Fundamentele Psihologiei

UNIVERSITATEA DE VEST “VASILE GOLDIŞ” ARAD FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI SECŢIA PSIHOLOGIE

FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI -SUPORT DE CURS-

Prof.univ. dr. Kramar Mihai

Introducere în psihologie Apariţia psihologiei ca ştiinţă de sine stătătoare are istoria ei. Înainte de a deveni ştiinţă autonomă, psihologia a făcut parte integrantă din filozofie (ştiinţa înţelepciunii). Acest drum l-au urmat şi alte discipline. Idei psihologice în filozofia greacă THALES (624 -547 î.e.n.) Este printre primii filozofi antici care s-a ocupat de natura şi psihicul omului, ceea ce numea suflet (psyche) şi ştiinţă (logos), adică ştiinţa despre suflet. De la el avem denumirea de psihologie . DEMOCRIT ( 460 - 370 î.e.n.) El se considera întemeietorul teoriei atomiste - în concepţia sa totul se compune din atomi, chiar şi sufletul. Democrit susţine că sufletul este activat de corp şi corpul este activat de suflet. El pune problema determinismului psihologic şi anume că atât materia neînsufleţită cât şi sufletul sunt guvernate de legi. SOCRATES (496- 399 î.e.n.) A enunţat regula psihologică – „Cunoaşte-te pe tine însuţi şi caută să înţelegi pe o altă persoană prin tine însuţi”. De asemenea acesta susţinea necesitatea cunoaşterii şi autocunoaşterii fără de care omul nu poate progresa şi nu se poate perfecţiona (introspecţia). PLATON (427- 347 î.e.n.) În lucrarea „Tratat despre suflet”, filozoful a evidenţiat 3 aspecte psihice în om: -tendinţe raţionale, de gândire reflexivă; -tendinţe care reprezintă curajul omenesc; -tendinţe care reprezintă poftele pământeşti; Corespunzător acestor 3 tendinţe el stabileşte 3 clase sociale: -clasa care reprezintă raţiunea, clasa de conducători; -clasa militarilor - reprezintă curajul; -clasa oamenilor de jos – negustori, comercianţi, ţărani etc. Platon a evidenţiat natura sufletului, precizând că - sufletul este o formă a vieţii şi ocupă un loc de mijlocire între corpul omenesc şi lumea ideilor Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 2

(spirituală). El susţinea ideea potrivit căreia sufletul face parte din corpul omenesc, idee reluată şi completată şi anume că între sufletul, corpul şi spiritul omenesc există o strînsă legătură. Filozoful spunea despre trup că este o „temniţă a sufletului”. ARISTOTEL (384 - 322 i.e.n) Este considerat un psiholog propriu zis al antichităţii, de la el a rămas studiul mecanismelor şi factorilor psihici, în care a prezentat cum funcţionează organele de simţ : văz, auz, gust, miros, pipăit, precum şi modul cum apar senzaţiile: vizuale, auditive, kinetezice, cutanate, gustative. De asemenea, a elaborat o psihologie funcţională- fiziologică. În scrierile lui găsim concepţia privind continuitatea biologică dintre sufletul omului, animalelor şi plantelor, precum şi ideea potrivit căreia psihicul se manifestă în senzaţii. În senzaţii avem obiectul simţit şi fiinţa simţitoare. Iar reflectarea depinde de gradul de dezvoltare a fiinţei simţitoare (unele animale au simţuri mai bune decât omul). Totodată, Aristotel a evidenţiat faptul că, văzul se bazează pe trei elemente: lumina, culoare, transparenţa, stabilind că, simţul văzului este legat de retină. Analizând senzaţiile, el şi-a pus întrebarea care dintre organele senzoriale este cel mai important, cele care generează simţul tactil, termic sau cel dureros. În ceea ce priveşte memoria, acesta distinge doua tipuri de memorie: -pasivă -activă (reproductivă) Deasupra acestor elemente guvernează gândirea, inteligenţa, care analizează scopurile şi alege drumul cel mai bun spre realizarea scopurilor propuse. Pentru a rezista greutăţilor şi obstacolelor în atingerea scopurilor, Aristotel evidenţiază actul voinţei. El s-a ocupat nu numai de natura sufletului ci şi de cunoaşterea întregului mecanism al vieţii psihice. În evul mediu, psihologia cunoaşte o perioadă de stagnare (biserica, închiziţia au interzis această practică). Renaşterea, fenomen european, a început în Italia şi a cuprins sec. 1416. În această perioada au avut loc marile descoperiri geografice. Este perioada înfloririi artei, literaturii, ştiinţei, gândirii social-politice. Renaşterea a promovat o concepţie nouă despre natură şi viaţa omului. Astfel se pun bazele ştiinţelor moderne, experimentale. W . WUNDT ( 1832 – 1920) Psiholog german care a înfiinţat primul laborator de psihologie experimentală din lume, în Leipzig ( 1879).

Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 3

El a urmărit ca psihologia să devină o ştiinţă exactă, precum matematica, care să permită măsurarea precisă a diferenţelor dintre oameni, punând problema măsurării în laborator a acestor diferenţe. De asemenea, formulează ipoteza diversităţii comportamentelor umane, potrivit căreia fiecare om are o reacţie personală la acelaşi stimul, iar reacţia este diferită de la o persoană la alta. Prin experimente de laborator Wundt a evidenţiat specificul actelor de adaptare (se repetă şi oscilează în jurul unei valori). WEBER şi FECHNER Au fost şi ei promotorii psihologiei experimentale, punând bazele psihofizicii. Ei s-au ocupat de studierea raportului dintre stimulii fizici şi reacţii, evidenţiind pragurile senzoriale ( pragul absolut şi diferenţial). Pragul diferenţial exprimă acea cantitate minimă care adăugată la stimularea iniţială determină o nouă senzaţie. HELMHOLCZ A studiat senzaţiile auditive şi vizuale, a măsurat viteza de propagare a influxului nervos şi a inventat oftalmoscopul (măsoară acuitatea vizuală 1851) Treptat, psihologia s-a îmbogăţit cu diferite cunoştinţe despre procesele psihice şi mecanismele de funcţionare a acestora. Psihologia, ca preocupare, este străveche, dar în ordinea constituirii ştiinţifice, ea este de dată recentă, respectiv începutul sec. XX şi studiază fenomenele psihice şi comportamentale şi descoperă legităţileactivităţii psihice şi însuşirile, calităţile, particularităţile psihologice ale omului, luat ca personalitate. În centrul preocupărilor psihologiei sunt: procesele psihice - cognitive - afective - volitive însuşiri ale personalităţii- temperamentale - caracteriale - aptitudinale Deosebirea dintre procesele cognitive şi cele afective constă în faptul că, procesele de cunoaştere reflectă obiectele, fenomenele lumi înconjurătoare, unele producându-ne plăcere, altele furie, în timp ce atitudinea omului faţă de obiectele, fenomenele lumii înconjurătoare este reflectată prin trăiri afective. Trebuie menţionat şi faptul că, voinţa este procesul psihic care pune stăpânire pe toate celelalte procese, se manifestă doar în activitate, omul depune efort voluntar pentru depăşirea barierele care stau în calea realizării scopului propus. Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 4

Ramurile psihologiei Din necesitatea studierii particularităţilor comportamentului uman, implicat în cele mai diverse activităţi şi domenii, au apărut mai multe ramuri ale psihologiei, cu pregnante sarcini de ordin practic. Cele mai cunoscute ramuri aplicative ale psihologiei sunt: Psihologia generală - este sistemul ştiinţei psihologice luat în ansamblul comportamentelor sale teoretice, care constituie o problematică comună pentru toate disciplinele genetice, aplicative, comparative. Este o disciplină comparativă centrală pentru toate celelalte ramuri ale psihologiei. Psihologia fiziologică - psihofiziologia - ramură a psihologiei care combină metodele fiziologice cu cele psihologice, cu scopul de a cunoaşte mecanismele neurofiziologice legate de activităţile psihice. Psihologia muncii - a apărut la începutul sec. xx (la noi psihotehnica) studiază adaptarea omului la maşină, la meseria sa, dar şi adaptarea maşinii în funcţie de particularităţile psihice ale omului, în vederea creşterii productivităţii muncii. Psihologia socială şi organizaţională - studiază relaţiile om-om, în diverse situaţii şi contexte sociale. Psihologia clinică - studiază modificările psihice şi clinice ale bolnavilor internaţi în spitale şi are ca sarcină principală psihoterapia. Psihologia juridică – evidenţiază geneza delicvenţei şi prevenirea ei; caracteristicile comportamentului deviant şi problematica actului justiţiar; mărturie, anchete, disculpare, reeducare, relaţii dintre inculpat şi justiţiar. Psihologia economică - studiază mecanismele, rolul şi însemnătatea factorilor economici şi psihosociali în desfăşurarea vieţii psihologice, în dezvoltarea economică. Psihologia reclamei şi publicităţii - subramură a psihologiei comerţului - se ocupă cu exploatarea şi ameliorarea sistemelor de comunicaţii prin publicitate, la nivelul pieţei, a relaţiei între vânzător şi cumpărător, în vederea accelerării vânzărilor. Psihologia cibernetică – este o ştiinţă interdisciplinară ale cărei obiective sunt precizarea mecanismelor neurocibernetice ce stau la baza diferitelor procese psihice. Cu ajutorul unor modele de tipul sistemului infinit se ajunge la prezentare cibernetică. Ea foloseşte drept explicare a proceselor cognitive, pe baza manifestării şi înţelegerii funcţionalităţii mecanismelor cognitive. ( Mielu Zlate-„Mecanismele proceselor cognitive”)

Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 5

Psihologia sportului - studiază psihicul sportivilor în condiţii de ed. fizică şi sport şi are ca sarcină asigurarea bazelor sănătăţii fizice şi psihice a omului în formare. Psihologia copilului şi adolescentului (Ursula Schiopu) - studiază evoluţia psihică a copilului de la naştere până la maturitate, particularităţile de vârstă şi individuale ale copilului. Psihologia pedagogică – are în vedere studiul bazelor psihologice ale instruirii şi educării tinerei generaţii, formarea deprinderilor de muncă şi evidenţiază personalitatea omului în formare. Aceasta constituie fundamentul teoretic al metodelor, efectelor, procedeelor folosite în învăţământ. Psihologia artei - studiază actul creaţiei şi aptitudinile necesare pentru realizarea operelor literare, muzicale, plastice, coregrafice, opere expresive, capabile să genereze şi să comunice emoţii specifice, legate de domeniul artistic.ÎIn receptarea artei participă temporalitatea, afectivitatea şi inteligenţa omului. Psihologia militară - are în vedere stilul activităţii militare şi a personalităţii militarilor. Se ocupă de lupte armate, de instrucţia şi organizarea militarilor. (dr. maior Mihai Câmpeanu - 1902) Psihologia popoarelor - ( etnopsihologie ) - studiază particularităţile psihologice distinctive, specifice ale popoarelor şi naţiunilor, evidenţiază felul în care un popor se vede pe sine şi pe alte popoare, ceea ce contribuie la politica de apropiere între popoare, la consolidarea prieteniei între acestea.

Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 6

Conceptele fundamentale ale psihologiei Conceptele sau noţiunile sunt forme logice fundamentale ale gândirii umane, care reflectă caracterele generale, esenţiale şi necesare ale obiectelor şi fenomenelor pe care le desemnează. În psihologie, conceptele reflectă principalele note definitorii ale umanului, care se manifestă nemijlocit, într-o formă psihică, spirituală şi poartă denumiri ca: psihic, activitate psihică, fenomen psihic, sufletul, conştiinţa, comportamentul, personalitatea. La rândul lor, fiecare dintre aceste concepte generale, cuprinde în conţinut, concepte specifice, care împreună formează cunoştinţele de bază ale psihologiei. Psihic - cea mai generală formă de reflectare a realităţii, produsă de activitatea sistemului nervos. El cuprinde totalitatea fenomenelor, proceselor şi însuşirilor psihice. Fenomen psihic - manifestarea externă a unui proces, însuşiri sau calităţi psihice ale omului. Acesta se evidenţiază în activitate, în reacţiile şi manifestările externe ale omului. Proces psihic - are o însemnătate centrală, de bază. Fiecare proces psihic e specializat prin funcţia şi conţinutul său informaţional. Astfel avem: Procese psihice de cunoaştere, care la rândul lor se clasifică în: - procese de cunoaştere senzorială; - procese de cunoaştere raţională; Atenţia şi limbajul participă la desfăşurarea tuturor celorlalte procese psihice. Procese psihice afective: emoţiile, sentimentele, dispoziţiile afective, pasiunile şi afectele. Emoţiile sunt reacţii spontane. Sentimentele sunt trăiri afective mai stabile. Ele sunt de mai multe feluri: intelectuale (de cunoaştere) estetice (plăcerea pentru lucruri frumoase) morale (de ataşament)

Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 7

Dispoziţiile afective sunt stări afective generalizate, care reprezintă un fond afectiv ce dă comportamentului uman o coloratură specifică. Acestea pot fi pozitive sau negative . Pasiunile sunt sentimente puternice care mobilizează şi dinamizează activitatea noastră şi pot fi pozitive sau negative. Voinţa este totodată capacitate şi proces psihic prin care omul iniţiază, stopează, modifică mersul acţiunii pentru a-şi realiza scopul. Însuşirile psihice- cea mai mare însemnătate a determinărilor calitative ale fenomenelor, proceselor psihice, avându.se în vedere nivelul la care acestea se produc. Psihologia şi caracterologia studiază însuşiri şi calităţile psihice temperamentale, caracteriale şi aptitudinale, intelectuale,afective, voliţionale, morale. Comportamentul- -noţiune ce vizează ansamblul relaţiilor adaptative, care sunt obiectiv observabile, cum ar fi modul de a fi şi a acţiona specific omului, care diferă de la om la om. Conceptul este sinonim cu conduitaactivitate caracterizată prin unitatea dintre psihic şi faptele de comportament. Conştiinţa şi conduita nu concordă! Pentru a se transforma conştiinţa în conduită este necesară unitatea între componentele intelectuală, afectivă şi voliţională. În definirea comportamentului uman, se pune accent pe modul de a se conduce şi a acţiona mintal, afectiv şi motor, într-o situaţie dată, astfel realizându-se unitatea între conştiinţă şi conduită, adică unitatea între cuvânt şi faptă.

Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 8

Metode de cercetare în psihologie Dezvoltarea psihologiei generale a fost impulsionată şi de evoluţia şi perfecţionarea metodelor, tehnicilor şi procedeelor de investigaţie ştiinţifică. În psihologie, ca şi-n alte domenii, progresul cunoaşterii ştiinţifice s-a realizat prin eliminarea treptată a erorilor în cercetare, concomitent cu desăvârşirea instrumentelor cercetării şi în special, aplicarea unor metode exacte care permiteau interpretarea obiectivă a rezultatelor. Este un adevăr cunoscut, că metoda, în ştiinţă, depinde în primul rând de natura şi specificul obiectului de studiu, adică de caracteristicile realităţii cercetate. Există domenii de fapte abordabile, exclusiv, pe calea observaţiei (în geologie, astrologie). În domeniul ştiinţelor naturii (chimie, fizică, biologie) cercetarea se bazează pe experiment. În istorie domină evocarea şi reconstituirea, pe baza unor săpături arheologice. Despre filozofie se afirmă că dispune numai de metoda reflecţiei mintale, raţionamentul filozofic, judecata. Obiectul cercetării psihologiei îl formează activitatea psihică umană, trăirile şi procesele personale ale indivizilor, în interacţiunea lor cu obiectele lumii materiale, şi cu ceilalţi oameni, care fac parte din acea lume. În ceea ce priveşte specificitatea acestui domeniu, în cercetarea vieţii psihice au fost abordate fie căile subiective, fie cele obiective. Astfel, sub raportul metodelor, psihologia a parcurs în evoluţia sa câteva etape importante: - etapa îndelungată de dominare a introspecţiei, care este o cale subiective de autoobservare, autocunoaştere şi autoanaliză. - faza experimentală- de laborator, a investigaţiilor; care a servit psihotehnicii ca selecţie pentru diferite profesiuni. - etapa observaţiei clinice- cu aplicabilitate în psihoterapie. - etapa moderne – de cercetare ştiinţifică, în care s-a consolidat sistemul de metode al disciplinelor mixte - psihoneurologia, fizica, lingvistica, pedagogia, sociologia, cibernetica, astfel repertoriul metodelor de care uzează psihologia a sporit considerabil. Ca şi în alte ştiinţe, în psihologia fundamentală sunt folosite metoda observaţiei şi metoda experimentului. În afara experimentului de laborator, ce cunoaşte o dezvoltare deosebită odată cu progresul tehnologic, în special în electrofiziologie, psihologia utilizează experimentul natural în condiţii obişnuite de activitate (se desfăşoară în condiţii de muncă, viaţă, activităţi Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 9

normale, naturale) . O perspectivă deosebită ne asigură metodele psihologiei cibernetice. Mijloacele metodologiei interpretative - intervin metodele statistice de matematică şi logistică- calculul corelaţiilor, analiza factorială, analiza variaţiilor, calculul informaţional şi probabilistic, care au devenit indispensabile în cercetarea psihologică modernă. În psihologie, pe lângă metodele de cercetare intensive şi extensive un rol important îl au şi metodele de prognoză şi diagnoză, precum şi metodele aplicative, cum ar fi metodele psihoterapeutice, educaţionale, organizaţionale psihoergonomice. Metoda analizei de caz şi metoda clinică se folosesc in psihologia medicală, genetică şi socială. În studiul genezei trăsăturilor de personalitate, se foloseste metoda biografică - anamneza - (din greacă – „anamnezis” = mi-am adus aminte). Odată cu expansiunea psihologiei sociale o largă răspândire a dobândit metoda anchetei , ce înglobează chestionarul, ancheta socială, analiza de conţinut, analiza de caz etc. În psihologia muncii industriale se foloseşte analiza operaţională, care cuprinde diferite metode de înregistrare precisă a operaţiilor de muncă (filmarea, fotografierea zilei de muncă, analiza operaţională a zilei de muncă). O analiză clasică a produselor de cercetare e una care permite cunoaşterea aptitudinilor creatoare. În diagnoză şi în cercetare e necesar să fie folosită metoda adecvată, având un înalt grad de fidelitate, astfel că se recomandă utilizarea mai multor metode, care să controleze şi să completeze cercetarea. Psihologia e ştiinţa cu cele mai numeroase, diversificate şi plastice metode de cercetare, diagnoză şi aplicare. Specificul metodelor de cercetare în psihologie constă în: - adoptarea faptelor de comportament ca indicatori ai stărilor şi relaţiilor interne, subiective. Psihicul se manifestă în activitate şi se dezvoltă prin activitate. - confruntarea datelor subiective cu cele obiective; - abordarea precumpănitor genetic a investigaţiilor; - abordarea sistemică şi personologică a faptelor în interacţiunea şi interdependenţa lor, şi nu în mod izolat; - orientarea spre latura calitativă a fenomenelor şi utilizarea măsurilor cantitative, în scopul identificării caracteristicilor calitative.

Metoda observaţiei

Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 10

Se caracterizează prin surprinderea, urmărirea intenţionată, examinarea şi surprinderea manifestărilor de comportament ale persoanei într-o desfăşurare naturală, curentă, fără a schimba condiţiile obişnuite. Observaţia ştiinţifică este o percepţie planificată, o intuire cu discernământ a manifestărilor psihice, în care atitudinea cercetătorului e cu precădere receptivă şi nu de provocare voită a fenomenului. Persoana care observă nu se amestecă în procesul de desfăşurare, ci aşteaptă să apară fenomenul care-l interesează. Se constată deci că, metoda observaţiei are atât neajunsuri, cât şi elemente pozitive. Cerinţele faţă de persoana care foloseşte metoda sunt: • o cultură şi o pregătire psihologică temeinică; • stabilirea unui plan de observare, cu precizarea a ceea ce se urmăreşte; • înregistrarea exactă a celor observate fără denaturarea faptelor; • interpretarea corectă a observaţiei. Observaţia ştiinţifică poate imbrăca diferite forme: I. nemijlocită, directă: - observator neutru; - observator activ , din cadrul grupei (clasei) o persoană este instruită să urmărească fenomenele şi să prezinte datele, fără denaturarea lor; -observarea bazată pe dirijarea, conducerea acestui proces (când o masă de cadre didactice primesc instruire). II.mijlocită: făcută de alte persoane, studenţi, elevi mari, colaboratori, care posedă o anumită pregătire de a urmări fenomene propuse pentru cercetare. III.continuă (fără întrerupere-ex .învăţătoarea ) IV. periodică, fragmentară;longitudinală(clasele I-IV) V. monografică- cuprinde toate aspectele instructiv-educative; VI. îngust specializată. Psihologului trebuie: - să sesizeze esenţialul, aspectele semnificative: frecvenţa, ritmul, amploarea; - să surprindă simptomele, cauzele manifestărilor comportamentale; - identificarea situaţiilor naturale; - caracterizarea contextului psiho-social în care se produce fenomenul; Pe calea observaţiei sistematice se pot stabili şi descris diverse tipuri de comportament: - emotiv şi meditativ - volitiv sau impulsiv - instabil nervos sau echilibrat. Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 11

Observaţia, ca metodă, permite să facem constatarea şi descrierea comportamentelor de grup, care se manifestă diferit în cazul unui grup supravegheat şi unul nesupravegheat. O observaţie bine organizată presupune o calitate fundamentală spiritul de observaţie- este un proces senzorio-intelectiv, de percepere subtilă, care are la bază cunoştinţe temeinice. Spiritul de observaţie trebuie să fie dublată de corectitudinea observatorului, mai ales în cazul autoaprecierii, care este de multe ori subiectivă. În acestă situaţie, spiritul critic permite sesizarea calităţilor şi defectelor. Există: supraaprecierea: ne atribuim ceea ce nu ne aparţine; subaprecierea: minimalizăm propriile calităţi, lipsă de încredere în propriile forţe. Metoda observaţiei este o metodă de explorare atentă a psihicului uman. Pentru a observa nu este suficient să vezi, trebuie să priveşti cu un anumit scop, să examinezi atent, să auzi, să asculţi, să interpretezi (intonaţie, pauză). Atunci când observatorul se referă la propriul comportament, vorbim de autoobservare. Atunci când acesta încearcă să surprindă propriile trăiri, vorbim de introspecţie.(cum sunt eu?)

Metoda experimentală A parcurs o evoluţie complexă, de la experimentul psihofizic organizat de Fechner, la experimentul elaborat de Wundt şi apoi spre experimentul psihologic a lui Ebinghaus. Principala caracteristică a metodei experimentale este provocarea intenţionată a fenomenelor în condiţii schimbate, create de cercetător. În experiment se pune în evidenţă acţiunea unui factor, care mereu se modifică, în timp ce toţi ceilalţi factori rămân nemodificaţi, urmărindu-se reacţiile subiectului. Factorul modificat a fost numit variabilă independentă, iar modificările ivite în tabloul activităţilor psihice a subiectului - variabile dependente. Prin urmare, cercetătorul acţionează asupra variabilei independente şi urmăreşte rezultate concretizate în comportament. Felul experimentelor: 1. Experimentul de laborator – izolează subiectul de mediul său natural, simplifică condiţiile. Este cea mai precisă metodă, care utilizează aparate de înregistrare a reacţiilor şi a fost iniţiat de Wundt. El urmăreşte cercetarea unor anumite aspecte, dinainte stabilite şi trebuie îmbinat cu metoda observaţiei.

Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 12

2. Experimentul natural – are avantajul de a îmbina trăsăturile caracteristice ale experimentului şi observaţiei. Acesta se desfăşoară în 3 etape: -etapa constatativă, pretestul- stabileşte nivelul de la care se porneşte cercetarea. -etapa formativă, vizează aplicarea diferitelor tehnici, procedee moderne, şi durează aproximativ un semestru, un an etc. -etapa de control, post test- permite stabilirea progresului sau a stagnării aspectelor cercetate. Experimentul natural este cel mai răspândit în şcoală, intreprinderi, domeniul artistic, şi vizează aplicarea unor procedee formative, de măsurare exactă. 3. Experimentul transformator – orientat în direcţia cercetării şi eliminării neajunsurilor la elevi, muncitori etc. În mod concret, înseamnă că psihologul urmează exemplul medicului, care nu numai constată slăbiciunea şi pune diagnosticul, ci şi vindecă.

Metoda testelor Termenul de „test” provine din limba engleză = probă, examen. Este o probă standardizată pe baze ştiinţifice, având ca scop exprimarea cantitativă a datelor obţinute. Standardizarea probelor constă în: -stimulii prezentaţi; -instructajul dat; -modul de cotare (apreciere). Etalonarea, normarea, se face pe baza rezultatelor individuale, prin raportarea lor la rezultatele obţinute de o populaţie reprezentativă, ceea ce permite stabilirea normelor pentru persoane de aceeaşi vârstă, sex, grad de pregătire. Validitatea testului –se referă la valoarea de măsurare, adică gradul în care testul realizează ceea ce constituie scopul măsurării.(teste de măsurare a atenţiei, de memorare verbală sau nonverbală) Clasificarea testelor I. După natura trăsăturilor măsurate – teste fizice, biometrice, senzoriale, psihologice(mintale), pedagogice(şcolare –în care măsurăm cunoştinţele elevilor). II. După modul de aplicare sunt teste individuale, de grup sau colective

Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 13

III. După materialul folosit sunt teste verbale, nonverbale (performanţă). IV. După scopul urmărit sunt teste diagnostice şi prognostice (de orientare privind dezvoltarea viitoare a persoanei) Testele au o mare capacitate de predicţie, pe baza lor se face orientarea talentelor spre diferite domenii de activitate şi au o largă aplicabilitate.

Metoda convorbirii Constă în iniţierea unei discuţii între cercetător şi subiectul investigat, ce presupune încredere reciprocă, sinceritate şi capacitatea persoanelor de autoanaliză, de autodezvăluire. Conversaţia este o metodă superficială, de aceea solicită încredere din partea examinatorului, empatie, sociabilitate. O altă cerinţă importantă a acestei metode se referă la formularea corectă a întrebărilor. Cercetătorul trebuie să dispună de abilitatea de a crea o motivaţie pozităvă subiectului, pentru a dispune subiectul, în convorbire, pentru a-l asigura că această convorbire va fi sinceră, fără urmări negative. Convorbirea psihologică permite diagnosticarea, stabilirea nivelului de cunoştinţe, poate fi folosit şi în scopuri terapeutice, influenţând astfel persoana.

Metoda studiului de caz Se folosesc teste de personalitate, analiza de caz specializată, observaţia, experimentul, care reflectă interesele persoanei, orientarea sau aptitudinile ei. Ca metodă instructiv-educativă, are un caracter activator, permite desprinderea şi formularea unor concluzii, reguli, strategii. În psihologie, studiul de caz foloseşte fişa psiho-pedagogică, care cuprinde: -date despre familie (componenţa, posibilităţi materiale şi educaţionale, nivel de pregătire al părinţilor); -date despre personalitatea copilului: starea sănătăţii, aptitudini, nivel de pregătire şcolară, temperament, trasături de caracter, interese, pasiuni; -particularităţile activităţii intelectuale; -activităţi extraşcolare.

Metoda biografică (anamneza) Are ca scop cunoaşterea traiectoriei vieţii unei persoane: prieteni, activităţi extraşcolare, hobby-uri.

Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 14

Toate aceste metode permit adunarea de fapte psihologice, care adunate şi grupate corect, pot fi folosite în cunoaşterea unei persoane sau grupuri de persoane.

Principiile psihologiei Sunt norme călăuzitoare, derivate din cele mai generale legi şi după care sunt orientate şi construite cercetările şi interpretările psihologice. Principiile sunt: 1.Principiul determinismului Influenţele externe, filtrate şi prelucrate acţionează asupra psihicului uman prin condiţiile interne, care sunt particularităţile neuropsihice ale fiecărui om în parte. Determinismul = relaţia potrivită între factorii educaţionali externi şi condiţiile genetice şi experienţa personală, care filtrează şi primeşte informaţia externă transmisă prin diferite canale. 2.Principiul dezvoltării Dezvoltarea psihică este un proces prin care se realizează noi structuri fundamentale, care diferenţiază comportamentul omului şi duce la o mai bună adaptare la mediu. Factorii care contribuie la dezvoltarea psihică şi comportamentală sunt: -biologici (ereditatea) -socio-culturali (mediul) -psihici. Fiecare dintre ei este necesar, dar nu şi suficient, fără o ereditate normală şi în condiţii de maturizare organică, nu e posibilă o dezvoltare optimă. În absenţa socializării (educaţiei) nu se poate elabora conştiinţa şi personalitatea umană. Activitatea mintală, conştientă a omului, prin autoorganizare şi autocontrol în realizarea scopurilor propuse, contribuie la propria dezvoltare. Fără a identifica dezvoltarea cu învăţarea, trebuie subliniat că numia o învăţare organizată duce după sine dezvoltarea şi lărgeşte perspectivele. 3. Creierul - organ al psihicului Creierul nu are gravate în el capacităţile, ci dispune de capacitatea de a forma capacităţi, pentru diferite domenii sociale. Capacitatea se formează prin prelucrarea tehnicilor şi modelelor culturale. Decisivă este experienţa socială şi modul cum este aceasta asimilată.

Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 15

Creierul reprezintă substratul material al psihicului, adică substratul acelor capacităţi şi funcţii specifice, care au fost create de omenire şi care sunt oglindite în creaţii literare, artistice etc. Procesele şi capacităţile psihice ale omului au o geneză socio-culturală, deoarece societatea solicită dezvoltarea anumitor capacităţi, astfel toate capacităţile şi funcţiile omului sunt determinate social-istoric. 4. Principiul condiţionării social-istorice Conform acestui principiu, formarea omului ca personalitate, comportamentele uname, procesele psihice individuale sau de grup, depind esenţail de factorii sociali şi sunt impuse de dezvoltarea istorică. Factorii care condiţionează dezvoltarea psihică sunt: -activitatea -cadrul social -cadrul tehnic (dezvoltarea tehnică, determină gradul de civilizaţie) -ansamblul relaţiilor sociale(definesc esenţa umană) -sistemele culturii materiale (lumea construită şi transformată de om) -reţelele şi variatele fenomene de comunicare socială -ereditatea specific umană. 5. Principiul reflectării şi constructivismului Psihicul există sub forma unei activităţi interne, orientate spre reproducerea cât mai adecvată a obiectelor şi fenomenelor lumii înconjurătoare, ceea ce duce la orientarea corectă, adaptarea şi intervenţia eficientă în mediul înconjurător. Reflectarea psihică diferă de reflectarea mecanică pasivă, şi se defineşte drept reflectarea ideală, subiectivă, a obiectelor de către om.. Reflectarea psihică este specifică omului, şi implică construcţii şi reconstrucţii, nu o simplă copie. Genetic, reflectarea trece de la reproductiv la anticipativ şi creativ. Intervin construcţiile reproductive şi construcţiile noi, de combinaţii inovative, pentru că cunoaşterea implică invenţia. Reflectarea şi constructivismul trebuie să fie înţelese ca un principiu al organizării şi modelării intelectuale, care mijloceşte atât reflectarea cât şi creaţia specifică umană, care se sprijină pe datele reflectării şi se validează (apreciază) prin practică.

Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 16

Personalitatea şi dimensiunile ei psihologice Conceptul de personalitate Personalitatea evidenţiază subiectul uman considerat ca o unitate bio-psiho-socială, ca purtător al funcţiilor cognitive, pragmatice şi axiologice. Aceste 3 funcţii evidenţiază o personalitate normală. Sub aspect biologic, personalitatea prezintă trăsături, însuşiri ereditare, programate în cadrul genetic ce formează individul uman şi nu un animal oarecare. Individul uman dispune de un potenţial uman nativ, care se realizează treptat prin socializare. Individul, luat în sens naturalist, desemnează exemplarul singular dintro specie de fiinţe, adică este unitatea reprezentativă a speciei. Când ne referim la noţiunea de individ, nu avem în vedere calităţile omului, nici intenţionalitatea lui, relaţiile, atitudinile ce îl caracterizează. Noţiunea de individ e o notiune abstractă şi generală. Ea se aplică oricărei fiinţe umane. Individualitatea se referă la o realitate psihologică specială, la structurarea internă a individului, a proceselor sale psihice, trăsături psihofizice, diferenţierea însuşiri personale, într-o formă unică şi nerepetabilă. În acest sens, fiecare om e o individualitate distinctivă ca structură interioară. Individualitatea cuprinde eul conştient, cel ce cunoaşte sinele. Sinele e cel cunoscut în structura individualităţii, dar nu se identifică cu personalitatea, care cuprinde întreaga interacţiune a individului cu mediul, relaţiile interiorului său cu exteriorul, însuşiri actuale şi cele potenţiale, care se dezvoltă, treptat, prin socializare. Socializarea se referă la însuşirea întregii experienţe umane, începând cu limba poporului din care face parte, tradiţiile, obiceiurile, specificul naţional, cuprinde întreaga devenire a individului ca persoană ce aparţine unei anumite colectivităţi umane. Persoana e data de totalitatea unor însuşiri, relaţii şi calităţi exterioare, ce indică identitatea socială a individului, identitatea sa ca fiinţă concretă, ce poartă un nume, are o stare civilă, e investită cu funcţii, roluri şi are un statut social care aparţine unui om şi are aspecte fiziologice de recunoaştere. Orice persoană normal dezvoltată e purtătoare a unui nucleu al individualităţii sale şi se realizează ca personalitate.

Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 17

Personalitatea e un element stabil al conduitei unei persoane, e ceea ce o caracterizează şi o diferenţiază de alte persoane. Astfel, fiecare individ are particularităţile sale genetice, particularităţi individuale specifice, iar persoanele se evidenţiază prin însuşiri sociale şi prin statut. Oamenii prezintă variaţii foarte mari în ceea ce priveşte caracteristicile de personalitate, abilităţile mentale şi intelectuale. Nucleul psihic se evidenţiază prin: - aspectul psiho-somatic care se referă la funcţionalitatea organismului, la instinctele specifice omului. - aspectul psiho-social care se manifestă timpuriu (zâmbet, bucurie, ataşament) - psihicul conştient care e strâns legat de ereditatea socială. - aspect cultural care se manifestă mai târziu. Subiectul uman, ca personalitate este purtător al funcţiilor cognitive pragmatice şi axiologice. Funcţia cognitivă se evidenţiază prin stabilirea unor discriminări şi identificări. Ele apar fie prin eliminarea informaţiilor şi ideilor ce sunt puţin importante, fie în căutarea complementară de elemente noi, care au fost omise. Primul procedeu, al discriminării cognitive desemnează o triere urmată de evaluarea faptelor reţinute pentru a ne asigura de exactitatea lor, iar cel de al-II-lea procedeu -al identificări şi evaluări –se manifestă prin adăugarea acelor fapte, informaţii care au putut fi omise. La baza funcţiilor cognitive se află gândirea omului cu operaţiile de gândire (generalizarea, abstractizarea). Funcţia pragmatică constă în verificarea privind corectitudinea procesului şi a rezultatului activităţii practice sub aspectul eficienţei şi utilităţii reacţiilor, precum şi a realizării concordanţei între activitate şi scopul urmărit. Funcţia axiologică – are drept obiectiv studiul valorilor şi se exprimă prin apreciere, fiind cea mai expresivă dimensiune a personalităţii. Aprecierea se caracterizează printr-o atitudine evaluativă corectă a omului faţă de alţi oameni şi faţă de sine însuşi. Autoapreciere se manifestă sub 3 aspecte : Corectă şi critică – omul îşi cunoaşte calităţile şi defectele, şi se preocupă de autoperfecţionare. Supraaprecierea – persoana îşi atribuie mai mult decât dispune în realitate şi subaperciază valorile, activităţile. Subaprecierea – diminuarea calităţilor reale (nu au incredere în forţele proprii). Totul pentru aceste persoane este foarte greu.

Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 18

Din exigenţa exagerată faţă de sine însuşi ia naştere subaprecierea, iar lipsa de exigenţă îl face pe om naiv, credul chiar. Important e de a vedea lipsurile şi consecinţele lor negative, atât în activităţile lor cât şi a altora. Capacitatea de a renunţa la timp la acţiunile începute, când se constată că ele nu mai corespund condiţiilor concrete şi nu duc la realizarea scopurilor. Pentru manifesterea eficientă a funcţiilor cognitive, pragmatice şi axiologice sunt necesare: - Cunoştinte suficiente din domeniul respectiv; - Obişnuinţa de a verifica şi confrunta hotărârile, acţiunile, planurile, activităţile cumpănind toate argumentele „pro şi contra” ipotezelor înfăţişate de noi. - Priceperea de a stabili concordanţa sau nonconcordanţa între procese . - Un nivel corespunzător de dezvoltare a judecăţii logice; - Un nivel de dezvoltare a personalităţii ce se manifestă în concepţia omului, convingerile, idealurile şi independenţa în gândire şi acţiune. Noţiunea de personalitate se referă la organizarea interioară, sintetică, unitară şi individualizată a structurilor cognitive şi atitudinale manifestate în evaluarea activităţii intelectuale sau practice a omului. Atitudinea exprimă orientarea personalităţii omului, arată poziţia lui personală, de acceptare sau respingere. A manifesta o atitudine, în special critică, înseamnă a sesiza erorile, a vedea cauzele lor şi a da soluţii corecte, dar totodată înseamnă şi a da dovadă de îndrăzneală a gândirii, de asumare a riscului, de a ne opune şi a nu accepta gândirea prin tradiţie. Cele mai frecvente erori sunt acelea datorate credulităţii (rutină, diferite forme ale tradiţiei, prestigiul unei persoane şi sugestibilitatea).

Structura personalităţii: Aici avem următoarele componente: - componenta dinamico-energetică: temperamentele (felul persoanei de a fi) - componenta instrumental-operaţională: se manifestă în aptitudini Aceste componente împreună cu atenţia formează fundamentul biologic în structura personalităţii. - componenta cognitivă: cuprinde toate procesele de cunoaştere: senzaţii, percepţii, reprezentări, gândirea, memoria, imaginaţia) - componenta relaţional-valorică- caracterul omului -concepţii, interese, scopuri, idealuri(influenţează modul de viaţă al omului) -Tipul somatic: structura corporală, particularităţile fiziologice (fizionomie, culoarea ochilor etc)

Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 19

Dinamica generală a personalităţii (temperamentele) Încă din cele mai vechi timpuri s-a observat că oamenii nu sunt identici, după modul de a gândi, simţi şi acţiona, deşi ei pot avea idei, sentimente, dorinţe şi aspiraţii comune. Sub aspectul modului de manifestare, a intensităţii trăirilor psihice, oamenii diferă unii de alţii (emoţia de bucurie sau tristeţe este trăită mai intens de unii, fiind exteriorizată în mod diferit). În faţa obstacolelor, unii oameni îşi mobilizează toate forţele, pe când alţii se descurajează, unii nu sesizează situaţiile periculoase, pe când alţii manifestă curaj, îndrăzneală sau dimpotrivă frică şi laşitate. De asemenea, schimbarea situaţiilor obişnuite de viaţă, pe unii îi tulbură, în timp ce pe alţii nu îi deranjează. Prima încercare de a clasifica şi a explica aceste deosebiri, se datorează medicului grec Hipocrat (sec.V.î.e.n.). El a considerat că deosebirile dintre oameni se datorează unui amestec de 4 umori fundamentale : apa, fierea, sângele şi mucusul. Amestecul în care predomina : sângele – determină un temperament sangvinic; mucusul- determină un temperament flegmatic; fierea- determină un temperament coleric; apa – determină un temperament melancolic; Psihiatrul german, Kretschner, stabileşte temperamente sau tipuri de oameni după structura corporală: picnic – caracterizat prin statură mică, plin, îndesat; astenic – subţiri, înalţi, slabi; atletic – înalt, bine făcut, solid; Scheldon stabileşte 3 tipuri temperamentale: viscerotonic, somatic, cerebral. Viscerotonia e legată de dezvoltarea predominantă a endodermului în perioada intrauterină. Persoanele care posedă acest profil temperamental, se caracterizează prin goana după satisfacţii. Sunt firi paşnice, blânde, prietenoase.

Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 20

Somatotonia e legată de dezvoltarea mezodermului (sistemul osteomuscular). Eipersoanele cu acest fel de temperament se caracterizează prin reactivitate rapidă, energică, iniţiativă şi spirit rapid. Cerebrotonia e legată de dezvoltarea ectodermului (sistemul nervos). Constă în tensiune nervoasă excesivă, înclinare spre meditare, suspiciune, hipersensibilitate, slabă eficienţă a acţiunilor. Freud descrie 3 tipuri de temperamente:: - erotic: exagerarea sentimentului de dragoste; - obsesiv: frământări legate de instinctele sexuale; - narcisic: manifestă o dragoste exagerată faţă de propria persoană. Jung stabileşte 2 tipuri de oameni, după direcţiile predominante în care se manifestă forţa instinctuală: - introvertit: interiorizat, orientat spre sine însuşi; - extravertit: orientat spre lumea exterioară; Prima clasificare, pe baza unei documentări ştiinţifice corecte e realizată de Pavlov, fiziolog rus care a luat în considerare, la baza deosebirilor temperamentale, 3 însuşiri ale sistemului nervos central: 1. forţa - rezistenţa SNC la activitatea îndelungată; 2. echilibrul 3.mobilitatea proceselor nervoase, între excitaţie şi inhibiţie. Astfel avem: -melancolicul- tipul de sistem nervos slab; -colericul- tipul de sistem nervos puternic neechilibrat; -flegmaticul- tipul de sistem nervos puternic echilibrat, inert; -sangvinicul- tipul de sistem nervos puternic echilibrat, mobil.

