea persoanelor tur-retur la locul de trai permanent ori provizoriu conform biletelor de călătorie (transportul aerian, feroviar, pe apă, transportul în comun, cu excepţia taximetrelor), incluzând plăţile de asigurare privind asigurarea de stat a pasagerului transportat, achitarea serviciului prestat la vânzarea în prealabil a biletelor de călătorie, inclusiv cheltuielile fără prezentarea documentelor confirmate pentru folosirea lenjeriei de pat în trenuri, în cazul neprezentării documentelor de călătorie, achitarea pentru transport pe teritoriul Republicii Moldova se efectuează conform tarifului minim. Persoanelor enumerate li se vor achita cheltuielile pentru călătoria în transportul de uz comun (cu excepţia taxiurilor) până/ de la staţia, aerogara, cheiul, amplasate în afara localităţii unde au fost citate.

503

Partea generală

2) Cheltuielilor de cazare (cu excepţia camerelor "lux"), inclusiv achita rea serviciilor obligatorii, prestate de către hoteluri, conform cerinţe lor privind utilitatea camerelor din hoteluri, precum şi plata pentru rezervarea locurilor în hoteluri în mărime de 50% din preţul de com pensare a locului pentru 24 ore, conform documentelor anexate la de contul de avans care adeveresc cheltuielile suportate. în cazul în care nu sunt prezentate documentele care ar confirma

cheltuielile

efectuate

la

închirierea

locuinţei

persoanelor li se compensează cheltuielile în mărime de 5 lei. 3) Persoanele citate pentru toată perioada de participare în procesul penal primesc pentru fiecare oră ce le-a fost sustrasă ocupaţiei lor obişnuite o recompensă în mărime de 1,8% pe zi. Pentru calcularea recompensei cuvenite, organul care a înfăptuit citarea determină timpul folosit cu complinirea până la o jumătate de oră. 4) Dacă în cadrul acţiunii procesuale la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei au fost deteriorate obiecte în urma utilizării lor se vor compensa cheltuielile de reparare şi restabilire confirmate prin documente. Organelor, întreprinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor li se impune obligaţia de a păstra salariul mediu pentru toată perioada de participare a persoanei în procesul penal. Apreciem că aceste prevederi sunt adresate organelor, întreprinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor de stat (alin. (2) al art. 228 din CPP). Această prevedere instituie o obligaţie de interes general, prin care se asigură buna desfăşurare a procesului penal, prin care sunt soluţionate chestiuni de interes public56. Experţilor li se plăteşte pentru efectuarea expertizei o recompensă în mărime de la 2,9% până la 4,1% din salariul minim pe oră, de asemenea, li se recuperează costul materialelor care le aparţin şi care au fost utilizate pentru

executarea însărcinărilor respective. 5i 55

DEX, ediţia a Ii-a, Univers enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 202. Persoanelor arătate în alineatul 1 li se compensează cheltuielile suportate în legătură cu înfăţişarea la organul de urmărire penală, procuror sau în instanţa de judecată pentru deplasare, cazare, li se plătesc diurne, precum şi recompensa pentru sustragerea de la ocupaţiile lor obişnuite, în modul stabilit de Instrucţiunea cu privire la restituirea cheltuielilor suportate de martori, părţile vătămate şi de reprezentanţii legitimi ai acestora, de experţi, specialişti, pedagogi, traducători şi martori asistenţi în legătură cu citarea lor în organele de cercetare penală, anchetă preliminară, în instanţele de judecată sau în alte instituţii, aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 653 din 5 octombrie 1992 cu modificările şi completările introduse prin Hotărârile Guvernului nr. 522 din 17 august 1993

şi nr. 507 din 12 septembrie 1996 (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr 10/307 din 30.10.1992) şi Regulamentul cu privire la modul de delegare a salariaţilor de la întreprinderile, instituţiile şi organizaţiile Republicii Moldova aprobat prin Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 805 din 7 noiembrie 1994 cu modificările şi completările introduse prin Hotărârile Guvernului nr. 251 din 6 mai 1996 şi nr. 676 din 4 decembrie 1996 (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 16/133 din 08.12.1994). A. Vasiliu, op. cit., p. 303.

504

DREPT PROCESUAL PENAL

Traducătorilor li se plăteşte pentru traducerea în scris de la l%2% până la 1,8 % din salariul minim pentru fiecare 1000 semne tipărite (sau scrise de mână). Interpreţilor pentru traducerea orală li se plăteşte de la 1,8% până la 2,4% din salariul minim pe oră. Specialiştilor şi pedagogilor li se plăteşte pentru îndeplinirea obligaţiilor o recompensă în mărime de la 1,8% până la 2,4% din salariul minim pentru fiecare oră. Expertul, specialistul, interpretul, traducătorul au dreptul la recompensă pentru executarea obligaţiilor, afară de cazurile când le-au executat în cadrul unei însărcinări de serviciu. Mărimea şi modul de remunerare a avocaţilor pentru acordarea asistenţei juridice din oficiu la solicitarea organelor de urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti sunt reglementate prin Regulamentul din 31.03.200357. Mărimea remunerării se calculează în unităţi convenţionale (o unitate constituind echivalentul a 20 lei) şi se stabileşte după cum urmează: a)4 unităţi convenţionale pentru participare în fiecare proces judiciar sau în fiecare procedură de anchetă, dar nu mai mult de 80 lei pe zi; b)3 unităţi convenţionale pentru fiecare acţiune întreprinsă: luarea de cunoştinţă cu materialele dosarului în faza pregătirilor către şedinţa de judecată, alcătuirea acţiunii sau referinţei la acţiune, pentru studierea procesului-verbal al şedinţei de judecată după terminarea acesteia; c)în funcţie de volumul şi gravitatea cauzei - până la 5 unităţi convenţionale pentru întocmirea cererii de apel şi de recurs de către avocatul care a participat la examinarea cauzei penale în prima instanţă, până la 10 unităţi convenţionale avocatului care nu a participat la examinarea cauzei penale, astfel, cuantumul minim al remunerării nu poate fi mai mic de 5 unităţi convenţionale; d)pentru susţinerea apărării sau reprezentarea a două sau mai multe persoane în aceeaşi cauză se încasează o plată suplimentară de 50% din onorariul stabilit la lit. a). în cazurile când persoana refuză serviciile avocatului numit la prima procedură de anchetă ori prima şedinţă de judecată, avocatului i se achită o sumă de 1,5 unităţi convenţionale,

Regulamentul cu privire la mărimea şi modul de remunerare a avocaţilor pentru acordarea asistenţei juridice din oficiu la solicitarea organelor de urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti din 31.03.2003, aprobat de Ministerul Justiţiei al Republicii Moldova şi coordonat cu Ministerul Finanţelor al Republicii

Partea generală

505

Moldova şi Consiliul Baroului de Avocaţi din Moldova {Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 97-98/137).

restul lucrului efectuat anterior se achită potrivit prevederilor prezentului Regulament, în cazul în care acordarea asistenţei juridice este legată de deplasarea avocatului în altă localitate, acestuia i se compensează şi cheltuielile de deplasare în conformitate cu normele prevăzute de legislaţia în vigoare pentru detaşarea angajaţilor întreprinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor. Cheltuielile suportate de persoanele menţionate în alin. (1) al art. 228 din CPP vor fi recuperate la cererea acestora în baza unei hotărâri a organului de urmărire penală sau a instanţei în mărimea stabilită de legislaţia în vigoare. în vederea suportării cheltuielilor judiciare legiuitorul a prevăzut în alin. (1) al art. 229 din CPP obligaţia condamnatului sau trecerea lor în contul statului. în situaţia în care inculpatul este condamnat el va suporta toate cheltuielile judiciare. Achitarea cheltuielilor judiciare poate fi suportată şi de condamnatul care a fost eliberat de pedeapsă sau căruia i-a fost aplicată pedeapsă, precum şi de persoana în privinţa căreia urmărirea penală a fost încetată pe temeiuri de nereabilitare. Indiferent de soluţia pronunţată în cauză, sumele plătite interpreţilor, traducătorilor, precum şi apărătorilor în cazul asigurării inculpatului cu avocat din oficiu, atunci când aceasta o cer interesele justiţiei şi condamnatul nu dispune de mijloacele necesare, nu se pot pune în sarcina condamnatului.

Instanţa poate elibera de plata cheltuielilor judiciare, total sau parţial, condamnatul sau persoana care trebuie să suporte cheltuielile judiciare în caz de insolvabilitate a acestora sau dacă plata cheltuielilor judiciare poate influenţa substanţial asupra situaţiei materiale a persoanelor care se află la întreţinerea lor. Dacă sunt mai mulţi inculpaţi într-o cauză, instanţa, în conformitate cu prevederile alin. (4) al art. 229 din CPP, va hotărî partea din cheltuielile judiciare datorate de fiecare, ţinând seama de vinovăţia, gradul de răspundere şi situaţia materială a fiecăruia. în situaţia în care procesul penal încetează în urma împăcării părţilor, cheltuielile judiciare se vor suporta de către inculpat şi partea vătămată sau de către unul dintre ei. în această ipoteză suportarea cheltuielilor judiciare are temeiuri diferite. Inculpatul va suporta cheltuieli judiciare din cauza culpei sale infracţionale, pe când partea vătămată va suporta cheltuieli în temeiul culpei sale procesuale. în caz de deces al condamnatului până la intrarea în vigoare a sentinţei, cheltuielile judiciare nu pot fi puse în sarcina succesorilor lui. în cazul condamnaţilor minori, pot fi obligaţi la achitarea cheltuielilor judiciare părinţii sau tutorii minorului condamnat dacă se constată neajunsuri serioase la îndeplinirea obligaţiilor lor faţă de minor.

PARTEA SPECIALĂ

Capitolul X URMĂRIREA PENALĂ Secţiunea I. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND URMĂRIREA PENALĂ §1. Necesitatea, obiectul şi scopul urmăririi penale Activitatea de descoperire a infracţiunilor, de identificare şi prindere a infractorilor, de stabilire prin probe a vinovăţiei acestora, ca activitate prealabilă judecăţii, este necesară pentru combaterea promptă şi fermă a infracţiunilor, precum şi pentru prevenirea lor, scopul imediat şi de perspectivă a procesului penal. Judecata în şedinţă publică, în prezenţa părţilor, cu dezbateri orale şi contradictorii, implică cunoaşterea faptelor şi a persoanelor supuse judecăţii; or, de cele mai multe ori, în momentul descoperirii unei infracţiuni se cunosc prea puţine date despre împrejurările în care a fost săvârşită o faptă şi despre persoana făptuitorului, iar completul de judecată, în şedinţă, nu are condiţiile necesare pentru a le elucida. Numai printr-o activitate susţinută de investigaţii, de strângere şi confirmare a probelor, de verificare a versiunilor posibile privind cele săvârşite şi persoana făptuitorului se poate dezlega ceea ce la început era necunoscut, se pot înfrânge pas cu pas încercările infractorului de a se sustrage de la răspundere1. Potrivit art. 252 din CPP, urmărirea penală are ca obiect colectarea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunii, la identificarea făptuitorului, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se transmită cauza penală în judecată în condiţiile legii şi pentru a se stabili răspunderea acestuia. Activitatea de colectare a probelor necesare cuprinde operaţiile de descoperire, fixare, verificare şi apreciere a probelor prin procedeele probatorii prevăzute de partea generală, titlul IV, capitolul III al CPP, precum şi prin măsurile operative de investigaţii prevăzute de art. 6 al Legii privind activitatea operativă de investigaţii din 1994 (cu modificările şi completările ulterioare)2.

Boris Lichii, Urmărirea penală. Chişinău, 2000, p. 13. Legea a fost republicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 11-13 din 31.01.2003 cu modificările din 30,04.04.

510

_____________________________________DREPT PROCESUAL PENAL

Existenţa infracţiunii presupune, în primul rând, existenţa materială a unei fapte şi în al doilea, dacă acea faptă este prevăzută de legea penală şi constituie o tentativă pedepsibilă sau o faptă consumată1. Identificarea făptuitorului prevede că probele colectate trebuie să ajute la depistarea celor care au săvârşit fapta penală (autori, organizatori, instigatori sau complici) şi la atragerea lor în calitate de învinuiţi conform art. 280-282 din CPP. în obiectul urmăririi penale, pe lângă cele menţionate expres, se înscrie şi stabilirea altor împrejurări ale cauzei penale pentru aflarea adevărului, potrivit alin. (3) al art. 19; art. 254 din CPP. Urmărirea penală este activitatea obligatorie de pregătire prejudiciară a materialelor cauzei penale, deci scopul acesteia este trimiterea cauzei în judecată pentru tragerea la răspundere penală a făptuitorului sau, după caz, pentru aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter medical.

§2. Limitele şi forma urmăririi penale în structura procesului penal, urmărirea penală este bine determinată, atât în timp, cât şi sub aspectul activităţilor şi soluţiilor ce pot fi desfăşurate de către organele de urmărire penală, de către procuror şi de judecătorul de instrucţie. în timp, urmărirea penală îşi are limitele fixate între momentul începerii şi momentul emiterii soluţiei de către procuror. Momentul începerii urmăririi penale este marcat prin rezoluţie (în cazul sesizării externe) sau proces-verbal (în cazul sesizării din oficiu). Prin începerea urmăririi penale se creează cadrul legal în care organele de urmărire penală pot desfăşura toate activităţile ce se înscriu în obiectul urmăririi penale. Momentul final al urmăririi penale este marcat prin soluţia dată de procuror, care poate fi trimiterea în judecată sau scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale ori clasarea4. Potrivit art. 291 din CPP, în cazul în care procurorul constată că din materialele cauzei rezultă că fapta există, că a fost constatat făptuitorul şi acesta poartă răspundere penală, îl pune sub învinuire şi întocmeşte rechizitoriul prin care dispune trimiterea cauzei în judecată.

Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Ilies-cu, Rodica Stănoiu, Explicaţii teoretice ale codului de procedură penală român. Partea specială, voi. VI, Bucureşti, Editura

Partea specială

511

Academiei Române, ALL BECK, 2003, p. 26. Ion Neagu, Drept procesual penal. Partea specială, voi. I, Bucureşti, Oscar Prinţ, 1994, p. 30.

în cazul când se constată că fapta nu a fost săvârşită de bănuit sau de învinuit sau în cazul constatării altor temeiuri de reabilitare, procurorul dispune prin ordonanţă scoaterea persoanei de sub urmărire penală (art. 284 din CPP). în cazul constatării unor temeiuri de nereabilitare prevăzute de art. 275, 285 din CPP se dispune prin ordonanţă încetarea urmăririi penale, dacă există bănuit sau învinuit în cauză. Urmărirea penală poate fi, în momentul ei final, şi clasată printr-o ordonanţă în cazurile prevăzute de art. 286 din CPP, dacă nu există bănuit sau învinuit în cauză. Sub aspectul activităţilor ce se pot desfăşura în cadrul urmăririi penale, limitele sunt fixate prin însăşi competenţa funcţională şi materială a organelor de urmărire penală. în acest sens legea prevede ce acte procesuale şi procedurale dau conţinut celor două forme de competenţă în această fază a procesului penal5. în raport cu faptele penale şi cu persoanele care le-au săvârşit urmărirea penală se efectuează în privinţa infracţiunii (infracţiunilor) depistate şi a tuturor făptuitorilor în acelaşi timp într-o cauză unică, dacă se constată una din împrejurările prevăzute de alin. (3) al art. 42 din CPP ce denotă conexitate, fie în cadrul mai multor cauze, dacă în timpul urmăririi penale sunt stabilite noi infracţiuni săvârşite de alte persoane6. Astfel, după începerea urmăririi penale pentru o singură faptă penală are loc extinderea procesului penal privind efectuarea

urmăririi penale faţă de alte fapte (episoade) sau alte infracţiuni săvârşite de bănuit, învinuit sau alte infracţiuni săvârşite de alte persoane7. Noul Cod de procedură penală reglementează desfăşurarea urmăririi penale printr-o formă procesuală generală unică în toate cauzele penale privind orice infracţiune, aplicată şi în cazul unor infracţiuni flagrante în condiţiile art. 513, 514 din CPP, care se efectuează în termen redus.

5 6

7

Ibidem, p. 31. Potrivit pct. 17 al Instrucţiunii nr. 124/310/46/1720/101 din 26.08.2003 privind evidenţa unică a infracţiunilor, a cauzelor penale şi a persoanelor care au săvârşit infracţiuni, mo dul de completare şi prezentare a actelor de evidenţă primară (nepublicată), organele de urmărire penală au obligaţia să dispună începerea urmăririi penale şi efectuarea acţiunilor de conexare a proceselor penale intentate suplimentar la dosarul penal iniţial început în cazul constatării unei circumstanţe prevăzute la alin. (3) al art. 42 din CPP sau să dispună începerea urmăririi penale cu disjungere a materialelor cauzei în cazul stabilirii unor noi infracţiuni săvârşite de alte persoane decât cel bănuit sau învinuit în cauza iniţială. Igor Dolea, Dumitru Roman, Pornirea şi extinderea procesului penal, Chişinău, USM, 2000, p. 16-18.

512

DREPT PROCESUAL PENAL

Astfel, sub aspect procesual, în etapa actuală urmărirea penală se efectuează printr-o formă unică8, spre deosebire de reglementările precedente, care prevedeau desfăşurarea urmării penale prin patru forme: 1) anchetă preliminară; 2) urmărirea penală mixtă (desfăşurată iniţial prin cercetare penală cu transmiterea materialelor în mod obligatoriu pentru efectuarea anchetei preliminare); 3) cercetarea penală în cazul infracţiunilor pentru care ancheta preliminară nu era obligatorie; 4) formă protocolară de pregătire prejudiciară a materialelor (în cazul unor infracţiuni flagrante).

§3. Trăsăturile caracteristice ale fazei de urmărire penală în cadrul urmăririi penale sunt aplicabile toate regulile de bază ale procesului penal. Particularităţile activităţii de urmărire penală pot influenţa, desigur, modul specific în care unele reguli de bază se realizează în această fază. în afara regulilor fundamentale ale procesului, urmărirea penală se desfăşoară pe baza anumitor principii proprii, determinate de necesitatea realizării obiectivelor sale şi care se manifestă ca trăsături caracteristice ale fazei respective9. Având în vedere dispoziţiile generale şi speciale ale noului Cod de procedură penală al Republicii Moldova din 2003, evidenţiem cele mai esenţiale trăsături caracteristice care, în opinia noastră, subliniază specificul urmăririi penale: 1) divizarea atribuţiilor procesuale la efectuarea urmăririi penale între procuror şi ofiţerul de urmărire penală; 2) îmbinarea regulii independenţei procurorului şi ofiţerului de urmărire penală cu regulile subordonării ierarhice; 3) caracterul semicontradictoriu al activităţilor în faza urmăririi penale; 4) lipsa de publicitate a urmăririi penale; 5) caracterul preponderent al formei scrise. 1) Divizarea atribuţiilor procesuale la efectuarea urmăririi penale între procuror şi ofiţerul de urmărire penală. Principiul divizării atribuţiilor procesuale în faza de urmărire penală între mai mulţi subiecţi a fost cunoscut şi în reglementările precedente10, dar, potri-

Reglementarea în titlul III al CPP (art. 474-523) "Proceduri speciale" a unor derogări de la procedura generală privind urmărirea penală nu este temei de a considera efectuarea urmăririi penale în multiple forme. Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, Bucureşti, Paideia, voi. II, 1996, p. 11. Legislaţia procesuală penală sovietică a prevăzut divizarea atribuţiilor în faza urmăririi penale între: 1) organele de cercetare penală (care efectuau primele cercetări); 2) anchetatorul penal (care efectua atât acte probatorii, precum şi

Partea specială

513

adoptarea hotărârilor procesuale); 3) procuror (care supraveghea efectuarea cercetării penale şi a anchetei preliminare).

vit art. 52 din CPP, care prevede atribuţiile procurorului la efectuarea urmăririi penale şi art. 57 din CPP, care stabileşte atribuţiile ofiţerului de urmărire penală, constatăm că potrivit noilor reglementări competenţa funcţională este divizată între doi subiecţi oficiali responsabili de această fază. Astfel, procurorul exercitând funcţia de conducere a urmăririi penale, are puterea de a confirma sau a adopta hotărârile procesuale specifice acestei faze, pe când ofiţerului de urmărire penală îi revine rolul strângerii probelor necesare în vederea descoperirii infracţiunii şi identificării făptuitorului. Prin urmare, este specifică separarea competenţelor funcţionale şi conlucrarea între mai multe organe, spre deosebire de faza judecării sau de cea a punerii în executare a hotărârilor penale. 2) îmbinarea regulii independenţei procurorului şi ofiţerului de urmărire penală cu regulile subordonării ierarhice. Potrivit alin. (3) al art. 51 din CPP, la exercitarea atribu ţiilor sale în procesul penal, procurorul este independent şi se supune numai legii. El, de asemenea, execută indicaţiile scrise ale procurorului ierarhic superior. Potrivit alin. (3) al art. 253 din CPP, ofiţerii de urmărire penală sunt independenţi, se supun legii şi indicaţiilor scrise ale conducătorului organului de urmărire penală şi ale procurorului. Independenţa procurorului şi ofiţerului de urmărire penală presupune posibilitatea exercitării tuturor atribuţiilor prevăzute de lege după propria convingere, cu excepţia cazurilor când conform legii se

cere acordul procurorului ierarhic superior (de exemplu, în cazul reluării urmăririi penale, art. 287 din CPP; suspendării condiţionate a urmăririi penale, art. 511 din CPP; încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, alin. (4) al art. 505 din CPP). 3) Caracterul semicontradictoriu al activităţilor în faza urmăririi penale. Tradiţional, în literatura de specialitate" s-a menţionat caracterul necontradictoriu al urmăririi penale, pornind de la faptul că organul de urmărire penală administrează probe fără a le supune discuţiei părţilor existente în cauză. în dreptul procesual penal moldovenesc, o dată cu introducerea instituţiei controlului judecătoresc în faza urmăririi penale12, această fază a căpătat un caracter semicontradictoriu. Astfel, activitatea de administrare a probelor până la terminarea urmăririi penale este lipsită de contradictorialitate, însă sub aspectul aplicării măsurilor procesuale de constrângere, atacării acţiuni-

11 12

Nicolae Volonciu, op. cit., voi. II, p. 14-15; Ion Neagu, op. cit., p. 34. Aspecte de control judiciar în faza urmăririi penale au fost introduse în 1994 prin adop tarea Constituţiei, art. 25 privind verificarea mandatului de arestare emis de procuror, care s-a extins şi asupra hotărârii de refuz de a porni procesul penal în 1997.

514

DREPT PROCESUAL PENAL

lor şi hotărârilor ofiţerului de urmărire penală şi procurorului, prevăzute de art. 298, 313 din CPP, examinarea de către judecătorul de instrucţie se face cu participarea părţilor interesate în condiţii de contradictorialitate. 4) Lipsa de publicitate a urmăririi penale. Confidenţialitatea urmăririi este regula prevăzută de art. 212 din CPP, care se aplică pentru a exclude zădărnicirea aflării adevărului din partea învinuitului şi a altor persoane până când nu sunt administrate suficiente probe pentru trimiterea cauzei în judecată. 5) Caracterul preponderent al formei scrise. Această trăsătură este conferită urmăririi penale, pe de o parte, de faptul că au relevanţă juridică în faţa instanţei numai actele cuprinse în dosar sub formă scrisă13, iar pe de altă parte, pe parcursul urmăririi penale părţile pot acţiona, de regulă, în scris, prin cereri şi demersuri.

§4. Dispoziţii generale privind urmărirea penală Pe lângă dispoziţiile privind obiectul şi scopul urmăririi penale, actualul Cod de procedură penală (art. 253-261) prevede şi alte dispoziţii generale aplicabile la efectuarea urmăririi. 1. Organele de urmărire penală. Potrivit alin. (1) al art. 253 din CPP, urmărirea penală se efectuează de către procuror şi de către organele constituite conform legii în cadrul: 1)Ministerului Afacerilor Interne; 2)Serviciului de Informaţii şi Securitate; 3)Departamentului Vamal; 4)Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei. Din dispoziţiile legii menţionate rezultă noţiunea în sens larg de organ de urmărire penală, unde se include şi procurorul. în principal procurorul (procuratura) în sistemul organelor de urmărire penală este organul care conduce întreaga activitate efectuată de organele de urmărire penală propriu-zise. în cazurile prevăzute de art. 270 din CPP, procurorul (procuratura) exercită nemijlocit urmărirea penală în sens restrâns. Prin urmare, potrivit dispoziţiilor Constituţiei (art. 124), ale Legii cu privire la Procuratură (pct. b) al art. 4) şi ale Codului de procedură penală (art. 52, 253, 270), procurorul (procuratura) este un organ de urmărire penală cu atribuţii de conducere

P a r t e a s p e c i a l ă ___________________________________________________________515

sau, după caz, de exercitare nemijlocită a urmăririi penale. 13

Ion Neagu, op. cit., p. 35.

în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, al Serviciului de Informaţii şi Securitate, al Departamentului Vamal şi al Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei sunt formate subdiviziuni (departamente, direcţii, secţii) pentru efectuarea urmăririi penale. Subdiviziunile de urmărire penală din cadrul acestor organe sunt conduse de ofiţeri de urmărire penală cu atribuţii prevăzute de art. 56 din CPP, aceste subdiviziuni reprezentând organele de urmărire penală în sens îngust. Alte organe decât cele menţionate la art. 253 din CPP nu sunt în drept să efectueze urmărirea penală. 2. Rolul activ al organului de urmărire penală. Conform alin. (1) al art. 254 din CPP, organul de urmărire penală este obligat să ia toate măsurile prevăzute de lege pentru cercetarea sub toate aspectele, completă şi obiectivă, a circumstanţelor cauzei pentru stabilirea adevărului. Organul de urmărire penală este obligat să adune probe atât în defavoarea, cât şi în favoarea bănuitului, învinuitului, această obligaţie menţinându-se chiar dacă bănuitul sau învinuitul îşi recunoaşte fapta (alin. (2) al art. 253 din CPP). Astfel, organul de urmărire penală trebuie să aibă un rol activ în procesul probatoriului stabilind toate circumstanţele prevăzute de art. 96 din CPP, la examinarea plângerilor şi denunţurilor referitoare la infracţiuni conform art. 265 din CPP, la explicarea drepturilor şi obligaţiilor participanţilor la urmărirea penală

conform art. 277 din CPP, la examinarea cererilor şi demersurilor participanţilor la proces şi ale altor persoane interesate conform art. 278 din CPP, la asigurarea securităţii participanţilor la proces şi a altor persoane conform art. 215 din CPP. 3. Ordonanţele şi rezoluţiile organului de urmărire penală. în desfăşurarea urmăririi penale, organul de urmărire penală, prin ordonanţă sau prin rezoluţie, dispune asupra acţiunilor sau măsurilor procesuale în condiţiile Codului de procedură penală. Potrivit alin. (2) al art. 255 sin CPP, ordonanţa trebuie să fie motivată şi să cuprindă: data şi locul întocmirii, numele, prenumele şi calitatea persoanei care o întocmeşte, cauza la care se referă, obiectul acţiunii sau măsurii procesuale, temeiul legal al acesteia şi semnătura celui care a întocmit-o. Ordonanţa nesemnată de persoana care a întocmit-o nu are putere juridică şi se consideră nulă. Dacă organul de urmărire penală consideră că este cazul să fie luate anumite măsuri, face propuneri motivate în ordonanţă. Organul de urmărire penală dispune prin ordonanţă efectuarea diferitelor acţiuni procesuale (de exemplu, recunoaşterea ca parte vătămată alin. (2) al art. 59 din CPP; cercetarea la faţa locului la domiciliu, alin. (2) al art. 118 din CPP; anexarea documentelor la dosar, alin. (2) al art. 157 din CPP; nimicirea corpurilor delicte, alin. (2) al art. 159 din CPP), precum şi aplicarea diferitelor

516

DREPT PROCESUAL PENAL

măsuri procesuale (de exemplu, aducerea silită, alin. (3) al art. 199 din CPP; scoaterea bunurilor de sub sechestru, alin. (2) al art. 210 din CPP; măsurile de protecţie, alin. (2) al art. 215 din CPP). Organul de urmărire penală, în efectuarea atribuţiilor sale, poate adopta ordonanţe şi în alte cazuri în care legea nu prevede expres ce act procedural urmează a fi întocmit (de exemplu, la dispunerea constatărilor tehnico-ştiinţifice sau medico-legale, art. 140 din CPP; la efectuarea unei acţiuni de urmărire penală prin delegaţie, alin. (1) al art. 258 din CPP). Procurorul dispune prin ordonanţă exercitarea atribuţiilor prevăzute de lege. în cazurile prevăzute de Codul de procedură penală, organul de urmărire penală dispune efectuarea acţiunilor procesuale prin rezoluţie motivată (de exemplu, începerea urmăririi penale conform alin. (1) al art. 274 din CPP). Potrivit alin. (4) al art. 255 din CPP, dacă legea prevede că o acţiune sau o măsură procesuală trebuie să fie încuviinţată, autorizată sau confirmată de procuror ori, după caz, de judecătorul de instrucţie, un exemplar al ordonanţei sau al actului procedural rămâne la procuror ori la judecătorul de instrucţie. 4. Efectuarea urmăririi penale de către mai mulţi ofiţeri de urmărire penală. Potrivit alin. (1) al art. 256 din CPP, în cazul unor cauze complicate sau de mari proporţii, conducătorul organului de urmărire penală, cu încuviinţarea procurorului, dispune efectuarea urmăririi penale de către mai mulţi ofiţeri de urmărire penală. Efectuarea urmăririi penale de către mai mulţi ofiţeri de urmărire penală (de un grup de ofiţeri) contribuie la descoperirea rapidă, deplină şi eficientă a tuturor circumstanţelor unei cauze cu multe versiuni privind infracţiuni săvârşite de grupuri, organizaţii (asociaţii) criminale, cu multe episoade şi în diferite locuri, cu multe persoane. Procurorul poate dispune efectuarea urmăririi penale în unele cazuri complicate sau de mari proporţii mai multor ofiţeri din diferite organe de urmărire penală, potrivit alin. (2) al art. 256 din CPP. Dispoziţia cu privire la efectuarea urmăririi penale de către mai mulţi ofiţeri de urmărire penală se face prin ordonanţă, în care se indică ofiţerul care va conduce acţiunile celorlalţi ofiţeri. Această ordonanţă se aduce la cunoştinţa bănuitului, învinuitului, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile şi reprezentanţilor lor, explicându-li-se dreptul de a face recuzare oricărui dintre ofiţeri. Ofiţerul de urmărire penală numit conducător al grupului de

Partea specială

517

urmărire penală dirijează activitatea celorlalţi ofiţeri de urmărire penală, le dă indicaţii orale privind efectuarea anumitor procedee probatorii, stabileşte versiunile ce urmează a fi verificate pentru descoperirea rapidă, completă şi obiectivă a

circumstanţelor cauzei. Conducătorul grupului de urmărire penală face propunerile necesare în cazurile prevăzute de lege (de exemplu, privind punerea sub învinuire, scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale, clasarea cauzei penale şi terminarea urmăririi penale) în numele lui personal pentru toate infracţiunile cercetate în cauza dată. Demersurile privind autorizarea unor măsuri procesuale de constrângere sau a unor procedee probatorii pot fi făcute atât de conducătorul grupului de urmărire penală, cât şi de către orice ofiţer de urmărire penală din acest grup. în unele cauze penale cu multiple infracţiuni, unde unele episoade sunt de competenţa exclusivă a procurorului, conform art. 270 din CPP, de către procurorul ierarhic superior se poate dispune efectuarea urmăririi de către un grup mixt de procurori şi ofiţeri de urmărire penală. în cazul dat unul din procurori va fi numit conducător al grupului de urmărire penală. 5. Locul efectuării urmăririi penale. Potrivit alin. (1) al art. 257 din CPP, urm ărirea penală se efectuează în sectorul unde a fost săvârşită infracţiunea sau, la decizia procurorului, în sectorul14 unde a fost descoperită infracţiunea ori unde se află bănuitul, învinuitul sau majoritatea martorilor. Astfel, competenţa teritorială a organului de urmărire penală este determinată de o serie de criterii, care se iau în consideraţie în ordinea succesivă menţionată în lege. întâietate are criteriul

"locul săvârşirii infracţiunii", pornind de la faptul că desfăşurarea urmăririi penale în acest sector este eficientă şi necesară pentru descoperirea infracţiunii. Locul săvârşirii faptei infracţionale se determină aplicându-se dispoziţiile art. 12 din Codul penal ce prevede că "se consideră locul unde a acţionat ori în cazul inacţiunii trebuie să acţioneze, fie locul unde a survenit ori, în viziunea persoanei, trebuiau să survină urmările infracţiunii date". Dacă în cauza penală sunt cercetate mai multe infracţiuni săvârşite în diferite sectoare, urmărirea penală va fi efectuată de organul de urmărire penală la locul săvârşirii ultimei infracţiuni sau, după caz, la cea mai gravă infracţiune, în asemenea cazuri competenţa teritorială este stabilită prin ordonanţă de către procurorul ierarhic superior procurorului care conduce urmărirea penală, în conformitate cu dispoziţiile alin. (4) al art. 257 din CPP. Ofiţerul de urmărire penală, constatând că această cauză nu este de competenţa sa sau că urmărirea penală poate fi desfăşurată mai operativ şi mai complet de către un alt organ de urmărire penală, este obligat să efectueze toate acţiunile de urmărire penală ce nu pot fi amânate şi apoi să înainteze cauza Prin termenul "sector" se are în vedere teritoriul în raza căruia activează organul de urmărire penală.

518

DREPT PROCESUAL PENAL

procurorului pentru ca acesta să decidă trimiterea ei organului de urmărire penală competent (alin. (2) al art. 257 din CPP). Actualul Cod de procedură penală nu prevede expres15 acţiunile care nu pot fi amânate, dar stipulează la pct. 6) al art. 6 din CPP drept cazuri ce nu suferă amânare "pericol real că se vor pierde sau distruge probele, că bănuitul sau învinuitul se poate ascunde în încăperea suspectată ori că se vor comite alte infracţiuni". Potrivit alin. (3) al art. 257 din CPP, dacă locul săvârşirii infracţiunii nu este cunoscut, urmărirea penală se efectuează de organul de urmărire penală în a cărui rază de activitate a fost descoperită infracţiunea sau se află domiciliul bănuitului, învinuitului. Dacă urmărirea penală este efectuată la locul descoperirii infracţiunii sau la locul aflării domiciliului bănuitului, învinuitului şi ulterior este stabilit locul săvârşirii infracţiunii, cauza se trimite la organul de urmărire teritorial respectiv, dacă procurorul nu dispune prin ordonanţă continuarea urmăririi penale de către organul precedent. Potrivit alin. (5) al art. 257 din CPP, procurorul general şi adjuncţii lui pot dispune, motivat, transmiterea cauzei de la un organ de urmărire penală unui alt organ de urmărire penală pentru efectuarea unei urmăriri penale mai operative, mai complete şi mai obiective. Această excepţie de la criteriile menţionate la alin. (1) al art. 257 din CPP este aplicabilă în cazuri complexe ce sunt de competenţa materială şi teritorială a mai multe organe de urmărire penală, în asemenea cazuri procurorul general sau adjuncţii lui determină organul competent teritorial în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei. 6. Extinderea competenţei teritoriale şi delegaţiile organului de urmărire penală. Organele de urmărire penală, după cum s-a menţionat anterior, îşi exercită atribuţiile în limitele competenţei teritoriale în circumscripţia determinată de statutul organului de urmărire penală (departament, direcţie, secţie). Art. 258 din CPP permite extinderea competenţei teritoriale când acţiunile de urmărire penală se efectuează în afara razei de activitate a organului. Astfel,

15

Codul de procedură penală din 1961 (alin. (l)alart. 101) prevedea următoarele acţiuni de urmărire penală ce nu pot fi amânate: 1) cercetarea la faţa locului; 2) percheziţia domiciliului; 3) ridicarea de obiecte şi documente; 4) ascultarea convorbirilor telefonice şi a altor convorbiri;

Partea specială

519

în cazul în care anumite acţiuni de urmărire penală trebuie să fie efectuate în afara teritoriului în care se face urmărirea penală, organul de urmărire penală poate să le efectueze el însuşi sau să delege efectuarea acestor acţiuni altui organ respectiv, care este obligat să execute această delegaţie în termen de cel mult 10 zile. La dispoziţiile speciale prevăzute de art. 258 din CPP, care prescrie efectuarea unor acţiuni de urmărire penală prin delegaţie, urmează a fi aplicate şi dispoziţiile generale ale legii (pct. 10) din alin. (2) al art. 57 din CPP), ce prevede atribuţia ofiţerului de urmărire penală de a dispune, prin comisie rogatorie, altor organe de urmărire penală efectuarea acţiunilor de urmărire penală. Codul de procedură penală nu defineşte caracterul şi conţinutul comisiei rogatorii şi al delegaţiei, cu excepţia comisiei rogatorii internaţionale, prevăzute de art. 536, 537 din CPP. în doctrină16 s-a menţionat că comisia rogatorie este instituţia prin care un organ de urmărire penală sau de judecată, care nu are posibilitatea să îndeplinească un anumit act procedural, se adresează unui organ având similitudine organică şi egalitate ierarhică, pentru realizarea actului respectiv. în consecinţă, comisia rogatorie duce la o deplasare a competenţei teritoriale în realizarea unui act procedural. Delegaţia17 (delegarea) este actul procedural prin care organul judiciar penal competent cere unui organ judiciar ierarhic inferior efectuarea unui act procedural, chiar dacă nu are competenţa materială sau funcţională corespunzătoare18. Prin urmare, organul de urmărire penală poate să dispună efectuarea unei acţiuni de urmărire penală altui organ în afara teritoriului prin comisie rogatorie sau prin delegaţie în funcţie de faptul dacă este egal în grad sau nu cu organul solicitat. Nu se admite delegarea sau efectuarea unor acţiuni procesuale prin care se cere adoptarea unor hotărâri procesuale (de exemplu: punerea sub învinuire, înaintarea acuzării şi audierea învinuitului). în scopul operativităţii urmăririi penale, conform alin. (2) al art. 258 din CPP, oricare acţiuni procesuale pot fi efectuate de ofiţerul de urmărire penală în 5) percheziţia corporală; 6) reţinerea şi interogarea bănuitului; 7) ascul tarea părţii vătămate şi a martorilor; 8) ordonarea expertizei; 9) asigurarea acţiunii civile sau a eventualei confiscări a averii. în opinia noastră, această enumerare a acţiunilor ce nu pot fi amânate poate a

fi aplicată ca o recomandare şi în etapa actuală. Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea generală, voi. 1, Paideia, Bucureşti, 1996, p. 462. 17 "A delega" - a însărcina pe cineva, pe timp limitat, cu executarea, supravegherea sau organizarea unei lucrări (DEX, p. 273). 18 Gh. Mateut, Procedură penală II, Iaşi, Editura Fundaţiei "Chemarea", 1994, p. 101. 16

520

afara circumscripţiei teritoriale, dar cu înştiinţarea prealabilă sau, după caz, cu solicitarea ajutorului necesar din partea organului de urmărire penală local. 7. Termenele urmăririi penale. Noul Cod de procedură penală nu prevede termene legale iniţiale ale urmăririi penale19, dar, potrivit alin. (1) al art. 259, urmărirea penală se efectuează în termen rezonabil. Criteriile de apreciere a termenului rezonabil conform alin. (2) al art. 20 din CPP sunt: a)complexitatea cazului; b)comportamentul părţilor la proces; c)conduita organului de urmărire penală. Termenul rezonabil de urmărire penală într-o cauză concretă se fixează de către procuror prin rezoluţie, în funcţie de complexitatea cauzei şi de comportamentul participanţilor la proces (alin. (2) al art. 259 din CPP). Conform alin. (3) al art. 259 din CPP, termenul de urmărire penală fixat de procuror este obligatoriu pentru ofiţerul de urmărire penală şi poate fi prelungit la solicitarea

DREPT PROCESUAL PENAL

acestuia. Urmărirea penală se efectuează înăuntrul termenelor de prescripţie privind tragerea la răspundere penală stabilite de art. 60 din Codul penal. Prin urmare, prelungirea termenului urmăririi penale se face numai înăuntrul termenului de prescripţie. în cazul în care este necesar a prelungi termenul de urmărire penală, ofiţerul de urmărire penală întocmeşte un demers motivat20 în acest sens şi îl prezintă procurorului înainte de expirarea termenului fixat de acesta (alin. (4) al art. 259 din CPP). Fixarea şi prelungirea termenului urmăririi penale se dispune de către procuror până la înaintarea de către ofiţerul de urmărire penală a dosarului însoţit de un raport privind terminarea urmăririi penale conform art. 289 din CPP.

19

Codul de procedură penală din 1961 reglementa expres

(art.103) termene iniţiale ale cercetării penale - 10 zile sau, după caz, o lună, pentru anumite cauze, iar potrivit art. 116, în majoritatea absolută a cauzelor se efectua ancheta preliminară în termen de cel mult două luni cu posibilitatea prelungirii acestui termen de către procurorul raional, procurorul general sau adjuncţii lui. 2 " Demersul privind necesitatea prelungirii urmăririi penale include informaţii privind: 1) data începerii urmăririi penale; 2) descrierea succintă a faptei infracţionale; 3) durata aplicării măsurilor preventive privative de libertate sau a altor măsuri preventive; 4) ordonarea expertizei; 5) necesitatea efectuării anumitor procedee probatorii şi cauzele ce nu permit terminarea urmăririi penale în termenul stabilit.

8. Procesul-verbal privind acţiunea de urmărire penală. Ofiţerul de urmărire penală sau, după caz, procurorul cu ocazia efectuării unor acţiuni de urmărire penală întocmesc diverse procese-verbale. Procesele-verbale întocmite în faza urmăririi penale după caracterul lor pot fi clasate în următoarele categorii: a)privind efectuarea procedeelor probatorii prevăzute de titlul IV, capitolul III al CPP, care sunt mijloace de probă sau ulterior (de exemplu, procesul-verbal al audierii martorului sau a părţii vătămate) pot constitui mijloace de probă în condiţiile prevăzute de pct. 2) din alin. (1) al art. 371 din CPP; b)privind aplicarea unei măsuri procesuale de constrângere (de exemplu, reţinerea bănuitului, art.

167 din CPP) sau executarea unei măsuri procesuale (de exemplu, punerea bunurilor mobile sub sechestru, alin. (5) al art. 207 din CPP); c)privind luarea unei hotărâri (de exemplu, relativ la începerea urmăririi penale, alin. (2) al art. 274 din CPP); d)privind efectuarea unor acţiuni procesuale sau procedurale (de exemplu, prezentarea materialelor de urmărire penală, art. 294 din CPP, corectarea erorilor materiale, art. 249 din CPP, predarea sau afişarea unei citaţii, alin. (2) al art. 242 din CPP); e)întocmite de organele de constatare până la începerea urmăririi penale conform art. 273 din CPP. Potrivit alin. (1) al art. 260 din CPP, procesul-verbal privind acţiunea de urmărire penală se întocmeşte în timpul

efectuării acestei acţiuni sau imediat după terminarea ei de către persoana care efectuează urmărirea penală. Procesul-verbal

trebuie

să cuprindă menţiunile prevăzute la alin. (2) al art. 260 din CPP: 1)locul şi data efectuării acţiunii de urmărire penală; 2)funcţia, numele şi prenumele persoanei

care

întocmeşte procesul-verbal; 3)numele, prenumele şi calitatea persoanelor care au participat la efectuarea acţiunii de urmărire penală, iar dacă este necesar, şi adresele lor, obiecţiile şi explicaţiile acestora; 4)data şi ora începerii şi terminării acţiunii de urmărire penală; 5)descrierea amănunţită a faptelor constatate, precum şi a măsurilor luate în cadrul efectuării acţiunii de urmărire penală; 6)menţiunea privind

efectuarea, în cadrul realizării acţiunii de urmărire penală, a fotografierii, filmării, înregistrării

audio, interceptării convorbirilor telefonice şi a altor convorbiri sau executarea mulajelor

522

DREPT PROCESUAL PENAL

şi tiparelor de urme, privind mijloacele tehnice utilizate la efectuarea acţiunii respective de urmărire penală, condiţiile şi modul de aplicare a acestora, rezultatele obţinute, precum şi menţiunea că, înainte de a se utiliza mijloacele tehnice, persoanele care participă la efectuarea acţiunii de urmărire penală au fost înştiinţate despre aceasta. Dacă în cadrul efectuării acţiunii de urmărire penală s-a constatat şi ridicat obiecte care pot constitui corpuri delicte, ele vor fi descrise amănunţit în procesul-verbal, cu menţiunea despre fotografierea lor, dacă aceasta a avut loc, şi despre anexarea lor la dosar conform alin. (3) al art. 260 din CPP. Persoanelor care au participat la efectuarea acţiunii de urmărire penală li se citeşte procesul-verbal, explicându-li-se, totodată, că au dreptul de a face obiecţii, iar dacă au fost făcute asemenea obiecţii, ele trebuie consemnate în procesul-verbal (alin. (4) al art. 260 din CPP). Conform alin. (5) al art. 260 din CPP, fiecare pagin ă a procesuluiver-bal trebuie semnată de către persoana care îl întocmeşte, precum şi de către persoanele care participă la această acţiune de urmărire penală, cu excepţiile prevăzute de Codul de procedură penală. La procesul-verbal se anexează schiţele, fotografiile, filmele, casetele audio şi video, mulajele şi tiparele de urme executate în cursul efectuării acţiunilor de urmărire penală (alin. (6) al art. 260 din CPP). Potrivit alin. (1) al art. 261 din CPP, dacă persoana care a participat la efectuarea acţiunii de urmărire penală refuză să semneze procesul-verbal, se face menţiune în procesul-verbal, care va fi semnat pentru conformitate de către persoana care a efectuat acţiunea. Persoanei care a refuzat să semneze procesul-verbal trebuie să i se acorde posibilitatea de a explica cauzele refuzului, iar explicaţiile vor fi consemnate în procesul-verbal (alin. (2) al art. 261 din CPP). Dacă persoana care a participat la efectuarea acţiunii de urmărire penală nu poate semna procesul-verbal din cauza unui defect fizic21, cel care întocmeşte procesul-verbal cheamă o persoană străină22, care, cu consimţământul celui care nu poate semna, certifică cu semnătura sa exactitatea conţinutului procesului-verbal (alin. (3) al art. 261 din CPP).

Această regulă este aplicabilă şi în cazul când persoana este analfabetă. In cazul invitării unei persoane străine, de regulă,

rtea s p e c i a l ă __________________________________________________

523

a

Secţiunea a ll-a. COMPETENŢA ORGANELOR DE URMĂRIRE PENALĂ

§1. Noţiunea şi formele (modalităţile) competenţei organelor de urmărire penală Pentru a-şi putea îndeplini atribuţiile în desfăşurarea activităţii de urmărire penală organul de urmărire penală trebuie să fie competent a efectua acte de urmărire penală în fiecare cauză concretă. Competenţa organelor de urmărire penală are două înţelesuri. într-o primă accepţiune prin competenţă se înţelege dreptul şi obligaţia organelor de urmărire penală de a proceda la urmărire penală în anumite cauze penale. într-o a doua accepţiune, prin competenţă se înţelege repartizarea legală a cauzei penale în cadrul atribuţiilor unui anumit organ de urmărire penală23. Repartizarea cauzelor penale şi a activităţilor procesuale între organele judiciare impune folosirea conceptului de formă sau modalitate a competenţei. Formele competenţei reprezintă criteriul sau modalitatea în funcţie de care se diferenţiază capacitatea organelor judiciare de a urmări sau judeca diverse cauze penale24. în funcţie de anumite criterii menţionăm următoarele forme ale competenţei organelor de urmărire penală: 1)competenţa funcţională; 2)competenţa materială; 3)competenţa personală; 4)competenţa teritorială25. Competenţa funcţională a organelor de urmărire penală este reglementată de art. 55-57 din partea generală a Codului de procedură penală, care prevăd cadrul de atribuţii ce-i revin fiecărui organ de urmărire penală în faza urmăririi penale în raport cu atribuţiile procurorului şi cu atribuţiile judecătorului de instrucţie.

desemnată de cel care nu poate semna, în procesul-verbal se vor indica în mod obligatoriu datele privind numele, prenumele, domiciliul,

locul de muncă şi altele.

u

24

25

Vintilă Dongoroz şi alţii, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea specială, voi. VI, Bucureşti, 2003, p. 29. Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea generală, voi. I, Bucureşti, 1996, p. 275. Competenţa teritorială a organelor de urmărire penală este examinată în secţiunea pre cedentă (a se vedea §4, pct. 5) privind locul efectuării urmăririi penale.

524 —___________________________________DREPT PROCESUAL P E N A L

Competenţa materială a organelor de urmărire penală este reglementată de art. 266-269 din Partea specială a Codului de procedură penală, fiind determinată de obiectul cauzei penale, adică de faptul juridic care a produs conflictul de drept penal26. Competenţa personală (după calitatea făptuitorului sau a victimei) este prevăzută de art. 270 din CPP pentru procuror ca organ de urmărire penală. Repartizarea legală a cauzelor penale în competenţa diferitelor organe de urmărire penală şi abilitarea legală a acestor organe de a efectua acte de urmărire penală în cauzele respective asigură activităţii de urmărire, pentru fiecare categorie de cauză penală, privitor naturii lor, în faţa unor organe cu pregătire corespunzătoare şi cu abilităţi adecvate27.

§2. Competenţa organului de urmărire penală al Ministerului Afacerilor Interne Potrivit art. 266 din CPP, organul de urm ărire penală al Ministerului Afacerilor Interne efectuează urmărirea penală pentru oricare infracţiune care nu este dată prin lege în competenţa altor organe de urmărire penală sau este dată în competenţa lui prin ordonanţa procurorului. Organul de urmărire penală al Ministerului Afacerilor Interne are competenţă materială generală, spre deosebire de celelalte organe menţionate la pct. 2)-4) din alin. (1) al art. 253 din CPP, care au competenţă materială specială. Organul de urmărire penală din cadrul Ministerului Afacerilor Interne prin ordonanţa procurorului poate fi învestit să efectueze urmărirea penală în cauze conexe sau indivizibile unde unele episoade sunt de competenţa altor organe de urmărire penală. Astfel, în cazul unui concurs de competenţă, procurorul care conduce urmărirea penală extinde competenţa materială a organului de urmărire penală din cadrul Ministerului Afacerilor Interne şi în privinţa altor infracţiuni date în competenţa organelor menţionate la art. 267-269 din CPP. Excepţie este situaţia prevăzută la alin. (5) al art. 257 din CPP, unde procurorul general şi adjuncţii lui pot dispune trimiterea cauzei altui organ de urmărire penală decât celui din cadrul Ministerului Afaceri lor Interne.

Nicolae Volonciu, op. cit., voi. I, p. 277. Vintilă Dongoroz ş.a., op. cit., voi.

partea specială

525

§3. Competenţa organului de urmărire penală al Serviciului de Informaţii şi Securitate Potrivit art. 267 din CPP, în competenţa organului de urmărire penală din cadrul Serviciului de Informaţii şi Securitate este dată efectuarea urmăririi penale privind infracţiunile contra păcii şi securităţii omenirii: 1)genocidul (art. 135 din CP); 2)ecocidul (art. 136 din CP); 3)tratamente inumane (art. 137 din CP); 4)încălcarea dreptului umanitar internaţional (art. 138 din CP); 5)planificarea, pregătirea, declanşarea sau ducerea războiului (art. 139 din CP); 6)propaganda războiului (art. 140 din CP); 7)activitatea mercenarilor (art. 141 din CP); 8)atacul asupra instituţiilor care beneficiază de protecţie internaţională (art. 142 din CP); 9)aplicarea mijloacelor şi metodelor interzise de ducere a războiului (art. 143 din CP); 10) donarea (art. 144 din CP), precum şi infracţiunile contra securităţii statului: 1)trădarea de Patrie (art. 337 din CP); 2)spionajul (art. 338 din CP); 3)uzurparea puterii de stat (art. 339 din CP); 4)rebeliunea armată (art. 340 din CP); 5)chemările la răsturnarea sau schimbarea prin violenţă a orânduirii constituţionale a Republicii Moldova (art. 341 din CP); 6)atentarea la viaţa preşedintelui Republicii Moldova, a preşedintelui Parlamentului sau a Prim-ministrului (art. 342 din CP); 7)diversiunea (art. 343 din CP); 8)divulgarea secretului de stat (art. 344 din CP); 9)pierderea documentelor ce conţin secret de stat (art. 345 din CP); 10)acţiuni intenţionate îndreptate spre aţâţarea vrajbei sau dezbinării naţionale, sociale sau religioase (art. 346 din CP); 11)profanarea simbolurilor naţionale statale (art. 347 din CP).

VI, p. 29.

526

DREPT PROCESUAL PENAI.

§4. Competenţa organului de urmărire penală al Departamentului Vamal Potrivit art. 268 din CPP, organul de urm ărire penală al Departamentului Vamal efectuează urmărirea penală în privinţa infracţiunilor: 1)contrabanda (art. 248 din CP); 2)eschivarea de la achitarea plăţilor vamale (art. 249 din CP).

§5. Competenţa organului de urmărire penală al Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei Conform art. 269 din CPP, organul de urmărire penală al Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei efectuează urmărirea penală privind următoarele infracţiuni: a)infracţiuni contra patrimoniului (delapidarea averii străine art. 191 din CP; însuşirea în proporţii mari şi deosebit de mari, art. 195 din CP - prin oricare formă prevăzută de art. 186192 din CP). b)infracţiuni economice prevăzute de capitolul X din Codul penal (art. 236-258); c)infracţiuni din domeniul informaticii (accesul ilegal la informaţia computerizată, art. 259 din CP, introducerea sau răspândirea programelor virulente pentru calculatoare, art. 260 din Cp; încălcarea regulilor de securitate a sistemului informatic, art. 261 din CP); d) infracţiuni săvârşite de persoane cu funcţii de răspundere, prevăzute de capitolul XV din Codul penal (coruperea pasivă, art. 324; coruperea activă, art. 325; traficul de influenţă, art. 326; abuzul de putere sau abuzul de serviciu, art. 327; excesul de putere sau depăşirea atribuţiilor de serviciu, art. 328; neglijenţa de serviciu, art. 329; primirea de către un funcţionar a recompensei ilicite, art. 330; refuzul de a îndeplini legea, art. 331; falsul în actele publice, art. 332); e) infracţiuni săvârşite de persoanele care gestionează organizaţiile comerciale, obşteşti sau alte organizaţii nestatale, prevăzute de capitolul XVI din Codul penal (luarea de mită, art. 333; darea de mită, art. 334; abuzul de serviciu, art. 335; depăşirea atribuţiilor de serviciu, art. 336).

Partea specială

527

§6. Competenţa exclusivă a procurorului la exercitarea urmăririi penale Conform alin. (1) al art. 270 din CPP, procurorul este organ de urm ărire penală de competenţă personală, unde exercită exclusiv urmărirea penală în cazul infracţiunilor săvârşite de: 1) Preşedintele ţării; 2) deputaţi; 3) membri ai guvernului; 4) judecători; 5) procurori; 6) generali; 7) ofiţeri de urmărire penală; 8) procurorul general. Procurorul exercită nemijlocit urmărirea penală şi în cazul atentatelor la viaţa angajaţilor poliţiei, ofiţerilor de urmărire penală, procurorilor, judecătorilor sau a membrilor familiilor acestora, dacă atentatul este legat de activitatea lor. Este competent să exercite urmărirea penală în cazurile prevăzute de alin. (1) al art. 270 din CPP şi să efectueze conducerea activităţii de urmărire penală în alte cazuri procurorul de la procuratura de acelaşi nivel cu instanţa căreia, potrivit legii, îi revine judecarea cauzei în primă instanţă28. Procurorul procuraturii ierarhic superioare poate să exercite urmărirea penală şi să efectueze conducerea acţiunilor de urmărire penală în aceste cazuri, dacă aceasta este necesar în interesul urmăririi penale (alin. (3) al art. 270 din CPP). Procurorul ierarhic superior poate să dispună prin ordonanţă motivată exercitarea urmăririi penale de către procurorul din altă procuratură de acelaşi nivel (alin. (4) al art. 270 din CPP). Procurorul general poate să dispună, prin ordonanţă motivată, exercitarea urmăririi penale în cazurile menţionate la alin. (1) al art. 270 din CPP de către un procuror de la Procuratura Generală (alin. (5) al art. 270 din CPP). în cazul infracţiunii săvârşite de Procurorul General, urmărirea penală este exercitată de procurorul ori grupul de procurori numiţi de Parlament, la propunerea preşedintelui acestuia, conform alin. (6) al art. 270 din CPP. în cauze complexe şi de mari proporţii, procurorul ierarhic superior celui de competenţa căruia este urmărirea penală poate dispune, prin ordonanţă motivată, urmărirea penală de un grup de procurori şi ofiţeri de urmărire penală, indicând procurorul care va conduce acţiunile de urmărire penală (alin. (7) al art. 270 din CPP). în cazurile prevăzute de lege, când procurorul exercită nemijlocit urmărirea penală, el efectuează toate procedeele probatorii şi adoptă toate hotărârile procesuale necesare, fără a fi confirmate de procurorul ierarhic superior. în aceste cazuri legea nu prevede expres conducerea urmăririi penale de către

28

Această regulă este aplicabilă numai în cazul prevăzut de pct. 1) al art. 39 din CPP unde Procuratura Generală efectuează urmărirea penală privind cauzele judecate de Curtea Supremă de Justiţie în prima instanţă.

528

DREPT PROCESUAL PENAL

partea specială 529

procurorul ierarhic superior, dar cel din urmă poate controla şi anula hotărârile adoptate de procurorul care exercită nemijlocit urmărirea penală.

§7. Verificarea competenţei şi cazurile urgente Potrivit art. 271 din CPP, organul de urmărire penală sesizat în modul prevăzut de art. 262 este obligat să-şi verifice competenţa (materială, personală, teritorială). Dacă organul de urmărire penală constată că nu este competent a efectua urmărirea penală, imediat, dar nu mai târziu de 3 zile, trimite cauza procurorului care exercită conducerea urmăririi penale pentru a o transmite organului competent (alin. (2) al art. 271 din CPP). Conflictul de competenţă între organele de urmărire penală este inadmisibil. Chestiunile legate de conflictul de competenţă se soluţionează de procurorul care exercită controlul asupra urmăririi penale sau, după caz, de procurorul ierarhic superior, potrivit alin. (3) al art. 271 din CPP. Procurorul poate să dispună, motivat, ca într-o cauză în care urmărirea penală trebuie efectuată de un anumit organ de urmărire penală această urmărire să fie efectuată de un alt organ similar (alin. (4) al art. 271 din CPP). în cazurile în care urmărirea penală se exercită de către procuror, acesta poate să dispună ca anumite acţiuni de urmărire penală să fie efectuate de către un organ de urmărire penală29. Chestiunea competenţei organului de urmărire penală urmează a fi verificată în scopul efectuării urmăririi penale eficiente. Totodată, nerespectarea dispoziţiilor privind competenţa materială sau teritorială a organului de urmărire penală nu poate fi considerată un caz de nulitate din motivul că organele de urmărire penală adună probele necesare pentru descoperirea infracţiunii şi identificarea făptuitorului şi nu pot fi pierdute probele în cazul desconsiderării unei reguli formale privind competenţa organului de urmărire penală. Se poate întâmpla că efectuarea anumitor acţiuni de urmărire penală să nu poată fi amânată, dar posibilitatea de a le efectua neîntârziat să o aibă nu organul căruia îi revine competenţa, ci un alt organ de urmărire penală care nu are această competenţă. Aplicarea riguroasă a regulilor de competenţă ar putea compromite întreaga desfăşurare a urmăririi penale30. Din

aceste considerente

legea procesuală (art. 272 din CPP) obligă organul de urmărire necompetent să efectueze acţiunile de urmărire penală care nu pot fi amânate. Obligaţia operează indiferent dacă este sau nu începută urmărirea penală, precum şi în cauzele unde urmărirea penală este în competenţa exclusivă a procurorului31. Procesele-verbale privind acţiunile efectuate în asemenea cazuri se anexează la cauza respectivă, şi se remit procurorului care conduce urmărirea penală imediat, dar nu mai târziu de 3 zile, pentru a fi transmise organului de urmărire penală competent sau, după caz, procurorului conform art. 270 din CPP.

dreptul efectuării unor acţiuni procesuale până la începerea urmăririi penale de către anumite categorii de organe de stat, numite organe de constatare. Sunt obligate să procedeze la luarea de declaraţii de la martori oculari la săvârşirea unei infracţiuni şi să întocmească un proces-verbal despre circumstanţele concrete ale săvârşirii acesteia: 1)organele de stat abilitate cu funcţii de control, potrivit legii, pentru infracţiunile care constituie încălcări ale activităţii pe care o controlează32; 2)comandanţii de nave şi aeronave, pentru infracţiunile săvârşite la bordul acestora, în timpul în care navele şi aeronavele penare le comandă se află în afara porturilor şi aeroporturilor; 3)instanţa de judecată sau, după caz, judecătorul de instrucţie, pentru infracţiunile de audienţă. Potrivit alin. (2) al art. 273 din CPP, organele de constatare au dreptul, în condiţiile Codului de procedură penală, să reţină făptuitorul, să ridice corpurile delicte, să procedeze la evaluarea pagubei şi să efectueze orice alte acţiuni, dacă legea prevede aceasta.

§8. Acţiuni efectuate de alte organe de constatare Alături de organele de urmărire penală, uneori la descoperirea şi constatarea infracţiunilor pot participa anumite organe prevăzute la alin. (1) al art. 273 din CPP, în afara organelor menţionate la alin. (1) al art. 253 din CPP. Când se constată anumite fapte penale, pentru combaterea eficientă a acestora, prin dispoziţiile art. 273 din CPP, s-a dat Dar în asemenea cazuri majoritatea actelor ce intră în conţinutul urmăririi penale trebuie efectuate de către procuror (Ion Neagu, Drept procesual penal. Partea specială, voi. I, Bucureşti, 1994, p. 43). Vintilă Dongoroz şi alţii, op. cit., voi. VI, p. 32.

31 32

Ion Neagu, op. cit., p. 43. In calitate de organe de constatare cu func ţii de control sunt: Curtea de Conturi, Mi nisterul Finanţelor, Inspectoratul Fiscal de Stat, inspecţia sanitară, inspecţia muncii, organele controlului ecologic, Departamentul Trupelor de Grăniceri şi altele.

530

DREPT PROCESUAL PENAL

Procesele-verbale privind acţiunile procesuale efectuate de către organele de constatare, împreună cu mijloacele materiale de probă, se predau, în termen de 24 de ore, procurorului. Comandanţii de nave şi de aeronave predau procesele-verbale cu privire la acţiunile efectuate procurorului imediat după ancorarea navei ori aterizarea aeronavei pe teritoriul ţării (alin. (3) al art. 273 din CPP). Procesele-verbale întocmite de organele de constatare, conform alin. (4) al art. 273 din CPP, sunt considerate mijloace de probă. în primul rând, actele de constatare întocmite de organele menţionate constituie o modalitate de sesizare a procurorului privind începerea urmăririi penale conform alin. (1) al art. 274 din CPP, servind drept temei pentru pornirea procesului penal (urmăririi penale)33. Procesele-verbale întocmite de organele de constatare constituie mijloace de probă extraprocesuale şi după începerea urmăririi penale organul de urmărire penală competent va efectua procedeele probatorii necesare şi posibile în vederea constatării faptei penale, dar nu se va limita la informaţia stabilită de organele de constatare. în concluzie, precizăm că activitatea organelor de constatare menţionate la art. 273 din CPP se limitează în timp până la predarea actelor procedurale întocmite şi, după caz, şi a făptuitorului reţinut procurorului şi nu poate fi extinsă după începerea urmăririi penale. Astfel, cazurile privind efectuarea acţiunilor de organele de constatare, ca şi situaţia în cazuri urgente conform art. 272 din CPP sunt excepţii de la regulile de competenţă stabilite în mod general de legea procesuală penală.

Secţiunea a lll-a. SESIZAREA ORGANULUI DE URMĂRIRE PENALĂ §1. Noţiunea, importanţa şi modurile sesizării Pentru a desfăşura activitatea de combatere şi de prevenire a infracţiunilor, organele de urmărire penală trebuie să fie în cunoştinţă de cauză despre pregătirea şi săvârşirea unei infracţiuni. Cu cât este mai bine organizată activitatea de cunoaştere a infracţiunilor săvârşite, cu atât şi criminalitatea cercetată va fi mai apropiată de criminalitatea reală34. Faza urmăririi penale, adică activitatea procesuală ce se desfăşoară în această fază, ca orice activitate judiciară, implică intervenţia unui act care să

Partea specială Boris Lichii, Urmărirea penală, Chişinău, 2000, p. 45. Ibidem, p. 65.

531

determine declanşarea sa. Acest act procesual dinamizator este sesizarea, care constituie primul moment în desfăşurarea activităţii de urmărire. Sesizarea constituie deci punctul de plecare al urmăririi penale; fără o sesizare urmărirea penală nu poate începe35. Sesizarea presupune încunoştinţarea mai mult sau mai puţin completă a organului de urmărire penală despre săvârşirea unei infracţiuni şi obligarea lui la efectuarea activităţilor prevăzute de lege pentru realizarea obiectului urmăririi penale. Sesizarea nu trebuie concepută restrictiv, numai ca o modalitate de informare a organului de urmărire penală, întrucât ea conţine şi acea abilitate legală în virtutea căreia se desfăşoară activitatea în continuare36. Potrivit alin. (1) al art. 262 din CPP, organul de urmărire penală poate fi sesizat despre săvârşirea sau pregătirea pentru săvârşirea unei infracţiuni prin următoarele moduri37: 1)plângere; 2)denunţ; 3)autodenunţ; 4)depistarea infracţiunii nemijlocit de către anajaţii organului de urmărire penală. Pe lângă modurile de sesizare obişnuite, potrivit art. 273 din CPP, combinat cu alin. (1) al art. 274 din CPP, este prevăzută o

modalitate specifică de sesizare - prin intermediul actelor de constatare. Dacă, potrivit legii, pornirea urmăririi penale se poate face numai la plângerea prealabilă38 ori cu acordul organului prevăzut de lege39, urmărirea penală nu poate începe în lipsa acestora (alin. (2) al art. 262 din CPP).

■ '■ 'Vintilă Dongoroz şi alţ ii, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea specială, voi. VI, Bucureşti, 2003, p. 37. 36 Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, voi. 11, Bucureşti, 1996, p. 54. 3 ' Anterior, Codul de procedură penală din 1961, art. 90, prevedea "motive de pornire a procesului penal" care aveau semnificaţia de moduri de sesizare. Mijloacele prin intermediul cărora se sesizează organele competente de a porni procesul penal sunt considerate motive pentru declanşarea procesului penal (Igor Dolea, Dumitru Roman, Pornirea si extinderea procesului penal, USM, Chişinău, 2000, p. 4). ■'* Alin. (1) al art. 276 din CPP prevede cazurile pornirii urmăririi penale numai în baza plângerii prealabile. w Asemenea cazuri, de regulă, sunt prevăzute de legi speciale (de exemplu, art. 19 al Legii cu privire la statutul judecătorului; art. 16 al Legii cu privire la Curtea Constituţională; art. 12 al Legii cu privire la avocaţii parlamentari; art. 10 al Legii despre statutul deputatului în Parlament; alin. (3) al art. 81 din Constituţie) fie de Codul de procedură penală - alin. (6) al art. 270 privind urmărirea penală a infracţiunilor săvârşite de procurorul general.

532

_________________________________DREPT PROCESUAL PENAL

Astfel, legiuitorul a prevăzut 5 moduri obişnuite de sesizare a organului de urmărire penală, care pot fi realizate în ordine generală indiferent de caracterul infracţiunii săvârşite şi doar ca excepţie sunt prevăzute expres anumite moduri speciale de sesizare (plângerea prealabilă şi acordul unui organ prevăzut de lege), care obligatoriu trebuie realizate pentru începerea urmăririi penale. Pe lângă clasificările menţionate (obişnuită sau specială), în literatura de specialitate au fost abordate şi alte clasificări după diverse criterii40. Astfel, sub aspectul sursei informative din care provine, sesizarea poate fi externă (denunţ, plângere) şi internă (depistarea nemijlocită a infracţiunii de către organul de urmărire penală). în funcţie de organul sesizat, se poate distinge o sesizare primară (nu a fost sesizat anterior un alt organ de urmărire penală) şi complementară (sesizarea se face de un alt organ de urmărire penală care îşi declină competenţa). în funcţie de forma parvenirii şi de procedura examinării, potrivit Instrucţiunii din 26.08.2003'", sesizările sunt încadrate în 2 categorii: a)sesizări oficiale despre infracţiuni săvârşite, pregătite sau în curs de pregătire, prevăzute şi întocmite conform Codului de procedură penală, care pot servi drept temei pentru pornirea urmăririi penale; b)sesizări (neoficiale) - alte informaţii referitoare la infracţiuni şi incidente, plângeri şi denunţuri anonime sau alte cereri ori comunicări despre infracţiuni, neîntocmite în conformitate cu prevederile art. 263 CPP, care nu pot servi drept temei pentru pornirea urmăririi penale, însă urmează a fi supuse controlului suplimentar.

§2. Caracteristica modurilor de sesizare 2.1. Plângerea Potrivit alin. (1) al art. 263 din CPP, plângerea este înştiinţarea făcută de o persoană fizică sau de o persoană juridică căreia i s-a cauzat un prejudiciu prin infracţiune.

Nicolae Volonciu, op. cit., p. 55. Instrucţiunea privind modul de primire, înregistrare, evidenţă şi

P a r t e a s p e c i a l ă _______________________________________________533 examinare a sesizărilor şi altor informaţii despre infracţiuni nr. 124/319/46/172-0/101 din 26.08.2003, aprobată prin ordinul comun al procurorului general, ministrului afacerilor interne, directorul Serviciului de Informaţii şi Securitate, directorului general al Departamentului Vamal, directorului Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei - în continuare, Instrucţiunea din 26.08.2003.

Prin urmare, plângerea este sesizarea făcută de către victimă personal sau prin reprezentant împuternicit în condiţiile legii. Plângerea, de regulă se face în scris, conform alin. (3) al art. 263 din CPP, şi trebuie să cuprindă: numele, prenumele, calitatea şi domiciliul petiţionarului, descrierea faptei care formează obiectul acesteia, indicarea făptuitorului, dacă acesta este cunoscut, şi a mijloacelor de probă. Dacă plângerea este făcută oral, atunci urmează a fi consemnată într-un proces-verbal semnat de victimă şi persoana oficială a organului de urmărire penală, potrivit alin. (5) al art. 263 din CPP. Conform alin. (6) al art. 263 din CPP, plângerea poate fi făcută şi de către unul dintre soţi pentru celălalt soţ sau de copilul major pentru părinţi. Victima poate să declare că nu-şi asumă o asemenea plângere. Plângerea poate fi adresată direct organului de urmărire penală sau procurorului, fie oricărui organ de stat care va trimite plângerea după competenţă. Persoanei care face plângere i se explică răspunderea pentru denunţare calomnioasă, fapt care se consemnează în procesulverbal sau, după caz, în conţinutul plângerii şi se confirmă prin semnătura persoanei care a făcut plângerea (alin. (7) al art. 263 din CPP). între "plângerea" menţionată la art. 263 din CPP şi

"plângerea prealabilă" prevăzută de art. 276 din CPP nu există deosebire după conţinut şi subiectul care le depune. Deosebirea constă în caracterul faptelor relatate. Prin "plângere" se poate sesiza organul de urmărire penală privind săvârşirea oricărei infracţiuni, fiind posibilă şi admisă oricare altă modalitate de sesizare, pe când "plângerea prealabilă" este unica modalitate de sesizare în cazurile prevăzute de alin. (1) al art. 276 din CPP, care constituie faptul juridic necesar pentru începerea urmăririi penale. Plângerea prealabilă poate fi retrasă şi produce efectele prevăzute de lege, spre deosebire de plângerea care este irevocabilă şi care nu produce efecte.

2.2. Denunţul Potrivit alin. (2) al art. 262 din CPP, denun ţul este înştiinţarea făcută de o persoană fizică sau de o persoană juridică despre săvârşirea unei infracţiuni. Spre deosebire de plângere, care poate fi făcută numai de victimă, denunţul se introduce de orice persoană care îşi asumă rolul şi răspunderea denunţătorului42.

Nicolae Volonciu, op. cit., p. 56.

534

DREPT PROCESUAL PENAL

în cazul prevăzut de alin. (6) al art. 263 din CPP, când victima nu-şi însuşeşte plângerea depusă de soţ sau de copilul major, asemenea plângere va putea fi considerată, când este cazul, ca un denunţ13. Denunţul trebuie să cuprindă aceleaşi date ca şi plângerea, aplicându-i-se dispoziţiile art. 263 din CPP. în cazul când denunţul sau plângerea nu sunt semnate de cel care le face, care refuză să le semneze ori nu-şi descoperă identitatea, acestea nu mai au caracterul unei sesizări legale, dar constituie o simplă informare, fiind numite denunţuri şi plângeri anonime. Iar potrivit alin. (8) al art. 263 din CPP, plângerile şi denunţurile anonime nu pot servi ca temei pentru pornirea urmăririi penale, însă, în urma controlului efectuat în baza acestor informaţii, organul de urmărire se poate autosesiza în vederea urmăririi penale. în cazul parvenirii unor plângeri sau denunţuri care după formă nu corespund prevederilor art. 262-264 din CPP, cu concursul petiţionarului, cât mai curând posibil, ele vor fi întocmite potrivit prevederilor legale, după care vor fi transferate neîntârziat în Registrul nr. 1 de evidenţă a sesizărilor cu privire la infracţiuni44.

2.3. Autodenunţarea Potrivit alin. (1) al art. 264 din CPP, autodenunţarea este înştiinţarea benevolă făcută de o persoană fizică sau de o persoană juridică despre săvârşirea de către ea a unei infracţiuni în cazul în care organele de urmărire penală nu sunt la curent cu această faptă. Declaraţia de autodenunţare se face în scris sau oral. în cazul în care autodenunţarea se face oral, se întocmeşte un procesverbal în condiţiile alin. (5) al art. 263 din CPP, cu înregistrarea audio sau video a declaraţiei de autodenunţare, potrivit alin. (2) al art. 264 din CPP. Autodenunţarea poate fi făcută prin prezentarea benevolă a făptuitorului în faţa organului de urmărire penală şi înştiinţarea despre săvârşirea tentativei sau pregătirea unei infracţiuni de către acesta. în cazul când persoana s-a autodenunţat, dar nu s-a prezentat în faţa organului, urmează a fi identificată şi găsită pentru întocmirea procesului-verbal în conformitate cu alin. (2) al art. 264 din CPP. Conform alin. (3) al art. 264 din CPP, persoanei care face declara ţie de autodenunţare i se explică anterior dreptul de a nu spune nimic şi de a nu se

partea specială Vintilă Dongoroz ş.a., op. cit., p. 38. Instrucţiunea din 26.08.2003, pct. 2).

535

autoincrimina, precum şi că în caz de autocalomnie, care împiedică constatarea adevărului, ea nu va avea dreptul la repararea prejudiciului în condiţiile legii, şi se face menţiunea corespunzătoare în procesul-verbal privind autodenunţarea sau în textul declaraţiei de autodenunţare. în anumite cazuri prevăzute expres în Partea specială a Codului penal (de exemplu, art. 217, art. 290), prezentarea benevolă a obiectelor interzise de lege absolvă făptuitorul de răspundere penală, dacă autodenunţarea şi prezentarea obiectelor interzise au fost făcute benevol45. Autodenunţarea, în cazul în care organele de urmărire penală sunt la curent cu această faptă, are importanţă pentru stabilirea şi identificarea făptuitorului infracţiunii şi se ia în considerare, în condiţiile legii, ca prezentare benevolă a făptuitorului.

2.4. Depistarea infracţiunii nemijlocit de către angajaţii organului de urmărire penală (autosesizare) Autosesizarea constituie o modalitate de sesizare când organul de urmărire penală află de săvârşirea unei infracţiuni din alte surse decât cele menţionate la pct. l)-3) din alin. (1) al art. 262 din CPP şi alin. (3) al art. 273 din CPP. Astfel, organul de urmărire poate afla că s-a comis o infracţiune

pe baza constatării personale a unei infracţiuni flagrante sau prin primirea unui denunţ anonim; în urma activităţii administrative a altor subdiviziuni din cadrul organelor menţionate la art. 253 din CPP sau în urma măsurilor operative de investigaţie; fie prin intermediul mijloacelor de informare în masă, care dau publicităţii aspecte negative din activitatea unor persoane fizice sau juridice; fie în urma efectuării urmăririi penale privind unele infracţiuni se descoperă săvârşirea altor infracţiuni. Organele de urmărire penală, potrivit Instrucţiunii din 26.08.2003, sunt obligate să înregistreze în Registrul nr. 2 alte informaţii cu privire la infracţiuni46 şi după verificarea acestora să se autosesizeze. Astfel în practică nu poate fi considerată autodenunţare reţinerea persoanei cu substanţe narcotice sau arme de foc, având asupra ei şi o declaraţie de autodenunţare adresată organului de urmărire penală, fiindcă făptuitorul nu avea intenţia să se prezinte benevol la organele de poliţie. Instrucţiunea din 26.08.2003, include în categoria de "alte informaţii" informaţiile parvenite prin telefon, fax, teletip, Internet, mass-media, de la organele de administrare publică locală, secţiile administrativ-militare, conducătorii instituţiilor militare, comandanţii unităţilor militare, oficiile de evidenţă a populaţiei, instituţiile medicale, persoanele cu funcţii de răspundere ale organizaţiilor de stat, plângerile si denunţurile anonime şi cele care conţin abateri de la prevederile art. 262-264 din CPP.

536

DREPT PROCESUAL PENAL

(Partea specială

în cazul depistării infracţiunii de către angajatul organului de urmărire penală, acesta întocmeşte un raport în care expune circumstanţele constatate şi dispune înregistrarea infracţiunii conform alin. (3) al art. 262 din CPP. Raportul privind depistarea unei infracţiuni se înregistrează în Registrul nr. 1 de evidenţă a sesizărilor cu privire la infracţiuni, pentru examinare în modul stabilit de lege.

§3. Obligativitatea primirii şi examinării plângerilor sau denunţurilor referitoare la infracţiuni Potrivit alin. (1) al art. 265 din CPP, organul de urmărire penală este obligat să primească plângerile sau denunţurile referitoare la infracţiunile săvârşite, pregătite sau în curs de pregătire chiar în cazul în care cauza nu este de competenţa lui. Persoanei care a depus plângerea sau denunţul i se eliberează un certificat despre acest fapt, indicându-se persoana care a primit plângerea sau denunţul şi timpul înregistrării47. Primirea sesizărilor, indiferent de locul şi timpul comiterii infrcţiunilor, de plenitudinea datelor anunţate, se efectuează zilnic în orele de lucru, iar de către unităţile de gardă şi efectivul organelor de poliţie antrenat în serviciu - pe par cursul a 24 de ore (pct. 7) al Instrucţiunii din 26.08.2003). Sesizarea trebuie depusă în limba de stat. Persoana care nu posedă sau nu vorbeşte limba de stat are dreptul să depună sesizarea în limba maternă sau în limba pe care o cunoaşte. Sesizările şi alte informaţii parvenite în cancelarie sau în secretariatul organului sunt înregistrate în conformitate cu regulile de înregistrare a corespondenţei de intrare şi raportate conducătorului organului, care dispune în scris înregistrarea lor în registrul nr. 1, iar privitor la alte informaţii despre infracţiuni şi incidente, plângeri şi denunţuri anonime dispune în scris înregistrarea lor în registrul nr. 2, indicând pentru ultimele termenul rezonabil de examinare, conform pct. 8 al Instrucţiunii din 26.08.2003. Refuzul organului de urmărire penală de a primi plângerea sau denunţul poate fi atacat la judecătorul de instrucţie, dar nu mai târziu de 5 zile din momentul refuzului (alin. (2) al art. 265 din CPP). Asemenea plângere se examinează de către judecătorul de instrucţie în modul prevăzut de art. 313 din CPP. Organizarea examinării sesizărilor este descrisă în §4 al Instrucţiunii Certificatul include două părţi, dintre care una se eliberează persoanei care a depus înştiinţarea, alta obligatoriu rămâne şi se păstrează la persoana oficială a organului care a recepţionat sesizarea. Formularele certificatelor sunt acte de evidenţă

537

strictă. Certificatul nu se eliberează în cazul parvenirii sesizării prin poştă (pct. 10) al Instrucţiunii din 26.08.2003).

din 26.08.2003, care prevede că după înregistrare, sesizările sunt raportate neîntârziat conducătorului de urmărire penală, care organizează ordinea soluţionării şi stabileşte termenul de examinare. Sesizările despre infracţiuni se examinează şi se fac propuneri prevăzute de Codul de procedură penală. Astfel, organul sesizat face propuneri procurorului de a decide sau, după caz, cu acordul acestuia, în limitele competenţei sale dispune: 1)transmiterea materialelor organului competent; 2)pornirea urmăririi penale; 3)neînceperea urmăririi penale; 4)prezentarea materialelor referitoare la infracţiunea flagrantă. Sesizările despre infracţiuni flagrante şi cele ce nu necesită un control suplimentar (în cazurile în care din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor de constatare rezultă evident prezenţa sau lipsa elementelor infracţiunii) sunt soluţionate imediat. Termenul rezonabil de examinare a altor informa ţii despre infracţiuni şi incidente, a plângerilor şi denunţurilor anonime, precum şi a sesizărilor ce necesită un control suplimentar este stabilit de către conducătorul organului şi se indică prin rezoluţie. în cazul în care este necesară prelungirea termenului de examinare a sesizării, ofiţerul de urmărire penală întocmeşte un raport motivat în acest sens şi îl prezintă conducătorului înainte de expirarea termenului

fixat de acesta, în cazul când termenul de examinare a sesizării depăşeşte o lună, organul informează în scris persoana care a făcut sesizarea. După înregistrarea sesizării organul îşi verifică competenţa şi procedează în conformitate cu alin. (2) al art. 271 din CPP, dacă constată că nu este competent de a efectua urmărirea penală. în concluzie menţionăm că examinarea plângerilor, denunţurilor şi a altor sesizări referitoare la infracţiuni include acţiuni de completare, verificare (acţiuni cu caracter administrativ, măsuri de investigaţie operative şi unele acţiuni procesuale penale admise de alin. (1) al art. 279 din CPP) a informaţiei primite pentru a confirma sau a infirma concordanţa acesteia cu realităţile faptice ale cauzei şi adoptarea uneia din soluţiile prevăzute de art. 274 din CPP. Procurorul, potrivit pct. 4) din alin. (1) al art. 52 din CPP, controleaz ă permanent executarea procedurii de primire şi înregistrare a sesizărilor privind infracţiunile. în acest scop, conducătorii organelor de urmărire penală informează zilnic în scris procurorul respectiv despre infracţiunile înregistrate, iar lunar, până la data de 3 a lunii următoare, prezintă procurorului lista sesizări lor care au rămas neexaminate cu indicarea timpului parvenirii lor şi a termenelor de examinare stabilite conform pct. 35) al Instrucţiunii din 26.08.2003.

538

DREPT PROCESUAL PENAL

Secţiunea a IV-a. PORNIREA URMĂRIRII PENALE

§1. Noţiunea, importanţa şi condiţiile începerii urmăririi penale începerea urmăririi penale constituie un fapt juridic important ce marchează declanşarea unui proces penal48 şi care presupune că organele competente de stat au cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni şi se întreprind toate acţiunile prevăzute de lege în scopul constatării acestei fapte prejudiciabile. Pe de o parte, începerea urmăririi penale marchează declanşarea procesului penal, iar pe de altă parte, ea implică drepturi şi obligaţii specifice atât pentru organele de urmărire penală, cât şi pentru ceilalţi participanţi la proces49. începerea urmăririi penale este unul din temeiurile juridice care justifică efectuarea acţiunilor procesuale penale şi aplicarea măsurilor procesuale ce limitează drepturile şi libertăţile persoanei. Pentru începerea urmăririi penale sunt necesare următoarele condiţii prevăzute la art. 274 din CPP: 1) Din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor de constatare trebuie să rezulte elementele infracţiunii. Pentru începerea urmăririi penale nu se cer date privind cunoaşterea tuturor elementelor infracţiunii, fiind suficiente informaţiile ce caracterizează două elemente ale infracţiunii (obiectul infracţiunii şi latura obiectivă a infracţiunii). Astfel, urmărirea penală începe in rem (în privinţa faptei săvârşite), după cum s-a menţionat în literatura de specialitate50, nefiind necesară cunoaşterea persoanei făptuitorului. Numai când făptuitorul şi identitatea acestuia se cunosc cu precizie, o dată cu fapta, urmărirea penală începe şi in personam, adică în privinţa unei persoane concrete (de exemplu, în cazul infracţiunilor contra justiţiei prevăzute de art. 306-317, 319-321 din CP; în cazul infracţiunilor săvârşite de persoane cu funcţii de răs-

In alte legi sau în limbajul juridic uzual se folosesc şi alte expresii care au acelaşi sens cu cel de începere a urmăririi penale - "a intenta dosar penal", art. 23 al Legii cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii; "intentarea procesului penal", art. 7 al Legii privind activitatea operativă de investigaţii; "porneşte procedura penală", art. 8 al Legii cu privire la Procuratură. Ion Neagu, Drept procesual penal. Partea specială, voi. I, Bucureşti, 1994, p. 64. Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, voi. II, Bucureşti, 1996, p. 66; yeo/ioeHbiu npou,ecc, yiedHWK una BV3OB noa o6me# peflaKiineH IL A. /IynHH-CKOM, MocKBa, lOpucTh, 1995, c. 225.

539

partea specială

pundere prevăzute de art, 324-331 din CP, precum şi în cazul prinderii făptuitorului în flagrant delict pentru oricare infracţiune). 2)Să nu existe vreuna din circumstanţele care exclud urmărirea penală, stipulate la art. 275 din CPP. Dacă din cuprinsul actului de sesizare rezultă vreunul din cazurile care împiedică pornirea urmăririi penale, organul de urmărire penală înaintează procurorului actele întocmite cu propunerea de a nu porni urmărirea penală. Dacă procurorul consideră că nu sunt circumstanţe care împiedică urmărirea penală, el restituie actele, cu rezoluţia sa, organului menţionat pentru începerea urmăririi penale potrivit alin. (4) al art. 274 din CPP. 3)Confirmarea actelor de începere a urmăririi penale de către procuror în temeiul alin. (3) al art. 274 din CPP.

§2. Procedura şi actele prin care se dispune începerea urmăririi penale Organul de urmărire penală înştiinţat prin modurile de sesizare externă (plângere, denunţ, autodenunţ, acte de constatare) dispune începerea urmăririi penale prin rezoluţie (alin. (1) al art. 274 din CPP). în cazul în care organul de urmărire penală se autosesizează în privinţa începerii urmăririi penale, el întocmeşte un procesverbal care constituie actul de începere a urmăririi penale (alin. (2) al art. 274 din CPP). în practică rezoluţia de începere a urmăririi penale se întocmeşte

în

forma

unui

înscris

separat51

care

conţine

următoarele menţiuni: a)data şi locul întocmirii, numele şi calitatea persoanei care o întocmeşte; b)descrierea faptei care a constituit obiectul sesizării, rezultatele verificării plângerii sau denunţului, dacă s-au efectuat acţiuni suplimentare de control, precum şi încadrarea juridică a faptei (calificarea infracţiunii) potrivit părţii speciale a Codului penal; c)dispoziţia de începere a urmăririi penale privind faptul săvârşirii infracţiunii cu indicarea articolului concret din Partea specială a Codului penal. Procesul-verbal de constatare a infracţiunii şi începere a urmăririi

penale conţine aceleaşi menţiuni ca şi rezoluţia.

Rezoluţia, de regulă, constituie o rezolvare în forma unei inscripţii pe actul de sesizare sau pe o cerere înaintată.

540

DREPT PROCESUAL PENAI.

Rezoluţia sau, după caz, procesul-verbal de începere a urmăririi penale, emise de organul de urmărire penală, în termen de 24 de ore de la data începerii urmăririi penale trebuie confirmate de către procurorul care efectuează conducerea activităţii de urmărire penală, prezentându-i-se totodată şi dosarul respectiv. Concomitent cu confirmarea pornirii urmăririi penale, procurorul fixează termenul de urmărire în cauza respectivă potrivit alin. (3) al art. 274 din CPP. Legea nu prevede expres, dar în practică se pot întâlni cazuri când procurorul poate să nu confirme actul de începere a urmăririi penale. Astfel, procurorul nu confirmă începerea urmăririi penale din motivul că nu sunt date suficiente privind faptul că s-a săvârşit o infracţiune, restituind dosarul organului de urmărire penală pentru verificare suplimentară. Procurorul nu confirmă actul de începere a urmăririi penale, dacă constată una din circumstanţele care împiedică urmărirea penală, adoptând în acest caz o rezoluţie motivată de neîncepere a urmăririi penale. Pe lângă rezoluţie şi proces-verbal ca acte de începere a urmăririi penale, în practică această soluţie poate fi dispusă şi prin ordonanţă. Astfel, potrivit art. 8 al Legii cu privire la Procuratură, procurorul dispune începerea urmăririi penale prin ordonanţă. De regulă, procurorul dispune începerea urmăririi penale prin ordonanţă când este sesizat direct în următoarele cazuri: a)prin modalităţile prevăzute de art. 262-264, 273 din CPP; b)în cazurile stipulate la alin. (1) al art. 270 din CPP; c)în cazul infracţiunilor de audienţă sesizate de către instanţa de judecată conform art. 335 din CPP. în cazul când în procesul urmăririi penale se stabilesc indicii unei noi infracţiuni săvârşite, ofiţerul de urmărire penală întocmeşte un raport, în care expune circumstanţele depistate şi dispune înregistrarea infracţiunii în Registrul nr.l de evidenţă a sesizărilor cu privire la infracţiuni pentru examinare în modul prevăzut de Codul de procedură penală, pct. 6) al Instrucţiunii din 26.08.2003. Astfel, procedura de începere a urmăririi penale se repetă ori de câte ori organul de urmărire penală descoperă nemijlocit în cadrul urmăririi penale săvârşirea unei infracţiuni de către o altă persoană decât bănuitul (învinuitul) în cauza dată, precum şi de către cel din urmă52.

partea specială

541

în cazul începerii urmăririi penale la rubrica respectivă a Registrului nr. 1 se face o menţiune corespunzătoare, cu indicarea numărului atribuit cauzei penale şi a datei începerii urmăririi penale (pct. 23 al Instrucţiunii din 26.08.2003).

§3. Caracteristica circumstanţelor care exclud urmărirea penală în cazurile menţionate la art. 275 din CPP, urmărirea penală nu poate fi pornită, iar dacă a fost pornită, nu poate fi efectuată, dar se dispune după caz încetarea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală sau clasarea cauzei penale de către procuror. 1. "Nu există faptul infracţiunii" este un temei ce include situaţiile în care evenimentul (de exemplu, decesul persoanei) există, dar nu este rezultatul unei fapte umane, ci al unor factori naturali sau al acţiunilor persoanei decedate (de exemplu, sinucidere, accident de muncă). Acest temei include şi situaţiile când din eroare se sesizează faptul săvârşirii unei infracţiuni (de exemplu, omor; ră pire de persoane sau furt), constatându-se ulterior că persoana presupusă este în viaţă; se află în condiţii legale în alt loc sau obiectul presupus ca sustras este găsit şi nu există în general fapta unei persoane. Astfel, potrivit art. 51 din CP, fapta prejudiciabilă săvârşită este temei real al răspunderii penale, iar inexistenţa fap tei exclude răspunderea penală şi, respectiv, exclude pornirea sau desfăşurarea urmăririi penale, adoptându-se după pornire o ordonanţă de clasare sau, după caz, de scoatere de sub urmărirea penală. Constatarea unei situaţii care se înca drează în temeiul arătat exclude răspunderea penală, precum şi oricare alte feluri de răspundere juridică (de ex. civilă; administrativă; disciplinară). Delimitarea acestui temei de circumstanţele menţionate la pct. 2) şi 3) ale art. 275 din CPP este importantă prin faptul că în cazurile

cele din urmă nu se exclud alte feluri de răspundere juridică decât cea penală. 2. "Fapta nu este prevăzută de legea penală53 este un temei ce rezultă din principiul legalităţii incriminării, prevăzut de art. 3 din CP, exprimat prin adagiul latin "Nullum crimen sine lege" (nu există infracţiune fără 52

Anterior Codul de procedură penală din 1961, la alin. (3) al art. 3 prevedea "că în cazul în care în procesul anchetei preliminare sau cercetării penale se stabilesc indicii unei noi infracţiuni comise de persoana bănuită sau învinuită, această infracţiune se cercetează în cadrul dosarului iniţiat, fără a porni alt proces penal".

lege). Ast fel, nici o persoană nu poate fi trasă la răspundere penală pentru o faptă care, la momentul săvârşirii ei, nu era prevăzută de lege ca infracţiune. La acest temei se referă şi situaţia dezincriminării faptei. Astfel, dacă la momentul săvârşirii

In vechiul Cod de procedură penală acest temei nu era expres reglementat, dar se încadra în situaţiile prevăzute de pct. 2) din alin. (1) al art. 5: "când fapta nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii".

542

DREPT PROCESUAL PENAL

fapta era prevăzută de legea penală ca infracţiune, dar la momentul sesizării organului de urmărire penală sau în cursul urmăririi penale intervin modificări în legea penală care înlătură caracterul infracţional al faptei săvârşite prin metoda decriminalizării, se va refuza începerea urmăririi penale sau, după caz, se va ordona scoaterea de sub urmărire penală, dacă fapta nu este contravenţie administrativă, sau încetarea urmăririi penale, dacă această faptă constituie o contravenţie. Situaţia decriminalizării operează în cazul dat prin efectul retroactiv al legii penale, prevăzut de art. 10 din CP. La constatarea situaţiei prevăzute de punctul 2 al art. 275 din CPP se va lua în consideraţie interdicţia legii penale de la alin. (2) al art. 3 din CP, ce prevede că "Interpretarea extensivă defavorabilă şi aplicarea prin analogie a legii penale sunt interzise". Dacă fapta nu este prevăzută de legea penală, dar constituie o contravenţie administrativă, se va refuza începerea urmăririi penale sau se va dispune încetarea urmăririi penale şi se vor trimite materialele organului competent să examineze contravenţia. Dacă fapta nu este prevăzută de legea penală, deci nu este infracţiune, dar poate fi o abatere disciplinară sau un delict civil, faptul trebuie menţionat în rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale sau în ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală. 3. "Fapta nu întruneşte elementele infracţiunii, cu excepţia cazurilor când infracţiunea a fost săvârşită de o persoană juridică" este temei de neîncepere a urmăririi penale sau de scoatere de sub urmărire penală existând o anumită faptă a unei persoane, dar care nu se încadrează într-o componenţă concretă a infracţiunii. Astfel, componenţa infracţiunii (totalitatea semnelor obiective şi subiective, stabilite de legea penală) este temeiul juridic al răspunderii penale, potrivit art. 51 din CP, dacă în urma administrării probelor se constată că faptei concrete îi lipsesc anumite elemente sau semne ale elementelor prevăzute de partea generală şi de Partea specială a Codului penal, care ar permite calificarea acestora drept o infracţiune şi nu este posibilă schimbarea încadrării juridice într-o altă infracţiune, urmează să se dispună soluţiile prevăzute de prezentul Cod, ce constau în reabilitarea bănuitului, învinuitului, dacă această faptă nu poate fi calificată drept contravenţie. Lipsa unor semne ale laturii obiective, laturii subiective sau ale subiectului infracţiunii se constată prin probele administrate faţă de o persoană concretă (bănuit, învinuit) ce impune scoaterea de sub urmărire a acesteia, fapt care nu exclude continuarea urmăririi

partea specială

543

penale în vederea stabilirii făptuitorului infracţiunii (de exemplu, în cazul când rezultatul prejudiciabil există, dar nu este în legătură cauzală cu fapta unei persoane identificate).

în cazul când un element al infracţiunii lipseşte ori nu poate fi constatat referitor la fapta unei persoane şi se exclude posibilitatea săvârşirii acestei fapte de către altă persoană, se dispune scoaterea de sub urmărire penală şi încetarea urmăririi penale în cauza dată. Circumstanţa comentată poate fi aplicată ca temei de neîncepere a urmăririi penale dacă din actul de sesizare şi acţiunile extraprocesuale de verificare rezultă fără echivoc inexistenţa anumitor semne ale oricărei componenţe a infracţiunii. Derogarea de la regula dată "cu excepţia cazurilor când infracţiunea a fost săvârşită de o persoană juridică" se referă numai la cazurile prevăzute de alin. (4) al art. 21 din CP. Astfel, în cazul infracţiunilor expres indicate la alin. (5) al art. 21 din CP, fapta unei persoane fizice poate să nu întrunească unul din elementele constitutive (de exemplu, vinovăţia persoanei fizice), dar în privinţa persoanei juridice există toate semnele componenţei infracţiunii prevăzute de Partea specială a Codului penal şi condiţiile menţionate la alin. (3) al art. 21 din CP. într-o altă situaţie contrară se poate constata lipsa unui element al componenţei infracţiunii privind activitatea unei persoane juridice (de exemplu, lipsa condiţiilor din alin. (3) al art. 21 din CP), dar se constată că fapta unei persoane fizice întruneşte toate elementele componenţei infracţiunii.

Astfel, în cazul unei infracţiuni pentru care legea prevede răspunderea penală şi a persoanei juridice se poate adopta soluţia scoaterii de sub urmărire a unei persoane fizice, iar urmărirea penală să continue faţă de persoana juridică, şi invers, după caz, se poate dispune scoaterea de sub urmărire penală a persoanei juridice şi continuarea urmăririi penale faţă de persoana fizică. în cazul prevăzut de punctul 3) al art. 275 din CPP se poate dispune şi soluţia neînceperii urmăririi penale, dacă în faptele unei persoane fizice şi ale unei persoane juridice lipseşte unul din elementele infracţiunii (de exemplu, lipsa legăturii cauzale dintre faptele acestora şi rezultatul prejudiciabil). La temeiul "fapta nu întruneşte elementele infracţiunii" se referă şi situaţia menţionată la art. 20 din CP, când fapta este săvârşită fără vinovăţie. 4. "A intervenit termenul de prescripţie sau amnistie" este un temei aplicabil mai mult după începerea urmăririi penale fiind dispusă încetarea urmăririi penale sau clasarea cauzei penale (în cazul expirării termenului de prescripţie). Astfel, sintagma "a intervenit termenul de prescripţie" trebuie înţeleasă în sensul "a expirat termenul prescripţiei tragerii la răspundere penală". în faza de urmărire penală, procurorul dispune încetarea urmăririi penale în cazul constatării faptului că a expirat termenul de prescripţie de 2 ani (pentru infracţiuni uşoare), de 5 ani (pentru infracţiuni mai puţin grave), de

544

D R E P T PROCESUAL PENAI.

15 ani (pentru infracţiuni grave) şi de 20 de ani (pentru infracţiuni deosebit de grave), fie că este identificat făptuitorul şi pus sub învinuire, fie că nu este cunoscut. în cazul când făptuitorul este cunoscut, se dispune încetarea urmăririi penale conform art. 285 din CPP. în cazul când făptuitorul nu este identificat, se dispune clasarea cauzei penale conform art. 286 din CPP. La calcularea termenelor de prescripţie se vor aplica dispoziţiile art. 60 din CP, dacă a intervenit întreruperea sau suspendarea termenelor prescripţiei tragerii la răspundere penală, în cazul când în cauză există bănuit sau învinuit. în cazul expirării termenului de prescripţie de 25 de ani (pentru infracţiuni excepţional de grave) procurorul trimite cauza penală cu rechizitoriu la instanţa de judecată competentă pentru a decide după caz liberarea de răspundere penală sau condamnarea prin înlocuirea detenţiunii pe viaţă cu închisoare pe 35 de ani. La calcularea termenelor prescripţiei tragerii la răspundere penală pentru infracţiuni săvârşite până la 12 iunie 2003 (data intrării în vigoare a Codului penal din 18 aprilie 2002) se aplică dispoziţiile art. 46 din CP din 24 martie 1961 abrogat, care prevedea următoarele termene: de 1, 3, 5, 10 şi 15 ani în funcţie de gravitatea faptei infracţionale. Aplicarea dispoziţiilor art. 46 din CP vechi rezultă din alin. (2) al art. 10 din CP nou, care prevede că "Legea penală care înăspreşte pedeapsa sau înrăutăţeşte situaţia persoanei vinovate de săvârşirea unei infracţiuni nu are efect retroactiv", iar dispoziţiile art. 60 din CP în vigoare privind termenele prescripţiei tragerii la răspundere penală înrăutăţesc situaţia persoanei vinovate şi deci au aplicare numai pe viitor, pentru infracţiuni săvârşite după 12 iunie 2003. Expirarea termenului prescripţiei tragerii la răspundere penală poate fi temei de neîncepere a urmăririi penale dacă organul de urmărire penală este sesizat cu o întârziere ce depăşeşte termenul stabilit de legea penală, făptuitorul nefiind cunoscut sau când făptuitorul este cunoscut, dar lipsesc date privind întreruperea sau suspendarea termenului de prescripţie. Temeiul "expirarea termenului prescripţiei tragerii la răspundere penală" se aplică numai în cazul constatării cu certitudine a zilei săvârşirii infracţiunii, în cazul infracţiunii continue ziua săvârşirii infracţiunii se consideră ziua curmării sau încetării activităţii infracţionale, iar în cazul infracţiunii prelungite se consideră ziua săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni infracţionale.

545

Partea specială

în faza urmăririi penale învinuitul se poate opune54 ordonanţei procurorului de încetare a procesului penal pe temeiul "expirării termenului de prescripţie" pornind de la dispoziţiile pct. 2) din alin. (2) al art. 313 din CPP, care prevede dreptul de a ataca ordonanţa la judecătorul de instrucţie. Alt temei care exclude urmărirea penală, menţionat la pct. 4) al art. 275 din CPP este cazul când a intervenit un act de amnistie după săvârşirea infracţiunii. în cazul când amnistia intervine în faza urmăririi penale, ea are efectul înlăturării răspunderii penale şi, de regulă, se dispune încetarea urmăririi penale. La aplicarea actului de amnistie se impune realizarea cumulativă a următoarelor condiţii: a. actul de amnistie să intervină după săvârşirea infracţiunii; b. să fie identificat făptuitorul şi acesta să fie prezent în faţa organului c.

de

urmărire penală şi a procurorului; să fie respectate dispoziţiile speciale ale legii cu privire la amnistie privind infracţiunea, persoana şi alte condiţii (de exemplu, anterior să nu fie aplicată amnistia, să fie reparat prejudiciul material);

d. dacă bănuitul, învinuitul nu se opune soluţiei aplicării actului

de

am

nistie în privinţa sa. Prin urmare, de regul ă, după începerea urmăririi penale şi strângerea probelor necesare privind realizarea tuturor condiţiilor este posibilă încetarea urmăririi penale pe temeiul aplicării actului de amnistie. Dacă din actul de sesizare şi acţiunile de verificare provin date suficiente privind întrunirea cumulativă a condiţiilor aplicării amnistiei, se poate dispune neînceperea urmăririi penale. în cazul dat voinţa făptuitorului cunoscut, dar care nu este atras în calitate de bănuit, nu se mai ia în consideraţie la apli carea amnistiei. 5. "A intervenit decesul făptuitorului, cu excepţia cazurilor de reabilitare" este un impediment în desfăşurarea procesului penal datorită faptului imposibilităţii aplicării răspunderii penale, care este strict individuală, conform art. 6 din CP. încetarea urmăririi penale poate avea loc numai în cazul când s-au administrat suficiente probe că anume decedatul a săvârşit infracţiunea dată.

Dreptul învinuitului de a se opune soluţiei încetării urmăririi penale pentru acest temei a fost prevăzut expres în vechiul Cod de procedură penală (alin. (3) al art. 5), care nu admitea încetarea procesului, dacă învinuitul cere continuarea procesului. Pentru evitarea situaţiilor de anulare a ordonanţelor procurorului

privind încetarea urmăririi penale în baza pct. 4) "a intervenit termenul de prescripţie sau amnistie" pentru motivul că învinuitul nu este de acord cu asemenea soluţie, propunem de a completa art. 275 din CPP cu dispoziţii exprese privind dreptul învinuitului de a cere continuarea urmăririi penale.

546

DREPT PROCESUAL PENAL

Dacă decesul făptuitorului a survenit după începerea urmăririi penale, se dispune încetarea urmăririi penale. Dacă decesul făptuitorului a survenit până la începerea urmăririi penale, se dispune soluţia neînceperii urmăririi penale. Nu se admite încetarea urmăririi penale sau, după caz, neînceperea urmăririi penale dacă rudele decedatului sau alte persoane solicită continuarea procesului pentru reabilitarea bănuitului (învinuitului) decedat. Astfel, în cazul când se stabileşte că fapta învinuitului nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii sau nu se dovedeşte vinovăţia învinuitului şi intervine decesul acestuia, nu se admite încetarea urmăririi penale, dar se dispune scoaterea persoanei decedatului de sub urmărire penală. De asemenea, nu se admite încetarea urmăririi penale în legătură cu revizuirea procesului privind o altă persoană, datorită descoperirii de noi împrejurări prevăzute de pct. 4) din alin. (3) al art. 458 din CPP. în cazul când după efectuarea urmăririi penale suplimentare la cererea rudelor decedatului nu se constată temeiuri de reabilitare prevăzute la alin. (1) al art. 284 din CPP, procurorul dispune încetarea urmăririi penale. 6. "Lipseşte plângerea victimei în cazurile în care urmărirea penală începe, conform art. 276 din CPP, numai în baza plângerii acesteia" este un temei de neîncepere a urmăririi penale sau de încetare a urmăririi penale, dacă acest fapt se constată după începerea urmăririi penale. în cazul când după începerea urmăririi penale privind o infracţiune ce nu este prevăzută la alin. (1) al art. 276 din CPP, se recalifică fapta în una din infracţiunile indicate la art. 276 din CPP şi victima nu solicită în scris tragerea la răspundere penală a făptuitorului, se dispune încetarea urmăririi penale. La situaţia "lipseşte plângerea victimei în cazurile în care urmărirea penală începe conform art. 276 din CPP" se referă şi cazurile de retragere a plângerii de către victimă şi de împăcare a victimei cu făptuitorul. Aceste două cazuri, menţionate la pct. 1) din alin. (1) al art. 285 din CPP sunt aplicabile şi în etapa iniţială de sesizare a organului de urmărire penală până la începerea urmăririi penale, fiind dispusă soluţia neînceperii urmăririi penale. în cazul când este depus un denunţ de către o persoană privind săvârşirea unei infracţiuni prevăzute la art. 276 din CPP, organul de urmărire penală este obligat să înştiinţeze victima despre dreptul de a depune o plângere şi dacă nu-şi expune voinţa să-1 tragă la răspunderea penală pe făptuitor, se dispune

Partea specială

547

neînceperea urmăririi penale. Dacă victima declară că nu-şi însuşeşte plângerea depusă de soţ sau de copilul major, se dispune neînceperea urmăririi penale sau, după caz, încetarea urmăririi penale.

La soluţionarea chestiunii neînceperii urmăririi penale în baza temeiului stipulat la pct. 6) al art. 275 din CPP, organul de urmărire penală, dacă a fost sesizat în alt mod decât prin plângere, este obligat să verifice dacă nu există una din circumstanţele la alin. (4) al art. 276 din CPP şi să anunţe procurorul. Astfel, procurorul porneşte urmărirea penală în cazurile prevăzute de alin. (4) al art. 276 din CPP în lipsa plângerii victimei, dacă se constată incapacitatea sau capacitatea de exerciţiu limitată a acesteia, starea de neputinţă sau dependenţa faţă de făptuitor ori faptul că victima nu este în stare să-şi apere drepturile şi interesele legitime din alte motive. 7. "în privinţa unei persoane există o hotărâre judecătorească definitivă în legătură cu aceeaşi acuzaţie sau prin care s-a constatat imposibilitatea urmăririi penale pe aceleaşi temeiuri" este un temei de neîncepere a urmăririi penale sau, după caz, de încetare a urmăririi penale ce rezultă din principiul stabilit la art. 22 din CPP şi art. 4 al Protocolului nr. 7 al CEDO "Dreptul de a nu fi urmărit, judecat sau pedepsit de mai multe ori". Astfel, în cazul existenţei unei sentinţe sau decizii de achitare, încetare a procesului penal sau de condamnare în privinţa unei persoane pentru aceeaşi faptă nu se admite începerea sau reluarea urmăririi penale. Temeiul stipulat la pct. 7) al art. 275 din CPP se poate întâlni în două situaţii: a) când se cere începerea urmăririi penale pentru fapta dată neştiindu-se despre hotărârea judecătorească şi b) în cazul când procurorul este

sesizat potrivit art. 460 din CPP cu o cerere de revizuire neîntemeiată dispune prin ordonanţă neînceperea procedurii de revizuire, dar nu neînceperea urmăririi penale. în cazul când organul de urmărire penală este sesizat în privinţa unei cauze penale judecate definitiv, referitor la începerea sau reluarea urmăririi penale în legătură cu apariţia unor circumstanţe noi prevăzute de pct. 4) din alin. (3) al art. 458 din CPP se va înştiinţa procurorul şi acesta va decide prin ordonanţă deschiderea procedurii de revizuire conform alin. (6) al art. 460 din CPP. Dacă în cursul urmăririi penale se constată că persoana a fost condamnată, achitată sau s-a dispus încetarea procesului pentru o faptă penală care la moment se califică într-o componentă a unei infracţiuni mai grave se va dispune încetarea urmăririi penale. Se va dispune neînceperea urmăririi penale sau, după caz, încetarea urmăririi penale dacă se va constata că persoana anterior a fost sancţionată contravenţional pentru aceeaşi faptă prin hotărâre judecătorească definitivă. 8. "în privinţa unei persoane există o hotărâre neanulată de neîncepere a urmăririi penale sau de încetare a urmăririi pe aceleaşi acuzaţii" este un temei de neîncepere a urmăririi penale, dacă nu sunt întrunite condiţiile de reluare a urmăririi penale conform art. 287 din CPP.

548

DREPT PROCESUAL PENAL

Dacă în cursul urmăririi penale organul de urmărire penală constată că pentru aceeaşi persoană şi aceeaşi faptă există o ordonanţă de neîncepere a urmăririi penale sau de încetare a urmăririi penale şi sunt date privind fapte noi ori recent descoperite ori un viciu fundamental, va face propunere procurorului ierarhic superior să anuleze ordonanţa neîntemeiată, dată anterior. La situaţiile menţionate la pct. 8) al art. 275 din CPP se referă şi cazul când există o ordonanţă neanulată de scoatere de sub urmărire penală a unei persoane privind aceeaşi faptă. 9. La alte circumstanţe prevăzute de lege care condiţionează excluderea sau, după caz, exclud urmărirea penală se referă şi următoarele situaţii: a)există cel puţin unul din cazurile prevăzute la art. 35 din CP care înlătură caracterul penal al faptei (legitima apărare; reţinerea infractorului; starea de extremă necesitatea; constrângerea fizică sau psihică, riscul întemeiat); b)renunţarea benevolă la săvârşirea infracţiunii în condiţiile art. 56 din CP; c)persoana nu a atins vârsta la care poate fi trasă la răspundere penală conform alin. (1) şi (2) ale art. 21 din CP; d)persoana a săvârşit o faptă prejudiciabilă în stare de iresponsabilitate şi nu este necesară aplicarea măsurilor de constrângere cu caz'acter medical; e)în cazul pregătirii unei infracţiuni uşoare pornind de la interpretarea "per a contrario" a dispoziţiei alin. (2) al art. 26 din CP; f) în cazurile prevăzute de Partea specială a Codului penal, când în anumite condiţii făptuitorul este liberat de răspundere penală (alin. (4) al art. 217, predarea benevolă a substanţelor narcotice, psihotrope sau a precursorilor; alin. (6) al art. 278, anunţarea la timp despre pre gătirea actului de terorism; alin. (4) al art. 280, eliberarea benevolă a ostaticilor; alin. (2) al art. 282, retragerea benevolă dintr-o formaţiune paramilitară şi predarea armei; alin. (3) al art. 290, predarea benevolă a armelor sau muniţiilor; alin. (3) al art. 312, declararea în cadrul dez

Partea specială

549

baterilor judiciare despre declaraţii, concluzii sau traduceri false; alin. (4) al art. 325, autodenunţarea privind acte de corupere activă sau ex torcarea bunurilor sau serviciilor; alin. (3) al art. 334, autodenunţarea privind darea de mită sau extorcarea mitei; alin. (2) al art. 337, decla rarea benevolă despre legătura cu serviciul de spionaj străin; trecerea ilegală a frontierei de stat în condiţiile prevăzute de alin. (4) al art. 362; dezertarea pentru prima dată în condiţiile prevăzute de alin. (5) al art. 371);

g) în cazul când Parlamentul refuză să încuviinţeze începerea urmăririi penale sau trimiterea în judecată a unui deputat potrivit legii cu privire la statutul deputatului în Parlament. Dacă aceste circumstanţe sunt constatate în etapa iniţială, se va dispune neînceperea urmăririi penale, iar dacă pe parcursul urmăririi penale, se va dispune încetarea urmăririi penale, cu excepţia cazului menţionat la pct. a) care, potrivit art. 284 din CPP, impune adoptarea soluţiei scoaterii de sub urmărire penală.

§4. Neînceperea urmăririi penale Potrivit alin. (4) al art. 274 din CPP, dacă din cuprinsul actului de sesizare rezultă vreunul din cazurile care împiedică pornirea urmăririi penale, organul de urmărire penală înaintează procurorului actele întocmite cu propunerea de a nu porni urmărire penală. Dacă procurorul consideră că nu sunt circum stanţe care împiedică urmărirea penală, el restituie actele cu rezoluţia sa organului menţionat pentru începerea urmăririi penale. în cazul în care procurorul este de acord cu propunerea de a nu începe urmărirea penală, el confirmă faptul prin rezoluţie motivată şi anunţă despre aceasta persoana care a înaintat

sesizarea potrivit alin. (5) al art. 275 din CPP. Procurorul poate dispune soluţia neînceperii urmăririi penale şi în cazul când organul de urmărire penală nu a făcut asemenea propunere sau a făcut o propunere de începere a urmăririi penale. Rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale se întocmeşte în forma unui înscris (hotărâre) separat55 care conţine menţiuni despre: a) data, locul întocmirii, numele, prenumele şi calitatea persoanei care îl întocmeşte; b) descrierea împrejurărilor privind obiectul sesizării şi rezultatele verificării acesteia; c) dispoziţia de neîncepere a urmăririi penale cu indicarea motivelor şi temeiuri lor prevăzute de art. 275 din CPP şi de alte acte normative5". Rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale poate fi atacată prin plângere în instanţa judecătorească de nivelul procuraturii respective conform alin. (6) al art. 274 din CPP. Plângerea se înaintează, de regulă, de către victimă sau persoana care a depus denunţul, în termen de 10 zile, judecătorului de instrucţie la locul aflării organului care a comis încălcarea (alin. (3) al art. 313 din CPP). Aceste dispoziţii ale art. 313 din CPP sunt aplicabile în cazul când Potrivit pct. 8), 9) din alin. (3) al art. 58 din CPP, asemenea hotărâre este numită "ordonanţă" de neîncepere a urmăririi penale. De exemplu, în cazurile stipulate de pct. 9) al art. 275 din CPP.

550

___________________________________________

DREPT PROCESUAL PENAL

rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale este confirmată de procurorul din procuraturile raionale, municipale şi de sector sau specializate. în cazul când rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale este confirmată de un procuror de la Procuratura Găgăuziei sau de la Procuratura Generală, sunt aplicabile dispoziţiile alin. (6) al art. 274 din CPP şi anume la instanţa judecătorească de nivelul procuraturii respective (de exemplu, pentru Procuratura Găgăuziei - Curtea de Apel Comrat, iar pentru Procuratura Generală - Curtea Supremă de Justiţie). Hotărârea de neîncepere a urmăririi penale se consemnează în Registrul de evidenţă a materialelor de neîncepere a urmăririi penale cu atribuirea numărului de ordine. în acest caz, la rubrica respectivă a Registrului nr. 1 se face o menţiune privind data adoptării deciziei de neîncepere a urmăririi penale şi numărul de ordine atribuit (pct. 24 al Instrucţiunii din 26.08.2003). Potrivit alin. (7) al art. 274 din CPP, dacă ulterior se constată că nu a existat sau că a dispărut circumstanţa pe care se baza propunerea de a nu se începe urmărirea penală, procurorul anulează rezoluţia sa şi dispune începerea urmăririi penale. Rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale poate fi anulată şi de către procurorul ierarhic superior, pornind de la dispoziţiile pct. 8) din alin. (1) al art. 52 din CPP, precum şi de către judecătorul de instrucţie printr-o încheiere în cazul examinării plângerii în condiţiile alin. (5) al art. 313 din CPP.

§5. Pornirea urmăririi penale în baza plângerii victimei Pornirea urmăririi penale numai în temeiul plângerii victimei constituie o excepţie de la principiul oficialităţii procesului penal, fiind o manifestare a principiului disponibilităţii realizării unui drept personal. Plângerea prealabilă este o instituţie a dreptului procesual penal, reglementată de art. 276 din CPP, care prevede că în cazul săvârşirii următoarelor infracţiuni prevăzute de Codul penal: 1) alin (1) al art. 152, vătămarea intenţionată medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii; 2) art. 153, vătămarea intenţionată uşoară a integrităţii corporale sau a sănătăţii; 3) art. 155, ameninţarea cu omor ori cu vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii; 4) alin. (1) al art. 157, vătămarea gravă ori medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii, cauzată din imprudenţă; 5) art. 161, efectuarea fecundării artificiale sau a implantării embrionului fără consimţământul pacientei; 6) art. 150, calomnia; 7) art. 177, încălcarea inviolabilităţii vieţii

Partea specială

551

personale; 8) alin. (1) şi (2) ale art. 179, violarea de domiciliu; 9) art. 193, ocuparea bunurilor imobile străine; 10) art. 194, însuşirea sau utilizarea ilicită a energiei electrice, termice sau a gazelor

naturale; 11) alin. (1) al art. 197, distrugerea sau deteriorarea intenţionată a bunurilor; 12) alin. (1) al art. 198, distrugerea sau deteriorarea din imprudenţă a bunurilor; 13) art. 200, neglijenţă criminală faţă de paza bunurilor proprietarului; 14) art. 202, eschivarea de la plata pensiei alimentare sau de la întreţinerea copiilor; 15) art. 203, eschivarea de la acordarea ajutorului material părinţilor sau soţului; 16) alin. (1) al art. 204, divulgarea secretului adopţiei; 17) art. 274, răpirea mijlocului de transport cu tracţiune animală, precum şi a animalelor de tracţiune; 18) alin. (1) al art. 186, furtul săvârşit de soţ, rude, în paguba tutorelui, ori de persoana care locuieşte împreună cu victima sau este găzduită de aceasta, pornirea sau încetarea urmăririi penale depinde de voinţa victimei (părţii vătămate), manifestată prin depunerea plângerii, retragerea plângerii sau împăcarea cu bănuitul (învinuitul)57. Totodată, menţionăm că procedura în asemenea cazuri este generală, adică plângerea prealabilă se adresează şi se examinează de către organul de urmărire penală, iar după începerea urmăririi se desfăşoară cercetările în mod obişnuit. în cazul în care, în urma infracţiunii menţionate la alin. (1) al art. 276 din CPP au pătimit mai multe persoane, pornirea urmăririi penale se face chiar dacă plângerea prealabilă se înaintează doar de către una din victime (alin. (2)

al art. 276 din CPP). în cazurile prevăzute mai sus, plângerea se depune personal de către victimă sau de către reprezentantul ei special împuternicit. Dacă plângerea este depusă de către o altă persoană (soţ sau rudă apropiată), victima poate declara că nu-şi însuşeşte asemenea plângere şi în consecinţă procesul nu poate fi declanşat, dispunându-se soluţia neînceperii urmăririi penale. în cazul sesizării organelor de urmărire prin alt mod decât prin plângerea prealabilă a victimei, ofiţerul de urmărire penală sau procurorul are obligaţia să-i explice victimei dreptul de a depune o asemenea plângere, conform art. 277 din CPP. Totodată, la depunerea plângerii prealabile în cazurile prevăzute de alin. (1) al art. 276 din CPP, ofiţerul de urmărire penală explică victimei dreptul de a retrage plângerea şi dreptul să se împace cu făptuitorul. Plângerea prealabilă produce efecte in rem, şi nu in personam5*. Astfel, potrivit alin. (3) al art. 276 din CPP, dacă la comiterea unei infracţiuni au parti-

In cazul altor infracţiuni decât cele menţionate la alin. (1) al art. 276 din CPP, plângerea victimei nu este obligatorie pentru începerea urmăririi penale, dar potrivit art. 109 din CP, împăcarea este admisă. Nicolae Volonciu, op. cit., voi. II, p. 115.

552

DREPT PROCESUAL PENAL

cipat mai mulţi făptuitori, chiar dacă plângerea prealabilă a fost depusă numai în privinţa unuia din făptuitori, urmărirea penală se efectuează în privinţa tuturor făptuitorilor. Din efectul in rem al plângerii prealabile se desprinde concluzia că în cazul existenţei mai multor victime, retragerea plângerii sau împăcarea de către unele victime nu constituie temei de încetare a urmăririi penale, dacă cel puţin o victimă îşi menţine plângerea sau nu acceptă împăcarea. Prin urmare, depunerea plângerii prealabile a victimei are efect universal şi necondiţionat faţă de toţi făptuitorii. în acest sens, retragerea plângerii faţă de un făptuitor produce acelaşi efect şi faţă de ceilalţi59. Dacă victima care figurează într-un proces privitor la o infracţiune prevăzută de alin. (1) al art. 276 din CPP, din cauza incapacităţii sau a capacităţii de exerciţiu limitate, a stării de neputinţă sau a dependenţei faţă de bănuit sau din alte motive nu este în stare să-şi apere drepturile şi interesele legitime, procurorul porneşte urmărirea penală chiar dacă victima nu a depus plângere (alin. (4) al art. 276 din CPP). în aceste cazuri se manifestă principiul declanşării urmăririi penale din oficiu, unde ofiţerul de urmărire penală va trimite materialele procurorului, care va decide începerea urmăririi penale prin ordonanţă, indiferent de modul de sesizare a organului, dar luând în consideraţie numai faptul incapacităţii victimei să-şi manifeste liber voinţa în scopul tragerii la răspundere penală a făptuitorului. în timpul examinării plângerii prealabile, până la începerea urmăririi penale, victima poate să-şi retragă cererea sau să se împace cu făptuitorul (în cazul când acesta este cunoscut) - în asemenea situaţie ofiţerul de urmărire penală va propune neînceperea urmăririi penale şi va înainta materialele procurorului în conformitate cu alin. (4) al art. 274 din CPP. După verificarea plângerii prealabile şi constatarea condiţiilor prevăzute la alin. (1) al art. 274 din CPP, ofiţerul de urmărire dispune începerea urmăririi penale prin rezoluţie. După începerea urmăririi penale în cazurile prevăzute de alin. (1) şi (4) ale art. 276 din CPP este admisă retragerea plângerii prealabile sau, după caz, împăcarea părţilor cu aplicarea medierii60.

în cazul când victima doreşte sâ fie trase la răspundere penală numai unii făptuitori, ea urmează să folosească dreptul la împăcare. Astfel,

partea specială

553

Secţiunea a V-a. DESFĂŞURAREA URMĂRIRII PENALE §1.

Noţiunea şi conţinutul desfăşurării urmăririi penale Desfăşurarea urmăririi penale constituie partea centrală a acestei faze, însumând în general cel mai mare şi mai complex volum de activităţi. Desfăşurarea urmăririi penale presupune efectuarea tuturor actelor procesuale şi procedurale necesare pentru realizarea obiectului urmăririi, motiv pentru care majoritatea activităţilor se concentrează în jurul strângerii şi administrării probelor referitoare la existenţa infracţiunii, la identificarea făptuitorului şi la stabilirea răspunderii acestuia în aşa fel încât să se poată decide dacă este sau nu cazul să fie trimis în judecată. Ordinea în care se vor administra probele în cursul urmăririi penale nu se poate anticipa, după cum folosirea unora din numeroasele măsuri procesuale este determinată de condiţiile concrete ale cauzei şi are o succesiune întâmplătoare"1. Astfel, desfăşurarea urmăririi penale cuprinde toate acţiunile procesuale ale ofiţerului de urmărire penală şi ale procurorului imediat după începerea urmăririi până la terminarea acesteia şi trimiterea cauzei în judecată. în funcţie de faptul dacă a fost sau nu identificat făptuitorul, urmărirea penală se desfăşoară in rem, adică fără persoane bănuite sau învinuite, iar după identificarea făptuitorului şi strângerea probelor necesare de învinuire împotriva acestuia, desfăşurarea urmăririi penale are loc in personam, adică cu persoane învinuite. Din perspectiva legii procesuale, capitolul V ce prevede desfăşurarea urmăririi penale include reglementări privind: efectuarea acţiunilor de urmărire penală; punerea sub învinuire, înaintarea acuzării şi modificarea acesteia; soluţiile (scoaterea persoanei de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale, clasarea cauzei penale); reluarea urmăririi penale; investigaţii în vederea căutării învinuitului ce se ascunde de organul de urmărire penală. în practică, conform pct. 27) al Instrucţiunii din 26.08.200362, în fişa cu privire la desfăşurarea cauzei penale, descoperirea infracţiunii şi alte rezultate ale urmăririi penale se consemnează:

împăcarea cu un bănuit (învinuit) nu se extinde şi asupra celorlalţi făptuitori, potrivit alin. (5) al art. 276 din CPP care prevede că împăcarea

este personală. Mai detaliat despre împăcarea părţilor şi mediere a se vedea §5 al sec\. V.

Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, voi. II, Bucureşti, 1996, p.67. Anexa nr. 2 la ordinul comun nr.124/319/46/172-0/101 din 26.08.2003 prevede Instrucţiunea privind evidenţa unică a infracţiunilor, a cauzelor penale şi a persoanelor care au săvârşit infracţiuni, modul de completare şi prezentare a actelor de evidenţă primară.

554

______________________

DREPT PROCESUAL PENAL

a)emiterea ordonanţei de punere sub învinuire a persoanei (alin. (1) al art. 281 din CPP); b)înaintarea cauzei penale procurorului cu propunerea de a dispune: una din soluţiile prevăzute la art. 291 din CPP (alin. (1) art. 289 din CPP); încetarea urmăririi penale în temeiurile prevăzute la art. 275 din CPP, alin. (1) şi (2) ale art. 285 din CPP, pct. 1) din alin. (1) art. 495 din CPP; -

-

clasarea cauzei penale conform circumstanţelor prevăzute la alin. (1) al art. 286 din CPP; emiterea rezoluţiei de a nu începe urmărirea penală pe motive de nereabilitare (alin. (4) al art. 274 din CPP); confirmarea procesului-verbal al infracţiunii flagrante (art. 515 din CPP);

c)suspendarea condiţionată a urmăririi penale pe un termen de un an (alin. (19) al art. 511 din CPP); d)trimiterea cauzei penale în instanţa de judecată: -cu rechizitoriu în conformitate cu alin. (1) al art. 297 din CPP; -pentru aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter medical, pct. 2) din alin. (1) al art. 495 din CPP; -în cazul infracţiunilor flagrante (alin. (1) al art. 516 din CPP); e)încetarea urmăririi penale în temeiurile prevăzute la art. 275 din CPP, alin. (1) şi (2) ale art. 285 din CPP, pct. 1) din alin. (1) al art. 495 din CPP; f)clasarea cauzei penale conform circumstanţelor prevăzute la alin. (1) al art. 286 din CPP; g)emiterea rezoluţiei de a nu începe urmărirea penală pe motive de nereabilitare (alin. (5) al art. 274 din CPP); h) anularea rezoluţiei de a nu începe urmărirea penală pe motive de nereabilitare şi dispunerea de a începe urmărirea penală (alin. (7) al art. 274 din CPP); i) dispunerea căutării învinuitului prin ordonanţă motivată (alin. (2) al art. 288 din CPP); j) trimiterea cauzei penale după competenţă altor organe, în conformitate cu prevederile art. 257, 271 şi 522 din CPP; k) prelungirea termenului de urmărire penală (art. 259 din CPP); 1) reluarea urmăririi penale după încetarea urmăririi penale, clasarea cauzei penale sau după scoaterea persoanei de sub urmărire (art. 287 din CPP);

m) restituirea cauzei penale pentru continuarea urmăririi penale, când procurorul dispune: - scoaterea persoanei de sub urmărire (alin. (5) al art. 284 din CPP); încetarea parţială sau când nu este cazul să dispună încetarea urmăririi penale (alin. (8) al art. 285 din CPP); completarea urmăririi penale sau, după caz, eliminarea încălcărilor comise ale dispoziţiilor legale (alin. (1) al art. 292 din CPP); n) reţinerea cauzei penale primite după competenţă din alte organe, în conformitate cu prevederile art. 257, 271 şi 522 din CPP.

§2. Efectuarea acţiunilor de urmărire penală Art. 279 din CPP prevede anumite dispoziţii generale privind efectuarea acţiunilor de urmărire penală, care sunt reglementate în mod special în partea generală a Codului de procedură penală, în titlul IV, capitolul III, sub denumirea de "procedee probatorii". Astfel, organul de urmărire penală, potrivit alin. (1) al art. 279 din CPP, efectuează acţiunile de urmărire penală (procedeele probatorii) în strictă conformitate cu legea şi numai după pornirea urmăririi penale, cu excepţia acţiunilor prevăzute la art. 118 din CPP (cercetarea la faţa locului) şi la art. 130 din CPP (percheziţia corporală sau ridicarea), care pot fi efectuate şi până la pornirea urmăririi penale. Orice acţiune de urmărire penală în incinta unei unităţi publice sau private se poate efectua doar cu consimţământul conducerii sau al proprietarului acestei unităţi ori cu autorizaţia procurorului63, iar în cazurile prevăzute de Codul de procedură penală, cu autorizaţia judecătorului de instrucţie (alin. (2) al art. 279 din CPP). Cercetarea, percheziţia, ridicarea de obiecte şi alte acţiuni procesuale la domiciliu pot fi efectuate doar cu consimţământul persoanei domiciliate pe adresa respectivă sau cu autorizaţia corespunzătoare (a judecătorului de instrucţie) potrivit alin. (3) al art. 279 din CPP. în cazul infracţiunilor flagrante, consimţământul sau autorizaţia nu sunt necesare, însă despre efectuarea acţiunilor respective este informat imediat, cel târziu în 24 de ore, procurorul sau, după caz, judecătorul de instrucţie care urmează să dea autorizaţia corespunzătoare (alin. (4) al art. 279 din CPP). Acţiuni de urmărire penală efectuate cu autorizaţia procurorului sunt: interceptarea comunicărilor şi înregistrarea de imagini, dispuse prin

ordonanţa motivată a procurorului în condiţiile alin. (2) al art. 135

sau în cazul prevăzut de alin. (3) al art. 135 din CPP.

556

DREPT PROCESUAL PENAI.

Din cele relatate, din alte dispoziţii ale legii procesuale penale, precum şi din literatura de specialitate'"1 pot fi desprinse următoarele condiţii generale privind efectuarea actelor de urmărire penală: 1)existenţa unui proces penal declanşat; 2)existenţa unor temeiuri faptice şi juridice privind efectuarea unei acţiuni de urmărire; 3)acţiunea de urmărire penală se efectuează de persoana (ofiţerul de urmărire penală) în procedura căruia se află dosarul, sau prin comisie rogatorie sau delegare dispusă; iar în caz de necesitate, şi de către procuror; 4)rezultatul oricărei acţiuni de urmărire penală se consemnează obligatoriu într-un proces-verbal. în anumite cazuri expres prevăzute de lege sunt menţionate suplimentar şi alte condiţii speciale privind efectuarea actelor de urmărire penală. Astfel, potrivit alin. (5) al art. 279 din CPP, acţiunile de urmărire penală la sediile reprezentanţelor diplomatice şi ale instituţiilor asimilate acestora, precum şi în clădirile în care locuiesc membrii acestor reprezentanţe şi instituţii asimilate lor şi familiile acestora, se pot efectua numai de către procuror şi numai la cererea sau cu consimţământul reprezentantului diplomatic ori al conducătorului instituţiei asimilate reprezentanţei diplomatice şi în prezenţa acestora. Consimţământul pentru efectuarea acţiunilor de urmărire penală ce cere prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe al Republicii Moldova şi aceste acţiuni se efectuează în prezenţa unui oficial al Ministerului Afacerilor Externe al Republicii Moldova.

§3. Punerea sub învinuire şi înaintarea acuzării Dacă atragerea în calitate de bănuit conform art. 63 din CPP este facultativă şi depinde de anumite circumstanţe ale primelor cercetări în cadrul desfăşurării urmăririi penale, atragerea în calitate de învinuit, în cazul când sunt acumulate suficiente probe că o anumită persoană a săvârşit infracţiunea este obligatorie. Atragerea în calitate de învinuit în sens larg include următoarele acţiuni procesuale: 1) propunerea de punere sub învinuire; 2) punerea sub învinuire; 3) înaintarea acuzării şi, după caz; 4) schimbarea şi completarea acuzării.

Uşa rtea s p e c i a l ă '"•

A. n. PbDKaKOB, CnedcmeeHHbie deucmeuH u UHUC cnocoâbi co6upauu» doKa3ame/ibcma, MocKBa, 1997, c. 10.

557

Potrivit art. 280 din CPP, ofiţerul de urmărire penală face propunerea de punere sub învinuire când consideră întrunite cumulativ următoarele condiţii: a) făptuitorul este identificat, în sensul că există date despre vinovăţia ;

unei persoane anumite; b)există probe suficiente care justifică oportunitatea şi temeinicia tragerii la răspundere penală în sensul că sunt stabilite toate circumstanţele laturii obiective a unei componenţe de infracţiune; c)nu s-a constatat nici un caz care ar exclude urmărirea penală, prevăzut

de art. 275 din CPP. Raportul cu materialele cauzei se înaintează procurorului, în cazul când persoana făptuitorului este identificată, dar acesta nu este recunoscut în calitate de bănuit, propunerea de punere sub învinuire este înaintată înăuntrul termenului de prescripţie şi în termenele urmăririi penale stabilite şi prelungite de procuror. în cazul când făptuitorul este recunoscut în calitate de bănuit, înaintarea propunerii respective este determinată de termenul maximal - 3 luni, prevăzut de pct. 3) din alin. 92) al art. 63 din CPP. în acest caz propunerea de punere sub învinuire va fi înaintată cu cel puţin 2 zile înainte de expirarea termenului de 3 luni.

Raportul cu propunerea de a pune o anumită persoană sub învinuire va conţine datele prevăzute de alin. (2) al art. 281 din CPP. în cazul când este necesar de pus sub învinuire mai multe persoane care au săvârşit o infracţiune prin coparticipare, se va face o propunere corespunzătoare printr-un raport pentru toate persoanele sau consecutiv prin mai multe rapoarte pe măsura stabilirii acestor fapte. Dacă o singură persoană a săvârşit mai multe infracţiuni, se va face propunerea de punere sub învinuire pentru toate infracţiunile printr-un raport. Dacă este necesară completarea sau schimbarea acuzării învinuitului, ofiţerul de urmărire penală va înainta propuneri în acest sens procurorului. Procurorul, primind raportul cu materialele cauzei, poate opta pentru una din următoarele soluţii: a)pune persoana sub învinuire conform art. 281, 282 din CPP, dacă este de acord cu propunerea făcută; b)pune persoana sub învinuire conform art. 281, 282 din CPP, stabilind

o

nouă

calificare

a

infracţiunii,

dacă

din

materialele cauzei rezultă asemenea soluţie; c)restituie materialele cauzei cu rezoluţia de a continua urmărirea penală, în cazul când nu sunt probe suficiente pentru a pune persoana sub învinuire;

558 _______________________________________________DREPT PROCESUAL PENAL

d) încetează urmărirea penală sau scoate persoana de sub urmărire penală, dacă există unul din cazurile prevăzute de art. 275 din CPP. Conform alin. (2) al art. 280 din CPP, în raportul cu privire la punerea sub învinuire se va face propunerea privind luarea sau înlocuirea măsurii preventive, menţionând existenţa motivelor şi a altor condiţii prevăzute de art. 176-195 din CPP. Propunerea de punere sub învinuire a unei persoane pentru o componenţă de infracţiune se face de către ofiţerul de urmărire penală în cauza penală pornită pentru această infracţiune, precum şi pentru alte infracţiuni săvârşite de către învinuit indiferent de faptul dacă calificarea infracţiunii la pornirea urmăririi penale diferă de calificarea infracţiunii în raportul privind punerea sub învinuire. Nu poate fi făcută propunerea de punere sub învinuire şi, respectiv, nu poate fi pusă sub învinuire o persoană, când există probe că aceasta este în stare de iresponsabilitate sau a săvârşit infracţiunea în stare de iresponsabilitate cauzată de o boală psihică. Dacă, după examinarea raportului organului de urmărire penală şi a materialelor cauzei, procurorul consideră că probele acumulate sunt suficiente, el emite o ordonanţă de punere sub învinuire a persoanei potrivit alin. (1) al art. 281 din CPP. Potrivit alin. (2) al art. 281 din CPP, ordonanţa de punere sub învinuire trebuie să cuprindă: data şi locul întocmirii; de către cine a fost întocmită; numele, prenumele, ziua, luna, anul şi locul naşterii persoanei puse sub învinuire, precum şi alte date despre persoană care au importanţă juridică în cauză; formularea învinuirii cu indicarea datei, locului, mijloacelor şi modului de săvârşire a infracţiunii şi a consecinţelor ei, caracterului vinei, motivelor şi semnelor calificative pentru încadrarea juridică a faptei, circumstanţelor în virtutea cărora infracţiunea nu a fost consumată în cazul pregătirii sau tentativei de infracţiune, formelor de participare, dacă infracţiunea a fost săvârşită de un grup de persoane; circumstanţele care agravează răspunderea, menţiunea despre punerea persoanei respective sub învinuire în calitate de învinuit în această cauză conform articolului, alineatului şi punctului articolului din Codul penal care prevăd răspunderea pentru infracţiunea comisă. în cazul în care învinuitul este tras la răspundere pentru săvârşirea mai multor infracţiuni care urmează a fi încadrate juridic în baza diferitelor articole, alineate sau puncte ale articolului din Codul penal, în ordonanţă se specifică infracţiunile

partea specială

559

săvârşite şi articolele, alineatele sau punctele articolelor care prevăd răspunderea pentru aceste infracţiuni (alin. (3) al art. 281 din CPP).

Se consideră probe acumulate suficient chiar dacă nu sunt constatate toate circumstanţele agravante şi atenuante, care nu sunt semne calificative ale elementelor infracţiunii, precum şi mărimea daunei cauzate prin infracţiune, dacă acestea nu influenţează asupra calificării infracţiunii. Aceste date pot fi constatate şi după punerea sub învinuire"5. Procurorul care conduce urmărirea penală pentru a pune sub învinuire o persoană apreciază probele prezentate de către ofiţerul de urmărire penală conform propriei convingeri, ţinând cont de faptul că concluzia despre vinovăţia persoanei de săvârşirea infracţiunii nu poate fi întemeiată pe presupuneri, iar toate dubiile se interpretează în favoarea celui acuzat. Pornind de la faptul că la momentul punerii sub învinuire urmărirea penală nu este terminată, concluzia despre "suficienţa probelor acumulate" nu trebuie apreciată ca variantă unică şi finală. Ca rezultat al urmăririi penale şi audierii învinuitului pot surveni modificări în privinţa unor semne calificative ale învinuirii. în cazul când sunt acumulate suficiente probe atât pentru punerea sub învinuire, cât şi pentru terminarea urmăririi penale, procurorul, o dată cu punerea sub învinuire, dispune şi această soluţie potrivit subpct. a) din pct. 1) al art. 291 din CPP, fără a mai fi sesizat prin raport special de către ofiţerul de urmărire penală în acest scop. Procurorul poate recalifica fapta în sensul atenuării sau agravării ori

poate pune persoana sub învinuire pentru alte componenţe de infracţiuni, dacă aceste concluzii rezultă din materialele cauzei, chiar dacă raportul de punere sub învinuire conţine altă propunere. Procurorul poate pune sub învinuire o persoană şi din oficiu în lipsa raportului de punere sub învinuire al ofiţerului de urmărire penală, examinând materialele cauzei cu ocazia expirării termenelor prevăzute de alin. 2 al art. 63 din CPP sau cu ocazia prelungirii termenului urmăririi penale. Ordonanţa de punere sub învinuire este actul prin care persoana se consideră învinuit şi din momentul adoptării (semnării de către procuror) acesta este considerat tras la răspundere penală. Ordonanţa de punere sub învinuire este actul de acuzare iniţial şi strict personal. în cazul când există mai multe persoane care au săvârşit o infracţiune prin coparticipare, se va întocmi câte o ordonanţă de punere sub învinuire pentru fiecare învinuit în parte.

A. FI. PbiacaKOB, KoMMewnapuu K yzonoew-nponeccyanbHOMy Kodexcy POCCUUCKOU 4>edepawu, HOPMA, MocKBa, 2002, c. 423.

560

DREPT PROCESUAL PENAL

Partea specială 561

Ordonanţa de punere sub învinuire nu este susceptibilă de a fi atacată la judecătorul de instrucţie în mod special pentru motivul netemeiniciei sau ilegalităţii, dar în anumite situaţii (de exemplu, emiterea ordonanţei după expirarea termenuluilimită de 3 luni prevăzut de alin. (2) al art. 63 din CPP) această hotărâre poate fi atacată conform art. 298 din CPP la judecătorul de instrucţie. Ordonanţa de punere sub învinuire poate fi anulată sau modificată de procurorul ierarhic superior conform dispoziţiilor pct. 8) din alin. (1) al art. 52 din CPP. Potrivit alin. (1) al art. 282 din CPP, înaintarea acuzării învinuitului se va face de către procuror în prezenţa avocatului în decurs de 48 de ore din momentul emiterii ordonanţei de punere sub învinuire, dar nu mai târziu de ziua în care învinuitul s-a prezentat sau a fost adus în mod silit66. Procurorul, după stabilirea identităţii învinuitului, îi aduce la cunoştinţă ordonanţa de punere sub învinuire şi îi explică conţinutul ei. Aceste acţiuni se atestă cu semnăturile procurorului, învinuitului, avocatului şi ale altor persoane care participă la acţiunea procesuală dată, aplicate pe ordonanţa de punere sub învinuire, indicându-se data şi ora punerii sub învinuire (alin. (2) al art. 282 din CPP). După înaintarea acuzării, procurorul îi va explica învinuitului drepturile şi obligaţiile acestuia prevăzute la art. 66 din CPP. învinuitului i se înmânează copia de pe ordonanţa de punere sub învinuire şi informaţia în scris privind drepturile şi obligaţiile lui. Acţiunile menţionate, de asemenea, se consemnează în ordonanţa de punere sub învinuire în modul prevăzut la alin. (2) al art. 282 din CPP. învinuitul este audiat în aceeaşi zi în condiţiile prevăzute de art. 104 din CPP. Fără înaintarea acuzării, potrivit art. 282 din CPP, urmărirea penală nu poate fi terminată şi învinuitul nu poate fi judecat. Termenul de 48 de ore este un termen de recomandare şi urmează a fi respectat de către procuror în funcţie de asigurarea prezenţei învinuitului şi a apărătorului la această acţiune procesuală. în cazul când învinuitul a fost atras în calitate de bănuit anterior, termenul de 48 de ore este determinat de termenele de 10, 13 zile sau 3 luni, în funcţie de măsura procesuală de constrângere aplicată acestuia. Pornind de la faptul că înaintarea acuzării se face în prezenţa obligatorie a avocatului, procurorul este obligat să înştiinţeze avocatul ales sau numit dacă

Pentru asigurarea prezenţei învinuitului acesta poate fi citat potrivit art. 236239 din CPP, adus silit conform art. 199 din CPP, reţinut conform art. 169 din CPP, arestat conform art. 308 din CPP.

acesta a fost admis în procesul penal sau să înştiinţeze în timp util învinuitul să-şi invite un avocat ori să asigure prezenţa unui avocat din oficiu. Lipsa apărătorului la înaintarea acuzării atrage nulitatea acestui act. în cazul când învinuitul nu cunoaşte limba în care se desfăşoară procesul penal, procurorul pregăteşte un exemplar al ordonanţei de punere sub învinuire şi în limba pe care învinuitul o cunoaşte, semnată de traducător, şi îl invită pe acesta să participe în calitate de interpret la înaintarea acuzării. în cazul unui învinuit minor la înaintarea acuzării participă obligatoriu reprezentantul legal şi un pedagog sau psiholog. înainte de aducerea la cunoştinţă a ordonanţei de punere sub învinuire, procurorul stabileşte identitatea învinuitului, verificând datele consemnate cu buletinul de identitate al acestuia, precum şi împuternicirile celorlalţi participanţi (avocat, reprezentant legal) prin verificarea documentelor prezentate. în cazul când învinuitul refuză să semneze ordonanţa de punere sub învinuire din motivul nerecunoaşterii vinovăţiei, procurorul îi va explica că prin semnătură se atestă faptul aducerii la cunoştinţă a învinuirii, dar nu faptul recunoaşterii sau nerecunoaşterii vinovăţiei în săvârşirea infracţiunii imputate. Dacă după aceste explicaţii învinuitul refuză în continuare să semneze ordonanţa respectivă, procurorul menţionează acest fapt în ordonanţa de punere sub învinuire. Avocatul prin semnătura sa confirmă faptul refuzului învinuitului prezent la

înmânarea acuzării să semneze această ordonanţă sau faptul semnării acestui act procedural de către cel învinuit indiferent de faptul dacă această ordonanţă este netemeinică ori calificarea faptei este ilegală. Se recomandă ca învinuitul şi apărătorul său să semneze pe ordonanţa de punere sub învinuire (exemplarul care rămâne în dosar) faptul primirii în copie a acestui act de învinuire. Acuzarea înaintată îşi menţine forţa juridică pe parcursul urmăririi penale, dacă nu se dispune schimbarea şi completarea acesteia, scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale. în cazul reluării urmăririi penale după încetarea urmăririi penale sau după scoaterea de sub urmărire conform art. 287 din CPP, acuzarea înaintată anterior este valabilă şi nu este necesară repetarea procedurii prevăzute de acest articol, dacă nu intervin temeiuri de schimbare sau completare a acuzării. Potrivit art. 283 din CPP, dacă, în cursul urmăririi penale, apar temeiuri pentru schimbarea sau completarea acuzării înaintate învinuitului, procurorul este obligat să înainteze învinuitului o nouă acuzare sau să o completeze pe cea anterioară în conformitate cu prevederile art. 281, 282 din CPP. Dacă, în cursul urmăririi penale, învinuirea înaintată nu s-a confirmat parţial, procurorul dispune scoaterea persoanei de sub urmărirea penală în privinţa acestui cap de acuzare conform alin. (2) al art. 283 din CPP.

562

DREPT PROCESUAL PENAL

Schimbarea acuzării poate avea loc atunci când din probele acumulate rezultă o altă calificare juridică a faptei atât în sensul agravării, cât şi în sensul atenuării, în raport cu acuzarea precedentă. Schimbarea acuzării în legătură cu recalificarea faptei sau faptelor imputate este determinată de concretizarea sau aprecierea nouă a dispoziţiilor Părţii speciale a Codului penal şi a regulilor prevăzute la art. 114-118 din CP. Schimbarea acuzării în legătură cu recalificarea faptei sau faptelor imputate se face în baza unei ordonanţe noi de punere sub învinuire emise de procuror din oficiu sau la propunerea ofiţerului de urmărire penală, care este înaintată conform regulilor prevăzute de art. 282 din CPP. Ordonanţa anterioară de punere sub învinuire îşi pierde forţa juridică din momentul emiterii unei noi ordonanţe, dar se păstrează la dosar pentru faptul că stabileşte din ce moment persoana a fost atrasă în calitate de învinuit. Completarea acuzării se dispune printr-o ordonanţă nouă, emisă de procuror la propunerea ofiţerului de urmărire penală, când pe parcursul urmăririi penale se stabileşte că învinuitul a mai săvârşit o nouă infracţiune sau alte infracţiuni identice, care nu iau fost imputate anterior. Se dispune completarea acuzării şi în cazul stabilirii unui concurs ideal de infracţiuni, când învinuitul prin aceeaşi faptă a săvârşit două sau mai multe infracţiuni prevăzute la diferite articole sau la diferite alineate ale unui articol din Codul penal, dacă nu s-a înaintat iniţial acuzarea pentru toate infracţiunile. O modalitate de schimbare a acuzării este prevăzută de alin. (2) al art. 283 din CPP prin scoaterea persoanei de sub urmărire penală parţial în privinţa unei infracţiuni sau a unui episod (unei infracţiuni identice) conform art. 284 din CPP ori prin încetarea parţială a urmăririi penale conform art. 285 din CPP. în cazul când învinuirea înaintată nu s-a confirmat în întregime, dar s-a stabilit că învinuitul a săvârşit o altă infracţiune pentru care anterior nu i s-a înaintat acuzarea, se vor emite două ordonanţe - de scoatere de sub urmărire penală pentru acuzarea neconfirmată şi de punere sub învinuire pentru noua acuzare. Schimbarea acuzării în sensul agravării sau completarea acuzării se efectuează prin înaintarea noii acuzări potrivit regulilor stabilite de art. 282 din CPP, iar în cazul schimbării acuzării prin recalificarea faptei în sensul atenuării sau excluderii unor capete de acuzare, prin scoatere de sub urmărire penală sau încetare

partea specială

563

parţială a urmăririi penale, care se aduce la cunoştinţă învinuitului.

