Educatia Nonformala

ROLUL EDUCAŢIEI NONFORMALE ASTĂZI

Fiind o societate de tranziţie între cea “industrialǎ a celui de-al Doilea Val şi cea tehnotronicǎ a celui de-al Treilea Val”1, lumea în care trǎim se bazeazǎ pe relaţiile sociale care constituie fundamentul celei de mâine. Astfel, pentru a crea un climat psihologic sǎnǎtos este imperios necesar sǎ ţinem cont de trei elemente care îşi pun amprenta asupra fiecǎrui individ: nevoia de comunitate, de structurǎ şi de sens. Studiile de psihologie socialǎ au atras atenţia asupra faptului cǎ societatea trebuie sǎ genereze individului în mod constant un sentiment al apartenenţei la comunitate pentru a putea rezista provocǎrilor. Izolarea socialǎ este o racilǎ care nu ţine cont de vârstǎ, poziţie socialǎ, nivelul de inteligenţǎ sau cetǎţenie, ci se manifestǎ încǎ din copilǎrie. Singurǎtatea socialǎ reprezintǎ o formǎ acutǎ de maladie comunitarǎ cu efecte diferite la nivel macrosocial. Unii oameni încearcǎ sǎ depǎşeascǎ problema prin achiziţionarea unor animale de casǎ, prin dependenţa de imagine (T.V., Internet ) sau de droguri (tutun, alcool, droguri medicale şi nonmedicale). Datoritǎ variatelor moduri de rǎspândire din societatea contemporanǎ, singurǎtatea socialǎ tinde sǎ devinǎ experienţǎ colectivǎ. Ea a condus la destabilizarea sistemului şcolar românesc, datoritǎ ridicǎrii zidului de necomunicare dintre pǎrinţi şi copii, dintre profesori şi elevi, dintre elevi, a lipsei de coerenţǎ în ceea ce priveşte viitorul, a accentuǎrii deosebirilor dintre oameni (nu au aceleaşi interese, valori, gusturi, apare competiţia, dispar compasiunea şi într-ajutorarea). Întrucât rolul familiei în educarea propriilor odrasle a scǎzut vertiginos, acestea trebuie stimulate sǎ o facǎ, chiar sǎ se implice mai mult în activitǎţile şcolare. Unitǎţii de învǎţǎmât îi revine rolul de a crea acel sentiment al apartenenţei la grup prin crearea unor activitǎţi specifice, care sǎ evidenţieze atât rolul elevului, cât şi pe cel al clasei ca sintalitate. Putem în acest fel marşa pe ideea cǎ fiecǎrui membru al unui grup de elevi îi revine sarcina de a fi responsabil pentru ceilalţi. Deoarece oamenii primesc influenţe educative din multiple direcţii, activitǎţile formale (instituţionalizate) trebuie conjugate cu cele nonformale (extraşcolare) şi cu cele informale (difuze) pentru a-şi dovedi eficienţa. Deşi educaţia formalǎ se situeazǎ pe primul loc, cea nonformalǎ are o acţiune mai evidentǎ în momentul în care educabilii ajung la autoeducaţie. 1

Alvin Toffler, apud V. Lazǎr, A. Cǎrǎşel, Psihopedagogia activitǎţilor extracurriculare, Craiova, Ed. Arves, 2007, p.5.

1

Educaţia nonformalǎ a primit de-a lungul timpului o serie de definiţii, dintre care reţinem cǎ ea constituie ”ansamblul acţiunilor pedagogice proiectate şi realizate într-un cadru cadru instituţionalizat extradidactic sau/ şi extraşcolar”2 vǎzut ca “o punte între cunoştinţele asimilate la lecţii şi informaţiile acumulate informal”3. Existǎ patru opţiuni metodologice generale în ceea ce priveşte activitǎţile nonformale: centratǎ pe conţinuturi (sǎnǎtate, planning familial, formare agricolǎ), pe probleme de viaţǎ, pe conştientizare (pentru respectarea drepturilor şi libertǎţilor individuale), pe educaţia umanistǎ (cultivarea unei imagini corecte despre sine, a încrederii în capacitǎţile de creaţie, de iniţiativǎ, de decizie). Trebuie sǎ precizǎm cǎ este utilǎ respectarea unor reguli şi principii pentru a desfǎşura activitǎţi nonformale de calitate. Acestea au la bazǎ competenţele şi conţinuturile educaţiei formale şi oferǎ diverse posibilitǎţi de aplicare a cunoştinţelor dobândite în cadrul educaţiei oficiale. Nu exclud efortul elevilor şi sunt atractive datoritǎ formelor lor variate (cercuri de lecturǎ, sportive, cultural-ştiinţifice, întâlniri cu scriitori, cluburi de ştiinţǎ, serbǎri şcolare, drumeţii, excursii, tabere, expediţii, Şcoala de Week-End, concursuri, vizionǎri de spectacole, vizite la muzee, biblioteci etc.). De regulǎ, activitǎţile au loc în şcoalǎ şi sunt constituite din cercuri pe discipline cu caracter tematic sau pluridisciplinar, competiţii culturale/ sportive, sesiuni de comunicǎri ştiinţifice, comemorǎri sau festivitǎţi, olimpiade etc. Au caracter formativ-educativ, sunt facultative sau opţionale, cunosc modalitǎţi diferite de finanţare, nu presupun acordarea de note şi evaluarea riguroasǎ, promoveazǎ munca în echipǎ, presupun un demers cross-/trans-/interdisciplinar, sunt dirijate de personal specializat, aflat în strânsǎ legǎturǎ cu pǎrinţii, elevii, organizaţiile socioculturale sau politice. Conţinutul este organizat pe arii de interes, nu pe ani de studiu sau pe discipline academice. Valenţele educative ale activitǎţilor nonformale reliefeazǎ relaţia mai destinsǎ, mai apropiatǎ dintre educator şi educat. Chiar dacǎ profesorul conduce întregul demers didactic, elevii se pot manifesta spontan şi liber. Adultul nu îşi impune punctual de vedere, cel mult sugereazǎ, coopereazǎ şi îi sprijinǎ sǎ devinǎ buni organizatori ai propriei activitǎţi. In prim-plan se aflǎ educabilul, în plan secund rǎmânând cadrul didactic, tocmai pentru ca elevul sǎ îşi poatǎ valorifica abilitǎţile organizatorice, de cooperare, de colaborare, de asumare a responsabilitǎţii. Paleta de strategii didactice variate oferǎ elevului şansa de a acumula experienţe de viaţǎ prin contactul nemijlocit cu oamenii, cu fenomenele de culturǎ materialǎ şi spiritualǎ. Educatul devine resursǎ, producǎtor, lider de opinie, cu alte cuvinte participant activ la propria învǎţare. 2 3

S. Cristea, Dicţionar de pedagogie, Chişinǎu, Ed. Litera Educaţional, 2002, p.119. G. Vǎideanu, Educaţia la frontiera dintre milenii, Bucureşti, Ed. Politicǎ, 1988, p.232.

2

În vederea creşterii interesului şcolarilor pentru cunoaştere şi a dezvoltǎrii unor trǎiri emoţionale autentice, activitǎţile nonformale trebuie sǎ ţinǎ cont de interesele, înclinaţiile, preocupǎrile, preferinţele elevilor. Pentru a stimula dezvoltarea cognitivǎ, spiritualǎ, interpersonalǎ şi socialǎ, activitǎţile nonformale, ca şi cele formale, se adapteazǎ cerinţelor individuale ale elevilor, potenţialului acestora. Nu putem nega valenţele psihologice ale educaţiei nonformale: individul se adapteazǎ mai uşor cerinţelor ulterioare ale societǎţii, observându-se schimbǎri la nivelul vieţii de familie, a pieţei forţei de muncǎ, a comunitǎţii, a societǎţii multiculturale şi a globalizǎrii. Şcoala din zilele noastre nu poate ignora experienţele acumulate de elevi în cadrul acestor activitǎţi. Ca şi educaţia formalǎ, cea nonformalǎ urmǎreşte formarea unor comportamente propice învǎţǎrii continue, chiar şi prin mijloace proprii, achiziţionarea unui volum de informaţii şi transferarea lui în diverse domenii ale cunoaşterii, dezvoltarea gândirii critice, multiplicarea experienţelor pozitive. În ultimul timp, constatǎm o tendinţǎ de apropiere între educaţia formalǎ şi cea nonformalǎ: prima tinde sǎ devinǎ tot mai flexibilǎ, mai adaptatǎ nevoilor şi motivaţiilor specifice educabililor, în vreme ce a doua se organizeazǎ din ce în ce mai riguros, urmǎreşte o cât mai explicatǎ recunoaştere publicǎ, foloseşte metode deja probate şi recunoscute de specialişti, urmǎreşte asigurarea unei anumite calitǎţi. Cu toate acestea, educaţia nonformalǎ îşi are rolul ei, sprijinind eforturile celor care doresc sporirea coerenţei procesului instrutiv-educativ: educaţia permanentǎ şi orientarea prospectivǎ a educaţiei. În

literatura

activtităţile

educaţia

organizate

de

non-formală

alte

etc.“4

5

şcoala

se

întemeiază

pe

de

învăţare

formală:

la

elevilor

“un

număr

mare

din

experienţele

sistemului

de

educaţie

afara

reprezentată

decît

ale

în

este

instituţii

cluburi că

desfăşurat

specialitate,

educative

biblioteci, faptului

de

şi

ale

locul

-

de

muzee,

recunoaşterea oamenilor

de

s-au

muncă,

în

familie, în diferite organizaţii şi biblioteci” Educaţia

nonformală

cît

şi

prin

(şi

nu

pe

este

diferită

formele

de

realizare.

ani

studiu

de

sau

faţă

de

Conţinutul discipline

educaţia este

formală, organizat

academice)

iar

atat pe

prin arii

formele

conţinut

de

interes

sunt

foarte

4 5

Simona Velea, Ol. Istrate, Introducere în pedagogie. Note de curs ,2006 Pasi Sahlberg, Building bridges for learning, European Youth Forum, Brussels, 2000 3

diverse ca durată, modalitate de organizare sau predare. Educaţia nonformală este caracterizată prin:

-

răspunsuri concrete la cerinţele fixate, în funcţie de interese clar stabilite;

- obţinerea abstractizărilor prin extragerea de cunoştinţe din viaţa practică -

reducerea la minim a funcţiilor de predare, lăsînd mai mult loc funcţiei de învăţare. 5

Autorii

care

formală

au

în

conţine

vedere

acele

elevii

ca

“influenţe

grup

ţintă

educative”,

care

subliniază au

că

educaţia

în

afara

loc

nonclasei:

activităţi extradidactice sau activităţi opţionale sau facultative. Alţii vorbesc 5 despre

5 X5 educaţia

non-formală

ca

5

despre

“educaţia

extraşcolară”

Mai

este

şcolară

sau

identificată şi cu “educaţia adulţilor”. Dar cei mai mulţi recunosc că educaţia non-formală are un caracter mai 5 puţin

rigid,

dar

5

adesea

formală.

