Drept Diplomatic Si Consular

DREPT DIPLOMATIC ŞI CONSULAR

Lect. univ. Alexandra BRAICA

1

Tematica cursului I.Notiuni introductive

 ● ●

Diplomatia, definţie, caracterististici Dreptul diplomatic. Notiune, definire şi caracteristici, izvoare

II. Relaţii diplomatice

■ ● ● ●

●

Noţiunea de relaţii diplomatice Stabilirea relaţiilor diplomatice Încetarea relaţiilor diplomatice  ruperea relatiilor diplomatice  războiul  ruperea relaţiior diplomatice  suspendarea şi ruperea relaţilor diplomatice- consecinta schimbărilor radicale ale situaţiei politice Reprezentarea intereselor unui stat

III. Misiunile diplomatice

 ● ● ●

Reprezentantele diplomatice. Notiune. Incetarea misiunii diplomatice. Sediul, structura si efectivul aesteia

IV. Personalul misiunii diplomatice

 − Seful

de misiune si clasele sefilor de misiune sefului de misiune − Personalul diplomatic − Numirea

V. Funcţiile şi activitatea misiunii diplomatice



VI. Imunităţi, privilegii şi facilităţi diplomatice

 ● ● ● ● ●

Notiune şi clasificare Categorii Inviolabilitatea Categorii de persoane care beneficiază de imunităţi, privilegii şi facilităţi Durata acestora

VII. Misiunile speciale



3. 4. 5. 6. 7.

Definitie, Condiţiile de trimitere a misiunilor speciale Sarcinile unei misiuni speciale Membrii Organizarea unei misiuni speciale

VIII. Organele de stat cu atribuţii în

●

domeniul relatiilor externe ● ● ●

Seful de stat Ministerul afacerilor externe Functionarii in misiune 2

IX. Reguli care se aplică diplomatiei dintre diferite organizatii, precum si dintre acestea şi statele nemembre ale acelei organizatii

Notiuni introductive Diplomaţia se realizează prin mijloace consacrate în sistemul internaţional: a. tratative ; b. corespondenţă diplomatică; c. conferinţe diplomatice; d. participarea la activitatea organizaţiilor internaţionale; e. reprezentarea permanentă sau reprezentarea temporară a statelor etc. Diplomaţia este — după cum am văzut o – activitate complexă cuprinzând deopotrivă, acţiunea proprie a agenţilor diplomatici şi activitatea specifică a unor organe interne, precum şi a unor persoane implicate în domeniul politicii externe a statelor. Pentru ca această activitate să se desfăşoare în mod corespunzător este reglementată de norme specifice, care fac parte din Dreptul diplomatic. Ca stiinta, diplomatia este inteleasa ca demers intelectual de cunoastere, interpretare si generalizare a legilor care guverneaza fenomenul relatiilor politico-juridice dintre state, al mecanismelor si implicatiilor socio-umane ale acestui domeniu al vietii socialistorice. Dreptul diplomatic a făcut obiectul unor studii şi analize laborioase atât literatura străină, cât şi în literatura românească, în elaborarea cărora s-a pus un accent deosebit pe apariţia şi precizarea elementelor sale definitorii. 3

Caracteristici ale diplomatiei: a) Dpdv teoretic: −

este o categorie sau concept politico-juridic

−

este o stiinta si o arta, avand ca obiect relatiile dintre state sau grupari de state b) D.p.d.v al practicii acestor relatii

−

obiectul diplomatiei il constituie organizarea, conducerea si desfasurarea relatiilor oficiale de reprezentare interstatala

−

subiectele raporturilor diplomatice sunt, in principiu statele, prin organele puterii executive, prin institutiile specializate si personalul corespunzator (corpul diplomatic) pentru activitatea de politica externa

−

scopul diplomatiei este realizarea pe cale pasnica a intereselor si obiectivelor de politica externa, concilierea si armonizarea acestora pana la limita evitarii conflictelor c) Caile de realizare

−

negociere

−

tratative

−

contractele

−

dialogul

−

consultarile iar Mijoacele:

−

documentele scrise

−

conferintele

−

reuniunile

−

vizitele

−

dialogul

−

schimbul de informatii

−

corespondenta 4

−

comunicatele

−

declaratiile scrise sau transmise prin retele audiuo-vizuale d) Forma sau caracterul demersului diplomatic consta in natura sa prin excelenta pasnica. Ca forma, demersul diplomatic este opus formei violente, a fortei sau a razboiului.

1. Definirea Dreptului diplomatic 1.1. După ce evocă opiniile unor autori prestigioşi în domeniul diplomaţiei şi dreptului diplomatic, precum E. Satow, Charles de Martens, Pradier Fodéré, profesorul Philippe Cahier defineşte Dreptul diplomatic ca “un ansamblu de norme juridice destinate să reglementeze raporturile care se formează între diferite organe ale subiectelor de drept internaţional insărcinate într-o manieră permanentă

sau

temporară

cu

relaţile

externe

ale

acelor

subiecte”. 1.2.