§4. Scoaterea persoanei de sub urmărirea penală Scoaterea persoanei bănuite sau învinuite de sub urmărire penală constituie o hotărâre prin care se reabilitează această persoană, dacă soluţia se referă la toate capetele de acuzare. Soluţia dată se aplică numai în faza urmăririi penale, în faza judecării cauzei pentru asemenea temeiuri se dispune achitarea persoanei. Persoana reabilitată prin actul de scoatere de sub urmărire penală este în drept să înainteze o acţiune privind repararea prejudiciului moral şi material în conformitate cu art. 524, 525 din CPP şi în condiţiile prevăzute de Legea privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de cercetare penală şi de anchetă preliminară, ale procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti din 25 februarie 199867. Persoana poate fi scoasă de sub urmărirea penală integral sau numai cu privire la un cap de acuzare (alin. (2) al art. 284 din CPP). Temeiurile scoaterii de sub urmărire penală, potrivit alin. (1) al art. 284 din CPP, sunt: a)fapta nu a fost săvârşită de bănuit sau învinuit; b)nu există faptul infracţiunii; c)fapta nu este prevăzută de legea penală ca infracţiune;

d)fapta nu întruneşte elementele infracţiunii; e)fapta este săvârşită în condiţiile legitimei apărări conform art. 36 din CP; f)fapta este săvârşită în scopul reţinerii infractorului conform art. 37 din CP; g) fapta este săvârşită în condiţii de extremă necesitate conform art.

38

din CP; h) fapta este săvârşită în urma constrângerii fizice sau psihice conform art. 39 din CP; i) fapta constituie risc întemeiat conform art. 40 din CP. La stabilirea unui temei din cele menţionate se dispune scoaterea de sub urmărire penală. Nu se admite scoaterea de sub urmărire penală pentru alte temeiuri decât pentru cele menţionate la alin. (1) al art. 284 din CPP. "Fapta n-a fost săvârşită de bănuit sau învinuit" include două situaţii: prima - când se stabileşte că infracţiunea este săvârşită de o altă persoană şi se exclude faptul participării bănuitului sau învinuitului la această infracţiune; şi a doua - când nu sunt probe suficiente pentru a pune sub învinuire persoana

Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 50-51 din 04.06.1998.

564

DREPT PROCESUAL PENAI.

bănuită şi au expirat toate termenele prevăzute la alin. (2) al art. 63 din CPP sau în privinţa învinuitului nu sunt suficiente probe ca să se întocmească rechizitoriu şi a expirat termenul de prescripţie prevăzut de art. 60 din CP. A doua situaţie este similară cu reglementările Codului de procedură penală al Republicii Moldova abrogat, care, la pct. 2) din alin. (1) al art. 185, prevedea un temei de reabilitare a învinuitului privind încetarea procesului "dacă nu s-a dovedit participarea învinuitului la săvârşirea infracţiunii şi au fost epuizate toate posibilităţile de a acumula probe suplimentare". Prin scoaterea de sub urmărire penală integral încetează calitatea de bănuit sau învinuit. Scoaterea de sub urmărire penală parţial (numai la un anumit cap de acuzare) constituie o schimbare a învinuirii potrivit alin. (2) al art. 283 din CPP. Ofiţerul de urmărire penală are obligaţia să înainteze procurorului fără întârziere propunerea privind scoaterea de sub urmărire penală a unei persoane bănuite sau învinuite, dacă din probele acumulate rezultă această soluţie. Procurorul dispune prin ordonanţă motivată scoaterea persoanei de sub urmărire penală cu menţiunile prevăzute la alin. (5), (6) al art. 285 din CPP. Procurorul care conduce urmărirea penală din oficiu dispune scoaterea de sub urmărire penală a bănuitului când expiră toate termenele prevăzute la alin. (2) al art. 63 din CPP sau, după caz, a învinuitului la expirarea termenelor urmăririi penale stabilite sau a termenului de prescripţie. Procurorul care exercită nemijlocit urmărirea penală, conform art. 270 CPP, dispune scoaterea de sub urmărire penală a persoanei bănuite sau învinuite când din probele acumulate rezultă soluţia respectivă. Scoaterea de sub urmărire penală este o soluţie ce se referă la o anumită persoană (bănuit sau învinuit) şi la anumite fapte penale (capete de acuzare) care, în funcţie de caz, influenţează asupra cauzei penale fie prin încetarea urmăririi penale, fie prin continuarea urmăririi penale. Astfel, pentru temeiurile indicate la pct. l)-3) din alin. (1) al art. 275 şi art. 35 din CP se dispune scoaterea de sub urmărire penală şi încetarea urmăririi penale, dacă soluţia reabilitării se referă la toate persoanele învinuite (bănuite) în cauza dată. Aceste două soluţii se adoptă printr-o ordonanţă unică, unde prima este soluţia ce constată faptul reabilitării persoanei, iar a doua menţionează faptul încetării oricăror activităţi procesuale. în cazul când scoaterea de sub urmărire penală este dispusă numai pentru un învinuit (bănuit), numai pentru un cap de

Partea specială

565

acuzare sau pentru temeiul "fapta n-a fost săvârşită de acest bănuit sau învinuit", urmărirea penală continuă fie pentru alte persoane, fie pentru alte fapte penale, fie pentru fapta respecti-

vă, dar în privinţa altei persoane. în asemenea cazuri se adoptă prin ordonanţă numai soluţia scoaterii de sub urmărire penală. Când scoaterea de sub urmărire penală este parţială, procurorul restituie dosarul organului de urmărire penală cu rezoluţia de a continua urmărirea penală (alin. (5) al art. 284 din CPP). în cazul în care procurorul nu acceptă propunerea organului de urmărire penală privind scoaterea de sub urmărire penală, el restituie dosarul organului respectiv cu rezoluţia de a continua urmărirea penală sau, după caz, dispune încetarea urmăririi penale. Scoaterea persoanei de sub urmărire penală se face conform prevederilor art. 285 din CPP, care reglementează încetarea urmăririi penale, ce se aplică în mod corespunzător, alin. (4) al art. 284 din CPP.

§5. încetarea urmăririi penale 5.1. Dispoziţii generale privind temeiurile şi procedura încetării urmăririi penale Potrivit alin. (1) al art. 285 din CPP, încetarea urmăririi penale are loc în cazurile prevăzute la art. 275 din CPP, precum şi în cazul în care se constată

că:

1)plângerea prealabilă a fost retrasă de către partea vătămată sau părţile s-au împăcat - în cazurile în care urmărirea penală poate fi pornită numai în baza plângerii prealabile sau legea penală permite împăcarea; 2)există cel puţin una din cauzele prevăzute la art. 35 din CP, care înlătură caracterul penal al faptei; 3)persoana nu a atins vârsta la care poate fi trasă la răspundere penală; 4)persoana a săvârşit o faptă prejudiciabilă fiind în stare de iresponsabilitate şi nu este necesară aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter medical; 5)există o hotărâre definitivă a organului de urmărire penală sau a instanţei în legătură cu aceeaşi acuzaţie sau prin care s-a constatat imposibilitatea urmăririi penale pe aceleaşi temeiuri. în cazurile în care fapta bănuitului, învinuitului constituie o contravenţie administrativă, urmărirea penală încetează cu trimiterea cauzei la organul competent pentru a examina contravenţia potrivit alin. (2) al art. 285 din CPP. încetarea urmăririi penale are loc în orice moment al urmăririi penale, dacă se constată existenţa temeiurilor prevăzute şi poate fi aplicată numai în privinţa unei persoane sau în privinţa unei fapte (alin. (5) al art. 285 din CPP).

566

DREPT PROCESUAL PENAL

încetarea urmăririi penale se dispune de către procuror prin ordonanţă din oficiu sau la propunerea organului de urmărire penală. Ordonanţa de încetare a urmăririi penale trebuie să cuprindă, pe lângă elementele prevăzute la art. 255 din CPP, date privind persoana şi fapta la care se referă încetarea, precum şi temeiurile de fapt şi de drept pe baza cărora se dispune încetarea (alin. (5) al art. 285 din CPP). La încetarea urmăririi penale, procurorul, dacă este cazul, ia totodată măsurile necesare pentru: a)revocarea măsurii preventive şi a altor măsuri procesuale în modul prevăzut de lege; b)restituirea cauţiunii în cazurile şi în modul prevăzut de lege. Copia de pe ordonanţa de încetare a urmăririi penale se înmânează persoanelor interesate, explicându-li-se modul şi termenul de atac. Procurorul, dacă constată că nu este cazul să dispună încetarea urmăririi sau dacă a dispus încetarea parţial, restituie dosarul organului de urmărire penală, cu rezoluţia de a continua urmărirea şi cu indicarea termenului pentru efectuarea acesteia potrivit alin. (8) al art. 285 din CPP. încetarea urmăririi penale, ca şi scoaterea de sub urmărire penală se realizează totdeauna numai cu referire la o anumită persoană certă, determinată cu precizie. Pornind de la natura juridică, temeiurile indicate la alin. (1) al art. 285 din CPP pot fi clasificate în temeiuri reabilitatoare, care incumbă obligaţia de a emite soluţia scoaterii de sub urmărire penală cu încetarea urmăririi penale şi temeiuri care absolvă persoana învinuită (bănuită) de la răspundere penală, dar care nu sunt reabilitatoare şi, respectiv, impun adoptarea soluţiei încetării urmăririi penale fără scoaterea persoanei de sub urmărire penală. Cazurile prevăzute de pct. l)-3) ale art. 275 din CPP şi cazurile care înlătură caracterul penal al faptei, menţionate la art. 35 din CP sunt temeiuri de încetare a urmăririi penale cu scoaterea celui acuzat de sub urmărire penală. Toate celelalte cazuri menţionate la art. 275 şi 285 din CPP sunt temeiuri de absolvire de răspundere penală şi unica soluţie care poate fi adoptată în faza de urmărire penală în cazul constatării unei din aceste circumstanţe este încetarea urmăririi penale. Bănuitul sau învinuitul nu are dreptul la repararea prejudiciului în conformitate cu art. 524 din CPP, dacă încetarea urmăririi penale a fost condiţionată de o cauză de absolvire de răspundere penală.

Partea specială

567

5.2. încetarea urmăririi penale în legătură cu retragerea plângerii prealabile sau cu împăcarea părţilor Retragerea plângerii prealabile de către victimă (partea vătămată) în cazurile prevăzute de art. 276 din CPP, precum şi împăcarea părţilor în cazurile prevăzute de art. 276 din CPP şi alin. (1) al art. 109 din CP constituie o manifestare de voinţă prin care cel bănuit sau învinuit este absolvit de răspunderea penală prin ordonanţa procurorului de încetare a urmăririi penale din iniţiativa sau la discreţia victimei infracţiunii. Atât retragerea plângerii prealabile, cât şi împăcarea se fac printerere scrisă adresată procurorului care conduce sau exercită urmărirea penală. Cererea privind împăcarea este semnată de victimă (parte vătămată) şi de bănuit (învinuit). Cererea privind retragerea plângerii prealabile se înaintează de victimă (partea vătămată), dar dacă în cauză există bănuit sau învinuit, acesta va fi înştiinţat despre asemenea cerere. în acest caz bănuitul sau învinuitul este în drept să ceară continuarea urmăririi penale în scopul de a fi scos de sub urmărire penală. La examinarea cererii de retragere a plângerii prealabile sau de împăcare în conformitate cu art. 246, 247 din CPP procurorul verifică respectarea următoarelor condiţii: a)dacă faptele incriminate sunt infracţiuni uşoare sau mai puţin grave şi se încadrează în art. 276 din CPP sau în art. 109 din CP; b)dacă cererea este necondiţionată; c)dacă partea vătămată (victima) nu este constrânsă să facă asemenea cerere contrar voinţei sale; d)dacă partea vătămată (victima) cunoaşte consecinţele acestor acte. în caz contrar, procurorul explică părţii vătămate consecinţele retragerii plângerii sau ale împăcării în sensul că după încetarea urmăririi penale aceasta pierde dreptul la satisfacerea cererii de reluare a urmăririi penale pentru aceeaşi faptă potrivit dispoziţiilor pct. 8) al art. 22 şi 275 din CPP. Astfel, retragerea plângerii sau împăcarea este definitivă şi nu poate fi ulterior contestată. în cazul când procurorul respinge cererea de împăcare sau cererea de retragere a plângerii prealabile, adoptă o ordonanţă motivată. La împăcarea părţilor în procesul penal se poate aplica

medierea conform alin. (7) al art. 276 din CPP. Medierea reprezintă un proces prin care victimei şi infractorului li

se oferă posibilitatea, în cazul în care consimt liber, să participe activ la soluţionarea problemelor apărute în urma infracţiunii prin intermediul unei terţe persoane

568

DREPT PROCESUAL PENAL

imparţiale (mediator) (recomandarea nr. R.19(99) a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei către statele membre cu privire la mediere în cazuri penale, adoptată la 15 septembrie 1999 la cea de-a 69-a întâlnire a reprezentanţilor miniştrilor)68. Medierea poate fi realizată prin următoarele modalităţi: a) medierea directă, când victima are întâlniri nemijlocite cu bănuitul (învinuitul, inculpatul) în prezenţa mediatorului, pentru soluţionarea problemelor apărute în urma infracţiunii; şi b) medierea indirectă, când victima nu doreşte şi respectiv, nu are întâlniri nemijlocite cu învinuitul, mediatorul întâlnindu-se cu fiecare în parte şi contribuind la soluţionarea problemelor apărute în urma infracţiunii. Principiile de bază ale medierii: 1)nimeni nu poate fi constrâns să participe la mediere; medierea este absolut benevolă; 2)mediatorul este imparţial; 3)mediatorul este obligat să păstreze confidenţialitatea; 4)părţile trebuie să accepte participarea unui mediator. Rezultatul procedurii de mediere este acordul de împăcare prin care ambele părţi acceptă condiţiile împăcării şi include angajamentele asumate de părţi, modalităţile şi termenul de realizare a acestora. Victima, prin acord, se dezice de orice pretenţii faţă de învinuit şi "solicită exonerarea acestuia de răspundere penală". învinuitul, prin acest acord, angajându-se şi îndeplinind obligaţiile asumate, asupra cărora s-a convenit, care pot fi atât recuperatorii (exprimate prin recuperarea prejudiciului material, înlocuirea obiectului, repararea acestuia sau compensarea prejudiciului în formă pecuniară), cât şi de ordin moral. Acordul de împăcare nu poate să conţină angajamente ce contravin legislaţiei, care să cauzeze suferinţe fizice sau să înjosească demnitatea persoanei ori să se refere la alte împrejurări decât cele ce rezultă din cauza penală. învinuitul nu poate fi impus să recunoască vinovăţia la semnarea acordului de împăcare. Acordul de împăcare este perfectat în formă scrisă de către mediator şi semnat de către părţi şi de mediator, în cazul când obligaţiile asumate de învinuit au fost executate. Semnătura mediatorului confirmă caracterul benevol şi legalitatea acestui act.

"s

Xenofon Ulianovschi, Veaceslav Mârza, Medierea in cauze penale. Prut Internaţional, Cişinău, 2003, p. 2-14.

partea specială

569

5.3. Procedura încetării urmăririi penale Acordul de împăcare a părţilor este prezentat procurorului în faza de urmărire penală sau instanţei de judecată în faza judecării cauzei în fond pentru examinare cu citarea părţilor. încetarea urmăririi penale se dispune de către procurorul care conduce urmărirea penală din oficiu, când expiră termenele prevăzute de art. 63 din CPP în privinţa bănuitului, la expirarea termenelor urmăririi penale, a termenului de prescripţie sau în cazul primirii materialelor conform art. 281, 291 din CPP în privinţa învinuitului. Procurorul dispune încetarea urmăririi penale şi la cererea persoanelor interesate (de exemplu, în cazul înaintării cererii de împăcare sau al retragerii plângerii prealabile în cazurile prevăzute de lege (sau în cazul înaintării unei cereri de către avocat privind încetarea urmăririi penale, deoarece fapta respectivă este o contravenţie). Procurorul dispune încetarea urmăririi penale din oficiu în legătură cu adoptarea unui act de amnistie. în cazurile prevăzute de alin. (1), (2) ale art. 285 din CPP, ofiţerul de urmărire penală poate înainta propunerea de încetare a urmăririi penale prezentând materialele cauzei penale procurorului. în cazul când propunerea ofiţerului de urmărire penală este acceptată, procurorul emite o ordonanţă de încetare a urmăririi penale, iar în caz contrar restituie materialele cauzei organului de urmărire penală cu rezoluţia privind continuarea urmăririi penale în conformitate cu alin. 8 al art. 285 din CPP. Alin. (6) al art. 285 din CPP prevede dreptul, iar în unele cazuri şi obligaţia procurorului să se pronunţe asupra măsurii preventive. Astfel, în cazul când încetarea urmăririi este parţială, procurorul poate dispune revocarea sau înlocuirea măsurii preventive sau va înainta un demers judecătorului de instrucţie în conformitate cu dispoziţiile alin. (l)-(3) ale art. 195 din CPP. în cazul când încetarea urmăririi penale este integrală cu privire la toate persoanele învinuite sau la unul din învinuiţi, procurorul este obligat să dispună revocarea măsurii preventive prin încetarea de drept a acesteia potrivit pct. 2) din alin. (5) al art. 195 din CPP. Toate măsurile preventive, inclusiv măsura sub formă de arestare preventivă, arestare la domiciliu, liberare provizorie sub control judiciar sau liberare provizorie pe cauţiune încetează de drept prin ordonanţa procurorului de încetare a urmăririi penale integral în privinţa unei persoane şi nu este

necesară

autorizaţia

judecătorului

de

instrucţie.

Ordonanţa

procurorului privind încetarea urmăririi penale cu dispo-

570

DREPT PROCESUAL PENAL

ziţia de revocare a măsurii preventive se trimite organelor respective, inclusiv administraţiei locului de deţinere a persoanei arestate pentru executare. Ordonanţa procurorului de încetare integrală a urmăririi penale cu dispoziţia de restituire a cauţiunii se trimite instituţiei financiare respective pentru executare. în legătură cu încetarea urmăririi penale procurorul soluţionează şi chestiunea altor măsuri procesuale de constrângere (de exemplu, scoaterea bunurilor de sub sechestru sau menţinerea sechestrului în continuare potrivit art. 210 din CPP). Măsura suspendării provizorii din funcţie a învinuitului este revocată de către judecătorul de instrucţie la cererea persoanei interesate, anexându-se copia ordonanţei de încetare a urmăririi penale sau la demersul procurorului potrivit alin. (5) al art. 200 din CPP. Totodată, procurorul în legătură cu încetarea urmăririi penale soluţionează chestiunile privind corpurile delicte conform art. 161 din CPP prin ordonanţă, iar în privinţa recuperării cheltuielilor judiciare se adresează cu un demers judecătorului de instrucţie conform art. 229 din CPP. în cazul când există bunuri care sunt supuse confiscării speciale potrivit art. 106 din CP, procurorul în legătură cu încetarea urmăririi penale înaintează un demers în acest sens judecătorului de instrucţie. Modul de atacare a ordonanţei de încetare a urmăririi penale este prevăzut de art. 313 din CPP. Ordonanţa privind respingerea cererii de împăcare sau a cererii de retragere a plângerii prealabile este susceptibilă de a fi atacată la judecătorul de instrucţie conform art. 298, 299 din CPP.

5.4. încetarea urmăririi penale în legătură cu faptul că făptuitorul nu are vârsta tragerii la răspundere penală "Persoana nu a atins vârsta la care poate fi trasă la răspundere penală" este o circumstanţă de încetare a urmăririi penale fără scoaterea persoanei de sub urmărire penală. Deşi vârsta persoanei făptuitorului este un semn general al unui element al componenţei infracţiunii - subiectul infracţiunii, neatingerea vârstei prevăzute de art. 21 din CP nu cade sub incidenţa temeiului "fapta nu întruneşte elementele infracţiunii", prevăzut de pct. 3) al art. 275 din CPP, dar constituie un caz separat de încetare a urmăririi penale prevăzut de pct. 3) din alin. (1) al art. 285 din CPP. în acest caz făptuitorul minor este absolvit de

partea specială

571

răspunderea penală, dar nu beneficiază de dreptul de reparare a prejudiciului conform art. 520 din CPP.

5.5. încetarea urmăririi penale în legătură cu iresponsabilitatea făptuitorului "Persoana a săvârşit o faptă prejudiciabilă fiind în stare de iresponsabilitate şi nu este necesară aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter medical" este temei de încetare a urmăririi penale când din caracterul faptei şi starea psihică a celui care a săvârşit-o rezultă că această persoană nu prezintă pericol pentru societate (art. 495 din CPP).

5.6. încetarea urmăririi penale în legătură cu fapta săvârşită ce constituie o contravenţie în cazurile când fapta nu este prevăzută de legea penală sau fapta nu întruneşte elementele infracţiunii, dar constituie o contravenţie administrativă se dispune încetarea urmăririi penale fără scoaterea de sub urmărire penală a persoanei conform alin. (2) al art. 285 din CPP. Acest caz nu cade sub incidenţa pct. 2) sau 3) ale art. 275 din CPP, dar este un temei separat de încetare a urmăririi penale cu absolvire de la răspundere penală.

§6. Clasarea cauzei penale Clasarea este o modalitate de încetare a urmăririi penale în exclusivitate in rem, adică în privinţa faptei, nefiind stabilită nici o persoană în calitate de bănuit sau învinuit în unul din următoarele cazuri69 menţionate la alin. (1) al art. 286 din CPP: a)nu există faptul infracţiunii; b)fapta nu este prevăzută de legea penală ca infracţiune; c)fapta nu întruneşte elementele infracţiunii; d)a expirat termenul de prescripţie. Din punct de vedere practic, după cum s-a menţionat în literatura de specialitate70, clasarea cauzei penale se întâlneşte în următoarele situaţii: când autorii infracţiunii rămân nedescoperiţi; când rezultatele produse nu pot fi imputate unei persoane şi deci o urmărire penală desfăşurată in personam nu

*" Ipotetic, clasarea cauzei poate fi dispusă şi în alte cazuri decât cele menţionate Ia alin. (1) al art. 286 din CPP (de exemplu, în cazul retragerii plângerii prealabile în condiţiile art. 276 din CPP, neexistând bănuit sau învinuit în cauză). '" Boris Lichii, Urmărirea penală, Chişinău, 2000, p. 138-139.

572

DREPT PROCESUAL PENAL

devine posibilă (de exemplu, stabilirea că distrugerea de bunuri este urmarea unor calamităţi naturale). Clasarea este o instituţie proprie urmăririi penale neavând corespondent în faza judecăţii7', fiindcă trimiterea în judecată se face numai atunci când este stabilită cu certitudine o persoană învinuită de săvârşirea infracţiunii. Clasarea se dispune de către procuror din oficiu sau la propunerea organului de urmărire penală prin ordonanţă motivată conform alin. (1) al art. 286 din CPP. Copia de pe ordonanţa de clasare a cauzei penale, potrivit alin. (2) al art. 286 din CPP, se înmânează victimei (părţii vătămate), care este în drept să atace asemenea hotărâre judecătorului de instrucţie în conformitate cu art. 313 din CPP. Clasarea cauzei penale poate fi dispusă parţial în privinţa unei fapte sau integral în privinţa tuturor faptelor, referitor la care se desfăşoară urmărirea penală.

§7. Reluarea urmăririi penale Soluţiile ce sunt date la epuizarea fazei de urmărire penală nu au autoritate de lucru judecat, existând posibilitatea ca urmărirea penală să fie reluată cu privire la aceleaşi persoane şi aceleaşi fapte72. însă reluarea urmăririi penale este o instituţie procesuală complementară, cu caracter excepţional73, care poate fi dispusă, luându-se în consideraţie dispoziţiile art. 22 din CPP privind dreptul de a nu fi urmărit, judecat sau pedepsit de mai multe ori. Potrivit alin. (1) al art. 287 din CPP, urmărirea penală poate fi reluată după pronunţarea următoarelor soluţii în faza urmăririi penale: a)de încetare a urmăririi penale; b)de clasare a cauzei penale; c)de scoatere de sub urmărire penală. Alte modalităţi de reluare a urmăririi penale, care nu sunt cuprinse în conţinutul art. 287 din CPP, sunt următoarele situaţii: a) începerea urmăririi penale prin anularea rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale în conformitate cu alin. (7) al art. 274 din CPP;

... 573 P a r t e a s p e c i a l a ________________________________________________________-_______

b)restituirea cauzei procurorului de către instanţa de judecată la demersul acestuia în scopul efectuării urmăririi penale privind o altă infracţiune săvârşită de inculpat în condiţiile alin. (2) al art. 326 din CPP; c)prezentarea probelor suplimentare în faza judecării cauzei conform art. 327 din CPP; d)deschiderea procedurii de revizuire de către procuror în conformitate cu alin. (6) al art. 460 din CPP. în continuare vom examina numai condiţiile şi procedura reluării urmăririi penale după încetarea urmăririi penale, după clasarea cauzei penale sau după scoaterea persoanei de sub urmărire74. Potrivit art. 287 din CPP, reluarea urmăririi penale după încetarea urmăririi penale, după clasarea cauzei penale sau după scoaterea persoanei de sub urmărire se dispune de către procurorul ierarhic superior prin ordonanţă dacă, ulterior, se constată că nu a existat în fapt cauza care a determinat luarea acestor măsuri sau că a dispărut circumstanţa pe care se întemeia încetarea urmăririi penale, clasarea cauzei penale sau scoaterea persoanei de sub urmărire. Reluarea urmăririi penale poate fi dispusă şi de către judecătorul de instrucţie în cazul admiterii plângerii depuse împotriva ordonanţei procurorului de încetare a urmăririi penale ori de clasare a cauzei penale sau de scoatere a persoanei de sub urmărire potrivit alin. (2) al art. 287 din CPP. în cazurile în care ordonanţele de încetare a urmăririi penale, de clasare a cauzei penale sau de scoatere a persoanei de sub urmărire au fost adoptate legal, reluarea urmăririi penale poate avea loc numai dacă apar fapte noi sau recent descoperite ori un viciu fundamental în cadrul urmăririi precedente a afectat hotărârea respectivă. în cazul descoperirii unui viciu fundamental, urmărirea penală poate fi reluată nu mai târziu de un an de la intrarea în vigoare a ordonanţei de încetare a urmăririi penale, clasare a cauzei sau scoatere a persoanei de sub urmărire (alin. (4) al art. 287 din CPP). Reluarea urmăririi penale a unei cauze clasate pentru temeiurile prevăzute de pct. l)-3) ale art. 275 din CPP este posibilă în toate cazurile, fie că s-a des coperit făptuitorul, fie că rămâne nedescoperit, doar cu o condiţie: că n-a expirat termenul de prescripţie. Astfel, reluarea urmăririi penale a cauzei clasate pentru orice motiv, inclusiv pentru faptul că hotărârea precedentă a fost luată

71 72 73

Nicolae Volonciu, op. cit., voi. II, p. 93. Ion Neagu, Drept procesual penal. Partea specială, voi. I, Oscar Prinţ, 1994, p. 103. Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea specială, voi. VI, Editura Academiei Române, ALL BECK, Bucureşti, 2003, p. 86.

Anterior, Codul de procedură penală din 1961 prevedea, la art. 175, reluarea urmăririi penale după suspendarea anchetei preliminare. Datorită faptului că noul Cod de procedură penală din 2003 nu prevede soluţia suspendării urmăririi penale, nici reluarea in asemenea caz nu este reglementată.

574

DREPT PROCESUAL PENAL

"pripit, fără să fie efectuate toate acţiunile de urmărire posibile" de către procurorul ierarhic superior, nu contravine dispoziţiilor art. 22 din CPP, fiindcă în cauză nu a fost urmărită penal nici o persoană fizică sau juridică. în cazurile reluării urmăririi penale după încetarea urmăririi penale sau după scoaterea de sub urmărire soluţia dispusă de procurorul ierarhic superior trebuie să se bazeze pe motivele care sunt expres arătate în alin. (2) al art. 22 din CPP în situaţia când hotărârea anterioară de încetare a urmăririi penale sau de scoatere de sub urmărire a fost adoptată legal, la acel moment pornind de la probele acumulate. însă pe lângă motivele "fapte noi sau recent descoperite ori un viciu fundamental", menţionate la alin. (2) al art. 22 sau alin. (4) al art. 287 din CPP, în practică se întâlnesc situaţii de reluare a urmăririi penale pentru temeiurile menţionate la alin. (1) al art. 287 din CPP. Astfel, sintagma "se constată că nu a existat în fapt cauza care a determinat luarea acestei măsuri" presupune situaţia când procurorul ierarhic superior apreciază hotărârea precedentă ca ilegală şi neîntemeiată. Acest caz se rferă la situaţiile când procurorul ierarhic superior constată că se interpretează greşit legea privind temeiurile încetării urmăririi penale sau scoaterii de sub urmărire penală de către procurorii inferiori. în aceste cazuri ordonanţa de reluare a urmăririi penale trebuie să fie motivată în sensul menţionării erorii de drept şi a erorii de fapt. Totodată, nu este judicioasă practica de reluare a urmăririi penale după încetarea urmăririi penale sau după scoaterea de sub urmărire pentru motivul că "soluţia precedentă dispusă de procurorul inferior este prematură". Sintagma "a dispărut circumstanţa pe care se întemeia" include situaţia când apar fapte noi sau recent descoperite. în cazul admiterii plângerii depuse împotriva ordonanţei procurorului de încetare a urmăririi penale ori de clasare sau de scoatere a persoanei de sub urmărire penală, judecătorul de instrucţie prin încheiere anulează ordonanţa respectivă în conformitate cu alin. (5) al art. 313 din CPP. în baza încheierii judecătorului de instrucţie, procurorul care conduce urmărirea penală este obligat să dispună prin ordonanţă reluarea urmăririi penale. în cazul reluării urmăririi penale procurorul ierarhic superior poate da indicaţii, iar procurorul care conduce urmărirea penală soluţionează chestiunea aplicării măsurii preventive, măsurii sechestrului bunurilor, altor măsuri procesuale de constrângere, precum şi stabileşte termenul urmăririi penale.

partea specială

575

în cazul reluării urmăririi penale procurorul ierarhic superior poate dispune conducerea urmăririi penale de către alt procuror.

Reluarea urmăririi penale în legătură cu apariţia unor fapte noi ori recent descoperite poate fi dispusă numai în interiorul termenului de prescripţie. Pentru infracţiunile săvârşite până la intrarea în vigoare a noului Cod penal, termenul de prescripţie se calculează conform art. 46 al Codului penal din 1961. Termenul de un an prevăzut de alin. (4) al art. 287 din CPP se calculează din momentul adoptării ordonanţei de încetare, de clasare sau de scoatere de sub urmărire penală. Până la reluarea urmăririi penale, în scopul verificării datelor ce presupun adoptarea acestei soluţii pot fi efectuate numai acţiuni de investigaţie operativă. Probele obţinute ca rezultat al acţiunilor de urmărire penală în alte cauze penale pot fi considerate "fapte noi ori recent descoperite" dacă acestea au legătură cu cauza penală clasată, încetată sau în care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală.

§8. Investigaţiile în vederea căutării învinuitului Conform alin. (1) al art. 288 din CPP, în cazul în care nu se cunoaşte locul unde se află persoana pusă sub învinuire, precum şi în cazul în care învinuitul, după înaintarea învinuirii, se ascunde de organul de urmărire penală, acesta înaintează procurorului propunerea pentru dispunerea investigaţiilor în vederea găsirii învinuitului.

Procurorul, în baza propunerii organului de urmărire penală sau din oficiu, dispune prin ordonanţă motivată căutarea învinuitului. în ordonanţă se va indica toată informaţia cunoscută privitor la persoana învinuitului care urmează să fie căutat (alin. (2) al art. 288 din CPP). Dacă există temeiuri pentru aplicarea faţă de învinuit a măsurii preventive procurorul, în ordonanţă, dispune totodată aplicarea măsurii preventive în condiţiile Codului de procedură penală. Investigaţiile în vederea găsirii învinuitului se efectuează de către organele abilitate prin lege cu asemenea atribuţii. Procurorul care dispune efectuarea investigaţiilor în vederea găsirii învinuitului conduce această activitate şi verifică periodic desfăşurarea ei conform alin. (4) al art. 288 din CPP. Până la înaintarea propunerii pentru dispunerea investigaţiilor, organul de urmărire penală este obligat să întreprindă toate măsurile posibile în vederea stabilirii locului aflării învinuitului. Se verifică şi se exclud următoarele împrejurări: 1) decesul învinuitului; 2) aflarea într-o instituţie medicală; 3) deţinerea în stare de arest preventiv într-o altă cauză penală şi altele. în scopul stabilirii locului aflării învinuitului organul de urmărire penală efectuează acţiuni procesuale, precum şi măsuri operative de investigaţii.

576

DREPT PROCESUAL PENAL

Pentru darea în căutare a învinuitului, organul de urmărire penală este obligat să adune toată informaţia utilă privind învinuitul, prenumele, patronimicul, în cazul mai multor nume de familie datele privind schimbarea numelui, timpul şi locul naşterii, naţionalitatea, cetăţenia, limbile vorbite, studiile, ocupaţia, situaţia familială, domiciliul şi locurile precedente de domi-ciliere, antecedentele penale (cu indicarea infracţiunilor pentru care a fost condamnat), particularităţile distinctive (temperament, semne exterioare; aptitudini; porecle), adresele rudelor apropiate, soţiei sau concubinei, cunoscuţilor apropiaţi. Această informaţie se va include sau se va anexa la ordonanţa de dare în căutare a învinuitului. Dacă faţă de învinuit nu s-a aplicat nici o măsură preventivă, procurorul prin ordonanţa de dare în căutare dispune aplicarea unei măsuri preventive neprivative de libertate, dacă aplicarea unei măsuri privative de libertate conform legii nu este posibilă. în cazurile când sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 185 din CPP privind aplicarea arestării preventive, procurorul se adresează cu un demers judecătorului de instrucţie conform art. 308 din CPP în vederea eliberării unui mandat de arestare în privinţa învinuitului care se sustrage de la urmărirea penală. Mandatul de arestare emis în lipsa învinuitului se anexează la ordonanţa prin care se dispune căutarea învinuitului. Căutarea învinuitului se efectuează de către organele de poliţie prin măsuri operative de investigaţii potrivit Legii privind activitatea operativă de investigaţii din 12.04.1994 şi Legii cu privire la poliţie din 18.12.1990. Pentru efectuarea investigaţiilor în vederea găsirii învinuitului organelor de poliţie li se trimit copiile următoarelor acte: 1) ordonanţa de dare în căutare; 2) ordonanţa de punere sub învinuire; 3) mandatul de arestare; 4) certificatul info cu privire la învinuitul dat în căutare; 5) ordonanţa de aplicare a măsurii preventive; 6) rezoluţia procurorului despre refuzul de a susţine demersul de alegere a măsurii preventive sau încheierea instanţei de judecată de refuz în eliberarea mandatului de arest; 7) fotografiile, fişa dactiloscopică şi fişa de identificare (portretul verbal) al învinuitului; 8) descifrarea convorbirilor telefonice ale învinuitului; 9) încheierea judecătorului de instrucţie privind interceptarea convorbirilor telefonice ale învinuitului.

partea specială

577

§9. Disjungerea şi conexarea materialelor cauzelor în faza urmăririi penale Spre deosebire de reglement ările precedente75, noul Cod de procedură penală (art. 42,43) prevede condiţiile de indivizibilitate şi conexitate la capitolul II al CPP "Competenţa instanţelor judecătoreşti" fără să mai precizeze aceste aspecte în titlul I al CPP (Partea specială) "Urmărirea penală". Dar în practică mai frecvent se întâlnesc situaţii de conexare şi disjungere a materialelor cauzelor penale în faza urmăririi penale. Prin urinare, dispoziţiile art. 42 din CPP privind indivizibilitatea şi conexitatea se aplică prin analogie şi la desfăşurarea urmăririi penale. Totodată, anumite aspecte ale operaţiunilor de conexare şi disjungere a materialelor cauzelor penale în faza urmăririi penale sunt descrise în Instrucţiunea din 26.08.2003, Anexa nr. 2, §111. Astfel, potrivit pct. 17 al Instrucţiunii menţionate, în cazul unei sau mai multor circumstanţe care denotă conexitate, prevăzută de alin. (3) al art. 42 din CPP, adică necesitatea legală de a efectua urmărirea penală într-un singur proces, printr-o ordonanţă a organului de urmărire penală, la dosarul penal iniţial vor fi conexate procesele intentate în legătură cu infracţiunile depistate suplimentar. Ordonanţa în cauză va menţine referinţe la punctul respectiv din alin. (3) al art. 42 din CPP şi la art. 255 din CPP. Dosarului conexat i se va atribui numărul de ordine al cauzei începute anterior, adică al procesului de bază. Dacă în cadrul cauzei penale au fost stabilite noi infracţiuni, săvârşite de alte persoane, materialele în privinţa infracţiunii date, prin intermediul raportului de autosesizare al ofiţerului de urmărire penală, se disjunge şi se dispun acţiuni de investigare şi, după caz, începerea în conformitate cu art. 274 din CPP a urmăririi penale. Pornirea urmăririi penale în asemenea caz va purta caracter general şi va fi însoţită de întocmirea procesuluiverbal de constatare a infracţiunii, iar cauza penală va fi înregistrată cu alt număr. Copiile raportului şi materialele disjunse rămân în cauza penală din care au fost separate.

Codul de procedură penală din 1961, art. 113 reglementa expres condiţiile conexării şi disjungerii cauzelor penale numai în faza de urmărire penală,

dar nu admitea aceste procedee tehnice în faza judecării cauzei.

578

DREPT PROCESUAL PENAL

Dacă în cauza penală sunt bănuite de săvârşirea infracţiunii mai multe persoane şi nu toate s-au prezentat pentru a fi puse sub învinuire, în privinţa persoanelor prezente, prin intermediul raportului, se disjunge un dosar separat, care se transmite procurorului conform art. 289 din CPP. Cauza disjunsă va purta numărul cauzei din care a fost disjunsă. Cauza de bază concomitent se remite procurorului cu propunerile de a pune persoanele ce se ascund de urmărirea penală sub învinuire şi a dispune investigaţii în vederea găsirii învinuitului. în cazul reţinerii (stabilirii locului aflării) învinuitului, cauza penală, conform art. 289 din CPP, este transmisă procurorului, care aduce la cunoştinţă învinuirea şi, după caz, transmite dosarul spre examinarea judiciară. Cauza penală în care la infracţiune a participat şi un minor, precum şi cauza în privinţa minorului conform art. 476 din CPP se disjunge pe cât este posibil, formând un dosar separat. Disjungerea în acest caz este o acţiune de ordin tehnic ce ţine numai de subiectul infracţiunii. Cauza disjunsă va purta numărul cauzei iniţiale. Asemenea procedură se va respecta şi în cazul participării la comiterea infracţiunii a mai multe persoane, dintre care unele la faza iniţială nu au fost identificate.

Secţiunea a Vl-a. TERMINAREA URMĂRIRII PENALE Şl TRIMITEREA CAUZEI ÎN JUDECATĂ §1. Consideraţii generale privind terminarea urmăririi penale şi trimiterea cauzei în judecată Codul de procedură penală, în capitolul VI al titlului I, Partea specială, reglementează terminarea urmăririi penale cu trimiterea în judecată. Din conţinutul acestor reglementări rezultă că "terminarea urmăririi" nu presupune terminarea acesteia ca fază a procesului penal. Epuizarea fazei de urmărire penală are loc prin trimiterea în judecată efectuată de către procuror76. De asemenea, urmărirea penală poate fi terminată prin scoaterea de sub urmărire, prin încetarea urmăririi sau clasarea cauzei conform pct. 2) al art. 291 din CPP77. Pe lângă aceste modalităţi generale de terminare a urmăririi penale, în cadrul unor proceduri speciale (titlul III al CPP) sunt prevăzute Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, voi. II, Bucureşti, Paideia, 1996, p. 95. Aceste hotărâri sunt menţionate la pct. 2) al art. 291 din CPP ca soluţii dispuse de

Partea specială procuror la terminarea urmăririi penale.

579

următoarele modalităţi excepţionale: a) încetarea urmăririi cu înaintarea demersului judecătorului de instrucţie privind aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter educativ conform art. 483 din CPP; b) terminarea urmăririi penale cu trimiterea cauzei în judecată prin ordonanţă privind necesitatea aplicării măsurilor de constrângere cu caracter medical conform art. 495 din CPP; c) terminarea urmăririi penale cu înaintarea demersului judecătorului de instrucţie privind încetarea procesului şi liberarea de răspundere penală după suspendarea condiţionată a urmăririi penale conform art. 512 din CPP. însă prin terminarea urmăririi penale şi trimiterea cauzei în judecată legea (capitolul VI al CPP) s-a referit la situaţia când organul de urmărire a îndeplinit toate acţiunile de urmărire penală, administrând suficiente probe, a constatat că este cazul ca învinuitul să fie trimis în judecată, înaintând dosarul procurorului cu propunerea respectivă. în doctrină s-a menţionat că între terminarea cercetărilor şi terminarea fazei de urmărire penală este diferenţă78. Astfel, terminarea urmăririi penale, potrivit aprecierii organului de urmărire penală are un caracter prezumtiv şi nu pune efectiv capăt fazei de urmărire penală79 decât atunci când procurorul dispune fie trimiterea în judecată, fie adoptarea altor hotărâri prevăzute de pct. 2) al art. 291 din CPP. în caz contrar, urmărirea penală poate fi continuată în vederea completării

conform art. 292 din CPP. Terminarea urmăririi penale este totuşi relativă, fiindcă e posibil ca urmărirea să fie reluată80. Astfel, terminarea urmăririi penale este etapa finală a fazei urmăririi penale, care survine atunci când toate acţiunile de urmărire penală privind cercetarea sub toate aspectele, completă şi obiectivă a circumstanţelor cauzei au fost efectuate şi este necesar de adoptat o hotărâre privind soarta juridică a cauzei penale81. Trimiterea în judecată, la rândul ei, reprezintă ultimul moment al fazei de urmărire penală82. Trimiterea în judecată aparţine, prin urmare, fazei procesuale a urmăririi penale, constituie o componentă a acesteia83. Prin trimiterea 78

Nicolae Volonciu, op. cit., voi. II, p. 95.

79

Vintilă Dongoroz şi alţii, op. cit., voi. VI, p. 58.

80

Ibidem. "' A. n. PbDKaKOB, OKOHHanue npedeapumenbHoeo paccnedoeaHua, MocKBa, Fopofleii, 1999, c. 16. 82 Nicolae Volonciu, op. cit., voi. II, p. 99. s"1 Legislaţia procesuală penală mai veche a Republicii Moldova a cunoscut, până în 1994, trimiterea în judecată a învinuitului ca fază procesuală separată de urmărirea penală, efectuată în condiţiile art. 196-212 din CPP de instanţa de judecată. Această procedură a fost abrogată prin Legea din 09.12.1994.

580

D R E P T PROCESUAL PENAL

în judecată şi deci o dată cu epuizarea urmăririi penale are loc şi dezînvestirea procurorului din calitatea lui de organ de urmărire penală, acesta nu mai poate lua absolut nici o măsură şi nu mai poate interveni în desfăşurarea ulterioară a activităţilor procesuale în această calitate ifunctus officio suo)64. Dacă în privinţa terminării urmăririi penale iniţial dă o apreciere organul de urmărire penală, trimiterea în judecată este ultimul moment în care procurorul este singurul organ competent să decidă asupra soluţiilor ce pot fi date în cauza penală85. Trimiterea în judecată este menţionată în sens larg ca o etapă, activitatea procesuală a căreia are în primul rând ca obiect verificarea lucrărilor penale, adică modul în care s-a efectuat activitatea de cercetare, dacă au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, dacă urmărirea penală este completă, dacă există probele necesare şi legal administrate. Această verificare constituie o garanţie că nici o cauză penală lipsită de temei nu va ajunge în faza de judecată şi că, dimpotrivă, vor ajunge în această fază numai cauzele suficient cercetate, în care există probele necesare şi sunt respectate cerinţele legii. în lumina acestei finalităţi, activitatea din etapa trimiterii în judecată contribuie la buna desfăşurare a procesului penal în faza de judecată, prin înlăturarea gravelor neajunsuri ce ar rezulta din aglomerarea acestei faze cu judecarea unor cauze cu învinuiri netemeinice sau insuficient cercetate86. Legislaţia Republicii Moldova (art. 297 din CPP) prevede instituţia trimiterii în judecată în sens îngust, ce cuprinde ultimele acţiuni procedurale de înmânare a actului de acuzare (rechizitoriului) şi trimiterea propriu-zisă în judecată a cauzei penale, deşi acţiunile de verificare menţionate evident sunt îndeplinite conform art. 290-296 din CPP.

§2. înaintarea dosarului de urmărire penală procurorului cu raportul de terminare a urmăririi penale Constatând că probele administrate sunt suficiente pentru a termina urmărirea penală, organul de urmărire penală înaintează procurorului dosarul însoţit de un raport, în care consemnează rezultatul urmăririi şi propunerea de a dispune una din soluţiile prevăzute de art. 291 din CPP.

Vintilă Dongoroz ş.a., op. cit., voi. VI, p. 63.

Partea specială Ion Neagu, Drept procesual penal. Partea specială, voi. I, Bucureşti, 1994, p. 95. Vintilă Dongoroz ş.a., op. cit., voi. VI, p. 63-64.

581

Raportul trebuie să cuprindă fapta care a servit drept temei pentru pornirea urmăririi penale, informaţii cu privire la învinuit, încadrarea juridică a faptei şi probele administrate potrivit alin. (2) al art. 289 din CPP. în cazul în care urmărirea penală în aceeaşi cauză se efectuează în privinţa mai multor fapte şi mai multor persoane, raportul va cuprinde menţiunile indicate în privinţa tuturor faptelor şi tuturor persoanelor. Totodată, raportul va cuprinde informaţia în privinţa cărei fapte sau persoane a încetat urmărirea, s-a dispus scoaterea persoanei de sub urmărire, dacă acestea au av ut loc (alin. (3) al art. 289 din CPP). Raportul, de asemenea, va cuprinde informaţii despre: 1)corpurile delicte şi măsurile luate în privinţa lor, precum şi locul unde se află ele; 2)măsurile asigurătorii luate în cursul urmăririi penale; 3)cheltuielile judiciare; 4)măsurile preventive aplicate. Raportul privind terminarea urmăririi penale se întocmeşte de către organul de urmărire penală atât în cazul când făptuitorul a fost pus sub învinuire conform art. 281, 282 din CPP, precum şi în cazul când acesta nu a fost pus sub învinuire. în ultimul caz în raportul de terminare a urmăririi penale se va face şi propunerea de punere sub învinuire fără să se întocmească un raport distinct conform dispoziţiilor art. 280 din CPP.

De asemenea, o dată cu terminarea urmăririi penale pentru anumite persoane sau fapte din aceeaşi cauză, organul de urmărire penală face propunerea de încetare a urmăririi penale în cazurile prevăzute de art. 285 din CPP, de scoatere de sub urmărire penală în cazurile prevăzute de art. 284 din CPP sau de clasare a cauzei penale pentru un anumit episod pentru care învinuitul sau bănuitul în cauza dată a fost scos de sub urmărire penală, iar făptuitorul adevărat nu a fost identificat şi a expirat termenul de prescripţie. Dacă după punerea sub învinuire a făptuitorului din probele administrate rezultă schimbarea sau completarea acuzării, organul de urmărire penală face propunerile respective în raportul de terminare a urmăririi penale. Potrivit alin. (2) al art. 289 din CPP, raportul privind terminarea urm ăririi penale se începe cu descrierea faptei (faptelor) constatate în cursul urmăririi penale în legătură cu care a fost pornită urmărirea penală, precum şi a tuturor faptelor penale, săvârşite de către învinuit (învinuiţi) conexate în cauza dată. Informaţia cu privire la învinuit cuprinde: 1) numele, prenumele şi prenumele tatălui (după buletinul de identitate); 2) data şi locul naşterii; 3) domiciliul; 4) cetăţenia; 5) studiile; 6) starea familială; 7) ocupaţia; 8) date privind serviciul militar; 9) date privind antecedentele penale; 10) alte date

582

DREPT PROCESUAL PENAL

(necunoaşterea limbii în care se desfăşoară procesul, relaţia de rudenie cu partea vătămată sau cu alţi participanţi la proces). încadrarea juridică a faptei cuprinde menţiuni privind articolul, alineatul şi punctul din Codul penal care prevede răspunderea pentru infracţiunea comisă. Datele privind probele administrate se menţionează pentru fiecare faptă şi fiecare învinuit separat, enumerându-se mijloacele de probă aflate în dosar, fără descrierea conţinutului acestora. Dispoziţiile art. 289 din CPP privind trimiterea dosarului procurorului sunt aplicabile numai în cazul când urmărirea penală este efectuată de către ofiţerii de urmărire penală din cadrul organelor de urmărire penală conform art. 253 din CPP. în cazul când urmărirea penală este exercitată de către procuror potrivit art. 270 din CPP, terminarea urmăririi penale se dispune de către procurorul care a efectuat nemijlocit urmărirea penală prin întocmirea rechizitoriului în temeiul art. 296 din CPP după prezentarea materialelor de urmărire penală conform art. 293,294 din CPP şi soluţionarea cererilor potrivit art. 295 din CPP. Tot în asemenea situaţie nu sunt aplicabile nici dispoziţiile art. 290 din CPP.

§3. Verificarea de către procuror a cauzei primite şi soluţiile dispuse la terminarea urmăririi penale Conform art. 290 din CPP procurorul, în termen de cel mult 10 zile de la primirea dosarului trimis de organul de urmărire penală, verifică materialele dosarului şi acţiunile procesuale efectuate, pronunţându-se asupra acestora. Cauzele în care sunt persoane arestate sau minori se soluţionează de urgenţă şi cu prioritate. Procurorul în termenul prevăzut de 10 zile, care este termen de recomandare, verifică legalitatea strângerii probelor, precum şi a admisibilităţii acestora. Astfel, "materialele dosarului" reprezintă rezultatele probatoriului. Procurorul verifică dacă au fost stabilite toate circumstanţele care urmează a fi dovedite în procesul penal conform art. 96 din CPP, precum şi respectarea legii procesuale penale şi cu ocazia altor acţiuni procesuale efectuate de către organul de urmărire (de exemplu: aplicarea unor măsuri procesuale de constrângere, admiterea sau neadmiterea în calitate de participant la procesul penal al unor persoane, admiterea sau respingerea unor cereri

Pa rtea s p e c i a l ă

583

ale participanţilor la proces). Dacă în termenul verificării materialelor cauzei expiră durata măsurii preventive aplicate învinuitului, procurorul va prelungi măsura preventivă sau va înainta un demers în acest sens judecătorului de instrucţie potrivit art. 308 din CPP.

O dată cu transmiterea materialelor cauzei procurorului pentru verificare în legătură cu terminarea urmăririi penale nu mai este necesară prelungirea termenelor urmăririi penale. Potrivit art. 291 din CPP, dacă procurorul constată că au fost respectate dispoziţiile Codului în vigoare privind urmărirea penală, că urmărirea penală este completă, că există probe suficiente şi legal administrate, el dispune una din următoarele soluţii: 1) atunci când din materialele cauzei rezultă că fapta există, că a fost con statat făptuitorul şi că acesta poartă răspundere penală: a)pune sub învinuire făptuitorul conform prevederilor art. 281, 282 din CPP, dacă acesta nu a fost pus sub învinuire în cursul urmăririi penale, apoi întocmeşte rechizitoriul prin care dispune trimiterea cauzei în judecată; b)dacă făptuitorul a fost pus sub învinuire în cursul urmăririi penale, întocmeşte rechizitoriul prin care dispune trimiterea cauzei în judecată; 2) prin ordonanţă motivată, dispune încetarea urmăririi penale, clasarea cauzei penale sau scoaterea persoanei de sub urmărire.

Astfel, în situaţia menţionată la subpct. a) procurorul este obligat să pună persoana sub învinuire în conformitate cu art. 281, 282 din CPP înainte de întocmirea rechizitoriului fie în cazul când organul de urmărire penală a înaintat dosarul şi raportul de terminare a urmăririi penale şi de punere sub învinuire conform art. 289 din CPP, fie în cazul când învinuitul a fost anterior pus sub învinuire în conformitate cu Codul în vigoare, dar procurorul consideră că din materialele cauzei rezultă situaţia schimbării sau completării acuzării în sensul agravării. Prin urmare, înainte de întocmirea rechizitoriului procurorul este obligat să verifice chestiunea punerii sub învinuire prin ordonanţă pentru fiecare cap de acuzare. Includerea în rechizitoriu a unei acuzări mai grave decât cea care a fost pus sub învinuire persoana sau a unui cap de acuzare, care n-a fost pus sub învinuire în conformitate cu art. 281, 282 din CPP constituie o încălcare a dreptului la apărare. în cazul când făptuitorul a săvârşit fapta penală fiind în stare de iresponsabilitate şi există temeiuri de aplicare a măsurilor de constrângere cu caracter medical, procurorul va proceda în conformitate cu art. 495 din CPP.

584

DREPT PROCESUAL PENAL

§4. Restituirea cauzei sau trimiterea ei la alt organ de urmărire penală în vederea completării urmăririi penale Dacă procurorul constată că urmărirea penală nu este completă sau că nu au fost respectate dispoziţiile legale în desfăşurarea urmăririi, el restituie cauza organului care a efectuat urmărirea penală sau trimite cauza organului competent ori altui organ, conform dispoziţiilor art. 271 din CPP, pentru completarea urmăririi penale sau, după caz, eliminarea încălcărilor comise ale dispoziţiilor legale. Dacă completarea urmăririi penale sau eliminarea încălcărilor comise este necesară doar cu privire la unele fapte sau la unii învinuiţi, iar disjungerea este imposibilă, procurorul dispune restituirea întregii cauze pentru efectuarea acestor acţiuni (alin. (1) al art. 292 din CPP). Restituirea sau trimiterea cauzei se face prin ordonan ţă în care, pe lângă elementele prevăzute la art. 255 din CPP, se indică acţiunile procesuale care trebuie efectuate sau refăcute în privinţa faptelor şi circumstanţelor ce urmează a fi constatate, mijloacele de probă ce vor fi utilizate şi se dispune termenul pentru urmărire. în cazul în care procurorul restituie cauza sau o trimite altui organ de urmărire penală, el este obligat să se pronunţe, în modul prevăzut de lege, asupra măsurilor preventive şi a altor măsuri procesuale de constrângere potrivit alin. (3) al art. 292 din CPP. Constituie temei de restituire a cauzei organului de urmărire penală insuficienţa probelor pentru dispunerea unei soluţii privind terminarea urmăririi penale sau încălcarea legii procesuale penale la efectuarea procedeelor probatorii, iar nerespectarea altor dispoziţii ale legii procesuale penale, dacă ele pot fi lichidate de către procuror, nu constituie temei de restituire a cauzei organului de urmărire penală. Nu constituie temei de restituire a cauzei organului de urmărire penală competent nerespectarea dispoziţiilor art. 266-269 din CPP privind competenţa organelor de urmărire penală. Nerespectarea dispoziţiilor art. 270 din CPP privind competenţa exclusivă a procurorului la exercitarea urmăririi penale constituie un temei de restituire a cauzei procurorului împuternicit cu asemenea atribuţii pentru efectuarea procedeelor probatorii necesare şi posibile. Astfel, cauza se trimite organului competent să efectueze urmărirea penală când este necesară completarea urmăririi penale sau

-partea specială

585

eliminarea încălcărilor comise la efectuarea procedeelor probatorii. Trimiterea cauzei altui organ de

urmărire penală decât celui competent se face pentru temeiurile de restituire menţionate la alin. (4) al art. 271 din CPP. Restituirea cauzei sau trimiterea ei la organul competent sau la alt organ se face parţial prin disjungerea cauzei, dacă este necesară eliminarea unor încălcări sau completarea urmăririi penale în privinţa unui minor, a unei persoane faţă de care trebuie aplicate măsuri de constrângere cu caracter medical sau într-o cauză penală complexă în privinţa unei fapte săvârşite de către învinuit, dacă pentru majoritatea faptelor penale şi celorlalţi învinuiţi urmărirea penală este completă şi legală. Când procurorul, în baza art. 292 din CPP, constată că urmărirea penală nu este completă sau că nu au fost respectate dispoziţiile legale, separă din cauza penală materialele cu privire la unele fapte sau la unii învinuiţi şi le restituie pentru completarea urmăririi penale sau, după caz, pentru eliminarea încălcărilor comise, în acest caz separarea materialelor nu prevede începerea unei alte urmăriri penale. După înlăturarea încălcărilor sau completarea urmăririi penale separate dosarul se prezintă procurorului conform pct. 18) din alin. (9) al Instrucţiunii din 26.08.2003.

§5. Prezentarea materialelor de urmărire penală

După verificarea de către procuror a materialelor cauzei şi adoptarea uneia din soluţiile87 prevăzute de art. 291 din CPP, procurorul comunică învinuitului, reprezentantului lui legal, apărătorului, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile şi reprezentanţilor lor despre terminarea urmăririi penale, locul şi termenul în care ei pot lua cunoştinţă de materialele urmăririi penale88. Părţii civile, părţii civilmente responsabile şi reprezentanţilor lor li se prezintă pentru a lua act doar materialele referitoare la acţiunea civilă la care sunt parte (alin. (1) al art. 293 din CPP). Materialele urmăririi penale se aduc la cunoştinţa învinuitului arestat în prezenţa apărătorului lui, iar la cererea învinuitului fiecăruia dintre ei, în mod separat, potrivit alin. (2) al art. 292 din CPP.

Anterior, Codul de procedură penală al Republicii Moldova prevedea această acţiune procesuală doar în cazul terminării urmăririi penale cu rechizitoriu. Procurorul este obligat să informeze printr-o înştiinţare învinuitul, reprezentantul lui legal şi apărătorul lui, partea vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă şi reprezentanţii lor chiar dacă aceştia anterior după recunoaştere în calitate de participanţi şi-au exprimat nedorinţa să ia cunoştinţă de materialele urmăririi penale.

586

DREPT PROCESUAL PENAL

Pentru a se lua cunoştinţă de materialele urmăririi penale, ele se prezintă îndosariate, numerotate şi înscrise în borderou. La cererea părţilor, vor fi prezentate şi corpurile delicte, vor fi reproduse înregistrările audio şi video, cu excepţia cazurilor prevăzute de art. 110 din CPP. Dacă dosarul penal are mai multe volume, acestea se prezintă concomitent pentru a se lua cunoştinţă de materialele respective, astfel încât persoana care ia cunoştinţă de ele să poată reveni la oricare din aceste volume de mai multe ori. Termenul pentru a se lua cunoştinţă de materialele urmăririi penale nu poate fi limitat, însă în cazul în care persoana care ia cunoştinţă de materiale abuzează de situaţia sa, procurorul fixează modul şi termenul acestei acţiuni în funcţie de volumul dosarului (alin. (4) al art. 293 din CPP). în scopul asigurării păstrării secretului de stat, comercial sau a unui alt secret ocrotit prin lege, procurorul poate limita dreptul de a lua note din materialele urmăririi penale, iar dacă acestea au fost luate, ele se anexează la dosar pentru păstrare şi se prezintă în şedinţa de judecată persoanei care le-a luat pentru utilizare. în scopul asigurării protecţiei martorului şi a altor persoane, procurorul poate limita dreptul persoanelor menţionate anterior de a lua cunoştinţă de datele privind identitatea acestora conform alin. (5) al art. 293 din CPP. Refuzul sau neprezentarea participanţilor informaţi în modul corespunzător de a lua cunoştinţă de materialele urmăririi penale nu împiedică desfăşurarea procesului penal în continuare. învinuitul nearestat preventiv poate lua cunoştinţă de materialele urmăririi penale atât separat, precum şi împreună cu apărătorul său. Prezentarea materialelor urmăririi penale învinuitului minor şi reprezentantului său legal se face potrivit art. 482 din CPP. în cazul mai multor învinuiţi ordinea, modul şi timpul prezentării materialelor se stabileşte de către procuror. O dată cu luarea la cunoştinţă a materialelor urmăririi penale procurorul este obligat să asigure învinuitului şi părţii vătămate dreptul să noteze orice informaţii din dosar, precum şi dreptul să facă copii de pe anumite documente în conformitate cu pct. 7) din alin. (1) al art. 60 din CPP şi pct. 22) din alin. (2) al art. 66 din CPP. Părţilor care nu posedă limba de stat procurorul le asigură familiarizarea cu materialele urmăririi penale prin interpret. în cazul când persoana care ia cunoştinţă de materialele dosarului tergiversează durata acestei proceduri, procurorul printr-o ordonanţă stabileşte un termen anumit.

Materialele prevăzute de art. 110 din CPP şi alin. (5) al art. 293 din CPP formează anexa secretă a dosarului, menţionată în borderoul dosarului, dar care nu se prezintă participanţilor în această etapă a procesului penal.

artea s p e c i a l ă

587

în scopul asigurării protecţiei martorului şi a altor persoane la cererea acestora, procurorul prezintă spre luare de cunoştinţă numai conţinutul acestor declaraţii din cadrul urmăririi penale fără datele adevărate ale identităţii persoanelor confidenţiale şi fără date privind domiciliul şi alte informaţii care pot divulga persoana în cauză. După ce au luat cunoştinţă de materialele urmăririi penale, părţile pot formula cereri, obiecţii sau plângeri privind materialul probator, care se soluţionează conform art. 245-247 din CPP, reprezentând dispoziţii generale, cât şi în conformitate cu art. 295 din CPP, care constituie dispoziţii speciale în acest sens. Prezentarea materialelor de urmărire penală se consemnează într-un proces-verbal în care, afară de menţiunile prevăzute la art. 260 CPP, se indică numărul de volume şi numărul de file în fiecare volum al dosarului de care s-a luat cunoştinţă, corpurile delicte, înregistrările audio şi video reproduse. în procesul-verbal se indică data, ora şi durata familiarizării pentru fiecare zi (alin. (1) al art. 294 din CPP). în procesul-verbal se consemnează cererile şi declaraţiile înaintate în desfăşurarea acestei acţiuni, iar cererile scrise se anexează la procesul-verbal şi se consemnează. Despre informarea fiecărei persoane menţionate la alin. (1) al art. 293 din CPP se întocmeşte un proces-verbal separat. în cazul în care învinuitul ia cunoştinţă de materialele cauzei în prezenţa apărătorului său, se întocmeşte un proces-verbal unic. în cazul refuzului învinuitului arestat să ia cunoştinţă de materialele urmăririi penale se va întocmi un proces-verbal cu indicarea motivelor expuse de învinuit şi consemnate de către acesta şi procuror. în celelalte cazuri de refuz de a lua cunoştinţă de materialele cauzei este suficientă anexarea la dosar a înştiinţării părţilor despre dreptul prevăzut de alin. (1) al art. 293 din CPP. Procesul-verbal al prezentării materialelor de urmărire penală se semnează de către persoana care a luat cunoştinţă, de către apărător, reprezentant legal sau reprezentant, dacă aceştia au participat la această acţiune, şi de către procuror. în cazul refuzului sau imposibilităţii de a semna procesulverbal privind prezentarea materialelor de urmărire penală se va proceda în conformitate cu art. 261 din CPP. în cazul completării urmăririi penale, se va întocmi un procesverbal suplimentar despre prezentarea materialelor noi de urmărire penală. Dacă după prezentarea materialelor de urmărire penală şi

întocmirea proceselor-verbale despre această acţiune are loc conexarea altor cauze, unde nu toţi participanţii interesaţi prevăzuţi de alin. (1) al art. 293 din CPP au luat cunoştinţă şi de materialele conexate, se vor prezenta şi acestea cu întocmirea proceselor-verbale suplimentare corespunzătoare.

588

DREPT PROCESUAL PENAL

§6. Soluţionarea cererilor în legătură cu terminarea urmăririi penale Potrivit alin. (1) al art. 295 din CPP, cererile înaintate după ce s-a luat cunoştinţă de materialele urmăririi penale se examinează de către procuror imediat, prin ordonanţă motivată se dispune admiterea sau respingerea lor şi, în termen de 24 de ore, se aduc la cunoştinţă persoanelor care le-au înaintat. în cazul în care procurorul dispune admiterea cererilor, dispune, totodată, în cazurile necesare, şi completarea urmăririi penale, indicând acţiunile suplimentare care vor fi efectuate şi, după caz, transmite dosarul organului de urmărire penală pentru executare, cu stabilirea termenului executării. După completarea urmăririi penale, materialele suplimentare de urmărire penală se prezintă în modul prevăzut de art. 293 din CPP. Respingerea de către procuror a cererii sau a demersului nu privează persoana care le-a înaintat de dreptul de a le înainta ulterior în instanţa judecătorească (alin. (4) al art. 295 din CPP). Procurorul examinează cererile înaintate în condiţiile art. 295 din CPP indiferent de faptul dacă asemenea cereri anterior au fost respinse de către organul de urmărire penală în conformitate cu art. 247 din CPP. Soluţionând cererile, procurorul se ghidează de dispoziţiile alin. (3) al art. 19 din CPP şi de regula prevăzută de alin. (1) al art. 244 din CPP privind constatarea circumstanţelor ce au importanţă pentru cauză, precum şi asigurarea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanei. Admiterea parţială sau totală a cererii unui participant prevăzut de alin. (1) al art. 293 din CPP nu împiedică luarea la cunoştinţă a materialelor urmăririi penale de către ceilalţi participanţi, dar transmiterea dosarului organului de urmărire penală pentru completarea urmăririi penale se va face după luarea de cunoştinţă şi soluţionarea cererilor tuturor părţilor. în caz de necesitate determinată de dispariţia probelor, procurorul poate dispune completarea urmăririi penale la cererea unei persoane imediat, fără a transmite dosarul organului de urmărire penală, continuând în acelaşi timp prezentarea materialelor cauzei celorlalţi participanţi. Ordonanţa procurorului privind respingerea cererii sau a demersului înaintat cu ocazia terminării urmăririi penale nu este susceptibilă de a fi atacată în ordinea prevăzută de art. 313 din CPP, deoarece cauza se trimite în judecată şi persoanele cointeresate pot formula repetat asemenea cereri în instanţa ju-

part ea s p e c i a l ă

decătorească.

589

§7. Rechizitoriul, noţiunea, importanţa şi conţinutul Rechizitoriul este actul procedural prin care se sesizeaz ă instanţa de judecată care determină limitele judecării cauzei, în baza căruia instanţa de fond se pronunţă prin sentinţă. Fiind o hotărâre a procurorului privind terminarea urmăririi penale, rechizitoriul constituie o totalizare a tuturor materialelor urmăririi penale privind toate faptele şi episoadele infracţionale săvârşite de către toţi învinuiţii cercetaţi într-o cauză penală, cu dispoziţia de trimitere în judecată. După prezentarea materialelor de urmărire penală, procurorul întocmeşte rechizitoriul într-un termen ce nu va depăşi 3 zile, iar în cazurile complicate şi voluminoase - într-un termen ce nu va depăşi 10 zile (alin. (1) al art. 296 din CPP). Rechizitoriul se compune din două părţi: expunerea89 şi dispozitivul. Expunerea cuprinde informaţii despre fapta şi persoana în privinţa căreia s-a efectuat urmărirea penală, enumerarea probelor care confirmă fapta şi vinovăţia învinuitului, circumstanţele care atenuează sau agravează răspunderea învinuitului, precum şi temeiurile pentru liberarea de răspundere penală conform prevederilor art. 53 din CP, dacă se constată asemenea temeiuri. Dispozitivul cuprinde date cu privire la persoana învinuitului şi formularea învinuirii care i se

incriminează cu încadrarea juridică a acţiunilor lui şi menţiunea despre trimiterea dosarului în instanţa judecătorească competentă potrivit alin. (2) al art. 296 din CPP. în cauze voluminoase cu multe episoade, expunerea tuturor faptelor se face în ordine cronologică sau sistematică. Rechizitoriul se semnează de către procurorul care 1-a întocmit, indicân-du-se locul şi data întocmirii. La rechizitoriu se anexează o informaţie cu privire la durata urmăririi penale, măsurile preventive aplicate, durata arestării preventive, corpurile delicte şi locul lor de păstrare, acţiunea civilă, măsurile de ocrotire, alte măsuri procesuale, precum şi cheltuielile judiciare. Copia de pe rechizitoriu se înmânează contra recipisă învinuitului şi reprezentantului lui legal. Despre aceasta se face o menţiune în informaţia anexată la rechizitoriu conform alin. (5) al art. 296 din CPP. Expunerea rechizitoriului începe cu denumirea acestui act procedural, făcându-se referire la numărul dosarului penal şi la numele, prenumele învinuitului (învinuiţilor). Pe lângă datele stabilite de alin. (2) al art. 296 din CPP, expunerea rechizitoriului poate fi completată cu informaţii privind motivul săvârşirii infracţiunii, comportamentul învinuitului pe parcursul urmăririi penale, precum şi cu date privind partea vătămată (victima) şi prejudiciul cauzat.

590

DREPT PROCESUAL PENAL

Formularea învinuirii din dispoziţiile rechizitoriului trebuie să corespundă întocmai învinuirii prevăzute în ordonanţa (ordonanţele) de punere sub învinuire emisă şi înaintată în conformitate cu art. 281-283 din CPP, atât prin conţinutul ei faptic şi încadrării juridice. Dacă la momentul întocmirii rechizitoriului procurorul consideră că învinuirea urmează a fi schimbată sau completată, va proceda în conformitate cu dispoziţiile art. 283 din CPP prin emiterea ordonanţelor respective, după care va formula şi învinuirea definitivă în rechizitoriu. Formularea învinuirii în dispozitivul rechizitoriului constă în descrierea succintă a faptei penale (laturii obiective) cu dispoziţia de învinuire a făptuitorului în comiterea infracţiunii (infracţiunilor) prevăzute de articolul, alineatul şi punctul articolului din Partea specială a Codului penal. Dispoziţia despre trimiterea dosarului în judecată conţine menţiunea privind instanţa judecătorească competentă teritorială potrivit dispoziţiilor art. 36-40 din CPP şi art. 42 din CPP. Rechizitoriul se întocmeşte şi se semnează de către procurorul care a condus urmărirea penală, iar în cazurile prevăzute de art. 270 din CPP, de către procurorul care a exercitat nemijlocit urmărirea penală. în cazul imposibilităţii întocmirii acestui act procedural de către procurorii menţionaţi, rechizitoriul se întocmeşte de către alt procuror desemnat prin dispoziţia procurorului ierarhic superior. Anexa informativă a rechizitoriului, pe lângă datele prevăzute de alin. (4) al art. 296 din CPP, poate include şi alte date: 1) privind încetarea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire penală faţă de anumite persoane şi episoade; 2) privind restituirea daunei materiale unor victime; 3) scheme de participare a învinuiţilor în fiecare episod al activităţii criminale, în cauze penale voluminoase; 4) lista persoanelor care urmează a fi citate în judecată, cu indicarea statutului procesual şi a adreselor acestora; 5) lista probelor care urmează a fi prezentată în şedinţa preliminară potrivit art. 347 din CPP; 6) lista bunurilor care urmează a fi supuse confiscării speciale potrivit art. 106 din CP. în informaţia privind durata urmăririi penale se recomandă de indicat data: a) săvârşirii infracţiunii; b) pornirii urmăririi penale; c) conexării anumitor materiale (dosare) la cauza dată; d) înaintării acuzării fiecărui învinuit; e) trimiterii cauzei procurorului. Informaţia despre acţiunea civilă cuprinde date privind părţile şi cuantumul pretenţiilor înaintate, precum şi date privind asigurarea acestei acţiuni în conformitate cu art. 203-208 din

Partea specială

591

CPP. Informaţia despre alte măsuri procesuale include date privind măsurile aplicate (suspendarea provizorie din funcţie, sechestrul în vederea garantării

executării pedepsei amenzii), precum şi menţiunea privind dispunerea măsurilor de protecţie şi a măsurii de înlăturare a condiţiilor ce au contribuit la săvârşirea infracţiunilor şi a altor încălcări ale legislaţiei. Informaţia privind cheltuielile judiciare include sumele separat pentru fiecare temei prevăzut de alin. (2) al art. 227 din CPP, precum şi suma totală calculată, cu indicarea documentelor ce confirmă aceste cheltuieli. Pentru respectarea dispoziţiilor alin. (5) al art. 296 din CPP, procurorul pregăteşte pentru fiecare învinuit şi, după caz, pentru fiecare reprezentant legal câte o copie de pe rechizitoriu. Dacă învinuitul sau reprezentantul legal nu posedă limba de stat, procurorul asigură traducerea rechizitoriului în limba pe care o cunosc aceştia. Copia rechizitoriului tradusă va fi semnată de procuror şi de traducător. Pentru a înainta copia de pe rechizitoriu, procurorul informează învinuitul care se află în stare de libertate şi reprezentantul legal despre prezentarea la data indicată printr-o înştiinţare. învinuitului arestat preventiv i se înmânează obligatoriu copia de pe rechizitoriu. în cazul când acesta refuză să o primească, copia de pe rechizitoriu va fi înmânată apărătorului. în caz de neprezentare a învinuitului, se va proceda în conformitate cu alin. (3) al art. 297 din CPP.

Primirea copiei de pe rechizitoriu de către învinuit, reprezentantul legal sau, în cazurile prevăzute de alin. (3) al art. 297 din CPP, de către apărător este atestată în scris, indicându-se data şi numărul de foi primite. Referinţa la rechizitoriu poate fi depusă conform alin. (6) al art. 296 din CPP de către învinuit sau apărătorul lui, în care este expus dezacordul în privinţa temeiniciei învinuirii aduse şi ilegalităţii probelor administrate.

§8. Trimiterea cauzei în judecată Cauza se trimite în judecată de către procurorul care a întocmit rechizitoriul conform alin. (1) al art. 297 din CPP. După înmânarea copiei de pe rechizitoriu învinuitului şi reprezentantului legal sau, după caz, apărătorului, procurorul trimite cauza în instanţa de judecată competentă fără întârziere prin intermediul cancelariei procuraturii respective. în cazul în care învinuitul se abţine de a se prezenta pentru a lua cunoştinţă de materialele cauzei şi a primi rechizitoriul, procurorul trimite cauza în judecată fără efectuarea acestor acţiuni procesuale, dar cu anexarea la dosar a probelor care confirmă abţinerea învinuitului, iar în cazul sustragerii - şi a

592

^mmmm

DREPT PROCESUAL PENAL

informaţiei despre măsurile luate pentru căutarea acestuia90, dacă judecarea cauzei este posibilă în lipsa învinuitului (alin. (2) al art. 297 din CPP). Precizăm că dispoziţiile alin. (2) art. 297 din CPP sunt aplicabile în cazul când învinuitului i s-a înaintat acuzarea în conformitate cu art. 282 din CPP. Iar în cazul când învinuitul se sustrage de la urmărirea penală, nefiind posibilă înaintarea acuzării în conformitate cu art. 282 din CPP, nu este posibilă nici trimiterea cauzei în judecată în lipsa învinuitului. Dacă învinuitului i s-a înaintat acuzarea pentru unele fapte, iar pentru alte fapte sau episoade acuzarea nu i s-a înaintat în conformitate cu art. 282 din CPP, cauza penală poate fi trimisă în judecată în lipsa acestuia numai pentru capetele de acuzare încunoştinţate potrivit art. 282 din CPP. In situaţia prevăzută de alin. (2) al art. 297 din CPP, copia de pe rechizitoriu se înmânează, în mod obligatoriu, apărătorului învinuitului şi reprezentantului lui legal, cărora li se prezintă şi materialele cauzei pentru a lua cunoştinţă de ele conform alin. (4) al art. 297 din CPP. Dacă în cazul săvârşirii unei infracţiuni de mai mulţi făptuitori unul din învinuiţi se sustrage de la urmărirea penală, nefiind posibilă înaintarea acuzării conform art. 282 din CPP, cauza penală se trimite în judecată pentru ceilalţi învinuiţi după efectuarea acţiunilor prevăzute de art. 282 din CPP şi, după caz, a celor prevăzute de art. 293, alin. (5) al art. 296 din CPP sau alin. (3) al art. 297 din CPP, iar în privinţa primului învinuit cauza se disjunge. Dacă în cazurile prevăzute de alin. (2) al art. 297 din CPP învinuitul nu are apărător, procurorul înştiinţează reprezentantul legal sau reprezentantul învinuitului pentru alegerea unui apărător, iar în lipsa acestora sau a imposibilităţii de a angaja un avocat se va numi din oficiu un apărător căruia i se vor prezenta materialele cauzei pentru a lua cunoştinţă şi i se va înmâna o copie de pe rechizitoriu. Toate cererile, plângerile şi demersurile înaintate după trimiterea cauzei în judecată se soluţionează de către instanţa care judecă cauza alin. (4) al art. 297 din CPP.

în cazul sustragerii învinuitului de la urmărirea penală după înaintarea

\

C a p i t o l u l XI CONTROLUL JUDICIAR AL PROCEDURII PREJUDICIARE §1. Conceptul, evoluţia, scopurile şi particularităţile controlului judiciar al procedurii prejudiciare Aspiraţiile societăţii contemporane către o reformă a justiţiei implică, printre altele, şi necesitatea corelării normelor procesuale penale cu principiile statului de drept. Procesul penal trebuie să se desfăşoare conform unor reguli ferme, dar, în acelaşi timp, suficient de flexibile pentru a putea realiza atât tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni, cât şi o strictă respectare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, printre care dreptul la libertate şi la viaţa privată ocupă un loc important, referindu-se la unul dintre cele mai semnificative atribute umane. Aceste exigenţe pot fi respectate (este o conştientizare generală) şi implementate doar de către o autoritate statală puternică. Dezideratul este valabil şi autorităţii judecătoreşti. Oricât de complicat ar fi acest proces pentru statul nostru, rolul decisiv trebuie să-1 aibă mecanismul înfăptuirii justiţiei. Autoritatea judecătorească devine veriga-cheie în mecanismul asigurării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului1. Orice sistem de justiţie penală îndeplineşte două sarcini. El asigură autorităţilor justiţiei penale - fie poliţiei, procuraturii sau judiciarului - atribuţiile necesare pentru a efectua urmărirea penală şi pentru a pedepsi infracţiunile, în acest sens garantând încurajarea adecvată a dreptului şi ordinii. Principiul supremaţiei legii - în termeni continentali, - statul de drept - cere ca executarea legii şi menţinerea ordinii să fie nu doar efectivă şi eficientă, dar justă şi legitimă. O primă cerinţă este aceea de legalitate, dar într-un sens mai larg decât cel al atribuţiilor prevăzute de lege2. în cadrul sistemului trebuie să mai existe garanţii care ar asigura că restricţia drepturilor fundamentale ale individului, necesare pentru a efectua urmărirea penală a făptuitorului în mod eficient, este strict limiacuzării nu este obligatorie dispunerea prin ordonanţa căutării

învinuitului în conformitate cu art. 288, alin. 2 CPP, dar sunt suficiente şi alte documente care confirmă faptul căutării învinuitului de către organele de urmărire penală la indicaţia procurorului.

K). I". ApxwnoB, CydeâHbtu KOHmponb 3a axmaMu opzanoa do3Hamix u npebeapumenbHO-zo cnebcmeun ospammueatomux npaea zpaxdaH, www.notariusy.ru/publisher/ Dr. Christina Hovriet Longeraar, Convenţia europeană pentru drepturile omului. Protecţia drepturilor omului şi rolul procuraturii în acest proces.

594

DREPT PROCESUAL PENAL

Partea specială 595

tată şi supusă unui control efectiv. Sistemul justiţiei penale, prin urmare, trebuie nu doar să asigure atribuţiile cerute de lege, dar şi protecţia indivizilor împotriva limitării inutile sau neproporţionate a drepturilor şi libertăţilor omului. Există un echilibru subtil între controlul crimelor şi procesul echitabil, care este menţinut de sistemul legitim şi just al legii penale materiale şi al celei de procedură penală. Analizând raportul de drepturi dintre diferiţi participanţi la raportul justiţiei penale, ne bazăm şi pe prevederile Convenţiei europene3 şi pe normele legale ale legii procesuale penale a Republicii Moldova. Convenţia poate să nu menţioneze instituţia acuzării penale şi controlul judecătoresc, dar atât principiile pe care se bazează prevederile cu privire la drepturile omului, cât şi limitarea lor în numele justiţiei democratice, au importante implicaţii faţă de modul în care trebuie să funcţioneze justiţia penală sub jurisdicţia magistraţilor şi a instituţiei apărării. Din toate acestea nu trebuie să omitem o prevedere importantă a Convenţiei şi interpretării ei de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care nu este de a prescrie o anumită formă procesului penal sau o anumită organizare a autorităţilor justiţiei penale. în nici un caz nu putem spune că există doar un model al justiţiei penale spre care aspiră Convenţia. Ea nu aspiră să stabilească un "Paradis al procedurii"4. Pentru a proteja libertăţile fundamentale ce stau la baza justiţiei este necesară recunoaşterea comună şi respectarea drepturilor omului care rezultă din acele libertăţi. Mecanismul urmăririi din cadrul procesului penal trebuie supus monitorizării şi controlului din partea unui organ independent şi imparţial, care nu poate fi altcineva decât un judecător sau un alt reprezentant al judiciarului. Republica Moldova a ales să reglementeze controlul judiciar al procedurii prejudiciare în cadrul procesului penal, efectuat de către un judecător5, şi conform actualei reglementări procesual penale - de către judecătorul de instrucţie6. Problema asigurării unor drepturi şi libertăţi ale omului în cadrul desfăşurării procesului penal a fost abordată în mod deosebit în Europa la sfârşitul secolului al XlX-lea - începutul secolului al XX-lea, fiind actuală şi în prezent. 3

Convenţia europeană pentru drepturile omului - Roma 4.XI.1950, Biroul de Informare al Consiliului Europei în Republica Moldova, Chişinău, 2002.

Pentru soluţionarea acestei probleme s-au propus diferite garanţii procesuale în faza urmăririi penale, care după formă rămâne inchizitorială, fiind nepublică şi scrisă7. Cea mai importantă garanţie în acest sens a fost separarea funcţiilor diferitelor organe de stat în etapa urmăririi penale. în acest sens juristul român I. Tanoviceanu, profesor de drept la Facultatea din Bucureşti, menţiona în 1912 că "separarea autorităţilor însărcinate cu cercetarea şi descoperirea (ofiţerii de poliţie judiciară) de cele însărcinate cu urmărirea (ministerul public) şi cu instrucţiunea (judecătorul de instrucţie) avea ca scop să garanteze libertatea cetăţenilor, evitând nedreapta lor trimitere înaintea justiţiei represive"8. în această problemă profesorul V. Spasovici scria: "Practica a arătat că urmărirea trebuie înfăptuită de judecată, pentru că ea nu depinde de poliţie, nu priveşte cu ochii şi nu aude cu urechile poliţiei"9. Reforma juridico-penală actuală nu implementează numai instituţii noi în procedura penală, cum ar fi acordul de recunoaştere a vinovăţiei, dar reactualizează instituţia judecătorului de instrucţie. O premisă importantă pentru implementarea acestei instituţii juridice a fost în anii 60 ai secolului al XlX-lea (Reforma din 1864), când s-a înregistrat un nivel ridicat al neregulilor în cadrul urmăririi penale10. Corupţia funcţionarilor din cadrul urmăririi penale de până la reformă, caracterul inchizitorial al urmăririi penale au provocat o reacţie negativă generală din partea societăţii. I. I. Foiniţki scria că motivele acelei situaţii erau amestecul atribuţiilor diferitelor autorităţi de stat, excesiva formalitate, numărul mare de instanţe, procesul penal scris şi secretul urmăririi. Mai drastic în expunere a fost A. F. Koni, care afirma: "Samavolnicia iresponsabilă, lipsirea uşuratică de libertate, inutilitatea percheziţiilor, lipsa conştientizării conceptului componenţei de infracţiune, stângăcia şi nu rareori numai dorinţa de a se evidenţia, din partea organelor de urmărire, a dus la decadenţa totală a urmăririi penale"". Astfel, pentru a înlătura nereguli asemănătoare, legiuitorul acelor timpuri a separat instrucţiunea de urmărire, fiecare din ele având funcţionari speciali: 4

Pradel, Recueil, Dalloz, Sirez, 1990, p. 302, citat de C. H. Langeraar în Convenţia euro peană pentru drepturile omului. Protecţia drepturilor omului şi rolul procuraturii în

5

6

acest proces, p. 2. Codul de procedură penală al Republicii Moldova din 24.03.61, Veştile RSSM, nr. 10 1961, art. 42, cu modificările ulterioare. Abrogat. Codul de procedură penală nou din 07.06.2003, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 104-110.

D. Roman, Formele procesului penal, în Analele ştiinţifice ale USM. Seria Ştiinţe socioumaniste, voi. 1, Chişinău, CE USM, 2001, p. 273. 8 I. Tanoviceanu, Tratat de drept şi procedură penală, voi. IV. Procedura penală P.I., ediţia a Ii-a, Bucureşti, Curierul judiciar, 1924, p. 557. * V. Spasovici, citat de G. Drozdov, Cybe6nbiu Konmponb 3a paccneooaanueM npecmynne7

HUU.

IO. PouiMHa, Po/ib cydeâuoao cnedooameiiH e yzonotsHOM nponecce dopeeoniou,uOHHOu Poccuu II P. K>., 12//2002, c. 64. " A. F. Koni, citat de K). PouiMHa, în op. cit., p. 64. 10

596

_______________________________

DREPT PROCESUAL PENAL

pentru urmărire pe procuror, iar pentru adunarea probelor pe judecătorul de instrucţie12. în persoana acestui funcţionar vedem o supraveghere a urmăririi penale de către un reprezentant al puterii judecătoreşti care, spre deosebire de judecătorul de instrucţie actual13, avea atribuţia de a aduna probele, pe când judecătorul de instrucţie are funcţia de control judiciar al legalităţii acţiunilor şi actelor procurorilor şi a ofiţerilor de urmărire penală. Tipul ideal, şi care deseori se întâlneşte în afacerile importante este ca pentru fiecare din cele trei oficii deosebite ale instrucţiunii prealabile să existe un funcţionar deosebit: unul care cercetează şi descoperă infracţiunea - ofiţerul de poliţie judiciară, altul care urmăreşte sau dă în judecată - ministerul public şi în fine cel de-al treilea, care adună probele - judecătorul de instrucţie. Cu cât ne vom duce cu închipuirea în tipurile mai primitive, cu atât vom vedea că există o deosebire între diferite ramuri ale judecăţii, şi aici rezultă că dreptatea era violată tocmai atunci, când era vorba ca să se facă14. în aceeaşi ordine de idei, în urma reformei judiciare din 1864, în Imperiul Rus toate actele de cercetare penală şi măsurile restrictive care limitează drepturile persoanelor particulare au fost trecute în competenţa anchetatorului judiciar. Poliţia, ca organ de cercetare, avea dreptul să "chestioneze oral", "interogările formale" fiind interzise chiar şi în cazul infracţiunilor flagrante până la venirea anchetatorului judiciar, cu excepţia cazului când exista pericolul decesului învinuitului sau al martorilor pe motive de boală15. După statutul său anchetatorul judiciar se egala cu membrii judecătoriei de circumscripţie. Procuratura avea funcţia de a supraveghea ancheta preliminară prin faptul înaintării propunerilor anchetatorului, şi de a exercita controlul acestora16. Pentru a examina în mod imparţial problemele legate de protecţia drepturilor şi intereselor legitime, în procesul penal s-a instituit controlul judecătoresc al activităţii prejudiciare. Instituţia controlului judecătoresc al procedurii prejudiciare a apărut în urma extinderii competenţei materiale a controlului judecătoresc asupra urmăririi penale, pornind de la controlul legalităţii unor acte de urmărire aparte - arestul preventiv.

12

'■' 14

I. Tanoviceanu, op. cit., p. 556. Codul de procedură penală din 7 iunie 2003. I. Tanoviceanu, op. cit., p. 556.

Partea specială 15

'"

597

n. H. OoMHMitKMM, Kypc yzonoenozo cydonpou3eodcmea, TOM II, CaHKT-neTep6ypr, 1996, c. 381-382. Ibidem.p. 381.

Instituţia controlului judecătoresc al legalităţii şi temeiniciei arestului a apărut în Anglia (1679)17 şi istoria evoluţiei ei este strâns legată de bine cunoscutul Habeas Corpus Act1* (26 mai 1679). Analogică a fost şi procedura rusească, după reforma judiciară din ani 60 ai secolului al XlX-lea. A existat din 1864 prin Ustavul de procedură penală şi până în primii ani ai puterii sovietice, când a fost abolită. Renaşterea instituţiei controlului judecătoresc al legalităţii aplicării arestului preventiv este realizată prin Declaraţia drepturilor şi libertăţilor omului de la Congresul Deputaţilor URSS în octombrie 1991 (inclusiv a libertăţii şi inviolabilităţii personale), unde aceste drepturi au fost declarate naturale şi inalienabile19, corespunzând Declaraţiei universale a ONU privind drepturile omului din 194820, Pactului internaţional privind drepturile civile şi politice din 16.XII.1966 şi altor norme şi principii generalrecunoscute în domeniul drepturilor omului. Art. 15 al Declaraţiei declară: "Inviolabilitatea personală este garantată. în cazul arestării sau menţinerii în arest cetăţeanul are dreptul la contestaţia acestor acţiuni". întrucât normele de drept internaţional în domeniul drepturilor omului au prioritate faţă de normele interne21, aceste prevederi pot fi aplicate direct de către judecători, după care au fost introduse în legea procesuală penală.

Mai mult, art. 5, p. 4 al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prevede: "Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau reţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze, într-un termen scurt, asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa, dacă deţinerea este ilegală"22. Funcţia de control a instanţei de judecată tradiţional se realizează în etapele judiciare ale procesului penal şi se încheie prin evidenţierea şi înlăturarea încălcărilor de lege admise în cadrul urmăririi, controlul plângerilor, însă, vizează acţiunile şi hotărârile organelor şi persoanelor cu funcţii de răspundere care înfăptuiesc urmărirea penală23. ''

IO. T. ApxiinoB, op. cit. 3. M. HepHHTioBCKMM, XpecmoMamun no ucmopuu eocydapcmea u npaea 3apy6exHbix cmpcw, MocKua, 1984, c. 161. w IO. F. ApxmioB, op. cit. 211 Human Rights and the judiciary "A collection of internaţional documents OSCE", p. 5 prin Rezoluţia ONU 217 A(III) 10.XII.1948. " Constituţia Republicii Moldova, art. 4. 22 Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Biroul de Informare al Consiliului Europei în Moldova, Chişinău, 2002. 23 A. OOKOB, Cyoe6nuu KOHtnponb e npoexme YI1K P&, P. K)., No. 9/2000, c. 44. 18

598

DREPT PROCESUAL PENAL

Fostele republici unionale, actualmente suverane şi independente, au pus la baza structurii de stat principiul clasic al separaţiei puterilor în: legislativă, executivă şi judecătorească. Susţinătorii doctrinali ai separaţiei puterilor recunosc în mare parte competenţa autorităţii judecătoreşti de a înfăptui şi activitatea de control al urmăririi. Prima dată ideea controlului judiciar şi constituţional a inventat-o J.-J. Rousseau24. Libertatea individuală este pentru omul care trăieşte în societate primul dintre toate bunurile a cărui conservare interesează cel mai mult fericirea lui. Guvernanţii şi legea trebuie deci să o protejeze, să o apere cu rigurozitate contra oricărui act arbitrar din partea miniştrilor şi agenţilor lor25. în prezent, garantarea libertăţii persoanei este o problemă primordială atât în plan internaţional, cât şi în cadrul politicii interne a statelor cu democraţii liberale. Astfel, Republica Moldova, proclamându-se stat de drept (alin. (3) al art. 1 din Constituţia Republicii Moldova), a confirmat conceptul de garantare a ocrotirii vieţii, sănătăţii şi libertăţii persoanei, una dintre exigenţele specifice26 ale statului de drept fiind consacrarea şi garantarea efectivă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, nu doar ca instrumente juridice ale afirmării omului şi cetăţeanului, dar şi ca mijloace eficiente de protecţie a persoanei în raporturile acesteia cu puterea27. Dreptul general la libertate este o valoare moral ă imanentă individului. Ea semnifică puterea lui de a face sau de a nu face ceva. Libertatea este însă şi o valoare juridică specifică persoanei aparţinând unei societăţi determinate. Ea semnifică putere, consacrată şi garantată juridic, de a face sau de a nu face ceva, cu condiţia însă de a nu leza drepturile şi interesele altora, precum şi interesele generale, comune ale colectivităţii28. Sentimentul libertăţii s-a născut şi s-a înălţat o dată cu omul. Libertatea pentru om a fost şi va rămâne tot atât de firească şi de legitimă cum este însăşi existenţa lui. însă "libertatea individuală" ca drept fundamental are un conţinut juridic concret determinat, cu o semnificaţie restrânsă, spre deosebire de concepţia filozofică a acestui drept. După cum s-a menţionat în literatura de specialitate,

14

25

E. MapTWHMMK, H. KCWIOKO/IOB, CydeâHbiu Konmponb Had npou3eodcmeoM npedeapu-menbHozo paccnedoeaHUH, Revista de filosofie şi drept, nr. 1/1996. CA. Collard, citat de Dumitru Roman în Contractul judecătoresc şi asigurarea libertăţii individuale in faza urmăririi penale, Analele ştiinţifice ale USM, seria Ştiinţe sociouma-

Partea specială

599

niste, Chişinău, 2001, p. 443. Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Iaşi, Chemarea, 1995, p. 48. 2 ~ I. Deleanu, op. cit., p. 49. 28 Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice. Teoria generală - I, Bucureşti, 1991, p. 75. 26

"libertatea individuală priveşte libertatea fizică a persoanei, dreptul său de a se putea comporta şi mişca liber, de a nu fi ţinut în sclavie sau în orice altă servitute, de a nu fi reţinut, arestat sau deţinut decât în cazurile şi după formele expres prevăzute de Constituţie şi lege29. Curtea Constituţională, prin Hotărârea nr. 72 din 23 decembrie 1999, declara neconstituţionale alin. (1), (2) şi (5) ale art. 79 din CPP din 1961, care prevedeau condiţiile prelungirii duratei arestării preventive în faza urmăririi penale invocând în acest sens: "în conformitate cu alin. (2) al art. 4 din Constituţie, dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care Republica Moldova este parte şi legile ei interne, prioritate au reglementările internaţionale. Or, normele internaţionale au prioritate doar asupra legilor interne, dar nu asupra normelor constituţionale. Potrivit alin. (2) al art. 8 din Constituţie, intrarea în vigoare a unui tratat internaţional conţinând dispoziţii contrare Constituţiei va trebui precedată de o revizuire a acesteia. Prin urmare, modul prevăzut de prelungire a termenului de arest, care ţinea de conţinutul şi de aplicarea alin. (5) al art. 79 din CPP din 1961, denota faptul că legiuitorul şi-a depăşit atribuţiile conferite prin Constituţie". în privinţa acestei motivări a Curţii Constituţionale ţinem să menţionăm că Constituţia Republicii Moldova face parte

din legile interne ale statului. Constatând neconstituţionalitatea alin. (5) art. 79 din CPP din 1961, Curtea Constituţională a avut în vedere alin. (1) al art. 4 al Constituţiei, care prevede: "Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile omului se interpretează şi se aplică în concordanţă cu Declaraţia universală a drepturilor omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care Republica Moldova este parte" şi art. 6 al Constituţiei în privinţa exercitării de către Parlament a unei atribuţii nespecifice legislativului - aprobarea demersului privind necesitatea arestării preventive într-o cauză penală aflată în faza urmăririi penale. în acest scop, instituirea judecătorului de instrucţie prin noua lege de procedură penală pentru aplicarea, prelungirea sau revocarea măsurii arestării preventive în faza urmăririi penale este binevenită: în acest sens se desfăşoară un control jurisdicţional privind legalitatea detenţiei preventive a învinuitului. O altă particularitate a noii reglementări este faptul că plângerea depusă în condiţiile art. 298 din CPP din 2003 nu suspendă executarea acţiunii atacate, dacă persoana care efectuează urmărirea penală sau activitate operativă de investigaţii nu consideră aceasta necesar.

loan Muraru, Drept constituţional şi instrucţii politice, Bucureşti, 1991, p. 72.

600 DREPT PROCESUAL PENAL

Pentru a evidenţia particularităţile controlului judecătoresc al procedurii prejudiciare, le vom descrie în manieră comparativă, analizând reglementările legii anterioare30 şi ale celei în vigoare1'. a) Controlul judecătoresc se exercita la plângerea înaintată instanţei de judecată după examinarea anterioară a acestei chestiuni de către procuror. Potrivit alin. (1) al art. 195' din CPP din 1961 abrogat, plângerea împotriva hotărârilor şi acţiunilor organului de urmărire penală şi ale procurorului putea fi înaintată în instanţa de judecată de către bănuit, învinuit, apărător, partea vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă, precum şi de către alte persoane ale căror drepturi şi interese legitime au fost încălcate prin hotărârile şi acţiunile contestate, dacă asemenea plângere nu a fost satisfăcută de către procuror. Prin urmare, controlul judecătoresc nu se exercita din oficiu, după cum o face procurorul, iar plângerea adresată instanţei de judecată se examina numai dacă în prealabil asupra acesteia se pronunţase procurorul (art. 194 din CPP abrogat). Din cele relatate rezultă că controlul judecătoresc în faza urmăririi penale nu înlocuia controlul procurorului - el se exercita numai după acesta. Conform noii legi de procedură penală32, art. 298 din CPP menţine acelaşi cerc de persoane care pot înainta plângeri împotriva acţiunilor organului de urmărire penală şi ale organului care exercită activitate operativă de investigaţii, însă art. 298 din CPP nou, p. (2) stabileşte procedura de înaintare a plângerii judecătorului de instrucţie şi nu impune, comparativ cu situaţia anterioară, o condiţie de admisibilitate a plângerii cum era depunerea ei mai întâi procurorului care exercită supravegherea organului respectiv de urmărire. Aceasta este o dovadă de existenţă a unei tendinţe de sporire a operativităţii şi eficientizării urmăririi penale prin accesul direct la controlul jurisdicţional din partea persoanelor interesate. O altă particularitate a noii reglementări este faptul că plângerea depusă în condiţiile art. 298 din CPP din 2003 nu suspendă executarea acţiunii atacate, dacă persoana care efectuează urmărirea penală sau activitatea operativă de investigaţii nu consideră aceasta necesar. în Codul de procedură penală actual legiuitorul a lăsat la discreţia procurorilor şi judecătorilor stabilirea termenelor rezonabile ale urmăririi sau judecării cauzei, în acest caz însă, art. 299 din CPP impune un termen de 72 de

Partea specială

601

ore judecătorului de instrucţie de la primirea plângerii, pentru a o examina şi a comunica hotărârea sa persoanei care a depus plângerea. b) Potrivit Codului de procedură penală din 1961 (cu modificările ulterioare), controlul judecătoresc se exercita asupra actelor procedurale ale organelor de urmărire penală expres arătate de lege33: 1.refuzul organului de urmărire penală şi al procurorului de a primi cererea privind comiterea infracţiunii; 2.refuzul de satisfacere a recuzărilor; 3.refuzul de satisfacere a demersurilor privind intentarea dosarului penal; 4.ordonanţa de suspendare a urmăririi penale; 5.ordonanţa de clasare a cauzei penale; 6.alte acţiuni şi hotărâri în cazurile prevăzute de Codul de procedură penală. Printre alte acţiuni şi hotărâri care puteau fi atacate în instanţa de judecată erau: sechestrarea averii (alin. (2) al art. 155 din CPP, 1961); ridicarea de obiecte şi percheziţia (alin. (4) al art. 150 din CPP din 1961). Din această regulă rezultă că unele acţiuni şi măsuri efectuate de urmărirea penală nu puteau fi atacate, dacă legea procesuală penală nu prevedea expres posibilitatea de contestare. Acest mod de reglementare a contestării numai a unor acte şi acţiuni ale organelor de urmărire penală nu era eficient34, deoarece prezenta o restrângere a dreptului de a apela la o instanţă judecătorească în cazul încălcării drepturilor constituţionale. De fapt, era restrâns dreptul accesului liber la justiţie prevăzut de art. 20 al Constituţiei. Potrivit alin. (3) al art. 54 din Constituţie (în redacţia legii din 12 iulie 2001), nu se admite restrângerea drepturilor proclamate în articolele 20-24 ale legii fundamentale. Astfel, din norma legală descrisă rezultă că nu puteau fi atacate în instanţă următoarele acţiuni şi măsuri: 1)destituirea din funcţie; 2)ascultarea convorbirilor telefonice; 3)reţinerea bănuitului pe o durată de 72 de ore; 4)efectuarea măsurilor operative de investigaţie; 5)divulgarea unor date de către organele de urmărire penală ce aduc atingere onoarei şi demnităţii persoanei;

Ibidem.

" Art. 195' CPP din 1961 în redacţia legii nr. 1090-XIV din 23.06.2000. '" Dumitru Roman, Analele ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova. Serie nouă, nr. 5, Chişinău, 2001, p. 308.

602

DREPT PROCESUAL PENAL

6) cauzarea unor prejudicii materiale în legătură cu efectuarea acţiunilor de urmărire penală; 7) cauzarea unor prejudicii integrităţii fizice şi psihice ale persoanei. Noua reglementare în art. 300 din CPP în vigoare stabileşte sfera controlului judiciar. Judecătorul de instrucţie examinează demersurile procurorului privind autoritatea efectuării acţiunilor de urmărire penală, măsurilor operative de investigaţii şi de aplicare a măsurilor procesuale de constrângere care limitează drepturile şi libertăţile constituţionale ale persoanei. Prin această normă se extinde mai mult sfera controlului judiciar decât s-ar interpreta la o primă examinare a normei juridice. Drepturile şi libertăţile constituţionale ale persoanei includ şi conţinutul de drepturi consacrate în tratatele şi convenţiile internaţionale la care Republica Moldova este parte. Astfel, o parte sau altă persoană implicată în procesul penal poate contesta orice hotărâre emisă de un organ sau persoană cu funcţie de răspundere în cadrul urmăririi în faţa unui reprezentant al magi straţilor, care este judecătorul de instrucţie. Judecătorul de instrucţie examinează plângerile împotriva actelor ilegale ale procurorului care exercită nemijlocit acţiuni de urmărire penală, ale organelor de urmărire penală şi ale organelor care exercită activitate operativă de investigaţii. c) în urma controlului judecătoresc se verifică legalitatea actului şi a acţiunii atacate35. Judecătorul, în cazul în care consideră plângerea întemeiată, pronunţă încheierea de înlăturare a încălcărilor depistate ale drepturilor şi libertăţilor omului sau ale persoanei juridice şi, după caz, declară nulitatea actului sau a acţiunii procesuale atacate. Constatând că actele sau acţiunile atacate au fost efectuate în conformitate cu legea şi că drepturile sau libertăţile omului sau ale persoanei juridice nu au fost încălcate, judecătorul de instrucţie pronunţă o încheiere despre respingerea plângerii înaintate. Copia de pe încheiere se expediază persoanei care a depus plângerea şi procurorului (alin. (5) al art. 313 din CPP). Prin legalitatea actului sau a acţiunii contestate subînţelegem existenţa tuturor condiţiilor faptice şi juridice prevăzute de legea procesuală penală. Prin legalitate nu trebuie să înţelegem doar simpla respectare a condiţiilor formale, ci şi necesitatea de a analiza realizarea unor temeiuri faptice ce justifică efectuarea actelor de urmărire penală şi a măsurilor luate în etapa urmăririi penale. Instanţa de judecată nu este în drept să se pronunţe asupra altor chestiuni importante ce ţin de cauza dată, cum ar fi:

Partea specială

603

1)vinovăţia sau nevinovăţia persoanei; 2)volumul prejudiciului material cauzat de persoane în actul infracţional anchetat; 3)necesitatea efectuării altor acţiuni de urmărire penală36. d) Hotărârile judecătorului de instrucţie ca act procedural emis în activitatea sa de control jurisdicţional sunt definitive. în art. 305 din CPP, intitulat "Modul de examinare a demersurilor referitoare la efectuarea acţiunilor de urmărire penală, măsurilor operative de investigaţie sau la aplicarea măsurilor procesuale de constrângere", în alin. (8) este reglementat expres că încheierea judecătorului de instrucţie, adoptată în condiţiile art. 305 din CPP, rămân definitive, cu excepţiile prevăzute de Cod. Aici însă natura juridică a încheierii este diferită de încheierea adoptată în cazul existenţei unei plângeri ce contestă legalitatea unor acţiuni ale organelor de urmărire (art. 313 din CPP). în acest articol nu se reglementează concret dacă hotărârea judecătorului de instrucţie este definitivă sau nu. Considerăm deci logică aceeaşi interpretare cu admiterea excepţiilor prevăzute de Codul de procedură penală. O altă particularitate a controlului judecătoresc a fost faptul că atunci când se constata faptul încălcării unor drepturi şi libertăţi ale persoanei aceasta nu ducea inevitabil la reparaţii de ordin material din partea statului. Era posibilă această situaţie din cauza că, potrivit Legii privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de cercetare penală şi de anchetă preliminară, ale procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti din 25 februarie 199837, se acordă despăgubiri materiale în urma cauzării unui prejudiciu moral şi material prin acţiuni ilegale (percheziţie, ridicare de obiecte, sechestrare a bunurilor) numai dacă această persoană este reabilitată prin emiterea unei sentinţe de achitare sau a ordonanţei de clasare a procesului penal pe temeiuri reabilitatoare, sau în alte cazuri prevăzute de pct. d), e) ale art. 4 din legea menţionată. Asemenea mod de reparare a prejudiciului cauzat de către stat cetăţeanului prin încălcarea unor drepturi şi libertăţi, condiţionat de reabilitarea procesuală penală, nu este în concordanţă cu exigenţele statului de drept. Astfel, în situaţia în care persoana faţă de care s-au comis ilegalităţi n-a fost învinuită sau bănuită, nu este necesar ca ea să fie reabilitată din punct de vedere procesual şi, respectiv, nu poate beneficia de reparaţii 38. Codul de procedură penală din 2003 la art. 313, prevede în alin. 5: "Judecătorul de instrucţie,

35

Ibidem, p. 308.

36 37 38

Dumitru Roman, op. cit., p. 309. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 50-51, 1998, art. 359. Dumitru Roman, Controlul judecătoresc în faza urmăririi penale. Premise, particulari tăţi, perspective, Analele Universităţii de Stat din Moldova, nr. 5, Chişinău, 2001, p. 309.

604 DREPT PROCESUAL PENAL

considerând plângerea întemeiată, adoptă o încheiere prin care obligă procurorul să lichideze încălcările depistate ale drepturilor şi libertăţilor omului sau ale persoanei juridice şi, după caz, declară nulitatea actului sau acţiunii procesuale atacate". Interpretând norma citată, rezultă că dreptul de proprietate este unul protejat şi de Codul de procedură penală. Astfel, constituind unul din drepturile fundamentale ale persoanei, consacrat şi în Constituţie, şi în multe acte normative internaţionale, dreptul de proprietate, chiar şi al persoanei care ulterior este declarată vinovată, necesită o protecţie nediscriminatorie din partea statului. Dacă în Cod sau în legea citată nu este clar mecanismul concret cum ar putea procurorul să "lichideze", spre exemplu, prejudicierea unui obiect de uz casnic deteriorat în timpul unei percheziţii, atunci există procedura generală prevăzută de Codul de procedură civilă de a cere repararea prejudiciului cauzat unei persoane. E prematur a spune dacă practica judiciară a adoptat această procedură sau nu, dar este logică interpretarea prin care alin. (5) ai art. 313 din CPP să includă în drepturile omului şi dreptul de proprietate. Un organ relativ nou de control judecătoresc este Curtea Europeană pentru Drepturile Omului. Plângerile înaintate în faţa acestei instanţe internaţionale pot avea ca obiect unele hotărâri ale organelor de urmărire penală sau chiar ale judecătorului de instrucţie rămase definitive, dar care n-au reparat dreptul lezat al persoanei. Art. 6, §1 al Convenţiei europene pentru drepturile omului şi libertăţilor fundamentale "Dreptul la un proces echitabil" prevede că: "orice persoană are dreptul la judecarea, în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa"3'5. Aşadar, vedem că instituţia controlului judecătoresc este una utilă şi binevenită. Codul nou de procedură penală îndeplineşte exigenţele de nivel european pentru asigurarea şi protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei implicate în procesul penal.

§2. Conţinutul şi limitele controlului judecătoresc al procedurii prejudiciare Conform prevederilor constituţionale, Republica Moldova este un stat democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi

Partea specială

605

libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane reprezintă valori supreme şi sunt garantate. în

acest sens, autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată. Astfel, persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului lezat şi repararea prejudiciului. Pentru a garanta aceste drepturi şi libertăţi în cadrul procesului penal, organele de stat implicate sunt obligate să respecte Constituţia ţării şi legea procesuală penală. îndeplinirea acestor deziderate în cadrul procesului penal este acum mai eficientă datorită noului Cod de procedură penală din 14 martie 2003, publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 42 104-110 din 7 iunie 2003 şi intrat în vigoare la 12 iunie 2003. în art. 298 din CPP este prescrisă posibilitatea bănuitului, învinuitului, reprezentantului lor legal, apărătorului părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile şi reprezentanţilor acestora de a înainta plângeri împotriva acţiunilor organului de urmărire penală şi ale organului care exercită activitatea operativă de investigaţii. Aceste plângeri se adresează judecătorului de instrucţie împotriva acţiunilor care lezează drepturile şi interesele legitime ale persoanelor menţionate. Prin vătămarea "intereselor legitime" ale persoanei care depune plângerea înţelegem atingerea în mod injust a situaţiei sale personale sau materiale prin încălcarea dispoziţiilor legale40. Ghid al Convenţiei europene pentru drepturile omului, Consiliul Europei, 2000.

Este o definiţie adecvată, dar este necesară o interpretare a sintagmei "dispoziţii legale" în sensul legislaţiei din Republica Moldova. Primul nivel, în creştere, al legii care reglementează drepturile şi libertăţile prevăzute în norma procesuală este unul organic Codul de procedură penală - care prevede o serie de drepturi şi libertăţi pot fi apărate prin contestarea acţiunilor şi actelor organelor de urmărire prin care sunt lezate. Al doilea nivel este cel constituţional. Constituţia Republicii Moldova în Capitolul II prevede drepturile şi libertăţile omului recunoscute ca fundamentale. Al treilea nivel de reglementare a drepturilor în care poate fi lezată persoana în cadrul procesului penal este cel internaţional. Aici avem în vedere Convenţia europeană pentru drepturile omului şi libertăţilor fundamentale şi alte acte internaţionale la care Republica Moldova este parte şi care conţin reglementări în acest domeniu. Constituţia Republicii Moldova, la art. 4, prevede: 1. Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile omului se interpretează şi se aplică în concordanţă cu Declaraţia universală a drepturilor omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care Republica Moldova este parte. "' Gh. Nistoreanu, Procesul penal. Partea specială, Continent, Bucureşti, 1995, p. 54.

606

DREPT PROCESUAL PENAL

2. Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care Republica Moldova este parte şi legile ei interne, prioritate au reglementările internaţionale. Am expus această ierarhie a normelor care apără drepturile omului pentru a explica mai clar prevederea şi efectele ei din pct. 2) din alin. (2) al art. 313 din CPP. Articolul citat conţine specificarea "alte acţiuni care afectează drepturile şi libertăţile constituţionale ale persoanei", după o enumerare a unei serii de acte ale organelor de urmărire penală care pot fi atacate la judecătorul de instrucţie. Este logic să interpretăm, deci, că drepturile şi libertăţile constituţionale cuprind şi acele drepturi care sunt apărate prin mecanisme internaţionale în domeniul drepturilor omului la care Republica Moldova este parte. Reglementările care par a fi exhaustive nu trebuie interpretate astfel. Aceste drepturi, prevăzute de tratate internaţionale, dacă sunt încălcate în cadrul procesului penal, pot fi apărate prin contestaţii înaintate judecătorului de instrucţie. Judecătorul de instrucţie în procedura penală a Republicii Moldova nu trebuie confundat cu judecătorul de instrucţie din sistemul procesual-penal francez. în Franţa acest judecător are atribuţii de instrucţie, adică strânge probe şi se pronunţă dacă sunt indici de culpabilitate41. Conform atribuţiilor judecătorului de instrucţie din procedura penală a Republicii Moldova, acesta înfăptuieşte controlul judiciar al procedurii prejudiciare. în Codul de procedură penală abrogat (din 1961) plângerile înaintate împotriva acţiunilor ilegale ale organelor de urmărire erau depuse mai întâi procurorului. Acum însă procurorul este numit printr-o normă legală (art. 51 din CPP nou) ca parte în procesul penal, poziţie care îi era atribuită de către doctrinari 42 şi înainte de intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală. Astfel, legea a devenit o bază normativă solidă pentru a consolida separarea funcţiilor procesuale, nu de dragul separării sau clasificării, ci din motivul că defacto procurorii procedau în practică anume aşa - activitatea lor are o tentă de învinuire şi de organ care este responsaoil de nivelul criminalităţii şi descoperirii infracţiunilor, care va recunoaşte mai greu că organele din propriul sistem încalcă uneori legea. Limitele controlului judecătoresc al procedurii prejudiciare sunt stipulate de Codul de procedură penală. Acest control se realizează în două moduri: 1. Controlul prealabil al legalităţii şi temeiniciei actelor şi acţiunilor pe care trebuie să le înfăptuiască organul de urmărire penală cu sancţiunea judecătorului de instrucţie.

Partea specială i. Ionescu-Dolj, Curs de procedură penală română, Socec, Bucureşti, 1937, p. 265. ft. X. .flKynoB, Yionoetibiu npou,ecc, MocKBa, 2001, c. 399.

607

Aceste acţiuni sunt următoarele: - alin. (1) al art. 301, prevede că judecătorul de instrucţie autorizează acţiunile de urmărire penală care limitează inviolabilitatea persoanei, domiciliului, secretului corespondenţei, convorbirilor telefonice, comunicărilor telefonice şi a altor comunicări, precum şi alte acţiuni prevăzute de lege (la care ne vom referi în continuare). Aceste prevederi legale nu sunt absolut rigide, fapt ce ar putea afecta operativitatea investigaţiilor pe marginea cauzei, având şi derogări. Acţiunile de urmărire penală sub forma de percheziţie la faţa locului, la domiciliu şi punerea bunurilor sub sechestru în urma percheziţiei pot fi efectuate, ca excepţie, fără autorizarea judecătorului de instrucţie în baza ordonanţei motivate a procurorului, în cazurile infracţiunilor flagrante. Judecătorul de instrucţie trebuie să fie informat despre efectuarea acestor acţiuni de urmărire penală în termen de 24 de ore, iar în scop de control, i se prezintă materialele cauzei penale în care sunt argumentate acţiunile de urmărire penală efectuate. în cazul în care sunt temeiuri suficiente, judecătorul de instrucţie, prin încheiere motivată, declară acţiunea de urmărire penală legală sau, după caz, ilegală (alin. (2) al art. 301 din CPP). în caz de neîndeplinire a cerinţelor legitime ale organului de urmărire penală, efectuarea silită a examinării corporale, internarea persoanei într-o instituţie medicală pentru efectuarea

expertizei, luarea de probe pentru cercetare comparativă se face cu autorizarea judecătorului de instrucţie. Codul de procedură penală prevede şi un set de măsuri de constrângere aplicate cu autorizaţia judecătorului de instrucţie, care de asemenea este un control prealabil: reţinerea persoanei condamnate până la soluţionarea chestiunii

privind

anularea

condamnării

cu

suspendarea condiţionată a executării pedepsei; -

amânarea înştiinţării rudelor despre reţinerea persoanei până la 12 ore; suspendarea provizorie din funcţie; aplicarea amenzii judiciare;

-punerea bunurilor sub sechestru, precum şi alte măsuri prevăzute de CPP; -aplicarea arestării preventive, arestării la domiciliu (art. 307 din CPP). Legiuitorul a formulat şi o posibilitate legală de a contesta hotărârea Judecătorului de Instrucţie în instanţa de judecată, prin recursul depus în termen de 3 zile, dacă procurorul sau organul de urmărire penală nu este de acord cu hotărârea judecătorului de instrucţie.

608

DREPT PROCESUAL PENAL

Tot judecătorul de instrucţie autorizează acţiunile organelor operative de investigaţii care vizează limitarea inviolabilităţii vieţii private a persoanei, pătrunderea în încăpere contrar voinţei persoanelor care locuiesc în ea. Aceste măsuri (acţiuni) sunt următoarele: cercetarea domiciliului şi instalarea în el a aparatelor audio şi video, de fotografiat, de filmat etc; supravegherea domiciliului prin utilizarea mijloacelor tehnice; -interceptarea convorbirilor telefonice şi a altor convorbiri; -controlul comunicărilor telegrafice şi a altor comunicări; -culegerea informaţiei de la instituţiile de telecomunicaţii. 2. Controlul ulterior al legalităţii desfăşurării actelor, chiar şi a celor efectuate cu autorizaţia judecătorului de instrucţie: refuzul organului de urmărire penală de a primi plângerea sau denunţul privind pregătirea sau săvârşirea infracţiunii, de a satisface demersurile în cazurile prevăzute de lege, de a începe urmărirea penală;

-

ordonanţele privind încetarea urmăririi penale, clasarea cauzei penale sau scoaterea persoanei de sub urmărirea penală; alte acţiuni care afectează drepturile şi libertăţile constituţionale ale persoanei.

Depunerea plângerii la judecătorul de instrucţie nu depinde de contestarea prealabilă în faţa procurorului care supraveghează urmărirea, fapt sipulat în Codul abrogat, care persistă în legea de procedură penală a Federaţiei Ruse43. Actele şi acţiunile organelor de urmărire penală care pot fi supuse controlului judiciar sunt expuse în Codul de procedură penală. Vom prezenta în paragrafele ulterioare particularităţile controlului judecătoresc şi alte forme de control asupra urmăririi penale.

§3 Controlul judiciar asupra legalităţii aplicării măsurilor preventive şi a reţinerii Sistemul de măsuri preventive reglementat este chemat să asigure buna desfăşurare a procesului penal, precum şi îndeplinirea tuturor sarcinilor majore propuse de justiţia penală44, care constau în descoperirea rapidă a infracţiu-

Partea specială

609

nilor, identificarea infractorului şi tragerea acestuia la răspundere penală - pe de o parte, şi excluderea cazurilor de penalizare a persoanelor nevinovate - pe de altă parte. O dată ce aplicarea măsurilor preventive periclitează grav drepturile şi libertăţile omului, organele statului sunt obligate, prin lege, să controleze stricta respectare a prevederilor legislative privind aplicarea măsurilor preventive. Prin stipulaţia "aplicarea măsurilor preventive" în legislaţia procesuală penală se înţelege procedura de aplicare, schimbare şi prelungire a termenului de acţiune (în cazul arestului) a măsurilor preventive. De remarcat că în ultimii ani s-a intensificat anume controlul judiciar asupra fazei de urmărire penală, în general, şi asupra aplicării măsurilor preventive, în special. Legea procesuală penală permite tuturor participanţilor la proces să conteste în instanţa de judecată acţiunile sau inacţiunile persoanelor cu funcţii de răspundere care efectuează urmărirea penală - situaţie caracteristică pentru o ţară democratică4', în conformitate cu circumstanţele cauzei, ţinânduse cont de gravitatea infracţiunii săvârşite, de persoana inculpatului, precum şi de alţi factori obiectivi sau subiectivi prezenţi în cauză, ofiţerul de urmărire penală, procurorul şi instanţa de judecată pot aplica o măsură preventivă sau alta, mai severă sau mai blândă, după caz. Procedura controlului judiciar şi de supraveghere efectuată de procuror privind respectarea legalităţii la aplicarea, schimbarea şi revocarea măsurilor preventive poate fi divizată în două etape care se pot succeda sau nu, în funcţie de măsura preventivă aleasă, de faza procesului penal în cadrul căreia s-a luat măsura preventivă şi de circumstanţele concrete ale cauzei. Prima etapă a controlului asupra legalităţii aplicării măsurilor preventive este organizată de procuror conform atribuţiilor legale de control privind respectarea legislaţiei de către organele de urmărire penală în procesul de investigare a infracţiunilor. Prin Legea Republicii Moldova nr. 1115-XIV din 05.07.2000 a fost modificat alin. (1) al art. 124 din Constituţiei, procuratura fiind considerată organ ce reprezintă interesele generale ale societăţii, care apără ordinea de drept, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, conduce şi exercită urmărirea penală, reprezintă învinuirea în instanţele de judecată în condiţiile legii46. A doua etapă este cea judiciară, care, fiind detaşată şi independentă de activitatea organelor de urmărire penală, trebuie să excludă orice devieri de la legislaţia în vigoare privind aplicarea măsurilor preventive. Necesitatea efectuării controlului judecătoresc în toate cazurile când este invocată încălcarea

43

44

H. A. TpoMOB, K). B. OpaHiincjJopoB, UpaaonpuMeuumenbHan bemnenbHocmb opeauoe npedeapume/ibHoeo paccnedoeamiH, npoKypamypu u cydoe, MocKBa, 2000, c. 123. Vezi: A. X\. Pw>KaKOB, Yionoenuu nponecc, c. 384.

Vezi: C. OreuoBCKMM, Tlpaeo Ha cao6ody u miHnyto uenpuKOCHoaeHHOcmb. HopMu u deucmeume/ibHocnib, MocKBa, fleno, 2000, c. 219. Dumitru Roman, Abolirea sau limitarea supravegherii exercitată de către procuror?, în Revista naţională de drept, 2002, nr. 12, p. 12-15.

610

DREPT PROCESUAL PENAL

unui drept fundamental rezultă nu numai din legislaţia naţională, dar şi din cea internaţională, de exemplu din dispoziţiile art. 6, §1 şi art. 13 ale Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în acest sens, prin noul Cod de procedură penală s-a introdus o nouă instituţie - judecătorul de instrucţie - subiect special oficial împuternicit să exercite controlul judecătoresc în faza urmăririi penale. A fost cunoscută în procesul penal al Republicii Moldova şi instituţia controlului parlamentar asupra legalităţii aplicării arestului preventiv17. în special, controlul parlamentar se realiza asupra legalităţii prelungirii arestării preventive peste 6 luni, aplicată în cazuri excepţionale, conform prevederilor art. 79 din CPP din 1961. în amendamentele operate de Parlamentul Republicii Moldova la art. 79 din CPP, prin Legea despre modificarea Codului de procedură penală nr. 665-XV48, controlul parlamentar asupra legalităţii prelungirii arestării preventive a fost abolit. Deoarece arestul este cea mai severă măsură preventivă, controlul procurorului şi controlul judiciar asupra luării acestei măsuri este foarte riguros pe parcursul tuturor fazelor procesului penal. Controlul procurorului începe chiar din momentul reţinerii bănuitului conform art. 165 din CPP. Această măsură procesuală de multe ori precedă arestarea preventivă ori aplicarea unei alte măsuri preventive. Procurorul este înştiinţat printr-o comunicare scrisă, în timp de 6 ore de la întocmirea procesului-verbal, despre reţinerea bănuitului şi chiar din acest moment el trebuie să întreprindă acţiunile adecvate privind exercitarea funcţiilor de control. Decizia de reţinere a bănuitului este, de obicei, premergătoare deciziei de pornire a procesului penal, deoarece pentru cea din urmă sunt necesare mai puţine date de fapt despre activitatea infracţională a bănuitului. Oricum, atât decizia privind reţinerea persoanei bănuite, cât şi decizia despre intentarea procesului penal pot fi luate concomitent49. în cadrul activităţii sale procurorul trebuie să depună eforturi pentru a exclude reţinerea în scopul obţinerii recunoaşterii vinovăţiei de către persoana reţinută5". Procurorul este obligat să verifice dacă reţinerea persoanei este legal întemeiată şi dacă au fost respectate drepturile persoanei reţinute indicate la art. 64 din CPP. în cazul reţinerii neîntemeiate, procurorul e obligat să dispu-

Codul de procedură penală al Republicii Moldova din 1961, până la modificările operate prin legea din 20.XII.2001.

Partea specială

611

Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2001, nr. 155-157. B. II. Pafliemco, B. T. TOMMH, KoMMeumapuu K YzonooHO-npou,eccyanbHOMy KodeKcy PC&CP, c. 245. Ibidem.

nă eliberarea deţinuţilor51. Potrivit pct. 3) al art. 25 din Constituţia Republicii Moldova şi art. 166 din CPP, ofiţerul de urmărire penală şi procurorul dispun de nu mai mult de 72 de ore pentru a verifica temeinicia reţinerii şi pentru a decide dacă se va înainta sau nu un demers în instanţa de judecată privind luarea măsurii preventive sub formă de arest. Totodată, procurorul va urmări să se înregistreze infracţiunea în modul stabilit de lege, aceasta fiind o condiţie obligatorie pentru aplicarea măsurii preventive, şi va lua decizia de a cere instanţei de judecată sau judecătorului de instrucţie emiterea unui mandat de arestare preventivă a bănuitului conform art. 185 din CPP, prin demers motivat (art. 177 din CPP). Demersul este emis din oficiu sau la cererea organului de urmărire penală. Este evident că în acest caz procurorul va supune unui control minuţios toate materialele care sprijină demersul de arestare preventivă, pentru a înlătura lacunele ce pot condiţiona respingerea demersului. Controlul procurorului asupra legalităţii întocmirii pachetului de documente, alăturat la demersul privind aplicarea măsurii preventive sub formă de arest, trebuie să înceapă cu verificarea prezenţei condiţiilor legale care motivează aplicarea arestării preventive. în primul rând, procurorul va cerceta dacă sunt probe admisibile şi pertinente care confirmă faptul săvârşirii de către bănuit a infracţiunii pentru care legea prevede o pedeapsă privativă de libertate pe un termen mai mare de 2 ani. Pentru

aceasta, procurorul poate cere organului de urmărire penală sau anchetatorului penal investigaţii adăugătoare privind activitatea criminală a persoanelor concrete52. în continuare, procurorul va verifica dacă există suficiente date că bănuitul, învinuitul, inculpatul ar putea să se ascundă de organele de urmărire sau de judecată; să împiedice stabilirea adevărului în procesul penal ori să săvârşească acţiuni criminale. Trezeşte nedumerire faptul că măsura preventivă se poate aplica inclusiv persoanei în privinţa căreia organele de urmărire penală nu totdeauna deţin date sau informaţii convingătoare care dovedesc implicarea acesteia întrun act criminal. La alin. (3) al art. 176 din CPP e specificat că "la soluţionarea chestiunii necesităţii aplicării măsurii preventive respective, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată vor lua în consideraţie următoarele criterii complementare: gravitatea faptei imputate, persoana bănuitului, învinuitului, inculpatului, ocupaţia lui, vârsta, starea sănătăţii, situaţia familială şi alte împrejurări". Din această formulare a normei juridice rezultă că numărul temeiurilor în baza cărora se decide luarea măsurilor preventive nu este enumerat exhaustiv.

51

B. M. BacKOB, npoKypopcKiiu Had30p e CCCP, MocKBa, M3«-BO MIT, 1991, c. 155.

52

B. H. rpnropbeB, 3adepMaHue nodo3peeaeMOio, MocKBa, IOpMniJ)o, 1999, c. 150.

612

_____________________________________________

D K E P T PROCESUAL PENAI.

Uneori această reglementare poate lăsa loc unor potenţiale abuzuri din partea organelor de urmărire penală53. Din aceste considerente, aplicarea măsurilor preventive până la înaintarea învinuirii trebuie să poarte un caracter cu totul excepţional5"1 şi procurorul trebuie să asigure aplicarea lor excepţională până la înaintarea învinuirii. Oricum, la luarea deciziei privind aplicarea măsurilor preventive se iau în consideraţie toate temeiurile. Unele date certifică vinovăţia bănuitului, învinuitului, altele stabilesc numai o probabilitate mai mare a vinovăţiei persoanei aflate în urmărire penală. Nu sunt rare cazurile când numai faptul că persoana este bănuită, învinuită de săvârşirea unei infracţiuni deosebit de grave poate constitui factorul determinant pentru ca organul competent să numească o măsură preventivă adecvată, inclusiv să ceară arestarea preventivă55. Procurorul, în virtutea obligaţiilor sale, trebuie să controleze veridicitatea datelor privind intenţia bănuitului, învinuitului de a se ascunde de organele de drept sau de a se eschiva de răspunderea penală. Aceste date pot include informaţii despre unele acţiuni ale persoanei, cum ar fi: punerea în vânzare a proprietăţii private, procurarea biletelor de avion sau tren, perfectarea paşaportului internaţional, alte informaţii56. Despre tentativa bănuitului, învinuitului de a împiedica descoperirea adevărului procurorul trage concluzia în baza informaţiilor operative potrivit cărora acesta ameninţă, mituieşte, presează martorii şi partea vătămată, întreprinde tentative de a distruge, de a falsifica corpurile delicte şi de a influenţa specialiştii sau experţii57. Cât priveşte probabilitatea că bănuitul sau învinuitul ar putea săvârşi noi infracţiuni, un indiciu ar putea fi faptul că ei au procurat, spre exemplu, arme albe sau de foc, fie alte obiecte ce pot fi folosite în calitate de arme, că nu au un serviciu stabil şi că întreţin legături cu elemente criminale58. Procurorul trebuie să verifice dacă bănuitul sau învinuitul are antecedente penale sau dacă a fost tras la răspundere administrativă, să stabilească caracterul infracţiunii săvârşite şi mijloacele la care a recurs făptuitorul, gradul de pericol social al acestuia. Menţionăm că procurorul trebuie să studieze în detalii demersul

'■' U- CepeopaKOB, OcoâeHHOcmu Hau,uoHam>HOio utedcmeuM, O/iiua-upecc, 1999, t. 278.

TOM

1, MocKBa,

"' B. 14. Pafl'ieHKo, B. T. TOMHH, KoMMcumapuu K YeonoeHo-nponeccya/ibHOMy Kodexcy PC0CR c. 189. 55 Ibidem. ■"' Ibidem. ■'"

Ibidem. '*

Partea

specială

Ibidem.

613

pentru arestarea învinuitului şi materialele anexate pentru prezentare în instanţa de judecată în cadrul celor 72 de ore din momentul reţinerii. Analiza temeinică a tuturor circumstanţelor faptei permite procurorului să ia o decizie corectă în cadrul verificării respectării legislaţiei cu privire la aplicarea măsurilor preventive. Faptul profesionalismului şi corectitudinii întocmirii setului de documente anexate demersului privind arestarea preventivă influenţează hotărârea pe care o poate adopta instanţa de judecată la admiterea sau respingerea demersului, situaţie care îl obligă pe procuror să studieze cu precauţie toate acţiunile organului de urmărire penală privind pregătirea documentelor şi a demersului despre arestarea preventivă. Organele de urmărire penală, în timp rezonabil59, trebuie să prezinte procurorului demersul şi probele pe care îşi întemeiază cererea. Nici o măsură preventivă nu poate fi aplicată bănuitului înainte de pornirea procesului penal. Mai mulţi autori au evidenţiat faptul că reţinerea este o măsură procesuală de constrângere care constă în arestarea bănuitului pe o scurtă perioadă de timp6". Unii autori, printre care S. A. Şeifer, A.I. Dubinski, A. P. Râjakov afirmă însă că reţinerea nu presupune numai arestarea de scurtă durată a bănuitu lui, ci întruneşte o serie de acte de urmărire penală care trebuie efectuate fără întârziere.

Acţiunile de urmărire, îndreptate spre adunarea dovezilor pentru confirmarea ulterioară a vinovăţiei bănuitului, pot fi: cercetarea la faţa locului, percheziţia la domiciliu şi percheziţia corporală, ridicarea de obiecte şi documente, chestionări, precum şi alte acte de anchetă efectuate după intentarea procesului penal. Aceasta în cazul în care nici organul de urmărire penală sau însuşi bănuitul ori reprezentanţii legali ai acestuia nu au înaintat demers în instanţa de judecată privind revocarea sau schimbarea măsurii preventive61. La soluţionarea chestiunii privind emiterea mandatului de arestare, judecătorul ia cunoştinţă în mod confidenţial de toate materialele care conţin temeiuri pentru arestarea preventivă, prezentate în mod obligatoriu de către persoana care a înaintat demersul. Demersul se examinează cu participarea obligatorie a procurorului, a apărătorului, a bănuitului/învinuitului. în cazul în care bănuitul sau învinuitul este declarat dispărut, se află în străinătate ori se sustrage

59

H. C. AneKceeB, B. 3. /IvicanieBUH, n. C. 3jn.KMHfl, Yionoenbiu npou,ecc\ B. H. rpuropbeB, 3adcpMamte nodo3peeaeMozo, MocKBa, K)p--H4>o, 1999, c. 65. "" C. A. LLIei_(pep, Cyiu,uocmh u cnocoâbi coâupaHUH boKaiamenbcma a coeemcKOM yionoe; HOM npou,ecce, u KH.: B. H. rpuropbeB, 3adepMamie nodo3peeaeMo:o, c. 65. " A. HHIOK, CocmHiamenbHocmb na cmaduu npedeapumeitbHoeo pacc/iedoaaHufi u cyde6Hbiii Koumponb, PoccHMCKaa K-CTHUHJ., 4//2000, c. 37.

614 ____________.____________________________________DREPT PROCESUAL PENAI.

urmăririi penale sau judecăţii, demersul se examinează în absenţa acestuia. Se audiază persoana care a înaintat demersul, bănuitul/învinuitul, opinia apărătorului, cu consemnarea acestei informaţii în încheierea adoptată. în acest caz, la demersul privind arestarea preventivă se anexează şi proce-sele-verbale întocmite conform legii procesuale penale. în cazul când persoanei reţinute nu i s-a înaintat învinuirea, în documentele anexate la demersul privind arestarea preventivă vor fi probe care vor indica cu o probabilitate maximă existenţa componenţei de infracţiune. Dacă mandatul de arest va fi obţinut fără ca bănuitul să fi fost pus sub învinuire, procurorul este obligat să supravegheze ca organul de urmărire penală să pună bănuitul arestat sub învinuire în cel mult 10 zile. La expirarea acestui termen nu este necesară hotărârea instanţei de judecată şi persoana trebuie să fie eliberată necondiţionat sau sa-i fie formulată învinuirea. Pentru alcătuirea unei pledoarii mai convingătoare şi obţinerea mandatului de arestare, procurorul, înainte de a merge la judecată, trebuie să verifice corectitudinea şi legalitatea întocmirii actelor procesuale pentru înaintarea demersului de arestare preventivă62. în cazul în care procurorul susţine convingător necesitatea aplicării arestului în cadrul şedinţei judiciare, instanţa de judecată emite o încheiere motivată şi un mandat de arestare preventivă pe un termen de până la 30 de zile sau respinge demersul printr-o încheiere, dacă acesta nu a fost destul de motivat. în conformitate cu alin. (1) al art. 311 din CPP, persoana arestată, apărătorul ori reprezentantul său legal pot depune, în cel niull 3 zile, recurs împotriva mandatului de arestare, iar persoana care efectuează urmărirea penală şi a adresat demersul privind aplicarea măsurii preventive sub formă de arest şi procurorul pot înainta în instanţa de judecată ierarhic superioară un recurs împotriva încheierii privind refuzul aplicării măsurii preventive sub formă de arest. Pe de altă parte, procurorul poate ataca cu recurs mandatul de arestare emis, deoarece nu totdeauna instanţa de judecată eliberează un mandat de arestare pentru termenul cerut prin demersul procurorului, ci, posibil, pentru un termen mult mai mic şi acest aspect poate constitui motivaţia recursului înaintat63. De menţionat că instituţia controlului judiciar asupra luării sau revocării măsurii preventive activează şi în timpul examinării cauzei în instanţa de fond. "2 B. H. Pafl'ieHKo, B. T. TOMWH, KoMMCHmapuu K Yzono6no-npou,eccyan\>HOMy Kodency PC&CP,

Partea specială

615

c. 189. ''-, V. Orândaş, I. Obadă, Controlul judiciar şi supravegherea procurorului asupra legalităţii aplicării măsurilor preventive in procesul penal, Revista naţională de drept, nr. 7//2001, p. 35.

în cazurile în care organul de urmărire penală sau procurorul au ajuns la concluzia că situaţia impune aplicarea altor măsuri preventive, a căror numire este de competenţa lor, se va dispune, printr-o ordonanţă motivată, aplicarea acestor măsuri în privinţa persoanei bănuite sau învinuite. Ordonanţa emisă privind luarea unei măsuri preventive trebuie adusă la cunoştinţă bănuitului sau învinuitului. De asemenea, persoana care a întocmit ordonanţa este obligată să-i explice bănuitului sau învinuitului modalităţile de atac al ordonanţei date în faţa judecătorului de instrucţie, precum şi în instanţa de judecată. în afară de arestarea preventivă şi măsurile preventive de alternativă, ce sunt de competenţa exclusivă a instanţei de judecată, procurorul sau organele de urmărire penală pot aplica: 1)declaraţia în scris de a nu părăsi localitatea sau obligaţia de a nu părăsi ţara; 2)garanţia personală, 3)garanţia unei organizaţii; 4)transmiterea sub supraveghere a minorului; 5)transmiterea sub supraveghere a militarului de către comandamentul unităţii militare (art. 175 din CPP). Conform procedurii abrogate (Codul de procedură penală din 1961), învinuitul sau bănuitul puteau depune plângeri în scris la procurorul

care supraveghează legalitatea urmăririi penale împotriva numirii unei măsuri preventive necorespunzătoare aplicate de către organul de cercetare penală sau de către anchetatorul penal. Toate plângerile verbale trebuiau înregistrate în mod obligatoriu de către procuror sau anchetatorul penal sau de către persoana care efectuează cercetarea penală într-un proces-verbal, semnat de cel ce depune plângerea, precum şi de persoana care primeşte această plângere'. Faptul înregistrării în procesul-verbal a plângerilor depuse în timpul desfăşurării actelor de anchetă era verificat de către participanţii la actul de anchetă şi de către apărător. în caz dacă plângerea era primită de către anchetatorul penal sau de către persoana care efectuează cercetarea penală, atunci ţinea de obligaţia acestora de a transmite plângerea în termen de 24 de ore împreună cu explicaţiile de rigoare către procurorul care supraveghea desfăşurarea urmăririi penale în cauza dată. Procurorul, la rândul său, trebuia să examineze plângerea şi să răspundă printr-o scrisoare motivată la toate pretenţiile înaintate de persoana care a depus plângerea, inclusiv referitor la chestiunea legalităţii aplicării unei măsuri preventive. în cazul în care plângerea nu era întemeiată, procurorul o respingea. în orice situaţie, nici o plângere nu obliga organul de cercetare sau anchetatorul penal să suspende actul de anchetă în desfăşurare sau să anuleze

616

D R E P T PROCESUAL PENAL

măsura preventivă luată, dacă nu consideră acest lucru oportun. Acum însă, conform procedurii noi (Codul de procedură penală din 2003), toate aceste acţiuni pot fi atacate direct la judecătorul de instrucţie. în Codul de procedură penală adoptat de Parlamentul Republicii Moldova la 14.03.2003, la art. 300, se stabileşte concret sfera controlului judecătoresc: 1) judecătorul de instrucţie examinează demersurile procurorului privind autorizarea efectuării acţiunilor de urmărire penală, de investigaţie operativă şi de aplicare a măsurilor procesuale de constrângere care limitează drepturile şi libertăţile constituţionale ale persoanei; 2)judecătorul de instrucţie examinează plângerile împotriva actelor ilegale ale organelor de cercetare penală şi ale organelor care exercită activitatea de investigaţie operativă, dacă asemenea plângeri nu au fost soluţionate de către procuror în termen sau dacă persoana nu este sa tisfăcută de răspunsul procurorului la plângerea sa; 3)judecătorul de instrucţie examinează plângerile împotriva acţiunilor ilegale ale procurorului care exercită nemijlocit acţiuni de urmărire penală, dacă asemenea plângeri nu au fost soluţionate de către procurorul ierarhic superior sau dacă răspunsul primit nu a satisfăcut persoana. Demersurile şi plângerile enumerate se examinează de către judecătorul de instrucţie la locul efectuării urmăririi penale sau a investigaţiei operative. Pornind de la cele menţionate, putem concluziona că în ultimii ani legiuitorul a stabilit trei niveluri ale controlului legalităţii aplicării arestului preventiv (ulterior nivelul parlamentar, din Codul de procedură penală abrogat, a fost anulat prin Legea nr. 665-XV din 20.12.2001)64 şi două niveluri de control pentru aplicarea altor măsuri preventive, fapt datorat dezvoltării ştiinţei juridice şi democratizării continue a statului, care monitorizează situaţia respectării drepturilor şi libertăţilor omului în Republica Moldova. Celelalte măsuri preventive care pot fi aplicate în cadrul urmăririi penale conform art. 175 din CPP sunt supuse unui control dublu. La aplicarea unei măsuri preventive care poate fi dispusă de organul de urmărire penală sau de procuror are loc, defacto, supravegherea procurorului care conduce urmărirea penală. Măsurile preventive pot fi aplicate de către organul de urmărire penală sau, după caz, de către instanţa de judecată numai în cazurile în care există suficiente temeiuri rezonabile de a presupune că bănuitul, învinuitul, inculpatul ar putea să se ascundă de organul de urmărire penală sau de instanţă,

Partea specială Monitorul Oficial al Republicii Moldova, ni. 155-157, 2001.

617

să împiedice stabilirea adevărului în procesul penal ori să săvârşească alte infracţiuni, de asemenea ele pot fi aplicate de către instanţă pentru asigurarea executării sentinţei. Dintre măsurile enumerate la alin. (3) al art. 175 din CPP arestul la domiciliu şi arestarea preventivă pot fi aplicate numai faţă de bănuit, învinuit, inculpat. Transmiterea persoanei sub supraveghere se aplică numai faţă de minori. Transmiterea sub supravegherea comandantului unităţii militare se aplică faţă de militari şi faţă de supuşii militari în timpul concentrărilor. Ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport poate fi măsură preventivă principală sau măsură complementară la o altă măsură preventivă (alin. (4) al art. 175 din CPP). Codul clasifică măsurile preventive în: principale şi complementare. Măsurile preventive principale pot fi aplicate independent dacă se aplică sau nu o măsură complementară. Liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune şi arestarea la domiciliu sunt măsuri preventive alternative arestării şi pot fi aplicate numai faţă de persoana în privinţa căreia s-a înaintat demers pentru arestare sau faţă de bănuitul, învinuitul, inculpatul care este deja arestat. Controlul este dublu din cauza succedării acţiunilor de control înfăptuite

treptat de către procuror în virtutea atribuţiilor sale de conducător al anchetei penale şi ulterior de către judecător. Controlul înfăptuit de procuror este realizat în cadrul verificării sau autorizării actelor de urmărire înfăptuite de ofiţerul de urmărire. Ulterior persoanele lezate în drepturile lor constituţionale pot ataca actele şi acţiunile procurorului la judecătorul de instrucţie, astfel realizându-se al doilea control, care este unul jurisdicţional. Controlul judiciar asupra aplicării celorlalte măsuri preventive se exercită atunci când sunt examinate demersurile organelor de urmărire penală şi ale procurorului de autorizare a acestor acte procesuale. Obligarea de a nu părăsi localitatea sau ţara, garanţia personală, garanţia unei organizaţii, transmiterea sub supraveghere a militarului, transmiterea sub supraveghere a minorului sunt dispuse de către procuror sau de către instanţele de judecată. Ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport, arestul preventiv şi măsurile alternative arestului (liberarea provizorie sub control judiciar, liberarea provizorie pe cauţiune, arestul la domiciliu) sunt aplicate in exclusivitate de judecătorul de instrucţie (art. 175 din CPP).

_________________.________________________________ DREPT PROCESUAL PENAI.

O măsură procesuală de constrângere este şi reţinerea, care este o privare de libertate a persoanei pe o perioadă scurtă de timp, dar nu mai mult de 72 de ore în locurile şi în condiţiile stabilite de lege. Pot fi supuse reţinerii: persoanele bănuite de săvârşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa cu închisoare pe un termen mai mare de un an; învinuitul, inculpatul care încalcă condiţiile măsurilor preventive neprivative de libertate, luate în privinţa lui, dacă infracţiunea se pedepseşte cu închisoare; condamnaţii în privinţa cărora au fost adoptate hotărâri de anulare a condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei sau de anulare a liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen. Reţinerea persoanei poate avea loc în baza procesuluiverbal, în cazurile apariţiei nemijlocite a motivelor verosimile de a bănui că persoana a săvârşit infracţiunea; în baza ordonanţei de urmărire penală; în baza hotărârii instanţei de judecată cu privire la reţinerea persoanei condamnate până la soluţionarea chestiunii privind anularea condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei sau acumularea liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen ori, după caz, cu privire la reţinerea persoanei pentru săvârşirea infracţiunii de audienţă. Verificarea legalităţii reţinerii, în cazurile când este efectuată de procuror sau de alt organ de urmărire penală, este exercitată de către judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată. Reţinerea nu poate depăşi termenul de 72 de ore până la arestarea persoanei sau aplicarea altei măsuri privative, în caz contrar persoana este eliberată (art. 166 din CPP). Judecătorul de instrucţie exercită controlul asupra aplicării măsurilor preventive la sesizare sau când le aplică personal.

§4. Controlul judecătoresc al acţiunilor de urmărire penală şi al activităţii operative de investigaţie Acţiunile de urmărire penală sunt acele acţiuni procesuale care au ca scop descoperirea şi administrarea probelor. Controlul judecătoresc trebuie să se extindă asupra acelor acţiuni de urmărire penală, a căror realizare este legată de limitarea drepturilor constituţionale ale persoanei, în special a dreptului la inviolabilitatea domiciliului (ridicarea, percheziţia, cercetarea încăperii de locuit şi a reşedinţei) şi a dreptului la inviolabilitatea persoanei (arestul, cercetarea şi ridicarea comunicărilor poştale, telegrafice, interceptarea con-

Partea specială

619

vorbirilor telefonice). Pentru primirea autorizaţiei judecătoreşti de efectuare a acţiunilor de urmărire penală activitatea de urmărire penală trebuie să se desfăşoare după aceeaşi schemă ca şi la arest65. în opinia noastră, cazurile când prin acţiunea organelor de urmărire penală, care se află în exerciţiul unui act de urmărire se aduc prejudicii morale sau materiale persoanelor (vizate sau nu de aceste acte, dar implicate în procesul penal, de exemplu, proprietatea unui locator). Persoanele lezate pot înainta acţiune civilă conform procedurii civile de restituire a prejudiciului material cauzat, iar dacă aceste prejudicii se-ţau-zează prin acţiuni cu intenţie, ele pot fi pedepsite penal. Acţiunile de urmărire care atentează la drepturile şi libertăţile constituţionale ale persoanei sunt supuse controlului judiciar şi prealabil, şi ulterior executării lor. Un exemplu de apărare a drepturilor reprezentanţilor persoanei investigate este exhumarea cadavrului care se permite doar cu autorizaţia judecătorului de instrucţie. Este o normă care apără moralitatea şi legitimitatea acţiunilor de urmărire penală. în acest sens, jurisprudenţa elveţiană a mers mai departe. Instanţa supremă a decis că o persoană decedată este ocrotită de o normă penală pentru a nu se atenta la domeniul intim şi privat al acestuia prin acţiuni abuzive66. Examinarea corporală este efectuată de către organul de urmărire penală cu consimţământul bănuitului, învinuitului, inculpatului sau părţii vătămate, iar în cazul dezacordului subiectului supus percheziţiei - cu autorizaţia judecătorului de instrucţie. în caz de infracţiune flagrantă, ca excepţie se permite efectuarea percheziţiei fără autorizarea judecătorului de instrucţie, însă, în termen de 24 de ore, el trebuie să fie informat despre acţiunea efectuată, cu prezentarea materialelor respective ale cauzei pentru controlul legalităţii acestei acţiuni. Percheziţia se poate efectua doar cu autorizaţia judecătorului de instrucţie (alin. (3) al art. 125 din CPP) sau fără autorizaţia lui, dar cu înştiinţare ulterioară timp de 24 de ore, când este cazul unui flagrant delict. în urma controlului efectuat, dacă se constată că percheziţia a fost efectuată legal, judecătorul de instrucţie confirmă rezultatul acesteia prin rezoluţie. în caz contrar, prin încheiere motivată, recunoaşte percheziţia ca fiind ilegală (alin. (4), (5) ale art. 125 din CPP). Este supus controlului judiciar şi acţiunea de ridicare a documentelor. Acesta este parţial, deoarece doar ridicarea documentelor ce conţin informaţii

65

M. neTpyxMH, ripoKypopcKuu Hadiop u cydeâubiu Kownpo/ib3a cnedcmaueM, PoccMMCKaH IOCTMUHH, nr. 9/98, c. 13.

66

Eliodor Tomislav, Ocrotirea vieţii intime a persoanei. Reflecţii, Revista de drept penal, nr. 2/2000, p. 138.

620

DREPT PROCESUAL PENAL

care constituie secret de stat comercial, bancar, precum şi ridicarea informaţiei privind convorbirile telefonice se fac cu autorizaţia judecătorului de instrucţie. Celelalte tipuri de documente pot fi ridicate de către organul de urmărire fără autorizarea acestei acţiuni de către judecătorul de instrucţie, cu respectarea normelor de procedură penală (art. 126 din CPP). De asemenea, este necesară autorizarea judecătorului de instrucţie pentru sechestrarea corespondenţei (art. 133 din CPP), ca şi interceptarea comunicărilor telefonice, prin radio sau a altor convorbiri cu utilizarea mijloacelor tehnice. Instituţia interceptării convorbirilor telefonice în procesul penal al Germaniei, ca şi în alte state, provoacă polemici aprinse. Pe de o parte, această ac ţiune chiar în caz de necesitate este considerată ca o limitare a drepturilor constituţionale ale cetăţenilor, o atentare ia onoarea şi demnitatea persoanelor"', însă în acelaşi timp comunicarea telefonică oferă o posibilitate ideală pentru obţinerea informaţiilor despre infracţiunile săvârşite sau în curs de pregătire, care de foarte multe ori sunt unica posibilitate de a descoperi infracţiunile68. Autorizarea ascultării convorbirilor telefonice şi a interceptării corespondenţei de orice fel este competenţa exclusivă a judecătorului. Este complicat să se stabilească un raport pentru a evalua frecvenţa şi volumul interceptării convorbirilor într-un stat. Aplicarea oficială a acestei acţiuni însă este mult mai redusă în comparaţie cu multitudinea cazurilor şi frecvenţa recurgerii la aplicarea acestei măsuri de către organele de investigaţie operativă. Noul Cod de procedură penală al Republicii Moldova prevede şi aceste aspecte, în special unele acţiuni şi controlul judiciar asupra organelor care înfăptuiesc activitatea operativă de investigaţii. Activitatea operativă de investigaţii, pe de o parte, este un mijloc eficient de descoperire a infracţiunilor. Conform unor date statistice, circa 85% din numărul total de infracţiuni în lume sunt descoperite datorită activităţii operative de investigaţii61*. O altă opinie ar fi că această activitate, cum arată practica mondială, este trecutul şi viitorul nostru care prezintă un pericol latent pentru drepturile şi libertăţile omului7".