Acţiunile

educaţie,

sunt

cu

acelaşi

educative,

flexibile

rezultat

care

şi

vin

sunt în

formativ plasate

ca în

întîmpinarea

şi

educaţia

cadrul

diferitor

acestui interese,

tip

de

particulare

sau chiar specifice pentru fiecare persoană. Educaţia

nonformală

caracteristică pentru

cei

analfabeţi,

recent care

nu

persoane

îşi

are

apărută au cu

începuturile la

acces

acest la

încă

tip

educaţia

handicap.

Se

de

din

timpul

educaţie,

formală:

vorbeşte

fondării

este

săraci,

despre

aşa

educaţiei.

O

rolul

de

mijlocitor

retraşi

(în

abandon),

numita

“pedagogie

a asupriţilor”. Se menţionează o serie de direcţii specifice educaţiei nonformale:

- sprijinirea

persoanelor

ce

doresc

o

dezvoltare

în

activităţi

de

comerţ,

agricultură, industrie etc;

-

susţinerea populaţiei pentru utilizarea mai raţională a resurselor naturale şi personale;

- creşterea profesională sau schimbarea activităţii profesionale; - educaţia pentru sănătate şi raţionalizarea timpului liber; - alfabetizarea.

4

Între

educaţia

non-formală

anumită

opoziţie.

necesităţii

ca

formală. Pe

În

scurt

cea

Pedagogii

de

educaţia ultima

am

“formală”,

şi

adică

mai

să

asistăm

spune

că

se

la

o

mai

multiple

clasică

formală

în

de

corelaţie

să

nevoilor

dar

o

asupra

cu

educaţia

între

cele

două.

tot

mai

puţin

devină şi

şi

atenţia

apropiere

tinde

adaptată

legături

atrag

desfăşoare tendinţă

educaţia

flexibilă,

există

formaţie

nonformală

vreme

putea

formală

motivaţiilor

specifice

elevilor , în timp ce educaţia non-formală tinde să devină tot mai “formală”

-

adică

calităţi

şi

se

organizează

folosirea

unor

tot

mai

bine,

urmăreşte

metode

deja

probate

şi

asigurarea

recunoscute

unei

de

anumite

specialişti

şi

mai ales, urmăreşte o cît mai explicată recunoaştere publică. Activităţile

din

formale, metode

educaţia

sunt

coordonate

pedagogice.

pedagogi

de

non-formală,

Este

de vorba

specialitate),

dar

la

fel

ca

şi

personae

calificate

cel

adesea

care

mai în

aceste

cele care

de

specifice

educaţiei

utilizează

anumite

formatori

situaţii,

îşi

(un

fel

de

arogă

un

rol

mai

emisiunile

de

radio

şi

ridicat

al

degrabă secundar, de moderatori sau coordonatori. Unii

autori

includ

televiziune,

care

cunoştinţelor

în

sunt

sau

cadrul create

ziarele

educaţiei anume

şi

nonformale

pentru

revistele

elevi

şcolare,

şi şi

la

au

un

care

nivel

participă

foarte

mult

elevii, dar oricum sunt coordonaţi de pedagogi. Se

mai

vorbeşte

educaţionale prieteni

şi

despre

neintenţionate,

sau

de

egali.

de

artă

în

consumul importanţă.

Graniţa

educaţia

spontane De

general dintre

informală

ce

au

asemenea asigură

educaţia

o

loc

ca

despre

în

familie,

mass-media, educaţie

non-formală

producţia

acele în

grupul

de

cinematografică,

informală

dar

şi

informală

cea

influenţe

nu

lipsită

de

nu

este

întotdeauna uşor de trasat. Secolul

XX

este

marcat

de

imaginea

celebrului

regizor,

producător,

animator

şi

scenarist american Walter Elias Disney (1901-1966). Constatând şi declarând că „nu îmi place să repet succesele, îmi place să fac mereu alte lucruri”, pornind de la premisa că „dacă poţi visa un lucru înseamnă că poţi să îl şi faci”, antreprenorul Walt Disney formulează implicit un motto pentru cei care consideră că „este distractiv să realizezi imposibilul”: „toate visele noastre pot deveni realitate dacă avem curajul de a le urma”. Avem aici un prim imbold pentru dezvoltarea unei atitudini pozitive faţă de schimbare, de nou, de inovaţie, şi o încurajare pentru a transforma intenţiile antreprenoriale în

5

comportament antreprenorial. „O pregătire şcolară care valorifică învăţări dobândite în contexte de dincolo de şcoală are şansa să ofere un antrenament pentru transferul de cunoaştere care să permită mai târziu în evoluţia profesională capacităţi de cercetare exploratorie în domenii de graniţă, sau chiar dezvoltarea unor noi domenii” (Coobs et. al., 1973 apud. Singer, în Costea, 2009, p.28). Astfel, informaţiile obţinute şi competenţele dobândite „nonformal” au o valoare importantă pentru funcţionarea eficientă a oamenilor în societate şi în context organizaţional. Termenul „educaţie nonformală” a apărut prin anii 1960 - 1970. Educaţia nonformală cuprinde

activităţile

educaţionale

organizate

şi

sistematice

care

vizează

anumite

subgrupe din populaţie, atât adulţi cât şi copii. Acest tip de educaţie include, de exemplu, programe de formare în domeniul agriculturii, programe de alfabetizare a adulţilor,

programe

de

formare

profesională

desfăşurate

în

afara

sistemului

formal,

formarea de cluburi de tineret cu scopuri educative, desfăşurarea anumitor programe comunitare cu diferite teme: sănătate, nutriţie, planificare familială etc. (Tight, 2002, p.70). Conceptul de „educaţie nonformală” a fost asociat celui de învăţare pe tot parcursul vieţii (lifelong learning), şi se referă la importanţa educaţiei care se petrece dincolo de cadrul formal al sistemului de învăţământ, fie că se desfăşoară în alte spaţii decât cele ale şcolii, fie că se desfăşoară la şcoală dar prin activităţi care nu fac obiectul programei şcolare (Costea, 2009). Educaţia nonformală este o necesitate deoarece educaţia formală este prea complexă pentru a se putea schimba rapid atunci când nevoile socio-culturale o cer. „Spre deosebire

de

învăţământul

formal,

educaţia

nonformală

permite

dezvoltarea

capacităţilor naturale ale unei persoane prin implicarea ei în procesul de dezvoltare a unui proiect, din orice domeniu de activitate. Ea oferă un set de experienţe sociale necesare, utile, şi satisface tendinţa naturală a multor tineri de a se implica în activităţi practice, de a se simţi activi, şi de a provoca schimbări în mediul lor social, oferind posibilitatea punerii de acord a cunoştinţelor cu abilităţile înnăscute” (Derlogea & Bota, 2011). Educaţia nonformală poate fi dezvoltată prin punerea în comun a resurselor de care dispune fiecare. Chiar dacă implică actori din afara şcolii şi se desfăşoară în afara curriculum-ului formal, având un format mai flexibil, educaţia nonformală nu este „accidentală”, ci se defineşte prin activităţi organizate şi structurate cu obiective de învăţare. În continuare vor fi prezentate câteva definiţii ale educaţiei nonformale, din literatura 6

de specialitate şi din documente ale UE: ■

Educaţia nonformală se referă la „orice activitate educaţională organizată în

afara sistemului formal existent - fie că se desfăşoară separat fie ca un element important al unei activităţi mai largi - care este menită să răspundă nevoilor educaţionale ale unui anumit grup, şi care are obiective de învăţare clare” (Coobs et. al., 1973 apud. Sâmihăian în Costea, 2009, p.10). ■ în

„Educaţia nonformală cuprinde totalitatea influenţelor educative ce se derulează afara

activităţi

clasei

(activităţi

opţionale

desfăşoară

sub

caracterizează

sau

cupola prin

extra-para-perişcolare)

facultative” educaţiei

flexibilitate,

sau

prin

(Cucoş,

2002,

p.45).

nonformale

au

caracter

venind

în

întâmpinarea

intermediul Acţiunile formativ, intereselor

unor

care

se

şi

se

variate,

individuale ale elevilor. ■

„Educaţia nonformală se referă la diversele forme de influenţare formativă (de

modelare a caracterului), şi informativă (de informare asupra unor competenţe sau capacităţi de rezolvare a problemelor vieţii) a persoanelor de toate vârstele” (Derlogea & Bota, 2011). Ea se desfăşoară, în principiu, prin lucrări practice în afara unor săli de clasă cu configuraţie clasică (catedră, bănci etc.), şi a programelor de învăţământ şcolar obişnuit. ■

„Educaţia

facultative,

nonformală

cuprinde

deosebindu-se de

desfăşurare

a

dinamic/static,

lecţiilor.

educaţia

Diferenţele

specific/generic,

pe

activităţi

extra-curriculare,

formală

prin conţinutul

opţionale

sau

şi formele

de

se

bazează

pe

opoziţii

termen

scurt/de

lungă

durată,

de

genul:

output/input,

practic/academic” (Derlogea & Bota, 2011). Acţiunile educative respective sunt flexibile şi vin în întâmpinarea diferitelor interese ale persoanelor implicate, putând fi organizate de: instituţii şcolare, organizaţii ale tineretului, organizaţii părinteşti, întreprinderi, societăţi comerciale de training sau formare etc. Ele sunt coordonate de pedagogi de specialitate, care în cazul educaţiei nonformale au roluri de moderatori sau coordonatori. ■

„Educaţia nonformală a fost definită de către J. Kleis (1973) drept <
activitate educaţională, intenţionată şi sistematică, desfăşurată de obicei în afara şcolii tradiţionale, al cărei conţinut este adaptat nevoilor individului şi situaţiilor speciale,

în

scopul

maximizării

învăţării

şi

cunoaşterii

şi

al

minimalizării

problemelor cu care se confruntă acesta în sistemul formal (stresul notării în catalog, disciplina impusă, efectuarea temelor etc.)>>” (Belciu et.al., 2011, 7

