Ioan Baban, Dictionar

IOAN BABAN CULTURA ŞI LITERATURA ROMÂNĂ DE LA ORIGINI PÂNĂ AZI ŞI

JUDEŢUL VASLUI DICŢIONAR

IOAN BABAN

CULTURA ŞI LITERATURA ROMÂNĂ DE LA ORIGINI PÂNĂ AZI ŞI

JUDEŢUL VASLUI DICŢIONAR

2

Tehnoredactare: autorul Coperta: Dorina Baban Aşezarea în pagină şi printarea: Dorina Baban Consultant editorial: Fotografii: Lectură şi corectură

3

IOAN BABAN CULTURA ŞI LITERATURA ROMÂNĂ DE LA ORIGINI PÂNĂ AZI ŞI JUDEŢUL VASLUI

DICŢIONAR AUTORI - PUBLICAŢII - SOCIETĂŢI

4

ARGUMENT LA DICŢIONAR Cititorii s-ar putea întreba, cu îndreptăţită nedumerire, de ce un alt dicţionar şi de ce raportat la un spaţiu redus, când avem atâtea surse de documentare literară şi culturală. Nedumerirea este starea oricărui om aflat în faţa unui act, numai aparent mai puţin justificat din punct de vedere informaţional. O carte are rolul ei, iar autorul vine cu motivele, cu argumentele menite să îndreptăţească acţiunea propriu zisă. Oricum ea umple un gol, că nu întotdeauna sunt suficiente sursele amintite mai sus în diferite domenii iar în ceea ce priveşte literatura, cultura, ele sunt şi mai evidente. Experienţa a arătat că toate dicţionarele din cultura românească au fost şi sunt insuficiente, nu au reuşit să cuprindă fenomenele la care s-au raportat, decât la nivel înalt, dar acest nivel e asemenea unei bolţi căreia îi lipseşte temelia. Se motivează că în dicţionarele limitate la un anumit spaţiu regional sunt cuprinşi scriitori uitaţi care îşi merită soarta, dar problema uitării e mai complexă decât pura ei afirmaţie. Se poate uita tot, că sunt indivizi cărora le lipseşte „ieri” şi nu au un „mâine”, ori starea asta, să-mi fie cu iertare, e una generală. Lumea a fost împinsă înainte de indivizi excepţionali, uitaţi şi ei de masa largă. Ce te faci însă cu numărul acela limitat de indivizi care sunt interesaţi de ceea ce s-a făcut „ieri”, ca să vadă unde stăm şi să proiecteze un „mâine”? În orice împrejurare, când vorbim despre ştiinţă, cultură şi artă, aşezăm în urma lor atributele fireşti, naţională sau universală. În situaţia literaturii lucrurile stau puţin altfel, pentru că ea nu are limbaj universal. Literatura naţională e un reper de natură valorică, la fel literatura universală care se integrează celei naţionale în momentul traducerii ei. Se ştie însă că fenomenul literar este mai complex decât se crede, mai ales în spaţiul românesc unde s-au petrecut evenimente foarte diferite în raport cu alte spaţii naţionale, ori poate şi acolo se întâmplă acelaşi lucru. Într-un dicţionar românesc, nu are importanţă care, e trecut un scriitor străin pentru că a tradus din limba română, în limba naţiei sale, cărţi româneşti. Oare scriitorii români care au tradus din literatura universală nenumărate cărţi, începând cu diaconul Coresi şi isprăvind cu marii traducători contemporani, de pildă Marin Preda care a tradus „Demonii” de F. M. Dostoievski, sunt trecuţi în dicţionarele literaturilor din care au tradus? Îmi închipui ce-ar fi în dicţionarele enciclopedice franceze în care Eminescu este trecut ca „Auteur de nouvelles et de contes populaires...” (1) Dar discuţia este, desigur, minoră. Poate e necesar să adăugăm că scriitori importanţi din literatura română lipsesc din dicţionarele pe care le vom evidenţia la bibliografie. Un exemplu ar fi grăitor: din „Scriitori români”, dicţionar coordonat de Mircea Zaciu, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978, lipseşte Gelu Naum, unul din marii poeţi contemporani, şi nu numai. Un singur exemplu este însă edificator. Criteriul valoric este serios viciat de subiectivism şi nu este singurul domeniu aflat în suferinţă. Poate ar trebui să se pornească de la o altă paradigmă atunci când tratăm problemele moştenirii culturale. Ar fi dureros dacă s-ar ţine cont de părerile „extremiste” 5

ale unor literaţi români „cu capsa pusă” care pot afirma fără jenă şi fără să fie cel puţin atenţionaţi, că spusele lor pot fi catalogate ca izvorâte în momente de alienare mintală. De asemenea nu putem să pornim în afirmarea valorilor de la ideea că „mie nu-mi place scriitorul...X” pentru că s-ar ajunge la ceea ce s-ar putea numi arbitrarietate. (Dar se pare că deja s-a ajuns la o asemenea stare.) Istoriile literare, foarte multe la număr, că nici nu se mai ştie prea multe despre ele, au consemnat la un moment dat starea literaturii române, cu datele şi reperele cunoscute de autori, presupunând fenomenul în sine. Aşezarea şi ierarhizarea valorilor a ţinut cont de amploarea lui, la momentul respectiv, dar odată cu trecerea timpului lucrurile s-au complicat. Una era să se scrie o istorie literară la sfârşitul secolului al XIX-lea, la începutul sau chiar la sfârşitul deceniului al IV-lea al sec. celui de-al XX-lea, când fenomenul nu era atât de complex, şi alta este să se scrie o asemenea operă la sfârşitul ultimului deceniu al sec. al XX-lea şi începutul sec. al XXI-lea. Experienţa a arătat că literarura şi arta se dezvoltă pe principiul progresiei geometrice, aşa încât, operele de sinteză literară sunt mereu insuficiente, dacă nu chiar derutante, dată fiind imposibilitatea documentării, în condiţiile lipsei materialului necesar, pe de o parte, şi a imposibilităţii ca un singur autor să cunoască tot ceea ce se scrie la un moment dat pe mapamond. Iar ca să îngrădeşti dreptul de a scrie este o altă aberaţie la care unii ar subscrie fără rezerve. Într-o revistă, nu are însemnătate care, se afirma necesitatea reintroducerii cenzurii de către edituri. În aceste condiţii este posibil ca autori însemnaţi să rămână necunoscuţi, uitaţi, în timp ce, mediocrităţi evidente să populeze cărţile numite istorii literare. Dacă mai adăugăm la acestea şi lipsa reacţiei normale a criticii literare, avem în faţă o situaţie apropiată de adevăr. Critica literară s-a subiectivat până la refuz, nimeni nu mai citeşte cărţile „necunoscuţilor”. Dacă un critic literar afirmă că a găsit pe birou o carte de poezie care l-a impresionat, o face din dorinţa de a se arăta nepărtinitor, chiar dacă află mai apoi, că autorul este redactor-şef la revista literară X. Curată stare de obiectivare, ar afirma Nenea Iancu. Să fim serioşi şi să recunoaştem că lucrurile stau prost ca în multe alte locuri în Utopia. Cele mai citite sunt cărţile de poezie, cele de proză rămân în rafturile bibliotecilor, nu se atinge nimeni de ele. Chiar premiile literare nu mai spun nimic. Se practică un soi de „colegialism” cu pagubă pe frontul unde armele active rămân în stare latentă. Se avansează mereu ideea că libertatea de creaţie a dus la o adevărată inflaţie literară, numărul grafomanilor a crescut alarmant, dar ca în multe alte domenii, afirmaţiile sunt din nou gratuite. Ca să cataloghezi un act creator e lesne, e mai greu de argumentat, ori de argumente nu are nimeni nevoie, e suficientă afirmaţia cum că mie nu-mi place X, aşa cum s-a întâmplat nu de mult cu o scriere de sinteză la care se duc doar autorii intraţi în paginile ei. Ce se face însă cu cei care ar fi trebuit să fie şi nu sunt, nu este o întrebare în măsură să trezească interesul cuiva? Subiectivismul nu trebuie practicat în asemenea situaţii. Cine nu se poate elibera de el când scrie o operă de sineză, să facă specificaţia necesară. Problema este mai complicată aici. Nu se vor putea redacta istorii literare locale, dar asta nu înseamnă că nu există o istorie spirituală la care se raportează o comunitate şi totdeauna se vor găsi motivaţii de a evoca momentele ei cu cei ce o reprezinţă şi care au afirmat-o, de multe ori, valoric, la nivel naţional. Întrebarea de la început s-ar putea repeta şi în alte situaţii, dacă avem în vedere sursele de documentare absolut necesare pentru evidenţierea fenomenului literar propriu zis. Dacă cineva ar face o statistică a repartizării în teritoriu a datelor cuprinse în dicţionarele sau istoriile literare cunoscute şi nu numai, ar putea trage concluzii dintre cele 6

mai ineresante. Ar descoperi părţi mari din teritoriul ţării în care fenomenul literar nu are loc, nu se produce, ori lipseşte cu desăvârşire. Mi-a stârnit hazul o afirmaţie potrivit căreia valoarea poetului X nu se leagă de Codăieşti sau Vaslui. Aşa o fi, dar dacă s-ar cerceta cu responsabilitate fenomenul, afirmaţia s-ar fi dovedit gratuită. Se scrie prost şi la Bucureşti, şi la Cluj şi la Iaşi, în multe alte părţi cu renume, aşa cum se poate scrie bine la Bacău, Caransebeş, la Dăneşti sau aiurea. Unul dintre aceste spaţii este şi cel la care ne raportăm şi în urma cercetărilor am ajuns la concluzii dintre cele mai fericite. Probabil că fiecare parte a teritoriului ţării „frustrată” din acest punct de vedere ar ajunge la aceeaşi concluzie. Şi în această situaţie operează subiectivismul şi lipsa informaţiei. Şi apoi să nu uităm că nici un alt fenomen cultural nu se leagă de un spaţiu dat mai mult ca în cazul operelor literare, mai ales proza şi dramaturgia. Revenim la întrebarea de la început şi adăugăm că un autor dintr-o parte a ţării la care istoricii literari şi autorii de dicţionare nu ajung, publică o carte într-un număr redus de exemplare şi rămâne în anonimat, deşi e scrisă cu real talent. Nu toţi autorii privesc literatura din perspectiva valorii de schimb. Experienţa a arătat că scrierile mediocre se vând în mii de exemplare. Suntem martorii fenomenului şi nu avem reacţiile cele mai potrivite. Literatura în mare parte s-a regionalizat, localismul cultural, despre care se vorbeşte tot mai mult în ultima vreme, este rezultatul imposibilităţii răspândirii la nivel naţional a oricărui act creator iar valorificarea lui este mai mult decât necesară. Dar situaţia nu este particulară, nu priveşte numai spaţiul românesc, ci este un fenomen universal. Comunităţile, ieşite din starea de ignoranţă, prea mult prelungită la noi, au viaţa lor spirituală, o pun în evidenţă cu prilejul zilelor culturale periodice şi e bine aşa. O problemă de importanţă majoră o constituie documentarea. Pentru ceea ce s-a scris în trecutul mai apropiat sau mai îndepărtat există surse de informare importante. Ele au servit autorului pentru a descoperi locul pe care îl ocupă acest spaţiu regional în dezvoltarea culturii şi literaturii naţionale. Originea autorilor, locul lor de formare, relaţiile avute de creatori importanţi cu acest spaţiu au constituit repere de importanţă majoră. Există o conştiinţă a apartenenţei la spaţiu şi e de bun simţ ca oamenii din această parte de ţară să-şi descopere identitatea, să nu uite că pe aceste locuri au existat oameni care au pus umărul la edificiul naţional. Nu ştiu dacă ar fi util ca atunci când vorbim despre trecutul neamului, ar trebui să căutăm eroi numai la Bucureşti, Iaşi, Cluj, nu şi în orice colţ de ţară. De asemenea nu ştiu dacă ar fi util să nu luăm Bârladul ca unul din cele mai importante centre de cercetare folclorică, la răscrucea dintre cele două secole trecute, XIX şi XX, act cultural care nu poate fi ignorat cu toată înclinaţia noastră spre mimetismul occidental, de cele mai multe ori ofensator. Nu există un criteriu al sincronismului, de orice natură ar fi el. Ăsta ar fi un exemplu şi mi se pare ciudat că folcloriştii trebuie să aibă un dicţionar al lor, dar să fie absenţi din dicţionarele scriitorilor. Dacă ne referim la începuturile culturii noastre nu putem ignora zona Huşului şi Fălciului unde a existat o Episcopie cu o activitate religioasă dar şi una culturală cu pronunţat caracter iluminist. La aceasta se adaugă cronicarii originari sau trăitori pe aceste locuri. În acest sens trebuie citat „Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900”, apărut sub îngrijirea Institutului de Lingvistică, Istorie Literară şi Folclor al Univ. „Alex. I. Cuza” din Iaşi, la Ed. Acad. în anul 1979 care consemnează aceste date, precum şi alte numeroase surse, el fiind un real exemplu de documentare. Nu au lipsit dificultăţile legate de documentare, mai ales atunci când a fost vorba despre autorii contemporani. Nu întotdeauna a fost posibil un contact cu cei care 7

constituiau obiectul cercetării, fie datorită fluctuaţiei lor, fie imposibilităţii de a intra în posesia datelor elemetare. Deseori s-au făcut deplasări în centrele importante, la bibliotecile publice, pentru a intra în posesia acestor date. De asemenea s-a constatat că, editate în puţine exemplare, cărţile multor autori lipsesc din bibliotecile importante. Rareori s-a întâmplat ca la una din biblioteci să existe toate cărţile unui autor. De cele mai multe ori se găsesc într-un singur exemplar pe care trebuie să-l citeşti în bibliotecă, la sala de lectură. Situaţia aceasta pare paradoxală, dar ea nu trebuie ignorată. E posibil ca unii autori să lipsească din acest dicţionar din această banală pricină. Se adaugă aici lipsa de interes a unora şi nu în ultimul rând comoditatea celor cărora le-am cerut datele. Se ştie însă că la nivel local există o bibliotecă judeţeană care ar trebui să posede câte un exemplar din cărţile editate de autorii din raza de acţiune. Pe viitor posibilitatea documentării va fi din ce în ce mai dificilă. Cred că şi autorii poartă o vină şi nu una oarecare. Dicţionarul de faţă are un caracter cultural şi literar. Aşa ar trebui să fie considerate toate dicţionarele numite literare, pentru că cele două noţiuni nu se pot separa. Mai mult, în ultima vreme sunt o sumedenie de aspecte care confirmă starea şi se pare că e una de normalitate. Cum datele consemnate încep cu originile, era de aşteptat ca autorul să privească fenomenul în integralitatea lui. Pe acest teritoriu cultura şi literatura au început în aceeaşi vreme cu ceea ce se cunoaşte pe plan naţional. S-au descoperit preocupări culturale importante, unele foarte puţin cunoscute sau ignorate pentru că nu toată lumea are acces la surse de documentare vechi. A existat în acest spaţiu o mişcare culturală şi literară dintotdeauna şi ea s-a menţinut şi amplificat odată cu trecerea timpului. La acest aspect se adaugă un contact permanent al marilor scriitori cu lumea din podişul central al Moldovei în centrul căruia se află judeţul Vaslui. Istoria locurilor este bogată în date, în fapte şi evenimente cu răsunet. Dacă am aşeza două din marile personalităţi având legături strânse cu locurile, acestea ar fi Ştefan cel Mare şi Mihai Eminescu. Ştefan cel Mare a avut la Vaslui Cetate de Scaun, iar Eminescu a vizitat o sumedenie de şcoli, la începuturile învăţământului românesc, marcând un moment important pentru cultura naţională. Peste acest moment din viaţa marelui poet nu se poate trece. Dicţionarul de faţă cuprinde peste 500 de articole de întindere variabilă, în funcţie de importanţa operei autorului. În elaborarea lor autorul a fost preocupat de ideea de a nu oferi nişte simple date biobibliografice, seci, lipsite de importanţă, ci să facă şi aprecierile necesare asupra operei scriitorilor prezenţi în paginile lui. Comentariul critic nu epuizează punctele de vedere posibile, poate nici viziunea generală, dar nici un dicţionar nu realizează această performanţă. Strădania de a realiza o sinteză este evidentă şi pentru a se ajunge la acest rezulat, s-a depus o muncă enormă. În structura fiecărui articol s-a ţinut cont de viaţa şi activitatea scriitorului, de opera acestuia, de conţinutul ei, în funcţie de care s-au realizat aprecierile critice. Bibliografia întinsă a fost utilizată pentru a evita erorile. Deseori s-a folosit citatul marcat la sfârşit cu notele bibliografice de rigoare. În felul acesta cititorul poate avea o viziune de ansamblu asupra autorului. Comentariile critice sunt obiective, autorul dicţionarului s-a ferit să practice o polemică din care nu se înţelege prea mare lucru. De asemenea s-a ferit de „entuziasme”, de aprecieri spectaculoase sau de negaţii la fel de supărătoare. În paginile acestei cărţi există mari scriitori care au avut tangenţial legătură cu aria spaţială la care se raportează. Este drept că a revendica autori de această sorginte poate stârni comentarii. S-a precizat însă de fiecare dată în ce constă legătura şi de ce s-a ajuns la 8

concluzia că este necesară înregistrarea lor la locul cuvenit. Aşa se va întâmpla oriunde şi se pare că e un câştig şi pentru autor şi pentru cititorul din sapţiul amintit. Cât priveşte stilul, autorul dicţionarului a făcut apel la limbajul obiectiv, s-a ferit cât a fost posibil de persoana I, pentru a asigura conţinutul ştiinţific impus de disciplina domeniului, că, într-un fel, un dicţionar este o carte de critică şi istorie literară. Ea trebuie să asigure o informaţie cât mai exactă pentru cei care o vor consulta. Nu se întâlnesc pe parcurs cronici literare ample, ci doar aprecieri generale, drept concluzii în urma lecturii operei scriitorului. S-a citit mult, mii de volume au trecut prin mâinile autorului, iar în rarele cazuri în care nu a fost posibil să se descopere cărţile, s-a recurs doar la citarea lor. Pentru autorii din secolele XVII-XVIII, informaţiile au fost luate din dicţionarele şi istoriile literare cunoscute, cu citatele necesare. Autorul adresează mulţumiri celor care au sprijinit acţiunea propriu zisă şi au contribuit cu sfaturi şi surse de informare mai greu de obţinut. De un real folos s-a dovedit a fi inimosul colectiv de bibliotecare de la Biblioteca Judeţeană „Nicolae Milescu Spătarul” în frunte cu prof. Elena Poamă, directoarea instituţiei. De asemenea de un real sprijin ne-a fost directorii Caselor de Cultură, în special domnul profesor Virgil Giuşcă, de la Casa de Cultură a Sindicatelor din Bârlad. Folositoare au fost de asemenea discuţiile cu colegi de breaslă, printre ei Theodor Codreanu, Teodor Pracsiu, Daniel Dragomirescu, Dan Ravaru, Mihai Ciobanu, Petru Necula etc. Autorul acestei cărţi deja s-a gândit la o viitoare ediţie în vederea eliminării lipsurilor de care este absolut conştient, dar se ştie că toate acţiunile noastre stau sub semnul relativităţii. AUTORUL

1. „Le Petit Larousse...”, 1995, p. 1303

9

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ DICŢIONARE ENCICLOPEDICE Dicţionar Enciclopedic Român, Ed. Politică, Buc. 1962: vol. I, A – C, 1962 vol. II, D – J, 1964 vol. III, K – P, 1966 vol. IV, Q – Z, 1966 Mic dicţionar enciclopedic, sub coordonarea generală a Aurorei Chioreanu, Gheorghe Rădulescu, Valeriu Şuteu şi alţii, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc. 1972: ed. II, 1978, ed. III, 1986. Predescu, Lucian: „Enciclopedia „Cugetarea”, Buc. Ed. Cugetarea 1940. DICŢIONARE LITERARE Academia Română, Dicţionarul general al literaturii române”, Ed. Academiei: Buc. A / B , 2004; C / D, 2004; E / K, 2005; L / O, 2005; P / R, 2006. Nicolae Busuioc, „Scriitori ieşeni contemporani. Dicţionar biobibliografic”, Ed. Junimea, Iaşi, 1997. Nicolae Busuioc, „Scriitori şi publicişti ieşeni contemporani. Dicţionar”, Ed. Vasiliana, Iaşi, 2002. Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, sub coordonarea Institutului de Lingvistică, Istorie Literară şi Folclor al Universităţii „Alex. I. Cuza” Iaşi, Ed. Academiei, 1979. Dicţionar de literatură română. Scriitori, reviste, curente, coordonator Dimitrie Păcurariu, Buc. Ed. Univers, 1979. Dicţionar cronologic. Literatură română. Coordonatori I. C. Chiţimia şi A. Dima, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979. Dicţionarul scriitorilor români, coordonare Mircea Zaciu, Marian Papahagi şi Aurel Sasu, Ed. Fundaţiei Culturale Române I – A-C, 1995; II, D – L, 1998; III, M – P, 2002, IV, Q – Z, 2004. Marian Popa, „Dicţionar de literatură română contemporană”, Ed. Albatros, 1971; Ediţia a doua, revăzută şi adăugită, 1977. Mihail Straje, „Dicţionar de pseudonime, alonime, anagrame, asteronime, criptonime ale scriitorilor şi publiciştilor români”, Ed. Minerva, 1973 I. Hangiu, „Dicţionar al presei literare româneşti (1790-1982)”, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc. , 1987, ed. a II-a, revăzută şi adăugită, 1997. I. Hangiu, „Presa literară românească” (1789 – 1948), vol. I-II, cu o introducere de Dumitru Micu, Ed. Minerva, 1968. 10

I. Hangiu, „Reviste şi curente în evoluţia literaturii române”, E.D.P., Buc. , 1978. „Scriitori români”, coordonare Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc. , 1978. „Scriitori străini”. Mic dicţionar, coordonator Gabriela Danţiş, Ed. Ştiinţifică ţi Enciclopedică, Buc. , 1981. „Dicţionar de termeni literari”, coordonator Al. Săndulescu, Ed. Academiei, R S R, Buc. , 1970 „Dicţionar de terminologie literară”, coordonator Emil Boldan, Ed Ştiinşifică, Buc. 1970; ALTE DICŢIONARE Iordan Datcu, Stroiescu S. C, „Dicţionarul folcloriştilor”, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc. , 1979 Iordan Datcu, „Dicţionarul etnologilor români”, vol. I –II, Ed. Seculum I.O. , Buc. , 1998, vol. III, aceeaşi editură, 2001. Teodor Tanco, „Dicţionar literar 1639 – 1997” al jud. Bistriţa-Năsăud, Ed. „Virtus Romana rediviva”, Cluj-Napoca, 1998. ISTORII LITERARE Ovidiu Bârlea, „Istoria folcloristicii româneşti”, Ed. E.E.R, Buc, 1974. Marin Bucur, „Istoriografia literară românească”, 1973; Marin Bucur, coordonator, „Literatura română contemporană”, 1980; George Călinescu, „Istoria literaturii române de le origini până în prezent”, Ed. Minerva, Buc. ,1982. George Călinescu, „Istoria literaturii române, compendiu”, E.P.L., Buc. , 1968. Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Tudor Vianu, „Istoria literaturii române moderne”, Ed. D. D. P., Buc. , 1971. Constantin Ciopraga, „Literatura română între 1900-1918”, Ed. Junimea, Iaşi, 1970. Ov. S. Crohmălniceanu, „Literatura română între cele două războaie mondiale”, Ed. Minerva, vol. I, 1972; vol. II, 1974; vol. III, 1975. Nicolae Iorga, „Istoria literaturii româneşti”, vol. I-III, 1925- 1933, 1977; „Istoria literaturii româneşti contemporane”, vol. I-II, Ed. Adevărul, 1973; „Istoria literaturii române din secolul al XVIII-lea, 1969; x x x „Istoria literaturii române”, vol. I – III, Ed. Academiei RSR, vol. I, coordonat de G. Călinescu ş.a. , 1964; vol. II, coordonat de Emil Petrovici ş.a. , 1968; vol. III, coordonat de Al. Philippide ş.a. , 1972. George Ivaşcu, „Istoria literaturii române”, vol. I, Ed. Ştiinţifică, Buc. , 1969. Eugen Lovinescu, „Istoria literaturii române contemporane” în „Scrieri”, ediţie de E. Simion, Ed. Minerva, vol. 4, 5, Buc. , 1973. Eugen Lovinescu, „Scrieri”, 1 – 5, E. P. L. , 1969 – 1973; Dumitru Micu, Nicolae Manolescu, „Literatura română de azi”, Buc. , !965. Dumitru Micu, „Început de secol” 1900-1916, curente şi scriitori, Ed. Minerva, Buc. 1970. Dumitru Micu, „Istoria literaturii române de la creaţia populară la postmodernism”, Ed. Seculum I. O. Buc. , 2000. Perpessicius, „Menţiuni de istorie literară şi folclor” (1948-1956), Buc. 1956. 11

Perpessicius, „Alte menţiuni de istorie literară şi folclor”, (1958-1962), I-II, E.P.L., 1964. Alexandru Piru, „Literatura română veche”, ed. aII-a, E.P.L., Buc. , 1962. Alexandru Piru, „Panorama deceniului literar românesc”, 1940-1950, E.P.L., Buc. , 1968. Alexandru Piru, „Istoria literaturii române”, I – II, E. D.P., Buc. , 1970. Alexandru Piru, „Istoria literaturii române de la începuturi şi până azi”, E.P.L, Buc.,1981. Alexandru Piru, „Panorama deceniului literar românesc 1940 – 1950”, 1968; Ion Rotaru, „O istorie a literaturii române”, I-III, Ed. Minerva, Buc. , 1971, 1972, 1987. I. E. Torouţiu, „Pagini de istorie şi critică literară”, Bucovina, 1936; Tudor Vianu, „Opere”, I – III, Ed. Minerva, Buc. , vol. I, 1971; vol. II, 1972; vol III, 1973. VOLUME DE CRITICĂ ŞI ISTORIE LITERARĂ Ion Bălu, „George Călinescu, eseu despre etapele creaţiei”, 1970; Ion Bălu, „Viaţa lui George Călinescu”, 1970; Ion Bălu, „George Călinescu, bibliografie”, 1975; Călinescu George, „Principii de estetică”, E.P.L. Buc. , 1968. Călinescu George, „Ulisse”, E.P.L. Buc. , 1967 Călinescu Matei, „Aspecte literare”, E. P. L. , Buc. , 1965. Chendi Ilarie, „Pagini de critică”, precedat de un studiu amplu semnat de Vasile Netea, E. P. L. , Buc. , 1969 Cioculescu Şerban, „Aspecte literare contemporane”, Ed. Minerva, Buc. , 1978. Cioculescu Şerban, „Itinerar critic”, vol. I – II, Ed. Eminescu, Buc. , 1976. Ibrăileanu Garabet, „Scriitori români şi străini”, vol. I-II, E. P. L. , Buc. , 1968 Ibrăileanu Garabet, „Opere”, vol. I, II, Iaţi, 1970, 1972; Iorga Nicolae, „Istoria literaturii româneşti. Introducere sintetică”, Buc. 1977; Piru Alexandru, „Poezia românească contemporană” 1950-1975, Ed. Eminescu, 1975. Constantinescu Pompiliu, „Scrieri”, E.P.L., Buc. vol. I-II, 1967, vol. III- IV, 1970. Simion Eugen, „Scriitori români de azi”, Ed. Minerva, vol. I, 1978; vol. II, 1981; vol. III, 1984; vol. IV, 1989. Streinu Vladimir, „Pagini de critică literară”, vol. I – V, Ed. Minerva, Buc, 1968-1977. ALTE VOLUME DE CRITICĂ George Călinescu, „Ulise”, E.P. L. Buc. , 1967; Matei Călinescu, „Aspecte literare”, E. P. L. Buc. , 1965; Matei Călinescu, „Perspective cririce”, 1978; Şerban Cioculescu, „Varietăţi critice”, 1966; Constantin Ciopraga, „Portrete şi reflecţii literare”, 1967; Val Condurache, „Fantezii critice”, 1983; Pompiliu Constantinescu, „Scrieri”, I – VI, 1967 – 1972; Nicolae Creţu, „Constructori ai romanului”, 1982; Iorga Nicolae, „Oameni care au fost”, vol. I-II, BTT, E.P.L., Buc. , 1967 Negruzzi Iacob, „Amintiri din „Junimea”, BTT, Ed. Minerva, Buc. , 1970. Negruzzi Iacob, „Copii după natură”, BTT, Ed. Minerva, Buc. ,1970 Panu George, „Amintiri de la „Junimea” din Iaşi, vol. I-II, BTT, Ed. Minerva, Buc., 1968. Ion Hobana, „Proza criticilor”, 1983; „Profiluri epice contemporane”, 1987; 12

Nicolae Iorga, „O luptă literară”, 1979; George Ivaşcu, „Confruntări literare”, I – III, 1966 – 1988; Dan Mănucă, „Scriitori junimişti”, 1971; Dumitru Micu, „Poporanismul şi „Viaţa românească”, 1961; Marin Mincu, „Critice”, I – II, 1969; Gruia Novac, „Cuminţenia lui Procurante”, 2001; Gruia Novac, „Observaţii sau băgări de seamă”, 2006; Zigu Ornea, „Poporanismul”, 1972; Ovidiu Papadima, „Ipostaze ale iluminismului românesc”, 1975; Perpessicius, Menţiuni de istoriografie literară şi folclor”, I- III, 1957-1967; Teodor Pracsiu, „Clepsidrele Thaliei”, 1985; Teodor Pracsiu, „Măştile lui Cronos”,1995; Teodor Pracsiu, „Transparenţe critice”, 1999; Teodor Pracsiu, „Oglinzi paralele”, 2000; Lucian Raicu, „Structuri literare”, 1973; Lucian Raicu, „Fragmente de timp”, 1984; Lucian Raicu, „Critica, formă de viaţă”, 1976; Lucian Raicu, „Printre contemporani”, 1980; Lucian Raicu, „Calea de acces”, 1982; Valeriu Râpeanu, „Scriitori dintre cele două războaie mondiale”, 1986; Zaharia Sângeorzan, „Conversaţii critice”, 1980: Valentin Silvestru, „Un deceniu teatral”, 1984; Dumitru Solomon, „Dialog interior”, 1987; Laurenţiu Ulici, „Prima verba”, I – II, 1975 – 1978; G.G. Ursu, „Memorialistica în operele cronicarilor”, 1972; I. Vartic, „Spectacol interior”, 1977; Teodor Vârgolici, „Începuturile romanului românesc”, 1963 Teodor Vârgolici, „Scriitorii români şi unitatea naţională”, 1988; Tudor Vianu, „Arta prozatorilor români”, 1966; Tudor Vianu, „Scriitori români, I – III, 1970; Gheorghe Vrabie, „Folcloristica română”, 1968; ALTE VOLUME DE INTERES GENERAL ŞI LOCAL „Acta Moldaviae Meridionalis”, anuarul Muzeului Judeţean „Ştefan cel Mare”, Vaslui XV – XX, II, 1993 – 1998; Alexandru Andronic, Petru Necula, Mihai Ciobanu, „Cronica Vasluiului”, 1998; Romulus Boteanu, coordonator, „Bârladul de odinioară şi de astăzi”, I – III, 1978 - 1994 Costache Buraga, Eugenia Buraga, „Dăinuiri dăneştene”, Iaşi, 1977; Mihai Ciobanu, „Pagini de istorie a Inspectoratului şcolar Vaslui”, Vaslui, 2003; Theodor Codreanu, coordonator, „Istoria Huşilor”, 1995; Vasilica Grigoraş, „Fragmente de spiritualitate românească”, 2001; Ionel Maftei „Personalităţi ieşene”, vol. I – VIII, 1972- 1998. Neculai N. Maftei, Constantin Radu, „Fii ai comunei Dăneşti”, 1981; Dumitru V. Marin, „TVV – 15 ...explozia...”, Vaslui, 2006; Constantin Măciucă, „Dimitrie Cantemir”, Buc. , 1962; 13

Petru Necula, Mihai Ciobanu, „Dicţionarul personalităţilor vasluiene”, 2001; Traian Nicola, „Valori spirituale tutovene”, vol. 1 – 6, Bârlad, 1998 – 2005:; Traian Nicola, „Valori spirituale vasluiene”, vol. I – II, Vaslui, 2001 Traian Nicola, „Liceul „Gh. Roşca Codreanu” Bărlad, monografie, Iaşi, 1971; Gruia Novac, „Tezaurizarea cărţilor într-un aşezământ cultural centenar”, Bărlad, 2006; Ion N. Oprea, „Vaslui – capitala „Ţării de Jos” în presa vremii – 1875-2005”, 2006; Silvia Ravaru, Dan Ravaru, „Datini şi obiceiuri de pe Valea Tutovei”, 1980; Dan Ravaru, „Folclor, etnografie, istorie locală”, vol. I, Vaslui, 1998; Dan Ravaru, „Cartea Puieştilor”, Vaslui, 1999; Dan Ravaru, „Comuna Alexandru Vclahuţă”, monografie, Vaslui, 2000; Dan Ravaru. „Folclor literar de pe Valea Tutovei”, Vaslui, 20001; Dan Ravaru, „Cartea întâia a Racovei”, studiul monografic, Vaslui, 2002; Avram D. Tudosie, „Grupul Şcolar Agricol „D. Cantemir” din Huşi”, monografie, 2005; G. G. Ursu, „Istoria literară a Bârladului”, 1937 G. G. Ursu, G. Nedelea, „Antologia scriitorilor bârlădeni”, 1937; Gheorghe Vrabie, „Istoria culturală a Bârladului”, 1938; AUTORI, VOLUME Daniela Adam, „La vatra tradiţiilor”, 2006; Silvia Adamek, „De ce înfloreşte Adonis”, 2001; „Vă asigur că nu-i comedie”, 2005 „Luiza îndrăgise otrava”, 2006; Ioan Adam, „Rătăcire”, Sybaris”, 1975; Anton Adămuţ”, „Literatură şi filosofie creştină”, 1997; „Filosofia substanţei”, 1997; „Filosofia Sfântului Augustin”, 2001; „Seducţia ca spaţiu al cenzurii”, 2004; Felix Aderca, „Răzvrătirea lui Prometeu”, 1974; „Oameni şi idei”, 1983; Marin Aiftincă, „Întruparea gândului”, 1997; Al Doamnei Cătălin, „Apocalipsa după Kosovo”, 2003; Georgică Alexandrache, „Moara de vânt”, 1998; Cornelia Alexandru, „Judeţul Vaslui, file de monografie”, în colab. , 1972; Val Andreescu, „Calul cu potcoave roz”, 2005; Doina Andrei, „Fetiţa de ciocolată”, 1997; Dumitru Andrei, „Spasme şi reverii”, 2005; Petruş Andrei, „Descântece de inimă rea”, 1995; „Floarea de jar”, 1996; „Floarea de veghe”, 2000; „Dulcea mea doamnă / Eminul meu iubit”, versuri, 2002; „Cântecul toamnei”, 2003; „Poeme târzii”, 2006; „Taina feciorului de împărat”, basm versificat, 2006; Vasile D. Andriescu, „Voci lirice vasluiene” (cooautor), 2006; Ion Emil Andrieşanu, „Zidiri”, în antologie, 1983; Alexandru Andronic, „Cronica Vasluiului”, în colab. , 1999; Ion Alex. Angheluş, „Nunţile focului”, 1971. 2006; „Drumul cuvântului”, 1981; „Cumpărătorul de bufniţe”, 1985; „Cai de lut”, 1992; Cornel Anton, „Părtaş la jertfă”, 2003; Dumitru Apostolache, „Oglinzile iubirii”, 2006; 14