*7 D. A. 0M/IMMOHOB, O npaeoaoMpeiynupooamtu u npaKinuKe npocnyu/ueaHun meneŞonHbix nepezoaopoe a YeonoeHOM Upoi\ecce TepManuu, BecTH. MOCK. YH-ra, cep. 11, flpaBO nr. 5/1991, o 55. "" Ibidem. H. A. rioropeiţKHM, Tlpo6ncMu cydeânoeo Konmponsi 3a onepamueHoposbtCKHOU denM

menbHOcmbw na YKpauue, POCCHMCKMH cyflba, nr. 4/2003, c. 39. '"

M. 17. CMMPHOB,

Partea specială Onepamu6HO-p03bicKHan dexme/ibHocmb nonuu,uu 3apy6eMHbtx cmpan, MOCKBU, 2001, c. 240 citat de H. A. Ilorc.peu.KHfi în op. cit., p. 29.

621

Din aceste motive, într-o societate democratică în care omul, viaţa şi sănătatea lui, onoarea şi demnitatea, inviolabilitatea şi siguranţa sunt apreciate ca valori sociale supreme, având în vedere supremaţia legii şi perenitatea valorilor supreme ca: inviolabilitatea persoanei, a locuinţei, secretul corespondenţei, al convorbirilor telefonice, telegrafice sau de alt tip, prezumţia nevinovăţiei, judecata imparţială şi independentă, contradictorialitatea şi egalitatea părţilor, proporţionalitatea măsurilor procesuale şi operativ-investigaţionale de constrângere, au dreptul la existenţă doar acele măsuri care sunt îndreptate spre întărirea statutului persoanei. In urma efortului continuu al juriştilor din Republica Moldova se operează modificări la actele normative şi se adoptă unele acte noi: noul Cod de procedură penală; Legea privind organizarea judecătorească şi Legea cu privire la statutul judecătorului se modifică în sensul reglementării atribuţiilor judecătorului de instrucţie pentru a realiza scopul general de a respecta legea şi valorile enumerate. în acest sens, Legea Republicii Moldova cu privire la activitatea operativă de investigaţii şi Codul de procedură penală extinde procedura controlului judiciar şi asupra unor acte de investigaţie operativă. Acţiunile de investigaţie operativă, conform alin. (2) al art. 303

din CPP, sunt: 1) cercetarea încăperii de locuit şi a reşedinţei şi instalarea în ea a echipamentelor audiovizuale, de fotografiere, de filmare etc; 2) supravegherea încăperii de locuit şi a reşedinţei prin utilizarea mijloacelor tehnice; 3)interceptarea convorbirilor telefonice şi a altor convorbiri; 4)controlul comunicărilor telegrafice şi al altor convorbiri; 5)culegerea informaţiei de la instituţiile de telecomunicaţii71. în cazurile ce nu pot fi amânate şi există pericolul distrugerii, ascunderii şi nimicirii corpurilor delicte, a probelor, a documentelor sau eschivării de la urmărire a persoanelor bănuite72, Codul de procedură penală, la alin. (2) al art. 301, prevede că acţiunile de urmărire penală în formă de percheziţie, cercetare la faţa locului în domiciliu şi reşedinţă şi punerea averii sub sechestru în urma percheziţiei, ca excepţie, pot fi efectuate fără autorizarea judecătorului de instrucţie, în baza ordonanţei motivate a procurorului. Judecătorul de instrucţie trebuie să fie informat despre efectuarea acestor acţiuni de urmărire

71

Codul de procedură penală, art. 301-303.

- 1. 1. Petruhin, op. cit., p. 86.

622

DREPT PROCESUAL PENAL

penală în termen de 24 de ore, iar în scop de control îi sunt prezentate materialele cauzei penale în care sunt argumentate acţiunile de urmărire penală efectuate. în cazul în care sunt temeiuri suficiente pentru aceasta, judecătorul de instrucţie printro încheiere motivată declară acţiunea de urmărire penală legală sau, după caz, ilegală. Iar în temeiul alin. (3), în caz de neîndeplinire a cerinţelor legitime ale organului de urmărire penală privind efectuarea examinării corporale, internarea persoanei întro instituţie medicală pentru efectuarea expertizei, luarea de probe pentru comparaţie se face cu autorizaţia judecătorului de instrucţie. întrucât Constituţia în Federaţia Rusă este legea fundamentală, ca de altfel şi Constituţia noastră şi a oricărui alt stat, ea are acţiune directă. Plenul Curţii Supreme de Justiţie a acestui stat recomandă judecătorilor de a examina de urgenţă materialele ce confirmă necesitatea de a îngrădi drepturile persoanei privind secretul corespondenţei, al convorbirilor telefonice, al comunicărilor poştale şi telegrafice, al materialelor ce confirmă necesitatea pătrunderii în locuinţă, dacă acestea se prezintă în instanţă. în urma examinării materialelor instanţa de judecată adoptă o încheiere despre permisiunea de a efectua acţiunile investigaţional-operative, legate de limitarea drepturilor sau refuzul de a efectua aceste acţiuni73. în Codul de procedură penală este reglementată, în detaliu, autorizaţia pentru efectuarea acţiunilor de urmărire şi investigaţie operativă (art. 304 din CPP). Făcând trimitere la art. 11 al Legii privind activitatea operativă de investigaţie din 12.04.94, organele care exercită activitatea operativă de investigaţie sunt: organele Ministerului Afacerilor Interne, Ministerul Apărării, Serviciul de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova, Serviciul de Protecţie şi Pază de Stat, Departamentul Controlului Vamal de pe lângă Ministerul Finanţelor, Departamentul Instituţiilor Penitenciare al Ministerului Justiţiei, Departamentul Trupelor de Grăniceri şi Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei74. Ordinea de examinare a demersurilor referitoare la efectuarea acţiunilor de urmărire penală şi de investigaţie operativă, potrivit art. 305 din CPP, este următoarea. Demersul se examinează de câtre judecătorul de instrucţie în şedinţă închisă cu participarea procurorului şi, după caz, a reprezentantului organului care exercită activitatea operativă de investigaţie. Precum şi par-

'■' N. A. Gromov, op. cit., p. 359. Legea Republicii Moldova privind activitatea operativă de investigaţii, republicată în 74

Partea specială

623

Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 2.11-13, din 31.01.2003, p. 6 cu modificările din 18.07.03, operate prin Legea nr. 206-XV din 29.05.03.

ticiparea persoanei internate în instituţia medicală, dacă starea sănătăţii îi permite participarea, personal în privinţa căreia e înaintat demersul privind destituirea din funcţie sau din lucru, persoana în privinţa căreia se soluţionează chestiunea referitoare la aplicarea măsurilor procesuale de constrângere, apărătorul, reprezentanţii legali şi reprezentanţii persoanelor menţionate anterior în condiţiile Codului de procedură penală. După verificarea temeiniciei demersului, judecătorul, prin încheiere, autorizează efectuarea acţiunii de urmărire penală, investigare operativă, de aplicare a măsurilor procesuale de constrângere sau respinge demersul. încheierea adoptată de către judecătorul de instrucţie este definitivă, cu excepţia cazurilor prevăzute de legea procesuală penală (art. 305-306 din CPP). De aceea este important a menţiona faptul că măsurile operative de investigaţie care limitează drepturi ocrotite de lege - secretul corespondenţei, convorbirilor telefonice şi altor convorbiri, comunicaţiilor prin telegraf, precum şi inviolabilitatea locuinţei - se admit doar în scopul culegerii informaţiilor despre persoanele care pregătesc sau care atentează să comită infracţiuni gra ve, care comit sau care au comis deja infracţiuni grave şi numai cu sancţiunea procurorului, în baza deciziei motivate a unuia din conducătorii organului respectiv care exercită activitate operativă de investigaţie. Spre exemplu, în unele state înregistrarea fără

autorizaţie a convorbirilor private se pedepseşte. Această înregistrare ilegală poate fi folosită ca mijloc de probă doar în cazurile când autorul neagă conversaţia incriminatoare75. Iar în cazurile care nu pot fi amânate şi pot genera comiterea unei crime grave, în baza concluziei motivate a unuia dintre conducătorii organului respectiv, se admite înfăptuirea măsurilor operative de investigaţie cu înştiinţarea procurorului în decurs de 24 de ore. în cazul apariţiei pericolului pentru viaţa, sănătatea şi proprietatea unor persoane, la cererea lor sau cu acordul lor scris, se permite interceptarea convorbirilor prin telefonul acestora sau prin alte aparate de intercomunicaţii în baza hotărârii aprobate de conducătorul organului dat şi cu înştiinţarea procurorului (art. 8 al Legii privind activitatea operativă de investigaţii). în urma efectuării controlului operativ, rezultatele activităţii operative de investigaţii pot fi utilizate la pregătirea şi efectuarea acţiunilor de urmărire penală şi la înfăptuirea măsurilor operative de investigaţii în scopul prevenirii, urmăririi şi descoperirii infracţiunilor, precum şi în calitate de probe pentru

EliodorTanislav, op. cit., p. 137.

624

D R E P T PROCESUAL PENAI.

dosarele penale (art. 10 al Legii privind activitatea operativ ă de investigaţii), însă este foarte discutabilă admisibilitatea probelor din această sursă operativă (alin. (4) al art. 93 din CPP). Drept urmare, rezultatul activităţii operative nu constituie temei pentru limitarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice, decât în cazurile examinate mai sus. în caz contrar, orice persoană căreia i s-au cauzat daune prin acţiunile investigaţionale operative, ilegale şi neîntemeiate, în alte scopuri decât cele prevăzute de lege, poate face plângere în instanţa de judecată competentă sau judecătorului de instrucţie (art. 19 al Legii privind activitatea operativă de investigaţii). Organele care înfăptuiesc activitatea operativă de investigaţie au obligaţia de a efectua acte de urmărire cu autorizaţia judecătorului de instrucţie. Acestea sunt percheziţiile, ridicările, examinările, cercetările locuinţei în cazurile când asemenea acţiuni sunt legate de descoperirea scrisorilor poştale, telegrafice şi a altor comunicări, de instalarea în locuinţă a aparatelor, fixând conţinutul convorbirilor telefonice76. în această ordine de idei, în legislaţia procesuală înregistrările pe bandă magnetică a unor convorbiri efectuate în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, dacă sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni, pentru care urmărirea penală se face din oficiu, iar interceptarea este utilă pentru aflarea adevărului, pot servi ca mijloace de probă dacă din conţinutul convorbirilor înregistrate rezultă fapte sau împrejurări de natură să contribuie la aflarea adevărului. Nici un fel de acumulare de date nu este permis ă sau autorizată de către procuror, decât dacă aceste date sunt necesare organelor de urmărire penală într-o activitate judiciară, nu şi în cazul unei activităţi de informare. Această activitate de strângere de date, inclusiv înregistrările pot fi obţinute în orice spaţiu (public sau privat) în orice zonă (oricât de intimă) dacă este autorizată de procuror "în faza urmăririi penale", întrucât procurorul nu are cum să dea autorizaţie fără să existe, în prealabil, date şi indicii temeinice care să îl determine la o intervenţie atât de gravă în viaţa privată. Pe de altă parte, puterea de a supraveghea cetăţenii este tolerată numai în măsura strictă a apărării drepturilor democratice. Este însă de dorit, în actualul stadiu de evoluţie a societăţii, ca în această materie - a autorizării înregistrărilor în cadrul activităţii operative de investigaţie - să existe un control din partea puterii judecătoreşti.

Partea specială

625

Numai un judecător - magistrat independent şi imparţial - reprezintă o garanţie potrivită şi suficientă contra abuzurilor77. Fără controlul unui magistrat independent - spune Curtea Europeană a Drepturilor Omului - există îndoieli asupra respectării secretului relaţiilor interumane, aducându-se prejudicii evidente dreptului de apărare. Mai mult, s-a decis că până şi-n materie de spionaj, droguri sau terorism, trebuie să fie garantat acest drept al controlului judecătorului. în procesul penal finlandez până în 29 noiembrie 2000 nu existau prevederi legale privind folosirea aşanumiţilor agenţi sub acoperire şi nici privind utilizarea de către agenţii de poliţie, în scopul descoperirii reţelelor criminale, a unor false propuneri de a cumpăra substanţe ilegale sau bunuri furate. După adoptarea Legii de organizare şi funcţionare a poliţiei din 29.XI.2000, s-a permis folosirea probelor provocate 78. în Franţa, interceptările sunt ordonate judiciar (art. 100-100-7 din CPP francez). Odată obţinută autorizarea - cu limitările prevăzute de lege - se poate înregistra orice convorbire în legătură cu infracţiunea ce se cercetează şi pentru care este deja începută urmărirea penală, fără a se distinge - imposibil de făcut, de altfel între convorbirile obişnuite şi cele profesionale. Condiţia care se impune pentru autorizare este aceea a existenţei de temeiuri şi numai dacă alte mijloace de înregistrare (a faptei, nu a relaţiei sociale) nu sunt suficiente pentru aflarea adevărului. în caz de sechestrare a averii deseori se atentează la drepturile persoanei care nu a participat la săvârşirea infracţiunii. Sub sechestru uneori poate fi pusă şi averea rudelor, prietenilor, vecinilor învinuitului, care sunt în drept să ceară eliberarea bunurilor de sub sechestru. Persoanele ale căror interese au fost lezate pot contesta acţiunile organelor operative de investigaţii, prin plângere, în faţa instanţei de judecată. Cererea adresată instanţei are ca scop înlăturarea din procesul-verbal de sechestrare a bunurilor care le aparţin, asupra cărora din greşeală s-a pus sechestru79. Potrivit legislaţiei române, măsura asiguratorie a sechestrului se poate lua numai asupra bunurilor învinuitului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a pagubei, împotriva măsurii asigurătorii luate se poate face plângere, care con-stă în contestarea măsurii asigurătorii (art. 168 din CPP român). Iniţial plângerea se adresează organului de cercetare penală care a dispus luarea măsurii ori

N. A. Gromov, op. cit., p. 369.

Dorin Ciuncan, Discuţii în legătură cu condiţiile în care procurorul competent poate autoriza o înregistrare audio-video, în Dreptul, nr. 1, 2002, p. 149. H Robert Cazanciuc, Silviu Barbu, Mădălina loan, Din dreptul procesual penal finlandez, Revista de drept penal, nr. 4/2002, p. 124. 7 " L. Petruhina, op. cit., p. 243,

626

DREPT PROCESUAL PENAL

procurorului care supraveghează cercetarea penală, până la sesizarea instanţei de judecată, după care plângerea se adresează acelei instanţe80. Este indiscutabil faptul că controlul judiciar asupra activităţii organelor de investigaţie operativă este o garanţie foarte importantă a respectării legii. După autorizarea unei acţiuni operative judecătorul de instrucţie la sesizare poate să se pronunţe asupra unor încălcări ale drepturilor constituţionale invocate de participanţii procesului penal.

§5. Controlul judecătoresc asupra altor hotărâri şi acţiuni în faza urmăririi penale Odată fiind sesizat, organul de urmărire penală este obligat să primească orice declaraţie sau sesizare, chiar dacă nu este de competenţa sa (art. 265 din CPP). în legătură cu aceasta pot fi cerute materialele şi explicaţiile necesare, fără efectuarea actelor de anchetă. Potrivit art. 274 din CPP, dacă există motive şi temeiuri pentru pornirea procesului penal, procurorul şi organul de urmărire penală au obligaţia, în limitele competenţei lor, să pornească procesul penal, însă potrivit art. 275 din CPP, dacă nu sunt temeiuri pentru pornirea procesului sau dacă există cauze de împiedicare a pornirii procesului penal, organul de urmărire penală refuză pornirea procesului penal şi emite o ordonanţă motivată. Rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale poate fi atacată prin plângere în instanţa de judecată (art. 274 din CPP). în doctrină însă se discută dacă poate fi atacată ordonanţa de pornire a procesului penal. Opinii diferite în privinţa oportunităţii atacării ordonanţei de declanşare a procesului penal au fost menţionate şi în literatura de specialitate rusă, şi de către Curtea Constituţională a Federaţiei Ruse, prin Hotărârea nr. 5-II din 23 martie 19998'. Răspunsul la întrebarea dacă poate fi supusă controlului judecătoresc ordonanţa procurorului sau a organului de urmărire penală privind pornirea procesului penal este o problemă de importanţă mai mult practică decât teoretică. Şi, în funcţie de poziţia luată, asemenea plângeri vor fi admise spre examinare sau respinse ca inadmisibile.

Virgil Pop, Măsura ridicării de obiecte şi măsura asiguratorie a sechestrului. Prezentare comparativă, în Pro Lege, nr. 3,1995, p. 23-25. B. flopouiKOB, POCCUUCKUH K>cmuu,un, 1999, No 11; Cyfle6Hbift KOHTponb 3a fleaTenfaHoc-Tbio opraHOB npeflBapMTenbHoro paccneflOBaHMfl // PoccMiicKafl IOCTHUHA, 1999, J* 7, c. 26-27;

Partea specială

627

. Earay-rflMHOB, Cocmoanue u nepcneKtnuebi cydeânoBO KoHmpona II POCCMH-CKafl K)cTMU.Hfl, 2002, N« 3, c. 24-26.

Pentru a da răspuns la întrebarea menţionată, în literatura de specialitate112 se precizează caracterul consecinţelor juridice şi limitările aduse drepturilor şi libertăţilor prin ordonanţa de declanşare a procesului penal. De la bun început menţionăm că în practică se utilizează două modalităţi diferite de declanşare a procesului penal: 1)declanşarea procesului penal în privinţa faptului infracţiunii {in reni); 2)declanşarea procesului penal în privinţa persoanei (in personam). De regulă, la declanşarea procesului penal nu se cunoaşte persoana care a săvârşit fapta penală şi deci declanşarea se dispune privind fapta dată, iar ordonanţa în cauză produce efectul începerii anchetei sau cercetării penale. Prin această modalitate de declanşare a procesului penal se menţionează că organele de urmărire penală au constatat indiciile unei infracţiuni şi au decis efectuarea acţiunilor de urmărire penală. Art. 279 din CPP stabileşte că efectuarea acţiunilor de urmărire penală poate avea loc numai după pornirea urmăririi penale, cu excepţiile prevăzute la art. 118 (cercetarea la faţa locului) şi la art. 130 (percheziţia corporală sau ridicarea), care pot fi efectuate şi până la pornirea urmăririi. Prin urmare, pornirea procesului penal este o condiţie obligatorie pentru efectuarea unei acţiuni de urmărire. Deci, ordonanţa de declanşare a procesului penal în privinţa faptului săvârşirii unei infracţiuni este hotărârea organului de

urmărire penală de a începe investigaţiile în cauză prin mijloace procesuale penale (acte de urmărire penală). Atacarea în instanţa de judecată a unei asemenea ordonanţe a organului de urmărire penală prin care se dispune doar faptul începerii anchetei nu este admisibilă din considerentele că această hotărâre nu afectează direct drepturile unor persoane determinate şi pentru descoperirea infracţiunilor se cere operativitate, care poate fi înlăturată prin atacarea în instanţa de judecată. Asemenea ordonanţă din punct de vedere practic nici nu are oponenţi procesuali în cauză, care s-ar împotrivi acestei hotărâri. Dacă în legătură cu declanşarea procesului penal în privinţa faptului infracţiunii se efectuează acţiuni de urmărire penală (percheziţii, ascultările convorbirilor telefonice) care îngrădesc drepturile persoanei, aceste acţiuni pot fi atacate în judecată, dar nu şi ordonanţa de declanşare a procesului penal. însă chestiunea legalităţii şi temeiniciei ordonanţei de declanşare a procesului penal în privinţa faptului infracţiunii rămâne sub controlul procurorului, care, potrivit art. 274 din

82

Dumitru Roman, Controlul judecătoresc al hotărârii organului de cercetare penală, a anchetatorului penal sau a procurorului privind pornirea procesului penal, Analele Ştiinţifice ale USM. Seria Ştiinţe Socioumaniste, Facultatea de Drept, Chişinău, 2002, p. 326.

628

Pa i l e a s p e c i a l ă

46»

D R E P T PROCESUAL PENAI.

CPP, supraveghează din oficiu asemenea hotărâri ale organului de urmărire penală, pentru că el este conducătorul urmăririi penale. Pentru efectuarea supravegherii legalităţii declanşării procesului penal organul de urmărire penală trimite procurorului, în termen de 24 de ore, rezoluţia de pornire a procesului penal pentru confirmare. Din cele relatate conchidem că ordonanţa de declanşare a procesului penal, în privinţa faptului infracţiunii, nu poate fi supusă controlului instanţei de judecată, fiindcă prin această hotărâre nu se îngrădesc anumite drepturi ale persoanelor fizice sau juridice. Ordonanţa de declanşare a procesului penal în privinţa unei persoane şi problema controlului judecătoresc au devenit obiect de discuţii datorită faptului că această modalitate de declanşare a procesului penal a fost contestată de persoanele împotriva cărora s-a declanşat procesul penal8'. Codul de procedură penală al Republicii Moldova abrogat prevedea expres pornirea procesului penal împotriva unei persoane determinate - faţă de un recrut (alin. (3) al art. 95), precum şi procedura specială prevăzută de art. 370-372 din CPP abrogat. Declanşarea procesului penal, potrivit art. 372 din CPP abrogat, putea fi contestată în instanţa de judecată care urma să examineze fondul cauzei şi orice plângere înaintată în cauza respectivă. Prin urmare, în procedura specială menţionată, o dată cu declanşarea procesului penal împotriva persoanei se formula învinuirea şi, potrivit alin. (2) al art. 42 din CPP abrogat, aceasta căpăta statut de inculpat, existând procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante săvârşite şi alte materiale, care urmau să fie examinate în instanţa de judecată în termen de cel mult 10 zile de la data transmiterii cauzei penale în instanţa de judecată. Caracterul unor fapte penale poate dicta declanşarea procesului penal numai în privinţa unei persoanei determinate. Totodată, o serie de legi ce reglementează statutul unor funcţionari de stat prevede expres declanşarea procesului penal în privinţa persoanei. Spre exemplu, potrivit alin. (4) al art. 19 din Legea cu privire la statutul judecătorului84, alin. (3) al art. 25 din Legea cu privire la procuratură85, alin. (6) al art. 10 din Legea despre statutul deputatului în

Ibidem, p. 327.

Legea cu privire la statutul judecătorului, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1995, nr. 5960, alin. (4) al art. 19. Legea cu privire la procuratură, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 73-75 din 18 aprilie 2003.

parlament8", procesul penal se declanşează împotriva persoanei Dacă pentru declanşarea procesului penal împotriva unui funcţionar sunt prevăzute condiţii speciale la emiterea ordonanţei de declanşare de către procuroral general şi nerespectarea condiţiilor de formă constituie temei de contestare in instanţa de judecată, în alte cazuri de pornire a procesului penal împotriva persoanei atacarea acestei ordonanţe poate avea loc şi pentru motivul netemeiniciei, dacă în decursul a cel mult 10 zile din momentul declanşării procesului persoana n-a fost pusă sub învinuire şi dacă faţă de ea s-a luat o măsură preventivă"7. Putem să nu fim de acord cu această afirmaţie. Cazurile enumerate de pornire a procesului penal faţă de anumite persoane reprezintă doar o procedură specială de pornire faţă de ele a procesului penaL Mai putem adăuga aici şi Preşedintele Republicii Moldova, şi membrii guvernului efc. într-adevăr,, nerespectarea condiţiilor de formă poate servi drept temei pentru a contesta în instanţă aceste nereguli. Dar obiectul contestaţiei sunt anume Încălcările de procedură şi nu temeinicia pornirii procesului penal. Art. 2.5 din Legea cu privire la procuratură prevede că procesul penal împotriva procurărilor poate fi intentat în condiţiile prevăzute de Codul de procedură pencâă. în cazurile în care există încălcări contestate ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale, cauzate de actele abuzive ale organelor de

urmărire, deseori urmărirea nu stagnează. Adică acţiunea atacat nu se întrerupe, ci poate fi anulat sau nu ulterior, în cazul intentării ilegale a unui proces penaj, conte&taţiile şi controlul temeiniciei pornirii procesului penal este dificil pentru instanţa de judecată să statueze, fără ca să oprească mersul urmăririi penale Chiar dacă se aduc unele încălcări ale drepturilor persoanei, în multe cazuri acestea nu pot fi repuse în situaţia anterioară (restitutio in integrum), pentru că acesta este caracterul legii penale şi de procedură penală - de a strâmtora unele drepturi ale indivizilor pentru beneficiul social general. Nu vorbim aici de celelalte încălcări de procedură care, conform Codului, pot fi lovite de nulitate, sau acte şi acţiuni care sunt verificate de către judecătorul de instrucţie. în cazul pornirii unui proces penal, pentru a-i verifica temeinicia în mod obiectiv sunt necesare probe în acuzare sau în apărare, care în etapa incipientă a urmăririi nu sunt suficiente pentru a se pronunţa instanţa, dacă este sau nu întemeiată pornirea procesului penal. Aceasta este posibil doar în instanţa de judecată la etapa judecării propriu-zise a cauzei. Aici se evidenţiază specificul activităţii organelor implicate în procesul penal - procurorul conduce urmăriLegea desprTstTtutul deputatului în Parlament, MonilorulOfkicdal&cpuMkii Moldova, nr. 4, 1994. Dumitru Roman, op. cit., p. 327.

630

DREPT PROCESUAL PENAL

rea - are un caracter preponderent de acuzare, iar instanţa de judecată se pronunţă dacă este sau nu vinovată persoana şi prin sentinţă rezolvă acest conflict, în acel moment, dacă persoana este recunoscută nevinovată, ea are dreptul la despăgubiri materiale şi mai ales morale. Spunem "mai ales morale" pentru că din start problema verificării şi temeiniciei pornirii procesului penal are ca obiect latura morală - onoare, demnitate, prestigiu etc. Celelalte încălcări care aduc la daune materiale imediate sau la limitări ale libertăţilor beneficiază de controlul judiciar al procedurii prejudiciare prevăzute de Titlul I al părţii speciale, în cap. VIII din Codul de procedură penală al Republicii Moldova. Procedura penală specială de pornire a procesului penal împotriva anumitor persoane nu are ca scop oferirea posibilităţii de a ataca temeinicia pornirii procesului penal, ci protejarea acestor persoane importante ale vieţii publice de implicarea lor într-un proces penal ilegal în scopul de a le periclita activitatea profesională. Procurorul general în aceste cazuri verifică materialele necesare şi poate dispune acumularea suplimentară a informaţiei operative, încetarea acţiunilor date sau permite pornirea procesului penal. Nu admitem aici tratarea diferenţiată a cetăţenilor din partea legii de procedură penală. Aici este atinsă problema imunităţii acestor persoane, care este reglementată diferit în diferite state. Iar în doctrină se polemizează dacă este sau nu necesară imunitatea în general sau dacă se prezintă ca o diferenţiere între persoane sau nu. Pentru a îmbunătăţi sistemul de garanţii în această etapă de protecţie a drepturilor şi libertăţilor persoanei este necesară introducerea unei instituţii noi, echivalente a Camerei de Instrucţie în Franţa sau a Juriului Mare în sistemul angloamerican, care verifică dacă poate fi transmisă cauza spre judecare sau nu. Dacă nu este transmisă, procesul încetează şi se impune restituirea daunelor materiale şi morale ale persoanei. Sau să fie transmisă această atribuţie judecătorului de instrucţie. Dar natura juridică a competenţei lui nu se extinde şi asupra pronunţării asupra cauzei, pentru că defacto acest control al temeiniciei pornirii procesului penal nu este altceva decât o soluţionare a cauzei cu probe insuficiente. Spunem aici "probe insuficiente" pentru că este etapa iniţială a acţiunii penale şi nu sunt acumulate toate probele posibile de administrat, iar acest control ar duce la stoparea urmăririi penale şi, inevitabil, la pierderea unor probe sau la nepedepsirea unor persoane care au săvârşit infracţiuni. I. Petruhin88 susţine că pornirea procesului penal trebuie să fie verificată în această ordine. Argumentarea o întemeiază pe faptul

Partea specială

631

că controlul, chiar judiciar, al unor acţiuni de urmări. rieTpyxMH, MOKHOnu o6xanoeamb e cyd nocmanoeneHUe o eo36yxdeuuuyzoiioeHozo bena, PoccMHCKafl IOCTHUMA, nr. 4/2002, c. 50

rire abuzive (interogarea în calitate de bănuit şi obligaţiile derivate, atragerea în calitate de învinuit) nu este suficient. Aici adăugăm că statutul juridic de bănuit, conform pct. 3) din alin. (2) al art. 63 din CPP, prevede limitarea lui în timp la 3 luni, dacă nu i se înaintează învinuirea. Astfel, măsurile preventive care pot fi aplicate unui bănuit, fără formularea învinuirii, nu pot avea o durată mai mare de 10 zile (pct. 2) din alin. (2) al art. 63 din CPP). în alin. (3) al aceluiaşi articol se stipulează că la scurgerea termenului de 10 zile sau a altor termene prevăzute de alin. (2) al art. 63 din CPP, organul de urmărire penală este obligat să elibereze bănuitul reţinut ori să revoce, în modul stabilit de lege, măsura preventivă aplicată în privinţa lui, dispunând scoaterea lui de sub urmărire sau punerea lui sub învinuire. Aşa este rezolvată problema incertitudinii perioadei de aflare în calitate de bănuit şi limitările legate de acest statut procesual89. Dacă se scurge termenul de 10 zile şi nu se formulează învinuirea, nici o măsură preventivă nu poate să fie aplicată sau menţinută. Iar simpla calitate de bănuit nu poate dura mai mult de trei luni. Aceasta este situaţia conflictului penal. Nu putem absolutiza prezumţia de nevinovăţie într-atât încât să nu dăm posibilitatea organelor de urmărire să pornească proces penal împotriva unor persoane, în cazul în care nu au

probe certe că este vinovată de săvârşirea unei infracţiuni. O garanţie împotriva unor potenţiale abuzuri, pentru care s-ar dori posibilitatea atacării la judecătorul de instrucţie a pornirii procesului penal, este Codul penal, care stabileşte sancţiune penală pentru implicarea ilegală a persoanei într-un proces penal sau pentru condamnarea intenţionat ilegală a acestuia (capitolul XIV din Codul penal, "Infracţiuni contra justiţiei")90. Art. 13 al CEDO: "Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul la concesiunea unui recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale chiar şi în cazul în care încălcarea ar fi comisă de către persoane ce acţionează în exerciţiul funcţiunii", nu prevede expres dreptul de a ataca ordonanţa de pornire a procesului penal, ci posibilitatea de a contesta la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului acţiunile persoanelor care înfăptuiesc acţiuni prevăzute de lege, dar care contravin Convenţiei91.

D. Roman, op. cit., p. 328. Codul penal al Republicii Moldova din 18 aprilie 2002, în vigoare din 12 .urne 2003 (modificat). Donna Gomien Ghid (Vade mecum) al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, p. 123.

632

D R E P T PROCESUAL P E N A L

După cum afirmă autorul român Vasile Pătulea în această ordine de idei, problema dreptului instanţei de judecată de a cenzura soluţiile de netrimite-re în judecată date de procuror este delicată, pentru că nu există norme de procedură penală prin care să fie reglementată calea de atac al plângerii. De aceea dreptul persoanei de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime nu poate fi îngrădit, subliniind chiar că acest drept al persoanei este de necontestat, cum este în cazul dat: rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmării penale. Fiind vorba de acte prin care "se înfăptuieşte justiţia", este normal ca acestea să fie verificate şi confirmate ori infirmate de instanţele judecătoreşti, singurele autorităţi prin a căror activitate se realizează justiţia. Cât despre ilegalitatea refuzului de a porni procesul penal, nu rareori se urmăreşte tendinţa de a ascunde săvârşirea infracţiunilor pentru influenţarea indicelui de evidenţă şi înregistrare a infracţiunilor, pentru a crea senzaţia unei active lupte cu criminalitatea. în legătură cu acest fapt este necesar ca toate materialele, fără excepţii, ce sunt în legătură cu refuzul de a porni procesul penal, să fie verificate concomitent şi în detalii. în baza acestor verificări, hotărârile ilegale şi neîntemeiate ale organelor de urmărire penală şi de anchetă trebuie amânate împreună cu cea de refuz de pornire a procesului penal şi supuse unui control deosebit. în cazurile încălcării legii, persoanele cu funcţii de

Partea specială

răspundere la urmărirea penală şi anchetă trebuie trase la răspundere disciplinară, iar în unele cazuri, chiar şi la răspundere penală. Supravegherea exercitată de către procuror asupra legalităţii şi temeiniciei refuzului de a porni procesul penal se completează cu controlul judecătoresc92. Astfel de control se efectua numai în aşa cazuri când refuzul de a porni procesul penal era luat de către judecători - plângerile asupra acestor hotărâri se examinau de către instanţele ierarhic superioare. Concomitent se menţionează acest fapt şi în Hotărârea din 13 octombrie 1995 a Curţii Supreme de Justiţie a Federaţiei Ruse; mulţi judecători au început a examina plângerile asupra acţiunilor ilegale ale organelor de anchetă şi ale procuraturii în cauze penale concrete, incluzându-se şi plângerile asupra ilegalităţii refuzului de a porni procesul penal. Codul de procedură penală al Republicii Moldova, la alin. (6) al art. 274, prevede că rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale poate fi atacată prin plângere în instanţa judecătorească de nivelul procuraturii respective. Dacă

ulterior se constată că nu a existat sau că a dispărut circumstanţa pe care se baza propunerea de a nu se începe urmărirea penală, procurorul anulează rezoluţia sa şi dispune începerea urmăririi penale. Rămâne neclară situaţia când în urma constatării de către instanţa de judecată a netemeiniciei refuzului de a porni urmărirea, organul de urmărire nu porneşte procesul penal. Judecătorul nu poate porni proces penal în virtutea funcţiei sale şi a principiilor de înfăptuire a justiţiei pe principii de contradictorialitate. Judecarea cauzei trebuie să corespundă şi exigenţelor părţii vătămate şi ale învinuitului. Iar judecătorii practic recunosc că nu este posibil din punct de vedere psihologic să învinuieşti şi să hotărăşti în acelaşi timp, şi mai ales hotărârea să fie nepărtinitoare93. Este o situaţie în care procurorul trebuie să pornească procesul penal, ca rezultat al recunoaşterii ilegalităţii refuzului de a porni urmărirea penală. O hotărâre care după gravitatea ei poate fi asemănată chiar cu arestul pre ventiv este efectuarea expertizei psihiatrice în staţionar. Art. 144 din CPP prevede dreptul organului de urmărire de a emite o ordonanţă prin care dispune acest tip de expertiză. Poate fi atacată această expertiză în instanţa de judecată sau nu? Este o situaţie delicată pentru procesul penal, pentru că sunt necesare cunoştinţe de yeonoenuu nponecc, nofl peflaKqiieH K. <î>. TyneHKo: M3AaHne 4-e «TU. y4., «/.« cryaeH-TOB lopHAHMec-KMX BysoB M (JjaKy/iM'eTOB, 3epna;io, MocKBa, 2000, c. 218-219.

psihiatrie pentru a hotărî dacă organul de urmărire penală a apreciat corect comportamentul suspect al bănuitului, învinuitului, inculpatului, al părţii vătămate şi martorului şi a dispus efectuarea expertizei psihiatrice. O asemenea expertiză se efectuează, în multe cazuri, în condiţii obligatorii de staţionar. Codul de procedură penală, la alin. (2) al art. 152, prevede că internarea bănuitului, învinuitului în instituţia medicală pentru efectuarea expertizei medico-legale sau psihiatrice, se admite cu autorizaţia judecătorului de instrucţie, în baza demersului procurorului. Motivele pentru care procurorul solicită acest tip de expertiză pot fi considerate întemeiate, astfel, la intima lui convingere. Instanţa de judecată la momentul controlului legalităţii şi temeiniciei acestui act nu se va putea pronunţa obiectiv din lipsa cunoştinţelor speciale în domeniul psihiatriei pentru a interpreta unele acţiuni ale subiectului a cărui examinare se cere ca fiind suspecte sau nu de devieri funcţionale ale psihicului uman. Aşadar, chiar dacă exista un asemenea control, el poate să nu fie obiectiv. Acest fapt însă nu înlătură pericolul abuzului organului de urmărire penală de a interna pe cineva într-un spital de psihiatrie. Judecătorul de instrucţie,

v3

A. PbinoB, JlonMHbL nu cydtu ocyinecmeiiamb yzonoenoe tipecnedoeamie, PoccMWCKaH IOCTHUM)!, N« 7/99.

634

DREPT PROCESUAL PENAL

la examinarea demersului procurorului cu privire la internarea persoanei în instituţia medicală pentru expertiză, este bine să fie consultat cu privire la necesitatea acestei internări de către un psihiatru, care să interpreteze mai obiectiv simptomatica unei boli psihice.

§6. Procedura controlului judecătoresc al urmăririi penale Codul de procedură penală, în Capitolele VII şi VIII ale titlului I din Partea specială conţine reglementările ce vizează controlul judiciar al acţiunilor organului de urmărire penală şi ale organului care exercită activitate operativă de investigaţii, procedura înaintării, examinării şi soluţionării plângerilor. Art. 298 din CPP prevede că împotriva acţiunilor organului de urmărire penală şi ale organului care exercită activitate operativă de investigaţii poate înainta plângere bănuitul, învinuitul, reprezentantul lor legal, apărătorul, partea vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă şi reprezentanţii acestora, precum şi alte persoane lezate în drepturi de către aceste organe. Plângerile împotriva organului de urmărire penală şi a organului care exercită activitate operativă de investigaţii se adresează judecătorului de instrucţie. Judecătorul de instrucţie este obligat să examineze plângerea în timp de cel mult 72 de ore din momentul primirii ei şi să comunice hotărârea sa persoanei care a depus plângere. Sfera controlului judiciar este prevăzură la art. 300 din CPP şi stipulează că judecătorul de instrucţie examinează demersurile procurorului privind autorizarea efectuării acţiunilor de urmărire penală, a măsurilor operative de investigaţii şi aplicarea măsurilor procesuale de constrângere care limitează drepturile şi libertăţile constituţionale ale persoanei. Judecătorul de instrucţie examinează plângerile împotriva acţiunilor ilegale ale organelor de urmărire penală şi ale organelor care exercită activitate operativă de investigaţii şi ale procurorului care exercită nemijlocit acţiuni de urmărire penală. întrucât am stabilit că există două modalităţi ale controlului, le vom descrie în ordinea logică a apariţiei lor. Controlul prealabil, care presupune controlul efectuat în procesul autorizării anumitor acte de urmărire penală. Temei pentru a începe procedura de autorizare a efectuării acţiunilor de urmărire penală, a măsurilor operative de investigaţii sau a aplicării măsurilor procesuale de constrângere este ordonanţa motivată a

Partea specială

635

organului de stat învestit cu astfel de împuterniciri conform Codului de procedură penală sau Legii privind activitatea operativă de investi-

gaţii şi demersului procurorului prin care se solicită acordul pentru efectuarea acţiunilor respective. Ordonanţa trebuie să conţină informaţii cu privire la faptele incriminate, indicându-se locul, timpul, modul săvârşirii acestora, forma vinovăţiei, consecinţele infracţiunii, pe baza cărora se stabilesc acţiunile de urmărire penală sau măsurile operative de investigaţii necesare rezultatele care trebuie să fie obţinute în urma efectuării acestor măsuri, termenul de efectuare a acţiunilor respective, locul efectuării, responsabilii de executare, metodele de fixare a rezultatelor şi alte date ce au relevanţă pentru adoptarea de către judecătorul de instrucţie a unei hotărâri legale şi întemeiate. La ordonanţă se anexează materialele ce confirmă necesitatea efectuării acestor acţiuni (art. 304 din CPP). Demersul referitor la efectuarea acţiunilor de urmărire penală, a măsurărilor operative de investigaţii sau la aplicarea măsurilor procesuale de constrângere se examinează de către judecătorul de instrucţie în şedinţă închisă, cu participarea procurorului şi, după caz, a reprezentantului organului care exercită activitatea operativă de investigaţii. La şedinţa de judecată participă persoana internată în instituţia medicală, dacă starea sănătăţii îi permite aceasta persoana în privinţa căreia a fost înaintat demersul privind eliberarea din funcţie, persoana în privinţa căreia se soluţionează chestiunea

referitoare la efectuarea măsurilor procesuale de constrângere, apărătorul, reprezentanţii legali şi reprezentanţii persoanelor menţionate. Demersul referitor la efectuarea cercetării operative a încăperii, interceptarea convorbirilor telefonice şi a altor convorbiri trebuie să fie examinat ae către judecătorul de instrucţie imediat, dar nu mai târziu de 4 ore de la primirea demersului. în termenul fixat judecătorul de instrucţie deschide şedinţa de judecată, anunţă care demers va fi examinat şi verifică împuternicirile participanţilor la proces. După efectuarea controlului temeiniciei demersului, judecătorul de instrucţie, prin încheiere, autorizează efectuarea acţiunii de urmărire penală ori a măsurii operative de investigaţii sau aplicarea măsurilor procesuale de constrângere ori respinge demersul. Alin. (8) al art. 305 din CPP prevede că în cheierea judecătorului de instrucţie, adoptată în cauzele citate, este definitivă, cu excepţia unor cazuri care vor fi analizate în continuare. Examinarea demersurilor privind aplicarea faţă de bănuit sau învinuit a arestării preventive, arestării la domiciliu sau prelungirea duratei arestării învinuitului are loc în urma demersului organului de urmărire.

636

D R E P T PROCESUAL P E N A L

Partea specială

Constatând necesitatea de a aplica în privinţa învinuitului măsura arestării preventive sau a arestării la domiciliu ori de a prelungi durata ţinerii sub arest, procurorul (iar reprezentantul organului de urmărire, doar în vederea bănuitului) înaintează în instanţa de judecată un demers privind aplicarea măsurii preventive sau prelungirea duratei arestării învinuitului. în demers trebuie să fie indicate motivele şi temeiurile în virtutea cărora a apărut necesitatea de a aplica învinuitului, bănuitului măsura arestării preventive, a arestării la domiciliu sau prelungirea duratei arestării. La demers trebuie anexate materialele şi probele pe care se întemeiază acesta. Aceste demersuri se examinează fără întârziere de către judecătorul de instrucţie în şedinţă închisă. Procurorul poate participa la examinarea demersului în privinţa bănuitului şi obligatoriu - la cel cu privire la învinuit. Iar ofiţerul de urmărire penală este prezent doar la examinarea demersului privind aplicarea acestei măsuri faţă de bănuit. învinuitul poate să nu participe atunci când se eschivează de ia judecată. Este prezent apărătorul ales sau numit din oficiu. în urma examinării demersului, judecătorul de instrucţie adoptă o încheiere motivată privind aplicarea faţă de bănuit, învinuit a măsurii arestării preventive ori a arestării la domiciliu sau respinge demersul. în baza încheierii, judecătorul eliberează un mandat de arestare care se execută imediat. în privinţa bănuitului, Codul de procedură penală interzice menţinerea lui în stare de arest mai mult de 10 zile. Judecătorul poate dispune aplicarea unei măsuri preventive mai blânde (art. 307 din CPP). în cazul când judecătorul de instrucţie decide eliberarea învinuitului provizorie pe cauţiune, învinuitul este ţinut sub arest până când cauţiunea stabilită de judecător va fi depusAîn contul de depozit al procuraturii. Al doilea tip de control este cel ulterior exercitării acţiunilor procesuale penale, care sunt ilegale. Art. 313 din CPP stabileşte că plângerile împotriva acţiunilor şi actelor ilegale ale organului de urmărire penală şi ale organelor care exercită activitate operativă de investigaţie pot fi înaintate judecătorului de instrucţie de către bănuit, învinuit, apărător, partea vătămată, de către alţi participanţi la proces sau de către alte persoane, drepturile şi interesele legitime ale cărora au fost încălcate de aceste organe. Aceste persoane sunt în drept a ataca la judecătorul de instrucţie refuzul organului de urmărire penală:

637

de a primi plângerea sau denunţul privind pregătirea sau săvârşirea infracţiunii; de a satisface demersurile în cazurile prevăzute de lege; de a începe urmărirea penală.

Pot fi atacate prin aceeaşi procedură ordonanţele privind încetarea urmăririi penale, clasarea cauzei penale sau scoaterea persoanei de sub urmărirea penală. Plângerea care contestă legalitatea acţiunilor şi actelor organului de urmărire penală şi ale organului care exercită activitate operativă de investigaţii poate fi înaintată de către persoanele interesate în termen de 10 zile judecătorului de instrucţie la locul aflării organului care a admis încălcarea. Examinarea plângerii are loc în termen de 10 zile, cu participarea procurorului şi cu citarea persoanei care a depus plângerea. Neprezentarea ei nu împiedică examinarea plângerii. Procurorul este obligat să prezinte în instanţă materialele care conţin informaţii despre faptele sau actele a căror legalitate se contestă. Judecătorul de instrucţie, examinând plângerea şi considerândo întemeiată, adoptă o încheiere prin care obligă procurorul să lichideze încălcările depistate ale drepturilor şi libertăţilor omului sau ale persoanei juridice şi, după caz, declară nulitatea actului sau acţiunii procesuale atacate. Constatând că actele sau acţiunile atacate au fost efectuate în conformitate cu legea şi că drepturile sau libertăţile omului sau ale persoanei juridice nu au fost încălcate, judecătorul de instrucţie pronunţă o încheiere despre respingerea plângerii înaintate. Copia de pe încheiere se

expediază persoanei care a depus plângerea şi procurorului. în aceste situaţii de atentare la drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanelor faptele ilegale ale persoanelor trebuie confirmate prin probe. Astfel, datele neadmise ca probe în procesul penal care sunt dobândite cu *.i-călcări esenţiale ale Codului de procedură penală de către organul de urmărire penală şi restul informaţiilor care sunt neadmise ca probe conform alin. (3) al art. 94 pot fi utilizate ca probe care confirmă faptul încălcărilor respective şi vinovăţia persoanelor oficiale care le-au admis. în urma expunerii procedurii de efectuare a controlului judiciar al urmăririi penale de către judecătorul de instrucţie apare inevitabil întrebarea: cine verifică acţiunile judecătorului de instrucţie. Codul de procedură penală a prevăzut dublarea acestui control judiciar prin normele juridice din art. 312 din CPP. Aceste prevederi conţin dreptul de a ataca în instanţa de judecată ierarhic superioară încheierile judecătorului de instrucţie privind măsurile preventive aplicate şi prelungirea duratei lor. Controlul se efectuează de către instanţa judecătorească ierarhic superioară într-un complet format din 3 judecători, în decurs de 3 zile din momentul primirii recursului.

638

DREPT PROCESUAL PENAI.

Controlul judiciar privind legalitatea arestării se efectuează în şedinţă închisă, cu participarea procurorului, bănuitului, învinuitului, apărătorului şi a reprezentantului lui legal. Neprezentarea bănuitului, învinuitului care nu este privat de libertate şi a reprezentantului lui legal nu împiedică examinarea recursului, dacă aceste persoane au fost citate legal. Examinarea are loc prin audierea recurentului, dacă participă la şedinţă, şi apoi sunt audiate celelalte persoane prezente în şedinţă. în urma controlului efectuat instanţa de recurs pronunţă una din următoarele decizii: 1) Admite recursul prin: a)anularea măsurii preventive dispuse de judecătorul de instrucţie sau anularea prelungirii duratei acesteia şi, dacă este cazul, eliberarea persoanei de sub arest; b)aplicarea măsurii preventive respective care a fost respinsă de judecătorul de instrucţie, cu eliberarea mandatului de arestare sau aplicarea unei alte măsuri preventive, la alegerea instanţei de recurs, însă nu mai aspră decât cea solicitată în demersul procurorului, sau prelungirea duratei măsurii respective. 2) Respinge recursul. în cazul în care în şedinţa de judecată nu au fost prezentate materiale ce confirmă legalitatea aplicării măsurii preventive respective sau a prelungirii duratei ei, instanţa de recurs pronunţă decizia de anulare a măsurii preventive sau, după caz, a prelungirii duratejei şi eliberează persoana reţinută sau arestată. Copia de pe decizia instanţei de recurs sau, după caz, mandatul de arestare se înmânează procurorului şi bănuitului, învinuitului imediat, iar dacă a fost pronunţată o decizie prin care a fost anulată măsura preventivă sau anulată prelungirea duratei acesteia, copia de pe decizie se expediază în aceeaşi zi la locul de deţinere a persoanei arestate sau, respectiv, la secţia de poliţie de la locul de domiciliere a bănuitului, învinuitului. Dacă persoana în privinţa căreia a fost anulată arestarea preventivă sau arestarea la domiciliu ori care a fost eliberată provizoriu participă la şedinţa de judecată, ea se eliberează imediat din sala de judecată. în caz de respingere a recursului, examinarea unui nou recurs privind aceeaşi persoană în aceeaşi cauză se admite la fiecare prelungire a duratei măsurii preventive respective. în urma analizei expuse constatăm că procedura controlului judiciar este realizată conform unui model fiabil, înaintat de

Partea specială

exigenţele de contradictoriali-

639

(Pe cât e posibilă în cadrul urmăririi) şi echitate a procedurii privind Inatate

ZL examinarea si soluţ.onarea plângerilor împotriva acţiunilor .legale de .- ă•rire penal ♦ i iăt»mph,rilor legalităţ ii demersurilor de a efectua urm şi controlulsitemeiunlor şi legiuiri unele acţiuni de urmărire.

Partea specială

641

C a p i t o l u l XII JUDECATA ÎN PRIMĂ INSTANŢĂ Secţiunea I. NOŢIUNI GENERA LE PRIVIND JUDECAT A CA FAZĂ A PROCES ULUI PENAL Şl PRINCIPII LE SPECIFIC E (CONDIŢII LE GENERAL E) ALE ACESTEI A

§1. Noţ iuni gen eral e priv ind jud eca ta

ca faz ăa pro ces ului pen al în doctrina dreptului procesual penal, cuvântului judecată i se atribuie două sensuri. într-un sens, judecata are semnificaţia de operaţie logică prin care instanţa soluţionează cauza penală cu care a fost sesizată. în alt sens, judecata reprezintă o fază a procesului penal desfăşurată în faţa instanţei care este învestită cu cercetarea, evaluarea şi soluţionarea conflictului de drept penal dedus înaintea sa. Judecata, ca fază distinctă a procesului penal, se declanşează din momentul parvenirii cauzei în instanţă şi durează până la rămânerea definitivă a hotărârii penale. Judecata este o activitate specifică diferind de la o categorie de procese, bunăoară, cele civile, economice la alte categorii, de exemplu, cele penale prin obiectul conflictului de drept şi prin

modul în care reglementată desfăşurarea sa1.

este legal

în procesul penal, spre deosebire de majoritatea celorlalte procese judiciare în care judecata este singura activitate care constituie conţinutul formal al procesului, justiţia penală este precedată de o activitate procesuală prejudicia-ră efectuată de organul de urmărire penală sub conducerea procurorului. Importanţa deosebită pe care o are faza de judecată în desfăşurarea procesului penal a fost remarcată de toţi autorii de specialitate care, fără echivoc, au recunoscut judecăţii locul central pe care îl deţine în înfăptuirea justiţiei penale2.

Vintilă Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea specială. Editura Academiei Române, ALL BECK, Bucureşti, 2003, p. 125 Vezi N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, voi. II, Editura Paideia, Bucureşti, 1994, p. 137; M. A. LIe/ibiiOB, CoaemcKuu yio/ioenuu npou,ecc, MocKBa, 1962,

Prin aceasta nu se subminează importanţa urmăririi penale, dar se pune accentul pe faptul că rezolvarea conflictului de drept penal apărut din săvârşirea unei fapte penale, stabilirea vinovăţiei ori nevinovăţiei celui dedus justiţiei rămâne a fi prerogativa exclusivă a instanţei de judecată. în literatura de specialitate s-a arătat că deşi judecata este faza centrală a procesului penal şi cea mai importantă în complexul activităţilor procesuale penale, nu este însă şi caracterizantă pentru procesul penal, însuşirea de caracterizantă aparţinând fazei de urmărire penală3. Judecata are ca sarcină numai soluţionarea procesului, fără a realiza cele dispuse prin hotărârea adoptată. După pronunţarea soluţiei în cauză, procesul parcurge o altă (ultimă) fază, în cadrul căreia se pune în executare hotărârea penală definitivă. Obiectul judecăţii este soluţionarea cauzei penale în mod definitiv4, ceea ce presupune pronunţarea de către instanţă a unei hotărâri legale şi temeinice, susceptibilă de a fi pusă în executare, în scopul realizării depline şi

definitive a sarcinilor justiţiei penale. Judecarea cauzelor penale trece prin anumite trepte, fiecare realizându-se în faţa altei instanţe şi de un grad diferit5. Existenţa acestor trepte în activitatea de judecată este justificată de necesitatea instituirii unor posibilităţi privind realizarea controlului jurisdicţional. Legislaţia procesuală penală de până la 18 aprilie 1996 conţinea reglementări privind judecata în două grade de jurisdicţie - judecata în primă instanţă, cu posibilitatea ca, în aceeaşi cauză, să aibă loc şi o examinare judiciară în recur. Sistemul procesual penal în vigoare include trei grade de jurisdicţie materializate prin judecată în primă instanţă (în fond), judecata

în apel şi judecata în recurs. Prin urmare, judecarea cauzelor penale se face într-un sistem dispus în scară, fiecare treaptă realizânduse în faţa altei instanţe şi de un grad diferit. Sporirea gradelor de jurisdicţie în ţara noastră pledează în favoarea ridicării calitative a actului de justiţie.

c. 360; 14. fl. riep/ioB, UohzomoeumenbHaa nacnib cybe6uozo pa36upame/ibcmea e co-eemcKOM yiouoBHOM nponecce, MocKBa, 1956, c. 43; M. C. CrporoBM 1!, Kypc coeemcKOio yzonoeuozo nponecca, T. II, MocKBa, 1970, c. 222; T. H. 3aropcKHM, Cyde6noe paî6u-pamenbcmeo no yeonoenOMy deny, MocKBa, 1985, c. 6; B. M. TepTbiillHHK, YzonoeHbiu nponecc, XaptKOB, 2000, c. 426; E. T. Ee3neiiKMH, yzo/ioenbtu npou,ecc Poccuu, MocKBa, 2004, c. 318 ş.a. ' Vintilă Dongoroz ş.a., op. cit., p. 125. 4 N. Volonciu, Drept procesual penal, p. 316. 5

1. Neagu, Tratat de procedură penală, PRO, Bucureşti, 1997, p. 495.

642

DREPT PROCESUAL PENAL

Totodată, sistemul celor trei grade de jurisdicţie a fost criticat, arătându-se că nu ar constitui un sistem logic, fiindcă prezintă o anumită asimetrie, ne-fiind aplicabil tuturor cauzelor penale", invocându-se, în acelaşi timp, şi caracterul excesiv de încărcat. Astfel, după judecata în fond cauza penală poate parcurge judecata în apel în care instanţa superioară celei care a pronunţat hotărârea efectuează o nouă examinare a cauzei, cu aprecierea probelor de la dosar şi cu posibilitatea administrării unor noi probe. Apelul se consideră etapă din desfăşurarea normală, obişnuită a procesului penal7, împiedicând rămânerea definitivă a hotărârii date în prima instanţă. Prin funcţionalitatea sa reprezintă o nouă judecată" în fond privind ansamblul chestiunilor de fapt şi de drept şi tinde spre reformarea hotărârii date în prima instanţă în cazul în care aceasta nu reflectă adevărul. în calitatea sa de cale ordinară de atac, recursul se înfăţişează sub una din cele două forme distincte, după cum promovează al doilea sau cel de-al treilea grad de jurisdicţie. în principiu, recursul corespunde celui de-al treilea grad de jurisdicţie, atunci când este exercitat împotriva hotărârilor pronunţate de către instanţa de apel. Această cale se poate îndrepta şi împotriva hotărârilor primei instanţe pentru care nu este prevăzută calea de atac al apelului.

§2. Principiile specifice (condiţiile generale) ale fazei de judecată Principiile specifice fazei de judecată sunt regulile de bază consfinţite legalCJ care guvernează întreaga activitate desfăşurată în faţa instanţei din momentul parvenirii cauzei penale şi până la soluţionarea ei, asigurând realizarea în modul cel mai consecvent a principiilor procesului penal. Principiile judecăţii reflectă trăsăturile specifice acestei faze în raport cu urmărirea penală şi punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti. Sub denumirea de condiţii generale ale judecăţii cauzei sunt prevăzute la art. 314-343 din CPP, fiind norme de reglementare comune pentru judecarea în primă instanţă şi judecarea în căile de atac.

" în acest sens a se vedea V. Dongoroz ş.a., Noul Cod de procedură penală ţi Codul de procedură penală anterior, Editura Politică, Bucureşti, 1969,

Partea specială

7

643

p. 314-315. I. Neagu, Tratat de procedură penală, p. 539.

* Idem. " Unele din aceste principii sunt de ordin organizatoric, fiind înscrise în Constituţie sau în Legea privind organizarea judecătorească. De exemplu: art. 115-116 din Constituţie.

în doctrina dreptului procesual penal s-a arătat că în perimetrul judecării în fond, în apel şi în recurs nu se poate deroga de la aceste norme comune, decât atunci când vreo normă specială ar prevedea o derogare'". Condiţiile generale ale judecării cauzei sunt apreciate în doctrina de specialitate drept garanţii ale legalităţii, obiectivitătii şi imparţialităţii fazei de judecată. Sistemul condiţiilor generale este format din:

2.1. Nemijlocirea, oralitatea şi contradictorialitatea Nemijlocirea în calitatea sa de condiţie generală a judecării cauzei presupune efectuarea acţiunilor procesuale direct în faţa judecătorului, după caz, a completului de judecată. Nemijlocirea dintre judecător şi probă este o condiţie esenţială a actului de justiţie. în acest sens, alin. (1) al art. 314 din CPP obligă instanţa de judecată să cerceteze nemijlocit, sub toate aspectele, probele prezentate de părţi sau administrate la cererea acestora, inclusiv să audieze inculpaţii, părţile vătămate, martorii, să cerceteze corpurile delicte, să dea citirii rapoartele de expertiză, procesele-verbale şi alte documente, precum şi să examineze alte probe admise de legislaţia procesuală penală.

Prin urmare, instanţa este obligată a lua contact cu toate probele în cauză, cu atât mai mult putând să-şi întemeieze sentinţa numai pe probele care au fost cercetate în şedinţa de judecată (alin. (4) al art. 384 din CPP). Pornind de la prevederile legale şi în scopul asigurării nemijlocirii judecării cauzei este inadmisibilă delegarea unui (unor) judecător(i) să audieze inculpatul, chiar dacă aceste acte ar fi efectuate în sala de şedinţă şi în prezenţa părţilor. Conform principiului nemijlocirii, judecata readministrează probele ce au fost administrate în faza de urmărire penală, putând dispune, la cererea părţilor, şi administrarea altor probe noi. Cum s-a arătat în literatura de specialitate, convingerea judecătorului nu se poate întemeia decât prin perceperea directă a probelor şi numai "pe cele văzute şi auzite" nemijlocit". Principiul nemijlocirii nu se va încălca în cazul actelor îndeplinite prin comisie rogatorie12, fiindcă aceste acte sunt efectuate în faţa completului de judecată de la instanţa rogată, iar ulterior formează obiectul de discutare şi verificare la instanţa de judecată care judecă cauza. Vintilă Dongoroz ş.a., op. cit., p. 134. Tr. Pop, Drept procesual penai voi. IV, Tipografia Naţională, Cluj, 1946, p. 214. Vintilă Dongoroz ş.a., op. cit., p. 139.

644

___________________________________

DREPT PROCESUAL PENAL

Oralitatea judecării cauzei, prevăzută la art. 314 din CPP, se situează în opoziţie cu urmărirea penală, care se realizează în formă scrisă. Oralitatea reprezintă regula potrivit căreia întreaga fază de judecată se desfăşoară prin viu grai, sub formă orală. Duelul judiciar în sine reprezintă un duel verbal, scopul căruia rezidă în a convinge instanţa de justeţea argumentelor şi afirmaţiilor făcute. Oralitatea este indispensabilă esenţei discursionale a adevărului judiciar (convenţional), adevărul judiciar constituindu-se ca rezultat al disputelor judiciare. Oralitatea, după cum afirmă prof. N. Volonciu, presupune o dezbatere şi un dialog permanent şi viu cu privire la toate aspectele cauzei penale13. Din conţinutul principiului oralităţii deducem imperativul audierii inculpatului, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile, a martorilor şi experţilor în formă orală, toate celelalte mijloace de probă fiind supuse cercetării şi verificării în acelaşi mod. Participanţii în cauza penală au întotdeauna posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere relativ la orice chestiune apărută în cursul judecăţii în mod oral, iar concluziile se susţin la fel pe cale orală. în acest mod, oralitatea devine remediul cu ajutorul căruia sunt realizate scopurile justiţiei, pe de o parte, şi pe de altă parte, un instrument principal de asigurare a drepturilor şi intereselor participanţilor în cauză. Dacă vreuna din persoanele citate nu poate vorbi, i se cere, când e posibil, să se exprime în scris, iar cele scrise se citesc în şedinţă. în cazul în care participă interpretul,, traducerile se fac oral. Este deosebit de rekvant efectul oralităţii în plan strict juridic, remarcându-se că instanţa îşi întemeiază sentinţa şi pe unele elemente ce rezultă din exprimarea orală a lucrărilor şedinţei de judecată, chiar dacă nu au fost consemnate în scris. Astfel, numeroase aspecte care conturează comportarea şi tipul de personalitate ak inculpatului sunt evidenţiate prin oralitatea şedinţei şi, poate mult naai puţin, prin materialul probator consemnat. în schimb, aceste elemente sunt luate în cakul de instanţă la individualizarea pedepsei penale14. Pe lângă prevederea expresă din art. 314 din CPP, exprimarea orală pe parcursul judecăţii este stipulată şi în alte norme procesuale penale: art. 367-371 din CPP; audierea şi citirea în şedinţa de judecată a declaraţiilor; art. 380 din N. Volonciu. Drept procesual penal, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 324.

Partea specială

645

CPP, acordarea ultimului cuvânt inculpatului; art. 340 din CPP, pronunţarea hotărârii în şedinţă publică. Oralitatea asigură nu doar cunoaşterea celor ce se petrec în şedinţa de judecată prin receptare directă de către participanţii la proces. Fără oralitate, publicitatea şedinţei de judecată (art. 18, 316 din CPP) rămâne o formă lipsită de conţinut. De altfel, ar fi irealizabile şi principiile nemijlocirii şi contradic-torialităţii. Contradictorialitatea, ca principiu al judecării cauzei, constă în faptul că toate probele administrate sunt cercetate, supuse discuţiei şi reflectă poziţia procesuală opusă a părţii acuzării şi părţii apărării. Instanţa de judecată, potrivit alin. (2) al art. 314 din CPP, are obligaţia de a crea părţilor angajate în proces condiţiile necesare pentru cercetarea multilaterală şi în deplină măsură a circumstanţelor cauzei. Prin urmare, legiuitorul a prevăzut confruntarea de opinii şi argumente legate de modul în care urmează să se soluţioneze cauza. în literatura de specialitate contradictorialitatea a fost recunoscută unanim ca "mijloc de chezăşie pentru aflarea adevărului"15, datorită faptului că graţie ei, judecata devine o luptă deschisă, dusă prin mijloace egale, pentru aflarea adevărului. Esenţa procesului contradictorial constă în separarea funcţiilor de acuzare, de apărare şi de soluţionare a cauzei între instanţa judecătorească şi părţi, funcţia acuzării fiind realizată de acuzator (procuror, parte vătămată), funcţia apărării - de însuşi inculpatul şi/sau apărătorul său, iar funcţia de soluţion- re a cauzei revenindu-i instanţei de judecată. O altă latură principală a contradictorialităţii este stabilirea poziţiei procesuale a părţilor cu drepturi egale şi interese contrare în aşa fel, încât să se realizeze egalitatea acestora, cu acordarea posibilităţii folosirii tuturor mijloacelor legale de opoziţie faţă de punctele de vedere adverse"'. Confruntarea dintre acuzare şi apărare generează o dispută, o luptă de opinii, o competiţie într-un anumit sens. Anume în asemenea condiţii este cercetată fiecare circumstanţă, fiecare probă este supusă verificării din punctul de vedere şi al acuzării, şi al apărării, iar instanţa de judecată are posibilitatea să asculte şi să aprecieze toate argumentele - atât în folosul acuzării, cât şi în sprijinul inculpatului. L Neagu, Drept procesual penal. Partea specială, voi. I, Editura Oscar Prinţ, Bucureşti, 1994, p. 144.

15

V. Dongoroz, op. cit., p. 139; T. T. AnweB, H. A. TpoMOB u ap., CocmmamenbHoanb u paenonpaeue cinopou eyeonoeHOM cydonpoii3eodcinae, MocKBa, 2003, c. 17; 3. O. Ky30Ba,

16

XpecmoMamuH noyionoanoMy npou,eccy Poccuu, M3fl-BO Topofleu, MocKBa, 1999, c. 80. N. Volonciu, op. cit., p. 325.

646

DREPT PROCESUAL PENAL

Cercetarea judecătorească începe cu expunerea de către procuror a învinuirii formulate. Apărarea este în drept să prezinte referinţa la rechizitoriu, prevăzută de art. 366 din CPP. Numai din acest text putem scoate în evidenţă prezenţa reală în cadrul cercetării judecătoreşti a principiului contradictoria-lităţii. Prin urmare, contradictorialitatea necesită ca oricare parte să cunoască acţiunile părţii adverse şi toate probele care se administrează împotriva sa, cu posibilitatea combaterii acestora. Pe bună dreptate, se susţine că una din trăsăturile cele mai importante ale contradictorialităţii constă în faptul că părţile sunt prezente la judecată, putând administra probele lor şi combate în mod liber pe cele ale adversarilor17. Contradictorialitatea este prezentă nu numai între acuzare şi apărare. Vorbim despre contradictorialitate şi în cazul apărătorilor şi inculpaţilor în poziţiile cărora există controverse. în procesul contradictorial instanţa de judecată este liberă în aprecierea probelor şi tragerea concluziilor cu privire la aflarea adevărului. Instanţa este imparţială, independentă de concluziile şi argumentele părţilor, acţionând în exclusivitate ca organ al justiţiei, exprimând doar interesele legii. Cerinţa înaintată faţă de instanţă în acest sens este obligaţia de a pune la baza sentinţei numai acele probe la cercetarea cărora părţile au avut acces în egală măsură.

2.2. Egalitatea în drepturi a părţilor în faţa instanţei Prin categoria de parte este desemnat participantul în judecată care promovează în instanţă un interes ocrotit de lege, beneficiind, în acest scop, de aceleaşi drepturi pe care le are participantul ce apără un interes contrar. Prin urmare, pentru părţi sunt caracteristice două trăsături: a) existenţa interesului procesual, şi b) deţinerea unui ansamblu de drepturi, egale cu ale celeilalte părţi, aplicabile la dovedirea concluziilor ce reprezintă acest interes. Interesul procesual reflectă tendinţa părţii de a obţine o astfel de hotărâre ce ar satisface revendicările ei material-legale. Interesul procesual coincide, în mare parte, cu funcţia procesuală, deşi nu este identic cu aceasta. Dacă categoria de funcţie procesuală indică direcţia în care acţionează partea în proces, interesul procesual reflectă revendicările concrete cu caracter penal sau civil care stau la baza lui. Legislaţia în vigoare (art. 315 din CPP) subliniază egalitatea drepturilor procesuale ale procurorului, părţii vătămate, părţii civile, apărătorului, inculpatului,

Partea specială

647

părţii civilmente responsabile şi reprezentanţilor lor în faţa instanţei de judecată în ceea ce priveşte administrarea probelor, participarea la cercetarea acestora şi formularea cererilor şi demersurilor. Altfel spus, tot ce poate întreprinde procurorul, în scopul dovedirii acuzării (să prezinte probe, să facă demersuri, să-şi expună părerea în problemele ce apar în timpul judecăţii ş.a.), are dreptul să facă şi apărătorul şi valorifică aceste prerogative doar în interesul inculpatului. Părţile situate pe poziţii de egalitate administrează probe şi participă la cercetarea lor. Preşedintele şedinţei de judecată are obligaţia de a crea părţilor condiţii necesare pentru realizarea acestor deziderate.

2.3. Publicitatea şedinţei de judecată Publicitatea ca principiu al fazei de judecată reprezintă posibilitatea oricărei persoane străine de cauză de a fi prezentă la şedinţa de judecată, cu excepţia minorilor sub 16 ani şi a persoanelor înarmate. Caracterul public al judecăţii este reglementat prin art. 6 din CEDO, art. 117 din Constituţie, unde se prevede că şedinţele de judecată sunt publice, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. Potrivit dispoziţiei alin. (2) al art. 18 din CPP, instanţa de judecată, prin încheiere motivată, poate interzice accesul în sala de şedinţă pentru presă sau public în interesul respectării moralităţii, ordinii publice sau securităţii naţionale, când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor în proces o cer, sau în măsura considerată strict necesară de către instanţă, când datorită unor împrejurări speciale, publicitatea ar putea să prejudicieze interesele justiţiei. Publicitatea şedinţei de judecată poate fi limitată pe parcursul întregului proces sau al unei părţi din proces. Limitarea publicităţii şedinţei de judecată uneori vizează o anumită acţiune sau câteva din actele îndeplinite în şedinţă. Bunăoară, audierea unor martori care ar urma să fie întrebaţi asupra unor secrete ocrotite de lege ori asupra unor împrejurări privind viaţa intimă a unei persoane sau audierea inculpatului care cere să fie ascultat în şedinţă închisă, fiindcă va face unele declaraţii care nu ar trebui să devină publice până a fi cunoscute de instanţă ş.a. Luarea acestei măsuri poate avea loc din oficiu ori la cererea părţilor. Cererea de a fi declarată şedinţa secretă este pusă în discuţie. Se vor lua în consideraţie natura cauzei, persoanele

asupra cărora se răsfrânge publicitatea judecăţii. S-a atras atenţia asupra inadmisibilităţii intrării în amănunte şi precizări 17

R. Merle, A. Vitu, Trăite de droit criminel, Editions Cujas, Paris, 1967, p. 1105, apud N. Volonciu, op. cit., p. 326,

care ar face ca şedinţa secretă să nu-şi mai aibă raţiune18.

V. Dongoroz, op. cit., p. 140.

648

DREPT PROCESUAL PENAL

încheierea motivată privind dispunerea şedinţei secrete se pronunţă în şedinţă publică. Pe toată perioada cât şedinţa se desfăşoară cu limitarea publicităţii în sala de judecată se vor admite numai părţile, reprezentanţii şi apărătorii acestora, precum şi persoanele chemate de instanţă în interesul cauzei, de exemplu: reprezentantul autorităţii tutelare, tutorul sau curatorul. Interpreţii şi martorii necesari confruntării, imediat după efectuarea acţiunii procesuale pentru care au fost solicitaţi, vor părăsi sala de şedinţă. Materialele scrise ale dosarului privitoare la desfăşurarea judecăţii cu uşile închise sunt păstrate într-o anexă a dosarului penal, iar de conţinutul lor vor putea lua cunoştinţă doar părţile. Hotărârea va fi pronunţată în şedinţă publică. Deliberarea judecătorească (art. 339 din CPP) întotdeauna este secretă. Preşedintele şedinţei de judecată poate permite ca în sala de judecată să fie prezenţi minori dacă astfel nu se va exercita influenţă negativă asupra lor. De altfel, alin. (2) al art. 316 prevede posibilitatea prezenţei la şedinţă a persoanelor înarmate, dacă acestea sunt obligate să poarte armă din oficiu. Excepţiile de la publicitatea şedinţei de judecată sunt exhaustive. Dacă la judecarea în primă instanţă a cauzei penale nu a avut loc o audienţă publică, eroarea se poate corecta de către instanţa de apel unde se judecă aspectele de fapt în şedinţă publică. Legiuitorul a lăsat la discreţia preşedintelui şedinţei de judecată (alin. (3) al art. 316 din CPP), în cazurile în care cauza prezintă interes public, de a permite reprezentanţilor mass-media efectuarea înregistrărilor audio, video şi să fotografieze unele secvenţe de la deschiderea şedinţei în măsura în care acestea nu perturbează desfăşurarea normală a şedinţei şi nu aduc atingere intereselor participanţilor la proces. încheierea instanţei se va lua numai după ascultarea opiniilor părţilor. în funcţie de condiţiile concrete în care se judecă cauza (acestea pot fi condiţiile încăperii şi mărimea sălii), preşedintele şedinţei de judecată poate limita accesul publicului la şedinţă, dar această limitare nu trebuie să fie selectivă.

2.4. Preşedintele şedinţei de judecată Potrivit art. 317 din CPP, preşedintele şedinţei de judecată ia toate măsurile prevăzute de Codul de procedură penală pentru asigurarea egalităţii în drepturi a părţilor, asigură respectarea ordinii în şedinţa de judecată, explică drepturile şi obligaţiile participanţilor la proces şi le asigură exercitarea lor. Prin urmare, preşedintele şedinţei de judecată este subiectul

Partea specială

principal, stăpânul şedinţei de judecată.

649

La repartizarea cauzelor penale unui complet de judecat ă (art. 344 din CPP), preşedintele sau vicepreşedintele instanţei dispune care din judecătorii completului va prezida şedinţa de judecată. Preşedintele şedinţei de judecată conduce şedinţa în numele completului de judecată şi toate aspectele legate de examinarea cauzei le va rezolva şi dispune consultând opinia celorlalţi judecători din complet. Soluţiile în toate cazurile se iau prin majoritatea de voturi. Dacă cauza a fost repartizată pentru judecare de către judecător unipersonal, acesta din oficiu va prezida şedinţa de judecată. Rolul preşedintelui şedinţei de judecată implică o serie de atribuţii legate de: a) asigurarea condiţiilor necesare pentru examinarea sub toate aspectele, completă şi obiectivă, a tuturor probelor prezentate de părţile în proces sau administrate la cererea lor; b) înlăturarea din examinare a tot ceea ce nu are legătură cu procesul de judecată; c) crearea unei atmosfere solemne, tipică autorităţii judecătoreşti; şi d) asigurarea respectării ordinii şi regulamentului şedinţei de judecată. Ordinea şi solemnitatea şedinţei de judecată (art. 333 din CPP) asigură buna funcţionare a instanţei judecătoreşti şi securitatea participanţilor la proces. La intrarea judecătorului sau a completului de judecată în sala de şedinţă, grefierul anunţă: "Intră instanţa, rog s-o onoraţi" şi toţi cei

prezenţi în sală se ridică în picioare. După aceasta, la invitaţia preşedintelui şedinţei, toţi îşi ocupă locurile. Toţi participanţii la şedinţa de judecată se adresează către instanţă cu cuvintele: "Onorată instanţă" sau "Onorată judecată", după care, stând în picioare, fac declaraţii, formulează cereri, răspund la întrebări. Derogări de la aceas tă regulă se admit numai cu permisiunea preşedintelui şedinţei de judecată. Persoanele prezente în sala de şedinţă, inclusiv participanţii la şedinţa de judecată, sunt obligaţi să se supună dispoziţiilor preşedintelui şedinţei privind menţinerea ordinii în şedinţă. Solemnitatea şedinţei de judecată se asigură şi prin obligativitatea judecătorilor de a avea ţinuta vestimentară prevăzută de lege19. Pentru realizarea întocmai a sarcinilor sale, preşedintele şedinţei de judecată deschide şedinţa şi anunţă care cauză penală va fi judecată (art. 354 din CPP); anunţă numele şi prenumele său şi, după caz, şi ale celorlalţi judecători din complet, ale procurorului, grefierului, expertului, interpretului, traducătorului, specialistului, dacă aceştia participă la judecare, verifică dacă nu sunt cereri de recuzare sau abţineri (art. 360 din CPP); verifică dacă parti-

A se vedea Legea cu privire la statutul judecătorului.

650

D R E P T PROCESUAL P E N A L

cipanţii la proces îşi cunosc drepturile şi obligaţiile şi le asigură exercitarea lor; explică, în caz de necesitate, drepturile şi obligaţiile participanţilor la proces (alin. (4) al art. 317 din CPP); clarifică dacă inculpatului îi este clară învinuirea, în cazul în care inculpatului nu-i este clară învinuirea formulată, procurorul va face explicaţiile de rigoare (alin. (3) al art. 366 din CPP) ş.a. Cererile şi demersurile formulate de părţi sau de alte persoane participante la proces sunt puse în discuţie de către preşedintele şedinţei în ordinea înaintării lor. După audierea opiniei fiecărei părţi la proces relativ la cererea sau demersul înaintat, decizia se ia în numele instanţei. în cursul desfăşurării procesului de judecată, întrebările se pun prin intermediul preşedintelui. Acesta poate încuviinţa ca întrebările să fie adresate direct. Din conţinutul prevederilor art. 317 din CPP deducem că întreaga desfăşurare a judecăţii are loc sub conducerea preşedintelui şi orice legătură între instanţă şi restul participanţilor se realizează numai prin intermediul preşedintelui şi doar în cadrul desfăşurării şedinţei de judecată. Participanţii la proces pot formula obiecţii împotriva acţiunilor preşedintelui de şedinţă. Obiecţiile formulate se consemnează în procesul-verbal al şedinţei de judecată. La încălcarea ordinii şedinţei de judecată şi nesupunerea dispoziţiilor preşedintelui şedinţei, cel din urmă atrage atenţia asupra necesităţii respectării disciplinei, iar în caz de repetare a încălcării ori de abatere gravă de la ordine se dispune îndepărtarea din sala de judecată. Pentru manifestarea lipsei de respect faţă de judecată ori săvârşirea unor fapte care denotă desconsiderarea vădită faţă de judecată, preşedintele şedinţei aplică amenda judiciară conform art. 201 din CPP. Dacă procurorul sau avocatul încalcă ordinea şedinţei de judecată şi nu se supun dispoziţiilor preşedintelui şedinţei, ei pot fi sancţionaţi cu amendă judiciară şi despre comportamentul lor sunt informaţi procurorul general, respectiv, Consiliul Baroului şi ministrul justiţiei. Pentru nerespectarea ordinii şedinţei de judecată inculpatul poate fi îndepărtat din sala de şedinţă. Sentinţa în acest caz se pronunţă în prezenţa inculpatului sau se aduce la cunoştinţa acestuia imediat după pronunţare. Inculpatul nu poate fi supus amenzii judiciare.

2.5. Grefierul şedinţei de judecată Grefierul şedinţei de judecată întocmeşte procesul-verbal al

Partea specială

651

şedinţei de judecată. Are obligaţia de a expune complet şi exact în procesul-verbal acţiunile şi hotărârile instanţei de judecată, cererile, demersurile, obiecţiile, declaraţiile

şi explicaţiile tuturor persoanelor participante la şedinţa de judecată, cât şi orice altă circumstanţă constatată în şedinţă. înainte de începerea şedinţei, grefierul face apelul părţilor şi al celorlalte persoane care vor participa la şedinţă, constată care din ele nu s-au prezentat şi din ce motive şi face informaţie în şedinţă. Până la începutul judecăţii, grefierul şedinţei de judecată îndeplineşte o serie de acţiuni cu caracter organizaţional: expedierea citaţiilor, înştiinţarea procurorului şi avocatului; întocmirea şi expunerea publică a agendei instanţei privind examinarea cauzelor concrete; apelul părţilor ş.a. Grefierul este participantul obligatoriu la şedinţa de judecată pe tot parcursul procesului şi nu poate părăsi şedinţa fără permisiunea preşedintelui şedinţei. Grefierul şedinţei de judecată poate fi recuzat în temeiul art. 84 din CPP. Recuzarea se soluţionează de instanţă. Această împrejurare denotă că subiectul în cauză nu reprezintă o simplă figură tehnică, dar un participant important al activităţii procesuale penale, de obiectivismul şi imparţialitatea căruia depinde hotărârea în cauza penală. Grefierul poartă răspundere personală pentru caracterul complet şi exactitatea procesului-verbal al şedinţei de judecată. Grefierul execută indicaţiile preşedintelui şedinţei. Dacă apar divergenţe între grefier şi preşedintele şedinţei referitoare la

conţinutul procesului-verbal, grefierul întocmeşte procesul-verbal în modul indicat de către preşedinte, dar este în drept să anexeze la procesul-verbal obiecţiile sale. Obiecţiile grefierului se soluţionează de preşedintele şedinţei care, în caz de acceptare a obiecţiilor, formulează o rezoluţie pe textul obiecţiilor, iar în caz de respingere adopţi o încheiere motivată. Obiecţiile şi încheierea asupra lor sunt anexate la procesul-verbal. în cazul în care părţile vor exercita căile de atac, obiecţiile şi încheierea devin obiect de cercetare în instanţa ierarhic superioară.

2.6. Părţile la judecarea cauzei şi efectele neprezentării lor în judecată sunt prezente condiţiile favorabile pentru realizarea tuturor principiilor procesului penal şi, în mod special, a principiului contradicto-rialităţii. Anume pentru aceasta legiuitorul (art. 319 din CPP) a pus condiţia posibilităţii judecării cauzei penale numai dacă părţile sunt legal citate şi procedura de citare este îndeplinită. Obligaţia de a dispune citarea se impune preşedintelui completului de judecată, după caz, judecătorului căruia i-a fost repartizată cauza spre judecare. Partea prezentă la un termen de judecată nu mai este citată pentru termenele ulterioare, chiar dacă va lipsi la vreunul dintre aceste termene. în situaţia în care judecata se amână, celor prezenţi (martori, experţi, interpreţi) li se aduce la

652 —

.____________.________

DREPT PROCESUAL PENAI.

cunoştinţă noul termen de judecată, fără a li se înmâna alte citaţii. Dacă la locul de muncă se cere justificare în vederea prezentării la un nou termen de judecată, instanţa le va înmâna citaţii. De la regula generală fac excepţie militarii şi deţinuţii administrativ20, care se citează la fiecare termen de judecată (cu înştiinţarea locului de deţinere), indiferent de poziţia lor procesuală (martor, inculpat). S-a arătat'1 că reglementarea se impune pentru că militarilor nu li se poate da termenul de cunoştinţă, deoarece disciplina militară nu permite părăsirea unităţii fără un act justificativ. Potrivit alin. (1) al art. 320 din CPP, participarea procurorului la judecarea cauzei este obligatorie. învinuirea de stat este prezentată de către procurorul care a condus urmărirea penală sau a efectuat-o de sine stătător. în caz de imposibilitate a participării acestuia (de exemplu, în legătură cu boala, suspendarea, eliberarea din funcţie), procurorul ierarhic superior dispune, motivat, participarea la şedinţă a altui procuror. Dacă, pe parcursul judecării, se constată că procurorul este în imposibilitate de a participa în continuare la şedinţă, el poate fi înlocuit cu un alt procuror. Procurorului care a intervenit în proces i se oferă timp suficient pentru a lua cunoştinţă de materialele cauzei, inclusiv de cele cercetate în instanţă. întrucât procurorul la reprezentarea învinuirii de stat se conduce de lege şi de propria sa convingere bazată pe probele cercetate în şedinţa de judecată (alin. (2) al art. 320 din CPP), i s-a prevăzut dreptul de a solicita repetarea unor acţiuni procesuale efectuate în şedinţă în lipsa lui. Astfel, la demersul acuzatorului de stat, se pot repeta audierile martorilor, părţii vătămate, ale experţilor ş.a. Acuzatorul de stat prezintă în şedinţa de judecată probele acumulate, participă la examinarea probelor prezentate de partea apărării, prezintă noi probe, face demersuri şi îşi expune părerea asupra chestiunilor apărute în cursul judecării. în cazul în care persoana fizică sau juridică cu drept de înaintare a acţiunii civile în procesul penal nu are posibilitate de a-şi proteja interesele, procurorul înaintează sau susţine acţiunea civilă (alin. (2) al art. 51 din CPP, alin. (4) al art. 221 din CPP). Neprezentarea procurorului la şedinţa de judecată atrage amânarea şedinţei cu informarea despre acest fapt a procurorului ierarhic superior. Pentru lipsă nemotivată, procurorul poate fi sancţionat cu amendă judiciară în cazul în care aceasta a dus la cheltuieli judiciare suplimentare (alin. (3) al art. 320 dn CPP). Prin expresia "persoană deţinută" trebuie înţeleşi: inculpaţii arestaţi preventiv în cauza respectivă sau într-o altă cauză, condamnatul

Partea specială

653

aflat în cursul executării pedepsei. N. Volonciu, Drept procesual penal, p. 328-329.

Judecarea cauzei penale în primă instanţă şi în instanţa de apel are loc cu participarea obligatorie a inculpatului, raţiunea legiuitorului ţinând de asigurarea dreptului la un proces echitabil celui acuzat de săvârşirea faptei penale. Neprezentarea inculpatului la un termen de judecat ă, în funcţie de motiv, generează una din cele două categorii de consecinţe prevăzute la alin. (4) şi (5) ale art. 321 din CPP, şi anume: 1)amânarea şedinţei până la dispariţia motivelor întemeiate (de exemplu, boala); 2)amânarea şedinţei cu dispunerea aducerii silite. Instanţa este în drept, din oficiu, să-i aplice o măsură preventivă sau să o înlocuiască cu o altă măsură care va asigura prezentarea lui în instanţă. Legiuitorul a prevăzut expres cazurile când judecata poate avea loc în lipsa inculpatului: -' când inculpatul se ascunde de la prezentarea în instanţă. Instanţa decide judecarea cauzei în lipsa inculpatului numai în cazul în care procurorul a prezentat probe verosimile că persoana pusă sub învinuire şi în privinţa căreia cauza a fost trimisă în judecată a renunţat în mod expres la exercitarea dreptului său de a apărea în faţa instanţei şi de a se apăra personal, precum şi se sustrage de la urmărirea penală şi de la judecată. -când inculpatul, fiind în stare de arest, refuză să fie adus în

instanţă pentru judecarea cauzei şi refuzul lui este confirmat şi de apărătorul său; -la examinarea unor cauze privind săvârşirea unor infracţiuni uşoare, când inculpatul solicită judecarea cauzei în lipsa sa. Neparticiparea inculpatului la judecarea cauzei determină participarea obligatorie a apărătorului şi, după caz, a reprezentantului legal. La judecarea cauzei participă apărătorul, care, în condiţiile contradicto-rialităţii procesului, se bucură de drepturi egale cu acuzatorul de stat. Participând la judecarea cauzei, apărătorul exercită apărarea drepturilor şi intereselor inculpatului. Neprezentarea apărătorului la termenul de judecată generează următoarele efecte: 1)amânarea şedinţei, în caz de imposibilitate de a-1 înlocui cu un alt apărător; 2)amânarea şedinţei şi propunerea inculpatului de a-şi alege un alt apărător, dacă participarea apărătorului ales este imposibilă pe o durată mai mare de 5 zile (pentru înlocuirea apărătorului inculpatului i se stabileşte un termen de 5 zile); 3)amânarea şedinţei cu adoptarea încheierii privind numirea unui apărător din oficiu, dacă inculpatul refuză să-şi aleagă un alt apărător şi legea (art. 69 din CPP) prevede participarea lui obligatorie.

654

DREPT PROCESUAL PENAI.

în conformitate cu reglementările alin. (6) al art. 322 din CPP, soluţionând chestiunea amânării şedinţei de judecată în legătură cu înlocuirea apărătorului, instanţa ia în considerare oportunitatea unei asemenea hotărâri, ţinând cont de perioada deja utilizată pentru judecare, de complexitatea cauzei, de durata de timp necesară pentru studierea materialelor cauzei de către apărătorul care intervine în proces, precum şi de alte circumstanţe pentru pregătirea apărării. Instanţa îi oferă apărătorului care a intervenit în proces timp suficient şi îi asigură posibilitatea de a lua cunoştinţă de materialele cauzei, inclusiv de cele cercetate în instanţă, şi pentru a se pregăti de participarea de mai departe în proces, însă înlocuirea apărătorului nu necesită reluarea judecării cauzei de la început. Apărătorul este în drept să solicite repetarea unor acţiuni procesuale deja efectuate în şedinţă în lipsa lui, dacă are de concretizat chestiuni suplimentare. Condiţiile de participare a părţii vătămate la judecarea cauzei sunt stabilite de art. 323 din CPP, potrivit căruia "judecarea cauzei în primă instanţă şi instanţa de apel se desfăşoară cu participarea părţii vătămate sau a reprezentantului ei". în caz de neprezentare motivată a părţii vătămate, instanţa, consultând opiniile părţilor, decide judecarea cauzei sau amânarea ei. La adoptarea uneia din soluţiile menţionate, instanţa de judecată va ţine cont, în mod obligatoriu, de faptul dacă cauza poate fi judecată în lipsa părţii vătămate, fără a-i leza drepturile şi interesele. La cererea întemeiată a părţii vătămate, instanţa o poate elibera de prezenţa la şedinţa de judecată, obligând-o să se prezinte la un anumit termen stabilit pentru audierea ei. Deşi legiuitorul a prevăzut că, în caz de neprezentare nemotivată în instanţă pentru audiere, partea vătămată poate fi adusă silit şi poate fi supusă amenzii judiciare, amintim că, potrivit alin. (3) al art. 60 din CPP, partea vătămată poate oricând să renunţe la această calitate procesuală. în asemenea situaţie ea revine la statutul de victimă a infracţiunii şi, conform pct. 1) din alin. (7) al art. 58 din CPP, are obligaţia de a se prezenta la citarea instanţei de judecată şi de a da explicaţii. Audierea victimei se face în condiţiile prevăzute pentru audierea martorului. De la regula participării directe la judecată nu fac excepţie nici partea civilă şi partea civilmente responsabilă, al căror interes legat de examinarea şi soluţionarea acţiunii civile determină rolul lor activ.

Partea specială

655

Din conţinutul alin. (2) al art. 324 din CPP deducem că, în caz de neprezentare în instanţă a părţii civile sau a reprezentantului ei instanţa lasă acţiunea civilă fără soluţionare şi, în acest caz, partea civilă îşi menţine dreptul de a intenta acţiunea în modul prevăzut de procedura civilă.

La cererea întemeiată a părţii civile sau a reprezentantului ei, instanţa poate decide judecarea acţiunii civile în lipsa părţii civile. Pentru aceasta are o mare importanţă administrarea probelor necesare soluţionării acţiunii civile de către acuzatorul de stat. în ceea ce priveşte neprezentarea părţii civilmente responsabile sau a reprezentantului ei în şedinţa de judecată, legiuitorul nu a văzut nici un impediment în vederea examinării şi soluţionării acţiunii civile. Modificarea învinuirii în şedinţa de judecată se admite în două situaţii: 1)în acest mod nu se agravează situaţia inculpatului, şi 2)nu se lezează dreptul inculpatului la apărare (alin. (2) al art. 325 din CPP). Prin urmare, inculpatului nu i se poate incrimina nimic mai mult decât ceea ce se conţine în actele procedurale de bază prin care se exercită funcţia de acuzare în procesul penal: ordonanţa de punere sub învinuire şi rechizitoriul, altfel spus, ceea ce inculpatul a aflat pe neaşteptate şi în legătură cu care nu a fost audiat şi nu a avut posibilitatea de a se apăra până la judecată22. Acuzarea poate fi modificată în şedinţa de judecată în sensul agravării numai de către acuzatorul de stat în condiţiile şi conform procedurii stabilite la art. 326 din CPP. Astfel, procurorul care participă la judecarea cauzei penale în primă instanţă este

în drept să modifice, prin ordonanţă, învinuirea adusă inculpatului în cadrul urmăririi penale în sensul agravării ei dacă probele cercetate în şedinţa de judecată dovedesc incontestabil că inculpatul a săvârşit o infracţiune mai gravă decât cea incriminată anterior, aducând la cunoştinţă inculpatului, apărătorului lui şi, după caz, reprezentantului legal al inculpatu lui noua învinuire. în asemenea situaţie, instanţa, la cererea inculpatului şi a apărătorului lui, acordă un termen necesar pentru pregătirea apărării de noua învinuire, după care judecarea cauzei continuă. Instanţa, la cererea procurorului, amână examinarea cauzei pe un termen de până la o lună, restituind cauza către procuror pentru efectuarea urmăririi penale privind această infracţiune, formularea unei învinuiri şi înaintarea acesteia inculpatului, cu participarea apărătorului. în această situaţie, instanţa restituie dosarul penal fără rechizitoriu şi fără procesul-verbal al şedinţei de judecată şi anexele lui. După aceasta, materialele noi, dobândite în cadrul urmăririi penale, se aduc la cunoştinţă inculpatului, apărătorului lui şi celorlalţi participanţi interesaţi, în condiţiile prevederilor art. 293 şi 294, apoi cauza se prezintă în instanţa respectivă pentru continuarea judecării. La demersul procurorului, termenul n

b. T. BesnenKHH, YeojioBHbiu nponecc Poccuu, MocKBa, OpocneKT, 2004, c. 326-327.

656

_______.________________________________________

DREPT PROCESUAL PENAL

menţionat poate fi prelungit de instanţă până la două luni, la expirarea cărora cauza, în mod obligatoriu, se trimite instanţei pentru continuarea judecării. Dacă, în urma înaintării unei învinuiri noi, mai grave, se schimbă competenţa de judecare a cauzei penale, instanţa, prin încheiere, trimite cauza penală conform competenţei.

2.7. Amânarea şi suspendarea judecării cauzei Din economia prevederilor art. 331 din CPP rezultă modul cum procedează instanţa de judecată la apariţia unor circumstanţe şi împrejurări de natură să împiedice buna desfăşurare a şedinţei de judecată, legate de: 1) neprezenta-rea persoanelor citate sau 2) necesitatea de a administra noi probe. Astfel, în primul caz, instanţa, în urma consultării părţilor, decide amânarea şedinţei şi dispune părţii obligate să prezinte probe să ia măsurile respective pentru asigurarea prezenţei persoanelor care nu s-au prezentat şi pentru asigurarea judecării cauzei la data fixată de instanţă. în cazul al doilea, instanţa amână şedinţa de judecată pe o perioadă anumită de timp, convenind cu părţile asupra datei continuării şedinţei. La luarea hotărârii privind amânarea şedinţei, preşedintele numeşte data, ora şi locul şedinţei, iar părţile şi persoanele prezente la această şedinţă sunt obligate să se prezinte la data numită fără a fi citate suplimentar. Totodată se aplică, în mod corespunzător, dispoziţiile art. 201 referitoare la sancţionarea cu amendă judiciară a persoanelor care nu s-au prezentat la termenul de judecată şi nu au informat instanţa despre imposibilitatea prezentării. Prin termenul "suspendare" înţelegem întrerupere, suprimare (temporară)2*. Inculpatul poate fi împiedicat să participe la proces de o boală gravă. Intervenţia unei asemenea împrejurări duce la obligaţia pentru instanţă de a suspenda judecata (alin. (1) al art. 330 din CPP). Constatarea stării de boală trebuie să aibă loc pe baza unei expertize medicale. Suspendarea poate fi dispusă oricare ar fi natura bolii grave (alienaţie mintală, paralizie, meningită tuberculoasă etc.) suficient că din cauza acestei boli pacientul nu se poate deplasa, nu poate participa la desfăşurarea procesului sau nu-i este îngăduit să participe (boli contagioase)24. Dacă boala nu este gravă sau nu este de lungă durată, judecata nu se va suspenda, dar se va dispune amânarea. DEX, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 1048.

Partea specială

657

V. Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea specială, voi. VI, Bucureşti, Editura Academiei Române, ALL BECK, 2003, p. 152.

Instanţa dispune prin încheiere motivată suspendarea judecării cauzei până când starea sănătăţii inculpatului permite participarea la proces. Dacă în cauza penală sunt mai mulţi inculpaţi, unul dintre care sa îmbolnăvit grav, procesul penal în privinţa acestuia se suspendă până la însănătoşire, iar în privinţa celorlalţi inculpaţi judecarea cauzei continuă. Apărătorul inculpatului în privinţa căruia procesul a fost suspendat participă la judecarea cauzei celorlalţi inculpaţi şi îl reprezintă dacă infracţiunea a fost săvârşită cu participaţie. Spre deosebire de amânarea şedinţei de judecată, unde se stabileşte concret termenul de continuare a şedinţei, în cazul suspendării aceasta nu este posibil, reluarea judecării având loc din oficiu de îndată ce se constată posibilitatea inculpatului de a participa la judecată. Pe durata suspendării instanţa se va interesa periodic asupra stării de sănătate a inculpatului, pentru a putea aprecia dacă mai subzistă cauza care a determinat suspendarea. De îndată ce se constată însănătoşirea inculpatului, printr-o încheiere motivată instanţa dispune reluarea judecării cauzei. După reluarea procesului suspendat, acelaşi judecător sau, după caz, complet de judecată judecă cauza şi în privinţa inculpatului faţă de care a fost reluat procesul. Pentru aceasta, preşedintele şedinţei de judecată prezintă inculpatului materialele şedinţei de judecată în privinţa persoanelor condamnate în această cauză

pentru a lua cunoştinţă de ele şi a-şi pregăti apărarea. Pentru in culpatul în privinţa căruia procesul a fost suspendat, procesul se reia din faza de judecată la care a fost suspendat. Inculpatul şi apărătorul său sunt în drept să solicite repetarea oricăror acţiuni procesuale efectuate în lipsa inculpatului, dacă acesta are de concretizat suplimentar anumite chestiuni.

2.8. Constatarea infracţiunilor de audienţă Este posibil ca în sala de judecată, cu ocazia desfăşurării activităţii judecătorului de instrucţie sau, după caz, a judecării cauzei, să se săvârşească o faptă (fapte) prevăzută de legea penală. Asemenea fapte penale poartă denumirea de infracţiuni de audienţă25. Infracţiunile de audienţă, potrivit alin. (1) al art. 335 din CPP, se constată de către judecătorul de instrucţie sau preşedintele şedinţei de judecată, care au obligaţia de a identifica făptuitorul. Cele constatate se consemnează într-un proces-verbal. Extrasul din procesul-verbal se înmânează procurorului. Dacă este cazul, instanţa poate dispune reţinerea făptuitorului, emiţându-se o încheiere. în aceasN. Volonciu, Drept procesual penal, p. 330.

658

DREPT PROCESUAL PENAL

tă ipoteză, alin. (2) al art. 335 din CPP prevede trimiterea imediată a făptuitorului procurorului, înaintându-se concomitent şi procesul-verbal de constatare.

2.9. Procesul-verbal al şedinţei de judecată Desfăşurarea judecăţii în primă instanţă şi în instanţa de apel se consemnează în procesul-verbal al şedinţei de judecată. Procesul-verbal se întocmeşte de grefier în formă scrisă de mână, poate fi dactilografiat sau întocmit prin intermediul altor mijloace tehnice. Pentru a asigura plenitudinea procesului-verbal poate fi utilizată stenografierea, înregistrarea audio sau video şi acest fapt se consemnează în procesul-verbal, iar stenograma, înregistrările audio sau video se anexează la procesul-verbal. în procesul-verbal al şedinţei de judecată în mod obligatoriu se vor cuprinde: 1)ziua, luna, anul, denumirea instanţei şi ora începerii şedinţei; 2)numele şi prenumele judecătorilor, grefierului şi interpretului, dacă acesta participă; 3)numele şi prenumele părţilor şi ale celorlalte persoane care participă la proces şi sunt prezente la şedinţa de judecată, precum şi ale celor care lipsesc, cu specificarea calităţii lor procesuale şi cu menţiunea privitoare la îndeplinirea procedurii de citare; 4)menţiunea dacă şedinţa este publică sau închisă; 5)enunţarea infracţiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată şi legea în care a fost încadrată fapta; 6)consemnarea tuturor acţiunilor instanţei în ordinea în care ele sau desfăşurat; 7)cererile şi demersurile formulate de părţi şi de ceilalţi participanţi la proces şi încheierile date de instanţă, fie consemnate în procesul-verbal, fie întocmite separat, cu menţiunea respectivă în procesul-verbal; 8)documentele şi alte probe care au fost cercetate în şedinţa de judecată; 9)faptele de încălcare a ordinii în sala de şedinţă şi măsurile luate faţă de cei care le-au comis; 10)rezumatul dezbaterilor judiciare, al replicilor, precum şi rezumatul ultimului cuvânt al inculpatului; 11)ora când s-a pronunţat hotărârea judecătorească şi menţiunea că inculpatului i s-au explicat procedura şi termenul de atac. în termen de cel mult 48 de ore de la terminarea şedinţei, procesul-verbal se redactează de grefier şi se semnează de către preşedinte şi grefier. Este prevăzut dreptul părţilor (alin. (4) al art.

Partea specială

336 din CPP) de a întocmi procesul-

659

verbal, în special în cazurile când în cursul judecării au participat mai mulţi grefieri. La fel ca procesul-verbal integral, fiecare parte a procesului-verbal se semnează de către preşedintele şedinţei şi grefier. Despre întocmirea şi semnarea procesului-verbal integral al şedinţei de judecată preşedintele şedinţei înştiinţează în scris părţile şi le asigură posibilitatea de a lua cunoştinţă de procesulverbal, la cerere scrisă, în termen de 5 zile de la data înştiinţării despre redactarea şi semnarea lui. în decurs de 3 zile din moment ce partea respectivă a luat cunoştinţă de procesul-verbal poate formula obiecţii în scris. Obiecţiile la procesul-verbal se examinează de către preşedintele şedinţei de judecată care, pentru anumite concretizări, poate chema persoana care le-a formulat. Rezultatul examinării obiecţiilor, în caz de acceptare a acestora, se formulează printr-o rezoluţie pe textul obiecţiilor, iar în caz de respinge re - prin încheiere motivată. Obiecţiile şi încheierea asupra lor se anexează la procesul-verbal. Lipsa procesului-verbal al şedinţei de judecată sau întocmirea lui neglijentă privează instanţa ierarhic superioară de posibilitatea verificării respectării drepturilor procesuale ale părţilor şi atrage nulitatea hotărârii atacate.

2.10. Felurile hotărârilor instanţei de judecată

în sens larg, prin hotărâre judecătorească se înţelege actul prin care instanţa se pronunţă asupra problemelor ce-i sunt deduse spre soluţionare. în sens restrâns, această noţiune desemnează actul final al judecăţii prin care este rezolvat conflictul de drept penal adus în faţa instanţei26. întrucât judecata reprezintă o activitate procesuală complexă, unde sunt soluţionate atât problemele fondului cauzei, cât şi o serie de aspecte prin care se realizează desfăşurarea ordonată a procedurii de judecare în faţa unei instanţe şi, nu în ultimul rând, ţinând seama şi de împrejurarea că judecata parcurge mai multe grade de jurisdicţie, în literatura de specialitate au fost formulate mai multe criterii de clasificare a hotărârilor judecătoreşti penale27. Astfel, în funcţie de gradul de jurisdicţie sunt hotărâri date în prima instanţă (sentinţe) şi hotărâri date la judecarea căilor de atac (decizii); în funcţie de problemele pe care le soluţionează, sunt hotărâri principale prin care se rezolvă fondul cauzei (sentinţe şi decizii) şi hotărâri facultative prin care se asigură soluţionarea unor aspecte adiacente (încheierile). Tr. Pop, Drept procesual penal, voi. IV, Tipografia Naţională, Cluj, 1946, p. 247. Tr. Pop, op. cit., p. 250; N. Volonciu, Drept procesual penal, p. 335; V. Dongoroz ş.a., op. cit.,p. 158 ş.a.

660

DREPT PROCESUAL PENAL

în toate cazurile, denumirea comună este aceea de "hotărâre"28. Abordând problema felurilor hotărârilor penale, art. 341 din CPP o reglementează cu claritate, distingând în această privinţă patru categorii de hotărâri judecătoreşti în cauze penale: sentinţe, decizii, hotărâri şi încheieri. Hotărârea prin care cauza penală se soluţionează în fond de prima instanţă se numeşte sentinţă. Sentinţa poate fi de condamnare (art. 389 din CPP), de achitare (art. 390 din CPP) sau de încetare a procesului penal (art. 391 din CPP) în ceea ce priveşte latura penală, şi de obligare la restituire sau despăgubiri (în tot sau în parte), de admitere în principiu a acţiunii civile ori de respingere sau de nepronunţare asupra acţiunii civile (art. 387 din CPP), în ceea ce priveşte latura civilă. în sentinţă se conţin şi alte dispoziţii privind raporturile procesuale adiacente (art. 385 din CPP). Hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra apelului, recursului, recursului în anulare, precum şi hotărârea pronunţată de instanţa de apel şi de recurs la rejudecarea cauzei se numeşte decizie. Deciziile sunt instituţional situate pe o treaptă superioară29. Decizia instanţei de apel poate fi de respingere a apelului cu menţinerea hotărârii atacate ori de admitere a apelului cu casarea parţială sau totală a sentinţei (art. 415 din CPP). Decizia instanţei de recurs pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul (art. 449 din CPP) conţine şi decizia instanţei de recurs împotriva hotărârilor instanţei de apel (art. 435 din CPP) pot cuprinde aceleaşi modalităţi de soluţionare. întrucât termenul decizie este folosit şi în alte ramuri de drept şi sectoare de activitate, se insistă30 că atunci când se face referire la vreo decizie a instanţelor judecătoreşti se va menţiona întotdeauna instanţa care a pronunţat-o. Plenul Curţii Supreme de Justiţie adoptă hotărâri. Toate chestiunile care apar în timpul judecării cauzei se soluţionează prin încheieri ale instanţei de judecată. Ca acte procedurale încheierile pot fi întocmite în calitate de documente separate sau se consemnează în procesul-verbal al şedinţei de judecată. încheierile privind măsurile preventive, de ocrotire şi asigurătorii, recuzările, declinarea de competenţă, strămutarea cauzei, dispunerea expertizei, precum şi încheierile interlocutorii se adoptă sub formă de documente distinc'"

V. Dongoroz ş.a., op. cit., p. 158. l"

Partea specială Ibidem, p. 159. '"

Idem.

661

te şi se semnează de către judecător sau, după caz, de către toţi judecătorii din completul de judecată. încheierile instanţei asupra celorlalte chestiuni se includ în procesul-verbal al şedinţei de judecată. încheierile, neoprind desfăşurarea procesului penal, nu sunt, de regulă, susceptibile de a fi atacate, ci numai o dată cu hotărârea prin care s-a rezolvat fondul cauzei. Unele încheieri privesc însă anumite raporturi, bunăoară, aplicarea măsurii preventive (art. 329 din CPP). în cazul aplicării arestării preventive, încheierea poate fi atacată, în termen de 3 zile, în instanţa ierarhic superioară cu recurs.

§3. Punerea pe rol a cauzei penale 3.1. Repartizarea cauzei pentru judecare în vederea desfăşurării în condiţii optime a şedinţei de judecată şi, în special, pentru asigurarea unei judecăţi obiective şi imparţiale, legiuitorul a prevăzut procedura de repartizare a cauzelor penale parvenite pentru judecare (art. 344 din CPP). Cauza parvenită în instanţă, în termen de până la 3 zile, se

repartizează judecătorului sau, după caz, completului de judecată de către preşedintele sau vicepreşedintele instanţei, prin rezoluţie, conform modului stabilit la începutul anului, prin repartizarea numerelor dosarelor judecătorilor, în ordinea alfabetică a numelor acestora. La începutul anului, în funcţie de numărul cauzelor penale judecate, preşedintele instanţei repartizează numerele dosarelor penale judecătorilor în ordinea alfabetică a numelor acestora. Lista judecătorilor cu numerele dosarelor repartizate se păstrează la preşedintele instanţei. Cauzei penale trimise în judecată de către procuror i se atribuie numărul ordinar conform registrului de evidenţă a dosarelor penale în cancelaria instanţei. Concomitent cu repartizarea cauzei completului de judecată, preşedintele sau vicepreşedintele instanţei dispune care din judecătorii completului va prezida şedinţa de judecată. Derogării de la această ordine pot fi numai în două situaţii, expres prevăzute la art. 344 din CPP: a)în cazul dereglării grave a sănătăţii judecătorului; b)în prezenţa unor temeiuri justificate (cum ar fi constatarea unui caz de incompatibilitate).

662 DREPT PROCESUAL PENAL

Partea specială

De fiecare dată legea solicită motivarea necesităţii de a transmite cauza altui judecător, decât cel căruia îi revine numărul respectiv al dosarului. Pentru aceasta preşedintele sau vicepreşedintele instanţei emite o încheiere motivată.

3.2. Şedinţa preliminară a instanţei de judecată şi soluţionarea chestiunilor legate de punerea pe rol a cauzei Pentru aducerea cauzei în stare de judecată, înaintea începerii judecăţii se desfăşoară o etapă preliminară. Prima măsură după intrarea dosarului penal la instanţă este numirea şedinţei preliminare. Astfel, potrivit alin. (1) al art. 345 din CPP, în termen de cel mult 10 zile de la data la care cauza a fost repartizată pentru judecare, judecătorul sau, după caz, completul de judecată, studiind materialele dosarului, fixează termenul pentru şedinţa preliminară. Pentru dosarele cu arestaţi în cauză sau inculpaţi minori, şedinţa preliminară se face de urgenţă şi cu prioritate. Legea precizează că, în cazul posibilităţii judecării cauzei în procedură de urgenţă, judecătorul pune cauza pe rol fără a ţine şedinţa preliminară şi ia măsurile necesare pentru pregătirea şi desfăşurarea şedinţei de judecare a cauzei ca aceasta să nu fie amânată. Respectând condiţiile generale de judecare a cauzei, cu asigurarea prezenţei părţilor, în şedinţa preliminară se soluţionează o serie de aspecte legate de punerea pe rol a cauzei penale. Acestea sunt menţionate la alin. (4) al art. 345 din CPP şi se referă la: soluţionarea cererilor, demersurilor şi recuzărilor înaintate se face cu audierea obligatorie a fiecărei părţi asupra chestiunii în cauză; - lista probelor care vor fi prezentate de către părţi la judecarea cauzei, în spiritul asigurării principiului contradictorialităţii şi egalităţii în drepturi, art. 347 din CPP obligă părţile: să prezinte în şedinţa preliminară lista probelor pe care intenţionează să le cerceteze în cadrul judecării cauzei, inclusiv a celor care nu au fost cercetate pe parcursul urmăririi penale; trimiterea cauzei după competenţă potrivit regulilor prevăzute de art. 44 CPP sau, după caz, încetarea, totală sau parţială, a procesului penal. în cazul în care, pe parcursul judecării cauzei, se constată vreunul din temeiurile prevăzute în pct. 2)-9) ale art. 275, pct. 1), 2), 4), 5) din alin. (1) al art. 285, precum şi în cazurile prevăzute la art. 53-60 din CP, instanţa, prin sentinţă motivată, încetează procesul penal în cauza respectivă.

663

în cazul în care fapta persoanei constituie o contravenţie administrativă, instanţa încetează procesul penal, cu aplicarea sancţiunii administrative. Concomitent cu încetarea procesului penal, instanţa ia măsurile prevăzute de art. 54 şi 55 din CP, precum şi decide asupra chestiunilor prevăzute de alin. (6) al art. 285. Sentinţa de încetare a procesului penal adoptată în condiţiile art. 350 din CPP poate fi atacată cu recurs în termen de 15 zile în instanţa ierarhic superioară. Copia de pe sentinţă se înmânează părţilor şi persoanelor interesate, concomitent explicându-li-se modul şi ordinea de atac. suspendarea procesului penal. Condiţiile şi modul de suspendare a procesului penal sunt cele generale, prevăzute de art. 330 din CPP. fixarea termenului de judecată; măsurile preventive şi de ocrotire. Dacă în urma studierii materialelor dosarului nu au fost constatate temeiuri pentru necesitatea declinării de competenţă şi trimiterii cauzei în instanţa de judecată competentă, a suspendării sau încetării procesului penal, instanţa va numi cauza spre judecare (art. 351 din CPP). înainte de a numi cauza spre judecare instanţa, consultând părţile, decide asupra următoarelor chestiuni: locul, data şi ora la care se va judeca cauza, astfel ca toţi participanţii să fie prezenţi şi să nu apară temei pentru a amâna şedinţa de judecată; procedura în care se va judeca cauza - generală sau specială; lista persoanelor a căror prezenţă la judecarea cauzei va fi asigurată de către părţi; judecarea cauzei în lipsa inculpatului, dacă legea permite aceasta; judecarea cauzei în şedinţă publică sau închisă şi limba în care va avea loc judecarea cauzei; măsurile preventive şi de ocrotire. Cu inculpatul şi, după caz, reprezentantul lui legal instanţa va consulta chestiunea admiterii apărătorului ales de inculpat sau de rudele acestuia, iar dacă inculpatul nu are apărător ales, numirea apărătorului din oficiu. Opiniile părţilor vizavi de aceste chestiuni sunt fixate în procesul-verbal al şedinţei preliminare. Numind cauza spre judecare, instanţa obligă părţile să asigure, la data stabilită, prezenţa în instanţă a persoanelor pe care le-au solicitat în listele de la şedinţa preliminară. Dacă una din părţi este în imposibilitate de a asigura prezenţa vreunei persoane de pe lista înaintată, ea poate solicita, prin cerere, citarea acestor persoane de către instanţa de judecată. Dacă cauza a fost trimisă în instanţa de judecată fără ca învinuitul să ia cunoştinţă de materialele dosarului şi fără a primi copia de pe rechizitoriu, iar în şedinţa preliminară învinuitul s-a

prezentat, instanţa dispune executarea

664

____________________________________________ DREPT PROCESUAL PENAL

acestor măsuri de către procuror, stabilind data pentru judecarea cauzei, astfel încât inculpatul să aibă timp suficient pentru a-şi pregăti apărarea. La numirea cauzei pentru judecare instanţa se pronunţă şi asupra măsurilor preventive sau de ocrotire. Şedinţa preliminară se desfăşoară în condiţiile prevăzute pentru partea pregătitoare a şedinţei de judecată cu derogările menţionate la art. 352 din CPP. Şedinţa preliminară începe cu deschiderea acesteia, anunţarea numelui şi prenumelui judecătorului sau, după caz, ale judecătorilor completului de judecată, ai procurorului, al grefierului, al interpretului. După aceasta, pe marginea chestiunilor prevăzute la art. 346-351 din CPP, îşi exprimă opiniile reprezentanţii părţii acuzării, apoi ai părţii apărării. Preşedintele şedinţei poate pune întrebări părţilor în orice moment. Cu privire la propunerile, cererile şi demersurile înaintate de părţi, fiecare din participanţii la şedinţă este în drept să-şi expună opinia. Instanţa pune în discuţie chestiunile prevăzute de alin. (4) al art. 345 din CPP în ordinea expusă în textul legii. Desfăşurarea şedinţei preliminare se consemnează într-un proces-verbal care se întocmeşte de către grefier în conformitate cu prevederile art. 336 din CPP. Procesul-verbal se semnează de către preşedintele şedinţei preliminare şi de către grefier. Potrivit ordinii generale, cu procesul-verbal al şedinţei preliminare părţile pot face cunoştinţă, formula obiecţii, care se examinează de către preşedintele şedinţei. în urma consultării tuturor chestiunilor menţionate, cu excepţia chestiunii necesităţii încetării procesului penal, instanţa de judecată adoptă o încheiere. Dacă şedinţa preliminară se ţine de către un singur judecător, încheierea se adoptă în şedinţă sau se anunţă întrerupere pentru a o adopta cu pronunţarea ulterioară în public. Dacă şedinţa preliminară se desfăşoară de un complet de judecători, încheierea se adoptă în camera de deliberare. încheierea adoptată în şedinţă preliminară este definitivă, cu excepţia cazului când instanţa a decis luarea, schimbarea sau revocarea măsurii preventive. Chestiunea privind încetarea procesului penal se soluţionează prin sentinţă. Judecătorul sau, după caz, preşedintele completului de judecată are înda torirea de a lua din timp toate măsurile necesare şi de a da indicaţiile cores punzătoare pentru ca, la termenul de judecată fixat, judecarea cauzei să nu fie amânată. De asemenea, judecătorul asigură ca lista cauzelor fixate pentru

Partea specială

665

judecare să fie întocmită şi afişată în instanţă la un loc public cu cel puţin 3 zile înainte de termenul de judecată fixat.

Secţiunea a ll-a. JUDECATA ÎN PRIMĂ INSTANŢĂ §1.

Partea pregătitoare a şedinţei de judecată Se consideră că în partea pregătitoare a şedinţei de judecată sunt realizate o serie de activităţi cu caracter organizatoric" de natură să asigure buna desfăşurare a judecării cauzei. Din economia dispoziţiilor legale (art. 354-364 din CPP) care vizează acest moment procesual se desprinde concluzia că partea pregătitoare este menită să asigure pentru cercetarea judecătorească şi dezbaterile judiciare desfăşurarea în strictă concordanţă cu prevederile legii, asigurarea termenului rezonabil de judecare şi posibilitatea examinării nemijlocite în instanţă a tuturor probelor în acuzare şi apărare. Astfel, partea pregătitoare a şedinţei de judecată contribuie la: 1) examinarea acuzării de către judecători obiectivi, imparţiali şi personal dezinteresaţi de rezultatul procesului; 2) asigurarea prezenţei în şedinţa de judecată şi a participării active a inculpatului, căruia să-i fie explicate, într-o limbă accesibilă, drepturile şi obligaţiile şi să i se creeze condiţii în special pentru a-şi realiza dreptul la apărare, inclusiv de a fi asistat de un apărător; 3) prezentarea în şedinţă a părţilor, a martorilor şi a altor persoane care contribuie la desfăşurarea procesului penal; 4) crearea condiţiilor favorabile ce

ar asigura ca martorii să facă declaraţii veridice, iar experţii să formuleze concluzii certe în scopul examinării legale a acuzării; 5) formularea şi soluţionarea cererilor şi demersurilor în vederea unei cercetări sub toate aspectele, complete şi obiective a circumstanţelor care se referă la faptă şi la făptuitor. Acţiunile procedurale ce ţin de etapa pregătitoare a şedinţei pot fi clasificate astfel: 1) deschiderea şedinţei de judecată şi verificarea prezenţei în instanţă; 2) constatarea legalităţii participării în şedinţă a persoanelor citate; 3) explicarea drepturilor participanţilor la proces; 4) asigurarea mijloacelor de probă necesare32. Acestea sunt reglementate, pe de o parte, de normele comune privind judecata în general, pe de altă parte, de normele speciale privind desfăşurarea judecăţii în primă instanţă. Partea pregătitoare a şedinţei de judecată începe cu deschiderea şedinţei (art. 354 din CPP). La data şi ora fixată pentru judecare, preşedintele şedinţei

N. Volonciu, Drept procesual penal, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1972, p. 349. 32 MocKOBCKMft rapHflHiecKMH HHCTHTyr. Vro/ioBHbiM npouecc, MocKBa, MaHycKpwriT, 1992, c. 386.

■"

If6_________________________________

DREPT PROCESUAL PENAL

deschide şedinţa şi anunţă care cauză penală va fi judecată (denumirea completă a cauzei, numărul, date despre inculpat). Semnificaţia acestui moment este marcată prin faptul că judecarea cauzei în primă instanţă a început şi cei prezenţi sunt obligaţi să respecte ordinea şi disciplina şedinţei; sala unde se desfăşoară judecata devine sală de şedinţă; tot din acest moment se realizează, în deplinătatea lor, principiile oralităţii, publicităţii, nemijlocirii ş.a. Până la începerea examinării cauzei grefierul este obligat să verifice dacă toţi cei citaţi în judecată s-au prezentat; cine şi din care motive nu a primit citaţie, dacă există dovada despre înmânarea citaţiilor persoanelor chemate în judecată, copia rechizitoriului şi a altor materiale. Despre absenţa unor asemenea date grefierul raportează neîntârziat preşedintelui şedinţei pentru luarea măsurilor suplimentare de asigurare a prezentării părţilor şi înmânare a actelor procedurale necesare. Potrivit art. 355 din CPP, după apelul părţilor şi al celorlalte persoane citate, grefierul raportează în instanţă şi motivele neprezentării celor care lipsesc. Motivele sunt fixate în procesulverbal al şedinţei de judecată. în scopul asigurării condiţiilor favorabile pentru audierea în mod separat a martorilor (alin. (1) al art. 370 din CPP), conform art. 356 din CPP, după apelul martorilor, preşedintele şedinţei de judecată cere ca ei să părăsească sala de şedinţă şi îi avertizează să nu se îndepărteze fără încuviinţarea lui. Preşedintele ia măsuri ca martorii audiaţi să nu comunice cu cei neaudiaţi. Din raţiunea principiului contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, părţile nu sunt îndepărtate, până la darea declaraţiilor, din sala de şedinţă. în cazul când la judecarea cauzei este necesară participarea interpretului şi traducătorului, preşedintele şedinţei este obligat să le stabilească identitatea, să le explice drepturile şi obligaţiile. Această măsură are prioritate, întrucât intervenţia lor se cere imediat după deschiderea şedinţei de judecată, fiind necesară traducerea întrebărilor şi dispoziţiilor preşedintelui. La începutul judecăţii o importanţă deosebită trebuie să se acorde verificărilor privitoare la inculpat (art. 358 din CPP). Acestea, pe lângă faptul că preîntâmpină pronunţarea unor hotărâri care ar putea fi puse în executare împotriva altor persoane decât inculpatul condamnat33, au valoare pentru crearea condiţiilor eficiente în scopul probării învinuirii înaintate34.

Partea specială

667

în acest scop, sunt clarificate datele specificate la alin. (1) al art. 358 din CPP, care se referă la: numele, prenumele, patronimicul inculpatului; anul, luna, ziua şi locul naşterii, cetăţenia inculpatului; domiciliul inculpatului; ocupaţia şi datele despre evidenţa militară; situaţia familială şi datele despre existenţa în întreţinerea lui a altor persoane; studiile; datele despre invaliditate; datele despre existenţa titlurilor speciale, gradelor de calificare şi a distincţiilor de stat; dacă posedă limba în care se desfăşoară procesul; dacă a fost în această cauză în stare de reţinere sau de arest şi în ce perioadă; alte date referitoare la persoana inculpatului. Neprezentarea inculpatului în judecată, de regulă, atrage după sine amânarea examinării cauzei. Potrivit art. 321 din CPP, examinarea cauzei în absenţa inculpatului se admite doar: când inculpatul se eschivează de la prezentarea în instanţă; când inculpatul, fiind în stare de arest, refuză să fie adus în instanţă pentru judecarea cauzei şi refuzul este confirmat şi de apărătorul lui; în cazul examinării unor cauze privind săvârşirea unor infracţiuni uşoare, când inculpatul solicită judecarea cauzei în lipsa sa. Faţă de inculpatul care nu s-a prezentat în judecată fără vreun motiv întemeiat, instanţa poate, din oficiu sau la solicitarea acuzatorului, să aplice măsuri coercitive: să fie adus forţat sau săi fie aleasă o măsură preventivă, dacă aceasta nu i-a fost stabilită anterior, fie să-i înlocuiască măsura preventivă cu alta mai aspră35. Deosebit de prudent trebuie apreciată necesitatea aplicării şi înlocuirii măsurii preventive faţă de minori. Este important să se ţină cont că arestarea preventivă a unui minor poate fi aplicată doar atunci când prin alte măsuri nu poate fi asigurată examinarea cauzei şi preîntâmpinarea comiterii unei noi infracţiuni. Când inculpatul nu cunoaşte limba de procedură, trebuie să-i fie asigurat un interpret. Dacă la audierea inculpatului instanţa se va convinge că acesta posedă insuficient sau nu posedă deloc limba în care are loc procedura judiciară, este obligată să întreprindă măsuri în vederea citării unui interpret, iar dacă prezenţa imediată a traducătorului este imposibilă, atunci printr-o încheiere să dispună amânarea procesului. Sunt importante şi verificările privitoare la chestiunile menţionate la alin. (2) al art. 358 din CPP (înmânarea informaţiei în scris privind drepturile şi obligaţiile inculpatului36, a copiei de pe rechizitoriu şi dacă inculpatului îi sunt

" M

I. Neagu, Tratat de procedură penală, p. 507. K). B. KopeHeBCKHM, rocydapcnmeHHoe o6euncHue e ycnoeuax cyde6nou pe$opMU (npou,cccya/ibHviu, maxrmmecKuu u HpaecmeeHHbiu acneumu), MocKBa, 1994, c. 22.

A se vedea capitolul Proceduri speciale, secţiunea Procedura în cauzele privind minorii. 36 Explicarea nu constă doar în enumerarea drepturilor inculpatului, indicate în lege. Este im portant ca inculpatul să înţeleagă modalităţile de realizare a drepturilor oferite lui. în proce sele cu coinculpaţi este unanim acceptată explicarea simultană a drepturilor. Insă se impune ca preşedintele şedinţei să-1 întrebe aparte pe fiecare inculpat dacă- i sunt clare drepturile. 35

668

DREPT PROCESUAL PENAL

clare aceste documente). Nu se acceptă solicitările inculpatului de a se continua procesul. Examinarea cauzei oricum trebuie amânată la termenul stabilit. în cazul în care cauza a fost trimisă în judecată în conformitate cu prevederile art. 297 din CPP, iar în şedinţa de judecată inculpatul s-a prezentat, i se înmânează copia rechizitoriului şi i se dă posibilitate să ia cunoştinţă de mate rialele dosarului. Dacă după aceasta inculpatul cere termen pentru pregătirea apărării, instanţa soluţionează această chestiune. Preşedintele şedinţei stabileşte identitatea celorlalte părţi şi verifică cunoaşterea drepturilor şi obligaţiilor lor (art. 359 din CPP). Astfel, identitatea procurorului, avocatului, părţii vătămate, a părţii civile şi a părţii civilmente responsabile, a reprezentanţilor lor se constată prin documente ce le confirmă calitatea şi atribuţiile. Toţi, cu excepţia procurorului şi avocatului, sunt întrebaţi dacă le-a fost înmânată informaţia privind drepturile şi obligaţiile şi dacă acestea le sunt clare37.

Respectarea strictă a tuturor regulilor privind explicarea drepturilor inculpatului asigură, totodată, condiţiile necesare pentru o desfăşurare bine organizată a activităţii ulterioare în şedinţa de judecată. Din motivul necunoaşterii drepturilor sale, inculpatul uneori creează dificultăţi. De exemplu, la audierea martorului, el îl poate întrerupe, punându-i întrebări sau intervenind cu explicaţii, alteori, în loc să-i pună întrebări, poate să dea judecăţii explicaţii, cerând ca martorul să le confirme. In ultimul cuvânt se poate referi la fapte şi împrejurări care nu au legătură cu acuzarea ş.a.m.d. Toate acestea determină încălcarea inevitabilă a ordinii în şedinţa de judecată, iar inculpatului i se fac observaţii şi, totodată, i se dau explicaţii când şi despre ce poate întreba sau da lămuriri. Situaţia dată se evită, dacă la începutul şedinţei de judecată inculpatului i se explică detaliat nu numai drepturile, dar şi modalităţile lor de realizare. Pentru exercitarea în bune condiţii a acuzării prezintă importanţă explicarea drepturilor şi a obligaţiilor părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile şi ale reprezentanţilor lor. în special se impun precizările privitoare la modul de realizare a drepturilor acordate. Legislaţia procesuală penală nu prevede ordinea în care trebuie explicate drepturile părţilor vătămate sau dacă, pe lângă partea vătămată, mai există şi părţi civile, sau părţile vătămate au fost recunoscute şi ca părţi civile. N-au fost atestate opinii în această problemă nici în literatura de specialitate. Considerăm că în procesele cu mai multe părţi vătămate drepturile li se pot explica concomitent, dar cu condiţia de a concretiza pentru fiecare în ce măsură acestea au fost înţelese. Dacă în cauză sunt câteva părţi vătămate, părţi civile şi părţi civilmente responsabile, este rezonabilă explicarea mai întâi a drepturilor tuturor părţilor vătămate, iar mai apoi părţilor civile şi părţilor civilmente responsabile. înţelegerea drepturilor trebuie clarificată separat, pentru fiecare. Atunci când partea vătămată este şi parte civilă, e oportun să-i fie explicate drepturile cuprinse atât de statutul părţii vătămate, cât şi al părţii civile, după

Partea specială care cele specifice numai uneia sau alteia.

669

în cazul în care vreuna din părţi declară că nu îi sunt clare drepturile şi obligaţiile, preşedintele face explicaţiile respective. Prevederile art. 360 din CPP obligă preşedintele şedinţei de judecată să anunţe numele şi prenumele său şi, după caz, şi ale celorlalţi judecători din complet, ale procurorului, grefierului, precum şi ale expertului, interpretului, traducătorului şi specialistului, dacă aceştia participă la judecare, şi verifică dacă nu sunt cereri de recuzare sau abţineri. Cererile de recuzare se soluţionează în conformitate cu prevederile art. 34 din CPP privind recuzarea judecătorului; art. 54 din CPP, recuzarea procurorului; art. 84 din CPP privind recuzarea grefierului; art. 86 din CPP privind recuzarea interpretului, traducătorului; art. 87 din CPP privind recuzarea specialistului; art. 89 din CPP privind recuzarea expertului. Soluţionându-se abţinerile şi recuzările, este prevenită examinarea cauzei de către o compunere complet ilegală a instanţei, ceea ce ar atrage casarea inevitabilă a sentinţei38. O importanţă aparte are soluţionarea chestiunilor privitoare la participarea apărătorului (art. 361 din CPP). Astfel, preşedintele şedinţei de judecată anunţă numele şi prenumele apărătorului şi constată dacă inculpatul acceptă asistenţa juridică a acestui apărător, renunţă la el cu schimbarea lui sau singur îşi va exercita

apărarea. Dacă inculpatul formulează vreo cerere, instanţa o soluţionează conform prevederilor art. 69-71 din CPP. Totodată, se verifică dacă nu există circumstanţele menţionate la art. 72 din CPP, care fac imposibilă participarea apărătorului la procesul penal. în legătură cu neprezentarea la şedinţa de judecată a uneia din părţi (art. 362 CPP) se dispune amânarea şedinţei, dacă participarea părţii este obligatorie (de exemplu a procurorului, a inculpatului, cu excepţiile prevăzute de art. 321 din CPP) sau se poate decide judecarea cauzei în lipsa părţii care nu s-a prezentat. în caz de neprezentare a vreunui martor, a expertului sau a specialistului legal citaţi, instanţa, ascultând opiniile părţilor asupra acestei chestiuni, dispune continuarea şedinţei şi ia măsurile corespunzătoare pentru asigurarea prezenţei lor, dacă aceasta este necesar, sau dispune părţii care nu a asigurat prezenţa să o asigure la şedinţa următoare. Nu se exclude luarea hotărârii privind aducerea silită a persoanei (art. 199 din CPP).

18

M. J\. riep/ioiî, Tlofcomoewnenmax vacmb cydeâuoeo pa36upaiwn\>cmea a coeemcKOM yzono&HOM npou,ecce, MocKBa, IbcBopM3AaT, 1956, c. 61.

670 ______________________DREPT PROCESUAL PENAL

Conform dispoziţiilor art. 363 din CPP, dacă la judecarea cauzei participă expertul sau specialistul, preşedintele stabileşte identitatea şi competenţa acestora şi le explică drepturile şi obligaţiile prevăzute la art. 90-91 din CPP. O semnificaţie aparte pentru asigurarea condiţiilor necesare cercetării sub toate aspectele, complete şi obiective a tuturor circumstanţelor cauzei are formularea şi soluţionarea la această etapă a cererilor şi demersurilor (art. 364 din CPP). Preşedintele, în îndeplinirea rolului său de stăpân al şedinţei de judecată, întreabă fiecare parte dacă are cereri sau demersuri. Cererile şi demersurile urmează a fi argumentate. Ele se pot referi la orice aspecte care trebuie invocate în acest moment şi sunt de natură să asigure fie legalitatea judecăţii în fond, fie pregătirea acesteia, cum sunt, de exemplu, cele care privesc legala compunere a instanţei, recuzarea unor membri ai comple tului de judecată, a grefierului, luarea, înlocuirea, revocarea sau încetarea măsurilor preventive, amânarea cauzei pentru lipsa de la judecată a unei părţi cu privire la care nu este îndeplinită procedura de citare etc. Propunerile privind administrarea unor probe noi, care nu au fost obiect de cercetare în cursul urmăririi penale sau care au apărut ulterior acestei faze pot fi făcute pe parcursul judecăţii până la începerea dezbaterilor judiciare, art. 364 din CPP specificând că acest lucru poate fi făcut în cadrul părţii pregătitoare a şedinţei de judecată şi în cursul cercetării judecătoreşti. Regula de a face propuneri de probe noi la începutul şedinţei de judecată se explică prin oferirea posibilităţii de a putea stabili în ce măsură pot fi asemenea probe administrate în aceeaşi şedinţă sau se impune o amânare a judecăţii, în acest scop, alin. (2) al art. 364 din CPP obligă pe cel care propune efectuarea unei probe noi să arate: -faptele şi circumstanţele ce urmează a fi dovedite; -mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe; -locul unde se află mijloacele de probă respective; -identitatea şi adresa martorilor, experţilor şi specialiştilor". Propunerea de probe noi poate fi formulat ă şi în cursul cercetării judecătoreşti potrivit alin. (4) al art. 364 din CPP. Soluţionarea cauzei fiind posibilă numai pe bază de probe care se administrează în faţa instanţei în cursul cercetării judecătoreşti, a fost firesc ca legea să permită procurorului şi părţilor să propună administrarea de probe noi nu numai în cadrul părţii pregătitoare a şedinţei de judecată, dar şi în stadiul următor consacrat tocmai

Partea specială

671

acestei activităţi. Instanţa trebuie să vegheze ca acest drept al părţilor să nu fie exercitat abuziv. V. Dongoroz ş.a., op. cit., p. 174.

Toate aspectele privind cererile, demersurile, cât şi propunerile de noi probe se pun în discuţia părţilor, ca un efect obligatoriu al principiului contra-dictorialităţii, instanţa pronunţându-se asupra lor prin încheiere motivată. Actele ce ţin de soluţionarea cererilor, demersurilor şi propunerilor de noi probe se fixează în procesul-verbal. Cererea ori demersul pot fi înaintate şi în formă scrisă, dar trebuie făcute publice în şedinţa de judecată şi anexate la procesul-verbal. Această regulă este determinată de cerinţele principiului nemijlocirii şedinţei de judecată, care presupune că actele procesuale şi procedurale efectuate în desfăşurarea judecăţii trebuie să fie îndeplinite direct în faţa instanţei, adică în şedinţa de judecată şi în prezenţa completului de judecată, sub a cărui conducere, supraveghere şi garanţie se efectuează judecata. Toate cererile şi demersurile trebuie să fie examinate separat, chiar dacă sunt înaintate de una şi aceeaşi persoană. Deseori părţile, nedorind să-şi motiveze atitudinea faţă de cererea făcută, propun instanţei să lase chestiunea deschisă, cu soluţionare pe parcursul cercetării judecătoreşti. Neobiectând împotriva faptului că la etapa pregătitoare ar putea fi înaintate cereri şi demersuri care pot fi soluţionate numai în cadrul cercetării judecătoreşti40, considerăm absolut neîntemeiat când

astfel de excepţii devin regulă. în literatura juridică a fost expusă opinia că lăsarea cererii fără rezolvare limitează drepturile participantului la proces care a înaintat-o41. în asemenea situaţii el e lipsit de posibilitatea de a folosi ceea ce solicită pentru susţinerea poziţiei sale în cadrul cercetării judecătoreşti. în afară de aceasta, dacă instanţa va reveni la examinarea cererii sau demersului, făcut la sfârşitul cercetării judecătoreşti, în cazul satisfacerii lor, inevitabil se va tergiversa şi procesul judiciar.

§2. Cercetarea judecătorească Cercetarea judecătorească, numită şi anchetă judecătorească, este cea mai importantă şi mai complexă parte a judecăţii în fond, de buna ei desfăşurare depinzând în mare măsură stabilirea adevărului în cauză42. Anume aici se manifestă în toată amploarea principiul contradictorialităţii procesu-

40

B. H. BacKOB, npoxypop e cyde nepeou UHcmaHU,uu, MocKBa, 1968, c. 90. " M. C. CrporoBMH, Kypc coaemcKoio yionoenoio nponecca, T. 2, c. 268. J; S. Kahane, Dreptul procesual penal, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, p. 254.

672

DREPT PROCESUAL PENAL

lui penal, în care dovedirea acuzării se pune exclusiv în sarcina acuzatorului de stat4-'. Această activitate constă în reluarea în faza judecăţii a activităţii de cercetare, efectuată în cursul urmăririi penale, prin readministrarea probelor în faţa primei instanţe de judecată. Spre deosebire de activităţile premergătoare, care au ca scop pregătirea condiţiilor pentru desfăşurarea activităţilor de judecată, cercetarea judecătorească are ca scop crearea condiţiilor necesare pentru soluţionarea prin judecată a cauzelor penale44; fiindcă judecata presupune, în primul rând, cunoaşterea realităţii conflictului de drept penal dedus în faţa instanţei, iar această cunoaştere trebuie să se întemeieze pe probele administrate şi verificate în faţa instanţei45. în cadrul şi prin intermediul cercetării judecătoreşti se înscrie şi strângerea materialului probator prin administrarea de noi probe şi verificarea prin readministrare a probelor strânse în cursul urmăririi penale. în literatura de specialitate se menţionează, pe bună dreptate, că cercetarea judecătorească constituie partea centrală a procedurii în primă instanţă46. Dar, cu toată importanţa sa, rămâne discutabilă chestiunea despre obiectul care se cercetează aici, motiv din care nu există o poziţie unică şi în abordarea chestiunii despre scopurile urmărite. De aceea uneori scopurile devin obiect, iar diverse aspecte calitative ale obiectului sunt interpretate ca scopuri ale cercetării judecătoreşti. Unii autori susţin că obiectul cercetării judecătoreşti este verificarea probelor adunate la urmărirea penală şi stabilirea noilor probe, iar scopurile se reduc la crearea bazelor eventualei sentinţe47. într-o altă opinie48 se susţine că obiectul cercetării cuprinde examinarea probelor atât în acuzare, cât şi în apărare, precum şi a celor care agravează sau atenuează răspunderea inculpatului. Drept urmare, scopurile se văd în cercetarea sub toate aspectele, completă şi obiectivă, a probelor administrate

■ '■ 'Punctul 2 din Hotărârea Plenului CSJ, nr. 30 din 9 noiembrie 1998 "Cu privire la practica aplicării legilor pentru asigurarea dreptului la apărare în procedura penală a bănuitului, învinuitului şi inculpatului", în Culegere de hotărâri ale Plenului CSJ (1974-1999, p. 289). 44 V. Dongoroz, op. cit., p. 175. 45 N. Volonciu, Drept procesual penal, p. 352-353. 46 N. Volonciu. Drept procesual penal. Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1972, p. 353; Idem, Tratat de procedură penală. Partea specială, voi. II, Bucureşti, Paideia,

Partea specială 17

18

673

1996, p. 191; I. Neagu, Tratat de procedură penală, p. 508. M. A. He;n.uoB, CoeemcKuu yeo/ioauuu nponecc, MocKBa, IO/I, 1951, c. 325; Yzonoe-Hbiu nponecc (riofl pefl. M. A. HeflbupBa), ni. XVI, MocKBa, 1969, c. 311. B. 14. BacKOB, FIpoKypop a cybe nepeou uncmanuuu, c. 98.

şi formarea unei convingeri intime a judecătorilor în chestiunile care urmează a fi soluţionate. Savantul rus I. D. Perlov afirmă că obiectul cercetării judecătoreşti întotdeauna este determinat de concluziile de învinuire49, iar M. S. Strogovici susţine că acesta este chiar acuzarea în legătură cu care se efectuează judecata. Astfel, scopul cercetării judecătoreşti, în opinia lui I. D. Perlov, o constituie examinarea în modul prevăzut de lege a probelor, iar după părerea lui M. S. Strogovici - constatarea adevărului50. Profesorul I. Neagu apreciază că cercetarea judecătorească are ca obiect administrarea probelor necesare rezolvării cauzei penale. în acest scop sunt readministrate probele din faza de urmărire penală şi pot fi administrate noi probe51. Considerăm că formularea cea mai exactă a obiectului cercetării judecătoreşti le aparţine cercetătorilor M. S. Strogovici şi I. D. Perlov. Concluziile teoreticienilor ruşi sunt actuale, întrucât corespund prevederilor art. 325 din CPP, în care este definit cadrul şedinţei de judecată în primă instanţă. Ea se desfăşoară doar în privinţa persoanelor învinuite şi în limitele acuzării înaintate. Nu întâmplător cercetarea judecătorească începe cu citirea concluziilor de învinuire (rechizitoriul). Cercetarea probelor reprezintă metoda de verificare judiciară a acuzării formulate şi a încadrării juridice a faptei comise. în opinia

noastră, circumstanţele care dovedesc vinovăţia inculpatului sau îl dezvinovăţesc, precum şi cele care-i agravează sau atenuează răspunderea, nu pot constitui obiectivul principal al cercetării judecătoreşti. Ele întotdeauna sunt cercetate în legătură cu acuzarea. Aceasta fiind dezminţită, inevitabil dispare şi necesitatea examinării lor. Analiza opiniilor în acest sens şi a reglementărilor în vigoare confirmă concluzia formulată anterior: obiectul cercetării judecătoreşti îl constituie acuzarea. întrucât obiectul inevitabil determină caracterul scopurilor, prin urmare, drept scop al cercetării judecătoreşti trebuie considerată cercetarea acuzării printr-o verificare sub toate aspectele, completă şi obiectivă, a tuturor probelor prin care ea este confirmată. Cercetarea judecătorească, în virtutea specificului ei, urmăreşte scopuri mai înguste decât etapa judecăţii în fond în general. Activitatea instanţei constă în a analiza şi a verifica detaliat acuzarea, dar fără ca participanţii la proces

w

14. J\. riep;iOB, CybeâHoe cnedcmeue e coaemcKOM yzonoenOM nponecce, c.

37. 50 51

M. C. CrporoiiHH, Kypc coeemcxoeoyeojioenoeo npou,ecca, r. 2, c. 270. I. Neagu, Tratat de procedură penală, c. 508-509.

674

DREPT PROCESUAL PENAL

şi judecătorul să-şi expună în această etapă părerile şi concluziile. în această etapă, graţie cercetării acuzării şi administrării probelor, se formează convingerea şi se pregătesc concluziile pentru desfăşurarea activităţii procesuale penale în etapele ulterioare ale judecăţii. Veridicitatea concluziilor va fi pusă la încercare în cadrul dezbaterilor judiciare şi îşi va găsi expresia definitivă în sentinţa judecăţii. Părţile, realizându-şi funcţiile în cadrul cercetării judecătoreşti, au un rol activ, trebuie să dea dovadă de iniţiativă în administrarea probelor noi, necesare pentru cercetarea cauzei sub toate aspectele. Limitele plenitudinii cercetării sunt determinate de chestiunile pe care, în conformitate cu legea, le soluţionează instanţa de judecată la adoptarea sentinţei (art. 385 din CPP). Cercetarea judecătorească nu este o modalitate de verificare a concluziilor urmăririi penale sau o repetare, în condiţii noi, a cercetărilor preliminare52. Ea reprezintă o nouă cercetare a tuturor părţilor componente ale acuzării în baza probelor administrate. Totodată, ar fi o eroare să afirmăm că între cerce tarea judecătorească şi urmărirea penală nu există nici o legătură. Cercetarea judecătorească, de regulă, este precedată de activitatea organelor de urmărire în scopul descoperirii infracţiunii săvârşite, al demascării persoanelor vinovate, al dovedirii prin probe a temeiniciei acuzării formulate. în practica judiciară s-a arătat în mod constant că judecata are obligaţia să se pronunţe cu privire la faptele reţinute şi examinate în expozitivul rechizitoriului53. Simpla menţiune privind săvârşirea unei anumite infracţiuni sau simpla reproducere a conţinutului unui mijloc de probă prin care se face o anumită naraţiune privind fapta penală nu implică obligaţia arătată54. Momentul procesual al începerii cercetării judecătoreşti este marcat prin dispoziţia art. 366 din CPP, potrivit căreia preşedintele şedinţei de judecată anunţă începerea cercetării judecătoreşti. Cercetarea judecătorească începe cu expunerea de către pz-ocuror a învinuirii formulate. Dacă în procesul penal a fost pornită o acţiune civilă, se expune şi aceasta. în cazul în care a fost prezentată o referinţă la rechizitoriu, preşedintele şedinţei de judecată aduce la cunoştinţa celor prezenţi conţinutul acesteia. - I. Neagu, Tratat de procedură penală, p. 509. " Decizia Colegiului penal al CSJ tir. lr/e-21/98 din 19 martie 1998, în Buletinul CSJ, 1998, nr. 7, p. 14; Decizia Colegiului penal al CSJ nr. lr/e-84/98 din 18 iunie 1998, în Buletinul CSJ, 1998, nr. 8, p. 15-16; Decizia Colegiului penal al Curţii de Apel nr. la-117/99

Partea specială

675

Expunerea învinuirii formulate, denumită şi act de sesizare 55, în şedinţa de judecată prezintă importanţă fiindcă, prin aceasta, obiectul procesului penal este adus la cunoştinţa nu numai a inculpatului şi a celorlalte părţi din proces, cărora, în general, acest obiect le este cunoscut, dar şi a completului de judecată care, având în cercetare mai multe cauze, este greu de presupus că ar cunoaşte precis obiectul fiecăreia. Această măsură este necesară şi pentru informarea celor care asistă la şedinţa de judecată şi pentru care procesul penal ar trebui să aibă un rol educativ56. Preşedintele şedinţei de judecată întreabă inculpatul dacă îi este clară învinuirea adusă, dacă acceptă să facă declaraţii şi să răspundă la întrebări. în cazul în care inculpatului nu-i este clară învinuirea formulată, procurorul face explicaţiile respective. Cercetarea judecătorească are loc într-o ordine prevăzută de Codul de procedură penală, ordine ce poate fi schimbată, la cererea părţilor sau a altor participanţi la proces, dacă aceasta este necesar pentru buna desfăşurare a cercetării judecătoreşti. Avându-se în vedere că art. 365 din CPP dă preferinţă examinării probelor prezentate de acuzator, procurorul trebuie să recomande instanţei de judecată o ordine de examinare a probelor argumentată ştiinţific, prin care să asigure elucidarea tuturor circumstanţelor esenţiale ale cauzei, completarea eventualelor lacune ale urmăririi penale, cercetarea obiectivă şi completă a probelor şi individualizarea culpei fiecărui inculpat57. Ordinea de examinare a probelor este determinată de multipli factori, pe care acuzatorul de stat este obligat să-i cunoască şi să ştie să-i analizeze, pentru ca, aplicându-i la cauza penală concretă, să poată propune singura soluţie justă. Printre aceştia sunt: - versiunile propuse de acuzator; recunoaşterea deplină, parţială sau negarea de către inculpat a vinovăţiei sale; tipul infracţiunii; volumul şi complexitatea cauzei penale; numărul inculpaţilor şi existenţa contradicţiilor în declaraţiile lor; vârsta inculpaţilor;

5

54

din 2 iunie 1999, în Curtea de Apel, Culegere de practică judiciară 1999-2000, p. 205-206. I. Neagu, Tratat de procedură penală, p. 502.

55 56 57

V. Dongoroz, op. cit., p. 177; N. Volonciu, Drept procesual penal, p. 353 ş.a. V. Dongoroz, op. cit., p. 177. In legislaţia de procedură penală a României (art. 321 din CPP) există o limitare,

legată de necesitatea obiectivă ca orice cercetare să înceapă prin ascultarea inculpatului.