Profesorul

Grigore

Geamănu

precizează

că

,,dreptul

diplomatic este o parte a dreptului internţional, jar materiile reglementate de el, deşi au în multe cazuri un caracter procedural, privesc şi numeroase probleme de fond. În analiza efectuată, profesorul Geamănu susţine că dreptul diplomafic reglementează

raporturi

juridice

dintre

subiectele

dreptului

internaţiona1 şi “nu între organele acestor subiecte”. 1.3. Citându-l pe Michael Hardy, profesorul Ion M. Anghel arată că “Dreptul diplomatic cuprinde totalitatea normelor juridice care guvernează

statutul

organelor

diplomatice“,

observând,

în

continuare, că ,,dreptul diplomatic reprezintă ansamblul de reguli cape sunt aplicabile relaţiilor, diplomatice, ceea ce înseamnă că avem în vedere numai relaţiile dintre state”. 1.4. Definirea dreptului diplomatic are în vedere obiectul său, care –

în

viziunea

profesorului

Philippe

Cahier

—

îl

constituie 5

,,raporturile organelor însărcinate cu relaţiile externe”, iar, în optica

profesorilor

Ludovic

Takacsm

şi

Marţian

Niciu,

îl

reprezintă ,,statutul organelor de stat pentru relaţiile externe”. 1.5. În concluzie, dreptul diplomatic este acea ramuă a dreptului internaţional ce cuprinde totalitatea normelor juridice

care

se

referă

la

organizarea,

sarcinile

şi

competenţa organelor pentru relaţii externe, având ca object

diferite

aspecte

ale

activităţii

diplomatice

desfăşurate de aceste organe”. Activitatea diplomatică — inclusă în noţiunea Dreptului diplomatic — este desfăşurată atât de organele interne, cât şi de organele externe ale statului. Această activitate se referă la Conferinţele diplomatice, precum şi la activitatea desfăşurată în cadrul organizaţiilor internaţionale, care este recunoscută ca ,,o diplomaţie multilaterală” şi este definită a fi ,,paradiplomaţie”. Profesorul Ion M. Anghel observă că dreptul diplomatic ,,serveşte

scopului

general

al

comunităţii

internaţionale”,

ocupându-se de ,,organizarea şi funcţionarea mecanismului care promovează

aplicarea

şi

realizarea

principiilor,

normelor

şi

regulilor dreptului internaţional în intregul său”; dreptul diplomatic este ramura cea mai mobilă a dreptului internaţional. Faptul că dreptul diplomatic este o ramură a dreptului internaţional, principiile şi normele fundamentale pe care se întemeiază activitatea diplomatică sunt ace1eaşi aflate la baza dreptului internaţional.

2. Izvoarele dreptului diplomatic 2.1. Analizele de specialitate au relevat constant că dreptul diplomatic — fiind o ramură a dreptului internaţional — are, în linii 6

generale, aceleaşi izvoare ca şi dreptul internaţional. Totuşi, o cercetare mai atentă este de natură să pună în evidenţă unele elemente specifice surselor dreptului diplomatic. 2.2. Profesorul Philippe Cahier atrage atenţia că ,,regulile dreptului diplomatic aparţin celor două ordini juridice diferite: dreptului international şi dreptului intern al Statelor”. Atât profesorul Cahier, cât şi profesorii Ludovic Takacs şi Marţian Niciu subliniază locul şi rolul important al ,,regulilor cutumiare” ca “sursa principală a dreptului diplomatic tradiţional”. 2.3. Cei mai multi analişti sunt de acord asupra faptului că izvoarele dreptului diplomatic sunt: a. cutuma; b. tratatele; c. legile interne; d. jurisprudenţa Profesorul Ion M. Anghel adaugă la aceste patru categorii, principiile generale de drept, înţelese ,,ca reguli ale dreptului internaţional sau ca norme de maximă generalitate”. Împărtăşim, totodată,

opinia

potrivit

căreia

ANTIGA

COMITAS

GENTIUM

(curtoazia internaţională) — deşi nu este un izvor propriu-zis al dreptului diplomatic, reprezintă ,,o sursă preţioasă de îndrumare, oferind criterii şi reguli care pot, pâna la urmă, să favorizeze relaţiile diplomatice”.

