Guy Ratchet - Tragedia Greaca

GUY RATCHET - TRAGEDIA GREACA Sentimentul tragicului la greci - in general: tragicul = lupta inutila dusa se om, fiinta slaba si vremelnica, imporiva Destinului care il domina, il striveste - Fatalitatea (Ananke) si Soarta (Moira) = mecanismul profund al dramei, puterea cu care se confrunta mediocritatea omului - Pr. Festugiere: sensul tragic = nenorocirile omenesti si credinta ca ele sunt datorate unor puteri supranaturale, de neinteles pentru omul care se simte strivit sub greutatea fatalitatii nemiloase, al carei sens va incerca in zadar sa il cunoasca - fundamentul tragicului: neputinta de intelege soarta omului - libertatea de alegere a eroului lui Eschil: Prometeu devine binefacatorul omenirii nesilit de nimeni, Xerxes se hotaraste sa atace Grecia nesilit; Clitemnestra il ucide pe Agamemnon constienta de ce face; Oreste putea sa nu asculte porunca lui Apollo; Moira apare ca o divinitate dreapta si razbunatoare - libertatea alegerii e mai evidenta la Sofocle: Oedip nu se lasa induplecat nici de temerile Iocastei care ii prevede sfarsitul, nici de avertismentele lui Tiresias; Dodds: nu Destinul sau zeii sunt cauzele nenorocirii ci vointa, curajul, lealitatea fata de tebani, respectul fata de adevar si dreptate - eroul tragic se gaseste in fata necesitatii de a actiona el insusi sau de a se supune unei actiuni; contrastul dintre cei care actioneaza si cei care se supun naste emotia tragica; actiunea e lefata de vointa care nu se poate exprima decat in libertate; personajul sufera consecintele propriei actiuni -> nou element: pasiunea; suferinta fizica si morala => emotia tragica - Aristotel: greseala (harmatia) = eroare lipsita de rea intentie (confuzie) transforma fericirea in nenorocire (Oedip, Deianeira in Trahinienele ii ofera lui Hercule tunica lui Nesus aducatoare de moarte, sperand ca-i va aduce dragostea pierduta) - ate = greseala savarsita ca urmare a unei rataciri trecatoare, desemneaza flagelul trimis de zei drept pedepsa (hamartia se confunda cu ate in cazul erorii originare din Orestia; Clitemnestra spune ca l-a jertfit Eriniilor si zeitei Ate pt moartea Ifigeniei) - tragismul greselii tragice: ceea ce e interpretat ca o pedeapsa a greselii nu e decat consecinta acesteia (Oreste obtine iertarea la Areopag, Oedip isi proclama nevinovatia la Colonos) - greseala - legata de hybris = seniment tragic al lipsei de masura care ii da omului orgoliul, dorinta de a deveni egal cu zeii sau de a se ridica impotriva lor (crima lui Thyestes, atentatul la puterea suprema al lui Prometeu) - la Euripide nu hamartia e prima cauza a catastrofei tragice (decat in Hipolit), Tyhe (destinul) nu e o putere oarba care exclude orice interventie divina; fragilitatea destinului, fatalitatea, greseala tragica se imbina cu pasiunea, cu suferinta din care rezulta tragedia; foloseste o gama larga de sentimente dar pastreaza dimensiunea metafizica, eschiliana si e inca dominat de sentimentul tragic al conditiei umane si a necuprinsei adancimi a mortii - sentimentul tragic al existentei - in toate manifestarile vietii grecilor antici (religia!): 1. zeii sunt omniprezenti si actiunile lor se fac simtite in toate manifestarile vietii omenesti (favorabil sau suferinta) 2. zeii care aduc bucurii impart totodata si cele mai groaznice nenorociri => zeii cu 2 chipuri 3. pesimism religios al epocii arhaice: negarea vietii, cel mai mare bine e sa nu te nasti (contestat de Nietzsche) 4. invidia zeilor: o prea stralucita izbanda in lumea muritorilor provoaca o contralovitura cu caracter supranatural 5. conceptii sociale primitive: razbunarea, ispasirea, purificarea - actiuni inlantuite; orice crima trebuie razbunata de cea mai apropiata ruda a victimei, razbunarea poate lovi in descendentii vinovatului (Orestia; Eriniile)