Mihai Apostu, „Atentat la poezie”, 1995; „Vocile”, 1997; „A cincea stare”, 2000; „Dialoguri perpendiculare”, 2001; Nicolae Ariton, „Sfârşitul jocului de lupi”, 1985; „Venirea fratelui Chiril”, 2003; „Cine a descoperit Europa”, 2003: Ioan Baban, „Dincolo de bine şi de rău”, 1998; „Norii cu melancolii”, 1999; „Ispite lirice”, 2000; „O istorie ciudată”, 2000; „Tărâmul interzis”, roman, 2001; „Neguţătorul de drum”, 2002; „Apele tăcerii”, 2002; „Anotimpul imposibilei iubiri”, roman, vol. I, 2005; „Anotimpul imposibilei iubiri”, roman, vol. II, 2006 etc; Stelian Baboi, „În bătaia vântului”, 1967; „Prima iubire”, 1971; „Convorbire târzie”, 1991; „Visul”, dramă, 1969; „Iubirea pe pământ”, 2002; „Priveghiul profeţilor”, 2001; „Cumplitele adevăruri despre om şi lume”, 2002; Dan Barbu, „Cearcănele sfârşitului de veac”, 2000; Dumitru Bălţatu, „Îmblânzitorul de iluzii”, 1996; Vasile Băncilă, „Duhul sărbătorii”, 1966; Ion Bârcă, „Început de fluier”, 1980; Adrian Beldeanu, „Vitralii cu păsări”, 1967; „Canapeaua cu pisici”, 1970; „Floarea de fân”, 1977; „A treia repriză”, roman, 1973; Radu Beligan, „Portrete şi subiecte”, 1968; „Note de insomniac”, 2000; Corneliu Bichineţ, „Dincolo de barieră”, 1999; „Vise cu cai”, 1994; „Valea Tutovei, valea plângerii”, 2005; Simion Bogdănescu, „Totem interior”, 1991; „Dioptrii”, 1992; „Adio somnoroasă”, 1994; „Obscure”, 1996; „Elegii fără timp”, 1997; „Şoc”, 2000; „Poeme maxime”, 2007: Ion Boroda, „Scrisori din salină”, 1982; „Pământ fără somn”, 1991; „Cerul dintre ziduri”, 2002; Liviu Botez, „Din dragoste pentru copii”, 2001; Nicolae Botez, „Chemarea depărtărilor”, 2000; Petru Brumă, „Estule, copil din flori”, 1997; Filip Brunea – Fox, „Reportajele mele”, 1989; Paul Bujor, „Scrieri alese”, 1951; Costache Buraga, Eugenia Buraga, „Dăinuiri dăneştene”, 1977; Nicolae Busuioc, „Oglinzile cetăţii”, vol. I – III, 1993 – 1996; „Scriitori şi publicişti ieşeni comntemporani”, Dicţionar, 2002; Dimitrie Cantemir, „Istoria ieroglifică”, 1988; „Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea”, 1990; Vasile Ion Cataramă, „Urme pe timp”, 1970; Constanţa Caţiche-Tiron, „Balsam alb”, 1997; „Rugă pentru firul de iarbă”, 2001; Geo-Iancu Călinescu, „Teatru”, 2004, 2005; George Călinescu, „Opera lui Mihai Eminescu”, 1969 „Opere” 1 – 8, 1964 – 1968; Mariana Cârlescu, „Ioan Adam”, micromonografie, 2001; Aurel Cehan, „Terapie în cuvinte”, 2002; 15

Marius Chelaru, „Pelerinul”, versuri, 1996: „Două kakemono închipuite din ţara unde înfloreşte spiritul limbii”, 1996; „La descălecatul prezentului”, 2000; „Tai Ping”, roman, 2001; „Abraham şi muntele nebun...”, 2001 etc. Petruţa Chiriac, „Geometrie sentimentală”, 1980; „Ieşirea din careu”, roman, 2000; „Pescăruşii de la malul mării”, roman, 2005; Virgil Chiriac, „Lacrimile lăcrămioarei”, 1972; „Ăsta-i Dănuţ”, piesă de teatru, 1973; Constantin Chiriţă”, „Cireşarii”, vol. I – V, 1976; Petru Cimpoieşu, „Aminriri din provincie”, 1983; „Firesc”, roman, 1985; „Erou fără voie”, 1994; „Un regat pentru o muscă...”, 1995; „Povestea marelui brigand”, 2000; „Simion liftnicul”, 2001 etc; Mihai Ciobanu, „Cronica Vasluiului”, în colab. , 1999; „Dicţionarul personalităţilor vasluiene”, în colab. , 2001; Cătălin Ciolcă, „Joc la soare”, teatru pentru copii, 1975; Aurel Ciulei, „Puterea dragostei”, 2006; Emil Ciulei, „Vraişte”, roman, 1981; Leonard Ciureanu, „La marginea nopţii”, 2000; „Grădinile sufletului”, 2005; „Roua absenţei”, 2006; Constantin Clisu, „Pentru un pui de sturz”, 1979; „Vine moşul pe cărare”, 1983; „Văluţă descoperă lumea”, 1988; „Un strigăt în noapte”, 1992; „Bastardul”, roman, 2002 etc Vasile Coban, „Mozaic umoristic”, 1974; N. D. Cocea, „Scrieri”, vol. I – II, 1969 – 1970; Elena Codreanu, „Ghicitori ilustrate”, 1980; Theodor Codreanu, „Eminescu. Dilaectica stilului”, 1984; „Dubla sacrificare a lui Eminescu”, 1997; „Modelul ontologic eminescian”, 1994; „Controverse eminesciene”, 2000; „Mitul Eminescu”, 2006; „Complexul Bacovia şi bacovianismul”, 2001; „Caragiale abisal”, 2004; „Transmodernismul”, 2005; „Fragmentele lui Lamparia, 2002 etc; Viorela Codreanu – Tiron, „Anotimpuri ostile”, 2000; Dumitru Mircea Coloşenco, „Ion Barbu, Dan Barbilian”. Biografie, 1989; Serghei Coloşenco, „Armonii enigmistice”, 1991; „Enigmaticul Eminescu”, 2000; Ghenuţă Coman, „Monografia Murgenilor”, 1979; Elena Condrea, „Viaţa – spectacol etern şi fascinant”, 2004; Marian Constandache, „Conversaţii la arhipelagul ferestrei”, 2001; „Infernul metabolic”, 2004 „Guvernatorul giuruetelor de ceară”, roman, 2005; „Edenul impar”, roman, 2006; Mihai Constandache, „Vasile şi figuranţii”, 2002; Ion P. Constantinescu, „Moştenirea modernilor”, 1975; „Introducere în literatura clasică”, 1978; Sorana Coroamă – Stanca, „Dansul tinerilor lupi”, 1994; Mariana Costea, „Bătrâna trecere”, 2000; „Aer de nefiinţă”, 2006; 16

Miron Costin, „Opere alese”, 1967; Livia Cotorcea, „Lirica lui Lermontov”, 1983; Maria Cozma, „Nisipul meu din clepsidră”,2004; „Evadare din vidul tăcerii”, roman, 2006; Liliana Crăcană, „Lui Eminescu”, antologie, 2000; „Gânduri pentru bibliotecă”, antologie, 2001; Cleopatra-Mercedes Creţu, „Zilele Demiurgului”, 1999; Grigore Creţu, „Folclor din Muntenia şi Oltenia”, 1970; Nicolae Creţu, „Constructorii romanului”, 1982; Nicuşor Darabană, „Nechibzuitele iubiri”, 2005; Neculai Darie, „Povara zborului”, 1989; Neculai Darabană, „Pulbere de toamnă”, 1993; „Zâmbete de neuitat”, 2000; Barbu Delavrancea, „Opere”, vol. I – X, 1969 – 1979; Romulus Dianu, „Trandafiri de octombrie şi alte surâsuri”, 1971; „Fata bufonă. Pseudozoologicon”, 2 vol. , 1972; Ştefan Dimitriu, „Dealuri la Prut”, 1977; „Turnul nebunilor”, 1993; Constantin Dimitrescu – Iaşi, „Studii de estetică”, 1974; Viorel Dinescu, „Ora ideală”, 1983; „Ecuaţii albastre”, 1984; „Grădini suspendate”, 1988; „Poeme”, 1998; Vasilian Doboş, „Liniştea prin developare”, 1996; „Dumnezeu în direct”, 1999; „Despărţirea de om”, 2001; Brânduşa Dobriţă, „Viaţa mea aşa cum a fost”, 2004; Iancică Dobriţă, „Mitologii subiective în rondeluri imperfecte”, 2001; „Comoara”, proză scurtă, 2004; Vicenţiu Donose, „Vara cu tei nebuni”, 1970; „Cetatea”, roman, 1972; „Vremea lupilor”, roman, 1982; „Limpedele chip al dimineţii”, 1986; Dosoftei, Mitropolitul, „Opere”, vol. I, 1978; Daniel Dragomirescu, „Cel din urmă rapsod şi alte povestiri”, 2001; „Nimic nou după Cortina de Fier”, roman, 2003; „Deşertul roşu”, roman, 2004 etc; Cezar Drăgoi, „Luna din călimară”, 1959; Charles Drouhet, „Studii de literatură română comparată”, 1983; Virgil Duda, „Războiul amintirilor”, 1981; „Oglinda salvată”, 1986; Angela Dumitrescu, „Marama Cosânzenei”, 1985; „Comorile Dunării”, 1988; Nicolae Dunăreanu, „Oameni şi fapte”, 1961; „Frumoasa Paulina”, 1972; Mihai Eminescu, „Opere” I – XVI, 1939- 1999; Ion Enache, „Quadrige”, 1993; „Abisalom”, 1997; „Sfera cu sfinx”, 1998: „Când înfloresc ţigăncile a doua oară”, 2006; Elena Farago, „Versuri”, 1978; Eugenia Faraon, „Bolţile rugii”, 1994; „Freamăt de cleştar”, 1996; „Floarea cerului”, 1997; Maftei Florescu, „Cupidon în avion”, 2002; Iorgu Gălăţeanu, „Iubiri imaginare”, 2000; „Destinul chintei”, roman, 2005; Emil Gârleanu, „Scrieri alese”, I – II, 1963; „Nucul lui Odobac”, roman, 1964; „Nuvele, schiţe, însemnări”, 1974; 17

Alexandru Gheorghiu – Pogoneşti, „Vorba – Bună, Înţeleptul”, 1980; Sanda Ghinea, „Anul nou într-o poveste”, pentru copii, 1998; Nicolae Ginghină, „Peisaj interior”, 1980; „Do de sus”, versuri, 2007; Daniel Grosu, „Dincolo de iubire”, roman, 2002; „Cu sufletul în palmă”, 2006; Vasile Harea, „Dimitrie Cantemir şi fiul său Antioh. Studii”, 1999; Ion Hobana, „OZN – o sfidare pentru raţiunea umană”, 1971; „Oameni şi stele”, 1963; „Un fel de spaţiu”, 1988; „Călătorie întreruptă”, 1989 etc; Anton Holban, „Opere”, I – III, 1970 – 1973; Adina Huiban, „La izvorul gândului”, 1997; „Săgetătorul”, 1998; „Strângere din umeri”, 1998; Constantin Huşanu, „Pe fluviu la deal”, roman, 1992; „Vitrina cu fantome”, 1998; Ioan Iacob, „Ochiul albastru al Nemirei”, 1989; Vasile Iancu, „Sosire tardivă”, 1992; „Prizonierul”, 1999; „Fuga în memorie”, 2003; „Când vii din mlaştini”, 2005; Garabet Ibrăileanu, „Opere” I – X, 1974 – 1981; Corneliu Ifrim, „Fulgere peste fluviu”, roman, 1988; „Paharul cu rouă”, 2002; „Răstignit pe semilună”, 2002; Ioachim Vasluianu, „Cronica Episcopiei Huşilor”, vol. I - VI, 1998; Petru Ioan, „Orizonturi logice”, 1995; „Logică şi filosofie”, 1996; „Ştefan Lupaşcu şi cele trei logici ale sale”, 2000; Raicu Ionescu-Rion, „Scrieri”, 1964; Petrea Iosub, „Fragmentarium”, I, 1998; II, 1999; „Vraja tăcerii prin vreme”, 2001; George Irava, „Radiografia răului”, 2005; Viorica Ispir, „Cunoaşte-te pe tine însuţi”, 2004; ed. II, adăugită, 2006; Constantin Iuraşcu-Tataia, „Flagrant delict... de umor”, 2004; „Reflexe (şi reflecţii) într-o picătură de cerneală”, 2005; Gica Iuteş, „Mica mea inimă de piatră”, f. a. ; „Noi şi Arhimede”, 1984; „Măr roşu ca focul”, roman, 1978; George Ivaşcu, „Confruntări literare”, I – III, 1966 – 1988; „Istoria literaturii române”, I, 1969; „Titu Maiorescu”, 1972; Cezar Ivănescu, „Rod”, 1968; „Rod III”, 1975; „Rod IV”, 1977; „Rod”, 1985; „Fragmente din Muzeon” 1982; „Opera poetică”, 2 vol. , 2000; Dumitru Ivănescu, „Eminescu: sens, timp, devenire istorică”, vol. I –II, 1989; Constantin Jomir, „Zbor ucis”, proză scurtă, 2004; Mihail Kogălniceanu, „Scrieri alese”, I – II, 1955; „Opere”, vol. I – IV, 1974 – 1978; Ion Iancu Lefter, „Sărut”, 1969; „Starea de duminică”, 1983; „Coroana de spice”, 1985; „Săgetarea cerbului”, 1988; „Cele mai frumoase poezii”, 2000; Lucian Valeriu Lefter, „Zăpodeni”, vol. I, 2004; Paul Leu, „Basme populare româneşti”, vol. I – IV, 1986 – 1998; Elena Stela Leuştean, „Săpături în oglindă”, 2001; „Legenda răului”, 2003; Mihai Luca, „Poeţi bibliotecari la Casa Naţională”, 2006; Mihail I. Lungianu, „Legende şi basme”, 1965; Gheorghe Lupu, „Pheonix”, 1980; „Migraţia iluziei”, 1983; „Dionisii apolinice”, 2006; Valentina Lupu, „Polivalenţa poetului: M. Eminescu”, 1999; „Biblioteca de la tradiţie la modernitate.”, 2000; 18

Ionel Maftei, „Personalităţi ieşene”, I – VIII, 1972 – 2000; Ionel Maftei, „O istorie a culturii ieşene în date 1400 – 2000”, f. a. (2006 ?) Nicolae Manea, „Asterix”, 1970; „Treptele luminii”, 1970; Ioan Manolache, „Gânduri despre Vutcani şi vutcăneni”, 2007; Ion Manta – Roşie, „Zăpezile copilăriei”, 1953; Dumitru V. Marin, „Zăpadă pe flori de cireş”, roman, 1999; „Tudor Pamfile şi revista „Ion Creangă”, 1998; Ion Mâcnea – Vetrişoaia, „Ospăţ şi cenuşă”, 1991; „Rugăciune”, 1999; „Satul în ceaţă”, 1999; Dimitrie Scarlat Miclescu, „Fata cojocarului”, 1951; Marta Miclescu, „Moartea în roşu”, 1995; „Viaţa – singurul roman”, 2000; „Viaţa – singurul destin”, 2003; Nicolae Milescu – Spătarul, „Descrierea Chinei”, 1975; Ion Minulescu, „Opere”, vol. I – II, 1974 – 1976; Ion Mitican, „Cu Mihai Eminescu şi Ion Creangă prin Iaşi”, 1990; Neculai Mitulescu, „Ei au luptat pentru patrie. Figuri de veterani bârlădeni”, vol. I – II, 1998 – 2000; Corneliu D. Moldovanu, „Poezii”, 1966; „Purgatoriul”, roman, 1983; Ion Murgeanu, „Repaose”, 1969; „Confesiune patetică”, 1976; „Poeme europene”, 1980; „Edenul”, roman, 1980; Petru Murgoci, „Totul e posibil”, roman, 1997; „Până când vei reveni”, roman, 1998; Liliana Muştiuc, „Lacrimile singurătăţii”, 2000; Magda Năstase- Peltola, „Trandafirul de foc – Tuliruusu”, trad. , 2004; Dimitrie Al. Nanu, „Din literatura populară argeşeană”, 1973; Constantin Gh. Neamţu, „Monografia satului Crasnaleuca”, 2002; Ioan Neamţu, „Treimea cea de o fiinţă”, 1991; „Pion contra nebun”, roman, 1999; Bujor Nedelcovici, „Ultimii”, 1970; „Fără vâsle”, 1972; „Somnul vameşului”, vol. I – III, 1981; George Nestor, „Raţa cu mărgele”, 1958; „Puiul ciorii”, 1959; „Cineva scutură cuibul”, roman, 1961; „Omul din parc”, roman, 1965 etc; Nicolae Nicoleanu, „Poezii”, 1865; Adriana Niculiu, „Gala Galaction – Omul şi scriitorul”, 1971; Gruia Novac, „Cuminţenia lui Procurante”, 2001; „Observaţii sau băgări de seamă”, 2006; Daniela Oatu, „Eternitate fragilă”, 2003; Costache Olăreanu, „Vedere din balcon”, 1971; „Ficţiune şi infanterie”, roman, 1980; „Avionul de hârtie”, roman, 1983; „Cu cărţile pe iarbă”, 1986: „Dragoste cu vorbe şi copaci”, 1987 etc; Dumitru Palade, „Atât cât se poate”, 2001; „Ediţie celestă de noapte”, 2005; Tudor Pamfile, „Mitologia poporului român”, 1999; Nicolae Pandelaş, „Eurosfera”, 2003; „Superlativul vulnerabil”, 2005; Gheorghe Panu, „Amintiri de la Junimea”, 1971; Ovidiu Papadima, „O viziune românească a lumii. Studii de folclor”, 1941; „Cântece de lume şi folclorul Bucureştilor”, 1963; „Scriitorii şi înţelesurile vieţii”, 1971; „Ipostaze ale iluminismului românesc”, 1975; 19

Constantin Parfene, „Teorie şi analiză literară”, 1993; „Analize şi interpretări literare”, 1994; „Receptarea poetică”, 1998; „Eminescu: note privind stilul publicisticii”, 2000; Violeta Pasat, „Vămile sufletului”, 1997; „Pasărea confident”, 2004; Ion Patriche, „Umorul s-a născut la Vaslui”, 1998; „Păcatele iubirii”, roman, 2003; Mircea Pavelescu, „Arca lui Noe”, 1969; „Ursuleţul călător”, 1969; „Invitaţie la luciditate”, f. a. ; Vasile Pârvan, „Memoriale”, 1973; „Scrieri”, 1981; „Getica”, 1982; Coriolan Păunescu, „Iarbă solară”, 1982; „Dimineaţa din cuvinte”, 1987; „Drumul zimbrului”, 1993; „Carte cu ştrengari”, 1995; „Iarnă cu ştrengari”, 2000; „Taifas la Şapteape”, 2006; Liviu Pendefunda, „Sideralia”, 1979; „Astrul cojilor de ou”, 1982; „Tihna scoicilor”, 1984; „Vrăjitorii marelui zid”, 1997; Alexandru Poamă, „Sorin şi Sorina”, 1988; „Filigran”, 2004; „Jurnalul unui băiat cuminte”, 2007; Constantin Popa, „Împăcarea cu Faust”, 1986; „Şcoală de îngeri”, 1991; „Moara de vânt”, teatru, 1996; Maria Popa – Dabija, „Mozaic – Poeme şi poezii”, 1984; Victor Ion Popa, „Muşcata din fereastră”, (antologie), 1984; Corneliu Popel, „Fraţii mei blânzi”, 1974; „Elogiul înţelepciunii”, 1979; „Voce eternă: Pro Patria”, 1985; Ion Popescu – Sireteanu, „Cuvinte româneşti fundamentale”, 1995; „Contribuţii la cercetarea terminologiei păstoreşti în limba română”, 1980; Spiridon Popescu, „Scrieri”, 1977; Lucia Potopea, „Margarete de câmp”, 1985; Teodor Pracsiu, „Plecat-am nouă din Vaslui”, în colab. , epigrame, 1996; „Zmeul cu trei capete”, epigrame, în colab. , 1998; Constantin Gh. Prichici, „Haiducul Pintea Viteazul în tradiţiile poporului nostru”, 1972 Ion Gh. Pricop, „Corăbii în septembrie”, 1985; „Călăreţul de os”, 1991; „La coada cometei”, roman, 1997; „Balada vârstelor”, 2004; „Caligrame”, 2006; Constantin Gh. Radu, „Monografia Dăneşti”, 1970; „Dăneşti, Etnografie şi folclor”, 1980; George Raicu Delahuşi, „Suflete predestinate”, 1995; Lucian Raicu, „Liviu Rebreanu”, 1967; „Structuri literare”, 1973; „Nicolae Labiş”, 1977; „Printre contemporani”, 1980; „Scene din romanul literaturii”, 1985; Marian Raicu, „Răsărit de drumuri”, 1990; „Poeme”, 1967; „Amintiri şi medalioane literare”, 1967; Iuliu Raţiu, „O nemaipomenită colivie”, 1961, „Soarele din peşteră”, 1966; „Dincolo de joc”, 1972; „Şopârla electronică”, 1982; „Gustul mărului de aur”, 1987; „Planetă de adolescent”, 1967; „Clasa în care nu se întâmplă nimic”, 1968 „Ultimul zbor al rachetei Excelssior II”, 1965 „Enigma florii albe”, 1975; „Cei mai buni prieteni”, 1989; Titus Raveica, „Memoria amfiteatrelor”, I – II, 1994; III, 2001; „Umanismul Renaşterii”, 2001; 20

Ancelin Rosetti, „Imperiul mâlului”, 1999; „Impăierea lumii”, 2004; „Fericit pe la colţuri”, 2005; Constantin Sandu – Aldea, „Nuvele”, 1969; Doina Mihaela Sava, „O călătorie spre centrul inimii”, 1978; „Cântece pentru şarpele casei”, 1984; Cicerone Sbanţu, „Ucenicul visător”, 1981; „Vacanţă cu extratereştri”, 1984; „Teatru”, 1986; „Autostrada”, 1986; „Apele înaintea mării”, 1991; Valentin Silvestru, „”Glastra cu sfecle”, 1965; „Personajul în teatru”, 1966; „Tufă de Veneţia”, 1971; „Spectacole în cerneală”, 1972; „De ce râdeau gepizii”, 1973; „Când plouă, taci şi ascultă”, 1974; „Zâna castraveţilor”, 1976; „Clio şi Melpomena”, 1977; „Sub zodia comediei”, I- II, 1978-1980; „Elemente de caragialogie”, 1980 etc; Cristian Simionescu, „Tabu”, 1970; „Vicleniile oceanului”, 1980; „Maratonul”, 1985; „Insula”, 1995; „Poezii”, 1997; „Ţinutul bufonilor”, 2002 etc; Elena Simionică”, „Comuna Deleni – Monografie”, 2001; Constantin Slavic, „Acasă”, 1996; „Urmele”, 1998; „Râşii lumii”, 2000; „De râsul lumii”, 2001; „Scorburarii”, 2005; Dumitru Solomon, „Dispariţia”, 1967; „Socrate. Măşti contemporane”, 1970; „Socrate, Platon, Diogene, câinele”, 1974; „Fata Morgana, Scene din viaţa unui bădăran”, 1978, „Scurt circuit la creier”, 1989 etc; Elvira Sorohan, „Iluminismul transilvan”, 1974; „Dimitrie Cantemir în Cartea ieroglifelor”, 1970; „Ipostaze ale revoltei la I. H. Rădulescu şi M. Eminescu”, 1982; „Introducere în opera lui Ion Budai-Deleanu”, 1984; „I. D. Sârbu sau suferinţa sufletului captiv”, 1999; „Cartea cronicelor”, 1986 etc; Cassian Maria Spiridon, „Pornind de la zero”, 1985; „Zodia nopţii”, 1994; „Piatra de încercare”, 1995; „De dragoste şi de moarte”, 1996; „Arta nostalgiei”, 1997; „Petre Ţuţea între filosofie şi teologie”, 2004; „Atitudini literare”, vol. I – IV, 1999 – 2005 etc; Constantin Stamati”, „Poezii (trad.) – Muza românească”, 1967; Cezar Stegaru, „Posada”, 1995; „Crăiasa codrului”, 1998; „Cătănuţă, basm dramatic în 4 acte şi prolog”, (ms) Octavian Stoica, „Antologia reportajului românesc contemporan”, 1974; Neculai Stoleru, „Literatură populară”, 1976; Laurenţiu Şoitu, „Restul comunicării(lor) sunt eu”, 2002; Alexandru Tacu – Zeletin, „Omul interzis”, 1992; „Flaut tenebra”, 1996; George Talaz, „Poezii”, 1968; Cristina Tamaş, „Străinul de pe plajă”, roman, 1994; „Amurguri”, roman, 1994; Valentina Teclici, „Antologie de poezie pentru copii”, 1995; „Jocurile verii”, 2001; Tudor Teodorescu – Branişte, „Oameni şi paiaţe”, 1967; „Scara vieţii”, roman, 1976; „Prinţul”, roman, 1979; Ioan Toderaşcu, „Pe drumul de costişe”, 2001; 21

Pavel Toma, „Recuperări biblice”, 2003; „Dintre sute de catarge”, 2004; Nicolae Tonitza, „Scrieri despre artă”, 1962; Victoria Trifan, „Vis de copil”, 2002; Avram D. Tudosie, „Monografia Podgoriei Huşi” (în colab.), 1967; „Ambrozie şi nectar” (în colab.), 1978; „Vinul în înţelepciunea omenirii”, 1980; „Podgoriile româneşti în literatură”, 1985 etc; George Tutoveanu, „Versuri”, 1968; Bogdan Ulmu, „Sub semnul teatrului”, 1980; „Caiete de regie”, 1985; „Revelionul abstinenţilor”, antologie, 1996; „Ion Creangă, dramaturg fără voie”, 2001; „Mic dicţionar Caragiale”, 2001; G. G. Ursu, „Izvoarele folclorice ale poeziei lui Şt. O. Iosif”, 1960; „Eminescu, adversităţi şi amiciţii contemporane”, 1962; , „Nicolae Beldiceanu, studiu monografic”, 1972; „Salcâm uituc”, versuri, 1972; Dumitru Vacariu, „Dincolo de poveste”, 1979; „Bărzăunul şi restul lumii”, 1981; „Poteci fără întoarcere”, 1987; „Cronica regatului blestemat”, 1996; Marcel Vasilache, „Cununa de lacrimi”, 2001; Lucian Vasiliu, „Mona – Monada”, 1981; „Despre felul cum înaintez”, 1983; „Fiul omului”, 1986; „Verile după Conachi”, 1990; „Dincolo de disperare”, 1987; „Să alergăm împreună”, roman, 1985etc; Marcel Vârlan, „Lacrima stinsă”, 1997; Vasile Vecinu, „La marginea visului”, „O clipă de univers”, 2001; Mihai Sultana Vicol, „Cândva fântâni”, 1979; „Sângele greierilor”, 1996; „Mărturisirile unui condamnat la moarte”, 1998; „De la Gorbaciov la Cezar Ivănescu”, 2001; Augustina Vişan – Arnold, „La margine de Iaşi”, 1995; „Lacrimi în metamorfoză”, 1997; „În umbra perilor dintr-o grădină”, 2000; „La răscrucea de fantezii pelerine”, 2006 etc; Nicolae Viziteu, „Viziteisme”, 1998; Alexandru Vlahuţă, „Scrieri alese”, vol. I – III, 1963 – 1964; Vasile Voiculescu, „Poezii”, 1966; „Poezii, Vol. I – II, 1968; „Poezii”, 1972; „Iubire magică”, 1973 etc; Gheorghe Vornicu, „Cântece şi strigături din Bihor”, vol. I, 1962; Gheorghe Vrabie, „Balade populare române”, 1966; „Structura poetică a basmului”, 1975; „Basmul cu soarele şi fata de împărat”, culegere, 1968; „Din estetica poeziei populare româneşti”, 1990; C. D. Zeletin, „Noapte”, 1973; „Călătorie spre transparenţă”, 1977; „Sonete”, 1966; „Sonetul în Evul – Mediu şi Renaştere”, 1970 etc.

22

A ACADEMIA BÂRLĂDEANĂ, societate literar-culturală, însumând o îndelungă şi bogată tradiţie nu numai la nivelul oraşului Bârlad ci şi în plan naţional. A luat fiinţă la 1 mai, 1915 la iniţiativa unui grup de intelectuali

Societăţii Culturale „Academia bârlădeană” se pot distinge trei perioade importante. Prima dintre ele ţine de momentul constituirii ei într-o vreme nu prea favorabilă din punct de vedere social-istoric. În anul următor începea marele Război Mondial, prima conflagraţie de acest gen. La numai un an de la înfiinţarea ei, o mare parte din intelectualii care o compuneau au plecat în război şi mulţi nu s-a mai întors, alţi intelectuali români, din sudul ţării, s-au refugiat în Moldova, o bună parte dintre ei, în oraşul Bârlad, unde traiul era aproape imposibil de suportat. Ceea ce trebuie să luăm în seamă este faptul că în grupul de intelectuali iniţiatori ai societăţii, alături de G. Tutoveanu, s-au mai aflat Tudor Pamfile şi Toma Chiricuţă Activitatea de început a „Academiei” consta în discutarea lucrărilor literare originale în spirit junimist, cu exigenţă „maximă” mai ales din partea lui Toma Chiricuţă, cel mai necruţător critic. La cele dintâi şedinţe, au luat parte nume cunoscute în viaţa culturală bârlădeană, dar şi începători: G. Alexandrescu, C. Popescu-Gruia, M. Rădulescu, Donar Munteanu, Victor Ion Popa, Vasile Voiculescu (după 1916), M. Lungianu, I. M. Raşcu, I. Valerian, Petru Cancel, Iulian Popovici, Mihai Lupescu, Natalia Paşa, G. Pallady, V. Duiculescu, N. Bogescu, G. M. Vlădescu, Ion Palodă, G. Ranetti etc. Din cei numiţi mai sus mulţi erau profesori, ca şi Tutoveanu, dar şi militari, ca T. Pamfile. În centrul atenţiei se afla însă Al. Vlahuţă. Şedinţele se organizau săptămânal, se citea şi se purtau discuţii, se ţineau dări de seamă. Acestea aveau loc în casa lui G. Tutoveanu de pe strada „Vornicul A. Sturdza”. „Duelurile” erau presărate cu epigrame. Războiul, după mărturiile lui G. G. Ursu, i-au prins pe „academicieni” în plină şedinţă, dar

în frunte cu George Tutoveanu, cel mai statornic din toţi cărturarii acestui cunoscut ţinut moldav. De altfel, viaţa culturală a Bârladului este azi cunoscută, are o vechime considerabilă şi este de notorietate faptul că chiar în perioade mai puţin faste, aici s-a menţinut o stare spirituală demnă de luat în seamă. Ea este în acelaşi timp expresia localismului cultural de care trebuie să se ţină seama. O comunitate nu trăieşte la nivel abstract, nu ţine cont de criteriile, de cele mai multe ori subiective, în privinţa ierarhizării valorilor, de aceea cunoaşterea specificului fiecărei zone, a personalităţilor care au animat viaţa culturală, are, mai ales în condiţiile actuale, o importanţă majoră. În activitatea 23

acesta nu a influenţat în mod radical activitatea „Academiei...” Scriitorii, membrii ai societăţii, au continuat să se adune în ciuda marilor dificultăţi materiale. Cea de a doua etapă a activităţii culturale şi literare se raportează la perioada interbelică. Animatorul principal rămâne neobositul G. Tutoveanu, având alături o altă generaţie, pe lângă cei rămaşi în viaţă după conflagraţia mondială: N. Crainic, P. Şeicaru, A. Mândru, G. Taşcă, I. Buzdugan, I.

denumirea; azi se numeşte „Academia bârlădeană”. Societatea are azi ca preşedinte de onoare pe C. D. Zeletin, iar preşedinte activ pe Elena Diaconu-Monu. Printre cei care au onorat şi onorează activitatea societăţii aminitim: Constantin Parfene, Gruia Novac, Simion Bogdănescu, Serghei Coloşenco, Mihai Luca, Petruţa Chiriac, Elena Diaconu-Monu, Oltea Răşcanu-Gramaticu, Elena Popoiu, Mircea Coloşenco, Gheorghe Clapa, Cristian Simionescu, Marian Constandache, Iorgu Gălăţeanu, Nicolae Botezatu, Nicolae Pandelaş, Ancelin Rosetti Nicolae Palade, Eugen Ghiga etc. Referinţe bibliografice: G. G. Ursu, „Istoricul societăţii literare „Academia Bârlădeană”, în revista cu acelaşi nume, nr. 19, 2005, p. 6-12; Mihai Luca, idem, p. 13-14;

publicaţie ACADEMIA BÂRLĂDEANĂ, trimestrială de cultură apărută sub egida Societăţii Academia bârlădeană în 1994. De altfel, numărul 1 a apărut la 1 martie, având ca redactor şef pe Gruia Novac. El este şi autorul unui miniprogram intitulat „Aspirăm” în care se

Pajură, N. Lupu Kostache, V. Savel, Maria Grigorescu, Emil Maur, Gr. Veja, A. Balaban, Zoe G. Frasin, Liliana Luncă, Marieta Creangă, Alexandrina Fostini etc. Sub patronajul Societăţii au apărut mai multe publicaţii: „Calendarul nostru”, „Florile dalbe”, „Ion Creangă”, „Miron Costin”, „Avânturi culturale”, „Cronica Moldovei”, „Freamătul literar”, „Graiul nostru”, „Idealul” şi multe altele. Din păcate, după cel de-al doilea Război Mondial activitatea Societăţii a încetat, mai ales după 1950 când iniţiatorul ei, G. Tutoveanu, a intrat în dizgraţia autorităţilor comuniste. Se ştie că libertatea de întrunire se suprimase iar libera exprimare prin cuvânt era în mare suferinţă. Mult mai târziu, intelectualii bârlădeni au scos în lumina tradiţiei revista „Şcoala bârlădeană”, iar în ceea ce priveşte fosta „Academie...” şi-a reînceput activitatea după 1990. Aceasta constituie şi cea din urmă etapă a activităţii ei. Revista apărută în memoria vechii societăţi în 1968 şi-a schimbat

precizează că revista „va sta sub semnul aspiraţiei, al dorinţei flancate de efortul transformării publicaţiei în fapt cultural autentic”. Desigur redactorul-şef are în vedere publicaţia anterioară, „Şcoala bârlădeană” din care el personal a editat mai multe numere. Tot el semnează şi un studiu evocator despre cunoscuta revistă bârlădeană, „Făt-Frumos” de la apariţia căreia se împlineau 90 de ani. Tot în primul număr, Dumitru V. Marin semnează articolul „Un valoros cuplu culturat: Tudor Pamfile şi George Tutoveanu”. Dumitru Surugiu semnează un articol despre Valentin 24

Silvestru, Viorel Dinescu o notă despre Nichita Stănescu („Mai trist ca niciodată”), Iorgu Gălăţeanu, „Pagina medicului de lângă noi” etc. Versuri semnează Gruia Novac junior, Simion Bogdănescu, Ştefan Galan-Anfan (dar şi proză), Mihaela Feticu, Camelia Jula, Cornelius Antonovici. În numărul 2 din 1994 sunt de remarcat paginile de istorie a presei bârlădene semnate de Fănică Ursu şi N. Mitulescu. Ion Popescu-Sireteanu semnază articolul „Poezia eternă”, Zâna Tămăşanu o „Fişă de studiu”, „Folclorul în activitatea lui T. Pamfile”. Versuri semnează Amelia Calujnai (Paris), S. Bogdănescu. La pagina 13 este reprodus inedit un poem de Florin Mihai Petrescu, „Triumful vieţii”. În numărul 3 din acelaşi an, este reprodusă o evocare a lui G. Tutoveanu, semnată de un alt important dispărut, G. Nedelea, datat 19 noiembrie, 1972. Ion Popescu Sireteanu semnează un studiu de semiologie, „Cuvânt”, iar Gruia Novac o evocare a lui Valentin Silvestru, „Râsul e ca o scânteie solară”. Fănică Ursu continuă să aducă informaţii despre istoria presei bârlădene. G. N. Ovăcescu semnează o cronică literară la o carte a lui Nichita Danilov, „Urechea de cârpă”. Semnează versuri Ion Enache, Gruia Novac jr, şi Mihaela Feticu, iar proză, Ştefan Galan Anfan şi Ion Nete. Revista a apărut sub diferite redacţii, colectivul primenindu-se în funcţie de reacţiile grupurilor intelectuale. Astfel, în numărul 5 din 1997, redacţia este „primenită” şi redactori sunt: Serghei Coloşenco, Eugen Ghiga, şi Simion Bogdănescu. În acest număr, Eugen Ghiga semnează studiul „Elemente ale sacrului în poeziile lui L. Blaga”, iar Corina Dumitriu, „Charles Baudelaire, „Paradisuri artificiale”. Poezie semnează Simion Bogdănescu, Dan Chelaru. Numărul 6 din 1997 este închinat lui G. Tutoveanu, dar şi poetei Zoei G. Frasin, soţia iniţiatorului „Academiei bârlădene”. Ion Puflea semnează studiul „Dor de Tutoveanu”, iar Dragoş Vrânceanu articolul „Zoe G. Frasin”; Mircea Coloşenco a scris articolul „Tutovenii – dinastie de cărturari”. Romulus Dianu evocă figura Zoei G. Frasin, „Sfârşitul Doamnei Zoe Tutoveanu”. În ultimul număr sunt reproduse poeme ale celor evocaţi. În 2000 redactorul-şef al revistei este Serghei Coloşenco, flancat de S. Bogdănescu şi Ritta Mintiade. Revista continuă să fie activă în

peisajul cultural îmbogăţind aria colaboratorilor, printre ei aflându-se: Petruş Andrei, Iorgu Gălăţeanu (scriitorul), Nicu Botezatu, Ioan Baban, Mihai Luca, Victor Sterom, Elena Monu. În numărul 4 din 2004, în numele Academiei (A. B.) a apărut o scurtă evocare, „In Memoriam, George Nestor”, poet şi prozator bârlădean. Începând din 2004, revista apare din nou trimestrial. În numărul II din 2004 Mihai Luca rememorează figura cărturarului C. Parfene, iar Mircea Coloşenco pe cea a lui Pamfil Şeicaru, dar şi pe cea a lui Al Macedonski, cu prilejul împlinirii a 150 de ani de la naştere. Iorgu Gălăţeanu e tot mai prezent cu poezie şi proză. Numărul 19, II, din 2005 cuprinde studii evocatoare la împlinirea a 90 de ani de la fondarea Societăţii Academia bârlădeană. Semnează articole de aducere aminte Elena Monu, C. D. Zeletin, Mihai Luca. Este reprodus şi un studiu al lui G.G. Ursu, intitulat „Istoricul societăţii literare „Academia bârlădeană” Datele despre revista bârlădeană amintită nu pot fi epuizate într-un spaţiu redus, ea însă e un reper important pentru spiritualitatea acestui spaţiu năpăstuit, bătut de sărăcie şi lipsit de iniţiative economice. Referinţe bibliografice: mai multe numere din revistă „Academia Bârlădeană” pe anii 1994-2007.