3. Codificarea dreptului diplomatic 3.1. Codificarea dreptului diplomatic a cunoscut două modalităţi: a.codificarea efectuată de societăţi ştiinţifice cum este Institutul de Drept 7

Internaţional sau de specialişti şi b. codificarea efectuată în cadrul conferinţelor internaţionale. 3.2. Din prima categorie fac parte:

●

Proiectul de Cod al lui Bluntschill din 1868 ;

●

Regulamentul

elaborat

în

1895

de

Institutul

de

Drept

Internaţional; ●

Proiectul de Convenţie elaborat de Institutul American de Drept Internaţional în anul 1925;

●

Rezoluţia Institutului de Drept Internaţional, adoptată la Sesiunea sa de La New York, în 1929, în care se atrage atenţia asupra

cerinţei

fundamentării

privilegiilor

şi

imunităţilor

diplomatice în cadrul ,,teoriei extrateritorialităţii”. 8. Din a doua categorie fac parte: ●

Regulile de clasificare şi de precădere a agenţilor diplomatici, anexate la Actul final al Congresului de la Viena;

●

Protocolul de la Aix-la-Chapelle din 1818, prin care s-au completat

Regulile

adoptate

în

1815

privind

rangurile

reprezentanţilor diplomatici; ●

Proiectele

prezentate

de

Alejandro

Alvarez

La

a

V-a

Conferinţă panamericană; ●

Convenţia de la Havana cu privire La funcţionarii diplomatici

●

Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice. Evident, Convenţia adoptată în 1961 reprezintă incununarea unui amplu proces de negociere, care a dat expresie voinţei statelor de a aşeza relaţiile diplomatice ,,pe baza unor norme convenite şi recunoscute în sistemul internaţional”. 8

3.4. Convenţia a soluţionat problemele care priveau activitatea diplomatică, situând misiunea diplomaticä în centrul dreptului diplomatic. După Conferinţa diplomaticä de La Viena, reguli care până atunci erau ,,circumscrise la curtoazia diplomatică” au devenit norme juridice. În această categorie intră regulile cu privire la procedura agrementului, unele reguli privind instalarea la post etc. 3.5. Cu toate că prin codificarea efectuată în anul 1961 s-a adoptat

reglementare

cuprinzătoare

în

domeniu”,

dreptul

cutumiar a rămas un izvor de referinţă, cu un impact semnificativ în

dreptul

diplomatic,

având

o

imprtanţă

recunoscută

în

interpretarea normelor care guvernează activitatea diplomatică. Totuşi,

adoptarea

Convenţiei

de

la

Viena

a

dus

la

,,transformarea dreptului diplomatic dintr-un drept cu caracter precumpănitor cutumiar într-un drept cu caracter precumpănitor convenţional, principalul său izvor constituindu-l un tratat colectiv. Profesorul Philippe Cahier apreciază că “anul 1961 a marcat o turnură în istoria surselor dreptului diplomatic”, prin trecerea de la ,,un drept nescris de origine cutumiară” la ,,un drept scris al cărui izvor principal a devenit un tratat”. 3.6. La baza Dreptului diplomatic se află principiile Dreptului internaţional, care reprezintă criteriul de apreciere a legalităţii acţiunilor întreprinse pe plan diplomatic. 3.7. Principiile şi normele imperative ale Dreptului internaţional trebuie respectate în întreaga activitate diplomatică, deoarece această activitate este o componentă importantă a sistemului internaţional. 9

3.8. Pentru a sublinia importanţa principiilor şi normelor Dreptului internaţional în activitatea diplomatică, Convenţia de La Viena din 1961, chiar în Preambul precizează că această activitate se desfăşoară în conformitate cu scopurile şi principiile Cartei O.N.U. Relaţii diplomatice

●

Noţiunea de relaţii diplomatice

●

Stabilirea relaţiilor diplomatice

●

Încetarea relaţiilor diplomatice 

ruperea relatiilor diplomatice



războiul



ruperea relaţiior diplomatice



suspendarea şi ruperea relaţilor diplomatice- consecinta schimbărilor radicale ale situaţiei politice

●

Reprezentarea intereselor unui stat Relatiile diplomatice reprezinta mai mult decat legatura

dintre doua state, conferind ansamblul de relatii dintre acestea, relatii prin excelenta pasnice, , oficial purtate prin intermediul organelor de stat specializate, in scopul realizarii politicii externe a statului respectiv si a securitatii internationale. Stabilirea relatiilor diplomatice:- In teoria si practica dreptului international s-a concluzionat ca pentru stabilirea de relatii diplomatice sunt necesare urmatoarele conditii cumulative: a) entitatile sau partile intre care se stabilesc relatiiile diplomatice sa aiba personalitate juridica internationala b)