Originea tragediei - ipoteze - ditirambul = cantat de un cor format si dirijat de poet = originea - ARISTOTEL (Poetica) - tragedia a fos un simplu poem canta de Cor alcatuit din satiri acompaniat de un flautist in jurul altarelor de sacrificiu inca fumegande - satirii - numiti tapi (tragos) din cauza aspectului animalic => tragoidia = „cantecul tapului” - LATINII: tragedia <= tapul dat ca premiu celui mai bun cantaret in concursurile dionisiace primitive - NIETZSCHE (Nastereaa tragediei din spiritul muzicii)- primul studiu modern - retine ideea ca tragedia s-a nascut din corul tragic => legat de cultele dionysiace; tragedia = rezultatul si expresia colectiva a 2 curente/impulsuri artistice: spiritul apolinic si cel dionisiac; „betia dionisiaca” = simbolizata si exprimata prin muzica = esenta si originea profunda a tragediei - ALBERT DIETRICH (s.xx) - leaga originea tragediei de cultul mortilor si al divinitatilor chtoniene; panii si satirii = demoni dionisiaci ai fertilitatii = reincarnarea spiritului mortilor = reprezentate de personaje mascate in decursul spectacolelor dramatice din cadrul Misterelor eleusiene; alte elemente ale Misterelor: hierogamia Zeus-Demeter; nasterea lui Dionysos copil-zeu => tragedia s-a ivit dintr-un „joc sacru” (sacer ludus) - WILLIAM RIDGEWAY - personajele mascate = spiritul mortilor si natura; riturile funerare si de fertilitate - simbolizate prin dansuri cu masti si mimi -> se leaga de traditii mitice si sunt structurate pe baza unui scenariu => teatru - GILBERT MURRAY - tragedia s-a ivit din reprezentarea dramatica a mortii si reinvierii demonului vegetatiei incarnat in Dionysos => „patimirea” lui Dionysos - MARTIN P. NILSSON - paralela intre lamentarile acelui commos al tragediei si lamentarile funerare => lamentarile rituale legate de cultul mortilor si al eroilor; mit agrar = lupta dintre iarna si vara, dintre Vechiul si Noul An => lupta rituala - FERDINAND ROBERT - cauta originea tragediei in riturile catartice si in sacrificiul ritual al tapului ispasitor (pharmakos)