Portrete temperamentale Portretul psihologic al temperamentului melancolic Are la bază tipul slab de sistem nervos, ceea ce se manifestă în rezistenţă scăzută la eforturi fizice şi intelectuale, oboseală, indispoziţie în activitate. În situaţii noi, neobişnuite, persoanele cu acest profil temperamental manifestă nesiguranţă şi lipsă de iniţiativă. Pavlov numea această nesiguranţă „reflexul prudenţei naturale”. Reacţiile motorii sunt limitate, aceşti oameni nu fac mişcări de prisos (stă liniştit şi nu deranjează pe alţii). În general, mişcările lor sunt nesigure, lipsite de vioiciune, întâmpină dificultăţi în formarea deprinderilor motrice. Reacţiile emotive sunt lipsite de expresivitate, persoanele sunt interiorizate, închise în sine, retrase, izolate . De asemenea, aceştia sunt foarte

Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 21

susceptibili, uşor impresionabili, ofensele şi supărările le trăiesc dureros şi le exteriorizează prin lacrimi. Limbajul e sărac în resurse, debitul verbal scăzut, construcţii gramaticale simple, ritmul vorbirii încetinit, inexpresiv, lipsit de coloratură emoţională. În activitatea de învăţare, aceşti elevi întâmpină dificultăţi, au nevoie de un număr mai mare de repetiţii, reveniri, muncesc mai mult decât ceilalţi în pregătirea lor, sunt conştincioşi, sistematici, construcţiile teoretice nu-i interesează, preferând activităţile practice. De asemeena, preferă să aibă mai mult a face cu obiectele decât cu oamenii. Tonul aspru al profesorilor îi inhibă, iar rezultatele slabe îi deprimă. Comportarea în colectiv: melancolicii sunt persoane retrase, izolate, interiorizate, comportament ce corespunde cu temperamentul interiorizat după Jung. Aceştia au o sensibilitate deosebită, celula nervoasă slabă este deosebit de reactivă, cu mare sensibilitate şi impresionabilitate. Persoanele melancolice sunt oameni tăcuţi, în momentele critice dau semne de oboseală, lucrează liniştit, dacă nu sunt deranjaţi, fără gesturi, fără cuvinte. În caz de eşec, se pierd, abandonează activitatea şi au nevoie de încurajare. Elevii manifestă încordare nervoasă şi mobilizare excesivă. Ei au tendinţa de supraestimare a sarcinii şi de subapreciere personală, de aceea este necesar să fie stimulaţi. Manifestă o sensibilitate specială pentru artă, le plac poveştile. În perioada tinereţii, melancolicul este orientat spre pesimism, spre gândul că nu s-a realizat, dorinţele lui au o nuanţă tristă şi sunt însoţite de sentimentul inferiorităţii, de aceea trebuie încurajaţi să depăşească această stare de inferioritate.

Portretul psihologic al temperamentului coleric Potrivit criteriilor stabilite de Pavlov, acest temperament are la baz un sistem nervos puternic, dar neechilibrat. Persoanele cu acest profil temperamental sunt impulsive şi nestăpânite, instabile, manifestă combativitate chiar agresivitate, de asemenea sunt iritabili. Reacţii motorii: e precipitat, mereu grăbit, îşi pierde uşor răbdarea, se agită, face mişcări de prisos şi dovedeşte o lipsă de coordonare în miscări. Totodată, manifestă ritm inegal în muncă, incapacitate de a finaliza o activitate iniţiată, îşi pierde răbdarea într-o activitate care solicită acurateţe şi migală, devinind nervos când greşeşte. Reacţii emotive: puternice, explozive, nestăpânite şi mult exteriorizate. Vorbirea: este rapidă, inegală, cu intonaţii oscilante, dar foarte expresivă, cu accente vii şi cu un colorit emoţional bogat. În activitatea de învăţare sunt pripiţi, astfel încât în lucrările scrise fac multe greşeli din neatenţie, evidenţiindu-se mai bine în răspunsurile orale.

Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 22

În colectiv:colericul este sociabil, se împrieteneşte uşor, dar se supără foarte repede, e necontrolat, de aceea trebuie educată stăpânirea de sine. Are tendinţa de supraevaluare proprie şi subestimare a situaţiei. Persoanele colerice abandonează activitatea când eşecurile se acumulează, preefrând activităţile distractive, interesante, care le oferă satisfacţii. Educaţional, elevii sunt greu de stăpânit, de controlat, „le lipseşte mecanismul frânelor”. Colericul poate fi stăpânit, dar nu poate fi schimbat. Acestora le place schimbarea, varietatea, detestând monotonia, se plictisesc uşor dacă activitatea solicită răbdare. De asemenea, ştiu să întreţină buna dispoziţie, sunt plini de viaţă, manifestă o energie contagioasă. Au nevoie de colegi, prieteni care să-i aprecieze, să-i laude, să-i susţină în conversaţie. Unul din defectele colericilor este că nu se mobilizează suficient.

Portretul psihologic al temperamentului sangvinic Are la baza 3 însuşiri pozitive: puternic, rezistent, echilibrat, reacţionează prompt la solicitări. Dispoziţia generală se caracterizează prin veselie, optimism, are simţul umorului foarte dezvoltat. Persoanele cu acest profil temperamental doresc să fie primii care încearcă orice activitate nouă şi le place să înfrunte necunoscutul . Activitatea motrică se caracterizează prin misşcări efectuate în mod egal, economic, hotărât.Învaţă uşor deprinderile motrice, de exemplu să conducă maşina. Reacţiile emotive sunt stăpânite, persoanele manifestă ataşament afectiv faţă de cei din jur, vorbirea e clară, fluentă, cu accente şi intonaţii corecte, însoţită de gesturi controlate, mimică expresivă şi un colorit emoţional, bogat nuanţat. În răspunsurile formulate aceştia găsesc cele mai potrivite expresii pentru redarea clară, exactă a ideilor, atât în scirs cât şi oral. Temperamentul sangvinic este orientat cu precădere spre cunoaştere de la o vârstă fragedă. Elevii pun mare preţ pe inteligenţă şi îşi respectă profesorii care corespund tiparului lor. Manifestă tendinţa de a depăşi manualul, citesc în plus, caută să se remarce prin originalitate în răspunsuri, ceea ce denotă o puternică tendinţă spre independenţă.. Comportamentul în colectiv dezvăluie un temperament agreabil, plăcut.Sangvinicii sunt comunicativi, prietenoşi, dar stabilesc relaţiile în mod selectiv. În cazul unui eşec, aceştia nu se dau bătuţi, persistă, duc activitatea la bun sfârşit. Totodată sunt înclinaţi spre gândire abstractă, conceptuală, spre brainstorming (asaltul de idei). Aceşti elevi, în viitor, devin oameni de mare valoare, alegerea profesiunii o fac în funcţie de aptitudini.

Portretul psihologic al temperamentului flegmatic Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 23

Are la bază un sistem nervos puternic, echilibrat dar inert, ceea ce determină o anume încetineală, mobilitate redusă şi dificultăţi de adaptare la situaţiile schimbătoare. Inerţia proceselor nervoase se manifestă în toateezitare, mişcările reţinute, iar în situaţii noi, reacţionează cu întârziere. Execută activităţile în ritm lent, cu precizie şi acurateţe, gesturile şi cuvintele fiind aproape absente. Reacţiile emotive: au un caracter şters, sunt persoane închise, interiorizate. Îşi stăpânesc trăirile, dorinţele, emoţiile. Sentimentele sunt persistente fără a fi mult exteriorizate. Limbajul: se caracterizează prin calm, ritmul vorbirii lent, cu pauze logice şi fără agramatisme. Au tendinţa de a construi propoziţii ample şi se exprimă mai bine în scris decât oral. În ceea ce priveşte răspunsurile orale, flegmaticii nu se anunţă singuri, dar sunt gata oricând să răspundă, având nevoie de timp de gândire pentru a formula răspunsul.Persoanele cu acest tip de profil temeramental ştiu să facă palnuri de perspectivă şi să-şi organizeze activitatea astfel încât să obţină mereu succes. Sunt persoane independente, gândesc logic, iau decizii corecte fără ezitări. Ei păşesc în viaţă incet şi sigur, dar ajung departe. Flegmaticul e un tip liniştit, egal în muncă, foarte muncitor, perseverent şi dârz în viaţă. Calităţile lui trec adesea neobservate, deoarece este retras, preferând să lucreze pe cont propriu, decât în echipă. Poate servi drept model pentru ceilalţi, pentru că lucrează în mod organizat şi este o persoană de încredere. Temperamentele nu indică valoarea omului, trăsăturile temperamentale pot fi influenţate şi îl determină pe om să-şi aleagă profesian în viaţă.

Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 24

Aptitudinile Constituie latura instrumental-operaţională a personalităţii, având un rol important în realizarea în viaţă. Definitie: Aptitudinea este o însuşire sau un complex de însuşiri fizice şi psihice, relativ stabile, care permit omului să efectueze cu succes anumite forme de activitate, definită sub forma eficienţei, randamentului. Orice însuşire sau aspect psihic privit sub unghiul eficienţei poate fi numit aptitudine. Dexteritatea manuală şi coordonarea mişcărilor (necesară în munca ceasornicarului, în industria electronică sau pentru chirurgia plastică reparatorie) sunt aptitudini importante şi necesare în aceste profesiuni. Memoria kinestezică e o condiţie necesară pentru arta coregrafică, în diferite ramuri sportive ţi munci profesionale, unde trebuie însuşite bine mişcările operaţiilor de muncă. Memoria vizuală e vitală pictorului, artistului, mecanicului de locomotivă etc. Prin văz obţinem cele mai multe informaţii. Spiritul de observaţie este necesar botanistului, arhitectului, profesorului, medicului. Una şi aceeaşi aptitudine poate constitui o condiţie necesară pentru efectuarea cu succes nu numai a unei singure activităţi ci a unui număr mare de activităţi. O aptitudine izolată, oricare ar fi ea, nu poate singură să asigure succesul într-o activitate sau alta. Efectuarea cu succes a unei activitati depinde de un şir întreg de aptitudini, de combinarea acestora pentru a permite compensarea unei însuşiri deficitare prin altele. Talentul este combinarea originală a aptitudinilor care asigură prestaţii creative într-un domeniu sau altul. El se poate manifesta în mai multe domenii, la aceeaşi persoană, de exemplu în învăţarea limbilor străine, în tehnică, artă, sport.

Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 25

O forma mai înaltă de dezvoltare a aptitudinilor, care se manifestă într-o activitate creatoare, o constituie geniul. Omul de geniu crează epocă în domeniul său de activitate. Aptitudinile au la bază predispoziţii native, ereditare, care sunt polivalente, ceea ce înseamnă că, pe baza unei predispoziţii native se pot dezvolta aptitudini diferite, în funcţie de condiţiile de viaţă şi activitatea a omului. Dar ele nu trebuie înţelese ca fiind nemodificabile, ca nişte însuşiri ereditare date pentru totdeauna, zestrea ereditară se îmbogăţeşte de la o generaţie la alta. Predispoziţiile native nu pot fi sesizate altfel, decât prin activitatea omului. Aptitudinile sunt întotdeauna un rezultat al dezvoltării, între elementul înnăscut şi cel dobândit (experienţa, exerciţiile, activitatea), în sens larg. Componenta genetică şi participarea mediului educaţional generează instinctele. Nu putem surprinde componenta ereditară în stare pură. Există o stare iniţială a creierului -stare nevidă- nu putem spune nimic înainte de comunicarea individului cu mediul sau în desfăşurarea unei activităţi. Astfel, înainte ca omul să se manifeste, să desfăşoare o activitate (de învăţare, sportivă, artistică), noi nu putem avea o „radiografie”, o imagine concretă a înzestrării genetice a omului, dar precocitatea este un indiciu al existenţei aptitudinilor. Aşa se explică faptul că Mozart a compus la 5 ani, iar la 7 ani era dirijorul orchestrei din Viena. Goethe, la 8 ani, a scris lucrări literare. Enescu, la 4 ani, cânta la vioara, la 7 ani a devenit student la Viena. Titu Maiorescu a absolvit academia, la Viena, la 18 ani, şi şi-a susţinut teze de doctorat, la 22 ani, fiind deja profesor universitar. Nicolae Iorga şi-a făcut studiile universitare într-un singur an, iar la 23 ani, era prof. universitar. În cele mai multe domenii, lucrările valoroase au fost elaborate între 35-50 ani, iar oamenii eminenţi continuă să devină productivi toată viaţa. Se poate constata că rezultatele activităţii oamenilor diferă atât cantitativ, cât şi calitativ. Pentru obţinerea aceloraşi produse, unii oameni operează cu mai multă îndemânare, adăugând elemente noi şi trăsături personale soluţionării problemelor, în timp ce alţii operează după şabloane, obişnuinţă, procedee cunoscute, adică sunt lipsiţi de originalitate. În asemenea situaţii, de regulă, indivizii sunt cotaţi ca fiind capabili sau mai puţin capabili, apţi sau inapţi pentru activităţile date. Deosebirile între capacităţi şi aptitudini , în structura personalităţii, sunt deosebiri de natură graduală, nu de esenţă. Capacităţile sunt componente ale unor aptutidini, ele pot apărea şi înaintea elaborării aptitudinilor propriu-zise. Unele şi aceleaşi capacităţi le putem găsi incluse în diferite aptitudini, adică capacităţile par a fi mai generale (capacitatea de a observa şi examina realitatea, de a înţelege Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 26

legăturile dintre fenomene, de a se concentra lucid asupra evenimentelor, capacitatea de empatie). Asemenea capacităţi, mai generale, le găsim în mod specific conturate în diferite aptitudini profesionale. Fiecare individ uman dispune de 2 categorii de capacităţi: a) capacităţi naturale, de origine biologică- legate de formarea conexiunilor nervoase. Acestea stau la baza capacităţilor temeinice, rezistenţa la schimbări fără stres, a capacităţilor excitative şi inhibitive. b) Capacităţile specific umane, social determinate la om şi care se desfăşoară sub influenţa condiţiilor istorice ale vieţii umane(vorbirea, însuşirea limbajului, sensibilitatea şi activitatea muzicală, capacitatea de a construi). *Inteligenţa- aptitudine generală, specifică omului! Aptitudinile omului trebuie privite ca un produs social istoric. Pe măsură ce omenirea a creat noi domenii de activitate, s-au dezvoltat aptitudini noi, iar cele vechi au dobândit un nou conţinut. Diviziunea şi specializarea muncii au dus la diferenţierea aptitudinilor umane. Astfel, nomenclatorul profesiunilor e în continuă transformare, datorită faptului că apar noi profesii. (Ex. Profesorii de informatica, analist programator, operator PC etc) E greu de presupus că această activitate dinamică a profesiunilor să fie prefigurată în gene, în predispoziţii native. Există predispoziţii native, anumite componente genetice ale aptitudinilor, dar în raport cu formele de activitate umană, apărute în decursul istoriei, şi aceste dispoziţii native comportă o anumită plasticitate, polivalenţă, se pretează la dezvoltare şi pot fi canalizate în cele mai diferite domenii de activitate umană. Condiţiile de educaţie şi de mediu diferite, generează aptitudini diferite, pentru că predispoziţiile native sunt valorificate în mod diferit. O aptitudine există efectiv numai după ce omul asimilează sisteme de cunoştinţe şi tehnici, moduri de acţiune elaborate de societate, în domeniul respectiv.

Asemănări şi deosebiri între aptitudini şi deprinderi Prezenţa unei aptitudini este indicată de uşurinţa cu care sunt învăţate cunoştinţele şi deprinderile dintr-un anumit domeniu. Indiciul că aptitudinea există constă în uşurinţa de a învăţa şi de a realiza la nivel calitativ, anumite activităţi. Aptitudinile constituie totodată premise şi rezultate ale învăţării, fapt ce poate genera dificultăţi în distincţia dintre aptitudini şi deprinderi. Sub aspect procesual, deprinderile, care sunt acţiuni automatizate, comportă o simplificare, o reducţie treptată a proceselor psihice implicate în componenţa lor. Structurarea aptitudinilor, pe măsura dezvoltării lor, devine din ce în ce mai complexă şi implică un număr mare de procese psihice, înglobând chiar şi unele deprinderi.

Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 27

Astfel, structura procesuală a deprinderilor se simplifică odată cu automatizarea lor (desen, gimnastică), iar activităţile practice angajează, în final, doar canalul kinstezic. Aptitudinile, odată cu desfăşurarea lor, devin mai complexe, nu au o limită în dezvoltarea lor. Sub aspect funcţional, în timp ce deprinderea se limitează la o acţiune, operaţie sau la un algoritm, în componenţa aptitudinilor se cuprind un complex de acţiuni variate, care sunt înglobate în aceasta, asemenea unei activităţi complexe. Deprinderea devine o acţiune automatizată în timp ce aptitudinea solicită o întreagă „familie” de acţiuni. Sub aspect educaţional, formativ, spre deosebire de aptitudini, caracterizate printr-o dezvoltare continuă, ascendentă, în cazul formării deprinderilor se constată o scădere treptată a rezervelor potenţiale, ca urmare a realizării performanţelor, situate la limita superioară a posibilităţilor de dezvoltare. Deprinderile motrice, intelectuale, dincolo de o anumită limită nu se mai ameliorează, nici în cazul supraînvăţării, în timp ce aptitudinile verbale, tehnice, profită de pe urma activităţilor multiple în domeniul respectiv. De asemenea trebuie menţionat şi faptul că, aptitudinile sunt premise ale formării rapide a deprinderilor şi totodată ale restructurării lor în condiţii diferite. Deprindetile formate se pot integra în structura aptitudinilor, astfel contribuind la îmbogăţirea repertoriului aptitudinilor. Dezvoltarea aptitudinilor se realizează în spirală. Atingerea unui nivel înalt de dezvoltare deschide posibilităţi noi pentru dezvoltare unor aptitudini de un nivel şi mai înalt. În cursul acestui proces, se transformă predispoziţiile native şi se vorbeşte de zestrea ereditară. Predispoziţiile native ale omului contemporan sunt superioare, existând astfel un câştig în privinţa perfecţionării. După natura proceselor psihice implicate avem aptitudini: 1. senzoriale (acuitatea vizuală, auditivă, olfactivă) 2.psihomotorii (dexteritatea manuală, coordonarea mişcărilor, precizia lor, rapiditatea de execuţie) 3. intelectuale (aptitudinea pentru învăţare, dobândirea unor cunoştinţe ) 4. fizice (forţa fizică, rezistenţa, flexibilitate corporală, îndemânarea, simţul ritmului în executarea mişcărilor, eleganţa execuţiei). După orientarea şi gradul de specializare: sunt aptitudini generale şi speciale. În categoria celor generale este inclusă inteligenţa omului. Aptitudinea şcolară -se manifestă în capacitatea de învăţare. Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 28

Cele speciale se referă la aptitudinile profesionale.

Inteligenţa – ca aptitudine generală a omului În accepţie etimologică, inteligenţa este capacitatea minţii umane de a stabili legături, relaţii Jean Piaget definea inteligenţa drept capacitatea de adaptare la mediul schimbător. De asemenea, poate fi definită ca un instrument, un mod de a găşi soluţii la situaţii inedite, deci un instrument al reuşitei. În ceea ce priveşte elevii, inteligenţa este capacitatea de a dobândi cunoştinţe de învăţare şi în prelungirea deprinderii, este capacitatea de a dobândi alte capacităţi, aptitudini, în funcţie de conţinutul învăţării. Binet şi Simone, doi psihologi francezi, au elaborat, în urmă cu 7-8 decenii, primul test numit „Prima scară metrică a inteligenţei”, ca instrument de predicţie a reuşitei şcolare, prin suita de probe care solicită spiritul de observaţie, înţelegerea, memoria, raţionamentul etc. Ei au aplicat testul copiilor, la începutul şcolarităţii, în vederea departajării acestora. Testul cuprinde nişte probe de inteligenţă care presupune descoperirea de asemănări şi deosebiri între obiecte sau numirea obiectelor lipsă în desene lacunare, probe care solicită explicarea unor proverbele, probe de memorare, raţionamente. În funcţie de răspunsuri, copiii erau apreciaţi după o formulă de calcul a coeficientului de inteligenţă (IQ) Acest coeficient a fost introdus de Stern: IQ =

VM VC

x 100 , unde VM- vârsta mintală; VC-vârsta cronologică.

În condiţiile în care VM este sub nivelul VC, în sensul că un copil de 7 ani răspunde doar la nivelul unui copil de 6 ani, atunci raportul este de 6/7 x100 (sub nivel normal). Actualmente, pe plan mondial, este larg utilizată scala Wechsler-Bellevue, care permite examinarea atât a adulţilor normali cât şi a celor cu deficienţe mintale. Rangurile IQ şi nivelul de dezvoltare: IQ= 0-25 25-50

Idiotul Imbecil

Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 29

50-70 70-80 80-100 100-120 120-140 140- >

Debil mintal Limita subnormalului Normal Nivel superior Peste superior Geniu

Rolul inteligenţei în învăţare Inteligenţa este definită drept capacitate de adaptare la situaţii problematice noi, instrument al reuşitei, al cunoaşterii. Sub aspect funcţional, inteligenţa este definită drept aptitudine generală, capacitatea de a anticipa soluţii posibile. Inteligenţa omului care se serveşte de gândire, ne dă posibilitatea să anticipăm rezultatele acţiunii. În acelaşi timp, inteligenţa se sprijină şi pe experienţa anterioară, stocată în memorie, dar se sprijină şi pe o bună reflectare nemijlocită a datelor realităţii, permite percepţia umanp, realizarea conduitei inteligente prin participarea proceselor psihice, funcţiilor cognitive, spiritul de observaţie, memorie, atenţie, gândire, imaginaţie, se îmbină şi formează o structură cognitivă unitară şi dinamică. Eficacitatea inteligenţei depinde şi de factori nonintelectuali, de personalitate (interese, motivaţii, stabilitate, emoţii, aspiraţiile pentru realizare). Inteligenţa este acel instrument cu ajutorul căruia elevul dobândeşte cunoştinţe noi, rezolvă probleme de gândire, descoperă relaţii multiple, ceea ce asigură caracterul creativ al activităţii de învăţare eficientă. Învăţarea, la rândul ei, este una din premisele emoţionale ale dezvoltării inteligenţei.

Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 30

Atenţia Activitate psihică care se desfăşoară procesual şi se evidenţiază ca o stare a personalităţii. În acest sens, atenţia, devine o calitate a personalităţii şi o condiţie primară pentru desfăşurarea proceselor de cunoaştere, de autoanaliză şi autoevaluare precum şi a comporamentului omului, în ansamblu. Omul trăieşte şi îşi desfăşoară activitatea într-un mediu deosebit de bogat în surse de informaţii. Din această avalanşă de informaţii, omul recepţionează cu claritate, selectează numai acele informaţii care îi sunt indispensabile pentru adaptarea la cerinţele concrete ale unei anumite situaţii. Acest rol de selectare a anumitor informaţii, din mediul înconjurător, îl îndeplineşte procesul numit atenţie, de aceea putem spune că atenţia este un proces psihic esenţial pentru toată activitatea omului..

Definiţie: Atenţia este procesul psihofiziologic complex ce constă în

-

orientarea, concentrarea şi selectarea activităţii psihice, fenomenelor, întâmplărilor, obiectelor din mediul înconjurător, în funcţie de cerinţele activităţii omului. Atenţia este un factor dinamogen şi selectiv în activitatea cognitivă, în trăirile emoţionale şi-n activitatea motorie. Ea asigură proceselor de cunoaştere şi întregii activităţi psihice, productivitate şi eficienţă. Mecanismele neurofoziologic ale atenţiei: - activare orientare selectare. Activarea constă în asigurarea tonusului cerebral optim. Astfel, cercetările din domeniu evidenţiază că, atenţia concentrată corespunde unui nivel de activare mediu. Sub acest nivel, nu se produce reacţia de orientare, iar depăsirea nivelului mediu produce o reacţie de alarmă, de nelinişte, reacţii de stres, din această cauză suferă atât precizia diferenţierilor perceptive cât şi promptitudinea răspunsurilor adaptative. Activarea scoarţei cerebrale se realizează pe 2 căi::

Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 31

-calea sistemului reticulat ascendent: (formaţiune reticulată din trunchiul cerebral, ce realizează activarea difuză, generală a scoarţei cerebrale) este o cale de activare nespecifică; -prin căile neuronale proprii fiecărui analizator: traseul specific. Prin buna funcţionare a traseului specific şi a celui nespecific se asigură filtrajul senzorial şi caracterul selectiv al reflectării. Astfel, reglarea sistemului activator şi a celui inhibitor, selectiv este asigurată prin intermediul circuitelor cortico-reticulo-corticale. Orientarea - presupune direcţionarea activităţii psihice către stimuli, spre anumite obiecte, fenomene, întâmplări, în funcţie de sarcina pe care o avem de îndeplinit. Mecanismul orientării este înnăscut- reflexul de orientare ca răspuns la orice stimul nou, orice schimbare de mediu. Selectarea constă în alegerea şi reliefarea aspectelor importante ce ne interesează şi estomparea, concomitentă, a aspectelor secundare, neesenţiale, în acel moment. Astfel, atenţia funcţionează ca un filtru, ce se realizează la nivel central, superior (scoarţa cerebrală) şi nu la periferia analizatorilor. Filtrul blochează informaţiile nerelevante şi acţionează pozitiv la stimulii relevanţ, amplificând efectul psihologic. Filtrul nu blochează ci doar slăbeşte semnalele care nu sunt urmărite atent, ceea ce permite să urmărim simultan 2 mesaje, pe baza atenţiei distributive astfel, în timp ce omul se concentrează asupra primului mesaj, în momentele redundante, omul îşi deplasează atenţia asupra celui de-al doilea mesaj. Această interpretare a teoriei filtrului, cu specific psihofiziologic şi cognitiv, evidenţiază modelele cognitive ale atenţiei, prin care se explică intervenţia atenţiei ca un ansamblu de proceduri adaptative, în selecţia de informaţii importante, în acel moment şi eliminarea celor nepertinente. Unul din modelele cognitive ale atenţiei este ascultarea cu fiecare ureche în parte, asemeni dispecerilor de aviaţie. Există şi un model cognitiv, potrivit căruia intervin 2 modalităţi diferite de analiză a semnelor receptate, care funcţionează automat şi se limitează la analiza sumară a acestora. Totodată, acest model funcţionează activ, pe baza previziunii declanşate de semnalele deja percepute, dar şi secvenţia, în ceea ce priveşte tratarea informaţiei, iar în cadrul diferitelor secvenţe, atenţia are atât funcţii generale, cât şi speciale . În acest caz, este vorba de un mecanism de filtrare specific atenţiei intelective, specifică omului, determinată de semnificaţia obiectelor pentru o anumită persoană. În concluzie, subiectul atent răspunde selectiv la diferiţi stimuli, sesizează, detectează şi filtrează informaţia, care se găseşte în strânsă legătură cu interesele, trebuinţele, motivele, cu profesiunea sa.

Felurile atenţiei: Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 32

În funcţie de prezenţa sau absenţa intenţiei de a fi atent, absenţa sau prezenţa scopului, atenţia se manifestă involuntar (spontan), voluntar şi postvoluntar. Atenţia involuntară se caracterizează prin faptul că orientarea şi concentrarea se produc spontan, neintenţionat şi fără efort voluntar. În general, atrag atenţia stimulii cu caracter de noutate şi cu intensitate mare sau contrastul în raport cu ambianţa.pentru eficienţă mai mare este necesar să se ia în considerare nu numai caracterisiticile fizice ale stimulilor ci şi conotaţia lor afectivă, motivaţională, adică semnificaţia lor pentru fiecare om în parte (interese, preocupări). Atenţia voluntară este considerată o atenţie de nivel superior şi se caracterizează prin decizia implicată în orientarea şi concentrarea atenţiei noastre selective asupra aspectelor care ne interesează. Orientarea selectivă a activităţii cognitive şi psihomotorii se realizează pe baza funcţiei reglatoare a limbajului, pe baza limbajului interior. Astfel, după predominanţa relativă a unui tip de activitate, putem vorbi despre atenţie voluntară: -perceptivă -senzorio-motorie -intelectivă. Atenţia senzorio-motorie şi cea perceptivă predomină în cadrul unor activităţi practice, de manipulare a obiectelor. Acest tip de atenţie face trecerea spre atenţia intelectivă. Atenţia intelectivă este implicată, cu precădere în activităţile umane, care presupun rezolvarea unor probleme de gândire, şi însoţeste orice acţiune de gândire, de memorare, activitate practică . Atenţia voluntară este rezultatul apariţiei în scoarţa cerebrală a unei zone de excitabilitate optimă, zonă întărită de semnificaţie pentru noi, vizavi de tot ceea ce gândim, simţim sau realizăm în practică. Atenţia omului nu poate fi studiată ca proces psihic independent, ci numai prin intermediul efectelor sale obţinute în performanţe. În cadrul procesului de găsire a unor soluţii şi de luare a unor decizii, locul principal îl deţine procesul de căutare bazat pe strategii: zona căutării şi zona restrângerii câmpului larg spre acea zonă eficientă, unde se află soluţia căutată. Atenţia voluntară, sub forma atenţiei intelective, bazată pe strategii rezolutive, stă la baza activităţilor creatoare. Atenţia postvoluntară desemnează aceea formă a atenţiei care este mijlocită de structuri operaţionale elaborate cândva voluntar. O altă semnificaţie a atenţiei postvoluntare se referă la situaţia în care scopul activităţii şi activitatea care sunt susţinute voluntar, la început, se Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 33

desfăşoară apoi fără nici un efort. Când omul se mobilizează, el dovedeşte o atenţie postvoluntară care este de maximă eficienţă şi randament. Între atenţia involuntară, voluntară şi postvoluntară există o strânsă corelaţie. Atenţia este studiată numai prin intermediul efectelor sale asupra celorlalte procese psihice şi a performanţelor profesionale.

Calităţile atenţiei Calitativ, atenţia unei persoane se diferenţiază datorită unor însuşiri care se dezvoltă în funcţie de structura activităţii desfăşurate predominant, pe baza experienţei personale, a motivaţiei, interesului persoanei, valorificându-şi potenţialităţile înnăscute şi specificul acestui proces psihofiziologic. Volumul - se referă la cantitatea de elemente asupra cărora se poate concentra omul şi este condiţionat de complexitatea elementelor, interesul persoanei vizavi de aceste elemente. Volumul mediu de atenţie este de 5–7 elemente. Stabilitatea – se referă la persistenţa în timp, la capacitatea omului de aşi menţine atenţia asupra unui obiect, un timp mai îndelungat (8–10 sec.). Atenţia cea mai stabilă este atenţia postvoluntară. Concentrarea – este o trăsătură a atenţiei selective şi se opune caracterului său superficial, depinzând de gradul de mobilizare a activităţii cognitive, fiind direct legată de maximum de claritate şi adâncime a activităţii conştiente. La baza concentrării stă principiul dominantei, care se referă la faptul că, noi, oamenii putem fi atenţi numai la un singur obiect, fenomen. Distragerea atenţie se referă la 2 ipostaze: - una de dispersare, datorită stimulilor secundari, adică când apare un agent exterior care se declanşează şi atenţia noastră se dispersează în exterior. - a doua formă se realizează pe baza unei concentrări accentuate, care acţionează sper interior (o persoană „absentă” faţă de tot ceea ce se întâmplă în jur). Distribuţia se poate îndrepta spre efectuarea mai multor activităţi, cu condiţia ca unele dintre acestea să fie automatizate. Ea se bazează pe posibilitatea unor activităţ ori deprinderi bine consolidate, care se desfăşura în zonele semiinhibate ale creierului. Distribuţia se cultivă, se antrenează. Flexibilitatea – se referă la deplasarea rapidă a atenţiei de la o formă de activitate la alta şi reorientarea în domeniul activităţii respective.opusul flexibilităţii este inerţia atenţiei.

Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 34

Comutativitatea nu este identică cu mobilitatea, flexibilitatea. Caracterul comutativ reprezintă însuşirea atenţiei de a se deplasa, cu uşurinţă, în mod voit, de la un obiect la altul, de la o activitate la alta. Opusă comutativităţii este rigiditatea atenţiei.

Caracterul- latura relaţional valorică a personalităţii În vechea greacă, conceptul de „caracter” = tipar, pecete, trăsătură, particularitate, unde cuvântul „trăsătură” semnifică un detaliu al portretului sau fizionomiei omului, luat nu atât sub raportul chipului său fizic, ci sub aspectul stărilor sale psihice şi calităţilor spirituale.

Definiţie: Caracterul constituie ansamblul trăsăturilor esenţiale şi calitativ specifice, care se exprimă în activitatea omului, în mod stabil şi permanent. Trăsăturile de caracter îşi pun amprenta pe modul de manifestare al persoanei, prin care o deosebim de alte persoane, şi evidenţiază unicitatea individului, respectiv valoarea sa, fiind însuşiri esenţiale şi durabile. Trăsăturile de caracter determină un mod constant de manifestare, iar datorită acestui fapt, cunoscând aceste însuşiri, noi putem prevedea cu o mare probabilitate cum se va comporta un om, într-o imprejurare sau alta. Ex.- un om cinstit şi corect, exigent cu sine însuşi şi cu alţii, prezintă mai mari garanţii în îndeplinirea cu succes a unei sarcini, decât un om delăsător, superficial. Există o deosebire între caracterul şi temperamentul omului. Temperamenul nu implică reefrirea la valoare, în timp ce caracterul se defineşte prin referiri la valori etice, morale, pentru că relaţiile interpersoanle sunt pătrunse de norme etice, legate de tradiţii,obiceiuri care nu sunt impuse, dar pe care le respectăm. Astfel, caracterul constituie profilul psiho-moral al personalităţii, în care eticul rămâne o referinţă sistematică a comportamentului fiecărui om. Caracterul este acel „minim moral” care dă consistenţă interioară omului, în varietatea de situaţii ale vieţii, şi cuprinde moduri constante, stabilizate de

Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 35

conduită, pe baza cărora putem prevedea comportamentul viitor al unei persoane, îi putem acorda încrederea. Trăsăturile de caracter se formează în contextul vieţii sociale, din cea mai fragedă copilărie.

Structura caracterului: În stuctura caracterului intră: - trăsături derivate din orientarea omului, din conceptia lui; - trăsături derivate din voinţa omului (puterea, tăria, fermitatea, perseverenţa).

a) Trăsături derivate din concepţia şi orientarea persoanei: - trăsături ce evidenţiază atitudinea omului faţă de alţi oameni: sociabilitatea, spiritul combativ, corectitudinea, cinstea, tactul în relaţile cu alte persoane (pozitive) şi egoismul, lipsa de sinceritate,( negative). - trăsături care evidenţiează atitudinea faţă de muncă - hărnicia, conştiinciozitatea, punctualitatea, entuziasmul, spiritul de iniţiativă, spiritul creativ, originalitatea în muncă. - trăsături ce exprimă atitudinea faţă de propria persoană – modestia, sentimentul demnităţii personale, spiritul autocritic sau îngâmfarea, lipsa de încredere în forţele proprii, lipsa de modestie.

b) Trăsături derivate din voinţa omului: Voinţa asigură fermitatea, energia, gradul de organizare a caracterului. Energia caracterului se exprimă prin hotărâre, curaj şi spirit de iniţiativă, cu care acţionează omul în realizarea scopului. Fermitatea se manifestă prin tăria voinţei şi perseverenţa cu care omul luptă pentru realizarea scopurilor sale. Stăpânirea de sine este un rezultat al organizării interne a vieţii psihice, al autoreglării, al autocontrolului permanent pe care omul îl exercită asupra faptelor sale de conduită, asupra sentimentelor. Toate aceste însuşiri caracteriale sunt definitorii pentru individ şi asigură eficienţa fiind diriguitoare în toată comportarea sa. Caracterul se prezintă sub aspect sintetic şi formează sistemul relaţiilor caracteriale, prin îmbinarea tuturor însuşirilor. 1. Relaţiile caracteriale sunt semnificative şi esenţiale pentru om, sunt relaţii şi atitudini faţă de muncă , faţă de sine însuşi şi faţă de alţi oameni. 2. Relaţiile de caracter sunt relaţii selectiv integratoare, de acceptare, de

ataşament şi direcţie pozitivă faţă de anumite realităţi. De asemenea, pot fi relaţii de reprobare, negare, neacceptare a fenomenelor şi aspectelor de sens contrar, negative, antisociale.

Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 36

3. Relaţiile caracteriale sunt relaţii şi atitudini profund conştiente şi

adânc motivate de om, despre care orice persoană, poate oricând relata şi raporta. Astfel, avem conştiinţa şi caracterul unui om cinstit, la care principialitatea şi motivaţia socială sunt evidente, rezultând faptul că, cel mai eficient control asupra comportamentului omului este propria conştiinţă şi nu alte norme, morale sau juridice. Atitudini negative de caracter: neglijenţa în muncă, furtul, minciuna, pe care un infractor le motivează printr-o viziune proprie. Comportamentul omului e conştient, numai animalele acţionează instinctiv. 4. Relaţiile de caracter sunt de mare stabilitate, nu sunt sporadice, şi nici ocazionale, întâmplătoare în viaţa omului. Se impun ca dominantă în conduita persoanei, indiferent dacă este vorba de caractere proeminente sau discrete, pozitive sau negative. 5. Un alt specific al trăsăturilor de caracter îl reprezintă unitatea lor şi consensul cu realitatea socială care le generează. Toate relaţiile caracteriale, selective, esenţiale, constante sunt apreciate valoric şi ele pot fi pozitive sau negative, în funcţie de conţinutul şi de orientarea lor socială şi de aceea relaţiile pozitive sunt promovabile, iar cele negative sunt reprobabile.

Structura democratică a caracterului: Persoanele cu acest specific caracterial sunt prietenoşi, comunicativi, indiferent de clasa socială, nivel de pregătire, de convingeri sau culoarea pielii, etnie etc. Aceşti oameni sunt gata să înveţe de la oricine, iar trăsătura generală de caracter este modestia şi respectul pentru toţi cei care îşi cunosc bine meseria. Asemenea trăiri, sentimente şi atitudini democratice nu se confundă cu lipsa de discernământ critic şi selectivitate,, care duce la uniformizarea oamenilor. Oamenii cu un pronunţat caracter democratic sunt capabili de autorealizări, îşi aleg prietenii,dar nu după profesie, ci după caracter, aptitudini, talent. Un caracter format pozitiv, corect, nu face distincţii de rasă, nivel de pregătire, funcţii, ci face deosebire după trăsături caracteriale.

Trăsături negative de caracter -sunt mai frecvente la copii şi adolescenţi; Minciuna - cea mai frecventă la copii- este o afirmaţie falsă cu scopul de a induce în eroare; o abatere deliberată ce poate fi iluzorie, reală sau necesara, care de cele mai multe ori urmăreşte diferite scopuri.

Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 37

Pe plan psihic, minciuna e un act de comportament deosebit de complex, un act ce trebuie analizat şi apreciat în contextul tuturor factorilor de personalitate şi în funcţie de vârsta psihică şi starea de normalitate psihică. Copilul mic, până la 6-7 ani, este un pseudomincinos, care trăieşte într-o lume proprie, în care poveştile se amestecă cu realitatea. Pentru părinţi, singura grijă e ca „jocul de-a minciuna” să nu se transforme în obişnuinţă. Important este a „descifra” de ce minte copilul, motivele putând fi variate. Adesea acesta minte pentru a evita o pedeapsa, pentru a-şi crea un avantaj sau din plăcere, pentru a ajunge în centrul atenţiei. Orice copil care recurge la minciună, fie este nesatisfăcut de realitatea înconjurătoare, de sine însuşi şi de aceea confundă realitatea cu dorinţa lui. Încăpăţânarea – se referă la rezistenţa sau opoziţia individului faţă de voinţa altor oameni, de a nu face cum i se cere, singura motivare invocată fiind „aşa vreau eu”, iar la întrebarea „de ce?” nu are răspuns, fapt care indică tendinţa individului de a se impune cu orice preţ. Încăpăţânarea e o reacţie negativă a voinţei, un act semivoluntar. Deosebim 3 forme de încăpăţânare: - încăpăţânarea ce se manifestă sub formă de protest împotriva unei educaţii excesiv de autoritare. Într-o familie în care domină tonul de comandă, sub formă jignitoare, brutală de solicitare a cerinţelor, educaţia se face greşit şi copiii se răzbună în felul lor. - reacţia de încăpăţânare a copilului răsfăţat, crescut într-o atmosferă de admiraţie, de laudă- devine încrezut. La aceşti copii, orice refuz trezeşte încăpăţânarea pentru a-şi menţine poziţia privilegiată în familie şi mai târziu în colectivul şcolar. - încăpăţânarea copilului nesupravegheat, lipsit de îndrumare părintească, cu exigenţe normale, familii în care lipseşte căldura, duioşia, buna dispoziţie, climatul psihologic pozitiv, agreabil, confort psihologic, unde copilul se simte bine acasă, pentru că în caz contrar se constată o înstrăinare de părinţi şi apare atracţia străzii. Aceşti copii pleacă de acasă timpuriu. La aceştia, încăppţânarea apare în momentul impactul cu cerinţele de „şoc” ale şcolii. Indiferent de forma de manifestare, încăpăţânarea are la bază greşeli de educaţie şi numai pe baza cunoaşterii cauzelor care le-au generat pot fi eliminate sau corectate. Caracterul se formează toată viaţa, se restructurează păstrând scheletul de bază constant, aceasta pentru că, în structura personalităţii, toate componentele: temperamentale, atitudinale, caracteriale, emoţionale interrelaţionează şi formează profilul psihologic specific fiecărui om.

Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 38

Motivaţia acţiunilor şi conduitei umane Conceptul de motivaţie: exprimă starea de mobilizare, de activare a individului şi de direcţionare a activităţii sale spre scopurile propuse. Există numeroşi termeni care desemnează motivul: impuls (trebuinţă), stimul intern(dorinţă), stare emoţională (resort al acţiunii), necesitate organică (energie), tendinţă, aspiraţie etc. Ceea ce este comun tuturor acestor termeni, este caracterul dinamogen, activator şi aspectul direcţional, care imprimă un sens activităţii noastre. Motivele acţionează din interiorul personalităţii. Motivul este acel fenomen psihic ce are un rol esenţial în declanşarea, orientarea şi modificarea conduitei, iar motivaţia este constituită din ansamblul motivelor care stimulează acţiunea. Motivele sunt cauze interne ale comportamentului, deci eset evidentă necesitatea educării motivelor. Motivaţia reprezintă sistemul de cauze interne ale conduitei umane. A identifica un motiv înseamna a răspunde la întrebarea „de ce”. Schimbarea motivului determină schimbarea activităţii (expl. „Pădurea spânzuraţilor” - L. Rebreanu- Apostol Bologa refuză să tragă asupra condamnatului şi dezertează) Motivaţia poate fi evidenţiată prin activitate.

a) b)

Deosebim motive neînvăţate cum e trebuinţa de activitate (copilul mamifestă această trebuinţă) sau trebuinţa de hrană, de adăpost, de grija părintească (copilul dacă este despărţit de mama suferă). Motive devin acele trebuinţe pe care le conştientizăm. Acestea declanşează, susţin şi orientează activitatea omului, şi îndeplinesc 2 funcţii: funcţia de activare, de mobilizare energetică; funcţia de direcţionare a conduitei. Motive învăţate: interesul pentru anumite domenii de activitate, trebuinţa de confort (locuinţă, maşină).

Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 39

Gama motivelor umane poate fi descrisă într-o suită de noţiuni cum sunt: trebuinţă, dorinţă, intenţia, scopul, aspiraţia şi idealul. Trebuinţa e un concept psihofiziologic care desemnează anumite stări interne. Nevoia semnifică adesea o anumită lipsă sau deficit. Exemplu.- trebuinţa de hrană semnalizează acel complex senzorial numit foame, indică deficitul de substanţe nutritive din organism., trebuinţa cognitivă- curiozitatea, indică necesitatea cunoaşterii, manifestată timpuriu la un copil. Dorinţa este o trebuinţă conştientizată, o activitate emoţională orientată spre obiect, prin tatonări. Intenţia marchează trecerea de la motive la scopuri, proiecte şi indică cristalizarea aspectului direcţional al motivului. Scopul este prefigurarea mintală a rezultatului final al activităţii, al efectului dorit, e un gând prezent asupra a ceea ce urmează să se obţină în viitor. Dacă scopul propus nu a fost atins, intenţia nu s-a realizat, tensiunea psihică nu se stinge, ci se menţine sub formă de impuls şi dirijează preocupările, activităţile, până la realizarea scopului. Aspiraţia e năzuinţa spre scopuri ce depăşesc condiţia la care a ajuns individul, un gând spre progres. Aspiraţiile sunt în raport cu condiţiile materiale şi culturale în care se formează copilul. Cercetările efectuate de Hoppe arată că, succesele obţinute duc la creşterea nivelului de aspiraţie, iar eşecurile determină scăderea pretenţiilor. Experienţele făcute de acesta au testat nivelul de „expectanţă”, adică o dorinţă momentană şi nu cele legate de viitor. Experimentul a cuprins 16 cartonaşe numerotate de la 1 la 16, care aveau pe verso câte o problemă de gândire. Copiilor li s-a spus că de la 1 la 5 problemele sunt uşoare, de la 5 la 10 sunt probleme mai grele, de la 10 la 15 şi mai grele, iar ultimul cartonaş conţine cea mai grea problemă. Rezultatele experimentului au evidenţiat 3 categorii de copii: a) cei care aleg cartonaşele cu probleme uşoare, fără a se hazarda la problemele dificile; b) cei care aleg cartonaşul 16, adică cu cea mai dificilă problemă, apoi trec spre nivelele inferioare; c) cei care apreciază corect, critic şi merg treptat spre nivelele superioare. Nivelul de aspiraţie = la ce se aşteaptă omul; Nivel de expectanţă = dorinţa momentană. „Legea Yerkes-Dodson” susţine că motivaţia prea puternică provoacă apariţia emoţiilor, fapt ce generează dezorganizare, ceea ce împiedică progresul, ducând chiar la regres. Legea evidenţiază următorul fapt: creşterea performanţei este proporţională cu intensificarea motivaţiei numai până la un punct, după care urmează stagnarea sau declinul

Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 40

a) b)

Factorii externi care influenţează motivaţia şcolară sunt conţinutul disciplinei şcolare, caracterul atractiv, interesant al predării, personalitatea profesorului, cunoaşterea importanţei sociale, opiniile părinţilor. În general, copiii aleg profesiile părinţilor. Factorii interni sunt capacitatea cognitivă a elevului, interesul lui de cunoaştere, stările afective, plăcerea, sentimentul succesului pe care îl trăieşte elevul şi conştientizarea poziîiei sale competitive în clasă, pe de o parte şi nivelul de aspiraţie format în funcţie de capacitatea de autoapreciere, pe de alta. Motivaţia şcolară este de 2 feluri: motivaţie extrinsecă motivaţie intrinsecă. Motivaţia extrinsecă : sunt activităţi, acţiuni în cauză, adică elevii se încadrează şi respectă programa şcolară, fără interes direct pentru conţinutul acesteia, ci pentru a primi laude, note mari, pentru a face plăcere familiei sau din dorinţa de a corespunde aşteptărilor profesorului, datorită caracterului disciplinat sau din conformism. Motivaţia intrinsecă : corespund cazului când învăţarea şi dobândirea de cunoştinţe interesează în mod direct pe elev, el simte plăcerea învăţarii. Charlotte Buhler, studiind sistematic manifestările copiilor, a identificat un impuls foarte puternic, curiozitatea, tendinţa de a cunoaşte, de a explora ambianţa, un impuls de manipulare a obiectelor. Aşa se naşte, la copii, tendinţa spre activism, spre construcţie, adică de dominare a mediului, de schimbare a situaţiilor obişnuite. Motivaţia diferă la şcolarii mici, mijlocii şi mari. La şcolarii mici(clasele I-IV) predomină motivele extrinseci. Ele sunt legate de satisfacţia adusă de caracterul dinamic, emoţional, variat al activităţilor, al lecţiilor, care la clasele primare conţin multe elemente de joc. La preadolescenţi (clasele V-VIII), motivele sunt intrinseci, legate de rezultatele activităţii de învăţare, dobândirea de cunoştinţe, formarea deprinderilor şi trăsăturilor de personalitate, dezvoltarea calităţilor fizice, prin activităţi practice şi sportive. La adolescenţi predomină motivele de perspectivă - orientarea spre profesia de viitor. Acum se cristalizează motivele care îi stimulează spre viitoarea profesie. Motivele generale şi dominante sunt legate de întrebarea „cine voi fi în viaţă, ce prestigiu prezintă domeniul spre care mă orientez”. În SUA au fost efectuate cercetări privind motivaţia şi teama de eşec sau teama de a nu corespunde aşteptărilor. Studenţii manifestau preocupări legate de motivaţia conduitei lor, cum ar fi: teama de diminuare a prestigiului, frica de boală (fizică sau psihică), teama de insuccesul şcolar, înrăutăţirea relaţiilor familiale cu părinţii, dificultăţi financiare, problemele abstracte (moartea).

Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 41

Din studiu reiese o frică în raport cu ameninţarea propriilor valori: prestigiul, sănătatea, succesul şcolar, banii. O distincţie importantă trebuie făcută între frica momentană şi teama permanentă (anxietatea). Frica- tendinţa de apărare care poate duce la activizare (ocolirea pericolului sau perîntâmpinarea lui) sau poate dezorganiza activitatea omului. Freud s-a preocupat de studiul fricii, ca tendinţă de apărare, iar Lorentz s-a ocupat de tendinţele agresive, comportament care urmăreşte lezarea, prejudiciul altei persoane. Acesta susţine că există instinctul agresivităţii, agresivitatea având o motivaţie.

Comportamentul prosocial se manifestă prin altruist (opusul egoismului). Altruismul implică atitudini de maximă generozitate. Schimbul de bunuri este echitabil şi transparent, este o afacere şi nu un act prosocial. Altruismul presupune un serviciu dezinteresat, fără aşteptarea unei recompense, o activitate desfăşurată în favoarea altei persoane. Se admite natura genetico-biologică a altruismului (adică se transmite ereditar). Statistic s-a dovedit că atractivitatea, iubirea, actele de întrajutorare se întemeiază pe similaritate, activitate care presupune şi o similaritate genetică. Comportamentul altruist este învăţat în timpul socializării, direct sau indirect. Comportamentele prosociale sunt încurajate de societate prin norme nescrise, însuşite prin tradiţii. Comportamentul antisocial Sociologul american Konrad Lorencz a primit premiul Nobel pentru evidenţierea „instinctului agresivităţii”. La animale, individul mai agresiv câştigă competiţia pentru hrană şi împerechere.Câştigând competiţia, prin împerechere, transmite mai departe bagajul genetic şi aşa se reproduce şi agresivitatea . În concluzie se poate afirma că în fiecare act de violenţă există factori de natură biologică (instincte) şi modele comportamentale învăţate. Motivaţia comportamentului uman are la bază atât instincte cât şi experienţa dobândită. La om se susţine existenţa unui instinct universal al agresivităţii. Etologii susţin că înainte de a fi inventate armele, oamenii nu se răneau grav sau mortal şi implicit nu existau nici mecanisme care să le controleze agresivitatea. Inventarea armelor a dus la creşterea violenţei. Există factori sociali şi culturali care îngrădesc instinctul agresiv, dar lipseşte construcţia inhibitivă înnăscută. S-a demonstrat experimental rolul adultului ca model în inhibarea comportamentului agresiv la copii. Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 42

Comportamentul agresiv, la om, este un proces decizional, adesea având la bază un conflict de grup, de muncă, de aceea între oamenii altruişti se formează altruişti şi invers. Factorii care stau la baza agresivităţii sunt: frustrarea, provocarea directă, alcoolul, drogurile, filmele TV etc. Factorii care contracarează agresivitatea sunt: comportamentul afectiv al mamei, pentru formarea sentimentului „comuniunii sociale”, de unde rezultă conştiinţa îndatoririlor faţă de semeni. Motivaţia de realizare a omului rezultă din dorinţa de a-şi afirma propriile rezerve.

Afectivitatea Conceptul de afectivitate În psihologia generală, conceptul de afectivitate a fost multă vreme greu de definit, chiar dacă, în antichitate, psihologii şi filozofii precizau că psihicul uman se compune din intelect, voinţă şi sentimente. Cu toate acestea, fenomenele afective au continuat să fie identificate, când cu procesele senzoriale, sensibilitatea organelor de simţ, când cu instinctele individului, cu trebuinţele lui sau cu reflexul unor modificări vegetative, organice în sfera trăirilor conştiente. Datorită dezvoltării cercetărilor în domeniul psihologiei în societatea contemporană, afectivitatea a dobândit statutul de aspect fundamental al personalităţii fiind rezonanţa subiectivă, generală a individului, intim şi relaţional trăită, ca reacţie la schimbările de tot felul din mediul extern sau intern. Între toate procesele de cunoaştere şi procesele emoţionale există diferenţe: -procesele de cunoaştere reflectă obiectele din jur; -procesele emoţionale reflectă starea omului, atitudini, întâmplări, evenimente care produc bucurie, entuziasm, plăcere sau frică. Psihologul român, Vasile Pavelcu subliniază că, prin afectivitate urmează să se înţeleagă 3 realităţi distincte: - reacţiile afective ( emoţiile precum frica , mânia, bucuria, tristeţea) - stările afective (plăcere, neplăcere, remuşcare, invidie, gelozie) - atitudinile afective – de factura sentimentelor, tendinelor, iubire, îndoială, recunoştinţă, admiraţie; Toate acestea presupun anticipaţie şi prelungirea trăirilor afective. Aspectul de atitudine personală activă şi subiectivă, pe care o proiectăm către alte persoane, pare să fie nota definitorie a tuturor fenomenelor afective.

Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 43

Clasificarea proceselor emoţionale: Clasificarea se face în 3 categorii de procese: - procese afective primare - procese afective complexe - procese afective superioare Procesele afective primare au un caracter elementar, spontan sunt slab organizate, mai puţin elaborate cultural, au un caracter instinctiv şi sunt mai aproape de biologic (ca la animale). Acestea scapă controlului conştient, raţional, sunt declanşate spontan, biologic. Acestea sunt comune omului şi animalului. În categoria acestora aparţin: durerea şi plăcerea senzorială, confortul, tonul afectiv al percepţiei (bucuria cunoaşterii, mirarea, tresărirea), trăirile afective de provenienţă organică (foamea, setea, oboseala) precum şi trăirile impulsive, violente, de scurtă durată (furia, mânia, frica, groaza). Procesele afective complexe au un mare grad de conştientizare şi intelectualizare, de natura emoţiilor curente de bucurie, amărăciune, legate de activitatea omului sau de viaţa de familie. Acestea sunt emoţii de scurtă durată, care pot fi provocate intenţionat, evocate sau anticipate. Dispoziţiile afective sunt stări afective difuze care colorează întreaga activitate a omului şi comportamentul său. Procesele afective superioare sunt legate de personalitatea omului şi se exprimă prin atitudini afective, cum sunt sentimentele. Acestea spre deosebire de emoţii sunt mai stabile şi durabile. Există 3 categorii de sentimente: - intelectuale - curiozitatea epistemică; - morale - frumuseţea vieţii morale, patriotismul, pasiunile; -estetice - plăcerea, satisfacţia de a cunoaşte frumosul din natură, în artă şi societate; Între sentimentele intelectuale, morale şi estetice este o strânsă legătură, astfel sentimentele intelectuale stau la baza înţelegerii conduitei morale şi estetice ale omului. Toate procesele afective reflectă atitudinea noastră faţă de tot ce se întâmplă în jur

Categorii de procese afective: -emoţiile -sentimentele - pasiunile - afectele

Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 44

Emoţiile sunt stări afective de scurtă durată, cu un caracter situativ, care pot fi declanşate de o împrejurare reală sau imaginară (citirea unui roman). Impulsurile corticale se scurg brusc spre segmentele subcorticale şi anume spre formaţiunile thalamice şi hipothalamice ale sistemului nervos din instanţele inferioare ale creierului. Când impulsurile ajung în formaţiunile thalamice şi hipothalamice începe desfăşurarea tumultoasă, aşa se face că suntem mai puţin răspunzători şi adesea nu ne dăm seama de reacţiile emoţionale din corpul uman. Cu toate acestea, rolul reglator al scoarţei cerebrale nu este total anulat. Intensitatea emoţiilor poate fi foarte variată, respectiv vagă, mijlocie sau foarte mare, zguduind intregul organism. În acest caz, vorbim de emoţii-şoc, pe care psihologii le numesc afecte, trăiri foarte puternice. Există 4 emoţii-şoc tipice: - frica, teroare; - furia - care e o stare de extremă iritare; - tristeţea - în forma sa acută, care este disperarea; - bucuria explozivă. Aceste emoţii-şoc pot apărea şi cu intensitate mijlocie (exemp.- teama de a intra la dentist) Este foarte important pentru un psiholog să ştie să „citească” emoţiile pe faţa omului: mirarea, nesiguranţa, certitudinea, îndoiala, mâhnirea, iumirea, surpriza, suferinţa, nuanţe ale emoţiilor specific umane. Sub aspectul expresiilor emoţionale se îndeplinesc roluri importante în comportamentul omului. 1. Rolul de comunicare- pe plan emoţional comunicăm mult mai bine decât verbal, prin: -emoţii- privirea, mimica feţei se face cunoascută lumea lăuntrică, interioară a persoanei; -expresia feţei, intonaţia vorbirii, coloritul epidermic („alb ca varul”-când persoana se sperie, „roşu ca racu”- râs puternic, ţipăt), tremurul vocal-tristeţe; -conduita expresivă atristeţii- atârnarea braţelor, colţul buzelor lăsate în jos, mişcare fără vigoare; -bucuria- ochii deschişi, strălucitori, mobilitatea braţelor; Primul care a observat aceste aspecte a fost Leonardo da Vinci. 2. Rolul de influenţare- a conduitei altora, în vederea păstrării sănătăţii unor acte comportamentale. O persoană poate plânge pentru a impersiona, a obţine ceva sau ajutorul cuiva. 3. Rolul de autoreglare- în vederea adaptării la situaţia în care ne aflăm. Comportamentul invers situaţiei, constituie un comportament de dezadaptare, penru adulţi este un semn de întrebare. 4. Rolul de contagiune al emoţiilor- de a da naştere la stări afective colective; Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 45

5.

Rolul de accentuare sau diminuare a stării afective. Plângând ne putem descărca sau ne putem încârca afectiv. Unele expresii emoţionale se generalizează şi dau naştere unui „limbaj afectiv”, care e exprimarea în exterior prin culori (negru= doliu, alb= doliu la diferite popoare).

Sentimentele reflectă relaţii mai stabile şi mai complexe (decât emoţiile) dintre om şi mediul înconjurător. Ele se deosebesc de emoţii şi de simplele dorinţe prin amploarea şi extensiunea lor. Acestea sunt trans-situaţionale, persistă în preajma şi-n absenţa obiectului principal. (ex: sentimentul iubirii, nu se exprimă numai în prezenţa persoanei iubite, ci persistă prin amintiri, scrisori etc) Spinoza –filozof olandez –în lucrarea sa „Etica”, arăta modul în care un sentiment mai complex derivă din altul: -iubirea este bucuria însoţită de ideea cauzei externe. -dorinţa e o stare afectivă elementară, ce implică manifestări dinamice (unii sar în sus, bat din palme, râd copios, bătăile inimii se accelerează, faţa se luminează, ochii sticlesc). Există situaţii când persoanele reacţionează invers, paradoxal (ex: la emoţii puternice, de bucurie, persoana plânge). Sentimentele se structurează în timp, obiectul afecţiunii este conştientizat, sentimentele sunt susţinute de o motivare mai elaboratî, intelectualizată. Sentimentele evidenţiază poziţia intimă a omului, aderenţa totală sau opoziţia totală. În psihologie, sentimentele exprimă nucleul personalităţii. Există o strânsă legătură între sentimente şi procesele cognitive. Ele sunt influenţate şi totodată influenţează memoria omului, imaginaţia lui, sunt prezente în gândire, percepţie si atenţia omului. Prin intermediul intereselor, atenţia devine concentrată, distributivă şi stabilă, având importanţa pentru stabilitatea sentimentelor. Totodată, există o strânsă legătură între sentimente şi noţiuni. Noţiunea constituie o posibilitate de judecăţi, acţiuni pe plan verbal, iar un sentiment asigură posibilitatea unor variate acţiuni de mare eficienţă. Acestea nu înseamnă să smestecăm terminologia şi să confundăm fenomenele cognitive cu cele emoţionale, dar există legături între ele. Sentimentele asigură anumite orientări comportamentului, o anumită consecvenţă şi ierarhizare a reacţiei, dar sentimentele se disting de dorinţe sau emoţii, prin care reacţionăm la specificul unei reacţii prezente. Comportamentul se afla în relaţie strânsă atât cu situaţia concretă cât şi cu sentimentele deja cristalizate. Sentimentele sunt ample structuri de tendinţe şi aspiraţii, relativ stabile, care orientează, declanşează şi reglează conduita omului. În jurul vârstei de 10 luni, apar sentimentele de iubire faţă de mamă, semntimente exprimate prin zâmbet, dorinţa de a sta lângă ea, plâns la Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 46

plecarea ei. La 18 luni, se constată şi prezenţa geloziei. Treptat copilul va trăi sentimente din ce în ce mai complexe: dispreţul (apare clar abia la 12 ani). În concluzie, sentimentele stucturează dorinţele, aspiraţiile, interesele, atitudinile, nuanţând diversificarea trăirilor afective provocate de diferitele situaţii. Cert este că apariţia sentimentelor este precedată de formarea unor dorinţe, atitudini şi emoţii. Odată constituite, sentimentele devin forţa dinamizatoare, adică devin motive de activitate. Există 3 categorii de sentimente: - intelectuale - curiozitatea epistemică; - morale - frumuseţea vieţii morale, patriotismul, pasiunile; -estetice - plăcerea, satisfacţia de a cunoaşte frumosul din natură, în artă şi societate; De asemenea, trebuie menţionat faptul că nu se poate disocia cunoaşterea cognitivă de sentimentele intelectuale. Ideile fără sentimente, luminează, dar nu încălzesc. Pasiunile sunt tot sentimente, prin complexitatea şi stbilitatea lor, dar implică un impuls mai puternic spre activitate (pentru care manifestă pasiune), sunt stări afective intense, de aceea este important să se pună accent pe orientarea pasiunii spre o activitate pozitivă, de progres. Pasiunea este un sentiment puternic al dependenţei interioare a individului faţă de o dorinţă intensă ce îl subjugă. Acţiunile pasionale sunt opuse judecăţii lucide şi analizei lor obiective. Un om pasionat nu pune întrebări şi nu face judecăţi. Pasiunile se caracterizează prin tensiune afectivă unilaterală şi au ca sursă, exaltarea eului, exltarea tendinţelor egoiste ale omului, aderenţa la o valoare sau nonvaloare socială.(expl. Pasiunea pentru jocurile de noroc. In acest caz, pasionatul preferă prezentul, viitorului. Acesta este puternic atras de acţiunea imediată, dominat de sentimentul supunerii oarbe, indiferent de consecinţele nefaste ce ar putea urma.) Cât priveşte trecutul, pasiunile se declanşează şi se sprijină pe obişnuinţe, pe experienţa statornicită în manifestările indivizilor, pentru a obţine satisfacţii imediate. O seamă de pasiuni (pentru ştiinţă, adevăr, dreptate socială), atitudinea pasională în relaţiile umane generează conflicte, erori în aparenţă, abuzuri în diferite situaţii, dragostea, ura, ambiţia-pasiuni capabile să comande întreaga noastră conduită. Când dispunem de stăpânire de sine, pasiunea este folositoare, neasigură un progres personal, îmbogăţeşte viaţa omului şi se pot obţine realizări importante când pasiunea se împleteşte cu talentul. Dar pasiunea poate atinge Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 47

şi o intensitate patologică, cum ar fi crimele din gelozie sau mizeria avarului, ori poate duce chiar la nebunie (nebunia grandorii-maladie mentală, psihozepierderea contactului cu realitatea, izolarea de lumea exterioară). În acest caz, individul îşi pierde simţul autocritic şi se laudă peste măsură, deoarece sursele profunde ale pasiunii sunt aproape întotdeauna inconştiente şi instinctuale. Pasiunile negative (patimule) precum alcoolismul, avariţia, zgârcenia duc la sărăcia vieţii şi degradarea morală a personalităţii. Deşi similară sentimentului, în pasiune apare o evidentă unilateralitate. Chiar omul de ştiinţa, dacă e pasionat, îşi neglijează viaţa de familie, nu e sensibil la suferinţele altora, e receptiv numai la ceea ce are o legătură directă cu profesia sa. Aceşti oameni sunt fanatici. Dispoziţiile Sunt stări afective mai generale, care colorează, pentru câtva timp, întreaga conduită şi activitate a omului. La prima vedere s-ar crede că dispoziţiile nu au o cauză distinctă care lear provoca. Cauzele însă sunt multiple: o veste proastă, observarea unor lucruri, fenomene neplăcute, diferite neînţelegeri. Când cineva e prost dispus, vede numai aspectele neplăcute ale exisţentei, trăieşte emoţii negative, nu are chef de lucru. Buna dispoziţie ne face să vedem totul pozitiv, să muncim cu spor. Aceste stări de spirit au o dublă condiţionare: -cauze interne: oboseala, proasta funcţionare a organelor interne, o boală ori dimpotrivă, o sănătate înfloritoare, resurse energetice abundente. -cauze externe: existenţa unor conflicte (în familie, la locul de muncă), stări de frustrare, apariţia unor pericole ori dimpotrivă, aprecierile pozitive făcute de persoane importante, perspective favorabile privind viitorul profesional. Ambii factori creează stări de spirit. Afectele Sunt izbucniri deosebit de puternice, de scurtă durată, percum furia, groaza sau uimirea. Furia- se declanşează când cineva ne ofensează, în chip jignitor, de multă vreme sau a cauzat un rău notabil şi se amuză. În asemenea cazuri, intervine sentimentul de „pahar plin”. Accesul de furie se manifestă prin înroşirea feţei, vene îngroşate, puls accelerat, agitaţie, gesticulare, ton ridicat

Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 48

al vocii. Sunt şi cazuri când se manifestă o mânie „palidă”, lipsită de manifestări extreme. Disperarea, tristeţea profundă- poate fi cauzată de moartea unei persoane apropiate, calamităţi (inundaţii, pierderea locuinţei) şi se manifestă prin faţă palidă, colţurile gurii lăsate în jos, cute pe frunte, privire ştearsă, inexpresivă, ritm al inimii încetinit, suspine, tremurul vocii sau al corpului. Uimirea- se manifestă sub forma unei bucurii explozive, care survine pe neaşteptate, la aflarea unei veşti sau la producerea unui eveniment dorit, aşteptat.

Proprietăţile fenomenelor afective - durata - intensitatea - polaritatea - aspectul stenic ori astenic - expresivitatea - larga condiţionare Durata este legată de persistenţa semnificaţiei factorului afectogen pentru individ. Sentimentul de frică sau de groază în faţa unui accident de exemplu, continuă să mai persiste şi după ce pericolul a fost înlăturat. Şi sentimentul de dragoste poate dăinui întreaga viaţă, chiar dacă persoana iubită a dispărut. Procesele afective au calitatea să dăinuie atât în prezenţa, cât şi-n absenţa obiectului afecţiunii, acestea fiind trăiri autentice, pe care nu trebuie să le confundăm cu fapte de memorie (stocate în memoria de lungă durată). Intensitatea exprimă forţa şi profunzimea cu care se instalează, la individ, procesul afectiv. Intensitatea trăirilor afective se manifestă în funcţie de valoarea şi sensul, pentru om, a obiectului afecţiunii sale, precum şi în funcţie de particularităţile psiho-energetice ale omului penru un sentiment. De aceea, întărirea emoţiei ori a sentimentului nu se obţine pe calea repetării lor. Prin repetarea stărilor afective, în aceeaşi proporţie, afecţiunea se uzează, se crează obişnuinţa, ceea ce reduce, în fapt, tensiunea emoţională. Intensitatea sentimentelor poate fi amplificată prin creşterea semnificaţiei obiectului afectogen sau prin intermediul unor factori psihosociali, printr-o mai bună motivare. Polaritatea se referă la tendinţa fenomenelor afective de a se apropia de un pol sau altul, de a fi la un moment dat ori bucurie sau plăcere ori durere, neplăcere, dragoste-ură-respingere.

Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 49

Trecerea de la o stare a procesului afectiv spre fenomenul contrar, e posibilă numai în mod succesiv, cu un efect al recondiţionării afective a persoanei. Astfel, dragostea maternă sau iubirea conjugală pot să fie intersectate de momente de indignare faţă de persoanele iubite, fără ca sentimentul fundamental să fie anulat. Caracterul stenic sau astenic al fenomenelor afective, indică tendinţa mobilizatoare sau dezorganizatoare a acestora, pentru activitatea individului. Astfel, emoţiile puternice sunt întotdeauna dezorganizatoare, iar emoţiile critice sunt stări de derută, alarmante şi dezorganizează adaptarea omului. Emoţiile de intensitate medie sunt fenomene de mobilizare energetică, chiar dacă, în cazul mâniei sau fricii apar şi dereglări momentane. Ele sunt direcţionate spre elaborarea unei noi conduite de adaptare. Expresivitatea proceselor emoţionale se manifestă la diferite nivele. O constatăm în mimică şi pantomimă, în intonaţia vorbirii, tremurul vocii, strălucirea ochilor ori în comportamente mai complexe, cum sunt comportamentul cultural standardizat la om, ritualurile (plânsul, râsul, dansul, bocetul, diferite exclamaţii invocând cerul, forţele naturii). Pe planul modificărilor interne, expresivitatea afectivă se manifestă în ritmul respiraţiei, în accelerarea batăilor inimii, sub imperiul emoţiilor, creşte conductibilitatea electrică a pielii, amplitudinea reflexului galvanic cutanat. Apare o hipertonicitate kinestezică (mânia, frica) sau hipotalamusul muscular (în cazul tristeţii). Larga condiţionare a afectivităţii constă în faptul că, obiectului afectivităţii i se asociază o seamă de elemente din ambianţă, aplificând astfel trăirile emoţionale. (îndrăgostitul nu iubeşte numai fiinţa, ci şi lucrurile dragi ale acesteia). Factorii din ambianţă pot condiţiona pozitiv sau negativ, uneori pot anula trăirile afective. Un rol important în procesul afectiv îl are limbajul. Totodată, fenomenele afective comportă o permanentă condiţionare socială. Afectele sunt susţinute sau distorsionate după modelele colectivităţii. Viaţa omului, foarte complexă, nu este statornică, cum este cunoaşterea cognitivă. Toată viaţa afectivă a omului are o semnificaţie funcţională, ca reacţie a întregii personalităţi. Există o conduită emoţională exteriorizabilă, iar toată viaţa afectivă a omului oscilează între dezorganizare, depăşirea tiparului, adaptare, elaborată din relaţii pozitive sau negative, din capacitatea de adaptare a individului.

Stările stabile de teamă şi învingerea lor

Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 50

Stări stabile de teamă şi frică avem, în acele momente zguduitoare din viaţa omului, legate de diferite incidente, care se instalează în memoria acestuia şi mereu reactualizează situaţia stresantă, teama şi chiar timiditatea. Stările de frică, teamă, pot fi de două feluri: - generate de predispoziţia înnăscută pentru acestea, aşa cum întâlnim la persoane cu temperament predominant melancolic, aceştia sunt timizi, nesiguri în tot ce fac; - dobândită: copiii bolnăvicioşi sunt predispuşi la timiditate. Cum poate fi învinsă starea stabilă de teama Un mare psiholog canadian de origine austriacă, Hans Selye, părintele noţiunii de stres, care a scris lucrarea „Înţelepciunea stresului” spunea că: - teama poate fi depăşită numai în condiţiile în care s-a creat starea de teamă, persistându-se în activitate şi mobilizându-ne pentru a depăsi acea stare de impas, dezarmantă - momentele neplăcute persistă ma mult în memorie, de aceea este nevoie să schimbăm condiţiile. - contează mult încrederea în forţele proprii şi anturajul, persoanele cu care colaborăm, pentru că opinia publică, părerea celor apropiaţi este foarte importantă şi contează mult în învingerea stărilor de teamă. (la sportivi) - teama poate fi depăşită şi prin educaţie. Persoanele emotive pot practica anumite roluri de responsabilitate, din copilărie încă (elevul timid să primească anumite sarcini). În cazul în care omul se manifestă echilibrat, fără a trece dintr-o extremă, de agitaţie, fobie, teamă în cealaltă extremă de a fi indiferent –în acest caz, vorbim de o fiinţă echilibrată, care îşi stăpâneşte emotivitatea.

Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 51

Voinţa Voinţa -este capacitatea omului de a iniţia acţiuni, de a le declanşa, amâna sau suspenda, în mod premeditat, cu depunerea unui efort consistent pentru învingerea dificultăţilor ivite în calea realizării scopului propus. Orice acţiune, simplă sau complexă, este întotdeauna un act lucid, liber efectuat de individ, deci voluntar. Voinţa nu este un simplu proces psihic. În considerarea voinţei avem de-a face nu cu un proces propriu-zis de a voi, ci avem o latură a personalităţii care imprimă tuturor proceselor psihice însuşiri calitative superioare. Astfel, percepţiile voluntare şi intenţionate sunt calitativ deosebite de cele spontane, neintenţionate. Memoria umană, datorită voinţei, devine legată de scop, pentru că memoria activă, selectivă şi inteligibilă este specifică omului. Formele de imaginaţie activă, voită şi conştient controlată sunt superioare imaginaţiei pasive, involuntare. Activitatea psihică voluntară este distinctă de cea involuntară prin dirijarea ei şi are următoarele acracteristici: este deliberată, subordonată controlului raţional prin mobilizarea unui efort special pentru realizarea scopului. Deosebirile dintre procesele afective şi cele voluntare: Dacă procesele afective indică gradul de intensitate şi de satisfacere a trebuinţelor, voinţa este activitatea de satisfacere a trebuinţelor, pentru care stimulul principal ţl constituie obstacolul, „bariera psihologică”, care poate fi lipsa de mobilizare, timiditatea, emoţiile puternice. Dorinţa de a învinge obstacolele este tot atit de mare ca şi reflexul alimentar, de orientare, de apărare. Acolo stimulii sunt hrana, nevoia de orientare sau agentul agresor. În cazul voinţei, stimulul care îi dă naştere este obstacolul. Psihologul rus Pavlov vorbeşte despre „reflexul libertăţii” la om, care clarifică numeroase aspecte legate de mecanismului voinţei, printre care faptul că, obstacolele sunt capabile de a naşte activităţi voluntare,

Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 52

independente. Nu toate obstacolele stimulează activitatea voluntară, ci numai acelea care apar în calea realizării unui scop. Voinţa este un rezultat al încordării forţelor omului în momentul întâlnirii cu obstacolele. Jean Piaget afirma despre voinţă, „noi spunem că este voinţă în cazul în care se prezintă următoarele două condiţii: a) conflict între două tendinţe, deoarece o singură tendinţă nu generează un act voluntar; b) a doua condiţie vizează faptul că, cele două tendinţe dispun de forţe inegale, una cedând celeilalte. Rar are loc o inversare: cel slab devine puternic, iar ce este puternic, e învins de ceea ce era mai slab.” Voinţa, ca act intenţional, rămâne un act intim legat de trebuinţe. Ea este o opţiune într-un conflict de tendinţe. E. Claparede (psiholog elveţian, prieten cu Piaget ) spunea că: „Voinţa constă în sacrificarea unei dorinţe pe altarul altei dorinţe.”

Definirea activităţii voluntare: Ansamblul de acte fizice, intelectuale şi morale, făcute în scopul obţinerii unui anumit rezultat. Omul, ca fiinţă activă şi dinamică, iniţiază, organizează, planifică, explorează, asimilează, informează, produce şi crează obiecte noi, se relaxează, depune efort şi se autorealizează. Pentru realizarea corespunzătoare a tuturor acestor demersuri, omul se serveşte de o categorie de instrumente psihice, adică de o activitate psihică voluntară. Într-o accepţiune largă, activitatea voluntară este un raport, o relaţie între organism şi mediu, în care are loc un consum energetic, cu o finalitate adaptativă. Într-un sens restrâns, prin activitate voluntară înţelegem totalitatea manifestărilor de conduită externă sau mintală, care duc la rezultatele planificate, cuprinse într-un scop spre care ne îndreptăm activitatea. Unele forme ale activităţii implică efectuarea concretă, în timp ce altele au forme comportamentale motrice inhibate, ultima lor verigă aflându-se la nivelul mintal. Specificul activităţii umane constă în faptul că, dispune de conştiinţa scopului, că este profund motivată,perfectibilă şi creativă. Din categoria mişcărilor involuntare fac parte reacţiile neintenţionate ale omului, orientarea spontană spre diferiţi excitanţi, care apar în mod neprevăzut, precum reflexe necondiţionate. De asemenea, sunt reproduse în mod involuntar unele gesturi, care se asociază vorbirii, mimica feţei, mişcări învăţate, care se automatizează şi se Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 53

reproduc asedea împotriva voinţei noastre (mersul; mişcările corporale de echilibru - când purtăm o greutate într-o mână, ne aplecăm în partea opusă). Numeroase acte funcţionale, precum deschiderea sau închiderea stiluolui, ducerea lingurii la gură, ridicarea pălăriei la salut, se pot reproduce involuntar, în dezacord cu situaţia dată. Acţiunile voluntare se caracterizează prin prezenţa scopului conştient în raport cu care individul îşi organizează acţiunea. Actul voluntar precedat de o idee şi determinat de aceasta, presupune o reflecţie şi o angajare a conduitelor care nu răspund acestui criteriu, nu răspund de voinţă. Însă, oricât de distincte ar fi acţiunile voluntare şi involuntare, între ele nu sunt graniţe de netrecut. Cele mai multe acte de comportament social sunt automatizate: salutul, acordarea priorităţii la intrarea într-o sală, ştersul picioarelor la intrarea într-o cameră etc. Actele cele mai automatice: mersul, aprinderea unei ţigări, trebuie considerate ca acte voluntare, ele nu apar fără consimţământul nostru tacit şi ne dăm seama de ele când le executăm în locuri şi momente nepotrivite. Cercetările psihologice asupra voinţei au abordat, când latura internă a activităţii involuntare, când manifestările exclusiv externe. Latura motrică a actelor voluntare cercetate de Wilhelm Wundt , din experimentele la acţinile voluntare şi cele complexe au dus la stabilirea unei formule funcţionale în activitatea omului, demunită „cuplul neuromuscular”, în care rezitenţa musculară şi capacitatea de lucru a muşchiului se găsesc sub influenţa reglatoare a sistemului nervos, dirijat voluntar de om. Cercetările timpului de latenţă în răspunsurile voluntare la stimuli, a scos în evidenţă nu numai viteza de reacţie ci şi elementul subiectiv, volitiv, intern, ce ţine de particularităţile intime ale personalităţii (stimularea găsirii unui răspuns adecvat, întâezierea răspunsului voit-poat efi dovada unei elaborări subiective). S-a putut studia şi fenomenul de regresiune, care de fapt nu e o degradare sau dezorganizare a activităţii voluntare, ci dimpotriva, este o sistematizare a efortului voluntar, care duce până la obişnuinţă. În acest stadiu, timpul de latenţă a răspunsului, durata optimă, promptitudinea scad, apropiind mult exeutarea de scopul urmărit.

Structura neuro-funcţională, de la baza actelor voluntare, are: a) componente ereditare, b) scheme funcţionale, istoric-social formate, precum şi conexiuni nervoase configurate specific în istoria personală de dezvoltare a individului. Caracterul specific al elementelor nervoase din zona motorie, din creier, (lobii frontali), unde sunt cu precădere celule piramidale, este legătura directă Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 54

cu celulele efectoare, erglarea nervoasă a ansamblului scheletic, la nivelul aparatelor de execuţie. Astfel, principiul fiziologic după care stimularea spre acţiune poate porni din interior, deci în afara solicitării externe, la om datorită sistemului semnalelor verbale şi a imaginilor despre sensul şi direcţia acţiunilor, reproducerilor dar şi comenzilor din actul voluntar, sunt anticipate mintal. Zona analizatorului motric în interdependenţă cu analizatorul verbal afectează nu numai comanda acţiunii voite ci şi erglarea construrii comenzilor date, pe tot parcursul acţiuni. Iniţiativa actului voit se organizează de la nivelul stratului celular piramidal (Betz) şi celulele care sunt legate de reglarea senzaţiilor, percepţiilor sunt căile extrapiramidale de la nivelul centrilor nervoşi subcorticali, cuprinzând nuclei subtalamici, toate straturile subcorticale, din cerebel. Formarea capacităţii voluntare, de-a lungul copilăriei, este concomitentă cu socializarea individului uman. Din punct de vedere psihologic, capacitatea voluntară presupune realizarea ăn prealabil a următoarelor transformări: - Desprinderea suficientă a imaginii mişcării de actul mişcării şi posibilitatea reproducerii acestei mişcări în afara actului efector, adică numai verbal sau mintal. - Anticiparea mintală a scopului şi a rezultatelor acţiunii care abia urmează să fie efectuată. - Organizarea unei motivaţii interne care să declanşeze acţiunea şi să o orienteze. - Stăpânirea mijloacelor prin care acţiunea se poate efectua. Toate aceste restructurări şi organizări, în psihicul copilului, nu se obţin concomitent. Actele voluntare, în diferite faze de dezvoltare, poartă caracteristici deosebite. În etapele timpurii (antepreşcolară şi preşcolară), acţiunile efectuate de copil sunt dominate şi dirijate afectiv. Copilul acţioneazî mai mult sub impulsul emoţiilor sale primare, a curiozităţii perceptuale, acţionează prin imitaţie şi mai puţin ca fiinţă volitivă, chiar dacă încă de la 2-3 ani se poate constata în comportamentul acestuia un fel propriu de a fi. Nici negativismul în relaţiile cu alţii, la această vârstă, nici zburdălnicia, nici atracţia pentru limbaj, nu sunt semne ale unei capacităţi volitive. Cele mai multe acţiuni sunt imitate, fixate ca reflex condiţionat, dobândit în comportamentul copilului, fără o elaborare psihologică corespunzătoare, caracteristică actelor voluntare. Numai odată cu dezvoltarea relaţiilor interumane ale copilului, cu diversificarea experienţei sociale, cu dezvoltarea unei modalităţi proprii de a prelucra informaţiile şi de a interacţiona cu cei din jur, se formează şi discernământul actelor sale, iar de aici apare, se dezvoltă şi o anume libertate de a alege, a decide şi a acţiona.

Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 55

Multă vreme, verigile actului voluntar rămân inegal dezvoltate. Astfel, stimularea spre scop e urmată imediat de efectuarea acţiunii, fără realizarea unei suficiente conştientizări a sarcinii de îndeplinit. Angajarea deciziilor copilului se efectuează pe bază afectivă şi nu prin deliberarea conştientă ori prin confruntarea de motive. Cel mai mult suferă acţiunile, de lipsa unui plan de efectuare a lor, aceasta deoarece capacitatea de elaborare a planului mintal al unei acţiuni presupune nu numai cunoaşterea mintală, ci şi trăsături de personalitate, precum autocontrolul, autoreglarea şi orientarea activităţii spre scopul propus. De unde provine capacitatea de a voi, de a decide liber, de a alege modalitatea corectă sau de a renunţa la ceva ? În această privinţă părerile psihologilor au fost împărţite, adesea contradictorii. Psihologul american Wilhelm James, defineşte voinţa, ca principiu etern în om, ca un factor primordial, fără să se supună unei legi cauzale. El susţine ideea potrivit căreia, actele voluntare rezidă în însăţi voinţa independentă de reprezentări. Voinţa pleacă de la comanda primară - care defineşte esenţa umană. Potrivit concepţiei intelectualiste a lui J.F. Herbert, psiholog german, voinţa este luminată de scop, emanând din luciditatea reprezentărilor şi i-a naştere din idei clare privind programul acţiunilor viitoare. În filozofia lui Schopenhauer există ideea voinţei oarbe, supusă unor forţe divine, fatal determinată, după care libertatea de a alege, de a decide, de a acţiona a individului, este o pura iluzie. După concepţia behavioristă (comportamentală) a lui Watson, voinţa, întocmai conştiinţei, poate fi omisă din cercetare, pot fi studiate doar reacţiile comportamentale, ca răspunsuri la stimulii externi. După unii reflexologi, atitudinile voluntare sunt considerate drept condiţii foarte importante în formarea reflexelor condiţionate la om. La rândul lor, semnalele verbale, cuvintele folosite, apar caracteristice actelor voluntare. Voinţa, însă, nu poate fi explicată decât ca produs al evoluţiei social istorice a individului, ca rezultat al dezvoltării capacităţilor general umane. Voinţa este determinată de condiţiile vieţii materiale şi sociale în care se dezvoltă indivizii umani. În acelaşi timp, se constată că, voinţa individului nu este oarbă, nu e subjugată nelimitat acestor determinanţi, ci este la latitudinea persoanei să înceapă şi să sfârşească o acţiune, deci voinţa este liberă. Voinţa reprezintă un nivel de autoorganizare şi autoreglaj. Trăsăturile psihologice distinctive ale voinţei sunt: - scopul propus conştient; - efortul voluntar; - comportamentul de depăşire a obstacolelor.

Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 56

Voinţa reprezintă un nivel de reglaj şi autoreglaj superior celui pe care îl construieşte afectivitatea. Charles Darwin menţiona că, în comportamentele emoţionale se regăsesc elemente ale unor acţiuni desfăşurate cu un anumit sens adaptativ, adică producerea emoţiilor permite să ne adaptăm. Schemele de adaptare se situează la diverse nivele biologice şi culturale. Este posibil ca la om să intervină discordanţa calităţilor de afectivitate şi cerinţele activităţii dar autoreglajul emoţional, dacă este inadecvat, duce la inadaptare. Din moment ce voinţa poate acţiona contrar emoţiilor, sentimentelor, ea reprezintă, calitativ, ceva superior reglajului afectiv , individul dispune de diferite nivele de autoreglare emoţională specifică, voluntară cu ajutorul limbajului. Reglarea voluntară a activităţii este caracterizată prin următoarele: 1. Se realizează întotdeauna în vederea atingerii unui scop conştient propus, care corespunde atât motivelor activităţii, cât şi condiţiilor reale în care va fi atins scopul, care e formula verbal şi controlează desfăşurarea acţiunii, ceea ce nu exclude şi posibilitatea ajustării lui, dacă împrejurările o cer. 2. Reglajul voluntar se face în baza unei decizii şi a formulării intenţiei de a atinge un scop, mai ales că în activităţi complexe pot apare mai multe scopuri şi este necesară alegerea uneia. Totodată trebuie să apară şi dorinţa de a realiza în fapt, care se concretizează în comenzi şi anticomenzi formulate verbal. 3. Realizarea intenţiei de a atinge scopurile propuse necesită folosirea unui ansamblu de acţiuni, presupune un plan mintal, care precede realizarea efectivă a activităţii voluntare. 4. Învingerea obstacolelor interne şi externe, care apar în calea atingerii scopului. Astfel, voinţa este un proces psihic complex de reglaj, superior realizat prin mijloacele verbale, care mobilizează şi concentrează energia psihonervoasă, în vederea biruirii obstacolelor şi atingerii scopurilor conştient stabilite, un rol important jucându-l efortul voluntar, care mobilizează forţele fizice şi psihice în vederea stăpânirii de sine. Mobilizarea voluntară este costisitoare, pentru organism, din punct de vedere energetic. Încordarea voluntară nu poate fi nelimitată astfel, după etape de efort voluntar intens urmează momente de oboseală, nu doar fizică, ci mai ales nervoasă, de aceea pentru păstrarea sănătaţii fizice şi mentale se recomandă un echilibru între intensitatea efortului voluntar şi specificitatea mecanismelor puse în funcţiune, care reprezintă o confruntare între posibilităţile omului şi condiţiile obiective ale activităţii. Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 57

Una şi aceeaşi piedică poate fi un obstacol mic pentru o persoană şi unul dificil pentru o alta. De-a lungul desfăşurării unei activităţi complexe, momentele de dificultate pot fi diferite şi de aceea efortul voluntar se modulează după creşterea sau descreşterea obstacolului, asigurându-se concordanţa între gradul de dificultate a obstacolului şi încordarea voluntară. Atunci când obstacolul e subapreciat, manifestarea de efort voluntar nu e suficientă, existând riscul nedepăşirii lui şi deci a eşecului. Pot exista şi situaţii inverse, când obstacolul e supraapreciat şi se ajunge la un grad prea înalt de încordare, un consum prea mare de energie, persoana se agită şi nu îşi valorifică pregătirea în mod real.

Fazele actelor voluntare: 1. Actualizarea unor motive care generează anumite scopuri şi orientarea preliminară spre scopurile propuse. În acest moment iniţial, apare dorinţa, urmată de intenţia de a realiza acel scop, care e formulat de obicei verbal, prin mecanismele limbajului interior, apoi se construieşte planul mintal al rezolvării acţiunii. 2. „Lupta motivelor” în cazul unei dileme, se declanşează o luptă a motivelor, ce au semnificaţii inegale pentru persoana în cauză. Această etapă e impregnată de procese afective şi constă în evaluarea şi deliberarea mentală a valorii obstacolelor şi a consecinţei acţiunii alese. Ea este de fapt alegerea motivului cel mai important pentru viaţa omului. Piaget preciza că există cel puţin două motive: unele tentante, altele importante pentru viitor, asupra cărora individul trebuie să delibereze în vederea alegerii motivului care stă la baza actului voluntar. 3. Luarea hotărârii sau deciziei- este extrem de importantă în problemele majore ale vieţii omului. Funcţia decizională se manifestă diferit de la o persoană la alta. În situaţii alternative, persoanele trebuie să efectueze un act de opţiune. După atitudinea decizională avem: - subiecţi care minimalizează şi subestimează valoarea funcţiei de risc. Ei au un comportament decizional hazardat, riscant. - subiecţi care minimalizează şansa de reuşită şi dau înapoi iî faţa riscului - subiecţi realişti, care reuşesc o evaluare obiectivă a raportului dintre probabilitatea de succes şi eşec. Ei dau dovadă de un comportament decizional optiomal. Dar corectitudinea şi eficienţa deciziei sunt condiţionate de capacitatea de prelucrare a informaţiei, de volumul şi calitatea informaţiei, de timpul necesar pentru a lua o decizie corectă. Un rol important îl are flexibilitatea mintală şi orientarea autocritică. 4. Faza realizării, care constă în executarea hotărârii luate, ce implică acte rezolutive în atingerea reală a scopului. Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 58

În cazul actelor voluntare complexe apare efortul voluntar, care exprimă caracteristica specifică cea mai importantă a voinţei, prin care aceasta se deosebeşte de toate celelalte procese psihice. Efortul voluntar constă într-o mobilizare a resurselor fizice, intelectuale şi emoţionale, prin intermediul mecanismelor verbale. Efortul voluntar e trăit de persoane ca o stare de tensiune, de încordare internă, de mobilizare a tuturor resurselor, în vederea depăşirii obstacolului. Efortul voluntar nu se identifică cu încordarea musculară, deşi în activităţile fizice încordarea musculară este o componentă necesară pentru depăşirea obstacolului, dar numai dacă e inclusă în mecanismele reglajului voluntar. În activitatea intelectuală, efortul fizic este mic, însă e considerabil efortul de mobilizare mintală, din planul gândirii, al imaginaţiei, al memoriei. Efortul voluntar nu poate fi nelimitat.

Calităţile voinţei -vizează capacitatea de efort voluntar a unei persoane. Cele mai importante calităţi sunt: - puterea - perseverenţa - independenţa - promptitudinea. 1. Puterea voinţei: se exprimă în intensitatea efortului prin care subiectul, confruntându-se cu obstacolele, îşi urmăreşte scopurile şi nu abandonează. În acest caz, omul e conştient de inevitabilitatea consecinţelor. Un rol important în manifestarea puterii voinţei îl are valoarea scopului urmărit. Un scop bine motivat este capabil să îl mobilizeze pe om şi în ciuda dificultăţii, omul se simte satisfăcut cu fiecare nouă apropiere de scop. 2. Perseverenţa: presupune realizarea efortului voluntar, o perioadă îndelungată de timp, chiar şi în condiţiile în care, aparent, nu ar fi posibilă continuarea activităţii cu succes. Perseverenţa este susţinută atât de valoarea scopului, cât şi de încrederea în forţele proprii. Opusul perseverenţei este încăpăţânarea (persoana continuă activitatea în împrejurări care nu oferă şanse de reuşită). 3. Independenţa voinţei: se referă la tendinţa constantă de a lua hotărâri, pe baza chibzuinţei proprii, de a cunoaşte cât mai profund condiţiile activităţii, consecinţele şi responsabilităţile. Independenţa voinţei se conjugă cu adoptarea unei atitudini critice faţă de ideile şi acţiunile proprii şi ale altora şi nu se identifică cu lipsa de receptivitate faţă de opiniile celor din jur. Opusă acestei calităţi este sugestibilitatea, adică adoptarea necritică a influenţelor externe, cu anihilarea propriei voinţe şi cu diminuarea implicării responsabilităţii. 4. Promtitudinea deciziei luate: constă în rapiditatea cu care omul deliberează într-o situaţie urgentă şi adoptă hotarârea cea mai potrivită. Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 59

Opusul acestei calităţi este tergiversarea. Aceste calităţi se educă!

nehotărârea,

oscilaţiile

nejustificate,

Faze în dezvoltarea calităţilor voinţei: 1. Faza iniţială: calităţile voinţei sunt instabile, deoarece lipseşte atitudinea activă faţă de dificultăţile şi obstacolele ivite. 2. Faza de mobilizare: calităţile voinţei se manifestă numai la anumite activităţi, sporadic. 3. Manifestarea constantă a calităţilor de voinţă la toate activităţile şcolare şi în toate împrejurările de viaţă activitatea volitivă generalizată - când omul îşi pune în funcţiune mecanismele voinţei în toate împrejurările.

Educarea voinţei Voinţa slabă are diferite cauze, cum ar fi: slaba organizare a activităţtii, carenţe în educaţie, lipsa unor motive puternice. Unele persoane, cu toate că au o voinţă suficient de puternică, datorită unui caracter mărginit al intereselor, nu simt nevoia de a-şi manifesta voinţa. Ei nu consideră necesar de a pune în funcţiune un astfel de mecanism puternic cum e voinţa (de exemplu: oamenii cu o mare voinţă în muncă, nu se pot lăsa de fumat, iar alţii, cu o voinţă mai slabă, pot). Trebuie să apară o modificare, o schimbare în ceea ce priveşte concepţia şi omul trebuie să sesizeze nevoia de schimbare. Când este vorba de modificări de ordin moral, de schimbare a obişnuinţelor de viaţă, acestea nu pot fi realizate pe calea încordării forţelor, pe calea voinţei. În acest caz, e necesar să se schimbe, să se înlocuiască modelul psihologic vechi, iar aceast lucru presupune nu atât forţă şi răbdare, cât imaginaţie şi creativitate. Voinţa e un program raţional de învingere a obstacolelor. Ea nu e o pricepere de a suporta dificultăţile, ci e priceperea de a le rezolva. Voinţa este o calitate individuală, un talent, când omul sesizează o anumită capacitate, începe să-şi dirijeze talentul spre învingerea obstacolelor ivite, dar în acest caz nu este vorba de voinţă, în sensul de autoconstrângere, ci o viziune nouă în activitatea sa. Modalităţi de educare a voinţei la elevi Când constatăm că elevii nu îţi manifestă voinţa, din lipsă de interes, educaţia lor trebuie să se orienteze în direcţia lărgirii cercului de interese, de îmbogăţire a cunoştinţelor, adică să încadrăm elevii cu voinţa slabă într-o activitate interesantă. In cazul elevilor cu un larg orizont de interese, însă cu un slab mecanism al voiţei, fenomen caracterizat prin lipsa de voinţă, e important să se observe Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 60

la timp acest fenomen şi să se iniţieze activităţi de antrenare a voinţei elevului, creându-i posibilitatea de a simţi bucuria succesului. Deficienţa voinţei poartă numele de abulie. Subiectul abulic e incapabil de a lua o decizie sau de a realiza un proiect. Ineficacitatea sa, de care e conştient, îi sporeşte starea de indispoziţie. În formele cele mai grave, bolnavul poate rămâne total inactiv. Abulia se întâlneşte în sindroamele care afectează dispoziţia, cum sunt stările de depresie şi melancolie, caracterizate prin tristeţe şi pierderea poftei de viaţă şi pot conduce chiar la sinucidere. Abulia poate avea drept cauză o predispoziţie constitutivă dar şi erorile pedagogice, educaţionale din copilărie, chiar autoritarismul părintilor şi solicitudinea excesivă a acestora.

Limbajul (comunicarea interumană) Procesele

de comunicare umană sunt fundamentale în organizarea oricărei grupări sociale, deoarece în afara lor nu sunt posibile nici interacţiunea raţională a persoanelor, nici coordonarea lor conştientă şi nici cooperarea şi influenţa reciprocă a indivizilor în colectivitate. Privite istoric şi funcţional, procesele comunicării umane au stat la baza umanizării, a constituirii psihologiei culturale, spirituale a oamenilor. Procesul comunicării umane a asigurat şi asigură, în permanenţă, transmiterea experienţei sociale. Comunicarea interumană este un schimb de semnificaţii. Ea se referă la transmiterea şi circulaţia de informaţii între persoane, de impresii şi comenzi, se referă la trăiri şi judecăţi cu finalitate precisă, prin care se obţin modificări comportamentale la indivizi. Condiţiile unei comunicări verbale optime sunt: - compatibilitatea interlocutorilor, ca nivel de recepţie şi înţelegere a informaţiei; - consistenţa de conţinut a comunicării, cantitatea de informaţii pe care o transmit, posibilitatea de a generaliza şi cuprinde informaţiile date; - consistenţa conţinutului depinde de modul în care persoana reuşeşte să-şi construiască succint şi corect propoziţiile; - caracterul inteligibil al comunicării depinde de caracterul logic, în funcţie de forţa de demonstraţie, argumentaţia folosită de cel care comunică; - cerinţa se leagă de caracterul logic, organizat a celor expuse dar şi de raportul de accesibilitate de la interlocutor la expeditor şi invers. Aceste condiţii acţionează unitar şi se condiţionează reciproc. Omul dispune de patru modalităţi de comunicare: 1. comunicarea prin gesturi 2. comunicarea afectivă, expresivă, prin mimica feţei, privire, pantomimă; Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 61

comunicarea atitudinală, prin atitudine comunicarea verbală, cea mai importantă, prin intermediul cuvintelor, adică prin limbajul sonor. 3. 4.

1. Comunicarea prin gesturi (limbajul corpului) În psihologia contemporană s-a conturat imaginea generalizată potrivit căreia, în om acţionează trei factori esenţiali: corporal, sufletesc şi spiritual sau raţional. Legat de corpul omenesc, Stangl evidenţiază limbajul corporal, care ajută la cunoaşterea omului după mişcările corpului, datorită faptului că omul şi corpul său sunt unul şi acelaşi lucru. Corpul este purtătorul sufletului şi al duhului, ca şi purtătorul „întregului om” şi întrucât omul este o unitate indisolubilă a corpului, sufletului, vieţii, rezultă că sufletul şi corpul sunt unul şi acelaşi lucru. Sufletul există în corp, iar corpul este expresia sufletului. Manifestările corporale sunt spontane, noi nu le conştientizăm şi nu le putem schimba. De exemplu, mersul omului este specific fiecăruia, individualizat. Noi dispunem de acea sensibilitate de a recunoaşte o persoană după mers, de la o mare distanţă, înainte de a-i vedea faţa. Mişcările corporale, amplitudinea lor, tempoul, varietatea, fac parte din limbajul corpului, ca şi gesturile, privirea, zâmbetul, felul de a vorbi, ritmul vorbirii, adică formele comportamentului verbal. Poziţia corpului contează, exprimând: - încredere în sine, capul ridicat, pregătirea lăuntrică pentru acţiunile eficiente. „A ţine capul sus” se opune conceptului de „a-şi pierde capul”. - Capul ridicat, privirea de sus a unor persoane înseamnă distanţare, aroganţă, caracter încrezut, înseamnă „a-şi lua nasul la purtare”. - Capul plecat şi privirea în jos înseamnă supunere, ascultare, umilinţă. Mersul are o semnificaţie aparte. Paşii mari exprimă efort constant spre un anume scop. Paşii mici exprimă introvertire, precauţie, o fire calculată, spirit de economie, persoană chibzuită. Un mers teatral exprimă supraapreciere proprie, aroganţă, înfumurare. Mâinile lăsate în jos pe lângă corp exprimă o fire pasivă, stare de linişte interioară, voinţă slabă pentru activism. Mâinile încrucişate, tendinţă de distanţare, autoapărare. Mâinile la spate, caracteristic pentru un om rezervat, cumpătat.

2. Mimica feţei Privirea îndreptată înainte exprimă receptibilitate intelectuală, afectivitate, năzuinţă, aţintire spre scopuri îndepărtate. Privirea critică are ca punct de plecare neîncrederea faţă de interlocutor. Privirea difuză (pierdută) este un simptom în diferite boli psihice.

Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 62

Zâmbetul şi râsul Râsul pe „Ha-ha-ha” este deschis, de la inimă, în perfectă concordanţă cu ambianţa, sugerează naturaleţe, simplitate. Râsul pe „He-he-he” este răutăcios, bucuros de nenorocirea altuia. Râsul pe „Hi-hi-hi” este ascuns, viclean, şiret, ironic şi răutăcios. Râsul pe „Ho-ho-ho” sună ameninţător, periculos, cu oarecare îndoială, în esenţă persiflant, batjocoritor. Râsul pe „Hu-hu-hu” ascunde frica, persoane cu idei preconcepute, teamă, dar exprimată faţă de fantome. Maniera de a vorbi Intensitatea vorbirii exprimă slăbiciunea omului de a ascunde frica. O voce calmă, liniştită, exprimă modestie. O voce intensă, emoţională, exprimă o frământare, nelinişte, agitaţie, o emoţie nedorită. Claritatea şi precizia în exprimarea verbală evidenţiază disciplina interioară şi structurarea personalităţii, sinceritatea, o poziţie deschisă. Modularea vorbirii, intonaţia redusă la sfârşitul propoziţiei exprimă o voinţă slabă, tendinţă spre depresie. Un ritm egal în vorbire, o vorbire echilibrată, exprimă echilibrul spiritual al omului şi poziţia pozitivă faţă de viaţă.

3. Comunicarea afectiv-expresivă Este comunicarea emoţională, pantomima, citirea pe faţa omului. Modalitatea practic operatorie de efectuare concretă a unor acţiuni, cu reproducerea lor directă de către ceilalţi. Acest mod urmăreşte obţinerea unor deprinderi, obişnuinţe practic-comportamentale sau profesionale. Se poate învăţa mult prin imitaţie.

4. Comunicarea atitudinală Este foarte subtilă. Atitudinea este exprimarea poziţiei personale a omului, de acceptare sau respingere, acordul sau dezacordul. Această formă de comunicare este foarte importantă. Cel mai important mijloc de comunicare este sistemul comunicării verbale. Corespondentul acestei comunicări verbale este comunicarea în scris, prin simboluri logice, matematice, sau prin imagini plastice. Artistul construieşte limbaje specifice: limbajul artistic, prin care comunică anumite stări sufleteşti (pictorul – imagini picturale). Mai există şi limbajul artificial: ştiinţific, tehnic de comunicare interumană. Toate aceste metode de comunicare păstrează o trăsătură comună şi definitorie, şi anume cel de schimb de semnificaţii. Reţinem că, pentru natura psiho-socială a comunicării umane sunt necesare următoarele elemente succesive: intenţia comunicării: ce vrem să realizăm

Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 63

-

mijloacele psihosociale: prin ce modalitate comunicăm efectele comunicării: se observă în modificările de comportament.

Relaţia dintre limbă şi limbaj în comunicare Limba unui popor este un fenomen social, istoriceşte constituit şi determinat de trebuinţa de interacţiune şi de comunicare a oamenilor, în procesul muncii şi în procesul vieţii în colectivitate. Limba există în mod obiectiv, ca realitate extraindividuală, în sensul că fiecare om o găseşte formată şi se foloseşte de ea în procesul comunicării. Limba unui popor este studiată de ştiinţa numită lingvistică, şi cuprinde vocabularul, structura gramaticală, sintactică şi morfologică ale limbii. Lingvistica mai cuprinde şi elemente topice, ortoepice, stilistice şi ortografice, sistematizate după norme ştiinţifice. Toate cunoştinţele lingvistice despre o limbă nu epuizează fenomenul limbii respective. Cunoştinţele despre o limbă sunt mult mai reduse decât modificările survenite în procesul îmbogăţirii acesteia. În general, limba unui popor este mult mai bogată decât arată informaţiile stabilite despre ea. Avem şi noţiune de limbaj, ca fenomen psihologic. Este procesul individual şi personalizat de folosire a sistemului general al limbii. Astfel, conceptul de limbă este lingvistic, iar conceptul de limbaj este psihologic (folosirea limbii în comunicare). Limba este unică pentru toţi cei ce o folosesc, în timp ce limbajul este individual. Limbajul exprimă gradul de însuşire şi stăpânire de către individ a elementelor limbii. Limbajul nu este singura conduită în comunicare, pentru că aici mai intervine mimica, gestul, pantomima etc. Comunicarea nu este numai un privilegiu al omului, există comunicare şi la animale şi plante. Toate fiinţele vii au nevoie să se informeze asupra stărilor cât şi asupra mediului exterior. Semnalele utilizate sunt: vizuale (licuricii), electrice (plantele gimnosperme), sonore (cintezoii), ultrasunete (liliecii), tactile (furnicile), chimice (feromonii). La animale şi plante comunicarea este redusă la simple semnalizări de ordin senzorial, în timp ce comunicarea indivizilor umani se efectuează în sisteme de limbaje complexe, standardizate, sau limbaje artificial create (matematica). Comunicarea umană vie, se deosebeşte calitativ de transmisia şi recepţia informaţiei în sistemele automate. În mod curent, fiecare persoană este influenţată de informaţiile pe care le recepţionează şi de efectele pe care le produc propriile mesaje asupra comportamentului celorlalţi. Trăsătura obligatorie a comunicării este calitatea de a realiza schimbul de informaţii generalizate, cu elemente comune, pe care le percep şi le înţeleg toţi indivizii care comunică între ei. Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 64

În cazul muncii în echipă, comunicarea are rolul de reglare şi sincronizare a eforturilor individuale. Sub aspectul interacţiunii persoanelor, comunicarea cuprinde: a) persoana care iniţiază şi formulează mesajul, declanşând actul comunicării; b) sistemul de emisie, în care se codifică mesajul; c) calea de comunicare, canalul; d) aparatul de recepţie; e) destinatarul, care decodifică, înţelege şi interpretează mesajul; În acest sistem există diferite reţele de comunicare: circulară, în furcă, în roată etc. În ceea ce priveşte originile limbajului sonor, au fost emise mai multe ipoteze, teorii: Teoria onomatopeică – HERDER – potrivit acestuia, originea cuvintelor se trage de la imitarea sunetelor naturii (v – vuietul vântului, f – foşnetul frunzelor). Asemenea generalizări sunt artificiale, inconsistente, pentru că în orice limbă numărul cuvinte a căror sonoritate se apropie de onomatopee este extrem de mic. Teoria nevoii de expresie vocală – MÜLLER – ca cerinţă spre rezonanţa sonoră a tuturor impresiilor pe care le primim, nevoia unui „ecou natural”. Această ipoteză a fost refuzată apoi, chiar de către autor. Teoria simbolismului fonetic – YESPERSEN – după care sunetele vorbirii ar degaja, prin ele însele, o anumită simbolistică fonetică. Astfel „i” ar evoca lucruri mici, delicate, fine, în timp ce „a” ar evoca dimensiuni mari, grosolane. Nici această teorie nu a rezistat. Este posibil, conchid mulţi cercetători, să se producă odată cu practica vorbirii, anumite asocieri între senzaţiile kinestezice ale pronunţiei sunetelor şi diferenţierile acustice, în raport cu spectrul sonor şi poziţia diferită a limbii la pronunţarea cuvintelor, asocieri care se integrează unor semnificaţii desemnate de diferite cuvinte. Teoria limbajului gesturilor – ca miloc prim de comunicare umană, sistem din care derivă vorbirea sonoră. Argumentele aduse sunt ansamblurile de gesturi prin care comunică triburile şi în ziua de astăzi. Şi acestei teorii i se aduc contraargumente faptice. Concluzia este că, această conduită motrică, strigătele nearticulate ale animalelor, „limbajul prin gesturi” pot fi considerate „preumane”. În cazul omului, gesturile capătă semnificaţii şi servesc comunicării numai prin limbajul articulat al cuvintelor. Chiar şi în cazul comunicării gestuale, a surdo-muţilor, este nevoie de un anume grad de „demutizare”, pentru a putea utiliza un asemenea limbaj. În evoluţia lor, gesturile capătă semnificaţii sociale, se standardizează în comunitate, preluând funcţia comunicativă a limbajului prin cuvinte. Există şi procesul invers de nominalizare ulterioară a expresiei corporale, în domeniul sportiv, dar nu ca sistem în sine. Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 65

Formele limbajului Limbajul articulat verbal poate fi împărţit în două mari forme: a)Limbajul exterior – comunicarea cu alţi oameni. El este oral şi poate fi dialogat sau monologat. Dialogul este atunci când comunicăm cu una sau mai multe persoane. În cazul dialogului se mai disting două forme: - limbajul situativ, în care înţelegerea este uşurată de situaţia concretă. - limbajul contextual, pe deplin evoluat, accesibil fără a recurge la date percepute. Acest limbaj se bazează pe propoziţii şi demersuri suficiente pentru imaginarea corectă a situaţiei şi evenimentelor descrise. Monologul presupune ca persoana să se adreseze către un grup. Acesta pune probleme mai grele vorbitorului, pentru că nu poate controla dacă este înţeles de auditoriu, el doar observă reacţiile, mimica şi atenţia. În cazul exprimării în scris, lipseşte şi acest ghidaj extraverbal, cel care scrie fiind nevoit să dea toate precizările necesare, ţinând cont de nivelul cultural al persoanei căreia i se adresează. b) Limbajul interior – limbaj pentru noi, care însoţeşte gândirea abstractă, lipsit de sonoritate. Se dezvoltă prin interiorizarea treptată a dialogurilor şi disputelor exterioare dintre persoane. Evoluţia limbajului interior este mai rapidă decât a celui exterior. Multe propoziţii, în cazul limbajului interior, sunt eliptice, comprimate, scurte. Cuvântul are două aspecte: latura semantică şi latura acustică. Limbajul constituie un mijloc de comunicare între oameni, numai în măsura în care reprezintă un conţinut de idei manifestat în formă materială. În cuvânt sunt unite în mod indisolubil forma exterioară, sonoră şi conţinutul intern, de sens. Ideile nu pot fi comunicate fără forma interioară a limbajului. De asemenea, sunetele lipsite de conţinut, de sens, nu constituie limbaj. Cuvântul acţionează nu numai prin latura lui sonoră, ci şi prin latura de conţinut. Elementele sonore sunt sunetele, numite foneme. Fonemele nu au înţeles, exprimă mai mult stări afective. Modificarea unui fonem într-un cuvânt schimbă sensul acestuia. Ştiinţa care se ocupă de studiul fonemelor se numeşte fonetica. Fiecare limbă are 30-35 de sunete distincte. În vorbire, sunetele apar unite în silabe(morfeme). Morfeme există în număr foarte mare. Cuvintele pot fi formate din una sau mai multe morfeme. Cu studiul morfemelor se ocupă morfologia. Semantica studiază înţelesul cuvintelor iar pragmatica modul în care omul înţelege şi foloseşte cuvintele. Aceste două ramuri se intersectează cu o nouă disciplină psihologică – psiholingvistica – care studiază influenţa

Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 66

fenomenelor psihice asupra modului de înţelegere a limbajului şi a modului de exprimare.

Mecanismele neurofiziologice ale limbajului În urma investigaţiilor făcute de Broca şi Wernicke, s-a format convingerea fermă că limbajul beneficiază de localizare precisă la nivelul creierului. Se cunoaşte „centrul lui Broca” – circumvoluţiunea frontală a treia, unde este situat centrul limbajului, respectiv vorbirea clară. „Centrul Wernicke”- prima circumvoluţiune temporală, stângă şi dreaptă, sunt responsabile cu reglarea şi înţelegerea vorbirii celor din jur. Cercetările mai recente evidenţiază faptul că, limbajul are o bază neuronală largă (Lurija) astfel: perceperea limbajului oral – lobul temporal actul vorbirii – zona motorie din lobul frontal (reprezintă mişcările buzelor, limbii, laringelui) actul citirii – lobul occipital şi frontal construcţiile semantice şi structura propoziţiei – analizatorii verbomotori (cavitatea bucală, limba, corzile vocale), auditivi, vizuali. Starea patologică a limbajului poartă denumirea de afazie. Aceasta poate fi: -afazia lui Wernicke – care este o afazie senzorială, bolnavul vorbeşte prost, având deficienţe în vorbire, înţelege greu ceea ce i se spune, nu este stăpân pe sensul limbajului scris. -afazia lui Broca – este o afazie motorie, bolnavul nu se poate exprima prin scris (cauza: accidente vasculare cerebrale, encefalite, tumori cerebrale). Cercetările arată că, diversitatea cuvintelor utilizate este mai mare în limbajul scris decât în cel oral. Un rol important în dezvoltarea limbajului, la elevi, îl are cadrul didactic, pe care aceştia îl imită.

Funcţiile limbajului 1.Funcţia comunicativă – comunicarea verbală este una din formele esenţiale ale comunicării umane. Ea desemnează: cooperare, este comună, specific umană, reprezentând acumularea şi generalizarea experienţei umane. În acest proces se formează şi se dezvoltă conştiinţa individuală a fiecărei persoane în parte, deoarece fără limbă, omul nu îşi poate însuşi tezaurul experienţei multimilenare al omenirii şi nu îl poate folosi în activitatea sa teoretică şi practică. Limbajul realizează nu numai transmiterea mesajelor, pentru că aceasta este doar o latură exterioară comunicării umane. Funcţia comunicativă este indisolubil legată de funcţia cognitivă, ce are la bază vorbirea internă, lăuntrică, ascunsă. Uzual se recurge la expresii ca Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 67

„voce lăuntrică”, „dialog cu sine însuşi”, „monolog interior”, în care se manifestă toate legăturile interne ale personalităţii. Vorbirea pentru sine are un caracter fragmentar, prescurtat şi omisiv, în timp ce vorbirea pentru alţii trebuie să fie discursivă, amplă, pentru a fi înţeleasă. Astfel, funcţia comunicativă propriu-zisă are ca derivat comunicarea către sine, care se manifestă sub forma limbajului interior. Rolul jucat de limbajul interior este acela de interfaţă între gândire şi limbaj. Dacă în primele etape ale formării conduitei copilului, el efectuează o acţiune sau alta la un ordin al adultului, ulterior începe să efectueze acţiunile respective pe baza unor autocomenzi. Limbajul are funcţie de comunicare deoarece relaţionează cu gândirea, este instrumentul gândirii. Prin comunicare se vehiculează cunoştinţele, experienţa socială şi totodată se organizează activitatea reflectorie a fiecărui individ în parte.

2. Funcţia cognitivă Limbajul participă direct la realizarea procesului de cunoaştere, deoarece comunicarea verbală prin intermediul limbii este un schimb de idei. Un loc important îl ocupă aprecierea, prelucrarea, sistematizarea, ierarhizarea şi generalizarea informaţiilor primite şi păstrate. Urmează elaborarea unor noi informaţii, pentru a fi şi ele transmise. Toate acestea, evidenţiază rolul important al limbajului în dezvoltarea intelectuală, cognitivă a omului. Prin funcţia sa cognitivă, limbajul oferă posibilitatea modelării mintale a realităţii percepute, angajând aspecte ce nu sunt date imediat în percepţie. Folosirea limbajului ca instrument în activitatea cognitivă, duce la folosirea şi aplicarea în practică a cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor dobândite. În aceasta constă caracterul formativ al folosirii limbajului, adică valorificarea limbajului cu scopul dezvoltării capacităţilor cognitive la elevi. Funcţia cognitivă a limbajului constă în aceea că, în produsele verbale, în forma scrisă, s-au fixat rezultatele acţiunilor de cunoaştere ale generaţiilor anterioare, cum ar fi sistemele gândirii logice, precum şi modalităţile de analiză-sinteză, generalizare şi elaborare de judecăţi şi raţionamente, de argumentare logică, modelele de gândire, strategiile consistente şi stabile în rezolvarea unor probleme de gândire. Funcţia cognitivă oferă posibilitatea cunoaşterii informaţiei şi a bogăţiei reprezentată de aceasta. Cele mai importante surse de informare rămân totuşi cele scrise. Modelarea mintală a omului se face prin funcţia cognitivă.

3. Funcţia reglatoare Intervine în organizarea şi integrarea diferitelor procese psihice, orientarea mai exactă a atenţiei spre unele fenomene, evenimente, în funcţie de scopul urmărit. În asemenea cazuri, formele simple ale atenţiei involuntare se transformă în atenţie voluntară.

Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 68

Sub influenţa limbajului, memoria devine mai eficientă, deoarece semnele verbale, scrise, măresc considerabil eficienţa memoriei şi permit trecerea la formele mai complexe ale memoriei voluntare. Funcţia reglatoare a limbajului se evidenţiază în procesul muncii, are un rol autoreglator, în sensul că propria acţiune devine controlată, atunci când controlezi acţiunile celorlalţi. Este o acţiune reciprocă, fiecare pesoană putând să acţioneze asupra alteia şi să primească acţiunea reglatoare a celorlalţi, prin limbaj. În procesul muncii, reglarea acţiunii are loc pe două căi: a) prin informarea strictă despre modul de desfăşurare al activităţii b)prin mobilizare stimulatoare prealabilă. Aceste căi sunt strâns legate, deoarece informaţiile stricte constituie elemente de stimulare, dar conţinând elemente informative, sunt comenzi informativ-stimulative. Funcţia reglatoare se manifestă elocvent şi în posibilitatea de stăpânire a funcţiilor somatice şi chiar vegetative ale propriului organism. Prin comenzi şi autocomenzi putem declanşa sau frâna anumite reacţii, dispoziţii afective, mobilizarea forţelor. Funcţiile organismului au o „dublură” verbală. O astfel de performanţă de stăpânire de sine necesită o adevărată „gimnastică psihică”.

4. Funcţia emoţional-expresivă Constă în exprimarea afectivă a omului faţă de evenimente, persoane, prin anumite mijloace verbale (ritmul, intonaţia, accentul), lectura expresiei emoţionale (priceperea de a citi pe faţa omului starea emoţională a acestuia). Copiii învaţă să recunoască expresia emoţională în următoarea ordine: râs, suferinţă, mânie, oroare, surpriză, dispreţ. Cea mai eficientă comunicare prin expresia emoţională intervine între persoanele care se cunosc bine (familia). 5. Funcţia de comandă – de influenţă şi de persuasiune, de a provoca un anumit comportament (domeniul militar, sportiv). 6. Funcţia poetică – este legată de crearea frumosului, exprimarea în limbaj a aspectelor estetice. Această funcţie se dezvoltă treptat. 7. Funcţia fatică (psihosocială) – se referă la menţinerea unor contacte plăcute între persoane, menţinerea relaţiilor sociale, de cunoaştere şi atenţie reciprocă a indivizilor. Cunoaşterea şi realizarea eficientă a funcţiilor limbajului produce efecte deosebite la nivelul personalităţii. Noi putem să stăpânim aceste funcţii şi să le folosim la momentul potrivit.

Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 69

Psihologia mecanismelor cognitive Conceptul de mecanism în psihologie are un sens foarte larg, general, dar nu se reduce la un aparat de tip mecanic. Acest termen semnifică substratul material, modul de producere a psihicului, iar psihicul se manifestă prin ansamblul de stări psihice, însuşiri, fenomene, procese psihice care depind de mecanismele centrale şi de interacţiunea cu lumea obiectivă. Cel mai complex mecanism- activitatea nervoasă superioară prin care se organizează legătura dintre organism şi mediu. Activitatea nervoasă inferioară- asigură unitatea funcţională a organismului. Stările, procesele, însuşirile şi procesele psihice îndeplinesc funcţii de raportare la lumea exterioară cât şi la sine însuşi prin orientare, reflectare, planificare şi acţiuni transformativ- creatoare. Psihicul- este modalitatea superioară a vieţii de relaţie cu mediul, are la bază capacitatea de adaptare. PIAGET- a definit psihicul drept „capacitatea de adaptare la situaţii schimbătoare”. La om această relaţie are un caracter socio-cultural şi se evidenţiază prin intervenţia activă în ambianţă şi transformarea ambianţei, prin muncă. Psihicul este inseparabil legat de materie pentru că, este o însuşire a materiei superior organizate (a creierului). Fizicianul NIELS BOHR ( creatorul modelului atomic) presupune că, sub raportul mecanismelor sale materiale, psihicul ar prezenta similitudine cu fenomenele, procesele pe care le studiază fizica atomică. Psihologul BORIS ANANIEV („Tratat despre senzaţii”) afirmă că, psihicul, după originea sa, este material, efect al lumii materiale, mijlocit prin organul creierului. Astfel, psihicul este subiectiv pentru că aparţine subiectului, dar are ca mod de existenţă unul obiectiv, după conţinut, în sensul reflectării şi prelucrării informaţiei.

Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 70

Psihicul, stările, procesele, însuşirile nu sunt posibile fără mecanisme, creierul e organul psihicului, dar nu izvorul său. În concluzie- psihicul este mediat prin mecanism, dar nu reflectă mecanismele decât în cazuri patologice, el reflectă lumea externă, reacţiile omului cu mediul său social. În psihologia contemporană, mecanismele fiziologice cele mai studiate sunt cele ale proceselor senzoriale şi mnezice.(mecanismul atenţiei, limbajului, deprinderilor şi ale temperamentului)

Există 4 categorii de mecanisme psihice: 1. Mecanisme informaţional- operaţionale a) de prelucrare primară a informaţiilor- la nivelul senzaţiilor, percepţiilor, reprezentărilor; b) de prelucrare secundară –la nivelul memoriei, gândirii, imaginaţiei; 2. Mecanisme stimulator- energizante - motivaţia- care stimulează şi susţine activitatea; - afectivitatea - dinamica temperamentală. 3. Mecanisme de reglaj - voinţa 4. Mecanisme integratoare -asigură structura unitară a psihicului uman, cum se evidenţiază în diferite stadii de dezvoltare, stadii care prezintă un profil psihologic (Psihologia vârstelor), însuşirile stadiului precedent fiind integrate în structurile stadiului următor.

1. Mecanismele informaţional- operaţionale - sunt moduri de prelucrare a informaţiilor care stau la baza proceselor de cunoaştere, care prin conţinutul lor informaţional şi prin structura lor operaţională ne edifică asupra realităţii externe, dar şi asupra noastră înşine; - sunt instrumente neuro-fiziologice, care stau la baza capacităţii de a diferenţia, generaliza, a lua decizii, a descoperi şi formula legi, formând componenta cognitivă a sistemului uman. Această componentă are o organizare complexă, multimodală, multinivelară, adică procesele cognitive sunt structuri culturale, ele Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 71

constituindu-se atât în ceea ce priveşte conţinutul propriu-zis, cât şi schemele operaţionale, prin procesele de asimilare a sistemului de cunoştinţe, procedee elaborate social-istoric. Între anumite limite se poate stabili o relaţie directă între nivelul de instruire a omului şi nivelul de dezvoltare a structurilor sale cognitive. Deoarece prelucrarea informaţiei se realizează la niveluri diferite, mecanismele informativ-operaţionale sunt împărţite în 2 categorii: 1. prelucrare primară 2. prelucrare secundară

1.Prelucrarea primară a informaţiei Omul, trăind într-un mediu informaţional foarte bogat, are nevoie de instrumente pentru a putea recepta, prelucra şi opera adecvat cu informaţiile, punând în funcţiune mecanismele psihice, dar fiecare mecanism psihic pus în funcţiune o face în felul său, dispunând de funcţii specifice. Prin senzaţii, omul captează, selectează şi efectuează o activitate iniţială precoce a informaţiei. La nivel senzorial sunt accesibile doar însuşirile concrete, simple, izolate ale obiectelor şi fenomenelor care însă sunt insuficiente pentru asigurarea unei adaptări adecvate la solicitările mediului. Omul recurge la percepţii, ca mecanism psihic de prelucrare aprofundată a obiectelor luate în întreguri distincte, ca structuri în spaţiu şi timp, ceea ce reprezintă o mare valoare adaptativă. Totodată, percepţiile ne permit orientarea în spaţiu. Percepţia este legată de concret (acum-aici), de aceea ne informează asupra prezentului, dar omul vrea să evoce şi experienţele trecutului, pentru a le folosi în cunoaştere. Pentru aceasta se foloseşte de reprezentările mintale, prin intermediul cărora îşi reactualizează experienţa din trecut, chiar dacă în prezent obiectul lipseşte, el a fost în trecut perceput, a acţionat asupra organelor de simţ şi a lăsat impresia, imaginea mintală care reactualizată ne permite să evocăm trecutul.

2. Mecanismelor de prelucrare secundară a informaţiei Vizează interpretarea şi integrarea semnificaţiilor, înţelegerea sensului şi rolului, a specificului evenimentelor şi posibila desfăşurare în viitor a acestora, fapt care permite luarea deciziilor de acţiune.

Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 72

Senzaţiile Senzaţia e socotită proces psihic elementar de cunoaştere, care ne furnizează primele impresii şi senzaţii despre realitatea externă şi organismul nostru. Senzaţia este modelul informaţional cognitiv, cu structura cea mai simplă, unidimensională, care cuprinde date despre însuşiri singulare ale obiectelor şi fenomenelor. Altfel decât prin senzaţii, noi nu putem obţine informaţii necesare despre mediu. Numai pe baza datelor furnizate de senzaţii devin posibile dezvoltarea şi desfăşurarea ulterioară a celorlalte procese psihice: percepţia, reprezentarea etc. Filozoful John Locke, vorbind despre importanţa senzaţiilor în cunoaştere afirma că „nimic nu este în intelect fără ca mai înainte să nu fi fost în simţuri” Senzaţia nu e o transpunere mecanică în plan subiectiv intern a proprietăţilor fizico-chimice ale obiectelor şi fenomenelor, ar fi o vulgarizare, o denaturare a acestui proces de cunoaştere. E greşit să considerăm că, în senzaţia de culoare vom găsi unda electromagnetică, în senzaţia de miros, compoziţia chimică a materiei, senzaţia nu reflectă proprietăţile obiectelor. Senzaţia, ca imagine, e de natură ideală, nu este tot una cu stimulul pe care-l reflectă. Senzaţia este model informaţional intern, iar stimulul este sursă externă. Nu putem, nici teoretic, nici practic, substitui senzaţia proprietăţii obiective a cărui imagine este. Senzaţia, ca proces de reflectare, nu este un simplu efect liniar şi fizic al acţiunii stimulului extern. Senzaţia este expresia unei activităţi reflexe, complexe a creierului şi a operaţiilor concrete pe care omul le efectuează asupra obiectelor. Prin intermediul acestor acte de reflectare a proprietăţilor

Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 73

fizico-chimice ale stimulilor, acestea sunt transformate în coduri nervoase, iar apoi în coduri- imagine, ceea ce e senzaţie propriu-zisă. Transformările respective au un caracter adecvat naturii specifice, a formei de energie pe care o poartă stimulul. În cursul evoluţiei biologice şi sub influenţa formelor externe de energie şi semnale s-au structurat treptat şi s-au specializat mecanismele recepţiei senzoriale. În cursul evoluţiei filogenetice (dezvoltarea speciei) s-a produs o continuă diferenţiere şi specializare a senzaţiilor, aşa încât celulele s-au grupat şi au format receptori. Trăsătura esenţială pe care o dobândesc senzaţiile umane este conştientizarea. Omul are nişte capacităţi deosebite de cele ale animalelor: 1. de a interpreta critic conţinutul şi semnificaţia fiecărei senzaţii; 2. de a se raporta deliberat, în cunoştinţă de cauză, la obiectele şi fenomenele pe care le recepţionează; 3. de a exterioriza şi comunica celorlalţi conţinutul propriilor senzaţii; 4. de a desfăşura, pe baza datelor oferite de senzaţii, operaţii logice de comparare, măsurare, clasificare a obiectelor concrete. În mod normal, senzaţiile nu rămân entităţi izolate, ci se leagă unele de altele, printr-o operaţie de integrare sistematică, atât în cadrul unuia şi aceluiaşi analizator, cât şi în interacţiunea dintre mai mulţi analizatori (integrare plurimodală) Un analizator este format din: -receptor -cale nervoasă -centrul nervos din creier, corespunzător fiecărui organ de simţ. ( 12 perechi de nervi cranieni spre organele de simţ şi alte părţi ale corpului) La baza senzaţiilor stă mecanismul ANALIZATOR. Senzorialitatea umană constituie o activitate psihică unitară, sistematică, complexă legată de stimulările materiale concrete ale mediului intern sau extern. Senzaţia este un proces psihic elementar, ce semnalizează separat, în forma imaginilor simple şi primare, însuşiri concrete ale obiectelor şi fenomenelor în condiţiile acţiunii directe a stimulilor asupra organelor de simţ. Importanţa senzaţiilor pentru activitatea umană, pentru orice profesie, este indiscutabilă. Dacă nu funcţionează bine analizatorii el nu e capabil să-şi însuşească o anumită specialitate.

Clasificarea senzaţiilor 1. după tipul aparatului specializat pentru recepţie: Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 74

- senzaţii: auditive, gustative, olfactive, cutanate etc; 2. după natura conţinutului informaţional: a) senzaţii despre obiectele, fenomenele lumii externe: vizuale, cutanate, olfactive, gustative, auditive. b) -senzaţii legate de poziţia şi mişcarea propriului corp: -senzaţii proprioceptive -senzaţii kinestezice -senzaţii de echilibru c) –senzaţii care dau informaţii despre modificările interne ale organismului; d) -senzaţii despre trebuinţele fiziologice primare- senzaţii organice (senzaţia de foame, sete, relaxare, durere) Distingem, în mod esenţial, senzaţiile umane de cele ale animalelordiferenţierea se referă la aspectul cognitiv, prin care ne informăm nemijlocit asupra realităţii. La om, cele mai multe procese senzoriale sunt conştiente, omul le poate exprima în mod voit. Suntem mai puţini sensibili în unele privinţe faţă de anumite animale. În general, registrul fenomenelor senzoriale, a unei specii de animale, e cuprins în programul ereditar al speciei în aşa fel încât, se spune că lumea perceptivă a animalelor e dată de constelaţia simţurilor şi stimulilor din ambianţă, la care specia s-a adaptat de-a lungul timpului. La om, sensibilitatea vizuală este prioritară, în comparaţie cu celelalte organe de simţ: auz, miros, gust. Sensibilitatea vizuală nu are numai o prioritate cantitativă, semnificaţia calitativă excepţională a vederii umane constă în posibilitatea transpunerii în codul semnalelor optice a celor mai multe impresii din cadrul celorlalte modalităţi senzoriale. Ochiul uman preia experienţa tactilă, kinestezică, gustativă etc.

Procesele senzoriale au : -durată, -intensitate, -ton afectiv, -modalitate. Durata- e dată de continuitatea acţiunii stimulului. Intensitatea- se apreciază ca fiind proporţională cu forţa stimulului. Sub raportul modalităţii, omul dispune de o senzorialitate bogată, în afara celor 5 moduri de bază, funcţionează forme ale sensibilităţii intramodale şi intermodale. -în microkinestezie complexă- procese senzoriale organice; Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 75

-în cadrul gustului- grupe submodale distincte: dulce, amar, acru, sărat. -în cadrul tactilului- desprindem ca procese submodale: reflectările de presiune, atingere, duritate, termice. -în cadrul celor auditive: reflectarea sunetelor muzicale şi a zgomotelor (auz muzical şi auz fonematic). -în cadrul văzului: reflectarea culorilor cromatice şi acromatice. Analizatorul vizual e cel mai complex ca structură şi funcţionează cel mai perfect pentru realizarea legăturii lor între organism şi mediu. E dovedit că, prin văz, omul primeşte de 100 de ori mai multă informaţie decât prin analizatorul auditiv.

Senzaţiile vizuale -sunt determinate de proprietăţile obiective ale undelor electromagnetice ale luminii. Omul percepe doar o mică fâşie a spectrului electromagnetic. Sensibilitatea vizuală se realizează în: -sensibilitate acromatică-asigură diferenţierea dintre lumină şi întuneric; -sensibilitatea intensităţilor în interiorul stimulării luminoase. -sensibilitatea cromatică- se realizează analiza principalelor lungimi de undă ale spectrului electromagnetic perceptibil; -diferenţierea şi identificarea culorilor: ROGVAIV Celor două forme de sensibilitate le corespund, la nivelul retinei, celule senzoriale diferite. Sensibilităţii acromatice îi corespunde aparatul bastonaşelor, aproximativ 120 milioane de celule, iar sensibilităţii cromatice îi corespunde aparatul conurilor, cu 6 milioane de celule. Bastonaşele formează mecanismul vederii nocturne, iar mecanismul conurilor constituie mecanismul periferic al vederii diurne. Sensibilitatea acromatică este cea mai veche, din punct de vedere filogenetic- o găsim la animale. Sensibilitatea cromatică a apărut mai târziu şi atinge nivelul de dezvoltare cel mai înalt la om. Potrivit unei ipoteze, pe baza unor cercetări electro-fiziologice, mecanismul sensibilităţii cromatice este dat de conectarea diferenţiată, selectivă a straturilor celulelor fotosensibile şi nervoase ale retinei. Se constituie 3 sisteme de recepţie: a) de undă lungă- cuprinde modulatorii speciali pentru portocaliu şi roşu b) de undă mijlocie- pentru culoarea verde; c) de undă scurtă- modulatorii pentru indigo şi albastru.

Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 76

Aceste diferenţieri, specializări, le corespund o relativă diferenţiere, specializare la nivel cortical, la nivelul câmpului 17 occipital(centrul văzului). Culorile cromatice:- pure: ROGVAIV -mixte. Senzaţia de culoare se caracterizează prin 3 indicatori: a) tonul cromatic: determinat prin lungimea de undă; b) luminozitatea: determinat de modul specific de interacţiune a unor unde de lungimi diferite (gradul de apropiere a unei unde cromatice de culoarea neagră, care are luminozitatea cea mai mică). c) saturaţia: reflectă puritatea unei culori cromatice (gradul de apropiere a undei de culoarea gri). Cei trei indicatori depind de raportul de lungime de undă fundamentală, care determină tonul cromatic. Prin corelarea celor trei indicatori se obţine o gamă întinsă de nuanţe tonuri. Omul poate diferenţia până la 100 de tonuri pure şi 200 de gradaţii ale luminozităţii, respectiv 20 de gradaţii ale saturaţiei. Importanţa senzaţiilor vizuale: în transporturi, armată, industrie.

Senzaţiile auditive -Sunt rezultatul integrării informaţiilor în plan subiectiv, a proprietăţilor specifice al undelor sonore. Unda sonoră face parte din spectrul oscilaţiilor de forma undei sinusoidale. Proprietăţi: -frecvenţa -amplitudinea -forma Analizatorul auditiv, la om, are o organizare complexă. Receptorii sunt situaţi în urechea internă (organul lui Korti) Auzul este o funcţie care se realizează prin interacţiunea celor 2 urechi . Sensibilitatea auditivă se realizează în 2 forme: -sensibilitate absolută -sensibilitate diferenţială . Sensibilitatea absolută- se exprimă în capacitatea de a evalua şi identifica sunetele prezentate izolat. Sensibilitatea diferenţială- se exprimă în capacitatea de a sesiza deosebirile de tărie, înălţime, timbru, dintre 2 sau mai multe sunete, pe baza unei comparări succesive sau simultane. Sensibilitatea auditivă nu este constantă ci variază în funcţie de mai mulţi factori: -intensitate Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 77

-frecvenţă -durata de acţiune a stimulilor acustici -starea funcţională a analizatorului -tipul de activitate profesională -vârstă Peste sensibilitatea auditivă primară, în cursul dezvoltării ontogenetice (dezvoltarea la un anumit individ), se structurează mecanismele sensibilităţii muzicale şi verbale. Auzul muzical (melodic şi armonic) presupune dezvoltarea specială, prin exerciţii şi educaţie, a capacităţilor de diferenţiere şi identificare a acordurilor, intervalelor, înălţimii şi duratei între sunete, a liniei melodice şi a structurii armonice. Auzul fonematic- constă în formarea şi fixarea în memorie a imaginilor fonetice adecvate ale sunetelor limbajului articulat şi a cuvintelor limbii materne, a capacităţii de recunoaştere şi înţelegere a acestora. Auzul fonematic se elaborează treptat în ontogeneză, prin includerea copilului, încă de la naştere, în fluxul comunicării verbale. Auzul fonematic asigură nu numai perceperea şi înţelegerea vorbirii celor din jur ci şi controlul vorbirii proprii.

Senzaţiile cutanate -reprezintă un complex de senzaţii alcătuit din senzaţii tactile (atingere, presiune), senzaţii temperatură, senzaţii algice (de durere). Toate zonele pielii posedă cele 3 submodalităţi, dar reprezentarea cantitativă diferă de la o zonă la alta. Senzaţiile tactile- pe lângă simpla sesizare a atingerii, acestea asigură discriminarea intervalului dintre două sau mai multe puncte stimulate, simultan precum şi localizarea punctului excitat. Discriminarea are următoarele valori: -vârful limbii –1mm -vârful degetului arătător- 2,3mm -buzele- 4,5mm -palmele- 11,3mm Senzaţiile tactile furnizează informaţii despre însuşirile obiectelor: -natura materialului: dură, moale; -asperitate: gradul de netezime; -duritatea: consistenţa materialului; -dimensiunile metrice -forma. Aceste informaţii joacă un rol important în elaborarea noţiunilor şi reprezentărilor noastre despre materialitatea lumii. Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 78

Aristotel sublinia că, tactilul joacă un rol important în protejarea organismului. Senzaţia de temperatură- este o coordonată a mediului extern ce acţionează asupra organismelor care influenţează procesele bio-fiziologice ale organismului. Senzaţia de temperatură şi relaţia organismului cu mediul este o coordonată a propriului nostru organism, integritatea organismului se realizează prin constanţa termică. Delimitarea senzaţiilor de cald, rece, la om este condiţionată de constanţa termică a organismului în raport cu mediul ambiant, şi poartă denumirea de termoreglare.

Senzaţiile algice Prezintă o mare importanţă pentru protejarea organismului, a apărării integrităţii fizice a corpului. În mod normal, senzaţiile de durere sunt însoţite de trăiri emoţionale negative şi determină un comportament de prevenire, ocolire a stimulului nociv. În unele cazuri, se încalcă aceste legi prin reacţii la durere cu trăiri emoţionale pozitive. În anumite afecţiuni cerebrale, sensibilitatea de durere e fie diminuată până la abolirea ei completă, fie hipertrofiată.

Senzaţiile gustative Se diferenţiază în raport cu compoziţia chimică a substanţei solubile în apă sau salivă. Receptorii- sunt mugurii gustativi, care sunt dispuşi în epiteliul mucoasei limbii şi al vălului palatin. Mugurii gustativi se grupează câte 8-10 şi formează papilele gustative care sunt: -fungiforme: de dimensiuni mai mari -filiforme: cu aspect conic, piramidal -circumvalate: de formă tronconică. Receptorii propriu-zişi se află în mugurii gustativi. Proprietăţile excitaţiei gustative – absorbţia -difuzia. Toată gama senzaţiilor gustative ia naştere pe interacţiunea celor 4 submodalităţi ale sensibilităţii gustative: dulce, acru, amar, sărat. Orice senzaţie gustativă este însoţită de o anumită coloratură afectivă: plăcut-neplăcut, influenţând dispoziţia individului. Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 79

Între senzaţiile gustative se stabilesc raporturi spaţio-temporale complexe, din care rezultă fenomene de contrast, alternanţă, simulare, ceea ce accentuează noţiunea de agreabil sau dezagreabil. Principala funcţie a senzaţiilor gustative este în reglarea apetitului alimentar şi în cristalizarea gustului pentru anumite alimente.

Senzaţiile olfactive Sensibilitatea olfactivă a omului este de nivel mediu, comparativ cu cea a animalelor, dar în raport cu sensibilitatea gustativă este mai ridicată la om decât la animale. De asemenea, variază şi între oameni. Diversitatea substanţelor odorante şi a proprietăţilor lor determină o gamă întinsă de senzaţii olfactive. Clasificarea este dificilă, caracteristicile fiind greu de codificat. Senzaţiile olfactive influenţează dispoziţiile afective ale omului şi a stărilor vegetative, dar se creează o anumită nevoie de stimulare olfactivă, anumite preferinţe. Unul şi acelaşi miros e perceput diferit de diferiţi subiecţi. Ca dinamică generală se manifestă tendinţa fiecăruia dintre noi de a-şi impregna ambianţa cu mirosuri tonifiante, liniştitoare şi a le îndepărta pe cele neplăcute.

Senzaţiile proprioceptive şi kinestezice -o condiţie esenţială a organizării şi desfăşurării comportamentului, în raport cu diferite situaţii externe, o constituie evaluarea şi diferenţierea permanentă în raport cu mişcarea sau staţionarea fiecărei părţi a corpului. Senzaţiile kinestezice ne informează despre mişcare. Este esenţială stabilirea precisă a poziţiei de plecare şi a celei finale, a direcţiei, întinderea mişcării şi a forţei necesare pentru învingerea rezistenţei întâlnite de membrele corpului. În mişcare, simţul kinestezic ne informează despre caracterul mişcării dând scoarţei cerebrale posibilitatea să comande următoarea acţiune. Sensibilitatea kinestezică are o importanţă deosebită în coordonarea mişcărilor şi în efectuarea lor corectă. Aceasta este legată de sensibilitatea de echilibru, de buna funcţionare a analizatorului vestibular, pentru precizia, coordonarea mişcărilor în conformitate cu scopul propus. Echilibrul şi orientarea în spaţiu a corpului se asigură prin colaborarea mai multor simţuri: kinestezic, vizual şi tactil.

Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 80

În exerciţiile fizice şi acţiunile complexe un rol important îl are simţul echilibrului, analizatorii echilibrului şi orientării care permit poziţionarea corectă a corpului în spaţiu. Analizatorul vestibular- sediul echilibrului se află în urechea internă. Senzaţia vestibulară este de verticalitate şi înclinare a corpului care apare în urma excitării otolitelor. Senzaţia de mişcare- apare la începutul şi sfârşitul unei mişcări a corpului, în linie dreaptă sau când viteza variază , în rest inerţia lichidului endolimfatic şi otolitele fac insesizabilă mişcarea. Senzaţia de rotaţie- apare în momentele de început şi final a mişcării de rotaţie. Dacă mişcarea se prelungeşte, senzaţia se accentuează şi e urmată de reflexe vegetative. O rotaţie prelungită are drept urmare senzaţia de ameţeală. Senzaţia de verticalitate, de înclinare, mişcare şi rotaţie joacă un rol important în diferite activităţi ca: gimnastica, dansul, patinajul şi în construcţii. Perfecţionarea sensibilităţilor analizatorilor se realizează cu succes numai când se ţine seama de întregul complex al senzaţiilor. Dezvoltarea sensibilităţilor are loc pe calea lărgirii limitelor absolute, adică micşorarea pragului minim şi mărirea pragului maxim, precum şi menţinerea sensibilităţii în condiţii de stres. Mijloacele de dezvoltare a sensibilităţii sunt mijloace psihologice: vigilenţa, interesul, buna dispoziţie etc. Factorii fiziologici de dezvoltare a sensibilităţii: hiperventilarea plămânilor, spălarea cu apă rece, luarea unei gustări etc.

Senzaţiile organice - ne furnizează informaţii despre modificările din organismul nostru. Una din cerinţele esenţiale ale adaptării optime o constituie nu numai asigurarea corelării dinamice a organismului cu mediul extern ci şi a unităţii mediului intern, a constantelor biologice şi a stării funcţionării normale a viscerelor. Expresia integrală a unităţii mediului intern se numeşte homeostazie biologică sau echilibru biologic. Realizarea acestuia presupune existenţa unei categorii de semnale care să informeze centrii nervoşi despre starea şi modificările care se produc în organismul uman, dar şi despre funcţionarea diferitelor aparate. La sfârşitul secolului al XIX-lea a fost negată posibilitatea ca aparatele viscerale să fie înzestrate cu sensibilitate şi la nivelul lor să se găsească elemente receptoare. În 1906, Scherington a sintetizat datele experimentale, observând semnalizarea viscerală- interocepţie. Pavlov, în 1912, elaborează noţiunea de analizator al mediului intern, demonstrând că semnalele viscerale se prelucrează după aceeaşi schemă Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 81

funcţională ca şi cele din mediul extern: codificare periferică, transmisie, integrare finală. Veriga centrală a analizatorului mediului intern nu este precis identificată. Senzaţia organică este reflectarea subiectivă, conştientă a variaţiilor mediului intern a organismului şi se realizează în două forme: -specifică -nespecifică –senzaţia globală a confortului de bine fiziologic. Legat de simţul funcţiilor organelor interne, acestea se exersează şi se poate regla activitatea unor organe interne prin yoga, de exemplu. Conspect- „Mielu Zlate- „Psihologia mecanismelor cognitive”

1. Sensibilitate şi motricitate Între sensibilitate şi motricitate există o puternică relaţie. Sensibilitatea se dezvoltă în perspectivă şi în legătură cu demersurile motorii, iar motricitatea devine un servomecanism al orientării senzoriale, confirmând-o sau infirmând-o. Sensibilitatea declanşează, menţine şi adânceşte motricitatea, iar motricitatea constituie mijlocul prin care se realizează şi finalizează sensibilitatea. Relaţia dintre cele două intră în acţiune încă din perioada prenatală, în care au loc organizări de poziţii, de mişcări, coordonările senzorio-motorii construindu-se progresiv. Marea parte a psihologilor au insistat asupra relaţiei dintre sensibilitate şi motricitate, şi asupra rolului acesteia în cunoaşterea sau formarea mecanismelor psihice superioare. Saltul de la reflexologia pavloniană şi behaviorism la concepţiile „psihologiei acţionale” în interpretarea relaţiei dintre sensibilitate şi motricitate este spectaculos. Dacă primele două orientări percepeau relaţia ca una pasivă şi reactivă, susţinătorii „psihologiei acţionale” pornesc de la premisa potrivit căreia, organismul viu se caracterizează înainte de toate prin aceea de a fi activ, psihicul însuşi construindu-se în şi prin activitate. Astfel, pentru H. Wallon, drumul „de la act la gândire” trece prin „exerciţiile” senzorio-motorii, iar primul stadiu descris de Jean Piaget, în evoluţia intelectului îl reprezintă „stadiul senzorio-motor”, cu semnificaţie majoră pentru tot restul dezvoltării inteligenţei. Paul Popescu Neveanu arăta că, relaţia se situează la două niveluri: nivelul macrosistemului, care vizează relaţia dintre organism şi mediu; şi nivelul subsistemelor analizatorului, în care câmpurile de proiecţie corticală şi dispozitivele de motricitate musculară contribuie la realizarea recepţiei. Aşadar, microreacţiile subiective mijlocesc macroreacţiile adaptative. Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 82

Relaţia dintre sensibilitate şi motricitate relevă faptul că sensibilitatea se formează, se perfecţionează şi evoluează tocmai în cadrul activităţii. Nu doar activitatea îşi pune amprenta asupra sensibilităţii, ci şi personalitatea. Ananiev a elaborat conceptul de senzitivitate, aceasta fiind înţeleasă ca o proprietate a personalităţii, exprimată în nivelul general al sensibilităţii, în relaţia dintre informaţia senzorială şi afectivitate, sensibilitatea devenind nu doar o dimensiune a personalităţii ci şi un important factor de psihologie diferenţială.

2. Specificul psihologic al senzaţiei Definirea senzaţiilor şi diferenţierea lor de alte mecanisme psihice nu sunt atât de simple cum ar părea la prima vedere. Psihologia contemporană dă mai degrabă definiţii de lucru, operaţionale ale senzaţiei, uneori în forme foarte generale. Astfel, pornind de la considerarea stimulului ca o „ sursă fizică de energie care activează organul de simţ”, se arată că termenul „senzaţie” „este utilizat pentru a descrie procesele prin care organismul răspunde la stimul”(Feldman) sau „senzaţia constă în stimularea receptorilor senzoriali şi în transmiterea informaţiilor senzoriale la sistemul nervos central”(Rathus). Relativ asemănător este definită senzaţia şi din perspectiva psihocognitivă „eveniment psihic elementar rezultând din tratarea informaţiilor în sistemul nervos central în urma stimulării unui organ de simţ”(Bonnet, Bloch). Aceste generalizări conduc la confundarea senzaţiei cu alte procese prin care organismul răspunde la stimuli, de aceea este necesară compararea acesteia cu unele fenomene inferioare ei cum ar fi excitaţia, fie cu fenomene superioare ei, ca de exemplu percepţia. Henri Pieron considera senzaţiile ca fiind „forme elementare de inserare în reglarea comportamentului a acţiunilor exercitate de mediu”. Ele există atunci când „eficacitatea unei stimulări este relevată printr-o reacţie generală a organismului, printr-o modalitate practică de activitate, o formă de conduită, o modificare a comportamentului, când efectul stimulării ne poate integra în sistemul vieţi psihice care guvernează adaptarea la condiţiile exterioare ale mediului.” Dacă lumina este împiedicată să ajungă în zona centrală a analizatorului vizual, senzaţia vizuală nu va apărea, dar aceasta nu înseamnă că reflexul pupilar va fi împiedicat să intre în funcţiune. Aşadar unii stimuli pot rămâne reflexogeni, fără a angaja direct o senzaţie, ceea ce nu exclude posibilitatea ca ei să influenţeze comportamentul. Aceasta l-a determinat pe Pieron să vorbească de existenţa unei specificităţi presenzoriale, care aparţine tuturor căilor sensibilităţii. Se pare că există două stadii ale unei senzaţii: stadiul presenzorial, stadiul de excitaţie sau de reflex caracterizat printr-o reacţie locală, dar Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 83

integrată prin efectele ei în circuitul reglator, şi stadiul senzaţiilor propriuzise, ca reflectare a unor însuşiri ale obiectelor. Raportarea senzaţiei la percepţie reprezintă cea mai răspândită modalitate de definire şi individualizare a senzaţiei. Astfel, T. Reid a sesizat caracterul primitiv al senzaţiilor elementare, comparativ cu caracterul complex şi structural al percepţiilor. De asemenea, acesta a sesizat că în timp ce senzaţiile sunt experienţe mintale pur subiective, percepţiile permit o primă conştiinţă directă a obiectelor fizice care există independent de cel ce le percepe. De aici rezultă nivelul calitativ superior al percepţiilor, comparativ cu cel al senzaţiilor. Senzaţia este „experienţa individuală cu stimulii”, percepţia este „ procesul de interpretare, organizare a materialului furnizat de stimul”( Crooks şi Stein). In cercetările actuale, senzaţia se referă la tratarea senzorială a informaţiilor fizice, independent de semnificaţiile lor, în timp ce percepţia este direct legată de semnificaţia obiectelor şi de interpretarea informaţiilor senzoriale. Se creează astfel, premisa integrării organice a senzaţiilor în percepţii, nu printr-o asociere mecanică, ci ca urmare a interpretării şi semnificării informaţiilor furnizate de simţuri. P. Salzi a arătat că, în analiza senzaţiilor există trei categori de fapte care trebuie să ne reţină atenţia: - fapte obiective - fapte nervoase - fapte mintale. O senzaţie se distinge de o simplă fantomă deoarece: -corespunde unui obiect real -implică participarea unui aparat nervos -în calitate de stare de conştiinţă are antecedente şi concomitenţe de natură subiectivă. Acesta a susţinut că obiectul şi stimularea nervoasă apar drept condiţii necesare, dar nu şi suficiente pentru senzaţii, de aceea a încercat să acorde o mai mare importanţă „faptelor mintale” în producerea senzaţiilor. El a afirmat că, imaginile, conştiinţa, raţionamentul sunt cele care determină senzaţia. A simţi şi a fi conştient este unul şi acelaşi lucru. Ori, dacă conştiinţa este un factor constant, înseamnă că este şi necesar. Deşi observaţiile lui Salzi sunt pertinente, nu este suficientă unitatea dintre cele trei categorii de „fapte” pentru producerea senzaţiilor. Ceea ce este important este sublinierea ideii conform căreia, perfecţionarea senzaţiilor nu constituie doar o urmare a bunei funcţionalităţi anatomo-fiziologice, ci se datorează şi perfecţionării activităţii mintale a individului. Psihologia cognitivă aduce două precizări importante în definirea senzaţiilor, în primul rând, senzaţia este interpretată ca fiind un eveniment psihic elementar capabil a produce experienţe subiective sau de a infera Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 84

existenţa stimulului. În al doilea rând, senzaţia codează informaţia la niveluri de tratare precoce. Senzaţia este „o experienţă neelaborată, elementară a sentimentului sau conştiinţei condiţiilor din interiorul sau din afara corpului, produsă de stimularea unui receptor sau a unui sistem de receptori”(Reber). Senzaţia implică trei elemente: -stimulul fizic (materia sau energia care acţionează asupra organelor de simţ) -răspunsul fiziologic -experienţa senzorială(subiectivă după natura ei). După tipurile de relaţii dintre cele trei elemente, observăm existenţa a trei domenii de tratare a senzaţiilor: -fiziologia senzaţiilor- se ocupă cu studiul relaţiei dintre stimul şi răspunsul fiziologic - psihofiziologia senzaţiilor: se centrează pe investigarea relaţiei dintre răspunsul fiziologic şi experienţa senzorială - psihofizica senzaţiilor: tratează relaţia dintre stimul şi experienţa senzorială, ignorând răspunsurile fiziologice care o mediază.

Proprietăţile senzaţiilor Senzaţiile au următoarele proprietăţi: -calitatea -intensitatea -durata -tonul afectiv

Calitatea senzaţiilor -este dată de multitudinea elementelor care le compun, de complexul sincretic al acestor elemente. Calitatea senzaţiilor, care constă în capacitatea lor de a fi vizuale, auditive, gustative, olfactive etc are importanţă în identificarea corectă a obiectelor şi persoanelor, dar mai ales în ghidarea comportamentului. Există cel puţin trei mecanisme care explică adecvat calitatea senzaţiilor: -selectivitatea receptorilor -energia specifică a receptorilor -energia specifică corticală. Selectarea receptorilor- constă în specificitatea diferenţială a receptorilor în raport cu diversele specii de stimuli. Selectivitatea receptorilor se explică prin mai multe aspecte: -localizarea receptorilor -structurile asociate receptorilor -caracterele chimice şi structurale ale receptorilor Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 85

-caracteristicile funcţionale ale receptorilor Energia specifică organelor de simţ- este un alt mecanism care explică calitatea senzaţiilor. Ideea a fost experimentată de către J. Muler. Helmholtz a dezvoltat mai departe ideea, formulând teoria fibrelor specifice. E. Hering, în teoria sa asupra vederii colorate, arată că unul şi acelaşi receptor poate da două tipuri diferite de impresii colorate, în funcţie de stimulii implicaţi. El propune teoria fibrelor nonspecifice. Energia specifică centrală- este un alt mecanism implicat în explicarea calităţii senzaţiilor. Aceasta se datorează nu numai unor mecanisme periferice ci şi unor mecanisme centrale, corticale. Calitatea senzaţiilor este diferită deoarece ele suscită comportamente diferite, care la rândul lor sunt dependente de calitatea(frecvenţa, rapiditatea) conexiunilor nervoase.

Intensitatea senzaţiilor Această proprietate este legată de intensitatea fizică a stimulilor care le provoacă. Dar acest fapt nu depinde numai de intensitatea stimulului ci de o multitudine de alte variabile care acţionează independent sau concomitent cu intensitatea fizică a stimulului. Aceste variabile pot fi împărţite în trei categorii: - alte caracteristici ale stimulului, cum ar fi aplicarea repetată; - modul de aplicare a stimulului (se pare că aplicarea intermitentă a unui stimul este mai productivă decât aplicarea continuă) - particularităţi ale mecanismelor anatomo-fiziologice ale senzaţiilor; Intensitatea unei senzaţii este reglată nu numai de intensitatea stimulului ci şi de amplitudinea influxului nervos, care la rândul lui depinde de grosimea fibrelor nervoase şi de metabolismul lor. La toţi aceşti factori mai trebuie adăugaţi : -condiţiile concrete în care are loc recepţia; -gradul de excitabilitate a sistemului nervos; -existenţa sau nonexistenţa unor dominante organice pentru stimulii respectivi.

Durata senzaţiilor Această proprietate se referă la întinderea în timp a senzaţiilor. De obicei, senzaţia persistă atâta vreme cât acţionează şi stimulul. Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 86

În timpul unei senzaţii au loc fenomene de amplificare sau de diminuare, de declin al senzaţiilor, finalizate fie prin adaptarea senzorială, fie prin dispariţia senzaţiei. Nu întotdeauna însă, senzaţia dispare după încetarea acţiunii stimulului, dimpotrivă ea persistă şi după ce stimulul încetează mai acţiona asupra individului. Persistenţa senzaţiilor este extrem de variabilă. Imaginile care se păstrează şi după încetarea acţiunii stimulului se numesc imagini consecutive, care pot fi pozitive sau negative. Cele pozitive sunt cele care corespund senzaţiei originare, iar cele negative sunt complementare acesteia.

Tonul afectiv al senzaţiilor Este proprietatea generală a senzaţiilor de a produce stări afective plăcute sau neplăcute, de apropiere sau de respingere a realităţii pe care o reflectăm. În cazul primelor, va exista tendinţa căutării, prelungirii, în timp ce ultimele vor fi evitate, scurtate, stopate. Tonul afectiv al senzaţiilor depinde de gradul de satisfacere sau nesatisfacere a trebuinţelor. Satisfacerea senzaţiilor de foame, sete, a celor sexuale se va asocia întotdeauna cu apariţia unor stări afective plăcute, pe când nesatisfacerea lor, cu stări neplăcute. Fenomenele de suprasaturare sau subsaturare senzorială produc efecte negative în plan afectiv. Tonalitatea afectivă a senzaţiilor este diferită în funcţie de specificul lor. Tonul afectiv al senzaţiilor este proprietatea care specifică şi individualizează senzaţiile, dar şi unele în raport cu altele. Totodată, el evidenţiază relaţiile subtile ce există între unele fenomene psihice simple, primare, de felul senzaţiilor, şi altele complexe cum sunt cele afevtive.