cele doua state sau guverne ale acestora sa fie reciproc

recunoscute 10

c) sa existe un acord de stabilire a acestor relatii Incetarea relatiilor diplomatice- se poate realiza in diferite moduri 1. Ruperea relatiilor diplomatice Motivele ruperii relatiilor diplomatice -un act discretionar al statului respectiv -un act acceptat sau impus in virtutea unor tratate sau pe plan international -reactia impotriva unui act ilitic, care a provocat o dauna sau a incalcat un drept -nemultumirea pentru comportarea neamicala a unui stat -schimbarea neconstitutionala a guvernului -ruperea sau stabilirea relatiilor statului respectiv cu un stat tert = act de vointa, fie prin excelenta discretionar, fie rezultand dintro obligatie asumata anterior de statul in cauza in cadrul unei organizatii internationale. In general este un act unilateral al statului suveran si se realizeaza adesea fara a purta discutii asupra motivelor care ii determina la acest act. Majoritatea unor astfel de acte au ca motivatie violarea unui drept. Razboiul, cauza a ruperii relatiilor diplomatice =ansamblul actiunilor militare, de forta, menite sa conduca la satisfacerea intereselor statului sau statelor care recurg la aceasta cale extreme. Razboiul provoaca in mod normal si implicit ruperea relatiilor diplomatice dintre statele beligerante. Fiind un act implicit declararii sau declansarii razboiului, ruperea relatiilor diplomatice nu poate fi precedata de razboi, ea poate insa, preceda razboiul. 11

Starea de razboi= situatia creata consecutiv declararii razboiului cu sau fara ultimatum, zis si raboiul pe hartie. Starea de razboi , ca perioada dintre declararea razboiului si actiunea de razboi propriu zisa, poate conduce la ruperea relatiilor diplomatice chiar daca nu au inceput ostilitatile armate. Efectele razboiului asupra relatiilor diplomatice: 1. Razboiul antreneaza ruperea relatiilor diplomatice 2. In anumite situatii poate sa nu cauzeze ruperea relatiilor diplomatice 3. Razboiul poate avea uneori si efecte indirecte de aceeasi natura asupra relatiilor diplomatice cu statele terte 4. Armistitiul

(acordul

dintre

statele

beligerante

privind

suspendarea temporara a actiunilor militare) este considerat ca o categorie in sine, in care desi se mentine starea de razboi se pot restabili relatiile diplomatice Suspendarea si ruperea relatiilor diplomatice=consecinta a schimbarilor radicale ale situatiei politice -dupa ruperea relatiilor diplomatice, reluarea lor presupune un nou acord de vointa si parcurgerea intregii proceduri de stabilire a relatiilor -in cazul suspendarii nu mai e necesara aceasta procedura, relatiile reluandu-se pur si simplu Institutia suspendarii si a ruperii relatiilor diplomatice apare mai limpede in situatiile de schimbari politice radicale intr-un stat. Schimbarile politice fundamentale intr-un stat pot consta in schimbari ale formei de guvernamant pe cale neconstitutionala, constituirii de noi state prin secesiune, sau federalizare, revolutii sau lovituri de stat. Suspendarea si ruperera pun in miscare o alta institutie conexa: recunoasterea sau nerecunoasterea noilor situatii. 12

Reprezentarea intereselor unui stat O consecinta a ruperii relatiilor diplomatice a dus la aparitia institutiei

“puterii

protectoare”,

respectiv

a

reprezentarii

intereselor unui stat. Principala ratiune a acestei institutii este de a asigura pe cale indirecta, prin bune oficii ale unui alt stat, mentinerea sau continuarea unor legaturi minime si necesare intre doua state intre care nu exista sau au fost rupte relatiile diplomatice. Institutia puterii protectoare presupune urmatoarele conditii: 1. Alegerea

puterii

protectoare

de

catre

statul

interesat.

Aceasta alegere trebuie sa tina seama unori de anumite reglementari sau norme de care este legat statul respectiv. 2. O alta conditie consta in acordul puterii protectoare care a fost aleasa. Uzantele presupun , formularea unei cereri cu caracter de urgenta din partea statului ce se doreste a fi reprezentat catre guvernul statului ce se doreste a fi reprezentat catre guvernul statului care urmeaza a fi puterea protectoare, cerere la care se poate raspunde prin acceptare, acceptare

conditionata,

ori

prin

respingerea

cererii

(declinarea propunerii) 3. O alta conditie consta in consimtamantul statului primitor u privire la puterea protectoare aleasa.

ACTIVITATEA DIPLOMATICĂ EXERCITATĂ DE ORGANELE INTERNE ALE STATELOR Exercitarea funcţiilor diplomatice implică nu numai anumite reguli precise, ci şi prezenţa unor organisme specializate, precum şi a unor instituţii fundamentale ale statelor în competenţa cărora 13

intră exercitarea acestor funcţii. Activitatea diplomatică este realizată de două categorii de organe: 1. organele interne ale statelor cu atribuţii în domeniul relaţiilor internaţionale; 2. misiunile diplomatice, care funcţionează în străinătate. Organele interne ale statelor care desfăşoară activitate diplomatică sunt: ●

şefii de state;

●

guvernele şi şefii de guverne;