ADAM, Daniela, folcloristă. S-a născut la Vaslui la 22 august, 1970. În oraşul natal a urmat toate treptele şcolare, finalizate în 1989. A făcut apoi studii postliceale în specialitatea psihopedagogie la Iaşi. În 1992 s-a întegrat în sistemul de învăţământ, mai întâi ca învăţătoare suplinitoare, iar din 1996 este cadru didactic titular la Şcoala Generală „Ioan Agarici” din Muntenii de Sus. Pasiunea pentru folclor datează din timpul studiilor liceale. Colaborează la revistele cu caracter cultural şi publicaţiile locale cu materiale folclorice. Editorial a debutat în anul 2006 cu volumul „La vatra tradiţiilor – Munteni de Sus” Lucrarea pune mai puţin accent pe latura etnologică şi mai mult pe cea folclorică. Interesant este capitolul „Folclor literar” care cuprinde „Strigături” la jocul „Rândurile”, „strigături de nuntă”, „Cântece de cătănie”, „Colinde”, „Poveşti”, „Descântece”. Ultimul capitol al lucrării are caracter coregrafic redactat de 25

cunoscutul coregraf vasluian, George Ilaşcu, la jocul „Rândurile”, unic în felul lui în dansul popular românesc, insuficient popularizat, mai ales în ultima vreme, când cei mai mulţi dintre tineri au plecat în lume ca să-şi caute un rost. Daniela Adam este o surpriză plăcută în folcloristica şi etnologia româneacă locală.

sus, autoarea se poate considera o scriitoare matură cu izbânzi notabile, considerate de Gruia Novac „venind în prelungirea valorilor impetuoase Sadoveanu, Agârbiceanu, Voiculescu...” Scrisul autoarei s-a afirmat desigur într-un timp mult mai întins, dar aşa cum s-a întâmplat în multe cazuri, apariţia în lumea cărţii a fost mai lesne de realizat decât până în 1989. Meritoriu e faptul că autoarea păstrează legătura cu locurile natale.

OPERA: „La vatra tradiţiilor – Munteni de Sus”, 2006. Referinţe critice: Elena Simionică, pref. la Vol. „Vatra...”; C. C. Pleşu, „Argument” la vol. cit. ; Dan Ravaru, „Cuvânt înainte” la op. cit. , 2006.

OPERA: „De ce înfloreşte Adonis”,. 2001; „Vă aigur că nu-i comedie”, 2005; „Luiza îndrăgise otrava”, 2006. Referinţe critice: Gruia Novac, în „Observări sau băgări de seamă”, 2006. Note: 1. 2, Gruia Novac, op. cit. p. 9-18.

ADAMEK, Slivia, prozatoare. S-a născut în familia preotului Şuşnea din com. Bălăbăneşti, jud. Galaţi la 21 iunie, 1939. A urmat cursurile Şcolii primare nr. 4 şi ale foatului Liceu „Iorgu Radu” din Bârlad, absolventă din promoţia 1957, când liceul cu pricina se numea şcoala medie. A făcut apoi studii superioare la Fac. de Filologie a Universităţii din Bucureşti, licenţiată fiind din promoţia 1962. Multe date de stare civilă nu stau la dispoziţia cercetătorului. Se ştie că în prezent se află în Belgia cu familia, dar pendulează între Braşov şi Anvers. Activitatea literară a Silviei Adamec este concretizată în câteva cărţi semnalate pozitiv de către critica literară. Deşi este cetăţean belgian, autoarea scrie în limba română, iar cărţile i-au apărut la edituri naţionale. Cultivă proza scurtă şi de mari dimensiuni în aceeaşi măsură, mai ales că de cele mai multe ori „douăzeci şi două de povestiri” cuprind „tot atâtea secvenţe şi episoade ale unei cărţi pe care, categorial, o poţi socoti (şi) roman.” (1) De cele mai multe ori, în proza feminină se întâlnesc curate pagini de poezie şi Silvia Adamec nu face excepţie, „ştie secretul metamorfozării prozei în lirism” (2) şi exemple se găsesc în volumul „Vă asigur că nu-i comedie” apărut la Braşov în anul 2002. Cultivând proza subiectivă, autoarea se lasă furată de propriile stări de graţie provocate fie de sentimentul erotic, fie de realul privit ca un spectacol. La data apariţiei volumului citat mai

ADAM, Ioan, scriitor. S-a născut la 26 noiembrie, 1875 într-o familie de ţărani scăpătaţi. În condiţii vitrege, tatăl său, oarecum înstărit, şi-a pierdut bruma de avere. Fiul a urmat cu mari dificultăţi materiale Şcoala Normală ,,Vasile Lupu” din Iaşi. După absolvire a fost numit învăţător în satul Curseşti, comuna Ivăneşti, din judeţul Vaslui. Devotat profesiei, tânărul învăţător are proiecte utopice în ceea ce priveşte didactica învăţării. Doreşte o ,,şcoală liberă” în care copiii să înveţe ,,a iubi omenirea”, visa, cum am putea numi azi, ,,şcoala Walldorf.” Animator cultural tenace, înfiinţează împreună cu Mihai Pastia, prima bibliotecă sătească din judeţul Vaslui. Evenimentul este evocat de Mihail Sevastos, cunoscut om de cultură din cercul ,,Vieţii Româneşti”. Toate acestea aveau loc în 1897. În acelaşi an, împreună cu Mihai Pastia, sprijiniţi de Spiridon Popescu, un alt cărturar din acelaşi cerc ieşean, pe atunci director al proaspătului gimnaziu din Vaslui, devenit peste ani Liceul ,,M. Kogălniceanu”, pune bazele unui ciclu de conferinţe vizând culturalizarea 26

lumii rurale (după cunoscutul model maiorescian al ,,prelecţiunilor populare”), dar şi animat de ideologia poporanistă a lui C. Stere, promovată în articolele scrise şi publicate în ,,Evenimentul literar” din Iaşi. Cum vremurile erau deosebit de tulburi, iar mişcările ţărăneşti se radicalizaseră, gestul cărturarilor e deranjant şi întreprinzătorii sunt catalogaţi drept tulburători ai liniştii satelor. Demersul se finalizează într-un fel cu ,,expulzarea” celor incomozi. Spiridon Popescu este mutat la Tulcea, iar Mihai Pastia la Galaţi. Pe la 1902, cei doi scoteau în oraşul de la Dunăre ziarul ,,Avântul”. La recomandarea lui Iosif Nădejde, un alt cunoscut poporanist şi socialist ieşean, om de vastă cultură, apreciat şi de Eminescu, lui Ioan Adam i se acordă o bursă de studii la Bruxelles, unde obţine şi titlul de doctor în ştiinţe juridice. În acelaşi an frecventează şi cursurile Institutului ,,Hautes Etudes” din Paris. Întors în ţară, este pe rând profesor de Limba română la Constanţa, magistrat la Călăraşi şi secretar la primăria Constanţa. Activitatea literară a scriitorului începe cu debutul în ,,Adevărul ilustrat” şi cu colaborarea la revistele care promovează sămănătorismul: ,,Sămănătorul”, ,,Viaţa”, ,,Neamul românesc”. (Trebuie să menţionăm că Eugen Lovinescu socotea poporanismul şi sămănătorismul variante ale aceleaşi ideologii sociale şi culturale). Şi opera lui Ioan Adam este străbătută de fiorul sămănătorist. Volumele ,,Pe lângă vatră”, 1900, ,,Flori de câmp”, 1900, ,,Leagănul viselor”, poem dramatic, 1902, ,,Sybaris”, roman, 1902, ,,Năzuinţe”, povestiri, 1908, ,,Voia mării”, povestiri, 1909, ,,Aripi tăiate”, nuvele, 1910, dar şi volumele ,,Hatmanul Hotnog”, 1912, ,,Mărire şi decădere”, 1924, ,,Sub arşiţă”, 1925, ultimele două apărute postum, sunt create sub puternica influenţă exercitată de Nicolae Iorga, mentorul recunoscut al sămănătorismului, conducătorul revistei care i-a dat numele între anii 1903 – 1906. Întreaga operă a lui Ioan Adam dezvăluie un univers deosebit de bogat pentru un scriitor care şi-a încheiat existenţa la numei 36 de ani.

Critica vemii a fost generoasă cu opera scriitorului, exprimându-şi opiniile G. BogdanDuică, H. Sanielevici, Ion Vulcan, Ion Bianu, Nicolae Iorga, mai târziu, George Călinescu, Constantin Ciopraga etc. Majoritaea criticilor subliniază tenta sămănătoristă a operei sale şi, nu în ultimă analiză, pierderea interesului pentru o creaţie literară de asemenea factură. Dar nu trebuie să uităm că opera unui scriitor aparţine timpului ei. Dacă mai târziu, potrivit teoriei mutaţiei valorilor estetice, interesul faţă de o asemenea creaţie scade, timpul este cel care îşi pune amprenta lui inexorabilă, dar cercetătorul literar descoperă sensuri care nu sunt la îndemâna oricui. Orice creaţie se raportează la eternitate. Din perspectiva timpului, opera lui Ioan Adam reprezintă totuşi un reper, peste care nu putem trece nepăsători, nu se poate ignora strădania lui renarcabilă. Romanele ,,Rătăcire” şi ,,Sybaris” evocă locurile natale: Vaslui, Munteni de Sus, Curseşti. Moartea prematură a scriitorului, la 18 mai, 1911, a îndurerat lumea literară a vremii. Nicolae Iorga nota: ,,Literatura română pierde una din cele mai originale naturi de artist”, iar Emil Gârleanu, a cărui soartă nu urma să fie mai bună, pentru că în anul următor intra şi el în Empireu, aprecia că, „de la genialul Eminescu încoace, Ioan Adam este singurul scriitor care, mai înainte de a părăsi această lume, a trăit în amăgirile unui miraj, între pereţii goi ai celulei, care îi despărţea de tot ce-i fusese drag şi sfânt pe pământ.” OPERA. ,,Pe lângă vatră”, Buc., 1900; ,,Flori de

câmp”, Buc.,1900; ,,Leagănul viselor”, poem dramatic, Buc., 1902;,,Rătăcire”, roman, Buc., 1902; ,,Sybaris”, roman, Buc., 1902; ,,Năzuinţi”, povestiri, Buc. !908; ,,Constanţa pitorească”, Buc. 1909; ,,Aripi tăiate”, nuvele, Buc., 1910; ,,Din viaţă”, Buc., 1910; ,,Vorbe de clacă”, Vălenii de Munte, 1910; ,,Hatmanul Hotnog”, Ramuri, 1912; ,,Mărire şi cădere”, Buc. 1925; ,,Sub arşiţă”, Buc. 1925. Referinţe critice. Eugen Lovinescu, ,,Istoria literaturii contemporane, 1937; Tudor Vianu, ,,Arta prozatorilor români”, 1943; Ion Breazu, ,,Literatura Transilvaniei”, 1944; Dumitru Micu, Istoria literaturii române la începutul secolului XX”, vol. II; Z. Ornea, ,,Sămănătorismul”, 1971; Const. Ciopraga, ,,Literatura română între 1900-1918”; George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, 1941; Mircea Zaciu şi colab. ,,Dicţionar de scriitori români”, 1995; Dimitrie Păcuraru, ,,Dicţionar de scriitori români”,

27

1979; Ion Rotaru, ,,O istorie a literaturii române”, vol. II, 1972, Constantuin Graur, ,,Portrete”, 1929, Mihail Sevastos, ,,Amintiri de la Viaţa românească”; Nicolae Iorga, ,,Oameni care au fost”, 1934; ,,Petru Necula, Mihai Ciobanu, ,,Dicţionarul personalităţilor vasluiene”, 2001 ş.a.

cu măsură”, nr. 12, 2003; ,,Pragma ca seducţie ad absurdum”, nr. 6, 2005; ,,Ispita păcătoasă şi păcat ispitit”, nr. 7, 2005. Filosoful şi omul de cultură A. Adămuţ este un spirit ardent, căutător de adevăruri într-un câmp vast şi contradictoriu, cel al filosofiei; ideile dezbătute în sudiile publicate dovedesc o informare cu totul deosebită în domeniu. Se pare că preocuparea fundamentală a filosofilor români şi a lui A. Adămuţ este legată de recuperarea valorior, de spargerea hotarelor artificiale dintre filosofie şi religie, trasate de concepţia „materialistă”, abordată schematic multă vreme la noi. În acest sens edificatoare sunt studiile „Pragma ca seductio ad absurdum”, publicat în mai multe numere din „Convorbiri literare în anul 2005 sau „De ce spuneau scolasticii că infinitul înapoi este imposibil (eseu de numero stultorum)” din aceeaşi revistă, nr. 5 din anul 2006. În 2004, la Editura Junimea a apărut volumul „Seducţia ca spaţiu al cenzurii”, una din cele mai valoroase lucrări din ultimii ani tipărite de editura în cauză. „O carte atât de încărcată de semne, de sensuri şi provocări intelectuale rar avem posibilitatea să ţinem în mână”. (1) Volumul deschide drumul unei călătorii extraordinare în lumea gândurilor „din taina unei bibliotecii”. (2) Despre conţinutul ei profund filosofic şi speculativ se pot pronunţa specialişii ori cei care au tratat tema.

ADĂMUŢ Anton; eseist. S-a născut la 4 octombrie, 1962 în localitatea Butea, jud. Iaşi. Studiile secunadre au fost urmate la Liceul Internat „C. Negruzzi” în anii 1874 -1981. Între 1982-1986 face studii superioare la Fac. de Filosofie a Universităţii „Alex. I. Cuza”. A fost repartizat în sistemul de învăţământ la absolvirea facultăţii, în calitate de profesor de ştiinţe sociale la Şcoala Nr. 5, ,,Ştefan cel Mare” din Vaslui, unde a funcionat între anii 1986-1990. Revenit în Iaşi, după revoluţie, A. Adămuţ a urmat şi cursurile la distanţă ale Fac. de Teologie a Institutului Teologic Romano-Catolic, licenţiat al acestei facutăţii din anul 2000. Între timp s-a înscris la doctorat şi a obţinut titlul de doctor în filosofie în anul 1997 cu o dizertaţie despre filosofia substanţei. A intrat în învăţământul universitar după 1990 şi a urcat toate treptele didactice. În prezent este profesor doctor la Facultatea de Filosofie, Catedra de Istoria filosofiei şi Hermeneutică „C. Stere” a Universităţii ieşene. Colaborează la ,,Convorbiri literare”, ,,Revista de pedagogie”, ,,Dacia literară”, „Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Alex. Ioan Cuza”, „Revista de filosofie”, „Ateneu”, „Revue Roumaine de Philosophie”, „Dilema”, „Cronica” ş.a. Este autorul unor studii de orienare filosofică şi religioasă: ,,Literatură şi filosofie creştină”, ,,Filosofia substanţei”, „Filosofie”, „Schiţă pentru o istorie subiectivă a filosofiei”, „Filosofia Sfântului Augustin”. Pentru studiul „Filosofia substanţei” a fost distins cu Premiul „Vasile Conta” al Acad. Române. În ,,Convorbiri literare susţine o rubrică intitulată ,,Cronica sofistului”: ,,Mare poznă codrul”, nr. 3, 2002; ,,Timpul şi spaţiul-reconstrucţia augustiniană”, nr. 10, 2003; ,,Despre proverbe

OPERA: „Literatură şi filosofie creştină”, 1997; „Filosofia substanţei”, 1997; „Filosofie”, 1997, ed. II, 1999; „Schiţă pentru o istotie subiectivă a filosofiei”, 1997; „Filosofia Sfântului Augustin”, 2001, diverse scutii din „Convorbiri literare”. „Seducţia ca spaţiu al cenzurii”, 2004. Referinţe critice: Celmare, Ştefan, în „Studii de teoria cunoaşterii”, 1996; M. Nestor, în „Intuiţia estetică la Bergson”, 1998; x x x în „Fenomenologia sacrului”, 1999; C. Cocoş, în „Educaţia religioasă”, 1999; x x x în „Istoria pedagogiei”, 2001; P. Bejan, în „Istoria semnului în Patristică şi Scolastică”, 1999; N. Zugravu, în „Erezii şi schisme la Dunărea Mijlocie şi de jos în mileniul I”, 1999; N. Corneanu, în „Miscelania Patristica”, 2001; M. Dumitrescu, în „Dincolo de tainele filosofiei şi ale filosofilor”, 2002. Alte referinţe se găsesc în „Convorbiri literare”, „Timpul”, „Dilema”, „Monitorul”, „Analele... Universităţii” ; Em.Marcu, „Vitrina cărţilor”, în „Convorbiri literare”, 6, 2005. Note: 1, 2. Em. Marcu, în „Convorbiri literare”, 6, 2005, p. 140, „Vitrina cărţilor”.

28

Aderca

notorietatea în epoca interbelică. Dar faptul a fost posibil şi datorită orientării acestei publicaţii şi aderării sale la principiile moderniste elaborate de Eugen Lovinescu. Mai mult decât atât, Aderca pretinde că el a anticipat şi i-ar fi sugerat mentorului ,,atmosfera provocată de receptarea operelor lui Marcel Proust, Stephan Mallarme şi Paul Valery.” Tot lui Aderca i se datorează aprecierea că Tudor Arghezi este cel mai mare poet posteminescian. De altfel însuşi Lovinescu recunoaşte meritele lui Aderca, ,,vocaţia acestuia de asimilator instantaneu şi succesiv al tuturor înnoirilor”, mobilitatea şi disponibilitatea lui spirituală, instinctul inovaţiei permanente, rolul de ferment şi eficienţa de catalizator în mutaţiile epocii toate acestea chiar fără a fi un inovator prin sine.” (1) Faptul că a abordat fără o aplecare riguroasă toate domeniile literaturii, Aderca nu a realizat pe deplin pe nici unul. A scris mult, prolific şi proteic, derutant de divers chiar... şi a afişat ,,un stil al personalităţii” dacă nu şi unul al scrisului... Nu a rămas de la el acea ,,carte mare” sustrasă uzurii timpului”, pe măsura generoaselor virtualităţi cu care omul era înzestrat” (2) Exegeţii remarcă romanul ,,Revolte” din 1945, versiune refăcută şi publicată în 1967. Istoria lui Ştefan Istrăteanu, protagonistul romanului, pune în evidenţă o lume tarată de corupţie (boală românească veche) şi birocratism, împinse până la limita absurdului prin hăţişurile cronice ale unei justiţii bolnave. Personajul este un individ mediocru şi limitat, dar adaptat perfect la mediocritatea mediului în care s-a format. În virtutea unui trăirism la modă în epocă (vezi Gib Mihăescu, Mircea Eliade ş.a.), eroul cărţii îşi pune în valoare experienţele erotice. Întâlnimn şi o lume a închisorilor surprinsă cu un realism dur. Pe aceeaşi notă se plasează şi romanele „Ţapul”, din 1921 şi ,,Omul descompus”, din 1925, precum şi nuvelele din volumul ,,Femeia cu carnea albă”. Volumul ,,Din carnetul intim al d-lui Aurel” din 1927 dezvăluie un alter ego al naratorului, un fel de

ADERCA, Felix, poet, prozator, dramaturg, estetician şi publicist. Numele de naştere, Zelicu Froim Adercu. S-a născut la 13 martie, 1891 la Puieşti, judeţul Vaslui şi a murit la 12 decembrie, 1962 la Bucureşti. Tatăl viitorului scriitor se născuse la Craiova. Este primul din cei cinci copii ai lui Avram Adercu şi al Deborei, născută Iosub, o familie de negustori originară din Cehia. A făcut şcoala primară la Puieşti şi studii secundare neterminate la Craiova, la Liceul ,,Carol I”. A debutat la ,,Noua revistă română”, în 1913, după ce fusese refuzat de ,,Sămănătorul” în 1907 şi de ,,Ramuri”, în 1909, cu un ciclu de versuri, intitulat ,,Panteism”. Până atunci însă publicase la Craiova vreo cinci plachete de versuri, o încercare dramatică, precum şi ,,Naţionalism? Liberatea de a ucide”, un eseu polemic, în 1910, semnat fiind cu pseudonimul Oliver Willy. Prin anii 1913-1914, o încercare de a se stabili la Paris, a eşuat. A revenit la Craiova, iar după război s-a stabilit la Bucureşti. Aici a lucrat ca funcţionar în cadrul Ministerului Muncii timp de 20 de ani, între 1920-1940. În calitate de publicist, a colaborat la un număr mare de publicaţii: ,,Facla”, ,,Flacăra”, „Vremea” ,,Ideea europeană”, ,,Veac nou”, ,,Viaţa românească”, ,,Revista Fundaţiilor Regale”, ,,Universul literar”, ,,Revista literară”, ,,Contemporanul” ş. a. A scos şi o revistă proprie, ,,Spre ziuă”, în 1923, dar definitorie a rămas colaborarea la ,,Sburătorul”, revistă condusă de Eugen Lovinescu. A fost profesor de estetică la ,,Colegiul pentru studenţii evrei” condus de M. Onescu în anii 1941-1944. După război a fost director pentru învăţământul artistic din Ministerul Artelor. În 1948 s-a pensionat dar în urma unui accident de circulaţie a rămas paralizat şi a încetat din viaţă după câţiva ani, răpus de o tumoare cerebrală. În ultimii ani ai vieţii a fost tot mai izolat de viaţa literară, dar în arhiva personală s-au găsit lucrări inedite. Se apreciază că opera lui Felix Aderca e întinsă, prolifică, deosebit de variată. Cuprinde versuri, proză (povestiri, nuvele, romane), teatru, precum şi o carte de interviuri intitulată ,,Mărturia unei generaţii”, apărută în 1929. Inventarul creaţiei sale este impresionant, dar supus şi el trecerii inexorabile a timpului. Colaborarea la ,,Sburătorul” i-a asigurat 29

Aderca

cu prolog, cu muzică şi flim, 1974); ,,Moartea unei republici roşii”, 1924; ,,Omul descompus”, 1925; ,,Femeia cu carnea albă”, Din carnetul intim al d-luI Aurel, 1927, ,,Mic tratat de estetică sau Lumea văzută estetic”, 1929; ,,Mărturia unei generaţii”, 1929; ,,Aventurile d-lui Ionel Lăcustă – Termidor”, 1932; ,,Al doilea amant al d-nei Chatterley”, 1933; ,,Oameni excepţionali”, 1934; ,,Vreţi să descoperim America?”, 1936; ,,Oraşe înecate”, 1936; ,,A fost odată un imperiu”, 1939; ,,Întâia călătorie în jurul lumii”, 1939; ,,Petru cel Mare, întâiul revoluţionar, constructorul Rusiei”, 1940; ,,Revolte”, 1945; ,,Feeria baletelor”, 1947; ,,C. Dobrogeanu Gherea, viaţa şi opera”, 1947; ,,În valea marelui fluviu”, 1955; ,,Amiralul oceanului. Cristofor Columb”, 1957; ,,Patru ciudate întâmplări”, 1957; ,,Jurnalul lui Andrei Hudici”, 1958; ,,Un călăreţ pierdut în stepă”, 1961; ,,Murmurul cuvintelor”, 1971; ,,Răzvrătirea lui Prometeu”, 1974; ,,Teatru”, 1947; ,,Contribuţii critice”, 1983-1988; ,,Oameni şi idei”, 1983. Traduceri: Henri Barbusse, ,,Prăpădul”, 1921; J. De Locretelle, ,,Silberman”; R. Rolland, ,,Ultima viaţă eroică. Precursorii”, 1924; G. Brandes, ,,Balzac şi Stendhal”, 1926; Şt. Zweig, ,,Adoraţie”, 1926; B. Bjornson, ,,Mâinile mamei” , 1926; ,,K. Capec, ,,R.U.R.”, 1927; Fr. Torberg, ,,Bacalaureatul elevului Gerber”, 1931; J.Kwittel, ,,Drum în noapte”, 1931; A. Thomas, ,,Caterina SOLDAT”, 1932; Viki Baum, ,,Grand Hotel”, 1933; V. Margueritte, ,,Camaradele”; Ş. Aş, ,,Petersburg”, I-II, 1935; H. Barbusse, ,,Focul”, 1935; Rosamond Lehmann, ,,Pulbere”, 1935; A. Muthe, ,,Cartea de la Seint Michele”, 1935; L. Madelin, ,,Danton”, 1938; G.F.Dauli, ,,Roata”, Vichi Baum, ,,Antract”, 1946; M. Ilin, ,,De 100.000 de mii de ori de ce?”, 1947; E. E. Kicch, ,,Doctorul Becker la porţile raiului”, 1955. Referinţe critice: E. Lovinescu, ,,Critice”, VII, 1929; Istoria literaturii române contemporane”, I-IV, 1937; Perpessicius, ,,Referinţe critice”, ,,Repertoriu critic”, 1925, ,,Menţiuni critice”, I-IV; G. Călinescu, ,,Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, 1941, 1982; ,,Ulise” , 1967; P. Constantinescu, ,,Mişcarea literară”, 1927; ,,Scrieri” I-III, 1967-69; Vl. Streinu, ,,Pagini de critică literară” II, 1968; Al. Piru, ,,Panorama deceniului literar 1940-1950”; V. Râpeanu, ,,Interferenţe spirituale”, 1970; I. Trivale, ,,Aspecte şi structuri neoromantice”, 1971; I. Negoiţescu, în ,,Steaua”, nr. 3, 1974, ,,Alte însemnări critice”, 1980; Ov. S. Crohmălniceanu, ,,Literatura română între cele două războaie mondiale”, I-III, 1967-1975, ,,Literatura română expresionistă”, 1971; V. M. Curticeanu, ,,Permanenţă şi modernitate”, 1977; Alexandru Protopopescu, ,,Romanul psihologic românesc”, 1978; B. Fundoianu, ,,Imagini şi cărţi”, 1980; Mihail Anghelescu ,,Transilvania”, nr. 8, 1983; Z. Ornea,

continuare apocrifă a lui D.H. Lawrence - ,,Al doilea amant al d-nei Chatterley” din 1933 şi ,,A fost odată un imperiu” din 1939, carte de evocare istorică, motiv de a aduce în prim planul narativ pe celebrul personaj rus, Rasputin. Un roman science fiction este ,,Oraşe înecate”, din 1936, o realizare remarcabilă din literatura română de acest gen. În teatru, Aderca este expresionist, cel puţin aşa şi-a dorit, pirrandelian, dar Cornel Corbu, în DSR I, afirmă că singura piesă pusă în scenă a fost ,,Sburătorul” din 1923. A scris poezie până în 1923, în mai multe plachete, dar puţini cititori, în afara istoricilor literari mai stabilesc o relaţie a acestui autor cu poezia, deşi la vremea aceea scria poezie modernă. Aprecierea potrivit căreia se contestă orice urmă de lirim în poezia sa, poate fi amendată, după ce, cam aceeaşi stare, întâlnim în poezia postmodernistă. Raportată la timpul ei, ea marchează un moment important. George Călinescu găseşte că Felix Aderca ,,a scris poezii remarcabile” iar adevărata originalitate stă în a fi intuit, inaintea lui Ion Barbu, o poezie panteistă rece, carbonică, bizuită pe evocarea forţelor geologice, de a fi compus privind ,,prin lentile negre madrigale astronomice”. (3) Criticul mai apreciază că ,,proza lui Felix Aderca este a unui umorist abscons, care clipeşte din ochi, impenetrabil, ori de câte ori descoperă ilogicul în viaţă... incapabil de a fi ademenit de forţe iraţionale”. (4) Marea deschidere spre cultură e dominanta creaţiei lui Aderca. Autorul ,,Istoriei literaturii române de la origini până în prezent” citează în final una din ,,Maximele şi minimele” scriitorului: ,,dacă toţi am fi excepţionali, viaţa în comun nu ar mai fi cu putinţă”. (5) Bibliografia scriitorului Felix Aderca este impresionantă. OPERA: ,,Naţionalism? Libertatea de a ucide”, 1910; ,,Personalitatea. Drepturile ei în artă şi în viaţă”, 1922; ,,Motive şi simfonii”, 1910; ,,Stihuri venerice”, 1912; ,,Fragmente – Romanţe”, 1912; ,,Prin lentilele negre”, 1912; ,,Antract, paradox dramatic”, 1913; ,,Sânge închegat-note de război”, 1915; ,,Domnişoara din strada Neptun”, 1921; ,,Ţapul”, 1921; ,,Mireasa multiplă” (,,Ţapul” şi ,,Zeul iubirii”, variante publicate în 1932 şi 1945); ,,Idei şi oameni”, 1922; ,,Floare de mac”, piesă în trei acte, 1923; ,,Sburătorul”, piesă în trei acte antiromantice, 1923; (Ediţia a II-a ,,Zburător cu negre plete sau visul unei nopţi de mai”, comedie lucidă în trei acte

30

Adevărul literar

,,România literară”, 35, 1983; C. Cubleşan, ,,Teatrul între civic şi etic”, 1983; I. Adam, Planetarium”, 1984; L. Kalustian, ,,Simple note”, 1985; Aurel Sasu, ,,Romanul românesc”, I, 1985; G.Ivaşcu, ,,Confruntări literare”, 1988; M. Vasile, ,,Conceptul de originalitate în critica literară românească”, 1988... Note: 1, 2, 3, 4, 5 DSR, 1995, p. 17-20

un fel de bilanţ. Revista a apărut sub îndrumarea unui colectiv alcătuit din Gelu Irimia, ziarist, editor coordonator, redactor-şef Daniel Dragomirescu, director onorific, M. Cantuniari şi redactori: Ioan Baban, Th, Codreanu, Th. Damian, (SUA), Vlad-Ion Papu, T. Pracsiu şi Ion Gh. Pricop. Revista a apărut ca un supliment al cotidianului local, „Adevărul”, al cărui director este Alina Darie. În primul număr din 16 ianuarie, 2006 semnează D. Dragomirescu un editorial, „Publicistica, parte integrantă a operei eminesciene”, Ioan Baban o cronică la romanul „Filigran” de Alexandru Poamă şi un eseu despre carte, „Universul cărţii”. Mai semnează Vlad Ion Papu un studiu despre Edgar Papu, Elena Poamă, Paul Munteanu („Naţionalismul eminescian”). Poezie semnează Ion Enache, Simona Radu şi Dorin Cozan. În numerele următoare sunt publicate fragmente din studiul lui Th. Codreanu despre „Transmodernism” („Temeliile transmodernismului”, I-VII, în nr. 2 - 8. din ianuarie-iulie), sau „Un scriitor ce nu trebuie uitat”, un scurt eseu despre Stelian Baboi, „Scriitorul român în era globalizării” III, şi „la răscruce de vremuri” (din numerele 3, 4, 5, din aceeaşi perioadă, sau „Un paradox literar” (nr. 2 din ianuiarie), „Lumini şi umbre” (nr. 9 din iunie) semnate de Daniel Dragomirescu. În nr. 3, Cassian Maria Spiridon, cunoscutul scriitor şi redactor-şef al prestigioasei reviste „Convorbiri literare”, semnează articolul „Poetul şi lumea sa”, urmat de un consistent grupaj liric; acelaşi autor apare cu un alt grupaj de versuri în numărul 6 din martie. Ioan Baban mai semnează studiile şi comentariile „Despre receptivitate” (nr. 4, din 6 februarie), „Marin Sorescu – 70” (nr. 6, martie), „Lucian Blaga in memoriam” (nr. 8, din mai), un portret al criticului şi istoricului literar T. Pracsiu, („Teodor Pracsiu şi lumea noastră”, în nr. 9 din iunie), cronica la romanul „Pescăruşii de la malul mării”, de Petruţa Chiriac (nr. 10, din iulie), „Starea de vulgaritate” (nr. 12 din noiembrie) şi „Ion Enache la porţile Empireului” (nr. 13, din decembrie). De semnalat sunt textele reproduse din creaţia literară şi eseurile lui Stelian Baboi, trecut în lumea umbrelor şi consistentele grupaje din creaţia poetică postumă a lui Ion Iancu Lefter, dar şi grupaje poetice semnate de Simion

ADEVĂRUL LITERAR (Vaslui) publicaţie periodică de interes literar şi cultural. Primul număr a apărut la 16 ianuarie, 2006, ca o continuare a unei serii de publicaţii de acelaşi gen perindate pe mapamondul literar vasluian de după 1990: „Gazeta de Est”, „Clepsidra”, „Apollo”, „Est” „Jurnalul de Vaslui”, „Ethos”.