676

—

.__________________ DREPT PROCESUAL PENAI.

stabilitatea poziţiei părţilor vătămate şi a martorilor; calitatea urmăririi penale. Această listă nu este exhaustivă şi poate fi continuată, întro opinie58 s-a arătat că factorul recunoaşterii sau negării de către inculpat a vinovăţiei poate influenţa poziţia acuzatorului în această chestiune, însă nu putem stabili o dependenţă directă între acest factor şi procedura de cercetare a probelor. Destul de frecvent, atât în cazul recunoaşterii culpei, cât şi în cazul negării ei, cercetarea judecătorească începe cu interogarea inculpatului, în procesele judiciare aceasta este procedura obişnuită de cercetare a probelor, care are avantajele sale şi de aceea se aplică la examinarea majorităţii cauzelor. Audierea inculpatului permite stabilirea tuturor circumstanţelor cauzei, detaliile care nu şi-au găsit reflectare la urmărirea penală, clarificarea versiunii apărării şi laturile ei vulnerabile. Informaţia obţinută în urma acestei acţiuni poate fi utilizată la audierea părţii vătămate şi a martorilor. Ea îl ajută pe procuror să aleagă procedeele tactice optime pentru demascarea inculpatului în săvârşirea infracţiunii. Propunerea categorică de a începe cercetarea judecătorească cu audierea părţii vătămate şi a martorilor, dacă inculpatul nu-şi recunoaşte vina, după părerea noastră, este greşită, deoarece există pericolul consolidării poziţiei inculpatului, care, ştiind despre datele existente împotriva lui, se va orienta mai bine şi va găsi posibilităţi de a le dezminţi. O asemenea situaţie îi dă unele avantaje apărării faţă de partea acuzării. Este oportun totuşi uneori a începe cercetarea probelor cu partea vătămată şi cu martorii, în cazul când inculpatul şi-a recunoscut parţial vina, când el nu tăgăduieşte circumstanţele de bază ale săvârşirii faptei, dar încearcă să prezinte comportamentul său într-o lumină mai favorabilă, să atenueze unele fapte. în aceste situaţii examinarea probelor care-1 demască îl poate determina să-şi recunoască vina. El nu se va eschiva în timpul audierii, nu va face depoziţii false, care să atenueze vina sa, ceea ce se va reflecta asupra desfăşurării procesului judiciar. în literatura de specialitate au fost expuse şi opinii împotriva acestei ordini a cercetării judecătoreşti59. Principalul argument invocat este că audierea inculpatului la sfârşitul cercetării judiciare va reduce considerabil mijloacele lui de apărare: în timpul audierilor părţii vătămate şi ale martorilor, inculpatul nu poate da explicaţii complete referitoare la acuzarea adusă, ci doar la unele părţi ale ei sau la circumstanţe, iar explicaţii complete va putea da doar după examinarea

B. H. BacKOB, npoKypop a cyde nepeou uncmaHnuu, c. 101-102. M. Ji. Ilep/loB, Cyde6noe cnebcmaue a coeemcKOMyionoanoM nponecce, c. 72; M. C. Orpo-

Partea

specială

677

tuturor probelor care-1 demască. în acest fel, apărarea inculpatului este pusă într-o situaţie nefavorabilă şi instanţa nu va avea posibilitatea, la începutul cercetării judecătoreşti, să-şi facă o imagine clară despre esenţa argumentelor aduse cie inculpat pentru dezminţirea acuzării, ca apoi, pe parcursul cercetării, să le verifice certitudinea şi concludenta. în cauzele cu pluralitate de acuzări, unde sunt câţiva inculpaţi şi ei au atitudini diferite faţă de învinuirea impusă, cel mai indicat este de a începe audierea inculpaţilor care şi-au recunoscut în întregime sau parţial vina, iar după aceea - a celor care-şi tăgăduiesc vina6". Tipul şi caracterul infracţiunii de asemenea pot influenţa stabilirea ordinii de cercetare a probelor. Pot fi relevate câteva componenţe de infracţiune, în care cei interogaţi îşi schimbă depoziţiile deosebit de des. La acestea se referă extorcările, infracţiunile săvârşite în condiţii neevidente, infracţiunile sexuale. Planificarea ordinii de cercetare a probelor depinde atât de numărul coin-culpaţilor, cât şi de complexitatea faptelor incriminate. în cauzele cu multe episoade sunt posibile câteva variante de cercetare a probelor: 1) sunt cercetate probele pentru fiecare episod; 2) inculpaţii şi martorii sunt interogaţi privitor la fiecare episod în parte, iar restul mijloacelor de probă sunt examinate fără a fi împărţite pe episoade; 3) asupra unor episoade sunt interogaţi numai inculpaţii, iar celelalte mijloace de probă se concretizează în raport cu fiecare inculpat61. Prima variantă se atestă mai rar în practica judiciară, deoarece nu este destul de comodă. Un singur martor poate face depoziţii referitoare la câteva episoade, şi nu e raţional ca în şedinţa de judecată mărturiile acestuia să fie dezmembrate. Aceleaşi probleme pot apărea şi în cazul dacă se alege a doua variantă de cercetare a probelor. Mai des este aplicat cel de-al treilea mod, dar faptul că interogarea pe episoade dezmembrează depoziţiile inculpatului face ca şi această variantă să nu fie destul de eficientă. Cea mai raţională şi mai aplicabilă în practica de prezentare a acuzării de stat este următoarea ordine de examinare a probelor: consecutiv sunt interogaţi inculpaţii privitor la faptele şi episoadele incriminate, iar restul probelor se cercetează în particular pentru fiecare62. Ordinea propusă oferă posibilitatea, pe de o parte, de a asigura sistematizarea materialului probator obţinut, iar pe de altă parte - de a nu întreroBM'i, Kypc coeemcKoeoyzonotinozo npouficca, T. 2, c. 274.

m

B. 14. BacKOB, IlpoKypop e cyde nepeou uHcnuiHnuu, c. 102. "' H. fi. Knpn;i/ioBa, ynacmue lOcydapcmeeHHOio oâauHumenn a cydeânoM cnedcmeuu.

KoHcneKtn netcmiu, c. 6. "2 T. Vâzdoagă, Exercitarea acuzării în instanţa de fond: probleme şi perspective, în Teză de doctorat, Chişinău, 2002, p. 82.

678

DREPT PROCESUAL PENAL

rupe în timp cercetarea probelor. La stabilirea ordinii de cercetare a probelor în cauze cu multe episoade, procurorul trebuie să decidă în ce consecutivitate este raţional a le cerceta: în ordine cronologică, după gradul de pericol social sau după măsura de probare. Un alt factor esenţial reprezintă ponderea probelor de acuzare şi calitatea desfăşurării urmăririi penale, în funcţie de care este oportun, după audierea inculpatului, să se propună cercetarea probelor incontestabile, iar apoi a celor care trebuie să fie verificate deosebit de minuţios, înlăturând orice dubii. Asupra ordinii cercetării judecătoreşti pot influenţa şi factori de ordin organizaţional, în special neprezentarea unor persoane citate la şedinţa de judecată, în asemenea cazuri, audierile alternează în funcţie de consecutivitatea în care au venit martorii. Când există o bază solidă de martori, procurorul trebuie să decidă încă în etapa şedinţei preliminare în ce ordine ei vor fi audiaţi şi să recomande instanţei citarea lor într-o anumită zi, deoarece aflarea martorilor în judecată timp îndelungat este absurdă. în cauzele voluminoase şi complicate, acuzatorul de stat, pe lângă o expunere orală a ordinii cercetării judecătoreşti, va prezenta instanţei şi un plan în scris. Deoarece asupra chestiunii despre ordinea de cercetare a probelor cel dintâi face propuneri acuzatorul de stat, celelalte părţi îşi exprimă părerea în legătură cu ordinea propusă, totodată rezervându-lise dreptul de a propune completările sau modificările lor. Ordinea de efectuare a cercet ării, stabilită de instanţă, poate fi schimbată doar printr-o încheiere specială. Printre acţiunile îndeplinite în etapa cercetării judiciare un loc aparte ocupă audierea. De la început trebuie menţionat faptul că procedura de obţinere a declaraţiilor cuprinde un complex de reguli de ordin procesual şi de ordin tactic. Problemele referitoare la tactica obţinerii declaraţiilor sunt studiate de criminalistică63, însă cu preponderenţă pentru urmărirea penală. Anumite procedee pot fi utilizate şi în instanţă fără schimbări, unele doar efectuând corectivele respective, iar altele, în general, nu corespund condiţiilor în care are loc cercetarea judecătorească. Dacă la etapa urmăririi penale cercul de participanţi la audiere se limitează la ofiţerul de urmărire penală, procuror (eventual, şi apărător) şi la 63

Simion Gh. Doraş, Criminalistica, voi. II, Elemente de tactică. Chişinău, 1999; A. BaCM/ibeB, /I.KapHeeBa, TaKmuKa donpoca, MocKBa, 1970; A. Ciopraga, Criminalistica (tactica), Iaşi, 1986; E. Stancu, Criminalistica, Bucureşti, 1995; A. PaTHHOB, H. EipHMOB, IlcuxonoeuH donpoca o6euHneMoeo, Moscova, 1988 ş.a.

Partea specială

679

persoana audiata, în şedinţa de judecată acesteia din urmă, pe lângă procuror, îi mai pun întrebări judecătorii, apărătorii, părţile vătămate, părţile civile şi ci-vilmente responsabile, reprezentanţii lor, alţi coinculpaţi. Pe parcursul cercetării judecătoreşti, persoana audiată, în special inculpatul, şi-a creat imagine despre caracterul eventualelor întrebări şi este mai pregătită, deja a studiat materialele dosarului, a analizat probele, ceea ce de asemenea se reflectă asupra răspunsurilor sale din timpul audierii în instanţă. Factorii amintiţi nu numai că determină specificul audierii judiciare, dar influenţează şi tactica desfăşurării. într-un mod aparte s-a menţionat atitudinea inculpatului faţă de acuzarea adusă, prezenţa sau lipsa situaţiilor controversate şi activismul apărării64. De remarcat că, în pofida publicităţii şedinţei de judecată, stabilirea contactului psihologic cu persoana audiată este o condiţie necesară pentru desfăşurarea reuşită a audierii. în acest scop este important să se recurgă la o serie de procedee tactice: a) manifestarea interesului faţă de persoana audiată şi demon strarea respectului faţă de poziţia ei; b) acceptarea unei atitudini politicoase, corecte; c) formularea întrebărilor într-o formă accesibilă; c) demonstrarea imparţialităţii; d) respectarea drepturilor participanţilor la proces; e) capacitatea de a asculta persoana audiată, fără a o întrerupe sau a o brusca; f) preîntâmpinarea unor eventuale situaţii de disconfort pentru aceasta. Audierea judiciară include etapele introductivă, de expunere liberă şi de întrebări-răspunsuri. Etapa introductivă începe cu constatarea datelor despre persoana interogată. Dacă urmează audierea părţii vătămate sau a martorului, ei sunt preîntâmpinaţi despre eventuala răspundere penală pentru eschivarea de la darea declaraţiilor şi pentru darea declaraţiilor intenţionat false. Etapa expunerii libere este prevăzută de art. 104 şi 109 din CPP, prin care persoanei audiate i se propune relatarea celor întâmplate aşa cum le-a sesizat, comunicând informaţia în volumul în care el consideră că e necesar. S-a arătat65 că evitarea acestei etape face posibil ca un anumit strat din informaţia existentă să nu fie solicitat, ceea ce poate influenţa asupra scopurilor cercetării judecătoreşti. în dreptul nostru66 se interzic întrebările sugestive, adică cele care conţin în sine răspunsul. Este acceptabilă afirmaţia că, în orice caz, întrebarea trebuie

M

n. E. ApouKep, TaKmum u amuţea cybc6uozo donpoca, MocKBa, 1969, c. 3-19.

I. Neagu, Tratat de procedură penală, p. 271. '"' Criminaliştii au respins opiniile savanţilor occidentali, care consideră posibilă punerea unor întrebări sugestive persoanelor interogate, deoarece prin asemenea întrebări poate fi denaturat adevărul şi nu pot fi obţinute depoziţ ii

65

veridice. în acest sens: 71. E. ApouKep, op. cit., p. 47-48; A. P. PaTMHOB, O. A. TaspHnoB, McnoitMoeaHue dauHbix ncuxonozuu e 6ypMya3Hou KpuMunanucmuKe, în BonpocM KpiiMMHa/iMCTHKM, 1964, N«ll, c. 155-157.

680

DREPT PROCESUAL PENAL

formulată în aşa fel, ca persoana audiată să nu poată obţine din ea vreo informaţie şi să fie nevoită să apeleze doar la memoria sa. în instanţa de judecată poate fi efectuată audierea de bază, încrucişată şi în formă de şah. La audierea de bază celui audiat i se pun întrebări de către instanţă şi de celelalte părţi la proces. Audierea încrucişată implică formularea întrebărilor privind una şi aceeaşi circumstanţă, în scopul de a verifica, a preciza sau a completa declaraţia făcută. Pentru acuzatorul de stat deprinderile de a realiza o audiere încrucişată sunt obligatorii, întrucât fac posibilă desprinderea contradicţiilor, precizarea detaliilor, demascarea inculpatului, în sfârşit, completarea esenţială a depoziţiilor. Acuzatorul de stat se poate pomeni într-o situaţie complicată, dacă apărătorul, în cazul interogării încrucişate, încălcând cerinţele eticii judiciare, încearcă să abată persoana audiată. în asemenea situaţii, procurorul, ripostând, trebuie să-i asigure persoanei audiate o atmosferă calmă şi timp pentru reflectarea asupra răspunsurilor. Apreciem că în condiţiile unui proces contradictorial forma respectivă îşi va găsi dezvoltarea ulterioară. Audierea în formă de şah se caracterizează prin faptul că, în timpul audierii persoanei, sunt adresate întrebări şi altor participanţi cu scopul de a-i confirma sau a-i contesta depoziţiile. Metoda audierii în formă de şah este mult mai necesară procurorului decât apărătorului, deoarece acesta din urmă nu este tot timpul interesat de înlăturarea contradicţiilor. în şedinţa de judecată se pot efectua audieri suplimentare şi repetate. Prin audierea suplimentară se clarifică aspectele omise pe parcursul audierii de bază, iar audierea repetată are loc atunci când, cercetându-se alte probe, apar dubii în justeţea depoziţiilor obţinute, precum şi în cazul când şedinţa se amână pentru mai mult timp şi persoanele audiate anterior sunt citate din nou în instanţă. Unul din mijloacele de probă administrate în cercetarea judecătorească este declaraţia inculpatului. Astfel, potrivit art. 367 din CPP, dacă inculpatul acceptă să fie audiat, preşedintele şedinţei de judecată îl întreabă în ce relaţii se află cu partea vătămată şi îi propune să declare tot ce ştie despre fapta pentru care cauza a fost trimisă în judecată. Primii îi pot pune întrebări apărătorul şi participanţii la proces din partea apărării, apoi procurorul şi ceilalţi participanţi din partea acuzării. Preşedintele şedinţei şi, după caz, ceilalţi judecători pot pune întrebări inculpatului după ce i-au pus întrebări părţile, însă întrebări cu caracter de concretizare pot fi puse de către preşedintele şedinţei de judecată şi de către judecători în orice

Partea specială

moment al audierii.

681

Procedeele tactice ale audierii trebuie alese ţinând cont de particularităţile concrete ale cauzei şi de trăsăturile individuale de caracter ale inculpatului, cu aplicarea corespunzătoare a procedeelor şi regulilor generale67. în legătură cu cazurile frecvente de renunţare parţială şi totală la declaraţiile făcute la urmărirea penală s-au făcut recomandări privitor la aplicarea unor procedee aparte de audiere a inculpatului. Autorii68 insistă asupra comparării declaraţiilor schimbate cu alte probe; cercetării consecvente a conţinutului noilor declaraţii; comparării declaraţiilor între ele. Deoarece audierea inculpatului, de regulă, se efectuează până la cercetarea altor probe, principalul obiectiv al întrebărilor puse este de a completa, a preciza şi a verifica depoziţiile lui, de a clarifica aspectele esenţiale ale apărării şi acuzării. Aici poate apărea problema dacă acuzatorul şi alţi participanţi la interogarea inculpatului, în cazul schimbării de către acesta a mărturiilor făcute anterior sau al renunţării la ele, se pot referi la probe care nu se conţin în dosar şi n-au fost verificate în cadrul cercetării judecătoreşti. în raport cu această problemă s-au polarizat două opinii. Unii cercetători69 consideră că la audierea inculpatului nu pot fi invocate materialele urmăririi penale, adică depoziţiile martorilor, concluziile experţilor nefiind încă cercetate în judecată. Se susţine că probele

c

amintite pot căpăta un caracter cu totul diferit pe parcursul verificării judiciare sau pot suferi, cel puţin, modificări. Cu atât mai mult, o referire prematură la declaraţiile unor martori, citirea lor este însoţită de încălcarea condiţiilor legale de cercetare a probelor. într-o altă opinie70, deşi se admite posibilitatea modificării probelor pe parcursul cercetării judecătoreşti, totuşi se consideră acceptabil ca în timpul audierii inculpatului să se opereze cu probele încă necercetate.

S. Doraş, op. cit., p. 153-183; A. H. BacwnbeB, 71. M. KapneeBa, TaKinuxa donpoca, MocKBa, lOpMflHMecKaii HMTepaTypa, 1970, c. 109-153; /l. E. ApoiţKep, npuMeHemie zocydapcmeeHHbiM o6auuumeneM maKimmecKux npueMoe u Memodoo coeemcKou KpuMuHanucmuKu6 ]m rioAAepwaHne rocyaapcTBeHHoro o6BHHeHM« B cyne, MocKBa, 1970, c. 36-52; B. M. BacKOB, FIpoKypop a cyde nepooii uHcinamţuu, c. 107; H. FI. KupMnnoBZ, op. cit., p. 9-10. B. 3naTKOBMM, Mccnedoeanue u ou,CHKa donaximenbcmo, u3MeHuemuxcn e cmaduu cydcâuoeo cnedcmaun, în CounanncTHMecKaa 3aKOHHOcib, 1953, M&6, c. 36-44; Tîod-depMdHue zocybapcmaCHHOzo O6BUHCHUH s cyde (riofl pefl. M. n. MaKapoBa), 1970, 48; K). B. KopeHeBCKiift, FocydapcmeeHHoe o6euHeHue e yc/ioeuHX cyde6noii pefyopMH (npou,eccyanbHbiu, maKinutecKuu u HpaecmeeHHbiu acncKmu). Memodunectcoe nocoâue, MocKBa, 1994, c. 66-75. M. A. 4e/ibUOB, CoaemcKuîi yionoeHbiu npou,ecc, MocKBa, IbciopM3fla'r, 1962, c. 384; M. C. CrporoBMH, Kypc coaemcxoeo yzonoauoio npoiţecca, r. 2, c. 276-277. B. 14. BacKOB, npoKypop a cyde nepaou UHcmaHu,uu, c. 104.

682

____________________________________________

DREPT PROCESUAL PENAL

S-a arătat71 că, în ambele cazuri, se ajunge la extreme. Considerăm că la audierea inculpatului apărătorul, acuzatorul şi ceilalţi participanţi la proces au dreptul, în caz de necesitate, să opereze şi să facă demersuri despre citirea procesului-verbal de cercetare la faţa locului, de percheziţie şi de ridicare a obiectelor, a actelor de revizie, a concluziilor expertului, să examineze corpurile delicte, să dea citirii şi să cerceteze documentele. Aplicând o asemenea metodică de audiere, concomitent sunt verificate declaraţiile lui prin probele care confirmă sau dezmint argumentele aduse. Totodată, nu putem fi de acord că în timpul audierii inculpatului pot fi invocate depoziţiile martorilor care încă n-au fost audiaţi în instanţă sau concluzia expertului, dacă urmează efectuarea expertizei suplimentare sau a contraexpertizei. Se ştie că datele de fapt, obţinute din depoziţiile martorilor, suferă modificări mai mult decât alte probe şi de aceea o invocare pripită a lor poate crea pentru apărare şi acuzare în egală măsură anumite dificultăţi. Pe lângă aceasta, dezvinovăţirea sau demascarea inculpatului cu ajutorul unor date neverificate încalcă principiile oralităţii şi nemijlocirii. Prin urmare, dacă la audierea inculpatului se simte necesitatea de a apela la datele de fapt, furnizate prin procesele-verbale ale actelor de urmărire penală, se solicită prin cerere sau demers citirea lor integrală sau parţială. Astfel se creează posibilitatea obţinerii unor explicaţii mai precise despre împrejurările concrete ale faptei şi clarificarea atitudinii făptuitorului faţă de probele care le confirmă. Analogic legea prevede verificarea veridicităţii declaraţiilor inculpatului la apariţia contradicţiilor esenţiale între declaraţiile date la urmărirea penală şi cele pe care le face în instanţă (art. 368 din CPP). Deoarece citirea declaraţiilor inculpatului presupune într-un anumit fel limitarea principiului nemijlocirii, se va recurge la acest procedeu de cercetare doar în anumite condiţii. în primul rând, citirea declaraţiilor făcute în cursul urmăririi penale se admite numai după ce inculpatul şi-a expus în întregime depoziţiile judecăţii sau cauza se judecă în lipsa inculpatului. în al doilea rând, nu orice argumente pot fi invocate pentru a citi depoziţiile inculpatului făcute în cadrul urmăririi penale, ci doar cele principiale, prin care se schimbă însăşi esenţa şi conţinutul celor declarate. De cele mai multe ori, această situaţie se creează când inculpatul, care şi-a mărturisit vina în timpul urmăririi, se dezice de această mărturisire în instanţa de judecată şi

Partea specială

683

insistă asupra nevinovăţiei lui sau când în cadrul urmăririi penale a indicat în calitate de complici asupra unor persoane, iar la judecată - asupra altora72. Apreciind declaraţiile inculpatului în timpul urmăririi şi în judecată, instanţa nu le poate da preferinţă unora în raport cu celelalte, deoarece nici una nu are prioritate71. Veridicitatea se cere apreciată prin coroborare cu celelalte probe administrate în cauză. Aceeaşi regulă se aplică şi în cazurile în care se dă citire declaraţiilor inculpatului depuse anterior în instanţă sau în faţa judecătorului de instrucţie, dacă acesta din urmă 1-a informat despre posibilitatea citirii lor în instanţă. în practica judiciară întâlnim cazuri când inculpatul refuză să facă declaraţii. Totodată, ţinând cont de faptul că refuzul inculpatului de a face depoziţii nu-1 lipseşte de dreptul de a participa la audierea martorilor şi la cercetarea altor probe şi că, dacă inculpatul va decide să dea mărturii, trebuie să-i fie acordat acest drept oricând, cu permisiunea preşedintelui şedinţei de judecată (alin. (5) al art. 367 din CPP). Dacă în cauza penală sunt mai mulţi inculpaţi, audierea fiecăruia dintre ei se face în prezenţa celorlalţi inculpaţi. Audierea unui inculpat în lipsa unui alt inculpat care participă la judecarea cauzei se admite numai la cererea părţilor, în baza unei încheieri motivate, când aceasta este necesar pentru stabilirea adevărului. în acest caz, după întoarcerea inculpatului înlăturat, acestuia i se aduce la cunoştinţă conţinutul declaraţiilor făcute în lipsa lui şi i se dă posibilitate să pună întrebări inculpatului audiat în lipsa lui. Cercetarea judecătorească este efectuată în întregime, indiferent dacă inculpatul şi-a recunoscut sau nu vinovăţia. Sunt frecvente cazurile când inculpatul se declară vinovat de o faptă mai puţin gravă, cu scopul de a evita răspunderea pentru o altă infracţiune, mai gravă. Uneori inculpatul se poate autocalomnia, ca să-1 îngrădească de răspundere pe organizatorul infracţiunii sau pe o persoană apropiată lui. De aceea şi declaraţiile inculpatului despre recunoaşterea vinovăţiei sale se cer verificate şi apreciate critic în coroborare cu alte probe. După ascultarea inculpatului instanţa trece la audierea celorlalte părţi. Ascultarea părţilor se face potrivit dispoziţiilor art. 369 din CPP. Audierea părţii vătămate se efectuează în conformitate cu

dispoziţiile ce se referă la audierea martorilor şi care se aplică în

H. I. KnpHTUioBa, Ynacmue eocydapcmecHHoeo oâeuHumenx e cyde6uo\t cnedcmeuu, c. 3637.

mod corespunzător.

7

- M. C. CrporoBHH, Kypc coeemcKozo yionoenozo npou,ecca, T. 2, c. 281. M. fl. nepnoB, Cydeâuoe cnedcmeue e coeemcKOM yeo/toeuoM npou,ecce, c. 167. 71

684

DREPT PROCESUAL PENAL

Partea vătămată poate fi audiată ori de câte ori este necesar în cursul cercetării judecătoreşti şi poate să facă declaraţii suplimentare oricând, cu permisiunea preşedintelui şedinţei. Audierea părţii civile şi a părţii civilmente responsabile se face conform dispoziţiilor ce se referă la audierea inculpatului, care se aplică în mod corespunzător. Când sunt mai multe părţi vătămate, părţi civile sau părţi civilmente responsabile, acestea pot fi ascultate separat, dacă interesul aflării adevărului o cere, întocmai ca în cazul coinculpaţilor. Părţile pot fi reascultate ori de câte ori este necesar. în vederea audierii, martorii sunt invitaţi pe rând în sala de şedinţă. După ce se procedează la luarea datelor de identitate şi depunerea jurământului, în conformitate cu cele prescrise în partea generală a Codului (art. 105-110 din CPP), se trece la audierea propriu-zisă, aplicându-se dispoziţiile art. 370 din CPP. Martorii se audiază fiecare separat şi în lipsa martorilor care încă nu au fost audiaţi. Primii sunt audiaţi martorii din partea acuzării ca şi la ascultarea altei persoane. Părţile la proces sunt în drept să pună întrebări martorului. Primii pun întrebări participanţii la proces ai acelei părţi care a solicitat audierea martorului, iar apoi ceilalţi participanţi. Preşedintele şedinţei şi ceilalţi judecători pot pune întrebări martorului în condiţiile prevăzute la alin. (2) al art. 367 din CPP. Fiecare parte poate pune întrebări suplimentare pentru a elucida şi a completa răspunsurile date la întrebările altor părţi.

Partea specială

Preşedintele şedinţei poate permite martorului audiat să părăsească sala de şedinţă înainte de terminarea cercetării judecătoreşti, dar numai după audierea opiniilor părţilor la proces în această chestiune. Declaraţiile inculpatului, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile şi ale martorilor în şedinţa de judecată se consemnează în scris de către grefier ca documente separate care se anexează la procesul-verbal. Declaraţia scrisă se citeşte de către grefier, iar dacă persoana care a depus-o cere, i se oferă posibilitatea să o citească. Dacă persoana care a depus declaraţia confirmă conţinutul ei, o semnează pe fiecare pagină şi la sfârşit. Dacă persoana care a depus declaraţia nu poate semna sau refuză să o semneze, se face o menţiune în declaraţia consemnată, indicându-se motivele refuzului. Declaraţia scrisă se semnează de către preşedintele şedinţei şi de către grefier, precum şi de către interpret în cazul în care acesta a participat la declaraţie. Dacă persoana care a depus declaraţia revine asupra vreuneia din declaraţiile sale anterioare sau face completări, rectificări sau precizări, acestea se consemnează şi se semnează în condiţiile articolului citat.

în literatura juridică au fost elaborate procedeele şi tactica audierii martorului şi a părţii vătămate74. Se poate întâmpla că audierea unui martor dintre cei ascultaţi în cursul urmăririi să nu mai fie posibilă. în acest caz instanţa dispune motivat citirea în şedinţa de judecată a declaraţiilor martorului depuse în cursul urmăririi penale, precum şi reproducerea înregistrărilor audio şi video ale acestora, care pot avea loc, la cererea părţilor, în cazurile: 1) când există contradicţii esenţiale între declaraţiile depuse în şedinţa de judecată şi cele depuse în cursul urmăririi penale; 2) când martorul lipseşte în şedinţă şi absenţa lui este justificată fie prin imposibilitatea absolută de a se prezenta în instanţă, fie prin motive de imposibilitate de a asigura securitatea lui. Prin urmare, faptul că persoana citată în calitate de martor nu s-a prezentat în instanţă ori lipseşte din localitate nu este suficient pentru citirea în şedinţă a declaraţiilor făcute la urmărirea penală. Lipsa martorilor a căror audiere era prevăzută poate determina luarea motivată a următoarelor măsuri: apreciindu-se că ascultarea acestora nu mai este necesară, continuarea judecăţii; în caz contrar se dispune amânarea în vederea audierii la termenul următor. Martorul a cărui lipsă

nu este justificată poate fi adus silit. Dacă martorul care este eliberat, prin lege, de a face declaraţii în baza prevederilor alin. (11) al art. 90 din CPP nu a acceptat să facă declaraţii în şedinţa de judecată, declaraţiile lui făcute în cursul urmăririi penale nu pot fi citite în şedinţa de judecată, precum nu pot fi reproduse nici înregistrările audio sau video ale declaraţiilor lui. Din conţinutul art. 328 din CPP deducem că procurorul şi celelalte părţi pot renunţa la martorii pe care iau propus. Se are în vedere faptul că părţile sunt în măsură să aprecieze utilitatea şi necesitatea audierii martorului concret, în sprijinul concluziilor lor75. Martorii la care a renunţat partea care ia propus pot fi însuşiţi de către oricare din celelalte părţi. întrucât însă, în faza judecăţii, nici un act procesual nu poate fi efectuat decât cu aprobarea şi sub controlul instanţei, renunţarea la

7A

75

S. Doraş, Criminalistica, voi. II, Elemente de tactică, p. 117-153; H. fl. Ilep/IOB, op. cit., p. 183-226; M. C. CrporouiiM, Kypc coaemcKoeo yzono&HOZO nponecca, c. 284-297; M. A. He/ibuoB, CoeemcKuii yionoenuii nponecc, 1957, c. 329; rocydapcmeeHHbiu 06-euHumenb a coeemcKOM cyde, 1954, c. 165-180; A. H. BacmibeB, Tatcrmiueacue npueMU donpoca caudemena u nomcpneeuteeo, în TaKTHKa «oripoca iipn paccMOTpemiM npeCTy-n/ieHMii, MOCKBU, IOpnflnqecKafl TlHTepaTypa, 1970, c. 75-108. V. Dongoroz, op. cit., p. 183.

686

DREPT PROCESUAL PENAL

martori, indiferent cine i-a propus, nu poate fi dispusă decât de către instanţa de judecată (alin. (2) al art. 328 din CPP). Dispoziţia menţionată este aplicabilă oricărui alt mijloc de probă a cărui administrare a fost anterior admisă de instanţă. în cadrul cercetării judecătoreşti se procedează în continuare la administrarea celorlalte probe. Astfel, sunt dispuse expertize şi audierea expertului, examinate corpurile delicte, cercetate documentele şi procesele-verbale ale acţiunilor procesuale ş.a. Pentru ca datele de fapt, cuprinse în concluzia expertului, să fie folosite la motivarea soluţiei în cauză, instanţa trebuie să le verifice în cadrul cercetării judecătoreşti. Dacă expertul n-a fost citat în şedinţă, concluzia formulată la urmărirea penală trebuie dată citirii în şedinţă. Pentru relevarea tuturor datelor în măsură să ajute la stabilirea adevărului, este important să fie citită nu numai partea rezolutivă, dar şi cea descriptivă. Aici deseori se conţin cele mai preţioase argumente. De exemplu, în cauzele privind omorurile premeditate, privind cauzarea de leziuni corporale grave, după descrierea datelor constatate despre numărul, caracterul rănilor, localizarea lor, instanţa poate trage o concluzie justă despre premeditarea inculpatului în timpul cauzării lor sau despre faptul că omorul a fost comis cu o cruzime deosebită. Fără îndoială că aceste circumstanţe au o valoare aparte pentru argumentarea încadrării juridice a infracţiunii. în cazul când concluzia nu este suficient de clară sau de completă, este ordonată o expertiză suplimentară, care este încredinţată aceluiaşi sau altui expert (alin. (1) al art. 148 din CPP). Când este evidentă netemeinicia concluziei expertului şi apar îndoieli referitoare la corectitudinea ei, poate fi ordonată o contraexpertiză, care se încredinţează altui expert sau altor experţi (alin. (2) al art. 148 din CPP). în cazul în care raportul expertului nu este clar sau are unele deficienţe, pentru înlăturarea cărora nu sunt necesare investigaţii suplimentare, ori a apărut necesitatea de a preciza metodele aplicate de către expert sau unele noţiuni, organul de urmărire penală este în drept să audieze expertul, respec-tându-se prevederile art. 105-109. Audierea expertului nu se admite până la prezentarea raportului şi cercetarea acestuia. Dacă instanţa consideră necesară prezenţa expertului în şedinţa de judecată, el participă în mod obligatoriu la cercetarea tuturor împrejurărilor cauzei care au legătură cu obiectul expertizei. Sunt cazuri când expertul este citat după ce au fost desfăşurate toate audierile, în asemenea situaţii e necesar să i se creeze

Partea specială

condiţii pentru a studia, din

687

procesele-verbale întocmite, mersul cercetării judecătoreşti, ca să aprecieze depoziţiile persoanelor audiate. După elucidarea tuturor circumstanţelor esenţiale pentru formularea concluziei, părţile propun în formă scrisă întrebările faţă de expert. Preşedintele şedinţei are obligaţia să dea citire întrebărilor tuturor participanţilor la proces, ceea ce constituie unul din factorii prin care se asigură contradictorialitatea părţilor în procesul judiciar. După întrebările puse este consultată opinia tuturor participanţilor la proces. Concluzia scrisă a expertului este citită în şedinţa de judecată şi anexată la dosar. Dacă instanţa a respins anumite întrebări ale părţilor şi, astfel, circumstanţele cauzei n-au fost cercetate suficient de complet, părţile pot face referire la această circumstanţă în apelul (recursul) lor împotriva sentinţei ilegale şi neîntemeiate. în literatura de specialitate, pe lângă faptul că concluziile expertului sunt apreciate drept mijloc aparte de probe 76, în opinia unor cercetători sunt şi o categorie deosebită, "specială" a probelor77. însă acest punct de vedere nu numai că nu şi-a găsit sprijin în legislaţia procesuală penală, dar a şi fost contestat de majoritatea teoreticienilor78.

Concluziile expertului sunt doar unul din mijloacele de prob ă care trebuie apreciate în mod critic, în coroborare cu celelalte probe. Complexitatea aprecierii lor cere de la instanţă capacitatea de a se orienta în cele mai diverse domenii ale vieţii şi ştiinţei. Dacă anumite dovezi se fac prin corpuri delicte, ele sunt prezentate pentru a fi examinate de instanţă cu participarea tuturor părţilor. Astfel, potrivit art. 372 din CPP, corpurile delicte prezentate de părţi pot fi examinate în orice moment al cercetării judecătoreşti. Atât la cererea unei părţi, cât şi din iniţiativa instanţei, corpurile delicte pot fi prezentate pentru examinare părţilor, martorilor, expertului sau specialistului. Persoanele cărora le-au fost prezentate corpurile delicte pot atrage atenţia instanţei asupra diferitelor circumstanţe

76 77

R. T. YnbflHOBa, op. cit., p. 136. A. H. BbiuiMHCKMii, Teopux cybe6nux doK.a3amcnbcme e coeemcKOM npaee, MocKBa,

1950, c. 276. '" 1. Neagu, Tratat de procedură penală, p. 306; N. Volonciu, Tratat de procedură penală, voi. i, Partea generală, Bucureşti, Paideia, 1996, p. 393; M. rieTpyxiiH, 3Kcnepmu3a xaK cpedcnwo doKa3bteanu>i a coeemcKOM yeonooHOM npou,ecce, MocKBa, K3/1, 1964, c. 164221; C. flopam, OpeaHU3au,un u npomeodcmeo cyde6uou 3Kcnepmu3u (no mame-puanau cnedcmeeHHoii u cydeâHoii npaKmuKU MCCP), KHWMHeB, 1986, c. 26 ş.a.

688

DREPT PROCESUAL PENAL

legate de examinarea acestora, fapt ce se consemnează în procesul-verbal al şedinţei. Corpurile delicte care nu pot fi aduse în sala de şedinţă pot fi examinate, dacă este necesar, la locul aflării lor. Examinarea constă nu într-o simplă referinţă la fila respectivă din dosar, ci în cercetarea probelor materiale şi scrise, în punerea întrebărilor de către acuzator şi de celelalte părţi, în scopul elucidării semnificaţiei lor pentru rezolvarea cauzei. Nu se exclude obţinerea unor explicaţii asupra lor din partea inculpatului, a martorilor etc. Actele prezentate în şedinţa de judecată, printr-o încheiere a instanţei, trebuie anexate la dosar. Uneori documentele care urmează a fi citite sunt deosebit de voluminoase. în asemenea situaţii, se poate solicita prin cerere sau demers despre citirea doar a unor anumite segmente. Importante aspecte privitoare la faptă şi făptuitor se conţin în documentele şi procesele-verbale ale acţiunilor procesuale. în scopul asigurării ne-mijlocirii şi contradictorialităţii judecării cauzei alin. (2) al art. 373 din CPP prevede că pot fi citite, integral sau parţial, procesele-verbale ale acţiunilor procesuale care confirmă circumstanţe şi fapte constatate prin percheziţie, ridicare, cercetare la faţa locului, examinare corporală, reconstituirea faptei, interceptarea comunicărilor, examinarea corespondenţei ridicate, constatarea tehnico-ştiinţifică şi medico-legală, raportul de expertiză şi prin alte mijloace de probă, precum şi documentele anexate la dosar sau prezentate în şedinţa de judecată, dacă în ele sunt expuse sau ele confirmă circumstanţe care au relevanţă în cauza dată. Documentele prezentate în şedinţa de judecată se anexează la dosar în baza unei încheieri. Primele sunt cercetate documentele şi procesele-verbale ale acţiunilor procesuale propuse de partea acuzării, apoi cele propuse de partea apărării. Cercetarea documentelor şi a proceselor-verbale ale acţiunilor procesuale se efectuează prin citirea lor de către partea care a cerut cercetarea acestora sau de către preşedintele şedinţei de judecată. Deşi rar, dar în practica cercetării judiciare a unor cauze apare necesitatea ca instanţa să cerceteze un anumit loc sau încăpere (art. 375 din CPP) (de exemplu, locul săvârşirii infracţiunii, locul descoperirii corpului delict ş.a.). Referitor la efectuarea cercetării locului sau încăperii instanţa de judecată trebuie să emită o încheiere. La locul cercetării, şedinţa de judecată continuă în deplină componenţă şi cu participarea părţilor. Acestea pot atrage atenţia judecăţii asupra

Partea specială

689

particularităţilor şi detaliilor locului infracţiunii, care au importanţă pentru soluţionarea unor chestiuni discutabile sau neclare până atunci. Este util a se asculta inculpatul, partea vătămată şi martorii oculari, ceea ce ar da

posibilitatea aprecierii justeţei afirmaţiilor lor. Partea vătămată, demascându-1 pe inculpat, poate preciza toate condiţiile în care a fost săvârşită infracţiunea. La cererea părţilor, în caz de necesitate, la judecarea cauzei, instanţa de judecată poate efectua alte acţiuni procesuale pentru constatarea circumstanţelor cauzei. Terminarea cercetării judecătoreşti echivalează, practic, cu momentul epuizării probaţiunii, prin administrarea tuturor probelor necesare aflării adevărului şi lămuririi cauzei sub toate aspectele ei. înainte de a declara terminată cercetarea judecătorească, preşedintele şedinţei de judecată, îndeplinindu-şi obligaţia stipulată la art. 376 din CPP, va întreba părţile dacă doresc să dea explicaţii suplimentare ori să formuleze cereri sau, după caz, demersuri noi pentru completarea cercetării judecătoreşti. Dacă nu au fost formulate cereri sau demersuri noi sau după soluţionarea cererilor şi demersurilor formulate şi îndeplinirea în cazurile necesare a acţiunilor procesuale suplimentare, preşedintele şedinţei de judecată declară cercetarea judecătorească terminată. Preşedintele şedinţei de judecată explică părţilor că ele, în dezbaterile judiciare, şi instanţa, la adoptarea sentinţei, sunt în drept să facă trimiteri numai la probele cercetate în şedinţa de judecată.

După examinarea tuturor probelor, preşedintele şedinţei întreabă pe participanţii la proces despre dorinţa de a completa cercetarea judecătorească. Activitatea acuzatorilor la acest moment poate avea un caracter divers, ea depinzând mai întâi de rezultatele cercetării judecătoreşti. La necesitate, în scopul precizării unor aspecte ale formulării acuzării, se poate solicita efectuarea unor audieri suplimentare ale martorilor, ale inculpatului, se poate cere citirea altor probe existente în dosar sau se pot face demersuri despre citarea unor noi martori şi anexarea la dosar a unor documente fără care este imposibil a trage o concluzie justă despre vinovăţia inculpatului. Deosebit de important este ca acuzatorul de stat, folosindu-şi cunoştinţele juridice şi experienţa practică, să prezinte judecăţii toate probele atât în acuzare, cât şi în apărare. Deseori rămân nesatisfăcute demersurile participanţilor la proces înaintate în etapa pregătitoare sau în timpul cercetării judecătoreşti. în scopul soluţionării lor definitive, la sfârşitul anchetei judecătoreşti, procurorul este obligat să amintească, într-o formă corectă, instanţei de judecată despre necesitatea luării unei hotărâri cu privire la demersurile nesoluţionate. în cazul când nu au fost rezolvate demersurile acuzatorilor, ţinând cont de rezultatele cercetării judecătoreşti, acestea se vor retrage sau, printr-o argumentare motivată, se va insista asupra satisfacerii lor.

690

DREPT PROCESUAL PENAL

§3. Dezbaterile judiciare şi ultimul cuvânt al inculpatului Dezbaterea este punctul culminant al procesului: este acţiunea lui cea mai dinamică, mai vie, mai palpitantă şi mai dramatică, dezlănţuirea tuturor complicaţiilor şi eforturilor înaintea deznodământului astfel caracterizează li. Pop cea de-a treia etapă a şedinţei instanţei de fond79. în vocabularul juridic noţiunea este folosită într-un dublu sens. în sens larg, prin dezbatere se înţelege întreaga desfăşurare publică, orală şi contradictorie, a şedinţei de judecată. După adoptarea Codului în vigoare, noţiunea nu mai este folosită în acest sens. în contextul legii, în sens restrâns şi tehnic, dezbaterile constituie o activitate procesuală specifică judecăţii, care constă în efectuarea de expuneri, formularea de concluzii, oral şi în contradictoriu, în faţa instanţei, de către procuror şi de către celelalte părţi ori reprezentanţii sau apărătorii lor, cu privire la obiectul judecăţii80. Cu dezbaterile se încheie activitatea complexă şi responsabilă a părţii acuzării şi a părţii apărării în instanţa de fond. Deşi anume la această etapă se înfăţişează ca o confruntare poziţiile opuse ale subiecţilor procesuali interesaţi de soluţionarea cauzei, din ciocnirea susţinerilor şi concluziilor acestora, să fie valorificat întregul material probator al cercetării judecătoreşti. Potrivit alin. (1) al art. 377 din CPP după terminarea cercetării judecătoreşti, preşedintele şedinţei de judecată anunţă dezbaterile judiciare. Ca orice activitate procesuală, şi dezbaterile şi-au găsit o reglementare legală. Alin. (2) din art. 377 din CPP fixează următoarea ordine în care se acordă cuvântul în cadrul dezbaterilor: procuror, parte vătămată, parte civilă, parte civilmente responsabilă, apărător. Cuvântul se acordă şi inculpatului când apărătorul nu participă în cauza dată sau dacă însuşi inculpatul cere cuvântul. Din textul legii deducem că dezbaterile se desfăşoară în ordinea prestabilită şi sub conducerea instanţei, care trebuie să asigure respectarea ordinii la cuvânt. în scopul asigurării dreptului la apărare au mai întâi cuvântul părţile interesate de aducerea conflictului în faţa instanţei şi apoi cei chemaţi să răspundă pentru latura penală sau civilă a acestui conflict*'. Dacă există mai mulţi reprezentanţi ai părţilor, ordinea cuvântărilor lor o stabileşte instanţa.

Partea specială

691

Tr. Pop, Drept procesual penal. Partea specială, voi. IV, Cluj, 1948, p. 21, apud: I. Neagu, op. cit., p. 527. V. Dongoroz, op. cit., p. 196. Ibidem, p. 197.

Ca gen al elocinţei judiciare, discursul (pledoaria) este adresat instanţei şi tuturor celor care au participat şi au fost prezenţi în şedinţă, cuprinzând concluziile oratorului referitoare la cauză şi urmărind scopul de a influenţa asupra formării convingerii judecătorului, ajutându-1 să pătrundă în circumstanţele cauzei, să cerceteze sub toate aspectele probele prezentate de părţi, ca până la urmă să stabilească adevărul şi să adopte o hotărâre justă82. Unul dintre primii teoreticieni ai elocinţei româneşti, Simion Marcovici, indică următoarele părţi ale cuvântării judiciare: 1) exordiul, care pregăteşte spiritele; 2) propoziţia, care arată subiectul; 3) confirmaţia, care îl dovedeşte; 4) peroraţia, care încheie cuvântarea83. în cele ce urmează vom analiza discursul procurorului. Conţinutul şi structura discursului procurorului sunt determinate de scopurile urmărite de acuzatorul de stat, de natura şi acuitatea faptei penale, conţinutul probelor administrate, personalitatea inculpatului, calitatea apărării, de locul examinării cauzei, componenţa auditoriului, precum şi de calităţile individuale ale oratorului84. în sursele de specialitate se conţin reflecţii privind la structura discursului judiciar, ponderea şi conţinutul elementelor lui85. Deşi

autorii, în funcţie de gradul de detalizare a structurii discursului, se referă la un număr diferit de părţi constitutive, în general opiniile coincid.

82

r. 14. 3aropcKHM, Cyde6hanpenb, MocKBa, 1991, c. 20, 32-33. M. Dorogan, Curs de elocinţă, Chişinău, Arc, 1995, p. 115. 81 E. A. MaTBMeHKO, Cydeânan penb, c. 33-34, M. fi. Ma;iapoB, 06ouHumenmanpenu npoKypopa, în I~IoAMep>KaHMe rocyAapcTBeHHoro o6BMHenna B cy#e, c. II; I4. U. FlepnoB, Cyde6nbie npeHun u noc/iednee cnoeo nodcyduiuoeo e coeemcKOM yzonoanoM nponecce, o 49. 85 M. Jl. LUiicpMaH, nponypop e ytoiioeHOM nponecce, în npoKypopcKHM HaA3op 3a 3aK0HHOCTbio paccinoTpeHMH cyflaMH yrojioBHbix aen, MocKBa, 1963, c. 113; FocydapcmeeH-Hoe o6suHCHue e coeemcKOM cyde, c. 233; 14. J\. nepnoB, Cybeânue npenux u nocnednee cnoeo nodcyduMoio e coeemcKOMyionoenou nponecce, c. 49; E. A. MaTBMeHKO, CydeâHax penb, c. 49; FloddepjKaHue eocydapaneeHH02o oâeuHenuH e cyde, MocKBa, 1970, c. 11-12; B. J4. BacKOB, npoKypopcKuu nad30p npu paccuompenuu cydaMit yzonoe-Hux den, MocKBa, K37I, 1980, c. 112-113; H. C. AneKceeB, 3. B. MaKapoBa, OpamopcKoe ucKyccmeo e cyde, /leHMHrpafl, 1989, c. 103-115; B. 14. UapeB, O cmpyxmype u cmune cydeânou penu npoKypopa, în MaTepiiajiw BcecoK>3HOM HaywHO-npaKTMliecKOM KOHcpepemjiiH no BO-npocain noBbimeHMfl 3(pcpeKTMBHocTn noflflep>KaHMH rocyflapcTBeHHoro o6BMHemi«, MocKBa, 1983, c. 80-85; L. Arseni, Discursul de învinuire al procurorului, în Legea şi viaţa, nr. 9, 1997, p. 10-12; M. Dorogan, Compoziţia rechizitoriului. Momentele de bază ale conţinutului, în Legea şi viaţa, nr. 3, 1997, p. 29-31. 83

692

DREPT PROCESUAL PENAL

Orice discurs începe, în principiu, cu preambul, printr-o introducere, numită exordiu"6. Această primă parte urmăreşte să facă cunoscut, într-o formulă sintetică, obiectul procesului, să fixeze atenţia judecătorilor şi, în acelaşi timp, să creeze o atmosferă favorabilă oratorului. Un început bine structurat joacă un rol deosebit de important în auditoriile de masă. Acest lucru îl înţe legeau foarte bine oratorii iluştri ai tuturor timpurilor. De aceea în structura discursului ei întotdeauna acordau o importanţă mare introducerii. După cum se ştie, Cicero îşi scria doar începutul discursurilor, tot din timp şi minuţios îşi pregătea începutul discursului şi Demostene. Introducerea o constituie primele cuvinte ale procurorului şi ele trebuie să trezească interes, să fie înţelese, accesibile, trebuie să "prindă atenţia ascultătorilor"87. Tonul şi mijloacele folosite în acest scop vor varia în funcţie de natura procesului şi de celelalte împrejurări. Dar, indiscutabil, exordiul trebuie să fie scurt. în general, procesele care pun în discuţie probleme sociale permit o mare varietate de mijloace88. Uneori exordiul este patetic, alteori vehement, exprimând indignarea autorului şi a opiniei publice, el poate începe cu un apel la judecători de a condamna actul criminal, iar în procesele complicate se poate reduce la un rezumat, fixând de la început atenţia instanţei asupra senzaţio nalului cauzei. Procurorul care ia cel dintâi cuvântul are avantajul de a putea pregăti şi gândi întregul discurs, pe când apărătorul se poate adesea afla în situaţii şi în faţa argumentelor neprevăzute care să-1 oblige la improvizaţie. Introducerea nu poate consta din fraze, fie şi corecte, dar departe de natura procesului, cu toată diversitatea procedeelor de constituire. Este foarte important ca introducerea să se îmbine armonios cu celelalte părţi ale discursului şi să le creeze, după cum scrie E. A. Matvienko, un fond corect, să servească drept punct de plecare pentru cercetarea ulterioară a circumstanţelor de fapt şi de drept ale cauzei89. Procurorul îşi poate începe discursul prin precizarea a ceea ce intenţionează să dovedească, adică prin expunerea programului cuvântării. Aceasta îi oferă posibilitatea de a se concentra asupra .momentelor principale şi, de regulă, discutabile.

86

I. Eminescu, op. cit., p. 20.

Partea specială

693

Prin sine însăşi, indicarea subiectelor pe care procurorul intenţionează să le abordeze constituie un pas introductiv şi atrage atenţia publicului. Tonalitatea discursului trebuie să fie consistentă, serioasă şi plină de demnitate. Sarcasmul şi umorul ar fi admisibile în mijlocul discursului (despre aceasta vom vorbi mai jos), dar nu la începutul lui, unde spiritele pot conferi întregului discurs un caracter frivol. Alteori procurorul poate începe cu un citat, dacă în el este plauzibilă ideea principală, însă cu condiţia ca acesta să fie scurt, să trezească interesul auditoriului, tematic să se lege cu conţinutul, să-i fie suportul sau să conţină expunerea scopului pe care şi-1 propune acuzatorul. Exordiul este urmat de expunerea circumstanţelor de fapt. Naraţiunea faptelor este o parte importantă, pentru că pregăteşte, pune jaloanele discuţiei90. In general, expunerea se face simplu, rapid, clar şi verosimil, pregătindu-i pe ascultători pentru perceperea şi conştientizarea probelor administrate. Expunând faptele, procurorul trebuie să ştie că o face pentru a demonstra apoi o anumită teză. El trebuie să se facă bine înţeles, să pună în lumină faptele şi să nu ascundă împrejurările nefavorabile acuzării, nu numai că etica profesională cerând acest lucru, dar şi pentru că ele nu vor fi uitate de adversar. în cauzele complexe cu multe episoade se recomandă evidenţierea expunerii1", în care procurorul arată unde, când, cum, cu ce scop, cu ce mijloace a fost comisă infracţiunea, care sunt consecinţele survenite. Episoadele trebuie grupate în funcţie de participanţi, de modul de săvârşire a infracţiunii, fie după obiectul atentatului. Expunerea se poate face în ordine cronologică, sistematică sau mixtă92. Esenţa ordinii cronologice constă în expunerea circumstanţelor cauzei în consecutivitatea stabilită în cadrul urmăririi şi în judecată, în ordine sistematică procurorul expune circumstanţele în desfăşurarea în care ele au avut loc în realitate, iar în ordine mixtă sunt îmbinate ambele procedee. Dar indiferent de ordinea aleasă, de structura cuvântării, expunerea trebuie să preceadă analiza probelor. Argumentarea se va construi astfel, ulterior, pe un teren solid, după ce judecătorii au reţinut situaţia de fapt.

87

A. <î>. KOHM, M36paHHbie npoii3eedeHun, MocKBa, 1956, c. 67; I. Eminescu, op. cit., p. 22.

88 89

I. Eminescu, op. cit., p. 20. E. A. MaxBHeHKO, op. cit., p. 36.

90

M. Movilă, Conceperea ţi formele discursului, în Retorica antică, Iaşi, Editura Fundaţiei

91

92

Chemarea, 2000, p. 21. [JpoKypopcKuu Had3op 3a 3aKOHHocmbK> paccMOtnpenux a cydax yzonoeubix den, Moc KBa, 1963, c. 116; UpoKypopCKuu Habsop e cyde l-ou uHCmaHnuu no yionoanum de/uiM, MocKBa, KDpHflHHecKaH/iHTeparypa, 1978, c. 105. M. Dorogan, Compoziţia rechizitoriului. Momentele de bază ale conţinutului, în Legea şi viaţa, 1997, nr. 3, p. 31.

694

DREPT PROCESUAL PENAL

Inevitabil apare întrebarea, care circumstanţe trebuie expuse: cele din concluziile de învinuire sau doar acelea care consideră că s-au dovedit în judecată. Deşi nu se poate impune o regulă, totuşi considerăm că din punct de vedere metodic ar fi corect ca înainte de analiza probelor să se elucideze situaţia de fapt, pornind de la concluziile de învinuire, şi nu cea dovedită. Procurorul poate preciza ce a fost dovedit în proces şi ce nu şi-a găsit confirmare în şedinţa de judecată numai după analiza probelor. într-o asemenea abordare instanţa şi cei prezenţi se vor convinge că procurorul, dovedind perseverenţă în demascarea vinovaţilor, are o poziţie fermă bazată pe fapte, iar în concluziile sale este obiectiv şi echitabil. Analiza şi aprecierea probelor administrate în cauză constituie fondul conţinutului discursului de acuzare. Obiectul cercetării judecătoreşti reprezintă un fapt din trecut, inaccesibil perceperii nemijlocite93. Pentru cunoaşterea adevărului există o singură cale: stabilirea faptelor - urmelor infracţiunii, pe care acest eveniment le-a lăsat în lumea materială (corpuri delicte, documente) sau în conştiinţa oamenilor (depoziţiile martorilor, ale părţii vătămate şi ale învinuiţilor) şi restabilirea, în baza lor, a tabloului faptei ilicite cu demascarea persoanelor vinovate. Prin urmare, unica sursă de informare despre faptă şi infractor o constituie probele. Iată de ce analiza şi aprecierea probelor reprezintă partea centrală a pledoariei acuzatorului94 - dacă nu prin volum sau coraportul cu celelalte părţi, atunci indiscutabil prin destinaţia sa. Anume prin analiza şi aprecierea probelor instanţa se convinge de justeţea poziţiei procurorului. Este de o deosebită semnificaţie ca, înainte de a aborda materialul probator, procurorul să aibă bine fixate limitele probaţiunii, prin degajarea argumentului dominant, în jurul căruia se va concentra demonstraţia95. Or, negăsind veriga principală, apare pericolul dispersării eforturilor sale pentru probarea unor circumstanţe evidente, care nu suscită nici o îndoială. Dacă inculpaţii nu contestă acuzarea şi ea se sprijină pe probe directe, atunci partea cuvântării consacrată analizei şi aprecierii probelor se simplifică considerabil.

M. C. CrporoBMH, MamepuanbHan ucmuua u cyde6m?ie doKa3ame/ibcmea a coeemcKOM yionoenoM npou,ecce, MocKBa, 1955, c. 228; Idem, Kypc coeemcKozo yeo/ioenoeo npo-u,ecca, T. 1, MocKBa, 1968, c. 313; M. XI. UlaMeMOB, TeopunynuK, MocKBa, rociopM3flaT, 1960, c. 46; B. M. CaBMUKHM, FocydapcineeHHoe oâeuueHue e cyde, o 146-147 ş.a. F. fl. rio6eraH/io, Cybe6nue npenun e cooemcKOM yeonoenoM tipou,ecce, MocKBa, 1982, c. 18; H. C. AneKceeB, 3. B. MaKapoB, OpamopcKoe ucKyccmeo e cyde, /IemiHrpafl, 1982, c. 104

Partea specială

695

Una din condiţiile importante ale reuşitei analizei probelor este sistematizarea lor corectă96. De natura şi particularităţile fiecărei cauze şi, în special, de caracterul materialului probator depinde în ce ordine se va face analiza probelor. în cauzele cu un singur făptuitor acuzat de săvârşirea unei sau a mai multor infracţiuni omogene, mulţi procurori încep analiza probelor, de regulă, cu depoziţiile inculpatului, iar apoi, analizând alte probe, confirmă sau dezmint declaraţiile lui. O asemenea metodă este îndreptăţită, deoarece conferă discursului un caracter demascator şi ofensiv, în special dacă inculpatul nu-şi recunoaşte vinovăţia. Asupra faptelor comise cu complicitate în cauzele de grup şî"cele cu multe episoade, când la unele episoade au implicaţii mai mulţi făptuitori, probele sunt analizate corespunzător fiecărui episod sau grup de episoade97. Probele pot fi sistematizate după locul şi modul de săvârşire a infracţiunii, după implicaţia coparticipanţilor etc. Important este însă să fie aleasă o asemenea ordine de grupare în care procurorul, evitând repetările, să poată dezvălui cât mai deplin şi mai profund caracterul şi esenţa infracţiunii săvârşite în general şi în fiecare episod sau grup de episoade omogene în parte, să determine exact rolul şi gradul de vinovăţie al fiecărui coinculpat. E necesar să ne referim în mod special la modul în care procurorul operează în discurs cu probele indirecte. S-a arătat că stabilirea circumstanţelor care urmează a fi dovedite se face atât prin probe directe, cât şi indirecte98. Sarcina procurorului este de a folosi cu iscusinţă tot materialul probator pentru elaborarea şi argumentarea unei poziţii obiective. Deosebirea dintre probele directe şi cele indirecte constă nu în forţa lor de convingere mai mare sau mai mică, ci în metodele de operare, adică particularităţile probaţiunii, când există şi unele, şi celelalte99. Procedează greşit procurorii care preferă probele directe şi nu aplică probele indirecte administrate la dosar.

ş.a. I. Eminescu, op. cit., p. 24.

O. A. Gavrilov vorbeşte în acest caz despre o repartizare a probelor în rechizitoriu, care ar urmări scopul de a le face cât mai convingătoare pentru instanţă şi auditoriu (CydeOHue nucmynneHUH npoKypopa a coeemcKOM yionouHOM npou,ecce, ABTopeiţ>epaT

KaHfl. ance, MocKBa, 1963, c. 7). O. A. TaBpii/ioB, op. cit., p. 7-8. N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea generală, voi. 1, c. 241. M. M. rpafl3MHCKMM, JJ,oKa3amenbcmea a coeemcKOM yionoeuoM nponecce, în TocyflapCTBeHHblii o6BMHHTenb B COBCTCKOM CVfle, C. 59.

696

DREPT PROCESUAL PENAL

Proba indirectă prin sine însăşi este insuficientă pentru a formula concluzii categorice. La baza concluziei despre faptele stabilite poate fi pus doar un sistem de probe indirecte, în care probele se intercondiţionează şi a căror coroborare nu admite o altă versiune, diferită de versiunea principală. După cum s-a arătat, se cere a se dovedi că în cauză există un lanţ de probe şi că nici o verigă din acest lanţ nu poate fi scoasă, fără ca lanţul să nu se rupă'00. Operând cu probe indirecte, acuzatorul trebuie să expună toate versiunile posibile, să le confrunte cu probele administrate şi să demonstreze convingător că nici una din ele, cu excepţia versiunii acuzării, nu rezistă unei verificări critice. în asemenea cazuri e necesară nu numai dezminţirea celorlalte versiuni, dar şi demonstrarea că anume versiunea acuzării este cea corectă, că nici o probă nu o contrazice, dimpotrivă, toate probele o confirmă. Una din lacunele tipice multor cuvântări este neglijarea principiilor logicii formale şi reproducerea mai mult sau mai puţin detaliată a depoziţiilor inculpatului, părţii vătămate, martorilor, a concluziilor experţilor şi a altor mijloace de probă, prin care acuzatorul nu numai că îi oboseşte pe ascultători prin monotonie, dar nici nu convinge pe nimeni de nimic. Sunt situaţii când procurorii, analizând probele administrate la urmărirea penală, fac referinţe la filele dosarului. Acest procedeu este justificat doar atunci când apare necesitatea de a atrage atenţia instanţei la procesul-verbal al actului de urmărire, asupra căruia există controverse. în caz contrar, această parte a cuvântării ar aminti citirea unui inventar de arhivă. La cercetarea judecătorească fiind verificate atât probele în acuzare, cât şi cele în apărare, acuzatorul, în discursul său, trebuie să le acorde atenţie în egală măsură. Sunt deşarte declaraţiile de genul "Vinovăţia inculpatului se dovedeşte prin probele de care dispune procuratura", fără a da glas acestor probe şi a le analiza. Plătesc tribut justiţiei, dar şi eticii acei acuzatori de stat care intenţionat neglijează probele de apărare, dimpotrivă, se cere ca, exprimându-şi acordul cu argumentele întemeiate ale apărării, să se analizeze deosebit de minuţios probele apărării care nu şi-au găsit confirmare. Graţie atitudinii obiective a acuzatorului, creşte puterea de convingere a discursului şi contribuie la aprecierea sub toate aspectele de către instanţă a tuturor probelor administrate. Analiza cauzelor şi

condiţiilor

ce

au

favorizat

comiterea

Partea specială

697

infracţiunii este următorul element al discursului. Participând la cercetarea judecătorească,

procurorul este obligat să dezvăluie rădăcinile infracţiunii, cauzele şi condiţiile care au determinat-o ori au favorizat-o. Independent de natura faptei şi de complexitatea cauzei, obligaţia acuzatorului este să se pronunţe privitor la: 1) imboldul şi factorii ce au determinat apariţia intenţiei criminale şi materializarea ei (de pildă, un exemplu negativ, instigare din partea elementelor infracţionale ş.a.); 2) condiţiile care au contribuit şi au înlesnit în mod obiectiv acţiunea fenomenelor negative (lipsa de supraveghere), precum şi cele care au înlesnit însăşi realizarea dolului criminal (de exemplu, o evidenţă insuficientă, o organizare proastă a pazei etc); 3) persoanele responsabile de apariţia sau de crearea unor asemenea condiţii şi eventualele mijloace de influenţă în privinţa lor; 4) măsurile necesare pentru lichidarea cauzelor şi condiţiilor dezvăluite, care au favorizat infracţiunea. Oprindu-se la cauzele infracţiunii, procurorul nu se poate limita la constatarea fenomenelor şi calităţilor negative ale inculpatului. E necesar a arăta cum acestea au apărut şi s-au consolidat, în îmbinare cu care condiţii l-au determinat la fapte ilicite. Dezvăluind cauzele infracţiunii, procurorul trebuie să aprecieze obiectiv lacunele, neglijenţele şi încălcările din activitatea anumitor organizaţii şi persoane oficiale sau din comportamentul M. ]],. llep;ioB, Cyde6Hbie ripenun u noc/iednee cnoeo nodcyduMozo a coaemcKOM yeo/ioe-HOM npoit,ecce, c. 70.

unor cetăţeni şi să determine corect gradul influenţei lor reale asupra săvârşirii infracţiunii date. Numai atunci concluziile procurorului despre cauzele şi condiţiile care au favorizat săvârşirea infracţiunii vor fi convingătoare, iar propunerile în vederea lichidării lor vor fi efective şi concrete"". Propunerile procurorului despre pronunţarea de către judecată a unei încheieri interlocutorii trebuie să zulte din analiza circumstanţelor concrete. De aceea nu este suficient ca procurorul să declare instanţei: "Rog judecata să reacţioneze la aceste fapte printr-o încheiere interlocutoare". Procurorul trebuie să indice, pornind de la circumstanţele cauzei, cui este mai oportun să i se adreseze hotărârea şi, în măsura posibilităţilor, să-şi exprime consideraţiile şi despre căile de lichidare a neajunsurilor constatate. în funcţie de cauza, de structura cuvântării, procurorul poate aborda acest subiect după ce dovedeşte existenţa infracţiunii şi vinovăţia inculpatului; ori pe măsura expunerii circumstanţelor ce caracterizează mobilul infracţiunii; în sfârşit, este posibil şi în timpul analizei motivelor infracţiunii, al caracterizării personalităţii inculpatului.

11

npoKypopcKiiu uad3op e cybe nepeou tiHcmaHHuu no yzonoenuM denaM, MocKBa, IOpn-«iiiecKafl /iHTepaTypa, 1978, c. 114-115.

698

DREPT PROCESUAL PENAL

Constatând mobilul infracţiunii, analizând şi apreciind probele, procurorul îşi pregăteşte terenul pentru argumentarea încadrării juridice a faptelor stabilite. Nu se poate pune la îndoială că o eroare de încadrare determină nu numai stabilirea greşită a pedepsei, dar şi generează neîntemeiat alte consecinţe de drept (antecedente penale, tipul de regim, aplicarea sau neaplicarea amnistiei, urmarea unor consecinţe de drept civil)102. Când concluzia despre existenţa în fapta inculpatului a componenţei de infracţiune este evidentă şi justeţea ei nu este contestată de nici unul dintre participanţii cercetării judecătoreşti, acuzatorul de stat, în cuvântarea sa, nu va trebui să supună unei analize juridice desfăşurate acţiunile (inacţiunile) constatate. Aici este suficient ca procurorul să anunţe faptele care confirmă încadrarea juridică. Dar nu întotdeauna acţiunile (inacţiunile) făptuitorului se pot uşor încadra într-o normă concretă din Partea specială a Codului penal. De regulă, componenţa de infracţiune este mai largă decât textul dispoziţiei articolului103, în care deseori nu se detaliază toţi indicii constitutivi. Uneori sunt prevăzute la modul cel mai general asemenea indicii calificative ca pătrundere, îndeletnicire, prejudiciu esenţial, proporţie mare, cinism deosebit, deosebită cruzime etc. în asemenea cazuri procurorul va cita textele de lege aplicabile şi hotărârile de interpretare cu indicarea la faptele stabilite. Dacă încadrarea juridică suscită discuţii, se propune ca în discurs să fie analizate toate soluţiile posibile de încadrare şi să se insiste la varianta corespunzătoare legii şi materialelor cauzei. Când în faptele inculpatului se conţin câteva componente de infracţiune, acuzatorul de stat argumentează încadrarea în baza fiecărui articol. Dacă în cursul judecăţii s-au schimbat circumstanţele de fapt, procurorul este obligat, la argumentarea încadrării juridice, să se bazeze pe datele stabilite la cercetarea judecătorească, motivându-şi poziţia. Argumentând încadrarea juridică a infracţiunii, acuzatorul trebuie să dea dovadă de o cunoaştere profundă a legii şi de abilitatea de a o aplica corect104. Concluziile procurorului referitoare la încadrarea infracţiunii trebuie să fie concrete şi bine determinate. Alternativa aici este inadmisibilă.

Partea specială

699

Caracterizarea personalităţii inculpatului şi aprecierea circumstanţelor agravante sau atenuante sunt elemente necesare oricărui discurs. Dacă procurorul va analiza minuţios şi atent datele despre personalitatea inculpatului, după cum, pe bună dreptate, se menţionează în literatura de specialitate, acest lucru îl va ajuta să aprecieze obiectiv fapta săvârşită de inculpat, să determine just gradul de pericol social, iar în cauzele cu complicitate - să delimiteze rolul şi gradul de vinovăţie al fiecărui coinculpat, ca mai apoi să argumenteze convingător propunerile privitoare la modalitatea şi mărimea pedepsei105. Procurorul nu are dreptul să-1 ponegrească pe inculpat, să-i neglijeze calităţile, să-i transforme virtuţile în vicii. "Este tentant, scria A. F. Koni, mai ales în cazurile când acuzatorul este profund convins de vinovăţia inculpatului şi este indignat de fapta lui... Dar nu trebuie să te laşi dus de această ispită"106. Uneori acuzatorii de stat reduc caracterizarea personalităţii inculpatului doar la expunerea biografiei sau a unor episoade aparte din viaţa acestuia, fără nici o legătură cu infracţiunea săvârşită şi fără cea mai mică încercare de a evidenţia viciile care l-au determinat la actul criminal. Nu este exclus că anume personalitatea inculpatului şi modul în care el a săvârşit infracţiunea conferă procesului o semnificaţie socială deosebită. Atunci este oportun ca pledoaria să fie începută prin caracterizarea inculpatului. Cele spuse însă nu înseamnă că atunci când sunt cercetate circumstanţele referitoare la faptul infracţiunii sau când se argumentează încadrarea juridică, fie se discută cauzele săvârşirii infracţiunii, procurorul nu se poate referi la personalitatea inculpatului. Pentru a evita repetările, procurorul trebuie să se străduiască, pe parcursul întregii cuvântări, să dezvăluie noi şi noi date despre inculpat, ca până la sfârşit instanţa şi ascultătorii să-şi formeze o idee justă nu numai despre gradul de vinovăţie a inculpatului, dar şi despre chipul său moral, despre sfera intereselor şi despre concepţiile lui de viaţă. în discurs procurorul îşi expune consideraţiile privind eventuala pedeapsă aplicată inculpatului, acţiunea civilă şi alte chestiuni. în ce limite trebuie să fie expuse consideraţiile cu privire la pedeapsă? Trebuie oare acuzatorul de stat să indice nu numai

modalitatea pedepsei, dar şi cuantumul ei exact? '"- B. H. KyapHBLieB, TcopemunecKue OCHOBU KaanuţfiuKauuu npecinynneHuii, MocKBa, rociopM3flaT, 1963, c. 22. "" Kypc yeonoeHoeo npaaa. Oâmax uacmb, T. 1 (I~Iofl peflafCiţHeii H. . Ky3HeL(OBOH u 14. M. TflttKOBoft), MocKBa, 3epua;io, 1999, c. 187-188. "M B. M. BaCKOB, FIpOKypop o cyde nepaou UHcmanuuu, c. 160.

105

H. C. AneKceeB, 3. B. MaicapoBa, OpamopcKoe ucKyccmeo e cyde, /IeHWHrpaA, 1989,

c. 110-111. "* A. 0. KOHH, op. cit., p. 50-51.

700

_________________________________________DREPT PROCESUAL PENAL

Această întrebare suscită discuţii în literatura juridică. Se afirmă că discursul procurorului, în care este trecută sub tăcere pedeapsa concretă, este nedefinit şi chiar trezeşte nedumerirea auditoriului. Dacă procurorul nu are o poziţie principială referitoare la cuantumul pedepsei, aceasta îi va complica îndeplinirea obligaţiei de a declara apel sau recurs împotriva sentinţei prea blânde sau prea aspre - astfel raţionează exponenţii acestui punct de vedere107. Alţii consideră că nu trebuie să i se ceară procurorului să indice exact cuantumul pedepsei. Este suficient ca procurorul să se pronunţe asupra modalităţii pedepsei, în rest instanţa îi va stabili cuantumul108. De asemenea, se admite, în unele cazuri, posibilitatea ca procurorul să nu indice în cuvântarea sa cuantumul exact al pedepsei, ceea ce poate fi determinat de diferite circumstanţe, în special, de faptul că procurorul nu este sigur de echitatea cuantumului concret al pedepsei109. Când propunerea privitoare la pedeapsă este fundată pe aprecierea obiectivă şi sub toate aspectele a tuturor probelor administrate, inclusiv a datelor ce caracterizează personalitatea inculpatului, aceasta va fi apreciată de instanţă şi de cei prezenţi ca fiind legală şi echitabilă. Noi nu împărtăşim îngrijorarea celor care consideră că propunerea acuzatorului de stat cu privire la sancţiunea concretă poate fi interpretată ca presiune asupra judecăţii sau ca încercare de a ştirbi din independenţa judecătorilor. în declaraţia procurorului cu privire la pedeapsă este evaluată, în numele statului, fapta inculpatului. De aceea e puţin probabil ca ea să aibă o rezonanţă convingătoare, dacă procurorul ar formula-o în felul următor: "Rog să-i fie stabilită inculpatului privaţiunea de libertate pe un termen mare, cu confiscarea averii" sau şi mai puţin determinat: "Rog să-i fie stabilită inculpatului pedeapsa în limitele sancţiunii cutărui articol al Codului penal". Considerăm că procurorul trebuie să propună în cuvântarea sa pedeapsa concretă. Dacă legea prevede o pedeapsă complementară, trebuie expuse consideraţiile şi despre aplicarea ei, în special dacă se conţine pedeapsa confiscării averii. In actualul Cod penal al Republicii Moldova se conţin sancţiuni care prevăd confiscarea specială.

B. J4. Baci
Partea specială

701

în acest sens, Plenul Curţii Supreme de Justiţie110, pornind de la faptul că în practica judiciară s-au atestat cazuri când de la condamnaţi s-au confiscat bunuri de provenienţă licită, a explicat că instanţele de judecată, în toate cazurile, urmează să aplice în mod direct dispoziţiile alin. (3), (4) ale art. 46, din Consti tuţia Republicii Moldova, care stipulează că averea dobândită licit nu poate fi confiscată, caracterul licit al dobândirii ei se prezumă şi doar bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni pot fi confiscate în condiţiile legii. Dacă inculpatul este acuzat de săvârşirea câtorva infracţiuni, procurorul indică pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte, iar apoi pentru concurs de infracţiuni săvârşite (art. 84 din CP). Expunându-şi consideraţiile cu privire la pedeapsă, procurorul trebuie să ţină cont de art. 85 din CP - stabilirea pedepsei în cazul unui cumul de sentinţe. Susţinând acţiunea civilă, procurorul trebuie s-o argumenteze şi să-şi expună părerea privitor la satisfacerea cerinţelor, în ce mărime şi în favoarea cui. în susţineri procurorul de asemenea trebuie să facă propuneri despre încasarea de la inculpaţi a cheltuielilor de judecată. Dacă în cauză există corpuri delicte, în special, bani, obiecte de preţ şi alte valori, dobândite pe cale ilicită, procurorul trebuie să-şi expună consideraţiile cu privire la soarta acestora. Discursul se încheie printr-o concluzie, denumită şi peroraţie. Peroraţia trebuie să fie concisă, clară, exactă, puternică prin influenţa sa emotivă asupra ascultătorilor şi să decurgă organic din cele susţinute. Autorii111 deosebesc două forme de peroraţie, care pot fi şi combinate. O primă formă constă în rezumarea faptelor, cu o mare precizie şi sobrietate şi deducerea singurei concluzii logice posibile, iar cea de-a doua - în apelul la sentimente, pentru a emoţiona pe cei care au a se pronunţa asupra soluţiei. Adesea, cum s-a arătat, sunt folosite ambele metode, argumentele logice fiind urmate de apelul la sentimente. Chiar şi în zilele noastre nu şi-a pierdut valoarea sfatul lui P. Sergheici: "Dacă veţi găsi un aforism reuşit, fie o pauză nu prea lungă care să vă exprime ideea principală sau starea generală de spirit a sălii, cu atât mai

TapHaeB, Cydeânbiepemi, MBaHOBO, 1983, c. 78. B. B. TleoHeHKO, npofiecciioHaiibuan smuKa ynacmHUKoe yzonoenozo cybonpou30ob-cmea, KweB, 1981, c. 149.

Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr.40 din 27.12.1999 privind practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a dispoziţiilor legale referitoare la confiscarea averii, în Buletinul Curţii Supreme de Justiţie, nr.

1,2000; Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de justiţie nr.l r/e din 7 mai 1998, în Curtea Supremă de Justiţie. Sinteza practicii judiciare (1989-1999), Chişinău, 2000, p. 268. 1. Eminescu, op. cit., p. 26.

702

DREPT PROCESUAL PENAL

bine; dacă nu, atunci spuneţi simplu, cum vorbeau grecii antici: «Eu am spus ceea ce consideram necesar, Dumneavoastră cunoaşteţi cauza, decideţi!»"2 Apărătorul în dezbaterile judiciare pronunţă pledoaria. în principiu, structura pledoariei corespunde structurii discursului acuzatorului de stat, fiind un răspuns la poziţia acuzării. Spre deosebire de acuzatorul de stat, care are obliga ţia de a analiza sub toate aspectele, complet şi obiectiv, toate circumstanţele cauzei, apărătorul este pătruns în exclusivitate de scopul apărării intereselor inculpatului şi punerii lui într-o lumină favorabilă în faţa instanţei. După ce au luat cuvântul toţi participanţii la dezbateri, ei pot să mai ia o dată cuvânt în replică în legătură cu cele spuse în cuvântările ulterioare. Dreptul la ultima replică aparţine întotdeauna apărătorului sau inculpatului, după caz. Replică este un cuvânt de origine latină, care înseamnă "răspuns, ripostă, obiecţie a unui conlocutor la cuvintele altuia". în sens procesual, replica semnifică un răspuns-obiecţie al unui participant la dezbaterile judiciare la argumentele şi consideraţiile expuse în cuvântări de către alţi participanţi la dezbaterile judiciare. Dacă discursul acuzatorului şi pledoaria sunt componente obligatorii ale dezbaterilor, atunci replica apare ca element facultativ. Replica este un drept, şi nu o obligaţie. în art. 279 din CPP se subliniază că conţinutul replicilor trebuie să fie doar "în legătură cu cele spuse în cuvântări". Acuzatorul poate decide dacă trebuie să recurgă la replică doar după luările de cuvânt ale tuturor participanţilor la dezbateri. Este greşit dacă până la rostirea discursului, participanţii la dezbateri îşi planifică replica, lăsând pentru examinare în cadrul ei o parte dintre cele mai importante şi mai convingătoare argumente, care trebuiau folosite în discurs. Este posibil ca discursul acuzatorului sau pledoaria apărătorului să nu ofere pretext pentru replică, condiţii în care argumentele procurorului (apărătorului), lăsate pentru mai târziu, rămân neutilizate, întrucât ar fi alogică o replică în care nu se ţine cont de expunerea oponentului. Ca rezultat, discursul (pledoaria) rămâne incomplet(ă). Este recomandată în general utilizarea cu moderaţie a acestui drept. Se consideră ca o gravă eroare reluarea în replică a argumentelor dezvoltate în discurs, replica făcând în acest caz dublă întrebuinţare cu discursul.

Partea specială 112

II. Ceprenw, McKyconso penu na cyde, Tyna, 1998, c. 307.

703

Replica participanţilor la dezbateri trebuie să fie, pe cât e posibil, concisă, să fixeze atenţia asupra chestiunilor care urmează a fi clarificate şi concretizate; fiind o obiecţie, ea trebuie să poarte un caracter polemic, să confirme poziţia şi să infirme argumentele oponentului. Folosirea dreptului la replică are loc nu oricând, ci doar atunci când s-au făcut afirmaţii eronate; au fost denaturate circumstanţele de fapt, s-a dat o încadrare juridică incorectă faptei, s-au interpretat greşit normele de drept; în mod evident s-a denaturat poziţia acuzării (apărării) sau a fost admis un comportament grosolan faţă de alţi participanţi la proces ş.a. De regulă, procurorul recurge la replică pentru a-1 contrazice pe apărător sau pe inculpat. într-adevăr, procurorul de cele mai multe ori ia cuvânt de răspuns pledoariei apărătorului (inculpatului), însă aceasta nu înseamnă că procurorul nu poate obiecta şi altor participanţi la dezbaterile judiciare. Dacă procurorul este convins de poziţia acceptată în cauză, dacă a rostit un discurs convingător şi consistent, nimeni nu-i va putea răsturna argumentele şi, prin urmare, nici nu se impune necesitatea folosirii dreptului la replică. Spre deosebire de discurs, replica nu are o structură distinctă, conţinutul şi structura fiindu-i determinate mai întâi de faptul că, fiind o cuvântare de răspuns, ea se referă exclusiv la tezele expuse de alţi participanţi la dezbaterile judiciare. De aceea într-o

introducere succintă trebuie relevate cauzele care l-au determinat să recurgă la replică, să se indice cărui participant la dezbaterile judiciare şi în legătură cu ce probleme intenţionează să obiecteze. Dacă în replica sa procurorul (apărătorul) trebuie să obiecteze câtorva participanţi la dezbaterile judiciare şi în chestiuni diferite, este oportun a grupa materialul pe persoane sau pe chestiuni separate. Fiind o cuvântare polemică, în replică este inacceptabil caracterul personal, sunt inadmisibile nervozitatea, irascibilitatea, lipsa de tact şi mitocănia. Deşi foarte rar, totuşi există cazuri când procurorul recurge la replică nu pentru a obiecta, dar pentru a se alătura punctului de vedere expus de cineva dintre participanţii la dezbaterile judiciare, dacă a ajuns la concluzia despre necesitatea de a renunţa la tezele formulate în discurs. Deşi replica nu este limitată în timp, ea trebuie să fie pe cât e posibil succintă şi clară. De regulă, participantul se pregăteşte de replică pledoariilor celorlalţi subiecţi ai dezbaterilor. însă pregătirea obiecţiilor este nevoie de timp participantul trebuie să i-1 solicite instanţei. Replica, de obicei, este rostită ad-hoc. Dar dacă trebuie să obiecteze mai multor oponenţi şi privitor probleme, atunci tre-

pe parcursul dacă pentru suplimentar, participantul la mai multe

704

DREPT PROCESUAL PENAL

buie întocmit în prealabil un plan al replicii, în care să fie notat în ce consecu-tivitate şi la care întrebări trebuie să răspundă fiecăruia. Ultimul cuvânt al inculpatului reprezintă un moment distinct al judecăţii, când preşedintele completului, înainte de încheierea dezbaterilor, dă inculpatului posibilitatea să-şi exprime liber şi public opinia în legătură cu fapta reţinută, vinovăţia sa şi întregul fond al cauzei. în timpul cuvântului său, inculpatului nu i se pot pune întrebări şi el nu poate fi întrerupt pentru alte precizări decât cele pe care le găseşte de cuviinţă să le facă. Dreptul inculpatului la ultimul cuvânt în cadrul şedinţei de judecată trebuie exercitat personal, nu prin apărătorul său. Dacă din cele exprimate de inculpat rezultă fapte sau împrejurări noi, esenţiale pentru soluţionarea cauzei, instanţa va dispune reluarea cercetării judecătoreşti. în opinia unor autori, ultimul cuvânt al inculpatului reprezintă, în "raportul de forţe" angajat în procesul penal, un factor de contrabalansare a dezechilibrului evident existent între inculpat şi funcţia acuzării. Ultimul cuvânt va fi acordat inculpatului chiar dacă acesta a avut ultima luare de cuvânt în cadrul dezbaterilor şi chiar dacă după el nu a mai pus concluzii nici o altă parte. Părţile sunt în drept să formuleze concluzii scrise în care se rezumă cererile şi demersurile adresate instanţei şi părerile celui în cauză referitor la modul în care urmează a se soluţiona procesul penal. în special, concluziile pot conţine soluţii la următoarele chestiuni: 1)dacă a fost probată fapta de săvârşirea căreia este învinuit inculpatul; 2)dacă s-a dovedit săvârşirea faptei de către inculpat; 3)reprezintă fapta săvârşită de inculpat infracţiune şi de care anume lege penală este prevăzută ea; 4)dacă inculpatul este vinovat de săvârşirea acestei infracţiuni; 5)dacă inculpatul trebuie să fie pedepsit pentru infracţiunea săvârşită; 6)dacă există circumstanţe care atenuează sau agravează răspunderea inculpatului şi care anume, şi alte chestiuni menţionate la art. 385 din CPP. Instanţa de judecată poate lua în consideraţie concluziile puse de către părţi. Retrăgându-se în camera de deliberare, instanţa va lua şi concluziile scrise, împreună cu materialele cauzei penale. La procesul-verbal al şedinţei de judecată sunt anexate şi concluziile scrise ale părţilor.

Partea specială

705

§4. Deliberarea şi adoptarea sentinţei 4.1. Deliberarea judecătorească Până la "producerea" sentinţei ca act procesual care va soluţiona fondul cauzei, aceasta (sentinţa) va trece prin etapa deliberării (când judecătorul sau completul de judecată o elaborează recurgând la un complex de acţiuni ana litice) şi etapa adoptării (când judecătorul sau instanţa de judecată îi conferă forma prevăzută de norma procesuală penală). Deliberarea reprezintă o totalitate de acţiuni prin care instanţa, după încheierea dezbaterilor judiciare, recurge la verificarea şi evaluarea materialului probator şi procedural al cauzei, în vederea aprecierii definitive asupra acestuia şi a soluţiei ce urmează să fie dată conflictului de drept penal"3 ori o consfătuire a membrilor completului asupra problemelor supuse acestei operaţiuni, în care fiecare membru al completului de judecată îşi exprimă punctul de vedere relativ la toate aspectele dezbătute, precum şi la soluţiile ce urmează a se adopta la rezolvarea cauzei114. în cazul când cauza se examinează de către un complet de judecată, deliberarea nu este altceva decât o consfătuire a membrilor completului asupra obiectului deliberării, fiecare dintre ei exprimându-şi opinia cu privire la toate aspectele dezbătute, precum şi la soluţia ce urmează a se adopta în rezolvarea cauzei. La etapa deliberării instanţa de judecată trebuie să aibă clarificate toate problemele care au existat în cauză. Instanţa verifică şi apreciază probele din dosar concluzionând care dintre ele dovedesc sau, dimpotrivă, nu dovedesc anumite fapte şi care dintre probe vor putea fi puse la baza sentinţei judecătoreşti. Deliberarea se face în privinţa obiectului prevăzut de lege, şi anume: deliberarea în privinţa chestiunilor de fapt şi deliberarea în privinţa chestiunilor de drept. Obiectul deliberării reprezintă chestiunile pe care trebuie să le soluţioneze instanţa de judecată la adoptarea sentinţei (art. 385 din CPP). Legea face o inventariere a acestor chestiuni ce trebuie soluţionate, deoarece aria lor este foarte extinsă. Ele pot fi separate după conţinutul său în chestiuni de fapt şi chestiuni de drept. Expunerea lor în lege nu este una întâmplătoare, ci una bazată pe ordinea logică, întrucât un răspuns negativ la o întrebare anterioară întrerupe necesitatea de a continua examinarea întrebărilor posterioare. Astfel, fiecare din aceste întrebări determină existenţa următoarei întrebări.

"■' V. Dongoroz, op. cit., p. 199.

"' N. Volonciu, Drept procesual penal, p. 367.

706

DREPT PROCESUAL PENAL

Deliberarea se face mai întâi asupra chestiunilor de fapt şi apoi asupra celor de drept, cum este şi firesc de altfel, or, nu poate să existe o încadrare juridică a unei fapte, dacă aceasta însăşi nu există. De exemplu, instanţa nu se poate pronunţa asupra vinovăţiei inculpatului dacă nu s-a dovedit mai întâi că această faptă a fost săvârşită de către inculpat. După rezolvarea laturii penale, completul de judecată va delibera şi în privinţa reparării pagubei produse prin infracţiune, asupra măsurilor preventive şi a altor măsuri procesuale de constrângere care au fost dispuse (sechestru, suspendarea provizorie din funcţie), asupra mijloacelor materiale de probă, asupra cheltuielilor judiciare, precum şi asupra oricărei alte probleme privind justa soluţionare a cauzei. Legea procesuală penală prevede expres procedura deliberării la art. 339 din CPP. Astfel, deliberarea este un act colectiv (când este vorba despre completul de judecată format din mai mulţi judecători) ghidat de către preşedintele şedinţei de judecată. Deliberarea se face astfel încât fiecare judecător din completul de judecată să se pronunţe asupra tuturor chestiunilor ce se soluţionează. Abţinerea judecătorului de la soluţionarea vreunei chestiuni este interzisă prin lege. Deliberarea în toate cazurile este secretă. Divulgarea celor discutate în timpul deliberării se interzice. în cazul când în chestiunea deliberată unanimitatea nu poate fi obţinută, hotărârea se ia cu majoritatea voturilor. Judecătorii care au o opinie separată o vor expune în scris, motivând-o şi fiind obligaţi să semneze hotărârea adoptată de majoritate. Pentru a asigura libera exprimare a convingerii intime a membrilor completului, fără vreo influenţă de ordin ierarhic, legea prevede că preşedintele completului de judecată îşi expune părerea cel din urmă. Rezultatul deliberării se va consemna în hotărârea respectivă integrală sau în dispozitivul ei, semnat de toţi judecătorii care au participat la deliberare. Nu este exclus ca în cursul deliberării instanţa să revină la etapele anterioare şi anume, să reia cercetarea judecătorească. Reluarea cercetării judecătoreşti se poate dispune prin încheiere motivată în cazul în care este necesară concretizarea unei anumite circumstanţe importante pentru justa soluţionare a cauzei. Asemenea circumstanţe pot fi: necesitatea admiterii unor noi probe, constatarea că acţiunea sau procesul trebuie extins şi deci este nevoie ca acestea să fie puse în discuţia părţilor. Odată

Partea specială

707

dispusă reluarea cercetării judecătoreşti, instanţa poate concretiza în aceeaşi şedinţă circumstanţele care au determinat reluarea cercetării judecătoreşti. în cazul când clarificarea imediată a acestor circumstanţe este imposibilă, instanţa va dispune o întrerupere a şedinţei, pe un termen de până la 10 zile, cu citarea părţilor şi a persoanelor interesate.

O dată ce a fost dispusă reluarea cercetării judecătoreşti, procesul va continua din faza cercetării judecătoreşti, procesul va continua cu dezbaterile judiciare, ultimul cuvânt al inculpatului şi o nouă deliberare. Chestiunile ce fac obiectul deliberării sunt prevăzute de art. 385 din CPP. 1) Dacă a avut loc fapta de săvârşirea căreia este învinuit inculpatul. Instanţa este obligată să stabilească dacă a existat în realitate fapta (acţiunea sau inacţiunea) care a fost obiectul urmăririi penale şi a cercetării judecătoreşti. Răspunsul negativ la această întrebare face inoportună cercetarea celorlalte întrebări. în cazul când răspunsul la această întrebare va fi negativ, instanţa va trebui să adopte sentinţa de achitare faţă de inculpat. La stabilirea existenţei faptei penale se va verifica timpul, locul, modul de săvârşire a acesteia, dar şi alte circumstanţe ale săvârşirii infracţiunii. 2) Dacă această faptă a fost săvârşită de inculpat. Este absolut necesar ca probele aduse în instanţă şi apreciate de către aceasta să confirme cu certitudine că anume inculpatul a săvârşit fapta (acţiunea sau inacţiunea) de care este învinuit şi că această faptă este rezultatul conduitei sale active sau pasive. Nu se admit dubii în acest caz, iar dacă ele există, atunci în conformitate cu prezumţia de nevinovăţie ele vor fi tratate în favoarea inculpatului. Dacă răspunsul la această chestiune este negativ, instanţa va

trebui să adopte sentinţa de achitare faţă de inculpat în conformitate cu pct. 1) din alin. (1) art. 390 din CPP. 3) Dacă fapta întruneşte elementele infracţiunii şi de care anume lege penală este prevăzută ea. La soluţionarea acestei chestiuni instanţa trebuie să pornească de la noţiunea de infracţiune prevăzută de partea generală şi Partea specială a CP. La fel, trebuie să verifice existenţa sau inexistenţa

circumstanţelor

ce

înlătură

caracterul

penal

al

faptelor prevăzute de art. 35 din CP. Dacă răspunsul la prima parte a întrebării menţionate este negativ, atunci instanţa va trebui

să

adopte

sentinţa

de

achitare

a

inculpatului

în

conformitate cu pct. 3 din alin. (1) art. 390 din CPP. în cazul în care răspunsul este pozitiv, instanţa va trebui să indice expres articolul, alineatul, punctul sub incidenţa cărora cade fapta comisă de inculpat. 4) Dacă inculpatul este vinovat de săvârşirea acestei infracţiuni. în mod obligatoriu, fapta penală trebuie să fie săvârşită din vinovăţia inculpatului. Instanţa trebuie să determine forma vinovăţiei cu care a fost săvârşită infracţiunea (intenţie sau imprudenţă) şi dacă nu este un caz fortuit. Dacă instanţa va ajunge la concluzia despre nevinovăţia inculpatului, ea va trebui să adopte sentinţa de achitare.

70»

DREPT PROCESUAL PENAL

5) Dacă incuilpotful trebuie să fie pedepsit pentru infracţiunea săvârşită. Instanţa trebuie să verifice dacă aplicarea pedepsei este raţională în acel caz. Astfel, dacă seva constata că există circumstanţele prevăzute de art. 89 din CP, instanţa poate dispune adoptarea unei sentinţe de condamnare cu liberarea totală sau parţială die pedeapsa penală. 6) Dacă există circumstanţe care atenuează sau agravează răspunderea Ineulpatuiui. Instanţa va indica expres circumstanţele atenuante sau agravante aplicabile cauzei în soluţionare, precum şi va verifica care anume sunt efectele acestor circumstanţe'agravante sau atenuante asupra pedepsei ce urmează a fi stabilită. La M, instanţa va trebui să stabilească criteriile de individualizare a pedepsei aplicabile cauzei-ce o soluţionează (art. 75 din CP). 7) Ce măsură de pedeapsă urmează să fie stabilită inculpatului, luând în considerare şi recomandările serviciului de resocializare, dacă o ase menea anchetă a fost efectuată. Instanţa va stabili indicii cantitativi şi calitativi ai pedepsei pentru infracţiunea săvârşită. Astfel, instanţa se va pronunţa asupra termenului pedepsei cu închisoarea, asupra termenului de privare de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau* de a exercita o anumită activitate, asupra mărimii amenzii etc. Instanţa va concretiza dacă se dispune

Partea specială

doar pedeapsa principală sau şi una complementară.. Instanţa va avea în vedere la soluţionarea acestei chestiuni prevederile art. 79-8$din CP referitoare la aplicarea pedepsei. 8) Dacă măsura de pedeapsă stabilită inculpatului trebuie să fie executată sau nu. Se va verifica m special dacă nu a expirat prescripţia executării sentinţei de condamnare şi dacă; nu există şi alte circumstanţe ce permit liberarea inculpatului, de pedeapsa, penală, în mod obligatoriu, se va atrage atenţia asupra termenelor de arestare preventivă a inculpatului care se va computa la pedeapsa stabilită de:instanţă. 9) Tipu-I penitenciarului în care urmează să execute pedeapsa închisorii. Această chestiune se va soluţiona în conformitate cu legislaţia execuţionalpenală a Republicii Moldova. 10) Dacă trebuie admisă acţiunea civilă, în folosul cui şi în ce valoare. Această chestiune nu face parte din latura penală a obiectului deliberării. In cazul adoptării unei sentinţe de condamnare, instanţa de judecată va verifica proferele referitoare la acţiunea civilă (temeiul acţiunii civile şi mărimea pagubei cerute). Instanţa, pe baza acestor probe, va dispune admiterea în tot sau în parte a acţiunii civile sau respingerea ei. în cazul când există

mai multe părţi civilmente responsabile, instanţa va indica cui se va face plata pagubei. 11) Dacă trebuie reparată paguba materială atunci când nu a fost intenta tă acţiunea civilă. 12) Dacă urmează a fi ridicat sechestrul asupra bunurilor. Sechestrul putea fi dispus pentru repararea prejudicialul cauzat de infracţiune, precum şi pentru garantarea executării pedepsei. în funcţie de circumstanţele cauzei, instanţa poate dispune ridicarea sechestrului, menţinerea, sau menţinerea lui asupra unor bunuri anume. 13) Ce trebuie să se facă cu corpurile delicte. Instanţa va proceda în conformitate cu opţiunile legale prevăzute la art. 161-162 din CPP. Astfel, instanţa poate dispune confiscarea uneltelor ce au servit la săvârşirea infracţiunii, trecerea în venitul statului a banilor şi a altor valori dobândite pe cale criminală, remiterea lucrurilor ce nu prezintă nici o valoare către persoanele ce le solicită etc. 14) Cine şi în ce proporţii trebuie obligat să plătească cheltuielile judiciare. Cheltuielile judiciare sunt suportate de condamnat sau sunt trecute în con tul statului. La soluţionarea acestei chestiuni instanţa va avea în vedere gradul de vinovăţie a inculpatului, precum şi starea lui materială. Trecerea cheltuielilor

judiciare în seama inculpatului nu trebuie să influenţeze substanţial starea materială a persoanelor ce se află în întreţinerea sa (art. 227-229 din CPP). 15) Dacă urmează să fie revocată, înlocuită sau aplicată o măsură preven tivă în privinţa inculpatului. Instanţa va ţine cont de circumstanţele cauzei pentru soluţionarea acestei chestiuni. De regulă, măsura preventivă privativă de libertate încetează de drept o dată cu aplicarea pedepsei neprivative de libertate. Măsura preventivă în cazul nostru poate fi dispusă în special pentru a asigura executarea sentinţei de condamnare. 16) Dacă în privinţa inculpatului recunoscut vinovat de comiterea infrac ţiunii urmează să fie aplicat tratamentul forţat de alcoolism sau narcomanie. Dacă inculpatul va fi condamnat la o pedeapsă neprivativă de libertate, atunci el va fi supus unui tratament forţat în instituţiile medicale cu regim special. Dacă inculpatul va fi condamnat la o pedeapsă privativă de libertate, în timpul executării pedepsei va fi supus unui tratament medical forţat, iar după eliberare din locurile de deţinere, dacă va fi necesar, persoana va fi tratată în instituţii medicale cu regim special.

710

DREPT PROCESUAL PENAL

Instanţa, în cazul când inculpatul este învinuit de săvârşirea mai multor infracţiuni, va delibera asupra primelor 13 chestiuni expuse mai sus, pentru fiecare infracţiune în parte. în cazul când există mai mulţi inculpaţi, instanţa va soluţiona chestiunile enumerate supra pentru fiecare în parte. Legea procesuală penală permite judecătorului de a reduce pedeapsa inculpatului drept recompensă pentru încălcările drepturilor inculpatului la urmărire sau judecare, dacă acestea au avut loc şi dacă s-a stabilit din vina cui au avut loc. Instanţa va trebui să atragă o atenţie deosebită stării de responsabilitate a inculpatului. Dacă în timpul urmăririi penale sau judecării cauzei s-a pus chestiunea stării de responsabilitate a inculpatului, instanţa e obligată să pună la punct această chestiune încă o dată la adoptarea sentinţei. Soluţionarea laturii penale este scopul prioritar al deliberării, dar, având în vedere că de cele mai multe ori infracţiunile produc şi daune materiale, instanţa care soluţionează latura penală este în drept să se pronunţe prin hotărâre şi în privinţa acţiunii civile. De fapt, rezolvarea laturii civile este strâns legată de modul de rezolvare a laturii penale. în caz de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal, instanţa se pronunţă prin aceeaşi sentinţă şi asupra acţiunii civile, indiferent dacă o admite în total sau în parte ori dacă o respinge. în cazul când instanţa soluţionează cauza prin emiterea unei sentinţe de condamnare, instanţa va dispune: a)admiterea acţiunii civile, în tot sau în parte, dacă instanţa va aprecia că sunt dovedite temeiurile şi mărimea pagubei cerute de partea civilă; b)respingerea acţiunii civile, dacă aceasta nu este întemeiată. în cazul când instanţa soluţionează fondul cauzei prin emiterea unei sentinţe de achitare, instanţa va dispune: a) respingerea acţiunii civile, dacă nu s-a constatat existenţa faptei incri minate sau fapta nu a fost săvârşită de inculpat. Este evident că în aceste două cazuri inculpatul va fi exonerat de orice răspundere civilă. Din moment ce despăgubirile în procesul penal nu pot fi pretinse decât ca urmare a prejudiciului cauzat prin săvârşirea unei infracţiuni, constatarea nesăvârşirii faptei în materialitatea sa exclude orice raport de cauzalitate între pretinsul prejudiciu provocat şi fapta provocatoare. La fel, sub aspect civil nu pot fi traşi la răspundere decât cei care au săvârşit infracţiunea sau cei care răspund din punct de vedere civil pentru

Partea specială

711

aceştia, şi nu alte persoane. b) nu se pronunţă asupra acţiunii civile dacă inculpatul a fost achitat pentru că nu sunt întrunite elementele infracţiunii sau există una din cauzele ce înlătură caracterul penal al faptei.

Astfel, dacă achitarea s-a pronunţat pentru că fapta nu cade sub prevederile legii penale, paguba nemaifiind generată de o infracţiune, rezolvarea aspectului civil iese din competenţa instanţei penale. în asemenea situaţii, paguba va putea fi recuperată prin înaintarea unei acţiuni civile independente. Instanţa poate admite în principiu acţiunea civilă (dacă clarificarea sumei despăgubirilor ar putea duce la tergiversarea examinării cauzei penale), urmând ca asupra cuantumului despăgubirilor să se pronunţe instanţa civilă. Nu se va putea transpune în sarcina instanţei civile stabilirea cuantumului despăgubirilor, dacă acestea pot influenţa asupra calificării penale a faptei. Pentru a asigura acţiunea civilă admisă, instanţa poate dispune luarea de măsuri speciale, dacă ele nu au fost dispuse anterior. Pe lângă soluţionarea fondului cauzei (care constă, de regulă, din latura penală şi latura civilă), instanţa trebuie să dispună şi unele rezolvări adiacente ce rezultă din specialitatea fiecărei cauze în parte. Rezolvările adiacente se referă la cheltuielile judiciare rezultate din cauza penală, măsurile privind starea de libertate a inculpatului (revocarea, menţinerea sau luarea măsurii arestării), măsuri privind confiscarea averii, măsuri privind reparaţiile civile. După ce instanţa a deliberat asupra chestiunilor prevăzute de

art. 385 din CPP, având stabilite răspunsuri univoce, afirmative sau negative pentru fiecare dintre ele, instanţa va trece la adoptarea sentinţei, care este o activitate nu doar logică, intelectivă, ci şi una tehnică, deoarece hotărârea trebuie să se încadreze în anumite rigori de fond şi de formă.

4.2. Hotărârea primei instanţe de judecată Hotărârea instanţei penale, care soluţionează în fond cauza penală, se numeşte sentinţă. Sentinţa judecătorească reprezintă punctul culminant al actului de justiţie penală. Ea este materializarea şi sintetizarea finală a tuturor normelor legale ce au fost aplicate de către subiecţii procesuali cauzei penale în toate etapele prin care a trecut aceasta. Prin intermediul hotărârii judecătoreşti (sentinţei) judecătorul pronunţă însuşi dreptul, sau cum spuneau vechii romani, "iuris dictio". Prin sentinţa judecătorească se pun la punct toate chestiunile apărute pe parcursul procesului penal. Sentinţa judecătorească reprezintă actul procesual prin care se aplică direct şi nemijlocit legea. Sentinţa judecătorească soluţionează, de fapt, cauza penală de aceea ea trebuie să fie legală, întemeiată şi motivată. Clasificarea legală a sentinţelor este una tripartită.

712

DREPT PROCESUAL PENAL

1.Sentinţă de condamnare. 2.Sentinţă de achitare. 3.Sentinţă de încetare a procesului penal. S-a arătat că luarea hotărârii prin care se soluţionează cauza este actul jurisdicţional de realizare a scopului întregii activităţi procesuale"5. Sentinţa încorporează în sine rezultatul deliberării instanţei. Potrivit art. 384 din CPP, sentinţa se adoptă în numele legii. Adoptarea sentinţei în numele legii creşte autoritatea acestui act, precum şi responsabilitatea judecătorilor pentru emiterea unui verdict corect. Sentinţa emisă în numele legii este, de fapt, asemănătoare legii sub aspectul obligativităţii sale pentru persoanele pe care le vizează. Sentinţa trebuie să fie legală. Legalitatea sentinţei constă în faptul că ea trebuie să respecte întru totul legea - începând de la aceea că completul de judecată care adoptă sentinţa trebuie să fie legal constituit şi finisând cu aceea că structura şi forma sentinţei trebuie să respecte prevederile legale. Aşadar, sentinţa trebuie să corespundă normelor legale materiale şi procedurale sub a căror incidenţă cade. Sentinţa trebuie să fie întemeiată. Temeinicia sentinţei prevede concludenta între împrejurările şi probele examinate la cercetarea judecătorească cu argumentele expuse în sentinţă. Instanţa poate pune la baza sentinţei doar acele probe care au fost recunoscute ca fiind pertinente, concludente, utile, admisibile, certe şi suficiente. Instanţa nu îşi poate întemeia sentinţa pe presupuneri sau pe probe. Trebuie să concretizăm că presupunerile sau probele ce lasă dubii nu pot fi în nici un caz puse ca temei la adoptarea unei sentinţe de condamnare. Cu totul alta este situaţia în cazul stabilirii unei sentinţe de achitare, deoarece astfel de probe în acest caz vor fi interpretate în favoarea inculpatului, iar prezenţa dubiilor arată lipsa unei probe certe şi, deci, lipsa unui temei legal pentru condamnarea persoanei. Instanţa nu poate pune la baza sentinţei probe care nu au fost cercetate în şedinţa de judecată. Sentinţa trebuie să fie motivată. Motivarea sentinţei înseamnă că fiecare concluzie din sentinţă trebuie să fie bine argumentată, indicându-se expres izvorul probant care confirmă concluzia dată. Motivarea sentinţei lipseşte în instanţele cu juraţi, deoarece ei trebuie să pronunţe doar verdictul univoc pozitiv sau negativ ("da" sau "nu"), motivarea hotărârii fiind pusă tot în sarcina instanţei clasice.

Partea specială

713

Sentinţa trebuie să fie echitabilă. Echitatea presupune un coraport logic între fapta prejudiciabilă şi pedeapsă care se va stabili. Pedeapsa trebuie să fie o reacţie individuală pentru fiecare caz în parte, or, respectând vechea zicală "după faptă şi răsplată", judecătorul va dispune o pedeapsă care să fie proporţională faptei. Menţionăm că învinuirea adusă inculpatului şi sentinţa adoptată în cazul său se află într-o legătură logică. Instanţa trebuie să se pronunţe asupra tuturor învinuirilor aduse, dar nu mai mult (limitele judecării cauzei). Instanţa nu poate decide mai mult decât este indicat în rechizitoriu din propria sa iniţiativă. între conţinutul şi structura hotărârilor judecătoreşti penale există o strânsă legătură, prima determinând-o pe cea de-a doua; legătura presupune şi o anumită corespondenţă între modul cum este sistematizată hotărârea şi conţinutul ei complex. Sentinţa penală trebuie să contribuie la realizarea următoarelor obiective: să permită verificarea dacă judecata s-a desfăşurat cu respectarea legalităţii şi, în special, a asigurat stabilirea adevărului; să constituie o garanţie că nimic din ceea ce formează obiectul judecăţii nu este lăsat de către instanţă în afara examinării şi că soluţia pronunţată este rezultatul firesc al acestei examinări; să se asigure exacta executare a celor hotărâte de instanţă"6. Pentru a putea realiza aceste obiective, hotărârea judecătorească trebuie consemnată în scris, fiind constituită din 3 componente, expuse într-o ordine logică prestabilită care permite atingerea obiectivelor expuse supra. Complexitatea chestiunilor rezolvate în cuprinsul hotărârilor judecătoreşti a impus reglementarea unei anumite structuri a acestora. Astfel, potrivit alin. (1) al art. 392 din CPP sentin ţa se compune din partea introductivă, partea descriptivă şi dispozitiv. Partea introductivă, cunoscută în literatura de specialitate şi sub denumirea de practicana sau expozeu"7 reprezintă partea identificatoare a sentinţei, deoarece permite determinarea tuturor informaţiilor ce ţin de subiecţii participanţi la judecarea cauzei, de modul de desfăşurare a şedinţei de judecată, de încadrarea juridică succintă a faptei penale examinate, precum şi coordonatele temporale şi spaţiale în care se desfăşoară judecarea cauzei.

V. Dongoroz, op, cit,, p. 202. 115

"* I, Neagu, Tratat de procedură penală, p, 534117 V. Pongoroz, Curs de procedură penală, ediţia a U-a, Universitatea Bucureşti, Editura Cursurilor Tipografice, 1942, p. 300.

714

DREPT PROCESUAL PENAL

Partea descriptivă sau expunerea, considerente"11 sau partea demonstrativă"'' este miezul sentinţei, deoarece trebuie să conţină descrieri ample (după caz) despre fapta penală examinată, despre probele ce au fost apreciate în instanţă, despre prezenţa circumstanţelor ce agravează sau atenuează răspunderea inculpatului, despre capul de acuzare care a fost respins şi motivele respingerii, despre calificarea juridică a faptei, despre motivele pentru care a fost făcută modificarea învinuirii (dacă aceasta a avut loc) şi despre recidiva inculpatului. Instanţa trebuie să motiveze la adoptarea sentinţei de condamnare şi următoarele fapte: stabilirea pedepsei cu închisoarea, dacă sancţiunea legii penale prevede şi alte categorii de pedepse; aplicarea unei pedepse mai uşoare decât cea prevăzută de lege; aplicarea unei condamnări cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei sau aplicarea altor categorii de liberare de pedeapsă penală. La elaborarea părţii descriptive a sentinţei de achitare, instanţa trebuie să se pronunţe asupra: -învinuirii în baza căreia învinuitul a fost judecat; -circumstanţelor constatate de instanţă şi temeiurilor care servesc pentru achitarea inculpatului; -motivelor de respingere a probelor acuzării. Nu se vor insera formulări ce pun la dubii nevinovăţia inculpatului. La elaborarea părţii descriptive a sentinţei de încetare a procesului penal instanţa va expune explicit cauzele ce împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau cauzele ce împiedică exercitarea acesteia. Vor fi expuse şi analizate probele ce permit luarea acestei decizii. Hotărârea penală nu face o simplă înlănţuire a aspectelor menţionate, ci va arăta motivele care au legitimat în fapt şi în drept soluţia adoptată120. Dispozitivul este punctul culminant al activităţii instanţei de soluţionare a cauzei. Dispozitivul reprezintă concluzia logică şi firească a aspectelor reţinute şi analizate în expunere, exprimând soluţia instanţei în rezolvarea cauzei. între expunere (partea descriptivă) şi dispozitiv nu pot exista contradicţii. Dispozitivul trebuie să fie concis, explicit, categoric, ca o comandă, fără cuvinte echivoce şi să întrebuinţeze formele consacrate de lege sau de uz. I. Neagu, Drept procesual penal român, voi. I şi II. Partea specială, T.V.B., 1986, p. 143. M. Basarab, Drept procesual penal, voi. II, Cluj, 1973, p. 496.

Partea specială

715

V. Dongoroz şi alţii, Noul Cod de procedură penală şi Codul de procedură penală anterior - prezentare comparativă, Bucureşti, Editura Politică, 1969, p. 282.

Dispozitivul are un conţinut diferit, având în vedere soluţia pe care o dispune hotărârea în cauză: de condamnare, de achitare, de încetare a procesului penal. Dispozitivul sentinţei de condamnare va conţine elementele prevăzute de art. 395 din CPP. Astfel, vor fi arătate datele identificatoare ale inculpatului, constatarea vinovăţiei sale, referinţa la pedeapsa stabilită (mărimea acesteia, categoria penitenciarului unde se va executa, data de la care începe executarea pedepsei etc), obligaţiile puse în seama condamnatului etc. Se va indica în baza căror articole ale Codului penal a fost condamnat şi în baza cărora a fost achitat. Se vor indica, în mod obligatoriu, dreptul condamnatului de a ataca sentinţa, calea de atac disponibilă şi termenul de dispunere a atacului. Dacă condamnatul este cetăţean străin, dispozitivul sentinţei trebuie să facă referire la dreptul condamnatului de a cere transferarea sa în ţara de reşedinţă. Dispozitivul sentinţei de achitare sau de încetare a procesului penal trebuie să cuprindă referinţe la datele identificatoare ale inculpatului, dispoziţia de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului şi temeiul legal al acestei dispoziţii, dispoziţia de revocare a măsurilor preventive (dacă acestea au fost aplicate)

şi dispoziţia de revocare a măsurilor de asigurare a acţiunii civile şi a confiscării speciale, dacă astfel de măsuri au fost luate. în dispozitivul sentinţei, după caz, pot fi soluţionate şi alte chestiuni (art. 397 din CPP). în cazul în care inculpatul a fost achitat, eliberat de pedeapsă sau eliberat de executarea pedepsei, sau a fost condamnat la o pedeapsă neprivativă de libertate, sau în privinţa lui a fost încetat procesul penal, instanţa va dispune eliberarea imediată a inculpatului ţinut în stare de arest. în cazul condamnării la închisoare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, instanţa îl va elibera pe inculpat de sub arest. Trebuie de reţinut că înmânarea copiei de pe sentinţă este obligaţiunea instanţei de judecată. Conform alin. (1) al art. 399 din CP, inculpatului arestat i se va înmâna copia de pe sentinţă sau de pe dispozitivul ei în cel mult 3 zile. Dacă prin sentinţă sunt condamnaţi (achitaţi) câţiva inculpaţi, copiile respective li se înmânează la fiecare, în cazul înmânării copiei de pe dispozitivul sentinţei, pentru asigurarea exercitării dreptului la apărare şi în căile de atac, instanţa de judecată este obligată să redacteze sentinţa în termenele prevăzute de art. 343 din CPP (în cel mult 10 zile de la pronunţare), copia redactată se înmânează imediat după semnarea acesteia inculpatului (inculpaţilor) arestaţi.

716

•Celorlalte părţi li se comunică în scris despre semnarea sentinţei (redactate). •Inculpatului deţinut şi inculpatului militar în termen, precum şi celui aflat în libertate, dar care au lipsit la pronunţarea sentinţei, li se comunică copii de pe dispozitivul sentinţei, iar după redactarea ei instanţa de judecată este obligată să le comunice inculpaţilor menţionaţi anterior şi copii de pe sentinţă. •Inculpatului care nu cunoaşte limba în care a fost întocmită sentinţa (dispozitivul) i se înmânează traducerea acestora în scris în limba lui maternă sau într-o altă limbă pe care el o cunoaşte.

DREPT PROCESUAL PENAL

CapitolulXIII

CĂILE ORDINARE DE ATAC Secţiunea I. APELUL §1. Consideraţii generale asupra căilor de atac în înfăptuirea justiţiei este inevitabilă săvârşirea unor erori, fapt ce este condiţionat de mai mulţi factori. Recunoscând acestlucru, legislatorul a prevăzut şi posibilitatea reparării acestor erori, dacă au fost depistate. Acest fapt condiţionează existenţa în procedura penală a instituţiei "căile de atac", ce are ca scop preîntâmpinarea şi înlăturarea erorilor în sfera de realizare a justiţiei. Prin intermediul căilor de atac este posibilă o nouă examinare a procesului, cu desfiinţarea totală sau parţiala a hotărârii. Aplicarea căilor de atac impune continuarea desfăşurării procesului penal la o etapă nouă, care se sfârşeşte cu

pronunţarea unei noi hotărâri, care de fapt, în unele cazuri, poate să nu se deosebească de cea atacată. Conform prevederilor legale, este susceptibilă de atac orice hotărâre dată la soluţionarea cauzei penale, cu unele excepţii1. Sub aspectul folosirii lor, căile de atac servesc în interesul părţilor2, părţile pot a le utiliza sau a refuza să le utilizeze, în interesul sau a altor părţi. în toate cazurile, calea de atac nu se poate întoarce împotriva părţii care a utilizat-o3. Pentru a fi posibilă utilizarea unei căi de atac este necesară

existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care s-a soluţionat fondul cauzei, cât şi a prevederilor exprese ale legii referitoare la faptul că o asemenea hotărâre poate fi supusă unei căi de atac. Legea stabileşte anumiţi termeni pentru declararea căilor de atac. Codul de procedură penală divizează căile de atac în două categorii: căi de atac ordinare şi căi de atac extraordinare. Deosebirea principală între aceste două categorii constă în următoarele: căile de atac ordinare pot fi utilizate până ce hotărârea a devenit irevocabilă, pe când căile de atac extraordinare pot fi

Legea stabileşte şi unele situaţii când hotărârea adoptată nu poate fi obiectul unei căi de atac. De exemplu: potrivit art. 35 din CPP, încheierea instanţei de judecată asupra recuzării nu este susceptibilă a fi atacată. în general, reglementarea lor este instituită în interesul general securitatea statului şi persoana umană (citat după V. Papadopol, C. Turuianu, Apelul penal, Bucureşti, "Şansa", 1994, p. 16). Cu privire la principiul neagravării

situaţiei în propria cale de atac, a se vedea §6.

718

DREPT PROCESUAL PENAL

folosite doar după ce hotărârea atacată nu mai poate fi revocată. Mai există deosebiri esenţiale, cum ar fi: •de căile ordinare de atac pot profita toate părţile, cât şi unele persoane cu interese legitime, pe când de unele cai extraordinare pot profita doar organele oficiale'1; •căile extraordinare nu pot fi utilizate atâta timp cât nu a expirat termenul căilor ordinare; •o cale de atac nu poate fi exercitată de aceiaşi titulari decât o singură dată, pe când cele extraordinare pot fi folosite de mai multe ori dacă de fiecare dată vor fi descoperite noi împrejurări ce vor condiţiona aplicarea lor. Căile de atac se divizează în căi de atac de fapt şi căi de atac de drept, în funcţie de chestiunile puse în discuţie în instanţele sesizate prin exercitarea unei căi de atac5. Apelul este o cale de atac atât de drept, cât şi de fapt, deoarece odată fiind declarat, obligă instanţa superioară să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept (alin. (2) al art. 409 din CPP). Recursul are această calitate numai în cazurile declarării lui împotriva acelor hotărâri care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu apel (alin. (2) al art. 441 din CPP). în cazurile când hotărârile sunt susceptibile apelului, recursul este limitat numai la chestiunile de drept. Revizuirea procesului penal poartă un caracter de control judecătoresc asupra faptei. Căile de atac pot fi de reformare, de anulare şi de retractare. Această divizare poate avea loc în situaţia când calea de atac a fost admisă. Respingerea căii de atac se echivalează cu confirmarea hotărârii atacate ca legală. Admiterea căii de atac duce la anularea hotărârii atacate care poate fi reformată, anulată sau retractată. Reformarea va fi în situaţia când în urma unui control în fapt şi în drept hotărârea instanţei inferioare este modificată total sau parţial6. Anularea este în cazul când hotărârea atacată este declarată fără efect, în cazul când sunt comise unele încălcări esenţiale care duc la anularea hotărârii7.

4

5 6

Spre exemplu: revizuirea procesului penal se efectueaz ă în baza cererii adresate procuro rului, care deschide procesul dacă găseşte necesar şi legitim. V. Papadopol, C. Turuianu, op. cit., p. 21. Calea de reformare este apelul. Se consideră reformare chiar şi în situaţia când apelul se admite cu desfiinţarea hotărârii atacate, iar cauza se rejudecă de o altă instanţă (a se vedea V. Papadopol, C. Turuianu, op. cit., p. 21).

Partea specială 7

719

Calea de anulare este recursul şi recursul în anulare. Recursul constituie o cale de anu lare în cazul când constituie al treilea grad de jurisdicţie, adică în cauzele când există şi calea de atac a apelului, în cazurile când calea de atac a apelului nu există, recursul constituie o cale de atac de anulare şi reformare.

Retractarea este situaţia când hotărârea în principiu este temeinică, însă au apărut alte împrejurări necunoscute la momentul examinării în fond, iar cunoaşterea acelor momente o fi dus la o altă soluţie8. Apelul este o cale de atac ordinară, de fapt şi de drept. Această cale poate fi folosită împotriva hotărârilor pronunţate de către o instanţă inferioară. Prin apel se poate face o reexaminare a cauzei şi a judecăţii anterioare de către in stanţa superioară, denumită instanţa superioară în grad. Apelul poate fi adresat numai instanţei superioare, numită instanţă de apel, care este Curtea de Apel. în apel sunt examinate toate chestiunile de fapt şi de drept, adică cauza este supusă unui control judecătoresc complex, verificând hotărârea atacată sub toate aspectele - asupra chestiunilor cu privire la faptă, cât şi a celor cu privire la respectarea şi aplicarea corectă a legii. Apelul este o cale de atac de reformare, deoarece o dat ă ce e admis, pentru motive prevăzute de lege, împiedică rămânerea definitivă a hotărârii atacate şi executarea ei şi provoacă rejudecarea acesteia. Apelul declanşează o nouă judecată a cauzei în fond, verificându-se hotărârea atacată pe baza probelor examinate de prima instanţă, conform materialelor din dosar şi oricăror documente noi, prezentate la instanţa de apel.

Instanţa de apel este liberă în vederea aprecierii probelor faţă de concluziile primei instanţe, având dreptul de a da o nouă apreciere probelor, a administra, la cererea părţilor, orice probe noi, pe care le consideră necesare. Apelul este accesibil oricăror persoane interesate, neagravându-le situaţia în propriul apel.

§2. Hotărârile supuse apelului Obiectul apelului este determinat de art. 400 din CPP. Potrivit acestui articol, sunt supuse apelului numai sentinţele prin care cauza a fost rezolvată în fond în urma judecării în primă instanţă. Potrivit alin. (2) al art. 400 din CPP, pot fi atacate cu apel şi încheierile date în prima instanţă. Sentinţele susceptibile de a fi atacate cu apel pot fi grupate în următoarele categorii": 1. Sunt supuse apelului sentinţele prin care se soluţionează latura penală şi latura civilă a cauzei, sentinţele de achitare şi de condamnare. Este posibil

Calea de atac de retractare este revizuirea procesului penal. N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, voi. 2, Bucureşti, Paideia, 1996, p. 242.

720

DREPT PROCESUAL PENAL

Partea specială 721

apelul asupra cauzei în întregime, cât şi apelarea separată a laturii penale şi a laturii civile a cauzei. 2.Sentinţele pronunţate în căile extraordinare de atac10. 3.Sunt supuse apelului sentinţele privind aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter medical (art. 500 din CPP). De la regula generală, potrivit căreia sunt susceptibile de a fi atacate cu apel toate sentinţele, există un şir de derogări. Astfel, potrivit art. 400, nu pot fi atacate cu apel următoarele sentinţe: 1.Sentinţele pronunţate de judecătorii privind infracţiunile pentru săvârşirea cărora legea prevede pedeapsa nonprivativă de libertate; dat fiind faptul că aceste infracţiuni poartă un grad redus de pericol social, legislatorul a hotărât să le excludă din categoria celor cu triplu grad de jurisdicţie. 2.Sentinţele pronunţate de judecătoria militară privind infracţiunile pentru săvârşirea cărora legea prevede pedeapsa nonprivativă de libertate. 3.Sentinţele pronunţate de curţile de apel. 4.Sentinţele pronunţate de Curtea Supremă de Justiţie". 5. Alte sentinţe pentru care legea prevede această cale de atac. Atacarea cu apel a încheierilor este prevăzută la alin. (2) al art. 400 , unde se arată că încheierile date în primă instanţă pot fi atacate cu apel numai o dată cu sentinţa. Este vorba de încheieri care, de regulă, precedă soluţionarea în fond a cauzei şi sunt considerate parte integrantă a hotărârii care soluţionează fondul. în unele opinii, sub aspectul modalităţilor de realizare a apelului, încheierile pot fi grupate în următoarele categorii: încheieri supuse apelului o dată cu fondul, încheieri atacate imediat şi încheieri care nu pot fi apelate12, în primul grup se includ încheierile susceptibile de a fi atacate cu apel conform art. 400 din CPP, o dată cu fondul. încheierile din această categorie se dau în cursul judecăţii. Din această categorie fac parte încheierile prin care instanţa s-a pronunţat asupra probelor13, asupra cererilor formulate, asupra măsurilor procesuale14.

IU

Potrivit art. 465 din CPP, sentinţele instanţei de revizuire pot fi supuse apelului şi recursului.

" în literatura de specialitate se expune părerea că excluderea sentinţelor

12 11

pronunţate de curţile de apel şi Curtea Supremă de Justiţie din categoria celor susceptibile de apel este justificată de gradul înalt de pregătire şi competenţă al judecătorilor ce funcţionează în cadrul acestor instanţe. (I. Neagu, op. cit., p. 539). N. Volonciu, op. cit., p. 243. De exemplu: cererea părţilor de amânare a examinării cauzei pentru prezentarea probelor suplimentare (art. 327 din CPP.)

" Măsurile care se iau faţă de cei ce tulbură ordinea în timpul şedinţei de judecată, aducerea silită etc.

Grupul al doilea de încheieri îl constituie încheierile care de obicei se referă la cheltuielile de judecată cuvenite martorului, expertului, interpretului şi apărătorului. Titularii nominalizaţi au dreptul de a ataca cu apel încheierea imediat după pronunţare, apelul însă va fi soluţionat după pronunţarea sentin ţei şi examinat împreună cu sentinţa. în grupul al treilea se includ încheierile care nu pot fi atacate cu apel. Pentru ca o încheiere să nu fie apelabilă legea trebuie să prevadă expres aceasta15. Unele încheieri nu sunt susceptibile de a fi atacate sau altele nu pot fi atacate nici cu apel, nici cu recurs sau sînt încheieri susceptibile de a fi atacate numai cu recurs16.

§3. Titularii dreptului de apel Potrivit art. 401, dreptul de a declara apel apar ţine fiecărui subiect procesual ale cărui drepturi au făcut obiectul judecăţii în prima instanţă17. în categoria titularilor dreptului de apel sunt incluşi: procurorul, inculpatul, partea vătămată, partea civilă şi partea civilmente responsabilă, martorul, expertul, interpretul, apărătorul, orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanţei. Dreptul de apel al fiecărui titular este independent de dreptul de apel al

celorlalţi18. Procurorul este titularul dreptului de apel care, spre deosebire de ceilal ţi titulari, nu exercită apelul în nume propriu, în scopul realizării drepturilor şi intereselor personale. Dreptul procurorului de a exercita calea de atac este în concordanţă cu prevederile constituţionale potrivit cărora procurorul general şi procurorii subordonaţi acestuia contribuie la exercitarea justiţiei. Procurorul poate declara apel împotriva tuturor hotărârilor susceptibile de a fi atacate pe această cale. Potrivit legii, procurorul poate declara apel în ce priveşte latura penală şi latura civilă, în defavoarea sau în favoarea oricărei părţi , inclusiv a inculpatului. în ce priveşte latura penală, procurorul poate face apel împotriva oricărei hotărâri: de condamnare de achitare ori de încetare a procesului, în ce priveşte

15

N. Volonciu, op. cit., p. 244. '" Spre exemplu, nu pot fi atacate încheierile asupra recuzării (art. 35 din CPP). Nu sunt atacate cu apel încheierile judecătorului de instrucţie. Unele încheieri ale judecătorului de instrucţie se atacă prin recurs în anulare (art. 453 din CPP).

17

M. V. Papadopol, C. Turuianu, op. cit., p. 45. '"

Ibidem.

722

DREPT PROCESUAL PENAL

latura civilă, procurorul poate cere calea apelului în cazurile când acţiunea civilă se înaintează de către procuror din oficiu. Practica judiciară a dispus că dreptul de a declara apel împotriva sentinţei îl are doar procurorul care a participat nemijlocit la examinarea cauzei. De asemenea apel suplimentar poate declara procurorul ierarhic superior. Inculpatul ca subiect ce are interes atât în latura penală, cât şi în cea civilă a cauzei, se bucură de dreptul de a ataca ambele laturii ale hotărârii sub toate aspectele. Inculpatul, de asemenea, e în drept de a ataca sentinţele de achitare sau de încetare a procesului în ce priveşte temeiurile achitării sau încetării procesului. Inculpatul nu poate însă apela hotărârea primei instanţe fără un interes procesual legitim19, deci cerinţele lui nu pot privi decât propria situaţie20, neputând viza si situaţia altor persoane. Deci, inculpatul având posibilitatea să atace o sentinţă de achitare, o va putea ataca numai în ce priveşte acea parte prin care însuşi inculpatul a fost achitat. Adică prin apelul declarat de inculpat hotărârea nu poate fi criticată pe motivul că prima instanţă ar fi achitat în mod greşit un alt inculpat21. Potrivit alin. (2) al art. 401 din CPP, pentru inculpat apelul poate fi declarat de către apărător sau reprezentantul lui legal, însă titular al dreptului de apel rămâne inculpatul22. Pct. 3 din alin (1) al art. 401 din CPP, prevede dreptul părţii vătămate de a ataca hotărârea cu o condiţie - ca apelul să privească în mod exclusiv latura penală a cauzei, sub orice aspect. Partea vătămată poate să ceară condamnarea inculpatului, dacă prima instanţă 1-a achitat sau a dispus încetarea procesului, poate cere majorarea pedepsei sau înlăturarea pedepsei condiţionate, poate să ceară schimbarea încadrării juridice a faptei. în cazul când partea vătămată e recunoscută şi ca parte civilă, aceste două calităţi se cumulează, în asemenea cazuri persoana poate ataca hotărârea în ansamblu, sub aspect penal şi civil. Partea vătămată are dreptul să declare apel doar în cazurile în care procesul penal este pornit la plângerea prealabilă, potrivit art. 276 din CPP. Potrivit art. 401 din CPP, partea civilă şi partea civilmente responsabilă sunt titulare ale dreptului de apel numai în ce priveşte latura civilă a procesu-

19

N. Volonciu, op. cit., p. 245.

211

V. Papadopol, C. Turuianu, op. cit., p. 52.

21

N. Neagu, op. cit., p. 342.

22

In cazul declarării apelului de către apărător în favoarea inculpatului, acesta poate susţi ne ca nu îşi însuşeşte apelul declarat de apărătorul său şi deci soluţia pe care

Partea specială ar putea o pronunţe instanţa de apel e de a respinge apelul ca inadmisibil.

723

să

lui penal. Partea civilă nu va putea declara apel cu privire la încadrarea juridică a faptei sau individualizarea pedepsei etc." Calitatea de parte civilă aparţine persoanei care, potrivit art. 61 din CPP, a fost recunoscută ca parte civilă, şi a înaintat o acţiune civilă. Faptul că persoana a înaintat acţiunea, dar nu şi-a formulat pretenţiile până la pronunţarea sentinţei nu poate fi ca piedică pentru precizarea intenţiilor în faţa instanţei de apel21. în cazul când însă persoana a făcut declaraţie de constituire ca parte civilă şi nu a solicitat despăgubiri în faţa primei instanţe, ea va pierde dreptul de a o face în faţa instanţei de apel25. în ce priveşte partea civilmente responsabilă, ea are aceleaşi drepturi de a ataca hotărârea ca şi inculpatul, în ce priveşte latura civilă. Partea civilmente responsabilă dispune de dreptul de apel independent de voinţa inculpatului. Pentru partea civilă şi civilmente responsabilă pot face apel apărătorul şi reprezentantul legal. Martorul, expertul, interpretul, apărătorul, fiind subiecţi procesuali, pot ataca hotărârea sub aspectul cheltuielilor judiciare cuvenite26. Aceasta dă posibilitatea de a evita angajarea ulterioară a acestor persoane într-un proces civil separat. Apărătorul având dreptul să facă apel şi în numele altui subiect, în cazul de faţă exercită acest drept în nume propriu.

Orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sauprintr-un act al instanţei are dreptul de a declara apel potrivit pct. 6) din alin. (1) al art 401. în categoria altor titulari se includ persoanele fizice sau juridice care nu au drepturi şi obligaţii în procesul penal şi vătămarea care li sa produs nu este legată de fondul cauzei. Sunt titulari ai dreptului de apel persoanele cărora prin anumite abateri judiciare27 li s-a aplicat, potrivit art. 201

23

în literatura de specialitate se susţine opinia că apelul părţii civile şi civilmente responsabile poate viza şi aspecte legate de latura penală a cauzei, dacă acestea au rezonanţe asupra modului de rezolvare a cauzei civile, cum ar fi legătura de cauzalitate dintre infracţiune şi prejudiciul ce se urmăreşte. De pildă, partea civilă ar putea ataca hotărârea cu privire la achitarea inculpatului pe temeiul inexistenţei faptei, sau necomiterii faptei de către inculpat. Reexaminarea însă va avea loc numai în ce priveşte latura civilă. în acest sens, a se vedea: G. Mateuţ, Calea de atac ordinară a apelului în procedura penală română, în Dreptul, Anul V, Seria III, nr. 2/94, p. 25.

21

V. Papadopol, C. Turuianu, op. cit., p. 57. Ibidem, p. 58. Cheltuielile de deplasare, de întreţinere, venitul de care au fost lipsite, retribuirea sau onorariul cuvenit. De exemplu: lipsa nejustificată a interpretului, expertului, martorului, manifestarea lipsei de respect faţă de judecată etc.

2

'

26

27

724

DREPT PROCESUAL PENAL

din CPP, amendă judiciară. Pot fi titulari ai dreptului de apel persoanele care nu au fost chemate ca părţi în proces, dar susţin că bunurile confiscate le aparţin, persoanele necitate în prima instanţă care au dobândit de la inculpat bunuri, ulterior ridicate şi restituite părţii vătămate'8. în toate cazurile aceşti titulari trebuie să protejeze un interes propriu legitim.

§4. Termenul de apel 4.1. Termenul de declarare a apelului Termenul de apel este un termen procesual legal 29, durata lui fiind stabilită de legea procesuală penală30. Potrivit alin. (1) al art. 402 din CPP, durata termenului de apel este de 15 zile31. La calcularea termenului de apel determinantă este constatarea momentului de la care începe să decurgă acesta. Termenul de apel începe să decurgă din momente diferite în raport cu calitatea procesuală a titularului dreptului de apel. Pentru procuror termenul decurge de la momentul pronun ţării sentinţei32. Această situaţie e şi pentru apărător şi pentru inculpatul lăsat în libertate, cât şi celelalte părţi prezente la pronunţarea sentinţei. Pentru părţile care au lipsit de la pronunţarea sentinţei, cât şi pentru inculpatul arestat termenul de apel curge de la înmânarea copiei de pe sentinţă sau de pe dispozitivul sentinţei. Pentru martor, expert, interpret şi apărător care atacă hotărârea cu privire la cheltuielile judiciare ce li se cuvin, termenul de apel începe sa curgă de îndată după pronunţarea încheierii prin care sa dispus asupra cheltuielilor judiciare şi cel târziu 15 zile de la pronunţarea sentinţei, prin care s-a soluţionat cauza. Judecarea apelului se face numai după soluţionarea cauzei afară de cazul când procesul a fost suspendat.

28 29 10

31

32

V. Papadopol, C. Turuianu, op. cit., p. 66. V. Papadopol, C. Turuianu, op. cit., p. 72. Instanţa de judecată nu va fi în drept de a prelungi sau de a reduce termenul de apel, iar depăşirea lui va duce la decăderea din dreptul de a exercita calea de atac. Dacă termenul de apel a expirat într-o zi nelucrătoare, calea de atac declarată în ziua următoare se consideră introdusă în termen. N. Volonciu, op. cit., p. 250. Deşi legea nu prevede expres această dispoziţie, este clar că dacă, potrivit prevederilor art. 320 CPP, participarea procurorului este obligatorie în toate cauzele penale,

Partea specială el va posibilitatea de a cunoaşte soluţia din momentul pronunţării.

725

avea

în situaţia când procurorul sau partea vătămată a declarat apel în defavoarea inculpatului, procurorul ierarhic superior, în termen de 15 zile de la înregistrarea cauzei în instanţa de apel, poate declara apel suplimentar, în care poate invoca motive adăugătoare de apel. De dreptul de a declara apel suplimentar dispune şi apărătorul care 1-a înlocuit apărătorul participant în prima instanţă (alin. (5) al art. 402). Părţile dispun de dreptul de a primi copiile apelurilor suplimentare.

4.2. Repunerea în termen a apelului Termenele procedurale nu pot fi întrerupte sau suspendate. Nerespectarea termenului de apel ca termen procedural duce la decăderea din dreptul de a exercita calea de atac. Apelul introdus după expirarea termenului este respins, în unele situaţii însă subiecţii procesuali nu au posibilitatea de a declara apel din motive care nu depind de voinţa lor. Cu scopul de a ocroti interesele unor asemenea categorii de subiecţi procesuali, legea procesuală penală prevede instituţia repunerii în termen a apelului. Prin intermediul acestei instituţii, cel care a pierdut termenul poate declara apel şi ulterior, când va dovedi că neexecutarea căii de atac s-a datorat unor motive întemeiate. Până la soluţionarea repunerii în termen instanţa de apel poate executa suspendarea hotărârii33.

Soluţionând chestiunea în vederea repunerii în termen a apelului instanţa trebuie să constate existenţa a două condiţii: 1.întârzierea de declarare a apelului a fost determinată de motive întemeiate31 (calamitate naturală, accident, boală etc); în această situaţie instanţa are menirea de a determina dacă cazul dat poate fi considerat ca motiv întemeiat, în caz contrar cererea de repunere în termen este respinsă. 2.Apelul a fost declarat în cel mult 15 zile de la începerea executării pedepsei sau a despăgubirilor materiale, în cazul de faţă termenul de 15 zile este un termen maxim. Prin începerea executării pedepsei se înţelege prima zi de încarcerare, în cazul pedepsei privative de libertate, sau, după caz, prima zi de executare a pedepsei la locul de muncă etc. Capacitatea de a admite repunerea în termen a apelului o are instanţa de apel. O dată cu admiterea repunerii în termen, apelul se consideră ca şi cum introdus în termen, şi produce efectul 33

34

Spre deosebire de apelul declarat în termen care este suspensiv de executare, în caz de repunere în termen executarea hotărârii poate continua. în lege şi în doctrină nu există o definiţie exhaustivă a noţiunii "motive întemeiate", te meinicia motivelor rămânând a fi stabilită de instanţă. In acest sens a se vedea: I. Neagu, op. cit., p. 550, N. Volonciu, op. cit., p. 252.

726

DREPT PROCESUAL PENAL

unui asemenea apel. în cazul respingerii cererii de repunere în termen, apelul va fi respins ca atare.

4.3. Apelul peste termen Apelul peste termen este o formă specială a apelului obişnuit35 şi apare ca o posibilitate pentru părţile care au lipsit atât de la judecată, cât şi de la pronunţarea sentinţei. Apelul declarat peste termen nu suspendă executarea sentinţei dacă suspendarea nu este dispusă de instanţa de apel. Prima condiţie ca apelul să fie considerat ca declarat peste termen este cea ca partea a lipsit la toate termenele de judecată36, adică se consideră că partea nu a cunoscut ce s-a judecat, care a fost hotărârea şi când a început să curgă termenul de apel. A doua condiţie este cea că apelul peste termen să nu fie introdus mai târziu decât 15 zile de la data începerii executării pedepsei sau a despăgubirilor materiale.

§5. Declararea apelului, renunţarea la apel, retragerea apelului Declanşarea judecăţii în apel este condiţionată de voinţa celui care are dreptul de a face apel. Manifestarea voinţei de a folosi apelul se materializează prin declararea apelului. Potrivit art. 405 din CPP apelul se declar ă prin cerere scrisă37 şi trebuie să conţină următoarele: 1.Denumirea instanţei la care se depune apelul. 2.Numele şi prenumele apelantului, calitatea procesuală şi adresa lui. 3.Denumirea instanţei care a pronunţat sentinţa, data sentinţei, numele şi prenumele inculpatului în privinţa căruia se atacă sentinţa. N. Volonciu, op. cit., p. 253. I. Neagu, op. cit., p. 551. Revederile legale ca cererea să fie scrisă nu se atribuie la stricta standardizare a cererii în anumite formulare, ci faptul că prin aceasta se va constata manifestarea de voinţă a apelantului. în reglementarea română părţile pot declara apel şi oral în cadrul şedinţei în care s-a pronunţat hotărârea. Deşi legea nu prevede o asemenea posibilitate, considerăm că acesta este un drept al părţilor.

Partea specială

727

4.Conţinutul şi motivele cerinţelor apelantului. 5.Indicarea probelor şi mijloacelor cu ajutorul cărora acestea pot fi administrate, dacă se invocă necesitatea administrării de probe noi38. 6.Data declarării apelului şi semnătura apelantului. 7.Lista documentelor ce se anexează la cererea de apel. Aceste formalităţi totuşi nu pot fi determinante şi devierea de la ele nu poate servi ca temei de respingere a apelului3''. Pentru persoana care nu poate să semneze, cererea se atestă de un judecător de la instanţa a cărei hotărâre se atacă sau poate fi atestata de primarul localităţii unde domiciliază apelantul. Legea nu stabileşte care ar fi motivele pentru care apelantul nu poate semna, însă aceste motive ar putea fi: boala, infirmitatea, neştiinţa de carte etc. Potrivit alin. (4) art. 405 din CPP, cererea de apel se depune la instanţa a cărei sentinţă se ataca. Această prevedere legala asigură operativitatea judecării apelului, cât şi posibilitatea de a stabili toate apelurile declarate astfel, evitând hotărâri contradictorii. De la regula generală, potrivit căreia apelul se depune la instanţa a cărei sentinţă se atacă, este o excepţie: persoana arestată poate depune cererea de apel la administraţia locului de deţinere fără a anexa copii. în situaţia când apelantul s-a adresat direct în instanţa de apel, apelul nu va fi considerat nul, deoarece legea nu prevede această situaţie ca motiv de'nulitate40. Instanţa de fond poartă obligaţia ca în termen de 5 zile după expirarea termenului stabilit pentru declararea apelului să transmită dosarul penal împreună cu apelul şi cu copiile acestuia în instanţa de apel şi să informeze părţile. Având dreptul de a uza de calea de atac a apelului, este firesc ca părţile să aibă dreptul de a renunţa la calea de atac. Reglementarea modului de renunţare la apel este expusă la art. 406 din CPP.

O prevedere importantă este că pot invoca administrarea de noi probe numai părţile care nu au participat la judecarea cauzei în primă instanţă. In cazul când a participat la judecată în prima instanţă, partea poate invoca administrarea de noi probe dacă nu a cunoscut despre existenţa probei în realitate sau instanţa de fond a respins cererea de administrare a probei. V. Dongoroz apreciază situaţia dată astfel: "Dosarul a fost înaintat instanţei superioare, termenul tot a fost fixat, părţile tot au fost

citate, atunci care este interesul justiţiei respective să anuleze calea de atac, de dragul unui formalism inutil, când ar putea, ţi nând seama de reala voinţă a părţilor, să păşească la judecarea căii de atac".

Citat după V. Papadopol, C. Turuianu, op. cit., p. 37. în acest sens a se vedea I. Neagu, op. cit., p. 553.

72R

__________________________________^^^

DREPT PROCESUAL PENAI.

Renunţarea Ia apel este o manifestare de voinţă în mod expres a părţii care declară că nu va utiliza calea de atac a apelului. Renunţarea la apel poate fi realizată numai cu respectarea unor condiţii: pot renunţa la apel numai părţile"; renunţarea va fi valabila numai după pronunţarea sentinţei. Dat fiind faptul că dreptul la apel apare numai după pronunţarea hotărârii, renunţarea la acest drept nu poate fi efectuată mai înainte ca acest drept să se nască, adică nu se poate de renunţat la apel cu anticipaţie. Renunţarea la apel se va putea de realizat până la expirarea termenului de declarare a apelului. Renunţarea după expirarea termenului nu va mai avea efectul respectiv de renunţare expresă şi va fi o renunţare tacită, echivalentă cu nedeclararea apelului. Dacă partea a introdus apelul în termen, însă ulterior a declarat că renunţă la apel, aceasta nu va fi o renunţare legală, ci o retragere a apelului. Renunţarea la apel nu poate fi condiţionată. Partea nu poate renunţa la apel cu condiţia că o altă parte va renunţa şi ea la această cale de atac. Renunţarea la apel nu poartă un caracter definitiv42. Asupra renunţării se poate reveni înăuntrul termenului de declarare a apelului. Declaraţia de renunţare sau de revenire asupra renunţării poate fi făcută personal de parte sau prin mandat special, adică cu procură specială. Cererea scrisă se depune la prima instanţă. Retragerea apelului, ca şi renunţarea la apel, este un refuz de a utiliza calea de atac. însă, spre deosebire de renunţarea la apel, retragerea apelului presupune existenţa unui apel declarat. Retragerea apelului poate privi atât latura penala, cea civilă, cât şi cauza în ansamblu. Retragerea apelului poate fi şi parţială43. Spre deosebire de renunţarea la apel, care poate fi revocată, retragerea apelului este irevocabilă, oricare ar fi fost motivul retragerii, chiar dacă partea a comis o eroare de fapt sau de drept41. " în literatura de specialitate se susţine poziţia că ceilalţi titulari nu pot renunţa la apel. I. Neagu, op. cit., p. 553. Problema cea mai controversată în acest plan este cea cu privire la renunţarea la apel a procurorului. Unii autori consideră că procurorul nu are dreptul de a renunţa la apel (N. Volonciu, op. cit., p. 225). Alţii, cu care suntem de acord, consideră că nu există nici un argument pentru a nu-i recunoaşte procurorului dreptul da a renunţa la apel (V. Papadopol, C. Turuianu, op. cit., p. 110). " în legislaţia română, renunţarea la apel este definitivă în ceea ce

Partea specială

729

priveşte latura civilă. Odată renunţând la apel în ce priveşte latura civilă, partea nu mai poate reveni asupra declaraţiei de renunţare, chiar dacă termenul de declarare a apelului nu a expirat. " V. Papadopol, C. Turuianu, op. cit., p. 113. 44 Ibidem, p. 114.

în asemenea cazuri, instanţa nu este obligată de a verifica temeinicia cererii de retragere a apelului. Retragerea apelului este limitată în timp. Potrivit alin. (1) al art. 407 din CPP, apelul poate fi retras oricând, după declararea lui şi până la începerea cercetărilor judecătoreşti în instanţa de apel45. Retragerea trebuie făcută de către apelant. Nu poate o altă persoană retrage apelul în numele celui care 1-a declarat. Declaraţia de retragere poate fi făcuta fie la instanţa a cărei hotărâre se atacă, fie la instanţa de apel. Chiar dacă declaraţia de retragere a apelului a fost depusă la prima instanţă şi dosarul nu a fost trimis încă instanţei de apel, verificarea acestei declaraţii se va face în instanţa de apel. Legea nu stabileşte expres care trebuie să fie forma declaraţiei de retragere a apelului, fapt ce permite de a considera că retragerea apelului poate fi atât în formă scrisă în faţa ambelor instanţe, cât şi orală în faţa instanţei de apel. Oricare dintre părţi poate retrage apelul declarat. Pot să-şi retragă apelul nu numai părţile, ci şi martorii, experţii, interpreţii şi apărătorii, care au înaintat un apel în legătură cu cheltuielile judiciare cuvenite. Apelul declarat de procuror poate fi retras doar de procurorul ierarhic superior. Apelul declarat de procuror şi retras poate fi însuşit de partea în favoarea căreia a fost

declarat acesta. în aşa mod, se va apăra interesul părţii care nu a exercitat calea de atac, ştiind că exista apelul procurorului declarat în favoarea sa. O dată cu retragerea apelului, instanţa de apel încetează procedura de apel.

§6. Efectele apelului 6.1. Efectul suspensiv Declararea apelului are ca efect imediat suspendarea executării hotărârii pronunţate de prima instanţa, suspendare ce se va continua pe întreg procesul judecării apelului. Potrivit art. 408 din CPP, apelul declarat în termen este suspensiv de executare atât în ce priveşte latura penală, cât şi latura civilă, afară de cazul când legea dispune altfel. Efectul suspensiv al apelului poate fi total atunci când sentinţa este atacată integral şi parţial. Potrivit alin (1) al art. 369 din CPP al României, retragerea apelului poate avea loc pana la închiderea dezbaterilor în instanţa de apel. Considerăm această prevedere corecta, deoarece permite părţilor la orice etapă a judecării apelului de a-şi realiza dreptul de a retrage apelul.

730

_________________________________________DREPT PROCESUAL PENAL

Atunci când apelul vizează ori numai latura penală, ori numai latura civilă46. Apelul are efect suspensiv numai în cazul când a fost declarat în termen. Apelul declarat după expirarea termenului poate avea efect suspensiv numai dacă a fost recunoscut de instanţa de apel ca repus în termen. Apelul peste termen nu are efect suspensiv, însă instanţa de apel poate suspenda executarea sentinţei atacate. De la regula generală, potrivit căreia declararea apelului are ca efect suspendarea executării hotărârii pronunţate, există şi derogări. Astfel, conform art. 398 din CPP, dacă inculpatul a fost achitat sau eliberat de pedeapsă sau eliberat de executarea pedepsei, sau a fost condamnat la o pedeapsă neprivativă de libertate, instanţa, dacă inculpatul se află în stare de arest, îl pune imediat în libertate. Aceasta înseamnă că în asemenea situaţii prevenitul va fi pus în libertate chiar dacă cineva va declara apel.

6.2. Efectul devolutiv47 Prin efectul devolutiv al cererii instanţa de apel capătă dreptul de a judeca cauza48 ori împuternicirile de a înfăptui o nouă judecată49. Alte opinii susţin că efectul devolutiv înseamnă transmiterea cauzei de la prima instanţă la instanţa de gradul al doilea cu toate chestiunile de fapt şi de drept50. Devoluţia promovează o verificare a modului cum s-a desfăşurat judecata şi soluţionarea fără o desfiinţare prealabilă a hotărârii". Potrivit art. 409 din CPP, instanţa de apel judecă apelul numai cu privire la persoana care 1-a declarat şi la persoana la care se referă declaraţia de apel şi numai în raport cu calitatea pe care apelantul o are în proces. în cadrul acestor limite, instanţa de apel este obligată ca în afară de temeiurile invocate şi cerinţele formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept.

V. Papadopol, C. Turuianu, op. cit., p. 122. Asupra unor probleme, a se vedea I. Dolea, Efectul devolutiv al apelului in procedura penală, în Legea şi viaţa, nr. 4, 1998, p. 32. N. Volonciu, op. cit., p. 258. I. Neagu, op. cit., p. 556. G. Mateuţ, op. cit., p. 31. Gr. Theodoru, Efectul devolutiv al recursului penal şi limitele sale. Citat după N.

Partea specială Volonciu, op. cit., p. 258.