1. p.21). Caracteristici ale sistemului educaţiei nonformale 9 Conceptul de educaţie nonformală sau alternativă, impus în ultima vreme în limbajul de specialitate, se referă la formele instituţionalizate şi organizate în scopul transmiterii unor valori educaţionale, dar care nu aparţin sistemului de învăţământ formal. Denumirea oficială utilizată este aceea de formare profesională a adulţilor, termen însă oarecum impropriu, atâta vreme cât ea nu se adresează exclusiv adulţilor, ci şi tinerilor care, începând cu vârsta de 15 ani, sunt consideraţi apţi de muncă, conform legii. Mai există şi noţiunea de educaţie extraşcolară, dar aceasta poate genera confuzii, trimiţând cu gândul, mai degrabă, la activităţile extracurriculare desfăşurate în cadrul sistemului formal şi care nu fac obiectul prezentului studiu. O altă noţiune înrudită este cea de educaţie informală, dar aceasta se referă fie la influenţele educaţionale secundare, mai mult sau mai puţin intenţionate (mass media, „strada”, organizaţiile, internetul, cultura populară etc.), fie la ansamblul instanţelor cu o finalitate mai completă, mai cuprinzătoare decât cea educativă, precum familia, biserica, cultura „cultă” etc. 1.1. Funcţiile şi avantajele sistemului educaţiei nonformale

Prin urmare, înţelegem strict prin educaţia nonformală: ansamblul instituţiilor şi activităţilor cu funcţii educative principale, dar care sunt independente de sistemul educaţiei formale, şi care, de obicei, fac obiectul unor reglementări distincte. În măsura în care formele de educaţie din afara sistemului oficial au cunoscut o dezvoltare autonomă, în forme specifice, putem vorbi despre un sistem autonom al educaţiei nonformale, funcţiile sale cele mai importante fiind acelea: i. de a completa aportul educaţional al şcolii, cât şi ii.

de a susţine procesul de reconversie profesională, în condiţiile dinamicii pieţei muncii

actuale şi a schimbărilor tehnologice rapide. Dar dincolo de virtuţile sale de complementar al sistemului de învăţământ, putem remarca că educaţia nonformală prezintă şi avantaje în raport cu primul. Într-adevăr, datorită caracterului lor imperfect, bunurile publice, printre care şi educaţia formală, sunt alocate de regula de către politicieni, funcţionari, filosofi, după criterii ideologice şi politice, apărând riscul neadecvării dintre cerere şi ofertă. De pildă, oamenilor li se pot „livra” bunuri de care nu 8

au nevoie sau, dimpotrivă, pot fi lipsiţi de bunuri de care au nevoie. Astfel, dacă educaţia formală se remarcă, în mod inerent, printr-o oarecare rigiditate în relaţia sa cu societatea în general şi cu piaţa muncii în particular, în zona nonformală în schimb, complinirea necesităţilor reale de educaţie este rezolvată automat de mecanismul pieţei educaţionale (reglarea naturală dintre cerere şi ofertă) care, la rândul ei, este influenţată de piaţa muncii, piaţa profesiilor, piaţa mărfurilor şi serviciilor etc. Avantajele educaţiei nonformale se pot constata, deopotrivă, şi în planul vieţii personale, prin faptul că beneficiarii săi au posibilitatea de a-şi selecta singuri domeniile de învăţare, mânaţi de interese sau de pasiuni, hobbyuri, arii de interes. În plus, datorită schimbărilor rapide şi deci incertitudinii, nevoia omului de a-şi controla propria viaţă este tot mai crescută astăzi, manifestându-se inclusiv în domenii care aparţineau în mod tradiţional familiei şi şcolii: este vorba în primul rând de educaţie. Astfel, educaţia nu mai este exclusiv un proces unidirecţional, de lungă durată şi decisiv pentru întreaga viaţă, ci tinde mai degrabă să devină unul interactiv, în care subiectul educaţiei are o putere din ce în ce mai mare în a-şi selecta, raţionaliza, planifica, combina singur formele de educaţie, un rol foarte important in acest proces avandu-l desigur educaţia nonformală. 1.2. Factori favorizanti ai dezvoltării sistemului educaţiei nonformale

9

9

Am văzut, deja, că unul dintre efectele negative ale intelectualizării pieţei muncii şi ale creşterii participării la educaţie, l-a reprezentat o oarecare inadecvare dintre sistemul formal de învăţământ şi piaţa muncii. Dar cum un fenomen pozitiv este compensat de regulă printr-un fenomen negativ, şi invers, se pare că educaţia nonformală profită şi proliferează la „umbra” instituţiilor formale de învăţământ, reglând disfuncţionalităţile create de sistem şi şlefuind asperităţile dintre şcoala şi piaţa muncii. Alte condiţii prielnice ale dezvoltării educaţiei alternative au fost desfiinţarea şcolilor de arte şi meserii, respectiv declinul şcolilor postliceale, care au permis unui anumit segment important al educaţiei nonformale - cel specializat în meserii şi meşteşuguri - să atragă cât mai mulţi cursanţi şi să se dezvolte. O altă condiţie favorabilă dezvoltării unităţilor nonformale de învăţare a constituit-o obligativitatea stagiului de practică pentru meserii, conform reglementărilor în domeniu. Aceasta a permis stabilirea de parteneriate fructuoase între unităţile de învăţare şi angajatorii la care se face practica, mulţi cursanţi fiind observaţi „pe viu” de către patroni şi asimilaţi mai 9

uşor în câmpul muncii. Dintre alte condiţii stimulative, putem remarca şi parteneriatele Ministerului Muncii realizate la nivel european, care permit astăzi larga recunoaştere europeană a certificatelor de competenţă profesională dobândite în regim nonformal, aşa cum ne relatează unii dintre interlocutari. În anumite situaţii, aceste protocoale internaţionale au fost încheiate în mod direct chiar de către furnizorii de formare, acesta fiind şi cazul UCECOM-ului, instituţie de învăţământ complexă, cu dublu profil - formal şi nonformal : „s-a demonstrat practic că absolvenţii noştri sunt angajaţi fără să mai dea examen, oriunde în lume” (Z, UCECOM Bucureşti - vezi Anexa 3, Interviu 4.3.). La aceste premise să le spunem locale, se adaugă apoi tendinţa globală a societăţii spre intelectualizarea vieţii profesionale în general, în care priceperea, educaţia profesională şi inovarea sunt considerate condiţii esenţiale ale dezvoltării economice, stimulând în mai mare măsură interesul tinerilor şi adulţilor pentru formarea continuă. Educaţia nonformală are un rol mai puţin informativ şi mai mult formativ, conţinuturile fiind selectate cu atenţie pentru a răspunde nevoilor specifice ale indivizilor, şi totodată ale

societăţii.

mijloacele

Educaţia

sunt

nonformală

adaptate

nu

specificului

este

omogenă,

subiecţilor

conţinuturile,

implicaţi,

respectiv

metodele

şi

cerinţelor

şi

nevoilor acestora. Pe de altă parte, educaţia nonformală se bazează pe o analiză detaliată a nevoilor şi cerinţelor societăţii - din punct de vedere economic, civic etc. - şi îi formează pe subiecţi în vederea funcţionării eficiente în societate şi implicit a dezvoltării economice şi sociale. Educaţia nonformală răspunde nevoilor de învăţare ale unui grup, şi se poate realiza în cadrul

unor

seminarii,

sesiuni

de

formare,

workshop-uri,

prin

parteneriat

între

facilitatori şi participanţi, în grupuri, comunităţi, sau în cadrul altor organizaţii decât cele din sistemul de învăţământ. Educaţia nonformală se poate realiza în paralel cu sistemele principale de educaţie, în diferite contexte: fie la locul de muncă şi prin acţiuni

ale

politice),

organizaţiilor

fie

în

timpul

societăţii liber,

civile

oferită

(organizaţii de

organizaţii

de

tineret,

sau

sindicate,

servicii

partide

complementare

sistemelor convenţionale (cursuri de artă, muzică, sport, meditaţii particulare pentru pregătirea examenelor) (Costea et.al., 2009, p.10). Învăţarea nonformală este integrată în activităţile planificate dar care nu au în mod direct

un

scop

educativ.

Învăţarea

nonformală

mai

poartă

numele

de

învăţare

semistructurată (CEDEFOP, 2008). Conform Legii Educaţiei Naţionale nr. 1/2011 învăţarea în contexte nonformale este 10

învăţarea integrată în cadrul unor activităţi planificate, cu obiective de învăţare, care nu urmează în mod explicit un curriculum şi poate diferi ca durată. Acest tip de învăţare depinde de intenţia celui care învaţă şi nu conduce în mod automat la certificarea cunoştinţelor şi competenţelor dobândite (Legea Educaţiei Naţionale nr.1/2011 ). Conform aceluiaşi document, Art. 331. — (2) „Instituţiile sau organizaţiile în care se realizează învăţarea în contexte nonformale sunt instituţii şi organizaţii prevăzute la alin. (1), centre de îngrijire şi protecţie a copilului, palate şi cluburi ale elevilor, la locul de muncă, instituţii culturale precum muzee, teatre, centre culturale, biblioteci, centre de

documentare,

culturale,

cinematografe,

sindicate,

case

organizaţii

de

cultură,

precum

nonguvernamentale”

şi

asociaţii

(Legea

profesionale,

Educaţiei

Naţionale

nr.1/20116 7). Sumarizând toate cele spuse anterior, se obţin următoarele caracteristici ale educaţiei nonformale: ■

este centrată pe beneficiar şi pe nevoile reale de învăţare, facilitând identificarea

acestora pentru o mai bună adaptare a procesului de învăţare; ■

este adaptată comunităţii, grupului şi/sau individului, şi presupune o învăţare în

ritm propriu; ■

presupune un proces de învăţare care poate fi încadrat într-un curriculum, şi

care conduce la obţinerea de rezultate într-o perioadă determinată de timp (de cele mai multe ori mai scurtă decât în cazul educaţiei formale), conţinuturile putând

fi

uşor

înnoite

sau

îmbunătăţite;

presupune

extinderea

cadrului

de

învăţare, diversificarea şi flexibilizarea spaţiului şi timpului de învăţare; ■ Principiul

se bazează pe multe metode active/interactive şi diversificate de învăţare . participativ,

care

stă

la

baza

filosofiei

nonformalului,

trebuie

înţeles

ca

participare la propria formare (înţelegere a nevoilor şi găsirea soluţiilor adecvate de instruire în domeniile respective), şi la viaţa comunităţii /a societăţii. Dacă în cazul educaţiei formale curriculum-ul este impus, în cazul educaţiei nonformale acesta ar trebui negociat de subiecţi, astfel încât să răspundă cât mai bine nevoilor acestora (Costea et.al., 2009, p.11). Astfel, pentru partea empirică a prezentei teze de doctorat, 6

http://www.tinapse.ro/home/pentru-cei-care-cred-in-voluntariat-educatie-nonformala-sitineret/documente-de-suport/legea-educatiei-nationale-articole-si-metodologii-regulamente-caresustininitiativa, accesat la data de 01.10.2014 7 idem. 11

în

mod

ideal,

elevii

manifestă

interes

pentru

activităţile

nonformale,

încercând

în

primul rând să vadă aplicabilitatea practică a ceea ce învaţă şi a ceea ce dobândesc. În plus, conţinuturile pentru orele opţionale sunt alese de cadru didactic şi elevi împreună. Având în vedere caracteristicile educaţiei nonformale şi rolul acesteia în funcţionarea eficientă

a

individului

în

societate

şi

în

contextul

organizaţional,

vom

motiva

în

continuare importanţa desfăşurării unor ore opţionale de educaţie antreprenorială, care să dezvolte componenta atitudinală a procesului antreprenorial. Orele opţionale vizează dezvoltarea

unor

atitudini

pozitive

faţă

de

atitudinea

ce

stă

la

baza

intenţiilor, iar intenţiile preced comportamentul. Atitudinea pozitivă faţă de educatia nonformala este esenţială în formarea intenţiilor şi

a

manifestării

comportamentului.