Toate aceste publicaţii au apărut ca urmare a strădaniei unor publicişti şi condeieri preocupaţi de ideea că în acest spaţiu nu trebuie să se menţină golul anterior, când o singură publicaţie, patronată de putere, se proiecta pe toate planurile vieţii comunităţii, „Vremea nouă”. Libertatea de gândire şi cea a cuvântului s-a lovit de alte dificultăţi după 1990, lipsa posibilităţilor materiale. De fiecare dată o publicaţie s-a menţinut cu mari greutăţi şi a dispărut din pricina imposibilităţii finanţării. După încetarea activităţii publicaţiei „Est”, cea mai consistentă din cele apărute după 1990, „Adevărul literar” pare să-i continue tradiţia pentru că a adunat în paginile ei condeie valoroase nu numai din spaţiul Vasluiului ci şi din ţară. Dar aceleaşi dificultăţi au apărut şi în cazul acesteia din urmă. La început, a apărut săptămânal, dar, după câteva numere, s-a renunţat la seria proiectată şi s-a ajuns la concluzia că trebuie să apară la începutul fiecărei luni. La un an de la apariţia ei s-a făcut 31

Adevărul literar

Bogdănescu, considerat de Th. Codreanu un transmodernist, Leonard Ciureanu, Mihai Apostu etc. De altfel, în paginile revistei s-au publicat poeţii consacraţi, dar şi cei care bat la porţile Parnasului: Dorin Cozan, Aurelia Cociu, Roxana Vasile, Simona Radu etc. Studii ample, pe teme variate a publicat T. Pracsiu: „Filosofia trupului” (nr. 3, din ianuarie), „După 20 de ani”, un studiu comemorativ despre Ion Alex. Angheluş (nr. 11, septembrie), „Limba şi literatura română la ora evaluărilor sintetice” (nr. 12, noiembrie) şi „Posteritatea luminoasă a lui Valentin Silvestru” (nr. 13, decembrie). Fără îndoială, este imposibil de epuizat contribuţiile colaboratorilor revistei. În numărul 13 din decembrie, redactorul şef face un bilanţ în care arată ceea ce a realizat această importantă publicaţie. În rândul colaboratorilor se înscriu personalităţi marcante ale literaturii române: Cassian Maria Spiridon, George Bălăiţă, Adrian Dinu Rachieru, Barbu Cioculescu, Mihai Cantuniari, Jean Dumitraşcu, redactor-şef la revista „Argeş”. Revista a căutat să aibă relaţii cu scriitori români de peste hotare: Teodor Damian, Lucian Hetco, Ioan Miclău, Ilie Stoiţ etc. La acestea se adaugă traducerile din Arturo-Perez Reverte, Cesar Vallejo, Vladimir Sorokin etc.

Bolgrad. În 1879 s-a mutat în Bulgaria, ajungând în această ţară Ministru al Instrucţiunii Publice (1883) iar mai apoi profesor universitar, titular la catedra de Istorie universală la Universitatea din Sofia. Este autorul a numeroase studii istorice în care a investigat trecutul comun româno-bulgar. A publicat de asemenea lucrări cu caracter folcloric. Azi este socotit om de cultură din spaţiul bulgar. OPERA: „Note dintr-o călătorie ştiinţifică în România”, 1893.

Bibliografie de referinţă: Vasilica Grigoraş, „Fragmente...”, 2001, 20.

Bibliografie de referinţă: „Adevărul literar” din Vaslui, numerele 1-13, din 2006.

AIFTINCĂ, Marin, publicist. S-a născut la 7 ianuarie, 1940, la Botoşani. Absolvent al Facultăţii de ziaristică din Bucureşti, cercetător al culturii. A îndeplinit funcţia de redactor al ziarului local „Vremea nouă”. Până în 1986 a fost lector la Facultatea de ziaristică din Bucureşti, apoi cercetător la Academia Română. Este autorul mai multor studii, rezultat al cercetării în domeniul mass-media. A colaborat la numeroase publicaţii. Dintre cărţile publicate merită menţionată ,,Întruparea gândului” apărută la Editura Fundaţiei Petre Andrei din Iaşi. Cartea evocă evoluţia istorică a Academiei Române”

AGURĂ, D. D., memorialist. S-a născut în 1849 sau 1850 în localitatea Cişmeaua Văruită, lângă Bolgrad, în Basarabia şi s-a stins din viaţă la 28 sept. 1911. Se cunosc puţine date despre locul unde a făcut studii secundare ori ce condiţii sociale şi familiale a avut. Se ştie că a urmat cursurile Fac. de Drept la Universitatea din Iaşi, fiind licenţiat din 1872. A funcţionat ca profesor la Liceul Codreanu din Bârlad între anii 1872-1875 şi la un liceu din oraşul natal, Bolgrad, între anii 1875-1879. La Iaşi a avut relaţii cu scriitori din cadrul Junimii şi în special cu M. Eminescu şi I. Creangă, între ei închegându-se o prietenie rămasă în paginile istoriei literare. Agură a fost şi revizor şcolar pe judeţele Iaşi şi Vaslui, dar datele oferite de unele surse de documentare sunt confuze. Se spune că ar fi succedat pe M. Eminescu în această funcţie, dar era pe atunci profesor la

Al DOAMNEI, Cătălin, poet. S-a născut în comuna Zăpodeni în 1970, cu numele său adevărat, Cătălin Afrăsinei. Şcoala primară şi gimnazială este urmată în satul natal iar Liceul îl face la Grupul şcolar ,,Ştefan Procopiu”, Vaslui. A urmat apoi studii universitare la Fac. de Filosofie a Universităţii ,,Al. I. Cuza” din Iaşi. Numit profesor la şcoala din comuna natală, a participat la activităţile cu caracter cultural şi mai ales la şedinţele Cenaclului literar ,,Ion Iancu Lefter” din Vaslui. A debutat cu versuri şi eseuri în revista ,,Est”. În 2003 a debutat editorial cu volumul de

OPERA: ,,Întruparea gândului”,1997.

32

versuri ,,Apocalipsa după Kosovo” din care se degajă o insurgenţă împotriva lumii în care trăim şi în care idealurile nobile stau sub semnul utopiei. Poezia din volumul citat mai sus este în acelaşi timp una a marilor întrebări rămase oricum fără răspuns. Dacă în „Elegia lupilor roşii, 1962”, poetul evocă „închisoarea în care a murit bunicul meu”, în „Requien pentru Domnu Trandafir”, evocă lumea „învăţătorilor din vechime”. Poezia e o alegorie: „La moartea tatălui meu a fost ca la înmormântarea tatălui lui Paganini”. Fantezia nu are margini, imagistica sufocă uneori mesajul; „Iubita mea înnebunise printre boscheţii apocaliptici.” Destăinuirea „păcatului” cu care a fost înzestrat „că eram boţul de aur” este mărturisit celor care „au săpat în silă omenirea”; „Tată, eu sunt condamnat la cuvânt şi toate au început cu mine...” Tot o alegorie satirică însă este şi „Viaţa şi petrecerea mamelucilor”, un poem alcătuit din şase secvenţe: „Voi asculta până mor de prostia dintâi / linia de pauză înseamnă binele / dar nouă ni s-a spus să facem numai răul / culcat sculat drepţi ... din verigile lanţurilor de la picioare au crescut Ouă şi Pene-de-papagal / oul din care mi s-a spus că m-am născut.”... „Toate orizonturile au culoarea papagalului / nu ştiu cine l-a crezut pupăză, / pasărea lui Dumnezeu care mănâncă rahat..”...”lasă prostiile / n-auzi plânsul epocii de aur / cu lacrimi de crocodil?” Stilul e obsesiv iritant, menit să provoace reacţii pe măsura stării de graţie care i-a dat naştere în momente de revoltă. Poezia lui C. Al Doamnei este purtătoare de mesaj şi se pare că poetul are ceva de spus. Viitoarele volumele probabil o vor confirma.

în profesie. După absolvire e numit învăţător la şcoala din Pribeşti, comuna Codăieşti, jud. Vaslui. A urmat studii universitare, cursuri fără frecvenţă, la Fac. de Istorie-Filosofie a Universităţii ,,Al. I. Cuza” din Iaşi pe care a absolvit-o în anul 1968. A îndeplinit funcţia de director al Şcolii generale din Pribeşti între anii 1968-71. Prin transfer, a devenit profesor şi apoi director la Liceului ,,M. Kogălniceanu” din Vaslui, între anii 1971-75, apoi director adjunct al aceluiaşi liceu în mai multe perioade. După 1989 desfăşoară activitate politică şi în această calitate a fost deputat în Parlamentul României între anii 1992-96. S-a afirmat în activitatea publicistică fiind şi fondatorul unui gazete, ,,Glasul cetăţii”, apărută la Vaslui în 1990. A contribuit la organizarea unor spectacole de satiră şi umor. Epigramist de talent, este autorul unui volum sugestiv, intitulat ,,Moara de vânt” în care, pe lângă epigrame se găsesc şi parodii, pamflete, bancuri, inspirate şi create în timpul lucrărilor Parlamentului din prima legislatură de după revoluţie şi adoptarea noii Constituţii. E de remarcat duelul epigramistc cu Ştefan Cazimir, cunoscut profesor universitar, critic şi istoric literar şi exeget caragialian, cel care a fondat şi un partid inspirat de geniul marelui dramaturg şi prozator, Partidul Liber-schimbist. OPERA: ,,Moara de vânt”, epigrame, parodii, satire, bancuri, 1998. Bibliografie de referinţă: Petru Necula, Mihai Ciobanu, ,,Dicţionarul personalităţilor vasluiene”, 2001; V. Grigoraş, ,,Fragmente de spiritualitate românească”, 2001.

OPERA:, ,,Apocalipsa după Kosovo”, 2003.

ALEXANDRACHE Georgică, publicist, epigramist, poet satiric. S-a născut la 1 februarie 1933 în satul Puntişeni, comuna Costeşti, judeţul Vaslui. S-a stins din viaţă la 16 ianuarie, 1999 la Vaslui. Fiu al unei familii de învăţători, a urmat cariera părinţilor. După şcoala primară din satul natal, tatăl, fost deputat în Parlamentul României din partea PNŢ în anii 1932-1933, şi-a dat feciorul la Şcoala normală ,,Vasile Lupu” din Iaşi ca să-i urmeze exemplul

Grigore I, scriitor şi memorialist. S-a născut la 21 noiembrie, 1860 la Bârlad, judeţul Vaslui. Nu se cunoaşte anul morţii sale. A absolvit Liceul Naţional din Iaşi, după care a urmat cursurile Fac. de Drept a Universităţii Mihăilene din capitala Moldovei. Susţinând teza de licenţă, devine diplomat al acestei facultăţi, iar în 1896, obţine titlul de

ALEXANDRESCU,

33

doctor în drept la Universitatea din Bucureşti. În 1888 frecventa cenaclul literar al lui Nicolae Beldiceanu. L-a cunoscut pe Ion Creangă şi a făcut parte din grupul A. D. Xenopol şi Ed. I. Gruberg care şi-a propus editarea operei scriitorului humuleştean. Volumul a apărut în 1890, a fost prefaţat de A. D. Xenopol, iar Grigore I. Alexandrescu a semnat biografia povestitorului. Mai târziu a publicat ,,amintiri” legate de viaţa particulară a lui Ion Creangă. (1) Cu pseudonimul Grig a semnat articole şi creaţii literare (povestiri) în ,,Arhiva” (Iaşi), ,,Asachi” (Piatra Neamţ), ,,Literatură şi ştiinţă”, ,,Convorbiri literare”, ,,Şezătoarea”, ş.a. Povestirile lui Grigore I. Alexandreascu au azi o valoare literară relativă, dar se desprinde din ele un narator talentat. Tematica lor se raportează la viaţa monahală (ca mai târziu în opera lui Damian Stănoiu), surprinsă în ipostaze dramatice dar şi umoristice. Au o coloratură folclorică şi oferă imaginea unei lumi ,,apăsată de păcate” şi ,,nelegiuiri care se vor răzbuna într-o zi” (2) în viziunea şi aprecierea scriitorului.

În anul absolvirii s-a înscris la Fac. de IstorieFilologie a Universităţii din Iaşi, cu examen de stat în 1958, an în care a devenit profesor de istorie la cel mai important liceu din oraşul Vaslui, ,,Liceul ,,M. Kogălniceanu”, renăscut în anii care au urmat din ,,Şcoala medie de 10 ani”. A obţinut toate gradele didactice şi s-a bucurat de aprecieri pozitive din partea instituţiilor şcolare superioare. Obţine gr. I în învăţământ cu lucrarea ,,Folosirea mijloacelor tehnice moderne la lecţiile de istoie”. La acest liceu a funcţionat până la pensionare. Remercabilă este activitatea publicistică, fiind autoarea unor studii monografice care depăşesc simplul cadru al specialităţii. Ele constituie astăzi surse de informare pentru cei care abordează un fenomen istoric sau literar. OPERA: ,,Judeţul Vaslui- file de monografie”, 1972(în colab.); ,,Schiţă monografică a oraşului Vaslui”, 1975; ,,Liceul M. Kogălniceanu”, centenar, 1990, în colab). Bibliografie de referinţă: P. Necula, M. Ciobanu, ,,Dicţionar... 2001, p.12; V.Grigoraş: ,,Fragmente... 2001, p. 26

OPERA: ,,Dochiţa”, în ,,Asachi”, 1884; ,,Din viaţa

sfinţilor”, în ,,Convorbiri literare”, 1888; ,,I. L. Caragiale, Năpasta”, în ,,Arhiva”, 1890; ,,Biografia lui Ion Creangă” în vol. ,,Scrierile lui Ion Creangă”, 1890; ,,Judecata lui părintele Isahia”, în ,,Convorbiri literare”, 1893; În ,,Arhiva” au mai apărut: ,,Minunile părintelui Gheorghe”, 1893; ,,Un răspuns domnlui Gherea”, 1893; ,,Din război”, 1895; ,,Amintiri”, 1897; „Înţelepciunile Africei”; ,,Povestea lui Badea Traian”, 1898. Referinţe critice: Eduard Gruberg, ,,Scrisoare către Titu Maiorescu”, 1887 în ,,Studii şi documente literare”, vol. V; Artur Gorovei, ,,Alte vremuri. Amintiri literare”, Fălticeni, 1930; în ,, Şezătoarea”, Ed. Cartea Românească 1932, pag. 21; Mihail Straje, ,,Dicţionar de pseudonime”, Buc. 1979; Colectiv, ,,Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900”, Buc. 1979, pag. 28-29; Colectiv, Titu Maiorescu şi prima generaţie de maiorescieni”, corespondenţă, Buc. 1978, pag. 453. Note: Traian Nicola, ,,Valori spirituale tutovene”, Bârlad, vol. I, 1999; 2. Colectiv, ,,Dicţionarul... până la 1900

AMFILOHIE, Hotiniul, cărturar. A trăit în secolul al XVIII-lea. Un biograf de-al său, Claudio Iosipescu, în studiul ,,Il vescova Amfilohie Hotiniul e l’ Italia”, publicat la Roma în 1933, afirmă că era episcop de Hotin pe la 1767 iar în 1772 se afla la Roma” (Istoria Huşului, p. 258). Alexandru Hâjdău afirmă că a fost episcop de Huşi (idem). Amfilohie Hotiniul nu figurează însă în lista episcopilor huşeni, ceea ce presupune că avea un rang bisericesc inferior, poate ,,locotenent de episcop” pe vremea lui Inochentie. Cărturarul Amfilohie Hotiniul şi-a depăşit însă epoca prin ideile sale iluministe. Propagarea şi afirmarea învăţămâmântului în limba română nu era posibilă decât prin înlocuirea limbii greceşti din şcoală, dominantă la vremea aceea. Este posibil ca această realizare să fi avut loc şi la şcoala episcopiei din Huşi. A tradus manuale şcolare de aritmetică şi geografie pe la 1795, dar se impune la vremea sa prin ,,Gramatica teologhicească” din acelaşi an. În Amfilohie Hotiniul s-a afirmat un cărturar de dimensiuni enciclopedice.

ALEXANDRU, Cornelia, publicistă. S-a născut la 15 septembrie 1936 la Vaslui. A făcut şcoala primară, gimnazială şi Şcoala pedagogică în oraşul natal, finalizate în 1954.

OPERA:

34

,,Gramatica

teologhicească”,

1795;

Bibliografie de referinţă: Gh. Şt. Andone, ,,Istoria matematicii în România”, Buc. , 1965; Claudio Iosipescu, ,,Il vescova Amhilohie Hotiniul e l’ Italia, Roma, 1933; ,,Istoria Huşului”, Galaţi, 1995.

Ed. Pim din Iaşi. A apărut în culegeri colective de epigrame şi versuri satirice publicate sub egida Cenaclului umoriştilor „Valentin Silvestru” al Casei de Cultură din municipiul Vaslui, condus de criticul literar Teodor Pracsiu. Satira lui Val Andreescu se impune printr-o tematică întinsă şi se remarcă printr-o vie spontaneitate, ajungând de fiecare dată la o poantă cu semnificaţii multiple.

ANDREESCU, Val, eipigramist, poet, pseudonimul lui Valerian V. Adreiescu, născut în localitatea Siretul din Judeţul Bacău la 25 martie, 1949. A copilărit în localităţi din judeţul Vaslui: Poiana-Alexei, Bogdana, Sauca (Laza). De altfel, părinţii şi bunicii se trag dintr-o veche familie de olari, ocupaţie tradiţională a locuitoilor din PoianaAlexei, judeţul Vaslui. A urmat şcoala primară în satul Poiana, având ca învăţători pe soţii Silion. Şcoala gimnazială a fost urmată la Bogdana, Puşcaşi şi Sauca, cu profesori care l-au apreciat. Liceul „Lucreţiu Pătrăşcanu” a fost urmat la Bacău, finalizat cu examen de bacalaureat în 1969, an în care s-a înscris la Şcoala postliceală de Tehnică şi Automatizări din Bucureşti, apoi Şcoala Tehnică de Maiştri din Năvodari, Constanţa, iar ca să finalizeze dorinţa de a învăţa, a făcut şi studii superioare la Universitatea de Studii Politice şi de Conducere Economică din Bucureşti. A obţinut în urma studiilor specializări diferite: electrician, tehnician în instalaţii, maistru în instalaţii electrice etc. A lucrat ca muncitor calificat în instalaţii electrice, şef de echipă instalatori, şef de colective care desfăşurau activităţi de investiţii la Partizanul Bacău, Combinatul Petrochimic Midia-Năvodari, Combinatul de fire sintetice „Moldosin” şi A.M.C. Vaslui etc. A debutat în 1967 într-o publicaţie braşoveană, „Steagul Roşu”, cu „trei poezii minore” după propria mărturisire. A colaborat şi colaborează la „Ostaşul” (Piteşti), „Vocea satului”, „Meridianul”, „Orizonturi”, „Soleştii Elenei Cuza”, „Elanul” (toate din jud. Vaslui”), „Hohote” (Tg. Jiu), „România liberă” (Bucureşti), „Epigrama” (Bucureşti). Editorial a debutat în 2005 cu volumul „Calul cu potcoave roz” cuprinzând epigrame, fabule şi panseuri, la

OPERA: „Calul cu potcoave roz”, epigrame, fabule, panseuri, Ed. Pim, Iaşi, 2005, coperta de P. Olaru, caricaturi de N. Viziteu; „Corecţii cu zâmbete”, în colab. 2006;

ANDREI, Doina, prozatoare. S-a născut la 6 februarie, 1957 la Negreşti, judeţul Vaslui. După şcoala primară şi gimnazială din localitatea natală, a urmat cursurile Liceului Pedagogic ,,Vasile Lupu” din Iaşi, fiind absolventă din promoţia 1977. A fost repartizată în învăţământ la şcoala generală din comuna Miroslava, dar va funcţiona din acelaşi an la Şcoala nr. 40 şi Şcoala nr.23, până în 1992. De la această dată a trecut ca învăţătoare la ,,Şcoala nr. 21 ,,Ion Neculce”. A debutat cu proză (schiţe povestiri) pentru copii şi este coordonatoarea revistei ,,Şcolărei şi şcolăriţe” pentru care a fost premiată. OPERA: ,,Fetiţa de ciocolată”, Iaşi, 1997; ,,Paparuda” Referinţe critice: Ioan Holban, postfaţă la volumul ,,Fetiţa de ciocolată”, 1997; Vasilica Grigoraş, „Fragmente de spiritualitate...” 2001; Nicolae Busuioc, „Scriitori şi publicişti ieşeni contemporani”, Dicţionar, Iaşi, 2002.

ANDREI, Dumitru, poet. S-a născut la 14 septembrie 1951 în satul Racova, com. Gârceni, jud. Vaslui într-o familie cu şapte copii. Părinţii se ocupau cu agricultura. Şcoala de 8 ani a fost urmată în satul Racova până în anul 1966. Între anii 1966-1970 a urmat cursurile Liceului Economic din Iaşi, profilul 35

contabilitate. A făcut apoi armata (1970-1972), după care a lucrat ca normator şi planuficator la IJECOOP Vaslui. În 1973 a fost admis la Facultatea de Studii Economice din Iaşi, iar în 1978 era licenţiat. A fost încadrat, după absolvire, şef al Serviciului personal învăţământ şi salarizare în cooperaţia de consum, unde a lucrat până în 1992. În acest an s-a transferat la Bankoop, o bancă privată care a dat în scurtă vreme faliment. Apoi a lucrat în alte locuri de muncă, până în 2005 când s-a transferat la Serviciul Public Comunitar Judeţean de Evidenţă a Persoanelor. La acest serviciu lucrează şi în prezent. Primele încercări literare datează din 1966 dar debutul publicistic are loc în 1970 în primul număr al revistei „Tânărul economist”, publicaţie a Liceului Economic din Iaşi. A publicat atunci şi o traducere a poemului „Captivul” de A. S. Puşkin. Încercările poetice, cele mai multe dintre ele, au stat în manuscrise până la debutul editorial propriu zis, cel din 2005 cu volumul „Spasme şi reverii”, lansat în martie 2006. Ceea ce caracterizează poezia lui Dumitru Andrei este spontaneitatea versificării. Poetul e un meşteşugar, cultivă în exclusivitate versul clasic, de multe ori inspirat din marea poezie clasică românească (Eminescu, Coşbuc, Goga) dar şi de creaţia populară. În acest sens este sesizabil metrul popular (ca în „Întrevedere”, „Tril pentru noul venit” sau „Izvorul”). De cele mai multe ori „Eul” liric e absent din peisaj, poetul vede lumea în chip obiectiv, alecsandrinian, mai ales în pasteluri („Spasm în ploaie” sau „Primăvara mea”). Se află între creaţiile lui D. Andrei şi o poezie erotică romantică, puţin receptată azi („Iubito dă-mi paharul” ori „Te-am simţit şerpuindumi”). Există de asemnenea o abundenţă a versificării, iar recomandarea e că nu tot ce e mult e şi foarte bun. E necesară o autocenzură. Notabil este poemul „Întrevedere”.

ANDREI, Petruş, poet. S-a născut la 1 iunie 1946 în satul Bârc, comuna Români, judeţul Neamţ. După şcoala primară şi generală din localitatea natală, a urmeat cursurile Liceului ,,Petru Rareş” din Piatra Neamţ”, după care, în 1964 a dat examen de admitere la Fac. de Filologie a Universităţii din Iaşi, licenţiat în anul 1968. A debutat 1967 cu versuri în revistele ieşene, după care a fost prezent cu creaţii originale în majoritatea publicaţiilor literare din ţară: ,,Iaşul literar”, ,,Flacăra Iaşului”, ,,Convorbiri literare”, ,,Cronica” ,,Asachi”, (Piatra Neamţ), ,,Păreri tutovene”, ,,Dacia literară”, ,,Poezia” ş.a. După absolvirea Facultăţii este numit profesor la Liceul din Puieşti, jud. Vaslui, unde funcţionează şi azi. Editorial a debutat cu volumul de versuri ,,Descântece de inimă rea” în 1995. Poezia lui Petruş Andrei e una aparţinând tradiţiei, într-un fel, actualizate; cele mai importante trăiri ale omului găsesc repede o cale de manifestare şi într-o epocă vântuită de boala noutăţilor facile. Practicând o poezie cu izvoare mitologice, folclorice şi moderne, poetul e un sentimental incurabil. Mesajul se dezvăluie într-o continuă dialectică a mişcării pe verticală. Poezia de dragoste ocupă un loc privilegiat, iar tenta uşor folclorică a versului îi conferă autenticitate. Relevante sunt poeziile: ,,Credinţă”, ,,Părţi de vorbire”, ,,Părţi de propoziţie”, ,,Descântec” şi multe altele din volumul ,,Descântece de inimă rea”. Poezia se impune prin naturaleţea limbajului, cu efecte lirice şi metaforice mai puţin cultivate în contemporaneitate: „Era un timp când tu şi eu / Slăveam acelaşi Dumnezeu. / Evlavioşi pe la vecernii / Plesnea de ciudă biciul iernii.” Sau „Mă rog la zeul din Olimp / Să redevin adverb de timp / Dar prepoziţii şi conjuncţii / Deşi-ar putea lega şi munţii / Chiar şi duşmanii otrăviţi, / Pe noi ne ţin tot despărţiţi...” Un ecou eminescian e prezent în poezia ,,Dor” (,,De-acum eu n-o să-ţi mai dau flori / De ziua ta / Şi nici la alte sărbători...”). Întâlnim în mai toate poeziile lui Petruş Andrei o molipsitoare naturaleţe, un ton

OPERA: „Spasme şi reverii”, 2005. Referinţe critice: D. Dragomirescu, „Primăvara târzie a unui poet. Cartea de debut”, în „Agero”, 2007. Mihaela Manu, în „Obiectiv”, 28 febr. , 2007.

36

de cântec de romanţă adus în actualitate, lucru deosebit de important. Daniel Corbu, poetul ieşean care prefaţează primul volum de versuri, găseşte că Petruş Andrei e ,,un însingurat”, care ,,încearcă să ne convingă în cartea de faţă că întotdeauna calea regală a poeziei porneşte din tragic, din durere sufletească acutizată la maximum” (1). În ,,Flacăra de veghe”, volum editat în anul 2000, universul tematic se îmbogăţeşte, motivele poetice se ordonează într-o altă axă spirituală: dorul de casă, de părinţi ia forme tragice, imposibilitatea comunicării prin insuficienţa cuvântului, spaima de neant (,,Litanie”), ecoul amintirilor (,,Cântec de lebădă”), trecerea inexorabilă a timpului (,,Elegie”). În prima parte a volumului sunt reluate câteva din poemele „Descântecelor de inimă rea” („Credinţă”, „Părţi de vorbire” etc), demonstrând parcă ideea că drumul croit atunci în poezie trebuie continuat, dar cu un univers mult mai larg. Cea de a doua parte a volumului se intitulează „Floarea de jar”. O parte din poemele din această secvenţă lirică au apărut mai întâi în revista „Poezia”, anul IV, nr. 5. Tonul poetic este tot melancolic, cântecul este interpretat tot de nişte instrumente care abia şoptesc. Poemele acestea dau impresia că trebuie citite într-o singurătate absolută, ca să rămână gândul în starea lui pură. E prezentă aici o stare vecină cu respectul faţă de divinitate. Valorile clasice îşi fac simţită prezenţa. Se cultivă sonetul: „Iubirea mea închisă-ntr-o cutie”, „De mult n-am scris că mi-i gripată muza” sau „Altarul meu cu tâmpla pângărită”. Una din poezii se intitulează „Lucianogramă”, un fel de omagiu adus poetului Lucian Vasiliu, originar din Puieşti, autorul unui volum de poezii cu acelaşi titlu. Reţinem o strofă dintr-un sonet erotic: „De mult n-am scris că mi-i gripată muza / Şi-o ţin în pat cu hapuri şi cu frecţii, / Lipsesc de-acasă cât mă duc la lecţii / Şi-atunci însă, de dor, mi-i

arsă buza...” În lirica lui Petruş Andrei se află în stare oarecum inedită o natură parţial romantică, un fel de cadru necesar învelirii unui sentiment sau trăiri rupte din cotidian. „Pudrat pe creştet de ninsoare / Când norii negri se alungă, / Găsesc şi eu un loc sub soare / Pentru odihnă îndelungă. / Uitate-s bucurii şi patimi, / Uitată-a lumii răutate, / Vor înflori-n poeme lacrimi / Pe trista mea singurătate. / Privighetorile îmi cântă, / Zăpada lunii mă-nveleşte / Şi noaptea nu mă înspăimântă / Şi vremea nu mă vremuieşte.” Unele poeme sunt închinate lui M. Eminescu: „Era Gerar la jumătate / Iar secolul era la fel / Şi-n locuri binecuvântate / A fost ca să se nască El.../ Curgând şi ultimele fire - / Că în clepsidră toate curg - / Trăindu-şi ora de iubire, / A fost chemat la Demiurg...” („Eminescu”). Un volum întreg de versuri intitulat „Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit”, după titlul volumului de corespondenţă eminesciană apărut în 2000 la Editura Polirom din Iaşi, este închinat de Petruş Andrei marelui poet. Remarcabil este sonetul „Eminescul meu iubit”: „Afară plouă şi eu stau pe gânduri / Că mă apasă-a semenilor ură / Şi aflu-n tine reazim şi căldură / Încât îţi scriu aceste scurte rânduri. / Şi te întreb acum ca altă dată: / Vom fi noi doi o viaţă împreună / Cum te jurai pe soare şi pe lună / Sau fericiţi noi nu vom fi vreodată? / Mi-s ochii plânşi şi seara e târzie / Iar răutatea tuturor mă doare / Şi-mi pare că chiar dragostea-mi lipseşte. / Aş trece peste-atâta ironie, / Mi-ar fi chiar şi durerea trecătoare, / De-aş şti că Eminescu mă iubeşte.” Avem indiscutabil în faţă un poet romantic „întârziat” ca să utilizăm un termen insuficient definitoriu al criticii literare raportată la Eminescu, dar Petruş Andrei demonstrează că aceste valori nu vor dispărea niciodată. Luată în ansamblu, poezia lui poetului moldovean e una a marilor simţiri, parcă a unei sensibilităţi biciuite de destin. OPERA: ,,Descântece de inimă rea”, 1995; „Floarea de jar”, 1996; ,,Flacăra de veghe”, 2000; „Dulcea mea doamnă / Eminul meu iubit”, poezii, 2002; „Cântecul toamnei”, poezii, 2003; „Taina feciorului de împărat”, 2006; „Poeme târzii”, 2006. Referinţe critice: Daniel Corbu, prefaţă la volumul ,,Descântece...”; Simion Bogdănescu, prefaţă la volumul ,,Flacăra de veghe”. Note: 1. D. Corbu, op. cit. P. 3

37

ANDRIESCU, Vasile D, poet şi prozator. S-a născut la Hoceni, în jud. Vaslui la 19 august, 1927. După studii elementare făcute în localitatea natală a urmat şcoli militare şi a îmbrăţişat cariera armelor. Era absolvent al unei Şcolii Militare din Oradea. A debutat editorial cu un volum de versuri la Junimea în 1998. A mai publicat apoi vreo patru volume de proză la edituri ieşene. Recent a apărut într-o antologie a poeziei vasluiene. Sursele de informare despre acest scriitor lipsesc.

întrezăreşte speranţa ca oarecine să le adune într-o plachetă menită să-l reprezinte. A colaborat la ,,Vremea nouă”, ,,Adevărul”, ,,Clepsidra”, ,,Apollo”, ,,Est”, ,,Gazeta de Est” cu epigrame şi chiar cu recenzii şi note critice. Un grupaj consistent de epigrame a apărut în volumul ,,Zidiri”: ,,Unei femei: Vaporoasă ca o rouă / Rochia doamnei cumsecade / Ne arată iarăşi nouă / Mult mai mult decât se cade.”; ,,Unor soţi: Căsnicia lor model / Îmi decurge cam aşa: / El i-a fost mereu fidel, / Ea – fidelă... altuia” OPERA: ,,Zidiri” II, Vaslui, 1983 (în colab.)

ANDRONIC, Alexandru, istoric, arheolog, publicist. S-a născut la 2 iunie, 1915 în localitatea Jora de Jos, judeţul Orhei, Basarabia şi s-a stins la 25 mai 1995 la Iaşi. A făcut şcoala primară în localitatea natală între anii 1922-1926, după care a urmat liceul la Chişinău şi Fac. de Drept, paralel cu Fac. de Litere şi Filosofie a Universităţii din Iaşi. În aceeaşi stare a urmat şi Seminarul Pedagogic. De menţionat este că în timpul studiilor universitare a avut profesori celebri, printre ei numărându-se istoricul Gh.I. Brăteanu, victimă a dictaturii comuniste. A participat la cel de-al doilea Război Mondial timp de şase ani, între 1939-1945, cu care prilej s-a dovedit a fi un remarcabil patriot. A fost decorat cu ,,Virtutea Militară” şi ,,Coroana României”. Pe plan profesional, a fost asistent universitar la Catedra de Istorie a Românilor, apoi de Istorie generală medie, din cadrul Facultăţii de Litere şi Filosofie, cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie şi Arheologie ,,A. D. Xenopol” între anii 1951-1970, iar între anii 1970-1975 a fost conferenţiar la Facultatea de Istorie şi Geografie a aceleiaşi universităţi. În calitate de arheolog şi cercetător în domeniul istoriei, a publicat rezultatele activităţii în peste o sută de studii ştiinţifice, articole, recenzii, note în publicaţii din ţară şi din străinătate. (Necula*) Şi-a dat doctoratul în iatorie la Universitatea din Cluj în anul 1970 cu teza

OPERA: „De-a fi iubirea fericire”, 1998; „Braţ la braţ cu criminalul”, povestiri, I, „Confesiuni târzii”, pvestiri II, „Singuri pe Tera?”, povestiri III, 2003; „Voci lirice vasluiene” (în colab.), 2006.