●

ministerele afacerilor externe3. Atribuţii importante în domeniul politicii externe a statelor au

parlamentele, care — mai ales în ultimii ani — s-au remarcat prin promovarea

şi

practicarea

unei

adevărate

,,diplomaţii

parlamentare” 1. Şefii de stat —Jus repraesentationis omnimodae 1.1. Şefii de stat au un drept de reprezentare generală în relaţiile internaţionale, în conformitate cu reglementările constituţionale din fiecare ţară. 1.2. În baza Constituţiei României, Preşedintele ,,încheie tratate internaţionale în numele României”. Tratatele sunt negociate de Guvernul ţării în baza atribuţiilor ce îi revin. Preşedintele supune tratatele spre ratificare Parlamentului la propunerea Guvernului, Preşedintele acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai României şi aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice. Reprezentanţii diplomatici altor state sunt acreditaţi pe lângă Preşedintele României. 1.3. Când un şef de Stat se află pe teritoriul unui stat străin se bucură

de

imunităţi

deosebite,

care

sunt

cunoscute

sub

denumirea de ,,imunităţile suveranului”. Şefului de Stat îi este 14

rezervat un protocol diplomatic deosebit şi se bucură de o protecţie specială. 2. Guvernul — atribuţii în relaţiile cu statele străine 2.1. În aproape toate ţările, Guvernul are atribuţii deosebit de importante în domeniul politicii externe. Guvernul — prin locul ce îi

este

conferit

în

sistemul

organelor

statului

—

exercită

conducerea generală în relaţiile statele străine. 2.2. Pe baza imputernicirilor date de Preşedintele României, Guvernul ia măsuri pentru iniţierea şi negocierea tratatelor internaţionale care se încheie numele României. Guvernul poate negocia

şi

semna

acorduri,

convenţii

şi

alte

înţelegeri

internaţionale la nivel guvernamental. 2.3. Guvernul ia măsurile necesare pentru aplicarea tratatelor, acordurilor şi convenţiilor şi celorlalte înţelegeri internaţionale şi controlează modul în care ,,se realizează acestea”. Guvernul informează periodic Preşedintele României şi Parlamentul în legătura cu problemele pe care le ridică ap1icarea unor tratate, acorduri, convenţii şi alte înţelegeri internaţionale, în vederea soluţionării operative a acestora. 2.4. Şeful Guvernului invită şi primeşte reprezentanţi ai statelor străine, duce tratative, încheie acorduri, ia parte la conferinţe internaţionale si la activitatea unor organizaţii internaţionale. 2.5. Şeful Guvernului îndeplineşte atribuţiile ce îi revin fără vreo împuternicire specială, în baza statutului pe care îl are în sistemul organelor statului. În timpul când se află pe teritoriul altor state, Şeful Guvernului se bucură de toate drepturile şi imunităţile diplomatice. 15

3. Ministerul Afecerilor Externe 3.1. Aparatul central care organizează şi conduce direct relaţiile externe ale statului este Ministerul Afacerilor Externe. Între principalele sale atribuţii, amintim: ●

conducerea şi orientarea activităţii misiunilor diplomatice ale statului său;

●

supravegherea şi controlul activităţii acestor misiuni;

●

menţinerea legăturii cu diplomaţi străini aflaţi în ţara sa;

●

negocierea cu diplomaţii străini sau cu delegaţiile altor state; pregătirea proiectelor de tratate, convenţii, acorduri şi alte înţelegeri internaţionale şi negocierea lor etc.

3.2. Ministerul Afacerilor Externe aduce la îndeplinire sarcinile ce-i revin pentru înfăptuirea liniei generale a politicii externe. 3.3. Ministerul Afacerilor Externe: ●

reprezintă Guvernul său în relaţiile internaţionale;

●

duce tratative cu reprezentanţii statelor străine;

●

încheie tratate;

●

emite depline puteri şi contrasemnează deplinele puteri emise de şefu1 statului; Ministrul Afacerilor Externe este şefu1 diplomaţiei statului respectiv, având răspunderi majore în exercitarea funcţiilor diplomatice, atât în interiorul statelor, cat şi pe plan internaţional. MISIUNILE DIPLOMATICE Philippe Cahier defineşte misiunea diplomatică ca fiind ,,un organ al unui subiect de drept internaţiona1 instituit într-o manieră

permanentă

pe

lângă

un

alt

subiect

de

drept 16

internaţional, însărcinat să asigure relaţiile diplomatice cu acel subiect”. Misiunile diplomatice sunt organe ale statului care aduc la îndeplinire politica externă a statului propriu în ţara în care au fost acreditate. În sistemul reprezentării diplomatice se cunosc: a. misiunile permanente b.misiunile cu caracter temporar. 1. Misiunile permanente Misiunile

permanente

constituie

forma

clasică

de

reprezentare diplomatică. Ele se organizează în baza stabilirii relaţii1or diplomatice între două state, potrivit acordului lor de voinţă. După cum am menţionat — prin statornicirea relaţiilor diplomatice permanente — statele îşi recunosc personalitatea juridică internaţională.