731

Prin declararea apelului, nu se provoacă o reluare a judecăţii care s-a încheiat prin pronunţarea hotărârii, ci o verificare multilaterală în fapt şi în drept a sentinţei 52, verificare care se efectuează în măsura în care hotărârea a fost atacată, măsură ce constituie conţinutul expresiei "efect devolutiv"". Instanţa de apel este sesizată cu fapta de care a fost învinuită persoana, neputând judeca decât în limitele sentinţei de care a fost legate. Având dreptul de a schimba calificarea faptei, de a examina probe noi, instanţa nu se poate pronunţa asupra altor fapte sau a altor persoane decât asupra celor care au constituit obiectul examinării în prima instanţă54. Totuşi, în această privinţă, există o derogare de la regula generală: dacă prima instanţă nu a examinat sau nu s-a pronunţat asupra unor fapte sau persoane incluse în rechizitoriu şisusţinute de procuror în cadrul dezbaterilor, instanţa de apel va avea dreptul de a se pronunţa şi asupra lor55. Instanţa de apel nu poate modifica calitatea procesuala a persoanei în sensul agravării situaţiei56. Potrivit alin. (2) al art. 409, efectul devolutiv al apelului nu este limitat de motivele invocate de apelant. Adică, simpla declarare a apelului este suficientă pentru ca instanţa de apel să examineze cauza sub toate aspectele în limitele în care apelantul doreşte. Apelul trebuie să fie admis indiferent de faptul dacă instanţa de apel, judecând cauza, a depistat unele erori în hotărârea primei instanţe în urma examinării motivelor expuse în cererea de apel

sau, din oficiu, instanţa a ridicat şi alte motive ce lipseau în cerere57. Apelul titularilor devoluează cauza în funcţie de calitatea procesuală a fiecăruia. Apelul procurorului devoluează atât latura penală, cât şi latura civilă58, în cazul când apelul procurorului este declarat fără a arăta expres persoana la

52

V. Papadopol, C. Turuianu, op. cit., p. 124. 51

Ibidem. 54 Ibidem. 55 V. Papadopol, C. Turuianu, op. cit., p. 127. '" De exemplu: partea civilmente responsabilă nu se poate recunoaşte ca inculpat, însă persoana poate fi eliberată de răspundere penala şi recunoscută ca parte civilmente responsabilă. 57 în literatura de specialitate se susţine că apelul trebuie admis în toate cazurile, deoarece admiterea apelului nu este condiţionată de temeinicia motivelor invocate în susţinerea lui (V. Papadopol, C. Turuianu, op. cit., p. 127), ceea ce înseamnă că instanţa superioară, o dată ce examinează apelul şi depistează unele erori de fapt sau de drept în soluţia pri mei instanţe, este obligată a admite apelul chiar dacă în cererea de apel aceste motive nu au fost invocate. \ * In procedurile străine, cum ar fi spre exemplu cea franceză, apelul procurorului devoluează numai latura penală.

732

DREPT PROCESUAL PENAL

care se referă, apelul are efect devolutiv integral, instanţa de apel punând în discuţie toate faptele şi situaţia tuturor persoanelor59. în cazul declarării apelului de către procuror în defavoare, efectul devolutiv este limitat la inculpatul sau la inculpaţii la care se referă apelul, în cazul când apelul este declarat în favoare, instanţa va avea dreptul de a examina cauza şi cu privire la alţi inculpaţi, însă nu în baza efectului devolutiv, ci a celui extensiv. Dacă apelul procurorului a fost declarat în defavoare, instanţa de apel, având dreptul de a agrava situaţia inculpatului, va avea şi dreptul de a atenua sau chiar de a-1 achita60. în apelul declarat de inculpat care, fireşte, este îndreptat spre atenuarea situaţiei, instanţa de apel casând sentinţa, atenuează situaţia prin pronunţarea unei hotărâri rejudecând cauza. Instanţa de apel poate de asemenea confirma justeţea soluţiei pronunţate de prima instanţă prin respingerea apelului. în urma apelului unui inculpat prin efect devolutiv nu se pot produce consecinţe asupra celorlalţi inculpaţi, deoarece efectul devolutiv nu se poate substitui efectului extensiv, care are o reglementare specială şi autonomă61. în apelul inculpatului, ce vizează numai latura penală, instanţa de apel având dreptul de a examina şi alte motive decât cele invocate în cererea de apel, are dreptul de a scuti inculpatul de repararea prejudiciului material. Efectul devolutiv al apelului părţii vătămate este limitat în ce priveşte latura penală a infracţiunii, prin care persoanei i s-a cauzat o daună morală, fizică sau materială. Partea vătămata este în drept a ataca sentinţa doar în cazurile când acţiunea penală a fost pusă în mişcare la plângerea prealabilă. în urma apelului părţii vătămate soluţia primei instanţe poate fi modificată sub toate aspectele, inclusiv pedeapsa.

în practica instanţelor judecătoreşti române s-a decis ca în situaţia când procurorul tace referire generică la sentinţa atacată şi la toţi inculpaţii, instanţa de apel va examina cauza sub toate aspectele, inclusiv situaţia tuturor inculpaţilor, chiar dacă prin motive scrise depuse ulterior, procurorul se va referi la unele aspecte şi la unii inculpaţi, Dacă însă în cererea de apel procurorul se referă în mod expres la un anumit inculpat, nu este posibil ca după expirarea termenului de atac, prin anumite motive procurorul să îndrepte cererea şi împotriva altor inculpaţi, cerând agravarea situaţiei lor (citat după V. Papadopol, C. Turuianu, op. cit., p. 129). In sens contrar există opinia conform căreia, dacă o dată ce legiuitorul a prevăzut numai interdicţia neagravării situaţiei părţii în favoarea căreia a fost exercitată calea de atac a apelului de către procuror, nu poate fi reformată soluţia în favoarea unei părţi când calea de atac a apelului a fost exercitată de procuror pentru a agrava situaţia acesteia, înseamnă a adăuga la lege ceea ce nu este permis. Cornelia Sorescu, Apelul declarat de parchet în defavoarea inculpatului. Efectul devolutiv integral cu consecinţa reformării hotărârii în favoarea inculpatului, în Dreptul, nr. 9, 1996, p. 95. I. Neagu, op. cit., p. 557.

Partea specială

733

Apelul părţii civile devoluează numai latura civilă. în cadrul acestor limite, instanţa de apel va examina însă şi latura penală în ce priveşte existenţa faptului infracţiunii, elementelor constitutive ale infracţiunii, dacă însăşi fapta dată a produs prejudicii materiale etc. în ce priveşte decizia instanţei de apel, aceasta va fi limitată doar la latura civilă, desigur dacă în cauză există numai apelul părţii civile. în cazul când partea civilă atacă sentinţa de achitare pentru inexistenţa faptului infracţiunii, sentinţa prin care se respinge acţiunea civilă, instanţa de apel va avea dreptul să se pronunţe asupra laturii penale, situaţia inculpatului rămânând neschimbată. Instanţa de apel nu va putea sa-1 condamne pe inculpat ca rezultat al apelului părţii civile, chiar dacă au fost descoperite unele vicii ale sentinţei primei instanţe vizând latura penală, ce au dus la achitarea nelegală şi neîntemeiată a inculpatului. în acelaşi moment instanţa nu va putea reduce volumul despăgubirilor materiale ca rezultat al apelului părţii civile, deoarece aceasta va fi o agravare a situaţiei în propriul apel. în situaţia când într-o cauză penală sunt mai multe părţi civile, efectul devolutiv al apelului se va limita la fapta în urma căreia s-au cauzat prejudicii materiale părţii care a atacat sentinţa. Apelul părţii civilmente responsabile devoluează numai latura civila şi numai în limitele intereselor acestei părţi. Apelul celorlalţi subiecţi privind cheltuielile judiciare cuvenite acestora nu devoluează fondul cauzei, ci doar chestiuni auxiliare.

6.3. Neagravarea situaţiei în propriul apel62 Art. 410 din CPP stabileşte că instanţa de apel, soluţionând cauza, nu poate crea o situaţie mai grea pentru cel care a declarat apel. Dispoziţia se aplică şi în cazul când apelul a fost declarat în favoarea unei părţi, cu alte cuvinte în calea de atac hotărârea poate fi modificată numai în favoarea celui care a exercitat-o. Esenţa acestui principiu constă în sarcina de a asigura şi garanta libertatea folosirii căilor de atac pentru părţi fără teama că odată exercitată, calea de atac le poate înrăutăţi situaţia63. în sfera sa de aplicare, acest principiu este supus 62

Asupra unor probleme a se vedea, spre exemplu, 1. Dolea, Principiul "non reformatio in pe-jus" in rcgulamentarea Codului de procedură penală, în Analele Ştiinţifice ale USM, 1999.

"' In literatura de specialitate se abordează problema cu privire la neconcilierea între principiul neagravării situaţiei în propriul apel şi principiul legalităţii şi aflării adevărului, din faptul că chiar dacă instanţa de apel va considera erori de fapt şi de drept în soluţia adoptată de prima instanţă care ar agrava situaţia

celui ce a declarat apel, ea nu va avea dreptul de a o anula şi a pronunţa o altă hotărâre. în cerinţa ca legea să fie corect aplicată şi faptul ca interesul părţii să nu fie limitat s-a dat prioritate ultimei. (în acest sens, I. Neagu, op. cit., p. 559, V. Papadopol, C. Turuianu, op. cit., p. 138.)

734

DREPT PROCESUAL PENAL

anumitor reguli. în primul rând, se impune precizarea că principiul dat este limitat în folosirea căii proprii de atac"4. Este imposibilă agravarea situaţiei părţii numai în cazul când există un singur apel al său, sau mai multe apeluri, dar între părţi nu există interese contrare. De exemplu, apelul declarat de mai mulţi inculpaţi sau părţi civilmente responsabile. Dacă în cauză există un apel, opus apelului părţii, poate avea loc agravarea situaţiei. De pildă, există apelul inculpatului şi apelul în defavoare al procurorului. Regula neagravării situaţiei se aplică tuturor titularilor dreptului de apel cu excepţia procurorului. Aceasta înseamnă că dacă procurorul » atacat hotărârea în defavoarea inculpatului, instanţa, având dreptul a agrava situaţia inculpatului, va avea şi dreptul de a lua o hotărâre care să atenueze situaţia acestuia, însă în cazul când apelul procurorului a fost declarat în favoarea uneia din părţi, instanţa de apel nu va putea agrava situaţia ei. Regula neagravării situaţiei se răsfrânge nu numai asupra soluţiei instanţei de apel, dar şi asupra soluţiei la rejudecarea cauzei. Instanţa nu-1 va putea recunoaşte recidivist deosebit de periculos pe inculpat ca urmare a apelului sau, dacă prima instanţă în mod greşit nu 1-a recunoscut, de asemenea nu poate aplica o pedeapsă mai grea65, înlătura unele circumstanţe atenuante daca prima instanţă în mod greşit le-a constatat etc. Se va considera agravare a situaţiei dacă se va schimba încadrarea juridică a faptei într-o infracţiune mai grea în urma apelului declarat de inculpat, chiar dacă durata pedepsei nu se va majora. însă examinând apelul părţii vătămate în defavoarea inculpatului, în care se atacă sentinţa, cerând de exemplu majorarea pedepsei, instanţa de apel va fi în drept să reducă pedeapsa sau chiar să achite inculpatul, aceasta nefiind o încălcare a principiului neagravării situaţiei66. Partea civilă, atacând hotărârea pe motivul că de către prima instanţă a fost respinsă sau nesoluţionată acţiunea civilă, sau a acordat despăgubiri civile învaloare mai mică decât cea pretinsă. în asemenea cazuri instanţa de apel nu poate să respingă acţiunea civilă, dacă ea a fost admisă de prima instanţă deoarece se va încălca principiul neagravării situaţiei.

N. Volonciu, op. cit., p. 259. In acest, sens a se vedea: Gabriel D. Mihai, Dacă înlocuirea în apel sau recurs a pedepsei închisorii cu suspendarea condiţionată cu pedeapsa amenzii fără suspendare constituie încălcare a regulii non reformatio in pejus", în Dreptul, nr. 2, 1997, p. 81.

Partea specială

735

De asemenea, va constitui o agravare a situaţiei părţii civile înlăturarea solidarităţii inculpaţilor de la plata despăgubirilor civile67. Apelul părţii civilmente responsabile poate viza greşita obligare la despăgubiri materiale, în asemenea situaţii va fi o încălcare a principiului neagravării situaţiei majorarea despăgubirilor acordate părţii civile. Când în apelul declarat de procuror s-au invocat motive atât în favoarea, cât şi în defavoarea părţii, situaţia inculpatului poate fi agravată, deoarece un asemenea apel nu poate fi considerat ca exercitat în favoarea părţii68. Regula neagravării situaţiei se aplică şi cu privire la alţi subiecţi procesuali, martorul, expertul, interpretul şi apărătorul care au atacat hotărârea cu privire la cheltuielile judiciare ce li se cuvin. Se va interzice de a reduce cheltuielile acordate de prima instanţă acestor subiecţi, dacă în urma apelului lor instanţa superioară va considera că acestea au fost nejustificat majorate. Principiul dat va acţiona numai când nu va exista un apel contrar intereselor apelantului. în cazul când există interese opuse ale diferiţilor apelanţi, instanţa examinând cauza va avea dreptul de a agrava situaţia unei părţi, chiar dacă există şi apelul.

6.4. Efectul extensiv69 Noţiunea de "extensiv" se defineşte ca un fenomen ce are capacitatea de a se extinde, adică de a-şi lărgi sfera de acţiune. în procedura penală întâlnim efectul extensiv în ambele căi ordinare de atac70. Potrivit art. 411, instanţa de apel examinează cauza prin extindere şi cu privire la părţile care nu au declarat apel sau la care acesta nu se referă, având dreptul de a hotărî şi în privinţa lor, fără să creeze acestor părţi o situaţie mai grea. Prin efect extensiv al unei căi de atac se înţelege posibilitatea de răsfrângere a acestei căi şi faţă de părţile în privinţa cărora hotărârea a rămas definitivă prin neatacare. într-o cauză penală pot participa mai mulţi inculpaţi, sau mai multe părţi vătămate, părţi civile sau civilmente responsabile, acestea fiind grupuri cu o aşa-zisă solidaritate procesuală71. Se poate întâmpla ca un incul-

Ibidem, p. 157.

"7 N. Volonciu, op. cit., p. 263. "s I. Neagu, op. cit., p. 563. w A se vedea, spre exemplu, I. Dolea, Unele probleme vizând efectul extensiv al căilor ordinare de atac în procedura penală, în Legea şi viaţa, nr. 9, 1997, p. 5.

70

în alte proceduri, cum ar fi franceza, efectul extensiv se observă şi în calea de atac al opo

71

ziţiei. V. Dongoroz, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea genera lă, voi. 1, Bucureşti, 1975, p. 89.

736

DREPT PROCESUAL PENAL

pat (sau reprezentantul altui grup procesual), atacând hotărârea, să obţină modificarea ei, iar alt inculpat din aceeaşi cauză penală nu a atacat-o, situaţia lui rămânând neschimbată, chiar dacă prima instanţă a comis erori de fapt sau de drept, ce vizau ambii inculpaţi. Astfel apare pericolul de a fi pronunţate două hotărâri contradictorii în aceeaşi cauză. Garanţia excluderii acestui pericol o constituie efectul extensiv, datorită căruia calea de atac se răsfrânge şi faţă de părţile în privinţa cărora hotărârea a rămas definitivă prin neatacare72. Efectul extensiv se va realiza cu respectarea anumitor condiţii: •existenţa unui apel declarat. Instanţa a fost legal învestită cu soluţionarea căii de atac; •existenţa unor subiecţi procesuali cu interese comune; •existenţa unităţii procesuale şi funcţionale; •părţile se judecă în acelaşi proces. Potrivit art. 411, instanţa de apel este obligată să examineze cauza prin extindere şi cu privire la părţile care nu au declarat apel sau la care acesta nu se referă. Acelaşi articol determină de asemenea că instanţa nu este obligată să ia hotărârea şi în privinţa lor, ci este în drept, adică chiar dacă instanţa va examina cauza în privinţa altor persoane din acelaşi grup procesual, ea nu va fi obligată să decidă întotdeauna şi asupra lor. Pentru a decide şi asupra altor persoane din acelaşi grup procesual sunt necesare anumite condiţii. De exemplu, în cazul admiterii apelului unui inculpat şi reducerii pedepsei instanţa poate reduce şi pedeapsa aplicată inculpatului condamnat pentru aceeaşi faptă, care nu a uzat de calea de atac, dacă situaţia lor este similară din perspectiva circumstanţelor reale şi datelor personale73. Sau instanţa de control judiciar trebuie să achite şi pe inculpatul care nu a exercitat calea de atac, dacă situaţia lui este identică apelanţilor achitaţi74. Art. 411 cere ca extinderea efectului apelului s ă nu agraveze situaţia părţilor, dacă acestea nu au declarat apel sau la care acesta nu se referă. Extinderea apelului înseamnă amplificarea căii de atac la celelalte părţi din acelaşi grup procesual, producându-se acelaşi rezultat ca şi cum cei care nu au declarat apel l-ar fi introdus ei înşişi. Din moment ce situaţia celui care a exercitat calea de atac nu poate fi agravată, nici situaţia celorlalţi în favoarea cărora se extinde calea de atac nu poate fi evident înrăutăţită75. 7; 73

V. Papadopol, C. Turuianu, op. cit., p. 162. Repertoriu de jurisprudenţă şi doctrină română, voi. 2, Argeş, p.

Partea specială

737

§7. Judecarea apelului 7.1. Etapa premergătoare judecăţii Judecarea apelului se efectuează după principii76 şi reguli77 comune judecăţii în prima instanţă. Pentru a asigura examinarea apelului, sunt necesare anumite măsuri luate atât de instanţa care a pronunţat hotărârea, cât şi de către instanţa de apel. Măsurile necesare pentru pregătirea cauzei de judecarea în apel se iau de către preşedintele instanţei de apel. Preşedintele instanţei de apel sau vicepreşedintele repartizează dosarul completului de judecată, în termen de până la 3 zile, printr-o rezoluţie, conform modului stabilit. Potrivit alin. (2) al art. 412 preşedintele instanţei de apel, în termen de 10 zile, primind dosarul, fixează termenul pentru judecarea apelului. în caz de necesitate, în termen de cel mult 10 zile de la data la care cauza a fost repartizată pentru judecare poate fi fixat termenul pentru şedinţa preliminară. Judecarea apelului se face cu citarea păr ţilor şi înmânarea copiilor cererilor de apel. Dacă inculpatul este arestat, cu excepţia cazurilor când acesta refuză să fie adus în instanţă şi refuzul lui este confirmat şi de apărătorul lui, se dispune aducerea lui în judecată. Neprezentarea în instanţa de apel a inculpatului care nu se află în stare de deţinere, sau a altor părţi legal citate nu împiedică examinarea cauzei. Dacă însă instanţa de apel consideră că este necesară prezentarea uneia din părţi ea poate lua măsuri pentru asigurarea prezenţei acesteia. în cazul de faţă instanţa de apel dispune aducerea silită a părţilor. Participarea procurorului este obligatorie. Prezenţa apărătorului este de asemenea obligatorie, dacă interesele justiţiei o cer.

7.2. Procedura examinării şi judecării apelului Judecarea apelului are aceeaşi structură ca şi judecata de fond, cu unele particularităţi caracteristice acestei căi de atac. Ca şi în orice altă instanţă, în instanţa de apel procedura judecăţii începe cu anunţarea cauzei care se va judeca şi cu apelul nominal al părţilor. Această formalitate este îndeplinită de către preşedintele şedinţei, tot el anunţă numărul membrilor completului de judecată, având ca scop de a verifica dacă 464.

7J 75

Ibidem. N. Volonciu, op. cit., p. 265.

Principiul publicităţii, nemijlocirii, oralităţii, contradictorialitâţii dezbaterilor judiciare. Participarea obligatorie a procurorului şi a apărătorului, citarea părţilor. Deliberarea şi luarea hotărârii etc.

738

DREPT PROCESUAL PENAL

nu există o stare de incompatibilitate. în caz dacă se va constata că completul a fost nelegal format, va fi necesară formarea unui nou complet. Cu acelaşi scop se anunţă numele procurorului, grefierului, interpretului, traducătorului şi apărătorului, dacă acesta participă. După anunţare, părţile au dreptul de a formula cereri de recuzare, preşedintele având sarcina de a verifica acest fapt. în caz dacă părţile au formulat cereri de recuzare, instanţa se pronunţă asupra lor printr-o încheiere. Preşedintele anunţă numele apărătorului. Cu toate că judecarea apelului se face după normele generale privitoare la judecata în prima instanţă, se cunosc unele particularităţi specifice apelului. Astfel, în timp ce, potrivit alin. (1) al art. 377 dezbaterile în prima instanţă se compun din cuvântările procurorului, precum şi ale părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile, apărătorului şi inculpatului, dacă apărătorul nu participă la şedinţă, la susţinerea apelului se dă cuvânt apelantului, intimatului, apărătorului şi reprezentanţilor lor, apoi procurorului. Dacă apelul este declarat de procuror sau dacă între apelurile declarate se află şi apelul procurorului, primul cuvânt îl are acesta. Această situaţie va fi în cazul când judecarea apelului se va efectua fără cercetare judecătorească şi se va reduce la susţinerea motivelor de apel. Părţile se vor referi atât la chestiunile de fapt78 asupra cărora s-a pronunţat ori trebuia să se pronunţe prima instanţă, cât şi la chestiunile de drept79. Părţile au dreptul de a invoca necesitatea administrării de noi probe. în asemenea situaţii judecarea apelului se va efectua cu cercetare judecătorească. Cererea de a administra probe noi trebuie să fie însoţită de indicarea probelor solicitate, cât şi a mijloacelor cu ajutorul cărora pot fi administrate. Părţile, de asemenea, trebuie să indice şi motivele care au împiedicat prezentarea lor în prima instanţă. Proba va fi admisă dacă se vor respecta toate cerinţele legale. Din oficiu instanţa nu va avea dreptul să dispună administrarea de probe noi. în instanţa de apel pot fi prezentate şi documente noi. Aceste documente pot fi anexate la cererea de apel sau pot fi prezentate în şedinţa de judecată fără o încuviinţare specială a instanţei de apel.

78

La categoria chestiunilor de fapt sunt, spre exemplu: existenţa faptului infracţiunii, dacă infracţiunea a fost comisă de inculpat, împrejurările în care a fost comisă, în caz de complicitate - care este contribuţia fiecărui coparticipant, dacă datele invocate pot fi considerate circumstanţe

Partea specială 7,)

739

agravante sau atenuante etc. Chestiunile de drept sunt acele care se refer ă atât la dreptul material, cât şi la dreptul procesual. De exemplu, dacă fapta întruneşte elementele infracţiunii, dacă infracţiunea a tost săvârşită intenţionat sau din imprudenţă, dacă nu există vreo împrejurare legală care exclude răspunderea penală, dacă pedeapsa aplicată se încadrează în limitele legii etc.

După terminarea cercetării judecătoreşti se dă cuvânt apelantului, intimatului, apărătorilor, reprezentanţilor, procurorului. Părţile au dreptul la replică cu privire la chestiunile noi apărute în procesul dezbaterilor. Inculpatul are cel din urmă cuvântul. Desfăşurarea dezbaterilor în şedinţa de judecare a apelului se consemnează într-un proces-verbal întocmit potrivit dispoziţiilor legale (art. 336 din CPP). După încheierea dezbaterilor instanţa de apel trece la deliberare. Procedura deliberării este aceeaşi ca şi în prima instanţă. în cadrul deliberării judecătorii verifică întotdeauna hotărârea atacată sub toate aspectele de fapt şi de drept, având dreptul a da o nouă apreciere probelor din dosarul cauzei. Instanţa de apel trebuie să se pronunţe asupra tuturor motivelor invocate în apel. Aceasta înseamnă că, chiar dacă instanţa a găsit un motiv întemeiat şi poate lua hotărârea asupra apelului, ea nu poate renunţa la examinarea altor motive, indiferent cine le susţine. Instanţa de apel, judecând apelul, verifică legalitatea şi temeinicia hotărârii pe baza întregului material probator, fie că acesta a fost prezent la judecarea în fond, fie că a fost prezentat de către părţi în instanţa de apel. Instanţa de apel nu este legată de concluzia primei instanţe şi

este liberă a da o apreciere nouă tuturor probelor indiferent la care fază au fost administrate.

7.3. Decizia instanţei de apel După judecarea apelului instanţa poate pronunţa una din următoarele decizii: respingerea apelului sau admiterea apelului. -Potrivit prevederilor lit. a), b), c) din alin. (1) al art. 415 din CPP instanţa de apel respinge apelul menţinând hotărârea atacată, dacă apelul este depus peste termen (tardiv), dacă apelul este inadmisibil, dacă apelul este nefondat. -Respingerea apelului ca tardiv este atunci când a fost declarat după expirarea termenului prevăzut de art. 402 din CPP. Excepţie sunt cazurile când apelul este repus în termen sau recunoscut declarat peste termen, în situaţiile când apelul este recunoscut tardiv, instanţa de apel nu mai examinează legalitatea şi temeinicia apelului80, adică nu poate fi vorba de o examinare în fapt şi în drept a hotărârii atacate, ceea ce înseamnă

N. Volonciu, op. cit., p. 271.

740

Partea specială

741

D R E P T PROCESUAL PENAI.

că nu se verifică fondul cauzei*'. în cazul respingerii apelului ca tardiv, sentinţa rămâne definitivă la data expirării termenului de apel. Apelul este inadmisibil ori de câte ori el nu este obiectiv încuviinţat de lege82 sau este declarat de o persoană care nu es.ţe titular al dreptului de apel83. Se va considera de asemenea inadmisibil apelul inculpatului asupra unei hotărâri de achitare privind inexistenţa faptului infrac ţiunii"4, va fi de asemenea inadmisibil apelul declarat împotriva unei hotărâri pe care aceeaşi parte o atacase anterior printr-un alt apel care fusese soluţionat în fond85. Apelul este nefondat în cazul când, verificând sentinţa atacată sub toate aspectele, instanţa de apel a ajuns la concluzia că hotărârea atacată este legală şi temeinică, deci în această situaţie este verificat fondul cauzei86. Dacă în cazul respingerii apelului ca tardiv sau inadmisibil instanţa nu examinează fondul, atunci declararea apelului ca nefondat trebuie să fie ca rezultat al judecării complete a cauzei87. Prin respingerea apelului ca nefondat soluţia primei instanţe este confirmată în întregime88. - Admiterea apelului (art. 415 din CPP) prevede soluţia pronunţată în cazul când instanţa de apel, ca rezultat al examinării căii de atac, constată că sentinţa atacată este contaminată de un viciu sub aspect

Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr. 38 din 12 noiembrie 1997 "Cu privire la practica judiciară de aplicare a unor prevederi ale Codului de procedură penală", în Buletinul Curţii Supreme de fustiţie, p. 6, nr. 2, 1998. De exemplu: apelul declarat într-o cauza care, potrivit legii, se judecă în prima şi ultima instanţă, sau privind infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa nonprivativă de libertate, apelul asupra sentinţelor pronunţate de curţile de apel şi de Curtea Supremă de Justiţie, apelul declarat separat împotriva unei încheieri care nu este susceptibilă apelului.

de fapt sau de drept, material sau procesual. Ca rezultat al admiterii apelului are loc desfiinţarea hotărârii, în limitele efectului devolutiv şi extensiv, neagravând situaţia părţii apelante. 1. Admiterea apelului cu pronunţarea unei noi hotărâri potrivit ordinii stabilite pentru prima instanţă. Necesitatea unei noi judecăţi a fondului cauzei este evidentă când starea de fapt este pusă sub semnul îndoielii8''. Instanţa de apel va pronunţa orice soluţie care poate fi pronunţată de prima instanţă. în cazul când instanţa va constata existenţa faptului infracţiunii, că infracţiunea a fost săvârşită de inculpat şi că inculpatul e vinovat, ea va pronunţa o decizie de acuzare, stabilind şi categoria pedepsei. în ce priveşte latura civilă a cauzei, instanţa va putea adopta soluţii diferite care sunt în raport cu soluţionarea laturii penale. La condamnarea inculpatului, când se va stabili că paguba rezultă din infracţiunea săvârşită, instanţa va stabili despăgubirile ce vor trebui acordate. în caz de achitare instanţa va respinge acţiunea civilă, dacă nu s-a constatat existenţa faptului imputat, n-a fost dovedită participarea inculpatului la săvârşirea infracţiunii. Instanţa nu se va pronunţa asupra acţiunii civile dacă inculpatul a fost achitat, pentru că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii sau există vreo circumstanţă prevăzută de art. 35. Instanţa poate casa hotărârea pentru orice viciu, dacă consideră că odată lăsată în vigoare, sentinţa aduce atingere unor drepturi sau interese90. Aceste două condiţii trebuie luate în ansamblu.

De exemplu: apelul făcut de partea civilă asupra laturii penale, apelul unei persoane care nu s-a constituit ca parte vătămată ş.a. V. Papadopol, C. Turuianu, op. cit., p. 214. Ibidem, p. 215. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, nr. 38 din 12 noiembrie 1997. In literatura de specialitate s-a arătat că instanţa nu poate respinge apelul procurorului sau al părţii civile declarate împotriva unei sentinţe de achitare pe motiv că după pronunţarea soluţiei a intervenit amnistia, deoarece instanţa de apel trebuie să stabilească dacă soluţia de achitare pronunţată de prima instanţă este sau nu corectă. 1. Neagu, op. cit., p. 563. V. Papadopol, C. Turuianu, op. cit., p. 217.

N. Volonciu, op. cit., p. 273. Motivele pentru rejudecare pot fi diverse. Spre exemplu, unul dintre cele mai semnificative temeiuri este nerezolvarea fondului cauzei, când în hotărârea primei instanţe nu se arată dacă există sau nu fapta incriminată dacă inculpatul este sau nu vinovat de săvârşirea acestei fapte şi nu sunt examinate probele administrate, pentru a cunoaşte adevărul cu privire la fondul cauzei. De asemenea, nu constituie rezolvarea fondului cauzei sub aspectul laturii civile şi cazurile în care prima instanţă,

condamnând inculpatul, a omis să se pronunţe asupra acţiunii civile sau când, după ce 1-a condamnat pe inculpat, a separat nelegal acţiunea civilă pe care a lăsat-o nesoluţionată, de acţiunea penală. în acest sens, fondul

cauzei este nu numai fondul acţiunii penale, dar şi acela al acţiunii civile, exercitată împreună cu cea penală în faţa instanţei penale, adică tondul cauzei în întregime sub aspect penal şi civil.

742

D R E P T PROCESUAL PENAL

7.4. Chestiuni complementare Art. 416 din CPP prevede dreptul instanţei de a soluţiona unele chestiuni complementare, care nu se referă la fondul cauzei. în situaţia când instanţa va stabili că o împrejurare de care ar putea depinde soluţionarea cauzei nu este suficient lămurită 91, instanţa e în drept de a relua cercetarea judecătorească şi dezbaterile. Chestiunea dată poate fi lămurită în cadrul aceleiaşi şedinţe sau al altei şedinţe cu citarea părţilor. Instanţa de apel poate aplica dispoziţiile referitoare la repararea pagubei, examinând dacă prima instanţă s-a pronunţat asupra pagubelor materiale cauzate prin infracţiune şi recunoscute prin declararea acţiunii civile. Instanţa poate hotărî şi asupra măsurilor preventive92. Instanţa de apel va avea dreptul să aplice, să schimbe sau să revoce măsura preventivă aplicată inculpatului. La categoria chestiunilor complementare asupra cărora poate hotărî instanţa de apel se referă şi chestiunea cu privire la cheltuielile judiciare. Instanţa de apel poate să examineze orice alte chestiuni de care depinde soluţionarea completă a apelului.

Fondul cauzei se consideră rezolvat dacă în hotărârea primei instanţe se reflectă părerea instanţei asupra existenţei sau inexistenţei infracţiunii, asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului, precum şi concluzia instanţei asupra clasării procesului penal, sau când acestea pot fi deduse din motivarea hotărârii. Nu constituie rezolvarea fondului cauzei cazurile de încetare a procesului penal atunci când: lipseşte plângerea părţii vătămate, în cazurile când aceasta este obligatorie, a avut loc împăcarea părţii vătămate cu inculpatul în cazurile care pot fi pornite la plângerea părţii vătămate; a intervenit amnistia sau a expirat termenul de prescripţie sau a decedat inculpatul; legea înlătură pedeapsa penală pentru fapta imputată inculpatului; există o hotărâre definitivă în privinţa inculpatului referitoare la aceeaşi învinuire; inculpatul la momentul comiterii faptei cu pericol social n-a atins încă vârsta la care, potrivit legii, poate fi tras la răspundere penală. în asemenea cazuri nu are loc examinarea şi soluţionarea chestiunilor privitoare la existenţa infracţiunii imputate inculpatului şi la vinovăţia acestuia şi instanţa de apel verifică legalitatea şi temeinicia încetării procesului penal. " V. Papadopol, C. Turuianu, op. cit., p. 243.

Partea specială

________________________________

'2 Considerăm în acest sens că instanţa poate să se pronunţe nu numai asupra măsurilor preventive, dar şi asupra oricăror altor măsuri procesuale, de exemplu: a dispune punerea sub sechestru a bunurilor.

7.5. Adoptarea deciziei Conform regulii generale, deliberarea şi pronunţarea deciziei au loc după încheierea dezbaterilor. în situaţia când apar anumite motive la aprecierea instanţei de apel, deliberarea şi pronunţarea pot fi amânate cu cel mult 10 zile. Deliberarea are loc potrivit regulii generale pentru prima instanţă, respectându-se secretul deliberării. Instanţa hotărăşte asupra procesului în camera de consiliu, unde sunt prezenţi numai membrii completului de judecată în faţa căruia a avut loc dezbaterea. Judecătorii deliberează sub conducerea preşedintelui şedinţei. Hotărârea se ia cu majoritatea de voturi. Rezultatul deliberării se consemnează în dispozitivul deciziei şi se semnează de către toţi membrii completului de judecată, apoi se pronunţă în şedinţă publică de către preşedintele şedinţei. Decizia se redactează în cel mult 10 zile de la pronunţare de către unul dintre judecătorii care au participat la examinarea apelului şi se semnează de către toţi membrii completului. Conţinutul deciziei instanţei de apel este prevăzut de art. 417 din CPP.

7.6. Rejudecarea cauzei Rejudecarea cauzei în instanţa ale cărei hotărâri au fost atacate se desfăşoară potrivit regulilor generale pentru examinarea cauzelor în prima instanţă. Rejudecarea cauzei se va efectua cu respectarea principiului publicităţii şedinţei de judecată, respectarea prevederilor legale cu privire la compunerea completului de judecată. în situaţia în care în cursul judecăţii se va constata că încadrarea juridică anterioară urmează a fi modificată, instanţa va proceda în conformitate cu art. 325, 326 din CPP. Instanţa de rejudecare este obligată de a examina orice probe noi, propuse de părţi, care tind a modifica situaţia de fapt. La rejudecarea cauzei este interzisă aplicarea unei pedepse mai aspre sau aplicarea legii privind o infracţiune mai gravă decât numai dacă sentinţa iniţială a fost casată în baza apelului declarat de procuror sau de partea vătămată din motivul că pedeapsa fixată era prea blândă sau trebuia aplicată legea privind o infracţiune mai gravă, precum şi în cazul când procurorul formulează o nouă învinuire, mai gravă. Aceste prevederi rezultă din regula neagravării situaţiei în propriul apel, care are efect şi în stadiul rejudecării.

744

DREPT PROCESUAL PENAL

Dacă rejudecarea are loc ca urmare a apelului inculpatului, apărătorului sau procurorului în favoarea inculpatului arestat, în situaţia când termenul arestării preventive a atins durata pedepsei aplicate, inculpatul va fi pus de îndată în libertate"3. în caz când instanţa de apel a respins apelul inculpatului şi a admis apelul procurorului cu privire la pedeapsă, instanţa de rejudecare nu va examina alte aspecte ale cauzei, ci numai chestiunea cu privire la pedeapsă91. Secţiunea a ll-a. RECURSUL ORDINAR

§1. Consideraţii generale privind recursul ordinar 1.1 Noţiune Problematica definirii instituţiei recursului penal a fost o preocupare continuă a marilor doctrinari români de la începutul secolului al XX-lea. Ion Tanoviceanu, în monumentala lucrare pluridisciplinară Tratat de drept şi procedură penală, apărută la 1924, defineşte recursul ca un mijloc de a obţine reformarea unei hotărâri, fiind o cale de anulare a hotărârilor judecătoreşti date în ultima instanţă, care poartă decât asupra nulităţilor, deci a omisiunilor, viciilor şi violaţiunilor comise în desfăşurarea procesului penal şi în judecarea pricinii penale, cu un cuvânt asupra erorilor de drept substanţial sau formal95.1. Ionescu Dolj, în Curs de procedură penală română, apărut la 1937, susţine că pentru a rezolva conflictele dintre cetăţeni, cât şi pentru cele dintre cetăţeni şi societate, legea a instituit instanţe judecătoreşti organizate astfel ca fiecare afacere să fie în principiu judecată de două ori sau de două instanţe96. I. N. Lungulescu, Ilie M. Dragomirescu, în monografia Recursul în materie penală, apărută la 1946, efectuând analiza instituţiei recursului penal, subliniază că dacă la instanţele de fond şi fapta în cunoaşterea ei, şi legea în interpretarea ei trebuie să se găsească într-un perfect echilibru de potenţialitate cognitivă în mintea judecătorului, la instanţele de recurs accentul cel mare, cel grav, cel decisiv în această privinţă cade pe formă şi nu pe fond, pe drept şi nu pe fapt,

n

V. Papadopol, C. Turuianu, op. cit., p. 254. ,J Volonciu, op. cit., p. 278.

N.

Partea specială

745

pe legea care se aplică şi nu pe realitatea concretă căreia norma juridică, prin interpretare, i se aplică97. Dumitru-Valeriu Mihăescu, în monografia Recursul penal, apărută la 1962, nu oferă o definiţie expresă a instituţiei recursului penal, dar prin intermediul analizei componentelor recursului penal efectuate de către autor este posibilă desprinderea unei definiţii din care s-ar deduce că reglementarea recursului trebuie să fie orientată în direcţia triumfalii ideii că judecata în recurs nu poate fi separată de cunoaşterea fondului cauzei, prin aceasta se dă dreptul instanţei de recurs să verifice modul în care prima instanţă a stabilit starea de fapt, precum şi dreptul de a aprecia dacă pedeapsa pronunţată în prima instanţă este proporţională cu fapta săvârşită98. Nicolae Volonciu susţine că concepţia juridică românească despre recurs se bazează pe teza fundamentală că recursul nu poate fi o cale de atac asemănătoare apelului, natura sa juridică fiind în principiu cea a unei căi de reformare sub aspect legal (de drept) şi nu faptic, excluzând rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze exact în parametrii în care stabilirea adevărului a avut loc în primele două grade de jurisdicţie (fond şi apel)99. După Ion Neagu, recursul este o cale de atac ordinară de anulare, parţial devolutivă şi în mod excepţional extensivă, destinată a repara erorile de drept comise de instanţele de fond în hotărârile date. El corespunde celui de-al doilea grad de jurisdicţie şi de aceea se îndreaptă împotriva hotărârilor judecătoreşti date în ultimul grad de fond, pentru erorile de drept pe care le conţin 100. în viziunea lui Mircea Iuga, exprimată în unica monografie autohtonă101 dedicată căilor de atac în procesul penal, recursul reprezintă diferenţiat al doilea sau al treilea grad de jurisdicţie, în funcţie de posibilitatea intentării sau nu a apelului împotriva primei hotărâri atacate. Printre analizele efectuate asupra naturii juridice a recursului în doctrina procesuală penală rusă se evidenţiază cea a lui E. Martâncik, care susţine argumentat că procedura recursului în procedura penală rusă poate fi definită sub diferite unghiuri. Primo, ca fază de control judiciar al procesului penal şi parte componentă a procedurii judiciare. în faza menţionată are loc verificarea calităţilor sentinţei ca legalitatea, temeinicia. Secundo, procedura recursului 1,5

Ion Tanoviceanu, Tratat de drept ţi procedură penală, voi. V. Procedură penală, Curierul judiciar, Bucureşti, 1924, p. 502.

*'

I. Ionescu-Dolj, Curs de procedură penală romană, Editura Socec &Co., S.A.,

Bucureşti, 1937, p. 445-446.

1. N. Lungulescu, Ilie M. Dragomirescu, Recursul in materie penală, Editura Librăria şi Anticaria "Juridică", Bucureşti, 1946, p. 10. Dumitru-Valeriu Mihăescu, Recursul penal, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1962, p. 2728. N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, voi. 11, Paideia, p. 281-282. I. Neagu, Drept procesual penal. Partea specială, Global Lex, Bucureşti, 2004, p. 230-231. Mircea luga, Căile legale de atac in procesul penal, Chişinău, 2000, p. 68.

746

DREPT PROCESUAL PENAL

este o instituţie a dreptului procesual penal, reglementat de un capitol distinct al Codului de procedură penală al Federaţiei Ruse. Tertio, ca activitate procesuală penală, bazată pe principii şi caractere proprii, realizată în forme legale de către subiecţii corespunzători: partea apărării, partea acuzării şi organul de justiţie - instanţa de judecată de nivelul doi, care este obligată în formă pozitivă sau negativă, de a adopta o hotărâre privind concordanţa hotărârii recurate cu condiţiile legalităţii, 1 2 temeiniciei " . Recursul este întemeiat pe anumite trăsături obligatorii care sunt fixate în reglementările procesuale penale ce dezvoltă şi concretizează condiţiile principiilor procesului penal, caracterizează natura juridică şi conţinutul procedurii de recurs103. Pe lângă definiţiile doctrinare formulate de savanţii teoreticieni, inserăm o definiţie determinată de practica judiciară, sintetizată în Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 27 din 26 decembrie 2000 cu privire la practica examinarea cauzelor penale în ordine de recurs care defineşte recursul ca o cale ordinară de atac cu efect devolutiv, suspensiv şi extensiv, destinat pentru a repara erorile de drept comise de către instanţele de fond (prima instanţă şi instanţa de apel), înaintat unei instanţe judecătoreşti superioare în conformitate cu art. 327 din CPP (din 1961)1"4. Codul de procedură penală, pentru prima dată, oferă o definiţie a recursului ordinar, pe care o putem deduce indirect din pct. 7) al art. 6 din CPP: unde prin cale ordinară de atac se are în vedere: cale prevăzută de lege pentru atacarea hotărârilor judecătoreşti care nu sunt irevocabile (recursul). Privitor la definiţia legală trebuie să facem o precizare - ea se referă exclusiv la recursul împotriva hotărârilor instanţelor de apel. Este necesar de completat definiţia normativă cu sintagma "cât şi nedefinitive şi revocabile", ce s-ar referi la a doua formă a recursului ordinar recursul împotriva hotărârilor judecătoreşti pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul. Recursul este o cale ordinară de atac cu efect devolutiv, extensiv, neagra-vării situaţiei în propriul recurs şi suspensiv (în cazul recursului împotriva hotărârilor judecătoreşti pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul), destinată pentru a repara erorile de drept comise de către prima instanţă şi instanţa de apel, înaintat unei instanţe judecătoreşti superioare.

- E. MapTWHMMK, Kaccau,uoHHoe npouseodcniBo e poccuiicKOM yionoenoM npou,ecce. HeKomopwe oco6eHHOcmu u uepnwi, POCCHMCKHM cyflbfl, 2002, N» 12, c. 10. " E. T.

u

Partea specială MapTWHMMK, Oxpana npae ocyxcdcHHozo e tcaccaunotmoM npomeodcmae, LUTIIHHiia, 1979, KMiuMHeB, c. 17. " Culegere de hotărâri a Plenului Curţii, op. cit., p. 406.

747

1.2 Trăsături. Funcţionalitate Se observă lesne că recursul penal este o cale de atac - adică este un mijloc legal prin care poate fi provocată o amplificare a desfăşurării procesului penal în vederea efectuării în anumite cazuri şi condiţii a unui control judecătoresc asupra hotărârilor intervenite în acest proces105. Căile de atac ordinare sunt mijloacele prin care anumiţi subiecţi procesuali pot cere declanşarea unui control procesual asupra unei hotărâri judecătoreşti pe care o consideră incorectă, în urma căreia instanţa competentă efectuează această activitate în condiţiile legii, în scopul confirmării hotărârilor corecte sau al înlocuirii celorlalte cu hotărâri legale şi temeinice106. Recursul penal este o cale ordinară de atac, alături de apel, şi deosebirea constantă dintre căile ordinare de atac şi căile extraordinare de atac este faptul că exercitarea căilor ordinare de atac are loc înainte ca hotărârea atacată să fie intrat în puterea lucrului judecat, iar căile extraordinare de atac nu pot fi folosite decât după ce hotărârea atacată a rămas definitivă. Căile ordinare de atac fac parte, de obicei, din ciclul obişnuit, normal al procesului penal, pe când cele extraordinare nu aparţin acestui ciclu, fiind sustrase desfăşurării normale, obişnuite, a procesului penal. în dreptul nostru procesual penal singurele căi ordinare de atac

sunt apelul şi recursul ordinar107.

Vintilă Dongoroz, Siegfricd Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Ilies-cu, Rodica Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea specială, voi. VI, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003, p. 211. Adrian Ştefan Pulbere, Angela Măria Tatu, Tratat de drept procesual penal, p. 393, ALL BECK.2001. în literatura juridică s-a exprimat însă şi opinia potrivit căreia apelul ar fi o cale ordinară de atac, iar recursul una extraordinară. La această concluzie s-a putut ajunge prin folosirea altor criterii de delimitare a acestor două categorii de căi de atac. Astfel, s-a afirmat că ordinare ar fi acele căi de atac care se referă la întregul proces şi pot fi susţinute prin invocarea oricărui motiv, pe când căile extraordinare de atac s-ar referi doar la o parte a hotărârii şi s-ar întemeia pe motive expres prevăzute de lege, tot astfel s-a susţinut că în mod obişnuit căile ordinare de atac sunt deschise împotriva tuturor hotărârilor judecătoreşti şi urmăresc înlocuirea unei hotărâri prin alta nouă, pe când căile extraordinare de atac pot fi folosite numai în cazurile anume prevăzute de lege pentru a corecta aplicarea rea a legii sau în anumite situaţii excepţionale. Printre alte caracteristici menţionăm: căile ordinare sunt deschise părţilor - în limitele adiacente situaţiei lor procesuale, pe când unele din căile extraordinare pot fi folosite numai de un organ oficial; căile ordinare de atac trebuie exercitate într-un termen scurt fixat de lege, depăşirea acestuia determinând respingerea lor ca tardive, folosirea căilor extraordinare de atac nu este subordonată unui termen, poate avea loc într-un termen mult mai lung;

748

D R E P T PROCESUAL PENAL

Recursul, pe lângă faptul că este calificat ca cea mai ordinară cale de atac, este o cale de atac de drept. La baza clasificării căilor de atac în: de drept şi de fapt se situează natura chestiunilor asupra cărora poartă controlul judiciar declanşat prin folosirea căii de atac. Unele căi de atac repun în discuţie integra litatea constatărilor făcute şi a soluţiilor adoptate prin hotărârea atacată - atât a celor de fapt, cât şi a celor de drept, ceea ce înseamnă că au efect devolutiv total, pe când altele provoacă doar reexaminarea chestiunilor de drept, având deci un efect devolutiv parţial. Dintre căile de atac, apelul este întotdeauna o cale de atac atât de fapt, cât şi de drept, efectul său devolutiv fiind, sub acest aspect, total. Prin declararea apelului cauza este supusă unei noi judecăţi în ansamblu în fapt şi în drept. în ceea ce priveşte recursul, în sistemul adoptat de legislaţia naţională care cunoaşte două căi de atac ordinare, acestuia i se recunoaşte un efect devolutiv parţial şi anume limitat, în principiu108, numai la chestiunile de drept (art. 335 din CPP din 1961, art. 427, 444 din CPP din 2003). De menţionat că uneori aplicarea corectă a legii este condiţionată de cunoaşterea exactă a aspectelor esenţiale ale situaţiei de fapt, deşi cantonat la chestiunile de drept, controlul exercitat prin folosirea instituţiei recursului nu poate să nu facă abstracţie de felul în care situaţia de fapt, în coordonatele sale esenţiale, se reflectă în conţinutul hotărârii atacate, ca premisă a modului în care s-a făcut aplicarea legii. Pe de altă parte, nu poate fi omis faptul că în sis-

căile de atac ordinare au prioritate în raport cu cele extraordinare, în sensul că acestea din urmă nu pot fi folosite atâta vreme cât termenul de exercitare a căilor ordinare este încă în curs, sau dacă au fost exercitate, instanţa sesizată cu soluţionarea lor încă nu le-a rezolvat; o cale ordinară de atac nu poate fi folosită de către acelaşi titular, împotriva aceleiaşi hotărâri, decât o singură dată, pe când căile extraordinare de atac, găsindu-şi raţiunea în înlăturarea unor erori esenţiale care pot afecta hotărâri definitive, pot să fie folosite de mai multe ori, chiar de acelaşi titular, dacă de fiecare dată acesta se prevalează de o altă situaţie generatoare a unei asemenea erori; căile ordinare de atac au un efect suspensiv în sensul că odată folosite, hotărârea atacată nu poate fi pusă în executare, această consecinţă producându-se automat, de plin drept, exercitarea căilor extraor dinare de atac nu împiedică executarea hotărârii împotriva căreia sunt îndreptate, dar anumiţi subiecţi procesuali au latitudinea de a suspenda executarea hotărârii definitive. Menţionăm că în art. 332 din CPP din 1961, recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevăzute de art. 335 din CPP, iar instanţa este obligată, ca în afara temeiurilor invocate şi cererilor formulate de recurent, să examineze

Partea specială

749

cauza întreagă sub toate aspectele, şi-n Codul de procedura penală nou recursul împotriva hotărârilor judecătoreşti pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul, conform art. 441 din CPP, instanţa de recurs examinează cauza în limitele temeiurilor prevăzute de art. 444, însă ea este obligată ca, în afara temeiurilor invocate şi cererilor formulate de recurent, să examineze întreaga cauză sub toate aspectele, dar fără a agrava situaţia părţii în favoarea căreia s-a declarat recurs.

temele care admit două căi ordinare de atac (apelul şi recursul), unele hotărâri sunt supuse numai uneia dintre acestea, şi anume recursului. în aceste cazuri, ca efect al omiterii apelului, recursul dobândeşte efectul de a devolua întreaga cauză, încetând a fi o cale de atac exclusiv de drept'"9. Căile de atac pot fi comune şi speciale. Sunt comune acele căi de atac care pot fi folosite în toate cauzele penale, iar speciale cele care pot fi exercitate în mod limitat, numai în anumite cauze. Dintre căile de atac ordinare cale comună este numai recursul, iar apelul nu poate fi folosit împotriva unora dintre hotărârile pronunţate de către judecătorii, precum nici împotriva celor pronunţate în prima instanţă de către curţile de apel şi de Curtea Supremă de Justiţie. După consecinţele care se pot aduce prin admiterea căilor de atac, acestea pot fi; reformarea; anularea; retractarea11". Exercitarea oricărei căi de atac se finalizează în urma controlului judecătoresc efectuat prin pronunţarea unei soluţii care constă în admiterea sau respingerea acesteia. Respingerea căii de atac echivalează cu confirmarea hotărârii atacate şi are loc atunci când calea de atac este tardivă ori inadmisibilă sau când hotărârea supusă controlului judecătoresc se învederează a fi sub toate aspectele la adăpost de critică. Admiterea căii de atac se concretizează în infirmarea hotărârii atacate care, după caz,

poate fi reformată, anulată sau retractată. Recursul este o cale de atac ireveren ţioasă, întrucât se adresează unor instanţe judecătoreşti superioare (curţile de apel, Curtea Supremă de Justiţie), în final vreau să reflectez asupra unei caracteristici, întâlnite în literatura de specialitate, proprie recursului1", ca o cale de atac uşor accesibilă pentru cei implicaţi în proces. Consider că, în reglementarea actuală a recursului ordinar penal în CPP sub aspectul recursului împotriva hotărârilor instanţelor de apel, această trăsătură a căzut în desuetudine din considerentul că titularii recursului pot declara recurs exclusiv prin intermediul avocatului, situaţie similară ca şi în cazul declarării recursului în anulare (art. 452 din CPP). Prin caracterele sale recursul ordinar are trăsături multiple comune cu recursul extraordinar - vezi identitatea majorităţii temeiurilor, actelor procedurale preparatorii şi procedurii de admisibilitate a recursului, soluţionarea identică a recursurilor. Vasile Papodopol, Corneliu Turuianu, Apelul penal, Şansa, Casa de editură şi presă, Bucureşti, 1994, p. 22. Recursul ordinar este o cale de atac cu consecinţe mixte de anulare şi de reformare. D. V. Mihăescu, V. Rămureanu, Căile extraordinare de atac în procesul penal, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 9-10; Vintilă Dongoroz, op. cit., p. 216. Ion Neagu, op. cit., p. 232; D. V. Mihăescu, V. Rămureanu, op. cit., p. 9-10.

750

DREPT PROCESUAL PENAL

Această majoră identitate dintre recursul împotriva hotărârilor instanţelor de apel şi recursul extraordinar ne duce cu gândul la actualitatea naturii juridice a recursului împotriva hotărârilor instanţelor de apel ca cale ordinară de atac. în lumina celor expuse (având în vedere şi obligativitatea reprezentării prin avocat special în ambele recursuri) conchidem că există multiple trăsături comune ce uneori merg până la identitate a recursului împotriva hotărârilor instanţelor de apel cu recursul în anulare. Instituţia recursului are ca scop atingerea a două obiective: judiciar politic şi judiciar practic. Obiectivul judiciar politic constă în controlul activităţii instanţelor judecătoreşti locale şi asigurarea aplicării uniforme a legilor, obiectivul judiciar practic constă în soluţionarea justă a cauzelor penale. Obiectivul prim asigură instanţei de recurs importanţa şi caracterul activităţii sale ca organ suprem al justiţiei penale, însăşi activitatea de recurs devine activitate în interesul comun al legii. Obiectivul secund introduce directivele instanţei de recurs în sistemul directivelor judecătoreşti. Natura instituţiei recursului ordinar se limitează la întrebarea din cerere vizavi de prezenţa încălcărilor legii în hotărârea recurată, casând-o şi transmiţând cauza în altă instanţă de judecată sau lăsând cererea de recurs fără efecte, dar fără a trece la soluţionarea cauzei şi emiterea unei noi sentinţe112. Procedura recursului este o formă de verificare a legalităţii şi temeiniciei în baza materialelor prezente în dosar şi prezentate suplimentar, de identificare a lacunelor în activitatea organelor de urmărire penală şi a instanţelor de judecată, ceea ce permite cât mai urgent repararea greşelilor depistate în activitatea instanţelor de judecată şi a organelor de urmărire penală în vederea asigurării realizării scopului procesului penal. Instanţa de recurs are obligaţia de a soluţiona probleme care stau în faţa acestei faze a procesului penal - identificarea şi corectarea încălcărilor reglementărilor legale procesual penale şi material penale efectuate de către instanţa anterioară. Instanţa de recurs, concomitent, asigură apărarea drepturilor cetăţenilor, contribuie la întărirea legalităţii în activitatea organelor de urmărire penală şi a instanţelor de judecată, preîntâmpină executarea hotărârilor ilegale, asigură interpretarea corectă şi unilaterală a legii de către instanţele de judecată inferioare. Astfel, scopurile realizate de instanţa de recurs rezultă din scopul care stă în faţa procesului penal"3.

112

M. %. OoMHHPmKHH, Kypc yzonoauozo cydonpou3eodcmea, A/ib(J>a, MocKBa, 1996, c. 547- 548.

"■' H. A. fpoMOB, YzonooHbiu nponec Poccuu, 1A3R- POCCHM, IOpMCT, 1998, c. 439.

Partea specială

751

Scopurile recursului ordinar sunt formulate prin sesizarea unor momente importante cum ar fi: prevenirea intrării în vigoare a hotărârilor ilegale, rapida înlăturare a erorilor judiciare, ridicarea calităţii activităţii instanţelor de judecată inferioare şi direcţionarea practicii judiciare în concordanţă strictă cu reglementările legale.

§2. Condiţiile de fond şi de formă ale recursului ordinar 2.1 Condiţiile de fond ale recursului ordinar 2.1.1 Hotărârile supuse recursului ordinar Codul de procedură penală determină cu precizie, prin art. 420 şi art. 437, obiectul recursului, adică hotărârile pot fi atacate cu recurs. Este foarte important ca hotărârile susceptibile de recurs ordinar să fie complet şi cu claritate arătate în cuprinsul legii, pentru ca, pe de o parte, persoanele îndreptăţite să atace hotărârea să aibă cunoştinţă de dreptul lor şi pe de altă parte, să se evite declararea unor recursuri inadmisibile, ceea ce ar conduce la punerea în executare a hotărârii cu întârziere (avem în vedere recursul împotriva hotărârilor judecătoreşti pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul), iar pentru părţi ar însemna timp pierdut şi cheltuieli inutile. Conform art. 420 din CPP, pot fi atacate cu recurs împotriva hotărârilor instanţelor de apel: deciziile pronunţate de curţile de apel ca instanţe de apel; încheierile instanţei de apel pot fi atacate cu recurs numai o dată cu decizia recurată; încheierile instanţei de apel, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs. Conform art. 437 din CPP, pot fi atacate cu recurs împotriva hotărârilor judecătoreşti pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul: sentinţele pronunţate de judecătorii privind infracţiunile uşoare pentru săvârşirea cărora legea prevede în exclusivitate pedeapsa nonprivativă de libertate; sentinţele pronunţate de curţile de apel; sentinţele pronunţate de Curtea Supremă de Justiţie; alte hotărâri penale pentru care legea prevede această cale de atac. Imposibilitatea atacării cu apel a sentinţelor judecătoriilor raionale şi judecătoriei militare privind infracţiunile uşoare pentru săvârşirea cărora legea prevede în exclusivitate pedeapsa nonprivativă de libertate este justificată de complexitatea redusă a cauzelor de acest fel, care pentru a-şi găsi o soluţie temeinică şi legală, nu este necesar să parcurgă trei grade de jurisdicţie"4.

V. Papadopol, C. Turuianu, op. cit., p. 36.

752

DREPT PROCESUAL PENAI.

Sentinţele pronunţate, ca instanţă de fond, de curţile de apel şi de Curtea Supremă de Justiţie au fost excluse din cadrul sentinţelor atacabile cu apel, care reprezintă calea de atac, de regulă, folosită împotriva sentinţelor primei instanţe din considerente legate de gravitatea infracţiunii sau de calitatea făptuitorului. Alt argument ar fi în cazul de faţă faptul că între curţile de apel şi Curtea Supremă de Justiţie nu există o instanţă intermediară care ar putea să soluţioneze apelul şi, de asemenea, pentru că s-a considerat că existenţa judecătoriilor cu cea mai înaltă calificare profesională la aceste instanţe superioare constituie o garantare suficientă pentru o bună şi temeinică judecată. De altfel, absenţa apelului, în cazurile menţionate, este în parte suplinită de lărgirea considerabilă a efectului devolutiv al recursului împotriva hotărârilor pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul care se va soluţiona de Curtea Supremă de Justiţie sau de curţile de apel. Nu sunt supuse recursului sentinţele care sunt susceptibile de apel. Enumerarea sentinţelor şi încheierilor susceptibile de apel este dată la art. 400 din CPP prin folosirea metodei excluderii. Utilizarea metodei excluderii explică de ce recursul ordinar este considerat o cale de atac comună, deoarece poate fi folosit în toate cauzele penale. Apelul nu poate fi folosit împotriva unor sentinţe pronunţate de către judecătorii, precum nici împotriva celor pronunţate în prima instanţă de către curţile de apel şi Curtea Supremă de Justiţie. Din aceste considerente apelul este o cale de atac specială, deoarece poate fi executat în mod limitat numai în anumite cauze. Faptul că sentinţele sunt susceptibile de apel înseamnă că nu se poate recurge la o cale de atac, trecând peste alta (omissio medio), care legal are prioritate. De pildă, nu se poate face recurs sărind peste apel dacă hotărârea este susceptibilă de a fi atacată cu apel (alin. (4) al art. 420 din CPP). Conform art. 342 din CPP, toate chestiunile care apar în timpul judecării cauzei se soluţionează prin încheiere a instanţei de judecată. Efectuând o analiză a prevederilor Codului de procedură penală, putem identifica încheierile ce pot fi atacate separat cu recurs: încheiere a judecătorului de instrucţie privind aplicarea amenzii judiciare (alin. (6) al art. 201 din CPP); încheierea privind arestarea preventivă poate fi atacată cu recurs în instanţa ierarhic superioară (alin. (4) al art. 185 din CPP); recursul împotriva

Partea specială

753

încheierii judecătorului de instrucţie privind aplicarea sau neaplicarea arestării, privind prelungirea sau refuzul de a prelungi durata ei sau privind liberarea provizorie sau refuzul liberării provizorii (alin. (1) al art. 311 din CPP); încheierea instanţei de judecată privind soluţionarea chestiunilor referitoare la executarea hotărârilor judecătoreşti poate fi atacată cu recurs (art. 472 din CPP).

în cadrul procedurilor speciale (Titlul III al CPP) pot fi atacate cu recurs, spre exemplu, următoarele încheieri: încheierea prin care se admite sau se respinge demersul privind încetarea sau prelungirea duratei aflării persoanei în instituţia specială de învăţământ şi de reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare (alin. (4) al art. 487 din CPP); încheierea judecătorului de instrucţie sau, după caz, a instanţei de judecată privind la punerea persoanei juridice sub control judiciar (alin. (3) al art. 523 din CPP); încheierea instanţei privind punerea în executare a pedepsei (alin. (5) al art. 557 din CPP). Pe lângă sentinţe, decizii, încheieri, pot fi atacate cu recurs următoarele hotărâri: hotărârea cu privire la trecerea în contul statului a sumei depozitate în asigurarea garanţiei (alin. (6) la art. 181 din CPP); hotărârea de aplicare a amenzii judiciare (alin. (4) al art. 184); hotărârea de prelungire a duratei arestului preventiv (alin. (10) al art. 186 din CPP); hotărârea de trecere a cauţiunii în beneficiul statului (alin. (2) al art. 194 din CPP); hotărârea instanţei de judecată în privinţa acţiunii civile referitoare la scoaterea bunurilor de sub sechestru (alin. (2) al art. 209 din CPP); hotărârea judecătorului de instrucţie referitoare la autorizarea măsurilor procesuale de constrângere (alin. (2) al art. 302 din CPP); hotărârea de restabilire a documentelor dispărute (alin. (5) al art. 530 din CPP). Conform Codului de procedură penală, încheierile privind aplicarea

măsurilor preventive şi prelungirea duratei lor sunt supuse căi de atac a recursului. Această prevedere este în concordanţă cu pct. 4) al art. 5 al CEDO care statuează că "orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal ", cu art. 5.15 al Documentului Reuniunii de la Copenhaga al Conferinţei asupra Dimensiunii Umane (Copenhaga, 29 iunie 1990), unde se arată că "orice persoană arestată sau reţinută pentru o infracţiune are dreptul de a fi adusă neîntârziat în faţa unui judecător ... care va statua asupra legităţii arestării sau detenţiei sale", cu pct. 4) al art. 9 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, unde se menţionează că "oricine a fost privat de libertate prin arestare sau deţinere are dreptul de a introduce o plângere în faţa unui tribunal". în toate aceste prevederi internaţionale este vorba despre verificarea legităţii într-un singur grad de jurisdicţie. Aceasta impune folosirea exclusivă a recursului drept cale de atac, deoarece, dacă s-ar fi acceptat apelul, atunci decizia instanţei care efectuează controlul judiciar ar fi posibil să fie atacată cu recurs. Situaţie care ar duce la progarea gradelor de jurisdicţie, ceea ce ar limita operativitatea desfăşurării procesului penal. Există şi unele încheieri şi hotărâri împotriva cărora nu poate fi folosită nici o cale de atac: încheierea instanţei de judecată asupra recuzării nu este

754

DREPT PROCESUAL PENAL

susceptibilă de a fi atacată (alin. (3) al art. 35 din CPP); încheierea de declinare a competenţei este definitivă (alin. (4) al art. 44 din CPP); încheierea instanţei de judecată care soluţionează conflictul de competenţă este definitivă (alin. (6) al art. 45 din CPP); hotărârile cu privire la recuzarea grefierului (alin. (3) al art. 84 din CPP), recuzarea specialistului (alin. (9) al art. 87 din CPP), recuzarea expertului (alin. (3) al art. 89 din CPP) nu sunt susceptibile de a fi atacate. 2.1.2 Titularii dreptului de recurs ordinar şi întinderea acestui drept Dreptul de recurs aparţine, în principiu, fiecărui subiect procesual ale cărui drepturi au făcut obiectul judecăţii de regulă, în instanţa de apel sau în prima instanţă. Fiecare subiect procesual are interesul ca pricina să-şi găsească o dreaptă rezolvare, iar interesul reprezintă justificarea fiecărei acţiuni în justiţie, însă el nu-1 poate folosi decât în sfera rolului pe care îl are în raportul procesual penal şi numai referitor la acel conţinut al hotărârii atacate care priveşte interesele pe care le reprezintă în procesul penal"5. Cu alte cuvinte, dreptul de recurs este limitat la interesul de a ataca hotărârea, pe care îl are fiecare subiect procesual; pe de altă parte, pentru fiecare titular al dreptului de recurs întinderea şi efectele recursului sunt limitate de poziţia pe care acesta o ocupă în proces. Potrivit pct. 1) al art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale" 6, "orice persoană are dreptul la judecarea ..." Deci, o exigenţă a articolului menţionat este accesul liber la justiţie. Accesul liber la justiţie nu trebuie să fie teoretic şi iluzoriu, ci corect şi efectiv. De aceea s-a stabilit că există o violare a dispoziţiilor pct. 1) al art. 6 din Convenţia în situaţia în care nu există cale judiciară. Accesul liber poate fi barat deci de un obstacol de fapt, fie de un obstacol juridic, ori de termenele fixate de lege"7. Dreptul la un recurs este o confirmare a acestui deziderat fundamental - accesul liber la justiţie. Calea de atac a recursului are caracter personal în raport cu diversele părţi care o exercită - aceasta înseamnă că dreptul de recurs al fiecărei părţi este independent de dreptul de recurs al celorlalte.

115

T. Pop, Drept procesual penal, voi. IV, Cluj, 1948, Editura Naţională, p. 345, citat după V. Papodopol, C. Turuianu, op. cit., p. 45.

116

Convenţia a fost ratificată de Republica Moldova prin Hotărârea Parlamentului, nr.

Partea specială 1298-XIII din 24 iulie 1997. 117

Marin Voicu, Accesul liber la justiţie, Dreptul, nr. 4, 1997, p. 16.

755

Dreptul la recurs există virtual - în cazul când legea îl prevede încă din momentul sesizării primei instanţe, dar el devine real, putând fi efectiv exercitat, numai o dată cu pronunţarea hotărârii de către instanţa de apel, de regulă, sau de către prima instanţă"8. Prin folosirea dreptului de recurs activitatea procesuală, sistată în momentul pronunţării hotărârii, capătă un nou impuls reluându-şi desfăşurarea, în conformitate cu normele prevăzute de lege, până când, o dată cu pronunţarea deciziei de către instanţa de recurs, va înceta definitiv. Potrivit art. 421 şi 438 din CPP, pot declara recurs persoanele indicate la art. 401 din CPP. Art. 401 menţionează persoanele care pot declara apel, deci persoanele care pot înainta apel sunt îndreptăţite de a înainta şi recurs. în domeniul persoanelor care pot declara căile de atac ordinare (apel şi recurs) există în general o identitate, dar care este condiţionată în cazul recursului împotriva hotărârilor instanţelor de apel de o prevedere obligatorie declararea recursului de către părţi, cu excepţia procurorului, prin intermediul avocatului, care este admis de Curtea Supremă de Justiţie. Conform art. 421 şi 438 din CPP, pot declara recurs: a) procurorul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă. Procurorul (vezi pct. 37) al art. 6 din CPP) este persoana oficială numită, în modul stabilit de lege, pentru a conduce sau a exercita urmărirea penală

şi a reprezenta în judecată învinuirea în numele statului (Procurorul General şi procurorii ierarhici inferiori subordonaţi lui). Dreptul plenar de a folosi calea recursului recunoscut procurorului este în concordanţă cu prevederile constituţionale potrivit cărora procuratura prin exercitarea atribuţiilor sale reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor (alin. (1) al art. 124 din Constituţia Republicii Moldova). Procurorul poate să declare recurs împotriva hotărârilor judecătoreşti pe care el le consideră ilegale sau neîntemeiate (alin. (5) al art. 51 din CPP). Această prevedere legală exprimă dreptul de a ataca în întregime (atât latura penală, cât şi cea civilă) hotărârea judecătorească. Deşi procurorul rămâne principalul titular al exerciţiului funcţiei de învinuire, acesta nu poate fi susţinut în mod absolut şi indiferent de actele dosarului. Considerăm că legea permite, deoarece nu interzice expres, exercitarea căilor de atac atât în favoarea inculpatului, cât şi în defavoarea lui. Astfel, procurorul rămâne un apărător al intereselor societăţii, al drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, ceea ce nu întotdeauna înseamnă susţinerea învinuirii. Susţinerea învinuirii "" V. Dongoroz ş.a, op. cit., p. 223.

756

DREPT PROCESUAL PENAL

este evidentă în situaţia declarării unui recurs în defavoarea inculpatului. Dacă procurorul declară recurs în favoarea inculpatului, acesta acţionează în virtutea calităţii sale de reprezentant şi apărător al drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, al ordinii de drept, calitate care nu se exclude în cazul când declară recurs în defavoarea inculpatului, şi în în această situaţie el cumulează calitatea de titular principal al funcţiei de acuzare cu cea de apărător al intereselor generale ale societăţii şi al ordinii de drept"lJ. în ceea ce priveşte latura penală, procurorul poate face recurs împotriva hotărârii de condamnare, achitare sau de încetare a procesului penal. Privind latura civilă, nu există nici o îndoială că procurorul poate folosi calea recursului în cazurile prevăzute de alin. (2) al art. 51 din CPP. Se pune întrebarea dacă recursul trebuie declarat neapărat de procurorul care a participat la examinarea cauzei sau el poate fi introdus şi de procurorul ierarhic superior. întemeindu-se pe principiul unicităţii şi indivizibilităţii, precum şi pe principiul controlului şi al subordonării ierarhice care guvernează organizarea procuraturii120, optăm pentru această din urmă soluţie121. b) inculpatul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă. Sentinţele de achitare sau de încetare a procesului penal pot fi atacate şi în ce priveşte temeiurile achitării sau încetării procesului penal. Recursul având un caracter personal şi independent, criticile inculpatului nu pot privi decât propria situaţie, în penal şi în civil. Astfel, prin recursul declarat, inculpatul nu poate ataca hotărârea pronunţată: -pentru motivul că prima instanţă ar fi condamnat sau achitat greşit un alt inculpat sau ar fi încălcat dreptul la apărare al unui coinculpat; -pentru că instanţa anterioară n-a obligat la despăgubiri, alături de el, un alt inculpat; pentru că instanţa anterioară n-a introdus în cauză, în calitate de parte responsabilă civilmente, o anumită persoană cu care să răspundă împreună pentru daunele cauzate prin infracţiune.

"" Măria Angela Tatu, Exercitarea funcţiei de învinuire de către procuror în apel, Revista română de drept, 2003, nr. 1, p. 77. u " N. Volonciu, op. cit., voi. I, p. 164-167. 121 în practica judiciară s-a pus problema dacă dreptul de a declara recurs îl are procuro-rul-stagiar. Jurisprudenţa a conchis că procurorul stagiar poate exercita dreptul de a înainta recurs doar dacă este desemnat în funcţia de procuror interimar prin Ordinul Procurorului

Partea specială

757

De asemenea, criticile inculpatului, în legătură cu latura civilă, n-ar putea fi îndreptate împotriva unei soluţii asupra căreia a insistat el însuşi în faţa primei instanţe. Inculpatul nu s-ar mai putea plânge în recurs că a fost obligat să plătească cu titlu de despăgubiri o sumă pe care personal s-a declarat dispus s-o achite părţii civile (vezi art. 226 din CPP). Împotriva sentinţei de achitare sau de încetare a procesului penal inculpatul poate face recurs şi în ce priveşte temeiurile achitării sau încetării procesului penal. Potrivit unei opinii, inculpatul n-ar putea ataca hotărârea de achitare exclusiv sub aspectul motivării, chiar dacă acestea i-ar obliga din punct de vedere moral, deoarece s-a argumentat că procesul nu are nici scopul, nici mijloacele unei judecăţi de onoare. Într-o altă opinie, se consideră că inculpatul se poate plânge în recurs împotriva motivelor achitării, fiindcă justiţia, dacă nu este determinată să dea certificate de bună purtare, nu poate nici să împiedice pe justiţiabili de a-şi apăra onoarea şi reputaţia atunci când, apăraţi fiind de pedeapsă, sunt totuşi indirect stigmatizaţi, căci una din două, ori această stigmatizare corespunde realităţii şi atunci recursul inculpatului va fi nefondat, sau că oglindeşte adevărul şi atunci recursul este mijlocul care va reforma această nedreptate122. c) partea vătămată, în ce priveşte laturapenală în cazurile în care procesul penal se porneşte doar la plângerea prealabilă a acesteia în condiţiile legii. Deşi orice persoană căreia prin săvârşirea infracţiunii i s-a cauzat o vătămare are dreptul să participe, ca parte, în orice proces penal, îndatoririle sale procesuale nu sunt întotdeauna aceleaşi, ele diferă în raport cu modul în care, pentru infracţiunea săvârşită, poate fi pusă în mişcare urmărirea penală - din oficiu sau la plângerea prealabilă a persoanei vătămate - fiind mai restrânse în primul caz şi mai largi în cel de-al doilea. Dreptul părţii vătămate de a ataca hotărârea se resimte de această diferenţiere, fiind subordonat unei duble condiţionări: a) să fie vorba de o cauză în care urmărirea penală se porneşte la plângerea prealabilă a acesteia123; b) recursul să privească, în mod exclusiv latura penală a cauzei. General. în acest caz procurorul-stagiar participă la judecarea cauzei în calitate de procuror interimar şi are, conform art. 51 din CPP, dreptul de a declara apel sau recurs, vezi Decizia Colegiului Penal al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr. lra-214/2004din 31.03.2004.

'" V. Papodopol, C. Turuianu, op. cit., p. 53-54. 123 Dacă infracţiunea pentru care este condamnată persoana nu este prevăzută de art. 276 din CPP, adică urmărirea penală nu se porneşte numai în baza plângerii prealabile a victimei, atunci recursul este declarat de o persoană care, conform art. 401 din CPP, nu este în drept să declare recurs în ce priveşte latura penală, urmând din aceste

considerente să fie respins ca inadmisibil, vezi Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr. 4-lre7/2004 din 03.05.2004; Mircea Bădilă, Dreptul părţii vătămate, care s-a constituit parte civilă, de a declara recurs atât cu privire la latura penală, cât si la cea civilă a procesului, Dreptul, 2000, nr. 9, p. 127-128.

758

DREPT PROCESUAL PENAI.

în ceea ce priveşte prima condiţie, cerută cumulativ cu cea de-a doua, se impune precizarea că pentru existenţa dreptului la recurs al părţii vătămate este necesar ca, potrivit legii, pentru infracţiunea imputată inculpatului, plângerea prealabilă să fi fost, în mod obligatoriu adresată organului de urmărire penală (alin. (1) al art. 276 din CPP prevede infracţiunile pentru care urmărirea penală fiind posibilă în baza plângerii prealabile, spre exemplu, sau art. 193 din Codul penal - ocuparea bunurilor imobile străine). Dacă, potrivit legii, urmărirea penală nu se porneşte la plângerea prealabilă, ci se exercită din oficiu, partea vătămată nu are legitimarea procesuală activă pentru a ataca hotărârea în ce priveşte soluţia dată laturii penale. Dacă inculpatul a fost judecat pentru două sau mai multe infracţiuni concurente, dintre care una sau unele se urmăresc la plângerea prealabilă, iar alta sau altele se urmăresc din oficiu, partea vătămată poate ataca cu recurs sentinţa pronunţată în ceea ce priveşte latura penală, dar numai în limita în care infracţiunea sau infracţiunile pentru care urmărirea penală a fost pusă în mişcare la plângerea prealabilă124. în ceea ce priveşte cea de a doua condiţie - aceea ca recursul să privească numai latura penală - observăm că nu interesează dacă obiectul recursului este o hotărâre de achitare, de încetare a procesului penal sau de condamnare. Prin recursul său partea vătămată poate viza orice aspect privitor la latura penală a cauzei (de exemplu, poate solicita majorarea pedepsei, poate cere condamnarea inculpatului). Prin recursul părţii vătămate nu se poate pretinde schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpatului dintr-o infracţiune pentru care urmărirea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă întro infracţiune ce se urmăreşte din oficiu. în vechea reglementare procesuală penală - art. 328 din CPP din 1961 - partea vătămată putea ataca cu recurs latura penală independent de faptul dacă urmărirea penală a fost intentata la cererea ei, ca premisă a pornirii urmăririi penale. Prevederea actuală cu privire la posibilitatea pornirii urmăririi penale, în cazul unor infracţiuni enumerate legislativ, în baza plângerii prealabile a părţii vătămate şi, respectiv, dreptul de a ataca cu recurs hotărârile care au avut ca obiect judecarea acestor persoane care au săvârşit infracţiunile enumerate este identică cu prevederile lit. c) din alin. (1) al art. 362 din Codului de procedură penală al României. Această prevedere legală a fost supusă controlului Curţii Constituţionale din România cu privire la excepţia de

Partea specială

759

neconstituţionalitate. Prin decizia nr. 45

'2A Vasile Timofte, Unele probleme privind inadmisibilitatea recursului penal ivite în practica secţiei penale a Curţii de Apel Suceava, Dreptul, 1996, nr. 8, p. 116-117.

din 14.03.2000, Curtea Constituţională a României s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 2, lit. c) şi d) ale art. 362 din Codul de procedură penală, considerându-le constituţionale şi, ca urmare, a respins excepţia de neconstituţionalitate. Cu această ocazie s-a exprimat şi o "Opinie separată" prin care se arăta că sunt neconstituţionale prevederile supuse controlului întrucât contravin dispoziţiilor art. 21 din Constituţie care stipulează că "orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor sale legitime. Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept şi alin. (1) al art. 24, dreptul la apărare este garantat"125. Considerăm că aceste limitări ale dreptului la apărare, vizavi de partea vătămată, sunt discutabile în lumina prevederilor constituţionale (art. 20, 26 din Constituţia Republicii Moldova) şi ale actelor internaţionale - Convenţia. De aceea ar fi binevenită o hotărâre a Curţii Constituţionale din Republica Moldova privind excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor pct. 3) din alin. (1) al art. 401 din CPP. d) partea civilă şi partea civilmente responsabilă, în ce priveşte latura civilă. Limitarea dreptului de recurs al părţii civile şi al părţii civilmente responsabile la latura civilă se justifică prin faptul că aceste părţi

sunt subiecţi numai în raportul civil alăturat procesului penal şi deci drepturile lor procesuale sunt circumscrise la acţiunea civilă. De altfel, în conformitate cu principiul

'-' Conform "Opiniei separate", se consideră că dispoziţiile lit. c) şi d) ale art. 362 din CPP, care limitează dreptul părţii vătămate la exercitarea unei căi ordinare de atac numai la cauzele în care procesul penal se pune în mişcare la plângerea prealabilă, dar numai în ce priveşte latura penală şi dreptul părţii civile la exercitarea căilor de atac numai cu privire la latura civilă, sunt neconstituţionale pentru motivile invocate în "opinie": este o limitare nejustificată a legiuitorului, contrară scopului procesului penal. Legiuitorul a limitat persoanele care pot exercita o cale de atac ordinară, mergând pe interesul procesual, generat de vătămarea suferită de parte (limitări cu privire la latura procesului în care se poate exercita calea de atac), limitările legii actuale fiind motivate doar cu argumente pur teoretice cu privire la implicarea părţilor în proces. Dar când interdependenţa între interesele personale şi cele generale este evidentă, când de exercitarea fără limite a căii de atac depinde justa soluţionare a cauzei, pentru justiţie şi dreptul la apărare" Aşa cum s-a arătat în "Opinia separată", atât instanţa, cât şi procurorul pot greşi, de aceea există căile de atac. Greşeala instanţei şi pasivitatea, uneori, a procurorului, dacă n-ar exista aceste limitări, ar putea fi îndreptate prin exercitarea căii de atac de către cel vătămat care s-a constituit parte vătămată sau civilă. în acest mod s-ar realiza un control extins al părţii vătămate şi, prin aceasta al societăţii şi s-ar asigura în mai bune condiţii aflarea adevărului şi, implicit, tragerea la răspundere penală potrivit vinovăţiei a celor care au încălcat legea penală. Vezi: Codul penal. Codul de procedură penală. Hotărâri CEDO. Decizii ale Curţii Constituţionale. Decizii ale Curţii Supreme de Justiţie, Bucureşti, Rosetti, 2002, p. 393.

760

DREPT PROCESUAL PENAI.

că dreptul de a folosi căile de atac este limitat la sfera şi conţinutul intereselor fiecărei părţi, este normal ca partea civilă şi partea civilmente responsabilă să poată declara recurs numai în ceea ce priveşte latura civilă sau, cu alte cuvinte, interesele lor civile. Obiectul acţiunii civile este repararea pagubei cauzate prin infracţiune, ceea ce înseamnă că despăgubirile acordate persoanei vătămate trebuie să reprezinte echivalentul real al pagubei. S-ar putea susţine că constituirea de parte civilă cu suma simbolică de 1 leu nu poate justifica poziţia din partea civilă a acelei persoane, pe calea de consecinţă, nici dreptul său de a face recurs ordinar. Credem că acest punct de vedere nu este conform prevederilor alin. (1) al art. 219 din CPP, care nu condiţionează constituirea de parte civilă de vreun anume raport între despăgubirile civile solicitate şi valoarea reală a pagubei, materială sau morală, produsă prin săvârşirea infracţiunii. în orice situaţie, partea civilă nu poate declara recurs decât în ce priveşte latura civilă a cauzei, de exemplu, ea nu ar putea declara recurs pentru a critica modul în care instanţa a individualizat pedeapsa. Ca şi partea civilă, partea civilmente responsabilă poate face recurs numai referitor la interesele sale, adică la despăgubirile la care a fost obligată 126. Interesul părţii civilmente responsabile în procesul penal fiind întotdeauna şi în mod exclusiv de ordin patrimonial şi civil, achiesarea sa la soluţia instanţei face în mod necesar ca recursul său să nu poată fi admis ceea ce nu înseamnă că inculpatul nu va putea ataca hotărârea sub aspectul laturii civile. e) martorul, expertul, interpretul, traducătorul şi apărătorul, în ce priveşte cheltuielile judiciare cuvenite acestora. Aceste persoane sunt titulare ale unui drept de recurs limitat împotriva soluţiei instanţei de judecată cu privire la cheltuielile judiciare ce li se cuvin. Aceste persoane nu sunt părţi în procesul penal, dar au calitatea de participanţi procesuali şi dacă drepturile lor privitoare la cheltuielile judiciare - care sunt cheltuieli suportate potrivit legii pentru buna asigurare a desfăşurării procesului penal (art. 227 din CPP) - nu au fost luate în considerare, atunci ei au dreptul să atace actul procesual respectiv prin care nu li s-a dat satisfacţie în ceea ce priveşte cheltuielile judiciare cuvenite acestora. în acest mod se evită situaţia ca în anumite cazuri valorificarea dreptului la despăgubiri judiciare să se facă pe calea unei acţiuni civile.

761

Partea specială

f) orice persoană ale cărei interese legitime au fost prejudiciate

printr-o

măsură

sau

printr-un

act

al

instanţei. Aceste persoane, fizice sau juridice, nu sunt p ărţi în raportul procesual penal principal, nu au drepturi şi obligaţii care izvorăsc din rezolvarea cauzei penale şi a acţiunii civile în procesul penal şi, ca atare, vătămarea ce li s-a produs şi care justifică dreptul lor de a ataca hotărârea sau încheierea nu este legată de fondul cauzei. Această reglementare a fost determinată şi corespunde, pe de o parte, realităţii că unele măsuri sau acte ale instanţei de judecată pot să lezeze interesele legitime ale unor persoane care nu sunt părţi, participanţi la procesului penal, iar pe de altă parte, că aceste dispoziţii ale instanţei de judecată trebuie supuse, prin intermediul căilor de atac, controlului instanţei ierarhic superioare şi desfiinţate pe această cale, dacă sunt netemeinice sau legale. De exemplu, se află într-o asemenea situaţie şi deci poate declara recurs persoana ale cărei interese legitime au fost lezate prin aplicarea sechestrului dispus de instanţă asupra bunurilor sale. De asemenea, în literatura de specialitate s-a menţionat că prin apel sau recurs nu poate fi atacat fondul cauzei, acest lucru rezultând din poziţia specifică a titularului acestor căi de atac în raport cu soluţiile date în procesul penal. Titularul unui astfel de apel sau recurs, nefiind subiect al procesului penal, nu are drepturi şi obligaţii care izvorăsc din rezolvarea acţiunilor în procesul penal, astfel încât vătămarea ce i s-a produs nu este legată de rezolvarea fondului cauzei127. Recursul împotriva hotărârilor judecătoreşti pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul poate fi declarat în numele inculpatului, părţii vătămate, părţii civile şi părţii civilmente responsabile de către apărător sau reprezentantul lor legal. Reprezentanţii, indiferent dacă sunt legali sau con venţionali, pot îndeplini aceleaşi acte pe care le-ar fi efectuat şi partea pe care o înlocuiesc, fiind obligaţi să facă tot ce este necesar pentru apărarea drepturilor acesteia121*. Recursul împotriva hotărârilor instanţelor de apel poate fi declarat de persoanele menţionate la art. 401 din CPP prin intermediul avocatului.

126

Decizia Colegiului Penal al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr. lro200/ 2003 din 16.12.2003.

Horia Diaconescu, Discuţii în legătura cu limitele in care pot fi exercitate căile ordinare de atac - apelul şi recursul - în temeiul prevederilor Ut. f) a ari. 362 şi art. 385/2 Cod de procedură penală. Dreptul, 1997, nr. 8, p. 67. V. Papodopol, C. Turuianu, op. cit., p. 67.

762

___________________________________________

DREPT PROCESUAL PENAL

2.2. Condiţiile de formă ale recursului ordinar 2.2.1. Termenul de declarare a recursului ordinar Căile ordinare de atac sunt supuse unor condiţii nu numai de fond, ci şi de formă, dintre care pe prim-plan se situează cele legate de termenul de exercitare a acestora. Recursul trebuie declarat într-un termen fix stabilit de lege. Stabilirea acestui termen legislativ este o necesitate obiectivă. Dacă hotărârile judecătoreşti ar putea fi atacate oricând - fără nici o limitare în timp a posibilităţilor de folosire a căilor de atac - s-ar ajunge la situaţia ca procesele să fie prelungite în mod nedefinit, ceea ce ar face ca prestigiul şi autoritatea justiţiei să fie grav subminate, ca scopul represiunii, care cere promptitudine în aplicarea şi executarea sancţiunilor penale, să nu fie atins, ca apărarea valorilor sociale ocrotite prin incriminarea faptelor prevăzute de legea penală să fie slăbită şi ca situaţia justiţiabililor să rămână multă vreme incertă, generând multiple şi inutile tensiuni psihice sau chiar daune materiale. Cu alte cuvinte, eficienţa justiţiei represive este condiţionată de promptitudinea cu care sunt sancţionaţi infractorii şi sunt puse în executare hotărârile de condamnare. Aceasta înseamnă că procesul penal nu trebuie să se prelungească dincolo de intervalul necesar pentru aflarea adevărului şi că hotărârea care marchează punctul său final trebuie să rămână definitivă spre a putea fi executată într-un moment cât mai apropiat de data săvârşirii infracţiunii. Dacă exerciţiul căilor ordinare de atac n-ar fi condiţionat de nedepăşirea unui termen, ci ar fi lăsat la bunul plac al părţilor, care ar putea acţiona oricând, aceste obiective n-ar putea fi atinse. De aceea este imperios necesar ca titularii dreptului de recurs să nu poată uza de acest drept decât înăuntrul unui termen - nici prea scurt pentru a permite celor interesaţi să reflecteze asupra oportunităţii de a ataca sentinţa şi să manifeste hotărârea lor în acest sens, iar nici prea lung, pentru a nu prejudicia interesele represiunii - stabilit prin lege. Neexercitarea dreptului la recurs înăuntrul termenului prevăzut de lege are drept consecinţă decăderea din acest drept şi nulitatea cererii, datorită faptului că termenul de recurs are caracterul unui termen legal imperativ (principalul efect al stării de pasivitate a titularului dreptului de recurs fiind în mod evident că hotărârea va trece în puterea lucrului judecat absolut). Totodată, fiind un termen absolut, decăderea operează ope legis, chiar şi în cazul în care nu a fost invocată de către procuror sau de către părţile cu

Partea specială

763

interes procesual contrar, de unde rezultă obligaţia instanţei de recurs de a respinge calea de atac ca fiind tardivă.

in sfârşit, privit prin prisma naturii sale juridice, termenul de recurs prezintă două caracteristici: 1)este peremptoriu, ceea ce înseamnă posibilitatea promovării sale, de regulă, numai în intervalul de timp stabilit12''; 2)este dilatoriu, ceea ce are ca efect faptul că, în cazul neexercitării dreptului de recurs, hotărârea va dobândi autoritate de lucru judecat absolut numai după expirarea termenului legal130. Termenul de recurs este un termen procedural şi în accepţiune legală (vezi alin. (1) al art. 230 din CPP) este un interval de timp înăuntrul căruia pot fi efectuate acţiuni procesuale conform prevederilor CPP. Având ca temei caracterul absolut şi imperativ al termenelor, legiuitorul stipulează la alin. (2) al art. 230 din CPP că în cazul în care pentru exercitarea unui drept procesual este prevăzut un anumit termen, nerespectarea acestuia impune pierderea dreptului procesual şi nulitatea actului efectuat peste termen. Conform art. 422 din CPP, în cazul recursului împotriva hotărârilor instanţelor de apel, termenul de recurs este de 2 luni de la data pronunţării deciziei, dacă legea nu dispune altfel, iar în cazul redactării deciziei - de două luni după înştiinţarea în scris a părţilor despre semnarea deciziei redactate de către toţi judecătorii completului de judecată.

Potrivit alin. (1) al art. 439 din CPP, în cazul recursului împotriva hotărârilor judecătoreşti pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul, termenul de recurs este de 15 zile de la data pronunţării hotărârii, iar în cazurile redac tării acesteia, de 15 zile de la înştiinţarea în scris a părţilor despre semnarea hotărârii redactate de către toţi judecătorii completului de judecată. Termenul de declarare a recursului pentru alte hotărâri judecătoreşti decât sentinţele şi deciziile poate fi: 1) De 3 zile: de exemplu, recursul împotriva încheierii judecătorului de instrucţie privind aplicarea sau neaplicarea arestării, privind prelungirea sau refuzul de a prelungi durata ei sau privind liberarea provizorie sau refuzul liberării provizorii (art. 311 din CPP). Explicaţia acestei derogări de la regula generală se află în preocuparea legiuitorului de a face să evite orice prelungire nejustificată a stării de privare de libertate a persoanei. '-9 Doar în cazul recursului împotriva hotărârilor judecătoreşti pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul operează instituţia repunerii în termen şi declararea peste termen a recursului. "u Carmen-Silvia Paraschiv, Mircea Damaschin, Termenul de declarare a apelului. Revista română de drept, 2002, nr. 1, p. 38.

764

DREPT PROCESUAL PENAL

2) De 10 zile: de exemplu, atacarea încheierilor privind soluţionarea chestiunilor referitoare la executarea hotărârilor judecătoreşti (art. 472 din CPP). în cazul de faţă termenul este mai lung, luându-se în considerare caracterul definitiv al hotărârii de condamnare, decât în cazul termenului pentru recurs de 3 zile şi faptul că este vorba de faza executării pedepsei şi deci căderii principiul prezumţiei nevinovăţiei vizavi de o persoană referitor la o faptă penală concretă. Termenele de exercitare a căilor de atac rămân întotdeauna cele prevăzute de lege, chiar dacă în dispozitivul hotărârii atacate a fost indicat, din eroare, un alt termen pentru folosirea acestora sau un alt moment de când începe curgerea termenului. Alte hotărâri judecătoreşti (încheieri, hotărâri) pentru care CPP nu prevede termene speciale pot fi atacate o dată cu sentinţa. Termenele se calculează în ore, zile, luni şi ani. La calcularea termenului procedural se porneşte de la ora, ziua, luna şi anul indicate în actul care a provocat curgerea termenului, afară de cazurile când legea dispune altfel. La stabilirea termene pe ore sau pe zile (în cazul recursului de 3, 10 şi 15 zile) nu se ia în calcul ora sau ziua de la care începe să curgă termenul, nici ora sau ziua în care acesta se împlineşte. Termenele calculate pe luni (2 luni) expiră la sfârşitul zilei respective a ultimei luni. Dacă această zi cade într-o lună ce nu are zi corespunzătoare, termenul expiră în ultima zi a acestei luni. Dacă ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul expiră la sfârşitul primei zile lucrătoare care urmează. Pentru părţi termenul de recurs curge de la data: a) pronunţării hotărârii131; b) înştiinţării în scris a părţilor. Deliberarea şi pronunţarea hotărârii se fac îndată după încheierea dezbaterilor. Dacă pronunţarea hotărârii se amână, preşedintele informează despre ora şi data când aceasta va fi pronunţată, termenul maxim de amânare poate fi de 10 zile pentru motive întemeiate (art. 338 din CPP). în cazul în care a fost pronunţat numai dispozitivul hotărârii, acesta se redactează integral, în cel mult 10 zile de la pronunţare, de către unul dintre judecătorii care au participat la judecarea cauzei şi se semnează de către toţi judecătorii completului de judecată.

'" Vezi Decizia Colegiului Penal al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr. lra-371/2004 din 22.06.2004, Buletinul Curţii Supreme de justiţie a Republicii Moldova, 2004, nr. 10, p. 19, unde se stabileşte că la stabilirea zilelor

Partea specială nelucrătoare trebuie de recurs Ia Codul muncii.

765

Sintagma "înştiinţarea în scris a părţilor" presupune comunicarea informaţiei despre semnarea hotărârii redactate de către toţi membrii completului de judecată. înştiinţarea în scris se face pentru ca părţile să aibă cunoştinţă că o judecată a avut loc şi că, deci, este momentul să recurgă la facultăţile făcute de lege, dacă vor crede util, pentru a-şi apăra interesele. Alt moment care jus tifică apariţia dreptului la recurs este faptul că hotărârea instanţei de judecată, pentru a produce efecte, trebuie să fie semnată de toţi judecătorii completului de judecată1". Dacă procurorul care a participat la judecarea cauzei sau partea vătămată a declarat în termen recurs împotriva hotărârilor judecătoreşti pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul în defavoarea inculpatului, procurorul ierarhic superior, în termen de 15 zile de la înregistrarea cauzei în instanţa de recurs, poate declara recurs suplimentar, în care poate invoca motive adăugătoare de recurs. Dacă inculpatul declară recurs împotriva hotărârilor judecătoreşti pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul şi îşi înlocuieşte apărătorul, noul apărător, în termen de 15 zile de la înregistrarea cauzei în instanţa de recurs, poate declara recurs suplimentar în care poate invoca motive adăugătoare de recurs. Pentru inculpatul arestat termenul de recurs împotriva hotărârilor judecătoreşti pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul curge de la înmânarea copiei de pe sentinţa redactată, iar pentru

părţile care au lipsit de la pronunţarea sen tinţei, de la data comunicării în scris despre redactarea sentinţei. în cadrul exercitării recursului împotriva hotărârilor instanţelor de apel nu pot fi utilizate instituţiile procesuale a repunerii în termen şi recursului peste termen. Această situaţie este generată de faptul că decizia instanţei de apel este definitivă şi se execută din momentul adoptării hotărârii în apel graţie lipsei efectului suspensiv al recursului împotriva hotărârilor instanţelor de apel. Art. 439 din CPP prevede că data de la care curge termenul recursului, repunerea în termen, declararea peste termen a recursului şi retragerea recursului se reglementează de prevederile art. 402-407, care se aplică în mod

1,2

într-o opinie, comunicarea despre semnarea deciziei de către toţi judecătorii completului de judecată constituie momentul de plecare al curgerii termenului de recurs, aceasta nu înseamnă că până la comunicare partea nar putea declara recurs. Recursul poate fi introdus în mod valabil şi înainte de comunicarea hotărârii, deoarece aceasta nu este o condiţie a exercitării dreptului de recurs, ci o condiţie necesară pentru curgerea termenului în care poate fi folosită calea de atac. Comunicarea referitoare la semnarea deciziei redactate fiind prescrisă în favoarea părţii, aceasta este în drept să renunţe la ea şi să declare recurs înainte de comunicare, vezi L. Anchidin, Termenul de exercitare a căilor de atac ordinare în materie penală. Importanţa comunicării hotărârii judecătoreşti, Dreptul, 2002, nr. 12, p. 174.

766

D R E P T PROCESUAL PENAL

corespunzător. Art. 402-407 din CPP prevăd repunerea în termen a apelului (art. 403), apelul peste termen (art. 404), renunţarea la apel (art. 406), retragerea apelului (art. 407). Observăm că este o acceptare a reglementărilor de apel în recursul împotriva hotătârilor judecătoreşti pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul. Instituţia repunerii în termen reprezintă mijlocul procesual prin care titularul dreptului de apel, recurs care nu a putut declara apel, recurs din cauze ce nu-i sunt imputabile este repus în dreptul din care fusese decăzut după expirarea termenului de apel, recurs"3. Termenul de apel şi de recurs fiind un termen peremptoriu, nerespectarea lui duce la decăderea din dreptul exercitării căii de atac, căci un apel sau un recurs introdus după epuizarea termenului este în principiu respins ca tardiv 134. Instituţia repunerii în termen înlătură decăderea - ca sancţiune procesuală ce decurge din expirarea termenului de folosire a căii de atac - şi prin aceasta serveşte nu numai interesul justiţiabililor de a nu lăsa ca hotărâri nedrepte, care îi prejudiciază, să dobândească autoritate de lucru judecat, dar şi interesele societăţii în general, care cer ca legea să fie corect aplicată. Cu privire la denumirea de repunere în termen s-a observat că nu este riguros corespunzătoare, deoarece, aşa cum vom arăta, instanţa competentă să facă aplicarea instituţiei analizate nu acordă un nou termen sau o prelungire a celui depăşit pentru introducerea apelului sau recursului nedeclarat în termen, ci consideră ca făcut în termen un apel, recurs declarat după expirarea termenului legal. Pentru ca un subiect procesual, care a pierdut termenul de apel sau de recurs să poată beneficia de remediul procesual al repunerii în termen este necesară îndeplinirea cumulativă a 2135 sau 3136 condiţii: - apelul, recursul să fie declarat după expirarea termenului prevăzut de lege. Această condiţie se desprinde implicit din însuşi conţinutul reglementării; întârzierea în declararea apelului, recursului să fi fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare137. Prin cauză temeinică de împiedicare se înţelege, de regulă, un caz fortuit sau un caz de forţă majoră Gh. Mateuţ, Procedura penală. Partea specială, Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 225. N. Volonciu, op. cit., voi. II, p. 251. V. Papadopol, C. Turuianu, op. cit., p. 84. Gh. Mateuţ, op. cit., p. 226. Decizia Colegiului Penal al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr. lra-695/

Partea specială 2004 din 26.10.2004.

767

(inundaţie, incendiu etc.),31i. în orice caz, instanţa de apel, recurs are latitudinea de a aprecia, de la caz la caz, dacă situaţia invocată de apelant, recurent constituie în mod efectiv o cauză de împiedicare a declarării apelului, recursului indiferent dacă este sau nu o piedică de natură strict materială. într-o speţă s-a considerat că există motiv de repunere în termen şi atunci când inculpatul, deşi prezent la dezbaterea fondului cauzei, a fost în imposibilitate să afle în termen util soluţia, deoarece completul de judecată a amânat pronunţarea de 7 ori timp de o lună şi jumătate, având nevoie de timp pentru deliberare, inculpatul aflându-se din această cauză într-o situaţie derutantă139. Cererea de apel, recurs să fie introdusă în cel mult 15 zile (în România, 10 zile) de la începerea executării pedepsei sau încasării despăgubirilor materiale140. Repunerea în termen se hotărăşte de către instanţa de apel sau de recurs, în faţa căreia trebuie dovedită cauza de împiedicare. Instanţa de apel sau recurs, apreciind asupra tematicii cererii până la soluţionarea cererii de repunere în termen, poate suspenda executarea hotărârii atacate. Această reglementare se explică prin faptul că odată admisă repunerea în termen, apelul sau recursul se consideră în termen şi este prin el însuşi sus pensiv de executare141.

Instituţia apelului, recursului peste termen este un remediu procesual menit să redea părţilor care au pierdut dreptul de apel sau de recurs posibilitatea de a supune controlului instanţei superioare hotărârea primei instanţe care le nemulţumeşte142. Astfel definită în coordonatele sale generale, instituţia apelului, recursului peste termen se sprijină, ca fundament juridic, pe ideea că nici o cale de atac nu trebuie să rămână fără eficienţă datorită unei decăderi procedurale, că deci noţiunea "timp" nu trebuie să influenţeze posibilitatea de a uza de vreo cale de atac143, în baza reglementării apelului, recursului peste termen se găsesc două prezumţii:

138 ,w m

V. Dongoroz, op. cit., p. 222. Gh. Mateuţ, op. cit., p. 226. In Decizia Colegiului Penal al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr. lra695/2004 din 26.10.2004 se precizează că nu este considerat ca motiv întemeiat prezentarea în instanţă a xerocopiei unui extras dintr-un document medical din care nu se poate deducce din ce document este efectuat acest extras.

Gh. Mateuţ, op. cit., p. 228. V. Papadopol, C. Turuianu, op. cit., p. 88. '■" I.Tanoviceanu, op. cit., p. 405-406. H1

112

768

DREPT PROCESUAL PENAL

de necunoaştere a hotărârii care s-a dat în absenţa sa de către partea care a lipsit la judecată şi la pronunţare; de ignorare a consecinţelor procesului pornit împotriva sa de către partea faţă de care s-a început executarea. Apelul şi recursul peste termen presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: partea care declară apel sau recurs să fi lipsit atât de la judecată, cât şi de la pronunţare. Prin absenţa părţii de la judecată se înţelege lipsa acesteia la toate termenele de judecată, întrucât numai în acest fel se poate presupune că partea nu a luat cunoştinţă nici de judecată şi nici de hotărârea pronunţată, situându-se total în afara judecării144; partea să declare apel, recurs în termen de 15 zile de la data începerii executării pedepsei sau încasării despăgubirilor materiale. Identic ca şi la repunerea în termen. La fel ca în cazul repunerii în termen, suspendarea executării hotărârii în cazul recursului peste termen nu operează ope legis. Pentru a nu se folosi recursul peste termen în scopul întârzierii executării hotărârii primei instanţe, care a devenit executorie din momentul expirării termenului legal de recurs, recursul declarat peste termen nu suspendă executarea145. Cu toate acestea, instanţa de recurs poate suspenda executarea sentinţei atacate. Judecarea recursului împotriva hotărârilor judecătoreşti pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul poate avea loc dacă instanţa de recurs s-a pronunţat asupra repunerii în termen şi recurentul a făcut o asemenea cerere146. 2.2.2. Declararea şi motivarea recursului ordinar Dreptul de a folosi calea de atac a recursului este o facultate pe care legea o acordă persoanelor indicate la art. 421 şi 438 din CPP, dacă ele doresc să uzeze de această facultate, trebuie să-şi manifeste în mod expres voinţa de a folosi calea de atac a recursului. Manifestarea de voinţă prin care se exercită dreptul de recurs se manifestă printr-o cerere de recurs, care trebuie din punct de vedere formal să îndeplinească condiţiile prevăzute de lege147. Legiuitorul a exprimat într-un mod cât

Iosif Ionescu, Recurs peste termen. Lipsa părţii la judecată. Lipsa la dezbateri, Revistă de drept penal, 1995, nr. 1, p. 121-123. 145 Gh. Mateuţ, op. cit., p. 231. w

Partea

specială

769

se poate de limpede această legătură dintre declararea recursului şi cererea de recurs la art. 429 din CPP, care prevede că "recursul se depune în formă dacti lografiată" şi la art. 445 din CPP: "recursul se declară în scris". Investirea instanţei superioare, de regulă Curtea Supremă de Justiţie, are loc virtual din momentul depunerii cererii, astfel că din acel moment acestei instanţe îi revine competenţa de a examina recursul. în cazul exercitării recursului împotriva hotărârilor instanţelor de apel se depun la instanţa de recurs (alin. (2) al art. 429 din CPP). Instanţe de recurs, potrivit art. 428 din CPP, este Curtea Supremă de Justiţie şi, parţial, curţile de apel în cazul recursului împotriva hotărârilor judecătoreşti pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul. Recursul contra hotărârii judecătoreşti pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul, potrivit alin. (3) al art. 445, se depune la instanţa a cărei hotărâre se atacă. Cererea de recurs este actul de sesizare a instan ţei de recurs. încălcarea normelor care reglementează declararea recursului pentru care legea nu prevede un remediu procesual, este sancţionată cu nulitatea absolută a cererii, nulitate care nu poate fi înlăturată în nici un mod, poate fi invocată în orice etapă a procesului şi se ia în considerare din oficiu. Este normal să fie aşa, căci rostul acestor norme - prin care se impune o disciplină în folosirea căii de atac - este acela de a da instanţei de recurs posibilitatea să se asigure de identitatea recurentului şi de voinţa acestuia de a continua judecata. Nulitatea rămâne însă inoperantă dacă declaraţia făcută cu încălcarea normelor legale a fost urmată de o altă cerere - de data aceasta, valabilă - intervenită înainte de expirarea termenului de recurs148. Cererea de recurs împotriva hotărârilor instanţelor de apel trebuie să fie dactilografiată, adică scrisă la maşina de scris149, situaţie identică în cazul cererii de declarare a recursului în anulare. Pe când cererea de recurs împotriva hotărârilor judecătoreşti pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul se declară în scris, adică notat, însemnat pe hârtie150. Care este raţiunea diferenţei existente la forma depunerii în scris a cererii de recurs? De ce la Curtea Supremă de Justiţie cererea de recurs trebuie să fie scrisă la maşina de scris, în caz de recurs împotriva hotărârilor instanţelor de apel, şi nu forma simplă, cea de în"" Decizia Colegiului Penal al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr. lra166/ 2004 din 19.04.2004. 117 V. Papadopol, C. Turuianu, op. cit., p. 95.

"" Ibidem, p. 96. l '" V. Breban, Dicţionar general al limbii române, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti, 1987, p. 250. I5U Ibidem, p. 934.

770

DREPT PROCESUAL PENAL

semnare manuală pe hârtie? Răspunsul rezidă în uşurarea activităţii instanţei supreme, prin tendinţa de formalizare a procesului de declarare a recursului şi prin imprimarea recursului împotriva hotărârilor instanţelor de apel a unui caracter special, diferit de reglementarea declarării în cazul altor căi ordinare de atac, ce le apropie de căile extraordinare de atac. Recursul se declară prin cerere scrisă sau dactilografiată şi trebuie să fie semnat de recurent. Semnătura fiind o condiţie esenţială pentru identificarea recurentului şi pentru verificarea faptului dacă voinţa de a ataca hotărârea îi aparţine, cererea trebuie semnată de persoana care face declaraţia de recurs151. Legea prevede expres anumite cerinţe privitoare la conţinutul cererii de recurs. Cererea de recurs împotriva hotărârilor instanţelor de apel, conform art. 430 CPP, trebuie sa conţină: 1) denumirea instanţei la care se depune recursul; 2)numele şi prenumele recurentului, calitatea procesuală sau menţiunea cu privire la persoana ale cărei interese le reprezintă şi adresa ei; 3)denumirea instanţei care a pronunţat sentinţa, data pronunţării sentinţei, numele şi prenumele inculpatului în privinţa căruia se atacă hotărârea judecătorească, fapta constatată şi dispozitivul sentinţei, indicarea persoanei care a declarat apel şi motivele invocate în apel; 4)denumirea instanţei care a adoptat decizia în apel, data pronunţării deciziei de apel, dispozitivul deciziei în apel şi argumentele admiterii sau respingerii apelului; 5)conţinutul şi motivele recursului cu argumentarea ilegalităţii hotărârii atacate şi solicitările recurentului, cu indicarea temeiurilor prevăzute de art. 427, invocate în recurs şi esenţa problemei de drept de importanţă generală abordată în cauza dată; 6)formularea propunerilor privind hotărârea solicitată. Deşi formularea acestor propuneri este obligatorie pentru recurent, ele nu influenţează hotărârea Curţii Supreme de Justiţie; 7)data declarării recursului şi semnătura recurentului. Cererea de recurs împotriva hotărârilor judecătoreşti pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul, conform art. 445 din CPP, trebuie să cuprindă:

Partea specială

771

1)denumirea instanţei la care se depune recursul; 2)numele şi prenumele recurentului, calitatea procesuală sau indicarea persoanei ale cărei interese le reprezintă şi adresa lui; 3)denumirea instanţei care a pronunţat sentinţa, data pronunţării sentinţei, numele şi prenumele inculpatului în privinţa căruia se atacă hotărârea judecătorească, fapta constatată, dispozitivul sentinţei şi indicarea persoanei care a declarat recurs; 4)conţinutul şi motivele recursului cu argumentarea ilegalităţii hotărârii atacate şi solicitările recurentului, cu indicarea temeiurilor prevăzute de art. 444, invocate în recurs, şi formularea propunerilor asupra hotărârii solicitate; 5)data declarării recursului şi semnătura recurentului. Dacă declararea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti constituie "elementul volitiv" al atacării, motivele sunt "elementele logice" al acesteia152. Dar rolul motivelor invocate în susţinerea căilor de atac nu se reduce la simpla aducere la cunoştinţa instanţei superioare a nemulţumirilor produse de soluţia pronunţată şi a cauzelor acestor nemulţumiri, prin motivarea căii de atac - în principiu - se precizează şi se delimitează cadrul discuţiei în faţa instanţei de control şi al judecăţii acestei instanţe'53. Recursul este o cale de atac ordinară ce poate fi declarată doar pentru a repara erorile de drept {errores juris), fiind determinate limitativ. Aceasta înseamnă că alte temeiuri decât cele enumerate expres la art. 427 şi art. 444 din CPP nu pot exista. Temeiurile recursului nu pot consta în erori de fapt {errores facti), ci numai în erori de drept. Erorile de drept pot fi154: erori de drept formal sau procesual {erorres in procedendo) şi erori de drept material sau substanţial {errores injudecendo). Codul de procedură penală prevede 16 temeiuri pentru recurs în cazul recursului împotriva hotărârilor instanţelor de apel (art. 427 din CPP) şi 15 temeiuri pentru recurs în cazul recursului împotriva hotărârilor pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul (alin. (1) al art. 444 din CPP). Temeiurile care ţin de erori de drept formal sau procesual {erorres in procedendo) sunt următoarele:

Decizia Colegiului penal al Curţii de Apel nr. 1-472/99 din 06.07.1999, Curtea de Apel, Culegere de practică judiciară. 1999-2000, Chişinău, 2000, p. 249.

"- V. Papadopol, C. Turuianu, op. cit., p. 107. 153

Tr. Pop, op. cit., voi. IV, p. 157.

154

I. Neagu, op. cit., p. 239.

772 _________________________________

DREPT PROCESUAL PENAL

I. Nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, (pct. 1) al art. 427 şi pct. 1) din alin. (1) al art. 444 din CPP). Determinarea competenţei in abstracta corespunde aspectului obiectiv al noţiunii de competenţă şi rămâne opera legiuitorului, iar determinarea in concreto a competenţei este opera instanţei, corespunzând aspectului subiectiv al noţiunii de competenţă a instanţei155. Această determinare in concreto se realizează prin verificarea pe care o face instanţa sesizată cu o anumită cauză, verificare care nu este altceva decât un control al competenţei instanţelor judecătoreşti exercitat de ele însele. Pentru această verificare orice organ de urmărire penală, procuror şi instanţă de judecată are o competenţă specială nelimitată care îi dă dreptul să efectueze verificarea în orice cauză penală cu care ar fi sesizat, indiferent dacă acea cauză ar fi sau nu în competenţa sa obişnuită. Acest control este necesar pentru a se garanta justa şi prompta soluţionare a conflictelor de drept, ca şi pentru asigurarea ordinii şi disciplinei în materie procedurală. Stricta respectare a dispoziţiilor legale cu privire la competenţa organelor judecătoreşti este una dintre cerinţele principale ale statului de drept şi ale bunei funcţionări a organelor de justiţie. Verificarea competenţei instanţei inferioare de către o instanţă superioară în grad poate avea loc sub forma rezolvării apelului sau recursului. încălcarea dispoziţiilor relative la competenţa după materie sau după calitatea persoanei atrage nulitatea absolută156. Competenţa după materie este încălcată când, de exemplu, judecarea unei cauze se face de către curţile de apel în loc de Curtea Supremă, deci organul judecătoresc a depăşit sfera atribuţiilor sale şi a examinat o cauză penală care era de competenţa unui organ superior. Competenţa după calitatea persoanei este încălcată când instanţa a încălcat prevederile legale potrivit cărora instanţele judecătoreşti au competenţa de a examina cauzele penale în raport cu calitatea făptuitorului. Se au în vedere: competenţa judecătoriei militare (art. 37 din CPP) şi competenţa Curţii Supre me de Justiţie (pct. 1) al art. 39 din CPP).

155

Gheorghe Stroe, Controlul competenţei penale a instanţelor de judecată. Revista de drept penal, 1999, nr. 4, p. 40. '"'•

Partea

specială

Idem, p. 41.

773

2. Instanţa nu a fost compusă potrivit legii ori au fost încălcate prevederile art. 30, 31 şi 33, (pct. 2) al art. 427 din CPP şi pct. 2) din alin. <1) al art. 444 din CPP). Acest motiv se referă la următoarele: greşita compunere a instanţei. Art. 30 din CPP prevede că judecarea cauzelor penale se înfăptuieşte de către instanţă în complet format din 3 judecători sau de către un singur judecător. Nerespectarea acestor dispoziţii atrage nulitatea absolută, fiind nule toate actele procesuale efectuate de instanţa nelegal compusă, determinând ca judecata să se reia de la primul act procesual157. Ne aflăm în situaţia analizată şi când judecata nu s-a efectuat de o persoană ce nu are calitatea de judecător sau a pierdut-o'58; se încalcă principiul continuităţii completului de judecată. Art. 31 din CPP prevede că completul de judecată trebuie să rămână acelaşi în tot cursul judecării cauzei (cu excepţia prevăzută la alin. (3) al art. 31 din CPP). Prin nerespectarea acestor dispoziţii se aduce atingere principiului nemijlocirii şedinţei de judecată, conform căruia instanţa de judecată trebuie să ia cunoştinţă în mod direct, nemijlocit de probele administrate în cauză; existenţa unui caz de incompatibilitate prevăzut de art. 33 CPP159.

3. Şedinţa de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel, (pct. 3) al art. 427 şi pct. 3) din alin. (1) al art. 444 din CPP). Nerespectarea principiului publicităţii şedinţei de judecată atrage nulitatea absolută a actelor procesuale astfel întocmite160. Excepţia o constituie şedinţa secretă. Declararea şedinţei secrete se face în şedinţă publică, nerespectarea acestei dispoziţii atrăgând nulitatea absolută. Hotărârea instanţei de judecată se pronunţă întotdeauna în şedinţă publică"".

'" Adrian Ştefan Tulbure, Angela Măria Tatu, op. cit., p. 437. 158 Ion G. Gorgăneanu, Compunerea şi constituirea instanţei penale, Revista de drept penal, 2001, nr. 4, p. 43-45. ,c> Conform alin. (3) al art. 33 din CPP, judecătorul nu poate participa la judecarea cauzei penale şi urmează a fi respins de la o nouă judecare a cauzei atât în prima instanţă, cât şi în instanţa de apel sau de recurs, dacă a mai luat parte în calitate de judecător la examinarea aceleiaşi cauze în prima instanţă, în instanţa de apel sau de recurs, vezi Decizia Colegiului Penal al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr. 4ra-5/2003 din 23.09.2003. '"" Florean Ivan, Publicitatea şedinţei de judecată, Revista de drept penal, 1998, nr. 2, p. 107110. 161 Alexandru Vasiliu, Nepronunţarea hotărârii în şedinţă publică. Consecinţe, Revista de drept penal, 2001, nr. 2, p. 61-63.

774

D R E P T PROCESUAL PENAL

4. Judecata a avut loc fără participarea procurorului, inculpatului, precum şi a apărătorului, interpretului şi traducătorului, când participarea lor era obligatorie potrivit legii, (pct. 4) al art. 427 şi pct. 4) din alin. (1) al art. 444) din CPP). în ce priveşte participarea procurorului, neconstituirea instanţei în condiţiile legii determină nulitatea absolută. Participarea procurorului la judecarea cauzei fiind obligatorie, lipsa sa presupune şi încălcarea principiului contra-dictorialităţii şedinţei de judecată. Prin participare trebuie să înţelegem atât prezenţa, cât şi activitatea procesuală, dar nu numai la dezbaterile judiciare, ci pe parcursul întregii judecăţi. în ce priveşte participarea inculpatului la judecată, aceasta este obligatorie, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (2) al art. 321 din CPP. Participarea obligatorie a apărătorului este stabilită de art. 69 din CPP şi actele săvârşite fără participarea apărătorului atrag după sine nulitatea absolută a actelor săvârşite162. Actele procedurale ale organului de urmărire penală şi cele ale instanţei de judecată se înmânează bănuitului, învinuitului, inculpatului, fiind traduse în limba lui maternă sau în limba pe care acesta o cunoaşte şi persoana care nu posedă sau nu vorbeşte limba de stat are dreptul să vorbească în faţa organului de urmărire penală şi în instanţa de judecată prin interpret şi nerespectarea acestor prevederi poate conduce la casarea hotărârii recurate. 5. Cauza a fost judecată în prima instanţă sau în apel fără citarea legală a unei părţi sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate, (pct. 5) al art. 427, iar în pct. 5) din alin. (1) al art. 444 din CPP este exclusă menţionarea sintagmei "sau în apel", din cauza că recursul împotriva hotărârilor judecătoreşti pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul se manifestă ca al doilea grad de jurisdicţie. Prezentul caz de casare vizează două situaţii, respectiv: partea să nu fi fost deloc citată sau dacă a fost citată, procedura de citare este viciată prin nerespectarea prevederilor art. 235-242 din CPP care reglementează procedura de citare în procesul penal163; '"2 Decizia Colegiului Penal al Curţii de Apel iu. 1-334/98 din 24.03.1998, Curtea de Apel, Culegere de practică judiciară. 1996-1999, Chişinău, 1999, p. 215-216. i63 Decizia Colegiului Penal al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr. 4ra-139/ 2003 din 16.12.2003.

Partea specială

775

- partea a fost legal citată, procedura legală fiind îndeplinită, dar partea a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa de judecată despre această imposibilitate164. Imposibilitatea prezentării părţii în instanţă şi a înştiinţării instanţei despre această imposibilitate poate fi determinată de existenţa unor împrejurări ca imobilizarea părţii la pat din cauza unei boli stabilită printr-un certificat medical anexat la dosar, forţa majoră, respectiv întreruperea circulaţiei din cauza căderilor masive de zăpadă. 6. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia ori motivarea soluţiei contrazice dispozitivul hotărârii sau acesta este expus neclar, sau dispozitivul hotărârii redactate nu corespunde cu dispozitivul pronunţat după deliberare, (pct. 6) al art. 427 şi pct. 6) din alin. (1) al art. 444 din CPP). Pentru exercitarea controlului instanţei superioare, este necesar ca hotărârile pronunţate să fie motivate atât în fapt, cât şi în drept, garanţie a înfăptuirii justiţiei în mod obiectiv într-un stat de drept165. Prezentul caz de casare prevede următoarele ipoteze: hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia, aceasta echivalând cu lipsa lor ori cu omisiunea inserării lor în hotărârea judecătorească. S-a considerat că decizia pronunţată în apel e suficient motivată chiar şi prin simpla referire globală la motivele care au stat la baza sentinţei atacate ori că echivalează cu nemotivarea hotărârii, caracterul mai puţin convingător al nemotivării; motivarea soluţiei contrazice dispozitivul hotărârii. Există contradicţie atunci când în considerentele atacate se reţin, cu privire la anumiţi inculpaţi, anumite circumstanţe personale şi în dispozitiv nu se dă eficienţa acestora; dispozitivul hotărârii este expus neclar. Suntem în prezenţa acestui caz de casare atunci când, de exemplu, între motivarea soluţiei şi dispozitivul hotărârii există asemenea contradicţii, încât nu se poate înţelege ce anume s-a hotărât; - dispozitivul hotărârii atacate nu corespunde cu dispozitivul pronunţat după deliberare. Identitatea conţinutului dispozitivului oferă posibilitatea persoanelor să ia cunoştinţă pentru a exercita căile de atac.

Decizia Colegiului Penal al Curţii de Apel nr. 11-102/99 din 05. 01.1999. Curtea de Apel, 1996-1999, p. 222-223. "•' Adrian Ştefan Tulbure, 1M

Angela Măria Tatu, op. cit., p. 442.

776

DREPT PROCESUAL PENAL

7. Instanţa a admis o cale de atac neprevăzută de lege sau apelul a fost introdus tardiv, (pct. 7) al art. 427 din CPP). Deoarece o dată cu exercitarea unei căi de atac are loc o sesizare a instanţei de control judiciar, încălcarea dispoziţiilor ce reglementează sesizarea instanţei fiind prevăzută sub sancţiunea nulităţii absolute, rezultă că prin introducerea unei căi de atac, fie inadmisibilă, fie tardivă, sancţiunea prevăzută de lege este tot nulitatea absolută. Spre exemplu, ne aflăm în aşa situaţie când s-a admis recursul, în cazul în care nu s-a folosit calea de atac, apelului, dacă legea prevede această cale de atac. Exercitarea căilor de atac făcându-se în anumite termene legale, nerespec-tarea acestor dispoziţii este sancţionată tot cu nulitate absolută. Acesta este un temei specific recursului împotriva hotărârilor instanţelor de apel. Temeiurile care ţin de erori drept material sau substanţial (errores in jude-cendo): 1. Nu au fost întrunite elementele infracţiunii sau instanţa a pronunţat o hotărâre de condamnare pentru o altă faptă pentru care condamnatul66 a fost pus sub învinuire, cu excepţia cazurilor reîncadrării juridice a acţiunilor167 lui în baza unei legi mai blânde, (pct. 8) al art. 427 şi pct. 7) din alin. (1) al art. 444 din CPP). în prima situaţie lipsesc elementele infracţiunii - obiectul infracţiunii, subiectul, latura obiectivă, latura subiectivă determinând împiedicarea punerii în mişcare a urmării penale sau a continuării sale, dacă aceasta a fost pus în mişcare168. Pentru a stabili lipsa unui element construcţional al infracţiunii, instanţa trebuie să facă referiri la starea de fapt existentă169.

"'" Considerăm că ar fi util de înlocuit termenul "condamnatul" din pct. 7) din alin. (1) al ari. 444 din CPP cu termenul "inculpatul", deoarece: în cazul recursului împotriva hotărârilor judecătoreşti pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul se manifestă efectul suspensiv, comparativ cu recursul împotriva hotărârilor instanţelor de apel, care este lipsit de efectul suspensiv; conform alin. (3) al art. 65 din CPP, persoana în privinţa căreia sentinţa a devenit definitivă se numeşte condamnat dacă sentinţa (ar fi mai corect de utilizat termenul "hotărâre") este, parţial sau integral, de condamnare; hotărârile instanţei de apel rămân definitive la data pronunţării deciziei în apel (alin. (3) al art. 466 din CPP). 67 Considerăm că ar fi util de înlocuit termenul "acţiunilor" cu "faptei", deoarece infracţiunea poate fi săvârşită atât prin acţiune, cât şi prin inacţiune, şi termenul "faptei" ar reflecta complet, sub aspect penal (vezi alin. (1) art. 14 din CP), latura obiectivă a infracţiunii. s * V. Păvăleanu, op. cit., p. 360.

P a r t e a specia 1ă

777

" Decizia Colegiului Penal al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr. lra-204/ 2003 din 02.12.2003.

A doua situaţie prevede că instanţa a pronunţat o hotărâre de condamnare pentru o altă faptă decât cea pentru care condamnatul a fost trimis în judecată. întrucât instanţa este învestită in rem şi in personam, obiectul judecăţii este limitat la fapta şi persoana arătată în actul de acuzare. Acest caz de casare visează o depăşire a obiectului judecăţii, fiind o eroare de judecată sancţionată cu nulitatea relativă. Este permisă o schimbare a încadrării juridice dată faptei, dar nu şi pronunţarea unei condamnări pentru altă faptă. Prin încadrare juridică trebuie să înţelegem acea operaţie de drept efectuată de instanţa de judecată de a stabili care normă juridică cuprinsă în legea penală incriminează şi sancţionează fapta penală concretă dedusă judecăţii şi asupra căreia poartă procesul penal. Reîncadrarea juridică a acţiunilor condamnatului în baza unei legi mai blânde, spre exemplu, se poate manifesta în cazul în care se reţine săvârşirea de către inculpat, condamnat a unei infracţiuni unice şi nu a unui concurs de infracţiuni sau a unei infracţiuni (omorului s ă vârşi t în stare de afect) şi nu a altei infracţiuni (omorului intenţionat), având în vedere regimul pedepselor penale aplicate pentru săvârşirea uneia (mai grave în cazul omorului intenţionat) sau alteia (mai blânde în cazul omorului săvârşit în stare de afect). 2. Inculpatul"0 a fost condamnat pentru o fapt ă care nu este prevăzută de legea penală, (pct. 9) al art. 427 şi pct. 8) din alin. (1) al art. 444 din CPP).

Principiul legalizării incriminării infracţiunilor este prevăzut în legislaţia penală şi încălcarea acestui principiu impune casarea unei asemenea hotărâri pentru că se încalcă scopul procesului penal de a fi trase la răspunderea penală numai persoanele care au săvârşit infracţiuni. 3. S-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege (pct. 10) al art. 427 din CPP); s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege sau greşit individualizate în raport cu prevederile capitolului VII din Partea generală a Codului penal (pct. 9) din alin. (1) al art. 444 din CPP). Temeiul de recurs se manifestă prin faptul că instanţele judecătoreşti nu aplicau în limita maximului sau minimului general pedeapsa ori special nu acordau reduceri ori sporuri ca efect al cauzelor de atenuare sau agravare ori în caz de concurs de infracţiuni. Sintagma "greşit individualizate în raport cu prevederile capitolului VII din Partea generală a Codului penal" din pct. 9) din alin. (1) al art. 444 din

" Considerăm că la pct. 9) al art. 427 din CPP trebuie de înlocuit termenul "inculpat" cu acela de "condamnat", pentru detalii vezi analiza pct. 8) al art. 427 şi pct. 7) din alin. (1) al art. 444 din CPP.

17

778

DREPT PROCESUAL PENAL

CPP lărgeşte sfera de aplicare a temeiului dat de casare, comparativ cu pct. 10) al art. 427 din CPP, în sensul că acesta, în principiu, este aplicabil şi în cazul unor erori de fapt, datorită nerespectării de către instanţa de judecată a criteriilor de individualizare a pedepsei. 4. Persoana condamnată a fost judecată anterior în mod definitiv pentru aceeaşi faptă sau exista o cauză de înlăturare a răspunderii penale, sau aplicarea pedepsei a fost înlăturată de o nouă lege sau anulată de un act de amnistie, a intervenit decesul inculpatului ori a intervenit împăcarea părţilor în cazul prevăzut de lege, (pct. 11) al art. 427 şi pct. 10) din alin. (1) al art. 444 din CPP). Prima ipoteză vizează existenţa autorităţii lucrului judecat, în sensul că nici o persoană faţă de care s-a pronunţat o hotărâre definitivă de condamnare, de achitare, de încetare a procesului penal nu mai poate fi urmărită şi judecată pentru aceeaşi faptă, chiar dacă faptei i s-a dat o altă încadrare juridică {non bis in idem). A doua ipoteză vizează existenţa unor cauze de înlăturare a răspunderii penale, acestea putând fi, spre exemplu: amnistia, prescripţia tragerii la răspundere penală, lipsa plângerii prealabile. A treia ipoteză vizează înlăturarea pedepsei de o nouă lege penală sau înlăturarea pedepsei prin adoptarea amnistiei care are ca efect înlăturarea pedepsei penale sau a pedepsei, fie reducerea pedepsei aplicate sau comutarea ei. Decesul inculpatului conduce la casarea hotărârii, întrucât are ca efect înlăturarea pe cale naturală a răspunderii penale, care este o răspundere personală, împăcarea părţilor în cazurile prevăzute de lege are loc în conformitate cu prevederile art. 276 din CPP şi produce efecte doar dacă intervine până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti. împăcarea părţilor poate avea loc şi prin aplicarea medierii. 5. Inculpatul a fost achitat greşit pentru motivul că fapta săvârşită de el nu este prevăzută de legea penală sau când procesul penal a fost încetat greşit din motivul că există o hotărâre judecătorească definitivă în privinţa aceleiaşi fapte sau că există o cauză de înlăturare a răspunderii penale, sau aplicarea pedepsei a fost înlăturată de o lege nouă sau anulată de un act de amnistie ori a intervenit decesul inculpatului, (pct. 11) din alin. (1) al art. 444 din CPP). Este un temei specific recursului împotriva hotărârilor judecătoreşti pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul. în principiu, este un temei pus la dispoziţie părţii acuzării, deoarece, conform alin. (2) al art. 444 nu se ia întotdeauna în considerare din oficiu.

Partea specială

779

6. Faptei săvârşite i s-a dat o încadrare juridică greşită"1, (pct. 12) al art. 427 şi pct. 12) din alin. (1) al art. 444 din CPP). Când prima instanţă sau instanţa de apel face o greşită încadrare juridică, instanţa de recurs va trebui să dea încadrarea corectă. Suntem în prezenţa unei încadrări juridice greşite atunci când se reţine săvârşirea de către inculpat a unei infracţiuni (furt) în loc de altă infracţiune (abuz de încredere), săvârşirea unei infracţiuni consumate în loc de tentativă, a unui concurs de infracţiuni în loc de infracţiune simplă. 7. A intervenit o lege penală mai favorabilă condamnatului, (pct. 13) al art. 427 şi pct. 13) din alin. (1) al art. 444 din CPP). Acest temei de casare se bazează pe regula melior lex din dreptul penal, după care, în materia aplicării în timp a legii penale, dacă în intervalul cuprins între momentul săvârşirii infracţiunii şi judecarea definitivă a intervenit o lege mai blândă, aceasta îi va fi aplicată inculpatului. Prin intrarea în vigoare la 12 iunie 2003 a Codului de procedură penală în cadrul grupului de motive de casare au fost introduse următoarele 3 motive: 1)Curtea Constituţională a recunoscut drept neconstituţională prevederea legii aplicate în cauza respectivă, (pct. 14) al art. 427 şi pct. 14) din alin. (1) al art. 444 din CPP); 2)instanţa de judecată internaţională, prin hotărârea pe un alt caz, a constatat o încălcare la nivel naţional a drepturilor şi libertăţilor omului, care poate fi reparată şi în această cauză, (pct. 15) al art. 427 şi pct. 15) din alin. (1) al art. 444 din CPP). Aceste două prevederi fac apel la neconcordanţa dintre legislaţia procesuală penală cu actul legislativ suprem (Constituţia Republicii Moldova) şi cu actul internaţional (Convenţia europeană pentru drepturile omului şi a libertăţilor fundamentale). Referitor la primul motiv este indicat art. 7 din Constituţia Republicii Moldova, care prevede că Constituţia Republicii Moldova este legea supremă şi nici o altă lege sau act juridic care contravine prevederilor Constituţiei nu are putere juridică. Deci prin recunoaşterea de către Curtea Constituţională a neconstituţionalităţii prevederii legii efectele produse de aplicarea acesteia trebuie să se stingă şi în viitor această lege nu

va produce efecte, în aceeaşi ordine de idei menţionăm că hotărârea Curţii Constituţionale privind declararea constituţionalităţii sau neconstituţionalităţii este definitivă şi nu poate fi

171

Decizia Colegiului Penal al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr. lra-11/ 2004 din 27.01.2004.

780 ___________________________________________^^

DREPT PROCESUAL PENAI.

supusă nici unei căi de atac şi intră în vigoare la data adoptării şi se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova. Privitor la al doilea motiv în Republica Moldova, prin Constituţia din 1994, s-a prevăzut un principiu general nou în materia apărării drepturilor omului: principiul ce derivă din art. 4, conform căruia în domeniul drepturilor fundamentale ale omului, dacă există o discordantă între legile interne şi convenţiile internaţionale, se aplică dispoziţiile convenţiilor internaţionale la care am aderat. Republica Moldova, prin admiterea în Consiliul Europei, a ratificat172 Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în virtutea acestui fapt orice persoană fizică sau juridică, care se pretinde victimă a unei încălcări a drepturilor recunoscute de Convenţie, se poate adresa Curţii Europene pentru drepturile omului şi a libertăţilor fundamentale de la Strasbourg. Statele-părţi prin ratificarea Convenţiei se angajează în mod automat să considere aceste decizii ca obligatorii. Art. 44 din Convenţie stipulează drept definitivă hotărârea Curţii, iar art. 46 arată că înaltele părţi contractante se angajează să se conformeze deciziilor Curţii în litigiile la care ele sunt părţi. Conform art. 46, "hotărârea definitivă a Curţii este comunicată Comitetului de Miniştri care supraveghează executarea"'3. Convenţia abilitează Comitetul de Miniştri să suspende în vederea excluderii din Consiliul Europei orice stat-membru vinovat de încălcarea gravă a drepturilor omului. Orice nerespectare a deciziei definitive a Curţii echivalează cu încălcarea gravă a drepturilor omului. în situaţia în care Curtea declară că o hotărâre luată sau o măsură dispusă de o autoritate judiciară este în întregime sau parţial în contradicţie cu obligaţiile ce decurg din prezenta Convenţie, şi dacă dreptul intern al acestei părţi nu permite să se şteargă decât incomplet consecinţele acelei decizii, prin decizia sa Curtea acordă, dacă este cazul, părţii lezate o justă despăgubire174. Curtea Supremă de Justiţie are posibilitate să reacţioneze mai operativ decât legiuitorul la încălcările prevederilor Convenţiei şi prin invocarea alin. (2)

172

Hotărârea Parlamentului privind ratificarea Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi a unor protocoale adiţionale la această Convenţie, nr. 1298-X11I, 24 iulie 1997.

Partea 173

174

specială

781

Adrian Ştefan Tulbure, Legea procesuală penală română şi exigenţele Convenţiei euro pene pentru apărarea drepturilor omului si a libertăţilor fundamentale, Revista de drept penal, 1995, nr. 2, p. 21-27. Leonid Chirtoacă, Apelul - cale de atac la Consiliul Europei, Avocatul Poporului, 1988, nr. l,p. 11-14.

al art. 4 din Constituţie "dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care Republica Moldova este pane şi legile ei interne, prioritate au reglementările internaţionale", aplică direct Convenţia şi implicit precedentul judiciar creat de Curtea Europeană. 3) "norma de drept aplicată în hotărârea atacată contravine unei hotărâri de aplicare a aceleiaşi norme date anterior de către Curtea Supremă de Justiţie", (pct. 16) al art. 427 din CPP), se referă la elaborarea precedentelor judiciare de către Curtea Supremă de Justiţie şi va fi analizat în detaliu în cadrul §4 Judecarea recursului ordinar. în cadrul judecării recursului împotriva hotărârilor judecătoreşti pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul se desprind trei categorii distincte de situaţii: 1)anumite temeiuri de recurs se iau în considerare totdeauna din oficiu. Aceasta obligă instanţa de recurs să examineze respectivele temeiuri chiar dacă părţile nu le cer. Asemenea situaţie se manifestă cu privire la cazurile menţionate la pct. 1-4, 8, 9, 13-15) din alin. (1) al art. 444 din CPP; 2)alt grup de cazuri se iau în considerare din oficiu, dar nu întotdeauna, ci numai când au influenţat asupra hotărârii în defavoarea inculpatului - pct. 5-7, 10, 12) din alin. (1) al art. 444 din CPP;

3)din cele două examinări lipseşte temeiul prevăzut la pct. 11) din alin. (1) al art. 444 din CPP. Din tăcerea legii şi prin folosirea raţionamentului per a contrario rezultă că acest caz nu poate fi luat în consideraţie din oficiu de instanţa de recurs, ci numai la invocarea expresă de către cei interesaţi. în cazul în care instanţa ia în considerare temeiurile de casare din oficiu, aceasta este obligată să le pună în discuţia părţilor175. La judecarea recursului împotriva hotărârilor instanţelor de apel instanţa de recurs nu ia în considerare din oficiu nici un temei de recurs. Folosirea recursului fiind o facultate acordată de lege titularilor de recurs, aceştia au şi dreptul de a nu uza de această cale de atac. Exercitarea dreptului de recurs şi, în mod corelativ, renunţarea la acest drept sunt lăsate - în baza principiului general potrivit căruia cine are un drept îl poate valorifica în condiţiile legii sau poate renunţa la el - la dispoziţia titularilor săi. Principiul disponibilităţii acţionează din plin şi în această materie.

N. Volonciu, op. cit., p. 302-303.

782

DREPT PROCESUAL PENAL

Recursul împotriva hotărârilor instanţelor de apel, conform art. 423 din CPP, cât şi recursul împotriva hotărârilor judecătoreşti pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul, conform alin. (2) al art. 439 din CPP, poate fi retras în condiţiile art. 407 din CPP, care se aplică în mod corespunzător. Retragerea recursului este o desistare de la această cale de atac şi are ca obiect un recurs declarat. Retragerea recursului nu poate fi revocată, comparativ cu renunţarea la recurs, care este posibilă doar în cazul recursului împotriva hotărârilor judecătoreşti pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul176. Retragerea recursului trebuie consfinţită printr-o hotărâre a instanţei de recurs, prin care aceasta să ia act de manifestarea de voinţă a părţii. Instanţa de recurs nu poate fi socotită ca desesizată atâta vreme cât n-a constatat existenţa şi regularitatea retragerii recursului. De altfel că nici n-ar putea să refuze a lua act de retragere regulat făcută. Retragerea recursului poate avea loc oricând din momentul declarării acestuia până la închiderea dezbaterilor în faţa instanţei de recurs şi nu poate fi decât expresă, nu şi tacită, neputând fi dedusă, de exemplu, din neprezenta-rea în faţa instanţei de recurs şi nici chiar din executarea voluntară, anticipată a dispoziţiilor penale ale hotărârii primei instanţe. Declaraţia de retragere a recursului este verbală sau scrisă. Declaraţia se face în faţa instanţei de recurs. Orice parte în proces poate retrage recursul declarat, de asemenea, pot face declaraţie de retragere a recursului - fiind părţi în procesul penal adiacent raportului procesual principal - şi martorii, experţii, interpreţii, apărătorii şi celelalte persoane care se pretind vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanţei, care au exercitat calea de atac. Este normal ca toate aceste persoane să se poată desista de la recursul pe care l-au introdus, deoarece pentru ele declararea recursului este o facultate, nu o obligaţie, şi ca atare puteau să nu formuleze cererea de recurs. Retragerea recursului dezînvesteşte de la sine instanţa sesizată prin declaraţia de recurs, care nu are altceva de făcut decât să ia act de noua manifestare de voinţă a recurentului şi să dispună încetarea procedurii de recurs.

Partea

specială

783

§3. Efectele recursului ordinar 3.1 Efectul suspensiv în literatura juridică177 se menţionează faptul că nu tuturor căilor de atac le este caracteristic efectul suspensiv. Conform Codului de procedură penală în vigoare, o formă de manifestare a recursului ordinar - recursul împotriva hotărârilor instanţelor de apel - este lipsită de efectul suspensiv. Efectul suspensiv lipseşte, fiindcă hotărârea adoptată de instanţa de apel este definitivă şi este fi pusă în executare. De aceea vom examina sumar efectul suspensiv care este propriu celei de-a doua forme a recursului ordinar - recursul împotriva hotărârilor judecătoreşti pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul. Conform art. 440 din CPP, recursurile declarate în termen împotriva hotărârilor judecătoreşti pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul sunt suspensive de executare atât în ce priveşte latura penală, cât şi latura civilă în afară de cazul când legea dispune altfel. Declararea recursului are ca efect imediat - produs ope legis - suspendarea executării dispoziţiilor din hotărârea primei instanţe vizate prin cererea de recurs pe tot timpul judecării căii de atac, cât şi în cadrul termenului de recurs, deoarece, conform pct. 4), 5), 6) din alin. (2) al art. 466 din CPP, sentinţa primei instanţe devine definitivă: 1) la data expirării termenului de recurs, în cazul hotărârilor nesupuse apelului; 2) la data retragerii recursului declarat împotriva hotărârilor nesupuse apelului; 3) la data pronunţării hotărârii prin care s-a respins recursul declarat împotriva hotărârilor nesupuse apelului. Hotărârea instanţei de judecată într-o cauză penală devine executorie la data când a rămas definitivă. Efectul suspensiv îşi găseşte raţiunea în rezerva pe care legiuitorul a voit să o imprime puterii publice de a nu anticipa asupra cuvântului definitiv al justiţiei represive. Este normal ca din moment ce prin judecata în recurs se realizează controlul jurisdicţional al instanţei superioare asupra sentinţei primei instanţe, hotărârea atacată să nu poată fi pusă în executare atâta timp cât - ca urmare a acestui control - nu a fost încă găsită legală şi temeinică. Efectul suspensiv este general sau total 17s pentru că toate sentinţele penale supuse acestei forme a re-

V. Papadopol, C. Turuianu, op. cit., p. 112.

N. Volonciu, op. cit., p. 294-295; V. Papadopol, C. Turuianu, op. cit., p. 19-20; Gh. Mateuţ, op. cit.,p. 331-332. 178 V. Papadopol, C. Turuianu, op. cit., p. 122. 1

7

»4

DREPT PROCESUAL PENAL

cursului nu pot fi puse în executare, dacă nu s-a soluţionat recursul sau nu a fost înlăturată posibilitatea exercitării lui prin expirarea termenului de declarare. Efectul suspensiv poate fi şi parţial atunci când recursul vizează numai latura penală sau numai latura civilă a procesului sau doar anumite dispoziţii din hotărârea atacată 17*. Efectul suspensiv este absolut (se are în vedere forma analizată a recursului ordinar), pentru că se produce ori de câte ori se declară recurs, chiar când acesta este neîntemeiat sau neregular introdus180. Până când respingerea recursului nu se pronunţă de către instanţa superioară, hotărârea primei instanţe nu devine executorie datorită acestui efect. Efectul suspensiv este constant, manifestându-se în permanenţă, deci din primul moment al declanşării recursului şi până la soluţionarea căii de atac. Efectul suspensiv al recursului nu se aplică când legea dispune altfel în mod expres. Necesităţile reglementării anumitor situaţii sau instituţii au determinat ca Codul să prevadă şi unele situaţii de acest fel. De exemplu, calea de atac nu are efect suspensiv când se exercită în condiţiile recursului peste termen. Recursul procurorului şi recursul declarat de inculpat, dacă nu este circumscris la anumite dispoziţii ale sentinţei, are un efect suspensiv total. Recursul făcut de partea vătămată, neconstituită ca parte civilă, are un elect suspensiv parţial, limitat doar la latura penală şi în cazul când urmărirea penală poate fi pornită la plângerea părţii vătămate. Dacă inculpatul a fost condamnat pentru mai multe infracţiuni, dintre care pentru una, urmărirea penală a fost pornită în baza plângerii prealabile, atunci partea vătămată poate ataca cu recurs doar acea parte a sentinţei care se referă la infracţiunea pentru care urmărirea penală a fost pornită în baza plângerii sale. Recursul făcut de partea civilă şi partea civilmente responsabilă este re-strîns la dispoziţiile civile ale hotărârii atacate. Recursul are un efect suspensiv numai dacă a fost declarat în termen sau, în cazul când este tardiv, numai dacă partea a obţinut repunerea în termen, în acea situaţie efectul suspensiv se produce doar după ce instanţa de recurs a încuviinţat cererea de repunere în termen. Recursul peste termen nu are efect suspensiv care s ă opereze ex lege, însă instanţa de judecată poate suspenda executarea hotărârii sentinţei atacate. De la efectul suspensiv al recursului există şi derogări, spre exemplu,

Partea specială

785

art. 196 din CPP, lipsa efectului suspensiv în cazul atacării cu recurs a hotărârilor judecătorului de instrucţie sau a instanţei cu privire la aplicarea, pre-

lungirea sau înlocuirea măsurii preventive. în legătură cu aceste prevederi, s-a subliniat, în mod just, că în dreptul comun în materie de căi de atac ori de câte ori legea nu prevede expres o derogare, recursul este suspensiv de atacare181. în literatura de specialitate se menţionează că deosebirea fundamentală dintre căile de atac ordinare şi căile de atac extraordinare constă în aceea că, pe când căile ordinare de atac pot fi folosite înainte ca hotărârea atacată să fi intrat în puterea lucrului judecat, căile extraordinare de atac nu pot fi exercitate decât după ce hotărârea a devenit definitivă1". Recursul în anulare nu prezintă efectul suspensiv, deoarece este o cale extraordinară de atac, pe când recursul ordinar contra hotărârilor instanţelor de apel de asemenea nu manifestă efectul suspensiv. Se observă faptul că sub acest aspect recursul împotriva hotărârilor instanţelor de apel are caracter extraordinar.

3.2. Efectul devolutiv Prin efect devolutiv al unei căi de atac se înţelege trecerea sau transmiterea în întregime (in integrei) sau în parte (in partibus) a cauzei de la instanţa care a pronunţat hotărârea atacată (judex a

'n I. Neagu, op. cit., p. 253. '*" N. Volonciu, op. cit., p. 257.

guo) la instanţa competentă să soluţioneze acea cale de atac (judex adguem). Prin devoluţie cauza este repusă în discuţie, în măsura în care a fost atacată hotărârea, pentru o nouă judecată - dar cu particularităţi proprii - înaintea unei instanţe sesizate cu calea de atac. Controlul judiciar asupra hotărârilor judecătoreşti pronunţate în prima instanţă şi în apel nu se efectuează din oficiu, instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea în fond sau în apel procedând la o nouă judecată a cauzei numai la cererea titularilor recursului. Prin declararea recursului nu se provoacă o reiterare, o repetare sau o reluare de la început a judecăţii ce s-a încheiat prin pronunţarea unei hotărâri împotriva căreia s-a exercitat calea de atac, ci o verificare multilaterală în drept a acelei sentinţe, pe baza lucrărilor şi materialelor de la dosarul cauzei. Această verificare a instanţei de recurs se exercită "în măsura în care hotărârea a fost atacată măsura care constituie conţinutul expresia efectului devolutiv al căii de atac183. Nu există nici o îndoială că nu se poate transmite de la instanţa de fond sau de apel la cea de recurs ceea ce n-a fost supus judecăţii instanţei anterioare. Aceasta înseamnă, în primul rând, că în ceea ce priveşte faptele instanţa de

Gh. Mateuţ, op. cit., p. 331. I. Tanoviceanu, op. cit., p. 415-416; D. V. Mihăescu, V. Rămureanu, op. cit., p. 7-10. "" V. Dongoroz, op. cit.,p. 231.

181 Ili!

786

DREPT PROCESUAL PENAL

recurs nu poate fi sesizată decât cu faptele care au făcut obiectul judecăţii în i n s t a n ţ a de fond sau de apel. De aceea instanţa de recurs n-ar putea să extindă procesul penal cu privire la fapte asupra cărora instanţa anterioară n-a fost chemată să se pronunţe, căci, dacă ar face-o, ar însemna ca inculpatul să se lipsească de un grad de jurisdicţie. Efectul devolutiv al recursului este limitat de voin ţa recurentului, deoarece instanţa superioară nu poate proceda la judecarea recursului, decât sesizată printr-o cerere de recurs formulată de unul din titularii dreptului de recurs. De asemenea, efectul devolutiv este în mod necesar limitat de persoana recurentului şi de calitatea sa în proces, aici, pe de o parte, instanţa de recurs nu ar putea să statueze ultra petiţia, iar pe de altă parte, interesul este întotdeauna limita acţiunii, or, este evident că fiecare parte va pretinde ca hotărârea adusă prin recurs spre examinarea instanţei superioare să fie reformată în favoarea saIS4. Conform Codului de procedură penală în vigoare - în mod expres limitate - limitele sunt ale efectului devolutiv, nu ale soluţiei care poate fi influenţată şi de efectul extensiv al recursului. în determinarea efectului devolutiv trebuie, deci, să se aibă în vedere: - persoana celui care a uzat de calea de atac, deoarece manifestarea aces teia este aceea care declanşează examinarea cauzei de către instanţa de recurs; persoana la care se referă recursul, întrucât, dacă în proces sunt mai multe părţi, instanţa de recurs nu poate hotărî decât în privinţa acelei pe care o vizează recurentul - pentru celelalte hotărârea instanţei de apel având caracter irevocabil şi intrând în puterea autorităţii de lucru judecat în mod absolut; -

calitatea pe care recurentul o are în proces, pentru că "puterile juris dicţiei de recurs" sunt diferite, după cum recursul a fost declarat de procuror, de inculpat, de partea vătămată, de partea civilă sau de partea civilmente responsabilă ori de ceilalţi titulari ai dreptului de recurs, căci fiecare apără interesele proprii; motivele de casare, prevăzute expres de lege, manifestarea principiului tantum devolutum,

Partea specială

787

quantum recuratum, după care numai atât este devoluat cât este recurat. Efectul devolutiv este limitat la temeiurile invocate în art. 427 din CPP în cazul recursului împotriva hotărârilor instanţelor de apel, cât şi la cele invocate în art. 444 din CPP în cazul recursului împotriva hotărârilor judecătoreşti pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul. Deci, efectul devolutiv al

recursului este parţial şi devoluează pricina în faţa instanţei de casare numai în drept. Devoluează numai chestiunile de drept substanţial (material) sau formal (procesual), care privesc cauza şi învesteşte instanţa de casare numai cu controlul în drept, nu şi în fapt, al hotărârii instanţei de apel185. Conform art. 421 şi art. 438 din CPP, pot declara recurs: procurorul, inculpatul, partea vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă, martorul, expertul, interpretul, apărătorul, precum şi alte persoane ale căror interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanţei. Dintre aceşti titulari ai dreptului de recurs unii - părţile - devoluează fondul cauzei, ceilalţi - martorul, experţii etc. - care nu au propriuzis calitatea de părţi, pot devolua prin recurs numai chestiuni auxiliare sau adiacente, privitoare fie la cheltuielile de judecată pretinse, fie la diverse vătămări ce s-ar fi adus interese lor lor legitime prin activitatea primei instanţe sau a instanţei de apel. Recursul procurorului devoluează atât latura penală, cât şi latura civilă. întrucât procurorul reprezintă societatea, iar interesul societăţii este înfăptuirea justiţiei, care presupune în fiecare cauză penală în parte o exactă stabilire a situaţiei în fapt şi o corectă aplicare a legii, declaraţia de recurs a procurorului făcută fără rezerve are efect devolutiv integral, atât in rem, cât şi in personam, Gh. Mateuţ, op. cit., p. 334.

ceea ce înseamnă că instanţa astfel sesizată are obligaţia să examineze întreaga cauză indiferent dacă în urma acestui examen situaţia părţilor se va înrăutăţi {rejormatio in pejus) sau se va uşura (reformatio in melius). Dacă declaraţia de recurs a procurorului are caracter limitat, fiind restrânsă numai la soluţia laturii penale, civile sau numai la anumite fapte ori persoane dintre cele la care se referă hotărârea atacată, efectul devolutiv al recursului este mărginit la aspectele vizate prin recursul declarat. Recursul astfel declarat se completează cu regula non rejormatio in pejus şi cu efectul extensiv al recursului. Recursul inculpatului devoluează, ca şi recursul procurorului, atât latura penală, cât şi latura civilă. Dacă declaraţia de recurs a inculpatului are caracter general, în sensul că hotărârea este atacată global, fără rezerve, efectul devolutiv al recursului - fiind mărginit la interesele legitime ale recurentului - cuprinde toate interesele legitime ale acestuia. Cu alte cuvinte, recursul inculpatului devoluează cauza în întregul ei, adică atât latura penală, cât şi latura civilă, însă numai în limita intereselor celui care 1-a declarat sau, altfel spus, în măsura în care soluţia primei instanţe priveşte situaţia acestuia. Dar, întrucât recursul este

's5 Gh. Mateuţ, Noua reglementare a recursului în procedura penală (1), Dreptul, 1995, nr. 2, p. 43.