- concluzie: tragedia are un caracter eminamente religios (gasim toate elementele fundamentale manifestarilor religioase) dar si social intrucat religiosul si socialul sunt strans legate in cadrul societatilor primitive - prezenta permanenta a zeilor, teofanii, sensul puritatii si impuritatii, importanta sacrificiului, interventia oracolelor, ghicitorilor, visurilor, expresie a riturilor si cultelor cu caracter funerar si eroic - toate subiectele sunt alese dinauntrul unui ciclu mitic si legendar (eroic) - Eliade (Sacrul si profanul): mitul = istorie sacra, eveniment primordial care a avur loc ab initio; povestirea - revelarea unui mister; personajele = zei, eroi civilizatori (nu oameni); omul religios se construieste pe masura ce se apropie de modelele divine, se recunoaste in masura in care imita zeii, Eroii civilizatori sau strabunii mitici => miturile trebuie reactualizate pentru a reproduce actul primar al creatiei - masca - importanta in ceremoniile religioase; permite transpunerea lumii omenesti in cea a zeilor; prin masca actorul se identifica cu zeitatea sau cu eroul pe care il reprezinta (eroul are ca simbol masca) - CULTELE CHTONIENE - fiinte supranaturale traind sub pamant in opozitie cu zeitatile oliimpiene din cer; aceste entitati erau mortii, eroii, zeitatile infernale (Hades, Persefona, Hecate, Hermes subpamanteanul, zeitatile vegetatiei - Dionysos, Elena) - cultul inchinat defunctului incepea din momentul mortii: asigurarea unui mormant pt a patrunde in Hades; cadavrul fara pamant murdarea locurile, ranea privirea zeilor, supara zeii infernalil a refuza mormantul = crima pedepsita de Erinii (declara Tiresias in Antigona); caracterul simbolic al mormantului - Antigona se multumeste simplu sa acopere cu praf trupul lui Polinike; dar in general funerarii mai somptuoase; lamentatiile (threnoi)- in jurul patului mortului, caracter ritual, reinnoite in fiecare an in cultul eroilor (Electra lui Sofocle canta un threnos la inceput; la sfarsitul Troienelor Hecuba invoca mortii) - personajele = eroi venerati printr-un cult intr-o parte a Greciei (Heracles, Elena, Menelaos, Teseu, Hipolit, Agamemnon) - sacrificiile - deosebite zeilor olimpieni sau mortilor si zeitatilor subterane -> carartice (purificatoare) sau hilastice (expiatoare sau urmarind imbunarea zeilor); pe un altar gaurit care permitea scurgerea sangelui - libatiile - lapte, ulei, vin, amestec de apa si miere + sangele victimelor trebuia sa ajunga la defunct sau la zeitatile subterane - orice intinare implica in contrapondere o purificare ce putea fi obtinuta prin lustratii sau sacrificiu care consta in adunarea pacatelor asupra unei fiinte (sau obiect) si a-l ucide sau goni => „tapul ispasitor” (pharmakos) - aceste ceremonii si riturile funerare implicau o purificare, catharsis, care capata aspect simbolic - DITIRAMBUL SI CULTUL LUI DIONYSOS - Dithyrambos = epitet al zeului = cantecul legat de manifestarile cultului - ditirambul = compozitie lirica interpretata de un cor, in timpul concursurilor de la Atena - poetul invingator la concursurile ditirambice primea un trepied si un taur destinat sacrificiului (in gandirea religioasa victima sacrificata era asimilata de zeu, prin ea se manifesta => boul, taurul, tapul = incarnari ale lui Dionysos) - Arion = primul care a compus un ditiramb pe care l-a numit astfel si l-a prezentat la Corint - Dionysos = geniu al vegetaiei, zeu al naturii salbatice, al copacilor, pomilor fructiferi, zeu vanator (afinitati cu Artemis, manifestata ca Hecate din infern), caracter chtonian de zeu al vegetatiei care se naste si moare, peregrinarile nocturne cu alaiul sau ~ aparitii de infern, orficii - Zagreus cretan - dimensiune initiatica si dramatica a patimirii => legatura: tragedia la origine era consacrata lui Dionysos dar s-a desprins de destinatia ei primitiva pt a se consacra legendelor personajelor eroice - satirii = simbol al starii de salbaticie primitiva - adoratori ai lui Dionysos; aspectul cabalin = semn al esentei primare, a incarnarii unor spirite funerare, a sufletelor mortilor identificare cu genii ale vegetatiei

Forma tragediei - ARISTOTEL: elemente constitutive - structura regulata => prolog, epilog, exod - prologul: precede intrarea corului, expunera faptelor petrecute inainte de inceputul dramei, inaintea actiunii reprezentate - parodos = cantecul de intrare a corului, desfasurare lirica ; stasimon = cantat de cor cand si-a luat locul pe scena -> separa diversele episoade, legatura cu scenele care preced si urmeaza - episod = partea dialogata a actiunii, in care intervin actorii si corul - exodul - ultimul episod care se termina cu iesirea corului; e cantecul final al corului, la iesirea acestuia - tragedia e intemeiata pe o dualitate cor-personaje - CORUL, sau corul ditirambic = originea tragediei clasice, corul tragic; la inceput ocupa intreg spectacolul; actorii sunt decat o emanatie a corului, ei au jucat miturile pe care le povestea/canta corul => fiinta pasiva (recita o poveste), agent activ (traia aceasta relatare, actiona in cursul dansurilor prin care ajungeau la un fel de extaz, mimau actiunea mitica); dansul insoit de muzica si cantul prin care e exprmata emotia religioasa primitiva = 2 atribute de baza - ACTIUNEA: impartita in innodare (desis), metabasis si deznodamant (lusis) - desis => partea actiunii in care itele dramei se innoada, formeaza textura piesei (expunerea de la inceput) - metabasis => momentul in care o interventie va schimba situatia personajelor, va provoca succesiunea evenimentelor (povesirea paznicului hotaraste comportarea Antigonei) - lusis => consecinta caracterelor personajelor si al inlantuirii evenimentelor care l-au precedat (solul ii vesteste lui Euridice moartea Antigonei si a lui Hemon; Euridice se sinucide)