ANDRIEŞANU, Ion–Emil, poet, epigramist. S-a născut la 27 octombrie, 1945 în oraşul Vaslui şi s-a stins la 10 decembrie 2004. Părinţii, Emil şi Antoneta, născută în Basarabia, erau învăţători. A urmat şcoala primară la Bahnari, unde funcţionau părinţii, iar gimnaziul în oraşul Vaslui între anii 19521959. A continuat studiile la Liceul M. Kogălniceanu, absolvent fiind în 1963. De la această dată şi până în 1966 a fost student al Fac. de Chimie a Universităţii din Iaşi, studii întrerupte pe motive de sănătate. A urmat mai târziu, la fără frecvenţă, cursurile Fac. de Filologie a Universităţii ,,Alex. I. Cuza” Iaşi. A funcţionat ca profesor suplinitor de limba şi literatura română la şcoli din localităţi vecine oraşului Vaslui: Tanacu, Micleşti, Munteni de Jos, Viişoara, Gura Bustei dar şi la Liceul Sportiv şi Grupul şcolar ,,Ştefan Procopiu. S-a afirmat literar încă din vremea când era elev de liceu cu compoziţii variate, dar a debutat în presa locală cu epigrame. Din nefericire toate creaţiile sale se află risipite prin diferite publicaţii şi nu se 38

intitulată ,,Iaşul până în secolul al XVIII-lea”. Aria cercetărilor arheologice a fost largă şi a cuprins zone din Suceava, Baia, Vaslui, Piatra Neamţ, Botoşani, Hârlău, partea centrală şi de nord a Moldovei. A fost membru marcant al unor societăţi ştiinţifice: Societatea Slaviştilor, Societatea Ştiinţelor istorice, Societatea Oamenilor de ştiinţă din România etc.

pornind de cele mai multe ori de la senzaţii. Timpul va decanta valorile. OPERA: Antologii: „Plus ‘99”, 1999; „Cântecele Arcaşului”, 2002; „Săgetătorul”, 2002; volum individual, „Dileme”, 2001;

ANGHELUŞ, Carmen-Rosaura, poetă. S-a născut la 12 noiembrie 1959 în oraşul Aiud, jud. Alba. Studiile elementare şi liceale au fost urmate la Huşi, finalizate în 1978, fiind absolventă a Liceului „Cuza-Vodă”. După absolvirea liceului s-a dedicat muncii în bibliotecă. A urmat în acest sens cursuri de biblioteconomie, absolvite în 1985. În prezent îndeplineşte funcţia de bibliotecar la Biblioteca Municipală „Mihail Ralea”. Vocaţia poetică s-a născut de timpuriu. Încă din anii liceului, 1976, a publicat versuri în revistele: „Ateneu”, „Porto Franco”, „Moldova”, „Poesis”, „Convorbiri literare”, „Clepsidra”, „Apollo”, „Pheonix”. A apărut de asemenea în antologii editate în judeţele Vaslui şi Argeş. Este una din cele mai titrate poete în ceea ce priveşte premiile literare la diferite concursuri. Enumerăm câteva: premiul revistei „Poesis” la Festivalul Naţional „Lucian Blaga”, 1992; premiul revistei „Ateneu” la Concursul Naţional „Grigore Hagiu”, Galaţi, 1992; premiul întâi la Concursul Naţional de poezie, „Ion Alex. Angheluş”, 1998; Marele premiu la Festivalul Concurs „N. Crainic”, Giurgiu, 1999. La acestea se adaugă premiile de la concursurile ţinute la Drobeta Turnu Severin, 1999, la Timişoara, 1999, la Tecuci etc. Din nefericire această producţie poetică, desigur valoroasă, nu a fost adunată într-un volum individual. Lirica Rosaurei Angheluş se remarcă printr-o libertate deosebită a sondării universurilor cunoaşterii: „între noi va sta raza înaltă şi subţire a dimineţilor / cântecul nibelungilor ediţia critică.../ între noi îngeri absurzi vor imigra la limită / vor fi zăpezi şi multă graţie multă neputinţă... / vor fi reni coleoptere săgeţi de ibrişin fard auriu / ne vom iubi în neştire ca într-o dementă simetrie / ca-ntr-un recul, iubito,

OPERA: are caracter pur ştiinţific. ,,Înscripţii medievale şi din epoca modernă a României- oraşul Iaşi; ,,Inscripţii ebraice” (în colab.); ,,Ceramică otomană descoperită la Iaşi”, 1968; ,,Contribuţii arheologice la istoricul oraşului Iaşi în perioada feudală”, 1963; Iaşii până în secolul al XVII-lea în lumina datelor arheologice” 1970; ,,Oraşele moldoveneşti în secolul al XIV-lea”, 1969; ,,Săpăturile de salvare de la Vaslui”, 1962; ,,Şantierul arheologic Vaslui. Principalele rezultate ale săpăturilor din anii 1976-77”, 1979; ,,Un mormânt sarmatic descoperit la Vaslui”, 1963; ,,Istoria Românilor” (coautor), 1972; ,,Cronica Vasluiului”, 1999. Lucrările ştiinţifice enumarate mai sus aa fost publicare în reviste şi publicaţii de specialittate. Bibliografie de referinţă : P.Necula, M. Ciobanu, ,,Dicţionarul pers. , 2001, V. Grigoraş, ,,Fragmente de... 2001.

ANGHEL, Raluca, poetă. S-a născut la Bârlad la 25 aprilie, 1985 unde a făcut şi studiile elementare şi secundare. În timpul studiilor liceale a făcut parte din cenaclurile bârlădene. În revistele oraşului natal a şi debutat cu poezie. În prezent este studentă la Fac. de Litere – specializare româno-engleză. De asemenea este studentă a Univ. Româno-Americane, specializarea Management & Marketing (frecvenţă redusă). Este în acelaşi timp traducătoare pentru firma Abrom-Bârlad. A debutat cu poezie în 1998 şi a cucerit premii la concursurile naţionale de poezie, apreciate pozitiv de Tudor Opriş. Premiul I la „Tinere condeie” în 2001, 2002, 2003. Un premiu pentru proză scurtă la „Tinere condeie" şi prezenţa într-o antologie editată de organizatorii concursului, au fost consemnate în 1999. („Plus ‘99”). În 2001 a apărut volumul „Dileme”, iar în 2002 în antologiile „Cântecele Arcaşului” şi „Săgetătorul”. La acestea se adaugă alte premii . Poezia şi proza scurtă a Ralucăi Anghel este una a mirărilor adolescenţei în faţa uriaşului necunoscut, viaţa, 39

ca-n box...” Textul pare oarecum „căutat”, el trebuie să şocheze. În poezia de dragoste se adresează sieşi, unui tu care ţine locul celui care nu-i: „deşertul ne va umple buzunarele ne va construi catrenele / te vei lipi de mine ca de cuierul pom putrezit uitat...” etc. Motivul calului vine din lirica mai veche, e întălnit în chip magistral la Ion Alex. Angheluş ( „Caii de lut”). „cai de ninsoare de blazare / un telefon despre domnul ernesto S. / cai fără stăpân...” În cel mai curat stil postemodernist Rosaura Angheluş ignoră semnele de puncţuaţie şi chiar ortografia. Lirica ei este însă notabilă, dar puţin cunoscută. Theodor Codreanu afirmă că „poezia ei se remarcă prin autenticitatea fluxului liric, referinţele livreşti intrând cu naturaleţe în plasma expresivităţii...” (1)

Căldăruşani. Viitorul poet a urmat şcoala primară şi generală în părţile natale, iar între anii 1952-1956 cursuri liceale la Bucureşti. Tot acum devine student al Fac. de FilologieIstorie, cursuri fără frecvenţă, iar în 1962, în urma examenului de licenţă, este numit profesor la Liceul ,,Cuza-Vodă” din Huşi, unde va funcţiona până la sfârşitul vieţii. A debutat în ziarul ,,Flacăra Iaşului” în 1963 iar în anii următori, prezenţa sa în publicaţiile din Moldova şi din ţară era din ce în ce mai simţită. A publicat poezii, articole de critică şi istorie literară, eseuri, anchete, traduceri etc. A semnat cu pseudonimele: Dan Bogdan Anghel, Ion Maria Paraschiv. În oraşul Huşi, la iniţiativa sa, a luat naştere un cenaclu literar al liceului, numit ,,Zorile”, dar şi un altul, ,,Mihai Eminescu” al Casei de Cultură. Unii dintre foştii ,,ucenici” în ale scrisului sunt astăzi scriitori de marcă, printre ei Ion Gheorghe Pricop. În 1971 a debutat editorial cu volumul ,,Nunţile focului”. Poezia din acest volum este puternic influenţată de neomodernism. Consacrarea vine în anii următori cu volumele de versuri ,,Drumul cuvântului” din 1980, ,,Pânda de seară” din 1983 şi ,,Cumpărătorul de bufniţe” din 1985. Dar activitatea publicistcă a lui Angheluş nu e completă dacă nu amintim că este coautorul unei cărţi cu caracter anecdotic şi reflexiv despre vie şi vin: ,,Abmrozie şi nectar”, în colaborare cu inginerul Avram D. Tudose, din 1978. În 1968 e prezent într-o antologie de ,,Referate şi comunicări”, editată de Ministerul Învăţământului. În 1980 publica volumul ,,Jurnal de idei”, eseuri critice. O parte însemnată din creaţia lui Ion Alexandru Angheluş a rămas în manuscrise. Prin strădania criticului şi istoricului literar Theodor Codreanu, în 1992 a apărut postum, volumul de versuri ,,Cai de lut”. Poezia lui Angheluş este puternic marcată de un pesimism, generat de neputinţa depăşirii condiţiei omului de a supune destinul: ,,M-am prefăcut în copac, / singur în vasta câmpie, tremur şi tac / lângă iarba vie. Ramurile-n cer / mi-au luat

Opera: „Voci lirice vasluiene”, 2006 Referinţe critice: Th. Codreanu, „Un florilegiu liric vasluian”, prefaţă la vol. citat. Note: Th. Codreanu, op. cit. p. 11.

ANGHELUŞ, Dragoş, poet. S-a născut la 6 mai, 1969 la Huşi. Este fiul cunoscutului poet şi profesor Ion Alex. Angheluş. Toate treptele şcolare preuniversitare au fost urmate la Huşi. Este absolvent al Liceului „Cuza-Vodă” din 1988. A urmat mai târziu cursuri postliceale şi s-a perfecţionat în profesia de cameraman. În prezent este întreprinzător particular. Debutul publicistic s-a produs în vremea studiilor liceale în cadrul mult trâmbiţatului concurs „tinere condeie”, la revistele liceului. După 1990 a publicat în „Vocea Huşului”. Editorial a debutat în 2006 cu volumul „Timpul ca obseseie”. Tot în 2006 a apărut cu un mic grupaj de poezii în „Antologie lirică vasluiană”. Dragoş Angheluş se află încă în căutarea unei identităţi. Multe din versurile lui au facilitatea temelor şi motivelor erotice. OPERA: „Timpul ca obseseie”, 2006.

ANGHELUŞ, Ion-Alexandru, poet, critic literar, eseist. S-a născut la 1 oct. 1937 în satul Nuci, judeţul Ilfov, dar a devenit moldovean ca altădată George Topârceanu. S-a stins în floarea vârstei, la 19 iulie, 1986, la 49 de ani. Tatăl era cioplitor în lemn, vestit prin împrejurimi... sculpta şi porţi, este autorul vestitei porţi de la 40

Călinescu; ,,Eminescu sau mitul insulei lui Euthanasius (eseu critic), ,,Prinţ şi labirint în crepuscul” (poeme), ,,Imperiul focului, Melodii ebraice” (poeme); ,,Jurnal de idei”,(vol. II); Nicolaus Lenau, ,,Albigenzii”, traducere (în colab.); ,,Introducere în opera lui Adrian Marino” (eseu critic); ,,Fragmente de istorie literară românească. Rferinţe critice: Despre scrierile lui Ion Alexandru Angheluş au exprimat opinii critice C. Ciopraga, Adrian Marino, N. Steinhardt, Valentin Taşcu, Th. Codreanu, Th. Pracsiu etc. Bibliografie: Th. Codreanu, prefaţă la vol. ,,Cai de lut”; V. Grigoraş, ,,Fragmente... 2001. Note: I. Alex. Angheluş, op. cit. P. 52.

rădăcinile. În curând am să pier, sorbind toate luminile. / Solitar în cădere, / mă vor jeli scoicile, apele...”(1) Motivul calului a fost cultivat de mulţi poeţi ai generaţiei sale (Nichita Stănescu, A. Păunescu) pentru că el reprezintă un simbol al aspiraţiei spre saltul necesar. Volumul postum „Cai de lut”, parcă surprinde o stare de anormalitate, saltul nu mai este posibil, „Caii de lut îşi fac începutul / şi-şi drămuie-n ape misterul.” Lirismul e grav, solemn, starea poetică molipsitoare: „dacă bate ura la fereastra veche / pune lama zilei animal de veghe; / pune saci în uşă, te baricadează, / zideşte fereastra cu îngeri de pază; / toarnă zmoală unde limpede răsare / rădăcina urii survolând spre soare.” Poemele, toate fără titlu, curg pe un vad al tristeţei profunde provocate de nelinişti ontologice. De aceea „inima mea” e „ucisă copită”, e plânsă „liniştea din fântâni”, destinul e cu „aripile stropite de sânge”. Nu lipsesc din volumul citat mai sus motivele mitologice („Zoreşte spre Cyiclade un vultur de tăcere”) sau evocarea unor poeţi mari ai lumii din care setea de cunoaştere a marii creaţii universale s-a potolit prin lecturi profunde (Emily Dikenson). E prezentă în poeme o stare provocată de livresc. Neliniştit cum era, sonda spaţii mai puţin cunoscute şi cuvintele evocatoare ale acestora şi-au făcut loc în versuri. Îşi proiectase studii despre M. Eminescu, Adrian Marino, G. Călinescu, traduceri din Nicolaus Lenau, etc.

ANTOHI, Sorin, filolog, istoric, eseist. S-a născut la 20 august, 1957 în oraşul Tg. Ocna, jud. Bacău. După şcoala primară din localitatea natală, a urmat studii gimnaziale la Oneşti (19681972) şi secundare la Liceul Internat ,,C. Negruzzi” din Iaşi (1972-1976). În 1984 a devenit licenţiat al Fac. de Filologie din Iaşi, secţia engleză-franceză, după care a îmbrăţişat cariera de profesor de filosofie. În această calitate a funcţionat la Liceul Industrial Negreşti, din jud. Vaslui, între anii 1984-1988. După revoluţie, a făcut studii postuniversitare la Paris (1990-1992). Între 1981-1983 a fost redactor al revistei ,,Dialog” din Iaşi. Între anii 1988-1990 a lucrat ca cercetător filolog la Institutul de Istorie şi Arheologie ,,A.D. Xenopol” din Iaşi, apoi a fost director general în M. I. S. (1990-1991), consilier al ministrului învăţământului (1991), lector la Fac. de Istorie a Univ. din Bucureşti, profesor la Universităţi din străinătate (SUA, Germania, Ungaria, Franţa). A debutat în revista ,,Corolar” a Liceului ,,C. Negruzzi” după care a fost prezent cu articole, eseuri, recenzii, traduceri, interviuri în periodice culturale şi savante din ţară şi din străinătate. Este autorul mai multor studii de sinetză. Desfăşoară o bogată activitate de traducător din limba engleză şi franceză, în special studii şi eseuri cu conţinut filosofic, idei contemporane.

OPERA: ,,Comunicări şi referate”, în colab., Iaşi, 1968; ,,Nunţile focului”, poezie, Ed. Litera, Buc., 1971; ,,Ambrozie şi nectar”, reflexii şi anecdote despre vin, în colab. Cu Avram D. Tudose, Ed. Ceres, 1978; ,,Drumul cuvântului”, versuri, Ed. Junimea, Iaşi, 1980; ,,Jurnal de idei”, Ed. Litera, Buc., 1980; ,,Pânda de seară”, versuri, Ed. C.R., Buc., 1983; ,,Cumpărătorul de bufniţe”, versuri, Ed. Junimea, Iaşi, 1985; ,,Caii de lut”, Ed. Contact, Iaşi, 1992. În manuscris: ,,Jurnalul literar” al lui G.

OPERA: ,,Utopica. Studii asupra imaginarului social”, 1991; ,,Civitas imaginalis. Istorie şi utopie în

41

cultura română”, 1994 versiunea franceză la Edition L’ Harmattton-Paris; ,,Exerciţiul distanţei. Discursuri, societate, metode.”, Ed. Nemira, Buc., 1997. ,,Dialog şi libertate” (coord.), Nemira, Buc. 1997. ,,Ioan Petru Culianu, omul şi opera”, Polirom, Iaşi, 2002; ,,Jocurile minţii. Istoria ideilor, teoria culturii, epistemologie”, Polirom, 2002; ,,Al treilea discurs”. Cultură, ideologie şi politică în România”, Polirom, 2001, etc. Referinţe critice: Adrian Marino: în ,,Politică şi cultură. Pentru o nouă cultură română”, Polirom, 1996; Şt. Borbely, ,,Utopica”, în ,,Apostrof”, 5, 1993, p. 6; Dan C. Mihăilescu: ,,Stigmatul românesc”, în ,,Encore”, 31, ian., 1995; Dan Pavel, ,,Utopia condiţiei”, în ,,V.R.”, nr. 12, 1992, pag. 112117; Crstian Preda, ,,Utopia între ideile europene şi experienţe româneşti”,în ,,Sfera politicii”, 33, 1995; Nicolae Busuioc, ,,Scriitori şi publicişti ieşeni contemporani”, 2002.

Referinţe critice: Un cititor anonim, „Cuvânt înainte” la vol. „Părtaş...”

ANTONOVICI, Ioan C, scriitor, publicist, om de cultură. S-a născut la Similişoara, com. Bogdana, judeţul Vaslui la 5 februarie, 1880 ca fiu al preotului Constantin şi al Sofiei, casnică. S-a stins în 1980, la vârsta de 101 ani. A urmat şcoala primară la Bogdana şi Şcoala Normală ,,Princepele Ferdinand” din Bârlad, promoţia 1900. A funcţionat ca institutor în com. Rădeşti, azi sat din com. Costeşti, jud. Vaslui până în 1919, când s-a transferat la Şcoala primară de băieţi, nr. 3 din Bârlad. Descinde dintr-o veche familie de inetelectuali, unchiul său, Ioan Antonovici, a fost membru de onoare al Acad. Române. Ioan Antonovici a fost un pasionat cititor, fiind abonat la majoritatea publicaţiilor culturale din epocă. În 1910 a pus bazale unei reviste cu caracter pedagogic, ,,Vremea nouă”. La Rădeşti a înfiinţat societatea ,,Deşteptarea”, cu scopul de a atrage şi a dezvolta gustul pentru citit, a susţinut conferinţe cu caracter cultural şi interpreta cântece populare acompaniat la cobză. A colaborat cu numeroase articole la publicaţiile patronate de Nicolae Iorga şi în special la cele bârlădene. Din nefericire, nimeni nu s-a învrednicit că adune aceste articole într-un volum pentru omagiul omului de cultură. În prefaţa unei lucrări, aparţinând lui Ioan Antonovici, cu titlul ,,Sfaturi pe înţelesul tuturor”, publicată la Bârlad, Nicolae Iorga scria: ,,Datoresc d-lui I. C. Antonovici recunoştinţă pentru contribuţiile sale ce le-a dat şi le dă ,,Neamului românesc pentru popor”, contribuind astfel la luminarea minţilor fără de care tot ce clădim nu poate să aibe nici o trăinicie. Recomand călduros cartea tuturor celor ce vor să asculte un sfat bun.”(1) I. C. Antonovici a făcut importante donaţii Bibliotecii municipale ,,Stroe Beloescu” din Bârlad: colecţii de ziare şi reviste, volume diverse precum şi 235 de caiete de manuscris din lucrările sale inedite. De asemenea a donat

ANTON Cornel, scriitor. S-a născut la 4 noiembrie, 1978 la Bârlad într-o familie săracă şi dezorganizată pe care „nu am cunoscut-o”, afirmă viitorul scriitor. Când copilul avea 4-5 ani, mama a murit, „din cauza deselor bătăi pe care le primea de la tatăl meu.” Tatăl s-a pierdut în viciul beţiei, iar sora mamei, pentru că nici ea nu era mai înstărită şi mai avea şi ea „o familie numeroasă”, după un an, a dus pe cei trei copii ai surorii dispărute la Casa nr. 2 de Copii Bârlad”. Cornel Anton e una din excepţiile produse de Casa de Copii, nu înainte ca bietul copil să treacă printr-un calvar al suferinţelor produse nu numai de lipsa dragostei părinteşti ci şi a vitregiilor abătute peste firava lui făptură. Condiţiile oferite nu puteau avea decât urmările relatate într-o carte document, zguduitoare prin conţinutul ei. A fost pe rând copil al străzii, hoţ, spărgător, puşcăriaş, toate prăvălindu-se peste el cu toptanul. În închisoare a meditat pe seama condiţiei sale atât de profund, încât o miraculoasă schimbare s-a produs cu urmările relatate cu talent în cartea „Părtaş la jertfă”. Destinul nefericit l-a urmărit pe Cornel Anton până a descoperit relaţia cu divinitatea, dar probabil că chinul trebuia să se mai prelungească vreo câţiva ani buni până să intre în rând cu lumea. Sunt opere literare care îţi pot oferi foarte multe situaţii narative din care rămâi cu tot atâtea învăţăminte, dar lectura cărţii „Părtaş la jertfă”, e o adevărată revelaţie. OPERA: „Părtaş la Jertfă”, Ed. Sfera, 2003.

42

38 de cărţi vechi moştenite de la unchiul său Iacov Antonovici Muzeului Literaturii Moldovei de la Casa Pogor, iar una dintre ele a fost donată Academiei. Unele dintre ele au ajuns, prin specificul lor, la ,,Casa Dosoftei”. La Muzeul Literaturii din Iaşi au mai ajuns şi colecţii ale revistei ,,Făt-Frumos”, şi a publicaţiei ,,Scrisul nostru”, din Bârlad. Activitatea culturală a lui I. C. Antonovici onorează învăţătorimea ţării.

cu întreruperi din pricina unor boli infantile, la Bogdana şi Chiţoc de lângă Vaslui, iar clasele a II-a şi a IV-a la Şcoala nr. 1 din Bârlad. Între 1872-1876 a urmat Semniarul Veniamin Costache de pe lângă Biserica Socola din Iaşi. A revenit la Bârlad ca institutor la Pensionul profesorului Ioan Popescu între anii 1879-1880. După ce s-a căsătorit cu Ana Ursulescu a fost hirotonisit diacon la Biserica Sf. Ilie din Bârlad în sept. 1880, iar din 1881 a fost numit preot şi profesor de religie la Şcoala secundară de fete, N. R. Codreanu şi la Externatul secundar de fete Nathalie Drouhet din acelaşi oraş. În 1885 a devenit student al Fac. de Teologie din Bucureşti, licenţiat în 1892, an în care era paroh al Bisericii Sf. Ilie şi profesor de filosofie şi limba română la Şcoala Normală de băieţi, profesor de religie la Liceul „Gh. Roşca Codreanu” şi la Şcoala Secundară Profesională de fete, „N. Roşca Codreanu”, unde a fost şi director şi, de asemenea, profesor la Externatul de fete. Anul 1897 a fost cel al începutului urcării treptelor ierarhice bisericeşti. A devenit membru şi apoi preşedinte al Consistoriului superior bisericesc, iar mai târziu, arhiereu cu numele Iacov Bârlădeanu; a urmat locotenent de episcop al Eparhiei Huşilor, arhiereu vicar al Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, egumen al Bisericii Sf. Spiridon din Iaşi. La 29 martie, 1923 era ridicat la rangul de Episcop al Dunării de Jos iar în 1924 , episcop al Eparhiei Huşilor. A fost ctitorul noii clădiri a Seminarului din Huşi şi membru al Comisiunii Monumentelor Istorice din fostul judeţ Tutova de pe lângă Acad. Română, al cărui membru de onoare devenea la 7 iunie, 1919. Erudit, a avut strânse legături cu B. P. Hasdeu, A. D. Xenopol, N. Iorga, Gh. Ghibănescu, ş.a. A fost însărcinat de Acad. Română să cerceteze documentele istorice ale fostului judeţ Tutova. Pentru activitatea de cercetare a fost premiat în 1906, 1911,1912. La Moartea sa din 1931, N. Iorga scria: ,,Părintele episcop Iacov e unul dintre cei puţini care continuă vechea şi buna

OPERA: În cursul vieţii Ioan C. Antonovici a publicat un mare număr de articole pe teme foarte diferite, unele din ele având legătură cu domeniul literaturii. Din nefericire ele au rămas risipite prin publicaţii periodice şi în manuscrise. Traian Nicola a găsi 274 de titluri. Notăm câteva: ,,Constatări. Două feluri de ţărani”, în ,,Neamul românesc”, febr., 1929; ,,Îndrumări bune. La doftorul cu maşină”, idem, iunie, 1929; ,,Cuvinte adevărate. De vorba lumii”, ibidem, 1930; ,,Sămânţa răzvrătirii”, ibidem, ian., 1930; ,,Popor cu virtuţi”, ibidem, oct., 1932; ,,Lupul la sate”, în ,,Poporul românesc” II, sept.,1933; ,,Alb ca zăpada”, în ,,Neamul românesc”, febr., 1934; ,,Când dai şi când ceri”, idem, 1935; ,,O lovitură de toiag în stânca greutăţilor”, ibidem, 1935; ,,Cuvinte de Sus” , 1936; ,,O purificare în literatura română”, conferinţă, Bârlad, 1936; ,,Cărţi şi reviste, ,,Puncte cardinale în haos”, de N. Crainic; ,,Portrete”, de N. Iorga, 1938; ,,Mi, ţi, ni, i, vi, le...” în ,,Duh nou”, Bârlad, 1939; ,,Bârladul dragostei de neam şi de ţară”, 3 vol., în manuscris; ,,Modernismul”, 2 vol; ,,Fabule”, un vol.; ,,Povestiri pentru copii”; ,,Profetul” (lupta lui Iorga împotriva hitlerismului), 3 vol.; ,,Similişoara acum 50 de ani”; ,,Sonete”, un volum; ,,Un om al faptelor”, 3 vol.; ,,Vitregiile unei iubiri”, poezii, 2 vol., etc, etc, etc... Referinţe critice (selectiv): Dumitru Vacariu, ,,O valoroasă donaţie pentru Muzeul de Istorie a Literaturii Române din Iaşi”, în ,,Flacăra Iaşului, 9 dec. 1969; ,,Zbuciumata istorie a unei vechi tipărituri”, în ,,Cronica”, Iaşi, ian., 1970; ,,O tipăritură veche cu mare valoare documentară”, în ,,Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, ian.-fabr.,1970; ,,Noi donaţii şi achiziţii la Muzeul de Istorie al Literaturii Române din Iaşi”, în ,,Vremea nouă”, Vaslui, 8 febr., 1970; Mâţă M., Mâţă D., Cucoş Şt., ,,Monografia Liceului Pedagogic din Bârlad, 18701970, Iaşi, 1970, p. 258... Note: 1. Tr. Nicola, „Valori...”, I, p. 52

ANTONOVICI, Ioan C., documentarist, scriitor, S-a născut la Bogdana la 18 noiembrie, 1856; s-a stins din viaţă la 31 dec. 1931. Tatăl era cântăreţ de biserică. A făcut şcoala primară, 43

tradiţie. Culegerea sa de documente bârlădene este şi va rămâne baza cercetărilor cu privire la acest vechi şi interesant şi părăsit oraş, precum şi la toată regiunea înconjurătoare. Făcută cinstit şi modest, discret şi cuminte, fără risipă de erudiţie împrumutată, dar şi fără dezordinea diletantului, ea e nu numai folositoare, dar şi simpatică. Ultimul dintre Episcopii care merg pe urmele lui Melchisedec are dreptul la stima generală”. (1)

1984 face cursuri de informatică la Iaşi iar între 1985-1987, studii de jurnalistică la Institutrul European ,,Ştefan Lupaşcu” din acelaşi oraş. A lucrat aproape 20 de ani ca operator calculator (19761995), iar din 1996 este consilier editorial la Ed. Viaţa, colaboratoare la Radio Iaşi (din 1999). A debutat cu versuri în 1977, publicând grupaje de poezii în diverse publicaţii cu numele propriu ori cu pseudonimul Camelia Nicolau. În toată această perioadă a câştigat concursuri literare.

OPERA: Opera lui I. C. Antonovici prezintă mai curând un interes documentar. Cităm câteva din volumele publicate. ,,Geografia comunei Bogdana, din Judeţul Tutova, cu notiţe istorice şi tradiţionale”, 1889; ,,Sclavia şi creştinismul”, teză de licenţă, 1892; ,,O călătorie la Mănăstirea Putna”, Bârlad, 1904; ,,Fraţii Gheorghe şi Nicolae Roşca Codreanu”, Bârlad, 1908; ,,Notiţe istorice şi tradiţionale dsespre Schitul Măgariu din Jud. Tutova”, Bârlad, 1911; ,,Documente bârlădene” I, 1911, II, 1912, III, 1915, IV, 1924, V, 1924; ,,Rânduiala sfinţirii steagului unei şcoale”, 1921; ,,Un dascăl ardelean la Bârlad, Ioan Popescu”, Huşi, 1828; ,,Documente Huşi”, 1928; ,,Istoria oraşului Bârlad”; A colaborat la reviste literare: ,,Făt-Frumos”, Bârlad, ,,Ion Creangă”, Bârlad, revista ,,Miron Costin”, ,,Revista pentru istorie şi arheologie”, ,,România liberă”, ,,Ion Neculce”, Iaşi, ,,Vocea Tutovei” etc. Referinţe critice: N.Iorga, un articol în ,,Neamul românesc”, ian., 1932; Const. P. Beldie, ,,Viaţa şi scrierile Episcopului Huşilor, Iacov Antonovici”, Bârlad, 1932; Gh. Ursu şi G. Nedelea, ,,Antologia scriitorilor bârlădeni”, Bârlad, 1937; Gh. Vrabie, ,,Bârladul cultural”, Buc., 1938; N. Iorga, ,,O culegere de documente bârlădene”, în ,,Neamul românesc”, 1938, ,,Oameni care au fost”, vol II, 1939; Lucian Predescu, ,,Enciclopedia Cugetarea”, 1940; I. Hangiu, ,,Presa literară românească”, II, 1968; C. Parfene, ,,Cărturari bârlădeni de altădată. Ioan Antonovici”, în ,,Vremea nouă”, 12 aprilie, 1970; Tr. Nicola, ,,Liceul Gh.R. Codreanu, monografie”, Iaşi, 1971; x x x ,,Junimea şi junimiştii”, Iaşi, 1973; x x x „Enciclopedia istoriografiei româneşti”, 1978; C. Parfene, Cărturari bârlădeni de altădată, Ioan Antonovici, în ,,Şcoala Bârlădeană”, 1970. Note: 1. Tr. Nicola, „Valori spirituale tutovene, vol. 1, p. 29 - 38

OPERA: ,,Ana lui Manole”, versuri, 1996; ,,Semne astrale”, Viaţa, 1998. Referinţe citice: Al. Husar, prefaţă la volumul ,,Ana lui Manole”, 1996; Au mai semnat aprecieri critice: V. Ciocârlie, H. Zilieru, Ofelia Ichim.

APOLLO, periodic literar-cultural apărut la Vaslui în decembrie, 1993, editat fiind de Inspectoratul pentru Cultură a jud. Vaslui şi având ca redactor-şef pe folcloristul şi etnograful Dan Ravaru. Iniţial, din colectivul de redaţie au mai făcut parte Ion Enache şi Paul Olaru. Ulterior, au mai fost cooptaţi Ioan Mancaş, Ştefan Şerban, Gh. Catană, Gh. Ilaşcu.

Prezentarea grafică aparţinea lui Paul Olaru. Revista ar putea fi considerată o continuare a ceea ce a fost „Gazeta de Est”, apărută în 1990, a cărei activitate a încetat datorită lipsei mijloacelor de finanţare. Revista „Apollo” are meritul de a fi adunat în paginile ei pe scriitorii vasluieni, mai puţin cunoscuţi la acea vreme. În nr. 1 din decembrie, 1993 au colaborat: Ion Enache, Titi Gheorghiu (cu poezie satirică), Laura Enache (cu articolul „Scriitorul care nu

APETROAIE, Constanţa, poetă. S-a născut la 2 octombrie, 1956 la Ştioborăni, jud. Vaslui. După şcoala primară şi gimnazială din localitatea natală, a urmat cursurile Liceului „M. Kogălniceanu” din Vaslui. Între anii 198344

scrie”), Violeta Pasat cu un grupaj de versuri, Ion Iancu Lefter (postum), Ioan Baban cu un fragment de proză artistică („Un bulgăre de zăpadă”), Nicolae Viziteu şi Serghei Coloşenco. În nr. 1 din ianuarie, 1994 semnează Mihai Cimpoi un editorial „Poetul tragic”, Th. Codreanu un eseu, „Eminescu şi reîntregirea”, Ioan Baban un eseu, „Eminescu şi spiritualitatea românească” şi Iancică Dobriţă. Ion Enache, Violeta Pasat şi Ovidiu Bărgăunaş semnează grupaje de versuri. În nr. 3 din aprilie 1995, Dan Ravaru semnează un articol interesant despre „Perenitatea provinciei”, avansând teoria potrivit căreia o cultură naţională nu poate ignora „provincia” în condiţiile actuale, mai mult, sunt semnale că tocmai în spaţiul acesta se nasc azi mai multe valori. Ideea e discutabilă, dar nu lipsită de suport. În acest număr semnează poezie Ion Enache, Simion Bogdănescu, Daniel Toma, Diana Ciortan, Ion Vincze, Marian Pălie, Leonard Ciureanu, Romeo Creţu, Eugenia Faraon, Vasile Rotaru, Dumitru Bălţatu, Constanţa Caţichi – Tiron, Ioana Balan etc. Ioan Baban semnează un studiu amplu, „Eminescu şi şcoala”. Tot în acest număr publică proză scurtă Corneliu Bichineţ, „Paharul” etc. „Apollo” a fost o publicaţie cu un larg orizont literar şi cultural. În anul următor ea îşi înceta apariţia.