Atitudinile

sunt

componente sociale, parte a culturii naţionale, ele se formează încă din primii ani de viaţă a indivizilor şi au tendinţa de a fi „programate”, rezultând în şabloane de comportament concordante cu mediul cultural şi stabile în timp (Hofstede et.al., 2010). Valorile culturii naţionale sunt insuflate în primul rând de către familie, iar atitudinile şi comportamentele care derivă din aceste valori se manifestă în principal în acest mediu. Ulterior, rolul familiei este preluat de şcoală şi apoi de organizaţie. Pentru noi în acest moment este important cel de-al doilea grup de influenţă, şcoala, respectiv modul în care aceasta contribuie la formarea unor atitudini pozitive faţă de antreprenoriat. Intenţiile educatia nonformala sunt stări mentale conştiente care afectează şi direcţionează atenţia

personală,

evenimentele

şi comportamentul

înspre

comportament

antreprenorial

planificat (Thompson, 2009). Intenţiile educatia nonformala reprezintă prima etapă din lanţul lung

de

acţiuni

comportamentul Tkachev

&

direcţionate

pot

fi

Kolvereid,

înspre

influenţate 1999

apud.

înfiinţarea prin

Jakopec

unei

educaţie et.

al.,

afaceri.

(Fayolle 2013).

Intenţiile

et. La

al.,

baza

şi 2006;

intenţiilor

educatiei nonformale sunt atitudini educatiei nonformale , acestea din urmă putând fi modificate influenţând gândurile, sentimentele şi intenţiile comportamentale vis a vis de inovaţie, realizare, stimă de sine şi control personal (Robinson et. al., 1991 apud. Lindsay, 2005, p4). . Investiţia în educatia nonformala

este cea mai profitabilă, cercetările indicând faptul

că elevii şi studenţii care au avut parte de aceasta sunt de la 3 până la 6 ori mai predispuşi

să

înfiinţeze

o

afacere

la

un

anumit

moment

al

vieţii.

Educaţia

nonformala nu se referă numai la cursurile despre cum se înfiinţează o afacere ci şi 12

la activităţile care dezvoltă atitudini şi comportamente, respectiv prin care ideile sunt transformate în acţiuni (Comisia Europeană, 2013 ). Educaţia

nonformală

va

avea

pozitive,

ţinându-se

cont

de

bine

comportamentul

ulterior.

drept

scop

faptul

Atitudinile

că

dezvoltarea atitudinile

influenţează

unei prezic

intenţiile.

atitudini cel

Intenţiile

mai

reprezintă

motivaţiile individuale pentru a depune efort în vederea acţionării asupra unui plan sau a unei decizii (Conner & Armitage, 1998 apud. Van Gelderen et. al., 2008). Intenţiile pot fi formulate ca şi dorinţe (Vrei să înfiinţezi o afacere?), preferinţe (Dacă ai putea alege între a fi propriul angajator şi a fi angajatul altcuiva, ce ai alege?), planuri (Ai în plan să înfiinţezi o afacere?), expectanţe comportamentale (Estimează probabilitatea ca tu să înfiinţezi propria ta afacere în următorii cinci ani) (Van Gelderen et. al., 2008). Astfel,

componenta

subiectul

atitudinală

cercetării

noastre

este

şi

importantă,

al

orelor

motiv

pentru

opţionale

de

care

educaţie

ea

va

constitui

nonformala,

cele

propuse de noi. Fie că înfiinţează o afacere sau nu, tinerii care beneficiază de educaţie nonformala acumulează cunoştinţe de afaceri şi dezvoltă atitudini şi competenţe esenţiale mediului de afaceri: creativitate,

iniţiativă,

tenacitate,

abilitatea

de

a

munci

în

echipă,

înţelegerea

riscurilor şi simţul responsabilităţii Comisia Europeană, 20138). Educaţie nonformala , furnizează informaţii şi formează competenţe, vizează formarea de atitudini pozitive faţă de educatie . 4.1

Metode nonformale de educaţie 9

Există multe metode şi modele de educaţie nonformală: jocuri, joc de rol, vizionare de filme,

internship,

dezbateri,

interviuri,

public

speaking,

modele/mentoring/couching,

studii de caz, proiecte în folosul comunităţilor, învăţare prin experienţă, teatru labirint, teatru

forum,

teatru

de

dezbatere,

cafeneaua

publică,

biblioteca

vie,

brainstorming,

animaţie socio-educativă etc. În cele ce urmează noi vom defini şi explica cele 5 metode nonformale de educaţie pe care noi le vom aplica în cadrul orelor opţionale de educaţie

antreprenorială:

Cafeneaua

publică,

Photovoice,

Teatru

forum,

Strategia

Disney şi Jocul de rol. Cafeneaua publică este o metodă de dialog interactiv care se centrează pe schimb de 8

http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=COM:2012:0795:FIN:EN:PDF, accesat la data de 13.09.2014. 13

informaţii,

valorizând

contribuţiile

tuturor

participanţilor.

Aşa

cum

sugerează

şi

denumirea, dezbaterea se organizează într-un spaţiu cât mai asemănător unei cafenele, sau chiar într-o cafenea. Atmosfera relaxată a unei cafenele creează cadrul potrivit implicării în dialog de la egal la egal a tuturor participanţilor, chiar şi a celor mai timizi, cu scopul de a genera idei noi, stimulându-se astfel gândirea creativă. Oportunitatea de a-i cunoaşte pe cei care au un cuvânt de spus pe un anumit subiect, posibilitatea de a interacţiona cu toţi aceştia, generarea de idei noi sunt avantaje evidente ale folosirii acestei metode (Laboratorul de educaţie nonformală, Ediţia II, 201041). Participanţii aleg împreună o temă mare de discuţie şi ulterior teme secundare care vor fi dezbătute la fiecare masă. Participanţii sunt aşezaţi la mese de câte 4-7 persoane, unde se discută pe parcursul a mai multe runde care durează câte 20 de minute. Fiecare masă abordează un anumit subiect legat de tema mare aleasă pentru cafenea. După finalizarea timpului alocat pentru o rundă participanţii se mută la o altă masă pentru a discuta un nou subiect. La fiecare masă există un moderator care ghidează discuţiile şi notează

ideile

principale

sau

soluţiile

propuse

de

către

participanţi.

In

final

se

organizează o sesiune de dezbatere cu întregul grup, pentru a împărtăşi concluziile şi a ajunge la un plan de acţiune comun. Cafeneaua publică este un mijloc de dialog activ, schimb de informaţii şi găsire de soluţii creative de acţiune, aplicabilitatea practică a ideilor propuse fiind esenţială (Peace Corps, 2004). Cea de-a doua metodă propusă este Photovoice. Esenţa metodei Photovoice este aceea de a vorbi prin imagini, adică de a trimite un mesaj puternic prin prezentarea de fotografii. Prin Photovoice subiecţii spun ce cred despre, ce simt despre şi ce ar trebui făcut

în

comunitatea

lor. Altfel

spus,

fiecare

participant

alege

fotografii

sugestive

pentru o anumită problemă identificată de el în comunitatea locală, încercând să creeze un impact cât mai puternic, şi să declanşeze dorinţa de a acţiona în vederea soluţionării problemei respective. Lângă fotografie apare povestea, vocea fotografului, care spune istoria imaginii surprinse. Mai mult decât a prezenta opinii, valori, credinţe, aşteptări Photovoice este o metodă care conduce la conştientizarea situaţiei chiar de către grupul de beneficiari, prin intermediul discuţiilor pe baza fotografiilor. Pentru Photovoice este important ca imaginile colectate să permită discuţii de grup şi să stimuleze un proces care conduce la schimbare în comunitate. Photovoice-ul le permite subiecţilor să îşi prezinte propria viziune despre cum şi-ar dori să arate comunitatea, şi în acelaşi timp să se

implice

activ

în

modificările

pe

care

şi

le

doresc.