Spiritul tragediei - elemente irationale regasite in formele religiei: visele, oracolele, halucinatiile, ratacirile simturilor, nebunia - transmise de o divinitate => interventia unei fiinte supranaturale: Ate, Moira, Erinys (putere obscura nascuta in lumea infernului) - Eschil - puterile infernale = Eriniile - il urmaresc pe Oreste ca pe un animal haituit de vanatori, atmosfera supranaturala, intunecata; umbre (Clitemnestra le trezeste pe Erinii, umbra lui Darius li se arata batrinilor din cor si reginei) - nebunia/halucinatiile trimise de zei (Atena ii inculca puseu de nebunie lui Aiax -> doboara vitele armatei crezand ca-i ucide pe Atrizi => sinucidere; Hera il innebuneste pe Heracle => isi ucide sotia si copiii); interventia supranaturalului - punerea in valoare a impulsiunilor umane irationale => spaima, groaza, anxietate, teroare (! Eschil) => sentimentul de patetic - Sofocle nu foloseste inconstientul si irationalul ci obtine aceleasi efecte prin situatiile care decurg din caracterul personajului tragic, din greseala in care se incurca singur (Oedip) - Euripide atinge pateticul prin contraste (dragalasenia Ifigeniei - isi mangaie tatal stiind ca o va sacrifica, Medeea isi plange copiii inainte de a-i ucide); violenta caracterului si pasiunilor => pieire sau sunt depasiti de forte obscure care ii domina VISE - Eschil: forma exterioara a visului (o fiinta cu caracter divin apare in somn pt a da un avertisment sau un ordin) -> se potriveste cu lumea tragica in care domina divinul in care stapaneste groaza; visele = manifestare a lumii de dincolo care patrunde in lumea celor vii (forma cea mai veche a viziunii onirice = fapt obiectiv) ex: umbra Clitemnestrei apare in visele Eriniilor dar apare si pe scena - visul interior: cel care doarme vede scene in care ii apar mai multe personaje, sau in care un obiect simbolic se infatiseaza ex: viziunile profetice ale Casandrei in Agamemnon, halucinatiile Agavei (il ia pe fiul sau drept animal de sacrificiu), visul profetic al Clitemnestrei (naste un sarpe pe care il alapteaza cu lapte amestecat cu sange) -> interpretate (mortii de sub pamant cer razbunare - Oreste) - Sofocle: visul interior e legat de psihologia personajului (ex: visul Clitemnestrei: Agamemnon infige in vatra sceptrul sau din care a rasarit o ramura inmugurita care a umbrit Mycene => venirea unui razbunator al mortii regelui) - Euripide: viziuni onirice - mijloc de a crea atmosfera dramatica (ex: Fedra -in delirul trimis de zei- poveste cum i-ar placea sa vaneze in padure, cu parul despletit, sa imblanzeasca iepe) ORACOLE - vestesc deznodamantul dramei, creeaza drama, intervin ca metabaza care va schimba destinul eroilor - Eschil: putin (Prometeu); acelasi efect obtinut prin paralela dialog Clitemnestra-Agamemnon si viziunea Casandrei - Sofocle: Oedip plin de oracole si mantica; un oracol i-a vestit ca se va uni cu mama si isi va ucide tatal -> se exileaza din Corint unde credea ca sunt adevaratii parinti; un oracol sta la baza incurcaturilor care il vor impinge pe Oedip in reteaua destinului si va crea textura tragica; Tiresias prezicatorul - aluzii pe care spectatorul le intelege, intrevede deznodamantul funest; in cazul lui Creon - mantica i-ar fi putut permite sa evite drama dar orgoliul si inflexibilitatea il pierd - Euripide: oracolele justifica nenumaratele sacrificii omenesti (in Ifigenia sacrificiul e cerut de Artemis prin glasul prezicatorului Calhas, iar fata se supune cu resemnare sortii; oracolul lui Apollo din Delfi in Ion; in Troienele, Casandra destinata lui Agamemnon nu se intristeaza ci canta imnuri de himeneu si se bucura - stie ca-i va pricinui moartea) DEUS EX MACHINA - ARISTOTEL: zeul care coboara pt a deznoda o situatie devenita inextricabila - zeii ii conduc pe oameni, ii inspira sau le pricinuiesc necazuri (Apollo si Atena in Eumenidele, Atena in Aiax se adreseaza li Ulise, in Troienele lui Euripide Poseidon rosteste prologul) DAR nu au influenta asupra deznodamantului => teofanii (manifestarile zeului sub privirea muritorilor) - deus ex machina = teofanii menite sa produca o conversiune a personajului inaintea caruia se arata; dar Euripide nu le foloseste pt a descalci o situatie ex: in Rugatoarele Atena se infatiseaza lui Tezeu cand drama e deznodata; in Ifigenia Atena apare cand fratii au putut fugi si sunt socotiti salvati - rol: de a prevedea urmarea evenimentelor si de a explica anumite situatii ex: in Electra Castor ii anunta lui Oreste fuga sa urmarit de Erinii, in Oreste Apollo anunta destinul lui Oreste si al Elenei, ii justifica pe zeii care au facut-o pe Elena frumoasa pt a declansa razboiul pt a usura pamantul de oameni => poseda o destinatii religioasa, etica si edificatoare (nu un mijloc mediocru de a incheia la repezeala o piesa) SIMTUL TIMPULUI - timpul trait e articulat in trecut (cunoscut prin intoarceri inapoi datorita rostirilor personajelor sau corului) influenteaza prezentul pt ca il vesteste si il pregateste; viitorul, consecinta crizei tragice, dezvaluit de un personaj cu caracter divin (deus ex machina); trecutul si viitorul, inainte si dupa evenimentul tragic - in contrast/opozitie - timpul - amenintare = distrugatorul lucrurilor, aduce nenorociri (mitul varstelor hesiodice) => tragedia = reintoarcere la un trecut indepartat, la veacul eroilor => reactualizarea unui timp primordial, omul - contemporanul zeilor, eroilor, stramosilor mitici (Ion) => spectatorul traia un Timp sacru, mitic, intersectia celor 2 notiuni complementare IMAGINI SI SIMBOLURI - in Agamemnon Casandra evoca navodul lu Hades, simbol al mortii