1.1. Rolul şi funcţiile misiunii diplomatice permanente 1.1.1. În literatura de specialitate s-a relevat că misiunile sau reprezentanţele diplomatice permanente contribuie la promovarea colaborării

între

statele

respective,

la

stimularea

relaţiilor

prieteneşti între statul acreditan şi statul acreditar, favorizând amplificarea relaţiilor economice, culturale şi ştiinţifice între cele două state. 1.1.2. Potrivit Convenţiei de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice, misiunea diplomatică permanentă indeplinelte, în 17

special, următoarele funcţii: ●

reprezintă statul acreditant în statul acreditar;

●

ocroteşte, în statul acreditar,interesele statului acreditant şi ale cetăţeni1or săi;

●

duce tratative cu guvernul statului acreditar;

●

se informează — prin toate mijloacele licite — cu privire la condiţiile şi evoluţia evenimentelor din statul acreditar promovează relaţii de prietenie şi dezvoltă relaţii economice, culturale şi ştiinţifice între cele două state.

●

1.1.3. Convenţia precizează că misiunea diplomatică poate să exercite şi funcţii consulare. În dezbaterile sale din 1958, Comisia de Drept Internaţional a relevat că stabilirea relaţiilor diplomatice implică stabilirea şi a relaţiilor consulare între ţările respective. Soluţia la care a ajuns Conferinţa de la Viena a fost stipularea în Convenţie a unei prevederi, conform căreia nici o dispoziţie din textul acesteia ,,nu poate fi interpretată ca interzicând misiunii diplomatice exercitarea funţiilor consulare”. 1.2.Începutul şi sfârşitul activităţii membrilor misiunii permanente 1.2.1. În baza acordului intervenit între cele două state privind infiinţarea misiunii diplomatice, statul acreditant desemnează membrii misiunii permanente, în conformitate cu dreptul său intern. 1.2.2.Pentru şefu1 misiunii diplomatice este necesar acordul prealabil statului de reşedinţă. Acest acord poartă denumirea de agrement.

Statul

acreditar

poate

sã

refuze

acordarea

agrementului, fără a fi obligat sa-şi motiveze gestul. Cu excepţia 18

şefului misiunii, ceilalţi diplomaţi, personalul administrativ şi tehnic sunt numiţi de statul acreditant, fără a fi necesar acordul prealabil al statului acreditar. 1.2.3. Şeful misiunii diplomatice — pentru a-şi începe activitatea — trebuie să dea curs procedurii stabilite în statul de reşedinţă. Astfel, şeful misiunii primeşte din partea statului său scrisorile de acreditare, semnate de şeful Statului şi contrasemnate de ministrul Afacerilor Externe, scrisori — inmânate într-un cadru solemn — şefului Statului pe lângă care este acreditat. Cu ocazia înmânării scrisorilor de acreditare, şeful misiunii diplomatice prezintă

şefului

Statului

acreditar

pe

ceilalţi

membri

ai

personalului diplomatic. Prezentarea scrisorilor de acreditare marchează începutul activităţii şefului misiunii diplomatice. 1.2.4. Încetarea activităţii misiunii diplomatice poate surveni ca urmare

a

ruperii

relaţiilor

diplomatice.

Ruperea

relaţiilor

diplomatice are ca urmare: a. expulzarea personalului diplomatic de către statul acreditar sau b.rechemarea acestui personal de către statul acreditant. 1.2.5. Încetarea activităţii unei misiuni diplomatice poate surveni şi ca urmare a dispariţiei unuia dintre state a refuzului statului acreditant de a recunoaşte guvernul statului acreditar sau viceversa;

a

suprimării

misiunii

diplomatice

pentru

motive

bugetare. 1.3.

Personalul

şi

structura

misiunii

diplomatice

permanente 1.3.1. Misiunile diplomatice clasice sunt: ambasadele şi legaţiile. 19

Cel mai înalt grad de reprezentare îl constituie ambasada. Legaţia — condusă de un ministru plenipotenţiar — are un rang inferior ambasadei. 1.3.2. Structura misiunii diplomatice este stabilită de statul acreditant. De regulă, în structura unei misiuni permanente se disting următoarele compartimente: 1. cancelaria; 2. biroul economic; 3. biroul ataşatului militar; 4. biroul ataşatului de presă; 5. biroul ataşatu1ui cultural. 1.3.3. Personalul misiunii diplomatice este alcătuit din: a. şeful misiunii; b. miniştri-consilieri; c. consilieri; d. secretari I, II şi III; e. ataşaţi. În

afara

personalului

diplomatic,

în

cadrul

misiunii

permanente funţionează personalul tehnic şi administrativ (şeful Cancelariei, secretari tehnici; cifrori, translatori; dactilografe etc.) şi personalul de serviciu (portari; bucătari; grădinari; oameni de serviciu). 2. Misiunile temporare În relaţiile internaţionale — în afara misiunilor diplomatice permanente —un rol important ocupă misiunile diplomatice temporare. 20

Activitatea acestor misiuni a făcut obiectul unor reglementări de natură cutumiară. În cadrul Naţiunilor Unite a fost adoptată — în anul 1969 — Convenţia privind statutul misiunilor speciale, care reprezintă una din formele diplomaţiei temporare. Din această categorie mai fac parte: a. de1egaţiile la conferinţele sau organizaţiile internaţionale; b. trimişii itineranţi; c. birourile temporare.