Inspectoratul Şcolar Vaslui pentru disciplina Matematică în două rânduri, 1986-1989, 19952000. Între cele două date a fost prof. de matematică la Liceul ,,Emil Racoviţă”, la acest liceu având şi astăzi aceeaşi calitate. A debutat în 1962 în ziarul ,,Scânteia tinererului”, publicaţie de la care a primit şi un premiu. A colaborat apoi la „Tribuna învăţământului”, „Ethos”, „Elanul”, „Prutul”, „Jurnal vasluian”, „Vremea nouă”, „Păreri tutovene”, „Revista de pedagogie”, „Gazeta matematică” etc. A debutat editorial în 2006 cu volumul ,,Oglinzile iubirii” în care întâlnim portrete de personalităţi, momente evocatoare într-o atmosferă calmă şi senină, şi în care „pledează persuasiv pentru frumuseţea înefabilîă a matematicii, desenează sumar portretele unor contemporani ce i-au atins într-un fel sau altul retina şi corzile sufleteşti”. (1) OPERA: ,,Oglinzile iubirii”, Bârlad, 2006. Bibliografie de referinţă: V. Grigoraş, ,,Fragmente, 2001. T. Pracsiu, prefaţă la „Oglinzile iubirii”. Note: 1. T. Pracsiu, pref. la „Oglinzile...”

APOSTU, Mihai, poet. S-a născut la 4 septembrie, 1962 în comuna Dodeşti, jud. Vaslui. Cursurile primare şi gimnaziale din comuna natală, finalizate în 1967, sunt urmate de studiile secundare făcute la Liceul Industrial Nr. 1 din Vaslui, azi Grupul Şcolar „Ştefan Procopiu”, absolvent din 1981. După absovirea liceului a lucrat în diferite întreprinderi locale. A intenţionat să urmeze cursuri universitare la Fac. de Filologie, dar după doi ani de studii s-a retras. Debutul literar se produce în august, 1989 în revista ,,Flacăra”, iar debutul editorial, în 1995 cu volumul de versuri ,,Atentat la poezie”. Poetul se adresează cititorilor cu un „Argument” prin care îi invită „direct în actul întâi... Decorul e simplu: - un poem scufundat în lacrima mea - ofrandă pentru mintea voastră şi în acelaşi timp, atentat la poezie.” „Eu şi cuvintele” reprezintă un fel de crez poetic: „De când mă ştiu mi-am învăţat cuvintele / Să meargă, să vorbească, să spere - / Aproape am

Referinţe bibliografice: „Apollo" nr. 1, 1993, nr. 2, 1994; nr 1 (3), 1995.

APOSTOLACHE, Dumitru, memorialist publicit. S-a născut la 9 aprilie, 1943 la Fălciu, judeţul Vaslui. După studii elementare în localitatea natală, a urmat Liceul Militar de Marină din Galaţi (cls a VIII-a şi a IX-a), Liceul Militar ,,Ştefan cel Mare” din Câmpulung Moldovenesc (cls. a X-a) şi Liceul „Mihai Eminescu” Bârlad (cls. a XI-a), absolvent din anul 1961. A urmat apoi Facultatea de Matematică - Mecanică a Univ. din Iaşi, licenţiat în 1966. A fost numit profesor la Liceul din Murgeni, unde a funcţionat până în 1976, apoi a fost director al Casei Pionierilor până în 1978, când, prin concurs este transferat la Liceul ,,Emil Racoviţă” din Vaslui ca profesor, apoi ca director adjunct. A lucrat ca inspector la 45

ajuns să mă confund cu ele; / Când sunt stingher şi ele sunt stinghere...” Universul liric al primului volum e divers şi interesant: creaţia, cuvintele, starea lucrurilor, timpul, omul, necunoscutul, destăinuirea, starea de incertitudine, infinitul, drumul şi nu în ultimul rând, dragostea, inedit exprimată: „La noapte încearcă să rămâi trează, / nu se ştie ce uşă se deschide şi intru / să facem la tine în suflet / o partidă de cărţi: / eu să am un ful de cuvinte, / tu o chintă de treflă. Poţi?” În anii următori au apărut alte volume de poezii în care starea definitorie a discursului poetic este spontaneitatea. În parte, am putea considera eforul creator supus regulilor postmoderniste. În „Vocile” poetul renunţă definitiv la versul clasic, deşi nu-i lipseşte meşteşugul. În mare, universul este acelaşi, dar uneori lirismul capătă valoare aforistică: „Moartea oamenilor nu anulează naşterea lor.” sau „Avem nevoie de poeţi / mai cad guverne, / se mai schimbă vremi - / ei nu mai stau cuminţi / la rând la nemurire...” „Dialoguri perpendiculare” afirmă maturitatea poetului. Ca o notă aparte, se observă iarăşi aplecarea spre echilibrul clasic, e o stare firească în lumea poeţilor. În ultimul poem al volumului e uşor de observat îndoiala faţă de efort, deşi nu are motive: „În pumnul meu născut dintr-o zăpadă / stă ultimul poem mototolit / în care mă temeam că o să cadă / o ghilotină peste ce-am clădit.” Constantin Dram, prefaţatorul volumului citat mai sus constată că autorul ,,se lasă sedus de o axiomă, ,,discursul asupra existenţei: iubirea se trăieşte / moartea se învaţă”. Cu toate acestea se constată în poezia lui Mihai Apostu o anumită uşurătate de a naviga pe apele poeziei cu nave uşoare, capabile să atingă depărtări nebănuite. Găsim aici o disponibilitate minulesciană în care realitatea este privită dintr-un punct de vedere imagistic şi umoristic, de voie bună. Gravitatea şi tresărirea ironică se întâlnesc adesea. Între cele două stări stau nişte punţi rezistente. ,,Un cântec spunea despre mine: /Tralala, tralala, tralala...” Pentru depăşirea impasului e nevoie

de cealaltă stare rezultată, duplicitatea. Întâlnim deseori zeităţi care se supun unei alte ordini, ori sunt privite cu detaşarea celui care nu se mai supune mitului, e în afara lui. Este prezentă şi o poezie erotică, una a trecerii timpului (,,Fiorul dragostei”, ,,Clepsidră vie”), o poezie a cântărilor altor orizonturi ale lumii imaginare. Pentru activitatea poetică a fost distins cu Premliul III la Concursul Naţional de poezie, ,,Ion Iancu Lefter” în 2001, Premiul II la Festivalul de creaţie ,,M.Eminescu”, 2004. Colaborează la ,,Convorbiri literare”, „Obiectiv” ,,Adevărul”, ,,Monitorul”, „România liberă”, „Târgoviştea”, „Apollo”, „Est”, „Elanul”, „Est- Expres”, „Meridianul”. OPERA: ,,Atentat la poezie”, 1995; ,,Vocile”, Cronica, 1997; ,,A cincea stare”, 2000; ,,Dialologuri perpendiculare”, 2001; În pregătire, ,,Poeme auguste”, versuri, ,,Ego Escu” Referinţe critice: C. Dram, ,,Nevoia de remitologizare”, pref. la vol. ,,Dialoguri...”

ARDEIUL, publicaţie satirică apărută la Bârlad în februarie, 1926 promovând un program potrivit căruia „face mai plăcută mâncarea...” pregătită de cei care „de patru ani v-au hrănit cu minciuni...” şi cu iuţeala lui, Ardeiul „va

înflăcăra spiritele, trezindu-le din apatia lor nenorociotă”.(1) În paginile revistei semnază autori numai cu pseudonime comice: Horbotă, Ghiţă, Păcălici, Sachi Varză-acră, Ziurich. Vizează pe negustori, pe politicieni, primar, pe alegători, pe opozanţi etc sau pe mincinoşi, pe leneşi, pe ipocriţi şi nu în ultimul rând, 46

pe alegători, pe opozanţi etc pe cei aflaţi în fruntea comunităţii. Paginile publicaţiei aveau un iz de bâlci. Rubricile se intitulau: „Întâmplări de la primărie”, „O anchetă în rândul liberalilor” (revista avea caracter antiliberal pentru că aceştia se aflau la putere), „Informaţii din lumea politică locală” etc: Se presupune că primul număr din „Ardeiul ar fi apărut în 1923 sau 1924, dar s-a găsit unul singur din care s-au scos informaţiile . (2)

depus la Ed. Junimea manuscrisul unui roman al cărui titlu şi „conţinut” au fost schimbate de mai multe ori. Romanul nu a mai apărut nici după revoluţie din cauze financiare. Un al doilea volum de proză scurtă a apărut în 2003 la Ed. Thalia” din Vaslui, „Venirea fratelui Chiril”, prefaţat de Teodor Pracsiu şi Constantin Dram. Tot în 2003 a apărut romanul „Cine a descoperit Europa”, cu un cuvânt înaine semnat de Constantin Huşanu. Ambele volume au fost semnalate în „Convorbiri literare” de către poetul Emilian Marcu şi în presa locală vasluiană. N. Ariton a colaborat la diferite publicaţii: „Ateneu”, „Vatra”, „Tomis”, „Convorbiri literare”, „Est” şi altele. Proza scurtă a lui N. Ariton îşi are izvoarele în universul rural. Faptele şi întâmplările sunt banale, învăluite într-o aură de mister. Comportamentul indivizilor este deseori misterios iar faptul banal intră în sfera gravităţii lumii cu înţelesuri majore. Nu s-ar putea spune că se exercită o influenţă din afară; tratată aşa, proza pare singulară, deşi naraţiunea poate fi un reper discutabil. Poate în această latură a creaţiei lui N. Ariton putem vorbi de o influenţă sudamericană, Marques fiind un model. Naraţiunea obiectivă alunecă în plan subiectiv în aceeaşi frază, iar dialogul inclus povestei şi el, ori reprodus, constituie o notă dominantă. (Vezi „Venirea fratelui Chiril”) Dacă în „Hohotire pe lună” imaginea unui paznic de harbuzărie este proiectată în fabulos, în „Comoara misterului” finalul frizează absurdul şi comicul. C. Dram găseşte că în „Sultana” răzbat ecouri din proza lui Fănuş Neagu, M. Sadoveanu sau V. Voiculescu. „Venirea fratelui Chiril” e un microroman în care realul se plasează pe un timp pendulând între 1907 şi prezent. Ciocanul devine un simbol al lumii trecute prin valuri de evenimente nefavorabile. Totul este luat în bătaie de joc, iar finalul e de-a dreptul comic...

Referinţe bibliografice: Ioan N. Oprea, „Vaslui – capitala „Ţării de Jos” în presa vremii – 1875-2005”, Ed, TipoMoldova”, 2005. Note: 1, 2. Ioan N. Oprea, op. cit. , pag. 23-26

ARITON, Nicolae, prozator. S-a născut la 20 august, 1954 în comuna Dăneşti, judeţul Vaslui, localitate în care a făcut studii elementare, şcoala primară şi gimnazială. Liceul este urmat la Codăieşti, absolvent din 1974. În 1976 este numit profesor suplinitor, apoi învăţător la Şcoala generală din Dăneşti. Actualmente urmează cursurile Fac. de Litere la Universitatea „Spiru Haret” din Bucureşti, cursuri la distanţă. În 1991 a fost numit director al Căminului Cultural, calitate deţinută până în 1993. Între anii 2000-2004 a deţinut funcţia de vice-primar al comunei Dăneşti. În prezent este profesor suplinitor de limba şi literatura română la Şcoala generală din Dăneşti. A debutat în 1979 în revista „Opinia studenţească” din Iaşi, condusă pe atunci de Răzvan Mitroi, cu o proză scurtă, „Lanul cu sălcii”. În acelaşi an a citit la Radio Iaşi un fragment dintr-o altă povestire în cadrul unei emisiuni rezervată revistei „Convorbiri literare”, susţinută de Constantin Coroi. În 1979 a apărut în „Convorbiri literare” povestirea „Salcâmul lui Iftode”, precedată de o prezentare făcută de Daniel Dimitriu. În 1978 a citit la cenaclul „Ion Creangă” şi „Junimea” din Iaşi povestiri sau fragmente din textele care vor fi incluse în volumul de debut editorial, „Sfârşitul jocului de lupi” din 1985. Despre această carte a scris Val Condurache. În 1987 a 47

„foaie verde şi-o lalea / trei mere la Moscova, tra, la, la, la, la, la, la, la...” Tehnica narativă nu cunoaşte modificări structurale faţă de cea utilizată în „Sfârşitul jocului de lupi”, deşi acolo predomină o naraţiune descriptivistă. Romanul are o notă aparte, deşi texul are aceleaşi trăsături. Viziunea rămâne şi ea comică ori lunecă în absurd. N. Ariton este un prozator cu reale posibilităţi individuale în proza românească actuală.

,,Tibuna”, cu numele său ori cu pseudonime. C. Papacostea, într-un articol publicat în ,,Convorbiri literare” în 1921, sublinia ,,tehnica şi limba care îl apropie de clasici... talent în arta literară şi un cugetător în poezii”. (1) Scriitorul a purtat corespondenţă cu P. P. Panaitescu, degajându-se din scrisori o afecţiune reciprocă. Ca să publice o lucrare amplă în trei volume, s-a adresat fostului său profesor de la Universitatea bucureşteană, M. Dragomirescu. (2). Traian Nicola reproduce textul acestei scrisori. Lucrarea amintită are în fiecare volum 340 de pagini şi e scrisă în versuri de 16 silabe. (3) Vezi ,,Documente literare”, 2 vol., Buc., Ed. Minerva, pag. 99-100.

OPERA: „Sfârşitul jocului de lupi”, Ed. Junimea, 1985; „Venirea fratelui Chiril”, Ed. Thalia, 2003; „Cine a descoperit Europa”, 2003.

Referinţe critice: Au scris: D. Dimitriu, Val Condurache, T. Pracsiu, prefaţă la „Venirea fratelui Chiril”, 2003; C. Dram, prefaţă... „Venirea fratelui Chiril”.

OPERA: ,,Cea din urmă noapte de robie”, dramă în două acte, Bârlad, 1915; ,,Volbură”, poezii, Buc., 1921; ,,Luminişurile anilor mei”, poeme şi pasteluri, Buc. 1938; ,,Filosofia baladei Mioriţa”, 1942; ,,Visuri şi dureri”, Huşi, 1919; ,,Cultura creatoare”, publicată fragmentar în reviste. (Nu s-au înregistrat volumele care nu au legătură cu literatura. În revistele amintite a publicat versuri şi fragmente din lucrările proiectate. Nu s-a reeditat nimic din producţia sa literară. Referinţe critice: ,,Cronica Moldovei” nr. 10, 11, 12, ian.-febr. 1916, p. 218; Cezar Papacostea, ,,Const. Asiminei ,,Volbură”, poezii, ,,Conv. literare” literare” , oct.- nov. 1921; N. Iorga, ,,Încă un poet de vreme sănătoarsă” în ,,Cuget clar”, II, 42, 1938; Lucian Predescu, ,,Enciclopedia Cugetarea”, 1940; Tr. Nicola, ,,Liceul Gh. Roşca Codreanu”, Iaşi, 1971; Eugen Lovinescu, ,,Istoria literaturii române contemporane”, 1973, vol. I, p. 412- 413; Mihail Straje, ,,Dicţionar de pseudonime”, Buc. 1973, vol I, p. 34; P.P.Panaitescu, ,,Pagini de jurnal”, Ed. Dacia, 1974, p. 16, 28, 62; Z. Ornea, ,,Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al treilea”, Buc., 1980; DGLR, 2004, p. 257-258. Note: 1, 2, 3. Tr. Nicola, op. cit. p.

ASIMINEI, Constantin, poet şi dramaturg. S-a născut la Epureni judeţul Vaslui, la 20 iulie 1894 şi s-a stins în 1947. A urmat şcoala primară în comuna natală, la Huşi cursurile şcolii gimnaziale, iar la Bârlad, cursurile Liceului „Gh. Roşca Codreanu”, absolvent din 1916. În liceu s-a întreţinut singur dând meditaţii elevilor proveniţi din familii înstărite. În cadrul şedinţelor Societăţii ,,Stroe Beloescu” a citit versuri originale. A urmat apoi Facultatea de Filosofie la Universitatea din Bucureşti şi a devenit profesor de filosofie şi pedagogie la şcoli din Huşi. Starea materială este în continuare precară. A fost un timp inspector şcolar general al ţinutului Dunărea de Jos. Un proiect gigant de 24 de cărţi intitulat ,,Daciada, apa trece, pietrele rămân” îi consumă energiile creatoare timp de 15 ani. Fragmente din această epopee au apărut în ,,Cuget clar” a lui N. Iorga care a apreciat lucrarea şi pe autor. Moartea prematură a făcut să nu-şi vadă visul împlinit. Poezia lui de factură sămănătoristă este minată însă de epigonism eminescian. A colaborat la multe publicaţii: ,,Adevărul literar”, ,,Convorbiri literare”, ,,Neamul românesc”, ,,Ramuri”, ,,Răzeşul” (Bârlad), ,,România politică”,

AVÂNTURI CULTURALE, revistă de cultură apărută la Bârlad în 1937, în zece numere condusă de un comitet având în frunte pe acelaşi neobosit George Tutoveanu. În paginile ei au apărut poezie şi proză sub semnătura unor condeieri cunoscuţi în lumea literară a vremii: Emil Gârleanu, G. G. Ursu, G. Nedelea, G. Tomescu, N. Gaiu, A. Lambrino şi nelipsitul G. Tutoveanu. Publicaţia are legături strânse cu Societatea Academia Bârlădeană şi cu mişcarea culturală desfăşurată în jurul acesteia. În

48

Există Dumnezeu?”, idem, „Testamentul meu” ; J. J. Rouseau, ,,Libertatea, dreptul celui mai puternic” ; Platon, „Ce-i amorul?”; M. De Cervantes, „Cânii din Welladolid”.; ,,A. Schopenhauer, ,,Durerile lumii”; Buffon, ,,Omul şi natura”.; Diderot ,,Credinţă şi ateism”, Helvetius, ,,Puterea pasiunilor”; Andrew Carnegie, ,,Arta de a face bine”, Emile Zolla, ,,Sângele”, 1919, în volum. Majoritatea traducerilor au fost publicate în revista ,,Lumen”; ,,Psalm” (VIII), în Anuarul presei române”, 1909, p. 289. Referinţe critice: Anuarul ziarului ,,Răsăritul”, I, 1899-1900, Iaşi; ,,Anuarul presei române...”, 1909. D. Nanu, ,,Lădiţa cu necazuri” în ,,Sburătorul”, aug. 1919, p. 372- 74; M.S. Negură, în ,,Gândul nostru” Bârlad, 12, 1925; S. Stiliman, ,,Istoricul presei brăilene”, 1927; G. Vrabie, ,,Bârladul cultural”, 1938; Lucian Predescu, ,,Enciclopedia... 1940; ,,Publicaţiile periodice româneşti”, tom. II,1969, p. 164; Mihail Straje, ,,Dicţionar de pseundonime”, 1973, p. 37; H. Friedman, în ,,Paloda”, XIX, 27; Antimireanu, în ,,Epoca”, 1900; I. Antonovici şi Gr. Cârţu, ,,Tipografiile... din Bârlad, 1909; Ilarie Chendi, ,,Ovreii şi literatura română”, în vol. ,,Foiletoane”, Buc. 1904, p238.

paginile revistei s-a publicat poezie dar şi studii de istorie literară. Astfel, G. G. Ursu a publicat studiile: „Formaţia lui Emil Gârleanu” (în nr. 2, 1937) şi proiectul unei „Istorii a literaturii române contemporane” (nr. 8, 1937). George Tutoveanu publica un studiu intitulat „Societatea Scriitorilor români” (nr. 4, 1937). Gheorghe Tomescu aducea în memoria contemporanilor săi chipul unui scriitor uitat, Ion Dragoslav. Revista trebuie privită din perspectiva unei tradiţii bogate în viaţa culturală bârlădeană. Bibliografie de referinţă: I. Hangiu, „Dicţionar al presei literare româneşti”, 1987, p. 54

AXELARD, Adolf, poet, publicist, traducător. S-a născut la Bârlad în 1879 şi s-a stins din viaţă în 1960 (?). Şcoala primară şi o parte din studiile liceale le-a făcut la Bârlad, spaţiu cultural care i-a dat prilejul să colaboreze încă din acea vreme la publicaţiile cunoscute; ,,Paloda” (unde de fapt a debutat în 1896 cu poezia ,,Toamna”), „Vocea Tutovei”, „Aurora ţionistă”, „Curierul” de la Banca, ,,Jidovul rătăcitor”, „Egalitatea”, „Lumea nouă”, ,,Lumea israilită”, ,,Evenimentul” şi „Răsăritul” din Iaşi, „România”, „Adevărul literar şi artistic”, ,,Orizontul”, ,,Facla”, ,,Lumea evree”, ,,Oameni şi idei”, „Puntea de fildeş”, ,,Revista ideilor”, „Convorbiri critice” ,,Viitorul social” etc, semnate cu numele propriu, ori pseudonime: Sorin, Dela Tutova, A. A. Luca. Câteva titluri de poezii apărute în aceste publicaţii sunt ,,Drumeţii”, ,,Din fugă”, ,,Caraghioslâcuri”, ,,Note şi reflexii”, ,,Ceilalţi”, „35 drumeţi”, ,,Emigranţii”, ,,Odă”, ,,Profil”, puternic influenţate de spiritul vremii, azi fără a mai prezenta vreun interes pentru cititorii comuni. A fost institutor de Limba română la şcolile evreieşti ,,Maria Roman” şi ,,Ronetti Roman” din Bucureşti. A iniţiat şi condus Bibliotecile ,,Lumea”, „Convorbiri Ştiinţifice” şi ,,Orizontul”. A fost membru al U.S. din România. În 1960 a donat cărţi Bibliotecii ,,Stroe Beloescu” din Bârlad.

AXINTE, URICARIUL, cronicar. S-a născut circa 1670- mort în 1733. Este fiul jupânesei Candachia,. Nu se ştie numele tatălui. Numele de Uricariul vine de la funcţia îndeplinită în cea mai mare parte a vieţii sale. A fost pisar de cancelarie, apoi uricar la Logofeţie, însărcinat cu operaţii de hotărnicie, câştigând de-a lungul timpului experienţă în domeniu. A copiat letopiseţele vechi ale Moldovei din porunca domnitorului Nicolae Mavrocordat şi a redactat, pornind de la documentele respective, cronica celei de a doua domnii a acelui care i-a fost stăpân între anii 1711- 1716. Cronica, deşi este redusă ca întindere în timp şi în date, oferă amănunte interesante şi ancorează istoria autohtonă în istoria sud-estului european. Limba folosită e cea vorbită, iar vocabularul e în multe locuri pitoresc. Cronica oferă o imagine interesantă a vieţii spaţiului moldovenesc de la începutul veacului al XVIIIlea. Axinte Uricariul a fost un cronicar cultivat bun cunoscător al limbilor latină, slavonă, greacă, turcă şi a legendelor biblice. Poseda cunoştinţe de literatură greacă, citează pe Euripide. Nicolae Mavrocordat a intenţionat să realizeze un fel de istorie a Moldovei,

OPERA: ,,Spre răsărit”, 1900; ,,Reprezentarea Doctorului Brainştein” Amintiri din 28 noiembrie, Bârlad, 1901; ,,Copiii şi cartea”, versuri ocazionale, 1901; ,,Cine-i Şmilovici”, 1901; ,, Lădiţa cu necazuri”, versuri, 1919; Traduceri: Lev Tolstoi:

49

compilând letopiseţele iar Axinte Uricariul îşi formase oarecum o deprindere în domeniu. Cronica pe care a scris-o a pornit de la modelele pe care le-a copiat. S-a folosit de aceleaşi formulări, a împrumutat stilul, de multe ori exprimă idei cu conţinut filosofal, realizează portrete idealizate. Domnul pe care îl prezintă e dotat din plin cu calităţi remarcabile, intelectuale, sufleteşti, politice etc. Năvălirile duşmane sunt adevărate calamităţi naturale. Ca şi în cazul altor cronicari, este preocupat de soarta ţării, dar ideea filosofică este cea a ,,deşertăciunii deşerăciunilor”. Cronicarul îndeamnă la moderaţie şi înţelepciune, prundenţă diplomatică. Nicolae Mavrocordat este personajul prezentat în diferite împrejurări şi ipostaze. Alături de el apar chipuri episodice, portretizate fugar, dar de reţinut. Fie că este vorba de Carol al XII-lea al Suediei, de Ali Paşa, sau Hrisant Notara, apariţia lor în naraţiune capătă caracter prin amănuntele ce îi definesc, în mişcare, în vorbă, etc. Se observă în limbajul cronicarului un vocabular al epocii cu multe turcisme, dar sunt prezente şi

neologismele. Prin toate aceste paricularităţi textul este atractiv. Ceea ce îl leagă pe Axinte Uricariul de Vaslui este faptul că s-a născut la Scânteia iar ultimii ani de viaţă i-a petrecut pe domeniile sale obţinute din munca lui de uricar celebru. Menţionăm că localitatea Scânteia, azi comună din judeţul Iaşi, a făcut multă vreme parte din fostul judeţ Vaslui între cele două războaie mondiale. OPERA: ,,A doua domnie a lui Neculai Movrocordat v.v. Moldova (1711 – 1716) în vol. M. Kogălniceanu ,,Cronicele României sau Letopiseţele Moldovei şi Valahiei”, I,. Buc. 1872; De a doua domnie a lui Neculai Alexandru Mavrocordat (văleat 7220), în vol. I, Şt. Petre, ,,Axinte Uricariul” Buc. 1944. Referinţe critice: N. Iorga, ,,Istoria literaturii române” sec. XVIII; C. Giurescu, ,,Contribuţiuni la studiul cronicelor moldovene” (N. Costin, Tudosie Dubău, Vasile Dămian), 1904; G. Călinescu, ,,Istoria... 1941; I.Şt. Petre, ,,Axinte Uricariul”, 1044; Al. Piru, ,,Literatura... 1972; G. Ivaşcu, „Istoria literaturii române... vol. I, 1972: I. D. Lăudat, „Istoria literaturii române vechi”, vol. III, 1968.

50

B BAAADUL LITERAR, revistă de cultură, fondată de Cezar Ivănescu la Bârlad. Nr. 1 a apărut la 1 mai, 2007 şi are un caracter omagial, deoarece ea marchează „Zilele culturale ale Bârladului”. Redactorul coordonator al revistei este Gruia Novac, iardin colectivul de redacţie mai fac parte Marian Constandache, Toni Iosipescu, Ancelin Rosseti şi Iorgu Gălăţeanu. Colaboratorii sunt scriitori de marcă: Lucian Vasiliu, Vasilian Doboş, Liviu Apetroiae, Valentin Talpalaru, toţi din Iaşi, precum şi Silvia Adamec din Belgia. Grafica (excepţională) îi aparţine lui Vasilian Doboş. Un cuvânt omagial al lui Gruia Novac îi este adresat criticului şi istoricului literar, prof. univ. dr. Constantin Ciopraga cu prilejul împlinirii vârstei de 91 de ani. Cezar Ivănescu semnează la rubrica „Pagina vocii – singulare”, versuri amintind de celebrul de acum „La baaad”, de la care a plecat şi titlul revistei. Tot Gruia Novac semnează un studiu închinat lui Mircea Eliade cu prilejul centenarului acestuia, „Eliade – pur şi simplu”. „Un centenar de lectură publică” este un omagiu aniversar adresat cititorilor şi instituţiei de prestigiu, biblioteca „Stroe Beloescu”, semnat de directoarea Toni Iosipescu. Un documentar referitor la vestita bibliotecă bârlădeană, „Stroe Beloescu şi Casa Naţională Bârlădeană” este semnat de Nicoleta Arnăutu. La rubrica „Sine ira et studio”, Gr. Nordescu semnează articolul „Nichta Stănescu – îngerul blond”, amintind de cel care s-a stins la numai 51 de ani. Un studiu amplu, deosebit de important, este semnat de Vasilian Doboş aducând în discuţie o problemă de importanţă

primordială pentru literatura, cultura şi arta contemporană, cea a raportului dintre ară şi âreceptarea ei. E o anomalie de ordin estetic faptul că „în cinematografie, televiziune, design vestimentar, arte plastice, la o analiză temeinică iese la iveală, limitele, semnele unor valori îndoielnice...” (1) Rolul artei şi al artistului este reperul fundamental şi autorulmilitează pentru întoarcerea la valorile perene. Gruia Novac mai semnează o cronică despre Coriolan Păunescu („Coriolan şi frumoasa fără corp”). La rubrica „Portret fidel”, Gheorghe Clapa îşi aminteşte de Gheorghe Cucu, celebrul muzician de prin părţile Bârladului. În cuprinsul revistei mai semnează versuri Cristian Simionescu, Iorgu Gălăţeanu, Emilian Marcu, Nicolae Pandelaş, Liviu Apetroaie, Toma Ursărescu, Mihai Sultana Vicol, Valentin Talpalaru, Dumitru D. Palade, Petruş Andrei şi Ancelin Rosetti. Revista se impune prin conţinut şi design şi ar fi foarte important ca apariţia ei să se producă bilunar, aşa cum s-a promis. Referinţe bibliografice: „Baaadul literar”, anul I, Nr. 1, din 1 mai, 2007. Note: Vasilian Doboş, op. Cit. , p. 20.

BABAN, Ioan, poet, prozator, publicist. S-a născut la 6 august 1935 în satul Albeşti, comuna Deleşti, judeţul Vaslui într-o familie de ţărani, consideraţi după 1948, mijlocaşi. Este cel de-al patrulea copil din cei zece ai familiei lui Pavel Baban şi al Elenei (născută Chiratcu). Tatăl era un om priceput la toate şi mânuia cu măiestrie creionul negru cu care realiza caricaturi şi portrete 51

Baban

În plus cânta la vioară, în tinereţe avându-l drept maestru pe un cunoscut lăutar din zonă, Jompa, un ţigan deştept din Fâstâci, azi comuna Cozmeşti. Bunicul dinspre tată a fost în două rânduri primar al comunei Deleşti din partea Partidului Ţărănesc. Viitorul scriitor a urmat cursurile şcolii primare din satul natal între anii 1942-1946. A fost atras de timpuriu de lumea cărţii. În anul 1943, când în şcoală s-au instalat nemţii, în timpul războiului, cum modesta bibliotecă fusese scoasă afară, el lua din grămăjoara de cărţii ceea ce îi plăcea, iar după ce le citea, le „restituia” în văzduh. Aşa i-a cunoscut pe M. Eminescu, pe Al. Vlahuţă şi P. Ispirescu După absolvirea şcolii primare, pentru că familia numeroasă cu greu îşi putea agonisi traiul zilnic, după război, nu a urmat cum ar fi fost firesc gimnaziul la După oraş. absolvirea şcolii primare, pentru că familia numeroasă cu greu îşi putea agonisi traiul zilnic, după război, nu a urmat cum ar fi fost firesc gimnaziul la oraş. La toate acestea s-au mai adăugat şi anii de secetă şi foamete din 1946-1947. Doi ani pierduţi pentru şcoală au avut un efect descurajant, i-a considerat mereu ani pierduţi. Între anii 19481951 a urmat cursurile Şcolii Elementare din Deleşti iar în 1954 era absolvent al Liceului „M. Kogălniceanu” din Vaslui. În anul şcolar 1954-1955 a funcţionat ca profesor suplinitor iar între anii 1955-1958 a satisfăcut un lung stagiu militar. În ianuarie 1959 a revenit în sistemul de învăţământ ca profesor suplinitor, dar în acelaşi timp face superioare fără frecvenţă, la Fac. de Filologie a Institutului Pedagogic de 3 ani din Iaşi, absolvent în anul 1963. Între timp a fost numit profesor titular şi director al Şcolii Generale Laza din jud. Vaslui. Şi-a continuat studiile superioare la Fac. de Filologie a Universităţii „Alex. I, Cuza” din