- demonii, divinitatile simbolice - invocate (Ate care rataceste mintile, Eriniile, demoni razbunatori, Lyssa, nebunia care il loveste pe Heracles, ciuma in Oedip-Rege, Ares, simbol al razbunarii ucigase in Electra lui Sofocle, Kypris, simbol al dragostei care isi arunca sagetile violent, simbolurile mortii evocate de Alcesta - lacul, barca; metaforele Eriniilor)

ESCHIL - criticii: fatalitatea = resortul esential; totul porneste din vointa zeilor, omul nu este decat un instrument in mainile lor (personajele ex: Oreste sufera ca victima unor forte obscure care ii sunt straine - zeii si destinul) - conceptia eschiliana <= sentimentul religios si conceptia despre destinul tragic al omului - Zeus - rol primordial in teodiceea lui - sub aparentele cele mai contradictorii; in Prometeu = tiran nemilos, gelos, vindicativ, imaginea despotului oriental, inconjurat de curtenii sai => August dur, viclean, crud inainte ca puterea sa-i fie asigurata (cand tronul s-a stabilit trainic isi putea permite sa se arate generos si indulgent) -> Zeus din Eumenide, Rugatoarele, Cei 7 contra Tebei - primitor, fereste, imparte, salveaza - Zeus - aspect universal si transcendent, strans legat de Dike - dreptatea => conceptie religioasa legata de morala -> Dreptate (Orestia - dominata de justitia care vine de la Zeus: il invoca sa-i dea putere, Apollo - interpretul vointei tatalui) - Destinul domneste alaturi+deasupra Dreptatii (Rugatoarele - Destinul poate pune capat existentei unui vinovat inainte ca Dreptatea sa-l fi pedepsit) - nici Zeus nu ar putea scapa de soarta lui (Prometeu) dar Destinul nu e un absolut de care nimeni nu scapa - Zeus stie ca risca sa aiba un fiu care il va detrona - poate evita insotirea ca pe o greseala tragica; (Orestia) vointa zeilor intervine pt a impinge omul catre Destinul sau (Oreste expune toate pedepsele fagaduite de Loxias); dar Prometeu, Xerxes, Danaidele actioneaza liber (deplina libertate, neconstrans porneste sa cucereasca Grecia, fug de fiii lui Aigyptos) - concluzie: legatura stransa intre o necesitate impusa de zei si hotararea personala de a actiona, ceea ce lasa o oarecare libertate vointei individuale, dar o si limiteaza => dualitate destin-libertate - simplitate si echilibru => centrata in jurul unui eveniment teribil si maret, care rezolva un conflict violent - drama si pateticul <= asteptarea plina de infiorare a evenimentului tragic, intr-o ascensiune lenta, progresiva a spaimei, care duce la criza, sfasie densitatea sufocanta a atmosferei create, asteptare plina de spaima si teama