788

DREPT PROCESUAL PENAL

declarat în interesul lui, dacă nu există recursul în defavoare al procurorului, al părţii vătămate ori al părţii civile, instanţa de recurs, respectând principiul non reformatio în pejus, nu va putea să-i agraveze situaţia. Recursul părţii vătămate devoluează numai latura penală. Efectul devolu-tiv al recursului declarat de partea vătămată este limitat la faptele pentru care urmărirea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă, deci la faptele împotriva cărora partea vătămată poate folosi calea de atac a recursului. Recursul părţii civile devoluează numai latura civilă. Acţiunea civilă poate fi înaintată inculpatului, cât şi părţii civilmente responsabile. Recursul exercitat într-o cauză în care obiectul judecăţii l-au constituit mai multe fapte generatoare de prejudicii şi în care sunt mai multe părţi civile şi mai multe persoane răspunzătoare pentru aceste prejudicii (inculpaţi şi părţi civilmente responsabile) are un efect devolutiv numai în limita acelei fapte care a produs paguba suferită de partea civilă recurentă, dar instanţa de recurs poate examina în baza temeiurilor de drept invocate de partea civilă. Recursul părţii civilmente responsabile, ca şi cel al părţii civile devoluează numai latura civilă. Acest recurs are un efect devolutiv limitat la interesele pe care le reprezintă partea recurentă, adică la soluţia laturii civile care va putea fi examinată prin prisma temeiurilor prevăzute de art. 427 şi art. 444 din CPP, invocate de recurent. Recursul declarat de martor, expert, interpret, traducător, apărător sau de o altă persoană ale cărei interese au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanţei nu devoluează fondul cauzei, ci numai chestiuni auxiliare sau adiacente. în toate aceste cazuri efectul devolutiv al recursului este limitat la soluţia referitoare la recurent şi la interesele pe care le reprezintă acesta. Astfel, expertul, interpretul, traducătorul, apărătorul devoluează numai chestiunea cheltuielilor judiciare la care se pretind îndreptăţiţii. Celelalte persoane ale căror interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanţei pot devolua, prin recursul declarat de ele - fără a pune în discuţie fondul cauzei - orice chestiune auxiliară în soluţionarea căreia se consideră lezaţi de către instanţa de judecată18". în cazul examinării recursului împotriva hotărârilor judecătoreşti pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul instanţa de recurs examinează cauza în limitele temeiurilor prevăzute de art. 444 din CPP, însă ea este obligată ca, în afara temeiurilor invocate şi a cererilor formulate de recurent, să

Partea specială

examineze

789

întreaga cauză sub toate aspectele, dar fără a agrava situaţia părţii în favoarea căreia s-a declarat recurs. în cazul recursului împotriva hotărârilor instanţei de apel instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele temeiurilor prevăzute de art. 427 din CPP.

3.3. Neagravarea situaţiei în propriu! recurs Exercitarea căilor de atac ordinare în procesul penal este o manifestare concretă a dreptului la apărare recunoscut părţilor şi, în acelaşi timp, mijlocul legal prin care sunt supuse controlului instanţei de recurs hotărârile primei instanţe (ca excepţie) şi ale instanţei de apel (ca regulă). Cea mai deplină libertate este asigurarea în vederea exercitării căilor de atac ordinare, legea procesuală penală consacrând în această materie principiul disponibilităţii. Libertatea folosirii căilor de atac este strâns legată de principiul non reformatio în pejus, principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac ca urmare a exercitării căii de atac. Este posibil ca instanţa de recurs, examinând cauza în limitele în care a fost devoluată prin declaraţia de recurs să constate că în

V. Papadopol, C. Turuianu, op. cit., p. 135-136.

raport cu legea şi cu situaţia de fapt reală, aşa cum rezultă ea din probele administrate, s-ar impune ca soluţia adoptată de prima instanţă să fie reformată nu în favoarea, ci în defavoarea părţii care a folosit calea de atac. Un asemenea mod de rezolvare a recursului prin agravarea situaţiei celui care 1-a declarat este însă interzis de lege. Cu alte cuvinte, pe baza recursului - ca şi a oricărei căi de atac - hotărârea atacată poate fi modificată numai în favoarea {in rnelius), nu şi în defavoarea (in pejus) celui care a exercitat calea de atac. Codul de procedură penală consacră această regulă (non reformatio in pejus) la art. 425 şi art. 442 din CPP: "instanţa de recurs, soluţionând cauza, nu poate crea o situaţie mai gravă pentru persoana în favoarea căreia a fost declarat recurs". Raţiunea existenţei acestui efect constă în aceea că, dacă s-ar îngădui instanţei sesizate cu calea de atac să agraveze situaţia celui care a exercitat-o, s-ar ajunge la o îngrădire a voinţei părţilor de a ataca hotărârile socotite nedrepte, căci acestea se vor simţi stânjenite în folosirea căilor de atac din cauza temerii de a nu-şi înrăutăţi situaţia. Controlul jurisdicţional realizat prin recurs prezintă importanţă care depăşeşte interesele părţilor, contribuind la realizarea unui bun act de justiţie187.

N. Volonciu, op. cit., p. 259.

790

DREPT PROCESUAL PENAL

Non reformatio in pejus este o condiţie a înfăptuirii justiţiei. Controlul judiciar, bazat în desfăşurarea ordinară a procesului pe o pluritate de trepte de jurisdicţie, este o necesitate obiectivă pentru asigurarea unei bune judecăţi. în acest scop au fost instituite căile ordinare de atac. Interesul realizării controlului judiciar nu este însă numai al părţilor, ci şi al societăţii în ansamblu, căci ordinea de drept este indisolubil legată de existenţa unor hotărâri judecătoreşti conforme cu legea şi cu adevărul. Pentru realizarea unor asemenea hotărâri s-a conferit procurorului dreptul de a exercita - fără restricţii - atât în favoarea, cât şi în defavoarea inculpatului, căile de atac. în literatura juridică s-a arătat că principiul non reformatio in pejus constituie o derogare de la regula generală potrivit căreia exercitarea unui drept procesual penal produce întotdeauna consecinţe cu caracter obiectiv, care sunt dobândite cauzei şi deci opozabile subiecţilor care şi-au exercitat dreptul, indiferent dacă sunt favorabile sau defavorabile acestora (de exemplu, e posibil ca o probă administrată la propunerea părţii în exercitarea dreptului la apărare, în loc să-i uşureze situaţia, să i-o agraveze). De la această regulă cu caracter general -a posibilităţii agravării situaţiei ca urmare a exercitării unui drept procesual -Codul de procedură penală exceptează însă exercitarea dreptului de a folosi calea de atac a recursului, înştiinţând principiul că instanţa de judecată, soluţionând recursul, nu poate crea o situaţie mai grea pentru partea care a uzat de acest drept"*8. Prin aceasta se derogă implicit de la principiul legalităţii, deoarece instanţa de recurs, deşi constată că hotărârea atacată este dată cu încălcarea legii sau cu greşita stabilire a situaţiei de fapt nu poate, potrivit legii, să o desfiinţeze ori să o modifice. între interesul ca legea să fie corect aplicată şi faptele bine sta bilite, pe de o parte, şi interesul ca părţile să nu fie inhibate în exercitarea căilor de atac, pe de altă parte, s-a dat deci prioritate acesteia din urmă. Se poate însă discuta dacă este posibil ca partea care a exercitat calea de atac să renunţe la beneficiul principiului non reformatio in pejus şi să ceară adoptarea unei soluţii care i-ar îngreuna situaţia. Legiuitorul n-a putut reglementa acest efect al căilor de atac deoarece nu este firesc ca cineva să se plângă împotriva unei situaţii care îl avantajează şi să ceară a i se agrava situaţia189. Principiul neagravării situaţiei în propriul recurs operează însă atunci când recursul este singular - adică atunci când hotărârea a

Partea specială

791

fost atacată de o singură parte - sau când, deşi au fost declarate mai multe recursuri, între părţile recurente nu există interese contrare (de exemplu, au atacat hotărârea mai mulţi

inculpaţi sau părţi civilmente responsabile între care nu se desemnează interese divergente). Dacă însă există mai multe recursuri declarate de persoane care acţionează în promovarea unor interese contrare (de exemplu: inculpat - procuror, parte civilă - parte civilmente responsabilă), principiul non reformatio in pejus nu are aplicare, căci neagravarea pe care ar impune-o recursul uneia din părţi este contracarată de agravarea la care conduce recursul părţii adverse. în situaţii când coexistă recursuri ce exprimă poziţii procesuale opuse inaplicabilitatea prevederilor art. 425 şi art. 442 din CPP poate fi totală atunci când ambele recursuri privesc aceeaşi latură a cauzei (de exemplu, recursul inculpatului şi al procurorului se referă, ambele, la soluţia laturii penale) sau limitată, atunci când ambele recursuri vizează parţial laturi diferite ale cauzei (de exemplu, recursul inculpatului priveşte latura penală şi civilă, iar recursul părţii civile vizează numai latura civilă, situaţie în care hotărârea atacată va putea fi modificată în defavoarea inculpatului numai în limitele laturii civile). în cadrul recursului declarat de inculpat constituie o agravare a situaţiei în propria cale de atac: aplicarea unei pedepse mai grele decât cea iniţială190 (vezi decizia Colegiului penal al Curţii de Apel nr. lr-36/96 din 21.01.1998); aplicarea unei pedepse

V. Dongoroz, op. cit., p. 233. V. Papadopol, C. Turuianu, op. cit., p. 138-139.

complementare la care inculpatul n-a fost condamnat prin sentinţa atacată, înlăturarea unor circumstanţe atenuante care fuseseră reţinute - chiar ilegal - prin hotărârea instanţei anterioare. Recursul declarat de partea vătămată, sub aspectul incidenţei principiului non reformatio in pejus, pune problema dacă se poate vorbi de o agravare a situaţiei părţii vătămate în propria cale de atac atunci când, recursul fiind exercitat în defavoarea inculpatului, instanţa de recurs nu numai că nu îngreunează situaţia acestuia, ci dimpotrivă, o uşurează. De exemplu, este posibil, fără a se încălca principiul menţionat, ca atunci când partea vătămată a declarat recurs a minima - cerând majorarea pedepsei, instanţa de recurs să se pronunţe asupra achitării inculpatului sau să reducă pedeapsa aplicată de prima instanţă. în viziunea doctrinei române aceasta este posibil deoarece "recursul părţii vătămate nu este în interesul său propriu, ci în interesul justiţiei"191. în recursul părţii vătămate, se afirmă achitarea inculpatului sau reducerea pedepsei nu poate fi privită ca o reformatio in pejus, pentru că în soluţionarea recursului, instanţa nu urmăreşte satisfacerea intereselor părţii vătămate, ci realizarea scopului procesului penal,

"" Curtea de Apel, Culegere de practică judiciară, 1996-1999, Garuda, Chişinău, 1999, p. 208-209. "" I. Tanoviceanu, op. cit., p. 456.

792

DREPT PROCESUAL PENAL

acela ca o persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie supusă unei sancţiuni penale. Recursul declarat de partea civilă şi partea civilmente responsabilă priveşte latura civilă. O violare a principiului non reformatio inpejus ar fi împrejurarea când instanţa, sesizată numai de partea civilmente responsabilă, ar majora cheltuielile judiciare pe care, prin hotărârea atacată, aceasta ar fi obligată să le plătească părţii civile. Recursul declarat de către alte persoane decât părţile beneficiază de principiul non reformatio in pejus. Regula192 sau principiul'" non reformatio inpejus are o importanţă fundamentală în vederea stimulării părţilor de a ataca hotărârile judiciare şi a asigurării dreptului la apărare în condiţii rezonabile şi echitabile, ceea ce asigură încrederea persoanelor în buna desfăşurare a justiţiei.

3.4. Efectul extensiv Conform art. 426 şi 443 din CPP, instanţa de recurs examinează cauza prin extindere cu privire la persoanele în privinţa cărora nu s-a declarat recurs sau la care acesta nu se referă, putând hotărî şi în privinţa lor, fără a crea acestora o situaţie mai gravă, iar în cazul recursului împotriva hotărârilor instanţelor de apel efectul extensiv operează doar dacă s-a decis admisibilitatea recursului. O hotărâre judecătorească în care sunt implicate mai multe părţi nu devine irevocabilă la aceeaşi dată pentru toate acele părţi. Situaţia când o hotărâre judecătorească poate dobândi putere de lucru judecat la date diferite, după cum unele părţi au atacat-o, iar altele nu, poate fi generatoare de inechităţi atunci când în aceeaşi cauză sunt mai mulţi inculpaţi care au participat la săvârşirea aceleiaşi sau aceloraşi fapte194. Efectul extensiv este prevăzut de lege pentru a oferi posibilitatea ca o cale de atac introdusă de o parte să folosească tuturor părţilor care aparţin aceluiaşi grup procesual (consortium litis), cu privire la care există o indivizibilitate de situaţie sau care au un interes comun cu recurentul (de exemplu, recursul unui inculpat se poate extinde şi la alt inculpat). Temeiul juridic al efectului extensiv constă în necesitatea de a da o rezolvare concordantă cauzelor penale în care

Partea specială

793

există grupuri procesuale şi el se aplică părţilor (cu excepţia procurorului)195, între membrii grupului procesual există o anumită solidaritate procesuală. Această solidaritate are ca rezultat respingerea oricărui act procesual îndeplinit de unul din membrii grupului asupra celorlalţi, atunci când priveşte un aspect obiectiv19''. Ar fi inechitabil ca, în urma exercitării unei căi de atac, situaţia unei părţi să fie modificată în favoarea acesteia, iar situaţia altei părţi aparţinând aceluiaşi grup procesual şi faţă de care, eventual, s-a pronunţat o soluţie identică, dar care n-a atacat hotărârea, aceasta să dobândească caracter de imputabilitate, în pofida viciilor de fond sau de formă de care este afectată în ce o priveşte. Această imputabilitate parţială a unei hotărâri judecătoreşti consecinţă a neatacării ei de către unele părţi în proces - deşi explicabilă şi firească în raport cu mecanismul formal al procesului penal, poate fi deci contrară exigenţelor justiţiei potrivit cărora hotărârile instanţelor judecătoreşti trebuie să se sprijine integral numai pe adevăr şi pe corecta aplicare a legii, de asemenea, ea poate duce la pronunţarea unei hotărâri contradictorii, căci dacă instanţa care judecă calea de atac exercitată numai de unele părţi în proces va desfiinţa ori va modifica hotărârea în ceea ce le priveşte, soluţia astfel adoptată ar putea să nu concordeze cu soluţia definitivă pronunţată de instanţă cu privire la celelalte părţi care aparţin aceluiaşi grup procesual şi care sunt legate de cele dintâi prin solidaritate procesuală şi comunitate de interese. Efectul extensiv poate fi considerat în mai multe modalităţi, în raport cu limitele ce i se atribuie. într-o primă modalitate extinderea este concepută în sensul că este suficient ca una din părţi să fi folosit o cale de atac, în care a invocat un motiv de nemulţumire obiectiv şi indivizibil pentru ca toate părţile asupra cărora s-a putut răsfrânge rezultatul eventual al acelei căi de atac să fie considerate - prin însuşi acest fapt - că au aderat, şi în consecinţă să ia parte la dezbaterea cauzei înaintea instanţei superioare. într-a doua modalitate extinderea este deci concepută în sensul că, după ce s-a judecat calea de atac şi după ce s-a obţinut un rezultat care se răsfrânge obiectiv şi indivizibil asupra întregii cauze, acest rezultat este extins şi faţă de alte părţi197.

"J N. Volonciu, op. cit., p. 259. " V. Papadopol, C. Turuianu, op. cit., p. 136-137. " V. Papadopol, C. Turuianu, op. cit., p. 161.

195

N. Volonciu, op. cit., p. 264. '*' V. Dongoroz, op. cit., p. 234. Papadopol, C. Turuianu, op. cit., p. 170.

1,7

V.

794

DREPT PROCESUAL PENAL

în a treia modalitate extinderea este concepută în sensul că este suficient ca una din părţi să fi folosit calea de atac, indiferent ce motiv ar fi invocat, pentru ca instanţa superioară să fie obligată a examina cauza şi în privinţa celorlalte părţi care aparţin aceluiaşi grup procesual, modalitate adoptată de Codul de procedură penală în vigoare. Extinderea recursului este unilaterală - fiindcă operează numai între părţile care apără interese comune şi au aceeaşi poziţie procesuală, cât şi activă (pozitivă) - în sensul că este posibilă numai dacă conduce la uşurarea situaţiei părţii faţă de care operează. Efectul extensiv al recursului poate funcţiona numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: 1.Existenţa unui recurs valabil declarat şi admis de către instanţa de recurs. 2.Existenţa unor subiecţi procesuali care au aceeaşi calitate sau un interes comun. Efectul extensiv este operat doar în cazurile în care în aceeaşi cauză penală sunt mai multe părţi (exemplu: mai mulţi inculpaţi, părţi vătămate) care aparţin aceluiaşi grup procesual (consortium litis) şi între care operează solidaritatea procesuală. 3.Existenţa unei unităţi procesuale. Este necesar ca părţile între care funcţionează acest efect să fie implicate în proces în acelaşi timp, adică să figureze în aceeaşi cauză. 4.Existenţa utilităţii funcţionale. O cale de atac poate avea efect extensiv numai dacă acţiunea acesteia este susceptibilă de a fi utilă pentru partea care n-a exercitat calea de atac. Efectul extensiv poate fi util doar în cazul în care prin examinarea cauzei cu privire la partea care nu a atacat hotărârea, situaţia acelei părţi ar deveni mai bună. La aplicarea efectului extensiv trebuie să se aplice principiul non reforma-tio in pejus. în asemenea caz extinderea va fi utilă.

§4. Judecarea recursului ordinar 4.1. Măsuri premergătoare judecării recursului ordinar Un domeniu reformat în urma intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală este judecarea recursului ordinar. A fost introdusă o nouă procedură - instituţia admisibilităţii în principiu a recursului, inclusiv a fost modificată procedura întocmirii raportului prezentat de către un judecător al Curţii Supreme de Justiţie. Toate aceste modificări efectuate sunt datorate reformării

Partea specială

795

esenţiale a instituţiei recursului penal ordinar. Recursul ordinar, conform Codului de procedură penală, se manifestă sub două forme distincte: recursul împotriva hotărârilor instanţelor de apel; - recursul împotriva hotărârilor judecătoreşti pentru care nu este prevăzut calea de atac apelul. Recursul împotriva hotărârilor instanţelor de apel corespunde celui de al treilea grad de jurisdicţie, pe când recursul împotriva hotărârilor judecătoreşti pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul corespunde celui de al doilea grad de jurisdicţie. Recursul împotriva hotărârilor judecătoreşti pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul, fiind un al doilea grad de jurisdicţie, este considerat ca un recurs "pur ordinar", care poate fi folosit de orice parte ce nu obţinuse câştig de cauză în faţa unei jurisdicţii de prima instanţă. Dreptul de a face recurs pentru hotărâre defavorabilă emisă în prima instanţă este considerat ca un mijloc important de a apăra drepturile justiţiabililor prin supunerea hotărârii atacate controlului unei jurisdicţii superioare1''8. Recursul împotriva hotărârilor instanţelor de apel are ca scop nu numai asigurarea apărării drepturilor individuale ale titularilor dreptului la recurs, ci interpretarea legilor în termeni generali. Adică să stabilească interpretarea cu scopul de a ghida judecătorii chemaţi să hotărască privind procesele identice sau analogice. Pentru ca recursul să poată ajunge la starea de judecată se impun câteva măsuri prealabile, care se iau de către instanţele de recurs. După primirea cererii de recurs instanţa de recurs este obligată să efectueze acte procedurale preparatorii prevăzute la art. 431 din CPP, privitor la recursul împotriva hotărârilor instanţelor de apel şi la art. 446 din CPP, privitor la recur sul împotriva hotărârilor pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul. 1. Să solicite dosarul de la instanţa respectivă (pct. 1) din alin. (1) al art. 431 din CPP). în reglementarea Codului de procedură penală de la 1961, părţile depuneau cererile de recurs la instanţa ale cărei hotărâre se atacă. în reglementarea actualului Cod de procedură penală, cererile de recurs se depun la instanţa de recurs. De aceea instanţei de recurs îi revine obligaţia de a solicita dosarul de la instanţa respectivă. Dosarul solicitat este identificat în temeiul cererii de recurs în care recurentul trebuie să indice obligatoriu, pe lângă instanţa la care se depune recursul, denumirea instanţei

care a pronunţat sentinţa, data

IM

Krzyztov Kotokowski, Documentele procedurale în casaţie. Casaţia calea de recurs ordinară sau extraordinară, Casarea: domeniul de aplicare, natura şi administrarea fluxului de recursuri, Tbilisi, 15-17 aprilie, 2002.

796

DREPT PROCESUAL PENAL

pronunţării sentinţei, numele şi prenumele inculpatului în privinţa căruia se atacă hotărârea judecătorească, fapta constatată şi dispozitivul sentinţei. Toate aceste menţiuni ţin de prima instanţă, dar sunt obligatoriu de îndeplinit prevederile ce ţin de identificarea hotărârii celei de a doua instanţe - instanţa de apel, care se referă la denumirea instanţei care a adoptat decizia în apel, data pronunţării deciziei de apel, dispozitivul deciziei în apel şi argumentele admiterii sau respingerii apelului. în cazul recursului împotriva hotărârilor pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul, potrivit alin. (4) al art. 445 din CPP, instanţa care a pronunţat sentinţa trimite, în termen de 5 zile după expirarea termenului stabilit pentru declararea recursului, dosarul penal împreună cu recursul în instanţa de recurs. 2. Să desemneze un judecător sau, după caz, un judecător asistent pentru a întocmi un raport scris asupra recursului (pct. 2) din alin. (1) al art. 431 şi pct. 1) din alin. (1) al art. 446 din CPP). Nu este indicat expres în lege cine numeşte judecătorul sau judecătorul asistent, se indică abstract subiectul care numeşte instanţa de recurs. Considerăm că prin sintagma "instanţa de recurs" se are în vedere preşedintele Colegiului Penal al Curţii Supreme de Justiţie, care are atribuţii ce ţin de administrarea cauzei judecătorilor. Este obligatorie delegarea unui judecător sau judecător asistent şi întocmirea unui raport de către acesta. în cazul recursului împotriva hotărârilor pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul la Curtea Supremă de Justiţie se desemnează un judecător sau un judecător asistent pentru a întocmi un raport scris asupra recursului. 3. Să fixeze termenul pentru întocmirea raportului (pct. 3) din alin. (1) al art. 431 şi pct. 1) din alin. (1) al art. 446 din CPP). Termenul întocmirii raportului nu poate fi mai mare de 3 luni pentru cauze cu inculpaţi minori sau deţinuţi în stare de arest şi nu mai mare de 6 luni, pentru celelalte cazuri. Fixarea termenului pentru întocmirea raportului este o măsură ce vizează disciplinarea activităţii judecătorului raportor în vederea întocmirii în termen a raportului. în lege nu este expres indicat termenul minim în care judecătorul raportor este obligat să întocmească raportul, dar este stabilit termenul maxim care, la rândul său, este condiţionat de: calitatea persoanei (inculpaţi minori); măsura aplicată (inculpaţi deţinuţi în stare de arest). Toate aceste limitări la termenul nu mai mare de 3 luni sunt direcţionate de calitatea persoanei sau de calitatea măsurii aplicate ce face necesară urgenta examinare a admisibilităţii recursului prin întocmirea

Partea specială

797

raportului, termenul general fiind de maximum 6 luni, aplicabil conform CPP pentru toate celelalte

cazuri. Prin urmare, dacă inculpatul nu este minor şi nu este deţinut în stare de arest, termenul poate fi nu mai mare de 6 luni. Instanţa de recurs, efectuând aceste activităţi, stabileşte subiectul împuternicit (judecătorul raportor), fixează termenul pentru întocmirea raportului, toate activităţile efectuându-se în vederea unei bune desfăşurări a procesului întocmirii raportului199. în cazul recursului împotriva hotărârilor pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul termenul pentru întocmirea raportului nu poate depăşi 15 zile. Judecătorul raportor efectuează o analiză a cererii de recurs raportată la materialele dosarului şi întreprinde următoarele acţiuni: - verifică dacă recursul îndeplineşte cerinţele de formă şi de conţinut pentru depunerea lui; verifica dacă temeiurile invocate se încadrează în prevederile legii; indică jurisprudenţa în problemele de drept aplicabile la soluţionarea hotărârii atacate; - întocmeşte raportul. Din enumerarea activităţilor desfăşurate de judecător sesizăm un şir de condiţii care urmează să fie îndeplinite pentru întocmirea raportului. Este foarte important de menţionat datele necesare pentru întocmirea raportului. Judecătorul abilitat le percepe din

cererea de recurs care trebuie în mod obligatoriu să conţină motivele şi conţinutul recursului cu argumentarea ilegalităţii hotărârii atacate. Prin sintagma "temeiurile invocate care se încadrează în prevederile legii" se are în vedere că recursul declarat trebuie să se bazeze pe unul sau mai multe dintre temeiurile recursului enumerate exhaustiv la art. 427 din CPP. Indicarea jurisprudenţei în problemele de drept aplicabile la soluţionarea cauzei denotă că scopul recursului împotriva hotărârilor instanţelor de apel este crearea precedentelor judiciare, deoarece, în primul rând, recursul dat vizează elementele de drept (în mod necesar şi exhaustiv enumerate), cât şi prin faptul că recurentul este obligat în cerere să argumenteze în ce constă problema de drept de importanţă generală abordată în cauza dată, cât şi faptul că recurentul formulează propuneri privind hotărârea solicitată, ceea ce se presupune a fi un model de hotărâre a instanţei de recurs, care, desigur, nu este obligatoriu pentru Curtea Supremă de Justiţie. Raportul va cuprinde fondul cauzei, soluţiile pronunţate de instanţe, faptele reţinute de ultima instanţă în măsura în care sunt necesare soluţionării "'" Adrian Ştefan Tulbure, Angela Măria Tatu, op. cit., p. 451-452.

798

DREPT PROCESUAL PENAL

recursului, expunerea motivelor de recurs şi observaţiile asupra condiţiilor de admisibilitate a recursului. Altfel spus, raportul trebuie să conţină succint elementele de bază ale cauzei penale (faptele, probele, motivele într-o formă clară şi obiectivă pentru care soluţia este atacată, presupunând întotdeauna unele prezentări laborioase cu privire la practica judiciară şi doctrină). Nu este însă permisă prezentarea opiniei raportorului, nici implicit, nici explicit asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei făptuitorului, toate acestea contribuie la buna cunoaştere în prealabil a cauzei, fiind un instrument de pregătire a judecăţii în recurs. în cazul recursului împotriva hotărârilor pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul, conform alin. (2) al art. 446 din CPP raportul trebuie să cuprindă fondul cauzei, soluţiile pronunţate, precum şi faptele constatate de instanţa de fond, în măsura în care sunt necesare soluţionării recursului. în raport se semnalează şi temeiurile de casare stipulate în alin. (2) al art. 444 din CPP, care vor fi luate în considerare din oficiu. 4. Cauza se numeşte spre judecare, cu înmânarea copiilor de pe recurs părţilor interesate (pct. 2) din alin. (1) al art. 446 din CPP). Este o măsură specifică recursului împotriva hotărârilor judecătoreşti pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul, deoarece nu este prezentă instituţia admisibilităţii în principiu a recursului care este proprie recursului împotriva hotărârilor instanţelor de apel. Raportorul face parte obligatoriu din completul de judecat ă, iar în caz de imposibilitate, se numeşte un nou raportor, cu cel puţin 48 de ore înainte de judecată. O nouă instituţie introdusă în CPP este procedura admisibilităţii în principiu a recursului care operează în cazul recursului împotriva hotărârilor instanţelor de apel. Prin intermediul admisibilităţii în principiu a recursului Curtea Supremă de Justiţie îşi selectează procesele care vor fi examinate ulterior în ordine de recurs. Scopul procedurii admisibilităţii în principiu a recursului este de a limita numărul proceselor examinate cu scopul de a evita supraîncărcarea activităţii Curţii Supreme de Justiţie. Obiectivul ce constă în a produce şi a face să se respecte faptele precedente relativ durabile este un criteriu dintre cele mai importante şi interesante în contextul selectării proceselor examinate de o Curte Supremă200. Astfel funcţionează Curtea Supremă a SUA, a cărei statut nu menţionează explicit acest obiectiv de selectare, însă a cărei

Partea specială

799

practică a judecării cauzelor implică alegerea proceselor în funcţie de importanţa lor pentru crearea de noi precedente, pentru rectificarea şi precedentelor anterioare, cât şi pentru rezolvarea conflictelor în cadrul jurisprudenţei. Instanţa de recurs examinează admisibilitatea în principiu a recursului declarat împotriva hotărârilor instanţelor de apel fără citarea părţilor. Deci putem afirma că procedura admisibilităţii recursului este secretă, fiind ne-publică şi părţile care au declarat recurs sunt în imposibilitatea legală de a-şi apăra drepturile şi a argumenta poziţia exprimată în cererea de recurs. Reglementarea dată arată că părţile trebuie să acorde o atenţie deosebită redactării cererii de recurs, care se prezintă ca un act de bază ce este pus la temelia raportului şi, implicit, a hotărârii instanţei de recurs de a trimite recursul pentru judecarea Colegiului lărgit al Curţii Supreme de Justiţie. Examinarea admisibilităţii recursului are loc în cadrul unui complet format din 3 judecători, care prin decizie, fără a arăta motivele, vor decide asupra inadmisibilităţii recursului în cazul în care se constată că: recursul nu îndeplineşte cerinţele de formă şi de conţinut prevăzute de art. 429 şi 430 din CPP. Cerinţele de formă se referă la faptul că recursul nu a avut forma dactilografiată, sau nu a fost depus de persoanele menţionate la art. 421 din CPP, sau că cererea de recurs nu a fost depusă cu atâtea copii câţi participanţi la proces sunt; recursul este declarat peste termen. Acest motiv vizează încălcarea termenului general fixat de 2 luni, care începe să curgă diferenţiat ori de ia data pronunţării deciziei, ori, în cazul redactării deciziei, după înştiinţarea în scris a părţilor despre semnarea deciziei redactate de către toţi judecătorii completului de judecată; temeiurile invocate de recurent nu se încadrează în cele prevăzute de art. 427 din CPP. Având ca punct de pornire faptul că recursul are efect devolutiv limitat la temeiurile de drept care sunt prevăzute la art. 427 din CPP, recurentul nu e în drept să apeleze la alte temeiuri decât cele legale; recursul este neîntemeiat. Neîntemeierea unui recurs presupune că în cererea de recurs recurentul nu a indicat argumentele apte de a conduce instanţa la convingerea că prin decizia luată de instanţa de apel au fost încălcate drepturile sale, încălcarea având loc asupra chestiunilor de procedură sau de drept material201;

Michele Taruffo, Casarea opusă apelului, Casarea: câmpul de aplicare, natura şi administrarea fluxului de recursuri, Tbilisi, 15-17 aprilie, 2002.

" I. Neagu, op. cit., p. 262.

800

PREPT PROCESUAL PENAL

recursul nu abordează probleme de drept de importanţă generală pentru jurisprudenţă. Această ultimă condiţie care trebuie să fie satisfăcută în cererea de recurs este cheia care ne oferă posibilitatea de a deschide lacătul după care se ascunde scopul de bază al examinării cauzei în recurs - crearea de precedente judiciare. Precedentul judiciar în literatura juridică este prezentat ca fiind sub formă de hotărâri judecătoreşti ce oferă soluţii care devin obligatorii pentru alte instanţe judecătoreşti, care se confruntă cu soluţionarea unor cauze asemănătoare202. David Rene subliniază că precedentul judiciar este o hotărâre judecătorească privind un caz concret care este obligatorie pentru instanţele de grad sau ierarhic inferioare la soluţionarea cauzelor analogice203. Precedentul judiciar în dreptul clasic mai este numit jurisprudenţă sau practică judecătorească. Practica judecătorească include: -primo: activitatea instanţelor de judecată este legată nu numai de aplicarea dreptului, cât şi de formarea dreptului, elaborarea în procesul examinării unor cauze concrete a regulilor obligatorii de conduită; -secundo: hotărârile obligatorii elaborate în procesul activităţii judiciare. Referitor la ultimul aspect, menţionăm că hotărârile emise de instanţele de judecată se prezintă ca reguli, principii, indicaţii care prezintă o relativă obligativitate de recunoaştere. Referitor la precedentul judiciar, practica judecătorească ca izvor de drept CPP în vigoare s-a exprimat indicând expres la

Partea specială

alin. (7) al art. 7 "hotărârile explicative ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie în chestiunile privind aplicarea prevederilor legale în practica judiciară au caracter de recomandare pentru organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti". Aceleaşi prevederi se conţin în Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiţie unde la pct. e) al art. 2 şi lic. c) a art. 16 se statuează că hotărârile cu caracter explicativ a Plenului Curţii Supreme de Justiţie nu au caracter obligatoriu pentru judecători. Caracterul neobligatoriu al acestora este determinat de principiul independenţei judecătorilor şi supunerii lor numai legii. Realizarea hotărârilor explicative de către instanţele judecătoreşti are loc prin forţa argumentelor juridice invocate de Plenul Curţii Supreme de Justiţie, precum şi prin intermediul căilor ordinare şi extraordinare de atac care aduc cauza penală spre judecarea în faţa Curţii Supreme de Justiţie.

202

20

Gheorghe Lupu, Gheorghe Avomic, Teoria generală a dreptului, Lumina, Chişinău, 1997, p. 50.

' flaBHfl PeHe, Ocnoenue npaeoBbie cucmeMbi coepCMeHHoanu, MocKBa, 1976, c. 391.

Desigur, prevederile legale nu recunosc caracterul de izvor de drept practicii judiciare (inclusiv a hotărârilor Curţii Supreme de Justiţie), dar defacto prin intermediul procedurii admisibilităţii recursului, părţile sunt obligate să facă apel la jurisprudenţă şi să constate problemele de drept de importanţă generală abordate în cauza dată. Hotărârile explicative ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie oferă soluţii la probleme de drept prezente în activitatea instanţelor judecătoreşti. Observăm că şi părţile, şi Plenul Curţii Supreme de Justiţie abordează probleme de drept de importanţă generală, chiar dacă părţile exclusiv în cauza dată, iar Plenul Curţii Supreme de Justiţie în ansamblu, cât şi faptul că părţile formulează propuneri privind hotărârea solicitată în cererea de recurs, care sunt facultative pentru Curtea Supremă de Justiţie. Dacă recursul îndeplineşte cerinţele de formă şi de conţinut, iar temeiurile invocate se încadrează în cele prescrise de lege, din care se întrevede încălcarea gravă a drepturilor persoanei şi cauza prezintă interes deosebit pentru jurisprudenţă, completul din 3 judecători va trimite, prin decizie, recursul pentru judecare Colegiului lărgits al Curţii Supreme de Justiţie, constituit din 5 judecători. în consecinţă, preşedintele Colegiului lărgit va fixa termenul de judecată a recursului şi va dispune să se comunice părţilor la proces despre aceasta, precum şi despre esenţa recursului. O dată cu citarea

procurorului şi avocaţilor expediază copia de pe recurs.

li

se

4.2 Procedura judecării şi soluţii în recurs ordinar Procedura judecării recursului este orală, publică şi contradictorie. La judecarea recursului participă numai procurorul şi avocaţii admişi de Curtea Supremă de Justiţie, în modul prevăzut de lege, pentru a practica asemenea gen de activitate, şi care reprezintă participanţii în acea cauză ale căror interese sunt atinse prin hotărârea instanţei de apel în cadrul judecării recursului împotriva hotărârilor instanţelor de apel (art. 433 din CPP). Judecarea recursului este efectuată în lipsa părţilor. Asemenea concluzii rezultă din interpretarea sintagmei "participă numai", care exprimă limitarea participării la judecarea recursului la procuror şi avocaţi, admişi de Curtea Supremă de Justiţie. Avocaţii reprezintă interesele părţilor în proces şi au cuvântul la dezbaterile cu privire la recursul declarat anterior. Considerăm că limitarea participanţilor la procuror şi avocaţi nu este justificată, deoarece lipseşte partea care a înaintat recursul de dreptul de a participa la examinarea recursului în vederea apărării drepturilor sale şi pentru asigurarea unui control asupra avocatului care reprezintă interesele sale. La examinarea recursului poate participa doar avocatul care reprezintă interesele recurentului şi nu însăşi partea care a de-

802

DREPT PROCESUAL PENAL

pus cererea de recurs. Considerăm că prin aceasta recurentului i-a fost limitat dreptul la apărare, deoarece el a fost lipsit de posibilitatea de a participa la examinarea propriului recurs. în cadrul examinării recursului împotriva hotărârilor judecătoreşti pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul (art. 447 din CPP), judecarea recursului se face cu citarea procurorului, avocatului şi a celorlalte părţi. Participarea procurorului şi a avocatului în şedinţa instanţei de recurs este obligatorie. Preşedintele şedinţei de judecată anunţă cauza în care a fost declarat recursul, anunţă numele şi prenumele judecătorilor completului de judecată, al procurorului, avocaţilor, precum şi a interpretului, traducătorului dacă aceştia participă. De asemenea, preşedintele şedinţei de judecată verifică dacă nu au fost formulate cereri de recuzare. Primul cuvânt i se oferă recurentului, apoi celorlalţi participanţi la şedinţa de judecată. Dacă între recursurile declarate se află şi recursul procurorului, primul cuvânt îl are procurorul. Luările de cuvânt nu pot depăşi 30 de minute pentru fiecare dintre participanţi în cazul judecării recursului împotriva hotărârilor instanţelor de apel de către Curtea Supremă de Justiţie. Aceste prevederi au ca scop disciplinarea participanţilor şi stimularea lor de a prezenta un discurs precis şi concis, care să satisfacă condiţiile în baza cărora recursul a fost admis. Dacă pe parcursul dezbaterilor la părţi au apărut poziţii necesare de exprimat, ele au dreptul la replică. Judecând recursul împotriva hotărârilor instanţelor de apel, instanţa de recurs verifică legalitatea hotărârilor adoptate pe baza materialelor din dosarul cauzei şi se pronunţă asupra tuturor motivelor invocate prin recurs. Instanţa de recurs, în baza efectului devolutiv, examinează cauza sub aspectul temeiurilor prevăzute la art. 427 din CPP. în instanţa de recurs este interzis de prezentat probe noi, examinarea cauzei efectuându-se în baza materialelor dosarului. în cadrul judecării recursului împotriva hotărârilor judecătoreşti pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul (art. 448 din CPP), instanţa verifică legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate pe baza materialului din dosarul cauzei şi a oricăror documente noi prezentate în instanţa de recurs şi este obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor invocate în recurs. în cazul în care la judecarea recursului împotriva hotărârilor instanţelor de apel se constată că soluţionarea acestuia poate

Partea specială

803

conduce la o contradicţie cu o hotărâre dată anterior de Curtea Supremă de Justiţie, Colegiul lărgit, prin decizie, fără a indica motivele, se desesizează în favoarea Plenului Curţii Supreme de Justiţie, care va judeca recursul în cauză. Această prevedere accentuează

funcţia de bază a Curţii Supreme de Justiţie - crearea de precedente judiciare, deoarece tinde la uniformizarea aplicării legii de către instanţele judecătoreşti, ceea ce necesită soluţii identice în cazuri analogice. După soluţionarea recursului completul de judecată deliberează în secret în camera de consiliu, în vederea adoptării unei soluţii din cele prevăzute de lege. Deliberarea se poartă asupra verificării aspectelor de drept din hotărârea atacată. Instanţa deliberează pe baza materialului în cauză şi ia una din următoarele decizii. în cazul recursului împotriva hotărârilor instanţelor de apel: 1. respinge recursul ca inadmisibil, cu menţinerea hotărârii atacate. Solu ţia de respingere a recursului pe motiv de inadmisibilitate nu implică o verifi care a hotărârii recurate. Este normal să fie aşa, pentru că instanţa de recurs nu poate proceda la o verificare a recursului decât în cadrul unui recurs exercitat în mod legal sau, cu alte cuvinte, în termenele prevăzute de lege şi în condiţiile în care folosirea sa este permisă. Recursul este inadmisibil dacă este depus îm potriva unei hotărâri nesusceptibile de recurs ori se declară de persoane care nu sunt titulare ala dreptului de recurs sau cu depăşirea limitelor legale în care 21 se poate declara recursul de către diferiţi titulari ". De pildă, este

inadmisibil recursul părţii vătămate într-o cauză în care urmărirea penală a fost pusă în mişcare din oficiu sau recursul introdus împotriva unei sentinţe susceptibile de apel cu privire la care nu s-a folosit calea de atac apelul. Recursul inadmisibil este considerat inexistent, ceea ce înseamnă că nu produce nici un efect. De menţionat că, conform art. 449 din CPP, în cadrul judecării recursului împotriva hotărârilor judecătoreşti pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul respingerea recursului este determinată de următoarele condiţii: recursul este nefondat; recursul este depus peste termen; recursul este inadmisibil. Respingerea recursului ca inadmisibil duce la menţinerea hotărârii atacate şi la irevocabilitatea ei. 2. admite recursul, casează, parţial sau total, hotărârea atacată. Casarea totală este limitată de efectul devolutiv şi de efectul extensiv al recursului. în caz de casare totală, hotărârea se anulează în întregime, dar în limitele arătate mai sus.

2111

Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova cu privire la practica de examinare a cauzelor penale în ordine de recurs, nr. 27 din 26.12.2000, Culegere de hotărâri ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie (mai 1974 - iulie 2002), Chişinău, 2002, p. 410-411.

804

DREPT PROCESUAL PENAL

Casarea parţială are un caracter limitat, fiind supuse anulării anumite aspecte ale hotărârii instanţei de apel, celelalte fiind menţinute. Limitarea casării parţiale se face la următoarele aspecte: numai cu privire la unele fapte sau persoane; numai în ce priveşte latura penală sau civilă. După casare instanţa de recurs poate adopta, conform pct. 2) din alin. (1) al art. 435 din CPP, următoarele soluţii: menţine hotărârea primei instanţe. Această soluţie se dispune când apelul a fost greşit admis; dispune achitarea persoanei sau încetarea procesului penal în cazurile prevăzute de (art. 391 din CPP, care prevede cazurile când se adoptă sentinţa de încetare a procesului penal, cât şi art. 390 din CPP, în care sunt prevăzute cazurile de achitare); - rejudecă cauza şi pronunţă o nouă hotărâre. Procedura de rejudecare a cauzei după casarea hotărârii în recurs se desfăşoară conform regulilor generale pentru examinarea ei; dispune rejudecarea de către instanţa de apel, în cazul când eroarea judiciară nu poate fi corectată de către instanţa de recurs2"5. Conform art. 449 din CPP, judecând recursul împotriva hotărârilor judecătoreşti pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul, instanţa adoptă una din următoarele decizii: 1) respinge recursul, menţinând hotărârea atacată, dacă: recursul este nefondat (jurisprudenţa a considerat că recursul nefondat este recursul nemotivat, cât şi în cazul hotărârea atacată este întemeiată)206; recursul este depus peste

Partea specială

termenul stabilit de lege (tardiv), încălcându-se astfel prevederile art. 439 din CPP; recursul este inadmisibil. Pentru instanţa de rejudecare (conform art. 436 din CPP) indicaţiile instanţei de recurs sunt obligatorii în măsura în care situaţia de fapt rămâne cea care a existat la soluţionarea recursului. Când hotărârea este casată numai cu privire la unele fapte sau persoane, ori numai în ce priveşte latura penală sau civilă, instanţa de rejudecare se pronunţă în limitele în care hotărârea a fost casată.

Conform alin. (4) al art. 436 din CPP, la rejudecarea cauzei este interzisă aplicarea unei pedepse mai aspre sau aplicarea legii privind o infracţiune mai gravă decât numai dacă hotărârea iniţială a fost casată în baza recursului declarat de procuror sau în interesul părţii vătămate din motivul că pedeapsa fixată era prea blândă, sau în baza recursului procurorului care a solicitat aplicarea legii privind o infracţiune mai gravă, precum şi în cazul când procurorul, la rejudecarea în instanţa de apel, formulează o nouă învinuire, mai gravă, potrivit art. 326 din CPP. Toate aceste limitări sunt efectuate în scopul protejării inculpatului şi sunt repercusiuni ale efectului devolutiv şi ale principiului neagravării situaţiei în

In opinia lui V. Papadopol şi C. Turuianu, această situaţie priveşte, în mod limitativ, trei situaţii: când judecarea cauzei la prima instanţă a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citate; când judecarea cauzei la prima instanţă a avut loc în lipsa unei părţi care, deşi legal citată, a fost în imposibilitatea de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această împrejurare; când hotărârea atacată a fost desfiinţată pentru caz de

propriul recurs. Soluţionând recursul, instanţa rezolvă şi chestiunile complementare prevăzute la art. 416 din CPP, care ţ in de aplicarea dispoziţiilor referitoare la repararea pagubei, la cheltuielile de judecată şi la orice alte chestiuni de care depinde soluţionarea cauzei. De menţionat că conform art. 457 din CPP procedura de soluţionare a recursului în anulare se efectuează potrivit dispoziţiilor art. 434-436 din CPP care sunt proprii şi recursului împotriva hotărârilor instanţelor de apel, ce se aplică în mod corespunzător, ceea ce imprimă un caracter cvasiordinar recursului împotriva hotărârilor instanţelor de apel.

incompetenţă, vezi: V. Papadopol, C. Turuianu, op. cit., p. 223. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova cu privire la practica de examinare a cauzelor penale în ordine de recurs, nr. 27 din 26.12.2000, Culegere de hotărâri ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie (mai 1974 - iulie 2002), Chişinău, 2002, p. 411.

Partea specială

C a p i t o l u l XIV

CĂILE EXTRAORDINA RE DE ATAC Secţiunea I. CONSID ERAŢII GENER ALE PRIVIND CĂILE EXTRA ORDIN ARE DE ATAC Hotărârile instanţelor judecătoreşti definitive capătă autoritate de lucru judecat, care se înţelege ca situaţie juridică rezultată din soluţionarea definitivă şi irevocabilă a unui conflict dedus înaintea instanţei1. O dată ce instanţa a hotărât în mod definitiv, în fapt şi în drept, asupra învinuirii formulate, nu se mai permite declanşarea unei noi judecăţi cu privire la aceeaşi faptă şi la aceeaşi persoană. în unele opinii, în virtutea autorităţii de lucru judecat, hotărârea

807

judecătorească penală este considerată ca o expresie a adevărului (res indicata pro veritate habetur)2. în acest mod, nu se permite atacarea pe căi obişnuite a hotărârilor irevocabile ale instanţelor judecătoreşti. însă în anumite împrejurări pot fi contaminate de unele erori chiar şi hotărârile irevocabile. în aceste situaţii autoritatea de lucru judecat intră în contradicţie cu principiul legalităţii. Pornind de la faptul că autoritatea de lucru judecat nu permite atacarea hotărârii judecătoreşti pe căi obişnuite, s-a decis că în cazuri excepţionale3 se permite printr-o procedură cu caracter extraordinar de a reexamina cauza penală rămasă definitivă. Repararea eventualelor erori care pot fi depistate în activitatea de jurisdicţie încheiată printr-o hotărâre definitivă se efectuează prin utilizarea căilor extraordinare de atac, care în opiniile doctrinale se înfăţişează ca remedii procesuale menite a repara erorile pe care le conţin

hotărârile judecătoreşti penale rămase definitive4. Corelaţia dintre căile ordinare şi extraordinare de atac se prezintă prin unele asemănări, dar mai multe deosebiri între aceste două instituţii. Principala constă în asemănarea motivelor de declanşare a căii de atac. Toate motivele prevăzute de lege, care permit examinarea cauzei în căile extraordinare de atac, pot constitui motiv de apelare. Totoodată, deosebirile dintre aceste două instituţii sunt mai numeroase şi mai esenţiale.

Deosebirea de esenţă constă în caracterul hotărârii atacate. Apelul poate fi declarat împotriva hotărârilor nedefinitive. Recursul este îndreptat împotriva hotărârilor revocabile. Căile extraordinare de atac sunt îndreptate împotriva hotărârilor irevocabile. Căile extraordinare de atac declanşează o judecată în afara sistemului gradelor de jurisdicţie5. O altă deosebire esenţială constă în aceea că cercul de titulari ai dreptului de apel şi de recurs este mai desfăşurat faţă de subiecţii cu drept de a exercita căile extraordinare de atac. Termenele legale de exercitare a căilor ordinare de atac sunt relativ scurte, pe când utilizarea unor c ăi extraordinare nu este limitată de termene sau termenele sunt relativ mai lungi. De exemplu, revizuirea în favoarea inculpatului nu este limitată de nici un termen. Motivele care permit utilizarea căilor ordinare sunt mai numeroase, spre deosebire de

motivele de folosire a căilor extraordinare. Diferă competenţa de soluţionare a cauzei. Apelul şi recursul se judecă întotdeauna de instanţele ierarhic superioare. Această regulă nu se aplică în cazul căilor extraordinare de atac, deoarece sunt valabile alte reguli ce depind de cazul concret. Revizuirea se soluţionează de către instanţa de fond, iar recursul în anulare, de către Curtea Supremă de Justiţie. în funcţie de caracterul erorii depistate, în procedura

1

N. Volonciu, Tratat de procedură penală, Paideia, ediţia a IlI-a, revizuită şi adăugită, voi. 2, p. 380. 2 I. Neagu, Drept procesual penal. Tratat, Global Lex, 2002, p. 738. 1 N. Volonciu, op. cit, p. 315. 4 I. Neagu, op. cit., p. 738.

penală a Moldovei există recursul în anulare şi revizuirea procesului penal.

Secţiunea a ll-a. RECURSUL ÎN ANULARE §1. Caracteristică generală Recursul în anulare6 este mijlocul procesual prin care se ajunge la un control judecătoresc al hotărârilor penale definitive prin care s-a adus o încălcare esenţială legii sau prin care cauza penală a fost în mod vădit netemeinic soluţionată. In doctrină pe bună dreptate se susţine opinia potrivit căreia căile extraordinare de atac nu fac parte din ciclul normal al procesului penal, reprezentând mijloace de reluare a activităţilor deja efectuate, fără ca ele să constituie nici desfăşurarea unei cauze penale şi nici continuarea ei în alt grad de jurisdicţie. N. Volonciu, op. cit., p. 607. Recursul în anulare a fost introdus în procedura penală a Republicii Moldova prin Legea nr. 809 din 10 aprilie 1996, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 6162,1996, fiind preluat şi de

noul Cod de procedură penală. Până la

modificările respective, erorile pe

808

DREPT PROCESUAL PENAI.

Fiind o cale de atac extraordinară, recursul în anulare poate fi folosit după ce au fost epuizate toate căile ordinare de atac. Erorile care pot provoca folosirea recursului în anulare pot proveni atât din încălcări esenţiale ale legii, cât şi din necunoaşterea sau interpretarea greşită a legii, aprecierea greşită a probelor etc. Recursul în anulare are particularităţi specifice care îl deosebesc de alte căi extraordinare de atac, putând fi orientat împotriva hotărârilor judecătoreşti irevocabile care conţin încălcări esenţiale ale legii sau soluţii netemeinice. Spre deosebire de revizuire, care duce la anularea hotărârilor netemeinice şi nelegale prin folosirea unui material probator nou, recursul în anulare are ca scop înlăturarea erorii în baza probelor din dosarul cauzei. Recursul în anulare poate fi pus la dispoziţia părţilor, având titulari speciali. Potrivit art. 452, titularii recursului în anulare sunt procurorul general şi părţile, care pot ataca prin intermediul avocatului. Alin. (2) al art. 452 prevede dreptul procurorului general de a declara recurs în favoarea condamnatului, chiar dacă nu au fost utilizate căile ordinare de atac. Examinarea recursului în anulare este de competenţa exclusivă a Curţii Supreme de Justiţie. în ce priveşte subiecţii procesuali, în recursul în anulare vor participa în faţa Curţii Supreme de Justiţie acele părţi în defavoarea sau în favoarea cărora este declarat recursul, precum şi părţile asupra intereselor cărora s-ar răsfrânge efectele recursului în anulare în caz de admitere 7. Obiectul recursului în anulare poate fi orice hotărâre rămasă definitivă. în această privinţă nu are nici o importanţă hotărârea cărei instanţe a rămas definitivă: prima instanţă, apel sau recurs. De asemenea, nu are importanţă dacă hotărârea a fost pronunţată în faza iniţială a procesului sau în desfăşurarea ulterioară în caz de revizuire.

care urmează să le înlăture recursul în anulare se înlăturau prin recurs extraordinar ce avea un rol asemănător. însă, totuşi, natura juridică a acestor recursuri diferă. în doctrină (N. Volonciu, op. cit., voi. II, p. 366-368) s-a stipulat că recursul în anulare poate fi folosit doar în unele cazuri strict enumerate de lege, spre deosebire de recursul extraordinar, care avea o arie de acoperire mult mai mare. De asemenea, a fost limitat numărul subiecţilor speciali care au dreptul de a iniţia recursul în anulare. A dispărut dreptul de a exercita controlul asupra activităţii tuturor instanţelor din partea Curţii Supreme de Justiţie şi, deci, Curtea

Partea specială

809

Supremă a fost lipsită de dreptul de iniţiere a recursului în anulare. V. Dongoroz ş.a., op. cit, voi. II, p. 283.

§2. Cazurile în care se poate face recurs în anulare Potrivit art. 453, hotărârile irevocabile de condamnare, achitare sau încetare a procesului pot fi atacate cu recurs în anulare. Legea procesuală penală divizează cazurile în care se poate face recurs în anulare în două grupuri, divizare condiţionată de efecte care produc aceste cazuri asupra subiecţilor procesuali. în primul grup sunt incluse cazurile în care recursul în anulare are efect cu privire la situaţia părţilor din proces, iar în al doilea grup cazurile în care recursul poate fi declarat numai în favoarea condamnatului.

2.1. Cazurile în care recursul în anulare are efect cu privire la situaţia părţilor din proces Când nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni sau când instanţa a pronunţat o hotărâre de condamnare pentru o altă faptă decât cea pentru care condamnatul a fost pus sub învinuire, cu excepţia cazurilor reîncadrării juridice a acţiunilor în baza unei legi mai blânde. Va fi ca motiv de casare a hotărârii definitive cazul când materialul probator existent nu constată cu certitudine prezenţa elementelor a)

constitutive ale infracţiunii. Ca motiv de casare poate fi şi neconstatarea împrejurărilor care corespund circumstanţelor agravante şi atenuante. Instanţa, de asemenea, nu este în drept să pronunţe o hotărâre de condamnare decât cea care este expusă în rechizitoriu, cu excepţia reîncadrării acţiunilor în baza unei legi mai blânde8. b) Când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzu tă de legea penală. Tragerea persoanei la răspundere penală este posibilă numai cu condiţia prezenţei prevederilor legale în care această faptă este recunoscută ca infracţiune. Această prevedere este aplicabilă şi în situaţia când în momentul declanşării urmăririi sau în cadrul examinării în primă instanţă fapta era recunoscută ca infracţiune, însă a fost exclusă din Codul penal, ceea ce constituie motiv de recurs în anulare. Sancţiunile normelor penale stabilesc pedepse relativ determinate. Depăşirea limitelor prevăzute poate servi ca motiv de casare.

a

Cu privire la a doua parte a normei sunt expuse unele obiec ţii care se referă la imperfecţiunea formulării, care la rândul său, creează unele probleme la aplicare (M. Iuga, op. cit, p. 9).

810

DREPT PROCESUAL PENAL

c) Când persoana condamnată a fost judecată anterior în mod definitiv pentru aceeaşi faptă sau dacă există o cauză de înlăturare a răspunderii penale, sau aplicarea pedepsei a fost înlăturată de o nouă lege sau anulată de un act de amnistie ori de graţiere sau dacă a intervenit decesul condamnatului. Autoritatea de lucru judecat împiedică tragerea la răspunderea penală repetată a persoanei faţă de care s-a pronunţat o hotărâre de condamnare, achitare sau încetare a procesului. în cazurile expirării termenului de prescripţie, promulgării unui act de amnistie, graţierii persoanei sau lipsei plângerii părţii vătămate în cazurile stabilite de lege hotărârea se casează. Decesul persoanei conduce la casarea hotărârii de condamnare, întrucât are ca efect înlăturarea pe cale naturală a răspunderii penale, care este o răspundere personală9. d) Când instanţa de judecată internaţională prin hotărârea sa, a constatat o încălcare a drepturilor şi libertăţilor omului, care poate fi raportată la o nouă judecare. Actualmente, Curtea Europeană pentru Drepturile Omului după examinarea petiţiilor cetăţenilor poate obliga statul de a repara un drept încălcat de o autoritate publică a statului. Recursul în anulare se va examina la cererea oricărui titular dacă va fi posibil repararea erorii. în faza examinării admisibilităţii în principiu a recursului se va constata posibilitatea reparării încălcării la o nouă judecare. e) Când Curtea Constituţională neconstituţională rea legii aplicate în cauza respectivă.

a

recunoscut prevede

2.2. Cazurile în care recursul poate fi declarat numai în favoarea condamnatului a) Când completul de judecată nu a fost compus potrivit legii ori s-au încălcat prevederile art. 30, 31 şi 33. încălcarea prevederilor referitoare la compunerea instanţei de judecată constituie temei de nulitate. Acest temei are referinţă la toate etapele de judecată, atât în fond, cât şi în apel sau de recurs. De regulă, aceste vicii se depistează la următorul grad de jurisdicţie: apel sau recurs. Dar pentru a declara recurs în anulare nu este obligatoriu ca eroarea să se producă în recurs, ci la orice altă judecată.

Partea specială

811

b) Când judecarea cauzei a avut loc fără participarea procurorului, incul patului, precum şi a apărătorului, interpretului şi traducătorului, când aceasta era obligatorie potrivit legii. Participarea procurorului este obligatorie la toate fazele de judecare a cauzei penale. Inculpatul participă la judecarea cauzei în fond, cu excepţiile prevăzute de alin. (2) al art. 321. în toate cazurile, chiar când judecata se face în lipsa inculpatului, participarea apărătorului este obligatorie. La judecarea apelului participă atât apărătorul, cât şi inculpatul arestat. Neprezentarea părţilor legal citate nu împiedică examinarea apelului. La judecarea recursului participă avocatul care 1-a înaintat. Interpretul şi traducătorul participă în toate cazurile când la proces participă persoane care nu posedă limba. c) Instanţa a admis o cale de atac neprevăzută de lege sau apelul ori re cursul ordinar au fost introduse tardiv. Aceasta poate avea loc, spre exemplu, când instanţa de apel a examinat o cerere de apel asupra deciziei instanţei de apel sau instanţa de recurs a examinat recursul asupra deciziei instanţei de recurs. De asemenea, examinarea cauzei după expirarea termenului de apel sau de recurs, dacă nu au fost repuse în termen sau examinate peste termen, sau dacă nu au fost condiţiile legale de repunere în termen sau examinare peste termen constituie motiv de casare. Potrivit alin. (2) al art. 453, alte hotărâri definitive pot fi atacate cu recurs în anulare numai dacă sunt contrare legii10.

§3. Judecarea recursului în anulare şi soluţiile pronunţate 3.1. Termenul de declarare a recursului în anulare Potrivit art. 454, recursul în anulare în favoarea celui condamnat sau a persoanei faţă de care s-a încetat procesul penal poate fi declarat oricând, chiar şi după moartea acestuia, cu privire la latura penală, iar cu privire la latura civilă, numai dacă soluţionarea acesteia se răsfrânge asupra laturii penale. în celelalte cazuri, recursul în anulare poate fi declarat numai în termen de un an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă, dacă un viciu fundamental în procedura precedentă a atacat hotărârea atacată. în toate cazurile când statul este condamnat

pentru o faptă care aduce atingere drepturilor şi libertăţilor omului, înştiinţarea despre această hotărâre a instanţei I. Neagu, op. cit.,p. 586.

internaţionale se face de urgenţă. Din momentul comunicării oficiale către guvern privitor la hoIn practică această prevedere se aplică împotriva încheierilor judecătorului de instrucţie. lu

812

DREPT PROCESUAL P E N A L

tărârea adoptată perioada de 6 luni este pusă la dispoziţie pentru declararea recursului în anulare.

3.2. Declararea recursului în anulare Recursul în anulare se declară în scris cu indicarea motivelor de anulare şi se depune la Curtea Supremă de Justiţie". O dată cu declararea recursului în anulare, Curtea Supremă de Justiţie poate dispune suspendarea executării hotărârii atacate12, având dreptul de a reveni asupra suspendării. Dreptul de a declara recurs în anulare determină şi dreptul de a-1 retrage. Fiecare parte care a declarat recurs în anulare are dreptul de a-1 retrage până la începutul examinării acestuia. Curtea Supremă de Justiţie solicită dosarul din instanţa respectivă, desemnează completul de judecători, cât şi realizează alte acte preparatorii, în conformitate cu art. 431 din CPR Instanţa examinează admisibilitatea în principiu a recursului în anulare potrivit art. 432 din CPR

3.3. Judecarea şi soluţionarea recursului în anulare Desfăşurarea judecăţii recursului în anulare se efectuează potrivit regulilor de examinare a unui recurs ordinar. Totodată, dispoziţiile de la judecarea recursului ordinar care se aplică la judecarea recursului în anulare se completează, în caz de necesitate, cu dispoziţiile din capitolul consacrat recursului în anulare. Soluţiile date sunt ca şi la recursul ordinar, adică de admitere sau de respingere a căii de atac cu menţinerea sau casarea hotărârii definitive. Recursul în anulare se judecă de către colegiul lărgit sau, în caz când soluţionarea acestuia poate conduce la o contradicţie cu o hotărâre dată anterior de Curtea Supremă de Justiţie, competent de a judeca recursul în anulare va fi Plenul Curţii Supreme de Justiţie. La judecarea recursului în anulare participă procurorul general şi apărătorul părţii care a declarat recurs în anulare sau în privinţa căruia a fost declarat. De regulă, partea care a declarat recursul este

" Datele pe care trebuie să le conţină cererea de recurs în anulare sunt prevăzute de alin. (2) al art. 455. La recurs este necesar de anexat şi copiile de pe hotărârile judecătoreşti atacate, precum şi copiile recursului pentru fiecare parte la proces. Codul prevede o obligaţie ca cererea de recurs în anulare în numele unei părţi să fie întocmita de un avocat cu atribuţii speciale în

Partea specială

813

asistată de apărătorul care a întocmit recursul în anulare. în cazul în care, în virtutea anumitor împrejurări, apărătorul nu participă la examinare, Curtea Supremă de Justiţie desemnează un apărător din oficiu. Soluţionarea recursului în anulare se efectuează după regulile recursului ordinar.

Secţiunea a lll-a. REVIZUIREA PROCESULUI PENAL §1. Caracteristică generală Autoritatea de lucru judecat nu exclude pericolul contaminării hotărârii definitive de unele vicii provocate de erorile judiciare. Repararea acestor erori este pusă în seama revizuirii care se defineşte ca mijloc procesual prin folosirea căruia sunt înlăturate erorile judiciare ce ar putea fi cuprinse în hotărârile penale definitive 13. Folosindu-se împotriva hotărârilor penale definitive, revizuirea face parte din căile extraordinare de atac. Revizuirea poate fi îndreptată numai împotriva hotărârilor definitive prin care s-a soluţionat fondul cauzei14. Revizuirea are caracterul unei căi de atac de fapt, fiindcă provoacă o reexaminare în fapt a cauzei penale15. Totodată, aceste erori de fapt trebuie să rezulte din împrejurări necunoscute instanţei care a soluţionat cauza. Aceste împrejurări trebuie să atragă o altă soluţie sau o modificare esenţială a soluţiei atacate. Revizuirea poate fi folosită în orice cauză penală indiferent de gravitatea faptei la care se referă hotărârea definitivă, fiind nediferenţiată16. Revizuirea este nelimitată, putând fi folosită atât în favoarea, cât şi în defavoarea unei părţi. Revizuirii pot fi supuse hotărârile de condamnare, achitare sau încetare a procesului în întregime sau separat, la unele fapte ori numai la unele persoane. Pot fi supuse revizuirii hotărârile judecătoreşti pronunţate de oricare instanţă din Republica Moldova17.

11

domeniu. O asemenea prevedere nu există expres în CPP, însă o considerăm aplicabilă şi în legislaţia naţională.

V. Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român, Bucureşti, 1976, p. 256. 11 G. Theodoru, L. Moldovan, op. cit., p. 151. 13

15 16 17

V. Dongoroz, op. cit., voi. 2, p. 257. N. Volonciu, op. cit., voi. 2, p. 338. Doctrina şi practica judiciară română au recunoscut faptul că nu pot fi obiectul

revi zuirii hotărârile judecătoreşti străine, nici chiar atunci când au fost recunoscute în ţară, pentru ca prin procedura de recunoaştere nu s-a rezolvat fondul cauzei (N. Volonciu, op. cit., voi. 2, p. 340).

814

DREPT PROCESUAL PENAI.

§2. Cazurile de revizuire Stabilind cazurile de revizuire la art. 458, legislatorul a ţinut seama de cauzele care pot provoca producerea erorilor judiciare18. Cazurile de revizuire sunt limitate în virtutea naturii juridice a acestei căi de atac. 1. S-a stabilit, printr-o sentinţă irevocabilă, că martorul a făcut cu bună ştiinţă declaraţii mincinoase sau că expertul a prezentat cu bună ştiinţă concluzii false, sau că corpuri delicte, proceseverbale privind acte de urmărire penală sau judecătoreşti ori alte documente sunt false, sau că a fost făcută intenţionat o traducere greşită, ceea ce a avut ca urmare darea unei sentinţe 19 neîntemeiate sau contrare legii. Complexitatea acestei norme determină divizarea ei în două grupuri: a) Mărturia mincinoasă, adică constatarea că un martor, un expert, un interpret a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere20. Legea penală defineşte noţiunea de mărturie mincinoasă. Pentru ca mărturia mincinoasă să poată constitui temei de revizuire a procesului penal, nu este suficient să se constate existenţa infracţiunii, dar este necesar să se constate că această mărturie mincinoasă a servit la darea hotărârii. Posibilitatea realizării impune prezenţa anumitor condiţii: •să fie săvârşită o infracţiune de mărturie mincinoasă; •mărturia mincinoasă să fi condus la pronunţarea unei hotărâri ilegale şi neîntemeiate; •mărturia mincinoasă să se poată dovedi prin anumite mijloace de pro-baţiune prevăzute de lege21. în doctrina juridică aceste cazuri sunt grupate în 3 surse: a)accidentalitate - adică atunci când în complexul constatărilor de fapt apar elemente susceptibile de a induce în eroare (coincidenţe, aparenţe, presupuneri etc), care fac să se nască convingerea că ele ar fi expresia adevărului; b)lipsa probei contrarii - necunoaşterea de către organe a împrejurărilor care dacă vor fi cunoscute vor fi dus la o altă situaţie de fapt corespunzătoare cu realitatea; c)frauda procesuală - folosirea de mijloace ilicite pentru a induce în eroare sau a face posibilă eroarea. (După V. Dongoroz, op. cit., voi. 2, p. 260). ^ Considerăm că legislatorul a limitat nejustificat motivele de revizuire numai la darea sentinţelor, dat fiind faptul că falsul poate fi întâlnit şi în apel sau recurs la darea deciziilor. Deci considerăm că ar fi mai corectă noţiunea de "hotărâre" în locul celei de "sentinţă". : " V. Dongoroz, op. cit., voi. 2, p. 261. 21 I. Neagu, op. cit., p. 760. '*

Partea specială

815

Iniţierea procesului de revizuire în acest temei va fi posibilă după ce hotărârea judecătorească prin care se dovedeşte săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă va căpăta autoritate de lucru judecat. în acest sens, pentru iniţierea revizuirii nu are importanţă dacă hotărârea rămasă definitivă prin care s-a stabilit că martorul, expertul sau interpretul au făcut mărturii mincinoase a fost de condamnare, achitare sau de încetare a procesului penal22. Astfel, sentinţa de achitare poate fi pronunţată când se va stabili, spre exemplu, faptul că mărturiile au fost depuse în urma unor constrângeri etc. Sentinţa de încetare poate fi pronunţată în situaţia când fapta nu prezintă un pericol social sau a intervenit un act de amnistie, persoana a fost graţiată, a survenit decesul inculpatului etc. b) Alte mijloace de probe false. în această categorie se includ aprecierea ca admisibile şi pertinente a unor corpuri delicte, procese-verbale privind acte de urmărire penală sau judecătoreşti ori alte documente care, de fapt, sunt false. Atât corpurile delicte, cât şi înscrisurile pot dovedi raporturi juridice, stări sau situaţii ulterioare ale infracţiunii, care constată existenţa faptului infracţiunii, a elementelor constitutive, cât şi circumstanţele agravante şi atenuante. Condiţiile de admitere a revizuirii pentru aceste motive sunt aceleaşi ca şi în cazul mărturiilor mincinoase. Este necesar de a constata în primul rând că au fost prezentate înscrisuri sau corpuri delicte false23. în al doilea rând, este necesar de constatat că aceste mijloace de probă false au dus la pronunţarea unei hotărâri neîntemeiate sau nelegale, adică admiterea acestor mijloace de probă a dus la soluţionarea greşită a fondului cauzei, la constatarea eronată a unor circumstanţe agravante sau atenuante ş.a. în al treilea rând, falsificarea trebuie dovedită prin hotărâre judecătorească. 2. S-a stabilit printr-o sentinţă rămasă definitivă că judecătorii şi procurorii au comis în cursul judecării acestor cauze abuzuri ce constituie infracţiuni. Erorile care constituie temei pentru declanşarea unei căi de atac pot fi provocate de acţiunile ilicite ale persoanelor oficiale care examinează cauza. Aceste acţiuni ilicite pot constitui atât infracţiuni contra justiţiei, precum şi unele infracţiuni ale

persoanelor cu funcţii de răspundere.

Ibidem. în cele mai frecvente cazuri aceasta se constată prin efectuarea expertizelor. 11

23

816

DREPT PROCESUAL PENAL

Legislatorul a limitat acest motiv la infracţiunile comise în cadrul examinării cauzei în instanţa de judecată. Subiecţii acestor infracţiuni sunt procurorii şi judecătorii care au participat la examinarea cauzei. Deci, pentru declanşarea revizuirii în acest caz este necesară realizarea unor condiţii legate atât de subiecţii speciali ai infracţiunii, de faza săvârşirii infracţiunii, cât şi relevanţa infracţiunii săvârşite de subiectul special asupra legalităţii şi temeiniciei hotărârii care necesită a fi revizuită. In primul rând, se cere a stabili dacă judecătorii sau procurorii au săvârşit abuzuri care constituie infracţiuni. Abuzul se defineşte ca o depăşire a legalităţii, faptă ilegală24. Adică în cazul de faţă se include atât abuz de serviciu sau o altă infracţiune săvârşită de către persoanele cu funcţii oficiale, cât şi oarecare infracţiune prevăzută de Codul penal2\ Va fi ca motiv de revizuire dacă infracţiunea a fost comisă de judecătorii sau procurorii care au participat la examinarea cauzei a cărei revizuire se cere şi nu a altei cauze. în al doilea rând, aceste abuzuri trebuie să fie comise în cadrul examinării cauzei în instanţă şi nu la o altă fază a procesului. Această perioadă se stabileşte între momentul trimiterii cauzei în judecată şi până în momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti deci atât examinarea în primă instanţă, cât şi în apel sau în recurs. în al treilea rând, va fi ca motiv de revizuire pe acest temei numai în situaţia când comiterea infracţiunii a dus la darea unei hotărâri nelegale şi netemeinice26. 3. S-a stabilit printr-o sentinţă rămasă definitivă că persoanele care au efectuat urmărirea penală în cauză au săvârşit abuzuri ce constituie infracţiuni, care au dus la pronunţarea unei hotărâri neîntemeiate sau contrare legii. Spre deosebire de al doilea caz, în cazul de faţă motiv pentru declanşarea revizuirii este săvârşirea unei infracţiuni în faza urmăririi penale de către persoane abilitate de a efectua urmărirea penală, infracţiune care a influenţat

:4

Ion Pitulescu, E. Derşidan, P. Abraham, I. Raneta, Dicţionar explicativ şi practic de drept penal şi procesual penal, 1997, p. 14.

-5 în literatura de specialitate se menţionează faptul că sintagma "judecătorii şi procurorii" din pct. 2) din alin. (3) al art. 458 este nereuşită, deoarece lasă de înţeles că revizuirea cauzei va fi posibilă numai în caz dacă se va constata că abuzurile ce au condus la pronunţarea unei sentinţe netemeinice şi ilegale au avut Ioc numai la înţelegerea prealabilă a judecătorului şi procurorului, fapt ce

Partea specială

36

817

nu este corect (M. luga, op. cit., p. 5). Chiar dacă judecătorul sau procurorul a săvârşit o infracţiune, de exemplu, de mituire, însă cauza a fost examinată obiectiv şi hotărârea a rămas temeinică şi legală, aceasta nu va servi ca motiv de revizuire a procesului.

asupra sorţii cauzei înaintate spre revizuire, provocând pronunţarea unei hotărâri nelegale şi neîntemeiate. Din categoria persoanelor abilitate să efectueze urmărirea fac parte; ofiţerul de urmărire penală şi procurorul care conduce urmărirea în cauza dată. Pentru declanşarea revizuirii se cere ca infracţiunea comisă de către persoanele care au efectuat urmărirea în cauza dată să fi dus la darea unei hotărâri nelegale şi netemeinice. în acest sens, pot fi considerate drept motive de revizuire neefectuarea anumitor acte de urmărire necesare ori efectuarea lor abuzivă27, distrugerea sau denaturarea corpurilor delicte sau a documentelor etc. Şi, în sfârşit, o condiţie ce se cere în acest caz este modul în care se dovedeşte infracţiunea, ca dovadă a săvârşirii infracţiunii fiind o sentinţă definitivă. Nu poate fi declanşată revizuirea în cazul în care cauza cu privire la săvârşirea infracţiunii de către persoanele indicate mai sus se află în faza urmăririi sau judecăţii. 4. S-au stabilit alte circumstanţe de care nu avea cunoştinţă instanţa atunci când a dat hotărârea şi care, ele însele sau împreună cu împrejurările stabilite anterior, dovedesc nevinovăţia celui condamnat sau că acesta a săvârşit o infracţiune mai puţin gravă sau mai gravă decât aceea pentru care a fost condam nat sau dovedesc vinovăţia celui achitat sau a persoanei cu privire la care s-a dispus încetarea procesului penal.

Prin natura sa, revizuirea are menirea de a anula hotărârea contaminată de erori de fapt. Aceste erori de fapt devin cunoscute în urma descoperirii unor împrejurări care nu au fost obiectul examinării în instanţă. Descoperirea ulterioară se defineşte ca aflarea unor fapte şi împrejurări ce nu figurau în materialul probator al dosarului şi nu au fost, deci, cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei28. Conchidem că iniţierea revizuirii se va putea realiza în cazul când: a) Se vor descoperi împrejurări noi care nu au fost cunoscute de instanţă la emiterea sentinţei sau încheierii. Noţiunea de descoperire trebuie înţeleasă în raport cu instanţa care a pronunţat hotărârea rămasă definitivă. Nu interesează dacă partea, în favoarea căreia era descoperirea, a cunoscut înainte de definitivarea hotărârii faptele sau împrejurările necunoscute instanţei".

De exemplu, silirea învinuitului sau a martorului de a depune declaraţii ce nu corespund realităţii. V. Dongoroz, op. cit., p. 260. Ibidem.

818

DREPT PROCESUAL PENAI.

b) împrejurările noi trebuie să ducă la o soluţie diametral opusă. Aceste împrejurări noi descoperite pot duce la netemeinicia hotărârii atacate. O dată ce persoana a fost condamnată, împrejurările noi trebuie să ducă la achitarea sau încetarea procesului, o dată ce persoana a fost condamnată pentru o infracţiune, împrejurările noi trebuie să dovedească că persoana a comis o altă infracţiune, mai gravă sau mai puţin gravă decât cea pentru care a fost judecată. Pot fi considerate noi numai acele împrejurări care nu completează probele administrate anterior1". Nu se admit însă cereri de revizuire în situaţia în care, prin invocarea noilor fapte şi împrejurări, se solicită numai o atenuare a răspunderii penale sau numai o schimbare a încadrării juridi ce31, sau a înlătura constatarea stării de recidivă32, sau pretinderea că la data săvârşirii infracţiunii revizuientul a avut discernământ diminuat33, sau că la data săvârşirii faptei cel condamnat era minor, deoarece acest fapt constituie doar un aspect de care se ţine seama la aplicarea sancţiunii penale34. 5. Două sau mai multe hotărâri judecătoreşti irevocabile nu se pot concilia. Hotărârile conţin dispoziţii incompatibile atunci când acestea se exclud reciproc35. Nu orice deosebire a modului de soluţionare trebuie să fie considerat caz de inconciliabilitate36. în situaţia inconciliabilităţii este posibil să fie greşite ambele hotărâri sau numai una dintre ele, dar se exclude cu desăvârşire ca ambele să conţină soluţia justă37. Pentru declanşarea revizuirii în acest caz, se cere existenţa a două sau mai multe hotărâri pronunţate de instanţele penale care soluţionează fondul cauzei, care nu pot fi atacate în acelaşi timp printr-o altă cale de atac şi dispoziţiile acestor hotărâri conţin soluţii asupra aceloraşi fapte şi persoane care se exclud reciproc38.

I. Neagu, op. cit., p. 757. " M. Iuga, op. cit., p. 5. 32 N. Volonciu, op. cit., p. 344. 33 Ibidem. 34 I. Neagu, op. cit, p. 625. 35 V. Dongoroz ş.a., op. cit., voi. 2, p. 263. 36 Ibidem. 37 N. Volonciu, op. cit, p. 350. ,s în literatura juridică au fost menţionate numeroase exemple de hotărâri care sunt incon-ciliabile. Astfel, inconciliabilitatea este posibilă atunci când hotărârile definitive vizează diferiţi participanţi la săvârşirea unei infracţiuni, care nefiind cunoscuţi, au fost urmăriţi şi judecaţi separat, sau când, prin două hotărâri definitive, pentru aceeaşi infracţiune care a fost comisă de un singur făptuitor sunt condamnate două persoane 3,1

Partea specială

819

diferite, dintre care una este, evident, nevinovată (V. Dongoroz ş.a., voi. 2, p. 263).

Particularităţile acestui caz, spre deosebire de celelalte, constau în faptul că sunt supuse revizuirii toate hotărârile inconciliabile. Potrivit alin. (4) al art. 458, dacă nu se poate da hotărârea din cauza că a intervenit termenul de prescripţie, a incriminării sau s-a declarat un act de amnistie sau din cauza că unele persoane au fost graţiate, precum şi din cauza decesului învinuitului, împrejurările prevăzute de pct. 1), 2) şi 3) din alin. (3) al articolului citat se stabilesc printr-o cercetare efectuată potrivit prevederilor art. 443 şi 444 din CPP.

§3. Activitatea procesuală prealabilă

descoperirii, ci de faptul dacă aceasta este sau nu în favoarea condamnatului. Acest fapt condiţionează existenţa a două reglementări diferite. a) în defavoarea condamnatului orice cerere de revizuire prin care se urmăreşte schimbarea soluţiei din hotărârea definitivă în defavoarea părţii care, datorită erorii judiciare, beneficiază de această soluţie'"'. Potrivit alin. (1) al art. 459, revizuirea unei hotărâri de achitare, de încetare a procesului penal, precum şi revizuirea unei hotărâri de condamnare pentru motivul că pedeapsa este prea uşoară sau că trebuie aplicată celui condamnat legea privitoare la o infracţiune mai gravă se poate face numai

3.1 Termenele de revizuire a procesului penal Căile extraordinare de atac nu au un termen de declanşare care decurge din momentul obţinerii hotărârii autorităţii de lucru judecat. Aceasta este condiţionată de faptul că folosirea lor depinde de întâmplări ulterioare39, care iniţial nu pot fi cunoscute. Deci, termenul de declanşare a căilor extraordinare de atac este în raport cu momentul descoperirii erorilor ce permit folosirea lor. în ceea ce priveşte revizuirea, termenul de introducere a cererii nu depinde de titularul dreptului de revizuire sau de momentul

De asemenea, se va considera inconciliabilitate în situaţia când într-o cauză se condamnă un inculpat pentru o anumită faptă, iar în altă cauză se achită cineva din considerentul că acea faptă este inexistentă, autorul este condamnat printr-o hotărâre, iar complicele, judecat ulterior, este achitat de o altă hotărâre care stabileşte că fapta nu este prevăzută de legea penală. N. Volonciu, op. cit., voi. 2, p. 351. Hotărârea se referă la acelaşi făptuitor şi la fapte diferite săvârşite în aceeaşi zi, la aceeaşi oră, dar în localităţi diferite. I. Neagu, op. cit, p. 632. V. Dongoroz ş. a., op. cit, voi. 2, p. 267. Ibidem, p. 268.

820

DREPT PROCESUAL P E N A L

în cadrul termenului de prescripţie a incriminării, stabilit de art. 60 din CP şi cel mai târziu peste un an de la descoperirea circumstanţelor prevăzute de alin. (3) al art. 458. b) în favoarea condamnatului revizuirea poate fi cerută oricând. Potrivit alin. (2) al art. 459, revizuirea în favoarea condamnatului a unei hotărâri de condamnare în caz de descoperire a circumstanţelor prevăzute de alin. (4) al art. 458 nu este limitată de nici un termen. în acest sens nu poate fi considerat drept obstacol pentru revizuirea procesului penal nici decesul condamnatului, dacă este vorba de reabilitarea lui (alin. (3) al art. 458). Termenul revizuirii începe să curgă de la data când partea a luat cunoştinţă de hotărâre în primele trei puncte şi punctul cinci din alin. (3) al art. 458 sau partea a descoperit împrejurări noi potrivit pct. 4) din alin. (3) al art. 458.

3.2 Persoanele care pot cere revizuirea Potrivit art. 460, revizuirea poate fi cerută de oricare dintre părţile din cauza penală a cărei revizuire se cere. Fiecare dintre părţi poate cere revizuirea în limitele calităţii sale procesuale. Soţul sau rudele apropiate41 pot înainta cerere de revizuire chiar şi după decesul condamnatului. în literatura de specialitate s-a argumentat faptul că soţul sau rudele apropiate nu au dreptul să se substituie inculpatului achitat sau faţă de care s-a pronunţat încetarea procesului penal şi nici altor părţi'12. Procurorul competent'-' poate, din oficiu, să iniţieze procedura revizuirii. Procurorul poate atât de sine stătător descoperi un caz de revizuire, cât şi poate fi informat de către organele de conducere sau conducătorii persoanelor juridice, care, potrivit alin. (4) al art. 460 sunt obligate a informa procurorul în cazul când au cunoştinţă despre vreo faptă sau motivare ce ar motiva revizuirea"".

41

42 41

Potrivit pct. 41) din alin. (1) al art. 6, rudele apropiate sunt copiii, p ărinţii, înfietori, în fiaţi, fraţii şi surorile, bunicul, bunica, nepoţii. N. Volonciu, op. cit., voi.2, p. 353. Considerăm că va fi competent procurorul de gradul instanţei care a judecat cauza, cât şi procurorul ierarhic superior.

Partea specială 44

821

Exemplu în acest caz ar fi condamnarea unei persoane pentru neglijenţă sau delapidare, învinuire care apoi a fost răsturnată de unele acte descoperite în organizaţia dată care confirmau nevinovăţia persoanei.

3.3 Cererea de revizuire Activitatea procesuală prealabilă este pusă în mişcare prin cererea de revizuire, adică declaraţia de folosire a acestei căi de atac formulată în scris'15. în cerere trebuie să se indice cazul de revizuire prevăzut de art. 458 pe care se întemeiază cererea şi mijloacele de probă în dovedirea acestuia. în cerere se menţionează hotărârea definitivă a cărei revizuire se cere. în situaţia când nu toată hotărârea care vizează mai multe fapte este atacată, dar numai una din fapte, în cerere se va indica fapta pentru care se cere revizuirea. Cererea poate fi însoţită sau urmată de un memoriu explicativ46. Potrivit alin. (1) al art. 460, cererea se adreseaz ă procurorului de gradul instanţei care a judecat cauza în fond. Neîndeplinirea unor cerinţe înaintate faţă de cerere nu constituie un temei de a o respinge sau a o lăsa fără examinare.

3.4 Cercetarea prealabilă O dată cu primirea cererii procurorul, constatând temeiurile prevăzute de art. 458, declanşează cercetarea circumstanţelor noi,

emite o ordonanţă de deschidere a procesului de revizuire şi efectuează cercetarea împrejurărilor. Procurorul poate da o însărcinare de efectuare a cercetării împrejurărilor cauzei şi ofiţerului de urmărire penală. Pentru aceasta procurorul poate cere dosarul cauzei de la instan ţa unde se păstrează acesta. Procurorul sau ofiţerul de urmărire penală nu este limitat în ceea ce priveşte efectuarea actelor de urmărire, având dreptul de a efectua oricare acte de urmărire care vor fi necesare. Cererea de revizuire nu are efect suspensiv în ceea ce priveşte hotărârea definitivă atacată, legea, totuşi, la alin. (7) al art. 460, permite Procurorului General în timpul efectuării cercetării împrejurărilor noi descoperite să dispună suspendarea executării hotărârii în limitele cererii de revizuire. Termenul de efectuare a cercetării nu este stabilit de lege, acesta supunân-du-se dispoziţiilor art. 20 şi 259 din CPP. Potrivit art. 461, după terminarea cercetării împrejurărilor noi, procurorul înaintează întregul material, împreună cu concluziile sale, instanţei care a judecat cauza în fond. V. Dongoroz ş.a., op. cit., voi. 2, p. 265. 4" Ibidem, p. 266. 45

822

__________________________________._______________DREPT PROCESUAL PENAL

Partea specială

Concluziile procurorului pot fi de admitere sau de respingere a cererii, însă, indiferent de conţinutul concluziilor emise, procurorul are obligaţia de a sesiza instanţa.

Primul stadiu de desfăşurare a judecăţii revizuirii este admiterea cererii. Sarcina acestei etape constă în verificarea corespunderii cererii cu condiţiile legale şi dacă materialele prezentate de către procuror sunt sufucuente pentru admiterea cererii. în acelaşi rând, la termenul fixat, instanţa, ascultând părţile prezente şi concluziile procurorului, examinează dacă cererea de revizuire este întocmită în condiţiile prevăzute de lege şi dacă din probele administrate în cursul cercetării efectuate rezultă date suficiente pentru admiterea revizuirii. Instanţa poate verifica oricare dintre probele pe care se întemeiază cererea. Instanţa poate, la cererea părţilor, să administreze probe noi. Examinarea şi verificarea probelor în cadrul admiterii în principiu nu duce la o rejudecare a fondului, activitatea neconfundându-se cu aprecierea probelor în ansamblul lor49. O dată cu administrarea probelor, la această etapă, pot fi ascultaţi orice martori, cu unele excepţii. Potrivit alin. (3) al art. 462, se interzice de a audia ca martori persoanele care au săvârşit infracţiuni în legătură cu care a fost iniţiată revizuirea (martori experţi, interpreţi, vinovaţi de mărturie mincinoasă, judecători, procurori, ofiţeri de urmărire penală, vinovaţi de săvârşirea unor abuzuri). O dată cu examinarea cererii de revizuire, sub aspectul admiterii în principiu, instanţa poate pronunţa două soluţii. în caz de admitere, instanţa pronunţă o încheiere, iar procesul trece la următoarea etapă de judecare a cauzei. în caz de respingere a cererii, instanţa pronunţă o sentinţă50. O dată cu admiterea în principiu a cererii de revizuire, instanţa poate lua unele măsuri necesare până la soluţionarea definitivă a revizuirii. Potrivit alin. (5) al art. 462, o dată cu admiterea cererii de revizuire, precum şi în tot cursul rejudecării cauzei, instanţa poate menţine suspendarea acordată de procuror ori poate suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii supuse revizuirii. în cazul admiterii în principiu a revizuirii din cauză că există câteva hotărâri ce nu se pot concilia, cauzele în care aceste hotărâri au fost pronunţate se reunesc pentru rejudecare.

§4. Judecarea revizuirii 4.1. Competenţa în materie de revizuire Judecarea revizuirii parcurge două etape distincte: admiterea în principiu şi judecarea în fond'17, fiecare etapă având sarcini şi conţinut procesual propriu. în raport cu cazurile de revizuire diferă şi competenţa instanţei de a o judeca. Potrivit art. 461, pentru cazurile expuse la pct. l)-4) ale art. 458, instanţa competentă să judece revizuirea este instanţa care a judecat cauza în fond, adică în prima instanţă. în ceea ce priveşte cazul de revizuire din pct. 5) din alin. (3) al art. 458, revizuirea privind două sau mai multe hotărâri definitive revine uneia din instanţele care au pronunţat hotărârea incompatibilă. în asemenea cazuri competenţa instanţei se stabileşte conform dispoziţiilor art. 42. în situaţia când o hotărâre revine după competenţă instanţei ierarhic superioare, cauza se judecă de către cea superioară. în caz dacă nu se pot concilia două hotărâri dintre care una este pronunţată de judecătoria militară şi altă judecătorie, competenţa de a judeca revizuirea revine judecătoriei (alin. (6) al art. 42).

4.2. Măsuri premergătoare Potrivit alin. (1) al art. 462, la primirea materialelor trimise de procuror, preşedintele instanţei fixează un termen pentru examinarea cererii de revizuire în vederea admiterii revizuirii. Totodată, dispune citarea părţilor interesate*"*. Când persoana în favoarea sau în defavoarea căreia s-a cerut revizuirea se află în stare de arest, chiar într-o altă cauză, preşedintele dispune aducerea acesteia la judecată. De asemenea, preşedintele ia măsuri pentru a-i asigura persoanei un apărător din oficiu.

V. Dongoroz ş. a., op. cit., voi. 2, p. 270. Noţiunea de părţi interesate include părţile asupra cărora se pot răsfrânge efectele revizuirii - V. Dongoroz ş. a., op. cit., voi. 2, p. 272.

823

''' 511

N. Volonciu, op. cit., voi. 2, p. 360. Aceasta se explică prin faptul că, o dată cu respingerea cererii, hotărârea atacată işi păstrează autoritatea, ceea ce se echivalează cu soluţionarea cauzei în fond - V.

Dongoroz ş.a., op. cit., voi. 2, p. 274.

824

DREPT PROCESUAL PENAL

4.3. Rejudecarea cauzei Rejudecarea cauzei reprezintă o judecată de ordin procesual51 care se desfăşoară conform regulilor de procedură privind judecarea în prima instanţă52. Instanţa, dacă consideră necesar, la cererea părţilor, examinează din nou probele care au fost administrate în cursul judecăţilor precedente sau cu ocazia admiterii cererii de revizuire. Rejudecarea are ca obiectiv principal confruntarea materialului probator existent anterior în dosarul cauzei cu materialul probator prezentat sau adunat ulterior în faza de cercetare prealabilă şi completat, eventual, în procedura de admitere în principiu53. După terminarea cercetării judecătoreşti au loc dezbaterile. în dezbateri inculpatul va lua cuvântul ultimul. După şedinţa de judecată vor avea loc deliberarea şi pronunţarea hotărârii. După rejudecare, instanţa pronunţă una din următoarele soluţii: a. Dacă constată cererea de revizuire întemeiată, anulează hotărârea în măsura în care a fost admisă revizuirea sau hotărârile care nu se pot concilia şi pronunţă o nouă hotărâre potrivit articolelor 312399 şi 410, care se aplică în mod corespunzător. Admiterea revizuirii se face numai în limitele calităţii procesuale a părţii care a înaintat cererea. în cadrul examinării revizuirii se aplică efectul extensiv al căilor de atac, ceea ce înseamnă că instanţa va examina şi situaţia părţilor care nu au cerut revizuirea, fără a le o agrava. Totodată, instanţa dispune, dacă este cazul, restituirea amenzii plătite şi a averii confiscate, precum şi a cheltuielilor de judecată pe care cel în favoarea căruia s-a admis revizuirea nu era obligat să le suporte şi calcularea, ca vechime şi continuitate în muncă, a duratei pedepsei privative de libertate executate. b. Dacă după rejudecare instanţa consideră că cererea este neîntemeiată, o respinge. O dată ce instanţa consideră că eroarea judiciară nu s-a comis, hotărârea definitivă atacată îşi păstrează autoritatea de lucru

Partea specială

825

judecat. în cazul când, în decursul procedurii, s-a dispus suspendarea, o dată cu respingerea cererii, această suspendare încetează, chiar daca nu s-a menţionat expres în hotărârea de respingere54. Potrivit art. 365, sentinţele instanţei de revizuire date în conformitate cu alin. (4) al art. 462 si art. 464 pot fi supuse apelului şi recursului potrivit prevederilor art. 400 şi 420. Prin urmare, pot fi supuse căilor de atac atât sentinţele de respingere a cererii de revizuire, precum şi respingerea sau admiterea revizuirii după rejudecare.

1. Neagu, op. cit., p. 637. în literatura de specialitate se menţionează că nu este vorba de o aplicare mecanică a acestor reguli, ci de o aplicare corespunzătoare, compatibilă cu specificul revizuirii N. Volonciu, op. cit., p. 361. V. Dongoroz ş.a., op. cit., voi. 2, p. 275.

M

N. Volonciu, op. cit., voi. 2, p. 263.

Partea specială

C a p i t o l u l XV PUNER EA ÎN EXECU TARE A HOTĂR ÂRILO R JUDEC ĂTORE ŞTI

§1. Noţiunea şi esenţa fazei de executare a sentinţei Hotărârile penale definitive au valoare numai o dată ce sunt puse în executare, adică o dată ce se îndeplinesc dispoziţiile hotărârii. Aceasta condiţionează şi justifică existenţa în procedura penală a unei faze independente executarea sentinţei, ce are ca obiect desăvârşirea activităţii de realizare a justiţiei penale prin aducerea la înfăptuire a celor decise prin hotărâri penale definitive1, obiect deosebit în raport cu cel pe care şi-1 pune urmărirea penală şi judecata2. Soluţia rămasă definitivă se consideră

827

că exprimă adevărul, aceasta fiind o prezumţie legală care poate fi înlăturată doar prin intermediul căilor extraordinare de atac, căpătând autoritate de lucru judecat. Prin lucru judecat se înţelege situaţia juridică rezultată din soluţionarea definitivă şi irevocabilă a unui conflict dedus înaintea judecăţii3. Hotărârea penală definitivă învestită de lege cu autoritate de lucru judecat are un efect pozitiv şi un efect negativ4. Efectul pozitiv al lucrului judecat constă în aceea că dă naştere acelui drept subiectiv pe baza căruia organele competente trec la executarea dispoziţiilor cuprinse în hotărâre5. Efectul negativ al lucrului judecat constă în împiedicarea pe care o produce cu privire la desfăşurarea unui nou proces penal între aceleaşi persoane6, efectul fiind concretizat în regula non bis in idem7. Executarea hotărârii este faza finală a procesului penal pe parcursul căreia se realizează hotărârea ce a căpătat o autoritate de lucru judecat. Potrivit art. 467 hotărârile definitive ale instanţelor

de judecată obligatorii pentru

sunt

V. Dongoroz ş.a., op. cit., voi. II, p. 293. N. Volonciu, op. cit., voi. II, p. 377. I. Tanoviceanu, Tratat de drept şi procedură penală, voi. V, Tipografia Curierul Judiciar, Bucureşti, 1927, p. 703. D. Lupaşcu, Punerea in executare a pedepselor principale, Bucureşti, C. Rosetti, 2003, p. 29. Ibidem. Ibidem, p. 30. Regula non bis in idem este concretizată la art. 22 al CPP, care interzice de a urmări, judeca sau pedepsi de mai multe ori pentru aceeaşi faptă.

toate întreprinderile, instituţiile şi organizaţiile de stat şi obşteşti, pentru toate persoanele oficiale şi cetăţeni şi cu putere executorie pe întregul teritoriu al Republicii Moldova. Punerea în executare a hotărârii ca fază independentă este în strânsă legătură cu celelalte faze ale procesului, totodată, la această fază se realizează doar anumite acţiuni ce ţin de executare", în faza de executare se efectuează numai acţiunile care poartă un caracter procesual şi se reglementează de Codul de procedură penală. Cealaltă parte a activităţii de executare e pusă în seama organelor administrative ale statului sau ale altor organe şi este în afara procesului penal. Executarea hotărârilor ca

fază

penal anumite

a

procesului

dispune

de

particularităţi

caracteristice. Autonomia fazei de punere în executare se caracterizează în primul rând prin sarcini concrete de a pune în executare hotărârea imediat după ce a deve-

nit definitivă, de a soluţiona chestiunile procesuale care apar în cadrul punerii în executare. în al doilea rând, în cadrul fazei de executare a hotărârii sunt încadraţi atât subiecţi ai procesului penal cum ar fi instanţa, condamnatul, apărătorul ş.a., cât şi subiecţi externi, cum ar fi administraţia locului de deţinere, colectivele de muncă, executorii judecătoreşti ş.a. în al treilea rând, activitatea instanţei în cadrul acestei faze este o activitate de exercitare a justiţiei. Chestiunile soluţionate de instanţă în cadrul acestei faze se reglementează de legea procesuală penală. CEDO, în mai multe cazuri de acuzare a Moldovei, a menţionat că executarea hotărârii judecătoreşti este o parte integrantă a procesului şi deci unele abateri la această fază aduc atingere dreptului la un proces echitabil9. *în

literatură

sunt

multe

încercări de a caracteriza faza de executare. O poziţie originală ocupă I. Foiniţki. Potrivit opiniei sale, instituţia dată se bazează pe două idei fundamentale: echitate şi operativitate. Din prima rezultă că executarea sentinţei trebuie să fie unică pentru toate persoanele, a doua constă în faptul că odată devenită definitivă, hotărârea rămâne a fi pusă imediat în executare. Kypc yionooHoio cydonpou3eodcmea, CaHKT-rieTep6ypr, 1996, voi. II, c. 568-569. *în cazul Pasteli v. Moldova şi Sârbu ş.a. v. Moldova din 15 iunie 2004, Curtea a constatat că o autoritate de stat nu ar trebui să invoce ca pretext lipsa resurselor pentru a nu se conforma unei hotărâri. In cazul Prodan v. Moldova din 18 mai 2004, Curtea a constatat că dreptul la un proces echitabil ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat care a ratificat Convenţia permite ca o decizie judiciară definitivă şi obligatorie să rămână inoportună în detrimentul unei părţi. Prevederi similare se întâlnesc în cazurile Tâmbal v Moldova din 14 septembrie 2004, Luntre ş.a. v. Moldova din 15 septembrie 2004, Bocancea ş.a. v. Moldova din 6 octombrie 2004, Croitoru v. Moldova din 10 noiembrie 2004, Popov v Moldova din 11 ianuarie 2005. Cu toate că în aceste cazuri condamnarea a fost pentru neexecutarea hotărârilor în cauze civile, deciziile CEDO au relevanţă şi în procesul penal.

828

D R E P T PROCESUAL PENAL

§2. Punerea în executare a hotărârii 2.1.

Hotărârea instanţei de judecată devine executorie de la data când a rămas definitivă (alin. (1) al art. 466). Executabilitatea este o trăsătură situată după rămânerea definitivă a hotărârilor 10, deoarece orice activitate de executare trebuie să aibă ca temei juridic o hotărâre judecătorească definitivă prin care este soluţionată, sub toate aspectele sale, cauza care a făcut obiectul procesului penal". în funcţie de diverse situaţii, hotărârile instanţei rămân definitive în momente diferenţiate. Hotărârea primei instanţe Dacă hotărârea nu este supusă apelului şi recursului, rămâne definitivă la data pronunţării. în acest sens devine executorie, spre exemplu, încheierea instanţei de judecată asupra recuzării (alin. (3) al art. 35) sau încheierea de declinare a competenţei (alin. (4) al art. 44). Dacă hotărârea este susceptibilă de a fi atacată cu apel, atunci devine definitivă la data expirării termenului de apel, dacă nu s-a declarat apel în termen. Dacă hotărârea s-a atacat cu apel şi apelul a fost retras înăuntrul termenului sau după expirarea termenului, hotărârea de asemenea rămâne definitivă. Aceeaşi situaţie există relativ la hotărârea primei instanţe în cazul când este susceptibilă a fi atacată numai cu recurs. O asemenea hotărâre rămâne definitivă la data expirării termenului de recurs, dacă, nu a fost atacată în termenul stabilit. Dacă hotărârea este susceptibilă de a fi atacată cu apel şi apelul a fost respins, atunci hotărârea primei instanţe rămâne definitivă. Dacă recursul în cazul hotărîrilor nesupuse apelului nu s-a declarat în termen sau dacă recursul a fost retras înăuntrul termenului, hotărîrea se pune în executare. Aceeaşi situaţie este şi în cazul când recursul împotriva hotărârilor nesusceptibile de a fi atacate cu apel a fost respins. Hotărârile instanţei de apel şi de recurs

N. Volonciu, op. cit., voi. II, p. 387. V. Dongoroz ş.a., op. cit., voi. II, p. 303.

apel

rămân

829

Hotărârea instanţei de recurs

Rămânerea definitivă a hotărârilor

Hotărârile instanţei de pronunţării deciziei în apel.

Partea specială

definitive

la

data

Spre deosebire de hotărârea primei instanţe şi a instanţei de apel, care devin definitive la momente diferite, hotărârea instanţei de recurs capătă autoritate de lucru judecat într-un singur moment, şi anume la data pronunţării acesteia doar pentru cauzele pentru care legea nu prevede calea de atac a apelului. Hotărârea instanţei de recurs rămâne definitivă la data pronunţării acesteia când: a)recursul a fost admis şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de recurs, fără rejudecare; b)cauza a fost rejudecată de către instanţa de recurs după admiterea recursului; c)recursul a fost respins, dar hotărârea cuprinde obligarea la plata cheltuielilor de judecată. Legea procesual penală a introdus şi noţiunea de hotărâre irevocabilă. Astfel, majoritatea hotărârilor judecătoreşti devin irevocabile la data când au devenit definitive. Excepţie fac hotărârile instanţei de recurs declarate împotriva deciziilor în apel, care devin irevocabile la data pronunţării acestora. 2.2. Instanţa competentă să pună în executare Potrivit alin. (1) al art. 468, trimiterea spre executare a hot ărârii judecătoreşti se pune în sarcina instanţei care a judecat cauza în prima instanţă. Hotărârile definitive ale instanţei de judecată sunt executate de către executorii judecătoreşti, care activează pe lângă judecătoriile raionale, de sector şi municipale. Hotărârile pronunţate în prima instanţă de curţile de apel, ca şi de Curtea Supremă de Justiţie, se execută de către organul însărcinat cu punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti de pe lângă judecătoria în raza teritorială a căreia îşi au sediul instanţele respective. Preşedintele instanţei de executare trimite în termen de zece zile o dispoziţie de executare organului competent să pună în executare. La această dispoziţie se anexează o copie de pe hotărâre, iar dacă cauza a fost examinată în apel sau în recurs, se trimit şi copiile deciziilor acestor instanţe. Organele care pun în executare hotărârea comunică obligatoriu în termen de 5 zile instanţei despre executare, iar administraţia locului de detenţie comunică instanţei care a trimis hotărârea locul de executare a pedepsei de către condamnat. Instanţa are anumite sarcini în legătură cu punerea în

executare: de a urmări executarea hotărârii; de a comunica în

termen de 10 zile organului de

830

D R E P T PROCESUAL PENAL

administrare militară despre executarea sentinţei cu privire la recrutul condamnat1' trimite la locul de muncă sau în alte organizaţii copiile hotărârilor în cazul aplicării unei pedepse nonprivative de libertate. Instanţa pune la dispoziţie condamnatul la închisoare posibilitatea de a fi vizitat de către rudele sale, iar administraţia locului de deţinere sub arest a condamnatului este obligată să comunice familiei condamnatului locul unde acesta este trimis pentru executarea pedepsei.

§3. Chestiunile soluţionate de instanţă la executarea pedepsei13 Tradiţional, totalitatea de chestiuni care urmează a fi soluţionate de instanţă la executarea pedepsei se divizează în câteva grupuri.

3.1. Chestiuni soluţionate de către instanţă în raza de activitate a organului sau a instanţei în care se execută pedepse •Liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen. Potrivit art. 91 al Codului penal, pentru anumite persoane care execută pedeapsa cu detenţie se poate aplica liberarea condiţionată, dacă va fi posibilă corectarea lor fără executarea deplină a pedepsei. în scopul liberării condiţionate, organul care exercită controlul asupra executării pedepsei de la locul de executare a pedepsei vine cu propunerea respectivă, dacă sunt condiţiile prevăzute de art. 91 al Codului penal. •înlocuirea părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă, înlocuirea poate avea loc în privinţa persoanelor care execută pedeapsa cu închisoarea pentru săvârşirea unei infracţiuni uşoare sau mai puţin grave. Determinant este comportamentul condamnatului. •Liberarea de executare a pedepsei penale a persoanelor grav bolnave. Poate avea loc în cazul când persoana care în timpul executării pedep-

In legătură cu acest fapt livretele militare ale persoanelor supuse serviciului militar şi certificatele speciale ale recruţilor condamnaţi la închisoare sau la detenţie pe viaţă se trimit de instanţă organelor locale de administraţie militară respective (alin. (5) al art. 486).

P a r te a specială

831

A se vedea Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 14 din 20 decembrie 1993 cu modificările introduse prin hotărârea Plenului nr. 38 din 20 decembrie 1999: "Cu privire la unele chestiuni de procedură care au apărut în cadrul executării sentinţelor".

sei s-a îmbolnăvit de o boală psihică ce o lipseşte de posibilitatea de a-şi da seama de acţiunile sale sau de a le dirija sau de o altă boală14. Avizul despre o boală gravă a condamnatului poate fi eliberat doar în baza unor date obţinute în urma examinării staţionare în instituţii medicale. •Amânarea executării pedepsei pentru femeile gravide şi femeile care au copii de până la 8 ani, anularea amânării executării pedepsei de către acestea, liberarea lor de pedeapsă, înlocuirea pedepsei sau trimiterea pentru executare a pedepsei neexecutate. Această prevedere (art. 96 din CP) se aplică pentru femeile gravide şi femeile ce au copii sub 8 ani, cu excepţia celor condamnate pe un termen mai mare de 5 ani pentru infracţiuni grave, deosebit de grave şi excepţional de grave împotriva persoanei. •Schimbarea categoriei penitenciarului. Potrivit art. 72 din Codul penal, există câteva categorii de penitenciare în care se execută pedeapsa cu închisoarea: tip deschis, semiînchis, închis. •înlocuirea pedepsei de muncă neremunerată în folosul comunităţii cu arest. Potrivit alin. (3) al art. 67 al Codului penal, în caz de eschivare cu reavoinţă a condamnatului de la munca neremunerată în folosul comunităţii, ea se înlocuieşte cu arest, calculându-se o zi de arest pentru 2 ore de muncă neremunerată în folosul comunităţii.

Anularea condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pe depsei sau, după caz, a liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen, cu trimiterea condamnatului pentru executarea pedepsei ne executate. în unele cazuri, pentru anumite infracţiuni şi ţinând cont de circumstanţele cauzei şi persoana, vinovatului, potrivit art. 90, se decide că nu este raţional ca persoana să execute pedeapsa stabilită. în asemenea situaţie se poate dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei. Aceste împrejurări pot servi ca temei şi pentru liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen potrivit art. 91. • Căutarea persoanelor condamnate care se ascund de organele care pun în executare pedeapsa. în situaţia când după ce hotărârea judecă•

14

A se vedea: Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 22 din 29 octombrie 2001 "Cu privire la practica judiciară privind absolvirea condamnaţilor de ispăşirea pedepselor pe motiv de boală", Curtea Supremă de Justiţie, Culegere de hotărâri explicative. Chişinău, 2002, p. 416.

832

DREPT PROCESUAL PENAL

torească a devenit definitivă condamnatul se eschivează de la executare, ascunzându-se, instanţa poate dispune căutarea acestuia, transmiţând materialele organelor de poliţie. •Executarea sentinţei în cazul existenţei altor hotărâri neexecutate, dacă aceasta nu a fost soluţionată la adoptarea ultimei hotărâri. •Computarea arestării preventive sau arestării la domiciliu, dacă aceasta nu a fost soluţionată la adoptarea hotărârii de condamnare. în ambele cazuri instanţa de fond trebuie să soluţioneze aceste probleme, în faza de executare se soluţionează doar în situaţia când, din anumite împrejurări, instanţa de fond a omis soluţionarea acestor probleme. • Prelungirea, schimbarea sau încetarea aplicării măsurilor de con strângere cu caracter medical alienaţilor. în cazul când măsurile de constrângere au fost aplicate, controlul asupra stării sănătăţii se face o dată la 6 luni. Persoana supusă tratamentului sau reprezentantul acesteia pot cere unei instituţii medicale independente avizul asupra stării de sănătate a persoanei căreia i se aplică asemenea măsuri. Instanţa de judecată, în baza avizului instituţiei medicale, poate dispune încetarea aplicării măsurilor, prelungirea sau schimbarea acestora. • Liberarea de pedeapsă sau uşurarea pedepsei în temeiul adoptării unei legi care are efect retroactiv. Art. 10 al Codului penal determină că legea penală care înlătură caracterul infracţional al faptei, care uşurează pedeapsa ori în alt mod ameliorează situaţia persoanei care a comis infracţiunea are efect retroactiv, adică se extinde asupra persoanelor care au săvârşit faptele respective până la intrarea în vigoare a acestei legi, inclusiv asupra persoanelor care execută pedeapsa ori care au executat pedeapsa, dar au antecedente penale. • Liberarea de pedeapsă în temeiul actului de amnistie. Potrivit art. 107 al Codului penal, amnistia este actul care are ca efect înlăturarea răspunderii penale sau a pedepsei, fie reeducarea aplicată sau comutarea ei. Amnistia se aplică la toate fazele procesului. în situaţia când actul de amnistie a fost adoptat după începerea executării, competentă de a libera persoana va fi instanţa din raza de executare a pedepsei.

Partea specială

833

Liberarea de executare a pedepsei în legătură cu expirarea termenelor de prescripţie ale executării sentinţei de condamnare. Termenele de prescripţie sunt prevăzute de art. 97 al Codului penal. Art. 97 determină atât termenele de prescripţie în funcţie de categoria infracţiunii, cât şi stabileşte situaţii de reducere a termenului de prescripţie, momentul din care începe curgerea termenului, cât şi excepţiile de la regula prescripţiei. •

3.2. Chestiuni soluţionate de către instanţa de judecată de la locul de trai al persoanei Reabilitarea judecătoreasca Instanţa locului de trai al persoanei care a executat pedeapsa penală şi a dat dovadă de un comportament ireproşabil poate anula antecedentele penale până la expirarea termenelor de stingere a acestora. Art. 112 al Codului penal stabileşte condiţiile de depunere a cererii de reabilitare. Pentru examinarea cererii de reabilitare este necesară cererea persoanei care a fost condamnată. 3.3. Chestiuni soluţionate de către instanţa care a adoptat hotărârea rămasă definitivă Instanţa examinează un şir de chestiuni ce au ca scop facilitarea executării hotărârii, fiind abilitată15: a)să anuleze măsura de reprimare, când condamnatul a fost achitat sau eliberat de pedeapsă; b)să anuleze măsura de asigurare a acţiunii civile sau a

î

Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 38 din 20.12.1999.

confiscării averii, dacă în cadrul pronunţării sentinţei de achitare sau în cazul neadmiterii acţiunii civile ori neaplicării confiscării aceste măsuri nu au fost anulate; c)să includă detenţia preventivă în termenul de ispăşire a pedepsei; d)să includă pedeapsa ispăşită în timpul stabilirii pedepsei în cazul mai multor sentinţe, dacă includerea nu a fost efectuată sau a fost efectuată greşit; e)să soluţioneze chestiunea cu privire la soarta corpurilor delicte; f)să determine mărimea şi repartizarea cheltuielilor judiciare; g)să soluţioneze chestiunea de încasare de la condamnat în contul statului a mijloacelor cheltuite pentru remunerarea din contul bugetului a muncii apărătorului care a participat la anchetă şi/sau în instanţa judecătorească; h) să soluţioneze chestiunea cu privire la soarta copiilor condamnatului, care au rămas fără supraveghere; să soluţioneze chestiunea cu privire la eliberarea bunurilor de sub arest în cazurile în care sechestrul a fost aplicat în privinţa bunurilor care, conform legii, nu sunt supuse urmăririi;

83-i

D R E P T PROCESUAL PENAI.

j) să concretizeze funcţia sau genul de activitate, dacă în sentinţă, în cadrul stabilirii pedepsei de lipsire a dreptului de a ocupa anumite funcţii sau de a practica o anumită activitate, au fost determinate imprecis funcţia sau genul de activitate; k) să determine şi să corecteze tipul închisorii în cazul persoanelor care au fost condamnate la privaţiune de libertate, dacă în sentinţă nu a fost determinat sau a fost incomplet indicat. Instanţa judecătorească care a pronunţat sentinţa sau instanţa judecătorească de la locul executării sentinţei determină tipul de închisoare în care condamnatul trebuie să-şi ispăşească pedeapsa în conformitate cu normele Codului de executare a hotărârilor judecătoreşti.

§4. Instituţii ce ţin de executarea hotărârilor judecătoreşti Judecătorul de instrucţie este competent de a soluţiona problemele ce ţin de executarea hotărârilor judecătoreşti. în toate cazurile este necesar demersul organului sau al instituţiei care pune în executare pedeapsa. în anumite cazuri ca temei pentru examinarea chestiunilor ce ţin de executarea hotărârilor judecătoreşti poate servi şi cererea condamnatului. La şedinţa de judecată participă în funcţie de caz reprezentantul organului sau al instituţiei care a înaintat demersul, cât şi condamnatul, acesta având dreptul de a lua cunoştinţă de materialele prezentate instanţei. Condamnatul dispune de dreptul de a înainta cereri, de a da explicaţii, de a prezenta probe. Condamnatul poate fi asistat de apărător. în unele cazuri, prevăzute de alin. (4) al art. 471 prezenţa apărătorului este obligatorie şi persoanei i se poate pune la dispoziţie un apărător din oficiu. La şedinţa de judecată în funcţie de caz pot participa şi alte persoane, în situaţia când se examinează chestiunea privind liberarea de executarea pedepsei penale a persoanelor grav bolnave, sau prelungirea, schimbarea sau încetarea aplicării măsurii de constrângere cu caracter medical alienaţilor la şedinţa de judecată participă obligatoriu reprezentantul comisiei medicale care a dat concluzia. La şedinţă poate fi citată alături de condamnat şi partea civilă sau reprezentantul său, dacă se examinează chestiunea referitoare la acţiunea civilă"'.

Partea specială

835

La examinarea tuturor chestiunilor de către instanţă în faza de executare participarea procurorului este obligatorie. La soluţionare se va pronunţa o încheiere, încheierea instanţei privind soluţionarea chestiunilor referitoare la executarea hotărârilor judecătoreşti este susceptibilă de recurs ordinar. Ca titular al dreptului de recurs este orice persoană interesată. Termenul de recurs este de zece zile de la data pronunţării încheierii. Judecătorul de instrucţie este competent de a examina şi plângerile împotriva unor acte ale organelor ce pun în executare hotărârea judecătorească de condamnare care se examinează după aceleaşi reguli ca şi demersurile organelor de executare şi cererile condamnaţilor.

16

Chestiunea privind executarea hotărârii judecătoreşti referitoare Ia acţiunea civilă şi la alte chestiuni patrimoniale se soluţionează conform dispoziţiilor legislaţiei de executare a documentelor cu caracter civil.

Partea specială

C a p i t o l u l XVI

PROCEDURI SPECIALE Secţiunea 1. PROCEDURA ÎN CAUZELE PRIVIND MINORII §1. Dispoziţii generale Procedura în cauzele privind minorii are specificul său, determinat de particularităţile subiectului infracţiunii, cât şi ale altor minori implicaţi în procesul penal, persoane care se consideră insuficient dezvoltate sub aspect psihologic1. Starea de minoritate atrage necesitatea unei reglementări deosebite şi pe plan procesual penal, procedura specială instituită de lege ţinând seama de toate particularităţile urmăririi sau judecării învinuiţilor sau inculpaţilor minori2. Legislaţia procesual penală a Republicii Moldova tinde a fi în

S37

concordanţă cu normele internaţionale referitoare la drepturile copilului3. Convenţia ONU privind drepturile copilului recunoaşte că copilul are nevoie de o protecţie specială şi de îngrijiri speciale, în primul rând de o protecţie juridică potrivită. Articolul 1 al Convenţiei stabileşte că prin copil se înţelege orice fiinţă umană sub 18 ani. Articolul 37 al Convenţiei obligă statele de a asigura ca nici un copil să nu fie supus la tortură, la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante. Pentru infracţiuni comise de persoane sub 18 ani, nu vor fi pronunţate nici pedepse capitale, nici închisoare pe viaţă fără posibilitate de liberare. Nici un copil nu va fi privat de libertate în mod ilegal sau arbitrar. Arestarea, detenţia sau întemniţarea unui copil trebuie să fie conformă cu legea şi se va folosi numai ca măsură extremă şi pentru cea mai scurtă perioadă de timp; orice copil privat de libertate va fi tratat cu omenie şi cu respectul datorat demnităţii persoanei umane şi într-o manieră care să ţină

seama de nevoile persoanei de vârsta sa; orice copil privat de libertate va avea acces rapid la asis-

p . c i t .

I . N e a g u , o p . c i t . , p . 8 5 5 . N . V o l o n c i u , o

, v o i . I I , p . 4 5 7 . Se impune de menţionat în acest sens Convenţia ONU privind drepturile copilului din 20.11.1989, adoptată la Adunarea Generală a Naţiunilor Unite, care a intrat în vigoare la 20 septembrie 1990, iar pentru Republica Moldova, din 25 februarie 1993. Convenţia europeană privind exercitarea drepturilor copilului din 25.01.1996 de la Strasbourg, Ansamblul de reguli minime ale Naţiunilor Unite pentru administrarea jus ti ţ iei juvenile din 1985 (Regulile de la Beijing); regulile Naţiunilor Unite privind protecţia minorilor privaţi de libertate din 1990, Principiile Naţiunilor Unite pentru prevenirea delincventei juvenile din 1998 (Principiilele de la Riyadh).

tenta juridică sau la orice altă asistenţă corespunzătoare, inclusiv va avea dreptul de a contesta legalitatea privării sale de libertate în faţa unui tribunal sau a unei alte autorităţi competente. Articolul 40 al Convenţiei recunoaşte oricărui copil suspectat, acuzat sau dovedit că a comis o încălcare a legii penale dreptul de a fi tratat într-un mod de natură să favorizeze simţul său de demnitate şi al valorii personale, să întărească respectul său pentru drepturile omului şi libertăţile fundamentale ale acestora şi să ţină seama de vârsta sa, ca şi de necesitatea de a promova reintegrarea copilului şi asumarea de către acesta a unui rol constructiv în societate. Articolul 40 în continuare asigură şi alte principii, cum ar fi neretroactivitatea legii penale, prezumţia de nevinovăţie, dreptul de a fi informat prompt şi direct despre acuzaţiile care i se aduc; examinarea cauzei fără întârziere de autoritatea sau instanţa competentă, independentă şi imparţială, după o procedură echitabilă,

conform prevederilor legii, în prezenţa asistenţei legale sau a oricărei alte asistenţe corespunzătoare sau în prezenţa părinţilor săi sau a reprezentanţilor legali, să nu fie constrâns să depună mărturii sau să mărturisească că este vinovat, să aibă dreptul la apel, să fie asistat de către interpret, să i se respecte viaţa privată. O altă prevedere destul de importantă a articolului 40 este obligaţia statelor de a promova adoptarea de legi, proceduri, crearea de autorităţi şi instituţii special concepute pentru copiii suspectaţi, acuzaţi sau declaraţi că au comis încălcări ale legii penale şi în special: vor stabili o vârstă minimă sub care copiii vor fi presupuşi de a nu avea capacitatea de a încălca legea penală; vor lua măsuri de fiecare dată când este posibil şi de dorit pentru a trata aceşti copii fără a se recurge la procedura judiciară cu condiţia ca garanţiile omului şi garanţiile reale să fie deplin respectate. Convenţia europeană privind exercitarea drepturilor copilului stabileşte că obiectul acesteia vizează să

promoveze în interesul superior al copiilor drepturile lor, să le acorde drepturi procedurale şi să faciliteze exercitarea lor, având grijă ca ei înseşi sau prin intermediul altor organe sau persoane să fie informaţi sau autorizaţi să participe la procedurile care îi interesează în faţa autorităţilor judiciare. Articolul 5 al Convenţiei stabileşte că părţile trebuie să examineze oportunitatea de a recunoaşte drepturile procedurale suplimentare ale copiilor

sau procedurile referitoare la copii în faţa unei instanţe judiciare şi în special: a)dreptul de a cere să fie ajutat de către o persoană respectivă la alegerea sa pentru a-i ajuta să-şi exprime opinia; b)dreptul de a cere ei înşişi sau prin intermediul altor persoane sau organe desemnarea unui reprezentant distinct, în cazurile respective-a unui avocat;

838

D R E P T PROCESUAL P E N A L

c)dreptul de a desemna propriul său reprezentant; d)dreptul de a exercita toate sau o parte din prerogativele unei părţi în asemenea procedură. Ansamblul regulilor minime ale Naţiunilor Unite cu privire la administrarea justiţiei pentru minori (Regulile de la Beijing)' 1 prevede nişte principii generale referitoare la justiţia pentru minori, constatând în partea I, paragraful 1, punctul 1.4, că justiţia pentru minori face parte integrantă din procesul de dezvoltare naţională a fiecărei ţări, în cadrul general al justiţiei sociale pentru toţi tinerii, contribuind astfel, în acelaşi timp, la protejarea drepturilor şi la menţinerea păcii şi a ordinii în societate. Punctul 1.6 prevede că serviciile de justiţie pentru minori trebuie să fie sistematic controlate şi coordonate în vederea perfecţionării competenţei persoanelor, a felului de a se apropia de subiecţi, precum şi a atitudinilor faţă de aceste persoane. Articolul 12 stabileşte că pentru a se achita mai bine de funcţiile lor, ofiţerii de poliţie care se ocupă frecvent sau exclusiv de minori sau care se consacră mai ales prevenirii delincventei juvenile trebuie să primească o instruire şi o formaţie specială. în marile oraşe ar trebui să fie create în acest scop servicii speciale. în Principiile Naţiunilor Unite pentru prevenirea delincventei juvenile (Principiile de la Riyadh5) se specifică că guvernele vor elabora şi vor aplica proceduri şi legi specifice pentru promovarea drepturilor şi bunăstarea tinerilor. Nici un copil sau tânăr nu va fi subiect al unor măsuri corecţionale dure sau degradante ori pedepse acasă, la şcoală sau în orice altă instituţie. Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a adoptat, la 24 septembrie 2003, Recomandarea Rec 2003 (20) cu privire la noile modalităţi de tratare a delincventei juvenile şi la rolul justiţiei juvenile. în punctul 7, Comitetul de Miniştri consideră că este necesară continuarea extinderii spectrului de alternative susceptibile să substituie condamnarea normală. Aceasta trebuie să facă parte din procedura ordinară, să respecte principiul proporţionalităţii, să reflecte interesele minorului, să fie aplicabile în cauzele în care responsabilitatea este liber acceptată. Punctul 11 determină că, reflectând tranziţia mai îndelungată spre maturitate, trebuie să fie posibil pentru tinerii cu vârsta de până la 21 de ani să fie trataţi într-o manieră compatibilă celei utilizate în cazul minorilor de vârstă mai fragedă, primii fiind supuşi aceloraşi intervenţii atunci când judecătorul este de părere că ei nu sunt suficient de maturi pentru a fi traşi la răspundere deplină pentru acţiunile comise similar adulţilor. Punctul 13 stabileşte

Partea specială

839

că statele trebuie să elaboreze instrumente de evaluare a riscului pe care îl prezintă persoanele în sensul recidivei, pentru ca natura, intensitatea şi durata intervenţiilor să fie proporţională riscului comiterii repetate a infracţiunilor în viitor, dar să fie conformate şi necesităţile infractorului, evitând acţiunea neglijentă faţă de principiul proporţionalităţii. în caz de necesitate, autorităţile trebuie încurajate să ofere informaţie, dar întotdeauna în conformitate cu legislaţia care protejează confidenţialitatea informaţiei. Punctul 14 determină că fiecare etapă procesual penală trebuie să se încadreze în limitele stricte pentru a evita tergiversarea şi pentru a asigura o reacţie cât mai rapidă faţă de infracţiunile comise de minori. în tot cazul, măsurile menite să grăbească înfăptuirea justiţiei şi să mărească eficienţa acesteia trebuie să fie echilibrate cu noţiunea de termen rezonabil al procesului. Punctul 17 determină că ori de câte ori este posibil, în cazul bănuiţilor minori se vor aplica alternative la detenţie, cum sunt plasarea minorilor la rude şi stimularea familiilor sau centrelor de plasament să ia minorul. Privarea de libertate nu trebuie să fie niciodată utilizată în calitate de pedeapsă iminentă, ca formă de intimidare sau să servească drept substi-tuent al protecţiei copilului sau al măsurilor de sănătate. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa sa, recunoaşte de mult timp că dreptul la un proces echitabil enunţat de CEDO se aplică atât copiilor, cât şi adulţilor. Recunoscând că minorii beneficiază de aceleaşi garanţii ca şi adulţii, cât şi de anumite garanţii suplimentare, Curtea a considerat6 că este esenţial de a soluţiona cazul unui copil acuzat de infracţiune întrun mod care ar ţine pe deplin cont de vârsta sa, maturitatea şi capacităţile pe plan intelectual şi emotiv şi de a adopta măsuri menite să favorizeze înţelegerea procedurii şi participarea sa la aceasta. în consecinţă, vorbind despre un copil mic, acuzat de o infracţiune gravă, care are o repercusiune mare asupra massmedia şi asupra publicului, Curtea a considerat că procesul trebuia să fi fost desfăşurat într-un mod care să reducă în măsura posibilităţilor intimidarea şi inhibarea acelui acuzat. CEDO a sugerat7 că condamnarea unui minor la privaţiunea de libertate pe viaţă, fără posibilităţi de eliberare anticipată, ar putea crea probleme cu privire la articolul 3 (interzicerea torturii şi pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante). Curtea Supremă de Justiţie menţionează importanţa acestei proceduri speciale care are menirea de a proteja drepturile

minorului în conflict cu legea. Regulile speciale prevăzute de

Adoptate prin Rezoluţia 40/33 din 29.11.1985 a Adunării Generale a Naţiunilor Unite. Adoptate prin Rezoluţia ONU 45/112 din 14 decembrie 1998.

legislaţia procesual penală în cauzele privind

6 7

în cazul K vs. Regatul Unit (16 decembrie 1999). în cazul SINTH şi HUSSAIN vs. Regatul Unit (21 februarie 1996).

840

DREPT PROCESUAL P E N A L

minorii sunt determinate de varietăţile psiho fiziologice sociale şi de alte calităţi ale persoanelor care nu au atins vârsta majoratului. Aceste reguli prevăd anumite garanţii suplimentare şi anumite mecanisme de asigurare a drepturilor, intereselor legale ale persoanelor minore. Particularităţile procedurii speciale, prevăzute de Codul de procedură penală, constau în faptul că normele capitolului I, Titlul III se referă nu numai la delincvenţii minori, ci la orice minor implicat în sfera justiţiei penale. Acest pas înainte în legislaţia procesual penală e remarcat prin faptul că sunt nece sare garanţii procesuale nu numai delincventului minor, dar oricărui minor implicat într-o cauză penală, fie ca victimă, fie ca martor. Regulile date se aplică în toate cazurile penale, indiferent de gravitatea infracţiunii, când la momentul comiterii infracţiunii persoana nu a împlinit vârsta de 18 ani8. Aspectele deosebit de importante ale reglementării actuale sunt îndreptate spre asigurarea şi întărirea garanţiilor procesuale ale minorilor, asigurarea participării apărătorului, psihologului, pedagogului etc. Nerespectarea cerinţelor în ceea ce priveşte asigurarea unui apărător se consideră încălcare esenţială a legii de procedură penală.

§2. Circumstanţele care urmează a fi stabilite în cauzele privind minorii Circumstanţele suplimentare care sunt incluse în obiectul probaţiunii în cazurile cu minori au sarcina de a asigura ocrotirea acestor persoane de un eventual abuz al statului şi de o învinuire neîntemeiată, cât şi de a asigura ca orice măsură aplicată faţă de minor să fie proporţională faptei comise de către acesta. Circumstanţele stabilite vor asigura cercetarea multilaterală sub toate aspectele a cauzei penale pentru o hotărâre echitabilă. După cum se vede la pct. 1) al art. 475, o deosebită însemnătate se acordă constatării vârstei delincventului minor. Aceasta este important pentru a stabili personalitatea bănuitului şi învinuitului, pentru a constata dacă este o persoană pasibilă de tragere la răspundere penală la momentul comiterii infracţiunii, adi-

în scopul realizării Regulilor de Ia Beijing, în scopul realizării articolului 12 şi articolului 22 al Regulilor de la Beijing, în ceea ce priveşte asigurarea profesională şi competentă a persoanelor oficiale implicate in activitatea de prevenire a delincventei juvenile şi a tratamentului al delincvenţilor minori,

Partea specială

841

rămâne actuală până în prezent permanenta ridicare a calificării specializarea ofiţerilor de urmărire penală, a procurorilor şi a judecătorilor.

şi

că dacă a împlinit vârsta de 14 sau 16 ani; de a aplica corect legislaţia procesual penală pornind de la necesitatea aplicării unei proceduri speciale în cauzele cu minori; de a lua în consideraţie calităţile social-psihologice ale personalităţii la efectuarea anumitor acţiuni procesuale, inclusiv asigurarea participării pedagogului, reprezentantului legal şi alte particularităţi etc. Instanţa judecătorească este obligată să ia măsuri pentru constatarea exactă a vârstei minorului. Se consideră că persoana a atins vârsta anumită nu în ziua naşterii, ci începând cu ziua următoare. La constatarea vârstei de către expertiza medicolegală, ziua naşterii inculpatului urmează să fie ultima zi a acelui an, care este numit de experţi, iar în cazul constatării vârstei prin numărul minim şi maxim de ani, judecata urmează să reiasă din vârsta minimală a acestei persoane presupusă de expertiză. Documentul oficial prin care se constată vârsta este certificatul de naştere, paşaportul care se poate înmâna de la naştere sau buletinul de identitate care poate fi obţinut începând cu 16 ani9. Punctul 16 al Regulilor de la Beijing stabileşte că în toate cazurile, cu excepţia micilor infracţiuni, înainte ca autoritatea competentă să ia o decizie definitivă, prealabilă condamnării, antecedentele minorului, condiţiile în care trăieşte el şi circumstanţele în care a fost comis delictul fac obiectul unei anchete mai temeinice, astfel

încât să fie uşurată sarcina autorităţii competente de a judeca chestiunea în cauză. Rapoartele de anchetă socială sunt prevăzute de pct. 7) din alin. (1) al art. 385 pentru toate cauzele penale, inclusiv pentru adulţi. în cauzele cu privire la minori, acestea constituie un suport considerabil în cea mai mare parte, care trebuie efectuată cu conştiinciozitate'0. Constatarea datelor ce ţin de condiţiile în care trăieşte şi se educă minorul, nivelul psihic de dezvoltare şi alte circumstanţe care caracterizează personalitatea este necesară pentru cercetarea sub toate aspectele a stării fizice şi psihice a minorului, a nivelului dezvoltării intelectuale şi morale, a caracterului lui

'' Numai aceste documente pot confirma vârsta, şi nu altele, care confirmă personalitatea; nu poate fi stabilită vârsta din declaraţiile victimei, martorilor, reprezentanţilor legali etc. Copia actului de identitate se anexează la dosar, după ce ofiţerul de urmărire penală s-a convins de autenticitatea acestuia. In cazul în care apar dubii în privinţa autenticităţii documentului oficial care confirmă vârsta minorului, se dispune expertiza medico-legală, în faţa experţilor punându-se sarcina dacă persoana examinată a atins la data respectivă (ziua, anul) 14,16 sau 18 ani. Expertiza medico-legală nu poate constata dacă persoana prezentată pentru expertiză a atins vârsta dezvoltării psihologice, deoarece acesta este obiectul unei alte expertize. ,0

I. Neagu, op. cit., p. 858.

842

DREPT PROCESUAL PENAI.

etc. Datele privitoare la condiţiile în care s-a format personalitatea minorului sunt necesare pentru a constata motivul infracţiunii, circumstanţele care au contribuit la comiterea infracţiunii, cât şi pentru a asigura reintegrarea Iui în societate şi evitarea comiterii altor infracţiuni. La constatarea condiţiilor în care trăieşte şi este educat minorul trebuie de luat în consideraţie şi împrejurările de educare sau circumstanţele de educare din familie, locul de muncă al părinţilor, dacă învinuitul are o anumită proprietate, salariul, relaţiile dintre părinţi şi membrii familiei. Totodată, sunt stabilite şi condiţiile şi locul de învăţătură al minorului, reuşita, comportamentul, prietenii, aplicarea sau nu a unor măsuri educaţionale şi motivul aplicării". în cauzele din categoria infractorilor minori urmează să fie minuţios cercetate motivele şi scopul săvârşirii infracţiunii de către minor, acestea urmând să fie indicate în sentinţă în mod obligatoriu. La examinarea cauzelor privind infracţiunile săvârşite în grup este necesar să se constate rolul şi gradul de participare la crimă a fiecărui inculpat minor şi în sentinţă să se expună clar de săvârşirea căror acţiuni criminale este recunoscut vinovat. La examinarea cauzei este necesar de a analiza şi caracterul relaţiilor dintre adulţi şi minori, deoarece aceste date pot avea relevanţă în constatarea rolului adultului în infracţiune şi al influenţei acestuia asupra minorului. Ţinând cont de faptul că persoana care a împlinit vârsta de 18 ani poate fi trasă la răspundere penală pentru implicarea minorilor în activitatea cri-

Dacă minorul a părăsit locul de muncă sau a fost eliberat sau a fost exmatriculat din şcoală, este necesar de stabilit motivele unor asemenea măsuri ale administraţiei, inclusiv dacă s-au respectat drepturile minorului la eliberare. In cazul când minorul este angajat într-o instituţie privată, este necesar de a stabili şi faptul dacă activitatea pe care o prestează minorul este legală, spre exemplu, dacă minorul nu este implicat în comercializarea băuturilor spirtoase, a articolelor din tutun. Totodată este necesar de a stabili care este cercul prietenilor sau cunoscuţilor şi care din aceştia ar putea să influenţeze negativ comportamentul minorului. în cazul când se va constata că minorul consumă băuturi alcoolice sau psihotrope, trebuie de stabilit momentul în care a început consumul, care sunt dozele de consum, cine 1-a implicat în consumarea acestor substanţe, din ce surse minorul procura aceste substanţe etc. Se impune de a analiza minuţios comportamentul minorului în trecut. în acest sens o deosebită importanţă are constatarea faptului dacă minorul a comis mai multe infracţiuni, care infracţiuni şi când, la ce

vârstă, de câte ori a fost condamnat şi pedepse i-au fost aplicate, în cazul când a fost condamnat la închisoare, este necesar de constatat care a fost comportamentul minorului în locul de detenţie, dacă a fost eliberat înainte de termen. Dacă minorul a fost tras la răspundere administrativă, de constatat motivul şi contravenţia concretă. Dacă minorul şi-a ispăşit pedeapsa într-o închisoare, este necesar de constatat dacă la eliberare au fost luate măsuri pentru reintegrarea lui în societate şi din ce motive aceste măsuri nu au avut rezultate pozitive.

P artea specială

843

minală, este necesar de a dovedi dacă adultul a conştientizat faptul că implică minorul în activitatea criminală. Luând în considerare faptul că influenţa psihică sau fizică se consideră ca o circumstanţă atenuantă, este necesar ca la urmărirea cauzei penale să se constate dacă nu a fost o asemenea influenţă, cât şi, caracterul acestei influenţe. Aceeaşi situaţie este şi în cazul când sunt date că minorul este într-o dependenţă materială faţă de adult. Pentru recunoaşterea acestei circumstanţe ca atenuantă este necesar de a constata că această constrângere sau dependenţă a avut loc real, iar acţiunile minorului sunt constrânse, deoarece voinţa acestuia era influenţată de acţiunile ilegale ale majorului. Dispunând de date care sunt mărturii ale faptului despre aceea că învinuitul, inculpatul minor este arierat, este necesar ca organele de urmărire sau cele judecătoreşti să practice mai amplu efectuarea expertizei de către specialişti în domeniul psihologiei copiilor şi adolescenţilor (psiholog, asistent social, pedagog), pentru a verifica asemenea chestiuni cum sunt constatarea unor semne de arierat la învinuitul, inculpatul minor, putea el să-şi dea seama de sensul acţiunilor sale concrete; putea oare învinuitul, inculpatul, luând în consideraţie particularităţile lui individuale, să înţeleagă circumstanţele care au importanţă în cauză, influenţează oare particularităţile individuale ale învinuitului, inculpatului asupra justeţei mărturiilor lui etc. Aceste întrebări pot fi adresate pentru soluţionare şi expertului psihiatru. Pentru clarificarea acestor circumstanţe urmează a fi audiaţi părinţii minorului, pedagogii, educatorii lui şi alte persoane care ar putea comunica date necesare, a cere documentele respective, şi a efectua alte acte de urmărire şi judiciare12.

12

Ţinând cont de gradul de deficienţă mintală, precum şi de caracterul pericolului social al infracţiunii săvârşite de adolescent, instanţa judecătorească poate să se limiteze la aplicarea faţă de el a măsurilor de constrângere cu caracter educativ ce nu constituie pedeapsă penală. în cazuri de necesitate se mai poate dispune o expertiză complexă psihologico-psihia-trică. Este raţional de a dispune expertiza complexă în cazurile când arieraţia, este determinată de oligofrenie, infantilism psihofizic, sindromul astenic ş.a. în toate aceste cazuri expertiza constată dacă minorul suferă de o boală psihică. Dacă se constată o asemenea împrejurare, se soluţionează chestiunea privind responsabilitatea. Dacă nu se constată, este necesar ca în raportul experţilor să se indice motivele unei asemenea arierări. în cadrul

expertizei trebuie să se constate şi particularităţile caracterului minorului, intereselor, deprinderilor, stării sănătăţii, exprimarea diferitelor particularităţi ale psihicului (impulsivitate, tendinţă de a fantaza, sugestibilitate, caracter de imitaţie). Aceste împrejurări au de asemenea o importanţă esenţială la individualizarea responsabilităţii şi a pedepsei.

844

D RK PT PROCESUAL P E N A L

§3. Disjungerea cauzei cu minori Necesitatea de a disjunge cauza penală în care sunt implicaţi majorii şi minorii este determinată de regulile de la Beijing. Criteriul care determină necesitatea de a disjunge cauza penală este determinat de două împrejurări: neatingerea majoratului la momentul comiterii infracţiunii şi existenţa datelor privind participarea majorilor la săvârşirea infracţiunii de care este învinuit. Conform regulii generale, disjungerea cauzei penale poate avea loc în anumite condiţii care sunt obligatorii pentru toate cauzele penale, inclusiv pentru cauzele cu infractori minori. Pentru a disjunge o cauză penală este necesar ca acest fapt să nu influenţeze asupra cercetării sub toate aspectele, complete şi obiective a cauzei, cât şi asupra posibilităţii de examinare obiectivă şi pronunţare a unei hotărâri motivate şi temeinice. Disjungerea poate avea loc şi în cazul când cauza este deosebit de complexă şi impune un număr mare de acţiuni în diferite localităţi, cât şi în alte cazuri, când necesitatea este constatată de către procuror. Din aceste considerente, art. 476 determină că disjungerea cauzei poate avea loc pe cât e posibil. Momentul disjungerii cauzei are o deosebită importanţă pornind de la faptul că aceasta poate avea loc atunci când s-a constatat cu certitudine că persoana implicată în infracţiune este minoră, s-au constatat datele personale ale acestuia, inclusiv date care confirmă faptul participării la infracţiune, împreună cu majorul, inclusiv dacă aceasta nu va influenţa asupra urmăririi şi judecării sub toate aspectele şi complet a cauzei penale. Disjungerea grăbită poate duce la unele erori în urmărire şi judecare. Totodată, disjungerea tergiversată poate duce la prejudicierea drepturilor minorului, inclusiv la afectarea psihicului acestuia13.

" După anumite tradiţii determinate de practica judecătorească, disjungerea cauzelor penale are loc în toate cazurile când: minorul a comis o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă; minorul este ajutor la comiterea infracţiunii sau a participat doar la anumite fapte, la anumite etape ale infracţiunii etc, este tras la răspundere penală pentru nedenunţarea unor infracţiuni deosebit de grave şi excepţional de grave; în cazul când este recunoscut iresponsabil sau dacă după comiterea infracţiunii a survenit boala psihică, va fi necesară aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter medical; persoana care a comis infracţiunea s-a îmbolnăvit grav sau nu este identificată; sau se ascunde de urmărirea penală. Nu poate fi disjunsă cauza penală în

P artea specială

845

cazul când minorul a participat împreună cu majorul la comiterea unor infracţiuni grave, şi deosebit de grave participând Ia majoritatea faptelor social-periculoase.

în cazul când cauza penală nu a fost disjunsă, faţă de minori sunt aplicate toate prevederile capitolului I, titlul III al Codului de procedură penală. în toate cazurile este necesar de asigurat ca minorii să fie izolaţi de adulţi, atât în cazul arestării preventive, cât şi, pe cât e posibil, la efectuarea acţiunilor procesuale. Legea procesual penală nu interzice conexarea unor cauze penale în cazul când urmărirea penală a fost pornită separat, fie în cazurile când aceste cauze au fost disjunse în prealabil. Conexarea poate avea loc în situaţiile când urmărirea va fi imposibilă, fie în cazurile când aceasta este determinată de ne cesităţi obiective şi urmărirea separată poate crea unele obstacole de nedepăşit la constatarea adevărului în cauză. De regulă, disjungerea se efectuează în faza de urmărire penală pentru efectuarea unei urmăriri calitative, aceasta însă nu exclude posibilitatea disjungerii şi în faza de judecată. Când este constatată necesitatea disjungerii cauzei penale, procurorul emite o ordonanţă de disjungere a cauzei penale, iar instanţa, o încheiere. în ordonanţă sau în încheiere sunt expuse motivele care au determinat necesitatea disjungerii cauzei penale în privinţa minorului, cât şi toate materialele cauzei care sunt anexate la dosarul respectiv. Actele procesuale care formează noul dosar sunt depuse în original, fie în copii autentificate de

către procuror, care au importanţă în cauza penală referitoare la minori. Acestea vor fi recunoscute ca mijloc de probă la examinarea cauzei în instanţă. în original, în toate cazurile sunt depuse actele personale care confirmă vârsta persoanei, raportul serviciului de resocializare, actele privind studiile şi altele. în cazul când disjungerea cauzei a fost imposibilă din anumite circumstanţe, procurorul trebuie să menţioneze acest fapt în rechizitoriu, invocând motivele respective. La examinarea cauzei în instanţa de judecată, dacă apare o asemenea necesitate, poate fi examinat şi dosarul disjuns la urmărirea penală în privinţa unui major. Aceasta se efectuează în cazul când părţile o cer, iar în caz de necesitate, instanţa din oficiu poate examina dacă datele expuse în dosarul respectiv sunt relevante pentru cauza penală şi nu există altă posibilitate de a constata anumite împrejurări.

§4. Reţinerea minorului şi aplicarea faţă de minori a măsurilor preventive Potrivit articolului 10 al Regulilor de la Beijing, din clipa în care un minor este arestat, sunt informaţi părinţii sau tutorele imediat sau dacă aceasta nu este posibil, în cel mai scurt timp.

846

D R E P T PROCESUAL P E N A I .

Punctul 15 al Recomandării Rec 2003 (20)1'1 stabileşte că în cazul în care minorii se află în arestul poliţiei, se va lua în considerare statutul lor de minori, vârsta, gradul de vulnerabilitate şi de maturitate. Ei trebuie informaţi despre drepturile şi garanţiile lor în mod prompt şi într-o manieră foarte accesibilă15. Art. 477 din CPP stabileşte unele prevederi speciale la reţinere sau la aplicarea măsurii preventive faţă de minor. Reţinerea sau arestarea poate avea loc doar în cazul săvârşirii unor infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave16. Despre reţinerea sau arestarea preventivă a minorului se înştiinţează imediat părinţii sau alţi reprezentanţi legali. La soluţionarea chestiunii privind aplicarea măsurii preventive în primul rând se pune în discuţie posibilitatea transmiterii minorului sub supraveghere. Doar în cazurile când este imposibilă aplicarea unor asemenea măsuri preventive se examinează chestiunea privind aplicarea unei alte măsuri non relativ privative de libertate. Doar în cazuri excepţionale când o măsură nonprivativă de libertate este imposibil de aplicat, se înaintează demers judecătorului de instrucţie. în demers trebuie să fie menţionat faptul că aplicarea unei măsuri nonprivative de libertate este imposibilă, aducându-se argumente incontestabile la necesitatea aplicării arestului. La soluţionarea chestiunii privind aplicarea măsurii preventive sunt luate în considerare şi aşa împrejurări ca vârsta persoanei, starea sănătăţii, starea familială, activitatea, date privind personalitatea şi alte împrejurări. Reţinerea şi arestarea pot avea loc potrivit regulilor generale, aplicate faţă de majori17. N

Citată mai sus.

Potrivit art. 15 al Recomandărilor, minorii nu trebuie deţinuţi în arestul poliţiei mai mult de 48 de ore în total, iar în cazul infracţiunilor de vârstă foarte fragedă, se va urmări reducerea chiar şi a acestui termen. Detenţia minorilor în arestul poliţiei trebuie supravegheată de autorităţile pertinente. Potrivit art. 16, în ultima instanţă, în cazul minorului bănuit de comiterea infracţiunii, detenţia provizorie nu trebuie să fie mai mare decât şase luni înainte de judecată. Acest termen poate fi prelungit numai dacă judecătorul care nu este implicat în anchetarea cauzei cere prelungirea procedurii, dacă aceasta este pe deplin justificată de circumstanţe excepţionale. "' Existenţa unei infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave nu determină în mod automat aplicarea reţinerii sau arestării. Este necesar ca persoana care efectuează reţinerea sau judecătorul de instrucţie care determină arestarea să constate că o asemenea situaţie poate fi recunoscută ca situaţie excepţională şi lăsarea în libertate a minorului poate determina comiterea altor infracţiuni, ascunderea persoanei, influenţarea asupra stabilirii adevărului etc. '• în încheierea judecătorului de instrucţie sau a instanţei privind 15

Partea specială

847

arestarea persoanei minore este necesar de menţionat că detenţia acestei persoane trebuie să fie în încăperi separate de a majorilor, cât şi de minorii condamnaţi. Reţinerea şi arestul minorului, de

§5. Modul de chemare a bănuitului, învinuitului, inculpatului minor Citarea minorului se efectuează conform regulii generale. Chemarea se efectuează prin citaţie scrisă, chemarea se poate face şi prin notă telefonică sau telegrafică sau prin mijloace electronice18. Modul de chemare a bănuitului, învinuitului şi inculpatului minor, stabilit de art. 478, obligă părinţii acestuia sau reprezentantul legal, iar în cazul în care minorul se găseşte într-o instituţie specială pentru minori, administraţia instituţii de a asigura prezentarea acestuia în faţa organului de urmărire sau a instanţei. Minorul, de asemenea, este obligat în baza acestui articol de a se prezenta în faţa organelor de urmărire sau a instanţei, pentru a participa la efectuarea acţiunilor de urmărire sau de judecată. Este interzisă chemarea minorului pentru efectuarea acţiunilor procesuale în timpul nopţii. Dacă organul de urmărire constată că există un caz care nu poate fi amânat şi este necesară chemarea minorului, această împrejurarea trebuie reflectată în citaţie, inclusiv în procesul-verbal al acţiunii procesuale. Minorul se citează la un timp care ar exclude posibilitatea comunicării acestuia cu alte persoane (bănuiţi, învinuiţi, martori, părţi vătămate) care participă în cauza dată sau în alte cauze.