Iaşi, în 1970 obţinând licenţa cu o teză despre romanul lui M. Sadoveanu. Până în anul 1980 a obţinut toate gradele didactice. În 1973, în urma unui concurs de ocupare a unor posturi didactice a devenit profesor titular de Limba şi literatura română la Liceul nr.1 din Vaslui. Între anii 1977-1980 a fost director al Şcolii generale nr. 1 din Vaslui, iar între anii 1990-1995, ispector şcolar de Limba şi literatura română la I.S.J. Vaslui. Deţine Diploma de profesor evidenţiat, obţinută pentru realizările deosebite în domneniul didactic. În 1997 s-a pensionat, dar a continuat să lucreze ca profesor la liceele din oraş şi alte şcoli. Pasionat cititor încă din fragedă copilărie, şi-a încercat condeiul încă din timpul cursurilor liceale, dar la vremea aceea se ajungea foarte greu în publicaţii. Liceul nu avea o asemenea năzdrăvănie. A debutat cu versuri în presa locală, ,,Vremea nouă”, în 1968, după ce, în 1966 apăruse întro dezbatere cu Mircea Radu Iacoban în revista ,,Iaşul literar” despre Eminescu, revizor şcolar, având în vedere că La Şcoala Laza, unde era director, mai exista copia procesului verbal încheiat de marele poet în urma vizitării şcolii în primăvara anului 1876. În anii următori a lărgit aria colaborărilor la: „Tribuna învăţământului” (la această publicaţie, a fost un colaborator permanent între anii 1990-1998, timp în care a publicat numeroase eseuri, articole, comentarii, cu caracter didactic şi literar.), „Vremea nouă”, „Adevărul”, „Şcoala bârlădeană”, „Vocea Huşului”, „Convorbiri literare”, „Cronica”, „Gazeta de Est”, „Apollo”, „Ethos”, „Est”, „Păreri tutovene” ş.a. În volumul de debut ,,Norii cu melancolii” din 1999 Ioan Baban cultivă o lirică a marilor întrebări sub zodia unui neomodernism echilibrat. Melancolia este starea dominantă: „Ne veghează steaua cât s-a mai putea / şi vom merge-ntruna, chiar când vom vedea, / cum din zarea veche până în tării / vin din urmă norii cu melencolii.” Întoarcerile, copilăria, universul rustic, dorul, drumul, evocările, trecutul, cuvintele, visul sunt câteva din elementele universului poetic. (,,Eseu prozaic”, ,,Adevăruri simple” ,,Brâncuşiană”, ,,Nedumerire”etc). În ,,Ispite lirice” multe teme se reiau, dar motivele se nuanţează, iar o reîntoarcere la valorile clasice ale poeziei este uşor de observat în „Năluca”, „Imn moldav”, 52

dar şi o abordare neomodernistă a motivelor lirice ca în ,,Cotidiană”, ,,Un clovn”, ,,Argheziană”, ,,Algebră”: „Ecuaţia aceasta / cu toată truda / nu a fost / şi nici nu va fi / nicicând rezolvată... / tot ceea ce nu se poate / rezolva / e pură poezie, / pentru că numai poezia / e singura ecuaţie / care nu a fost / şi nici nu va fi / nicicând rezolvată.” Primele două volume de poezii cuprind creaţii scrise cu două – trei decenii în urmă. Volumul ,,Neguţătorul de drum” din 2002, apărut într-o ediţie bilingvă, româno-engleză, traducerea aparţinând Ancăi Dascălu, este interesant prin diversitatea motivelor lirice, unele dintre ele abordate într-o manieră postmodernisă şi privesc raportul eului liric cu realitatea în care trăieşte: ,,Neguţătorul de drum”, ,,Creaţie” etc. Nu lipsesc poemele care repun în circuit motive mitologice: „Te-am rugat să nu-mi mai aminteşti / de noaptea aceea / când frământând lutul / ca marii meşteri olari / zămisleam bărbatul şi femeia.” („Formulări deşarte”) Aceeaşi stare e prezentă în ,,Sunt un pescar”, ,,Tomis”, ,,Călătorie”, ,,Biblică”. Despre acest ciclu, Emilian Marcu spune: ,,Poezia de introspecţie a unor universuri mute rămâne teritoriul cel mai drag lui Ioan Baban.” (1) În ,,Apele tăceri”, din 2002, gama lirică se îmbogăţeşte, se exclude din capul locului ideea că poezia nu mai serveşte la nimic, ci e doar artă pură. ,,Rugă” dă întreaga măsură unei asemenea percepţii. Poetul Ioan Baban confirmă ideea că poezia are mari posibilităţi de exprimare, iar un popas în universul lui liric oferă clipe de graţie şi reflecţie. Proza lui Ioan Baban cuprinde povestiri, nuvele şi romane. Primul volum, intitulat „Dincolo de bine şi de rău”, apărut în 1998, la Ed. Cronica, cuprinde povestiri şi nuvele în care eroii au de cele mai multe ori un destin tragic, ca în „Bombele lui Fronea” sau „Ultimul ţăran” şi aceasta pentru că între ei şi lumea în care trăiesc e o adevărată prăpastie, calea de comunicare e definitiv compromisă. Puterea este aceea care oferă individului o caricatură de libertate. Un al doilea volum de proză scurtă „O istorie ciudată” a apărut la Ed. Timpul din Iaşi în anul 2000. El cuprinde o parte din producţia prozastică a autorului, cu povestiri şi nuvele tratând teme inedite, cum ar fi de pildă mitul lui Ahasveros (a jidovului rătăcitor...vezi „Un om neobişnuit”). O lume a făpturilor primare, cu

comportamente detestabile. („Nevestele lui Lampion”, „Ţăndărică”). Nu lipseşte preocuparea pentru tema destinului din acest punct de vedere notabil este “Sfârşitul prea timpuriu al unei poveşti triste”. Un loc aparte îl ocupă proza scurtă închinată destinului copilului, ca în “O mică evadare”. Naraţiunea din cele două volume are caracter obiectiv, autorul mânuieşte cu măiestrie o întreagă gamă naratologică. Uneori realizează adevărate performanţe ca în “Ancheta” sau “Disputa”. Proza de mare întindere a fost o preocupare mult mai veche decât se pare. În romanul „Tărâmul interzis” apărut la Ed. Timpul din Iaşi în 2001 se află pagini scrise cu vreo patru decenii în urmă. A fost scris şi definitivat între anii 19851988 şi a stat în manuscris încă vreo 12 ani. Romanul tratează teme cunoscute în literatură în general. Dacă urmărim evoluţia eroului, avem în faţă un bildungsroman. Dacă ne raportăm la fapte şi întâmplări, e un roman al inadaptării. În aceeaşi măsură este şi unul al incompatibilităţii erotice, a destinului şi nu în ultimul rând, un roman politic. Din punct de vedere naratologic, „Tărâmul interzis” este un roman obiectiv. Cel de al doilea roman, „Anotimpul imposibilei iubiri”, în 2 volume, are o istorie la fel de complicată. O primă variantă, (5 caiete de 200 pagini de manuscris), scrisă între 26 decembrie, 1986 – 31 decembrie, 1988, evocă faptele şi întâmplările într-o naraţiune obiectivă. Cea de a doua variantă, cam cu acelaşi număr de pagini de manuscris, este una în care autorul a făcut apel la naraţiunea subiectivă şi a fost elaborată între 28 iunie, 1989- 19 iunie, 1991 (1017 pagini de manuscris). Primul volum a apărut la Ed. Timpul în 2005, cel de al doilea, la aceeaşi editură, în 2006. Şi acest roman a aşteptat destul până să apară, 15 ani, cauzele sunt cele cunoscute azi, imposibilitatea finanţării editării lor. Conţinutul cărţii este, în mare parte, 53

apariţie: ,,Bagaj de prisos”, versuri, ,,Târziu în Empireu”, versuri, ,,Proprietarul de timp”, versuri, ,,Dresorul de nori”, ,,Transcendenţa morilor de vânt”, versuri, ,,Poemele toamnei”, elegii, ,,Oglinzi înşelătoare”, sonete, ,,Bombele lui Fronea”, proză scurtă, ,,Anotimpul imposibilei iubiri”, roman, vol. II, ,,Dialectrica stării nefireşti”, eseuri, ,,Pagini despre cărţi şi autori”, critică şi istorie literară etc... Referinţe critice: Teodor Pracsiu, în ,,Adevărul”, 46 mai 1999; idem, în ,,Adevărul”, 13 -15 iulie, 1999; ibibem, în ,,Adevărul” 12- 15 mai, 2000; Simion Bărbulescu, în ,,Convorbiri literare”, 12, 2000; Constantin Parfene, în ,,Prutul”, Huşi, aprilie, 2002; D. Dragomorescu, în ,,Păreri tutovene”, sept. – oct. 2001; Dan Ravaru, în ,,Convorbiri literare” 2001, idem, în ,,Adevărul”, 21-22 iulie, 2001; ibidem, în ,,Adevărul” din 14-17 iulie, 2000; în „Cartea întâia a Racovei”, 2002, p. 344-350; Theodor Codreanu, în ,,Adevărul” din 14 aug. 2001; Gh. Capşa, în ,,Adevărul”, 7 iulie, 2001; Emilian Marcu în ,,Convorbiri literare”, nr. 7, 2005; D. Dragomirescu, în ,,Adevărul literar”, 30 ian., 2006; Liliana Moga, „Ioan Baban, Biobibliografie”, Vaslui, 2007. Dan Rafaru, în „Cotidianul”, 3 aug. 2005.

inedit şi deosebit de interesant. Din păcate criticii nu citesc proză întinsă, nu au timp, din care cauză adevărul despre această creaţie nu a fost încă afirmat. Eroul principal (Toma Berdiu) este tot un inadaptat, un revoltat împotriva unei societăţi cu reperele dereglate. Într-o lume de „alienaţi”, păzitorii de temniţă au considerat că e mai profitabil să izolezi un oponent, decât să umpli spitalele de nebuni cu cei vinovaţi. Romanul tratează tema alienării în masă de către un regim aflat în stadiul lui final de descompunere. Personajul, oponent al totalitarismului mincinos, internat „nevinovat” într-un spital de nebuni, revine după patru ani, printr-o întâmplare fericită (medicul care îl „trata”, a plecat în străinătate la un congres, şi dus a fost, nu înainte de a semna actele necesare „eliberării” lui), se întoarce în lumea din care a fost eliminat şi asistă la agonia regimului. Eroul principal (Toma Berdiu) este tot un inadaptat, un revoltat împotriva unei societăţi cu reperele dereglate. Într-o lume de „alienaţi”, păzitorii de temniţă au considerat că e mai profitabil să izolezi un oponent, decât să umpli spitalele de nebuni cu cei vinovaţi. Romanul tratează tema alienării în masă de către un regim aflat în stadiul lui final de descompunere. Personajul, oponent al totalitarismului mincinos, internat „nevinovat” într-un spital de nebuni, revine după patru ani, printr-o întâmplare fericită (medicul care îl „trata”, a plecat în străinătate la un congres, şi dus a fost, nu înainte de a semna actele necesare „eliberării” lui), se întoarce în lumea din care a fost eliminat şi asistă la agonia regimului. (Textul a fost realizat de Liliana Moga, de la Biblioteca „Nicolae Milescu”)

BABOI, Stelian, pozator, dramaturg şi eseist. S-a născut în satul Mânzaţi, comuna Ibăneşti, Judeţul Vaslui la 12 septemrie 1938 şi a încetat din viaţă în 2004, la Iaşi. După şcoala primară şi elementară, cum era atunci, în comuna natală, a urmat studii liceale la Braşov între anii 1953 – 1956. A fost apoi student al Fac. de Filosofie a Universităţii din Iaşi, 1957 – 1962. Se vede că viitorul scriitor parcurgea repede distanţele între Moldova şi zonele mai îndepărtate ale ţării, pentru că, imediat după absolvirea facultăţii a devenit profesor la Liceul Electromotor din Timişoara, pentru scurtă vreme, ca să-l găsim din nou la Iaşi în calitate de metodist la Casa tineretului, apoi redactor la ziarul ,,Flacăra Iaşului”, director la Casa de Creaţie... A urmat drumul carierei didactice universitare: lector la Institutul Agronomic, conferenţiar doctor la Univ. ,,M. Eminescu” şi a Universităţii ,,M. Kogălniceanu”, din Iaşi, instituţii superioare de învăţământ particular. A

OPERA: ,,Zidiri”, vol. colectiv, 1980; ,,Dincolo de bine şi de rău”, proză scurtă, Cronica, Iaşi, 1998; ,,Norii cu melencolii”, versuri, Junimea, 1999; ,,Ispite lirice”, versuri, junimea, 2000; ,,O istorie ciudată”, proză scurrtă, Timpul, Iaşi, 2000; ,,Tărâmul interzis”, roman, Timpul, Iaşi, 2001, ,,Neguţătorul de drum”, Parnas, Iaşi, 2002, ,,Apele tăcerii”, cutia Pandorei”, 2002, ,,Ştefan cel Mare între istorie şi legendă”, 2004; ,,Păcală şi Tândală în Europa”, 2004 (Manuscrisul acestui volum de epigrame, fabule, poeme satirice şi parodii a fost premiat la Festivalul Umorului de la Vaslui în 2002); ,,Antotimpul imposibilei iubiri”, roman, Ed. Timpul, Iaşi, 2005. ,,Satana în minijup”, epigrame, vol. colectiv, 2000; ,,Ridendo”, epigrame, vol. colectiv, 2002; ,,Sechestraţi în umor”, vol. colectiv, 2004; În curs de

54

fost şi redactor la Ed. Junimea. A debutat în ,,Iaşul literar” în 1956 cu eseuri de inspiraţie filosofică. A colaborat apoi la ,,Tribuna”, ,,Cronica”, ,,Ateneu”, ,,Luceafărul”, ,,Viaţa studenţească”, ,,Convorbiri literare”, ,,Jurnalul naţional”, ,,Dacia literară”, ,,Observatorul cultural”, ,,Est” etc. A fost membru al U.S. şi premiat de către revista ,,Convorbiri literare” şi de către Muzeul literaturii române din Iaşi, ,,Casa Pogor” în 2001. Editorial a debutat în 1967 cu volumul de proză scurtă ,,În bătaia soarelui”. În schiţele şi nuvele cuprinse în volum apare o lume apăsată de neîmpliniri şi de aspiraţii ratate. Nu e lipsită de interes dispoziţia narativă a prozatorului, chiar dacă porneşte de la modele. ,,Prima iubire”, volum apărut la ,,Junimea” în 1977, îmbogăreşte registrul tematic, dar proza care îl defineşte pe Stelian Baboi este cea publicată după 1989, când cenzura încetase săşi mai facă simţită prezenţa. Acum prozatorul dă frâu liber unei fantezii în care realitatea, nonrealitatea, mitul şi chiar profeţiile îşi dau mâna în creaţii originale cum ar fi ,,Convorbire târzie”, 1991, ,,Priveghiul profeţilor”, roman, apărut la Junimea în 2001. În acelaşi an a mai apărut şi volumul ,,Cumpltele adevăruri despre om şi lume” eseu filosofico-literar, în care se relatează o viziune apocaliptică asupra lumii în maniera lui Nostradamus, numai că la S. Baboi timpul e altul, chiar dacă nu prea diferit, anul sfârşitului lumii fiind, de data aceata, 3980, iar dacă vom fi înţelepţi, ,,în înţelesului Bunului nostru Dumnezeu, vom putea să ne refugiem ,,la timp pe alte planete”. Se încrucişează în aceste volume miturile orientale cu cele creştine. Se întâlnesc elemente de filosofie indiană dar şi chineză. Nu lipseşte ideea potrivit căreia entropia joacă un rol important în destrămarea sistemelor ajunse la punctul lor critic de organizare internă. (vezi „Al cincilea extaz şi entropia”, din volumul „Cumplitele adevăruri...”) Previziunile au în ele ceva din ceea ce s-ar putea numi, omul cu capacitate de prevăzător. Ca şi în cazul lui Petre Ţuţea,

Stelian Baboi încearcă să elibereze ştiinţa şi religia de dogmele cunoscute, răspândite în epoca de tristă amintire. Ceea ce este interesant în acest dezvoltat eseu, este cunoaşterea principalelor mituri ale Facerii pe planul diferitelor religii şi încercarea de a împăca veşnica opoziţie ştiinţă-religie: ,,Cercetarea noastră are un singur scop: să decanteze religia de idioţeniile ştiinţei şi să azvârle la gunoi dogmele religioase din ştiinţă prin statuarea adevărului adevărat.”(1) Situaţie stând, cum se vede, pe poziţii paradoxale. Romanul ,,Priveghiul profeţilor” este un roman alegoric. Multe din ideile prozatorului „vizionar” stau sub semnul fanteziei scormonitoare, a ipotezelor care nu au nici o susţinere pur ştiinţifică sau filosofică. Prevăzătorul este documentat cu o literatură având la bază ideile escatologice. OPERA: ,,În bătaia vântului”, 1967; ,,Prima iubire”, Junimea, Iaşi, 1977; ,,Convorbire târzie”, Junimea, Iaşi, 1991; ,,Visul”, dramă jucată pe scena T. N. din Iaşi, în 1969; ,,Priveghiul profeţilor”, 2001; „Cumplitele adevăruri despre om şi lume”, 2001; ,,Iubirea pe pământ”, 2002. Referinţe critice: Virgil Cuţitaru, ,,Spaţii” Junimea, Iaşi, 1981; Mihai Drăgan, ,,Aproximaţii critice”, Junimea, 1970; Marian Popa, ,,Dicţionar..., Buc. 1967; Daniel Dragomirescu, ,,Un scriitor care nu trebuie uitat”, în ,,Adevărul literar”, Vaslui, nr. 2, ian. 2006; idem, „Coordonate ale prozei româneşti”, 2003. p. 46-49; Nicolae Busuioc, ,,Scriitori ieşeni contemporani”, Iaşi, 2001; Au mai semnat în cunoscutele periodice ieşene şi bucureştene: Virgil Mazilescu, Ion Petru Culianu, Nicolae Manolescu, Simion Pop, Ştefan Oprea, Daniel Corbu, Vasile Iancu etc

BAICAN, Elie, scriitor, folclorist. S-a născut la Crasna, jud. Vaslui în 1845 şi s-a stins din viaţă în 1912, la Bucureşti. După şcoala primară făcută nu se ştie cum, că la vremea aceea nu erau şcoli, a urmat Seminarul Teologic din Huşi, după care s-a înscris la Fac. de Litere a Universităţii din Bucureşti. Un timp a urmat şi cursurile Academiei Mihăilene din Iaşi. După obţinerea licenţei este profesor şi apoi director al unei şcoli din Focşani între anii 1892–1895. Între timp a debutat în publicistică şi a colaborat la ,,Epoca”, ,,Timpul”, ,,Columna lui Traian”, ,,Făt-Frumos”, etc. L-a cunoscut pe Mihai Eminescu şi îndemnat de marele poet, a 55

scris schiţe umoristice. Ca urmare a acestei relaţii, Elie Baican l-a considerat pe Eminescu mentorul său. De altfel nu e de mirare că o colecţie intitulată ,,Literatură populară sau Palavre şi anecdote” este prefaţată de Eminescu. Se ştie că autorul ,,Luceafărului” era un mare pasionat de folclor. Lucrarea cu titlul de mai sus este citată de B. P. Hasdeu în ,,Etyimologicum Magnnm Romaniae” spre cunoaştere. A fost, ca şi Ion Creangă, elev al lui Titu Maiorescu. A audiat cursurile lui B.P. Hasdeu şi I.A. Odobescu.

numit şeful Catrdrei de Filologie clasică, apoi rector al Universităţii din Bucureşti între 19501952. A fost ales membru al Şcolii Române din Roma şi al Academiei Române. A participat la diferite întâlniri internaţionale cu caracter ştiinţific până la sfârşitul vieţii. Este autorul unui număr important de lucrări ştiinţifice şi de manuale şcolare pentru învăţământul universitar. Dar omul de ştiinţă C. Balmuş a fost dublat în mod excepţional de traducător. Este autorul unor traduceri memorabile din scriitorii clasici greci şi latini. Studiile sale aduc în prim plan aspecte fundamentale ale literaturii şi culturii greceşti şi latine antice.

OPERA: ,,Literatura populară sau Palavre şi anecdote”, Tipografia Academiei Române, 1882; ,,Vorbe bune (bineţe) întrebuinţate la români”, 1884; ,,Strigările precupeţilor din Bucureşti şi Iaşi”, 1884; ,,Obiceiuri la români”, 1884; ,,Limba metaforică sau graiul cărţilor la români. Părintele Pafnutie de la Mănăstirea Namţului”, schiţe; ,,Din viaţa lui Mihai Eminescu”, în ,,Convorbiri literare”, 1914; ,,Anecdote populare Pomanarii dracului”, 1898; ,,Palavre şi anecdote”, colecţia BBT, Buc. 1911. Referinţe critice: Ioan Slavici, ,,Literatura populară”, capitolul ,,Snoavele” în ,,Amintiri”, Buc. 1967, p. 435; Gh. Cardaş, ,,Documente literare”, Buc. Minerva, 1975, p. 111-112; Iordan Datcu şi S.C. Stroiescu, ,,Dicţionarul flocloriştilor”, Ed. Enciclopedică, Buc. 1979, pag. 53. I. Datcu, „Dicţionarul etnologilor români”, vol. I, 1998.

OPERA: ,,Izvoarele greceşti ale lui Quintilian”, 1927; ,,Stilul Sfântului Augustin”, 1930; ,,Tucitide, concepţia şi metoda sa istorică”. Traduceri: Dafnis şi Chloe” de Longos, ,,Tratatul despre sublim” şi ,,Tratatul despre stil” de Demetrios; ,,Cartea a VI-a Iliadei” de Homer. Referinţe critice: ,,Dicţionar enciclopedic român”, vol. I, Buc., 1962; Ionel Maftei, ,,Personaliăţi ieşene”, vol. II, 1975; N. Busuioc, ,,scriitori ieşeni contemporani”, 1997, ed. II, 2002; În periodice: J. Bick, ,,La moartea lui C. Balmuş”, în ,,Gazeta literară”, nr. 30. 25 iulie, 1957; P. ConstantinescuIaşi, ,,C. I. Balmuş” în ,,Analele Acad.RPR, vol. VIII, 1958; p. 19-20; Al. Graur, ,,C.I. Balmuş” în ,,Contemporanul”, nr. 29, 19 iulie, 1957; Iorgu Iordan, ,,Acad. C.I. Balmuş” în ,,Analele Acad. RPR, vol. VIII, p. 29-30; A. Leon, ,,C.I. Balmuş, 70 de ani de la naştere”, ,,Flacăra Iaşului”, 24 mai, 1968; N.I. Popa, ,,Activitatea acad. C. I. Balmuş în perioada ieşeană”, ,,Analele Acad. RPR”, vol. VIII, 1958, pag. 21-27. V. Grigoraş, ,,Fragmente de spiritualitate românească”, 2001; DGLR, 2004, p. 334.

BALMUŞ, Constantin I, filolog şi eseist. S-a născut la Murgeni, jud. Vaslui la 25 mai, 1898 şi s-a stins la 13 iulie, 1957 în străinătate. A făcut studii primare în localitatea natală şi Liceul Internat din Iaşi. A urmat apoi Fac. de Litere şi Filosofie, secţia filologie clasică a Universităţii din Iaşi, licenţiat cu Magna cum laudae în 1922. A facut apoi studii de specializare la Bon şi Berlin între 1922 - 1924 şi la Roma între 1924 – 1926 unde şi-a luat doctoratul în Flilologie cu teza ,,Tehnica povestirii la Plutarh”, în 1932. În anii care au urmat a urcat toate treptele universitare, până la cea de prof. dr. docent, iar ca o încununare a excepţionalei activităţi, a fost

BARBU, Dan, poet, publicist, ziarist. S-a născut la 3 martie, 1958 la Vaslui. După studii secundare urmate în oraşul natal, a intrat în ziaristică, mai ales după 1990. A debutat în 1986 în ,,Luceafărul”. A lucrat şi lucrează ca reporter la , „Adevărul” (Vaslui), „Monitorul” de Vaslui şi „Meridianul”. Colaborează la ,,Ateneu”, ,,Steaua”, ,,Tomis”, ,,Ramuri” şi publicaţii locale: ,,Est”, ,,Adevărul literar” (Vaslui) etc. Este membru al cenaclului ,,Ion Iancu Lefter”. A debutat editorial în anul 2000 cu volumul ,,Cearcănele sfârşitului de veac” în care a adunat întreaga producţie literară de la debutul publicistic. În prima pagină, autorul a înregistrat o notă apărută în revista 56

,,Luceafărul” semnată de regretatul Laurenţiu Ulici: ,,Dan Barbu, intelectual fin, cu irizări de străluminare într-un vers aparent încifrat, ce ne aminteşte de un ilustru predecesor al său, profesor într-ale ştiinţelor cele mai exacte, dă un nou înţeles lăuntricului, prin tonuri învăluitoare, textualizând cu o mare implicare ,,fapte” ce se întâmplă în cuvânt, în viaţă, în memorie. Expresia poeziei sale camuflează mesajul comunicat, printr-un limbaj pe deplin matur, poetul rezumând aluziv întreaga suferinţă îndurată de om în curgerea secolelor.” (1) Poezia lui Dan Barbu este purtătoare de mesaj, deşi, după cele întâmplate după 1989, nu se mai poartă, se preferă o literatură puzzle. În acest sens, poezia ,,Rugăciune” cu care se deschide volumul, e grăitoare: ,,Iarna paşte dintr-o oază cu crizanteme / îngândurând aorta mea latină / cu cearcănele sfârşitului de veac... (2) Întristarea poetului e adresată unui princepe, făptură abstractă. Precizarea că ,,rugăciunea” e la ,,Odă (în metru antic)” justifică indignarea celui ,,încercănat” ca veacul şi ,,exilată democraţia se prăbuşeşte... De aceea pe noi nouă redă-ne”. ,,Căţeaua destinului latră prin suflet pustiul...” Există o unicitate a fiinţei poetului, un fel de frăţie cu divinitatea. ,,Poeţii sunt remorchere / de frunză pelină / ce trag după ei păcatele lumii...” Dar sfârşitul de veac nu este numai încercănat, ci înoată prin ,,terciul” ,,produs de cataclisme / frumuseţea se joacă / cu umbra proştilor.” Ca şi în poezia contemporanilor mai tineri, dibuim un limbaj violent, o ruptură de armonii. Nu se ştie dacă e o boală, oricum, undeva se va ajunge, pentru că orice manifestare are o limită. Câteva exemple sunt edificatoare: ,,Pe umerii zilei picură / râturi de porci...”, ,,în roaba tristeţii / epitafurile sângelui grohăie / mâlul ideilor...” ,,sunt sigur că după mine / vor face instrucţie şi alţii, / chiar dacă ziua este umedă ca / botul uni vaci...” Lirismul este starea poetică indusă de lumea din jur; faţă de ea poetul are, de cele mai multe ori, o reacţie ostilă. ,,Hăndrălăii îmi fură tinereţea / hlizându-se.” Frustrarea are

suport moral, lumea e clădită prost de aceea ,,Desculţ îmi păduchesc zăcuta aortă” Îmbinările de cuvinte sunt şocante: ,,muzeu plin de vrăbii, ochi împăiat, himen rupt de singurătate, s-a furat din oraş adevărul...” Stările poetice sunt nişte manifestări spontane şi nu meditaţii îndelund şi profund încercate pe teme cunoscute. Obiectele poetice sunt sau devin motive repezite: frunză pelină, umărul zilei, vremea cască, ochiul pâlpâie, tâmpla stelelor, ghearele grădinii zoologice etc. OPERA: ,,Cearcănele sfârşitului de veac”, 2000. Referinţe critice: Laurenţiu Ulici, în ,,Luceafărul”, 1986. Note: 1, 2. Dan Barbu, op. cit. p. 5.

BARONZI, George, scriitor. S-a născut la Brăila la 20 octombrie, 1828 şi s-a stins la 28 mai, 1896. Era fiul avocatului Baronţi (Barnoschi). Bunicul era de origine grecească, venit în Ţările Române în timpul Eteriei dintr-o insulă din Marea Egee. Bunicul se numea Padroncino, apoi Paroncin. G. Baronzi a ocupat slujbe în administraţie: director de prefectură în judeţele Vlaşca (1870), Covurlui (1979), Ialomiţa (1880). Dar şi director al arestului Curţilor din Craiova prin 1881. Preocuparea esenţială a lui Baronzi a fost scrisul, ,,productiv ca o uzină” (1). A debutat în 1844 cu o dramă ,,Eleonora”. A colaborat constant la ,,Curierul românesc”, ,,România” (la care a fost redactor), ,,Ziua”, publicaţie scoasă împreună cu Gh. Sion (scriitor din Coşeşti Vaslui). În 1866 era redactor la o publicaţie, ,,Moş Ion”, dar tot atunci colabora la ,,Presa română” şi ,,Vocea Covurluiului” (1873). A condus de asemenea, ,,Vocea poporului”, ,,Patria”, ,,Buciumul”, ,,Unirea”, ,,Concordia”, „Literatorul”, „Revista Carpaţilor”, ,,Românul”, „Revista literară” , ,,Naţionalul”, ,,Ghimpele” etc. A scris poezie, proză, dramaturgie chiar dacă nu iese în evidenţă cu nişte creaţii menite să-l impună publicului. Cauza o constituie lipsa de originalitate. Versurile au fost adunate în culegeri: ,,Cugetările singurătăţii”, „Zânele Carpaţilor”, 57

OPERA (selctiv): ,,Eleonora”, 1844; ,,Cugetările singurătăţei”, 1847; ,,Nopturnele”, 1853; ,,Matei Basarab sau dorobanţii şi seimenii”, 1858; ,,Corbea haiducul”, 1859; ,,Impresiuni din carnavalul 1861”, 1861; ,,Misterele Bucureştiului”, I-III, 1862-64; ,,Opere complete”, 1877; ,,Alestar”, 1878; ,,Dama de cupă”, 1880; ,,Nebuna de la Plevna”. Gornistul şi turcul sau tichia dracului”, 1880; ,,Yvana şi Nurvady”, 1881; ,,Biciul lui Dumnezeu”, 1884; ,,Cheia de aur”, 1884; ,,Daciada”, 1890; ,,Fantoma zânelor”, 1896; ,,Poezii alese”, 1904; Traduceri: ,,Contele de Monte Cristo” de Al. Dumas etc, etc... Referinţe critice: (selectiv) Pantazi Ghica, în ,,Dâmboviţa, 1858; N. Iorga, ,,Istoria lit... III; Idem, ,,Un contemporan al lui Alecsandri, Poetul G. Baronzi” în ,,Adevărul literar şi artistic”, 79, 1922; S. Similian, în ,,Analele Brăilei”, 1936; G. Călinescu, ,,Istoria... p. 330-334; Ş. Cioculescu, V. Streinu, T. Vianu, ,,Istoria lit...., p. 292-94; Dinu Pillat, ,,Romanul de senzaţii în literatura română din a doua jumătate a sec. XIX-lea”, 1947; Perpessicius, ,,Menţiuni... ; Ştefan Cazimir, ,,Date noi privind activitatea de romancier a lui G. Baronzi”, ,,Anelele Univ. Buc., filologie, 1960; x x x ,,Dicţionarul... până la 1900; x x x , ,,Dicţionarul literaturii române... 2004. etc, etc. Note: 1. G. Călinescu, „Istoria...”, p. 330; 2, 3. „Dicţionarul... 1900”, 1979, p. 81-82 (Gabriela Drăgoi)

„Nopturnele”, ,,Danubianele” „Fabule alese”, ,,Satire”, ,,Legende şi balade”etc. Versurle din culegerile citate mai sus sunt o mărturie că poetul are disponibilităţi. Întâlnim o poezie elegiacă, erotică, satirică, influenţate în mare de Gr. Alexandrescu, V. Alecsandri, D. Bolintineanu etc. În proză este reluat idealul naţional, motive ale înaintaşilor. Poemele întinse dezvăluie epigonismul. Temele sunt romantice, paşoptiste. Scrie o epopee, ,,Daciada”, aspiră la înnoirea limbajului poetic. Este atras de legendă, de situaţii fantastice, de trecerea timpului şi zădărnicia civilizaţiilor. Scrie poezie cosmogonică (,,Viziune”) ,,de o noutate surprinzătoare” (2). Căutând motive poetice noi, ajunge la civilizaţia indică, ,,iniţiativă îndrăzneaţă” (3). În ,,Yavana şi Nurvady” se prefigurează o abordare parnasiană. Nu lipseşte prelucrarea epicii populare, apropiindu-se astfel de D. Bolintineanu, dar îi prefigurează pe G. Coşbuc şi Şt. O. Iosif. În ,,Corbea haiducul”, ,,Căţelul pământului” sunt surprinzătoare intuiţiile muzicale. Refrenul poeziei ,,Căţelul pământului” e reluat de M. Eminescu ca epigraf în ,,Strigoii”. Sugestii auditive întâlnim în ,,Zodia racului”, dar nu lipseşte şi fantezia plastică. Versurile sunt meşteşugite, au coloratură lexicală, virtuozităţi de rimă şi ritm. Proza lui G. Baronzi e contaminată de elementul fantastic. În ciclul Heptameron apar câteva povestiri cu scene fanteziste, dar naraţiunea se află în plan real. Uneori îşi alege subiecte din epoci istorice legendare, dar reconstituirea este fantastică. A scris şi romane: ,,Biciul lui Dumnezeu” şi ,,Fantoma zânelor”. Primul reconstituie epoca lui Vlad Ţepeş, celălalt epoca întemeierii Moldovei.. Dar cel mai cunoscut rămâne ,,Misterele Bucureşiului” asemănător cu ,,Misterele Londrei” de Paul Feval. Dramaturgia este lipsită de interes: ,,Matei Basarab”, ,,Dorobanţi şi seimeni”. Meritul lor e că sunt prmele drame istorice din literatura română (1855). În teatru este influenţat de V. Hugo. ,,Alestar” are ca model drama ,,Hernany”. Comediile, farsele şi vodevilurile sunt ieşite din timp. Opera lui Baronzi este un exemplu grăitor al mutaţiei valorilor estetice. Receptarea lui în epocă a fost posibilă datorită evenimentelor controversate şi provocărilor rezutlate din ele.

BASARABIA, revistă a cercului socialist din Huşi, apărută în 15 numere, începând din 1879, probabil până la începutul anului 1880. În numărul 4 al ei se exprima îngrijorarea faţă de soarta cetăţenilor locurilor trăind în lipsuri materiale extreme din pricina secetei. Se propunea un sprijin pentru cei bătuţi de soartă. Referinţe bibliografice: Câteva numere aflate la Biblioteca M. Ralea din Huşi.

BĂDĂRĂU, Teodor A., pedagog şi publicist. S-a născut la Cotroceni, comuna Cârligaţi, judeţul Vaslui, la 30 octombrie, 1872 şi s-a stins din viaţă la 17 noiembrie, 1958 la Iaşi. A urmat cursurile şcolii primare în satul Şchiopeni, liceul la Huşi şi Facultatea de ştiinţe naturale a Universităţii Al. I. Cuza din Iaşi. După absolvirea facultăţii a devenit profesor de ştiinţe naturale la liceele ,,Vasile Alecsandri” şi „Al. Philipide” din Galaţi, până în 1913. A revenit la Iaşi ca profesor şi apoi director al Liceului Internat C. Negruzzi până la 58

pensionare, în 1937. Este autor de manuale şcolare de specialitate, dar s-a dovedit a fi un intelectual umanist, publicănd studii şi articole cu caracter literar în ,,Viaţa românească”, ,,Convorbiri literare”, „Adevărul literar şi artistic”, ,,V. Adamachi”, ,,Natura” etc. A avut ca elevi pe Victor Ion Popa şi Radu Beligan. În 1928 a pus bazele ,,Asociaţiei foştilor elevi ai Liceului Internat, „C. Negruzii”

terminate în 1908 după care a urmat cursurile unui liceu din Brăila, între anii 1908-1916. A făcut studii superiaore la Fac. de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, între 1918-1922 şi studii de specializare în Franţa, în două rânduri, 1925-1926; 1929-1930. După finalizarea studiilor a fost numit profesor de limba şi literatura română la Liceul Evanghelic din capitală. A predat apoi pedagogia la Şcoala Normală din Brăila, după care, revenit la Bucureşti, a fost profesor de filosofie la Liceul „Mihai Viteazul” din 1931, până în 1948. Între anii 1931-1932 a fost revizor şcolar în judeţele Brăila, Covurlui şi Tecuci. Multe sate şi comune din cele vizitate de V. Băncilă fac azi parte din Jud. Vaslui. A îndeplinit şi funcţia de director general al învăţământului secundar din Ministerul Instrucţiunii între anii 1940-1941. A fost un asiduu publicist. A colaborat la „Revista de filosofie”, „Arhiva pentru ştiinţă şi reforma socială”, „Ideea europeană”, „Gândirea”, „Satul şi şcoala”, „Revista generală a învăţământului”, „Universul literar”, „Ethos”, „Analele Brăilei”, „Tribuna”, „Vatra” , „Relief dunărean”, „Tribuna României”, „Secolul 20”, „Luceafărul” „Orizont etc. Vasile Băncilă este socotit în epocă sa drept un strălucit eseist. Era apreciat de Lucian Blaga. Fondul general al eseurilor sale este gândirea filosofică axată pe ideea religioasă, ideea morală şi ideea etnică. Viaţa trebuie transfigurată într-o „filosofie a sărbătorii”.(1) Obiectul fundamental al studiilor sale etnologice este „o filosofie a sărbătorii”. În acest sens a publicat studii cu un profund conţinut: „Reforma calendarului”, studiu apărut în mai multe numere ale revistei „Ideea europeană” în anii 1924-1925; „Glose tardive asupra reformei calendarului”, studiu apărut tot în „Ideea europeană” la 17 mai 1925; Duhul sărbătorii”, în „Gândirea”, dar şi „Pedagogia sărbătorii”, în „Almanahul şcolii primare şi al familiei” pe anul 1936-1937. După moartea autorului studiile sale au fost adunate în volumul „Duhul sărbătorii”, îngrijit de Ileana

OPERA: opera lui T. Bădărău a rămas risipită prin diverse publicaţii şi nu s-a învrednicit nimeni s-o adune spre luare aminte. Bibliografie de referinţă: Gh. Chiricuţă, ,,Monografia Liceului V. Alecsandri”, Galaţi, 1967; ,,Liceul Internat C. Negruzzi din Iaşi”, 75 de ani, 1970; Ionel Maftei, ,,Personalităţi ieşene”, vol. II, Iaşi, 1975; Traian Gheorghe, ,,Un educator de prestigiu: T. A. Bădărău” în ,,Cronica”, 8, nr. 1, 5 ian. 1973, p. 11.