Metoda

Photovoice

este

implementată chiar de către cei care sunt afectaţi de o anumită problemă. 14

Cea de-a treia metodă nonformală de educaţie, propusă de noi pentru partea empirică, este Teatru forum. Teatru forum este un tip de teatru ce dă posibilitatea la interacţiune şi dezbatere. Este un instrument de intervenţie socială. Într-o piesă de teatru forum este expusă o situaţie de opresiune din care protagonistul piesei nu ştie cum să iasă, în final el fiind învins. Specific acestui tip de teatru este faptul că situaţia expusă în piesă îşi poate găsi o rezolvare prin intervenţia spectatorilor. După prima reprezentare a piesei aceasta

se rejoacă,

spectatorii

având

posibilitatea

de a

deveni

actori,

luând

locul

personajelor pe care le-au văzut interpretând o anumită situaţie. Devenind actori, cursul acţiunii şi finalul poveştii depind de ei, având libertatea de a schimba atitudinile personajelor pe care au ales să le înlocuiască. Toate aceste abordări dau naştere la dezbateri. Situaţiile prezentate într-o piesă de teatru forum determină participarea activă a celor prezenţi, atât a personajelor din piesă cât şi a spectatorilor. Aceştia din urmă se pot transforma în actori şi pot schimba situaţia prezentată. În teatru forum se urmăreşte exprimarea

sentimentelor,

a

părerilor

şi

a

trăirilor,

şi

se

stimulează

dezbaterea,

implicarea şi acţiunea. Personajele sunt alese în funcţie de tema piesei şi sunt grupate în jurul a două personaje principale, opresatul şi opresorul. Opresorul este cel care în prima reprezentare a piesei decide finalul acesteia şi destinele celorlalte personaje. Opresatul este cel care suferă în mod direct în urma atitudinii opresorului şi trebuie să schimbe finalul piesei cu ajutorul celorlalte personaje care intervin. Un al treilea personaj esenţial este jokerul, cel care nu joacă în piesă dar care moderează întreaga acţiune care se petrece pe scenă. El coordonează acţiunea personajelor, opreşte piesa şi permite intervenţia spectatorilor. Are loc reprezentaţia propriu zisă, cu un final tragic. Publicul discută despre situaţie, despre tipologia personajelor şi relaţiile dintre acestea. Este foarte important să se facă legătura dintre situaţia din piesă şi realitate. Ulterior, se joacă piesa a doua oară, cu aceiaşi actori, jokerul invitându-i pe cei din public să oprească acţiunea când vor să ia locul unui personaj, pentru a schimba cursul acţiunii. Toate personajele care sunt prezentate în piesa de teatru forum pot fi înlocuite de persoane din sală, excepţie făcând opresorul.

Atitudinea

acestuia

trebuie

schimbată

numai

prin

intervenţia

celorlalte

personaje. Se discută cu publicul despre fiecare nouă intervenţie, analizându-se noua abordare şi şansele ca finalul să fie diferit. Se analizează realismul soluţiei propuse şi se aduc argumente pro şi contra pentru păstrarea schimbării propuse. După ce publicul decide ce anume vrea să păstreze se continuă acţiunea. Din nou, cei din public au posibilitatea de a interveni. După ce se ajunge la noua versiune finală au loc discuţii cu 15

cei din public, în care cel mai important este să se facă legătura cu experienţele lor personale,

cu

realitatea.

Se

pune

accent

pe

modul

în

care

cu

ajutorul

soluţiilor

identificate pe parcursul piesei se pot schimba lucrurile în realitate (Laboratorul de 42 educaţie nonformală, Ediţia II, 2010 ). Strategia de creativitate Disney este a patra metodă de educaţie nonformală propusă de noi pentru partea empirică. Această strategie porneşte de la premisa următoare: pentru a testa eficienţa unei idei este necesar ca aceasta să treacă prin trei filtre, adică să fie analizată din trei puncte de vedere: realist, critic şi idealist. Astfel, se formulează anumite probleme pentru care se propune un anumit plan de acţiune. Fiecare idee, înainte să fie aplicată, este analizată de către un visător, un realist şi un critic, roluri pe care şi le asumă subiecţii participanţi. Visătorul înlătură orice element care ţine de lumea reală, şi se gândeşte la ce şi-ar dori cu adevărat de la o lume ideală. Realistul este cel care se gândeşte cum ar putea pune în practică ideile respective. Criticul este cel care analizează ce este greşit, ce ar trebui modificat etc. Strategia Disney mai este numită de unii planificarea din trei direcţii. Strategia Walt Disney vizează un mix între inteligenţă şi creativitate şi vorbeşte de trei filtre prin care trec ideile inovatoare pentru a deveni aplicabile în lumea reală, nu doar în imaginaţie. Visătorul este cel care îşi lasă imaginaţia să zboare şi are capacitatea de a veni cu idei foarte

bune.

Realistul

filtrează

puţin

rezultatul

gândirii

visătorului

şi

echilibrează

situaţia între imaginaţie şi realitate. Criticul analizează din toate punctele de vedere o idee şi identifică potenţialele lucruri care nu vor merge. Ideile noi trebuie rafinate prin treceri succesive prin aceste poziţii, până ce devin viabile. Ultima metodă de educaţie care va fi aplicată de noi în cadrul orelor opţionale de educaţie antreprenorială este Jocul de rol. Aceasta nu este o metodă de educaţie aplicată exclusiv în context nonformal, dar considerăm că pragmatismul ei o face mai eficientă atunci când este aplicată în contextul educaţiei antreprenoriale nonformale. Jocul de rol este o metodă „care constă în provocarea unei discuţii plecând de la un joc dramatic pe o problemă cu incidenţă directă asupra unui subiect ales” (Cucoş, 2002, p.299). Subiectul care este pus în scenă şi este dezbătut trebuie să fie familiar subiecţilor, să fie extras din experienţa lor de zi cu zi. Subiecţii implicaţi îşi asumă anumite roluri, prezentând un conflict, iar ulterior, în urma dezbaterilor, se vor găsi soluţii pentru conflictele respective. Scenariul trebuie să fie spontan, nu premeditat, „creând premisa unei exprimări sincere, deschise, naturale” (Cucoş, 2002, p.299). 16

Toate

aceste

metode

vor

fi

aplicate

în

cadrul

orelor

opţionale

de

educaţie

antreprenorială, cu scopul de a dezvolta o atitudine pozitivă faţă de antreprenoriat, în rândul

subiecţilor

implicaţi.

Metodele

vor fi ierarhizate

din punctul

de vedere

al

de-a lungul

ca rezultat

al interacţiunii

eficienţei lor în atingerea obiectivului propus. 4.3. CONCLUZII Caracteristicile

personale se formează

dintre

înconjurător

mediul

şi

componenta

vieţii

genetică.

Comportamentul

părinţilor,

care

poate inhiba sau susţine acumularea de cunoştinţe şi dezvoltarea de competenţe la copii,

alături

de

atitudinea

părinţilor

vis

a

vis

de

munca

în

sine,

influenţează

caracteristicile copiilor şi comportamentul lor raportat la muncă. În plus, identitatea care vizează cariera se formează sub influenţa primilor ani de şcoală şi a experienţelor legate de muncă (Feldman, 2002 apud. Jakopec et. al., 2013). Din această cauză, copiii care cresc în familii în care părinţii sunt antreprenori au mai multe şanse de a-şi dezvolta

competenţe

antreprenoriale.

În

plus,

educaţia

antreprenorială

ar

trebui

integrată cât mai devreme în curriculum-ul educaţional. Educarea şi încurajarea copiilor în

vederea

influenţează

dezvoltării interesul

creativităţii, ulterior

recunoaşterii

pentru

oportunităţilor

comportamentul

şi

luării

antreprenorial.

iniţiativelor

Instituţiile

de

învăţământ nu ar trebui să fie numai informative vis a vis de antreprenoriat, acestea ar trebui

să

ofere

oportunităţi

pentru

testarea

şi

dezvoltarea

caracteristicilor

antreprenoriale. În educaţia formală procesul educativ este focalizat pe cadrele didactice şi pe sistemul în sine, în timp ce în educaţia nonformală procesul educativ cu toate componentele sale: obiective, programe, metodologii, metode, mijloace este focalizat pe cerinţele şi nevoile subiecţilor. „Educaţia

nonformală

scoate

din

procesul

educativ

funcţia

de

predare,

lăsând

loc

funcţiei de învăţare, dând rezultate bune numai dacă se bazează pe, este corelată cu şi se coordonează cu educaţia formală. Experienţa dobândită într-o activitate practică nu se poate însuşi decât având o bază teoretică acumulată pe parcursul programului de învăţământ formal” (Derlogea & Bota, 2011).

17

Educaţia nonformală. Cuprinde totalitatea influenţelor educative ce se derulează în afara clasei sau prin intermediul unor activităţi opţionale sau facultative. Termenul nonformal desemnează o realitate educaţională mai puţin formalizată sau neformalizată, dar totdeauna cu efecte formative. Acţiunile incluse în acest perimetru se caracterizează printr-o mare flexibilitate şi vin în întâmpinarea intereselor variate, individuale ale elevilor. Educaţia de tip nonformal a existat dintotdeauna. Ceea ce este nou astăzi în legătură cu această manieră de a educa rezidă în organizarea ei planificată, în unele situaţii, educaţia nonformală poate fi o cale de ajutor pentru cei care au şanse mai mici de a accede la o şcolarizare normală: săraci, izolaţi, locuitori din zonele retrase, analfabeţi, tineri în derivă, persoane cu nevoi speciale Există riscul ca activităţile derulate sub însemnele nonformalului să cultive derizoriul, să vehiculeze o cultură minoră, „populară".. Trebuie conştientizat faptul că procesul de vulgarizare a ştiinţei, artei, culturii se realizează, într-o bună măsură, prin educaţia nonformală, mai ales atunci când aceasta nu este articulată cu educaţia instituţionalizată. Educaţia nonformală se realizează prin intermediul cercurilor, concursurilor, olimpiadelor şcolare şi sunt iniţiate fie de şcoală, fie de organizaţiile de copii şi tineret, de organizaţiile de părinţi, de organizaţii confesionale etc. Activităţile sunt dimensionate şi coordonate tot de specialişti (profesori, tehnicieni, cercetători etc.), dar care „îşi joacă rolurile mai discret, asumându-şi adesea misiunea de animatori sau de moderatori". 3 Includem în această sferă şi acele emisiuni ale radioului şi televiziunii, special structurate şi fixate pentru elevi, caracterizate prin continuitate sau frecvenţă ridicată (emisiunile gen Teleşcoala) şi realizate competent de către pedagogi (chiar şi activitatea unor reviste sau ziare, în măsura în care se adresează explicit copiilor şi elevilor, stă tot sub semnul educaţiei nonformale). Raportul educatei nonformale cu educaţia formală este unul de complementaritate, atât sub aspectul conţinutului, cât şi sub aspectul modalităţilor şi formelor de realizare. 2. Caracteristici ale sistemului educaţiei nonformale Conceptul de educaţie nonformală sau alternativă, impus în ultima vreme în limbajul de specialitate, se referă la formele instituţionalizate şi organizate în scopul transmiterii unor valori educaţionale, dar care nu aparţin sistemului de învăţământ formal. Denumirea oficială utilizată este aceea de formare profesională a adulţilor, termen însă oarecum impropriu, atâta vreme cât ea nu se adresează exclusiv adulţilor, ci şi tinerilor care, începând cu vârsta de 15 ani, sunt consideraţi apţi de muncă, conform legii. Mai există şi noţiunea de educaţie extraşcolară, dar aceasta poate genera confuzii, trimiţând cu gândul, mai degrabă, la activităţile extracurriculare desfăşurate în cadrul 18

sistemului formal şi care nu fac obiectul prezentului studiu. O altă noţiune înrudită este cea de educaţie informală, dar aceasta se referă fie la influenţele educaţionale secundare, mai mult sau mai puţin intenţionate (mass media, „strada”, organizaţiile, internetul, cultura populară etc.), fie la ansamblul instanţelor cu o finalitate mai completă, mai cuprinzătoare decât cea educativă, precum familia, biserica, cultura „cultă” etc. 2.1. Funcţiile şi avantajele sistemului educaţiei nonformale