Legile senzaţiilor Legea intensităţii Existenţa unui stimul în mediul înconjurător şi chiar acţiunea acestuia asupra organismului nu sunt suficiente pentru producerea unei senzaţii. Pentru ca senzaţia să apară este necesar ca stimulul să aibă o anumită intensitate. Cantitatea minimă de intensitate a stimulului, capabilă să producă o senzaţie, poartă denumirea de prag absolut minimal. Acesta este extrem de diferit de la o senzaţie la alta. În măsurarea pragurilor senzoriale se folosesc mai multe metode: -metoda stimulilor constanţi -metoda limitelor -metoda punctului central. Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 87

Cantitatea maximă de intensitate a stimulului, care produce o senzaţie de acelaşi fel, poartă denumirea de prag absolut maximal. Depăşirea lui declanşează, ca urmare a suprasolicitării analizatorului, fie durerea, fie neutralitatea aparatului în raport cu stimulul. Între sensibilitatea absolută şi pragul absolut minimal există un raport invers proporţional; cu cât pragul absolut minimal este mai mic, cu atât sensibilitatea absolută este mai mare şi invers, cu cât el este mai mare, cu atât sensibilitatea este mai mică. Omul dispune de capacitatea de a sesiza diferenţele fine existente între intensităţile variabile ale stimulilor, diferenţe măsurate cu ajutorul pragului diferenţial, iar capacitatea cu ajutorul căruia se surprind aceste diferenţe poartă denumirea de sensibilitate diferenţială. Prin anii 1940, Crozier a formulat teoria statistică a discriminării intensităţii. El consideră că, pragul absolut sau pragul diferenţial sunt rezultatul adăugirii unor frecvenţe particulare a influxului la frecvenţa care a fost deja provocată prin intermediul intensităţii etalon. Legea sensibilităţii diferenţiale ia în considerare valoarea limită a intensităţii stimulului capabilă să producă o nouă senzaţie. Legea adaptării Creşterea sau scăderea sensibilităţii, ca urmare a acţiunii repetate a stimulilor sau a modificării condiţiilor de mediu, poartă denumirea de adaptare senzorială. Intrarea în funcţiune a fenomenului adaptării senzoriale poate fi demonstrată prin trecerea bruscă dintr-un mediu în altul. Procesul de adaptare se realizează gradat. Adaptarea este un fenomen relaţional deoarece ia în considerare nivele ale sensibilităţii, porneşte de la nivelul dat al acestuia, luând apoi valori în funcţie de intensitatea şi durata stimulului. Scăderea sensibilităţii trebuie interpretată în două moduri: -o scădere treptat a senzaţiilor, fără a ajunge la dispariţia lor -dispariţia totală. Analizatorii au fost clasificaţi după rapiditatea adaptării lori: tactili, termici, olfactivi, gustativi vizuali şi algici. Adaptarea depinde şi de particularităţile contextului obiectiv şi subiectiv în care are loc recepţia. Din acest punct de vedere, este foarte interesantă teoria nivelului de adaptare formulată de Helson. Acesta consideră că există trei clase de stimuli în funcţie de care se produce adaptarea: -stimuli focali (F) cei care urmează să fie evaluaţi; -stimuli de fond(B) formaţi din ceea ce înconjoară stimulii focali;

Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 88

-stimuli reziduali®, care provin din experienţa anterioară, şi sunt independenţi de stimulii actuali. Nivelul de adaptare poate fi constituit din media ponderală a acestor trei clase de stimuli, medie făcută de organism. Pe fondul adaptării se manifestă fenomenul contrastului, care constă în accentuarea sensibilităţii, creşterea ei ca urmare a intervenţiei excitanţilor de diferite intensităţi care acţionează succesiv sau simultan. Contrastul are la bază modificarea funcţională a sensibilităţii şi se explică prin intrarea în acţiune a mecanismelor de inducţie reciprocă şi autoinducţie. Cel mai plauzibil mecanism al contrastului se pare că este mecanismul inhibiţiei latente. Inhibiţia latentă este unul dintre cele mai simple mecanisme de tratare a informaţiei senzoriale. Legea sensibilizării Sensibilizarea presupune creşterea sensibilităţii datorită intervenţiei unor fenomene de interacţiune. Acestea din urmă se produc la mai multe niveluri: -nivelul I-cel al receptorului unui analizator, interacţiunea având loc între diferitele lui elemente structurale diferenţiate; -nivelul II- este cel al segmentelor unuia şi aceluiaşi analizator; -nivelul III- este reprezentat de interacţiunea analizatorilor diferiţi. La sfârşitul sec. XIX-lea, Lazarev a demonstrat influenţa acţiunii analizatorului vizual asupra celui auditiv. În cazul când intră în acţiune mai mulţi analizatori, creşte receptivitatea unuia dintre ei. Experimentele au dus la formularea următoarei reguli: -„Atunci când un analizator este intens şi îndelung solicitat, pentru menţinerea tonusului funcţional ridicat, trebuie recurs la stimularea auxiliară, cu doze specifice de excitaţie specifică a altui analizator.”(Popescu Neveanu şi Golu) Legea depresiei Constă în scăderea sensibilităţii ca urmare a legăturilor funcţionale intraanalizatori sau interanalizatori şi funcţionează exact după acelaşi mecanism şi la acelaşi niveluri ca şi legea sensibilizării. De exemplu, excitarea între anumite limite şi în anumite condiţii a analizatorului tactil sau kinestezic, duce la scăderea sensibilităţii vizuale sau auditive, sensibilitatea termică pentru frig reduce sensibilitatea tactilă, sensibilitatea dureroasă reduce orice alt fel de sensibilitate. Interacţiunile dintre analizatori sunt dependente de următorii factori: -relaţia de intensitate dintre stimuli Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 89

-procesele corticale şi legile lor, îndeosebi inducţia pozitivă şi negativă; -sistemul nervos vegetativ; -formaţiunea reticulară; -formarea reflexelor condiţionate. Legea semnificaţiei forţei de semnalizare a stimulului Ceea ce contează nu este atât forţa (intensitatea) fizică a stimulului, cât valoarea, semnificaţia acestuia pentru individ. Cercetările arată că un stimul slab ca intensitatea, dar foarte semnificativ pentru organism, este mult mai bine recepţionat decât un stimul puternic, dar nesemnificativ. Dacă la factorii de natură fizică adăugăm şi factorii de natură psihologică(scopuri, trebuinţe, aspiraţii) vom înţelege mai bine complexitatea relaţiei dintre intensitatea stimulului şi intensitatea reacţiei. Pavlov vorbea de legea forţei relative care nu este altceva decât legea semnificaţiei forţei de semnalizare. Legea sinesteziei Se referă la efectele de intermodelare primară informaţională, adică la „transpunerea unei forme de sensibilitate într-o altă modalitate senzorială. Sunt situaţii când un stimul deşi este aplicat pe o anumită modalitate senzorială, poate produce efecte proprii unui analizator fără ca acesta să fi fost stimulat. De exemplu, stimulii auditivi pot produce „audiţii colorate” iar stimulii optici pot produce „vedere sonoră”. Toţi ceilalţi stimulenţi produc efecte kinestezice. Investigaţiile asupra sinesteziei au condus spre ideea că acest fenomen aparent neobişnuit stă la baza talentului artistic. Legea compensării Insuficienta dezvoltare a unei modalităţi senzoriale sau lipsa ei conduc la perfecţionarea alteia atât de mult, încât aceasta din urmă preia pe seama ei funcţiile celei dintâi. La orbi şi la surzi se dezvoltă sensibilitatea tactilă, vibratorie, olfactivă. Compensarea este o lege mai generală a psihicului, ea acţionând nu numai la nivel senzorial. Compensarea este capacitatea organismului, a sistemului senzorial în cazul nostru, de a se autoconstitui structural şi funcţional, acţiune ce se soldează cu reechilibrarea organismului şi cu refacerea potenţelor lui adaptative care asigură echilibrul dintre subiectiv şi obiectiv.

Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 90

Legea condiţionării social- istorice Deşi senzaţiile sunt comune la om şi la animale, la om ele sunt superioare datorită faptului că suportă condiţionarea din partea factorilor socio-istorici şi mai ales culturali. Această condiţionare poate fi evidenţiată în mai multe planuri: - adâncirea, cizelarea, perfecţionarea unor modalităţi senzoriale ale omului( implicarea omului în diferite profesiuni modifică extrem de mult nuanţele unui stimul) -schimbarea ponderii diferitelor modalităţi senzoriale(omul şi-a dezvoltat mult sensibilitatea vizuală şi auditivă, ultima foarte importantă în achiziţionarea limbajului) -apariţia unor modalităţi senzoriale noi, specific umane( diferite forme de auz-muzical, verbal, pipăitul). Intervenţia factorilor socio-istorici şi culturali este atât de mare, încât condiţionează nu doar senzaţiile omului, ci modifică însăşi simţirea umană. Condiţionarea social-istorică a senzaţiilor poate fi pusă în evidenţă prin referirea la diferenţele culturale şi etnice existente în experienţa senzorială. S-a constatat că, la stimuli puternici proporţia răspunsurilor corecte comparată cu cea a „alarmelor false” este mai mare, iar la stimulii de intensitate medie predomină răspunsurile corecte, însă în procent mai scăzut. Teoria detectării semnalelor formulată de Green şi Swets ( cu aplicabilitate mare în radiologie şi justiţie) este relativ asemănătoare cu cea a nivelului de adaptare, elaborată de Helson. Şi în una şi în cealaltă informaţiile joacă rolul unor informaţii de referinţă în raport cu care se elaborează conduita individului. Teoria detectării semnalelor explică nu numai procesele senzoriale ci şi multe alte procese psihologice, totodată arată cum trebuie combinate observaţiile multiple pentru a ajunge la o decizie unitară.

Importanţa senzaţiilor Senzaţiile au fost considerate, din cele mai vechi timpuri, ca „poarta” sau „izvorul” cunoaşterii. Importanţa senzaţiilor pentru existenţa şi activitatea umană constă în următoarele: - ele informează despre variaţiile care se produc în circumstanţele mediului înconjurător; Lindsay şi Norman au afirmat că „cele 5 simţuri- vederea, auzul ,mirosul, gustul şi pipăitul- sunt ferestre deschise spre lume”. Sistemul senzorial este mijlocul prin care datele externe sunt transformate în experienţe subiective;

Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 91

- ele asigură adaptarea organismului la variaţiile mediului înconjurător. Senzaţiile semnalizează dezechilibrele interioare, ne pun în acord cu solicitările de vin din mediul înconjurător, uşurându-ne viaţa; - senzaţiile orientează şi controlează benefic conduitele actuale ale individului, cu ajutorul lor căpătăm şi selectăm din mediul extern sau intern acele informaţii ce sunt în acord cu necesităţile noastre actuale. Importanţa senzaţiilor în viaţa omului poate fi cel mai bine relevată prin referire la situaţiile de perturbare şi restricţionare a funcţionalităţii lor, ca în cazul handicapurilor senzoriale ori monotonia senzorială (în cazul prizonierilor). În aceste cazuri sesizăm valoarea senzaţiilor în procesul de adaptare. Senzaţiile sunt atât de importante pentru viaţa omului, încât au constituit punctul de plecare în elaborarea programe pentru favorizarea evoluţiei personale şi profesionale, un astfel de program este programarea neurolingvistică (PNL) dezvoltat prin anii 1970 după lucrările lui R. Bandler şi J. Grinder, care integrează senzaţiile într-un program complex de influenţare a comportamentelor umane. Esenţa acestui program este că, fiecare om are deschise în mod diferenţiat „porţi” spre lume şi spre sine, unul din cele 4 sisteme fiind dominant. Când individul foloseşte canalul de comunicare favorit(dominant) se va face înţeles, când foloseşte alt canal, şansele de a se face înţeles se vor diminua. Un alt domeniu care îşi are originea în psihologia senzaţiilor este cel al acupuncturii, folosit mai ales de popoarele orientale. Reducerea senzaţiilor de durere prin acupunctură se explică parţial prin teoria „porţii de control” formulată de R. Melzack şi P. Wall, potrivit căreia coloana vertebrală conţine o „poartă” neurală care poate fi deschisă sau închisă. Atunci când măduva spinării primeşte o informaţie de la periferie, cum ar fi înţepătura unui ac, poate influenţa „închiderea porţii” şi astfel durerea este blocată. Senzaţiile au şi o importantă valoare psihodiagnostică. Dat fiind faptul că ele se regăsesc transfigurare în personalitate sub forma senzitivităţii, au fost introduse în diferite tipologii temperamentale şi de personalitate. T. Ribot, părintele psihologiei franceze, a afirmat că viaţa psihică se reduce la două manifestări fundamentale- a simţi şi a acţiona- şi desprindea categoria senzitivilor alături de cea a activilor şi apaticilor. Jung vorbea despre un extravertit senzorial, respectiv despre un introvertit senzorial, iar K. Briggs şi I. Myers au stabilit 4 dimensiuni polare ale personalităţii şi 16 tipuri distincte de personalitate, iar senzaţiile intră în 8 dintre ele. Crescând capacităţile simţurilor prin mijloace tehnice, omul perfecţionează propria sa capacitate de cunoaştere. Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 92

Percepţiile Percepţia –este un proces psihic complex de reflectare a obiectelor şi fenomenelor în prezenţa lor, „aici şi acum”. Când vorbim despre percepţie avem în vedere procesul de recepţionare şi formare a senzaţiilor pe baza prelucrării, a excitabilităţii de diferite grade de complexitate. Percepţia este o reflectarea obiectelor şi fenomenelor, în totalitatea însuşirilor lor, când acţionează asupra organelor de simţ. În percepţie sunt cuprinse diferite senzaţii, dar percepţia nu este o sumă de senzaţii. Noi nu vedem culorile, nu auzim sunetele separate, ci vedem şi reflectăm obiectele cu toate însuşirile lor vizuale, auditive, olfactive. Imaginea integrală a obiectelor şi fenomenelor se datorează îmbogăţirii experienţei perceptive a omului. Spre deosebire de senzaţii, percepţiile reflectă lumea înconjurătoare mai complet, în unităţile spaţiale şi temporale ale însuşirilor fenomenelor şi obiectelor. Dar ca şi senzaţiile, percepţiile semnalizează însuşirile concrete, intuitive, dar reflectă obiectele în totalitatea însuşirilor date, unitar şi integral. Percepţia nu este posibilă fără capacităţile senzoriale, dar nu se reduce la suma de senzaţii. Percepţiile este o semnalizare calitativ-superioară şi este asigurată prin 2 condiţii: - acţiunea cu obiectele pe care le reflectăm; - actul perceperii decurge din practica subiectului cu lumea obiectelor. Ceea ce are cea mai mare importanţă pentru activitate, devine obiect central al percepţiei şi e redat clar, complet şi precis. Dacă obiectul este manevrat în timpul activităţii, va fi mai bine perceput decât dacă este doar contemplat. Obiectele şi fenomenele lumii înconjurătoare prezintă o anumită importanţă pentru om, în funcţie de profesie, interese, trebuinţele omului. Experienţele anterioare, cunoştinţele, preocupările omului influenţează percepţia lui. Dezvoltarea omului pe plan intelectual şi informaţional constă în faptul că mereu dobândim noi cunoştinţe, privim acelaşi lucruri în mod diferit.

Structura percepţiilor Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 93

La baza observaţiilor şi orientării omului în mediul ambiant se află procesele percepţiei, proces care e complex. Principalele elemente structurale care formează conţinutul oricărei percepţii sunt pe de-o parte, totalitatea senzaţiilor produse de perceperea obiectelor, iar pe de altă parte, cuprinde şi totalitatea imaginilor mintale, adică a reprezentărilor, reactualizate de noi, din adâncimile experienţei anterioare. Prima componentă structurală este obiectivă, iar a doua componentă subiectivă. Ambele componente structurale ale percepţiei formează o unitate. Numai în condiţii experimentale se poate ajunge la disocierea lor, dereglând astfel caracterul unitar al reflectării dar şi printr-o analiză mintală generală a procesului perceptiv noi ajungem la concluzia privind caracterul complex unitar, latura subiectivă şi obiectivă a percepţiei. Dacă în faţa noastră ar apărea forme, culori, proprietăţi spaţiale, date care în experienţa noastră anterioară nu există, în acest caz noi nu am recunoaşte aceste culori, forme, obiecte. Astfel, dacă pentru noi adulţii apare în mod abstract acest aspect, pentru un copil acest aspect constituie o problemă reală. Toate experienţele noastre anterioare participă constant în formarea fiecărei percepţii. Numai aceasta ne oferă posibilitatea de a vedea în fiecare obiect nu o sumă de senzaţii, ci obiecte respectiv cu un anumit conţinut propriu şi o anume semnificaţie) calităţi foloase). Acest fapt, în mod semnificativ sporeşte puterea procesului cognitiv, îl face mai rapid, mai accesibil. Despre aceasta noi obţinem o anumită imagine atunci când vom reprezenta diferenţele privind rapiditatea şi uşurinţa proceselor noastre proprii de însuşire a citirii în comparaţie cu însuşirea citirii în clasa I, când abia cunoşteam literele, iar după ani, când putem citi o carte în mod rapid, plimbându-ne privirea pe paginile tipărite. Azi se susţine şi se demonstrează, în psihologie, că rapiditatea şi tehnica citirii are la bază anumite funcţii ale experienţei noastre dobândite şi aici participă percepţiile. Participarea experienţei noastre anterioare în formarea percepţiilor, în mod obligatoriu face ca acest proces să fie subiectiv. Aceasta constituie o condiţie specifică privind structurarea procesului percepţiei, dar ea e uneori şi sursa denaturării procesului perceptiv.

Fazele procesului perceptiv Orice percepţie presupune parcurgerea mai multor faze care sunt de foarte scurtă durată şi pe care omul nu le sesizează. Cercetările din domeniul psihologiei inginereşti (organizaţională) au evidenţiat următoarele 4 faze: Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 94

1. Detecţia actului perceptiv -constă în sesizarea şi conştientizarea doar a prezenţei stimulului în câmpul perceptiv. Subiectul se orientează spre stimul, îşi fixează privirea îşi încordează atenţia. Acum, abia se depăşeşte „pragul de minimum vizibile”( a apărut un stimul) 2. Discriminarea - constă în detaşarea stimulului de fond şi remarcarea acelor însuşiri care-l deosebesc de ceilalţi asemănători. Acum se depăşeşte „pragul minimum separabile”. 3. Identificarea - constă în cuprinderea într-o imagine unitară a informaţiilor obţinute şi raportarea lor la modelul mintal perceptiv corespunzător. In acest caz, subiectul poate recunoaşte ceea ce percepe. Prin aceasta se evidenţiază dacă acel obiect a mai fost perceput sau nu. Dacă a mai fost perceput are loc recunoaşterea lui, dacă nu a fost perceput are loc formarea unei noi imagini subiective. Prin aceasta se depăşeşte cel de-al treilea prag numit „ minimum cognoscibile”. 4. Interpretarea - e faza finală ce depăşeşte procesul perceptiv propriu-zis şi constă în integrarea verbală şi stabilirea semnificaţiei obiectului perceput. Este vorba de evidenţierea posibilelor utilizări ale obiectului în activitate. Intervin de această dată mecanismele înţelegerii. Are loc confruntarea cu planul de desfăşurare a activităţii ceea ce dă sens procesului perceptiv. De obicei, are loc integrarea verbală (denumirea), cuvântul focalizează percepţia, o dirijează spre esenţă. Percepţia este determinată de cunoştinţe, experienţă şi cu cât aceasta se îmbogăţeşte, percepţia devine mai precisă. Pentru o bună percepere desprinderea obiectelor de fond e absolut necesară. Perceperea mediului înconjurător e întotdeauna integrală şi-n acelaşi timp selectivă. Dacă am percepe conştient, toate impulsurile din mediul ambiant, ar putea avea loc o suprasaturaţie informaţională şi drept urmare pierderea orientării, haosul. Acest lucru nu se poate produce datorită „barierelor perceptuale” care reglează percepţia omului. Aceasta nu înseamnă că acele componente din mediu cărora nu le acordăm atenţia, nu acţionează asupra noastră, dar ele sunt percepute în subconştient. E vorba de „percepţia subliminală” fenomen prin care putem percepe ceva fără să ne dăm seama. Când a fost descoperită percepţia subliminală (Hayes şi Orell- „Introducere în psihologie” Polirom 2003, pag. 108/109) s-a arătat printr-o serie de cercetări că putea fi eficientă această percepţie subliminală în publicitate. Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 95

Mediul ambiant acţionează în ansamblu asupra fiinţei receptoare şi formează un tot indivizibil, inseparabil. Omul în urma perceperii pe baza activităţii sistemului nervos, a analizatorului, reflectă realitatea înconjurătoare pe care o percepe, dar în acelaşi timp formează o unitate între ceea ce trebuie să fie cunoscut şi cel care cunoaşte. De aici rezultă următoarele concluzii importante vizavi de perceperea mediului ambiant: 1. atitudinea omului faţă de mediu poate fi studiată ca o secvenţă a imaginii perceptive; 2. componentele imaginii perceptive sunt condiţionate de întreaga situaţie a persoanei care o percepe (profesie, studii); 3. chiar dacă nu intervin activ în procesul perceptiv, persoanele contribuie la schimbarea mediului înconjurător, prin raportarea experienţei proprii la condiţiile mediului ambiant. Astfel se consideră că percepem foarte rar mediul înconjurător în mod contemplativ, mai frecvent percepţia noastră e legată de acţiune. Considerând că percepţia este procesul extragerii informaţiilor ecologice(Gibson) care evidenţiază rolul percepţiei în realizarea contactului cognitiv cu lumea înconjurătoare, cu situaţiile concrete de viaţă, încât comportamentul omului e influenţat nu numai de „lumea în sine” ci şi de felul cum e percepută această lume.

Legile percepţiei 1. Legea selectivităţii perceptive Selectivitatea în percepţie e dependentă de anumiţi factori: -interesul pentru un obiect sau o persoană; -conturarea specială a unui element, ajută la rapida lui diferenţiere dintr-o imagine complexă. Pentru o bună percepere, desprindem obiectul de fond, ceea ce e absolut necesar. Această desprindere e uşurată de contrastul cromatic, mişcarea obiectelor sau indicarea verbală prealabilă, ceea ce accelerează descoperirea obiectului. Există o anume relaţie între obiect şi fond. Cu toate că, în mod obişnuit, asupra analizatorilor acţionează concomitent mai multe obiecte şi fenomene, noi nu le percepem pe toate în mod egal. În cazul camuflajului, desprinderea obiectelor din fond e necesar să fie colorat în nuanţele cromatice asemănătoare ambianţei. Tot ce are semnificaţie pentru om se impune în câmpul său perceptiv, chiar dacă e mai slab stimulat. Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 96

2. Legea semnificaţiei Evidenţiază faptul că tot ceea ce este semnificativ, e perceput de persoane pentru că se leagă de trebuinţele, interesele, scopurile persoanei; 3. Legea integralităţii percepţiilor Se referă la faptul că însuşirile obiectelor sunt semnalate, NU separat, ci în interrelaţii complexe alcătuind o imagine unitară, cu toate însuşirile principale şi de detaliu, de fond şi de context. Dar însuşirile se percep împreună şi se impun împreună chiar dacă un obiect cunoscut e văzut parţial. 4. Legea constanţei perceptive Vizează o serie de fenomene posibile numai în viaţa psihică a omului, nu şi la animale. Se ştie că mărimea imaginii foto descreşte odată cu creşterea distanţei obiectului fotografiat. În cazul ochiului uman mişcarea imaginii retiniene suportă corecturi prin intermediul mecanismului de convergenţă a globilor oculari, a impulsurilor din partea cristalinului la care se adaugă experienţa anterioară a omului cu acel obiect, astfel că în limita de până la 30 m, obiectul îşi păstrează dimensiunile. Se realizează astfel constanţa perceptivă a mărimi obiectului prin mecanisme corectoare şi prin transferul experienţei tactilokinestezice, prin aceasta realizându-se constanţa formei. Dacă obiectul îşi schimbă poziţia şi se modifică astfel unghiul sub care sunt privite suprafeţele lui, obiectul e perceput ca având aceeaşi formă. Când lumina din mediu scade, pe seama experienţei anterioare, obiectul îşi păstrează culorile, vorbim atunci de o constanţă a culorilor. Cunoaşterea acestor legi ale percepţiei prezintă o mare importanţă pentru diferite domenii de activitate.

Clasificarea percepţiilor Percepţiile spaţiale -mărime, formă, volum, profunzime, mişcare. Spaţiul şi timpul sunt atribute esenţiale ale materiei, forme obiective şi universale de existenţă a materiei în mişcare. Variatele forme ale materiei în mişcare ne înfăţişează însuşiri spaţiale ca întindere, volum, configuraţie, poziţie, distanţă, mărime, direcţie etc.

Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 97

Reflectarea însuşirilor spaţiale şi a celor temporale în percepţiile noastre nu este înnăscută ci se obţine prin experienţă, se dobândeşte în practica umană cu obiectul.

Percepţia formei obiectului O realizăm pe calea analizatorului vizual asociat cu analizatorul tactil şi cel kinestezic, între care se formează o relaţie de control şi confirmare reciprocă. Are loc deplasarea receptorilor pe conturul obiectului, urmărirea pe calea vizuală sau cutanată a liniei care delimitează obiectul de fondul general perceptiv. Percepţia mărimii obiectelor Este legată de mai multe componente: -imaginea retiniană -kinestezia oculară -experienţa tactilo-kinestezică. Acomodarea cristalinului în procesul vederii şi convergenţa globilor oculari este importantă în acest caz. În mod curent, conform legilor optice, mărimea imaginii pe retină variază în funcţie de distanţa la care se găseşte obiectul perceput de noi. Cu cât obiectul este la o distanţă mai mare, imaginea retiniană este mai mică. La reflectarea adecvată a mărimii obiectelor concură compararea simultană a obiectului dat cu alte obiecte din jur. Percepţia spaţiului tridimensional (volumul) Are la bază efectul stereoscopic al recepţiei noastre optice binoculare. În perceperea volumului, reflectăm lungimea, lăţimea şi adâncimea obiectului. Imaginea obiectului formată pe retină este întotdeauna bidimensională, cu toate acestea noi reflectăm şi grosimea obiectului şi relieful şi adâncimea lui. Capacitatea percepţiei acestei a treia dimensiuni se formează pe baza experienţei noastre individuale, pe baza interacţiunii dintre analizatorul vizual şi componentele kinestezice ale acestuia. La aceasta se adaugă impresiile

Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 98

tactile legate de pipăirea activă şi manipularea obiectului. Astfel şi percepţia spaţiului tridimensional e complexă şi participă mai mulţi stimuli. Percepţia distanţei Poate fi apreciată nu numai pe cale vizuală ci şi pe cale auditivă, în funcţie de intensitatea sunetului şi complexitatea tonală. Intensitatea sunetului este un semnal al distanţei pentru că localizăm sunetul cu atât mai departe cu cât intensitatea e mai slabă. Dacă sunetul nu ne este familiar nu-l putem localiza. În cazul când sunetul nefamiliar este continuu, scăderea sau mărirea intensităţii lui o interpretăm fie ca o variere a distanţei lui faţă de noi, fie ca un sunet variabil ca intensitate, dar la o distanţă constantă. Complexitatea tonală- dat fiind faptul că parţialele sunetului sunt mai slabe decât sunetul fundamental, vom localiza sursa sonoră cu atât mai departe cu cât este mai săracă în sunete parţiale. Prin urmare puritatea sunetului este un semn al distanţei. În acest caz vorbim de localizare vizuală şi auditivă a obiectelor în spaţiu. Prin urmare diferenţele de timp, de intensitate şi de complexitate sunt semnale ale direcţiei sunetului. Aceasta are o mare importanţă în orientarea spaţială. Percepţia timpului Are loc în funcţie de desfăşurarea evenimentelor, în funcţie de succesiunea lor, durata, continuitatea şi discontinuitatea fenomenului, tempoul desfăşurării lui, accelerarea, încetinirea sau ritmul. Astfel perceperea timpului este strâns legată de fenomenele ce se modifică în timp, este reflectarea duratei obiective a fenomenelor, a vitezei şi succesiunii lor. Strict vorbind numai duratele foarte scurte pot fi percepute direct, nemijlocit, pe baza stimulilor care marchează începutul şi sfârşitul intervalului. Dacă stimulările se succed foarte repede, ele fuzionează datorită persistenţei postacţiunii senzoriale, astfel că subiectul nu mai percepe intervale ci are o senzaţie auditivă şi vizuală continuă. Se consideră că o durată poate fi percepută nemijlocit numai dacă este mai mică de 2 secunde, peste această limită duratele ar fi apreciate şi nu percepute. În ceea ce priveşte calitatea duratelor percepute, cercetările arată că s-ar putea stabili diferite zone are ar corespunde unor percepţii calitative diferite. Astfel, avem:- zona intervalelor scurte- sub 0,5 secunde; -zona intervalelor medii- 0,5 şi 1 secundă; -zona intervalelor lungi- 1 şi 2 secunde. Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 99

Dacă duratele nu pot fi cuprinse în câmpul temporal al percepţiei are loc estimarea/aprecierea timpului. Făcând abstracţie de instrumentele de măsură a timpului, omul apreciază timpul pe baza activităţii sale, în funcţie de cantitatea de muncă desfăşurată şi în funcţie de distanţa percepută de el. indicaţii asupra timpului îi furnizează şi fenomenele cu caracter periodic, ciclic, din lumea externă(anotimpurile) sau semnalele din lumea internă (senzaţia de foame, somn) şi acţiunile lui. Aprecierea duratei timpului este influenţată şi de natura activităţii, de factorii motivaţionali, vârstă şi experienţa individuală. Fragmentele de timp în care s-au desfăşurat activităţi interesante sau fragmentele de timp în care omul avea trăiri afective pozitive, par mai scurte, iar cele negative şi neinteresante par mai lungi, supraevaluate. Şi felul activităţii influenţează percepţia timpului. Durata activităţii cu conţinut variat este subapreciată, iar cele monotone sunt supraapreciate. Percepţia mişcării Este în acelaşi timp percepţie spaţială şi percepţie temporală şi are un caracter complex. Percepţiile spaţiale ale mişcării sunt: - distanţa pe care o străbate obiectul şi care poate fi mai mare sau mai mică; - forma mişcării-care poate fi curbă, dreaptă, circulară; - direcţia mişcării- înainte, înapoi, sus, jos; - viteza mişcării- determinată prin spaţiul pe care corpul respectiv îl parcurge într-o unitate de timp. Mişcarea obiectelor care vin în contact cu corpul nostru o percepem pe cale tactilă, kinestezică şi vizuală. Mişcarea obiectelor care se găsesc la o anumită distanţă de noi o percepem vizual şi auditiv. Un rol important îl au reperele, dacă acestea lipsesc apare iluzia mişcării, apar dificultăţi în aprecierea mişcărilor şi datorită vitezei foarte mică (deschiderea unei flori) sau mişcării cu viteză foarte mare. Se apreciază mai bine mişcarea în plan apropiat la nivelul solului şi foarte greu în plan îndepărtat şi pe verticală. În ceea ce priveşte iluziile, acestea sunt folosite, de multe ori, pentru a masca intenţiile (sport, domeniul militar). Cunoaşterea fenomenului iluziilor prezintă o mare importanţă pentru evitarea erorilor în aprecierea distanţei, mărimii, vitezei.(sport)

Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 100

În funcţie de prezenţa intenţionalităţii, deosebim percepţii intenţionate şi percepţii neintenţionate. Observaţia este o formă a percepţiei intenţionate, o percepţie sistematică, planificată, organizată, adică orientată spre un scop stabil. Eficienţa observaţiei în cele mai diferite domenii de activitate depinde de: -precizarea scopului -cunoaşterea ştiinţifică a domeniului -cunoaşterea fenomenului -mobilizarea psihică. În procesul unei astfel de percepţii intenţionate, făcută cu un anume scop se dezvoltă spiritul de observaţie, care este o calitate a personalităţii specialistului pentru domeniu său. Spiritul de observaţie este o formă superioară a percepţiei.

Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 101

Reprezentările Reprezentarea este un proces senzorial şi un produs al constituirii imaginilor obiectelor şi fenomenelor în absenţa lor şi chiar fără ca existenţa lor să fie obligatorie. Procesul reprezentării este demersul elementar al memoriei în formarea imaginii obiectelor percepute anterior. Este demersul gândirii, imaginaţiei în construirea imaginii mintale prin schematizări şi combinări în circuitul operaţional al gândirii şi imaginaţiei. Imaginea este un tablou şi un semn. Ca un tablou, imaginea ilustrează şi realizează o reflectare de tip senzorial a unui obiect perceput şi reţinut în mintea umană. Ca un semn, imaginea indică şi semnifică un înţeles, are un sens, o importanţă şi valoarea unui fapt, obiect, întâmplări pentru om. Acesta este procesul de modelare în reprezentări, proces care se produce atât din direcţia experienţei perceptive (sumaţie, suprapuneri, reliefări), dar şi din direcţia inteligenţei conceptuale a omului (imagini bazate pe grupări, transpoziţii, asociativitate, reversibilitate- după J. Piaget) În reprezentări se fixează preferenţial acele însuşiri ale obiectelor care dobândesc pentru om funcţia de scop al activităţii sale (la ce-mi foloseşte?) Reprezentările constituie un moment intermediar între senzorial şi logic. Aceasta înseamnă că reprezentarea îşi menţine aspectul intuitiv, de imagine, tablou figurativ, dar se construieşte în plan mental. J. Piaget arată că reprezentarea are o valoare de semiconcept, în timp ce imaginea perceptivă mult mai bogată şi continuă este prizonieră a complexului de stimul obiectual şi nu poate fi modificată decât prin selectivitatea explorărilor perceptive. Reprezentarea ca imagine mentală e mult mai liberă, poate fi construită în circuitul operaţional al gândirii, iar în planul fanteziei, reprezentarea ciunoaşte o combinatorică nelimitată. Percepţia este „prizoniera” complexului de stimul, în timp ce reprezentarea mintală este mai liberă şi poate fi construită mult mai variat. Deşi se bazează pe percepţie îşi păstrează anumite imagini perceptive, reprezentarea e construită prin intermediul operaţiilor intelectuale. Paradoxul reprezentărilor constă în aceea, că dispune de un conţinut intuitiv, concret, Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 102

senzorial, întemeiat pe un sistem de operativitate intelectuală, cu totul deosebit, opus mecanismelor perceptive. Sistemul cognitiv al omului a evoluat astfel, încât să poată face faţă nu doar situaţiilor prezente, celor care se petrec „aici-acum”, dar să facă şi faţă situaţiilor absente momentan. Dacă activitatea umană nu s-ar putea desprinde de actual, dacă omul nu ar dispune de capacitatea de a opera mintal cu obiectele, în lipsa lor, în acest caz viaţa omului ar fi fost imposibilă sau extrem de dificilă. Aşadar, omul trebuie să-şi elaboreze o nouă capacitate care să-i permită accesul la informaţiile ce rezultă din interacţiunea dintre om şi mediul înconjurător, este vorba de capacitatea organismului de a avea experienţa psihică în lipsa contactului actual cu obiectul. Noul mecanism psihic care permite reflectarea şi cunoaşterea obiectului în absenţa lui, dar cu condiţia ca acesta să fi fost perceput cândva poartă denumirea de reprezentare. Astfel, dacă sistemul perceptiv operează cu imagini primare care se formează în prezenţa şi prin contactul nemijlocit cu obiectele, sistemul ca mecanism psihic de reprezentare operează cu imagini secundare, care pe moment sunt independente de obiecte. Ideea potrivit căreia experienţa asociată la un stimul poate fi evocată în absenţa acelui stimul îşi găseşte expresia în interiorizarea experienţei perceptive, la un nivel superior. Acest proces nu este o simplă reproducere a unei experienţe perceptive particulare, în absenţa stimulului corespunzător. În psihologia tradiţională, când se avea în vedere mecanismul evocării obiectelor absente se folosea termenul de reprezentare. În psihologia contemporană au fost lansate o serie de noi concepte: imagine mintală, imagine, model mintal. Conceptul de imagine mintală e forma ideal- subiectivă sub care se reflectă conţinutul informaţional în spiritul şi-n conştiinţa omului. Când această imagine apare în condiţiile acţiunii directe a stimulilor sau a obiectelor asupra organelor de simţ atunci vorbim de senzaţii şi percepţii. Când imaginea apare în lipsa acţiunii actuale a obiectelor, dar cu condiţia ca acesta să fi acţionat cândva asupra organelor de simţ, atunci avem reprezentarea. Iar când imaginea apare în lipsa totală a acţiunii obiectelor, ca întreg, asupra organelor atunci avem procese de imaginaţie. În concluzie, imaginea este entitatea psihică cognitivă cu care operează toate aceste mecanisme: senzaţiile, percepţiile, reprezentările şi imaginaţia.

Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 103

Conţinutul imaginilor reprezentării Fenomenul reprezentării cuprinde orice redare mintală a unor situaţii, obiecte, evenimente, trăiri etc, în lipsa acţiunii concrete a acestora asupra noastră, condiţia este ca ele să fi fost percepute anterior. Imaginile, senzaţiile şi percepţiile nu dispar, ele se păstrează în conştiinţa omului un timp mai scurt sau mai lung. Aceasta se explică prin faptul că stimulul care acţionează asupra analizatorului produce în procesul senzaţiei şi a percepţiei, o excitaţie care lasă după sine anumite urme. Ţesutul nervos, în care în prealabil avea loc o excitaţie poate intra din nou într-o stare analoagă ceea ce dă naştere imaginii obiectelor, care în momentul de faţă nu acţionează asupra organelor de simţ. Rezultă că actualizarea urmelor senzaţiilor şi percepţiilor stă la baza imaginilor mintale, numite reprezentări ale obiectelor şi fenomenelor percepute anterior. Pot fi reprezentate intuitiv, în conştiinţa noastră: mărimea, forma, culoarea, poziţia în spaţiu ale obiectelor concrete, desfăşurarea unor fenomene naturale (înflorirea pomilor), înfăţişarea şi chiar vocea unei persoane cunoscute, sunetele muzicale şi combinaţiile lor, figurile geometrice plane şi în spaţiu, unele mişcări şi acţiuni senzorio-motrice (exerciţii de gimnastică, operaţii de muncă profesională). Toate aceste reprezentări nu se reduc la reproducerea mintală neschimbată a percepţiilor anterioare, ci fenomenul reprezentării este un proces dinamic şi activ de combinare şi recombinare a impresiilor acumulate în trecut. Imaginea obiectului reprezentat se modifică şi se restructurează de fiecare dată în funcţie de noi informaţii primite, în funcţie de timpul parcurs între percepţie şi reprezentări şi de sensul pe care-l au pentru noi cele reprezentate. Prin urmare, dacă reprezentările se aseamănă sub raportul conţinutului cu percepţiile, din punct de vedere al procesului de producere, de formare a imaginii mentale, reprezentările se apropie de gândire. În procesul reprezentării se împletesc analiza şi sinteza senzorială care urmează coordonatele acţiunii directe cu obiectul, cu operaţiile intelectuale şi cu funcţia reglatoare a cuvântului.

Funcţia reglatoare a cuvântului Se manifestă astfel: - cuvântul evocă reprezentarea deja formată şi cerută de sarcini cognitive şi practice. -cuvântul dirijează construirea unor imagini mai bogate şi mai schematice, mai fidele obiectului reprezentat sau mai îndepărtate.

Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 104

-cuvântul asigură înlănţuirea şi organizarea unei serii întregi de imagini. Pe această bază se face şi testul de verificare a gândirii logice care se bazează pe reprezentări. -limbajul şi cuvântul sunt instrumente de organizare şi transformare a imaginilor, combinarea lor, trecerea de la imagini simple, complexe, generalizate. -prin cuvânt, reprezentările sunt integrare procesului de gândire şi de imaginaţie. Acest lucru este posibil datorită faptului că reprezentarea are o dublă natură, intuitivă, concretă, figurativă, care este legată de obiectul, de stimulul direct, şi a doua latură, care vizează aspectul operaţional intelectiv, bazat pe activitatea mintală, de gândire, de aceea reprezentarea asigură trecerea de la procesele senzoriale spre procesele raţionale, superioare.

Caracteristicile imaginilor reprezentării Imaginea reprezentărilor unui obiect, având caracter figurativ, similar percepţiei, apare în absenţa obiectului şi este mai slabă ca intensitate şi din punct de vedere al conţinutului este mai ştearsă decât percepţia, este mai săracă în amănunte, nu cuprinde prea multe detalii, excepţie făcând imaginile eidetice pentru că acestea sunt reprezentări foarte vii, bogate a obiectelor văzute anterior, ca şi cum acestea ar fi prezente. Aceste imagini se prezintă cu un grad mai mare de intuitivitate, cu detalii clare asemănătoare percepţiilor. Aceste imagini sunt mai frecvente la copii decât la adulţi deoarece copiii sunt mai impresionabili, pentru ei totul constituie o mare noutate, totul produce o impresie emoţională puternică. Imaginile reprezentării sunt superioare celor perceptive prin gradul de prelucrare a informaţiilor primite de la obiectul reprezentat. Imaginile în reprezentare se disting printr-un caracter mai mare de generalitate, adică reţinem aspecte mai generale în comparaţie cu percepţia. Reprezentările nu se reduc la reproducerea mintală neschimbată a percepţiilor anterioare, ci imaginea în reprezentare este un proces dinamic de combinare şi recombinare a impresiilor acumulate prin percepţiile din trecut. Procesul reprezentării se poate manifesta spontan sau provocat cu ajutorul cuvântului, prin folosirea adecvată a denumirilor obiectelor sau fenomenelor care nu sunt cunoscute. Între cuvântul care desemnează obiectul şi imaginea intuitivă a obiectului se constituie raporturi active de interdependenţă reciprocă, adică la pronunţarea cuvântului se reactualizează imaginea. Imaginile reprezentării fiind reproduse în afara stimulului, apar mai puţin stabile, sunt fragmentare, lipsite de vivacitatea specifică percepţiei, de caracterul instabil şi fluctuant al imaginilor reprezentării, ne dăm seama ori de câte ori încercăm să readucem în minte imaginea unui obiect cunoscut.

Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 105

Reproducând cât mai fidel această imagine, constatăm că-n imagine apar când unele detalii când altele, cu greu reuşim să reţinem clară imaginea timp de câteva secunde. O dată evocată imaginea dispare şi necesită un nou efort mintal pentru a fi readus în mintea noastră. Cu toate acestea sunt persoane la care anumite reprezentări superior dezvoltate pot avea un mare grad de stabilitate şi precizie (imaginile auditive la muzicieni, imaginile vizuale, cromatice la pictori) fără de care activitatea creatoare, în unele domenii nu ar fi posibilă. Gradul de generalitate, în reprezentări, este foarte diferit şi depinde de faza evolutivă în care se găseşte structurarea imaginii date: -imediat după prima percepere a obiectului -readusă în urma mai multor percepţii diferite; -efect al perceperii mai multor obiecte de acelaşi fel; -efect al operării repetate cu aceste obiecte pe plan mintal, ceea ce constituie trecerea spre conceptualizare (formarea noţiunii ştiinţifice) J. Piaget- considera reprezentările drept semiconcepte.