SOFOCLE - ruptura fata de Eschil, nu apare ca un continuator al maestrului (personajele nu se razbuna decat impotriva persecutorilor lor, nu mai sunt dominate de forte obscure) - ideal de serenitate religioasa, credinta profunda si placida - absenta zeilor, idiferenta fata de oameni; cand intervin e spre nenorocirea lor (Aias: Atena protectoarea lui Ulise si a Atrizilor - sprijina pe inamicii lui Aias, Tecmessa si Teucer pt care avem simpatie -> zeita nedreapta pt a fi pe plac protejatului) - fondul dramei sofocleene: cand nu-l lovesc pe om, zeii sunt indiferenti (Hera care-l proteja pe Aias nu intervine, Apollo si Zeus sunt acuzati pt nenorocirile lor, dar e decat parerea lor; Apollo doar il previne pe Oedip de desin prin oracol dar nu se amesteca in urmarea evenimentelor - Apollo in Hoeforele il impinge pe Oreste la fapta sa; Creon suporta consecintele faptelor sale fiind prea plin de propria autoritate si neintelegand sufletul fiului sau si consecintele condamnarii Antigonei) - exclude intentionat zeii din piese pt a sublinia conceptia despre om si caracterul tragic al existentei lui - dar nu exclude o anumita pietate (interventie subtila - la Colonos - mysterium tremendum - sentiment al misterului in fata divinului care provoaca cutremur si groaza => zgomotul tunetului, cuvintele corului si personajelorcare exprima senzatia prezentei divine fara sa se manifeste printr-o hierofanie) => dincolo de pasivitatea superficiala = indoiala si cautare - teatru antopocentric -> asaza o faptura omeneasca intr-o situatie in care trebuie sa isi infrunte soarta; soarta ia forma pe care i-o da caracterul eroului - violent, pasionat, intransigent; hamartia = propriul caracter; sentimentele puternice sunt puse intr-o cauza pe care ei o cred dreapta; intrupeaza cel mai inalt grad de arete (nobletea sufletului) - ARISTOTEL: „Sofocle zugravea oamenii asa cum ar trebui sa fie, iar Euripide asa cum sunt.” ex: Antigona a facut ceea ce credea ca e datoria ei si a acceptat sa moara cu o blandete obstinata - de fapt violenta continuta; Aias din cauza umilintei decide sa isi faca dreptate singur, Oedip isi blestema fiii pt a se razbuna de atitudinea lor - personajele in conflict - dezvolta drama (Antigona vs. Creon reliefeaza piesa; tragicul izbucneste pt amandoi) - actiunea ramane simpla dar peripetiile interioare si morale diversifica interesul, prelungesc asteptarea; actiunea duce la infruntari sufletesti si de aici izbucneste drama (Aias = victima unei nedreptati => maretia, inaltarea eroului) - cauta prin imagini subtile dar la fel de stralucitoare sa atinga sufletul si sensibilitatea noastra profunda

EURIPIDE - adevaratul succesor al artei tragice eschileene - pe care o vulgarizeaza - critici: unul din cei mai inalti reprezentanti al rationalismului pur grec - in canturile corului si cuvintele personajelor: sovaieli, indoieli, proteste impotriva comportarii zeilor asa cum apar in mituri; psihologia si caracterul poetului apar in filigran indaratul personajelor sale (Ion ii face presupusului tata descrierea intrigilor democratiei, perfidiei femeilor, vietii nefericite a regilor) - zeii sunt prezentati sub o infatisare omeneasca pt a dezvalui slabiciunile si defectele lor (Ifigenia nu admite ca o divinitate ar putea sa indeparteze de la altarul ei un om spurcat dar ca ar accepta jertfa unor fapturi omenesti) - ataca oracolele si prezicatorii (in Electra Oreste ii reproseaza lui Apollo raul strigator care s-a nascut din sfaturile nelamurite)