Prin urmare, înţelegem strict prin educaţia nonformală: ansamblul instituţiilor şi activităţilor cu funcţii educative principale, dar care sunt independente de sistemul educaţiei formale, şi care, de obicei, fac obiectul unor reglementări distincte. În măsura în care formele de educaţie din afara sistemului oficial au cunoscut o dezvoltare autonomă, în forme specifice, putem vorbi despre un sistem autonom al educaţiei nonformale, funcţiile sale cele mai importante fiind acelea: iii. iv.

de a completa aportul educaţional al şcolii, cât şi de a susţine procesul de reconversie profesională, în condiţiile dinamicii pieţei muncii

actuale şi a schimbărilor tehnologice rapide. Dar dincolo de virtuţile sale de complementar al sistemului de învăţământ, putem remarca că educaţia nonformală prezintă şi avantaje în raport cu primul. Într-adevăr, datorită caracterului lor imperfect, bunurile publice, printre care şi educaţia formală, sunt alocate de regula de către politicieni, funcţionari, filosofi, după criterii ideologice şi politice, apărând riscul neadecvării dintre cerere şi ofertă. De pildă, oamenilor li se pot „livra” bunuri de care nu au nevoie sau, dimpotrivă, pot fi lipsiţi de bunuri de care au nevoie. Astfel, dacă educaţia formală se remarcă, în mod inerent, printr-o oarecare rigiditate în relaţia sa cu societatea în general şi cu piaţa muncii în particular, în zona nonformală în schimb, complinirea necesităţilor reale de educaţie este rezolvată automat de mecanismul pieţei educaţionale (reglarea naturală dintre cerere şi ofertă) care, la rândul ei, este influenţată de piaţa muncii, piaţa profesiilor, piaţa mărfurilor şi serviciilor etc. Avantajele educaţiei nonformale se pot constata, deopotrivă, şi în planul vieţii personale, prin faptul că beneficiarii săi au posibilitatea de a-şi selecta singuri domeniile de 19

învăţare, mânaţi de interese sau de pasiuni, hobbyuri, arii de interes. În plus, datorită schimbărilor rapide şi deci incertitudinii, nevoia omului de a-şi controla propria viaţă este tot mai crescută astăzi, manifestându-se inclusiv în domenii care aparţineau în mod tradiţional familiei şi şcolii: este vorba în primul rând de educaţie. Astfel, educaţia nu mai este exclusiv un proces unidirecţional, de lungă durată şi decisiv pentru întreaga viaţă, ci tinde mai degrabă să devină unul interactiv, în care subiectul educaţiei are o putere din ce în ce mai mare în a-şi selecta, raţionaliza, planifica, combina singur formele de educaţie, un rol foarte important in acest proces avandu-l desigur educaţia nonformală. 2.2. Factori favorizanti ai dezvoltării sistemului educaţiei nonformale

9

9

Am văzut, deja, că unul dintre efectele negative ale intelectualizării pieţei muncii şi ale creşterii participării la educaţie, l-a reprezentat o oarecare inadecvare dintre sistemul formal de învăţământ şi piaţa muncii. Dar cum un fenomen pozitiv este compensat de regulă printr-un fenomen negativ, şi invers, se pare că educaţia nonformală profită şi proliferează la „umbra” instituţiilor formale de învăţământ, reglând disfuncţionalităţile create de sistem şi şlefuind asperităţile dintre şcoala şi piaţa muncii. Alte condiţii prielnice ale dezvoltării educaţiei alternative au fost desfiinţarea şcolilor de arte şi meserii, respectiv declinul şcolilor postliceale, care au permis unui anumit segment important al educaţiei nonformale - cel specializat în meserii şi meşteşuguri - să atragă cât mai mulţi cursanţi şi să se dezvolte. O altă condiţie favorabilă dezvoltării unităţilor nonformale de învăţare a constituit-o obligativitatea stagiului de practică pentru meserii, conform reglementărilor în domeniu. Aceasta a permis stabilirea de parteneriate fructuoase între unităţile de învăţare şi angajatorii la care se face practica, mulţi cursanţi fiind observaţi „pe viu” de către patroni şi asimilaţi mai uşor în câmpul muncii. Dintre alte condiţii stimulative, putem remarca şi parteneriatele Ministerului Muncii realizate la nivel european, care permit astăzi larga recunoaştere europeană a certificatelor de competenţă profesională dobândite în regim nonformal, aşa cum ne relatează unii dintre interlocutari. În anumite situaţii, aceste protocoale internaţionale au fost încheiate în mod direct chiar de către furnizorii de formare, acesta fiind şi cazul UCECOM-ului, instituţie de învăţământ complexă, cu dublu profil - formal şi nonformal : „s-a demonstrat practic că absolvenţii noştri sunt angajaţi fără să mai dea examen, oriunde în lume” (Z, UCECOM Bucureşti - vezi Anexa 3, Interviu 4.3.). La aceste premise să le spunem locale, se adaugă apoi tendinţa globală a societăţii spre 20

intelectualizarea vieţii profesionale în general, în care priceperea, educaţia profesională şi inovarea sunt considerate condiţii esenţiale ale dezvoltării economice, stimulând în mai mare măsură interesul tinerilor şi adulţilor pentru formarea continuă. Tendinţele şi provocările actuale ale educaţiei nonformale O voce care a evidenţiat impactul negativ al educaţiei (formale) asupra resursei umane afectând performanţa societăţilor este Sir Ken Robinson. In cartea sa O lume ieşită din minţi - revoluţia creativă a educaţiei1, tradusă de curând în limba română, mesajul său este clar - şcoala nu ajută tinerii să-şi cunoască talentele şi să le cultive pentru a valorifica potenţialul extraordinar al acestora şi a declanşa creativitatea înnăscută, care este principalul producător de cunoaştere. Sondajele de opinie - după C. Schifirneţ 9

10

- plasează şcoala alături de biserică

printre instituţiile, în care majoritatea populaţiei are încredere. Dar “starea reală a învăţământului este destul de precară”, subliniază autorul. Tinerii sunt nemulţumiţi de modul în care şcoala pregăteşte pentru viaţă şi de aplicabilitatea cunoştinţelor predate. Este apreciată însă contribuţia şcolii la formarea culturii generale. In timp ce în educaţia formală, elevii au puţină încredere în profesorii lor, simţindu-se neînţeleşi de către aceştia, ei au mai multă încredere în formatorii din educaţia nonformală, deoarece oferă în mai mare măsură suportul cognitiv şi emoţional dorit. Pe plan internaţional se pune un mare accent pe tehnicile de evaluare a competenţelor dobândite prin participarea la diferite activităţi de formare. Se recomandă evaluarea participanţilor atât la începutul activităţii, cât şi pe parcurs şi la finalul ei. Determinarea impactului trebuie să fie o activitate permanentă şi desfăşurată la nivelul fiecărui participant. Numai în acest fel, educaţia nonformală poate asigura recunoaşterea sa completă în societate şi poate ridica pretenţii la o finanţare publică conştientă11. 9

Robinson, Ken (2011): O lume ieşită din minţi - revoluţia creativă a educaţiei, Editura Publica, Bucureşti

(http://www.publica.ro/ken-robinson-o-lume-iesita-din-minti.html) 10 Schifirneţ, C. (2000) Deficitul de educaţie, în rev. Paideia, nr. 3-4, p. 36. 11 Mitulescu, Sorin (cercet.pr.I, dr.), Simache, Daniela (cercet. pr.III) (2008), Experienţe educaţionale nonfc

21

Strategia europeană - „Reorganizarea învăţământului” - vizează o schimbare radicală a sistemelor educative, concentrându-se mai mult asupra „rezultatelor învăţării”, şi anume asupra cunoştinţelor, competenţelor şi aptitudinilor pe care le dobândesc elevii. Simplul fapt de a fi participat la procesul educaţional, nu mai este suficient. În plus mai trebuie îmbunătăţite considerabil şi cunoştinţele elementare în materie de citit, scris şi socotit şi trebuie dezvoltate sau consolidate competenţele antreprenoriale şi spiritul de iniţiativă. De aceea, „pentru a se asigura o mai mare compatibilitate a învăţământului cu necesităţile elevilor şi ale pieţei muncii, metodele de evaluare trebuie adaptate şi modernizate. De asemenea, strategia face apel la statele membre să consolideze legăturile dintre şcoală şi angajatori, să apropie întreprinderile de sala de clasă şi să le permită tinerilor să descopere universul muncii prin intensificarea activităţilor de învăţare într-un mediu profesional.“12 O altă provocare a educaţiei nonformale ţine de faptul că nu există încă o reţea de formatori pentru educaţia nonformală, în cadrul căreia cadrele didactice şi-ar putea însuşi avantajele şi tehnicile acestui tip de învăţare. La aceasta se adaugă şi faptul că angajamentul guvernului, exprimat în politica educaţională de-a oferi resurse şi suport educaţiei nonformale este minimal. Cu toate acestea, propunerea de intercalare a metodologiilor, precum şi o modificare de atitudine, un sistem public de educaţie deschis la metode nonformale se impune ca nevoie stringentă în vederea creşterii calităţii educaţionale. Relaţionarea dintre elevi şi formatori (spre exemplu în comunicarea cu profesorii, tinerii trebuie să aibă curajul să ia iniţiativa, să ştie cum să întrebe şi să discute cu profesorii), presupune abilităţi de viaţă (comunicare, acceptarea celorlalţi, organizarea activităţilor, stabilirea obiectivelor, planificare pe termen lung, respectul faţă de ceilalţi, orientarea spre acţiune). educaţia tinerilor, p.

43.