Clasificarea reprezentărilor Din punct de vedere al gradului de generalitate se disting mai multe categorii de reprezentări: -reprezentări particulare- limitate doar la reproducerea obiectelor particular, aşa cum a fost perceput situativ; - reprezentări individualizate- redau într-o formă intuitivă obiectele dar după semnificaţia lor mai generală (la ce foloseşte?). Aceste reprezentări se situează la un nivel mai înalt pentru că sintetizează datele multiplelor percepţii avute în diferite ocazii; - reprezentări schematice- sunt forme intuitive, reprezentative pentru multitudinea obiectelor şi fenomenelor de acelaşi fel (schema prototip al unui aparat electric). Imaginea schematică a funcţiei sistemului nervos central la om. - reprezentări superior generalizate- imagini care se apropie de noţiunile abstracte, motiv pentru care asemenea imagini, J. Piaget le numea concepte figurale. Reprezentările se clasifică şi după conţinutul celor reflectate în imagini. Astfel avem: -reprezentări acustice -reprezentări vizuale -reprezentări kinestezice -reprezentări ideomotorii( actele motrice) -reprezentări olfactive -reprezentări gustative etc. Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 106

Cele mai complexe sunt imaginile anticipatice, care se referă la mişcări, operaţii, schimbări care n-au fost niciodată percepute. Ele dirijează activitatea omului şi orientează activitatea spre realizarea scopului. Reprezentările se clasifică şi după tipul de activitate în care se integrează: -reprezentări literale -reprezentări istorice -reprezentări geografice etc Clasificarea reprezentărilor după procesul psihic, mai complex, în care se integrează: -reprezentări ale memoriei -reprezentări ale imaginaţiei Clasificarea reprezentărilor după prezenţa intenţiei şi a efortului voluntar: -reprezentări involuntare (spontane, neintenţionate) -reprezentări voluntare- care stau la baza creaţiei. Toate aceste clasificări ale reprezentărilor au comun faptul că, imaginea mintală, în genere, se referă la tot ceea ce reţinem în memorie şi gândire, întro formă plastică, figurativă, de simbol sau într-o formă mai abstractă şi mult mai apropiată operaţiilor intelectuale despre procesele, fenomenele, obiectele realităţii, precum şi despre acţiunile noastre şi operaţiile de muncă, mişcările şi exerciţiile sportive, coregrafice. Astfel deosebim: -reprezentări mintale plastice concrete, figurative ale obiectelor, fenomenelor care indică întotdeauna asupra unui constanţe structurale ale acestora; -reprezentări ideomotorii- în baza cărora se structurează schema motorie, planul acţiunii practice care permite reproducerea unor acţiuni de muncă, sportive, operaţii intelectuale etc. Conţinutul proceselor ideomotorii, procese reprezentate prin imagini ale acţiunilor, operaţiilor, activităţilor practice, îl constituie diferiţi parametrii ai mişcării reprezentate: forma, amplitudinea, direcţia, viteza, valoarea efortului muscular, ritmul, tempoul ca şi structura mişcării fizice în ansamblul ei. Astfel, procesele ideomotorii sunt complexe, în care se unifică imaginile musculare, vizuale, tactile şi auditive ale mişcării. Importanţa proceselor ideomotorii este evidentă pentru orice domeniu de activitate profesională şi constă în pregătirea pentru activitate. În orice Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 107

domeniu, imaginile mintale joacă un rol important şi încep să se formeze de la percepţii. Cercetările arată că formarea şi dezvoltarea proceselor ideomotorii în contextul pregătitii psihologice generale, alături de dezvoltarea calităţilor de voinţă şi calităţilor motivaţionale pentru activitate, a permis să se ajungă la concluzia că, însuşirea unei tehnici înalte, a unor acţiuni şi mişcări complexe şi dificile, în diferite domenii de activitate, este de neconceput în afara formării reprezentărilor ideomotorii corespunzătoare. Aceste reprezentări stau la baza execuţiei corecte, iar în cazul erorilor de execuţie intervine corectarea.

Rolul reprezentărilor în învăţare Reprezentările joacă un rol important în procesul de învăţare şi-n procesele cunoaşterii. Reprezentările constituie puncte de plecare, de sprijin şi material concret pentru majoritatea mecanismelor, proceselor psihice. Astfel, imaginile mintale(reprezentările) pot completa noile percepţii şi constituie materia primă pentru gândire şi pentru operaţiile gândirii ca şi pentru imaginaţia creativă. Procesele raţionale, logice, fără acest suport intuitiv vor fi goale, seci, rupte de realitatea concretă. Reprezentările pregătesc şi facilitează abstractizările şi generalizările în gândire, ajută la înţelegerea sensului conceptual al cuvintelor. Reprezentările, pentru om, constituie cele mai importante surse de informare, eficienţa învăţării în orice domeniu de cunoaştere se bazează pe reprezentări. Această competenţă de a învăţa este fondată pe 2 elemente majore: -o memorie conceptuală permanentă, definită ca un stoc de informaţii potenţiale, libere, bazate pe combinatorica foarte elevată; -fenomene generative- care pe baza unui ansamblu de procese activatoare şi constructive, transformă conceptele nelegate în combinaţii reale, active, organizate într-un sistem de cunoştinţe pe baza învăţării. Reprezentările sunt şi instrumente de planificare şi reglare a conduitei umane. Integrarea în diferite tipuri de activităţi, în activităţile de joc, de învăţare, de rezolvare de probleme, se bazează pe reprezentări care ne ajută la finalizarea performantă a acestor activităţi. Spre exemplu prin artele vizuale se înţelege şi mai bine rolul jucat de reprezentările mintale. Pictura oferă cel mai bun exemplu pentru „zona neclară” unde percepţia se îngemănează cu gândirea, unde nu este clar în ce punct se sfârşeşte ceea ce a văzut pictorul şi unde începe ceea ce a gândit artistul. Impresioniştii şi pictorii moderni s-au apropiat cel mai mult de realizarea îmbinării dintre percepţie şi gândire prin intermediul reprezentărilor. Ei au început să recreeze anumite experienţe picturale pe care Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 108

scena le evocă observatorului, impresia creată fiind mai importantă decât scena însăşi. Rezultă că „văzul” şi „ştiutul” au fost combinate între ele numai pe baza reprezentărilor. Un rol important în învăţare, cunoaştere şi-n acţiunile practice o au aşa numitele „hărţi mintale” care constituie un tip caracteristic de cunoaştere a mediului . Este o cunoaştere stocată în memorie sub forma reprezentărilor spaţiale. Asemenea „hărţi mintale” ne ajută să ne orientăm nu numai într-un mediu cunoscut, ci şi în medii necunoscute, în care obiectele se raportează unele la altele, nu numai după traiectele dintre ele ci şi în funcţie de poziţia lor în raport cu altele. Acesta este deja domeniul psihologiei ecologice, a mediului. Se constată că, orientarea în spaţiile diferitelor localităţi diferă şi de direcţia de deplasare. Diferitele studii au arătat că asemenea „hărţi mintale” elaborate în timp, au o mare semnificaţie nu numai pentru fiecare locuitor în parte, ci şi pentru diferite categorii socio-profesionale (şoferii de taxi). Psihologia mediului ambiant se bazează pe „hărţile mintale” pentru arhitectura localităţii.

Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 109

Memoria Noţiuni generale despre memorie O caracteristică esenţială a memoriei umane este posibilitatea de a reţine, conserva, păstra şi reactualiza propria sa experienţă. Pe lângă multe alte capacităţi: de a simţi, de a gândi, vorbi, imagina, de a dori, de a voi, omul posedă şi pe aceea de a reţine, păstra şi apoi de a reactualiza experienţa personală. Posibilitatea detaşării în timp şi apoi a evocării impresiilor şi trăirilor, la o anume distanţă de condiţiile şi de situaţiile care le-au produs, ne permite memoria. Astfel, memoria este o capacitate psihică absolut necesară fără de care viaţa omului ar fi practic imposibilă. Omul ar trăi într-un continuu prezent numai sub influenţa datelor nemijlocite de reflectare, aşa cum este în percepţie, „aici şi acum”, iar comportamentul omului ar fi spontan şi haotic, fără finalitate şi fără durabilitate în timp. Omul nu ar avea posibilitatea de a utiliza rezultatele cunoaşterii, dimpotrivă, de fiecare dată acestea ar trebui reluate de la început, astfel ar fi un prezent fără trecut, dar şi fără viitor. Prin memorie, în principal, înţelegem capacitatea de a reţine, păstra şi conserva informaţiile, apoi a le reactualiza în condiţii schimbate. În sens cibernetic, capacitatea de a primi şi de a transmite, de a stoca şi a păstra informaţiile o găsim la toate sistemele cibernetice. Din acest punct de vedere, se ştie că există şi o memorie a maşinii, a creierelor electronice, create de om. Psihologia generală se ocupa de memoria umană, care se bazează pe plasticitatea, pe inerţia proceselor nervoase excitative şi inhibitive, pe modul de organizare şi funcţionare a structurilor neuropsihice, fiind în acelaşi timp determinată de cerinţele sociale faţă de indivizi. Este o necesitate, o cerinţă socială, de a reţine, păstra, de a folosi şi de a transmite experienţa umană. Deosebim: - memoria genetică, - memoria individuală - memoria socială. Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 110

Există deci realitatea unei memorii genetice, cuprinsă în programul ereditar, biologic prestabilit. Este un program de informaţii organizate, de tipare evolutive, care se parcurg în mod succesiv la fiecare individ. Este aşa zisă memorie de specie umană, este memoria instinctelor, a poziţiei bipede, memoria maturaţiei biologice, memoria configurătii de sex, culoarea ochilor etc. Toate aceste aspecte se referă la memoria genetică.

Apoi, se evidenţiază realitatea unei memorii individuale. Deosebirea principală dintre cele două memorii este că, memoria genetică se transmite ereditar, în timp ce memoria individuală este netransmisibilă. Este vorba de toată informaţia şi experienţa acumulată de om, ceea ce psihologii numesc urme mnezice. Termenul de memorie socială desemnează experienţa acumulată de omenire, păstrată şi transmisă mai departe prin limbaj, prin mijloace tehnice (disc, banda fonica, peliculă, tipar). Memoria socială se transmite şi prin artă, pictură, muzică, coregrafie, prin tradiţii culturale, prin ştiinţă, prin stiluri de creaţie şi prin obiceiuri, folclor etc. Trebuie precizat că atât memoria individuală cât şi cea de specie, la om, sunt de natură socială, deoarece evoluţia individului în cadrul programului ereditar ca şi registrul experienţelor sale dobândite sunt fundamental determinate şi larg condiţionate de factorii istorici şi culturali din colectivitate. Geneza memoriei de tip uman, la individ, se explică în felul următor: „La început memoria despre un lucru a fost un alt lucru; omul ca să-şi amintească pe unde a trecut a scrijelat o piatră, a pus deoparte un trunchi de copac, a însemnat pe răboj câte animale a vânat etc.” (conform psihologului francez Pierre Janet) Trebuie precizat că toate aceste semne pe care le lasă omul ca să-şi aducă aminte de anumite lucruri cum sunt: nodul de la batistă, trecerea inelului de pe o mână pe cealalta, iar mai nou agenda de însemnări zilnice, ne dovedesc nevoia de a memora. Memoria umană devine astfel legată de scop. Evident dispunem şi de o memorie organică, de achiziţii, de conduite şi tipare care se fixează şi se reproduc în afara unei asemenea nevoi, memoria organică fiind legată de desfăşurarea proceselor biologice vitale. În funcţie de informaţiile şi de experienţa trăită şi memorată de individ, distingem o memorie a imaginilor intuitive, o memorie a impresiilor senzoriale numită memorie imaginativă. Această memorie este cel mai bine dezvoltată la artiştii plastici.

Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 111

Putem vorbi apoi, de o memorie afectivă, o memorie a emoţiilor, a sentimentelor trăite de om. Memoria actelor motorii, memoria mişcărilor, a stărilor posturale, memoria operaţiilor de muncă, numite generic memoria motrică. Memoria verbal logică - este memoria cuvintelor, a denumirilor, a termenelor pe care le folosim atât în viaşa profesională, cât şi în preocupările culturale, în cel mai larg sens. Memoria logică cuprinde memoria formulelor şi a operaţiilor abstracte care stă la baza gândirii abstracte. Aceste forme ale memoriei, în funcţie de informaţie şi de experienţa trăită şi memorată se dezvoltă treptat datorită activităţii. În concluzie, memoria omului se dezvoltă se întăreşte, se precizează şi se manifestă în activitate. Este memoria de a reactualiza diferite momente din experienţa anterioară, pentru desfăşurarea corectă a activităţii profesionale şi pentru un comportament adecvat, pentru o conduită corespunzătoare situaţiilor concrete. De aici rezultă importanţa memoriei umane. Slăbirea memoriei se răsfrânge asupra comportamentului, în general şi scade randamentul activităţii omului. Amnezia retrogradă constă în slăbirea treptată a memoriei, până la pierderea ei, fără a se cunoaşte, încă, cauzele acestui fenomen.

Mecanismele neurofiziologice ale memoriei Memoria are ca bază materială urmele (engramele) proceselor nervoase, care au loc la nivelul scoarţei cerebrale. Se deosebesc două aspecte de natură neurofiziologică şi biochimică. Sub aspect neurofiziologic, vorbim de suportul biolectric, adică informaţia este prelucrată şi stocată la nivelul structurilor neuronale, iar suportul biochimic structural este legat de compoziţia internă a neuronului (celula nervoasă, cu nucleul ei şi prelungirile sale dentrite şi axoni). Suportul bioelectric, sub aspect neurofiziologic- memoria este o funcţie distribuită pe toată masa creierului. Are un caracter multilocalizat, practic fiecare neuron este înzestrat potenţial cu proprietatea de a lăsa urme şi de a stoca informaţia recepţionată. Sunt câteva ipoteze privind modul cum se distribuie operaţia de engramare, la nivelul creierului: 1. Cea mai răspândită ipoteză susţine că pentru fiecare sistem al fluxului informaţional corespunde un neuron din cadrul reţelei neuronale. La baza acestei ipoteze stă analogia cu reprezentarea informaţiei în blocul memorativ al maşinilor de calcul. 2. O altă ipoteză spune că, fiecare item sau secvenţă informaţională este engramată prin intermediul unei configuraţii de neuroni, de tipul reţelelor sau Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 112

circuitelor reverberante. Această ipoteză susţine că numai în cadrul unei reţele de circuite închise fenomenele electrice provocate de acţiunea unui stimul pot fi menţinute şi după încetarea acţiunii stimulului. Ipoteza mai suţine că, în cadrul circuitelor reverberante se formează conexiuni, legături nervoase între diferiţi neuroni şi formează o reţea închisă care corespunde unui anumit conţinut. 3. O a treia ipoteză afirmă că, la engramare participă un număr mare de neuroni, dar pentru fiecare item (idee de bază, secvenţă) există un cod unic informaţional. Dar toate acestea sunt doar ipoteze, nu se cunoaşte exact cum funcţionează. În ceea ce priveşte abordarea biochimică a memoriei, avem în vedere dezvăluirea mecanismului inter-neuronal, întrucât păstrarea informaţiei presupune trecerea ei de pe suportul bioelectric pe un suport biochimic structural, care este reprezentat din anumite elemente din compoziţia internă a neuronului, care posedă capacitate combinatorie foarte mare pentru orice combinaţii noi. Modificările care apar în structura biochimică a neuronului permit reţinerea informaţiei sub forma unui codaj molecular, cod care reactualizează un anumit conţinut, o anumită secvenţă. Cercetările evidenţieză că AND-ul este suportul biochimic al memoriei, iar ARN-ul preia informaţia şi o transportă în protoplasma din jur. Astfel, ADN-ul a fost denumit purtător, iar ARN-ul mesager. Deci, memoria presupune şi mecanisme de sistematizare şi organizare întrucât informaţia nu se depozitează în mod haotic şi nici nu rămâne permanent în vechea poziţie relaţională în care a fost stocată. La nivelul celulelor nervoase, rolul ADN-ului şi ARN-ului se evidenţiază în această restructurare şi reorganizare a informaţiilor se evidenţiază în combinaţii diferite. Aşa se explică ierarhizarea cunoştintelor în memoria omului, ceea ce este important apare pe primul plan, ceea ce este secundar de multe ori este uitat. Există o prelucrare la nivelul reţelelor nervoase, de aceea în procesul memorării, repetiţiile la anumite intervale de timp sunt importante pentru că reactualizează aceste procese biochimice. Astfel, şi învăţarea şi memorarea eficientă se bazează pe aceste procese bioelectrice şi biochimice, la nivelul scoarţei cerebrale. Deosebim : - memoria de scurtă durată; -memoria de lungă durată. I se spune memorie de scurtă durată, pentru că fără o reactivare specială, această memorie reţine informaţia numai un interval scurt de timp între 5 secunde şi 8-10 minute (Norman – „Modelul uman al memoriei”). După acest interval informaţia ori este uitată, ori este trecută în memoria de lungă durată. Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 113

Memoria de lungă durată reprezintă totalitatea structurilor informaţionale şi operaţionale a căror limită inferioară de păstrare este egală cu limita maximă a memoriei de scurtă durată, adică 10 minute, iar limita superioară a memoriei de lungă durată poate fi egală cu ore, zile, luni, ani sau cu durata vieţii unui om. Memoria de lungă durată stochează informaţiile care anterior au format conţinutul memoriei de scurtă durată: evenimente cotidiene din viaţa omului, evenimente social istorice care conţin atât informaţii constatative cât şi informaţii evaluative şi interpretative. Pe lângă mecanismele biochimice, memoria de lungă durată se sprijină şi pe mecanismele logico-operaţionale, care fac posibil acel apel de a reactualiza rapid informaţiile cerute şi de a readuce aceste informaţii în câmpul activităţii mintale. Deosebim, de asemenea, memoria explicită şi memoria implicită. Memoria explicită se numeşte aşa datorită faptului că sunt accesibile conţinuturile conştiinţei, informaţiile de care ne dăm seama şi pot face obiectul unei reactualizări intentionate. Astfel, memoria explicită este o memorie conştientizată, dirijată şi reactualizată la nevoie. Cercetările mai recente evidenţiază că alături de memoria explicită, care este accesibilă prin teste de recunoaştere şi teste de reproducere, există şi un alt sistem mnezic care se numeşte memorie implicită, care poate fi evidenţiată prin metode de testare individuală şi indirectă. De exemplu, o serie de investigaţii clinico-experimentale au evidenţiat că în cazul amneziei, a sindromului Korsakoff sau a bolii Alzheimer, numai memoria declarativă este afectată, adică memoria care a fost conştientă, în timp ce memoria implicită, de care nu ne dăm seama, memoria formată şi dezvoltată în fragedă copilărie, rămâne neatacată, intactă în cazul amneziei. Pacienţii cu amnezie retrogradă deşi nu pot învăţa noi cunoştinte declarative, ei pot totuşi dobândi noi deprinderi motorii sau cognitive. Una dintre deprinderile cele mai cunoscute este aceea de utilizare cvazi-corectă a limbii materne. Se pare că la baza acestei memorii implicite se află cunoştintele de gramatică dobândite de indivizi în mod inconştient şi neintenţionat, adică prin însuşirea practică a limbii. Aceste două sisteme mnezice sunt diferite, ele fiind susţinute de structuri cerebrale diferite şi anume, memoria explicită se deteriorează în cadrul amneziei, în timp ce memoria implicită rămâne neafectată de amnezie. Există preocupări de valorificare mai largă a acestei memorii în procesul formării diferitelor deprinderi practice profesionale şi intelectuale necesare unui comportament raţional.

Procesele memoriei Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 114

Memoria presupune o anumită desfăşurare în timp. Mai întâi are loc întipărirea materialului, apoi urmează procesul păstrării lui şi apoi intră în funcţiune procesul utilizării adecvate a datelor memorate. Astfel, memoria este constituită din 3 faze succesive: - faza de achiziţie, de memorare propriu zisă; - faza de reţinere sau de păstrare; -faza de reactivare, de reactualizare care se manifestă prin recunoaştere pe baza percepţiei. Memorarea informaţiilor, cunoscută sub denumirea de întipărire, fixare, engramare, este primul proces pe care memoria îl pune în funcţiune, iar de felul cum se realizează întipărirea, depinde în mare măsură întregul ciclul funcţional care va urma. Astfel, pentru ca o imagine, un gând, o mişcare să poată fi reprodusă, este necesar ca în prealabil, ele să fie achiziţionate şi memorate, conservate, păstrate, lucru fără de care nu este posibilă reactualizarea lor. După prezenţa sau absenţa scopului şi după prezenţa intenţiei de a memora, după prezenţa efortului voluntar şi a unor procedee de reţinere, se desprind două forme de memorare: - memorare involuntară sau neintenţionată - este fenomenul când memorăm fără să vrem, fără să ne propunem dinainte acest lucru şi fără să facem un efort special - memorare voluntară sau intenţionată – când memorăm pentru că vrem, ne propunem deliberat acest lucru, ne mobilizăm efortul pentru a realiza memorarea. Între aceste două forme ale memorării nu exista raporturi de opoziţie, ele nu se contrazic, întrucât în funcţie de natura materialului intuitiv sau verbal, memorarea involuntară poate să devină imaginativă sau logică, precum în funcţie de procedeele folosite memorarea voluntară poate fi logică sau mecanică. Memorarea mecanică se bazează pe asociaţii de contiguitate în timp şi spaţiu sau se bazează pe succesiunea elementelor în fluxul informaţional. Cercetările arată că, într-o serie formată din mai multe elemente, memorarea se efectuează în funcţie de succesiunea lor riguroasă, iar evocarea, reactualizarea urmează aceeaşi succesiune. Datorită faptului că lanţul unităţilor informaţionale se formează unilateral, reproducerea în sens invers este practic imposibilă. Această legitate explică comportamentul elevilor de a urmări întocmai, în redare, succesiunea fragmentelor unei lecţii, mai ales în clasele primare. Astfel, elevii nu pot adesea să răspundă la întrebările suplimentare care li se adresează, nu pot continua expunerea dacă sunt întrerupţi. În aceste condiţii, memorarea mecanică duce la o învăţare formală, adică la o memorare a Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 115

formelor verbale, memorarea cuvintelor şi a combinaţiilor de cuvinte şi nu memorarea conţinutului logic. În concluzie, memorarea mecanică poate fi considerată ca ineficientă, în asemenea condiţii, întrucât împidică procesul de dezvoltare intelectuală şi nu asigură durabilitatea cunoştintelor memorate. Dar memorarea mecanică este necesară în situaţiile în care materialul nu dispune de anumite semnificaţii: numere de telefon, numele persoanelor, denumirile geografice etc. Chiar şi în aceste situaţii, omul pentru a-şi usşra memorarea înclină să acorde anumite semnificaţii şi să stabilească unele legături, în raport cu experienţa sa.

Legităţile memoriei Memoria este un proces de reflectare seelctivă, activă şi inteligibilă a experienţei anterioare a omului. Caracterul selectiv al memoriei se exprimă în faptul că persoana memorează mai repede, mai prompt şi mai bine, păstrează mai trainic şi reproduce mai fidel, tot ceea ce reprezintă pentru ea, într-un fel sau altul, o anumită semnificaţie, trebuinţă, dorinţă, atitudine, pe lângă particularităţile obiective ale realităţii externe reflectate în memorie, în sensul că noi memorăm şi atunci când nu vrem, dar nu reţinem totul. Legat de caracterul selectiv al memoriei, s-a stabilit că timpul necesar pentru fixarea fiecărui element creşte în mod proporţional cu numărul total al elementelor, iar eficienţa memoriei este puternic influenţată şi de stimulenţi puternic motivaţionali, care se manifestă sub formă de interese. Caracterul activ al reflectării se evidenţiază prin aceea că, faptele memorate sunt supuse unor reorganizări, restructurări şi combinări în unităţi logice, iar păstrarea lor este un proces dinamic în care au loc schimbări calitative, iar în actul reproducerii are loc nu numai reconstituirea ci şi restructurarea materialului. Nu trebuie să fim uimiţi că după un timp cunoştintele se îmbină altfel, nu aşa cum le-am reţinut în prima fază, cele importante se grupează pe primul plan, iar cele secundare pe planul doi, în timp ce altele nu le reţinem deloc. Caracterul inteligibil al procesului de reflectare se bazează pe faptul că, memoria nu poate fi disociată de operaţiile gândire, nu poate fi ruptă de inteligenţa omului, întipărirea şi păstrarea experienţei nu reprezintă o simplă înmagazinare de urme, de engrame, de conţinuturi, care ulterior s-ar asocia între ele. Pe măsură ce operaţiile logice se cristalizează, codul mnezic se apropie de exigenţele gândirii. Psihologul francez, Pieron subliniază importanţa factorului voluntar în memorarea logică, dar şi în cea mecanică şi anume că „centrul de greutate al voinţei, în procesul memorării, constă nu pur şi simplu în acţiune şi nici în Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 116

lupta dintre motive, ci în atingerea scopului, care apare ca o trebuinţă intelectuală de a stăpâni anumite date de care avem nevoie în viaţă, în muncă”. Conform teoriei conexiunilor (Thorndike) memoria este condiţionată de trei legi: a pregătirii, a exerciţiului şi a efectului. Memoria este rezultatul unei activităţi organizate, tot ce va favoriza această activitate va fi şi în favoarea memoriei. De aceea, memoria funcţionează aşa de bine în activitatea profesională care este o cerinţă şi prin care urmărim anumite scopuri propuse. Se menţionează că legea pregătirii pentru memorare are consecinţe polimorfe şi implicaţii infinite, de aceea pregătirea noastră pentru memorare, mobilizarea noastră este foarte importantă. Thorndike a elaborat teoria întăririi legăturilor între stimul ( S ) şi reacţie ( R ), a formulat legea efectului, ca factor principal al întăririi conexiunile nervoase. Memorarea se realizează în mod mai economic, dacă se introduc intervale între eforturile consecutive de însuşire a materialului. Este mai bine să repeţi de trei ori o lecţie, respectând anumite intervale, decât să repeţi de trei ori la rând aceeaşi lecţie fără pauză, pauzele fiind necesare pentru acele conexiuni. A învăţa să memorezi înseamnă a învăţa să organizezi, să structurezi materialul în unităţi logice. Este o lege a memorării eficiente pe calea utilizării procedeelor active, adică pe baza repetării active, care însemnă repetare mereu într-o altă formă. Memorarea nu se bazează numai pe dorinţa de a reţine, de a întipării în memorie, ci pe integrarea faptelor de memorat în experienţa trăită de fiecare dintre noi, adică stabilirea unor legături de sens, de condiţionare reciprocă sau de legături prin contrast ori legături în timp şi spaţiu.

Condiţiile şi factorii memoriei umane 1. Structura informaţiilor, caracteristicile şi modul de organizare a materialului de memorat. S-a constatat că materialul mai extins, mai voluminos, necesită un număr mai mare de repetiţii, decât un material mai sumar şi mai simplu. Când structura materialului este o organizare în serie, când este o succesiune de elemente, atunci informaţiile de la extremele seriei de date se memorează mult mai rapid decât elementele din interiorul structurii seriale. Explicaţia acestui fenomen rezidă în legăturile care pot fii stabilite, dar depinde de semnificaţia informaţiilor pentru fiecare om. Familiaritatea datelor şi semnificaţia lor pentru persoană, influenţează fenomenul memoriei. Aceasta se apreciază după gradul de asociativitate, de conexiune şi de forţa de evocare a datelor din experienţa omului. Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 117

Astfel, contează informaţiile care permit largi asociaţii şi un transfer pozitiv a rezultatelor învăţării asupra noilor memorări, aşa se explică faptul că materia înrudită cu o materie nouă influenţează pozitivmemorarea din acel domeniu. 2. Factorii de personalitate - intenţia de a memora, motivaţia dominantă şi cea secundară Contează atitudinea personală, scopul apropiat sau îndepărtat şi toate acestea dublate de încrederea în forţele proprii, aceşti factori de personalitate au un rol important în procesul de memorare. 3. Condiţii de strategie şi de tehnică a memorării Se reţine mai eficient materialul care formează obiectul orientării conştiente şi al prelucrării active a celor învăţate, cu implicarea operaţiilor gândirii, cum este analiza, scoaterea ideilor principale a unui text, alcătuirea unui plan logic, stabilirea unei legături de sens între diferite idei de bază. Concluzia practică ce se desprinde de aici este de a-i învăţa pe elevi să nu se mărginească la repetarea pasivă a materialului, ci să supună materialul învăţat unor prelucrări mintale inteligibile. Materialul care constituie scopul activităţii principale se memorează mult mai productiv în comparaţie cu materialul care face parte numai din condiţiile de realizare a scopului. Stările emoţionale pozitive, interesele şi atitudinile însoţite de încurajarea publică, aprobarea adusă de colectiv, de colegi, de prieteni sau competiţiile între colegi şi străduinţa de a depăşi obstacolele, toate acestea influenţează eficienţa memorării. Aici, un rol deosebit în joacă pasiunile omului, hobby-urile, un om pasionat reţine mult mai bine, decât cel care învaţă din obligaţie pentru un examen şi după examen uită. Sistematizarea, ordonarea cunoştinţelor în structuri logice, repetarea activă, eşalonată în timp, asigură succesul. Contează foarte mult tipul de memorie care îl avantajează pe fiecare om, cei mai mulţi dispunem de memorie vizuală, vizual-motrică şi memorie imaginativă. Apelând la aceste tipuri de memorie, noi reţinem mai bine materialul de învăţat.

Calităţile memoriei 1. Volumul memoriei - se referă la cantitatea de material cu care omul operează. Este bogăţia informaţiei şi unele persoane impresionează prin vastitatea informaţiilor din diferite domenii. La bază stă preocuparea omului interesul pentru diferite domenii. 2. Supleţea memoriei - se referă la acea fineţe, la capacitatea de a ierarhiza cunoştintele, de a le evalua, de a aprecia datele informaţionale, de a include

Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 118

datele noi în locul celor învechite, de a elimina cele depăşite, care nu mai coresund. 3. Rapiditatea întipăririi în memorie - se referă la economia de timp, când cu un efort minim obţinem rezultatul maxim. Aici are loc fenomenul de a reţine cunoştinţe „din zbor”. 4. Fidelitatea reactualizării celor memorate - care înseamnă redarea materialului memorat într-un mod sistematic, temeinic şi nu pe sărite, de la o idee la alta. 5. Promptitudinea reactualizării - se evidenţiază în capacitatea de a da un răspuns imediat, fără ezitari. Numai cunoştinţele bine însuşite pot fi reactualizate promt, pe loc. Cu ocazia unor cercetări psihologice s-a constatat că volumul memoriei, supleţea ei, spontaneitatea, promptitudinea reproducerii, se manifestă la o valoare mai redusă în cazul în care persoana este interogată aspru, iar când relatează singur un conţinut, la proprie iniţiativă. atunci calităţile memoriei se manifestă la un nivel mai înalt.

Fenomenul uitării Uitarea se manifestă, la individ, ca imposibilitatea de a-şi reaminti datele memorate sau a mai recunoaşte evenimentele trăite şi înregistrate, la o nouă confruntare cu aceste evenimente. Din punct de vedere neoro-fiziologic, uitarea se explică prin faptul că, anumite date, datorită unor împrejurări în care nu am avut nevoie de ele, aceste legături, conexiuni nervoase nu se mai reactualizează, se sting, ele nu dispar, deoarece dacă reluăm materialul se reactualizează mult mai repede decât dacă învăţam ceva din nou. Uitarea este un fenomen natural şi relativ necesar - desigur în raport cu memoria care duce la fixarea, la păstrarea informaţiilor, uitarea este un fenomen negativ. Dar în raport cu necesităţile practice, uitarea este un fenomen pozitiv, pentru că uitarea treptată, graduală, a unor informaţii contribuie la echilibrarea sistemului cognitiv al individului, acordându-i un caracter suplu, dinamic. Uitarea asigură memoriei caracterul selectiv, întrucât face posibil să nu păstrăm şi să nu reactualizăm absolut totul, ci doar ceea ce ne interesează şi ceea ce este solicitat de activitatea noastră profesională, de viaţa practică, de zi cu zi. Caracterul necesar al uitării derivă din faptul că uitarea are inportante funcţii de reglare şi autoreglare a comportamentului mnezic, întrucât dă posibilitatea „descărcării” şi eliminării a ceea ce este inutil şi balast. Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 119

Uitarea este necesară numai în anumite condiţii, iar dincolo de acestea uitarea devine o piedică în calea adaptării la solicitările mediului, devine un impediment pentru memorie, care trebuie să reia întregul proces. Uitarea poate fi totală şi atunci vorbim de amnezie şi momentană care se numeşte reminiscenţă. Există aşa numita curbă a uitării, evidenţiată de psihologul german Ebbinhaus, care utilizând silabe fără sens pentru memorare a arătat că uitarea este destul de mare, chiar masivă imediat după învăţare, în primele zile, după care din ce în ce mai mai lentă şi aproape stagnantă. De exemplu, în primele 2-3 zile de la 100% memorat, scade la 45% , apoi la 40%, la 35% şi se va opri undeva pe la 30%. Uitarea are ritmuri foarte diferenţiate, în funcţie de natura materialului, de particularităţile de vârstă şi cele psihoindividuale ale persoanelor. Regula antică “repetiţia este mama ştiinţei” vizează faptul că, repetiţia eşalonată în timp, asigură memoriei răgazul, iar repetiţia activă, independentă spre deosebire de repetiţia pasivă, mecanică este mai productivă. Cunoscând toate acestea şi aplicându-le în activitatea noastră, câştigăm în ceea ce priveşte eficienţa memoriei noastre.

Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 120

Gândirea Este cel mai înalt nivel de prelucrare a informaţiei despre lumea înconjurătoare şi noi înşine.

Specificul gândirii în activitatea cognitivă Gândirea este un proces psihic de reflectare generalizată şi mijlocită a obiectelor, fenomenelor, evenimentelor din mediul înconjurător, precum şi reflectarea relaţiilor dintre aceste fenomene şi-n special cele de cauzalitate. Reflectarea generalizată a obiectelor, fenomenelor este posibilă datorită limbajului deoarece fiecare cuvânt generalizează. Reflectarea mijlocită a ceea ce nu a dat direct simţurilor, are loc pe baza cunoştinţelor dobândite şi a experienţei personale. Această reflectare prin gândire este foarte importantă pentru că pe baza unor fapte, judecăm despre altele pe care nu le putem percepe. Gândirea este un proces psihic complex care operează cu datele furnizate de senzaţii, percepţii, reprezentări, dar nu se opreşte la nivelul acestora ci pătrunde în adâncul lucrurilor în esenţa lor şi permite dezvoltarea cauzalităţii. Din acest punct de vedere gândirea completează datele senzoriale, gândirea este însă şi o funcţie calitativ superioară percepţiei. Ca funcţie, gândirea este caracterizată prin procesul de abstractizare şi prin structura sa logică. Aceste caracteristici specifice gândirii abstractizarea, generalizarea sunt fundamentale şi definitorii fiind importante pentru ştiinţa psihologiei contemporane. Fiind o ştiinţă particulară care-şi propune analiza fenomenelor concrete de gândire şi explicarea lor, gândirea este o activitate care se manifestă în mod esenţial în rezolvarea de probleme. Din punct de vedere funcţional, al rolului şi funcţiei pe care-l are gândirea în dinamica personalităţii, acest proces complex constituie o modalitate specifică a vieţii de relaţie, un schimb specific între organism şi mediu. Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 121

Specificitatea acestui schimb constă în asimilarea mediului la structurile cognitive ale omului şi de acomodare a acestei structuri cognitive la solicitările mediului. Rezultatul acestui proces este cunoaşterea realităţii şi ca urmare sporirea adaptabilităţii fiinţei umane. Prin gândire, omul îşi dirijează comportamentul, conduita îşi planifică acţiunile, îşi proiectează scopurile, alege mijloacele pentru realizarea scopurilor şi verifică procesul activitatea în concordanţă cu scopurile urmărite. Din punct de vedere istoric şi psihogenetic, gândirea este prin origine, acţiune, principala condiţie a apariţiei gândirii este interiorizarea acţiunii. Procesul de constituire a gândirii prin interiorizarea acţiunii, antrenează 2 mecanisme: -mecanismul operatoriu- ceea ce înseamnă transformarea acţiunii în operaţie; -mecanismul semiotic- trecerea de la acţiunea asupra obiectelor, la operaţii, asupra reprezentărilor, semnelor acestor obiecte; În definiţia lui Piaget, o operaţie de gândire este o acţiune interiorizată, devenită reversibilă şi gata a se compune cu altele în cadrul unui sistem, ceea ce constituie mersul logic al acţiunii practice. În ceea ce priveşte funcţia semiotică, este capacitatea individului de a opera cu semne, simboluri care substituie obiectele şi actele externe. Omul ajunge să opereze prin semne în primul rând datorită limbajului, prin semne lingvistice. Limbajul verbal reprezintă, la om, mecanismul semiotic, dar dobândirea limbajului cu toate că sporeşte considerabil capacitatea operatorie a omului, gândirea logică se poate dobândi şi independent de limbaj. Studiile făcute pe surdo-muţi, au arătat că aparatul logic al gândirii se dezvoltă şi-n absenţa limbajului dar cu o întârziere de 1-2 ani. Acest aparat logic al gândirii prezintă acelaşi stadiu de evoluţie ca şi la o persoană normală.

Structura psihică internă a gândirii Structural gândirea cuprinde 2 componente: -componenta informativă- care constă într-un sistem de noţiuni concepte; -componenta operaţională- cuprunde operaţii fundamentale ale gândiri şi operaţii instrumentale, particulare.

Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 122

Componenta informativă se manifestă printr-un sistem de noţiuni. Noţiunile ştiinţifice se formează în procesul dezvoltării istorice a societăţii umane şi se însuşesc de individ în cursul dezvoltării sale ontogenetice, graţie învăţării şi experienţei. Psihologia studiază acest aspect, al nivelului de însuşire a noţiunilor de către indivizi. Noţiunea este forma logică fundamentală care reflectă însuşirile esenţiale, necesare şi generale ale unei clase de obiecte şi fenomene. Noţiunea se compune din conţinutul ei şi sfera de cuprindere şi se exprimă prin cuvânt. Noţiunile se clasifică astfel: a) după gradul de subordonare -individuale- reflectă obiecte concrete, luate separat; -particulare- reflectă însuşirile unui grup de obiecte, fenomene; -generale- reflectă însuşirile comune mai multor clase de obiecte. Cu cât o noţiune are un grad de generalitate mai înalt, cu atât valoarea cognitivă este mai mare. Noţiunea se ierarhizează de la cele individuale la cele generale, formând piramida noţiunilor. b) după caracterul însuşirilor pe care le includ: -noţiuni concrete -noţiuni abstracte- dreptate, bunătate… c) după gradul de esenţialitate: -noţiuni empirice- se însuşesc spontan, în contextul activităţii şi vieţii cotidiene; -noţiuni ştiinţifice- care sunt specifice diferitelor ştiinţe. Componenta operaţională Operaţiile fundamentale: analiza, sinteza, concretizarea, generalizarea, comparaţia. Analiza şi sinteza sunt operaţii prin care se realizează descompunerea mintală a unui întreg în unităţi componente. Analiza presupune o dezmembrare a întregului dintr-un anumit punct de vedere, desprinderea unor verigi succesive, a unor calităţi, factori în funcţie de totalitatea întregului pe care-l analizăm. Operaţia analizei presupune în mod continuu, conştiinţa întregului pe care numai ideativ îl dezmembrăm, pentru că elementele componente desprinse analitic sunt gândite ca unităţi ale aceluiaşi întreg. Sinteza este condiţionată de analiza superioară. Evoluţia ambelor operaţii înfăţişează o dialectică proprie, astfel noi gândim întotdeauna

Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 123

operaţional, aceste operaţii îmbinate, vorbim de „analiza prin sinteză” sau „sinteza creatoare în baza unei analize superioare”. Abstractizarea constă în detaşarea unitară a esenţialului numită în psihologie abstragere pozitivă şi nu ia în seamă aspectele secundare, numită abstracţie negativă. Operaţia abstractizării permite trecerea la generalizare care este o operaţie mintală care permite trecerea de la obiecte la întreaga clasă de obiecte. Operaţia generalizării, în gândire, duce la formarea de concepte, noţiuni, permite stabilirea de principii, legi. Concretizarea care numai aparent se opune generalizării este o operaţie logică superioară de trecere de la abstractul generalizat la determinările multiple reale ale fenomenelor. Concretizarea nu se reduce la o simplă ilustrare, la trimiterea doar spre concretul intuitiv, senzorial. Concretizarea logică este o ridicare de la abstract la concret, o cunoaştere superioară a realităţii. Sistematizarea şi clasificarea sunt operaţii de ordonare a informaţiilor, de organizare a lor în sisteme de noţiuni logice constituite. Cunoaşterea noastră are un caracter dinamic, se sistematizează şi se ierarhizează. Pe baza acestor operaţii gândirea omului descrie întotdeauna un drum ocolit. Cu gândirea pătrundem acolo unde percepţiile şi reprezentările nu sunt suficiente sau imposibile. Pe lângă operaţiile de bază, fundamentale, avem şi operaţii particulare ale gândirii, care în anumite situaţi concrete se realizează sub 2 forme: -algoritmică (termenul provine de la matematicianul arab Al Horezmi) -euristică Matematicianul arab a ordonat nişte operaţii într-o formă inteligibilă, stabilind un şir de operaţii elementare din punct de vedere matematic, operaţii care se înlănţuie într-o ordine constantă, orientate spre rezultate precise. Nu toate formele de activitate pot fi algoritmizate. Activitatea care se poate algoritmiza se poate transmite unor maşini, care execută automatizat acţiunea. Sub formă euristică se desfăşoară numeroase operaţii mintale. Euristica este o disciplină metodologică care se ocupă de mijloacele descoperirilor şi invenţiilor. În învăţământ, strategia învăţării prin descoperire a fost lansată de psihologul american Bruner.

Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 124

Elevii acţionând, predominant independent, ajung să redescopere anumite adevăruri ştiinţifice. Euristica se bazează pe gândirea divergentă, orientată în diferite direcţii, gândirea creatoare. Gândirea convergentă are tendinţa de comprimare într-un produs final. Se comprimă o mare diversitate de date eterogene, este o gândire sintetic integrativă. (Gândirea divergentă şi gândirea convergentă- lucrări pe aceste temă GUILFORD) Gândirea euristică se deosebeşte de gândirea algoritmică prin faptul că nu preia reguli şi admite multiple soluţii şi solicită imaginaţia şi creativitatea. Gândirea se desfăşoară sub formă de judecată şi raţionament. Judecata cuprinde 2 sau mai multe noţiuni. Raţionamentul este un proces superior care cuprinde şi relaţionează 2 sau mai multe judecăţi. Raţionament: -inductiv- de la particular la general; -deductiv- de la general spre particular. Ceea ce se aplică universalului se aplică şi particularului. În raţionamentul deductiv distingem formularea unei judecăţi pozitive sau negative, cu caracter general, urmată apoi de formularea unei judecăţi particulare care se subordonează celei generale, apoi o concluzie care se atribuie particularului. În psihologie, gândirea deductivă este precedată de procedeele inductive. Astfel, inducţia are o funcţie descriptivă şi condensativă, în timp ce deducţia are o funcţie de interpretare şi explicare.