- DAR sentimentul cel mai religios si profund exprimat si simtit in Hipolit si Ion => aspect contemplativ, om framantat, suflet chinuit, care se cauta si incearca sa inteleaga rostul vietii omenesti, al propriului destin - conceptia despre fatalitate: Tyhe = soarta capricioasa care aduce si binele si raul (Elena, Ion, Ifigenia in Taurida) - observarea omului si a lumii, meditarea asupra zeilor si universului -> aspecte diverse, contradictorii - consecintele funeste ale razboiului (Hecuba, Troienele) - nimic glorios sau just; pe fondul incendierii Troiei: uciderea micului Astianax, sacrificarea Polixenei, cadavrul lui Polidor, Polimestor cu oschii scosi ca razbunarea Hecubei, disperarea Casandrei, lamentarile si gemetele captivelor troiene - absurditatea vietii si destinului => forma de existentialism (individualismul omului => e manat de pasiuni care il trag catre catastrofe pe care nu le poate prevedea (Fedra prefera sa se sinucida decat sa-si vada dispretuita iubirea) - picteaza pasiunile - atentie femeilor (8 piese poarta nume de femei) - maretii, slabiciuni, nefericiri, eroisme, lasitati; barbatul si femeia dobandesc o importanta egala (in ciuda discursurilor misoginiste) si se intalnesc pt a se infrunta => psihologic - durerea si mila = resorturile sale => contraste, dialoguri emotionante => duiosie, suferinta, sfasiere sufleteasca, groaza, mila => descrie cu naturalete si realism feluritele emotii => dovada unei imense sensibilitati - dezvolta caractere, le da relief => observatie => drama burgheza, realista, teatrul psihologic, comedia de moravuri

Personajele tragice - apartin legendelor (personalitati de o esenta superioara, modele pt oameni) - in contrast cu corul sau in conflict (din cauza unor contradictii de caracter sau de inerese) => infruntarea = esenta dramei ex: antagonisme: Electra vs. Clitemnestra, Antigona vs. Creon, Iason vs. Medeea; SOFOCLE: personaje unite prin sentimente identice, care se exprima la unul printr-o violenta nestapanita, la altul prin timiditate sufocata de teama, blandete (Anttigona si Ismena, Electra si Crisotemis) - dincolo de oameni: lumea supranaturala: zeii a caror interventie modifica cursul evenimentelor tragice; prezicatorii apar pt a pregati sau anunta nenorocirile care vor alcatui miezul actiunii tragice - ESCHIL: personaje cu trasaturi vii, reliefate; face ca fiecare personaj sa fie viu doar prin cateva cuvinte, printr-o atitudine care ii confera originalitatea proprie (sentimente - mila, duiosia dar si ceea ce e maret, sumbru, violent) ex: Prometeu - figura mareata; singurul care a avut mila de oameni si a acceptat sa sufere pt a-i izbavi de nenorociri; dar ramane inflexibil si dispretuitor fata de cei mari si de cei care il magulesc, celor care ar vrea sa-l planga dar se tem de mania lui Zeus (Oceanos); raspunde cu o amabilitate nuantata de ironie, putin dispretuitoare; ascutit simt al nedreptatii, raspunde cu vehementa lui Hermes; modelul omului liber si generos, nefericit si solitar, care se ridica impotriva tiraniei si josniciilor ex: Clitemnestra, tipul femeii puternice, virile, „leoaica”, omoara pt adulter dar gaseste pretext, se justifica, ipocrizie cand isi mascheaza bucuria la venirea sotului, se preface distrusa la stirea mortii lui Oreste, inflexibila in ura si dorinta de razbunare; gelozie fata de Casandra, chiar daca isi uraste sotul; ex: contrast cu Casandra, tipul puritatii si mandriei, a indraznit sa-l refuze pe Apollo, captiva in nenorocirea ei, opune o tacere trufasa arogantei Clitemnestrei, infrunta destinul cu curaj, gesturi de revolta, sovaie inaintea lacasului sangeros; suflet impartit intre dezgustul de o viata dureroasa si spaima in fata neantului mortii - SOFOCLE: vointa salbatica, forta sufleteasca exceptionala; dar convingerea intima a dreptatii cauzei lor nu-i impiedica sa cunoasca slabiciuni omenesti ex: Antigona, inflexibila cu blandete, se vaita gandindu-se la soarta nefericita; Aias, cu emotie continuta, evoca moartea care il va cuprinde si isi ia ramas bun de la lumina soarelui; Electra, inraita, dura fata de ea insasi si dusmani, se topeste de afectiune in bratele fratelui regasit - sentimentul onoarei, gloriei, nevoia de a infaptui ceea ce considera ei ca e datoria lor (nu e un imperativ categoric impus de norme sociale si colective, ci de ceea ce le-a aratat constiinta lor ca e just, dincolo de legea morala cladita de Stat spre propriul profit (ex: Antigona - suflet nobil, Electra - dorinta de razbunare, Aias - individualismul grec) - EURIPIDE: pictorul prin excelenta al pasiunilor; observator al firii omenesti, da viata unui intreg univers de oameni, comportari diverse in functie de situatia data si caracter definit; toate ipurile de oameni, toate varstele ex: adolescentii plini de mandrie, duiosie, puritate (Ion, Ifigenia in Aulis), tinerii care infatiseaza eroismul propriu inconstientei varstei (Polixena, Meneceu), tinerii coplesiti de propriul destin datorat caracterului lor (Oreste, Hipolit, Eteocle, Penteu, Electra, Hermiona, Casandra) ex: batrani marcati de forta sufleteasca, violenta, egoism => personalitate definita (Feres tatal lui Admet, Tindar, Hecuba) ex: adultii tarati de intreaga forta a pasiunii lor (Alcesta, Medeea, Fedra - se lasa in voia pasiunii)