12

Moşiu, Oana (2013): Raport de analiză şi recomandări pentru dezvoltarea unei politici publice şi a unei strateg susţinerea educaţiei nonformale în sistemul educaţional, elaborat în cadrul proiectului „IMPACT model d extracurriculară nonformală în România” implementat de Fundaţia Noi Orizonturi împreună cu

Romanian- Foundation în perioada 2010 - 2012, Bucureşti, pag. 25

22

Tinerii au nevoie să fie stimulaţi să-şi dezvolte gândirea critică (interpretarea experienţelor, competenţa de a evalua, reflexivitate, filtru personal), capacitatea de analiză (argumentare, dezbatere, găsirea unor soluţii), creativitatea şi autoresponsabilizarea. Tinerii au nevoie de practică, de a experimenta, de aplicare efectivă a informaţiilor teoretice învăţate, ori chiar să se lovească de greutăţi şi să extragă singuri concluzii privind experienţele lor. S-a identificat nevoia de ancorare în realitatea tinerilor şi nevoia unei educaţii cât mai bune în ceea ce priveşte aspectele financiare ale vieţii, numărul de iniţiative de antreprenoriat fiind în număr destul de mic. Nu în ultimul rând, pentru a avea iniţiativă şi pentru a-şi asuma noi provocări, tinerii au nevoie de încredere în propriile forţe. Programul Şcoala Altfel, parte a strategiei de apropiere a educaţiei nonformale de cea formală, prin care tinerii sunt educaţi în şcoala românească, deşi are meritul de a fi deschis apetitul pentru activităţile în context nonformal, totuşi are menirea de a depăşi neajunsurile ce o caracterizează, cum ar fi: foarte multă birocraţie, foarte multe planificări, şedinţe lungi pentru organizarea activităţilor, ofertele ONG-urilor au fost comunicate ori prea târziu ori nu au fost bine primite, unele şcoli au aşteptat ca doar ONG- urile să organizeze activităţile în Şcoala Altfel, fonduri inexistente, termene scurte de analizare şi prin urmare, greu de respectat, rigiditatea raportărilor, metodologie vastă, elevi dezamăgiţi, deşi au fost dornici să fie incluşi în activităţi nonformale şi nu în ultimul rând, multe activităţi sunt superficiale şi irelevante. 2.1. Educaţia nonformală - trasaturi caracteristice 1.

Din punct de vedere etimologic, termenul de educaţie nonformală îşi are

originea în latinescul "nonformalis”, preluat cu sensul "în afara unor forme special/oficial organizate pentru un anume gen de activitate”. Nonformal nu e sinonim cu needucativ, ci desemnează o realitate educaţională mai puţin formalizată sau neformalizată, dar întotdeauna cu efecte formativ-educative. 2.

Din punct de vedere conceptual, educaţia nonformală cuprinde ansamblul

activităţilor şi al acţiunilor care se desfăşoară într-un cadru instituţionalizat, în mod organizat, dar în afara sistemului şcolar, constituindu-se ca "o punte între cunoştinţele asimilate la lecţii şi informaţiile acumulate informal”. (George Văideanu, 1988, p. 232) 3.

Dezideratele educaţiei nonformale sunt în strânsă legătură cu realizarea 23

următoarelor finalităţi: •

să lărgească şi să completeze orizontul de cultură, îmbogăţind cunoştinţele din anumite domenii;

•

să creeze condiţii pentru "desăvârşirea profesională sau iniţierea într-o nouă activitate”, (Elena Istrate, 1998, p155);

• să sprijine alfabetizarea •

să

contribuie

la

grupurilor sociale defavorizate; recreerea

şi

la

destinderea

participanţilor

precum

şi

la

petrecerea organizată a timpului liber; •

să asigure cadrul de exersare şi de cultivare a diferitelor înclinaţii, aptitudini şi capacităţi, de manifestare a talentelor;

Raportul dintre

educaţia nonformală

şi cea formală este unul de

complementaritate, atât sub aspectul conţinutului, cât şi în ceea ce priveşte formele şi modalităţile de realizare. Trăsăturile caracteristice ale educaţiei nonformale sunt relevante pentru

4.

această formă care asigură legătura dintre instruirea formală şi cea informală. O caracteristică importantă se referă la faptul că educaţia nonformală se desfăşoară într-un

cadru

instituţionalizat,

în

afara

sistemului

şcolar,

cuprinzând

activităţi

extraclasă/extradidactice (cercuri pe disciline, interdisciplinare sau tematice, ansambluri sportive, artistice, concursuri şcolare, olimpiade, competiţii etc.) şi activităţi de educaţie şi instruire extraşcolare, denumite paraşcolare şi perişcolare. Cele paraşcolare se dezvoltă în mediul socio-profesional cum ar fi de exemplu activităţile de perfecţionare şi de reciclare, de formare civică sau profesională. Activităţile perişcolare evoluează în mediul socio-cultural ca activităţi de autoeducaţie şi de petrecere organizată a timpului liber în cadrul universităţilor populare, al cluburilor sportive, la teatru, în muzee sau în cluburile copiilor, în biblioteci publice, în excursii, acţiuni social-culturale sau în familie ori prin intermediul massmediei, denumită adesea "şcoală paralelă”. (vezi loan Cerghit, 1988, p. 28) "Educaţia nonformală valorifică activitatea de educaţie/instruire organizată în afara sistemului de învăţământ dar şi în interiorul acestuia (vezi rolul cluburilor, taberelor elevilor/studenţilor) sub îndrumarea unor cadre didactice specializate în proiectarea unor acţiuni educaţionale, care asigură realizarea corelaţiei subiect/educator - obiect/educat la niveluri de flexibilitate complementare în raport cu resursele pedagogice formale.” (Sorin Cristea, 2002, p. 119) Coordonatorii acestei forme de educaţie îşi joacă însă, mai discret rolurile, sunt animatori, moderatori. Educatorului nonformal i se solicită mai multă flexibilitate şi entuziasm, adaptabilitate şi rapiditate în adoptarea variatelor stiluri de 24

conducere a activităţii, în funcţie de nevoile şi cerinţele educatului. Conţinutul şi obiectivele urmărite sunt prevăzute în documente special elaborate ce prezintă o mare flexibilitate, diferenţiindu-se în funcţie de vârstă, sex, categorii socioprofesionale, interesul participanţilor, aptitudinile şi înclinaţiile acestora. Sunt cuprinse activităţi care corespund intereselor, aptitudinilor şi dorinţelor participanţilor. O altă trăsătură caracteristică este caracterul opţional al activităţilor extraşcolare, desfăşurate într-o ambianţă relaxată, calmă şi plăcută, dispunând de mijloace menite să atragă publicul de diferite vârste. Este o formă facultativă de antrenament intelectual care menţine interesul participanţilor printr-o metodologie atractivă. În măsura în care răspunde unei cereri de perfecţionare profesională, educaţia nonformală presupune în unele cazuri şi achitarea unor taxe. Evaluarea activităţilor desfăşurate în cadrul educaţiei nonformale este

5.

"facultativă, neformalizată, cu accente psihologice, prioritar stimulative, fără note sau calificative oficiale.” (Idem) În condiţiile extinderii cererilor de pregătire profesională prin diferite forme de instruire nonformală, există şi situaţii în care acestea sunt finalizate prin certificate sau diplome de absolvire. 6.

Educaţia nonformală este importantă prin urmă-toarele avantaje pedagogice:

• este

centrată pe cel ce învaţă, pe procesul de învăţare, nu pe cel de predare

solicitând în mod diferenţiat participanţii; •

"demitizează funcţia de predare” şi "răspunde adecvat necesităţilor concrete de acţiune” (Constantin Cucoş, 1996, p. 37)

• dispune

de un curriculum la alegere ("cafeteria curriculum”), flexibil şi variat

propunându-le

participanţilor

activităţi

diverse

şi

atractive,

în

funcţie

de

specialitate

a

interesele acestora, de aptitudinile speciale şi de aspiraţiile lor; •

contribuie

la

lărgirea

şi îmbogăţirea

culturii

generale

şi de

participanţilor, oferind activităţi de reciclare profesională, de completare a studiilor şi de sprijinire a categoriilor defavorizate sau de exersare a capacităţii indivizilor supradotaţi; • creează

ocazii de petrecere organizată a timpului liber, într-un mod plăcut,

urmărind destinderea şi refacerea echilibrului psiho-fizic; •

asigură o rapidă actualizare a informaţiilor din diferite domenii fiind interesată să menţină interesul publicului larg, oferind alternative flexibile tuturor categoriilor de

vârstă

şi

pregătirii

lor

profesionale,

punând

accentul

pe

aplicabilitatea

imediată a cunoştinţelor; 25

• antrenează

noile tehnologii comunicaţionale, ţinând cont de progresul tehnico-

ştiinţific, valorificând oportunităţile oferite de internet, televiziune, calculatoare etc.; •

este nestresantă, oferind activităţi plăcute şi scutite de evaluări riguroase, în favoarea strategiilor de apreciere formativă, stimulativă, continuă;

•

răspunde cerinţelor şi necesităţilor educaţiei permanente. Limitele educaţiei nonformale semnalate în lucrările de specialitate se referă la

7.

faptul că această formă include uneori programe mult prea flexibile, centrate doar pe obiective pe termen scurt şi o prea mare "libertate” metodologică a educatorilor. Trei riscuri pedagogice majore ar înregistra - în concepţia lui Sorin Cristea - acest tip de educaţie şi anume: "promovarea

-

unui

activism

de

suprafaţă,

dependent

doar

de

îndeplinirea

obiectivelor concrete, rupte adesea de obiectivele specifice educaţiei formale; avansarea unui proiect dependent doar de mijloacele tehnice disponibile, care pot

-

dezechilibra corelaţia funcţională dintre subiectul şi obiectul educaţiei; eludarea posibilităţilor de validare socială reală a rezultatelor în raport cu

-

"diplomele şi certificatele” obţinute la nivelul educaţiei formale.” (2002, p. 120) 8.