Funcţiile gândirii a) f. rezolutivă b) f. decizională c) f. constructivă d) f. explicativă a) f. rezolutivă- se manifestă în principal în rezolvarea de probleme de gândire. Este un proces şi efect de atingere a scopului propus, de depăşire prin mijloace cognitive a unui obstacol. Depăşirea constă în transformarea necunoscutului în cunoscut. Activitatea raţională se declanşează ori de câte ori ne găsim în faţa unor dificultăţi, a unor situaţii problematice pentru care nu avem un răspuns imediat, astfel problema apare ca un obstacol cognitiv în relaţia dintre subiect şi lumea sa.

Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 125

Orice problemă reprezintă un sistem de întrebări asupra unei necunoscute, deoarece dificultatea se prezintă ca o lacună în cunoaştere. Înainte de problemă apare situaţia problematică, generativă de probleme, omul constată că procedeele uzuale nu sunt suficiente pentru a acoperi lacuna din gândire. Rezolvarea problemelor este o activitate importantă a gândirii umane, prin mijlocirea cunoştinţelor şi a experienţei câştigate. Rezolvarea problemelor are următoarele faze: 1. confruntarea directă a individului cu problema. Aici se evidenţiază priceperea de a conştientiza problema, de a nu o ocoli. 2. examinarea datelor problemei, aprecierea dificultăţilor şi actualizarea disponibilului de a rezolva problema. Caracteristic acestei faze este emiterea ipotezei şi întrezărirea unui demers în căutarea soluţiei. 3. strategia rezolutivă- constă în descompunerea problemei complexe în unităţi simple. Aici se pune problema orientării spre principiul rezolvării, verbalizarea. O contribuţie importantă a avut-o Descartes în acest domeniu. În procesul rezolvării unor probleme există fenomenul „orbirii gândirii” aşa numita „fixitate funcţională”. b) f. decizională- se manifestă în situaţii ambigue, alternative unde trebuie să efectuăm un act de opţiune. După atitudini decizionale, subiecţii se deosebesc astfel: -subiecţi care minimalizează, subestimează valoarea funcţiei de risc. Ei manifestă un comportament decizional hazardat. -subiecţi care minimalizează şansa de reuşită, aceştia dau înapoi în faţa riscului; -subiecţi realişti- care reuşesc o evaluare obiectivă a raportului dintre probabilitatea de succes şi cea de eşec. Această categorie de subiecţi au un comportament decizional optimal. Corectitudinea şi eficienţa deciziei sunt condiţionate de capacitatea de prelucrare a informaţiei, în funcţie de volumul informaţiei şi timpul necesar pentru a lua decizia, un rol important avându-l flexibilitatea gândirii şi orientarea autocritică a gândirii. c) f. constructivă- gândirea nu este o simplă copie a realităţii ci o reconstrucţie, o transformare în programe de acţiune. Această funcţie se împleteşte cu creativitatea şi cu atitudinea autocritică. d) f. explicativă- constă în răspunsuri de genul cum? de ce? Funcţia explicativă este precedată de descrieri, de identificări ale obiectelor, fenomenelor. Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 126

Funcţia explicativă se întemeiază pe 2 legi: -legi de tip cauzal- care încep cu explicaţia „dacă are loc… atunci se poate produce…” -legi de tip statistic- explicaţii probabilistice; Aceste funcţii sunt proprii gândirii individuale. Gândirea individuală se studiază prin metode de diagnoză şi prognoză. În dezvoltarea gândirii deosebim 2 stadii: a) preconceptuală b)conceptuală. Gândirea preconceptuală- constituie stadiul iniţial în dezvoltarea gândirii şi cuprinde perioada inteligenţei senzorio-motorii (0-2 ai), perioada preoperatorie (2-7 ani) şi perioada operaţiilor concrete( 7-12 ani). Stadiul preconceptual se caracterizează după Piaget, prin interiorizarea percepţiilor şi mişcărilor sub formă de imagini şi „experienţe mintale”. În acest stadiu, judecăţile copilului sunt dominate de impresii perceptive adică gândeşte pe baza a ceea ce vede. În faza preconceptuală, gândirea copilului are o logică şi o organizare specifică. Judecăţile copilului sunt particulare, şi se referă la obiectele concrete cu care operează. Când copilul explică ceva, totul se reduce la particular, cunoscut. Cea mai timpurie formă de argumentare o constituie exemplul. Tinând cont de această particularitate a copiilor, orice explicaţie trebuie susţinută de exemple. O particularitate concretă a gândirii preconceptuale este şi egocentrismul.(preocuparea excesivă de propria persoană) Ca urmare a caracterului egocentric a gândirii, copilul nu are imaginea propriei persoane, nu se priveşte pe sine în mod detaşat. Până ce egocentrismul nu este depăşit la copil nu are loc înţelegerea reversibilităţii (posibilitatea de revenire la punctul de plecare) În condiţiile de dezvoltare normală, gândirea preconceptuală, bazată pe imagini concrete este înlocuită treptat, de gândirea conceptuală şi gândirea abstractă. Trecerea de la gândirea preconceptuală la gândirea conceptuală evidenţiază 5 etape: - 2-3 ani- copilul pune împreună obiecte diferite. Această particularitate a gândiri preconceptuale poartă denumirea de „sincretism”. - 4-6 ani- copilul grupează 2 câte 2 obiectele pe baza asemănării obiective. - 7-10 ani copiii grupează mai multe obiecte dar nu sesizează încă însuşirile caracteristice grupei respective. - 11-14 ani- gândire conceptuală, însă conceptele sunt formate pe baza experienţei personale fără a fi fundamentate ştiinţific. Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 127

- 14-18 ani- gândire conceptuală se bazează pe însuşiri care permit depăşirea limitelor temporale şi spaţiale a celor reprezentate, reamintite. Gândirea se dezvoltă de la imagini concrete spre noţiuni, concepte exprimate prin cuvinte. La diferiţi oameni, imaginile şi reprezentările au un caracter individual, diferă ceea ce nu asigură o înţelegere reciprocă , corectă, sigură.(adulţii nu reuşesc să se înţeleagă cu copiii.) Inteligenţa se foloseşte de gândire, dar nu se reduce la ea. Gândirea se intersectează cu inteligenţa, dar nu se confundă cu ea. Piaget cataloga inteligenţa drept „capacitatea de adaptare la situaţii schimbătoare”. Inteligenţa este instrumentul major al adaptării. a) inteligenţa abstractă, teoretică, conceptuală- o aptitudine de a utiliza materialul verbal şi simbolic. b) inteligenţa practică, concretă- constă în operarea cu obiectele, organizarea activităţii profesionale şi dirijarea activităţii pentru realizarea scopului. c) inteligenţa socială- implică uşurinţa de a se acomoda şi integra în societate.

Calităţile gândirii Sunt trăsături dominante şi constante în dezvoltarea gândirii omului. Ele joacă un rol important în eficacitatea gândirii. 1. flexibilitatea g.- e priceperea de a modifica procedee de activitate în concordanţă cu condiţiile concrete depăşind stereotipiile; este modificarea rapidă a activităţii când o cere situaţia. Opusul flexibilităţii este rigiditatea. 2. profunzimea g.- a pătrunde în esenţa problemelor teoretice, practice, a înţelege cauzele şi a anticipa mersul evenimentelor; Profunzimea gândirii se bazează pe priceperea de a analiza multilateral aspectele situaţiilor. 3. lărgimea g. - (aria de cuprindere) priceperea de a înţelege fenomenele multilateral, a cuprinde problemele din domenii învecinate, este o capacitate de a gândi creator în domeniile profesionale şi cele înrudite lor. 4. caracterul sistematic al gândirii- constă în respectarea ordinii, succesiunii în abordarea unor probleme teoretice sau practice complexe. O minte sistematică este riguros logică. 5. caracterul logic al gândirii- constă în direcţionarea clară a procesului gândirii, este o gândire corectă, care-i permite omului să cunoască cursul evenimentelor trecute, să facă analiza corectă a evenimentelor prezente şi să anticipeze mersul evenimentelor viitoare; 6. caracterul demonstrativ al gândirii- nu numai rezolvară corect o problemă ci şi demonstrează, dovedeşte justeţea rezolvării. Această calitate Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 128

permite fundamentarea ştiinţifică a gândirii cu scopul de a-i convinge pe alţii. Este priceperea de a folosi cunoştinţele în scopul argumentării. 7. rapiditatea g. –se evidenţiază prin luarea promptă a unor decizii, hotărâri fără ezitare, dar să nu se confunde cu o gândire pripită, greşită. 8. independenţa g.- înseamnă a avea un punct de vedere propriu, fără a te lua după alţii în mod sugestiv. Solicită iniţiativă, activism, curaj de a te opune altora şi este condiţionată de experienţa de viaţă şi de bogăţia cunoştinţelor. 9. perspicacitatea g.- capacitatea de a surprinde şi înţelege ceea ce scapă majorităţii, minte ageră, isteţime, subtilitate. Această îndrăzneală a gândirii este o premisă pentru manifestarea spiritului critic, care este un spirit ştiinţific(Kant) Există diferite nivele de gândire critică: - nivelul la care nu se sesizează erorile; - nivelul când sesizează erorile, dar nu le poate corecta( gândire critică constatativă) - aprecierea corectă a situaţiei şi eliminarea erorilor, învăţarea din aceste erori; (prin gândirea critică anticipativă se poate preîntâmpina strecurarea erorilor). Gândirea critică se educă. În manifestarea gândirii critice sunt necesare următoarele premise: a) existenţa cunoştinţelor vaste din domeniul în care se manifestă gândirea critică; b) obişnuinţa de a verifica activitatea, ideile, pe baza îndoielii metodologice şi de a le considera juste după verificare; c) confruntarea procesului şi a rezultatului cu scopul urmărit. Este nevoie de un nivel de dezvoltare a gândirii logice, a personalităţii. d) spiritul de observaţie şi priceperea de a construi o ipoteză; gândirea critică se opune şablonări, dogmatismului. 10. creativitatea g.- este cea mai complexă calitate şi are 3 aspecte: - produsul creat- produs nou, de valoare socială; - procesul activităţii creatoare- are nişte faze: - incubaţia- acumularea cunoştinţelor şi prelucrarea informaţiilor; - iluminarea- „mi-a căzut fisa” - descoperirea noului produs. - persoana creatoare- cu calităţile ei psihologice necesare.

Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 129

Imaginaţia Proces cognitiv complex de elaborare a unor imagini şi proiecte noi, pe baza combinării şi transformării datelor experienţei anterioare. Imaginaţia face parte din categoria proceselor prin intermediul căruia câmpul cunoaşterii umane se lărgeşte mult, omul fiind capabil de performanţa unică de a analiza unitatea între trecut, prezent şi viitor. Imaginaţia este proprie numai omului şi apare pe o anumită treaptă a dezvoltării sale psihice. Astfel, gândirea, inteligenţa, dirijează producţia imaginativă, iar imaginaţia participă la elaborarea ipotezelor şi la găsirea strategiilor de rezolvare a problemelor de gândire. Imaginaţia nu ar putea exista fără memorie, dar spre deosebire de memorie care are caracter reproductiv, adică e cu atât mai eficientă, cu cât e mai fidelă faţă de cele învăţate, imaginaţia e mai valoroasă cu cât rezultatele sale se deosebesc mai mult de ceea ce există în experienţa subiectivă sau a umanităţii. Imaginaţia este dependentă de nivelul limbajului. Cuvântul, ca instrument al activităţii mintale, permite evocarea selectivă a ideilor şi reprezentărilor. Cuvântul pune ideile şi imaginile mintale în cele mai variate relaţii. Procesul însuşi de combinare şi recombinare implică tendinţele omului, dorinţele, aspiraţiile, profunzimea înţelegerii, trăirile profunde şi tensiunea emoţională care reprezintă elementul activator în obţinerea produsului imaginativ. Imaginaţia funcţionează în strânsă unitate cu diverse procese şi însuşiri psihice ale persoanei şi exprimă personalitatea, originalitatea acesteia, fie în raport cu experienţa individuală, fie cu cea socială.

Procesul imaginaţiei Combinatorica imaginaţiei e atât de nouă, inedită, încât e considerată în continuă generare de noi şi noi imagini deosebite, atât cantitativ, cât şi calitativ. a) aglutinarea- constă într-o nouă organizare mentală a unor părţi uşor de identificat; (mitologia greacă imaginea sirenei, centaurului, în tehnicăPC-ul, radio –casetofonul) Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 130

b) amplificarea şi diminuarea- constă în modificarea proporţiilor, a c) d) e) f) g) h)

dimensiunilor (creaţiile literare pentru copii) multiplicarea sau omisiunea- constă în modificarea numărului de elemente structurale (în creaţiile lui Brâncuşi) diviziunea şi rearanjarea- după criterii noi de grupare sau divizarea unor funcţii complexe umane (braţul mecanic) substituirea şi înlocuirea –în tehnică , artă (procedeul schematizăriiîn arhitectură, grafică) tipizarea- ( în literatură) analogia- stă la baza multor inovaţii empatia- în creaţia actoricească.

Formele imaginaţiei - sunt stabilite în funcţie de prezenţa sau absenţa intenţionalităţii Distingem: - imaginaţie involuntară -visul în timpul somnului; - reveria -imaginaţia voluntară - imaginaţie reproductivă, - imaginaţie creatoare - visul de perspectivă. Imaginaţia involuntară Visul în timpul somnului este o înlănţuire de imagini, emoţii, reflecţii care apar în starea de somn şi faţă de care subiectul e mai mult spectator, neputându-le dirija. În timpul somnului, apar imagini cu o anumită coerenţă, asemenea scenelor unei piese de teatru. De cele mai multe ori acestea sunt legate de dorinţele, aşteptările omului, care de obicei nu sunt satisfăcute în stare de veghe.(Freud) Visele au şi un caracter simbolic, de aceea trebuie descifrate, însă descifrarea e legată de arta combinatorică a persoanei. Adesea în timpul visului, se petrec fenomene de reordonare şi resistematizare a informaţiei şi în vis apar soluţionări de probleme chiar. Mulţi inventatori au găsit soluţia când s-au trezit, dovedind că în timpul visului există prelucrarea informaţiilor, la nivelul subconştientului. Reveria- constă în derularea, în plan mintal, a unui şir de imagini, idei, propulsate de dorinţe şi aşteptări. Omul aflându-se într-o stare de relaxare, îşi lasă gândurile să „vagabondeze”, să evolueze într-o direcţie fantastică. Persoana le urmăreşte pasiv şi din când în când, intervine cu o uşoară dirijare, dar tot în direcţia dorinţelor. Este un fel de satisfacere fictivă a dorinţelor, dar aceasta reduce tensiunea psihică internă generată de dorinţele încă nerealizate.

Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 131

Reveria prelungită e nefavorabilă dezvoltării personalităţii, pentru că poate anula activităţile reale, practice, eficiente. Imaginaţia voluntară- este o imaginaţie reproductivă, creatoare şi visul de perspectivă. Imaginaţia reproductivă, e construirea mintală a imaginaţiei unor realităţi existente în prezent sau trecut, dar care nu pot fi percepute direct. De exemplu cititul unui roman şi reconstituirea imaginilor cât mai aproape de real, aceasta e imaginaţia reconstitutivă. Imaginaţia reproductivă joacă un rol important în învăţarea deoarece reconstituirea în imagini mintale, participă deplin în activitatea cognitivă (istorie, geografie) Imaginaţia creatoare e orientată sper ceea ce e necunoscut, nerealizat. Imaginea reproductivă se bazează pe memorie, iar imaginaţia creatoare se bazează pe gândirea, inteligenţa omului. Produsul imaginaţiei creatoare e un proiect mintal, caracterizat prin noutate, ingeniozitate, originalitate. Combinatorica sa e complexă, unde are loc bogăţia procedeelor şi ineditul utilizării lor, valorificarea tuturor disponibilităţilor personalităţii şi un rol special îl joacă motivul şi atitudinile, unde se ridică probleme de autorealizare, încrederea în propriile puteri, curiozitatea interesele autentice şi în special respingerea rutinei, îndrăzneala minţii de a se aventura în necunoscut. Visul de perspectivă- e o formă activă şi voluntară a imaginaţiei, e proiectarea drumului propriu de dezvoltare în acord cu posibilităţile reale ale omului. Toate aceste forme ale imaginaţiei se manifestă în mod diferit în diferite perioade şi vârste ale personalităţii. La şcolarii mici, imaginaţia se scindează în 2 zone bine distincte: „irealismul” continuă să supravieţuiască în zona lumii imaginare şi a basmelor când totul e „posibil”, iar pe de altă parte se afirmă tot mai mult zona realului. Începând cu vârsta de 7 ani are loc destrămarea progresivă a confuziei, între lumea imaginară şi lumea reală. Astfel, prin intelectualizare şi socializare, egocentrismul deformat se descompune progresiv. E vârsta când începe să se manifeste calitatea critică a gândirii, deşi are loc încă tendinţa spre fabulaţie, sugestibilitate, gustul pentru mistificare şi înclinaţie pentru minciună inconştientă, fără intenţia deliberată de a înşela. Freud susţinea că plăsmuirile fanteziei joacă rolul unui mecanism compensator, că activitatea fabulantă constituie un mijloc la care recurge copilul pentru a-şi satisface în plan simbolic, dorinţele pe care nu le-a putut împlini în plan real. Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 132

Imaginaţia, la adolescenţi şi preadolescenţi, are la bază un „proces cultural” adică însuşirea unui sistem de valori sociale în care se integrează şi valori culturale pe care le asimilează. Astfel, adolescenţa e definită ca o perioadă de inserţiune în viaţa socială a adultului. Psihologul francez Ribot, menţionează că, în perioada adolescenţei, are loc declinul imaginaţiei datorită conflictului dintre năzuinţele himerice pe care aceasta le ţese pe băncile şcolii şi prozaismul vieţii reale de după şcoală. Cercetările mai noi ridică problema acestor antagonisme şi conflicte. Se pune problema că, societatea modernă situează adolescentul într-o postură ambiguă, nu e nici copil, dar nu i se recunoaşte statutul rolul, funcţia. Viitorul integrării sociale a adolescentului e agravată de carenţele pregătirii şcolare.

Imaginaţia ca premisă a învăţării eficiente În activitatea de învăţare participă din plin imaginaţia alături de percepţie, memorie, de celelalte procese psihice. Dar fiecare din aceste procese participă la imaginaţie prin funcţiile cognitive şi permit o imaginaţie bogată prin cognitive specifice fiecărui proces. Imaginaţia prin funcţiile cognitive asigură reconstituirea în formarea noţiunilor. E procedeul de reconstituire unde au loc combinări şi recombinări imaginative. O funcţie cognitivă importantă a imaginaţiei e aceea când imaginaţia face apel la imagini anticipatoare pentru a înlocui şi pentru a depăşi percepţia inaccesibilă.(de exemplu- în studierea istoriei , capacitatea de orientare retrospectivă în spaţiul temporar). Imaginaţia intră în scenă şi intervine pe aceea treaptă a cogniţiei când gradul de nedeterminare(imprecizie) a situaţiei e foarte mare. Elevii vor dobândi şi vor fixa informaţia diferenţiat, cu cât situaţia e mai obişnuită, mai precisă şi mai determinată, cu atât ea oferă mai puţin orizont imaginaţiei şi invers. Toate funcţiile psihice, inclusiv memoria care se ţine mai aproape de realitate şi tinde să fie fidelă, implică procesarea, rearanjarea datelor „de intrare”, dar la nivelul nici uneia din ele, transformările şi combinaţiile nu sunt atât de extinse şi nu ating cote atât de înalte ca în cazul imaginaţiei. Psihologii menţionează că prelucrările imaginative se derulează „la cald” pe moment, acestea împletindu-se strâns cu trăirile atitudinile persoanei, răscolind puternic persoana, punând-o în mişcare, provocând atitudinile acesteia, dându-i impulsul să se exprime. Astfel, imaginaţia se constituie ca o cale de acces către psihologia personalităţii umane. Prin imaginaţie putem cunoaşte personalitatea. Imaginaţia este totodată o punte de legătură între psihologiile individuale, pentru că datorită mecanismelor ei reuşim „să ne vedem” pe noi ca aflându-ne pe poziţia semenilor noştri. Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 133

Dar imaginaţia permite să ne transpunem în situaţia altor persoane şi să realizăm comportamentul empatic, adică să simţim şi să acţionăm ca şi cum am fi în locul lor. E important de a sesiza aceste multiple faţade ale procesului imaginativ, dar e adevărat şi faptul că nu întotdeauna a sta îndelung pe terenul imaginarului e profitabil pentru persoană.

Creativitatea Termenul de creativitate are accepţiuni diferite, care nu se contrazic ci se completează. Se simte nevoia unor termeni diferiţi pentru a desemna produsul, procesul şi persoana creatoare. Mai frecvent, creativitatea e considerată ca fiind un proces care duce la un anumit produs caracterizat prin originalitate, noutate şi valoare sau utilitate pentru societate. Întrucât un produs poate fi original, dar fără valoare, cei doi termeni ai definiţiei nu pot fi separaţi, originalitatea şi calitatea produsului pentru a fi considerat creator. În cazul când accentul cade pe persoană, creativitatea se defineşte fie ca o caracteristică a performanţei personale, performanţă originală şi valoroasă, fie ca facultate sau capacitate de a inventa (tehnică), de a descoperi (ştiinţă) sau de a crea (în artă, literatură). Progresul nu e posibil fără activitatea creatoare, teoretică sau practică a oamenilor, din acest motiv e firesc ca activitatea creatoare să fie considerată ca forma cea mai înaltă a activităţii omeneşti şi manifestare a personalităţii. În sens mai larg, creativitatea se referă la găsirea de soluţii, idei, probleme care nu sunt noi pentru societate, dar la care s-a ajuns pe o cale independentă, este cazul creativităţii manifestată de elevi, în şcoală. Un termen socotit ca sinonim cu creativitatea e termenul de productivitate, de exemplu în domeniul ştiinţific se referă la idei, soluţii deşi ele trebuie să fie contribuţii importante în domenii de activitate transformativă, în domenii tehnice, sociale, artistice. O persoană, ca să fie considerată creativă, e necesar să aibă un minim de productivitate, însă pot fi persoane productive ale căror contribuţie luată izolat să nu aibă caracter creator. Sunt persoane creatoare ale căror produse sunt cantitativ reduse, dar de un înalt nivel de creativitate. Prin creativitate se înţelege adeseori factorii psihologici ai unei viitoare performanţe. Creativitatea se manifestă într-o activitate oarecare dar rareori un om e creator în mai multe domenii (Leonardo da Vinci), deoarece dispoziţiile şi capacităţile aceluiaşi om nu sunt egale între ele, dar şi pentru că afirmarea în Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 134

orice domeniu necesită o pregătire îndelungată, condiţii social-educative favorabile, pentru că societatea impune o anumită specializare pentru fiecare profesiune. Un om poate fi creator într-un domeniu şi convenţional în altele. Este cert că persoanele creative manifestă o independenţă în gândire şi acţiune în domeniul în care creează, în celelalte domenii pot manifesta conformism şi motivaţie redusă sau lipsă de interes. Rezultă că, există o creativitate de nivel superior, adică talentul, creativitate de nivel mediu şi creativitate redusă.

Natura şi fazele actului creator Multă vreme s-a crezut despre creativitate că e un dar divin şi că ar fi rezervată unui număr redus de privilegiaţi, că natura procesului de creaţie nu ar fi accesibilă înţelegerii umane, fiind o manifestare a inconştientului. (JUNG) Există părerea potrivit căreia, în actul de creaţie munca nu are rol, ci numai inspiraţia, intuiţia sau alte procese neexplicate. Intuiţia – „ochiul spiritual”, o corectă privire fugară. Noţiunea de intuiţie e adesea atribuită oricărui mister, de aceea în psihologie se observă o tendinţă de a evita utilizarea acestui termen. Noţiunea de intuiţie, din punct de vedere logic şi al teoriei cunoaşterii, nu constituie o cale deosebită de cunoaştere în raport cu senzaţia şi gândirea. Din punct de vedere psihologic, intuiţia e un proces calitativ specific, care se deosebeşte de procesul de gândire logică nu numai prin rapiditatea desfăşurării lui, chiar dacă din punct de vedere logic intuiţia e apreciată după rapiditatea calculului făcut, tocmai datorită rapidităţii, procesul de gândire devine nou, intuiţia ca o corectă privire şi orientare rapidă în situaţii noi, şi intuiţia constituie o capacitate deosebită şi o latură specială. Intuiţia e o activitate inconştientă şi involuntară, în procesul intuiţiei rolul cuvântului e redus, iar gândirea intuitivă se deosebeşte de gândirea discursivă prin participarea, în mai mare măsură, a elementului concret şi mai puţin prin rolul cuvântului. Impresia de elaborare inconştientă şi de apariţia bruscă a procesului creator, în găsirea soluţiei, e rezultatul faptului că actul de creaţie nu poate fi observat. Un proces de căutare a unei idei poate fi întrerupt, reluat, iar într-un moment de odihnă a minţii sau după un timp de întrerupere care a favorizat eliberarea noastră de un stereotip, câmpul investigat se restructurează şi se clarifică. Numai aparent performanţa creatoare e o apariţie bruscă, o manifestare a inconştientului, fără o muncă de pregătire îndelungată, persistentă. Newton afirma că „geniul e o lungă răbdare”. Astăzi, concepţia potrivit căreia, atitudinea creatoare este înnăscută şi că există talente câte s-au afirmat, e depăşită fiind tot mai numeroase date Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 135

ştiinţifice care arată rolul factorilor interni (ereditate, însuşiri dobândite) şi factori externi (condiţii social-educative). Osborn arată că o persoană e fie creatoare fie necreatoare şi-n această privinţă nu e nimic de făcut. E de menţionat şi o altă concepţie care consideră genialitatea strâns înrudită cu dezechilibrul mintal (Lombroso) E adevărat că uneori condiţia şi activitatea creatorului poate sugera o apropiere între dezechilibru mintal şi genialitate. (Studiile pe cadavre făcute de Leonardo da Vinci au fost întâmpinate cu reţinere, chiar teamă, în epocă.) Creativitatea nu e un fenomen misterios, reprezintă 2 laturi: -una obiectivă -una subiectivă. Sub aspect obiectiv, creativitatea se măsoară prin produsul său final. În ceea ce priveşte aspectul subiectiv, aceasta e legat de produsul creaţiei. În actul creator, relaţia dintre nou şi cunoscut, dintre original şi adaptare poate fi diferită, de unde rezultă nivelul diferit al produselor de creaţie. Omul de geniu crează epocă în domeniul său.

Criterii pentru aprecierea creativităţii a) performanţa creatoare efectivă şi produsul creativ evaluat prin eficienţă, noutate, utilitate, originalitate; b) procesul creativ- se au în vedere demersurile de ordin psihologic care duc la apariţia noului; c) persoana creatoare- se au în vedere însuşirile de personalitate, atitudini, aptitudini speciale şi generale care au fost determinate ca fiind caracteristice pentru personalitate, de înaltă creativitate. d) potenţialul creativ- se referă la disponibilităţile creative ale persoanei (gândirea divergentă, liberă, îndrăzneala de a se opune şi de a merge la risc). Considerând creativitatea ca o formă specifică de activitate, în care factorii motivaţionali, dinamogeni şi factorii operaţionali cognitivi, precum şi factorii operativi reglatori ai creativităţii, scopurile, atitudinile au un rol deosebit pentru producerea unor lucrări originale. Freud aduce o contribuţie la elucidarea acestor aspecte, el arată că „logica inconştientului” e logică mult mai apropiată de experienţa personală, decât „logica raţională”, care plasează individul în sfera culturii universale, acumulate conducându-l spre comportamente stereotipe şi repetitive. Freud subliniază că, fenomenul creaţiei necesită o alternare între stările de maximă concentrare, predominant conştiente şi stările de relaxare, în care controlul conştient e mult diminuat. Tocmai datorită suspendării cenzurii logice, conştiente e posibilă rearanjarea şi combinarea în cele mai diferite

Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 136

forme ale datelor stocate în subconştient, ce se realizează în momente de vis sau anterioare trezirii din somn. Psihologii americani subliniază rolul rezolvării problemelor în antrenarea creativităţii, acţiunea de restructurare a părţilor situative şi găsirea funcţiilor cerute de problemă. Obstacolul în calea rezolvării problemei se datorează fixităţii funcţionale. Comportamentul de rezolvare creativă se caracterizează prin perseverenţă, interes, receptivitate pentru nou, sesizarea şi formularea problemelor noi. Dar fenomenul creaţiei e mai complex decât simpla rezolvare de probleme, lucru care rezultă din fazele actului creativ, faze care cuprind atât operaţii şi mecanisme cognitiv-logice cât şi procedee de un grad mai înalt de spontaneitate, libertate şi tehnici de imaginare.

Fazele actului creator: 1. preparaţia- presupune o preparaţie conştientă, de lungă durată şi

constă în identificarea corectă a problemei, analiza a ceea ce s-a realizat pentru formularea ipotezei. Preparare –generală- adunarea unor informaţii, cunoştinţe -specială- axată doar pe probleme speciale. 2. incubaţia- constă în aranjarea şi rearanjarea materialului acumulat, un rol important avându-l experienţa personală a subiectului şi inconştietului preconştientului. 3. iluminarea- constituie momentul cheie, momentul de apariţie a ideilor soluţiilor, ideea creatoare apare brusc, materialul pare să se organizeze de la sine, iar ceea ce părea obscen devine clar. 4. revizuirea/verificarea- stadiul final al creativităţii, în care materialul furnizat de inspiraţie e finisat. În urma acestor prelucrări se manifestă stilul creativ care e: perceptiv (pictori, muzicieni) şi cognitiv. Particularităţile stilului perceptiv cognitiv sunt: acceptarea informaţiilor conflictuale, independenţa de judecată, nonconformism intelectual, folosirea unor informaţii cât mai complexe, metode variate utilizate. În aceste faze, personalitatea creatoare se manifestă prin atitudini creative: curajul în abordarea problemelor, fond emoţional bogat, divergenţa preocupărilor, nivelul de aspiraţii, tendinţa de informare amplă, preferinţă pentru idei, teme care solicită gândirea abstractă, stabilitatea şi maturitatea emoţională, tendinţa de autoafirmare, spontaneitate, simţul umorului.

Nivelele creativităţii (C.W.Taylor- „Creativity: Progres and potential” (1964), New Yoek, Mc Graw Hill)

Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 137

Taylor a stabilit 5 nivele de creativitate: 1. nivelul creativităţii expresive- se referă la modul de a fi, de a se

comporta al persoanei, adică la potenţialul creativ, neluându-se în consideraţie noutatea şi valoarea produselor activităţii creatoarea. Sunt apreciate anumite caracteristici creative de procese psihice, acele componente implicate în procesul creativ (de exemplu, exprimarea verbală şi reacţiile comportamentale cum sunt spontaneitatea, libertatea de gândire, gradul de modificare şi adaptabilitatea). 2. nivelul creativităţii productive – se referă la valorificarea şi obiectivarea disponibilităţilor intelectuale şi creative în elaborarea unui produs care poate să nu prezinte un grad de noutate în plan social, ci doar în plan subiectiv. 3. nivelul creativităţii inventive-se referă la descoperirea unor însuşiri noi ale obiectelor sau fenomenelor, la stabilirea unor relaţii noi dintre obiecte şi fenomene, stabilirea unor procedee şi căi de rezolvare ingenioasă a problemelor. Noul se raportează doar la anumite transformări, modificări ale unor lucruri deja existente. Creativitatea e prezentă, în special, la nivelul procedeelor de operare intelectuală. 4. nivelul creativităţii inovatoare- priveşte elaborarea unor produse noi şi originale atât din punct de vedere teoretic cât şi practic, aplicativ. Acest nivel presupune descoperirea unor direcţii noi de abordare a fenomenelor care solicită o mare capacitate de abstractizare şi spirit sintetic. Marile descoperiri din domeniul cercetării fundamentale sunt considerate ca realizări tipice pentru acest nivel. 5. nivelul creativităţii emergentă- are în vedere acele realizări ale minţii umane care au revoluţionat ştiinţa, tehnica, cultura. Produsele realizate la acest nivel se referă la principii, teorii al căror grad de noutate e generativ, deschizând noi perspective şi căi de abordare a fenomenelor. Dar se disting multe forme de creativitate: - în funcţie de conţinutul specific al fiecărui domeniu de activitate: tehnic, artistic, ştiinţific, social etc. - în funcţie de planul cadru în care se desfăşoară activitatea creatoare, avem: - individual - de grup -socială. Cercetările privind creativitatea personală din cele mai variate domenii: inginerie, artă, tehnică, ştiinţă nu au dus la constatarea unor diferenţe semnificative în privinţa personalităţii creatoare a oamenilor care îşi desfăşoară activitatea în aceste domenii, dimpotrivă s-a formulat chiar ipoteza Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 138

potrivit căreia, nivelul de creativitate e cu atât mai înalt cu cât o persoană se foloseşte de tehnici şi procedee de lucru aparţinând mai multor tipuri de activitate profesionale. Totuşi, pot exista diferenţe cel puţin din perspectiva naturii sarcinilor şi a măsurii în care acestea solicită creativitatea specialistului. De exemplu, dezvoltarea creativităţii echipei (colectivului) de cercetare, într-un institut, presupune cunoştinţe, relaţii interpersonale, din punct de vedere al influenţei pe care le exercită acestea asupra activităţii ştiinţifice, de laborator şi introducerea modelelor speciale colective, de echipă, în care sunt judicios împărţite sarcinile, precum şi crearea unei atmosfere de cooperare, pentru stimularea capacităţii de creaţie, a tuturor membrilor echipei. Totodată, se pune problema stabilirii gradului de îndemânare în a folosi practic diferite mijloace tehnice utilizate în cercetare. Trebuie avut în vedere şi problema introducerii unui element special axat pe flexibilitate, improvizaţie, care sunt capacităţi generale de creaţie.

Tipologia comportamentelor de grup Primul tip de comportament este orientat spre: 1.egalitarism- în care puterea e distribuită egal între membrii grupului. Nu are tendinţe, nici spre dominare nici spre supunere. Se interesează de ceilalţi colegi, e atent la motivele, dorinţele şi trăirile lor, e pentru egalitate între membrii grupului, dar îi percepe diferenţiat în privinţa competenţei profesionale. Trăsăturile specifice ale acestui tip de persoană creatoare sunt: eficienţa profesională, sociabilitate, consecvenţă, stabilitate emoţională şi responsabilitate socială. 2. dispus spre entuziasm şi sprijin emoţional- e orientat spre problemele socio-afective ale grupului. Fiecare participant are nevoie de sprijin emoţional, afecţiune din partea celorlalţi, de aceea manifestă optimism şi încredere în relaţiile interumane. Trăsăturile definitorii sunt: entuziasmul, afecţiunea, spontaneitatea, confidenţa, sociabilitatea, înalt grad de accesibilitate. 3. solidaritate şi progres colectiv- acest comportament tinde să se specializeze în comportamente de solidarizare a membrilor grupului, orientându-i cu precădere spre sarcinile profesionale. Acest tip de comportament e apreciat de colectiv ca fiind un specialist valoros. E centrat pe interesele şi sarcinile generale ale grupului, nu tinde în mod deosebit să deţină poziţia cea mai înaltă în grup. Trăsăturile dominante sunt: eficienţa intelectuală şi profesională ridicată, înalt activism, consecvenţă, sociabilitate şi înalt grad de participare care se bazează pe abilitate socială.

Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 139

4. succes social- urmăreşte să dobândească un prestigiu social înalt şi să

fie cât mai cunoscut, popularizat, încurajează pe alţii şi îi ajută să stabilească relaţii pozitive între ei, să-şi exprime deschis opiniile, acestea fiind relaţii de sinceritate. Manifestă un grad înalt de responsabilitate socială, e apreciat ca fiind valoros pentru sarcinile grupului. E receptiv la informaţiile şi la opiniile celor din jur. 5. autosacrificiu- înclinat spre dăruirea de sine pentru realizări valoroase. Este puternic integrat şi orientat în sarcinile profesionale. Are pregnant dezvoltat simţul datoriei, tinde să facă cele mai mari sacrificii pentru atingerea scopurilor şi valorilor profesionale. Pare neprietenos, fiind un om mai retras şi izolat în grup, cu toate acestea e foarte activ în realizarea intereselor generale ale grupului. Trăsăturile specifice sunt: activism înalt, participare socială, consecvenţă şi obiectivare. 6. autocunoaştere şi subiectivitate- e impersonal, inert, introspectiv. Dă

dovadă de multă perseverenţă şi manifestă preferinţe pentru activităţi ce presupun un efort deosebit şi un volum mare de muncă. Îi e teamă de a fi dezaprobat şi de aceea e foarte precaut şi conformist în relaţiile cu ceilalţi. E concentrat asupra raţionamentului şi trăirilor sale interioare. Trăsăturile dominante sunt: trăiri afective puternice, autocontrolul, egocentrism şi subiectivitate pronunţată. 7. identificarea cu cei neprivilegiaţi- e puţin orientat în sarcinile

profesionale dar e înţelegător, afectuos şi sensibil la ajutorul altora. Aspiră spre intimitatea şi compania altora. Aşteaptă să primească ceea ce doreşte fără să depună eforturi susţinute în realizarea acestui scop, speră să amelioreze situaţia lui şi a altora prin afecţiune. 8. relativism valoric- prezintă un nonconvenţionalism formal, necreativ,

izvorât din dorinţa de a nu fi ca toţi ceilalţi. Lumea valorilor sale e inconsistentă, totul fiind relativ. Doreşte să fie apreciat, admirat, deşi susţine contrariul. E individualist, însă reuşeşte să fie bine integrat în grup. Trăsături dominante sunt: spontaneitate, instabilitate psihică şi nervoasă, tendinţă spre criticism. 9. autoritate autocratică- tinde să domine pe ceilalţi, îşi asumă

superioritate morală, iar uneori şi cea profesională, faţă de membrii grupului. Îi lipseşte tactul, prin stilul său de discuţie cu oamenii generează agresivitate şi de aceea e foarte puţin simpatizat de grup. Tinde să se izoleze de majoritatea membrilor. Trăsături definitorii: tendinţa puternică de dominare, impulsivitate dar şi activism înalt. Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 140

10. oscilant-mediu pluridirecţional- se caracterizează prin inconsecvenţă

oscilantă. Are o neobişnuită flexibilitate şi mobilitate comportamentală şi manifestă o mare capacitate de adaptare situaţională. E lipsit de încredere în sine, de aceea e schimbător în opinii şi sentimente. Nivelul de integrare în grup e scăzut. Ca personalitate e contradictoriu şi ambiguu. Trebuie menţionat că această diversitate de comportamente de grup se manifestă în proporţie de 90% cu precădere spre sarcinile profesionale şi interesele generale ale grupului şi e apreciat drept un grup înalt creator, iar liderul colectivului are un comportament orientat spre solidaritate şi progres colectiv fiind apreciat de membrii săi, dretp un lider democratic. În cazul grupului cu creativitate mai redusă, 70% din membri sunt orientaţi spre interese personale, spre egalitarism, descentrarea puternică în grup, 20 % sunt orientaţi spre dobândirea prestigiului social şi a puterii; 10% stilul de conducere autocratică. Această dispoziţie a rolurilor de grup e nefavorabilă creativităţii, afectând în primul rând coeziunea şi cooperarea în colectiv, generând permanente stări conflictuale.

Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 141

Sumar 1.Introducerea în psihologie 2. Ramurile psihologiei 3.Conceptele fundamentale al psihologiei 4. Metode de cercetare în psihologie 5. Principiile psihologiei 6. Personalitatea şi dimensiunile ei psihologice 7. Dinamica generală a personalităţii (temperamentele) 8. Aptitudinile 9. Inteligenţa 10. Atenţia 11. Caracterul 12. Motivaţia 13. Afectivitatea 14. Voinţa 15. Limbajul 16. Psihologia mecanismelor cognitive 17. Senzaţiile 18. Percepţiile 19. Reprezentările 20. Memoria 21. Gândirea 22. Imaginaţia 23. Creativitatea

pag. 2 pag. 5 pag. 7 pag. 9 pag. 15 pag. 17 pag. 20 pag. 25 pag. 29 pag. 31 pag. 35 pag. 39 pag. 43 pag. 52 pag. 61 pag. 70 pag. 73 pag. 93 pag. 102 pag. 110 pag. 121 pag. 130 pag. 134

Fundamentele psihologiei _____________________________________ pag. 142