§6. Audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului minor în cazul audierii bănuitului, învinuitului, inculpatului minor este necesar de a respecta în primul rând regulile generale referitoare la audierea persoanei bănuite, învinuite sau inculpate, cu aplicarea dispoziţiilor speciale ce ţin de persoana minorului. Aceste dispoziţii speciale au menirea de a asigura protec-

regulă, se efectuează în timp de zi. Doar în cazuri flagrante reţinerea poate fi efectuată în timp de noapte. La soluţionarea chestiunii privind înaintarea unui demers referitor la aplicarea arestului procurorul este obligat să audieze minorul personal. Judecătorii de instrucţie şi instanţele trebuie să acorde o deosebită atenţie legalităţii şi oportunităţii aplicării faţă de minor a arestului preventiv în calitate de măsură preventivă. 18 Citaţia este individuală şi cuprinde denumirea organului de urmărire sau a instanţei de judecată, sediul său, data emiterii şi numărul dosarului; numele, prenumele celui citat, calitatea procesuală în care este citat şi indicarea obiectului cauzei; adresa celui citat, care trebuie să cuprindă localitatea, strada, numărul casei, apartamentului, precum şi orice alte date necesare pentru a preciza adresa celui citat, ora, ziua, luna şi anul, locul de prezentare a persoanei, consecinţele legale în caz de neprezentare.

848

DREPT PROCESUAL PENAL

ţia drepturilor şi intereselor persoanelor care nu sunt în stare de sinestătător să-şi realizeze dreptul la apărare, de a asigura obţinerea şi fixarea unor declaraţii veridice referitoare la circumstanţele care necesită a fi stabilite în cauză, de a crea condiţii optime pentru persoanele implicate în cauză şi pentru alţi subiecţi, de a proteja minorul de anumite acţiuni ilegale ale persoanelor care efectuează audierea. Audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului minor se efectuează după regula generală prevăzută de art. 104 din CPP, adică imediat după reţinerea bănuitului sau, după caz, după punerea sub învinuire, dacă acesta acceptă să fie audiat. Este exclusă audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului minor în stare de oboseală, iar a bănuitului şi învinuitului, în timpul nopţii. Durata audierii nu poate depăşi două ore fără întrerupere, iar în total nu poate depăşi patru ore pe zi. Luând în considerare vârsta minorilor, cât şi la cererea acestora, a apărătorului sau a pedagogului, durata poate fi micşorată până la limite rezonabile. Audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului minor trebuie să fie întreruptă în orice moment, dacă continuarea ar pune în pericol viaţa, sănătatea persoanei. în asemenea situaţii, circumstanţele care au servit ca temei de întrerupere a audierii trebuie să fie menţionate în procesul-verbal de audiere. în caz de necesitate, durata de audiere a minorului bolnav poate fi determinată de către medic. Dacă bănuitul, învinuitul sau inculpatul minor a refuzat să depună declaraţii, este raţional ca audierea repetată să fie efectuată doar la cererea acestuia. La audierea minorului se interzice de a pune întrebări sugestive. Ofiţerul de urmărire penală sau procurorul sunt obligaţi să stabilească o asemenea tactică care să nu prejudicieze psihicul persoanei, inclusiv cercetarea judecătorească trebuie să se desfăşoare în aşa mod în care să excludă circumstanţele care ar putea acţiona negativ asupra minorului. Pornind de la faptul că art. 479 din CPP determină participarea obligatorie a apărătorului şi a pedagogului la audierea învinuitului, bănuitului sau inculpatului minor, încălcarea acestei prevederi, adică audierea în lipsa apărătorului, efectuată la urmărirea penală, face inadmisibilă proba dată. Apărătorul dispune de totalitatea de drepturi pe care le deţine şi în cazul audierii unui bănuit, învinuit, inculpat major. Un subiect procesual deosebit de important care în mod obligatoriu trebuie să participe la audierea bănuitului, învinuitului sau inculpatului minor este pedagogul sau psihologul. Participarea pedagogului sau

Partea specială

psihologului este

849

obligatorie în procesul de urmărire şi de judecată în care figurează copii până la vârsta de 18 ani1'*. Participarea la audiere a reprezentantului legal nu exclude obligaţia de participare a pedagogului sau psihologului. Până la audiere persoana care efectuează această acţiune procesuală este obligată de a constata dacă pedagogul sau psihologul nu sunt în stare de incompatibilitate20. Participarea pedagogului la audierea învinuitului, bănuitului sau inculpatului minor este determinată de necesitatea de a utiliza datele cu anumite realizări ale pedagogiei şi psihologiei referitoare la pregătirea, efectuarea şi fixarea declaraţiei. Din aceste considerente, absenţa pedagogului sau psihologului la efectuarea audierii poate forma unele dubii privind veridicitatea declaraţiilor. Participarea pedagogului este raţională nu numai la efectuarea audierii, dar şi la alte acţiuni procesuale în care este implicat minorul. La efectuarea unei audieri suplimentare sau repetate este necesar de a asigura participarea aceluiaşi pedagog, care a asistat la audierea iniţială. Până la audiere ofiţerul de urmărire penală aduce la cunoştinţa pedagogului circumstanţele cauzei în legătură cu care se audiază minorul, datele privind personalitatea minorului. Pedagogului sau psihologului i se explică faptul că acesta trebuie să contribuie la asigurarea unei audieri corecte, despre necesitatea de a stabili un

contact psihologic cu minorul, să ia cunoştinţă după audiere de procesul-verbal, iar după caz, de declaraţiile scrise ale minorului, să facă observaţii în scris referitoare la corectitudinea şi plenitudinea declaraţiilor scrise minorului. în legătură cu aducerea la cunoştinţă a atribuţiilor pedagogului sau psihologului, ofiţerul de urmărire penală menţionează acest fapt în procesul-verbal. Toate aceste chestiuni sunt puse în discuţie în absenţa învinuitului. Pedagogului i se aduc la cunoştinţă obligaţiile acestuia, în conformitate cu art. 87, atenţionându-se de asemenea referitor la inadmisibilitatea unor replici, a unor întrebări sugestive etc, care ar putea aduce un prejudiciu educării celui audiat sau constatării adevărului. în partea introductivă a procesului-verbal se

" Legea privind drepturile copilului din 15 decembrie 1994, Monitorul Oficial, nr. 13, 1995, art. 1,28. 2,1 Printre aceste circumstanţe pot fi enumerate: conflictul cu minorul sau cu familia acestuia etc; pedagogul sau psihologul citat trebuie după specificul activităţii sale să presteze o muncă de educare sau instruire a minorilor de aceeaşi vârstă ca şi cel audiat; nu este admis de a atrage în calitate de pedagog persoane care au studii în pedagogie, dar nu activează în domeniu; este inadmisibilă participarea în calitate de pedagog sau psiholog a reprezentantului organului de urmărire penală sau a unei persoane care lucrează în sistemul organelor de urmărire penală sau în cel judecătoresc, cu toate că are studii pe dagogice sau psihologice.

850

DREPT PROCESUAL P E N A L

indică specialitatea pedagogului, locul de muncă, numele, prenumele, adresa, faptul dacă are sau nu vreo legătură cu audiatul. După audiere pedagogul îşi expune opinia privind modalitatea de efectuare a audierii şi de consemnare a declaraţiei, semnând procesul-verbal. La semnarea procesului-verbal, pedagogul poate să-şi expună opinia referitor la corectitudinea efectuării audierii, inclusiv referitor la obiecţiile sale. Participarea pedagogului este obligatorie atât la urmărirea penală, cât şi la examinarea cauzei în instanţă. Citarea martorului minor se face prin notă scrisă, telefonică sau telegrafică, prin intermediul părţilor sau al reprezentantului legal care are dreptul să cunoască motivul citării, cât şi să o însoţească. Dacă minorul se află într-o instituţie specială, citirea se face prin intermediul administraţiei. în caz de neprezentare la citare, martorul minor care nu a împlinit 14 ani nu poate fi adus silit. Martorul minor nu este prevenit de răspunderea penală pentru depunerea declaraţiilor false, iar în instanţă nu depune jurământ ţinând seama de faptul că nu poartă răspundere penală pentru depunerea mărturiilor false. Minorului i se lămureşte necesitatea de a spune adevărul. Martorul minor nu poate fi audiat pe o durată mai mare de 2 ore fără întrerupere şi de 4 ore pe zi. La audierea martorului minor participă obligatoriu psihologul sau pedagogul. Martorul minor poate fi asistat de către un avocat.

§7. Participarea reprezentantului legal al bănuitului, învinuitului, inculpatului minor în procesul penal Participarea reprezentantului legal al bănuitului nu limitează drepturile învinuitului, bănuitului, inculpatului, cât şi ale apărătorului. Reprezentanţii legali obligatoriu sunt atraşi la examinarea cauzei, în toate infracţiunile comise de către minori 21. Citarea reprezentanţilor legali are mePotrivit art. 77 din CPP, reprezentanţii legali ai bănuitului, învinuitului, inculpatului sunt părinţii, înfietorii, tutorii sau curatorii lor. în cazul participării în instanţă până la urmărire a mai mulţi reprezentanţi legali, prioritate are candidatura care este susţinută de toţi ceilalţi reprezentanţi, în caz contrar, chestiunea admiterii reprezentantului legal o decide organul de urmărire penală sau instanţa de judecată. Nu se admite de a cumula funcţia de reprezentant legal al bănuitului, învinuitului sau inculpatului cu cea de reprezentant legal al părţii vătămate. In cazul în care

Partea specială

851

minorul nu are părinţi şi locuieşte la o persoană care nu este numită în ordinea stabilită de lege tutore, în calitate de reprezentant legal al minorului, instanţa de judecată sau organul de urmărire cheamă reprezentantul organului de tutelă şi curatelă.

nirea de a spori, pe de o parte, asigurarea unei corecte desf ăşurări a procesului cu infractori minori şi, pe de altă parte, pentru ca instanţa să obţină date privind: comportarea generală a minorului, condiţiile concrete de creştere a acestuia, modul în care şi-au îndeplinit îndatoririle faţă de minor cei care aveau obligaţii în acest sens-2. în cazul când persoanele au atins vârsta de 18 ani şi funcţia reprezentantului legal se sistează, organul de urmărire sau instanţa de judecată poate să se limiteze la audierea părinţilor ori a persoanelor care îi înlocuiesc în calitate de martori. Recunoscând necesitatea de a audia aceste persoane în calitate de martori, este necesar de ţinut cont de prevederile art. 90 din CPP, potrivit căruia nici o persoană nu poate fi silită să facă o declaraţie contrar intereselor sale sau ale rudelor sale apropiate. Organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să aducă la cunoştinţa reprezentantului legal această prevedere. Dacă reprezentantul legal a dat consimţământul să depună mărturie, el trebuie prevenit despre aceea că poartă răspundere penală pentru darea cu bună ştiinţă a unor mărturii false. Art. 480 din CPP determină că reprezentantul legal al bănuitului, învinuitului, inculpatului minor se admite în procesul penal prin ordonanţa organului de urmărire penală din momentul reţinerii sau arestării preventive, sau al primei audieri a minorului care nu este reţinut sau arestat. Având în vedere că Codul de procedură penală

admite participarea reprezentantului legal la toate fazele procesului penal, este necesar ca la momentul admiterii acestuia să se înmâneze informaţia în scris despre drepturile şi obligaţiile prevăzute de art. 78 din CPP. înmânarea în scris a drepturilor şi obligaţiilor nu înlătură obligaţia organului de urmărire penală, iar după caz, a instanţei, de a lămuri aceste drepturi în caz de necesitate. în cazul când sunt date care permit de a constata cu certitudine că acţiunile reprezentantului legal aduc un prejudiciu intereselor minorului, organul de urmărire penală sau instanţa pot emite o hotărâre privind înlăturarea reprezentantului legal din procesul penal. în perioada cât reprezentantul legal este înlăturat şi până la admiterea altui reprezentant legal nu se permite efectuarea unor acţiuni procesuale cu participarea minorului. Pe parcursul procesului, atât organul de urmărire penală, cât şi instanţa trebuie să asigure realizarea drepturilor reprezentantului legal23. Participând la examinarea cauzei în in-

2

- Ad. Şt. Tulbure, A. Tatu, Tratat de drept procesual penal, Bucureşti, ALL BECK, 2001, p. 546. 2J Articolul 15, punctul 2 al Regulilor de la Beijing determină drepturile părinţilor şi ale reprezentanţilor legali ai minorului de a participa la examinarea cauzei în instanţa de judecată.

852

D R E P T PROCESUAL PENAL

stanţă, reprezentanţii legali contribuie la descoperirea tuturor circumstanţelor cauzei, caracterizarea minorului, a condiţiilor de viaţă şi de educaţie, a nivelului de dezvoltare, a circumstanţelor care au contribuit la comiterea infracţiunii. Reprezentantul legal participă şi la dezbaterile judiciare. în dezbateri, reprezentantul legal poate să îşi expună opinia privind probarea vinovăţiei, condiţiile care au contribuit la comiterea infracţiunii, circumstanţele atenuante ş.a. Dacă reprezentantul legal este în acelaşi moment şi parte civilmente responsabilă, el se bucură şi de drepturile de care beneficiază acesta. Reprezentantul legal, implicat în proces ca parte civilmente responsabilă, care a recuperat partea sa de prejudiciu, nu poate fi recunoscută în calitate de parte civilmente responsabilă din motivul că alţi reprezentanţi legali ai altor minori nu au recuperat prejudiciul. Este incompatibilă funcţia de parte vătămată şi reprezentant legal. De asemenea, nu este raţional de admis în calitate de reprezentant legal al minorului persoane care împreună cu acesta au participat la comiterea infracţiunii sau au ascuns urmele infracţiunii, cât şi persoanele care au fost martori oculari ai infracţiunii. Este raţional ca după explicarea dreptului inculpatului minor, de a explica şi drepturile reprezentantului legal. La examinarea cauzei instanţa este obligată de a lua în considerare şi opiniile reprezentantului legal alături de opiniile altor participanţi. Pornind de la faptul că reprezentantul legal, ca şi partea vătămată, nu se îndepărtează din sala de şedinţă, este raţional ca acesta să fie audiat primul dintre martori, dacă aceasta este posibil. Reprezentantul legal poate fi îndepărtat în caz de necesitate din sala de şedinţă. Spre exemplu, dacă inculpatului îi este frică să depună declaraţii în prezenţa părinţilor. După reîntoarcere în sala de şedinţă, reprezentantului legal i se aduce la cunoştinţă conţinutul acţiunilor întreprinse în lipsa lui. în încheierea privind la îndepărtarea reprezentantului legal din sala de şedinţă trebuie să fie indicate toate motivele şi temeiurile acestei hotărâri. în caz de necesitate, această chestiune poate fi pusă în discuţie de către judecător, audiind opiniile părţilor. Dacă minorul se află într-o instituţie de educare în legătură cu faptul că este orfan sau părinţii sunt privaţi de drepturile părinteşti, în calitate de reprezentant legal va participa reprezentantul administraţiei instituţiei respective. Terminarea urmăririi penale în privinţa minorului se efectuează după regula generală.

Partea specială

«53

La terminarea urmăririi penale pot fi pronunţate mai multe soluţii prevăzute de art. 291 din CPP. La prezentarea materialelor urmăririi penale participă apărătorul minorului şi reprezentantul legal. Minorul poate lua cunoştinţa de materialele

urmăririi penale împreună cu apărătorul sau de sine stătător. în toate cazurile minorul este asistat de reprezentantul legal. Legea protejează psihicul minorului de influenţa negativă a unor materiale ale urmăririi penale. Totuşi, în scopul respectării art. 6 al CEDO, materialele se prezintă reprezentantului legal.

§8. încetarea procesului cu liberarea de răspundere penală a minorului Art. 483 din CPP reglementează situaţia când la urmărirea penală poate fi încetat procesul şi liberat de răspundere penală minorul. Condiţiile stabilite de lege sunt ca să fie comisă o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă şi faptul ca persoana să fi comis o infracţiune pentru prima dată. O altă prevedere legală realizarea căreia depinde de opinia subiectivă a ofiţerului de urmărire penală şi a procurorului este faptul că este posibilă corectarea minorului fără tragerea acestuia la răspundere penală. Ca dovadă a faptului că persoana poate fi corectată fără tragere la răspundere penală poate servi: autodenunţarea, căinţa sinceră, contribuirea la descoperirea infracţiunii, recuperarea prejudiciului cauzat etc. în legătură cu constatarea acestor împrejurări ofiţerul de urmărire penală înaintează procurorului propunerea de a iniţia în

instanţă un demers pentru liberarea minorului de răspundere în temeiul prevăzut de art. 54 din CP cu internarea acestuia într-o instituţie specială de învăţământ şi de reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare, ori cu aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter educativ, prevăzute de art. 104 din CP. Iniţiativa îi aparţine ofiţerului de urmărire penală sau procurorului, însă apărătorul sau reprezentantul legal pot înainta cereri referitoare la încetarea procesului. în cazul când sunt constatate împrejurări care permit încetarea procesului, procurorul emite o ordonanţă privind încetarea procesului şi înaintează un demers judecătorului de instrucţie. Demersul procurorului, împreună cu ordonanţa şi materialele dosarului sunt transmise judecătorului de instrucţie care, examinându-le, ia o hotărâre de admitere a demersului şi de încetare a procesului sau de respingere a demersului. încheierea de respingere a demersului privind încetarea procesului trebuie motivată cu invocarea motivelor incontestabile privind imposibilitatea încetării procesului. în cazul anulării ordonanţei de încetare a procesului, cauza se transmite în instanţă în modul obişnuit. La examinarea demersului de către judecătorul de instrucţie participă atât minorul, cât şi apărătorul şi reprezentantul legal. Procurorul este obligat

854

DREPT PROCESUAL P E N A L

a înştiinţa aceste persoane referitor la locul şi timpul examinării demersului. Dacă părţile înştiinţate nu s-au prezentat, acest fapt nu este un obstacol în examinarea demersului, cu excepţia neprezentării învinuitului. La examinarea demersului se solicită şi opinia părţilor care asistă. Potrivit art. 104 din CP, minorului îi poate fi aplicată una sau mai multe măsuri de constrângere. La aplicarea, spre exemplu, a măsurii privind încredinţarea minorului pentru supraveghere părinţilor nu se cere acordul lor. Totuşi, instanţa trebuie să constate poziţia acestora. în încheierea judecătorului de instrucţie trebuie să fie indicat termenul pentru care se aplică măsura respectivă. în încheierea sa, judecătorul de instrucţie poate pune în sarcina organului specializat de stat supravegherea minorului. Minorul trebuie informat în toate cazurile referitor la consecinţele neexe-cutării măsurii aplicate faţă de el, şi să conştientizeze consecinţele, de regulă, în asemenea cazuri pedagogul sau psihologul are sarcina de a lămuri minorului obligaţiile sale. încheierea judecătorului de instrucţie de respingere a demersului privind încetarea procesului penal cu liberarea de răspundere penală poate fi atacată cu recurs în temeiul art. 308 din CPP. Alin. (4) al art. 104 din CP prevede posibilitatea de anulare a măsurilor aplicate şi de tragere a vinovatului la răspundere penală în cazul când acesta se eschivează sistematic de la măsurile de constrângere cu caracter educativ. Demersul în acest caz trebuie să parvină de la organul specializat care asigură corectarea minorului. Instanţa de judecată trebuie să stabilească minuţios motivele unei asemenea eschivări. Motivele pot fi diferite, în unele cazuri minorul poate să nu conştientizeze obligaţiile sale, în alte cazuri cei majori îl pot instiga la neîndeplinirea obligaţiilor. Instanţa poate respinge demersul, indicând motivul. Dar în cazul când minorul se eschivează de la îndeplinirea obligaţiilor sale cu bună ştiinţă instanţa de judecată anulează măsura aplicată şi trimite procurorului materialele pentru a anula ordonanţa de încetare a procesului şi pentru a prezenta cauza în judecată cu rechizitoriu24. încetarea procesului penal cu aplicarea măsurilor educative intră, într-o măsură oarecare, în contradicţie cu principiul prezumţiei de nevinovăţie, din aceste considerente încetarea procesului în temeiurile prevăzute de alin. (1) al art. 383 nu poate avea loc dacă minorul sau reprezentantul său legal este îm-

P artea specială

855

Legea nu indică expres dacă încheierea judecătorului de instrucţie de anulare a măsurilor educative poate fi atacată cu recurs. Dar, o dată ce examinarea se face potrivit regulilor stabilite de art. 308, considerăm că această încheiere este susceptibilă de recurs.

potrivă. Aceasta are loc, de regulă, când minorul nu recunoaşte fapta săvârşită sau nu se consideră vinovat etc. în asemenea situaţie cauza se va urmări şi judeca după regula generală. Totuşi, la judecarea cauzei în fond, instanţa, constatând vinovăţia minorului, va putea înceta procesul şi aplica anumite măsuri prevăzute de art. 54 şi 104 din CP. La încetarea procesului se va pronunţa o sentinţă de încetare care va fi susceptibilă de recurs în temeiul alin. (4) al art. 332 şi art. 391 din CPP. Dacă minorul se va eschiva de la îndeplinirea obligaţiilor sale, instanţa, la propunerea organului specializat, va putea anula sentinţa de încetare şi va pronunţa sentinţa de condamnare, aplicând pedeapsa conform sancţiunii legii în baza căreia a fost condamnat.

§9. Judecarea cazului cu participarea minorilor Potrivit art. 14 al Regulilor de la Beijing, procedura judiciar ă potrivit pct. 2) al art. 14 trebuie să protejeze cât mai bine interesele tânărului delincvent şi se va desfăşura într-un climat de înţelegere, permiţând acestuia să participe la procedură şi să se exprime liber. Prevederile art. 484 din CPP au ca sarcină de a asigura protejarea minorului de anumite influenţe negative care ar putea avea loc în cazul când ar fi cercetate anumite împrejurări (spre exemplu, în

cazul infracţiuni sexuale, în cazul unor infracţiunilor de urgenţă gravă, în fapte atât ilicite, cât şi amorale ale părinţilor etc.) Potrivit alin. (1) al art. 484 din CPP, îndepărtarea minorului din sala de şedinţe poate avea loc doar la cererea apărătorului sau a reprezentantului legal, îndepărtarea are ca scop înlăturarea prejudiciului care ar putea fi cauzat minorului în urma participării la examinarea unor împrejurări, dacă acestea ar putea avea o influenţă mai mare asupra minorului decât prejudiciul care ar putea fi aparent cauzat minorului în cazul când el a lipsit de la cercetarea acestor împrejurări. în toate cazurile, instanţa trebuie să respecte şi prevederile art. 6 al Convenţiei europene pentru drepturile omului. La examinarea chestiunii privind îndepărtarea minorului din sala şedinţei de judecată sunt implicate toate părţile care îşi expun opinia privind oportunitatea şi necesitatea îndepărtării minorului, decizia aparţinând instanţei de judecată. Hotărârea prin care minorul este îndepărtat din sala de judecată va fi o încheiere. La îndepărtarea inculpatului minor din sala şedinţei de judecată instanţa este obligată de a asigura anumite drepturi, şi anume: hotărârea poate fi luată numai de instanţa de judecată la cererea apărătorului sau a reprezentanţilor legali; îndepărtarea poate avea loc numai în cazul când se constată cu cerţi-

856

DREPT PROCESUAL PENAL

tudine că circumstanţele care trebuie examinate vor avea o influenţă negativă asupra minorului, în asemenea situaţii instanţa poate solicita şi opinia pedagogului sau psihologului care participă la examinarea cauzei; îndepărtarea poate avea loc doar pentru perioada când vor fi examinate circumstanţele care vor avea o influenţă negativă asupra minorului; la reîntoarcerea minorului instanţa este obligată să informeze minorul într-o formă accesibilă despre conţinutul cercetărilor acestor circumstanţe; instanţa trebuie să asigure posibilităţile ca minorul să ia cunoştinţă de toate acţiunile efectuate în lipsa lui; instanţa trebuie să asigure dreptul minorului de a pune întrebări tuturor persoanelor care au fost audiate în lipsa lui, asupra tuturor circumstanţelor cauzei pe care minorul le consideră importante. în momentul îndepărtării minorului din sala de judecată, instanţa trebuie să asigure ca minorul să fie izolat de martori, părţi vătămate sau alţi participanţi la proces care nu au fost încă audiaţi. Hotărârea privind îndepărtarea inculpatului din sala de şedinţe nu poate fi atacată separat, deoarece instanţa poate aplica o asemenea măsură numai la cererea apărătorului sau a reprezentantului legal, însă încheierea privind refuzul de a îndepărta minorul din sala de şedinţe poate fi atacată o dată cu sentinţa. Art. 484 din CPP prevede şi o altă modalitate de a îndepărta minorul din sala de şedinţe pe întreg parcursul procesului, după ce aceştia au fost audiaţi. Aceasta se admite doar faţă de minorii care nu au împlinit vârsta de 16 ani. în toate cazurile, la examinarea cauzei vor continua să participe apărătorul şi reprezentantul legal al acestuia. La îndepărtarea minorilor din sala de şedinţe instanţa trebuie să ia în considerare că această măsură poate aduce unele afecţiuni dreptului la un proces echitabil. Potrivit raţionamentului alin. (3) al art. 484 instanţa poate lua o asemenea hotărâre din oficiu, solicitând opinia părţilor. în cazul când apărătorul sau reprezentantul legal al inculpaţilor care urmează să fie îndepărtaţi din sala de şedinţe se opune unei asemenea hotărâri, instanţa trebuie să-i acorde posibilitatea să invoce motivele. Potrivit articolelor 17-19 ale Regulilor de la Beijing, decizia autorit ăţii competente trebuie să se inspire din următoarele principii: a)decizia trebuie să fie întotdeauna direct proporţională nu numai cu circumstanţele şi gravitatea delictului, dar şi cu circumstanţele şi nevoile delincventului, ca şi cu nevoile societăţii;

Partea specială

857

b)nu se vor aduce restricţii libertăţii personale a minorului, iar limitarea lor la minimum se va face după un examen minuţios; c)privarea de libertate individuală nu se va aplica decât dacă minorul este considerat vinovat de săvârşirea unui delict împotriva unei alte persoane, sau în recidivă, sau dacă nu există altă soluţie convenabilă;

d) bunăstarea minorului trebuie să fie criteriul determinant în examinarea cazului său. Pedeapsa capitală nu se aplică infracţiunilor comise de minori. Minorii nu sunt dispuşi pedepselor corporale. Autoritatea competentă are puterea de a întrerupe procedura în orice moment. Ansamblul de reguli minime privind administrarea justiţiei la minori nu vizează prescrierea procedurii de urmărire, ci definirea uneia care să fie în conformitate cu principiile acceptate în mod universal, lată de ce principiile enunţate la art. 17.1, în special la alin. b şi c, trebuie să fie considerate ca directive practice destinate oferirii unui punct comun de plecare, dacă autorităţile interesate ţin cont de ele. Principiile enunţate ar putea contribui foarte bine la asigurarea protejării drepturilor fundamentale ale tinerilor, în special în materie de dezvoltare personală şi de educaţie25. Alineatul b al art. 17.1 al Regulilor afirmă că soluţiile strict punitive nu convin deloc. Atunci când este vorba de adulţi şi poate chiar în cazurile de infracţiuni grave comise de tineri, noţiunile de pedeapsă meritată şi de sancţiuni adaptate la gravitatea delictului se pot justifica relativ; în chestiunile minorilor, interesul şi viitorul minorului trebuie întotdeauna să fie deasupra consideraţiilor de acest gen. Conform rezoluţiei 8 a celui de al Vl-lea Congres al Naţiunilor Unite, alin. (6) al art. 17.1, încurajează recurgerea, pe cât e posibil, la alte soluţ ii decât

plasarea în instituţii, păstrând grija şi răspunderea pentru nevoile specifice tinerilor: astfel, trebuie făcut apel la întregul evantai existent de sancţ iuni de rezervă şi să se pună la punct noi tipuri de sancţiuni, ţinând cont însă de noţiunea de securitate publică. Trebuie aplicat, pe cât este posibil, regimul de probaţiune printr-o amânare la pedepsele condiţionale, la deciziile comisiilor sau la orice alte dispoziţii. Alin. c din art. 17.1 corespunde unuia din principiile directoare figurând în rezoluţia 4 a celui de al Vl-lea Congres, care vizează aplicarea pedepsei cu închisoarea pentru tinerii delincvenţi numai în cazul în care nu există alt mijloc potrivit de a asigura securitatea publică. Dispoziţia care prescrie pedeapsa capitală, care face obiectul art. 17.2, corespunde paragrafului 5 din art. 6 al Tratatului internaţional referitor la drepturile civile şi politice. Puterea de a întrerupe în orice moment procedura (art. 17.4) este o caracteristică inerentă tratamentului tinerilor delincvenţi prin opunere cu tratamentul adulţilor. Circumstanţele care tac ca oprirea totală a urmăririi să fie cea mai bună soluţie pot fi făcute cunoscute în orice moment autorităţii competente. Autoritatea competentă poate asigura desfăşurarea procesului de judecată sub forme diverse, cu o mare flexibilitate, pentru a se evita, pe cât e posibil, plasarea într-o instituţie. Astfel de măsuri, din care mai multe pot fi combinate, sunt după cum urmează: a) ordonarea ajutorului orientării şi supravegherii; b) probaţiune; c) ordonarea intervenţiei serviciilor comunitare; d) amenzi, indemnizaţie şi restituire; e) ordonarea unui regim intermediar sau al altuia; f) ordonarea participării la unele reuniuni ale grupurilor de orientare şi la alte activităţi analoage; g) ordonarea plasării într-o familie sau într-un centru comunitar sau într-un alt mediu educaţional; h) alte hotărâri pertinente. Nici un minor nu va fi sustras supravegherii părinţilor săi, fie parţială, fie totală, numai dacă circumstanţele nu fac ca această separare să devină necesară. La art. 18.1 s-au făcut eforturi în enumerarea hotărârilor şi sancţiunilor importante care au fost adoptate până acum cu succes de către sistemele judiciare. Aceasta oferă opţiuni interesante care

858

DREPT PROCESUAL PENAL

Chestiunea esenţială care se pune în discuţie în cauzele cu infractori minori este faptul că luând în considerare caracterul faptei şi personalitatea minorului, instanţa este obligată de a căuta o soluţie, fie de a libera de pedeapsă penală minorul, fie de a suspenda condiţionat exercitarea pedepsei de către minor ş.a. în cazul liberării minorului de pedeapsa penală cu internarea într-o instituţie specială de învăţământ şi de reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare, sau cu aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter educativ. Pe lângă chestiunile principale prevăzute de art. 485 din CPP, instanţa este obligată de a examina şi alte chestiuni care au relevanţă pentru justa soluţiona re a cauzei: spre exemplu, judecând cauzele săvârşite de către minor în stare de ebrietate, urmează să fie clarificate circumstanţele în care el a procurat băuturi spirtoase sau substanţe narcotice, complicitatea adulţilor la implicarea mino-

merită să fie urmate şi îmbunătăţite. Din cauza penuriei de personal competent, posibilă în anumite regiuni, articolul nu enumera nevoile efective; în aceste regiuni, se vor putea căuta măsuri care impun un efectiv de personal mai mic. Exemplele citate la articolul 18.1 au, mai ales, un element comun, acela potrivit căruia comunitatea joacă un rol important în punerea în practică a măsurilor prevăzute. Redresarea fundată pe acţiunea comunitară este o metodă clasică care însă prezintă multe aspecte. Comunităţile ar trebui să fie încurajate să ofere servicii de acest fel. Art. 18.2 subliniază importanţa familiei care, potrivit paragrafului 1 al art. 10 din Pactul internaţional referitor la drepturile economice, sociale şi culturale, este elementul natural şi fundamental al societăţii. In interiorul familiei, părinţii au nu numai dreptul, ci şi datoria de a-şi întreţine şi supraveghea copii. Art. 18.2 dispune deci că separarea copiilor de părinţii lor este o măsură gravă, care nu se ia decât în ultimă instanţă, atunci când faptele (maltratarea copiilor, de exemplu) o justifică pe deplin. 19.1 Plasarea unui minor într-o instituţie este întotdeauna o măsură de ultimă instanţă, iar durata ei trebuie să fie cât mai scurtă cu putinţă. Criminologia progresistă recomandă tratamentul în mediu deschis, preferându-1 plasării în instituţii. Practic, nu s-a constatat nici o diferenţă între rezultatele celor două metode. Numeroase influenţe negative care sunt exercitate asupra individului şi care par inevitabile în mediul instituţional nu pot fi contrabalansate, în mod evident, de eforturile în domeniul tratamentului. Acesta se aplică în special tinerilor delincvenţi, a căror vulnerabilitate este mai mare. Pe de altă parte, consecinţele negative care duc nu numai la pierderea libertăţii, ci şi la separarea de mediul social obişnuit sunt, bineînţeles, mult mai grave la minori din cauza lipsei lor de maturitate. Art. 19 vizează restrângerea plasării în instituţii la două condiţii; frecvenţă (măsură de ultimă instanţă) şi durată (cât mai scurtă posibil). El reia unul din principiile fundamentale ale Rezoluţiei 4 a celui de al Vl-lea Congres al Naţiunilor Unite, potrivit căruia nici un tânăr delincvent nu ar trebui să fie închis într-un penitenciar, decât dacă nu

Partea specială

859

există alt mijloc corespunzător. Articolul cere deci ca, dacă un tânăr delincvent trebuie închis, privarea de libertate să fie cât mai limitată, iar aranjamente speciale să fie prevăzute în timpul detenţiei astfel încât să se ţină cont de tipul de delincvent, de tipul infracţiunii şi al instituţiei. în concluzie, ar trebui dată prioritate instituţiilor deschise faţă de instituţiile închise.

rilor în consumul de alcool sau de substanţe narcotice. în fiecare din asemenea cauze este necesar de a cerceta dacă minorului urmează să i se aplice tratament forţat de alcoolism sau narcomanie. Dacă în materialele cauzei s-a dovedit că infracţiunea a fost săvârşită de către minor în urma aplicării faţă de el a violenţei fizice sau psihice de către persoane adulte, instanţa judecătorească trebuie să discute chestiunea pentru a constata dacă această circumstanţă nu exclude responsabilitatea penală a minorului. Dacă săvârşirea infracţiunii de către minor a fost precedată de un comportament nelegitim sau provocator din partea persoanelor adulte, inclusiv din partea celor cunoscuţi în dosar drept părţi vătămate, atunci judecata are dreptul să recunoască această circumstanţă atenuantă în privinţa celui vinovat, cât şi să trimită în cazurile necesare decizii la locul de muncă, locul de studiu sau de trai al persoanei indicate. Stabilind pedeapsa definitivă pentru concurs de infracţiuni, persoanele adulte, judecăţile vor reieşi din necesitatea sporirii importanţei de prevenire a răspunderii penale, stabilite prin lege, pentru implicarea minorului în activitatea criminală şi în alte activităţi antisociale26. în hotărârile sale, Plenul Curţii Supreme de Justiţie atenţionează că la stabilirea pedepsei faţă de minori, instanţele judecătoreşti vor discuta regula că pedeapsa pentru asemenea

persoane în mare măsură trebuie să fie subordonată scopului de corectare şi reeducare a celui vinovat şi prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni. Este necesar de a exclude din practica judiciară cazurile de aplicare neîntemeiată pentru minori a pedepsei de privare de libertate chiar pe un termen scurt, când în conformitate cu legea li se poate aplica o pedeapsă neprivativă de libertate. Trebuie să se ţină cont că săvârşirea infracţiunii de către minor se consideră ca o circumstanţă atenuantă.

Instanţa de judecată poate aplica nu numai principiul absorbirii pedepsei mai uşoare cu cea mai gravă, dar şi principiul curmării totale sau parţiale a pedepselor, în limitele stabilite de articolul care prevede o pedeapsă mai gravă. Luând în considerare faptul că datele despre persoana minorului, ca şi alte circumstanţe ale cauzei, au importanţă deosebită pentru stabilirea pedepsei şi soluţionarea altor chestiuni, instanţele judecătoreşti trebuie să le clarifice minuţios şi să indice în partea introductivă a sentinţei. La alte date cu privire la persoana inculpatului minor se referă în special următoarele: dacă minorul trăieşte în familia unde s-a educat; dacă s-a aflat în evidenţă la inspectoratul şi la comisia pentru minori, dacă a fost supus aducerii şi reţinerilor, când şi pentru ce a fost discutat; dacă a fost trimis într-o instituţie specială educativ-instructivă, cât şi informaţii despre antecedentele penale, cu indicarea datei condamnării, legii penale, măsurii de pedeapsă, despre aflarea locului privaţiunii de libertate, temeiurile eliberării etc.

860

D R E P T PROCESUAL PENAL

La soluţionarea acţiunii civile, instanţa ia în considerare cazurile când pentru comiterea unui prejudiciu poartă răspundere materială părinţii, tutorii sau instituţia de învăţământ, instituţia educativă sau medicală sub supravegherea cărora s-au aflat minorii, dacă nu va fi dovedit că paguba nu le este imputabilă. Cetăţenii şi organizaţiile implicate în cazurile prevăzute de lege la participarea în proces în calitate de părţi civilmente responsabile pentru dauna cauzată de condamnaţii minori restituie paguba pe cote-părţi. Răspunderea în cote-părţi poate fi pusă şi în seama condamnaţilor, dacă instanţa va concluziona că aceasta corespunde intereselor reclamantului şi asigură repararea daunelor. Dacă organul de urmărire penală, în caz de existenţă a temeiurilor respective, nu a implicat în calitate de părţi civilmente responsabile părinţii, tutorii, curatorii, precum şi întreprinderile, instituţiile şi organizaţiile care în virtutea legii poartă răspundere materială pentru dauna cauzată prin acţiunile criminale ale minorului, judecata poate lua o decizie prin care va recunoaşte acele persoane sau organizaţii ca părţi civilmente responsabile. Luând hotărârea privind suspendarea condiţionată a executării pedepsei, instanţa trebuie să soluţioneze şi următoarele chestiuni: termenul de suspendare în funcţie de vârsta condamnatului, date care caracterizează personalitatea şi alte circumstanţe cu considerarea că acest temei va fi suficient pentru reeducare; de a pune în sarcina minorului executarea anumitor obligaţii prevăzute de legea penală, executarea cărora va contribui la reeducarea persoanei, indicând obligatoriu termenul de executare a acestor obligaţii; de numire a unei persoane responsabile pentru reeducare sau a unei organizaţii.

§10. Liberarea de către instanţă a minorului de pedeapsa penală Liberarea minorului de pedeapsa penală poate avea câteva modalităţi. Liberarea de către instanţă a minorului de pedeapsa penală cu aplicarea măsurilor cu caracter educativ. Măsurile cu caracter educativ prevăzute de art. 104 din CP sunt anumite măsuri de constrângere aplicate faţă de minori în cazul când au fost liberaţi de răspunderea penală în conformitate cu art. 54 din CP. Aceste măsuri nu provoacă antecedente penale şi sunt stabilite pentru a reeduca persoana fără condamnare. Măsurile pot fi aplicate cu respectarea următoarelor condiţii:

Partea specială

861

•minorul comite o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă; •sunt temeiuri pentru liberarea minorului de pedeapsa penală;

• sunt împrejurări care permit reeducarea minorului fără aplicarea pedepsei. Măsurile cu caracter educativ pot fi aplicate de către instanţa de fond, cât şi de către instanţa de apel sau de recurs. Instanţa, din oficiu, constată condiţiile prevăzute de art. 93, luând în considerare şi poziţia părţilor, examinând toate probele prezentate de către părţi. în sentinţa de condamnare cu liberarea de pedeapsă penală, instanţa trebuie să invoce toate împrejurările care confirmă justeţea unei asemenea hotărâri, inclusiv date care permit a considera că este posibilă reeducarea. Constatând necesitatea aplicării unor măsuri prevăzute de art. 104 din CP, instanţa determină termenul de aplicare, luând în considerare datele personale ale vinovatului şi toate circumstanţele cauzei. în toate cazurile acest termen trebuie să fie rezonabil şi suficient pentru reeducare. Sentinţa de condamnare cu liberarea inculpatului minor de pedeapsa penală se transmite serviciilor de executare ale Departamentului de Executare a Hotărârilor Judecătoreşti al Ministerului Justiţiei. în sentinţă instanţa trebuie să indice inter alia şi faptul că în caz de neexecutare sistematică de către minor a obligaţiilor sale, organul trebuie să prezinte anumite materiale necesare pentru anularea liberării de pedeapsă a minorului şi

atragerea cestuia la pedeapsă penală. Sentinţa de condamnare cu liberarea inculpatului minor de pedeapsă penală poate fi atacată în apel în termen general. Liberarea de către instanţă a minorului de pedeapsă cu internarea lui într-o instituţie specială de învăţământ şi de reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare. Minorul poate fi internat într-o asemenea instituţie până la atingerea majoratului. Internarea poate avea loc doar în cazurile când există circumstanţe prevăzute de art. 93 din CP, adică: -termenul maxim de internare nu poate depăşi termenul maxim al pedepsei prevăzute de Codul penal pentru infracţiunea săvârşită de către minor; -încetarea acestei măsuri până la expirarea termenului stabilit de către instanţa de judecată este în dependenţă directă de comportamentul minorului care datorită corectării nu mai are nevoie de această măsură; prelungirea aflării în această instituţie poate avea loc doar la cererea minorului, când este necesară terminarea de către acesta a învăţământului general sau profesional. în asigurarea unui control judiciar asupra executării acestei măsuri se stabileşte că judecătorul de instrucţie este împuternicit a soluţiona chestiunea

862

D R E P T PROCESUAL P E N A L

încetării sau prelungirii duratei aflării persoanei în instituţiile menţionate. Este competent judecătorul de instrucţie din raza teritorială a instanţei care a adoptat sentinţa sau al instanţei în raza teritorială a căreia se găseşte domiciliul minorului în termen de 10 zile după primirea demersului. în şedinţa de judecată participă persoanele menţionate la alin. (3) al art. 487: minorul condamnat, reprezentantul lui legal, apărătorul, procurorul şi reprezentantul organului specializat de stat, audiindu-se aceste persoane şi constatându-se opinia lor. în urma examinării demersului, judecătorul de instrucţie adoptă una din următoarele hotărâri: 1.admiterea demersului şi încetarea aflării minorului în instituţia specială de învăţământ şi reeducare sau în instituţia curativă de reeducare; 2.admiterea demersului privind prelungirea termenului de aflare în instituţia specială în legătură cu necesitatea terminării de către minor a învăţământului special sau profesional; 3.respingerea demersului privind liberarea persoanei din instituţia specială de învăţământ şi reeducare sau din instituţia curativă şi de reeducare. încheierea se pronunţă în şedinţa de judecată, copia se transmite minorului condamnat, reprezentantului legal şi instituţiei speciale, procurorului, încheierea dată poate fi atacată cu recurs separat în termen de 15 zile de la data pronunţării.

Secţiunea a ll-a. PROCEDURA APUCĂRII MĂSURILOR DE CONSTRÂNGERE CU CARACTER MEDICAL

§1. Temeiurile, condiţiile şi esenţa procedurii aplicării măsurilor de constrângere cu caracter medical Potrivit prevederilor alin. (1) al art. 14 din CP, una din condi ţiile incriminării este săvârşirea cu vinovăţie a faptei prejudiciabile, prevăzută de legea penală. Astfel, pentru ca fapta să constituie infracţiune, să atragă aplicarea pedepsei penale nu este suficient ca ea să aparţină material făptuitorului, ci trebuie sa fie imputabilă acestuia27.

Partea specială

863

Când fapta nu este comisă cu vinovăţie, ea nu este imputabilă celui care a săvârşit-o, nu i se poate reţine în sarcină. Vinovăţia presupune existenţa a doi factori inerenţi vieţii psihice: factorul intelectiv (conştiinţa) şi factorul volitiv (voinţa). Factorul intelectiv presupune reprezentarea deplină a conţinutului, sensului şi finalităţilor urmărite sau acceptarea prin săvârşirea faptei, precum şi prevederea întregii desfăşurări cauzale a acesteia. Factorul volitiv este elementul psihic care impulsionează şi comandă energia fizică a omului; el poate fi analizat atât în raport cu acţiunea, cât şi cu inacţiunea, precum şi cu rezultatul28. Vinovăţia şi gradul răspunderii nu se stabilesc numai în raport cu starea psihică, ci şi în funcţie de toate împrejurările comiterii faptei. De menţionat că principalul teniei al vinovăţiei este intenţia cu care a fost săvârşită fapta. Criteriul de definire al intenţiei este discernământul, deoarece făptuitorul trebuie să-şi dea seama de rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte29. Potrivit prevederilor alin. (1) al art. 21 din CP sunt pasibile de r ăspundere penală persoanele fizice responsabile. Responsabilitatea (art. 22 din CP) este starea psihologică a persoanei care are capacitatea de a înţelege caracterul prejudiciabil al faptei, precum şi capacitatea de a-şi manifesta voinţa şi a-şi dirija acţiunile. Responsabilitatea este definită ca totalitatea de însuşiri pe care un individ trebuie să le aibă în momentul săvârşirii unei infracţiuni pentru ca aceea ce s-a săvârşit să i se poată imputa. Lipsa acestor însuşiri condiţionează iresponsabilitatea30. Pentru categoriile de persoane iresponsabile Codul de procedură penală stabileşte la art. 488-503 prevederi aparte, denumindu-le procedura aplicării măsurilor de constrângere cu caracter medical. Măsurile de constrângere cu caracter medical, cuprinse în art. 99 din CP, se aplică de instanţa de judecată faţă de persoanele care au săvârşit infracţiuni, prevăzute de legea penală, în stare de iresponsabilitate, precum şi faţă de per soanele care s-au îmbolnăvit după săvârşirea infracţiunii de o boală psihică, din care motive ele nu-şi pot da seama de acţiunile lor sau nu le pot dirija, în

A. Boroi, Drept penal. Partea generală, ALL BECK, Bucureşti, 2000, p. 91.

* G. Antoniu, Vinovăţia penală. Editura Academiei Române, Bucureşti, 1971, p. 117. " Al. Nacu, An. Nacu, Psihiatrie judiciară. Chişinău, 1997, p. 29. 30 KypcyzonoBHOzo npaea. 06maa vacmb, T. 1 // nofl pefl. H. <1>. Ky3Heu;oBOH M M. M. KOBoii, MocKBa, 1999, c. 271. 2

864

D R E P T PROCESUAL P E N A I .

caz dacă aceste persoane prezintă pericol pentru societate prin natura faptei săvârşite şi din cauza bolii lor. Prin urmare, particularităţile procedurii aplicării măsurilor de constrângere cu caracter medical sunt determinate de specificul subiectului în privinţa căruia se efectuează o asemenea procedură: persoane care au săvârşit infracţiuni în stare de iresponsabilitate sau care s-au îmbolnăvit după săvârşirea infracţiunii de o boală psihică. Prezenţa unor astfel de dereglări psihice duc la imposibilitatea persoanei de a-şi da seama de acţiunile ori inacţiunile sale, de a le putea dirija şi nu în ultimul rând la incapacitatea de a-şi organiza apărarea de acuzaţiile aduse. Temeiurile şi scopul pentru care se aplică măsurile de constrângere cu caracter medical sunt prevăzute în Codul penal în capitolul X - măsuri de siguranţă, art. 99-102. Astfel, art. 99 din CP prevede aplicarea a două modalităţi ale măsurilor de constrângere cu caracter medical: a)internarea într-o instituţie psihiatrică cu supraveghere obişnuită; b)internarea într-o instituţie psihiatrică cu supraveghere riguroasă. Internarea într-o instituţie psihiatrică cu supraveghere obişnuită se aplică persoanelor alienate care, din cauza stării psihice şi a caracterului faptei pre-judiciabile săvârşite, au nevoie de îngrijire spitalicească şi de tratament în condiţii obişnuite, de regulă, acestea fiind aplicate alienaţilor care nu au săvârşit infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii persoanei. Internarea într-o instituţie psihiatrică cu supraveghere riguroasă se aplică alienaţilor care, din cauza stării psihice şi a caracterului faptei prejudiciabile săvârşite, prezintă un pericol deosebit pentru societate şi au nevoie de îngrijire spitalicească şi de tratament în condiţii de supraveghere riguroasă. Toţi cei deţinuţi în asemenea condiţii trebuie supravegheaţi astfel, încât să se excludă posibilitatea săvârşirii de noi fapte prejudiciabile. Procedura aplicării măsurilor de constrângere cu caracter medical se aplică (alin. (2)): a. potrivit dispoziţiilor generale ale Codului de procedură penală; b. ţinându-se cont de dispoziţiile capitolului II, titlul III, Partea specială a Codului de procedură penală, cele din urmă având prioritate înaintea dispoziţiilor generale;

Partea specială

c.

865

atunci când dereglarea psihică a persoanei este periculoasă: •pentru sine însăşi (bunăoară, este predispusă la suicid); •pentru alte persoane (bunăoară, poate cauza prejudicii vieţii, sănătăţii ori bunurilor lor).

§2. Urmărirea penală în procesele având ca obiect infracţiunile săvârşite de persoane în stare de iresponsabilitate, precum şi infracţiunile săvârşite de persoane care s-au îmbolnăvit de o boală psihică după săvârşirea faptei, se efectuează urmărirea penală. iModul de sesizare a organului de urmărire penală este cel general, prevăzut la art. 262-264. Dacă din înştiinţarea făcută rezultă săvârşirea infracţiunii de către o persoană în stare de iresponsabilitate, organul de urmărire penală, în mod obligatoriu, va începe urmărirea penală, după care va administra probe care confirmă vinovăţia ori nevinovăţia făptuitorului. Soluţia de neîncepere a urmăririi penale nu poate fi dată pe motiv că fapta nu întruneşte elementele infracţiunii (lipseşte subiectul), chiar şi în cazul când se ştie cu certitudine că persoana s-a aflat la tratament într-o instituţie de psihiatrie sau psihoneurologică şi că fapte similare săvârşeşte nu pentru prima oară. Urmărirea penală se porneşte în scopul aplicării măsurilor de constrângere cu caracter medical. Soluţia de neîncepere a urmăririi penale se va da dacă: a)nu există faptul infracţiunii; b)fapta nu este prevăzută de legea penală ca infracţiune; c)făptuitorul indubitabil nu prezintă pericol social.

în procesele penale referitoare la urmărirea şi judecarea persoanelor iresponsabile, împrejurările incluse în obiectul probaţiunii capătă un conţinut specific (alin. (2) al art. 489 din CPP). Astfel, mai întâi trebuie constatate şi dovedite semnele obiective ale faptei interzise de legea penală: timpul, locul, modul şi alte circumstanţe ale săvârşirii infracţiunii; caracterul şi mărimea pagubei cauzate de infracţiune, în mod special, trebuie clarificată chestiunea dacă infracţiunea a fost săvârşită de către acea persoană. Posibilităţile constatării semnelor subiective sunt reduse (în cazul îmbolnăvirii persoanei de o boală psihică până la pronunţarea sentinţelor), ori în multe cazuri complet excluse (în cazul persoanelor iresponsabile la momentul săvârşirii infracţiunii). Prin urmare, nu se pot stabili forma vinovăţiei (intenţia sau imprudenţa), scopul şi motivul infracţiunii. O semnificaţie aparte capătă clarificarea chestiunilor menţionate la pct. 3)-4) din alin. (2) al art. 489 din CPP: dacă persoana care a săvârşit infracţiunea a suferit de boli psihice în trecut, gradul şi caracterul bolii psihice în momentul săvârşirii infracţiunii sau în timpul cercetării cauzei; comportamentul persoanei care a săvârşit infracţiunea atât înainte, cât şi după săvârşirea ei.

866

DREPT PROCESUAL PENAI.

Anume în baza acestor date şi ţinând cont de concluziile expertizei psihiatrice, se soluţionează aspectele legate de responsabilitatea persoanei; despre îmbolnăvirea ei de o boală psihică după săvârşirea infracţiunii; despre gradul de pericol pe care-1 prezintă atât pentru cei din jur, cât şi pentru sine însăşi şi care, fiind apreciate în coroborare, indică asupra lipsei ori prezenţei temeiurilor legale pentru aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter medical. Pentru clarificarea circumstanţelor cauzei se poate efectua orice acţiune procesuală prevăzută de Codul de procedură penală. La efectuarea urmăririi penale în cadrul acestei proceduri speciale ofiţerul de urmărire penală şi procurorul vor ţine cont de: -lipsa declaraţiilor bănuitului, învinuitului ca mijloc de probă; -lipsa cererilor şi demersurilor bănuitului, învinuitului, care contribuie la cercetarea sub toate aspectele a circumstanţelor cauzei. Competenţa efectuării urmăririi penale în procesele privind infracţiunile săvârşite de persoane în stare de iresponsabilitate ori de persoane care s-au îmbolnăvit de o boală psihică după săvârşirea faptei se determină în condiţii generale, potrivit dispoziţiilor art. 266-270 din CPP. După cum prevede pct. 3) al art. 143 din CPP, în cazurile în care apar îndoieli cu privire la starea de responsabilitate a bănuitului, învinuitului, inculpatului, se dispune şi se efectuează, în mod obligatoriu, expertiza psihiatrică judiciară. Persoana în cauză va fi supusă unei expertize psihiatrice judiciare numai dacă există suficiente date care arată că anume această persoană a săvârşit infracţiunea pentru care se efectuează urmărirea penală. Potrivit art. 491 din CPP, dacă, la urmărirea penală a infracţiunilor săvârşite cu participaţie, se constată că cineva din participanţi a săvârşit fapta în stare de iresponsabilitate sau după săvârşirea infracţiunii s-a îmbolnăvit de o boală psihică, cauza în privinţa acestuia poate fi disjunsă în dosar separat. Reglementarea din articolul menţionat înlătură o lacună existentă în vechiul Cod de procedură penală (1961) privind la disjungerea cauzei referitor la persoana care a săvârşit o faptă prejudiciabilă interzisă de legea penală în stare de iresponsabilitate sau care s-a îmbolnăvit de o boală psihică după săvârşirea infracţiunii. Prin "disjungerea cauzei" se are în vedere separarea într-un dosar distinct a materialelor cauzei privind infracţiunea săvârşită cu participaţie, unde în calitate de autor, organizator, instigator sau complice este o persoană iresponsabilă ori care s-a îmbolnăvit de

Partea

specială

867

o boală psihică după săvârşirea infracţiunii. Din conţinutul art. 491 deducem faptul că disjungerea cauzei în privinţa persoanei iresponsabile ori care s-a îmbolnăvit de o boală psihică în dosar se-

parat este lăsată la discreţia procurorului, dată fiind sintagma "cauza ... poate fi disjunsă...". Prin urmare, disjungerea cauzei va fi posibilă dacă aceasta nu va influenţa cercetarea sub toate aspectele, complet şi obiectiv, a tuturor circumstanţelor cauzei. Disjungerea cauzei se dispune prin ordonanţă motivată de către procurorul care conduce urmărirea penală din oficiu ori la propunerea ofiţerului de urmărire penală. Ordonanţa va conţine circumstanţele cauzei, temeiul legal de disjungere şi care anume acte procedurale (în original sau copii autentificate de procuror) urmează a fi disjunse din procedura de bază. Materialele cauzei penale disjunse în dosar separat au valoare probantă, fapt ce exclude necesitatea efectuării repetate a acţiunilor procesuale. Ordinea de numire şi efectuare a expertizei psihiatrice judiciare este cea generală, reglementată de art. 142-153, cu derogări în ceea ce priveşte drepturile bănuitului, învinuitului, inculpatului. Persoana în privinţa căreia se efectuează urmărirea penală poate fi internată în instituţia psihiatrică" numai în baza hotărârii judecătorului de instrucţie în temeiul demersului procurorului care conduce urmărirea penală. Internarea persoanei care se află în stare de arest în instituţia

psihiatrică se efectuează de îndată ce au parvenit datele medicale prin care s-a constatat dereglarea mintală, ce exclude aflarea persoanei în locul deţinerii în arest. în acest sens se va ţine cont de faptul că persoana suferindă de tulburări psihice poate fi spitalizată în staţionarul de psihiatrie dacă examinarea sau tratarea ei este posibilă numai în condiţii de staţionar, iar tulburarea psihică este gravă şi condiţionează: a)pericol nemijlocit pentru sine sau pentru cei din jur; b)incapacitate de satisfacere independentă a necesităţilor vitale; sau c)prejudiciu grav sănătăţii sale, dacă nu i se va acorda asistenţă psihiatrică. Decizia privind spitalizarea în staţionarul de psihiatrie poate fi luată şi până la numirea şi efectuarea expertizei psihiatrice judiciare în temeiul art. 28 din Legea privind asistenţa psihiatrică32.

" Prin "instituţie psihiatrică" se are în vedere unitatea medico-sanitară din sistemul Ministerului Sănătăţii (alin. (4) al art. 12 din Legea cu privire la expertiza judiciară din 23.06.2000, nr. 186-XIV Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 144145/1056 din 16.11.2000). 12 Legea Republicii MoldovaM privind asistenţa psihiatrică din 16.12.1997 nr. 1402-XII1 {Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 44-46/310 din 21.05.1998).

8*8

D R E P T PROCESUAL P E N A L

în cazul în care prin concluzia expertizei psihiatrice judiciare sa constatat prezenţa stării psihologice a persoanei în privinţa căreia se desfăşoară procedura de aplicare a măsurilor de constrângere cu caracter medical, de a înţelege caracterul prejudiciabil al faptei şi capacitatea de a-şi manifesta voinţa şi a-şi dirija acţiunile, ea intră în posesia statutului prevăzut de art. 66 drepturile şi obligaţiile învinuitului, inculpatului. Procurorul şi organul de urmărire penală au obligaţia de a-i înmâna persoanei informaţia în scris privitor la statutul său şi de a-i explica esenţa şi semnificaţia fiecărei categorii de drepturi şi obligaţii. Despre îndeplinirea acestei măsuri se va face o menţiune în procesul-verbal. La procedura privind aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter medical, participarea reprezentantului legal al persoanei căreia îi vor fi aplicate aceste măsuri este obligatorie. Atragerea reprezentantului legal urmăreşte scopul de a asigura egalitatea în drepturi a persoanei iresponsabile şi a şterge neputinţa de a-şi apăra de sine stătător drepturile şi interesele legitime. Este recunoscută reprezentant legal al persoanei în privinţa căreia se efectuează procedura de aplicare a măsurilor de constrângere cu caracter medical una din rudele apropiate ale acesteia, iar în lipsa lor, o altă persoană, prin ordonanţa organului de urmărire penală sau încheierea instanţei de judecată. Recunoaşterea reprezentantului legal se efectuează imediat ce devine cunoscută tulburarea psihică, dar nu mai târziu de momentul numirii expertizei psihiatrice judiciare. Alin. (1) al art. 494 din CPP dezvoltă prevederile pct. 11) din alin. (1) al art. 69 privind la participarea obligatorie a apărătorului la procedura de aplicare a măsurilor de constrângere cu caracter medical. Legiuitorul stabileşte momentul admiterii în cauză a apărătorului şi anume, nu mai târziu de data când a fost adoptată ordonanţa prin care s-a dispus efectuarea expertizei în staţionarul instituţiei psihiatrice cu condiţia că apărătorul nu a fost admis mai înainte. Admiterea apărătorului se efectuează conform prevederilor pct. 22) din alin. (1) al art. (78) din CPP, adică reprezentantul legal invită pentru persoana pe care o reprezintă un apărător. Dacă în cauză nu există apărător ales, intervine un apărător din oficiu. Drepturile apărătorului persoanei iresponsabile sunt cele generale, prevăzute la alin. (2) al art. 68 din CPP. De fapt, nu toate sunt valorificate, bunăoară, dreptul la întrevederi cu persoana interesele căreia le apără, fără a se limita numărul şi

Partea

specială

869

durata lor, se va realiza în măsura în care starea sănătăţii justiţiabilului nu împiedică întrevederile.

Reprezentantul legal poate refuza să ia cunoştinţă de materialele cauzei penale; apărătorul nu dispune de asemenea drept. Dacă organul de urmărire penală sau instanţa de judecată constată că apărătorul din oficiu nu este în stare să asigure asistenţa juridică eficientă persoanei în privinţa căreia se desfăşoară procedura de aplicare a măsurilor de constrângere cu caracter medical, va cere înlocuirea apărătorului. După terminarea urmăririi penale, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, caracterul faptei şi starea psihică a celui care a săvârşit-o, se adoptă una din soluţiile prevăzute de lege. Alin. (1) al art. 495 din CPP indică asupra eventualelor soluţii date de procuror la terminarea urmăririi penale. Astfel, temeiul de încetare a procesului penal prevăzut la pct. 1) din alin. (1) se aplică dacă este prezent măcar unul din cazurile menţionate în art. 285 din CPP. Un alt temei de încetare reprezintă cazul în care caracterul faptei şi starea psihică a celui care a săvârşit-o impun concluzia că făptuitorul nu prezintă pericol pentru societate. Pentru aceasta trebuie întrunite cumulativ următoarele condiţii: a avut loc fapta penală şi această faptă a fost săvârşită de subiectul în cauză; la momentul dispunerii încetării procesului penal persoana suferea de tulburări psihice care făceau imposibilă stabilirea

şi executarea pedepsei penale; caracterul faptei şi tulburarea psihică nu prezintă pericol nemijlocit pentru sine sau pentru cei din jur (în caz contrar ar fi necesară transmiterea cauzei în judecată pentru a fi aplicate măsuri de constrângere cu caracter medical). Trimiterea cauzei în instanţa de judecată dacă s-a constatat că există temeiuri de a se aplica faţă de cel care a săvârşit infracţiunea măsuri de constrângere cu caracter medical. Prin existenţa temeiurilor de a aplica faţă de cel care a săvârşit infracţiunea măsuri de constrângere cu caracter medical se au în vedere condiţiile stipulate la alin. (1) al art. 448 din CPP. Soluţiile de încetare a procesului penal şi de trimitere a cauzei în instanţa de judecată sunt luate de procuror, prin ordonanţă. Alin. (2) al art. 495 din CPP formulează, pe lângă prevederile art. 255, o serie de aspecte care trebuie expuse în mod obligatoriu. în special, circumstanţele cauzei stabilite la urmărirea penală, adică, unde, când s-a săvârşit fapta penală, persoana în privinţa căreia s-a efectuat urmărirea penală, enumerarea probelor care confirmă fapta şi vinovăţia, gradul şi caracterul bolii psihice în timpul săvârşirii infracţiunii ori în timpul urmăririi, comportamentul persoanei atât înainte, cât şi după săvârşirea infracţiunii, caracterul şi mărimea daunelor cau-

870

DREPT PROCESUAL P E N A L

Parteaspecială 871

zate prin infracţiune etc. Neapărat se vor expune, dacă au fost formulate, argumentele apărătorului, reprezentantului legal, prin care sunt respinse temeiurile pentru aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter medical. Despre încetarea procesului sau trimiterea cauzei în instanţă organul de urmărire penală informează persoana în privinţa căreia se desfăşoară procedura, dacă caracterul şi gradul de îmbolnăvire nu o împiedică de a participa la acţiuni procesuale, reprezentantul legal şi apărătorul ei, precum şi partea vătămată. Persoanelor menţionate li se explică dreptul de a lua cunoştinţă de materialele dosarului şi li se comunică când şi unde pot să-şi realizeze acest drept. Modul de prezentare a materialelor dosarului, de depunere a cererilor şi de soluţionare a acestora se reglementează de prevederile art. 294 şi 295 din CPP. Persoana în privinţa căreia se desfăşoară procedura va fi informată despre încetarea procesului sau trimiterea cauzei în instanţa de judecată numai în cazul când caracterul şi gradul de îmbolnăvire nu o împiedică să participe la acţiuni procesuale. O dată cu încetarea procesului penal în condiţiile art. 285, persoana faţă de care s-a efectuat urmărirea, recunoscută alienată mintal, nu prezintă pericol, în mod obligatoriu se va comunica organului local de ocrotire a sănătăţii. Copia de pe ordonanţa de trimitere a cauzei în judecată se înmânează reprezentantului legal. Conform statutului apărătorului, reglementat de art. 68, acestuia, de asemenea, îi va fi înmânată o astfel de copie. în asemenea categorii de cauze penale nu se întocmesc ordonanţa de punere sub învinuire şi rechizitoriul.

§3. Judecarea cauzei Conform alin. (1) al art. 496 din CPP, judecătorul căruia i-a fost repartizată cauza, potrivit prevederilor art. 344 din CPP, printro încheiere stabileşte data examinării în şedinţa de judecată. Despre aceasta, conform art. 236 din CPP, sunt anunţaţi procurorul, apărătorul şi reprezentantul legal al persoanei faţă de care urmează a fi aplicate măsuri de constrângere cu caracter medical, partea vătămată, martorii, dacă este necesar, este citat şi expertul. Potrivit prevederilor alin. (2) al art. 496 din CPP, în şedinţă poate fi

chemată şi persoana a cărei cauză urmează să fie judecată. De regulă, această măsură se dispune ţinându-se cont de părerea expertu-lui-psihiatru. Nu rareori chemarea este determinată de necesitatea prezentării persoanei în cauză pentru recunoaştere de către partea vătămată, martori, dar şi în scopul de a se convinge de justeţea concluziilor expertuluipsihiatru.

Judecarea cauzelor având ca obiect infracţiunile săvârşite de persoane în stare de iresponsabilitate, precum şi infracţiunile săvârşite de persoane care s-au îmbolnăvit de o boală psihică după săvârşirea faptei, se face în şedinţă de judecată cu respectarea normelor generale care reglementează judecata (art. 314-343, 354-399 din CPP). Totodată, instanţa de judecată ţine cont de reglementările din Partea specială, titlul III, capitolul II "Procedura aplicării măsurilor de constrângere cu caracter medical", în calitatea lor de norme speciale prioritare faţă de normele generale. Participarea procurorului şi a apărătorului în asemenea categorii de cauze este obligatorie. Nerespectarea dispoziţiilor alin. (1) al art. 497 din CPP implică necondiţionat casarea sentinţei şi rejudecarea cauzei. Avându-se în vedere particularităţile procedurii de aplicare a măsurilor de constrângere cu caracter medical, deducem: 1)cercetarea judecătorească începe cu expunerea de către procuror a argumentelor care atestă necesitatea aplicării faţă de persoana alienată a măsurilor de constrângere cu caracter medical; 2)persoana iresponsabilă sau care s-a îmbolnăvit de o boală psihică nu este audiată; 3)ordinea cercetării probelor este cea generală, prevăzută de

art. 365, iar consecutivitatea se propune de partea concretă care prezintă probele în acuzare sau în apărare. La şedinţa de judecată trebuie să fie verificate probele care dovedesc că persoana în cauză a săvârşit sau nu infracţiunea prevăzută de legea penală, ascultate concluziile experţilor asupra stării psihice a inculpatului şi controlate alte circumstanţe care au importanţă esenţială pentru soluţionarea chestiunii privind aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter medical. După terminarea cercetării judecătoreşti, instanţa ascultă opiniile procurorului, părţii vătămate, apărătorului şi reprezentantului legal. La judecarea unor astfel de cauze penale nu se acordă ultimul cuvânt. Cauza privind aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter medical se soluţionează prin sentinţă. Sentinţa de aplicare a măsurilor de constrângere cu caracter medical se adoptă în numele legii, trebuie să fie legală, întemeiată şi motivată. Sentinţa poate fi întemeiată numai pe probele care au fost cercetate nemijlocit în şedinţa de judecată. La adoptarea sentinţei, instanţa trebuie să soluţioneze următoarele chestiuni:

872

D R E P T PROCESUAL P E N A I .

1)dacă a avut loc fapta prejudiciabilă prevăzută de legea penală; 2)dacă fapta aceasta a fost săvârşită de persoana cauza căreia se judecă; 3)dacă această persoană a săvârşit fapta prejudiciabilă în stare de responsabilitate; 4)dacă, după săvârşirea infracţiunii, această persoană s-a îmbolnăvit de o boală psihică, care o face să nu-şi dea seama de acţiunile sale sau să nu le poată dirija, şi dacă această boală nu este o tulburare nervoasă temporară care implică doar suspendarea procesului; 5) dacă trebuie aplicată vreo măsură de constrângere cu caracter medical şi care anume, în asemenea categorii de cauze poate fi înaintată acţiunea civilă (art. 219, 221, 225 din CPP) faţă de persoana responsabilă de acţiunile făptuitorului. în legătură cu aceasta instanţa va clarifica dacă trebuie admisă acţiunea civilă, în folosul cui şi în ce valoare (pct. 10) din alin. (1) al art. 385 din CPP). La adoptarea sentinţei sunt soluţionate şi chestiunile menţionate la pct. 11), 13) din alin. (1) al art. 385 din CPP: dacă trebuie reparată paguba materială atunci când nu a fost intentată acţiunea civilă; ce trebuie să se facă cu corpurile delicte. Potrivit alin. (1) al art. 499, instanţa de judecată, în cazul în care consideră dovedit faptul săvârşirii infracţiunii de către o persoană în stare de iresponsabilitate, adică se răspunde afirmativ la chestiunile cuprinse în pct. l)-3), 5) din alin. (2) al art. 498. Conform alin. (1) al art. 23 din CP adopt ă sentinţă de absolvire de răspundere penală cu aplicarea faţă de făptuitor a măsurilor de constrângere cu caracter medical specificate la art. 99 din CP. La constatarea existenţei împrejurărilor prevăzute de pct. l)-2), 4)5) din alin. (2) al art. 498 şi ajungând Ia concluzia că persoana, după ce a săvârşit infracţiunea, s-a îmbolnăvit de o boală psihică cronică care o face să nu-şi dea seama de acţiunile sale sau să nu le poată dirija, instanţa de judecată adoptă sentinţa de absolvire a persoanei de pedeapsa penală, fie de liberare de pedeapsă cu aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter medical prevăzute de art. 99 din CP. După însănătoşirea persoanei ea poate fi supusă pedepsei, dacă nu vor expira termenele de prescripţie pentru tragerea la răspundere penală sau nu vor surveni alte temeiuri de absolvire de răspundere penală. Potrivit punctului 22 din Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 10 din 24.04.2000 "Cu privire la respectarea normelor

Partea specială

873

de procedură penală la adoptarea sentinţei", instanţa de judecată aplică măsuri de constrângere cu caracter medical cu condiţia că se dovedeşte că anume această persoană a săvârşit fapta cu pericol social prevăzută de legea penală în stare de iresponsabilitate.

Dacă prin caracterul faptei săvârşite şi starea sănătăţii persoana nu prezintă pericol pentru societate şi nu necesită tratament forţat, instanţa de judecată adoptă sentinţa de încetare a procesului penal, fără a fi aplicate măsurile prevăzute de art. 99 din CP. Alin. (2) al art. 499 din CPP stabileşte necesitatea clasării procedurii privind aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter medical cu restituirea materialelor cauzei procurorului pentru a efectua urmărirea penală conform Părţii speciale, titlului I, capitolele I-Vl. Pentru adoptarea unei astfel de soluţii trebuie întrunite măcar una din următoarele condiţii: 1)nu s-a dovedit starea de iresponsabilitate a persoanei deferite justiţiei pentru a fi aplicate măsuri de constrângere cu caracter medical; 2)boala persoanei care a săvârşit fapta prevăzută de legea penală nu împiedică pedepsirea ei. Conform alin. (3) al art. 499, dacă în cauză nu vor fi acumulate probe despre săvârşirea de către această persoană a faptei penale ori se va constata măcar unul din temeiurile menţionate la art. 285, instanţa judecătorească adoptă sentinţa de încetare a procesului penal. în astfel de situaţii nu are nici o valoare juridică existenţa şi caracterul bolii persoanei.

Faţă de aceste persoane se aplică măsuri cu caracter medical conform Legii nr. 1402 din 16.12.1997 privind asistenţa psihiatrică. în cazul în care câteva persoane au săvârşit o faptă cu pericol social, prevăzută de legea penală, instanţa judecătorească are dreptul să examineze concomitent chestiunea despre vinovăţia unor persoane şi despre aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter medical în privinţa altor persoane care au săvârşit această faptă în stare de iresponsabilitate sau care s-au îmbolnăvit de o boală psihică după săvârşirea infracţiunii. în aceste cazuri instanţa judecătorească adoptă o sentinţă, partea descriptivă a căreia va cuprinde descrierea faptei cu pericol social pe care ea a recunoscut-o dovedită, de asemenea, probele pe care instanţa judecătorească şi-a întemeiat concluziile atât în privinţa persoanelor vinovate de săvârşirea infracţiunii, cât şi în privinţa persoanelor care au săvârşit această faptă în stare de iresponsabilitate ori care s-au îmbolnăvit de o boală psihică după săvârşirea infracţiunii. în dispozitivul acestei sentinţe instanţa judecătorească formulează hotărârea respectivă despre recunoaşterea vinovăţiei unor inculpaţi şi despre aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter medical referitoare la persoana recunoscută iresponsabilă sau care s-a îmbolnăvit de o boală psihică după săvârşirea infracţiunii, dar până la adoptarea sentinţei.

874

DREPT PROCESUAL PENAI.

Sentinţa instanţei de judecată privind aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter medical, potrivit art. 500 din CPP, poate fi atacata cu apel sau, după caz, cu recurs în instanţa de judecată ierarhic superioară de către procuror, apărător, partea vătămată sau reprezentantul ei, reprezentantul persoanei a cărei cauză s-a judecat. Una din măsurile dispuse de instanţa de judecată constă în verificarea necesităţii de a aplica în continuare măsurile de constrângere cu caracter medical, revocarea sau schimbarea lor. Spre deosebire de art. 303 din Codul din 1961, care reglementa revocarea sau schimbarea măsurilor de constrângere cu caracter medical, Codul în vigoare, în art. 501, operează şi cu categoria de "verificare a necesităţii de a aplica în continuare măsurile de constrângere cu caracter medical", prin care se extinde sfera măsurilor instanţei de judecată. întrucât, aplicând măsuri de constrângere cu caracter medical, instanţa de judecată nu stabileşte termenul corespunzător, fapt datorat caracterului şi gradului de îmbolnăvire, eficacităţii tratamentului şi altor factori, alin. (1) din articolul amintit impune verificarea necesităţii continuării aplicării măsurilor de constrângere cu caracter medical din oficiu de către instanţa de judecată. Această măsură procesuală se va efectua în baza unui control periodic, dar nu mai rar de o dată la 6 luni (art. 35 din Legea privind asistenţa psihiatrică). Alin. (2) prevede dreptul mediculuişef al organului de ocrotire a sănătăţii căruia îi este subordonată instituţia medicală unde este deţinută persoana de a propune revocarea ori schimbarea măsurii de constrângere cu caracter medical. Demersul medicului-şef trebuie confirmat prin avizul unei comisii medicale. Potrivit art. 43 din Legea privind asistenţa psihiatrică, avizul comisiei medicale, cu participarea medicului psihiatru, reprezintă concluzia referitoare la lipsa de indicaţii terapeutice care ar necesita aflarea în instituţia psihoneurologică. O astfel de propunere va parveni în cazurile când în urma însănătoşirii persoanei care a fost declarată iresponsabilă sau în urma ameliorării stării sănătăţii ei, nu mai este necesar de a se aplica în continuare măsura de constrângere cu caracter medical. Instanţa de judecată va soluţiona chestiunea revocării ori schimbării măsurii de constrângere cu caracter medical în conformitate cu prevederile art. 469-471 din CPP. în mod similar se procedează şi în privinţa persoanelor care sau îmbolnăvit de o boală psihică cronică după săvârşirea faptei penale.

Partea specială

875

Cererea de verificare, revocare sau schimbare a m ăsurilor constrângere cu caracter medical poate fi depusă de către:

de

1.persoana declarată iresponsabilă; 2.rudele ei apropiate; 3.alte persoane interesate (de exemplu, apărătorul sau un alt reprezentant legal). Dacă persoana în privinţa căreia s-a aplicat o măsură de constrângere cu caracter medical, pe motiv că după săvârşirea infracţiunii s-a îmbolnăvit de o boală psihică, se va însănătoşi, faptul acesta fiind constatat de o comisie medicală, instanţa de judecată, pe baza avizului instituţiei medicale, dă, potrivit art. 469471, o încheiere de revocare a măsurii de constrângere cu caracter medical şi soluţionează chestiunile privind trimiterea dosarului către procuror pentru continuarea urmăririi penale sau, după caz, instanţei respective pentru judecarea cauzei. Timpul aflării în instituţia medicală se include în termenul pedepsei (art. 502 din CPP).

§4. Tratamentul forţat al persoanelor care suferă de alcoolism cronic sau narcomanie Dacă inculpatul suferă de alcoolism cronic sau narcomanie şi infracţiunea săvârşită de el are legătură cu această circumstanţă,

instanţa de judecată, pe lângă pedeapsa pentru infracţiunea săvârşită, poate, în condiţiile art. 103 din CP, dispune aplicarea unui tratament forţat. în sensul Legii privind controlul şi prevenirea consumului abuziv de alcool, consumului ilicit de droguri şi de alte substanţe psihotrope din 06.12.2001 (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 38-38/208 din 14.03.2002), prin tratament forţat (obligatoriu) se înţelege, asistenţa medicală specializată în condiţiile unei instituţii narcologice a Ministerului Sănătăţii, stabilită prin hotărârea instanţei de judecată unei persoane dependente de alcool sau de droguri, dependenţă ce se manifestă prin modificarea patologică a personalităţii şi comportament antisocial, prin pierderea capacităţii de evaluare critică a propriei stări, inclusiv a comportamentului în familie şi în societate şi de prevedere a consecinţelor ebrietăţii sau a efectelor drogurilor; alcoolismul cronic sau narcomania sunt maladii determinate de consumul abuziv de alcool, de consumul ilicit de droguri, care dezvoltă dependenţa, declanşează dereglări ale sănătăţii fizice şi psihice şi se manifestă prin diferite acţiuni şi comportamente antisociale. Tratamentul forţat al persoanelor care suferă de alcoolism cronic sau narcomanie poate fi aplicat inculpatului în următoarele condiţii:

876

D R E P T PROCESUAL P E N A I .

1) infracţiunea săvârşită are legătură cu starea sănătăţii, condiţionată de intoxicaţia cronică cu alcool sau cu substanţe narcotice; 2) inculpatul este periculos pentru societate din cauza maladiilor. Instanţa de judecată, din oficiu ori la cererea colectivului de muncă sau a organului de ocrotire a sănătăţii, în baza avizului medical, poate dispune tratamentul medical forţat. Instanţa de judecată nu indică termenul tratamentului forţat pentru persoanele care suferă de alcoolism cronic sau narcomanie. Aplicarea tratamentului medical forţat nu poate înlocui pedeapsa penală. încetarea tratamentului forţat se dispune, la propunerea instituţiei medicale respective, de instanţa care a pronunţat sentinţa cu privire la tratamentul forţat sau de instanţa în raza teritorială a căreia se află locul unde se aplică această măsură.

Secţiunea a III-a. PROCEDURA DE RESTABILIRE A DOCUMENTELOR JUDICIARE DISPĂRUTE

§1. Consideraţii generale privind restabilirea documentelor judiciare dispărute în cursul procesului penal sau într-o cauză soluţionată definitiv organul de urmărire penală sau instanţa de judecată pot constata direct sau pot fi sesizate cu dispariţia unor înscrisuri dintr-un dosar penal sau chiar a întregului dosar. Dispoziţiile art. 526-530 din CPP reglementează procedura de urmat în caz de dispariţie a documentelor judiciare. Prin reglementarea acestei proceduri, legea pune la dispoziţia organului de urmărire penală şi a instanţei de judecată o cale rapidă şi operativă de a remedia situaţia procesuală provocată de dispariţia documentelor sau dosarelor şi a înlătura consecinţele ce ar putea decurge din această situaţie'3. S-a arătat34 că recurgerea la această procedură specială are loc numai în acele cazuri în care dosarul sau documentul dispărut nu poate fi refăcut în cursul desfăşurării procesului penal potrivit procedurii obişnuite. Deoarece dispariţia documentelor sau a dosarului poate paraliza desfăşurarea procesului în cauza respectivă, legislaţia procesual penală, pentru prima dată, reglementează dispoziţii privind remedierea acestor situaţii.

Partea

specială

877

Astfel, procedura de restabilire a documentelor judiciare disp ărute constituie o modalitate a procedurilor speciale prin care sunt în mod repetat administrate probele referitoare la circumstanţele care urmează a fi dovedite în cauză, efectuate acţiuni procesuale, solicitate şi anexate la dosar acte procedurale (inclusiv copii şi materiale originale din procedura iniţială), care, apreciate în coroborare, întemeiază adoptarea de noi hotărâri ori confirmarea hotărârilor adoptate anterior. Prin intermediul acestei proceduri se realizează reîntregirea conţinutului procesual documentar al dosarului cauzei, necesară desfăşurării procesului penal în bune condiţii sau justei rezolvări a unor situaţii privind o cauză penală definitiv judecată. Această procedură nu este una specială propriu-zisă, ci o procedură specială asimilată, prin intermediul ei rezolvându-se alte probleme decât cele legate de tragerea la răspundere penală35. Din cuprinsul reglementărilor art. 526 din CPP rezultă că pentru reîntregirea materialelor din dosarul penal trebuie îndeplinite două categorii de activităţi: 1.constatarea dispariţiei documentului sau a dosarului; 2.reîntregirea, prin una din cele două modalităţi, înlocuirea sau restabilirea documentelor sau a dosarului dispărut. Prin dosar penal înţelegem totalitatea documentelor constatatoare de acte procesuale şi procedurale care reflectă activitatea desfăşurată în cauza respectivă. Prin document înţelegem orice înscris, ca act procedural constatator, cât şi orice alt înscris ce serveşte ca mijloc de probă în cadrul procesului penal. Dispariţia dosarului sau a documentului poate fi semnalată de procuror, judecător, de personalul auxiliar care are ca atribuţii de serviciu înregistrarea, manipularea, arhivarea cauzelor penale. Potrivit alin. (1) al art. 526, în cazul dispariţiei unui dosar penal sau a unor documente din dosarul penal, organul de urmărire penală sau preşedintele instanţei judecătoreşti la care se afla dosarul în cauză întocmeşte un proces-verbal prin care constată dispariţia, circumstanţele dispariţiei şi arată măsurile care s-au luat pentru găsirea lor. Prin urmare, constatarea dispariţiei dosarului sau a documentului revine acelui organ care avea în păstrare dosarul sau documentul din dosar dispărut.

V. Dongoroz, op. cit., p. 406. '''

Ibidem.

I. Neagu, Tratat de procedură penală, PRO, Bucureşti, 1997, p. 725.

878

D R E P T PROCESUAL PENAL

Din conţinutul normei amintite rezultă că întocmirea procesului-verbal prin care se constată dispariţia este precedată de luarea unor măsuri în vederea găsirii dosarului sau a documentelor, constatarea dispariţiei făcându-se după aceasta. Asemenea măsuri pot fi: verificarea registrelor de evidenţă ţinute de organul de urmărire penală sau instanţa de judecată (de intrări şi ieşiri), a registrelor privind repartizarea în vederea soluţionării, arhivarea dosarelor sau înaintarea lor la alte instanţe de judecată (apel, recurs, transmitere în caz de conflict de competenţă, strămutări etc). Deseori măsurile menţionate se dovedesc a fi eficiente, deoarece se poate ajunge la găsirea dosarului sau a documentelor, ceea ce va exclude desfăşurarea procedurii speciale în caz de dispariţie. Pe baza procesului-verbal de constatare a dispariţiei dosarului penal sau a documentelor din dosar se procedează la înlocuirea sau restabilirea dosarului ori a documentului dispărut. Legea (alin. (3) al art. 526 din CPP) face precizări cu privire la cauzele care ar duce la dispariţia dosarului penal sau a documentelor din dosar: pierderea presupune a nu mai şti unde a fost pus sau unde se află dosarul sau documentele; distrugerea înseamnă a face să nu mai existe; deteriorarea presupune degradarea dosarului penal sau a unor documente din dosar; sustragerea constă în luarea ilegală a dosarului sau a documentelor din deţinerea unui organ ori a unei persoane, fără consimţământul lor. Deci, dispariţia dosarului penal sau a documentelor din dosar poate fi consecinţa unor activităţi accidentale, fără intenţie, cum ar fi pierderea, cât şi urmare a unor activităţi intenţionate, în urma cărora au fost distruse, deteriorate sau sustrase.

§2. Obiectul procedurii de restabilire a dosarului penal dispărut sau a documentelor dispărute din dosar întocmirea procesului-verbal prin care se constată dispariţia, circumstanţele dispariţiei şi se arată măsurile care s-au luat pentru găsirea lor nu este o condiţie suficientă pentru declanşarea procedurii speciale, fiind necesară îndeplinirea condiţiilor prevăzute de alin. (1) al art. 527 din CPP. Din conţinutul legii deducem posibilitatea folosirii acestei proceduri, dacă: 1) există necesitatea restabilirii dosarului sau a documentului din dosar, adică să fie reclamate de un scop justificat;

Partea specială

879

2) dosarul sau documentul din dosar să nu poată fi restabilite conform procedurii obişnuite. îndeplinirea acestei condiţii este strâns legată de faza procesuală în care se dispune aplicarea procedurii speciale. Dacă dispariţia este reclamată pe parcursul procesului penal, poate exista posibilitatea restabilirii potrivit procedurii obişnuite. în literatura de specialitate s-a arătat că interesul justificat trebuie apreciat în concret şi în funcţie de acest aspect fiind declanşată procedura specială3". Astfel, necesitatea restabilirii dosarului penal dispărut sau a documentelor din dosar dispărute este determinată de oportunitatea pentru valorificarea legală a acelui interes. Imposibilitatea restabilirii apare în situaţia în care cauza penală căreia îi aparţin dosarul sau documentele din dosar dispărute a fost definitiv soluţionată ori în cauzele care sunt în faza judecării, atunci când nu pot fi repetate acţiunile pe care le constată materialele dosarului dispărut sau conţinutul documentului dispărut din dosar, pe motiv că nu mai există circumstanţele sau persoanele la care se refereau materialele dosarului sau conţinutul documentului (exemplu: nu mai există starea de fapt în care a fost efectuată cercetarea la faţa locului, obiectele supuse expertizei etc). Fiind îndeplinite condiţiile prevăzute la alin. (1), potrivit alin. (2) al art. 527, procurorul, prin ordonanţă sau instanţa de judecată, prin încheiere, dispune înlocuirea sau restabilirea dosarului sau a documentelor din dosar dispărute în funcţie de faptul în procedura cărui organ se află cauza. Competenţa de a dispune înlocuirea sau restabilirea dosarului sau a documentelor din dosar dispărute revine procurorului sau, după caz, instanţei în procedura căreia se află cauza respectivă, iar în cazul dispariţiei într-o cauză soluţionată definitiv - instanţei la care dosarul se păstrează în arhivă. încheierea instanţei se dă fără citarea părţilor, afară de cazul când instanţa consideră necesară chemarea acestora. încheierea nu este supusă nici unei căi de atac ordinare (alin. (3) al art. 527 din CPP).

§3. Modurile de restabilire a documentelor judiciare dispărute Din conţinutul art. 528 alin. 1 deducem că înlocuirea sau restabilirea dosarului penal pierdut sau a documentelor din dosar pierdute se efectuează de organul de urmărire penală ori de

instanţa de judecată înaintea căreia cauza se

'"

A. Crişu, Drept procesual penal. Proceduri speciale, Tipo-Aktis, Bucureşti, 2000, p. 166.

880

D R E P T PROCESUAL PENAL.

găseşte în curs de cercetare, iar în cauzele definitiv soluţionate, de instanţa la care dosarul se găseşte în conservare. Această regulă funcţionează şi în cazul în care constatarea dispariţiei dosarului penal sau a documentelor din dosar s-a făcut de un alt organ de urmărire penală sau o altă instanţă de judecată decât cele arătate la alin. (1) al art. 528, situaţie în care toate materialele necesare pentru înlocuire ori restabilire se trimit, după caz, organului de urmărire penală sau instanţei de judecată competente. Modalităţile prevăzute de legislaţia procesual penală, prin care se realizează reparaţia documentelor judiciare dispărute, sunt înlocuirea şi restabilirea, folosite în funcţie de situaţia concretă37. în anumite cazuri, dacă se reclamă dispariţia mai multor documente sau a unui dosar, se pot folosi ambele modalităţi. înlocuirea documentului dispărut Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată recurg la acest mod de reparaţie în cazul în care există copii oficiale de pe documentul dispărut. Pentru aceasta, alin. (1) al art. 529 din CPP prevede că organul de urmărire penală sau instanţa de judecată iau măsuri pentru obţinerea copiei oficiale. Această posibilitate există de cele mai multe ori, dat fiind că înscrisurile sunt întocmite în mai multe copii şi se află la diferite instituţii sau persoane. Legea nu reglementează în mod expres procedura de efectuare a acestor măsuri, despre care putem afirma că va varia în funcţie de deţinătorul copiei oficiale. Astfel, dacă copia se găseşte la o instituţie, printr-un demers se va solicita să se predea respectiva copie. Dacă copia o deţine o persoană, i se va propune predarea ei. Persoana în cauză este citată în modul prevăzut de art. 236. în caz de refuz se va proceda la ridicarea silită, se poate dispune efectuarea percheziţiilor etc, în condiţiile şi în modul prevăzut de legislaţia procesual penală. Potrivit alin. (2) al art. 529, copia obţinută va înlocui documentul original până la găsirea acestuia. Persoanei care a predat copia oficială i se eliberează o copie certificată de pe aceasta (alin. (3) al art. 529).

Partea specială A. Crişu, op. cit., p. 169.

881

Restabilirea documentelor dispărute La restabilirea documentelor se va proceda ori de câte ori nu există o copie oficială de pe acestea. Restabilirea dosarului penal se va face prin reconstituirea tuturor documentelor pe care le conţinea. Prin urmare, restabilirea are loc numai în cazul în care înlocuirea documentelor nu este posibilă. în scopul restabilirii dosarului pot fi utilizate orice mijloace de probă. Deci, se pot audia martori, experţi, părţile; se pot efectua expertize, se poate dispune efectuarea comisiilor rogatorii. De asemenea, se pot consulta diferite evidenţe ale organelor de urmărire penală şi judecătoreşti în care se conţin date cu privire la documentul dispărut, se pot obţine copii cu caracter neoficial, dar cu un conţinut relevant pentru procedura de restabilire, pe care în mod obligatoriu îl vor supune verificărilor. La restabilirea dosarului se pot utiliza şi alte mijloace de probă, potrivit dispoziţiilor din partea generală a Codului de procedură penală. Dacă este necesar, instanţa de judecată care efectuează procedura de restabilire a dosarului dispărut sau a documentelor din dosar dispărute poate cere de la procuror efectuarea măsurilor necesare pentru restabilire.

Potrivit legii, instanţa poate proceda astfel în cazul în care nu poate administra proba nemijlocit. Rezultatul activităţii de restabilire se constată, după caz, prin ordonanţa procurorului sau prin încheierea instanţei. Instanţa de judecată, cu această ocazie, potrivit alin. (3) al art. 530, va cita părţile. Documentele restabilite, ca şi cele înlocuite (art. 529), ţin locul documentelor dispărute atât timp cât nu au fost găsite cele din urmă. în cazul în care a fost găsit documentul dispărut (fie în mod singular, fie prin găsirea dosarului penal în întregime), documentele înlocuitoare sau restabilite îşi pierd eficienţa juridică. Spre deosebire de încheierea prin care se dispune restabilirea şi care nu poate fi atacată pe nici o cale, hotărârea de restabilire (de constatare a rezultatelor reconstituirii) este supusă recursului (alin. (5) al art. 530). Dosarele penale şi documentele judiciare înlocuite ori restabilite ţin locul înscrisurilor sustrase atâta timp cât nu au fost găsite înscrisurile dispărute. După găsirea celor dintâi (fie în mod singular, fie prin găsirea întregului dosar), documentele judiciare înlocuitoare sau restabilite îşi pierd valoarea juridică.

882

D R E P T PROCESUAL PENAI.

Secţiunea a IV-a. ACORDUL DE RECUNOAŞTEREA VINOVĂŢIEI

§1. Noţiuni generale privind acordul de recunoaştere a vinovăţiei Conform alin. (1) şi (2) ale art. 504, acordul de recunoaştere a vinovăţiei este o tranzacţie încheiată în scris între acuzatorul de stat şi învinuit sau, după caz, inculpat, care şi-a dat consimţământul de a-şi recunoaşte vina în schimbul unei pedepse reduse. Instituţia acordului de recunoaştere a vinovăţiei a apărut în baza instituţiei pledării care există în sistemul common law, în care atunci când o persoană compare în faţa instanţei de judecată cu diferite ocazii (de exemplu, la înaintarea oficială a învinuirii) ea, de obicei, este întrebată dacă pledează vinovat sau nevinovat. O variantă de răspuns este pledarea nevinovat. Pledarea nevinovat este respingerea formală de către acuzat a faptului că el a comis infracţiunea de care este învinuit. O altă variantă de răspuns este pledarea vinovat, care este o recunoaştere a vinovăţiei făcută într-un mod formal. în timp ce aceasta este uneori privită ca o formă a mărturisirii, există diferenţe esenţiale între mărturisire şi pledarea vinovat. O mărturisire este o relatare a unui şir de fapte (de exemplu, "eu l-am împuşcat"), în timp ce pledoaria vinovat este o admitere a tuturor elementelor unei învinuiri penale (de exemplu, "sunt vinovat de omor cu circumstanţe atenuante"). Pledarea vinovat a învinuitului, de asemenea, conţine o evaluare a culpabilităţii, a gravităţii morale a comportamentului său, pericolului lui pentru societate şi pedeapsa care, ţinând cont de dimensiunile sociale şi individuale ale cazului, trebuie aplicată38. Pledarea vinovat are ca efect o condamnare fără un proces judiciar deplin, inculpatul privându-se de un şir de drepturi care îl acompaniază. Codul de procedură penală al Republicii Moldova nu operează cu termenul "pledoarie" sau "pledare". Echivalentul apropiat ar putea fi termenul de recunoaştere a vinovăţiei. în doctrina din spaţiul postsovietic recunoaşterea vinovăţiei este privită ca relatarea unor fapte, fără necesitatea de a da o apreciere de drept acestora. Declaraţia de recunoaştere a vinovăţiei făcută la încheierea unui acord se apropie mai mult de pledoaria vinovat decât de simpla

Restructuring the Plea Bargain, The Yale law journal. Publisher: [New Haven, Yale Law Journal

Partea specială

883

mărturisire a săvârşirii infracţiunii. Astfel, potrivit lit. f) şi g) ale pct. 5) din alin. (3) al art. 506 din CPP, învinuitul trebuie să aibă şi o înţelegere de drept a faptelor pe care le relatează, deoarece trebuie să ştie că fapta lui a fost săvârşită cu vinovăţie şi care este încadrarea juridică a acestei fapte, în sensul pericolului social (este o infracţiune gravă sau nu). Pledarea vinovat este metoda predominantă prin care sunt soluţionate majoritatea caezelor penale în SUA, de foarte multe ori pledoaria vinovat fiind o pledoarie negociată, persoana acuzată căzând de acord să pledeze vinovat în schimbul reducerii învinuirii şi/sau pedepsei. în esenţă deci, acordul de recunoaştere a vinovăţiei este o formă de negociere prin intermediul căreia se încheie o înţelegere care soluţionează una sau mai multe învinuiri aduse învinuitului fără a desfăşura un proces judiciar deplin în care inculpatului i se garantează toate drepturile prevăzute de lege. în conformitate cu obligaţiile pe care şi le asumă procurorul, pot exista mai multe tipuri de acorduri: 1.Acordul în privinţa pedepsei, când persoana recunoaşte vinovăţia în schimbul reducerii pedepsei. 2.Acordul de a reduce gravitatea învinuirii înaintate, care constă în angajamentul procurorului de a permite învinuitului să pledeze vinovat în privinţa unei infracţiuni mai puţin grave decât cea care a fost săvârşită. 3.Acordul de a nu înainta anumite învinuiri, ce constă în angajamentul învinuitului de a pleda vinovat în privinţa unei sau mai multor învinuiri în schimbul renunţării procurorului de a înainta altele. în afară de aceasta, procurorul poate să-şi asume şi alte obligaţii, cum ar fi angajamentul de a nu înainta învinuiri membrilor familiei sau prietenilor învinuitului 19. De asemenea, învinuitul poate obţine şi alte clauze ce ar proteja într-un mod special apropiaţii săi. De exemplu, în US vs. Finney (1965), învinuitul a pledat vinovat în schimbul promisiunii de a nu sechestra casa tatălui său, care era ipotecată40. Procurorul poate promite să nu menţioneze anumite fapte în cadrul procesului. Astfel, el poate să se angajeze să nu menţioneze circumstanţele agravante ale infracţiunii sau să nu menţioneze în public anumite circumstanţe jenante ale infracţiunii41.

Co, voi. 82, 1972], p. 283.

"' D. F. Cousineau, S. N. Verdun-Jones, Settingstandardsfor Canadian..., p. 1, sec. 7. '" James E. Bond, Plea Bargaining andguilti pleos, New York, 1982, p. 1-20. •" Gerard A. Ferguson,

Darrell W. Roberts, Plea Bargaining: directions for Canadian re-form, The Canadian bar revew, Nr. 4, Ottawa, 1974,p. 514.

884

D R E P T PROCESUAL P E N A L

Legea noastră nu prevede o asemenea flexibilitate. Din prevederile CPP citate mai sus rezultă că legiuitorul a autorizat încheierea unui acord în privinţa pedepsei. Conform art. 80, în cazul în care persoana pusă sub învinuire încheie un acord de recunoaştere a vinovăţiei, iar instanţa de judecată acceptă acest acord, pedeapsa pentru infracţiunea imputată se reduce cu o treime din pedeapsa maximă prevăzută pentru această infracţiune. încheierea unui acord este limitată la infracţiunile uşoare, mai puţin grave şi grave. Cu toate că o asemenea limitare are anumite motive întemeiate, ea are şi unele consecinţe nedorite. Motive temeinice pentru a încheia un acord pot exista de cele mai multe ori în cazul infracţiunilor ce depăşesc limita stabilită. Astfel, în cazul crimei organizate, este foarte greu de găsit martori dispuşi să facă declaraţii. De multe ori drept probe concludente servesc declaraţiile unor membri sau complici. Acordul ar fi un stimulent suplimentar convingător pentru ca aceştia să facă declaraţii. La fel, această limitare practic stopează aplicarea instituţiei date pentru cazurile de pluralitate de infracţiuni. în cazul când una dintre infracţiuni este după pragul stabilit de lege, învinuitul, neavând nimic de câştigat de pe urma încheierii unui acord în privinţa infracţiunilor care se află în limita admisă, poate să nu accepte acordul propus. Acordul de recunoaştere a vinovăţiei poate fi iniţiat atât de către procuror, cât şi de către învinuit, inculpat şi apărătorul său. Condiţiile acordului de recunoaştere a vinovăţiei sunt semnate de către procuror, învinuit, inculpat şi apărător, astfel ca semnăturile să fie pe fiecare pagină a acordului. Pentru validitate acordul trebuie să fie aprobat de către procurorul ierarhic superior, care verifică respectarea legii la încheierea acestuia, iar apărătorul trebuie să certifice separat, în scris, declaraţia că acordul de recunoaştere a vinovăţiei de către învinuit (inculpat) a fost examinat de el personal, că procedura de încheiere a lui a fost respectată şi că recunoaşterea vinovăţiei de către învinuit, inculpat rezultă din înţelegerea lor confidenţială anticipată. Conform alin. (6) al art. 504 din CPP, acordul de recunoaştere a vinovăţiei poate fi încheiat în orice moment, de la punerea sub învinuire până la începerea cercetării judecătoreşti. în general, cu cât mai târziu este încheiat un acord în cadrul unui proces, cu atât mai puţin beneficiem de avantajele acestei insti tuţii. Dar, cu cât mai târziu se încheie un acord, cu atât mai întemeiate ar trebui să fie motivele care îl determină pe procuror să încheie un acord. De aceea, dacă un acord se încheie după terminarea urmăririi penale,

Partea specială

885

acesta trebuie să fie justificat prin cauze temeinice. în ţările unde această instituţie se aplică ea are o pondere foarte mare printre metodele de soluţionare a cauzelor penale. în Republica Moldova, la un an de la adoptarea instituţiei acordului, 10% din cauzele penale erau soluţionate

prin intermediul ei. Popularitatea acordului derivă din faptul că acesta acordă cel puţin anumite beneficii tuturor actorilor sistemului judiciar penal: procurorilor, apărătorilor, învinuiţilor, judecătorilor şi, într-o anumită măsură, victimelor. Statul are posibilitatea de a economisi resurse băneşti şi umane esenţiale prin simplificarea procedurii. în afară de aceasta, acordul de recunoaştere a vinovăţiei economiseşte importante resurse de timp şi financiare prin reducerea considerabilă a fluxului cererilor de apel. Un alt avantaj al acordului este faptul că acesta permite organelor abilitate, şi în special instanţelor judecătoreşti, să instrumenteze cazurile mult mai repede decât în procesul tradiţional. Aceasta are un şir de efecte benefice asupra funcţionării sistemului judiciar. Pe de altă parte, acordul prezintă şi un şir de pericole (ignorarea valorilor proceselor judiciare tradiţionale, creşterea presiunii asupra persoanelor acuzate de a recunoaşte vinovăţia prin intermediul încheierii unui acord etc), care nu trebuie neglijate în aplicarea acestei instituţii.

§2. Apariţia şi evoluţia acordului de recunoaştere a vinovăţiei Deşi se menţionează diferite etape de apariţie a acestei instituţii, majoritatea savanţilor afirmă că această practică a apărut

în SUA în secolul al XlX-lea, plasând dezvoltarea acesteia ca o practică semnificativă fie după Războiul Civil din SUA (18611865), fie la sfârşitul aceluiaşi secol*2. Cu timpul, această practică se va extinde. Pe parcursul anilor '20 ai secolului al XX-lea, în mai multe state şi oraşe din SUA au fost organizate cercetări în domeniul justiţiei penale. Acestea au indicat pentru prima dată în mod docu mentat dependenţa justiţiei penale de pledoariile vinovat. Dominarea aparentă a acestora a fost o surpriză. Cercetările indicau, de asemenea, că acordul de recunoaştere a vinovăţiei a devenit un lucru obişnuit în diferite jurisdicţii. în perioada de la începutul dezvoltării şi stabilirii, această practică nu era recunoscută şi se aplica pe ascuns. Aceasta deoarece, în pofida creşterii bruşte, instanţele de judecată nu au acceptat deodată practica în discuţie. în primul caz de acest fel (Svang vs. State, 42 Tenn. (2 Caldwell) 212, 1865), instanţa a ordonat o nouă judecată, deoarece "în virtutea prevederilor Constituţiei statului, învinuitul în toate cazurile are dreptul la un proces public şi în termene rezonabile şi acest drept nu poate fi neglijat prin folosirea oricărei înşelătorii

i-

Peeley Malcom M., Plea Bargaining and the structure of the criminal process, Belmont, 1993, p. 200.

886

DREPT PROCESUAL PENAL

sau prin orice alt mijloc". în 1887, Curtea Supremă din Wisconsin a avut un caz în care inculpatul şi-a asigurat o pedeapsă mai blândă prin pledarea vinovat şi prin oferirea probelor contra altor inculpaţi. Instanţa a calificat această înţelegere ca fiind "cu greu, dacă nu chiar imposibil, de a fi deosebită de vinderea directă a justiţiei" (Wight vs. Rindskpof, 43 Wis, 344, 354-55.1877)43. împotriva acestei practici s-a pronunţat, deşi indirect, şi Judecătoria Supremă a SUA. în Insurance Co. vs. Morse, 87 U.S. (20 Wall.) 445, 451 (1874), această instanţă a invalidat o lege care obliga companiile de asigurare să renunţe la dreptul lor de a transfera acţiunile civile din sistemul instanţelor judecătoreşti statale spre sistemul judiciar federal. Instanţa a declarat că "fiecare cetăţean are dreptul de a apela la toate instanţele din ţară şi să invoce protecţia garantată de legile şi procedurile acelor instanţe. Nici o persoană nu poate să negocieze viaţa, libertatea sau drepturile sale fundamentale"44. Programul supraîncărcat în instanţele judiciare, cuplat cu pragmatismul judiciar, au produs schimbări ale atitudinilor în timp în multe instanţe. Pe parcursul anilor 1961-1973, instanţele supreme din majoritatea statelor din cadrul SUA au abrogat deciziile anterioare împotriva acestei instituţii şi s-au pronunţat pentru aprobarea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, chiar stabilind, în unele cazuri, reguli ce ar reglementa aplicarea lui45. în scurt timp, în mai multe state şi la nivel federal au fost adoptate diferite reguli menite să reglementeze mai mult sau mai puţin instituţia acordului de recunoaştere a vinovăţiei. Cu toate că acordul de recunoaştere a vinovăţiei a apărut în SUA şi nu încape îndoială că această instituţie este cel mai ferm stabilită anume acolo, ea şi-a făcut loc, mai ales în ultimul timp, şi în legislaţia şi practica altor ţări. în formă identică sau foarte apropiată acesteia acordul de recunoaştere a vinovăţiei există în ţările common law-ului sau cu tradiţii preluate din acesta, adică în ţările unde există instituţia pledării vinovat. Astfel, procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei este practicată în prezent în Filipine, Israel, Canada, Australia, Hong Kong, Scoţia, Anglia şi în unele foste colonii ale acesteia. Tradiţional, în Europa continentală, recunoaşterea vinovăţiei nu servea ca temei pentru un proces redus. în efortul de a face faţă încărcării mari a sistemului judiciar, au fost adoptate diferite proceduri de simplificare. Azi mai

Partea specială 43

44

45

887

Albert W. Alshuler, Plea Bargaining and its history, Law nd socity review, Nr. 13, 1979, p. 225. Palmer Jeff, Abolishing Plea Bargaining: anend to the same oldsong and dance, American Journal of Criminal Law, 1999, p. 509. Theodore S. Green, John D. Ward, and Alan Arcuri, Blea Bargaining: Fairness and Inadequacy ofRepresentation, Columbia Human Rights Law, New York, 1975, p. 498.

multe ţări europene (Italia, Belgia, Polonia, Ungaria etc.) au adoptat în legislaţia lor proceduri care sunt similare sau asemănătoare cu instituţia acordului de recunoaştere a vinovăţiei.

§3. Rolul părţii apărării la încheierea unui acord Din partea apărării la încheierea unui acord participă avocatul şi persoana acuzată (învinuitul sau inculpatul). Deşi legea (pct. 8) din alin. (2) al art. 64 din CPP) menţionează printre drepturile bănuitului dreptul bănuitului de a încheia un acord, practic această prevedere stabileşte posibilitatea încheierii unui acord înainte ca persoana să fie pusă sub învinuire, ceea ce vine în contradicţie cu prevederile alin. (6) al art. 504 din CPP, care stabilesc că acordul poate fi încheiat în orice moment după punerea sub învinuire sau, cu alte cuvinte, numai din momentul în care persoana bănuită în proces devine învinuit. Deoarece capitolul care reglementează acordul de recunoaştere a vinovăţiei face referire numai la învinuit şi inculpat ca subiecţi ce apar în cadrul acestei proceduri speciale, credem că legiuitorul nu a intenţionat să acorde dreptul de a încheia un acord şi bănuitului. Indicarea în lista de drepturi ale acestuia şi a dreptului de a încheia un acord nu este altceva decât o greşeală pur mecanică. Dreptul învinuitului sau inculpatului de a încheia un acord nu

este unul absolut. Cu alte cuvinte, învinuitul nu poate insista sau obliga procurorul de a încheia un acord chiar dacă sunt prezente condiţiile legale de iniţiere şi încheiere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei. Deşi din CPP nu stipulează direct acest lucru, el poate fi dedus din caracterul tranzacţional al acordului care admite posibilitatea neatingerii unei înţelegeri. De asemenea, aceasta poate fi dedus şi din faptul existenţei unor condiţii pe care procurorul trebuie să le ia în considerare la încheierea unui acord şi care îi oferă practic oricând posibilitatea de a refuza încheierea unui asemenea acord. în al treilea rând, concluzia aceasta se desprinde şi din lipsa unei prevederi exprese a legii în acest sens care ar afirma contrariul. Legea nu reglementează procedura de negociere a unui acord. O întrebare care a apărut în practică este dacă este obligatorie participarea învinuitului (respectiv, inculpatului) la negocieri sau el poate să negocieze prin intermediul avocatului său. Cu toate că ar putea crea unele inconveniente, mai ales atunci când persoana acuzată se află în areste preventiv, credem că participarea ei la negocierile unui acord este binevenită în toate cazurile. Eventual, s-ar putea face excepţie de la această regulă în cazurile când legea permite desfăşurarea procesului în absenţa învinuitului (alin. (2) al art. 321 din CPP). Totuşi, participarea obligatorie a învinuitului, chiar şi în aceste cazuri (ne referim aici în mod special

888

DREPT PROCESUAL PENAL

Partea specială 889

la pct. 2) şi 3) ale prevederii legale citate), nemaivorbind de celelalte, ar putea exclude unele probleme ce pot apărea ulterior. Un învinuit care nu participă la negocieri niciodată nu poate fi sigur că avocatul său 1-a reprezentat adecvat. într-adevăr, învinuitul poate câteodată suspecta apărătorul său de neglijenţă, în special atunci când apărătorul a fost numit din oficiu. învinuitul, de asemenea, poate suspecta că interesele sale nu au fost prezentate adecvat din motive reale sau imaginare. Prezenţa învinuitului pe parcursul negocierilor ar putea contribui la potolirea suspiciunilor acestuia despre inactivitatea şi incompetenţa avocatului sau despre alte posibile ilegalităţi comise pe parcursul negocierilor, atunci când aceste suspiciuni, de fapt, sunt nefondate. Mai mult ca atât, prezenţa învinuitului poate încuraja o apărare mai viguroasă din partea avocatului. Prin încheierea unui acord de recunoaştere a vinovăţiei, învinuitul de fapt refuză de a fi judecat în cadrul unui proces judiciar deplin şi, după cum am mai indicat, se privează de beneficierea unui şir întreg de drepturi. De aceea învinuitul trebuie să înţeleagă pe deplin şi clar consecinţele acestei hotărâri, în acest sens, apărătorul are un rol primordial. Acesta este recunoscut de lege, care stabileşte obligaţia apărătorului de a avea discuţii cu clientul său în privinţa unor aspecte, o dată ce a fost iniţiat procesul de încheiere a unui acord. La acceptarea acordului, instanţa este obligată să stabilească dacă inculpatul este satisfăcut de calitatea asistenţei juridice acordate de apărătorul său şi dacă acesta a avut posibilitatea de a citi şi a discuta cu avocatul său acordul privitor la poziţia sa până la semnarea acestuia. Vedem că legislaţia atribuie o importanţă mare apărătorului în cadrul acestei proceduri'16 şi aceasta, odată introdusă, impune acestuia obligaţii specifice. S-a afirmat că în cadrul încheierii unui acord funcţiile apărătorului pot fi divizate, în linii mari, în două categorii: evaluarea oportunităţii pledării vinovat şi asistenţa în obţinerea unei indulgenţe prin negocierea învinuirii sau pedepsei, ambele aceste categorii fiind importante pentru un vinovat şi, de fapt, aceasta demonstrează că o reprezentare cu succes a unui vinovat necesită cunoştinţe şi abilităţi la fel de bune ca şi în cadrul unei judecăţi17. Dat fiind faptul că mărimea reducerii pedepsei în urma acordului este stabilită prin lege,

Articolul 69 din CPP nu menţionează printre cazurile de participare obligatorie a apărătorului la procesul penal şi cazurile când se încheie un acord de recunoaştere a vinovăţiei. Cu toate acestea, potrivit alin. (4) al art. 504 din CPP, precum şi altor prevederi legale, deducem că participarea apărătorului este obligatorie. Donald f. Newman, Conviction the determination ofguilt ofinnocence wthout trial, Bos-tonToronto, 1999, p. 198.

ultima funcţie a avocatului, în condiţiile noastre, nu ar avea loc în deplină măsură. Totuşi, avocatul ar avea un rol important la negocierea condiţiilor acordului atunci când acesta prevede unele condiţii (de exemplu, asumarea obligaţiei de a coopera la acuzarea altor persoane etc). Pe lângă aceasta, încă o funcţie a avocatului ar fi convingerea procurorului despre rezonabilitatea încheierii unui acord sau, cu alte cuvinte, asistenţa în obţinerea unui acord. în timp ce toate aceste funcţii pot fi privite ca servicii care sunt acordate clientului său, acestea, în mod special, au un rol important şi pentru buna funcţionare a acestei proceduri. Astfel, acordând o consultaţie calificată după iniţierea acordului, avocatul serveşte ca o garanţie că clientul său va încheia cu bună ştiinţă acordul, după cum cere legea (a se vedea, de exemplu, pct. c) din alin. (5) al art. 509 CPP). în aşa fel, apărătorul trebuie să examineze posibilitatea încercării încheierii unui acord, atunci când circumstanţele sunt potrivite pentru aceasta, adică atunci când consideră că aceasta ar fi soluţia cea mai potrivită pentru clientul său. Omisiunea de a încerca negocierea cazului atunci când acordul de recunoaştere a vinovăţiei ar fi în mod clar în beneficiul clientului său poate fi considerată o asistenţă ineficientă. Legislaţia noastră stabileşte că, înainte de a încheia acordul, avocatul este obligat să discute cu învinuitul toate drepturile de care dispune acesta. în afară de aceasta, el este obligat să

explice şi să analizeze toate aspectele cazului, inclusiv ordonanţa de punere sub învinuire sau, după caz, rechizitoriul şi toate posibilităţile de apărare de care ar trebui să beneficieze clientul său în cazul dat. îndeplinirea acestor obligaţii reprezintă principala condiţie pentru ca învinuitul să adopte o decizie inteligentă şi cu bună ştiinţă în privinţa încheierii sau refuzului de a încheia un acord de recunoaştere a vinovăţiei. Astfel, apărătorul trebuie să consulte clientul său în privinţa legalităţii sau ilegalităţii acţiunilor efectuate, despre o posibilă inadmisibilitate a probelor administrate cu încălcarea regulilor stabilite de CPP, despre probabilitatea obţinerii unei condamnări. O listă a ceea ce trebuie să facă în fiecare caz un apărător, înainte de a decide dacă merită sau nu să fie încheiat un acord, a fost prezentată într-o ediţie a Institutului de Perfecţionare a Avocaţilor din Mar-yland, pe care o prezentăm mai jos într-o variantă prescurtată. înainte de a se apropia de procuror în încercarea de a negocia sau de a accepta un acord propus de procuror, dacă este posibil, apărătorul trebuie: 1.să fie minuţios familiarizat atât cu versiunea procurorului despre circumstanţele cazului, cât şi cu versiunea apărării; 2.să se documenteze în întregime despre antecedentele penale ale clientului său;

890

DREPT PROCESUAL PENAL

3.să cunoască dacă procurorul poate dovedi vinovăţia. De cele mai multe ori trebuie să aştepte ziua judecăţii pentru a vedea dacă toţi martorii se vor prezenta sau doresc să facă declaraţii sau dacă sunt prezente alte probe de învinuire; 4.să prevadă anumite argumente legale ce ar duce la respingerea unor probe". Respectarea acestor condiţii trebuie să ghideze apărătorul în procesul de luare a deciziei de a încheia un acord. Până la urmă, ele pot fi reduse la două condiţii, şi anume: probabilitatea condamnării şi gravitatea cazului. Această ultimă condiţie include pedeapsa care, posibil, va fi aplicată ţinând cont de personalitatea învinuitului şi de alte circumstanţe ale cazului. în afară de aceasta, apărătorul trebuie să se asigure că învinuitul doreşte de bunăvoie şi îşi dă seama de consecinţe în cazul încheierii unui acord sau în caz de refuz. Desigur, înainte de a sfătui clientul său de a încheia un acord de recunoaştere a vinovăţiei, apărătorul trebuie să fie convins de vinovăţia acestuia. Totuşi, în privinţa acestui ultim fapt, şi anume acceptarea unui acord în cazul când este sigur că învinuitul este vinovat de infracţiunea care i se impută, în doctrina SUA au fost menţionate şi păreri care fac unele excepţii de la această regulă pentru cazurile când probele demonstrează incontestabil vinovăţia. Credem că, în situaţii de tipul acesta, obligaţia apărătorului este de a consulta în cel mai competent mod clientul său. Totuşi, pornind de la faptul că învinuitul este acela care va suporta consecinţele unei condamnări, decizia finală trebuie să rămână a acestuia49. Atunci când procurorul vine cu propunerea de a fi încheiat un acord, fie apărătorul sau clientul său decide să iniţieze încheierea unui acord, apărătorul este obligat să discute cu învinuitul sau, după caz, inculpatul în condiţii confidenţiale: 1) toate drepturile procesuale de care dispune învinuitul, inculpatul, inclusiv: a) dreptul la un proces complet, rapid şi public şi că, pe durata acestui proces, el beneficiază de prezumţia nevinovăţiei atâta timp cât

4S

Criminal Practice and Procedare in the District Court of Maryland, Chapter 9, Plea-bargaining and plea agreements, Editor: Maureen L. Rowland, Esq. The Maryland Institute tor Continuing Professional Education of Lawyers, Inc., 1997. *'; Cu toate acestea, considerăm ca fiind inacceptabil să se încheie un acord atunci când clientul care este nevinovat insistă asupra acestui lucru

Partea specială

891

din alte cauze, cum ar fi dorinţa de a proteja alte persoane etc, decât probabilitatea mare că va fi condamnat.

vinovăţia sa nu îi va fi dovedita în mod legal, asigurândui-se toate garanţiile necesare pentru apărarea sa; b)dreptul de a prezenta dovezi în favoarea sa; c)dreptul de a solicita audierea martorilor acuz ării în aceleaşi condiţii ca şi martorii apărării; d)dreptul de a nu spune nimic şi de a nu fi obligat să se autoincrimi-neze; e)dreptul de a depune declaraţii, de a încheia un acord de recunoaştere a vinovăţiei şi de a renunţa la declaraţia de recunoaştere a vinovăţiei; 2)toate aspectele cazului, inclusiv ordonanţa de punere sub învinuire sau, după caz, rechizitoriul; 3)toate posibilităţile de apărare de care ar trebui să beneficieze în cazul respectiv; 4)pedeapsa maximă şi minimă care poate fi aplicată în cazul recunoaşterii vinovăţiei; 5)obligaţia învinuitului, inculpatului, în caz de încheiere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, de a depune jurământ în faţa instanţei că va face declaraţii veridice privitor la infracţiunea incriminată şi că aceste declaraţii vor putea fi folosite într-un alt proces împotriva sa pentru

declaraţii false; 6)faptul recunoaşterii vinovăţiei nu este consecinţă a aplicării violenţei sau a ameninţării.

§4. Rolul părţii acuzării la încheierea unui acord Procurorul este unicul subiect împuternicit să iniţieze şi să încheie un acord din partea statului. Legea i-a oferit o discreţie deplină în acest sens. Astfel, procurorul nu are obligaţia de a încheia un acord, iar condiţiile de iniţiere a negocierilor nu sunt strict stabilite. La analizarea rolului procurorului în cadrul acordului de recunoaştere a vinovăţiei trebuie de pornit de la faptul că procurorul, în virtutea funcţiei, are o poziţie mult mai complexă în cadrul negocierilor decât apărătorul sau învinuitul. Procurorul nu are numai obligaţia să învinuiască şi să obţină condamnarea unei persoane, dar şi obligaţia de a asigura o echitate socială, ur mărind totodată să fie respectate pe cât e posibil nu numai interesele publice, ci şi interese de ordin particular. De aceea, spre deosebire de partea apărării, procurorul trebuie să ţină cont de mai mulţi factori atunci când se hotărăşte să iniţieze şi să încheie un acord.

892

DRKP T PROCESUAL PENAI,

Codul de procedură penală, în alin. (1) al art. 505, stabileşte un şir de circumstanţe pe care procurorul trebuie să le ia în consideraţie atunci când iniţiază şi, respectiv, încheie un acord de recunoaştere a vinovăţiei: 1)voinţa învinuitului, inculpatului de a coopera la efectuarea urmăririi penale sau la acuzarea altor persoane; 2)atitudinea învinuitului, inculpatului faţă de activitatea sa criminală şi de antecedentele penale; 3)natura şi gravitatea acuzaţiei înaintate; 4)căinţa sinceră a învinuitului, inculpatului şi dorinţa lui de a-şi asuma responsabilitatea pentru cele comise de el; 5)voinţa libera şi benevolă a învinuitului, inculpatului de a-şi recunoaşte vinovăţia cât mai prompt şi de a accepta o procedură restrânsă; 6)probabilitatea de a obţine condamnarea în cazul respectiv; 7)interesul public de a obţine o judecare mai operativă cu cheltuieli mai reduse. Codul nu specifică natura acestor condiţii în sensul influenţei lor asupra legalităţii acordului. Totuşi, faptul că procurorul trebuie să ţină cont de ele impune concluzia că dacă el nu face aceasta, atunci procurorul ierarhic superior sau instanţa sunt în drept sau chiar obligaţi să nu accepte un asemenea acord. Pe de altă parte, este evident că pentru a putea încheia un acord nu este nevoie să fie prezente toate circumstanţele indicate în Cod, procurorul având dreptul să facă referire chiar şi la una singură. Problema ce apare este că majoritatea acestor circumstanţe de multe ori nu pot fi măsurate "cantitativ" pentru a putea afirma prezenţa sau absenţa lor. Ele comportă în sine o doză mare de subiectivitate, care poate influenţa negativ aplicarea acestei instituţii, deoarece induce o doză de incertitudine, în timp ce nimeni nu poate fi sigur dacă a fost respectată cerinţa prezenţei acestor circumstanţe. Mai mult, unele din ele se suprapun. Astfel, circumstanţa indicată la pct. 4) din alin. (1) al art. 505: căinţa sinceră a învinuitului şi dorinţa lui de a-şi asuma responsabilitatea pentru cele comise de el, face parte din atitudinea învinuitului/inculpatului faţă de activitatea sa criminală şi de faţă antecedentele penale (pct. 2). Ar trebui exclusă sau cel puţin reformulată şi cerinţa voinţei libere şi benevole a învinuitului de a-şi recunoaşte vinovăţia cât mai prompt şi de a accepta o procedură restrânsă. Recunoaşterea benevolă şi liberă a vinovăţiei este o condiţie sine qua non a existenţei acordului după cum este, de exemplu, şi cerinţa încheierii cu bună ştiinţă a unui acord de către învinuit, în aşa fel, în orice situaţie când se încheie un acord, procurorul poate face apel la această circumstanţă,

Partea specială

893

deoarece nu poate fi vorba de un acord, dacă nu este recunoscută vinovăţia. Astfel, practic se anulează sensul şi finalitatea concep-

tului de circumstanţe care ar trebui să determine decizia procurorului de a încheia sau nu un acord. Din aceste considerente acest punct trebuie exclus. Circumstanţa în discuţie însă conţine şi cerinţa disponibilităţii învinuitului de a recunoaşte vinovăţia cât mai prompt. în aşa fel, probabil, legiuitorul a vrut să pună accentul pe dorinţa învinuitului de a-şi recunoaşte voluntar vinovăţia la o etapă când sistemul judiciar şi societatea în general ar putea beneficia din plin de avantajele încheierii unui acord, cum ar fi economisirea resurselor financiare şi umane. Evident că dacă procurorul a strâns toate probele necesare şi abia după aceasta învinuitul cade de acord să recunoască vinovăţia, încheierea unui acord în astfel de condiţii rareori mai are sens. în această ordine de idei, recunoaşterea promptă a vinovăţiei poate fi considerată ca o circumstanţă de care procurorul trebuie să ţină cont atunci când decide să iniţieze sau să încheie un acord. Chiar dacă ar fi formulată în aşa fel, această cerinţă nu oferă motive întemeiate pentru a încheia un acord nici de sine stătător, nici dacă este cuprinsă în circumstanţa stabilită la punctul 7 al articolului în discuţie (interesul public de a obţine o judecare mai operativă cu cheltuieli reduse). Deci, ca şi în cazul căinţei sincere, nu mai este nevoie să fie stabilită ca circumstanţă de sine stătătoare. O atenţie deosebită merită conţinutul circumstanţei şase: probabilitatea de a obţine condamnarea într-un caz nu numai din

considerentul că reprezintă un grad de noutate mai mare decât celelalte, dar şi din motivul că majoritatea procurorilor din ţările unde această practică se aplică privesc aceasta ca cel mai important factor în cadrul unor negocieri. în literatură a fost indicat ca fiind inadmisibil să se negocieze declaraţia de recunoaştere a vinovăţiei dacă singurul motiv al acesteia este, pe lângă recunoaşterea vinovăţiei, faptul că probele sunt puţine sau inadmisibile şi condamnarea în cadrul judecăţii este îndoielnică511. Totodată, a fost pusă la îndoială şi importanţa acestei circumstanţe51. Cu toate acestea, mai mulţi autori o privesc ca pe una în prezenţa căreia procurorul poate să încheie un acord. Probabilitatea de a obţine o condamnare este determinată de suficienţa şi persuasivitatea probelor adunate. Suficienţa probelor este determinată atât de cantitatea probelor adunate, cât şi de calitatea lor de a fi considerate admisibile

Donald J. Newman and Edgar C. NeMoyer, hsues ofpropriety in negotiatedjustice. Derivei' Law journal, Voi. 47, 1970, p. 400. Un procuror din Manhattan a exprimat surpriza că cineva ar putea vedea probabilitatea unei condamnări ca cel mai important factor în negociere. El a comentat: "Mai mult de nouăzeci de procente din cazurile în privinţa fekmiilor se termină cu un acord. Eu sper că nu toate sunt cazuri în care probabilitatea condamnării este mică" [A. Alsehuler, The prosecutor's role in Pica bargaining, University of Chicago Law Review, voi. 36, 1968, p. 58, text la nota 27].

894

DREPT PROCESUAL PENAL

în cadrul procesului. Astfel, cu toate că procurorul poate avea unele probe de condamnare, el ar putea să nu fie în stare să le prezinte din cauza că au fost strânse prin încălcarea regulilor procesuale. Persuasivitatea probelor strânse se referă la capacitatea acestora de a convinge judecata de vinovăţia inculpatului. Astfel, vorbind despre probabilitatea condamnării, procurorul trebuie să îşi pună un şir de întrebări: Sunt încă disponibile unele sau toate probele fizice? Câţi martori sunt şi ce au văzut ei? Va fi partea vătămată disponibilă în timpul procesului? Vor depune declaraţii martorii existenţi? Vor fi declaraţiile lor credibile? Răspunsul la ultima întrebare, deşi foarte subiectiv, este extrem de important pentru evaluarea probabilităţii condamnării. Acesta poate fi examinat din patru dimensiuni: vârsta martorului şi a părţii vătămate; relaţia dintre victimă şi învinuit; prezenţa unor handicapuri fizice sau culturale şi antecedentele penale ale părţii vătămate, dacă există. Fiecare dimensiune pune întrebări care trebuie evaluate înainte de a prezice probabilitatea condamnării. De exemplu, o cercetare făcută de Institutul pentru Justiţie Vera din New York, dar şi de alţi comentatori, a demonstrat că existenţa unei relaţii între învinuit şi victimă anterior infracţiunii, de multe ori, a dus la cedări mari din partea procurorului sau chiar la încetarea dosarului penal. Declaraţiile făcute de o persoană extrem de tânără sau de vârstă foarte înaintată sunt, de asemenea, sub atac, cum ar fi şi declaraţiile făcute de martori cu antecedente penale. De exemplu, victima unui viol care îşi câştigă existenţa prostituându-se are, cu părere de rău, o credibilitate mai mică decât victima care este căsătorită şi are copii52. în baza celor spuse, concluzionăm că procurorul nu poate să încheie un acord dacă acesta e determinat de lipsa probelor în dosar, adică pe motivul probabilităţii mici de condamnare a învinuitului. Decizia de a încheia un acord însă va fi întemeiată dacă lipsesc dovezi suficiente sau dovezile care există, din diferite motive, nu mai pot fi folosite. Drept exemplu ar putea fi cazul când un martor la început a fost de acord să facă declaraţii, apoi refuză sau le schimbă. Aceasta se poate întâmpla în cazul rudelor care au dreptul să nu facă declaraţii sau în cazul apropiaţilor, prietenilor, persoanelor şantajate când acestea, deşi sunt sub obligaţia legală de a depune declaraţii, refuză să o facă. O situaţie specială când procurorul poate invoca această circumstanţă este atunci când martorul-cheie este un informator sau o altă persoană care, din diferite motive,

Partea specială

895

nu este de dorit să apară în faţa judecăţii (de exemplu, victima minoră pentru care audierea în calitate de martor ar putea fi o experienţă traumatizantă). De asemenea, decizia de a încheia un acord în baza acestei circumstanţe poate fi luată atunci când, deşi sunt dovezi suficiente, există posibilitatea ca ele să nu fie considerate credibile de instanţă. Aceasta are loc de cele mai multe ori atunci când martorii au o credibilitate scăzută (copil mic, martor care la momentul săvârşirii infracţiunii era în stare de ebrietate, persoană cu antecedente penale, persoană interesată (din motive personale - vecin cu care inculpatul a avut un conflict sau profesionale - poliţist) ca inculpatul să fie condamnat sau există alte vicii în privinţa altor tipuri de probe (eventuale dubii în privinţa competenţei expertului ce a efectuat expertiza, contestaţii de efectuare a unor acţiuni procesuale etc). Conform legislaţiei, victima sau partea vătămată nu beneficiază de nici un rol în cadrul acordului de recunoaştere a vinovăţiei. Pe de o parte, ţinând cont de faptul că funcţia de învinuire este una publică şi ea trebuie să fie lăsată la latitudinea statului, partea vătămată nu ar trebui să beneficieze de drepturi largi în ce priveşte încheierea unui acord. Cu toate acestea, partea vătămată are unele drepturi şi interese pe care ar trebui să aibă posibilitatea să le apere. Participarea ei la procesul de încheiere a unui acord trebuie acceptată măcar şi din cauza că "este necesară o astfel de abordare a fenomenului răspunderii penale, în urma căreia victima să simtă că s-a făcut dreptate" 53. Acest lucru se poate face prin acordarea unor drepturi victimei la nivel legislativ sau cel puţin prin implicarea ei din partea procurorului în procesul de încheiere a unui acord. Societatea beneficiază de participarea victimei în două feluri. în primul rând, prin participarea victimei, mai multă informaţie va fi disponibilă pentru persoana responsabilă de a lua o decizie. Teoretic, mai multă informaţie înseamnă o decizie mai bună. Al doilea beneficiu pe care îl obţine societatea este că prin participarea părţii vătămate se promovează o funcţionare eficientă a sistemului justiţiei penale. Ipoteza este că dacă victimele nu vor fi consultate referitor la încheierea unui acord, şi astfel se vor simţi irelevante şi străine procesului, ele nu vor coopera la declararea şi cercetarea infracţiunilor. Ca rezultat, sistemul, care depinde într-o oarecare măsură de ele, va funcţiona mai puţin eficient54.

'2 Leonard R. Mellon, Measuring evidentiary strength of criminal cases I Criminal justice research: new models and findings / edited by Barbara Rat'fel Price and Phyllis Jo Baunach. Sage Publications, 1980, p. 9.

53

54

Igor Dolea, Un nou concept în procedura penală, Revista naţională de drept, nr. 4, 2003, p.4. Sarah N. Welling, Victim Participation in Plea Bargains, Washington University Law Quarterly 1987, no. 65, p. 308-309.

896

DREPT PROCESUAL PENAL

Din aceste considerente, procurorul ar trebui cel puţin să informeze partea vătămată sau victima în privinţa acordului ce urmează a fi încheiat. Credem că procurorul trebuie să anunţe partea vătămată despre iniţierea încheierii unui acord şi să-i explice motivele acestei decizii. în acest sens, ar fi bine ca procurorul să audieze partea vătămată în ce priveşte opinia ei despre acordul ce urmează a fi încheiat. Victima ar trebui să fie citată să participe şi în cadrul procedurii de acceptare a acordului. în acest sens, partea vătămată ar putea fi de un ajutor real judecătorului în verificarea bazei faptice a acordului şi astfel ar preîntâmpina posibilele abuzuri din cadrul încheierii unui acord. De asemenea, judecătorul ar trebui să asculte şi opiniile părţii vătămate în ce priveşte corespunderea compensaţiei pentru pagubele materiale sau vătămările care i-au fost cauzate.

§5. Responsabilităţile instanţei de judecată în cadrul încheierii unui acord Codul de procedură penală, prin alin. (3) al art. 504, interzice instanţei de judecată să participe la discuţii de recunoaştere a vinovăţiei. în conformitate cu Codul de procedură penală, rolul judecătorului în cadrul instituţiei acordului de recunoaştere a vinovăţiei este de a constata dacă acordul a fost încheiat în condiţiile legii şi dacă există suficiente probe care confirmă condamnarea, în funcţie de aceasta instanţa poate să accepte acordul sau nu. Constatarea acestor fapte are loc în cadrul unei şedinţe publice sau închise în care instanţa, în conformitate cu art. 506 CPP, trebuie să stabilească anumite circumstanţe, în mare măsură în baza chestionării inculpatului. Stabilirea acestor circumstanţe împreună cu informarea inculpatului despre anumite lucruri au drept scop stabilirea legalităţii şi temeiniciei acordului. La o analiză sumară, se vede că această procedură are menirea de a stabili îndeplinirea unor cerinţe înaintate faţă de un acord, şi anume cerinţa caracterului voluntar şi cu bună ştiinţă al acordului, precum şi cerinţa existenţei bazei faptice pentru încheierea lui. Aceste trei circumstanţe reprezintă condiţiile care trebuie să fie prezente pentru ca un acord să fie considerat valid. O a patra condiţie de validare a acordului ar fi şi respectarea de către părţi a procedurii de încheiere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, inclusiv respectarea de către procuror a condiţiilor de iniţiere şi încheiere a unui acord de recunoaştere a vinovăţiei,

Partea specială

897

prevăzute de art. 505 din CPP. Circumstanţele care necesită a fi stabilite de instanţă au, în principal, menirea de a constata îndeplinirea unor cerinţe înaintate faţă de un acord, şi

anume cerinţa caracterului voluntar şi cu bună ştiinţă al acordului, precum ai >_eimia existenţei bazei taptice pentru încheierea lui. Astfel, pe lângă datele generale care trebuie constatate în cadrul unui proces judiciar, la examinarea acceptării acordului instanţa trebuie să constate şi următoarele: 1)dacă există declaraţia apărătorului cu privire la dorinţa învinuitului, inculpatului de a încheia un acord de recunoaştere a vinovăţiei; 2)dacă poziţia apărătorului corespunde cu poziţia învinuitului, inculpatului; 3)faptul că instanţa solicită inculpatului să depună în scris jurământul, în condiţiile art. 108, precum şi că el va face declaraţii, dacă acceptă să depună jurământ; 4)inculpatul este chestionat sub jurământ în următoarele privinţe: a)dacă înţelege că se află sub jurământ şi că dacă depune declaraţii false, acestea pot fi ulterior folosite într-un alt proces împotriva lui pentru depunere de declaraţii false; b)numele, prenumele, ziua, luna, anul şi locul naşterii, domiciliul, starea familială şi alte date de identificare prevăzute de art. 358; c)dacă a fost recent supus unui tratament pentru vreo afecţiune mintală sau de dependenţă de droguri sau de alcool. în cazul în care răspunsul este afirmativ, se

concretizează, întrebându-i pe apărător şi inculpat, dacă inculpatul este capabil de a-şi expune şi adopta poziţia; d)dacă nu se află în prezent sub influenţa drogurilor, medicamentelor sau băuturilor alcoolice de orice natură. în cazul in care răspunsul este afirmativ, se procedează după cum e prevăzut la lit. c); e)dacă a primit ordonanţa de punere sub învinuire şi rechizitoriul şi dacă le-a discutat cu apărătorul său; f)dacă este satisfăcut de calitatea asistenţei juridice acordate de apărătorul său; g)dacă, în urma discuţiilor lui cu apărătorul, inculpatul doreşte să se accepte acordul de recunoaştere a vinovăţiei. La examinarea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, instanţa, de asemenea, constată: a)dacă învinuitul, inculpatul a avut posibilitatea de a citi şi discuta cu avocatul său acordul privitor la poziţia sa până la semnarea acestuia; b)dacă acest acord reprezintă o expresie integrală a înţelegerii inculpatului cu statul; c)dacă inculpatul înţelege condiţiile acordului cu privire la poziţia sa;

898

DREPT PROCESUAL PENAT

d)dacă nu i-a făcut cineva învinuitului, inculpatului alte promisiuni sau asigurări de altă natură pentru a-1 influenţa de a adopta poziţia de recunoaştere a vinovăţiei în cauza respectivă; e)dacă nu a încercat cineva să-1 forţeze pe învinuit, inculpat, sub orice formă, pentru a adopta poziţia de recunoaştere a vinovăţiei în cauza respectivă; f)dacă inculpatul recunoaşte vinovăţia din dorinţă proprie, întrucât este vinovat; g)dacă în cazul în care acordul încheiat se referă la o infracţiune gravă, inculpatul înţelege că recunoaşte învinuirea de comitere a unei infracţiuni grave; h) dacă a luat cunoştinţă de materialele şi probele administrate în cauză. Instanţa urmează să informeze inculpatul cu privire la următoarele: a)sancţiunea maximă posibilă prevăzută de lege şi orice sancţiune minimă obligatorie pentru infracţiunea respectivă; b)dacă îi va fi aplicată o pedeapsă condiţionată şi va încălca condiţiile respective, el va executa pedeapsa reală; c)instanţa este în drept să dispună ca inculpatul să compenseze părţii vătămate prejudiciul cauzat, precum şi cheltuielile judiciare; d)dacă acordul va fi acceptat, inculpatul va putea ataca sentinţa numai privitor la pedeapsa fixată şi la încălcările procedurale; e)faptul că prin încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei inculpatul se privează de dreptul la judecată în procedură deplină, cu respectarea prezumţiei nevinovăţiei, drept prevăzut de art. 66. După îndeplinirea acestor acţiuni, instanţa întreabă inculpatul dacă susţine sau nu poziţia sa privitor la acordul de recunoaştere a vinovăţiei. în cazul în care inculpatul susţine acordul de recunoaştere a vinovăţiei, el face declaraţii în instanţă despre ceea ce a săvârşit în legătură cu învinuirea ce i se incrimi nează şi atitudinea sa faţă de probele anexate la dosar. Atunci când inculpatul nu susţine acordul de recunoaştere a vinovăţiei, el are dreptul de a renunţa la declaraţia sa referitoare la infracţiunea incriminată. în acest caz, instanţa dispune judecarea cauzei în procedură deplină. Conform alin. (1) al art. 507 în cazul în care instanţa este convinsă de veridicitatea răspunsurilor date de inculpat în şedinţa de judecată şi ajunge la concluzia că recunoaşterea vinovăţiei de către inculpat este făcută în mod liber, benevol, conştient, fără presiune sau teamă, ea acceptă acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi admite baza faptică a infracţiunii în legătură cu care

Partea specială

inculpatul îşi recunoaşte vinovăţia.

899

Soluţia instanţei se consemnează în procesul-verbal prin încheiere. în cazul adoptării de către instanţă a încheierii prin care a fost acceptat acordul de recunoaştere a vinovăţiei, instanţa procedează la dezbaterile judiciare privind la pedeapsa. Dezbaterile judiciare se compun din discursurile procurorului, apărătorului şi inculpatului, care pot lua încă o dată cuvântul în formă de replică. Sentinţa în cazul acordului de recunoaştere a vinovăţiei se adoptă în condiţiile prevăzute de Codul de procedură penală, cu derogările stabilite pentru acordul de recunoaştere a vinovăţiei. Judecătorul trebuie să fundamenteze sentinţa de condamnare şi pe alte probe decât declaraţia de recunoaştere a vinovăţiei, cu atât mai mult cu cât aceeaşi cerinţă este înaintată şi de legislaţie (alin. (2) al art. 103 şi alin. (4) al art. 504 din CPP). O prevedere specială este şi reducerea de către judecător a pedepsei. După cum s-a mai menţionat, art. 80 din CP stabileşte că, în cazul acceptării unui acord de recunoaştere a vinovăţiei, pedeapsa pentru infracţiunea imputată se reduce cu o treime din pedeapsa maximă prevăzută pentru această infracţiune. O interpretare a acestei norme ar fi că inculpaţii obţin o pedeapsă ce constituie pedeapsa maximă prevăzută de lege pentru infracţiunea incriminată, redusă cu o treime. O astfel de modalitate de a calcula reducerea nu este una reuşită, deoarece stabileşte o reducere care nu va incita inculpaţii să accepte un acord. în Republica Moldova, instanţele de judecată aplică foarte rar pedeapsa maximă, iar

majoritatea pedepselor sunt mult mai mici decât maximul prevăzut de lege. în aceste condiţii reducerea stabilită de lege, cel puţin dacă e să fie interpretată literalmente, practic nu îmbunătăţeşte situaţia majorităţii inculpaţilor care ar dori să încheie un acord. De altfel, modalitatea de calcul aplicată de practica judiciară, conformă dispoziţiilor legii, este reducerea cu o treime a pedepsei maxime prevăzute de Codul penal şi calcularea (individualizarea) pedepsei pornind de la limitele minime şi maxime noi obţinute în aşa mod. La alin. (6) al art. 509 din CPP este stabilit că sentinţa adoptată în cadrul instituţiei acordului poate fi atacată cu recurs invocânduse doar erorile procesuale ("încălcările procedurale", în varianta lit. d) a pct. 6) din alin. (3) al art. 506 şi pedeapsa. Această normă nu indică explicit ce erori procesuale se au în vedere: erorile comise în cadrul iniţierii, încheierii şi acceptării acordului sau erorile admise până la acest moment. Putem răspunde la această întrebare numai dacă stabilim ce se are în vedere prin eroare procesuală. Art. 509 din CPP este unicul în care este folosit acest termen. Art. 23 din CPP inserează termenul eroare judiciară, iar articolele care indică temeiurile ce servesc pentru declararea recursului (art. 427, 444, 453 din CPP) conţin termenul eroare de drept. în sensul art. 23, termenul eroare cuprinde inclusiv erorile comise în cadrul urmăririi

900

D R E P T PROCESUAL P E N A I .

penaie, celelalte articole referindu-se doar la erorile comise în cadrul judecării cauzei. După părerea noastră, termenul eroare procesuală din art. 509 trebuie interpretat în sensul termenului eroare de drept, excluzând din sfera de incidenţă a acestuia erorile comise în cadrul urmăririi penale. Aceasta deoarece, în primul rând, eroarea face parte din aceeaşi categorie (temei pentru a declara recurs), iar în al doilea rând, deoarece erorile pre acord pot servi pentru procuror drept circumstanţă de a iniţia un acord şi deci, pentru ca aceasta să aibă sens în asemenea cazuri, învinuitul trebuie să nu le poată invoca pentru a desfiinţa un asemenea acord. O atare interpretare ar asigura o motivare a procurorului să încheie un acord, totodată, fără a leza drepturile persoanei acuzate, deoarece aceasta are posibilitatea să renunţe benevol la dreptul de a invoca aceste erori. O altă variantă de derulare a procesului la prezentarea în instanţă a unui acord de recunoaştere a vinovăţiei este faptul că judecătorul nu va accepta acordul. Cu toate că, conform legislaţiei noastre, judecătorul are posibilităţi foarte mari de a refuza acceptarea unui acord, dreptul lui de a face aceasta nu este unul absolut, judecătorul trebuie să examineze foarte atent posibilitatea de a nu accepta un acord şi să aplice această soluţie numai dacă, după o cercetare minuţioasă privind temeinicia şi legalitatea lui, ajunge la concluzia că nu sunt întrunite condiţiile de validare a unui acord. în caul în care refuză acceptarea unui acord, judecătorul trebuie să pre-

Partea specială

zinte o motivaţie întemeiată a acestei decizii. Aceasta nu numai că asigură evitarea unei aparenţe de arbitrar în deciziile judecătorului, dar şi oferă posibilitatea înaintării unui recurs argumentat. Judecătorul nu poate dezaproba acordul procurorului numai dacă acesta nu a abuzat de discreţia dată de lege, totodată evaluând motivele procurorului de a încheia un acord. în cazul în care instanţa nu acceptă acordul de recunoaştere a vinovăţiei, încheierea privind refuzul de a accepta acordul de recunoaştere a vinovăţiei poate ti atacată de procuror cu recurs în termen de 24 de ore, fapt care trebuie declarat de către procuror îndată după pronunţarea încheierii. în cazul în care procurorul, după pronunţarea încheierii, declară că nu va ataca încheierea respectivă, instanţa dispune judecarea cauzei în procedură deplină conform Codului de procedură penală. Dacă martorii s-au prezentat potrivit citaţiilor şi dacă procesul poate avea loc, instanţa judecă cauza în procedură deplină imediat. Cu toate că legea face referire numai la procuror ca titular al dreptului de a declara recurs în privinţa refuzului de a accepta acordul, în baza egalităţii părţilor în proces este evident că de un astfel de drept dispune şi partea acuzării. Deci, judecarea cauzei în procedură deplină poate avea loc numai dacă şi apărarea nu a contestat refuzul de a accepta acordul.

Secţiunea a V-a. PROCEDURA DE SUSPENDARE CONDIŢIONATĂ A URMĂRIRII PENALE Şl DE LIBERARE DE RĂSPUNDERE PENALĂ

§1. Generalităţi privind procedura discreţionară exercitată de către procuror în faza urmăririi penale Două principii fundamentale prevăd temeiul juridic al deciziilor procurorilor: principiul legalităţii şi principiul oportunităţii55. Ghidarea de principiul legalităţii în sens procedural înseamnă că serviciul procuraturii nu poate exercita nici o discreţie asupra deciziei de a urmări penal; urmărirea penală trebuie să aibă loc în toate cauzele raportate în care există probe suficiente ale vinovăţiei bănuitului şi în care nici un impediment legal nu interzice urmărirea penală. Principiul oportunităţii, pe de altă parte, nu cere urmărirea penală obligatorie. în schimb, el permite procuraturii o discreţie asupra deciziei de a urinări penal chiar şi în cazul când există suficiente probe ale vinovăţiei infractorului şi când nici un impediment legal nu încurcă urmărirea penală a cauzei56.

Principiul oportunităţii sau aşa-numitul principiu al puterilor discreţionare conferă de fapt procurorului o împuternicire de stabilire a politicii penale, în mod special în raport cu poliţia57. în toate statele europene a fost luată decizia de a adopta unul din aceste principii ca bază a practicii de urmărire penală. Este imposibil a enumera toate motivele pentru adoptarea unui sau altui principiu. Orice examinare a acestei teme ar scoate imediat în evidenţă influenţa multiplilor factori de adoptare, cum ar fi filozofia generală a dreptului, teoria constituţională şi politica statală5". Pot fi ilustrate două motive esenţiale pentru adoptarea principiului legalităţii: egalitatea în faţa legii şi pre-condiţia sa de bază pentru desfăşurarea conceptului de prevenţie generală. Garanţia că toţi infractorii vor fi judecaţi şi că nici o in-

55

M. Delmas-Martz, Procedure Penale d'Europe, Presses Universitaire de France, 1995, p. 377. st Peter Tak, La întretăierea Vestului cu Estul. Aspectele acuzării in ţările aflate in tranziţie, tradus de PNUD, "Consolidarea sistemului judiciar al Moldovei", p. 11-12. ■'■' Piet-Hein A. J. Cremers, Lupta cu criminalitatea. Relaţiile dintre procuror si poliţie, tradus de PNUD, "Consolidarea sistemului judiciar al Moldovei", p. 5. 5S Peter Tak, întinderea legală a neurmăririi penale în Europa, Heunic, Helsinki, 1986, p. 26-43.

902

DREPT PROCESUAL PENAL

fracţiune nu va rămâne nepedepsită ar fi nişte mijloace importante de sporire a încrederii populaţiei în aplicarea legii şi în administrarea adecvată a justiţiei. Din moment ce jus puniendi nu este asigurat cetăţenilor sau victimelor crimelor, statul are obligaţia să garanteze aplicarea adecvată a legii în numele lor. Motivul principal pentru adoptarea principiului oportunităţii (promptitudinii) a fost dorinţa de a evita efectele secundare negative ale aplicării stricte a principiului legalităţii care, în anumite împrejurări, poate duce la injustiţie. Scopul principiului oportunităţii este individualizarea justiţiei penale şi acordarea posibilităţii de reabilitare infractorului59. O dată cu promovarea principiului oportunităţii în activitatea procurorului, legea de una singură nu mai este considerată ca fiind suficientă pentru a începe procedura penală, dar se impune necesitatea unor criterii complementare: îşi va îmbunătăţi oare bănuitul comportamentul ulterior dacă va fi pedepsit acum; va fi mai des oare încălcată respectiva normă legală dacă se renunţă la urmărirea penală; vor apărea oare tulburări sociale în cazul neurmăririi penale a infracţiunii?60 După cum s-a menţionat61, în anii recenţi au fost desfăşurate programe legislative extensive în multe state pentru a aduce un număr mare de acţiuni cu pericol social sub incidenţa dreptului penal. Ulterior, sporirea generală a ratei criminalităţii a devenit doar aparentă. Mai mult decât atât: a existat o creştere a complexităţii cauzelor şi a numărului de cazuri de infracţiuni grave. Expansiunea judiciarului nu a ţinut pasul cu sporirea volumului de lucru. în această ordine de idei este esenţial că procuratura, ca o instituţie ce reglează fluxul de dosare penale ce urmează a fi examinate de instanţa de judecată, deţine puterea discreţionară de a decide care cauze urmează a fi aduse în faţa instanţei şi care urmează a fi soluţionate prin metode extrajudiciare. Tradiţional, legislaţia Republicii Moldova a confirmat principiul legalităţii ca fundament al justiţiei penale, completând în acest sens baza juridică a activităţii procuraturii cu principiul inevitabilităţii răspunderii penale şi condamnării infractorului. Totodată, legea penală şi legea de procedură penală în vigoare, cât şi cea precedentă62, într-o oarecare măsură, au făcut excepţie de la regula

Ibidem, p. 30. Piet-Hein A. J. Cremers, op. cit., p. 7. Peter Tak, La întretăierea Vestului cu Estul, op. cit., p. 14.