Expansiunea educaţiei nonformale a devenit o problemă de interes general în

politica educaţiei începând cu anii ‘60-’70, pe fondul afirmării preocupărilor de educaţie permanentă şi recurentă şi al extensiei formelor de instruire de-a lungul întregii vieţii în formule situate în afara sistemului şcolar. Această tendinţă este amplificată pe fondul accentuării

"crizei

mondiale

a

educaţiei”

(vezi

Philip

Coombs,

1968)

ce

semnala

necesitatea revizuirii curriculumului, realizarea echilibrului între dezvoltarea economică, cerinţele societăţii şi rezultatele sistemului de învăţământ. Plecând de la ideea conform căreia şcoala nu este singurul loc unde poţi învăţa, iau amploare activităţile desfăşurate în afara sistemului formal care veneau în întâmpinarea dorinţei de învăţare a publicului larg, servind obiectivelor acestora şi asigurând asistenţă informaţională şi practică unor categorii sociale dezavantajate. Teoria

"deşcolarizării

societăţii”

(Ivan

Illich,

1971)

propune

"patru

reţele

ale

cunoaşterii” caracteristice pentru "noile instituţii educative” de tip nonformal: a)

o reţea de "servicii utilizată în activitatea zilnică în uzine, aeroporturi, ferme etc.”,

care

pun

la

dispoziţia

publicului

diferite

"obiecte

educative”:

instrumente, biblioteci, laboratoare, săli de expoziţii, săli de spectacol, muzee 26

etc.; b)

o reţea de "schimburi de cunoştinţe” actualizate, bazată pe "o listă de persoane” dispuse şi capabile de asemenea activităţi;

c)

o reţea de comunicare susţinută printr-un orga-nism care "facilitează întrunirile între "semeni” şi înregistrarea dorinţelor în materie de educaţie;

d)

o reţea de adrese ale persoanelor profesioniste sau amatoare, capabile de "servicii educative” oferite chiar la nivelul unui "anuar” (vezi Sorin Cristea, 2002,

p.

120

şi

Fred

Mahler,

1977,

pp. 56-63; 128-134) Relaţia dintre educaţia formală şi educaţia nonformală este de complementaritale sub raportul conţinutului, al formelor de organizare şi de realizare. Nu trebuie neglijat faptul că există şi o relaţie concurenţială între cele două forme de educaţie. Ţinând cont că dezvoltarea educaţiei nonformale poate oferi sugestii şi chiar soluţii pentru depăşirea prelungitei "crize a şcolii”, în ultimii ani se vorbeşte tot mai mult despre acreditarea activităţilor de educaţie nonformală Educaţia nonformală şi avantajele sale Educaţia nonformală este cea mai nouă abordare a învăţării prin activităţi plăcute şi motivante. Avantajele sale multiple înglobează bifarea tuturor deprinderilor specifice sistemului tradiţional de învăţământ, cu un aport suplimentar de abilităţi câştigate în condiţiile unei libertăţi de exprimare maxime. Educaţia nonformală înseamnă orice acţiune organizată în afara sistemului şcolar, prin care se formează o punte între cunoştinţele predate de profesori şi punerea lor în practică. Acest tip modern de instruire elimină stresul notelor din catalog, al disciplinei impuse şi al temelor obligatorii. Înseamnă plăcerea de a cunoaşte şi de a te dezvolta. Din punct de vedere etimologic, termenul de educaţie nonformală îşi are originea în latinescul “nonformalis", preluat cu sensul “în afara unor forme special/oficial organizate pentru un anume gen de activitate”. Nonformal nu e sinonim cu needucativ, ci desemnează o realitate educaţională mai puţin formalizată sau neformalizată, dar întotdeauna cu efecte formativeducative. Din punct de vedere conceptual, educaţia nonformală cuprinde ansamblul activităţilor şi al acţiunilor care se desfăşoară într-un cadru instituţionalizat, în mod organizat, dar în afara sistemului şcolar, constituindu-se ca “o punte între cunoştinţele asimilate la lecţii şi informaţiile acumulate informal”. Obiectivele educaţiei nonformale: 27

Obiectivele educaţiei nonformale nu urmăresc să excludă modul tradiţional de educaţie, ci să completeze instruirea pur teoretică prin activităţi atractive, la care să aibă acces un număr cât mai mare de tineri. Acestea sunt: - completarea orizontului de cultură din diverse domenii - crearea de condiţii pentru formarea profesională - sprijinul alfabetizării grupurilor sociale defavorizate -

asigurarea unui mediu propice exersării şi cultivării diferitelor înclinaţii, aptitudini şi

capacităţi. Caracteristicile educaţiei nonformale: În primă instanţă, specific educaţiei nonformale este locul în care ea se desfăşoară: într-un cadru instituţionalizat, dar în afara şcolii. Caracteristice acestui tip de educaţie sunt activităţile care contribuie la perfecţionarea individuală. Educatorul nonformal trebuie să deţină mai multă flexibilitate, adaptabilitate şi rapiditate, dar şi un entuziasm răsunător. Acţiunile corespund strict intereselor, aptitudinilor şi dorinţelor participanţilor. În plus, doritorii nu sunt obligaţi să se alăture programului şi nu primesc calificative oficiale. Totuşi, în funcţie de formele de instruire nonformală, există şi situaţii în care sunt acordate diplome şi certificate de absolvire. Tipurile de educaţie nonformală: Educaţia nonformală se împarte în două tipuri principale, variind în funcţie de activităţile specifice: -

activităţi extradidactice: cercuri de discipline, ansambluri sportive şi artistice, concursuri,

olimpiade etc. -

activităţi extraşcolare: proiecte de ecologie şi formare civică, excursii, acţiuni social-

culturale (în clubul elevilor, la muzeu, la teatru, în biblioteci etc.) Educaţia nonformală însoţeşte cu succes formarea educaţională a tinerilor şi rămâne una dintre variantele optime pentru susţinerea plăcerii de cunoaştere şi de afirmare profesională în lumea contemporană. Bibliografie: 1. Beruşcă, A., Ghid metodologic al sărbătorilor şcolare, Bucureşti: EDP, 2007 – 285 p. 2. Besnard, P., Animateur sociocultural: functions, formation, proffesion, Paris: ESF, 1986, 310 p. 3. Bontaş, I., Pedagogie. Tratat, Bucureşti: Ed. BIC.ALL, 2001, - 40p. 28

3. Ceghit, I., Neacşu, I., Negreţ-Dobridor, I., Pănişoară, O., Prelegeri pedagogice, Iaşi: Ed. Polirom, 2001 – 480p. 1. Cerghit, Ioan (coord.) – Metode de învăţământ, EDP, Bucureşti, 1976 ; 4. Cosma, T., Ora de dirigenţie în gimnaziu, Bucureşti, Ed. Polirom, 2005, - 185p. 5.

Cucoş, C., 1998, Psihopedagogie, Editura Polirom, Iaşi ;

6. Cucoş, C., Educaţia. Dimensiuni culturale şi interculturale, Iaşi: Ed. Polirom, 2000, - 350p. 7. Damşa, I., Drăgan, L., Iliescu, M., Dirigintele în sistemul muncii şcolare, Bucureşti: EDP, 1983, - 197 p. 8. Editura Arves, Craiova; 9. Educaţie pentru dezvoltare. Ghidul animatorului, Chişinău: Ed. CIDDC, 2001, - 315 p. 10. Ghidul educatorului din şcoala-internat. Activitatea explicit educativă, Chişinău, Biblioteca Prodidactica: Ed. Cartier educaţional, 2003, - 345p. 11. Granaci, L., Instruire prin joc, Chişinău: Ed. Epigraf, 1999, - 128 p. 12. Granaci, L., Sărbători. Obiceiuri, tradiţii. Activităţi extracurriculare. Ghid pentru cadrele didactice, Chişinău: Ed. Epigraf, 2006, - 176 p. 13. Jingă, I., Educaţia ca investiţie în om, Bucureşti: EDP, 1981, - 245 p. 14. Jinga, I., Educaţia şi viaţa cotidiană, Bucureşti: EDP, 2005, - 272 p. 15. Joiţa, E., 2003, Pedagogie şi elemente de psihologie şcolară, 16. Landsheere de V., Education et formation, Paris: Ed. Press Universitaires de France, 1992, 17. Mazilu, V., Scenarii pentru activitatea educaţională extraşcolară, Chişinău, Ed. Labirint, 2005, - 314p. 2. Nicola, Grigore : Stimularea creativităţii elevilor în procesul de învăţământ, E. D. P. Bucureşti, 1981; 18. Nicola, I., Tratat de pedagogie şcolară, Bucureşti: Ed. Aramis, 2002, - 480 p. 19. Niculescu, R.-M., Formarea formatorilor, Bucureşti: Ed. ALL, 2005, - 288p. 20. Pănişoară, I., Comunicarea eficientă. Metode de interacţiune educaţională, Iaşi: Ed. Polirom, 2003, - 320 p. 21. Păun, E., Şcoala – o abordare sociopedagogică, Iaşi; Ed. Polirom, 1999, - 286 p. 20. Peretti, A., Educaţia în schimbare, Iaşi: Ed. Spiru Haret, 1996, - 289 p. 22. Planchard, E., Pedagogie şcolară contemporană, Bucureşti, EDP, 1992, - 275 p. 3. Popescu-Neveanu, Paul şi colaboratorii : Psihologie, E. D. P. Bucureşti, 1993; 4. Radu, Ion; Ionescu, Miron – Experienţă didactică şi creativitate, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1987;

29

23. Rogojină, D., Promovarea coerentă a valorilor în cadrul instituţiilor de învăţămînt, Chişinău: Ed. Lumina, 1993, - 104 p. 5. Roşca, Alexandru - Creativitatea, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972; 24. Săplăcan, M., Man, V., Spectacole artistice, Bucureşti: Ed. Pro Transilvania, 1998, - 460 p. 6. Şchiopu, Ursula : Creativitate potenţială şi virtuală – Revista de psihologie nr. 3/1979. 25. Siniţaru, L., Iubiţi şi învăţaţi-i pe alţii să iubească, Chişinău: Lumina, 2005, - 30p. 7. Stoica, Ana - Creativitatea elevilor – posibilităţi de cunoaştere şi educare, E. D. P. Bucureşti, 1983; 26. Ţârcovnicu, V., Pedagogie generală, Timişoara, Ed. Facla, 1975, - 245 p. 26. Ursu, V., Metodologia educaţiei, Chişinău: Ed. Pontos, 2010, - 300p. 27. Toader, A.D.,1995, Psihologia schimbării şi educaţia. Polarităţi şi accente ale procesului educaţional, EDP, Bucureşti. 28. Văideanu, G., Tehnologia procesului educaţional. Pedagogie. Ghid pentru profesori, vol. 2, Iaşi: Ed. Universitatea „A.I. Cuza”, 1986 – 314p. 29. Питюков, В., Ю., Основы педагогической технологии, Москва, Изд. Росийское Педагогическое Агенство, 1997, - 343 c. 30. Подласый, И., П., Педагогика. Новый курс, Москва, Изд. Владос., 2002, - 435 c. 31. Степанова, Е., Н., Александрова, М. А., Обсуждаем проблемы воспитания, Москва, Т. Ц. Сфера, 2004, - 244 c. 32. Таланчук, Н., М., Архитектоника воспитательного процесса: современная концепция и теория воспитания, 2 т., Казань: 1999 – 314 c.

30