Misiunile speciale Convenţia privind statutul misiunilor speciale este prima convenţie adoptată în cadrul Naţiunilor Unite, fără a se convoca o Conferinţă specială a statelor membre. Definitie. Convenţia precizează că misiunea specială este o misiune temporară, care are un caracter de reprezentare a statului respectiv, trimisă de un stat pe lângă alt stat — cu consimţământu1 acestuia din urmă — pentru a îndeplini pe lângă el o sarcină determinată. Atribuţiile misiunii temporare nu sunt stipulate în convenţie, ele precizându-se de către statele interesate. Misiuni speciale pot fi trimise atât în state, cu care statul trimiţător are relaţii diplomatice, cât şi în state cu care statul respectiv nu întreţine relaţii diplomatice, putând contribui la pregătirea condiţiilor pentru stabilirea relaţiilor diplomatice. Structura misiunii speciale este asemănătoare cu structura 21

misiunii diplomatice permanente. Conditiile de trimitere a misiunilor speciale -existenta acordului statului primitor atat cu privire la sarcina pe care urmeaza sa o indeplineasca, cat si cu privire la trimirea misiunii speciale de catre alt stat . Acordul poate fi formal, uneori chiar si tacit sau cu un consimtamant ulterior prezentei misiunii, prin simpla primire a notificarii vizei cerute in acest scop. Trimiterea/ acceptarea m.s. Nu este nici dreptul, nici obligatia unui stat fata de celalalt. (e o posibilitate) Sarcinile unei misiuni speciale -trebuie explicit determinate prin acordul asupra obiectivului acelei misiuni. Este posbili ca partile, de comun acord sa modifice sau sa deplaseze obiectivul si sarcinile misiunii speciale si alte domenii sau probleme Membrii misiunii speciale -trebuie o obtina consimtamantul statului primitor. Pentru membrii misiunilor speciale este suficienta notificarea numelui si prezentarea unui cv. Statul primitor este liber sa refuze numirea oricarui membru al unei asemenea misiuni. -art.8 al Conventiei din 1969” statul trimitator numeste la alegerea sa pe membrii misiunilor speciale dupe ce va fi dat statului primitor toate informatiile utile cu privire la efectivul si compunerea misiunii speciale si mai ales numele si calitatea persoanelor pe care isi propune sa le numeasca. Statul primitor poate refuza sa admita o misiune speciala al carei efectiv nu-l considera rezonabil tinand seama de imprejurarile si conditiile care domnesc in acest stat si de necesitatile misiunii in cauza. El poate , de asemenea, fara sa motiveze sa refuze a admite orice persoana in calitate de membru al misiunii speciale.” Organizarea misiunii speciale a)Componenta si activitatea-unul sau mai multi reprezentanti ai statului timitator, 22

din care unul este desemnat ca sef sau autorizat sa actioneze in numele misiunii speciale. Efectivul unei misiuni speciale, potrivit cutumei trebuie sa fie alcatuit dintr-un numar limitat de persoane. -in ceea ce priveste negocierile cu asemenea misiuni se tine seama de regula simetriei ierarhice b)Sediul si localurile misiunii speciale- in localitatea ce va fi fost convenita prin acordul comun intre statele interesate. In cazul in care lipseste un asemenea acord, sediul va fi stabilit in localitatea unde se gaseste Ministrul afacerilor externe al statului primitor. Statele pot conveni ca ea sa aiba mai multe sedii, in localitati diferite, dintre care vor stabili sediul principal. c)Rangul sau precaderea misiunilor speciale- in cazul in care exista mai multe misiuni speciale in statul primitor, in afara unui acord special prealabil, dupa odinea alfabetica a membrilor statelor, folosita de protocolul statului primitor in cazul misiunilor speciale, pentru o ceremonie sau ocazie solemna, precaderea este reglementata conform protocolului in vigoare in statul primitor d) Inceputul si incetarea functiilor unei misiuni speciale -inceputul- momentul stabilirii contactului oficial al misiunii cu ministerul de externe sau alt organ al statului primitor asupra caruia se va fi convenit. -incetarea-in momentul indeplinirii sarcinilor pentru care a fost infiintata, ce i-au fost incredintate. Misiunea poate continua chiar daca intre parti a izbucnit un conflict armat sau a intervenit ruperea relatiilor diplomatice. Delegaţiile la conferinţe sau organizaţii internaţionale 1. Statutul delegaţiilor la conferinţe internaţionale sau la organizaţiile internaţionale este apropiat statutului diplomaţilor. Aceste delegaţii beneficiază de inviolabilitatea persoanei; de imunitatea locului unde se desfăşoară conferinţa; de facilităţi de 23