Eroii tragici si cultul eroilor - Valoarea morala si educativa - Paul Foucart: eroii = morti de rang inalt care din cauza puterii pe care o avusesera in viata pamanteasca pastrau dincolo de mormant putere asupra treburilor pamantesti; li se inchina un cult pt a-i face sa fie binevoitori - Erwin Rohde: caracterele funebre ale cultului eroilor; eroii = spiritele celor morti - pentru greci, eroii = oameni iesiti din comuni si inaltati dupa moarte la rangul de semizei - odata cu Euripide cultului eroilor ii e conferita valoare moralizatoare: eroul nu mai e protector magic, ramasitele nu mai sunt un talisman; eroul devine un model demn de imitat, un tip uman oferit ca ideal - Nietzsche neaga valoarea morala a tragediei; Erwin Rohde sustine caracterul educator

- tragedia = culme a imoralitatii -> violenta, fratricid, matricid, adulter, lauda crimei, incest - morala noastra cere pedepsirea vinovatului dar nu e norma la tragici (Medeea fuge in Atena dupa omorarea lui Creon si a fiicei, a copiilor; Elena se intoarce in Sparta dupa adulter si R.T.; virtutea duce la moartea Antigonei si a lui Hipolit; ura si razbunarea ucigatoare domina) - caracterul eroic, virtutea, adica forta spiritului, inaltarea cu care sunt privite evenimentele si propria soarta, idealul pe care si-l cladesc si spre care isi indreapta stradaniile (nu pildele imperative si dogmatice pt care Nietzsche avea un dispret profund) = virtutea ca model de urmat, care il inalta pe om - dar multe tragedii (Euripide!) - remarci cu valoare moralizatoare (trufia, bogatia, orgoliul etc.) - Eschil - suferinta il formeaza pe om, ii da o constiinta => justificarea suferintelor (corul din Agamemnon)

Curatirea pasiunilor - ARISTOTEL: tragedia = imitarea unor actiuni care datorita milei si spaimei desavarseste cathrasis-ul propriu acestor emotii - tragedia = catharsis de grup; legatura stransa dintre actorii care traiesc drama si spectatori => efect terapeutic - valoare psihologica, chiar morala: mijloc de a stabiliza afectiuni psihice, compensarea unor nevoi, care, refulate, ar duce la un dezechilibru si la o stare patologica

Exodos - perenitatea tragediei antice: reinnoire, adaptare, modernizare - cinematografia => fericita vulgarizare a tragediei: Electra lui Cacoiannis, Passolini si-a consacrat si el geniul cinematografic adaptarii temei oedipiene - Oedip-Rege + Medeea (depaseste cadrul dramei euripidiene dar reinvie spitirul tragic) - reintoarcerea la tragedia greaca - necesitate profunda a unei civilizatii in declin, de a se cufunda in izvoarele unei arte puternice care a pus omul fata in fata cu destinul, i-a aratat propria maretie; e semnul setei de libertate, dreptate, afirmarea unei vointe puternice, dominate de sentimentul valorii imprescripribile a individului fata in fata cu fortele obscure de distrugere nascute din entitati colective, negare a omului si a adevaratei libertati