Partea specială

903

inevitabilităţii răspunderii penale şi a pedepsirii făptuitorului unor infracţiuni uşoare sau mai puţin grave (fapte penale pentru care legea prevede pedeapsa închisorii pe un termen de până la 5 ani inclusiv), acordând în anumite cazuri şi condiţii dreptul de discreţie procurorului în faza urmăririi penale de a înceta urmărirea penală. Astfel, baza juridică consacrată principiului oportunităţii în activitatea procurorului se constituie din prevederile Codului penal: art. 54 privind liberarea de răspundere penală a minorilor, art. 59 privind liberarea condiţionată de răspundere penală şi procedurile de încetare a procesului penal potrivit alin. (2) al art. 483 din CPP privind făptuitorii minori, precum şi art. 510-512 din CPP privind suspendarea condiţionată a urmăririi penale şi liberarea de răspundere penală. Totodată, în acest sens, alin. (3) al art. 2 din Legea cu privire la Procuratură din 14 martie 2003 prevede printre principiile de activitate a Procuraturii şi regula proporţionalităţii, fără să definească conţinutul acesteia. Dar, în opinia noastră, principiul proporţionalităţii este identic cu principiul oportunităţii (promptitudinii) examinat anterior, adică se referă la dreptul de discreţie al procuraturii. Deşi legislaţia prevede în anumite cazuri şi condiţii exercitarea dreptului de discreţie al procurorului privind neurmărirea penală, acesta este limitat, fiind sub controlul judecătorului de instrucţie. Astfel, în ambele proceduri prevăzute de alin. (2) al art. 483 din CPP sau art. 512 din CPP este stabilită aprobarea demersului de către judecătorul de instrucţie.

§2. Condiţiile suspendării condiţionate a urmăririi penale şi ale liberării de răspundere penală Potrivit art. 510-511 din CPP, condiţiile suspendării urmăririi penale cu liberare de răspundere penală pot fi clasificate în următoarele categorii: 1)condiţii pozitive; 2)condiţii negative; 3)condiţii privind comportamentul postinfracţional al învinuitului. Condiţiile pozitive sunt prevăzute de alin. (1) şi (2) ale art. 510 din CPP: Codul de procedură penală din 1961, completat cu Ucazul din 30.07.1968 şi Ucazul din 07.04.1977, art.5/1, 5/2, 5/3, a prevăzut o gamă largă de temeiuri pentru anumite proceduri discreţionare de neurmărire penală

exercitate de către procuror. Astfel, potrivit art. 5/1 din CPP, era posibilă neînceperea urmăririi penale cu trimiterea materialelor

diferitelor organe pentru aplicarea măsurilor de înrâurire obştească; art. 5/2 din CPP, încetarea procesului din cauza schimbării situaţiei; art. 5/3 din CPP, încetarea procesului cu tragerea la răspundere administrativă sau cu trimiterea dosarului judecăţii tovărăşeşti, sau comisiei pentru minori ori cu încredinţarea persoanei pe chezăşie organizaţiei obşteşti sau colectivului de muncă. In anii 1993-1994, unele din aceste temeiuri au devenit desuete, iar altele au fost trecute în exclusivitate în competenţa instanţei de judecată.

904

DREPT PROCESUAL PENAL

a) în privinţa persoanei puse sub învinuire pentru o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă. în cazul în care persoana este pusă sub învinuire pentru săvârşirea a două sau mai multe infracţiuni uşoare sau mai pu ţin grave, prevederile acestei proceduri speciale nu se aplică". Tot în acest sens nu este aplicabilă procedura suspendării condiţionate pen tru săvârşirea unei infracţiuni uşoare şi continuarea urmăririi penale pentru o altă infracţiune, gravă sau mai puţin gravă; b) în privinţa învinuitului care îşi recunoaşte vinovăţia. Prin recunoaş tere a vinovăţiei se are în vedere situaţia în care învinuitul căruia i sau explicat drepturile lui, inclusiv dreptul de a tăcea şi a nu mărturisi împotriva sa, acceptă să facă declaraţii şi să dea explicaţii referitoare la învinuirea înaintată şi o recunoaşte integral64. Totodată, menţionăm că recunoaşterea vinovăţiei trebuie să fie confirmată prin probe suficiente în acest sens. Astfel, pentru existenţa acestei condiţii se impune respec tarea dispoziţiilor generale prevăzute de alin. (2) al art. 102 din CPP, ce prevede că recunoaşterea vinovăţiei de către persoana învinuită poate fi pusă la baza învinuirii doar în măsura în care este confirmată de fapte şi circumstanţe ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză. Prin urmare, simpla recunoaştere a vinovăţiei de către bănuit nu este temei pentru a fi pus sub învinuire şi pentru a aplica procedura specială în cauză. Evident, recunoaşterea vinovăţiei de către învinuit trebuie să fie benevolă; c) a reparat paguba cauzată în urma infracţiunii65. Faptul reparării sau nereparării pagubei cauzate în urma infracţiunii urmează a fi stabilit prin declaraţiile părţii vătămate sau, după caz, ale părţii civile.

Partea specială

905

Condiţiile negative la suspendarea urmăririi penale sunt: a) Persoana învinuită nu prezintă pericol social şi poate fi reeducată fără aplicarea pedepsei penale. împrejurările care pot sta la decizia procurorului că persoana nu prezintă pericol social sunt cazurile: în care persoana a săvârşit infracţiunea pentru prima dată; s-a autodenunţat; a contribuit activ la descoperirea infracţiunii; se caracterizează pozitiv la locul de trai, de muncă sau de studii; este angajată în câmpul muncii

sau îşi face studiile; a săvârşit infracţiunea ca urmare a unui concurs de împrejurări grele; este minoră şi părinţii, tutorii, rudele apropiate şi-au luat angajamentul de a o reeduca. Concluzia că persoana nu prezintă pericol social poate să se bazeze şi pe alte împrejurări66. Prin urmare, puterea de discreţie a procurorului este în mare parte realizată la apre cierea acestei condiţii, datorită spectrului larg de circumstanţe care pot forma convingerea procurorului că persoană învinuită nu prezintă pericol social şi poate fi reeducată fără aplicarea pedepsei penale; b)nu are antecedente penale. La determinarea inexistenţei acestei condiţii sunt aplicabile dispoziţiile art. 110, 111 din CP; c)nu sunt dependente de alcool sau de droguri. Faptul dependen ţei de alcool sau de droguri ori inexistenţa acestei stări trebuie confirmată prin concluzia expertului, fie prin avizul medicului-narcolog; d)nu există persoană cu funcţie de răspundere care a comis infracţiunea, făcând abuz de serviciu. La această condiţie se referă nu numai abuzul de serviciu (art. 327 din CP), dar şi alte infracţiuni săvârşite de persoane cu funcţii de îndrumar metodic privind suspendarea condiţionată a urmăririi penale şi liberarea de răspundere penală nr. 15-22/04 din 25.02.04 al Procuraturii Generale a Republicii Moldova (nepublicat), p. 1. Ibidem. Pct. 5) din alin. (2) al art. 510 din CPP prevede că nu se aplică procedura faţă de persoanele care nu au reparat paguba cauzată în urma infracţiunii.

răspundere prin folosirea atribuţiilor de serviciu cum ar fi reţinerea sau arestarea ilegală (art. 308 din CP), falsificarea probelor (art. 310 din CP), falsul în actele publice (art. 332 din CPP) şi altele67; e)dacă infracţiunea nu este contra statului. La infracţiuni contra statului se referă faptele prevăzute de art. 337-346, 353356, 362 din CP. Condiţiile privind comportamentul postinfracţional al învinuitului includ restricţiile şi obligaţiile impuse de către procuror pe durata suspendării urmăririi penale. Astfel, potrivit art. 511 din CPP, în cazul când procurorul constată că în privinţa învinuitului pot fi aplicate prevederile art. 510 din CPP, el, prin ordonanţă, suspendă condiţionat urmărirea penală pe un termen de 1 an68, stabilindu-i una sau mai multe din următoarele condiţii: a)să nu părăsească localitatea unde îşi are domiciliul decât în condiţiile stabilite de procuror; b)să comunice organului de urmărire penală orice schimbare de domiciliu; c)să nu săvârşească infracţiuni sau contravenţii; d)să continue lucrul sau studiile.

îndrumar metodic nr. 15-22/04 din 25.02.04 p. 2. Ibidem. Stabilirea unui termen mai mic de 1 an sau prelungirea acestui termen nu se admite. Termenul curge de la data emiterii ordonanţei (Îndrumar metodic nr. 15-22/04 din 25.02.04, P-3).

906

____________________________________________DREPT PROCESUAL PENAL

§3. Procedura de suspendare condiţionată a urmăririi penale Suspendarea condiţionată a urmăririi penale poate fi dispusă numai pentru învinuit din momentul înaintării acuzării potrivit art. 282 din CPP până la prezentarea materialelor de urmărire penală conform art. 293 din CPP în legătură cu terminarea urmăririi penale. Până la adoptarea hotărârii de suspendare condiţionată, procurorul se convinge că urmărirea penală este completă şi că la desfăşurarea ei au fost respectate dispoziţiile legale; în caz contrar, el restituie cauza organului care a efectuat urmărirea penală pentru înlăturarea lacunelor. Procurorul suspendă condiţionat urmărirea penală prin ordonanţă. Ordonanţa de suspendare condiţionată a urmăririi penale, pe lângă elementele prevăzute de art. 255 din CPP, trebuie să cuprindă date privind persoana şi fapta la care se referă suspendarea, temeiurile de fapt şi de drept pe baza cărora se dispune suspendarea, precum şi obligaţiile stabilite faţă de învinuit. Potrivit alin. (2) al art. 511 din CPP ordonan ţa de suspendare condiţionată a urmăririi penale urmează a fi confirmată de către procurorul ierarhic superior. Cu această ocazie, procurorul ierarhic superior examinează materialele cauzei penale şi în cazul în care consideră că ordonanţa este temeinică şi legală, o confirmă prin rezoluţia sa. După ce a fost confirmată, ordonanţa de suspendare condiţionată a urmăririi penale neîntârziat se aduce la cunoştinţă învinuitului de către procurorul care a emis-o. Procurorul explică învinuitului conţinutul ordonanţei, condiţiile obligaţiilor stabilite conform art. 511 din CPP şi îl va preîntâmpina că în cazul în care nu va respecta aceste condiţii, cauza penală va fi trimisă în judecată cu rechizitoriu. Aceste acţiuni se atestă cu semnăturile procurorului, învinuitului, reprezentantului învinuitului minor, avocatului, aplicate pe ordonanţa de suspendare condiţionată a urmăririi penale. Pentru a asigura respectarea prevederilor pct. 10) din alin. (1) al art. 60, pct. 10) din alin. (1) al art. 62 şi pct. 15) din alin. (1) al art. 78 din CPP, despre suspendarea condiţionată a urmăririi penale, procurorul va anunţa partea vătămată, partea civilă sau reprezentanţii lor legali. Concomitent, lor li se explică dreptul de a primi gratuit, la solicitare, o copie de pe ordonanţa de suspendare condiţionată a urmăririi penale, ca şi dreptul de a contesta această hotărâre în

Partea specială

907

ordinea prevăzută de art. 313 din CPP. Procurorul poate însărcina organul care a efectuat urmărirea penală şi organul de poliţie în a cărei rază teritorială locuieşte învinuitul să efectueze controlul privind respectarea obligaţiilor stabilite conform art. 511 din CPP, cerân-

du-le să fie informat neîntârziat în cazul când aceste condiţii au fost încălcate. Despre faptul respectării obligaţiei prevăzute la pct. 4) din alin. (1) al art. 511 din CPP, se solicită informaţie şi de la administraţia locului de muncă al învinuitului sau a instituţiei de învăţământ unde el îşi face studiile"''. Dacă până la expirarea termenului de 1 an învinuitul a încălcat obligaţiile stabilite de art. 511 din CPP sau se constată că până la suspendare a mai săvârşit o altă infracţiune, fiind pus sub învinuire într-o altă cauză penală, procurorul urmează să soluţioneze chestiunea privind oportunitatea conexării cauzelor într-un singur dosar, până la trimiterea lor în judecată sau, după caz, trimite cauza în judecată cu rechizitoriu separat pentru fapta anterior suspendată condiţionat. Dacă, în termenul de suspendare condiţionată a urmăririi penale, învinuitul a respectat condiţiile stabilite de către procuror, procurorul înaintează un demers judecătorului de instrucţie cu propunerea de a libera persoana de răspundere penală conform alin. (1) al art. 512 din CPP. Demersul se examinează în şedinţă închisă cu participarea procurorului, învinuitului, apărătorului şi, în cazul în care figurează în proces, a reprezentantului legal al învinuitului. Pentru participare în şedinţă, urmează a se invita şi alte persoane ale căror interese sunt vizate în demers - partea

vătămată, partea civilă şi reprezentanţii lor. Primind

demersul,

judecătorul

de

instrucţie

fixează

data

examinării acestuia. Demersul se examinează în condiţiile art. 305 din CPP, după care judecătorul de instrucţie adoptă prin încheiere una din următoarele soluţii prevăzute de alin. (2) al art. 512 din CPP: 1)acceptă demersul, liberează persoana de răspundere penală şi încetează procesul; 2)respinge demersul. în cazul când judecătorul de instrucţie respinge demersul de liberare de răspundere penală, procurorul trimite cauza în judecată cu rechizitoriu în condiţii generale (alin. (3) al art. 512 din CPP).

îndrumar metodic nr. 15-22/04 din 25.02.04, p. 3-4.

908

D R E P T PROCESUAL PENAL

Secţiunea a Vl-a. PROCEDURA DE URMĂRIRE Şl JUDECARE A UNOR INFRACŢIUNI FLAGRANTE

§1. Generalităţi privind procedurile urgente (sumare) introducerea unei proceduri speciale mai rapide şi operative s-a manifestat în dreptul englez cu mai mult de două secole în urmă. Astfel, procedura curţilor de poliţie din 1750, instituită mai întâi la Londra şi apoi în alte centre aglomerate ale Angliei, scoate din jurisdicţia lentă a curţilor cu juraţi infracţiunile mai mici, dându-le în soluţionarea sumară a judecătorului70. Asemenea procedură a fost preluată de legislaţia franceză în anul 1863, cunoscută sub denumirea de Legea micului parchet, care cuprindea reglementări speciale pentru situaţiile când infracţiunea a fost comisă în flagrant, iar sancţiunea prevăzută de lege pentru acea infracţiune era închisoarea. Potrivit acestei legi, orice inculpat prins asupra faptei în materie de delict este condus îndată la procuror, care-i ia interogatoriu şi poate să-1 ducă imediat la instanţă, iar în lipsă de audienţă poate să-1 citeze la judecată pentru a doua zi71. în România, procedura specială pentru anumite infracţiuni flagrante săvârşite în reşedinţele de judeţ, în gări, porturi şi bâlciuri a fost introdusă prin "Legea micului parchet" din 1913. Instrucţia sumară a acestor cauze îşi avea justificarea mai ales în creşterea tot mai accentuată a delincventei în centrele aglomerate72. Procedura sumară (simplificată) efectuată de judecătorul magistrat este larg răspândită în procesul penal anglo-saxon (Anglia, SUA) în baza informaţiei depuse de poliţie7'. Procesul penal sovietic în anii 1966-1985 se desfăşura în formă simplificată protocolară pentru infracţiuni de huliganism fără consecinţe agravante şi furtul în proporţii mici din proprietatea de stat şi obştească. Excluderea acestor categorii de cauze din procedura generală a fost condiţionată de caracterul evident al acestor infracţiuni şi de constatarea fără dificultăţi a circumstanţelor necesare, precum şi de voinţa legiuitorului să micşoreze intervalul de timp dintre momentul săvârşirii infracţiunii şi aplicarea pedepsei penale74.

711

71

Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, voi. II, Bucureşti, Paideia, 1996, p. 446.

Anastasiu Crişu, Drept procesual penal. Proceduri speciale, Tipo-Aktis S.A., p. 12-13. '- Nicolae Volonciu, op. cit., voi. II, p. 446. "-' Ytonoenuu npou,ecc. YieâHMK unu BV3OB nofl o6ujeM pe/taRtiHeti FI. A. JlyriHHCKoii,

Partea specială

909

Asemenea procedură prevedea 5 zile pentru ca organele de cercetare să stabilească circumstanţele săvârşirii infracţiunii şi persoana infractorului fără declanşarea procesului penal şi fără efectuarea acţiunilor de urmărire penală. Se admiteau numai cercetarea la faţa locului şi reţinerea infractorului pentru o durată de 72 de ore. Infracţiunea se constata prin întocmirea unui proces-verbal la care se anexau lămuririle făptuitorului şi ale altor persoane, precum şi alte documente (certificate, caracteristici). Dacă făptuitorul era reţinut, organul de cercetare penală trebuia să pregătească toate materialele şi să le înainteze cu sancţiunea procurorului până la expirarea termenului de 72 de ore. în caz contrar, continua strângerea materialelor cu eliberarea făptuitorului până la expirarea termenului de 5 zile ori se declanşa procesul penal în condiţiile procedurii generale. în asemenea procedură făptuitorul nu era pus sub învinuire, dar lua cunoştinţă de materialele cauzei şi era trimis în faţa judecătorului care intenta procesul penal şi prin încheiere adopta soluţia trimiterii în judecată. După adoptarea acestor hotărâri era posibilă recunoaşterea victimei infracţiunii în calitate de parte vătămată sau parte civilă. Judecarea acestor cauze se făcea în termen de 5-10 zile75. în 1985 procedura dată este modificată sub denumirea "Forma protocolară de pregătire prejudiciară a materialelor"76, care s-a extins şi asupra altor categorii de cauze, fiind totodată prevăzute 10 zile pentru pregătirea prejudiciară şi 10 zile pentru examinarea cauzei în instanţa de judecată. De la infractor de către organul de cercetare penală se lua un angajament în scris de a se prezenta la citaţia organelor de cercetare penală şi de instrucţie şi de a le pune la curent în caz de schimbare a domiciliului. Reţinerea persoanei şi aplicarea măsurilor preventive până la trimiterea cauzei procurorului era inadmisibilă77. Dacă făptuitorul era reţinut, atunci organul de cercetare penală era obligat să declanşeze procedura penală în condiţii generale. în perioada 1994-2003, procedura protocolară se extinde în continuare pentru alte categorii de cauze penale, depăşind circa 70 de componenţe de infracţiuni flagrante78. Ca rezultat al acestor modificări şi completări, procedura protocolară avea următoarele particularităţi79: lOpHCT-b, MocKBa, 1995, c. 514-524. 74 CoeemcKuu yzonoeHviu nponecc. yiie6mii< nofl peflaKUHew II. M. Kapiieeiioii, II. A. /IyriHHCKoft, 14. B. TbipimeBa, MocKBa, K)pMflM'iecKa>i /inxepaTypa, 1980, c. 515.

75 Ts

77

lbidem.p. 516-521. Art. 370 CPP al RSSM în redacţia Ucazului din 20.02.1985 (Veştile RSSM, 1985, nr. 12, art. 12). Dumitru Roman, Sistemul măsurilor de prevenţie procesual penale reglementate in Ro

78 ;v

mânia şi Republica Moldova, rezumatul tezei de doctorat, Chişinău, 1997, p. 19. Art. 370-373, 376 CPP în redacţia Legii nr. 316 XIII din 9.12.1994. Dumitru Roman, Formele procesului penal, Analele ştiinţifice ale USM, voi. I, Chişinău, 2000, p. 276.

910

DREPT PROCESUAL PENAL

a)organul de cercetare penală stabileşte faptul săvârşirii infracţiunii şi vinovăţia făptuitorului în decurs de 10 zile fără a intenta proces penal şi fără a efectua actele de urmărire penală; b)în cazul primirii materialelor de la organul de cercetare penală, declanşarea procesului se dispune de către procuror, care pune persoana sub învinuire prin ordonanţă şi trimite cauza în judecată cu acest act fără a întocmi rechizitoriu; c)măsurile preventive pot fi aplicate doar de procuror la primirea materialelor cauzei de la organul de cercetare penală, până atunci făptuitorului i se ia obligaţia de prezentare la citaţie şi înştiinţarea despre schimbarea domiciliului; d)examinarea cauzei în judecată se efectuează în condiţii generale, dar în termen de cel mult 10 zile de la data intrării cauzei penale în instanţa de judecată. Extinderea acestei proceduri asupra unor infracţiuni flagrante care erau sancţionate cu privaţiune de libertate (în unele cazuri, până la 15 ani) şi imposibilitatea efectuării actelor de urmărire penală, precum şi aplicarea măsurilor procesuale de constrângere respective (reţinerea şi măsurile preventive) a dus la faptul că procedura dată devenise ineficientă şi nu se aplica decât ca excepţie pentru unele infracţiuni80. Din aceste considerente, noul Cod de procedură penală al Republicii Moldova, la art. 513-519, prevede o procedură urgentă prin care se reduce doar durata activităţii de constatare a circumstanţelor infracţiunii şi examinării cauzei în instanţa de judecată.

La forma protocolară veche de pregătire prejudiciară a materialelor a renunţat şi legiuitorul Federaţiei Ruse. Astfel, noul Cod de procedură penală al Federaţiei Ruse din 22.11.2001, la art. 223-226, prevede cercetarea unor categorii de cauze privind infracţiunile cu pericol social redus evidente (când la momentul declanşării procesului penal făptuitorul este cunoscut) într-un termen redus (de la 15 zile cu posibilitatea prelungirii de către procuror, dar nu mai mult de 10 zile). In cauzele date nu se efectuează ancheta preliminară, ci cercetarea penală deplină cu întocmirea actului de acuzare, care după confirmare se înmânează învinuitului şi cauza se trimite în judecată fără rechizitoriu (A. 11. Pi>i>KaKOB, KoMMewnapuu K Yzono6HO-npou,eccyanbHOMy KodeKCy POCCUUCKOU (Pedepanuu,

Partea specială HOPMA, MocKBa, 2002, c. 553-558).

911

§2. Cauzele şi condiţiile de aplicare a procedurii speciale de urmărire şi judecare a unor infracţiuni flagrante Existenţa unei proceduri speciale privind urmărirea şi judecata în cazul infracţiunilor flagrante a fost generată de situaţia particulară a descoperirii infracţiunii şi «mume în momentul comiterii acesteia sau imediat după săvârşire. Având în vedere aceste particularităţi, probaţiunea este mult mai uşoară, datele cu privire la comiterea infracţiunii fiind furnizate de persoanele care au asistat sau au luat cunoştinţă în mod direct de consecinţele acesteia. Simplificarea procedurii în cazul urmăririi şi judecării infracţiunilor flagrante duce în mod firesc şi la desfăşurarea într-un ritm rapid a procesului penal, mai accelerat decât în cazul procedurii obişnuite, motiv pentru care aceasta este cunoscută şi sub denumirea de procedură urgentă. Această simplificare şi comprimare a procedurii în cazul infracţiunilor flagrante este justificată de condiţiile comiterii şi reţinerii infractorului, împrejurări care înlătură aproape complet posibilitatea unei erori judiciare. Se apreciază că această procedură este una sumară, considerându-se însă că prin derogările existente nu se aduce atingere minimului de garanţii necesare pentru justa soluţionare a

infracţiunilor flagrante81. Astfel potrivit alin. (1) al art. 513 din CPP se consider ă flagrantă infracţiunea descoperită în momentul săvârşirii ei. Pct. 10) al art. 6 din CPP defineşte delictul flagrant ca infracţiune descoperită în momentul săvârşirii ei sau înainte ca efectele ei să se fi consumat. Ultima definiţie include şi situaţia unei tentative neconsumate. Conform alin. (2) al art. 513 din CPP este, de asemenea, flagrantă şi infracţiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârşire, este urmărit de victimă, de martori oculari sau de alte persoane ori este surprins aproape de locul comiterii infracţiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte care ar da temei de a-1 presupune participant la infracţiune82. La toate cele trei situaţii prevăzute de art. 513 din CPP, care determină caracterul flagrant al infracţiunii, se prezumă că autorul este prins "în focul" acţiunii sale sau imediat după aceea83.

81 1,2

s3

Anastasiu Crişu, op. cit., p. 12-13. în doctrină aceste două situaţii prevăzute de alin. (2) al art.513 din CPP sunt menţionate ca stare de cvasiflagranţă sau flagrantă recentă (Nicolae Volonciu, op. cit., voi. II, p. 446). Ion Neagu, Tratat de procedură penală, Pro, 1997, p. 697.

912

' D R E P T PROCESUAL PENAI.

Astfel, infracţiunea flagrantă este o infracţiune evidentă, vizibilă, vădită prin faptul că toate elementele unei infracţiuni sunt cunoscute şi făptuitorul este prins (reţinut de organele de stat competente sau de victimă, de martor ori de alte persoane). Starea de flagrantă poate avea loc şi în cazul prinderii numai a unui participant (autor, organizator, instigator, complice), iar dacă în timpul stabilit de procuror nu vor fi identificaţi şi reţinuţi ceilalţi coparticipanţi, procedura se va desfăşura în ordinea generală. Potrivit alin. (1) al art. 514 din CPP procedura urgentă, completată cu dispoziţiile generale ale Codului de procedură penală, se aplică în cazuri de infracţiuni flagrante uşoare, mai puţin grave sau grave. Nu este suficient ca infracţiunea să fie flagrantă şi să fie uşoară, mai puţin gravă sau gravă (pedeapsa prevăzută de legea penală să nu depăşească 15 ani de închisoare) pentru desfăşurarea procedurii urgente. Astfel, conform alin. (2) al art. 514 din CPP asemenea procedură nu se aplică în cazul infracţiunilor săvârşite de minori, precum şi în cazul concursului de infracţiuni, dacă una sau mai multe infracţiuni săvârşite de aceeaşi persoană nu sunt flagrante. în cazul săvârşirii unei infracţiuni flagrante de către mai multe persoane, dintre care cel puţin una este minoră şi este posibilă disjungerea cauzei, pentru cei majori se va efectua procedura urgentă, iar pentru minor procedura generală, cu derogările şi completările prevăzute de art. 474-487 din CPP. Dacă în cursul urmăririi penale a unei infracţiuni flagrante se descoperă că făptuitorul (bănuitul) a mai săvârşit o altă infracţiune neflagrantă, procedura de urmărire a ambelor infracţiuni este generală, iar disjungerea cauzelor este inadmisibilă.

§3. Constatarea infracţiunii Prin constatarea infracţiunii se înţelege acţiunea necesară pentru aflarea adevărului, cuprinzând toate activităţile efectuate de către organul de urmărire penală cu ocazia deplasării la faţa locului. Organul de urmărire penală, deplasându-se la faţa locului cu ocazia constatării infracţiunilor flagrante, trebuie să înfăptuiască următoarele acţiuni: prezentarea calităţii şi luarea măsurilor de întrerupere a activităţii ilicite;

acordarea primului ajutor persoanelor vătămate; stabilirea şi identificarea martorilor oculari prezenţi la faţa

Partea specială

1 913

locului; - identificarea făptuitorului şi luarea măsurilor de reţinere a acestuia; efectuarea percheziţiei corporale a făptuitorului;

efectuarea cercetării la faţa locului şi luarea măsurilor privind ridicarea corpurilor delicte descoperite la faţa locului; audierea martorilor oculari, a victimelor şi a făptuitorului (bănuitului); fixarea rezultatelor constatării infracţiunii flagrante în procesul-ver-bal de constatare a infracţiunii flagrante*'1. în caz de necesitate se dispune constatarea tehnico-ştiinţifică şi medico-legală sau efectuarea expertizei. Potrivit alin. (1) al art. 515 din CPP, în cazul infracţiunii flagrante, organul de urmărire penală întocmeşte un proces-verbal în care consemnează cele constatate privitor la fapta săvârşită, declaraţiile bănuitului, dacă acesta acceptă să le facă şi declaraţiile celorlalte persoane audiate. După caz, pot fi administrate şi alte probe care se consemnează în procesul-verbal. Victima sau martorii oculari ai unei infracţiuni flagrante care au prins făptuitorul în condiţiile art. 168 din CPP sesizează oral sau în scris prin plângere ori denunţ organul de urmărire penală potrivit art. 263 din CPP. în cazul în care organul de urmărire penală, nemijlocit, a depistat în flagrant săvârşirea sau pregătirea de infracţiune şi a prins făptuitorul, întocmeşte un raport care, la fel ca sesizările cetăţenilor, este înregistrat imediat conform ordinului procurorului general, ministrului afacerilor interne, directorului general al Departamentului Vamal, directorului Centrului pentru Combaterea

Crimelor Economice şi Corupţiei şi directorului Serviciului de Informaţii şi Securitate din 26.08.2003 nr. 124 "Cu privire la evidenţa unică a infracţiunilor, a cauzelor penale şi a persoanelor care au săvârşit infracţiuni". La înregistrarea infracţiunii este necesar a se lua în vedere că dacă făptuitorul este prins în flagrant şi adus la organul de urmărire penală, atunci înregistrarea infracţiunii se efectuează imediat, dar nu mai târziu de trei ore de la momentul aducerii persoanei la organul de urmărire penală, iar în cazul când fapta pentru comiterea căreia persoana a fost reţinută nu este înregistrată în modul corespunzător, persoana se eliberează imediat conform prevederilor alin. (3) al art. 166 din CPP. în orice caz de prindere în flagrant delict făptuitorul este adus la organul de urmărire penală şi recunoscut în calitate de bănuit în funcţie de circumstanţele cazului în conformitate cu alin. (1) al art. 63 din CPP, fie prin proce-

84

Recomandări metodice pentru procurori şi ofiţerii de urmărire penală cu privire la aplicarea corectă în practică a procedurii speciale de urmărire şi judecare a unor infracţiuni flagrante prevăzute de Codul de procedură penală, din 19.03.2004 ale Procuraturii Generale a Republicii Moldova (nepublicate), p. 3-4.

914

D R E P T PROCESUAL PENAI,

Partea specială 915

sul-verbal de reţinere, fie prin aplicarea unei măsuri preventive neprivative de libertate de către procuror la demersul organului de urmărire penală, fie prin ordonanţa organului de urmărire penală de recunoaştere a persoanei în calitate de bănuit cu luarea obligaţiei în scris de a se prezenta la organul de urmărire penală potrivit art. 198 din CPP. Bănuitului i se înmânează în scris informaţia despre drepturile şi obligaţiile acestuia prevăzute de art. 64 din CPP. Procesul-verbal se întocmeşte şi se aduce la cunoştinţa persoanelor audiate, conform dispoziţiilor art. 260 şi 261 din CPP, şi împreună cu celelalte materiale se prezintă procurorului imediat, dar nu mai târziu de 12 ore de la momentul întocmirii (alin. (2) al art. 515 din CPP). Procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante are o dublă funcţionalitate, el constituie, în primul rând, actul de începere a urmăririi penale pentru infracţiunea constatată şi trebuie confirmat de către procurorul care conduce urmărirea penală conform alin. (3) al art. 274 din CPP, iar în al doilea rând, serveşte ca mijloc de probă prin declaraţiile şi constatările din cuprinsul său. Legislatorul nu limitează în timp termenul de întocmire a procesului-ver-bal de constatare a infracţiunii flagrante de către organul de urmărire penală. Aceasta va depinde de circumstanţele cauzei şi de faptul dacă a fost sau nu reţinută persoana bănuită. Un loc important în procesul-verbal îl vor ocupa constatările personale ale organului de urmărire penală. Cu ocazia deplasării la faţa locului se va face precizarea despre ceea ce se constată personal în momentul ajungerii la faţa locului, şi anume circumstanţele depistate, amplasarea obiectelor, urmele şi poziţia la faţa locului. Circumstanţele anterioare sosirii la faţa locului vor fi detaliate după mărturiile celor care au asistat la aceste situaţii. Se va ţine cont de faptul că din conţinutul procesului-verbal urmează să rezulte clar ce anume a constatat personal organul de urmărire penală şi ce alte împrejurări au fost descrise prin declaraţiile martorilor, victimei şi ale bănuitului. Dacă în procesul-verbal au fost consemnate aceste declaraţii, nu mai este necesară audierea suplimentară a persoanelor (declaraţii separate) în afara cazurilor când aceasta s-ar impune în scopul aflării adevărului prin depoziţii suplimentare. Cu ocazia ascultării martorilor, victimei şi

consemnării declaraţiilor acestora în procesul-verbal, se vor respecta prevederile referitoare la această activitate conform procedurii obişnuite (martorilor li se vor explica drepturile şi obligaţiile prevăzute de art. 90 din CPP, iar victimei conform art. 58 din CPP şi vor fi preveniţi asupra răspunderii ce o poartă în conformitate cu art. 312, 313 din CP. De asemenea, se vor îndeplini în mod corespunzător prevederile Codului de procedură penală referitoare la ascultarea bănuitului, prevăzute de art. 104 din CPP.

înainte de definitivarea procesului-verbal, acesta va fi citit bănuitului şi celorlalte persoane audiate, cărora li se va aduce la cunoştinţă că pot completa declaraţiile şi pot face obiecţii cu privire la conţinutul declaraţiilor făcute. Semnătura persoanei care întocmeşte procesul-verbal şi a persoanelor care au participat la efectuarea acţiunilor de urmărire penală se pune pe fiecare pagină a procesului-verbal. După întocmirea procesului-verbal, dacă din cuprinsul acestuia nu rezultă suficiente date pentru soluţionarea corectă a cauzei, organul de urmărire penală poate strânge şi alte probe. Se pot audia şi alte persoane, dacă cunosc împrejurările despre săvârşirea faptei şi nu au putut fi ascultate cu ocazia întocmirii procesului-verbaP. Astfel, procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante se întocmeşte în condiţiile prevăzute de art. 260 din CPP, consemnându-se de regulă rezultatele următoarelor procedee probatorii: 1) cercetării la faţa locului; 2) examinării corporale; 3) percheziţiei corporale şi ridicării de obiecte şi documente; 4) audierii martorului; 5) audierii victimei; 6) audierii bănuitului. Raportul întocmit potrivit art. 289 din CPP (privind terminarea urmăririi penale) şi procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante şi alte probe imediat, dar nu mai târziu de 12 ore de la momentul întocmirii şi 24 de ore de la reţinerea bănuitului în

cauzele unde este reţinut şi nu a fost eliberat trebuie să fie prezentate de către organul de urmărire penală procurorului corespunzător. Prin urinare, când făptuitorul este reţinut, procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante urmează a fi întocmit în decurs de 24 de ore din momentul reţinerii. în cazul când bănuitului i s-a aplicat o măsură preventivă neprivativă de libertate sau obligarea în scris de a se prezenta la organul de urmărire penală, termenul întocmirii procesuluiverbal poate fi mai mare de 24 de ore din momentul aducerii făptuitorului la organul de urmărire penală. în cazul când bănuitul este reţinut în legătură cu prinderea în flagrant delict se întocmeşte un proces-verbal de reţinere în condiţiile art. 166-167 din CPP, după care se întocmeşte procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante.

Ibidem, p. 7-8.

916

D R E P T PROCESUAL PENAL

§4. Verificarea materialelor de urmărire penală de către procuror Procurorul, primind materialele de urmărire penală, verifică corespunderea lor prevederilor legale şi, daca sunt probe suficiente, pune, conform dispoziţiilor art. 281,282 din CPP, făptuitorul sub învinuire, întocmeşte rechizitoriul şi dispune trimiterea cauzei în judecata potrivit alin. (1) al art. 516 din CPP. Procurorul, în decurs de 48 de ore, va verifica corespunderea materialelor de urmărire penală prevederilor legale şi va controla dacă nu există circumstanţe care exclud urmărirea penală, prevăzute de art. 275 din CPP, şi dacă sunt probe suficiente pune bănuitul sub învinuire conform art. 281, 282 din CPP, asigurându-i învinuitului toate drepturile prevăzute de procedura obişnuită. Procesu-verbal de constatare a infracţiunii flagrante şi toate materialele acumulate sunt prezentate învinuitului şi apărătorului de către procurorul care conduce urmărirea penală conform art. 293, 294 din CPP. După aceasta procurorul întocmeşte rechizitoriul şi dispune trimiterea cauzei în judecată conform competenţei înainte de expirarea termenului de reţinere a bănuitului de 72 de ore, cu demers către instanţa de judecată de luare a măsurii preventive - arestării învinuitului, dacă există temeiuri care să justifice această propunere. Dacă consideră că nu sunt temeiuri pentru ţinerea sub arest a învinui tului, îl eliberează printr-o ordonanţă şi aplică altă măsură preventivă. în cazul în care procurorul consideră că nu sunt suficiente probe de a pune sub învinuire şi temeiuri de a înceta procesul penal, el printr-o ordonanţă dispune continuarea urmăririi penale conform alin. (2) al art. 516 din CPP, indică ce acţiuni de urmărire penală urmează să fie efectuate şi fixează termenul redus de urmărire penală până la 10 zile, calculându-se din momentul recunoaşterii făptuitorului în calitate de bănuit. Dacă urmărirea penală nu se va încadra în termenul de 10 zile, atunci se va trece la procedura obişnuită şi procurorul va prelungi termenul urmăririi penale până la 30 de zile. La fel se va proceda privitor la aplicarea măsurii preventive. Dacă procurorul a dispus continuarea urmăririi penale şi făptuitorul este reţinut, iar temeiul de eliberare lipseşte, procurorul decide şi asupra aplicării măsurii preventive în condiţiile art. 307 din CPP, înaintând un demers judecătorului de instrucţie pentru aplicarea arestării preventive sau aplică o măsură preventivă neprivativă de libertate potrivit alin. (3) al art. 516 din CPP.

Partea specială

917

Deci, pentru a se desfăşura procedura specială în cazurile când făptuitorul a fost reţinut, urmărirea penală trebuie efectuată în termen de 3 zile (72 de ore) din momentul întocmirii procesuluiverbal de constatare a infracţiunii

flagrante. în cazul când procurorul consideră că nu sunt suficiente probe pentru a pune persoana sub învinuire, urmărirea penală continuă, fixându-se de către procuror un termen redus de 10 zile pentru a termina urmărirea penală conform procedurii speciale. în cazul depăşirii acestui termen se va trece la procedura obişnuită86. în cazul când bănuitul este reţinut şi s-a dispus urmărirea penală, arestarea preventivă nu poate depăşi 10 zile din momentul reţinerii, aplicându-se dispoziţiile art. 307 din CPP. în cazul când bănuitul nu a fost reţinut sau a fost eliberat, măsura preventivă neprivativă de libertate aplicată de procuror nu va depăşi 10 zile. Trimiterea cauzei în judecată se face potrivit art. 297 din CPP. Cauza penală trimisă în judecată în condiţiile alin. (1) al art. 516 din CPP va avea menţiunea necesară pentru a evidenţia că este cazul unei proceduri speciale. La verificarea materialelor urmăririi penale a unei infracţiuni flagrante procurorul, dacă stabileşte că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 510 din CPP, dispune suspendarea condiţionată a urmăririi penale conform art. 511 din CPP.

§5. Judecarea cauzei privind infracţiunile flagrante

în termen de 5 zile de la data primirii dosarului. Prezenţa inculpatului, a părţii vătămate şi a martorilor în şedinţa de judecată este asigurată de către procuror conform alin. (1) al art. 517 din CPP. Judecarea cauzei se efectuează în ordinea generală prevăzută de Codul de procedură penală, iar dacă este încheiat un acord de recunoaştere a vinovăţiei, se aplică procedura respectivă. Dacă, în şedinţa de judecată, părţile solicită un termen pentru a prezenta probe suplimentare conform dispoziţiilor art. 327 din CPP, acest termen nu va depăşi 10 zile potrivit alin. (2) al art. 517 din CPP. Pornind de la faptul că legislatorul a prevăzut termene reduse pentru desfăşurarea acţiunilor procesuale, repartizarea cauzei parvenite pentru judecare conform art. 344 din CPP se va face de urgenţă, şi nu în termen de până la 3 zile, aşa cum prevede procedura generală. Şedinţa preliminară, conform art. 345 din CPP, se va face de urgenţă şi cu prioritate, unde procurorul va asigura prezenţa părţilor. Prezenţa martorilor va fi asigurată de către procuror la judecarea cauzei.

şi exercitarea căilor de atac Punerea pe rol a cauzelor privind infracţiunile flagrante se va efectua

"'' Recomandări metodice din 19.03.04, p. 9.

918

DREPT PROCESUAL P E N A L

La numirea cauzei privind o infracţiune flagrantă spre judecare conform art. 351 din CPP, instanţa de judecată decide asupra procedurii de judecată: fie a celei generale, cu derogările prevăzute de articolul citat de art. 518 din CPP (efec tuarea unor acţiuni procesuale în termen redus), fie a procedurii speciale, prevăzute de art. 504-509 din CPP privind acordul de recunoaştere a vinovăţiei. In cazul în care cauza a fost trimisă în judecata împreună cu persoana reţinută în privinţa căreia nu a fost aplicată măsura preventivă, instanţa care va judeca cauza, la demersul procurorului, va decide şi asupra măsurii preventive conform alin. (3) al art. 517 din CPP. în cazul în care cauza a fost trimisă în judecată cu inculpatul reţinut, instanţa de judecată va examina de urgenţă demersul procurorului privind aplicarea arestării preventive în cadrul şedinţei preliminare prin încheiere potrivit alin. (7) al art. 351 din CPP. în cazul când cauza este trimisă cu inculpatul în stare de arest preventiv sau i-a fost aplicată o altă măsură preventivă, instanţa de judecată va examina chestiunea măsurii preventive în condiţiile generale în cadrul şedinţei preliminare conform alin. (7) al art. 351 din CPP sau în cadrul judecării cauzei conform art. 329 din CPP. încheierea instanţei de judecată privind aplicarea arestării preventive a inculpatului emisă în cadrul şedinţei preliminare sau a judecării cauzei privind infracţiunea flagrantă este susceptibilă de a fi atacată în termen de 3 zile în instanţa ierarhic superioară cu recurs potrivit alin. (2) al art. 329 din CPP. în cazul judecării cauzei cu infracţiune flagrantă, instanţa adoptă hotărârea în ziua în care s-au încheiat cercetările judecătoreşti sau cel târziu în următoarele 3 zile potrivit alin. (1) al art. 518 din CPP. Deliberarea şi pronunţarea sentinţei au loc îndată după încheierea dezbaterilor. Pentru motive întemeiate, deliberarea şi pronunţarea sentinţei pot fi amânate cu cel mult 3 zile. în dispozitivul sentinţei, pe lângă chestiunile enumerate la art. 395 şi 396 din CPP, se va menţiona că termenul declarării apelului sau a recursului împotriva acestei hotărâri este de 3 zile conform art. 519 din CPP. Hotărârea va fi redactată în 24 de ore potrivit alin. (2) al art. 518 din CPP. Apelul împotriva hotărârilor judecătoreşti adoptate în cauzele cu infracţiuni flagrante poate fi declarat în decurs de 3 zile de la pronunţare sau redactare (alin. (1) al art. 519 din CPP). Dosarul cauzei se înaintează instanţei de apel sau de recurs în

Partea specială

919

decurs de 24 de ore de la expirarea termenului pentru declararea apelului sau a recursului (alin. (2) al art. 519 din CPP).

Judecarea în apel se efectuează de urgenţă conform alin. (3) al art. 519 din CPP. Recursul împotriva hotărârilor adoptate în condiţiile art. 517 şi 518 din CPP se declară şi se judecă în condiţii generale potrivit alin. (4) al art. 519 din CPP. Apelul sau recursul împotriva sentinţei privind infracţiunea flagrantă se declară în decurs de 3 zile de la pronunţare sau redactare. Recursul poate fi declarat împotriva hotărârilor judecătoreşti pentru care nu este prevăzută calea apelului. Recursul împotriva deciziei instanţei de apel în cauza privind infracţiuni flagrante se declară în termenul prevăzut de art. 422 CPP de 2 luni în condiţii generale. Apelul sau recursul împotriva sentinţelor în cauze privind infracţiuni flagrante se examinează în condiţiile generale prevăzute de Codul de procedură penală cu derogările prevăzute de art. 519 CPP privind anumite termene procedurale reduse şi dispoziţia generală de a examina apelul sau recursul de urgenţă.

Secţiunea a Vll-a. PROCEDURA PRIVIND URMĂRIREA PENALĂ Şl JUDECAREA CAUZELOR PRIVIND INFRACŢIUNILE

SĂVÂRŞITE DE PERSOANE JURIDICE în ultimii ani răspunderea penală a persoanelor juridice a căpătat o consacrare legală în mai multe ţări. Recent aceasta a fost introdusă şi în Republica Moldova. Cu toate că tragerea la răspundere penală a persoanelor juridice se face pe baze generale, aceasta are un şir de particularităţi faţă de răspunderea penală a persoanei fizice. Acest specific determină existenţa unor reguli speciale de procedură aplicabile în cazul instrumentării unui dosar penal împotriva persoanelor juridice. Codul de procedură penală conţine un capitol aparte în care se instituie câteva reguli derogatorii şi completatoare de la dreptul procesual comun, incidente urmăririi şi examinării cazurilor penale intentate împotriva persoanelor juridice. Astfel, în cazul persoanei juridice, pe durata procesului este necesară desemnarea unei persoane fizice care va reprezenta persoana juridică la toate fazele procesului. De regulă, aceasta este persoana care în mod normal este şi reprezentantul legal al persoanei juridice.

1 920

__________________________

D R E P T PROCESUAL P E N A I .

Scopul reprezentantului legal este de a apăra drepturile şi interesele persoanei juridice, în mare măsură prin participarea la acţiunile procesuale. în acelaşi timp reprezentantul nu îndeplineşte funcţiile de apărător. în acest sens persoana juridică poate angaja un avocat sau cere numirea unui apărător din oficiu. în cazul în care reprezentantul legal al persoanei juridice se află sub urmărire penală pentru aceeaşi faptă ca şi persoana juridică sau pentru fapte conexe, organul de urmărire penală desemnează o altă persoană pentru a reprezenta persoana juridică în calitate de învinuit. în acest caz în calitate de reprezentant poate fi desemnată orice persoană, legea nestabilind condiţii speciale, organul de urmărire penală fiind limitat numai de condiţiile generale (posedarea capacităţii de exerciţiu etc). Această persoană poate fi atât din interiorul persoanei juridice, cât şi din afara ei. Cu toate acestea, pentru a asigura o reprezentare eficientă a persoanei juridice, este recomandabil ca reprezentantul să nu fie o persoană străină activităţii sau, cel puţin, domeniului de activitate a persoanei juridice. Mandatul reprezentantului desemnat încetează o dată cu pronunţarea unei hotărâri definitive în dosar sau în cazul în care nu mai există impedimente pentru reprezentantul legal de a participa (scoaterea de sub urmărire penală). Ţinând cont de faptul că reprezentantul legal sau reprezentantul numit nu este o persoană căreia i se incriminează vreo culpă, legea stabileşte că ei sunt trataţi ca şi martorii în cazul în care este nevoie de aplicarea unor măsuri de constrângere. Pe lângă regulile generale de stabilire a competenţei (art. 40 şi 42 din CPP), legea prevede şi reguli specifice de determinare a competenţei în cauzele penale împotriva persoanelor juridice, multe din ele fiind de fapt similare regulilor stabilite pentru cazuri în care o persoană fizică este trasă la răspundere. Astfel, competenţa teritorială este determinată de: 1)locul unde a fost săvârşită infracţiunea; 2)locul unde a fost depistat făptuitorul; 3)locul unde domiciliază făptuitorul persoană fizică; 4)locul unde îşi are sediul persoana juridică; 5)locul unde domiciliază victima sau unde aceasta îşi are sediul. O ultimă prevedere specială în privinţa persoanei juridice ţine de aplicarea măsurilor preventive. Multe din măsurile preventive stabilite în partea generală a CPP sunt inoperabile în cazul persoanei juridice. Legea stabileşte că în cazul persoanei juridice se aplică în mod special controlul judiciar. Astfel, în scopul asigurării unei bune desfăşurări a procesului penal, la demersul

Partea specială

921

procurorului, judecătorul de instrucţie sau, după caz, instanţa de judecată poate plasa persoana juridică sub control judiciar. Controlul judiciar este acompaniat de impunerea respectării uneia sau mai multor obligaţii dintre cele ce urmează:

•depunerea unei cauţiuni de minimum 1000 de unităţi convenţionale; •interdicţia de a desfăşura anumite activităţi, dacă infracţiunea a fost comisă în exercitarea sau în legătură cu exercitarea acestor activităţi; •interzicerea de a emite cecuri sau a utiliza cărţi de plată. Pentru a asigura o flexibilitate, ar fi eficient ă adoptarea unor categorii noi de măsuri preventive aplicabile persoanei juridice, care să înlocuiască cu succes măsurile aplicabile persoanelor fizice. Acestea ar include obligaţia de a închide anumite localuri, suspendarea procedurii de falimentare când aceasta are drept scop sustragerea de la urmărirea penală etc. Introducerea răspunderii penale a persoanei juridice impune şi revederea mai multor aspecte din cadrul procesului penal. Astfel, spre exemplu. în sistemul conimon law s-a stabilit că o persoană juridică nu beneficiază de dreptul împotriva autoincriminării. Temeiul principal este faptul că acest privilegiu îşi are raţiunea în prevenirea declaraţiilor smulse prin violenţă sau altfel de constrângere. Deoarece în privinţa persoanelor juridice nu pot fi aplicate astfel de tipuri de constrângere, a fost statuat că nu este nevoie de existenţa unui asemenea privilegiu în cazul persoanelor juridice.

în general, în discuţie a fost pusă necesitatea oferirii aceluiaşi nivel de protecţie în cadrul procesului penal pentru persoana juridică ca şi pentru persoana fizică. Justificarea de bază pentru oferirea de garanţii suplimentare apărării este că costul unei condamnări eronate este mai mare decât costul unei achitări eronate. Aceste costuri sunt substanţiale în cazul persoanei fizice, care poate fi privată de libertate, în comparaţie cu persoana juridică, care nu este supusă unei astfel de măsuri87.

A se vedea pentru detalii Vikramaditya S. Khanna, Corporale Defendants and Ihe Protec-tions oj Criminal Procedura: An Economic Analysis, Univcrsity of Michigan Law School, The John M. Olin Center for Law & Economics Working Paper Series, Year 2004, Paper 29, pp. 12-13,46-47.

922

DREPT PROCESUAL P E N A L

Secţiunea a Vlll-a. PROCEDURA DE REPARARE A PREJUDICIULUI CAUZAT PRIN ACŢIUNILE ILICITE ALE ORGANELOR DE URMĂRIRE PENALĂ Şl ALE INSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTI

§1. Generalităţi privind reglementarea instituţiei reparării prejudiciului cauzat prin erori judiciare La sfârşitul secolului al XVII-lea în Prusia88, precum şi în Franţa, s-a încercat să fie legiferată ideea de repunere în drepturi a celor traşi pe nedrept la răspundere penală. în secolele XVIII-XIX, sub influenţa imboldului exercitat de Revoluţia burgheză franceză, ideea reparării prejudiciului cauzat persoanelor reabilitate şi-a găsit un sprijin larg. Astfel, o serie de state din Europa (inclusiv România şi Imperiul Rus) au legiferat practica de reabilitare a persoanelor nevinovate. Iar în Moldova în această perioadă (1812-1918) era valabil principiul răspunderii personale a funcţionarilor judecătoreşti pentru prejudiciul cauzat în domeniul înfăptui rii justiţiei. Totodată, nu era posibilă repararea integrală a prejudiciului89. în 1961, Sovietul Suprem al URSS a adoptat Bazele legislaţiei civile ale URSS şi ale republicilor unionale. în conformitate cu aceste Baze, la 26 decembrie 1964 Sovietul Suprem al RSSM a adoptat Codul civil al RSSM. Potrivit art. 89, alin. 2 din Baze şi art. 478 din Codul civil al RSSM, prejudiciul cauzat cetăţeanului ca urmare a condamnării ilegale, a tragerii ilegale la răspundere penală, a aplicării ilegale a măsurii represive de ţinere sub arest, a aplicării ilegale a sancţiunii administrative de ţinere sub arest sau de muncă corecţională se repară de organele de cercetare penală, anchetă preliminară, procuratură şi instanţele judecătoreşti în cazurile şi în mărimea prevăzută de lege. în curs de 20 de ani din momentul intrării în vigoare a bazelor legislaţiei civile, nu a fost adoptată o lege specială, deşi adoptarea ei era necesară. Şi doar în 1981,

în anul 1776 în Prusia a fost adoptată o lege în care se menţiona că dacă persoana a fost reţinută, iar apoi a fost achitată, "... trebuie nu doar să-i fie restituite toate cheltuielile suportate, dar şi să-i tie achitată o anumită sumă în calitate de compensaţie, din fondurile instanţei judiciare, astfel încât persoana achitată să poată recupera prejudiciul ce i s-a cauzat' (Liuba Brânză, Problema reabilitării ţi efectele reabilitării in lumina perspectivelor de lărgire a sferei de răspundere a statului pentru prejudiciul cauzat in procesul penal. Revista naţională de drept, 2002, nr. 7, p. 43). Andrei Bloşenco, Răspunderea civilă

Par tea specială delictuală, Arc, 2002, p. 210-215.

923

la 18 mai, a fost adoptat Ucazul "Cu privire la repararea prejudiciului cauzat cetăţeanului prin acţiunile ilicite ale organizaţiilor de stat şi obşteşti, precum şi ale persoanelor cu funcţii de răspundere în timpul exercitării obligaţiilor de serviciu". Prin acest ucaz a fost adoptat Regulamentul cu privire la ordinea de reparare a prejudiciului cauzat cetăţeanului prin acţiunile ilicite ale organelor de cercetare penală, anchetă preliminară, ale procuraturii şi instanţelor judecătoreşti. în conformitate cu acest Regulament s-a schimbat componenţa subiectivă a raportului de reparare a prejudiciului cauzat prin erori judiciare. Astfel, debitor nu mai era organul de anchet ă sau de judecată, ci nemijlocit statul. Despăgubirile băneşti se plăteau din contul bugetului unional sau republican. Deşi acest Regulament consacra principiul reparării integrale a prejudiciului, o astfel de reparare nu putea fi realizată în realitate. Astfel, indiferent de perioada în care persoana vătămată a fost lipsită de salariu, ea avea dreptul să primească salariul pe două luni™. în legătură cu adoptarea Regulamentului menţionat, Codul de procedură penală din 1961 a fost completat cu art. 51/1 prin Ucazul din 1 decembrie 198391, care prevedea obligaţia organului de cercetare penală, a anchetatorului penal, a procurorului şi a instanţei de judecată de a-i lămuri cetăţeanului modul reintegrării lui în drepturile violente şi de a lua măsurile prevăzute de lege pentru

repararea prejudiciului cauzat cetăţeanului în urma condamnării ilegale, tragerii ilegale la răspundere penală, aplicării ilegale a arestului ca măsură preventivă. în 1994, instituţia răspunderii statului pentru repararea prejudiciului cauzat prin erori judiciare este legiferată prin normă constituţională. Astfel Constituţia, la alin. (2) al art. 53 prevede că "Statul răspunde patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate în erorile săvârşite în procesele penale de către organele de anchetă şi instanţele judecătoreşti". însă până la 4 iunie 1998 repararea prejudiciului cauzat prin erori judiciare se făcea în baza Regulamentului din 18 mai 1981. La 25 februarie 1998 este adoptată Legea privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de cercetare penală şi de anchetă preliminară, ale procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti92 - în continuare, Legea din 25.02.1998. Codul civil din 2002, la art. 1405, completează cu unele dispoziţii generale cadrul normativ ce reglementează instituţia răspunderii statului pentru erorile judiciare. "" Ibidem, p. 216-219. " Veştile RSSM, nr. 12, 1983, art. 79. n Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 50-51 din 4 iunie 1998.

924

DREPT P R O C E S U A L PENAL

Codul de procedură penală din 2003, prin conţinutul art. 23, 524, 525, reglementează anumite aspecte generale privind dreptul la reparaţii în cazul unor erori judiciare. Prin urmare, instituţia reparării prejudiciului cauzat prin erori judiciare de către organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti este o instituţie procesuală complementară procesului penal, necesară pentru înfăptuirea justiţiei şi restabilirea ordinii de drept*". Totodată, instituţia în discuţie este de natură juridică mixtă, unde caracterul şi conţinutul erorilor judiciare (acţiunilor ilicite), precum şi actele de reabilitare sunt rezultatele activităţii procesuale penale, iar caracterul şi conţinutul prejudiciului cauzat, precum şi procedura reparării sunt reglementate de legislaţia civilă şi procesuală civilă.

§2. Cazurile şi condiţiile ce acordă dreptul la reparaţie Potrivit normei constituţionale (alin. (2) al art. 53 al Constituţiei), dreptul la repararea prejudiciului este condiţionat de existenţa unor erori săvârşite în procesul penal de organele de urmărire penală sau de instanţele judecătoreşti. Prin urmare, o primă condiţie ce dă naştere dreptului la reparaţie este eroarea judiciară. Art. 23 din CPP nu defineşte expres ce este eroarea judiciară şi în care anume cazuri de eroare judiciară apare dreptul la reparaţie, dar menţionează faptul că "Legea procesuală asigură drepturile victimei în urma infracţiunilor sau abuzurilor de serviciu, precum şi ale persoanei condamnate sau arestate nelegitim ori lezate în drepturi în alt mod". Procesul penal se realizează printr-o suită de activităţi umane care, ca orice activitate umană, este supusă şi greşelii, existând pericolul producerii unor erori judiciare94. în sens larg, putem considera oricare abatere de la principiul legalităţii ca eroare judiciară. însă nu oricare eroare judiciară dă naştere dreptului la reparaţie. în literatura de specialitate95 erorile judiciare au fost divizate în: a) erori procesuale (când nu se soluţionează sarcina de bază a procesului penal ce se referă la faptul infracţiunii şi la persoana ce a săvârşit-o) şi b) erori penale (ce ţin de calificarea faptei imputate şi individualizarea pedepsei).

Anastasii! Crişu, Drept procesual penal. Proceduri speciale, p. 154. Ibidem, p. 153. B. T. Be3/ieriKMH, Bo3Meiu,emte apeda npuminennoeo epaMdammy cybcOHo-cncbcmecHHbiMii opianaMU, MocKBa, lOpufliiwecii /iHTeparypa, 1979, c. 71.

Partea specială

925

Din toate erorile judiciare (procesuale şi penale) posibile, prin lege sunt recunoscute expres anumite cazuri ce dau naştere dreptului la reparaţie, iar altele nu acordă acest drept, dar pot fi luate în consideraţie la stabilirea pedepsei96. Erorile penale privind calificarea infracţiunii sau stabilirea pedepsei nu acordă dreptul la reparaţie dacă prin sentinţa (decizia) instanţei are loc recalificarea faptei şi condamnarea inculpatului, cu excepţia cazului când condamnatul a executat o pedeapsă mai mare pentru infracţiunea real săvârşită97. Pentru apariţia dreptului la repararea prejudiciului cauzat prin erori judiciare Legea din 25.02.1998 a stabilit două condiţii cumulative privind eroarea judiciară (cauzată de organele de urmărire penală sau de instanţele de judecată): 1)eroarea să se manifeste prin anumite acţiuni procesuale, fie extrapro-cesuale, arătate la alin. (1) al art. 1 al legii menţionate; 2)caracterul ilicit al acţiunilor procesuale sau extraprocesuale să fie constatat prin hotărâre expres arătată la art. 4 al legii în cauză. în lipsa uneia din condiţiile citate, victima unei încălcări de lege nu beneficiază de dreptul la reparaţie. 7. Cazurile ce acordă dreptul la reparaţie în conformitate cu art. 1 al Legii din 25.02.1998, este reparabil prejudiciul moral şi material cauzat persoanelor fizice sau juridice în urma: a)reţinerii ilegale, aplicării ilegale a măsurii represive (avânduse în vedere "preventive") de ţinere sub arest, tragerii ilegale la răspundere penală98, condamnării ilegale99; b)efectuării ilegale, în cazul anchetării ori judecării cauzei penale, a percheziţiei, ridicării, punerii ilegale sub sechestru a averii, eliberării ilegale din lucru (funcţie), precum şi a altor acţiuni de procedură Potrivit alin. (4) al ar. 385 din CPP, dacă în cursul urmăririi penale sau judecării cauzei s-au constatat încălcări ale dreptului inculpatului, precum şi s-a stabilit din vina cui au fost comise aceste încălcări, instanţa de judecată examinează posibilitatea reducerii pedepsei inculpatului drept recompensă pentru aceste încălcări. Andrei Bloşenco, op. cit., p. 235. Tragerea ilegală la răspundere penală constă in punerea sub învinuire sau trimiterea învinuitului în judecată în lipsa probelor suficiente privind fapta şi vinovăţia, constatată ulterior prin ordonanţă de scoatere de sub urmărire penală sau sentinţă de achitare. In cazul atragerii neîntemeiate în calitate de bănuit, acesta va avea dreptul la reparaţie în cazul scoaterii de sub urmărire

penală, dacă în privinţa lui s-a aplicat reţinerea sau o măsură preventivă . Condamnarea ilegală constă în anularea sentinţei (deciziei) de condamnare în

urma apelului, recursului sau a căilor extraordinare de atac indiferent de faptul dacă a fost sau nu pusă în executare hotărârea de condamnare.

926

DREPT PROCESUAL PENAL

care limitează drepturile persoanelor fizice sau juridice. Prin urmare, această normă poate fi aplicată extensiv şi în cazul altor măsuri procesuale de constrângere sau procedee probatorii care limitează drepturile substanţiale ale persoanei (de exemplu, în cazul ridicării provizorii a permisului de conducere a mijloacelor de transport, art. 182 din CPP; sechestrării corespondenţei, art. 133 din CPP; interceptării comunicărilor, art. 135 CPP; înregistrării de imagini, art. 137 din CPP; internării în instituţia medicală pentru efectuarea expertizei, art. 152 din CPP); c)supunerii ilegale la arest administrativ ori la muncă în folosul comunităţii, confiscării ilegale a averii, aplicării ilegale a amenzii1""; d)efectuării măsurilor operative de investigaţii cu încălcarea prevederilor legale. Prin măsuri operative de investigaţii se au în vedere acţiuni le indicate la alin. (2) al art. 6 al Legii privind activitatea operativă de investigaţi i din 12.04.1994; e) ridicării ilegale a documentelor contabile, a altor documente, a bani lor, ştampilelor, precum şi blocării conturilor bancare. Aceste acţiuni extraprocesuale sunt efectuate până la pornirea procesului penal în baza Legii cu privire la Centrul pentru Combaterea Crimelor Econo mice şi Corupţiei din 06.06.2002. 2. Actele care acordă dreptul la repararea prejudiciului Potrivit art. 4 al Legii din 25.02.1998, dreptul la repararea prejudiciului apare în cazul: a) pronunţării sentinţei de achitare. Pe lângă sentinţa de achitare prevăzută de art. 390 din CPP, urmează a fi considerate şi alte hotărâri judecătoreşti de achitare (decizia în apel, art. 415 din CPP; decizia în recurs, art. 435, 449 din CPP; decizia (hotărârea) în urma recursului în anulare, art. 457 din CPP; sentinţa în urma revizuirii, art. 464 din CPP. Totodată, urmează a fi considerată drept act de reabilitare şi sentinţa de încetare emisă până la începerea cercetării judecătoreşti în condiţiile art. 332, 350 din CPP pentru următoarele temeiuri: fapta nu este prevăzută de legea penală ca infracţiune; fapta nu întruneşte elementele unei infracţiuni şi nici nu constituie contravenţie admini-

Partea specială

927

Această dispoziţie a legii se referă atât la cauzele cu privire la contravenţiile administrative, cât şi la cauzele penale, când s-a dispus aplicarea unei sancţiuni administrative în legătură cu încetarea procesului penal conform alin. (2) al art. 332 din CPP, fie aplicarea ilegală a sancţiunii administrative în legătură cu încetarea procesului şi eliberarea de răspundere penală conform art. 55 din CP şi alin. (1) al art. 332 din CPP.

strativă; există cel puţin una din cauzele prevăzute de art. 35 din CP, care înlătură caracterul penal al faptei; b)scoaterii persoanei de sub urmărire penală conform art. 284 din CPP prin ordonanţa procurorului; c)adoptării de către instanţa judecătorească a hotărârii cu privire la anularea sancţiunii administrative în legătură cu reabilitarea persoanei fizice; d)adoptării de către Curtea Europeană pentru Drepturile Omului sau de către Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a hotărârii cu privire la repararea prejudiciului sau a realizării acordului amiabil dintre persoana vătămată şi reprezentantul Guvernului Republicii Moldova în Comisia Europeană pentru Drepturile Omului. Acordul menţionat se aprobă de către Guvernul Republicii Moldova; e)efectuării măsurilor operative de investigaţii cu încălcarea prevederilor legislaţiei până la intentarea dosarului penal, cu condiţia că, în termen de 6 luni de la efectuarea unor astfel de măsuri, hotărârea de a intenta un dosar penal n-a fost luată sau a fost anulată. Prin urmare, caracterul ilicit al acţiunilor efectuate în cursul urmăririi penale sau judecării cauzei penale se constată prin unul din actele menţionate, chiar dacă la efectuarea acţiunilor procesuale sau extraprocesuale s-au respectat formal condiţiile prevăzute de

lege. Dintre actele menţionate anterior care constată caracterul ilicit al acţiunilor efectuate de organele de urmărire penală şi instanţele de judecată, majoritatea se referă la reabilitarea procesuală penală a persoanei. Astfel alin. (3) al art. 23 din CPP prevede că "persoana achitată sau în privinţa căreia s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală ori încetarea urmăririi penale pe temei de reabilitare are dreptul să fie repusă în drepturile personale pierdute, precum şi să fie despăgubită pentru prejudiciul care i-a fost cauzat". în acest sens alin. (2) al art. 390 din CPP stabileşte că sentinţa de achitare duce la reabilitarea deplină a inculpatului. Instituţia de reabilitare a persoanei este cunoscută în dreptul penal sub forma stingerii antecedentelor penale, art. 111 din CP şi reabilitării judecătoreşti, art. 112 din CP. în cazurile prevăzute în dreptul penal prin reabilitarea unui fost condamnat se înţelege reintegrarea socială completă a acestuia, prin înlăturarea pentru viitor a tuturor incapacităţilor şi interdicţiilor ce decurg în genere dintr-o hotărâre de condamnare şi prin repunerea lui, din punct de vedere moral şi social, în situaţia pe care o avea înainte de condamnare101. "" Costică Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, ALL, p. 621.

928

D R E P T PRO CHS UAL P E N A L

Natura juridică a noţiunii de reabilitare a persoanei, utilizată în dreptul procesual penal, este diferită de instituţia similară prevăzută în dreptul penal, precum şi în alte ramuri de drept. în sens procesual penal, pornind de la conţinutul temeiurilor de reabilitare prevăzute de alin. (1) al art. 284 din CPP în baza cărora se dispune scoaterea de sub urmărire penală în faza urmăririi penale sau a celor indicate la alin. (1) al art. 390 din CPP ce sunt temeiuri de adoptare a sentinţei de achitare în faza judecării cauzei, conchidem că instituţia dată presupune constatarea faptului netemeiniciei şi ilegalităţii tragerii la răspundere penală ori condamnării unei persoane nevinovate. Prin urmare, sentinţa de achitare sau, după caz, ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală sunt acte procedurale penale prin care se acordă (de jure) dreptul la reabilitare. Iar de fado reabilitarea persoanei ce decurge dintr-o tragere ilegală la răspundere penală sau condamnare ilegală urmează să se realizeze prin restabilirea tuturor drepturilor încălcate şi repararea prejudiciului material şi moral cauzat. în această ordine de idei, Codul de procedură penală din 22.11.2001 al Federaţiei Ruse, la pct. 34), 35) ale art. 5, defineşte expres noţiunea de reabilitare ca ordinea restabilirii drepturilor şi libertăţilor persoanei supuse urmăririi penale ilegal sau neîntemeiat, precum şi repararea prejudiciului cauzat. Iar noţiunea de reabilitat presupune persoana care în conformitate cu legea procesuală penală are dreptul la repararea prejudiciului cauzat în

Partea specială

legătură cu urmărirea penală ilegală sau neîntemeiată a acesteia. Scoaterea de sub urmărire penală sau achitarea integrală acordă persoanei un drept incontestabil la reabilitare. Pe când achitarea sau scoaterea de sub urmărire penală parţială, de regulă, nu acordă acest drept potrivit pct. 1) din alin. (3) al art. 65 din CPP ce prevede că persoana în privinţa căreia sentinţa de condamnare parţială a devenit definitivă se numeşte condamnat. însă suntem de părere că nu orice condamnare parţială exclude dreptul la reabilitare, adică la reparaţie a prejudiciului cauzat prin eroare judiciară parţială. Astfel, admitem că în cazul unei achitări parţiale persoana poate obţine reparaţii dacă va dovedi în faţa instanţei că limitările aduse în procesul penal persoanei fizice au fost aplicate numai în legătură cu cercetarea infracţiunii pentru care a fost dispusă scoaterea de sub urmărire penală sau achitarea, neavând legătură cu fapta pentru care a fost condamnat102.

" In legisla ţia şi doctrina rusă s-a menţionat că la anularea parţială a sentinţei de condamnare, pentru anumite temeiuri de reabilitare, dreptul la reabilitare apare atunci când persoana s-a aflat în stare de arest preventiv sau faţă de ea s-a aplicat o pedeapsă mai mare sau mai gravă, stabilită de sentinţa de condamnare lăsată în vigoare tară schimbări (yionoBHbiii nponecc, nofl peflaKiiMeJi A. B. TpMHeHKo, HOPMA, MocKBa, 2004, c. 167).

3. Cauze care exclud dreptul ia reparaţie în conformitate cu alin. (2) al art. 1 al Legii din 25.02.1998, prejudiciul cauzat se repară integral, indiferent de culpa persoanelor cu funcţii de răspundere din organele de urmărire penală şi din instanţele judecătoreşti. Totodată, art. 2 al legii menţionate prevede că prejudiciul cauzat prin acţiunile ilicite prevăzute de lege nu se repară în cazul în care în procesul urmăririi penale sau judecării cauzei persoana fizică, prin autocalomnie, a împiedicat stabilirea adevărului. Dispoziţia acestei legi urmează a fi interpretată prin prisma normei civile stabilite la alin. (2) al art. 1405 din CC, ce prevede că statul se exonerează de răspundere în cazul când persoana vătămată a contribuit intenţionat şi benevol la producerea prejudiciului prin autodenunţ. Prin urmare, numai cazul unui autodenunţ benevol al persoanei vătămate înregistrat în conformitate cu art. 264 din CPP constituie temei ce exclude dreptul la reparaţie a prejudiciului cauzat prin erori judiciare, iar în alte cazuri de autocalomnie (de exemplu, de recunoaştere a vinovăţiei în calitate de bănuit sau învinuit) asemenea interdicţie nu va fi aplicabilă.

§3. Felurile şi cuantumul prejudiciului

cauzat prin erori judiciare în conformitate cu art. 524 din CPP sau art. 1 al Legii din 25.02.1998, este reparabil prejudiciul material şi moral. 1. Prejudiciul material (patrimonial). Potrivit art. 5 al Legii din 25.02.1998, prejudiciul patrimonial include: a)salariul şi alte venituri provenite din muncă, ce constituie sursa ei principală de existenţă, de care a fost privată în urma acţiunilor ilicite; b)pensia sau indemnizaţia a cărei plată a fost sistată ca urmare a arestului ilegal şi a ţinerii sub arest; c)averea (inclusiv depunerile băneşti şi dobânzile aferente, obligaţiile împrumuturilor de stat şi câştigurile aferente) confiscată ori trecută în venitul statului de către instanţa judecătorească sau ridicată de organul de urmărire penală, precum şi averea sechestrată; d)amenzile percepute ca urmare a executării sentinţei şi cheltuielile de judecată suportate de persoana fizică în legătură cu acţiunile ilicite; e)sumele plătite de ea pentru asistenţa juridică; f)cheltuielile pentru tratamentul ei, tratament determinat de aplicarea fată de aceasta a unor acţiuni ilicite (a maltratării);

930

D R E P T PROCESUAL PENAL

g) cheltuielile efectuate în legătură cu chemările la organul de urmărire penală sau în instanţa judecătorească. Potrivit art. 6 al Legii din 25.02.1998, cuantumul sumelor reparabile se calculează pornindu-se de la salariul mediu lunar al persoanei fizice la momentul cauzării prejudiciului, cu aplicarea coeficientului de inflaţie. Mărimea prejudiciului cauzat persoanei fizice care şi-a ispăşit pedeapsa prin muncă corecţională la locul de muncă sau în locurile determinate de organele abilitate cu asigurarea executării unei atare pedepse este echivalentă sumelor reţinute din salariul pentru executarea sentinţei. Pentru cuantificarea prejudiciului reparabil, câştigul mediu lunar se calculează după cum urmează: a)în cazul persoanelor angajate prin contract de muncă - prin aplicarea modului de calculare a salariului mediu în conformitate cu legislaţia; b)în cazul persoanelor neangajate prin contract de muncă prin împărţirea la 12 a sumei venitului total pentru anul precedent; c)în cazul persoanelor care nu au lucrat din motive întemeiate pornindu-se de la salariul mediu pe ţară în anul respectiv. 2. Prejudiciul nepatrimonial. Prejudiciul nepatrimonial include: a)prejudiciul moral; b)prejudiciul unor drepturi nepatrimoniale (dreptul la muncă, la locuinţă ş.a.). Prejudiciul moral reprezintă totalitatea de suferinţe morale şi fizice, cauzate prin încălcarea drepturilor patrimoniale şi nepatrimoniale ale persoanei vătămate101. Potrivit art. 3 al Legii din 25.02.1998, prejudiciul moral cauzat persoanei fizice prin acţiunile ilicite prevăzute de lege se repară în modul stabilit de legislaţia civilă. Astfel, în conformitate cu art. 1422 din CC, în cazul în care persoanei i s-a cauzat un prejudiciu moral (suferinţe psihice sau fizice) prin fapte ce atentează la drepturile ei personale nepatrimoniale, precum şi în alte cazuri prevăzute de legislaţie, instanţa de judecată are dreptul să oblige persoana responsabilă la reparaţia prejudiciului prin echivalent bănesc. Prejudiciul moral se repară indiferent de existenţa şi întinderea prejudiciului patrimonial potrivit alin. (2) al art. 1422 din CC. Mărimea compensaţiei pentru prejudiciu] moral se determină de către instanţa de judecată în funcţie

Partea specială

931

Andrei Bloşenco, Răspunderea civilă a statului pentru prejudiciul cauzat prin erori judiciare, rezumatul tezei de doctorat, Chişinău, 2001, p. 14.

de caracterul şi gravitatea suferinţelor psihice sau fizice cauzate persoanei vătămate, de gradul de vinovăţie al autorului prejudiciului, dacă vinovăţia este o condiţie a răspunderii, şi de măsura în care această compensare poate aduce satisfacţie persoanei vătămate conform alin. (1) al art. 1423 din CC. Caracterul şi gravitatea suferinţelor psihice sau fizice este apreciat de instanţa de judecată, luând în considerare circumstanţele în care a fost cauzat prejudiciul, precum şi statutul social al părţii vătămate (alin. (2) al art. 1423 din CC). Pe lângă repararea prin echivalent bănesc a prejudiciului moral, acesta poate fi reparat şi prin măsuri cu caracter nepatrimonial. Astfel, potrivit alin. (2) al art. 7 al Legii din 25.02.1998, dacă informaţiile privind condamnarea sau tragerea la răspundere penală a persoanei fizice ori aplicarea faţă de aceasta a măsurii preventive a arestului au fost făcute publice în mass-media, la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei judecătoreşti redacţiile respective, pe cont propriu, în termen de o lună de la data adresării, vor înştiinţa opinia publică despre adoptarea hotărârii de reabilitare a persoanei fizice în cauză. Persoana fizică eliberată din lucru (funcţie) în legătură cu condamnarea ilegală sau suspendată din lucru (funcţie) în legătură cu tragerea ilegală la răspundere penală este restabilită la locul de muncă anterior (în funcţia anterioară), iar în caz de imposibilitate (lichidarea întreprinderii, instituţiei, organizaţiei, reducerea

statelor), acesteia i se oferă un loc de muncă (funcţie) echivalent cu cel ocupat anterior. Locul de muncă (funcţia) i se va oferi persoanei fizice în termen de cel mult o lună de la data depunerii cererii dacă aceasta a fost depusă în termen de trei luni de la data primirii de către persoana fizică a avizului despre rămânerea definitivă a sentinţei de achitare sau a ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală potrivit alin. (1) art. 11 al Legii din 25.02.1998. înscrierea respectivă în carnetul de muncă, introdusă în legătură cu eliberarea din lucru (funcţie), se consideră nevalabilă. La cererea persoanei fizice, administraţia întreprinderii, instituţiei sau organizaţiei îi eliberează acesteia un duplicat al carnetului de muncă fără înscrierea care a fost considerată nevalabilâ. Timpul aflării ilegale sub arest, timpul ispăşirii pedepsei, precum şi timpul pe parcursul căruia persoana fizică nu a lucrat în legătură cu suspendarea ilegală din funcţie sau din lucru se iau în considerare la calcularea vechimii generale în muncă şi a vechimii în specialitate (alin. (1) art. 12 al Legii din 25.02.1998). Autorităţile administraţiei publice locale îi vor restitui persoanei tizice care şi-a pierdut dreptul la locuinţă, ca urmare a condamnării ilegale, locuinţa deţinută anterior de ea, iar în cazul când acest lucru nu este posibil, îi vor oferi, peste rând, o locuinţă echivalentă în această localitate potrivit art. 14 al Legii din 25.02.1998. Dacă, ca urmare a condamnării ilegale, persoana fizică a fost

932

DREPT PROCESUAL PENAL

lipsită de gradele militare sau de alte grade, de ordinele şi medaliile pe care le deţinea, atunci, conform prescripţiei instanţei care a achitat-o, chestiunea privind restabilirea în grad şi restituirea ordinelor şi medaliilor se va soluţiona în modul stabilit de legislaţie. în aceeaşi ordine vor fi restabilite şi alte drepturi nepatrimoniale de care a fost lipsită persoana condamnată sau trasă la răspundere penală ilegaluw.

§4. Procedura reparării prejudiciului cauzat prin erori judiciare Potrivit alin. (1) art. 525 din CPP, acţiunea pentru repararea prejudiciului poate fi iniţiată în termen de un an de la data devenirii definitive sau, după caz, irevocabile a hotărârii judecătoreşti sau a ordonanţei organului de urmărire penală, prin care a fost constatat caracterul ilicit al acţiunii procesuale respective a urmăririi penale sau a condamnării, care au dus la prejudiciu. Acţiunea pentru repararea prejudiciului poate fi iniţiată în instanţa judecătorească în a cărei rază teritorială domiciliază persoana căreia i-a fost cauzat prejudiciul sau, după caz, succesorii ei, în ordinea procedurii civile, chemând în judecată statul, care este reprezentat de către Ministerul Finanţelor potrivit alin. (2) art. 525 din CPP. Acţiunea pentru repararea prejudiciului este scutită de plata taxei de stat conform alin. (3) al art. 525 din CPP. Prin dispoziţiile art. 525 din CPP s-a instituit procedura de adresare directă în instanţa judecătorească privind acţiunea civilă contra statului, abrogând'tacit dispoziţiile art. 8, 9 ale Legii din 25.02.1998, care prevedeau o procedură prealabilă de soluţionare a litigiului de către organul care a emis sentinţa de achitare sau ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală. Evident că procedura de soluţionare a acţiunii civile privind repararea prejudiciului material şi moral (cu acordarea despăgubirilor băneşti) de către instanţa judecătorească în ordinea procedurii civile constituie un mijloc eficient de restabilire a drepturilor încălcate, spre deosebire de procedura prealabilă veche, care obliga organul ce a comis eroarea judiciară să stabilească cuantumul despăgubirilor.

De exemplu, când persoana a fost exmatriculată dintr-o instituţie de

Partea specială

933

Totodată, pentru repunerea în drepturile nepatrimoniale, persoana achitată sau scoasă de sub urmărire penală se poate adresa la organul competent (organizaţie, instituţie) cu o cerere prealabilă (anexând copia actului de reabilitare) privind restabilirea sau repunerea în anumite drepturi. Prin urmare, pentru restabilirea unui drept nepatrimonial încălcat, persoana reabilitată poate folosi şi calea extrajudiciară.

învăţământ în legătură cu condamnarea ilegală sau tragerea ilegală la răspundere penală, trebuie restabilită la studii de către administraţia instituţiei de învăţământ (Andrei Bloşenco, Răspunderea civilă delictuală, Arc, 2002, p. 288).

Partea specială

C a p i t o l u l XVII

A SI S T E N Ţ A JU RI DI C Ă IN T E R N A ŢI O N AL Ă ÎN M A T E RI E P E

935

NA LĂ §1. Dispoziţii generale Pentru asigurarea unei lupte eficiente cu criminalitatea în condiţiile actuale, majoritatea statelor au acceptat de a utiliza în dreptul lor intern elemente ale dreptului 1 internaţional . Asistenţa juridică internaţională în materie penală ocupă un loc important în cadrul asistenţei juridice internaţionale în general şi constituie o expresie a colaborării dintre statele suverane, colaborare menită să consolideze solidaritatea internaţională în lupta contra fenomenului 2 criminalităţii . Ca subiect al dreptului internaţional, Moldova are anumite obligaţii în baza tratatelor încheiate în domeniul asistenţei juridice internaţionale3. Potrivit legii procesual penale (art. 531 din CPP), dispoziţiile tratatelor

A se vedea în acest sens, spre exemplu, B. Bo/io>i
a poccuiiCKOM yionoeHOM nponecce. I. Neagu, op. cit,, p. 880. Moldova a încheiat un şir de tratate internaţionale în domeniul asistenţei juridice: Convenţia europeană de asistenţă juridică în materie penală din 20.04.59, ratificată prin Hotărârea Parlamentului nr. 1332-XIII din 26.09.97, intrată în vigoare la 6 mai 1998; Protocolul adiţional la Convenţia europeană de asistenţă juridică în materie penală din 17.03.1978, ratificat prin Legea 150-XV din 17 mai 2001, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 59-61 din 7 iunie 2001; Convenţia europeană de extrădare din 13.12.57, ratificată prin Hotărârea Parlamentului nr. 1183-XIII din 14.05.97, intrată în vigoare la 31 decembrie 1997; Protocolul adiţional la Convenţia europeană de extrădare din 15.10.75, ratificat prin Legea 268-XV din 21 iunie 2001, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 67/468 din 27 iunie 2001; al doilea Protocol adiţional la Convenţia europeană de extrădare din 17.03.78, ratificat prin Legea 270-XV din 21 iunie 2001, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 67/490 din 27 iunie 2001; Convenţia cu privire la asistenţa juridică şi raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală din 22.01.1993, ratificată prin Hotărârea Parlamentului 402-XIII din 16.03.1995, în vigoare din 26 martie 1996; Protocolul la Convenţia privind asistenţa juridică şi raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală din 22.01.93, ratificat prin Legea 164-XV

din 04.04.2003, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 77/376 din 22.04.2003; Tratat între Republica Moldova şi Letonia din 14.04.93; Rusia din 14.04.93, Lituania din 9.02.93; Federaţia Rusă din 25.02.93; Ucraina din 13.12.93, România din 7 iunie 96, Republica Turcia din 22.05.96; Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate din 21.03.1983, ratificată prin Legea nr. 69-XV din 11.03.2004, Protocolul adiţional la Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate din 18.12.1997, ratificat prin Legea nr. 70-XV din 11.03.2004.

internaţionale la care Republica Moldova este parte şi alte obligaţii internaţionale ale Republicii Moldova vor avea prioritate în raport cu dispoziţiile legii interne, iar dacă Moldova este parte la mai multe acte internaţionale de asistenţă juridică la care este parte şi statul de la care se solicită asistenţă juridică sau statul care o solicită şi între normele acestor acte apar divergenţe sau incompatibilităţi, se aplică prevederile tratatului care asigură o protecţie mai benefică a drepturilor şi libertăţilor omului. Admisibilitatea acordării asistenţei juridice internaţionale în toate cazurile o decide instanţa de judecată, pornind de la faptul că într-o asemenea activitate pot fi afectate anumite drepturi şi interese ale persoanei. Totodată, Ministerul Justiţiei, ca organ executiv, poate decide de sine stătător neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti privind admiterea acordării asistenţei juridice internaţionale fără a implica o instanţă de judecată în această activitate, în această

decizie. Ministerul Justiţiei este în drept în situaţia când sunt interese naţionale fundamentale. Obiectul asistenţei juridice este cuprins în anumite activităţi, cum ar fi: Comisia Rogatorie, extrădarea, transferarea persoanelor condamnate, recunoaşterea hotărârilor penale definitive pronunţate de instanţele judecătoreşti din străinătate. Adresările referitoare la asistenţa juridică internaţională, potrivit art. 532, se fac prin intermediul Ministerului Justiţiei sau al Procuraturii Generale sau prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe, cu anumite excepţii. Asistenţa juridică internaţională poate fi solicitată sau acordată şi în bază de reciprocitate, în asemenea situaţie, Ministerul Justiţiei sau Procuratura Generală pot depune sau primi anumite adresări direct, cât şi prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe. Totodată, pot fi utilizate şi alte modalităţi de legătură, cum ar fi Interpolul, Europolul ş.a. Asistenţa juridică internaţională poate lua

diverse forme pe lângă cele enunţate: transmiterea anumitor acte persoanelor fizice sau juridice, citarea persoanelor aflate peste hotarele ţării pentru a participa la anumite acţiuni procesuale în ţară sau a se prezenta în faţa instanţei, de asemenea, citarea persoanelor pentru audiere. Asistenţa juridică internaţională prevede şi aplicarea anumitei forţe în cazul când persoanele nu se prezintă benevol sau sunt în detenţie. Pot fi efectuate anumite acţiuni procesuale, cum ar fi audierea, percheziţia, ridicarea de obiecte sau documente, transmiterea lor peste

hotarele ţării, efectuarea expertizei, căutarea persoanelor ş.a. Potrivit art. 533, aplicarea măsurilor preventive nu constituie obiect al asistenţei juridice internaţionale. în unele cazuri, Republica Moldova poate să refuze asistenţa juridică internaţională, şi anume când este vorba de infracţiuni politice sau infracţiuni conexe cu astfel de infracţiuni. în acelaşi timp, refuzul nu se admite dacă persoana este învinuită sau condamnată pentru anumite infracţiuni penale internaţionale. Asistenţa juridică internaţională poate fi re-

936

D R E P T PROCESUAL P E N A L

fuzată şi în cazul când este vorba de o încălcare a disciplinei militare, cât şi în cazul când organul de urmărire sau instanţa judecătorească solicitate pentru acordarea asistenţei juridice consideră că acordarea acesteia este de natură să aducă atingere suveranităţii, libertăţii sau ordinii publice a statului; refuzul este şi în cazul când există motive întemeiate de a crede că bănuitul este urmărit sau de a crede că persoana este urmărită sau pedepsită penal din motive de rasă, religie, cetăţenie, asociere la un anumit grup sau pentru împărtăşirea anumitor convingeri politice, sau dacă situaţia lui se va agrava şi mai mult din motivele enumerate. Asistenţa juridică este refuzată şi în cazul când în ţara respectivă fapta se pedepseşte cu moartea şi nu există nici o garanţie că nu se va aplica această pedeapsă, cât şi în cazul când, în conformitate cu legislaţia penală naţională, fapta nu constituie infracţiune sau persoana nu poate fi trasă la răspundere penală. în toate cazurile când este vorba de un refuz, acest refuz trebuie motivat, altfel statul îşi încalcă obligaţiile stipulate de tratatele internaţionale de asistenţă juridică internaţională. în afară de temeiurile invocate, orice tratat de asistenţă juridică, bilateral sau multilateral, poate să prevadă şi alte temeiuri care vor fi în toate cazurile obligatorii şi vor prevala asupra normelor prevăzute de art. 534. Astfel, poate fi refuzată asistenţa juridică, de asemenea, în cazurile când infractorului i s-a aplicat actul de amnistie, când după comiterea crimei infractorul a avut o dereglare psihică de lungă durată care exclude responsabilitatea penală; în privinţa aceleiaşi persoane şi pentru aceeaşi faptă, dacă deja este intentată o procedură penală în curs, în privinţa aceleiaşi persoane şi pentru aceeaşi faptă, dacă există deja o hotărâre şi o sentinţă în vigoare a organelor competente de încetare a urmăririi. Statul solicitant determină în toate cazurile dacă există un temei de refuz al asistenţei juridice, de exemplu, când este vorba de caracterul politic sau militar al unei infracţiuni, cu anumite excepţii, când există anumite acte internaţionale care determină caracterul unei infracţiuni'. în toate cazurile când acordarea asistenţei provoacă anumite cheltuieli, acestea sunt suportate de către partea solicitantă, pe teritoriul ţării sale. Totuşi, în unele tratate bilaterale sau multilaterale pot fi prevăzute şi alte modalităţi de recuperare a cheltuielilor5.

4

Spre exemplu, statutul Curţii Penale Internaţionale prevede că refuzul la asistenţă nu

Partea specială

937

§2. Comisia rogatorie Cu ocazia rezolvării cauzelor penale se pot ivi situaţii în care, în vederea soluţionării cauzei, sunt necesare anumite probe şi mijloace de probă care se găsesc în străinătate". Instituţia procesuală prin intermediul căreia se obţin din străinătate acte procedurale necesare rezolvării cauzei penale este comisia rogatorie7. Comisia rogatorie internaţională implică o deplasare de competenţă teritorială de la un organ judiciar la altul8. După cum se vede, comisia rogatorie este un act procedural prin care organul de urmărire sau instanţa unui stat ori reprezentanţii unei instanţe penale internaţionale solicită o intervenţie a organelor statului respectiv. întocmirea comisiei rogatorii şi adresarea prin comisie rogatorie este lăsată la discreţia organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată. în toate cazurile, legea procesual penală determină că aceasta poate fi întocmită în cazurile când se consideră necesar. Ea se întocmeşte de către organele competente din Moldova în condiţiile prevăzute de tratatul internaţional la care Moldova este parte. în cazul când între Republica Moldova şi statul respectiv nu este încheiat un tratat de asistenţă juridică sau aceste ţări nu sunt parte la un tratat internaţional de asistenţă juridică, asistenţa se acordă în condiţii de reciprocitate. Acestea se confirmă într-o scrisoare prin care ministrul justiţiei sau procurorul general se obligă să acorde, în numele Republicii Moldova, asistenţă juridică statului străin sau instanţei penale internaţionale la efectuarea unor acţiuni procesuale. Acţiunile trebuie efectuate cu garantarea drepturilor procesuale prevăzute de legea naţională persoanei în privinţa căreia se efectuează asistenţa. Prin intermediul Ministerului de Externe scrisoarea respectivă se transmite statului străin. în toate cazurile comisia rogatorie se întocmeşte de către procurorul care este responsabil pentru urmărirea penală sau de către instanţa care examinează cauza penală. în primul caz, comisia rogatorie se transmite procurorului general, în al doilea, ministrului justiţiei. Cererea de comisie rogatorie este întocmită în formă scrisă. Conţinutul şi forma cererii sunt prevăzute de art. 537 din CPP şi cuprind denumirea organului care se adresează cu cerere, denumirea şi adresa, dacă este cunoscută, a instituţiei căreia i se trimite cererea, tratatul internaţional sau de reciprocitate în baza căruia se solicită asistenţa, indicarea cauzei penale în care se solicită acordarea se admite în cazul când persoana este învinuită, bănuită sau a fost condamnată pentru

5

săvârşirea unor fapte: crime de genocid, crime împotrva umanităţii, crime de agresiune şi crime de război. Pentru abordări suplimentare a se vedea Stelian Scăunaş, Răspunde rea internaţională pentru violarea dreptului umanitar, ALLBECK, 2002. Această prevedere este stipulată de art. 20 al Convenţiei europene de asistenţă juridică în materie penală.

^

1. Neagu, op. cit., p. 882. :

Ibidem. " V. Dongoroz ş.a.. Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea specială, voi. II, Bucureşti, Editura Academiei, 1976, p. 407.

938

D R E P T PROCESUAL PENAL

asistenţei juridice, informaţiile despre împrejurările de fapt în care s-au comis infracţiunile şi încadrarea lor juridică, textul articolului respectiv din Codul penal al Republicii Moldova şi date cu privire la prejudiciul cauzat de infracţiunea respectivă, date referitoare la persoanele în privinţa cărora se solicită comisia rogatorie, obiectul cererii şi datele necesare pentru îndeplinirea ei ş.a. Art. 537 determină care este conţinutul şi forma cererii de comisie rogatorie şi are ca sarcină de a asigura că cererea se solicită în cazul unei cauze penale pornite şi acţiunea se efectuează în baza unor obligaţii ale părţilor. Toate acestea urmează să asigure calitatea acţiunilor procesuale efectuate. Actul procedural întocmit în ţara străină în baza unei comisii rogatorii este valabil în Republica Moldova cu anumite condiţii. Prevederea art. 538 din CPP are legătură directă cu instituţia admisibilităţii probelor. Probele prezentate în baza acestui act procedural sunt admisibile şi nu se pune la îndoială veridicitatea lor. în toate cazurile, actul procedural trebuie să fie întocmit şi executarea acestuia să se desfăşoare în conformitate cu procedura penală a Republicii Moldova9. Pentru Moldova, ca şi pentru alte ţări, chestiunea privind recunoaşterea ca legală a documentelor oficiale care parvin de la organele procuraturii, de la instanţă, de la serviciile de executare sau diferite documente administrative sau notariale este soluţionată prin Convenţia de la Haga din 05.10.1961, care înlătură necesitatea legalizării anumitor documente oficiale. în conformitate cu art. 3 al Convenţiei, în tratatele internaţionale de asistenţă juridică poate fi prevăzută şi o oarecare modalitate referitoare la legalizarea actelor procedurale întocmite în ţara respectivă. La utilizarea actelor procedurale întocmite în ţara străină şi solicitate în conformitate cu tratatul internaţional se prezumă legalitatea şi admisibilitatea acestor acte. Faptul însă nu exclude necesitatea aplicării faţă de aceste acte procedurale a instituţiei aprecierii probelor, prevăzute de art. 101 din CPP. în situaţia când apare necesitatea audierii unor martori sau a efectuării anumitor acţiuni procesuale cu participarea martorilor din afara hotarelor ţării, martorul poate fi citat de organele de drept ale Republicii Moldova. Martorul sau expertul se citează prin intermediul consulatului Republicii Moldova din ţara respectivă sau prin intermediul organelor de drept. Citarea martorului se efectuează prin comisie

în acest sens este controversată problema privind admisibilitatea unor

Partea specială

939

acte procedurale întocmite în ţara străină cu unele devieri de la procedura Republicii Moldova. în toate cazurile aceste acte vor fi respinse ca inadmisibile, în situaţia când se va dovedi că aceas tă eroare poate aduce prejudicii considerabile drepturilor şi libertăţilor persoanei sau influenţează calitatea urmăririi penale şi stabilirea adevărului.

rogatorie, dar prezentarea lui în instanţa de judecată este benevolă. Totuşi, în anumite situaţii, organele de drept ale ţării respective pot obliga martorul sau expertul de a se prezenta pentru depunerea declaraţiilor. Codul de procedură penală asigură martorul sau expertul care s-a prezentat pentru efectuarea anumitor acţiuni procesuale cu anumite imunităţi, astfel, indiferent de faptul dacă a comis sau nu altă infracţiune, martorul sau expertul nu va fi urmărit pentru această infracţiune pe perioada cât s-a prezentat pe teritoriul Republicii Moldova. Această prevedere asigură acceptul martorului de a se prezenta în Republica Moldova. în caz contrar, martorul poate să refuze prezentarea în faţa organelor de drept. Deci, martorul nu poate fi nici urmărit, nici deţinut, sau supus unei alte limitări de libertăţi pe teritoriul Republicii Moldova pentru fapte sau condamnări anterioare trecerii frontierei de stat. Această imunitate poartă un caracter temporar şi durează pentru perioada cât martorul se află la efectuarea acţiunilor procesuale, cât şi 15 zile de la data când organul care a solicitat prezenţa martorului pe teritoriul Republicii Moldova i-a comunicat oficial că prezenţa lui nu mai este necesară. Comunicarea trebuie să fie tradusă în limba pe care o cunoaşte martorul, contrasemnată de către acesta. La expirarea termenului de 15 zile, în cazul când martorul nu a părăsit teritoriul Republicii Moldova, faţă de acesta pot fi aplicate anumite măsuri de constrângere prevăzute de Codul de procedură penală. Totuşi,

legea prevede o excepţie de la regula generală: dacă în anumite împrejurări, din anumite motive independente de voinţa sa, cum ar fi boala, starea de extremă necesitate, un caz fortuit sau alte împrejurări pe care, evident, nu le poate înlătura, martorul nu a părăsit ţara, această perioadă se prelungeşte până la dispariţia acestor împrejurări. în cazul citării persoanei, organele de drept trebuie să asigure toate cheltuielile ce ţin de transport, inclusiv ce ţin de întoarcerea martorului în ţara sa. în situaţia când o persoană este deţinută pe teritoriul altei ţări, ea poate fi transferată în Moldova pentru a fi audiată ca martor sau pentru a fi efectuate alte acţiuni procesuale cu participarea acesteia. Republica Moldova are anumite obligaţii faţă de această persoană, care constau în retrimiterea acesteia în ţara de origine în termenul prevăzut în cererea înaintată de către Republica Moldova. Tratatele internaţionale prevăd o obligaţie a Moldovei în vederea realizării unor acţiuni procesuale la cererea unui stat străin. în acest sens, comisia rogatorie poate fi executată şi de către organele de drept ale Republicii Moldova. în situaţia când apare o asemenea necesitate, organul de drept cu o ţară cu care Republica Moldova are un acord de asistenţă juridică reciprocă sau în baza unor tratate internaţionale, poate solicita de la Republica Moldova executarea anumitor acţiuni procesuale pe teritoriul Republicii Moldova. în cazul când a fost solicitată executarea comisiei rogatorii de la organele necompetente, acestea trebuie

1

940

DREPT PROCESUAL P E N A L

să transmită cererea organelor competente. Potrivit regulii generale, cererea de executare a comisiei rogatorii se transmite procurorului general, care, la rândul său, o transmite organului de urmărire penală. Cererea poate fi transmisă Ministerului Justiţiei, care, la rândul său, o transmite instanţelor judecătoreşti de la locul unde urmează să fie efectuată acţiunea procesuală solicitată. în cazul când a fost solicitată efectuarea unei expertize, ofiţerul de urmărire penală transmite în instituţia de expertiză cererea respectivă. în cazul când a fost solicitată concret efectuarea unei audieri a martorului sau a expertului, această audiere este efectuată de către judecătorul de instrucţie. De la regula acţiunii legii procesual penale în spaţiu care determină că legea procesuală este unică pe tot teritoriul Republicii Moldova, cât şi pentru toate organele indiferent de locul săvârşirii infracţiunii, există o excepţie prevăzute la alin. (4) al art. 2, care prevede că anumite modalităţi de acţiune a legii procesuale pot fi stabilite în tratatele internaţionale. în virtutea acestei prevederi, pe teritoriul Republicii Moldova pot fi efectuate şi alte acţiuni procesuale sau pot fi aplicate anumite proceduri speciale prevăzute de legislaţia ţării solicitante. Efectuarea unei asemenea proceduri nu intră în contradicţie cu principiul legalităţii, prevăzut de art. 7 din CPP, fiind aplicate prevederile tratatului internaţional la care Republica Moldova este parte. Evident că în tratatul internaţional nu sunt prevăzute anumite acţiuni ce ar duce la înjosirea onoarei şi demnităţii persoanei care va participa la acţiunea procesuală sau la situaţii de pericol pentru viaţa şi sănătatea acesteia. în virtutea unui tratat internaţional sau a unei obligaţii în condiţii de reciprocitate, la efectuarea acţiunii procesuale pot participa şi reprezentanţii organului părţii solicitante. Această prevedere este, de asemenea, o excepţie de la principiul aplicării legii penale în spaţiu, neintrând în contradicţie cu prevederile Codului de procedură penală. Organului care efectuează acţiunea procesuală îi revine obligaţia de a informa partea solicitantă despre locul, timpul şi termenul executării comisiei rogatorii, pentru ca aceasta să poată asista, iar dacă nu este posibilă o asemenea participare, este necesar de a informa motivat. Există diferite situaţii când comisia rogatorie nu poate fi executată. Aceste motive sunt obiective şi nu depind de voinţa persoanelor care trebuie să le execute10. în situaţia când este imposibil a efectua acţiunea procesuală, este necesar de a restitui părţii solicitante toate documentele, de asemenea, se impune de a motiva imposibilitatea efectuării unei acţiuni procesuale.

Partea specială 10

Spre exemplu, audierea unui martor, care a plecat de pe teritoriul Republicii Moldova.

941

§3. Extrădarea Extrădarea" este un act reciproc de asistenţă juridică, prin care un stat pe teritoriul căruia s-a refugiat un infractor sau condamnat îl predă la cererea statului în drept de a-1 supune la executarea pedepsei1-. Extrădarea este întotdeauna un act bilateral, statul care cere extrădarea numindu-se stat solicitant, iar cel căruia i se cere remiterea infractorului sau condamnatului - stat solicitat". Extrădarea poate fi recunoscută ca o modalitate de colaborare internaţională în cauzele penale şi o instituţie care, într-o oarecare măsură, aduce atingere suveranităţii statului14. Procedura extrădării poate fi clasificată în două grupuri: în cazul când Moldova este stat solicitant şi în cazul când Moldova este stat solicitat. în primul caz Moldova poate înainta o cerere de extrădare unui stat străin referitor la extrădarea unei persoane în privinţa căreia se efectuează urmărirea penală, în legătură cu o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa minimă de cel puţin un an de închisoare. De asemenea, Moldova se poate adresa cu o cerere privind extrădarea persoanei care deja a fost condamnată la o pedeapsă de cel puţin şase luni de închisoare. Această regulă generală poate fi alta, în funcţie de tratatul internaţional, dacă acesta prevede altfel. Cererea de extrădare poate fi înaintată prin

două modalităţi, în funcţie de faptul dacă persoana este urmărită sau condamnată. în cazul când persoana este urmărită, cererea de extrădare, împreună cu toate materialele, se transmite procurorului general, care la rândul său soluţionează chestiunea privind transmiterea cererii de extrădare statului solicitat. în cazul când persoana este condamnată, cererea de extrădare se transmite ministrului justiţiei, care, la rândul său, transmite

" De la latinescul extraditio - predarea către un stat străin a persoanei care a încălcat legile acestui stat. După N. Volonciu, op. cit., p. 493. " în unele lucrări se consideră că instituţia extrădării este o instituţie independentă în cadrul dreptului, având atât aspecte ale dreptului procesual penal, cât şi ale dreptului internaţional. Instituţia extrădării în aceste opinii este o instituţie a dreptului tratatelor şi nu a dreptului intern, deoarece, o dată ce nu există un tratat respectiv, nu poate li vorba de extrădare. în detaliu, a se vedea: IO. Bacu/it>eB, MHcmumym audamt npeanyrmuKOO (aKcmpaduuuu) e coapeMeuHOM MCMdyitapodnoM tipaee, Moci
942

D R E P T PROCESUAL PENAL

materialele respective statului solicitat15. La cererea1" de extrădare se anexează copia de pe încheierea privind autorizarea arestării preventive şi pot fi anexate şi alte copii. La solicitarea extrădării se prezintă anumite documente, de regulă, acestea pot fi mandatul de arestare şi alt document care are o forţă juridică corespunzătoare, de asemenea pot să fie emis un document de autorităţile competente. Hotărârile judecătoreşti trebuie să fie executorii, adică definitive, în documente trebuie să fie indicat şi textul legii penale referitor la fapta care a dat temei pentru a adopta anumite hotărâri. în baza unor tratate internaţionale, Republica Moldova are anumite obligaţii în cazul extrădării în anumite situaţii ea este obligată de a înainta cererea de extrădare, anexând sau prezentând anumite probe care confirmă probabilitatea săvârşirii infracţiunii. A doua modalitate de extrădare este extrădarea în cazurile când Republica Moldova este stat solicitat. Poate fi extrădat cetăţeanul străin sau apatridul care este urmărit penal sau care a fost condamnat într-un stat străin pentru săvârşirea unei fapte penale. De asemenea, poate fi extrădat cetăţeanul străin sau apatrid care a fost condamnat într-un stat străin pentru comiterea unei infracţiuni, în scopul executării hotărârii pronunţate pentru fapta comisă. Pentru extrădarea persoanei există anumite condiţii stabilite de legea procesual penală. Astfel, este obligatoriu ca fapta pentru care se solicită extrădarea să fie recunoscută în Republica Moldova ca infracţiune şi să prevadă o pedeapsă maximă, în sensul legislaţiei penale a Republicii Moldova, de cel puţin un an de închisoare. Extrădarea condamnatului poate avea loc doar în cazul când acesta trebuie să execute o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin şase luni de detenţie. Există situaţii când persoana comite infracţiuni în mai multe state şi este urmărită de către organele tuturor statelor. în asemenea situaţii apare

15

în situaţia când nu există un tratat internaţional cu statul solicitant sau JIU sunt anumite obligaţii scrise în condiţii de reciprocitate, chestiunea prvind înaintarea cererii de extră dare se soluţionează pe cale diplomatică.

16

Datele pe care trebuie să le conţină cererea de extrădare sunt prevăzute de alin. (4) al art. 541 din CPP. Acestea sunt: denumirea şi adresa instituţiei solicitante; denumirea instituţiei solicitate, tratatul internaţional sau acordul de reciprocitate în baza căruia

Partea specială

943

se solicită extrădarea, numele, prenumele şi patronimicul persoanei a cărei extrădare se cere, data de naştere, informaţia privind cetăţenia, domiciliul sau locul de aflare şi alte date referitoare la persoană, precum şi, pe cât este posibil, descrierea exteriorului ei, fotografia şi alte materiale care pot identifica persoana, fapta comisă de persoana a cărei extrădare se cere, încadrarea juridică a faptei comise, informaţii privind prejudiciul cau zat prin infracţiune, precum şi textul legii penale naţionale care prevede răspunderea pe nală pentru această faptă cu indicarea obligatorie a sancţiunii; informaţii privind locul şi data adoptării sentinţei intrate în vigoare sau a ordonanţei de punere sub învinuire, cu anexarea copiilor autentificate de pe aceste documente.

problema cărui stat să îi fie extrădată persoana. Rezolvarea acestei probleme este pusă în sarcina organelor Republicii Moldova care decid extrădarea şi în asemenea situaţii aceste organe sunt obligate de a lua în considerare toate circumstanţele comiterii infracţiunii, caracterul infracţiunii, locul comiterii infracţiunii, cât şi alte date care pot determina ţara de extrădare. Având în vedere faptul că extrădarea o poate decide doar o instanţă judecătorească, în situaţia când apare o asemenea situaţie de extrădare, fie procurorul general, fie ministrul justiţiei fac un demers în instanţa judecătorească în raza teritorială a căreia se află Ministerul Justiţiei. La acest demers se anexează toate actele care confirmă necesitatea extrădării şi instanţa sesizată soluţionează acest demers pronunţând o încheiere care este susceptibilă de recurs, în termen de zece zile, la Curtea de Apel. O dată ce încheierea devine definitivă, aceasta se expediază procurorului general sau ministrului justiţiei pentru executare. La examinarea demersului procurorului general sau al ministrului justiţiei participă persoana extrădarea căreia se cere, cât şi apărătorul ei, iar în caz de necesitate, persoana poate fi asistată de un apărător din oficiu. Legea procesual penală nu stabileşte termenul de extrădare, în orice caz, chestiunea privind extrădarea trebuie să fie soluţionată cât se poate de urgent şi cu prioritate faţă de alte demersuri sau alte cauze penale. La examinarea demersului, instanţa trebuie să se asigure că există anumite

garanţii prevăzute de alin. (2) al art. 543 din CPP17. Regula specialităţii prevăzută de art. 543 nu se aplică în cazul când persoana care trebuie extrădată expres renunţă la dreptul său de aplicare a regulii specialităţii şi această renunţare este confirmată de instanţa de judecată. Există anumite împrejurări când Republica Moldova refuză extrădarea persoanei. în primul rând este vorba de dreptul constituţional al cetăţeanului Republicii Moldova de a nu fi extrădat şi acest drept guvernează şi procesul penal. De asemenea, nu sunt extrădate persoanele cărora li s-a acordat dreptul de azil. Art. 546 stabileşte totalitatea de împrejurări în care extrădarea este refuzată18. Este important ca instanţa de judecată din Republica Moldova care

17

IK

Articolul 543 determină că extrădarea se acordă numai dacă se garantează că persoana nu va fi pedepsită în statul dat fără consimţământul Republicii Moldova pentru un motiv apărut anterior predării sale, cu excepţia infracţiunii pentru care se acordă extrădarea şi libertatea ei personală nu va fi limitată, iar ea nu va fi persecutată prin intermediul măsurilor ce pot fi luate şi în absenţ a ei; de asemenea trebuie să se ia garai,ţii că persoana nu va fi predată, transferată într-un stat terţ fără consimţământul Republicii Moldova şi fără consimţământul statului solicitat, după încheierea procedurii pentru care a fost acordată extrădarea. Aceasta este regula specialităţii. Totuşi, statul solicitant poate renunţa la respectarea acestei reguli în anumite condiţii prevăzute de alin. (3) al art. 543. 1) infracţiunea a fost săvârşită pe teritoriul Republicii Moldova;

944

DREPT PROCESUAL P E N A L

decide extrădarea persoanei să examineze chestiunea referitoare la existenţa în legislaţia ţării solicitante a posibilităţii condamnării persoanei la pedeapsa capitală. în asemenea situaţii, dacă nu există garanţii suficiente că această persoană nu va fi condamnată la pedeapsa capitală, extrădarea poate fi refuzată. De regulă, persoana a cărei extrădare se cere se arestează pentru a asigura executarea hotărârii de extrădare. Termenul de arestare poate să fie de 18 zile, dar nu trebuie sădepăşească 45 de zile. în cazul în care în acest termen - 18 zile de la arestare - instanţa care decide asupra admisibilităţii arestării nu primeşte cererea de extrădare cu totalitatea de acte, persoana este pusă în libertate. Totuşi, acest termen poate fi prelungit, dar nu mai mult de 40 de zile. Extrăda rea poate fi amânată în situaţia când persoana este pusă sub învinuire într-un proces de urmărire sau judecare a cauzei, sau a fost condamnată pentru altă infracţiune decât aceea în legătură cu care se cere extrădarea. Executarea poate fi amânată până la terminarea procesului penal sau până la executarea completă a pedepsei stabilite de instanţa naţională, ori până la eliberarea definitivă înainte de expirarea termenului pedepsei.

2)în privinţa persoanei respective a fost deja pronunţată de către o instanţă naţională sau o instanţă a unui stat terţ o hotărâre judecătorească de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal pentru infracţ iunea pentru care se cere extrădarea, sau o ordonanţă a organului de urmărire penală de încetare a procesului ori în privinţa acestei fapte se efectuează urmărirea penală de către organele naţionale; 3)s-a împlinit termenul de prescripţie a tragerii la răspundere penală pentru infracţiunea respectivă, conform legislaţiei naţionale, sau a intervenit amnistia; 4)potrivit legii, urmărirea penală poate fi pornită numai la plângerea prealabilă a victimei, însă o asemenea plângere lipseşte; 5)infracţiunea pentru care se cere extrădarea persoanei este considerată de legea naţională infracţiune politică sau faptă conexă unei asemenea infracţiuni; 6)procurorul general, ministrul Justiţiei sau instanţa care soluţionează chestiunea privind extrădarea au motive serioase să creadă că: a)cererea de extrădare a fost înaintată în scopul de a urmări sau a pedepsi o persoană pentru motive de rasă, religie, sex, naţionalitate, origine etnică sau opinii politice; b)situaţia acestei persoane riscă să fie agravată pentru unul din motivele menţionate la lit. a); c)în cazul în care persoana va fi extrădată, ea va fi supusă torturii, tratamentului inuman sau degradant în ţara solicitantă;

Partea specială

945

7)persoanei cerute i-a fost acordat statut de refugiat politic; 8)statul care solicită extrădarea nu asigură reciprocitatea în sfera extrădării.

§4. Transferul persoanelor condamnate Transferarea persoanelor condamnate de către o instanţă străină trebuie deosebită de transferul persoanei străine condamnate în ţara a cărei cetăţenie o are pentru executarea pedepsei determinate de instanţa statului străin. Deosebirea constă în faptul că statul este în drept de a cere extrădarea cetăţeanului său, care este condamnat la pedeapsă, la închisoare de către instanţa ţării sale, dacă acest condamnat a dispărut după ce a intrat în vigoare sentinţa. Scopul acestui transfer este executarea sentinţei instanţei din ţara sa. Transferul persoanelor condamnate are ca scop executarea de către cetăţeanul Republicii Moldova a unei hotărâri judecătoreşti privative de libertate pronunţate de o instanţă străină, pentru o infracţiune comisă în ţara respectivă, fie executarea de către un cetăţean străin condamnat de către instanţa moldovenească a pedepsei în ţara sa. Temei pentru transferul persoanei condamnate serveşte cererea acestei persoane, fie a cetăţeanului Republicii Moldova care execută pedeapsa într-un alt stat, fie a unui cetăţean străin care execută pedeapsa în Republica Moldova. De asemenea, ca temei poate fi şi cererea de transferare înaintată fie de către statul de condamnare, fie de către statul de executare. Transferul persoanelor condamnate se efectuează în baza Convenţiei europene asupra transferării persoanelor condamnate din 21

martie 198319, cât şi Protocolului adiţional la această convenţie din 18.12.199720. Convenţia, cât şi Codul de procedură penală, stabilesc anumite condiţii ca persoana să fie transferată: condamnatul, în primul rând, trebuie să fie cetăţean al statului care cere transferul sau să fie domiciliat permanent în acest stat, hotărârea de condamnare trebuie să fie definitivă, adică, fie că partea nu a atacat hotărârea în termenul prevăzut de lege, fie au fost utilizate căile de atac. Totuşi, faptul că persoana a exercitat căile de atac nu exclude posibilitatea revizuirii hotărârii în situaţia când au apărut împrejurări noi. Durata condamnării care a mai rămas de executat nu trebuie să fie mai mică de şase luni de la primirea cererii de transferare sau să fie nedeterminată. în unele situaţii, pedeapsa poate fi şi mai mică, având în vedere faptul că transferul are ca scop reabilitarea condamnatului sau din alte motive. Transferul trebuie să fie consimţit de persoana condamnată sau de către reprezentantul legal al condamnatului în situaţia când din cauza stării fizice, mintale a persoanei condamnate sau a vârstei este considerat de stat ca fiind necesar. De asemenea, ocondiţie pen-

Ratificată prn Legea nr. 69-XV din 11.03.2004, Monitorul Oficiul ni Republicii Moldova, nr. 53-55 din 02.04.2005. 20 Ratificat prin Legea nr. 70-XV din 19.03.2004, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 53-55 din 02.04.2005. '"

946

D R E P T PROCESUAL PENAL

tru transferul persoanei este ca fapta pentru care a fost condamnat ă persoana să constituie infracţiune în Codul penal al ţării al cărei cetăţean este condamnat. De la condiţiile transferului există anumite excepţii: astfel, nu se cere consimţământul persoanei în privinţa căreia a fost pronunţată sentinţa în cazul când acesta a evadat din statul în care a fost pronunţată sentinţa sau subiect al unui ordin de expulzare sau deportare. Instanţa naţională este obligată de a explica drepturile condamnatului străin de a fi transferat pentru executarea pedepsei în ţara sa. în situaţia când condamnatul, după ce i s-au anunţat drepturile, exprimă dorinţa de a fi transferat, prin intermediul Ministerului Justiţiei se informează statul respectiv referitor la cererea cetăţeanului său. Orice hotărâre luată în privinţa cererii sale de a fi transferat trebuie să fie adusă la cunoştinţa acestuia. în cazul când în principiu se acceptă posibilitatea transferării, Ministerul Justiţiei al Republicii Moldova înaintează Ministerului Justiţiei al statului respectiv o cerere scrisă care este întocmită conform prevederilor art. 554. în toate cazurile consimţământul condamnatului este obligatoriu. Consimţământul trebuie să fie benevol şi cu conştientizarea tuturor consecinţelor care derivă din transferare. Cererea de soluţionare se examinează de către instanţa judecătorească. Competentă de a soluţiona cererea este fie judecătoria, când condamnarea este pronunţată în statul respectiv de către o instanţă egală în drept cu judecătoria, fie Curtea de Apel din Chişinău, în cazul în care instanţa statului de condamnare este egală în drept cu aceasta. La şedinţele de judecată privind examinarea cererii de transferare nu participă condamnatul, dar participă apărătorul său, ales de către acesta sau numit din oficiu, cât şi reprezentantul Ministerului Justiţiei. Hotărârea pronunţată în urma soluţionării demersului, care este o încheiere, se transmite în copie Ministerului Justiţiei. La acceptarea transferului persoanei condamnate instanţa naţională are anumite obligaţii, printre care se poate de indicat stabilirea termenului pedepsei care nu a fost executat şi care urmează a fi executat, tipul penitenciarului în care urmează a fi executată pedeapsa. în cazul când apare necesitatea schimbării condamnării instanţa este obligată să stabilească încadrarea juridică a infracţiunii pentru care a fost condamnat, legea penală naţională, care prevede o infracţiune similară cu cea săvârşită de condamnat, categoria pedepsei principale şi complementare, termenul de pedeapsă care urmează ş.a. în sarcina instanţei este de asemenea şi obligaţia de a stabili o pedeapsă în cazul

Partea specială

947

când durata şi categoria infracţiunii nu corespund cu cele prevăzute de legea penală naţională. în asemenea situaţii, instanţa este obligată de a respecta prevederile neagravării situaţiei, adică pedeapsa pe care o va pronunţa instanţa naţională nu poate fi mai aspră decât cea pronunţată în statul de condamnare, cât şi să nu depăşească limita maximă prevăzută de legea naţională.

§5. Recunoaşterea hotărârilor penale ale instanţelor străine Raţiunea principiului acţiunii legii penale în spaţiu determină obligativitatea hotărârii unei instanţe pe întreg teritoriul ţării. în unele situaţii este necesar ca hotărârile unei instanţe judecătoreşti să depăşească hotarele ţării şi să aibă autoritate de lucru judecat într-o altă ţară. într-un asemenea caz este utili zată instituţia recunoaşterii hotărârii instanţelor străine pe teritoriul unui stat, care nu intră în contradicţie cu principiul suveranităţii statului, mai mult ca atât, susţine acest principiu, acordând dreptul statului solicitat de a recunoaşte sau nu o hotărâre pronunţată de o instanţă străină. Pentru ca o hotărâre penală străină să fie recunoscută, este necesar să existe anumite tratate speciale între ţări sau pe bază de reciprocitate şi se respectă de ambele ţări aceleaşi condiţii, prevăzute în acordul internaţional21. Pentru ca o hotărâre străină să fie recunoscută în Republica Moldova, aceasta trebuie să îndeplinească anumite condiţii: să fie definitivă în statul de origine; să fie recunoscută numai în măsura în care dispoziţiile sale nu contravin ordinii publice din Republica Moldova, care rezultă din anumite norme juridice, etice şi de convieţuire ale acestui stat. Hotărârea trebuie să fie dată cu respectarea principiilor fundamentale unanim admise de state, să fie pronunţată de o instanţă competentă, să poată produce efecte juridice potrivit legii penale.

Statul solicitat poate refuza recunoaşterea hotărârii în următoarele cazuri: în cazul când executarea pedepsei ar contraveni principiilor de bază ale sistemului de drept şi ale statului; când executarea ar contraveni obligaţiilor internaţionale ale statului; fapta respectivă constituie obiectul urmăririi judiciare în statul solicitat; sau dacă acest stat ia decizia de a începe urmărirea judiciară; de către organul de urmărire penală a Republicii Moldova s-a luat o hotărâre de a refuza pornirea urmăririi penale sau a încetat procesul penal sau cauza a fost clasată; organele de drept ale Republicii Moldova consideră că fapta în legătură cu care a fost pronunţată sentinţa are un caracter politic sau militar; fapta a fost comisă în afara Republicii Moldova; organele de drept ale Republicii Moldova au considerat că asupra pedepsei au influenţat considerente de rasă, religie, naţionalitate sau opinie publică; de asemenea poate fi considerat că din cauza vârstei la comiterea infracţiunii condamnatul nu ar fi putut fi supus răspunderii penale în Republica Moldova sau când se va considera că

Condiţiile de reciprocitate ale unei hotărâri penale străine sunt prevăzute de Convenţia privind valoarea hotărârilor instanţelor judecătoreşti străine din 28 mai 1979, semnată de Moldova la 27 iunie 2001, până în prezent, neratificată.

948

sentinţa lezează drepturile persoanei sau pedeapsa nu poate fi executată din cauza expirării termenului de prescripţie. De asemenea, Republica Moldova poate să refuze recunoaşterea hotărârii în cazul când nu sunt condiţii de executare a pedepsei sau Republica Moldova consideră că statul solicitant poate el însuşi asigurarea executării hotărârii penale; când cererea de executare este bazată doar pe opinia că executarea pedepsei în alt stat ar fi mai favorabilă pentru reeducarea socială a condamnatului. Demersul privind recunoaşterea hotărârii străine se înaintează de către Ministerul Justiţiei sau de către procurorul general cu argumentarea motivelor care condiţionează recunoaşterea hotărârii respective. Demersul se declară la instanţa judecătorească egală în grad cu instanţa

D R E P T PROCESUAL PENAL

judecătorească a statului de condamnare a cărei hotărâre urmează să fie recunoscută. în cazul când hotărârea statului de condamnare este adoptată de către o instanţă egală în grad cu judecătoria, demersul Ministerului Justiţiei sau al procurorului general se soluţionează de către instanţa judecătorească în raza căreia se află Ministerul Justiţiei, iar dacă instanţa statului de condamnare este egală în grad cu Curtea de Apel, demersul se examinează de Curtea de Apel Chişinău. La soluţionarea demersului participă reprezentantul Ministerului Justiţiei sau, după caz, al procurorului general, persoana în privinţa căreia se solicită recunoaşterea hotărârii şi apărătorul acesteia. Dacă persoana în cauză nu are apărător, este numit un un apărător din oficiu. Participanţilor li se asigură posibilitatea

de a lua cunoştinţă de materialele prezentate, iar persoanei îi este asigurat interpret, în caz de necesitate. Judecătorul de instrucţie examinează materialele prezentate de către Ministerul Justiţiei sau de către procurorul general. La examinarea cauzei participă reprezentantul Ministerului Justiţiei sau al Procuraturii Generale care prezintă un raport, persoanele care participă pot înainta explicaţiile lor, cercetându-se ulterior toate materialele prezentate. în cazul în care pedeapsa solicitată de către instanţa străină nu a fost executată sau a fost executată numai în parte, recunoaşterea hotărârii se solicită pentru a executa pedeapsa, instanţa substituie pedeapsa neexecutată sau restul pedepsei cu o pedeapsă respectivă. Executarea dispoziţiilor civile dintr-o hotărâre

judecătorească penală străină se efectuează potrivit regulilor prevăzute pentru executarea hotărârilor judecătoreşti civile străine.

CUPRINS CUVÂNT ÎNAINTE ............................................ 5 PARTEA GENERALĂ Capitolul I. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND PROCESUL PENAL ŞI DREPTUL PROCESUAL PENAL ......................... II

............................................ 40 §8. Dreptul procesual penal şi legătura lui cu alte ramuri de drept ............................................ 43 §9. Ştiinţa dreptului procesual penal şi legătura ei cu alte ştiinţe ............................................ 46 Capitolul II. IZVOARELE

§1. Definiţia şi

DREPTULUI

trăsăturile procesului

PROCESUAL PENAL ...........................................

penal ............................................ 11 §2. Scopul procesului penal ............................................

49 §1. Noţiunea de izvor al dreptului procesual

15

penal ...........................................

§3. Formele istorice ale

49

procesului penal ............................................ 17

§2. Sistemul izvoarelor dreptului procesual penal ...........................................

§4. Forma procesuală

49

a procesului penal ............................................

§3. Interpretarea normelor

30 §5. Fazele procesului penal ............................................ 33 §6. Funcţiile în procesul penal ............................................ 37 §7. Garanţiile procesuale penale şi importanţa lor

juridice procesual penale ........................................... 54 §4- Acţiunea legii procesuale penale în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor ........................................... 58 Capitolul III. PRINCIPIILE PROCESULUI PENAL

........................................... 61 Secţiunea I. NOŢIUNEA DE PRINCIPIU AL PROCESULUI PENAL ...........................................

........................................... 65 §3. Prezumţia nevinovăţiei ........................................... 71 §4. Egalitatea în faţa

Secţiunea a Ii-a.

fegii şi a autorităţilor ........................................... 74

SISTEMUL PRINCIPIILOR

§5. Respectarea drepturilor,

PROCESULUI PENAL ...........................................

libertăţilor şi

61

64 §1. Noţiunea de sistem al principiilor procesului penal ........................................... 64 §2. Legalitatea procesului penal

demnităţii umane ........................................... 76 §6. Inviolabilitatea persoanei .......................................... 79 §7. Inviolabilitatea domiciliului .......................................... 81

§8. Inviolabilitatea proprietăţii..............................................................83

Secţiunea a Ilha. PARTEA ACUZĂRII......................................................................168

§9. Secretul corespondenţei.................................................................89

§1. Procurorul.................................................................................-..............................168

§10. Inviolabilitatea vieţii private.........................................................90

§2. Organul de urmărire penală. Conducătorul organuluide urmărire

§11. Limba în care se desfăşoară procesul penal şi dreptul la interpret

penală. Ofiţerul de urmărire penală............................................................182

............................................................................................................92 §12. Asigurarea dreptului la apărare....................................................95 §13. Publicitatea şedinţei de judecată................................................100 §14. Accesul liber la justiţie................................................................101 §15. Desfăşurarea procesului penal în termen rezonabil.....................105 §16. Libertatea de mărturisire împotriva sa........................................107 §17. Dreptul de a nu fi urmărit, judecat sau pedepsit de mai multe ori ...........................................................................................................111 §18. Asigurarea drepturilor victimei în urma infracţiunilor, abuzurilor de serviciu şi erorilor judiciare............................................113 §19. Principiul contradictorialităţii în procesul penal...........................120 §20. înfăptuirea justiţiei - atribuţie exclusivă a instanţelor judecătoreşti ...........................................................................................................123 §21. Independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii.............127 §22. Libera apreciere a probelor....................................................................................129 §23. Oficialitatea procesului penal.................................................................................132 Capitolul IV. SUBIECŢII PROCESULUI PENAL...........................................135 Secţiunea I. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND SUBIECŢII PROCESULUI PENAL.................................................................................135 §1. Noţiunea de subiecţi ai procesului penal.......................................135 §2. Funcţiile procesual penale............................................................137 Secţiunea a Iha. INSTANŢELE JUDECĂTOREŞTI ŞI COMPETENŢA LOR.............139 §1. Consideraţii generale privind instanţele judecătoreşti (organizarea instanţelor judecătoreşti şi compunerea completelor de judecată)....................139 §2. Noţiunea de competenţa judiciarăşi formele competenţei............145 §3. Competenţa instanţelor judecătoreşti...........................................149 §4. Probleme legate de competenţa judiciară.....................................155

§3. Victima şi partea vătămată. Ordinea procesuală de constituire. Drepturile şi obligaţiile......................................................................139 §4. Partea civilă. Drepturile şi obligaţiile.............................................198 Secţiunea a IV-a. PARTEA APĂRĂRII......................................................................201 §1. Bănuitul. Noţiunea şi poziţia procesuală.......................................201 §2. învinuitul (inculpatul), noţiuneaşi poziţia procesuală.....................210 §3. Apărătorul.....................................................................................213 §4. Partea civilmente responsabilă. Noţiunea. Drepturile şi obligaţiile.....231 Secţiunea a IV-a. REPREZENTANŢII ŞI SUCCESORII ÎN PROCESUL PENAL.....234 §1. Capacitatea de exerciţiu în procesul penal....................................234 §2. Reprezentanţii în procesul penal, drepturile şi obligaţiile..............236 §3. Succesorul părţii vătămate sau al părţii civile..................................242 Secţiunea a V-a. ALTE PERSOANE PARTICIPANTE LA PROCESUL PENAL............243 §1. Asistentul procedural...............................................................................................243 §2. Grefierul..................................................................................................................245 §3. Interpretul, traducătorul................................................................247 §4. Specialistul...............................................................................................................250 §5. Expertul................................................................................................................... 252 §6. Martorul...................................................................................................................254 Capitolul V. PROBELE ŞI MIJLOACELE DE PROBA....................................260 Secţiunea I. PROBELE.................................................................................................260 §1. Definirea probelor în procesul penal.............................................260 §2. Clasificarea probelor................................................................................................262 §3. Proprietăţile esenţiale ale probelor .......................................................................................................... 264 §4. Obiectul probaţiunii......................................................................267 Secţiunea a Iha. PROBATORIUL..............................................................................273 §1. Noţiuni generale.....................................................................................................273 §2. Administrarea probelor............................................................................................275 §3. Aprecierea probelor.................................................................................................278

Secţiunea a III-a. MIJLOACELE DE PROBĂ ŞI PROCEDEELE PROBATORII..........281 § 1. Dispoziţii generale.......................................................................281 §2. Declaraţiile bănuitului, învinuitului, inculpatului şi modalităţi de obţinere a lor.....................................................................................................282 §3. Declaraţiile martorului şi condiţiile audierii...................................288 §4. Declaraţiile părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile.......................................................................................295 §5. Proceduri speciale de obţinere a declaraţiilor...............................297 §6. Constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale...................................300 §7. Expertizele...............................................................................................................302 §8. Procedura de descoperire şi ridicare a probelor............................309 Secţiunea a IV-a. MIJLOACE MATERIALE DE PROBĂ..............................................323 §1. Documentele............................................................................................................323 §2. Corpurile delicte......................................................................................................325 §3. Procesele-verbale ale acţiunilor procesuale..................................334 Capitolul VI. MĂSURILE PROCESUALE DE CONSTRÂNGERE...................337 Secţiunea I. DISPOZIŢII GENERALE PRIVIND MĂSURILE PROCESUALE PENALE DE CONSTRÂNGERE...............................................................................337 §1. Noţiunea, importanţa şi sarcinile măsurilorprocesuale de constrângere în procesul penal............................................................................337 §2. Sistemul şi clasificarea măsurilor procesuale de constrângere......339 §3. Condiţiile generale, temeiurile şi ordinea aplicării măsurilor procesuale de constrângere................................................................................341 §4. Actele procedurale prin care se dispune aplicarea măsurilor procesuale de constrângere...............................................................................343 §5. Particularităţile aplicării măsurilor de constrângere a minorilor....343 Secţiunea a Ii-a. REŢINEREA.................................................................................344 §1. Noţiunea reţinerii procesuale penale. Felurile, scopul şi durata acesteia.............................................................................................344 §2. Condiţiile şi temeiurile reţinerii.....................................................346 §3. Procedura aplicării reţinerii...........................................................351

§4. Drepturile, obligaţiile persoanei reţinute, precum şi obligaţiile administraţiei instituţiilor de detenţie a persoanelor reţinute în procesul penal....354 §5. Eliberarea persoanei reţinute........................................................355

Secţiunea a III-a. MĂSURILE PREVENTIVE............................................................358

§1. Obligarea de a se prezenta la organul de urmărire penală sau la instanţă

§1. Noţiunea, scopul şi particularităţile măsurilor preventive.............358

...........................................................................................................414

§2. Felurile şi clasificarea măsurilor preventive..................................360

§2. Aducerea silită..............................................................................416

§3. Condiţiile, temeiurile şi circumstanţele care se iau în consideraţie la aplicarea măsurilor preventive........................................................361

§3. Suspendarea provizorie din funcţie...............................................418

§4. Organele judiciare care pot lua măsurile preventive şi actele prin care se aplică aceste măsuri................................................................................364

§5. Punerea sub sechestru a bunurilor............................................................................425

§5. înlocuirea, revocarea şi încetarea de drept a măsurilor preventive ..........................................................................................................366 §6. Atacarea hotărârilor privind măsurile preventive..........................370 §7. Caracteristica generală a măsurilor preventive.............................374 §8. Liberarea provizorie sub control judiciar a persoanei deţinute...............387 §9. Liberarea provizorie pe cauţiune a persoanei deţinute.................390 §10. Procedura de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune.............................................................................................393 §11. Arestarea la domiciliu............................................................................................395 §12. Arestarea preventivă..................................................................397 §13. Procedura şi durata arestării preventive a bănuitului......................399 §14. Procedura şi durata arestării preventive a învinuitului................401 §15. Procedura şi durata arestării preventive a inculpatului ........................................................................................................... 405 §16. Recursul împotriva hotărârilor privind măsura arestării preventive ........................................................................................................... 407 §17. Obligaţiile administraţiei instituţiilor de deţinere a persoanelor reţinute sau arestate ............................................................................................................................... 410 §18. Dreptul persoanei reţinute sau arestate la măsuri de ocrotire ........................................................................................................... 413 Secţiunea a IV-a. ALTE MĂSURI PROCESUALE DE CONSTRÂNGERE ....................................................................................................................................... 414

§4. Amenda judiciară..........................................................................421

Capitolul VIL MĂSURI DE PĂSTRARE A CONFIDENŢIALITĂŢII, MĂSURI DE PROTECŢIE ŞI ALTE MĂSURI PROCEDURALE PENALE ...................................................................................... 438 Secţiunea I. MĂSURI DE PĂSTRARE A CONFIDENŢIALITĂŢII...............................438 §1. Păstrarea dosarelor penale şi a materialelor de urmărire penală. .438

§2. Confidenţialitatea urmăririi penale................................................439 §4. Păstrarea secretului comercial şi altui secret ocrotit de lege........443

Secţiunea a IV-a. MODIFICAREA ÎN ACTELE PROCEDURALE, CORECTAREA ERORILOR MATERIALE ŞI ÎNLĂTURAREA UNOR OMISIUNI VĂDITE..............................................................................................474

Secţiunea a Ii-a. MĂSURI DE PROTECŢIE..............................................................444

§1. Modificări în actele procedurale.................................................

§1. Dispoziţii generale privind reglementarea măsurilor de protecţie 444

474

§2. Noţiunea şi clasificarea măsurilor de protecţie.............................445

§2. Corectarea erorilor materiale...................................................................................475

§3. Caracteristica generală a măsurilor de protecţie de stat speciale 448

§3. înlăturarea unor omisiuni vădite...................................................476

§3. Apărarea secretului de stat în procesul penal.............................................441

§4. Persoanele pasibile de protecţie de stat şi organele care asigură protecţia de stat..............................................................................449 §5. Procedura aplicării, contestăriişi anulării măsurilor de protecţie de stat.....................................................................................................451

Secţiunea a V-a. NULITATEA ACTELOR PROCEDURALE.......................................478 §1. Reglementarea, definiţia şi clasificarea nulităţilor.........................478 §2. Caracteristica condiţiilor nulităţii...................................................479

Secţiunea a IlI-a. MĂSURI DE ÎNLĂTURARE A CONDIŢIILOR CE AU CONTRIBUIT LA SĂVÂRŞIREA INFRACŢIUNILOR ŞI ALTOR ÎNCĂLCĂRI ALE LEGISLAŢIEI.............................................................................452

Capitolul IX. CHESTIUNI PATRIMONIALE ÎN PROCESUL PENAL .......................................................................................................... 483

§1. Sesizarea organului de urmărire penală privind luarea măsurilor de

Secţiunea 1. ACŢIUNEA CIVILĂ ÎN PROCESUL PENAL..........................................483

lichidare a cauzelor şi condiţiilor ce au contribuit la săvârşirea infracţiunii......452 §2. încheierea interlocutorie a instanţei de judecată..........................455

§1. Consideraţii generale.......................................................................483 §2. Condiţii de exercitare a acţiunii civile în procesul penal................485 §3. Elementele acţiunii civile..............................................................487 §4. Subiecţii acţiunii civile..................................................................494

Capitolul VIII. TERMENELE PROCEDURALE ŞI ACTE PROCEDURALE COMUNE..........................................................................................457

§5. Exercitarea acţiunii civile..............................................................495

Secţiunea I. TERMENELE PROCEDURALE................................................................457

§6. Soluţionarea acţiunii civile............................................................497

§1. Noţiunea, importanţa şi clasificarea termenelor procedurale..............457 §2. Calcularea termenelor procedurale şi termenelor substanţiale.....460 §3. Acte considerate ca făcute în termen şi restabilirea termenului omis

Secţiunea a Il-a. CHELTUIELILE JUDICIARE...........................................................499 §1. Consideraţii generale privind cheltuielile judiciare........................499 §2. Compensarea şi plata cheltuielilor judiciare..................................502

...........................................................................................................462 Secţiunea a Il-a. CITAREA ŞI COMUNICAREA ALTOR ACTE PROCEDURALE....464 §1. Citarea, noţiunea şi procedura efectuării......................................464 §2. Comunicarea altor acte procedurale.........................................................................469 Secţiunea a IlI-a. CERERI ŞI DEMERSURI..............................................................470 §1. Cererea, noţiunea şi formele.........................................................470 §2. Demersul. Noţiunea şi formele......................................................471 §3. înaintarea şi examinarea cererilor şi demersurilor........................472

PARTEA SPECIALĂ Capitolul X. URMĂRIREA PENALĂ..........................................................509 Secţiunea I. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND URMĂRIREA PENALĂ......................509 §1. Necesitatea, obiectul şi scopul urmăririi penale..................................509 §2. Limitele şi forma urmăririi penale.................................................510 §3. Trăsăturile caracteristice ale fazei de urmărire penală..................512 §4. Dispoziţii generale privind urmărirea penală.................................514 Secţiunea a Il-a. COMPETENŢA ORGANELOR DE URMĂRIRE PENALĂ.............523

§1. Noţiunea şi formele (modalităţile) competenţei organelor de urmărire penală... 523 §2. Competenţa organului de urmărire penală al Ministerului Afacerilor Interne... 524

§3. Competenţa organului de urmărire penală al Serviciului de Informaţii şi Securitate.............................................................................................................525 §4. Competenţa organului de urmărire penalăal Departamentului Vamal.................................................................................................526 §5. Competenţa organului de urmărire penală al Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei..........................................................526 §6. Competenţa exclusivă a procurorului la exercitarea urmăririi penale ...........................................................................................................527 §7. Verificarea competenţei şi cazurile urgente..................................528 §8. Acţiuni efectuate de alte organe de constatare............................529 Secţiunea a IU-a. SESIZAREA ORGANULUI DE URMĂRIRE PENALĂ..................530 §1. Noţiunea, importanţa şi modurile sesizării....................................530 §2. Caracteristica modurilor de sesizare.........................................................................532 §3. Obligativitatea primirii şi examinării plângerilor sau denunţurilor referitoare la infracţiuni...................................................................................536 Secţiunea a IV-a. PORNIREA URMĂRIRII PENALE................................................538 §1. Noţiunea, importanţa şi condiţiile începerii urmăririi penale.........538 §2. Procedura şi actele prin care se dispune începerea urmăririi penale ...........................................................................................................539 §3. Caracteristica circumstanţelor care exclud urmărirea penală.......541 §4. Neînceperea urmăririi penale.......................................................549 §5. Pornirea urmăririi penale în baza plângerii victimei......................550 Secţiunea a V-a. DESFĂŞURAREA URMĂRIRII PENALE.......................................553 §1. Noţiunea şi conţinutul desfăşurării urmăririi penale......................553 §2. Efectuarea acţiunilor de urmărire penală......................................555 §3. Punerea sub învinuire şi înaintarea acuzării..................................556 §4. Scoaterea persoanei de sub urmărirea penală..............................563 §5. încetarea urmăririi penale.............................................................565 $6. Clasarea cauzei penale.............................................................................................571 §7. Reluarea urmăririi penale.............................................................572 §8. Investigaţiile în vederea căutării învinuitului.................................575

§9. Disjungerea şi conexarea materialelor cauzelor în faza urmăririi penale................................................................................................577 Secţiunea a Vl-a. TERMINAREA URMĂRIRII PENALE ŞI TRIMITEREA CAUZEI ÎN JUDECATĂ...................................................................................578 §1. Consideraţii generale privind terminarea urmăririi penale şi trimiterea cauzei în judecată.....................................................................................578

§2. înaintarea dosarului de urmărire penală procurorului cu raportul de terminare a urmăririi penale............................................................580 §3. Verificarea de către procuror a cauzei primite şi soluţiile dispuse la terminarea urmăririi penale...............................................................................582 §4. Restituirea cauzei sau trimiterea ei la alt organ de urmărire penală în vederea completării urmăririi penale.............................................................584 §5. Prezentarea materialelor de urmărire penală...........................................585 §6. Soluţionarea cererilor în legătură cu terminarea urmăririi penale. 588 §7. Rechizitoriul, noţiunea, importanţa şi conţinutul...........................589 §8. Trimiterea cauzei în judecată........................................................591 Capitolul XI. CONTROLUL JUDICIAR AL PROCEDURIIPREJUDICIARE... 593 §1. Conceptul, evoluţia, scopurile şi particularităţile controlului judiciar al procedurii prejudiciare.........................................................................................593 §2. Conţinutul şi limitele controlului judecătoresc al procedurii prejudiciare.......................................................................................604 §3 Controlul judiciar asupra legalităţii aplicării măsurilor preventive şi a reţinerii... 608 §4. Controlul judecătoresc al acţiunilor de urmărire penală şi al activităţii operative de investigaţie......................................................................618 §5. Controlul judecătoresc asupra altor hotărâri şi acţiuni în faza urmăririi penale...............................................................................626 §6. Procedura controlului judecătoresc al urmăririi penale...........................634 Capitolul XII. JUDECATA ÎN PRIMĂ INSTANŢĂ .......................................................................................................... 640 Secţiunea I. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND JUDECATA CA FAZĂ A PROCESULUI PENAL ŞI PRINCIPIILE SPECIFICE (CONDIŢIILE GENERALE) ALE ACESTEIA ................................................................................................................... 640 §1. Noţiuni generale privind judecata ca fază a procesului penal .......................................................................................................... 640 §2. Principiile specifice (condiţiile generale) ale fazei de judecată.....642 §3. Punerea pe rol a cauzei penale

.......................................................................................................................................661 Secţiunea a Ii-a. JUDECATA ÎN PRIMĂ INSTANŢĂ.................................................665 §1. Partea pregătitoare a şedinţei de judecată...................................665 §2. Cercetarea judecătorească................................................................671 §3. Dezbaterile judiciare şi ultimul cuvânt al inculpatului...................690 §4. Deliberarea şi adoptarea sentinţei................................................705

CapitolulXIII. CĂILE ORDINARE DE ATAC...............................................717

§3. Chestiunile soluţionate de instanţă la executarea pedepsei..........830

Secţiunea 1. APELUL..................................................................................................717

§4. Instituţii ce ţin de executarea hotărârilor judecătoreşti ................834

§1. Consideraţii generale asupra căilor de atac..................................717 §2. Hotărârile supuse apelului ...................................................................................719 §3. Titularii dreptului de apel.........................................................................................721 §4. Termenul de apel.....................................................................................................724 §5. Declararea apelului, renunţarea la apel, retragerea apelului........726 §6. Efectele apelului......................................................................................................729 §7. Judecarea apelului....................................................................................................737

Capitolul XVI. PROCEDURI SPECIALE....................................................................836 Secţiunea I. PROCEDURA ÎN CAUZELE PRIVIND MINORII...................................836 Şl. Dispoziţii generale.........................................................................836 §2. Circumstanţele care urmează a fi stabilite în cauzele privind minorii ..........................................................................................................840 §3. Disjungerea cauzei cu minori..................................................................................844 §4. Reţinerea minorului şi aplicarea faţă de minori a măsurilor preventive

Secţiunea a Ii-a. RECURSUL ORDINAR....................................................................744

......................................................................................................................................845

§1. Consideraţii generale privind recursul ordinar.................................744

§5. Modul de chemare a bănuitului, învinuitului, inculpatului minor....847

§2. Condiţiile de fond şi de formă ale recursului ordinar.....................751

§6. Audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului minor.....................847

§3. Efectele recursului ordinar.......................................................................................783

§7. Participarea reprezentantului legal al bănuitului, învinuitului,

§4. Judecarea recursului ordinar.....................................................................................794

inculpatului

Capitolul XIV CĂILE EXTRAORDINARE DE ATAC.....................................806 Secţiunea I. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND CĂILE EXTRAORDINARE DE ATAC....................................................................................................806 Secţiunea a Ii-a. RECURSUL ÎN ANULARE.............................................................807 §1. Caracteristică generală.................................................................807 §2. Cazurile în care se poate face recurs în anulare...........................809 §3. Judecarea recursului în anulare şi soluţiile pronunţate..................811 Secţiunea a IlI-a. REVIZUIREA PROCESULUI PENAL..............................................813 §1. Caracteristică generală.................................................................813 §2. Cazurile de revizuire................................................................................................814 §3. Activitatea procesuală prealabilă..................................................819 §4. Judecarea revizuirii..................................................................................................822 Capitolul XV. PUNEREA ÎN EXECUTARE A HOTĂRÂRILOR JUDECĂTOREŞTI..............................................................826 §1. Noţiunea şi esenţa fazei de executare a sentinţei.........................826 §2. Punerea în executare a hotărârii...................................................828

minor în procesul penal.....................................................................................850 §8. încetarea procesului cu liberarea de răspundere penală a minorului ...........................................................................................................853 §9. Judecarea cazului cu participarea minorilor.............................................................855 §10. Liberarea de către instanţă a minorului de pedeapsa penală ....860 Secţiunea a II-a. PROCEDURA APLICĂRII MĂSURILOR DE CONSTRÂNGERE CU CARACTER MEDICAL..................................................................862 §1. Temeiurile, condiţiile şi esenţa procedurii aplicării măsurilor de constrângere cu caracter medical........................................................................862 §2. Urmărirea penală..........................................................................865 §3. Judecarea cauzei......................................................................................................870 §4. Tratamentul forţat al persoanelor care suferă de alcoolism cronic sau narcomanie.........................................................................................................875 Secţiunea a III-a. PROCEDURA DE RESTABILIRE A DOCUMENTELOR JUDICIARE DISPĂRUTE...................................................................876 §1. Consideraţii generale privind restabilirea documentelor judiciare dispărute............................................................................................876 §2. Obiectul procedurii de restabilire a dosarului penal dispărut sau a documentelor dispărute din dosar.....................................................878

§3. Modurile de restabilire a documentelor judiciare dispărute...........879 Secţiunea a IV-a. ACORDUL DE RECUNOAŞTERE A VINOVĂŢIEI.......................882 §1. Noţiuni generale privind acordul de recunoaştere a vinovăţiei......882 §2. Apariţia şi evoluţia acordului de recunoaştere a vinovăţiei...........885 §3. Rolul părţii apărării la încheierea unui acord.................................887

§4. Rolul părţii acuzării la încheierea unui acord.................................891 §5. Responsabilităţile instanţei de judecată în cadrul încheierii unui acord..................................................................................................896 Secţiunea a V-a. PROCEDURA DE SUSPENDARE CONDIŢIONATĂ A URMĂRIRII PENALE ŞI DE LIBERARE DE RĂSPUNDERE PENALĂ...................901 §1. Generalităţi privind procedura discreţionară exercitată de către procuror în faza urmăririi penale..................................................................901 §2. Condiţiile suspendării condiţionate a urmăririi penale şi ale liberării de răspundere penală......................................................................903 §3. Procedura de suspendare condiţionată a urmăririi penale .......................................................................................................... 906 Secţiunea a Vi-a. PROCEDURA DE URMĂRIRE ŞI JUDECARE A UNOR INFRACŢIUNI FLAGRANTE.............................................................908 §1. Generalităţi privind procedurile urgente (sumare)..............................908 §2. Cauzele şi condiţiile de aplicare a procedurii speciale de urmărire şi judecare a unor infracţiuni flagrante............................................................911 §3. Constatarea infracţiunii.................................................................912 §4. Verificarea materialelor de urmărire penală de către procuror.....916 §5. Judecarea cauzei privind infracţiunile flagrante şi exercitarea căilor de atac....................................................................................................917 Secţiunea a Vll-a. PROCEDURA PRIVIND URMĂRIREA PENALĂ ŞI JUDECAREA CAUZELOR PRIVIND INFRACŢIUNILE SĂVÂRŞITE DE PERSOANE JURIDICE..............................................................919 Secţiunea a VUI-a. PROCEDURA DE REPARARE A PREJUDICIULUI CAUZAT PRIN ACŢIUNILE ILICITE ALE ORGANELOR DE URMĂRIRE PENALA ŞI ALE INSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTI......................922 §1. Generalităţi privind reglementarea instituţiei reparării prejudiciului cauzat prin erori judiciare....................................................................................................922 §2. Cazurile şi condiţiile ce acordă dreptul la reparaţie.......................924 §3. Felurile şi cuantumul prejudiciului cauzat prin erori judiciare........929 §4. Procedura reparării prejudiciului cauzat prin erori judiciare..........932 Capitolul XVII. ASISTENŢA JURIDICĂ INTERNAŢIONALĂ IN MATERIE PENALĂ .................................................................................... 934 §1. Dispoziţii generale........................................................................934 §2. Comisia rogatorie ....................................................................................................937 §3. Extrădarea ...................................................................................941 §4. Transferul persoanelor condamnate.........................................................................945 §5. Recunoaşterea hotărârilor penale ale instanţelor străine ............947