comunicare cu propriul guvern. 2. Prin Convenţia de la Havana din 1929, statutul delegaţiilor la Conferinţe şi Organizaţii internaţionale este asimilat diplomaţilor obişnuiţi. 3. În baza Convenţiei cu privire la privilegiile şi imunităţile Naţiunilor Unite, delegaţii la organizaţiile internaţionale beneficiază de imunitate personală, inviolabilitatea bagajelor şi a documentelor, a reşedinţei; imunitatea de jurisdicţie; de privilegii fiscale şi vamale. Birouri temporare; trimşi itineranţi 1. Birourile temporare sunt deschise de către un stat într-un alt stat in scopuri comerciale; în scopuri culturale; pentru organizarea unor expoziţii etc. Comisia de Drept Internaţional nu menţionează aceste birouri printre formele diplomaţiei temporare. 2. Trimişii itineranţi sunt diplomaţi ad-hoc, îndeplinind o misiune specială în mai multe state, fără a fi acreditaţi în aceste state. În practica internaţională, ei se bucură de anumite privilegii şi imunităţi, avându-se în vedere statutul pe care îl au. Reprezentarea statelor în relaţiile lor cu organizaţiile internaţionale cu caracter universal 1. În baza Convenţiei de la Viena din 1975 privind reprezentarea statelor în relaţiile lor cu organizaţiile internaţionale cu caracter universal există următoarele categorii de reprezentanţe ale statelor: 1. misiuni permanente ale statelor pe lângă organizaţiile universale; 2. misiuni permanente de observatori ale statelor nemembre pe lângă organizaţiile internaţionale; 24

3. delegaţii la organele acestor organizaţii şi la conferinţele convocate de ele si desfăşurate sub egida lor. 2. În cazul Organizaţiei Naţiunilor Unite, instituirea misiunilor permanente de către statele membre, a fost aprobată de către Adunarea Generală la 3 decembrie 1948, pnin Rezoluţia No. 257/a/III. În acest document se precizează că misiunile permanente se instituie pentru a contribui la realizarea scopurilor şi principiilor Naţiunilor Unite. 3. Numirea membrilor unei misiuni permanente nu este condiţionată de consimţământul organizaţiei respective, dan statul trimiţător trebuie să o notifice atât organizaţiei, cât şi statului gazda al acelei organizaţii. 4. Misiunea diplomatică permanentă pe lângă o organizaţie internaţională universală sau regională îndeplineşte funcţii diplomatice de reprezentare şi participare a statului la activităţile organizaţiei, contribuind la realizarea obiectivelor acesteia în baza actelor constitutive convenite prin acordul statelor membre. 5. Statul gazda al organizaţiei internaţionale are obligaţia să sprijine misiunea permanentă în îndeplinirea obligaţiiior sale. Astfel, statul gazdă facilitează obţinerea clădirilor necesare pentru misiunea respectivă şi garantează privilegiile şi imunităţile de care beneficiază personalul acesteia în baza reglementărilor internaţionale în vigoare. Evident, aceste obligaţii sunt asumate şi exercitate în baza pnincipiilor cooperării şi respectului reciproc, care guvernează funţionarea organizaţiei respective.

25

TEMATICA REFERATE:

●

Reprezentarea la organizaţiile internaţionale

●

Statutul juridic de care benefciază organizaţia internaţională 26

●

Imunităţi şi privilegii ale organizaţiilor internaţionale

●

Reprezentareala organizaţii internaţionale prin delegaţii şi reprezentanţi nepermaneţi ai statelor membre

●

Conferinţa internaţională. Statutul juridic al participanţilor la conferinţa internaţională

Bibliografie 1. Berindei, Dan: Din începuturile diplomaţiei româneşti moderne, Editura politică, Bucureşti, 1965 1.

Feltham, R.G.: Introducere în dreptul şi practica diplomaţiei, Editura ALL, Bucureşti, 2002 2. Sida, Andrei: Drept Diplomatic, Editura “Vasile Goldiş” University Press, Arad, 2001 3. Sida, Andrei: Drept diplomatic şi consular, Editura Augusta, Timişoara, 1997 5. Maliţa, Mircea: Diplomaţia- şcoli şi instituţii, Editura didactica şi pedagogică, Bucureşti, 1975 6. Muraru V. Ioan, Drept constituţional şi instituţii politice, Bucureşti, 1997 7. Miga-Beleşteiu V. Raluca, Drept internaţional, Introducere în dreptul internaţional public 8. ***Convenţia de la Viena cu privire la relatiile diplomatice- 18 aprile 1961 9. Legea nr. 269/2003 privind statutul Corpului diplomatic şi consular

in

Romania

27