BĂLŢATU, Dumitru, poet. S-a născut la 29 ian. 1964 în comuna Pădureni, judeţul Vaslui. A urmat şcoala primară şi generală în comuna natală şi apoi s-a înscris la Liceul ,,Cuza Vodă” din Huşi, fiind absolvent din 1983. La institutul Politehnic din Iaşi a urmat cursurile Facultăţii de mecanică, absolvent din 1988, după care a lucrat ca inginer mecanic la Hitrom S.A. Vaslui, fosta fabrică de izolatoare. În anul 1993 s-a înscris la facultatea de Ştiinţe Economice a Universităţii ,,Alex. I. Cuza” din Iaşi şi a devenit licenţiat în anul 1998. Este doctorand în domeniul Mecanicii la Universitatea Politehnică ,,Gheorghe Asachi” din Iaşi. A intrat în politică şi în această calitate a fost prefect al Jud. Vaslui în perioada 1996 – 2000. A debutat editorial cu un volum de poezii la Ed. Cronica, în care universul liric tinde către valori moderne. OPERA: ,,Îmblânzitorul de iluzii”, Ed. Cronica, Iaşi, 1996. (editor V. Constantinescu) Biliografie de referinţă: P.Necula, M. Ciobanu, ,,Dicţionarul personalităţilor vasluiene, Cutia Pandorei, 2001; V. Grigoraş, ,,Fragmente... 20001.

BĂNCILĂ, Vasile, folclorist, etnolog. S-a născut la Brăila la 1 ianuarie, 1897 şi s-a stins din viaţă la Bucureşti, la 10 iunie, 1979. Primele învăţături de carte le dobândeşte la Şcoala primară din satul Scorţaru Nou, 59

Băncilă. Autorul studiilor de mai sus socoteşte sărbătorile „momente de absolut”, „paranteză magică”, „o deschidere către transcendent”, „o anticipare pământeană a raiului”, „o comunicare cu divinul”. În timpul sărbătorilor „transcendentul... coboară” şi îşi apropie oamenii „de duh(ul) nevăzut.” (2) Sărbătorile pun în evidenţă trăsăturile umane: credinţa, umilinţa creştină, speranţa etc. Alături de sărbătorile religioase, oamenii au sărbători „profane”. Ideea fusese exprimată şi de S. Fl. Marian. Oamenii le ţin cu sfinţenie şi pe acestea dar sunt străbătute tot de suflul religios, că profanul adânc se divinizează. Poporul român simte mereu „nevoia sărbătorilor” pentru a „colora” timpul. Aceasta este o trăsătură etnică. „Sărbătoarea diluează relaţia cu existenţa aflată sub risipa moravurilor, izolează răul de bine, de munca de cele mai multe ori „abrutizantă”, de beţia puterii omului modern. (3)

temele tratate atunci de majoritatea autorilor de poezie din aceste culegeri erau dinainte indicate. OPERA: „Început de fluier”, 1980. Bibliografie de referinţă: „Istoria Huşului... p. 299.

BÂRLADUL, revistă de cultură prin informaţie cu apariţie bilunară începând di 15 noiembrie, 1996 su patronajul Fundaţiei „Dr. C. Teodorescu”. Redacţia revistei a fost asigurată iniţial de Gruia Novac, redactor-şef şi Neculai Mitulescu, redactor. A apărut şi ca o urmare a unui eveniment important în viaţa Bârladului, cel prilejuit de sărbătorirea a 150 de ani de la naşterea Liceului „Gh. R. Codreanu”, devenit Colegiu Naţional începând ci 1 septembrie, 1996. Un articol omagial semnează Gruia Novac, evocând pe cei care au ctitorit şi au dus faima instituţiei peste timp. Printre ei numărândi-se: Ion Popescu, Ştefan Neagoe, Stroe Beloescu, dar şi figurile foştilor elevi: Al Philippide, Vasile Pârvan, Garabet Ibrăileanu, Alexandru Vlahuţă, Gheorghe Ivănescu, Ştefan Procopiu, Nicolae Tonitza etc. Gabriel Craus semnează articolul „Cultură, şcoală şi morală”, prof. univ.dr. Nicolae Creţu semnează aticolul „Sufletul unei şcoli sunt profesorii ei”. Mai semnează C. D. Zeletin („O binecuvântare”), Traian Nicola, („Codreanu – marcator de destine umane”). Un articol interesant este semnat de prof. univ. dr. Constantin Ciopraga, „Valoarea unei şcoli nu ţine numai de valoarea magiştrilor săi”. Mai semnează: Lucian Vasiliu, Constantin Teodorescu, Petre Sava, Mihai Nicu

OPERA: „Reforma calendarului” în „Ideea europeană”, 30 nov. – 7 dec 1924; „Glose tardive asupra reformei calendarului”, idem, 17 mai, 1925; „Duhul sărbătorii”, în „Gândirea”, 4 aprilie, 1936; „Declinul sărbătorii”, idem, 5 mai, 1936; „Pedagogia sărbătorii”, în „Almanahul...”, 19361937; toate studiile au fost adunate în volumul „Duhul sărbătorii”, editat de Ileana Băncilă, 1966. Bibliografie de referinţă: I. Datcu, „Dicţionarul etnologilor români”, vol. I, Ed. Seculum I.O. 1998, p. 67-68; DGLR, A/B, 2004, p. 438-440. Note: 1, 2, 3: I. Datcu, op. cit. p. 68

BÂRCĂ, Ion, poet ţăran. S-a născut la Fundătura, comuna Arsura, la 10 mai 1919 şi a murit la 28 aprilie, 1986. După ce a făcut şcoala primară în satul natal s-a ocupat toată viaţa cu agricultura. A fost însă un pasionat cititor, în special de poezie. A făcut parte din Cenaclul Casei de Cultură din Huşi, condus de regretatul poet Ion Alex. Angheluş, stins din viaţă şi el în acelaşi an, câteva luni mai târziu. A debutat în presa locală şi a colaborat la „Flacăra”,”Cronica”, „Îndrumătorul cultural”. Versurile lui Ion Bârcă au o linie modernă surprinzătoare. Deşi ţăran, cultivă versul liber cu o problematică adecvată timpului. Este prezent în volumele editate de Comitetul de Cultură şi Artă al judeţului Vaslui („Urme pe timp”). Poezia patriotică a lui Ion Bârcă nu este una exaltată la modul patriotard al vremii, deşi

etc. Revista era bogat ilustrată. În Nr. 2 al revistei se evidenţiază articolele semnate de C. Teodorescu care evocă figura marelui poet Marin Sorescu („S-a dus să se odihnească puţin şi Marin Sorescu”). Traian Nicola evocă chipul 60

lui Tudor Pamfile la 75 de ani de la moartea marelui folclorist. Nu lipsesc notele privind apariţiile editoriale. Nr. 4 al revistei este dedicat sărbătoririi poetului Mihai Eminescu. Articole substanţiale în acest sens semnează C. Ciopraga, C. D. Zeletin, D. Scărlătescu, N. Creţu, Th. Codreanu, Tr. Nicola, I. Rotaru, G.G. Ursu, Şt. Aug. Doinaş, Ion Hobana, Constantin Parfene, Marcel Guguianu, T. Pracsiu etc. În prezent apare la Bârlad o publicaţie care continuă tradiţia celei din 1996, dar în cuprinsul ei predomină informaţia politică şi socială.

sub auspiciile U.S. şi al Asociaţiei Cineaştilor, o expoziţie şi, încurajat fiind de succesul acesteia, a deschis o altă expoziţie în 1969. În 1974 revista ,,Săptămâna” i-a decernat Premiul Naţional anual pentru ciclurile de tablouri ,,Flori”, ,,Heroglife”, ,,Peisaje” ,,Personaje” dar şi pentru activitatea de critic de artă. A profesat avocatura fără întrerupere, din 1969, până la moartea sa în 1994. Activitatea literară a lui A. Beldeanu se leagă şi de viaţa culturală a oraşelor Bârlad şi Vaslui. A colaborat la ,,Albina”, „Contemporanul” ,,Almanahul literar”, „Informaţia Bucureştilor”, ,,Magazin”, ,,Luceafărul”, ,,Revista de pedagogie” ,,România liberă”, ,,Săptămâna”, ,,Ziarul armenesc din România”, ,,România literară”, dar şi la publicaţii din provincie: ,,Argeş”, ,,Astra”, ,,Ateneu”, ,,Convorbiri literare”, ,,Cronica”, ,,Familia”, ,,Iaşul literar”, ,,Orizont”, ,,Ramuri”, ,,Scrisul bănăţean”, ,,Şcoala bârlădeană”, ,,Tomis”, ,,Tribuna”, ,,Vatra”. Cele mai multe colaborări le-a avut la ,,Săptămâna” în cadrul căreia a ţinut rubrica ,,Dicţionar plastic selctiv”. Opera poetică a lui Adrian Beldeanu se încadrează în ceea ce am putea numi momentul 60, de eliberare a lirismului de păcatele deceniului blestemat. Cunoscuse atmosfera literară, chiar dacă nu putem pune pe seama respingerii stării ideologizante debutul editorial, produs în 1967, cu „Vitralii cu păsări”. Se pare că Nichita Stănescu a influenţat mersul lucrurilor în lirica vremii, deoarece în primul şi al doilea volum, „Corrida”, nu se poate să nu se ia în o aplecare spre lirismul abstract. seamă Neomodernist prin versul liber, Adrian Beldeanu se lasă vrăjit de peisaje interioare fragmentate sau segmentate, de pictură modernă: „am să apropii / lumina de tabloul unde surâzi - / ce pastă lacomă – fumul uleiurilor... / Nopţile vin înapoi. În depărtări, Litovoi / cu războinicii omoară lupi şi petrece.” Sau „Eu o să fiu plecat cu disperare / pentru singurătate şi îngeri / spre casele unde nu mai locuieşte nimeni...” În „Ceaiul de la ora cinci”

Referinţe bibliografice: Ion N. Oprea, „Vaslui – capitala „Ţării de jos” în presa vremii”, Tip. Moldova, 2005, p. 93-98.

BELDEANU, Adrian Victor, prozator, poet, publicist. S-a născut la 10 iunie, 1935 la Lugoj şi s-a stins la 30 iunie, 1994, la Bucureşti; tata era medic veterinar, mama cântăreaţă de muzică clasică, mai târziu, profesoară de muzică. A urmat şcoala primară şi o clasă de liceu la Craiova, între anii 1941 – 1946 şi a continuat cursurile secundare la Liceul „Gh. Roşca Codreanu” din Bârlad. Începuturile literare datează din vremea cursurilor liceale în cadrul Cenaclului ,,Stroe S. Beloescu” condus încă de poetul George Tutoveanu în acei ani. Între 1952 – 1954 a urmat cursurile Şcolii de Literatură ,,Mihai Eminescu”, de pe lângă Uniunea Scriitorilor. A fost coleg cu N. Labiş. După desfiinţarea Şcolii de Literatură a fost student al Fac. de Drept a Univ. Bucureşti. A colaborat la ,,Viaţa studenţească”. Paralel cu aceste activităţi, a urmat şi a devenit absolvent al unui ciclu de pregătire militară din cadrul facultăţii şi a primit gradul de sublocotenent în rezervă, în 1958. A susţinut examenul de stat la Facultatea de Drept şi a devenit jurist diplomat. A fost avocat stagiar, apoi definitiv. A frecventat cenacluri din Capitală şi a colaborat la reviste literare, cunoscând succese, dar şi dezamăgiri. A debutat în revista „Luceafărul” în 1966 şi începând din anul următor a colaborat la această publicaţie, condusă atunci de Eugen Barbu. Încă din 1965 şi-a descoperit vocaţia plastică şi a pictat pe pânză în acuarelă şi ulei. În martie, 1968, a deschis împreună cu graficienii Ştefan Munteanu şi Tudor George, 61

bârlădene”, în ,,Vremea nouă”, 3o iunie, 1975; Ilie Constantin, în ,,România literară”, 25 iunie, 1970; Mircea Iorgulescu, în ,,Viaţa românească”, 8 aug. 1982; M. Micu, ,,Dicţionar parodistic contemporan” în ,,Steaua”, 15 aug. 1973; ,,Dicţionar cronologic”, lit. rom., Buc. 1979; DGLR, 2004, p. 4070-471.

din 1983 şi în următoarele nu este remarcată vreo schimbare de ton, lirismul rămâne în starea de interiorizare, poetul se mişcă în continuare într-o lume în care nu se întâmplă evenimente demne de luat în seamă: „Soseşte o vreme / cum să nu sosească, / te-ntrebi ce eşti şi nu îţi poţi / răspunde, / citeşti în stele / şi-n psaltiri din doască-n doască, / degeaba fugi / un frig te cam pătrunde...” Universul poetic al lui Adrian Beldeanu nu se distinge în mod special, dar a intrat în atenţia criticii literare. Volumul de proză scurtă „A treia repriză” sondează un univers al existenţei comune, unele din ele inspirate din mediul cazon.

BELDIMAN, Alexandru (Alecu), poet. Născut în anul 1760 probabil la Huşi (unii susţin că la Iaşi), poetul premodern, cunoscut cu numele de Alecu Beldiman, s-a stins din viaţă în 1826. Era fiul marelui vornic Gheorghe Beldiman şi se înrudea prin mama sa cu Eanache Kogălniceanu, un strămoş, probabil cronicar, al vestitului îndrumător literar, scriitor şi istoric, M. Kogălniceanu. Tot sub semnul probabilităţii stau şi studiile sale făcute la Iaşi, la vestita Şcoală Domnească. Cunoştea, după obiceiul vremii, mai multe limbi străine, printre care limba franceză şi limba greacă. După finalizarea studiilor a început o lungă carieră administrativă, trecând prin diferite stadii, până la rangul de vornic. Cea de a doua soţie a sa era sora poetului C. Conachi. Se cunosc puţine din scrierile originale ale lui Alecu Beldiman: un acrostih din 1801, ,,Stihuri făcute la Tazlău”, 1824, meditaţii şi poezii de dragoste. ,,Tragodia sau mai bine a zice Jalnica Moldovei întâmplare”, tipărită mult mai tărziu, după moartea autorului cu titlul ,,Eteria sau jalnicele scene prilejuite în Moldova de răzvrătirile grecilor”, oferă o imagine opusă spiritului vremii, de eliberare naţională. Se consideră că Beldiman este un innoitor, dacă luăm în consideraţie faptul că e autorul unor meditaţii, primele de acest gen (preromantice) din literatura română, deşi ele sunt expresia unui ,,sentimentalism minor” (Dan Mănucă*) ,,Tragodia” are valoare documentară deoarece autorul a fost martorul faptelor şi întâmplărilor de la 1821. Aceasta cuprinde 4266 de versuri a câte 15 silabe, ritm trohaic. Eteria este văzută defavorabil, dar sunt şi lucruri care pot fi apreciate din perspectiva timpului: elemente de satiră, portrete caricaturale, spirit anecdotic, imagini banale, relatare familiară. Tragodia a

OPERA: ,,Vitralii”cu păsări, 1967; ,,Corrida”, poezii, 1969; ,,Sonete. Variaţiuni pentru speranţă”, 1970; ,,Canapeaua cu pisici”, roman, 1971; ,,Să mai câştigi o zi”, roman, 1972; ,,Ceasornicul de aer”, 1974; ,,Floarea de fân”, poezii şi poeme, 1977; ,,Ceaiul de la ora cinci”, 1983; ,,Tacâmuri de argint”, sonete, 1983; ,,A treia repriză”, roman; ,,Petrecere de toamnă”, 1973; ,,Babilonul zilei”, rondeluri; ,,La ce te aştepţi”, roman, 1973; ,,Grădina cu statui”, ,,Hotarul” roman, etc, ultimele rămase în manuscrise. Referinţe critice: Vasile Petru Fati, ,,Vitralii cu păsări”, în ,,Tomis”, V, mai 1968; Paul Tutungiu, în ,,Dâmboviţa”, 1968; Aura Pană, în ,,Iaşul literar”, 1968; Dinu Flămând, în ,,Steaua”, 4, 1969; Traian Stoica” în ,,Flacăra”, 1969; D. Micu, în ,,România literară”, 21, 1969; Gheorghe Andrei, în ,,Ateneu”, 10, 1969; Ion Neacşu, idem, 10, 1969; Damian Ureche, în ,,Orizont”, 11, 1969; Eugen Barbu, în ,,Informaţia Bucureştiului”, 28 mai, 1970; Laurenţiu Ulici, în ,,Contemporanul”, VII, 1970; Traian Stoica, în ,,Flacăra”, 1970; Mihai Neagu, în ,,Amfiteatru”, 1970; Neagu Rădulescu, în ,,Munca”, 1970; N. Valeriu, în ,,Convorbiri literare”, 1970; Valentin Taşcu, în ,,Tribuna”, dec. 1970; E. Barbu, în ,,Magazin”, 1971; Marian Popa în ,,Săptămâna”, sept. !971; Tr. Nicola, ,,Liceul Gh. Roşca Codreanu”, monografie, 1971; M. Popa, ,,Dicţionar... ,,Albatros”, 1971, Ioachim Ventura, în ,,Tomis”, 1972; Boris Buzilă, în ,,România literară”, 10 aug. 1971; Dan Medeanu, în ,,Contemporanul”, 8 sept. 1972; Val Condurachi, în ,,Cronica”, 1972; E. Barbu, ,,Scânteia”, 28 sept. 1972; V. Taşcu, în ,,Familia”, sept. 1972; Emil Manu, în ,,Familia”, sept. 1972; N. Ciobanu, în ,,Luceafărul”, 21 oct. 1972; G. Pruteanu, în ,,Conv. literare”, nov. 1972; Mirela Roznovanu, în ,,Tomis”, nov. 1972; I. Alex. Angheluş, ,,Scriitori vasluieni contemporani”, în ,,Vremea nouă”, 10 febr. 1974; Dan Mutaşcu, în ,,Săptămâna”, 16 aug. 1974; C.D. Zeletin, în ,,Tribuna”, 26 sept. 1974; E. Barbu, în ,,România literară”, 10 oct. 1974; V. Pascaru, ,,Zilele culturii

62

cunoscut o largă răspândire contribuind la întreţinerea unei atmosfere favorabile literaturii. A circulat prin numeroase manuscrise cunoscute de N. Bălcescu şi Al. I. Odobescu. Alecu Beldiman a fost şi un harnic traducător din Metastasio, Florian, Homer, Gessner, Voltaire, abatele Prevost şi alţii. Se spune că din literatura secolului al XVIII-lea îl atrăgea neoclasicismul.

marii boierimi. Dumitrache Beldiman a scris şi versuri sentimentale şi ironice în spiritul, tematica şi stilul vremii. OPERA: ,,Comedia banului Constantin Canta ce-i zâc Căbuşan şi cavaler Cucoş”, Vezi Costachi Conachi, ,,Scrieri alese”, E.L., 1963.

Referinţe critice: Al Piru, Istoria literaturii... vol. II, p. 271; Virgil Brădăţeanu, ,,Comedia”, p. 31-34; ,,Dicţinarul... până la 1900, p. 97; ,,Istoaria Huşului... 1995, p. 261.

OPERA: ,,Eterie sau jalnicele scene prilejuite în Moldova de răzvrătirile grecilor”, 1861; ,,Tragodia sau mai bine a zice... din 1821, în ,,Cronicele României sau Letopiseţele Moldovei şi Valahiei”, 1872-74, III, p. 335-433; ,,Stihuri făcute la Tazlău în vremea închinării mele acolo”, Idem, p. 463-464; ,,Către cetitor...”, 1902; ,,Stihuri”, B.A.R., ms. 3592, f. 33 ş. a. Traduceri: Gessner, ,,Moartea lui Avel”, 1818; Florian, ,,Istoria lui Numa Pompilie. Al doilea crai al Romei”, 1820; Voltaire, ,,Tragedia lui Orest”, 1820; Homer, ,,Odiseea”, cântul I, ş. a. Referinţe critice: I.M. Codrescu, despre ,,Tragodia Moldovei...”, 1875; G. Ionescu-Gion, ,,Vornicul Alecu Beldiman” 1889; N.Iorga, ,,Istoria literaturii române sec. XVIII, II, p. 335-58; G. Bogdan-Duică, ,,C. Conachi”, Tragedia lui Lentor, în V. R. I, 1906; G. Bogdan-Duică, ,,Un manuscript al lui A.B.”, 1926; G. Călinescu, ,,Iatoria literaturii române de la origini până în prezent”, 1941; Al Piru, ,,Istoria literaturii române vechi”, 1970; G. Ivaşcu, ,,Istoria literaturii române”, I, 1969; x x x ,,Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900”, 1979; Au mai scris: Al. Ciorănescu, D. Popovici, V. Papacostea etc.

BELDIMAN, Ioan, traducător. Surse limitate afirmă că Ioan Beldiman a trăit în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, dar ele sunt la fel de sărace ca şi în cazul fratelui său, Dumitrache. Are aceeaşi origine familială cu cea a lui Alecu (Alexandru) şi a celui de mai sus. Este probabil, unul din fiii mijlocii ai vornicului Gheorghe Beldiman, originar din Huşi, fost ispravnic de Fălciu. Cum era la modă la vremea aceea, cunoaşterea limbilor străine, semn de erudiţie, Ioan Beldiman stăpânea limba greacă din care a tradus ,,Istoria celor mai gingaşe amoruri ale Parisului” carte cu conţinut melodramatic, de succes, pe gustul vremii. (vezi ,,Istoria Huşului, 1995, pag. 261) OPERA:,,Istoria celor mai gingaşe amoruri ale Parisului”, B. A. R. Ms. 126. Bibliografie de referinţă: G. I. Ionescu-Gion, ,,Portrete istorice”, 1894; ,,Dicţionarul... până la 1900, 1979, p. 97; ,,Istoria Huşilor”, 1995, p. 261.

dramaturg. BELDIMAN, Dumitrache, Sursele de informare privitoare la viaţa acestui scriitor sunt foarte sărace. A trăit în prima jumătate a secolului al XVIII-lea. Era fiul marelui ispravnic de Fălciu (vezi ,,Istoria Huşului”, p. 261), Gheorghe Beldiman şi fratele lui Alecu, poet şi traducător. Sub domnia lui Ioan Sandu Sturdza (1822-1828) a fost şi el mare vornic. Contribuţia lui Dumitrache Beldiman la actul literar propriu-zis, e cea de coautor al unei comedii, piesă de succes, împreună cu Nicolae Dimachi şi Costachi Conachi: ,,Comedia banului Constantin Canta ce-i zâc Căbuşan şi cavaler Cucoş” (vezi C. Conachi). Piesa a fost jucată de o trupă de păpuşari şi a avut un ecou deosebit. Comedia sa constituit drept o satiră la adresa îngâmfării

BELIGAN, Radu, traducător, memorialist eseist. S-a născut în comuna Galbeni, judeţul Bacău la 14 decembrie, 1918. Era fiul Eufrosinei şi al lui Nicolae Beligan, şef de gară şi actor la Teatrul Naţional din Iaşi. A urmat Liceul Internat din capitala Moldovei, după care a plecat la Bucureşti unde s-a înscris la Academia Regală de Muzică şi Teatru, clasa profesoarei Lucia Sturdza-Bulandra. A debutat cu poezie în ,,Viaţa românească” în 1938. La „Însemnări 63

ieşene” a trimis cronici teatrale, dar şi la ,,Opinia”, ,,Front literar”, ,,Bis”, ,,Arta liberă” ş. a. A devenit actor de prestigiu, fiind un interpret excepţional al unor roluri mari din teatrul naţional şi universal. A interpretat roluri importante în producţii cinematografice naţionale de rezonanţă. Este un intelectual cu o cultură enciclopedică, cu întinse relaţii internaţionale, beneficiind de onoruri pe măsură. Legătura lui cu judeţul Vaslui constă în aceea că a fost în două legislaturi deputat în M.A.N. din partea alegătorilor vasluieni. Este preşedinte de onoare al Institutului Internaţional de Teatru. A realizat numeroase traduceri şi adaptări pentru scenă şi este autorul unor volume de eseuri şi texte cu caracter memorialistic. Cărţile lui Radu Beligan sunt ,,pseudo-jurnale”.(1) În ele se îmbină amintirile, portretul şi notele critice”, un permanent dialog cu viaţa şi cu sine. De altfel şi în rolurile sale vom descoperi un spirit meditativ care dă culoare personală personajului interpretat. Unele portrete sunt memorabile: Jean-Louis Barrollt, George Vraca, Gr. Vasiliu-Birlic, Geo Bogza, V. I. Popa etc. Nu lipsesc din scrierile lui anecdotele, ,,cancanurile”, ,,comediile miniaturale” etc

licenţiat fiind în anul 1983, dată la care a fost repartizat ca profesor în sistemul de învăţământ, mai întâi la Oraviţa, apoi la alte şcoli din ţară, dar în cele din urmă s-a titularizat la Liceul Industrial din oraşul Negreşti, jud. Vaslui, unde şi azi îşi are reşedinţa. Intrat în viaţa publică, Corneliu Bichineţ este un neliniştit, îşi face proiecte pe termen lung sau scurt şi le duce la împlinire cu o dârzenie remarcabilă. A fost directorul Liceului Industrial din Negreşti, după unificarea celor două licee existente acolo (Liceul agro-industrial). În stagiunea parlamentară 2000-2004 a fost senator din partea P.R.M., iar în anul 2004, din partea aceluiaşi partid, a candidat şi a fost ales preşedinte al Consiliului Judeţean Vaslui. A debutat cu articole şi pagini de proză în publicaţii ca: ,,Luceafărul”, ,,Gazeta de Est ,,Cronica”, ,,Convorbiri literare”, ,,Clepsidra”, ,,Adevărul”etc. Proza lui C. Bichineţ este una ancorată într-o realitate pe care autorul a cunoscut-o direct prin contact cu lumea oglindită în ea. De cele mai multe ori personajele povestirilor sale sunt indivizi autentici, cu numele şi faptele lor. Din acest punct de vedere s-ar putea considera că scrierile sale întrunesc trăsături ale prozei postmoderniste, dar prozatorului C. Bichineţ îi sunt scumpe elementele unei tradiţii pe care se sprijină o cultură ce se respectă şi are rădăcini adânci. Naraţiunea şi dialogul sunt mânuite cu pricepere şi talent. Se întâlneşte la tot pasul o spontaneitate a exprimării, o aplecare spre autenticitate, dar şi spre tratarea dintr-o perspectivă filosofică a existenţei umane. Cultivă proza scurtă, ca marii noştri scriitori din generaţiile trecute. Cele 18 texte din volumul „Vise cu cai”, publicat în 1994 sunt schiţe şi povestiri inspirate mai cu seamă din mediul rustic, într-o actualitate ameţită de deruta percepută de unii ca o eliberare de nu se ştie ce... Domină cu comic savuros, aşa încât toate textele pot fi luate drept nişte microcomedii. Cititorul percepe universul schiţelor teatral. Comicul are izvoare diferite; fie că este vorba despre comporatmente stârnind râsul (comicul

OPERA: ,,Portrete şi subtexte”, 1968; ,,Luni, marţi, miercuri”, 1978; ,,Note de insomniac”, 2000. Bibliografie de referinţă: Al. Piru, în ,,Luceafărul”, 10/ 1968; P. Georgesu, în ,,Informaţia Bucureştilor”, 14 mai, 1968; Vlaicu Bârna, în ,,Viaţa românească”, 7/1968; Constantin Crişan, în ,,Contemporanul”, 36/1968; N. Carandino, ,,Actori de ieri şi de azi”, Cluj, 1973; Aurel Bodescu, în ,,Contemporanul”, 9/1979; Cristian Corciovescu, în ,,Cronica română”, 2000. Note: 1. N. Iliescu, în ,,Dicţionarul General al Literaturii Române”, A/B, Ed. Acad. Rom. , p. 477478.

BICHINEŢ, Corneliu, prozator. S-a născut la 28 august, 1956 la Bacău. Copilăria şi şcoala primară şi le petrece la Vladia, în comuna Dragomireşti, judeţul Vaslui. Satul Vladia se află pe şoseaua care duce spre Bacău, fiind ultima localitate din acest judeţ. Cursurile gimnaziului şi ale Liceului Pedagogic sunt urmate la Bârlad, absolvent din anul 1975. A urmat apoi cursurile Facultăţii de FilosofieIstorie a Universităţii ,,Alex. I. Cuza” din Iaşi, 64

de situaţii), fie de dialog, de multe ori redus la rostirea interjecţională, fie din suspensii, fie din conflicte absurde. Deseori autorul (Vasile Mariciuc) este implicat în text ca în schiţele „Vise cu cai”, „Implicaţii psihanaliste” şi altele. Personajele lui C. Bichineţ au în ele o stare caragialiană, deşi greu sesizabilă. Numele lor au în ele ceva ciudat. Burlă, Coţac, Mariţa, Brebenel Căpşună, par nume comune, fără ecou. Temele, motivele sunt izvorâte dintr-o realitate uşor de descoperit, lumea din jurul autorului a constituit izvorul de inspiraţie. Vasile Mariciuc nu ştie cum să procedeze ca în proza lui să reia motivul calului ( în literatura mai veche sau mai nouă, acest motiv a devenit obsesiv). Ieşit la pensie, inginerul Vasile Manu se întoarce în satul de unde a plecat şi îşi găseşte prietenii din copilărie. („Acasă”). Dacă întoarcerea în sat înseamnă revenirea la matcă, plecarea unui tânăr din sat, mai întâi la gară cu o căruţă, ca altădată Nică al lui Ion Creangă, şi apoi la Bucureşti, înseamnă înstrăinare. O stare generelă de ebrietate halucinatorie e prezentă în „Început de drum” şi „Paharul”. Până şi văzduhul „s-a cherchelit”. „Scriu adevărul. Paharul mi l-a dat moştenire un duh păgân, şoptindu-mi printre hohote că prietenii cei doi n-au murit, s-au mutat şi maşteaptă cu balerca pe umeri în celălalt sat.” Alegoria este excepţională. În „Liberă iniţiativă”, din volumul „Dincolo de barieră”, subiectul pleacă de la motivul urmărilor aşa zisei „revoluţii”. Toader Vranciu, ţăran de 70 de ani pleacă la oraş, în W (?) să ducă feciorului ceva provizii ca s-o mai ducă o vreme. Feciorul, mai ieri inginer respectat într-o întreprindere falimentată, ştim noi cum, e azi „întreprinzător particular”, o imagine grotescă a unei realităţi absurde. Vinde şi el ce cumpără din altă parte prin târguri ca să asigure traiul familiei. Povestirea are însă caracter alegoric. Bătrânul

pleacă de acasă când nu te înduri să scoţi un câine afară, unde viscoleşte prăpăstios. Acasă îşi găseşte nepotul de vreo patru ani singur, că părinţii sunt plecaţi aiurea cu „marfă” de vânzare. Toader Vranciu îşi ia nepotul şi pleacă împreună cu el în aceeaşi atmosferă de viscol ca de sfârşit de lume. Povestirea „Identitate” prezintă un caz atipic, de dedublare; este un text în care se experimentează într-un fel proza de analiză psihologică. Autorului îi sunt familiare cunoştinţele de psihanaliză (Yung şi Freud). „Dincolo de barieră” sugerează grotescul existenţei cotidiene într-o lume aflată în derută. În „Una dintre misiuni” se valorifică probabil amintirile unor participanţi la cel de-al doilea Război Mondial (şi Mircea Nedelciu are un text despre război). Doi fraţi militari, rămaşi ca prin minune în viaţă, aflaţi pe frontul de la Prut, pleacă după aprovizionare în satele din spatele frontului şi ajung în satul natal, chiar în casa părintească. Nu găsesc nimic, satul e pustiu, lumea a plecat din calea războiului, unde, ştie Dumnezeu. A mai rămas doar cadavrul preotului, pe care l-au îngropat, după ce „au adunat osemintele... într-o şatrancă vărgată luată de pe pat, după ce au săpat cu baoinetele şi cu degetele însângerate pământul mustind al grădinii...” „Dedublare”, e un alt caz de psihanaliză, Cezar Vranciu trăieşte drama celui fără identitate, sau cu o identitate dublă, rodul păcatului originar. Starea este indusă celui care „îl cercetează” pentru nu se ştie ce vinovăţie. Depoziţia lui înregistrată pe bandă de magnetofon devine o obsesie pentru un alt individ cu antenele psihologice dereglate. Întâmplarea povestită stă însă sub semnul întrebării, are un final deschis. „Lumi paralele” e, se pare, o capodoperă a prozei scurte a lui C. Bichineţ, cea mai reuşită, desigur. Subiectul stă sub semnul tragicului şi are ca protagonist un tânăr al cărui destin e definitiv trasat de întâmplare. Ionel Dima este un infirm incurabil, viaţa lui se poate sfârşi în orice moment. Trăieşte însă, aşa cum spune titlul, în două lumi paralele, una a realităţii crude şi o alta, imaginară, a visului. Visurile lui se intersectează cu alte visuri ale unor „tinere femei” de care este obsedat. Ca oricare tânăr, aspiră şi el la o relaţie intimă, Luminiţa, Camelia etc. Iarăşi se prefigurează un un deznodământ atipic. Nu aflăm dacă înainte de 65

moarte tânărul a trăit bucuria posesiunii atât de mult visate. Sfârşitul aşteptat e totuşi tragic. Un martor e fericit că a făcut ce trebuia. În „Cuvântătorii”, un ţigan de şatră, Mugurel Stănescu, meşter în tot felul de obiecte de şatră, acum căpătuit, cu casă, şi două maşini, ca şi alţi confraţi, învaţă în trei săptămâni să scrie şi să citească, primind învăţătura de la Băisan, un pensionar, „om care făcuse multă puşcărie la Canal... tobă de carte.” Cazul e din nou atipic, ţiganii încep să ia atitudine faţă de cel care a stricat „tradiţia”. Ţiganii au maşini dar şoferii sunt români, pentru că un neştiutor de carte nu poate urma şcoala de şoferi ca să se procopsească. Mugurel Stănescu este primul ţigan care obţine mult râvnitul document şi se întoarce în localitate conducându-şi singur maşina. Toţi ţiganii s-au dus să înveţe carte la Băisan, dar pe uşa intelectualului sărman şi lovit de soartă se află „o pânză de drapel negru, prinsă în cuie pe toc, (pe) care cineva scrisese stângaci – ca o ironie a sorţii – cu creta albă, iniţialele celui care fusese Vasile Băisan.” Un alt volum de proză scurtă, intitulat „Valea Tutovei, valea plângerii”, a apărut la Ed. Sfera din Bârlad în 2005. De asemenea, este autorul unui volum cu caracter documentar, alături de G. Buzatu, „Arhive secrete”, în două volume, apărut în 2005. Desigur, o trecere în revistă a operei prozatorului C. Bichineţ, presupune un spaţiu mult mai larg. Se cuvin câteva aprecieri legate de tipologia narativă. Proza scurtă are subiecte variate, incitante şi problematice în acelaşi timp. Prozatorul practică naraţiunea obiectivă cu pricepere iar stilul se adaptează la subiectele tratate. Tendinţa spre eliptic e prezentă peste tot, mai ales în volumul „Vise cu cai”. Nu lipsesc paricularităţile regionale.

lui Gheorghe şi al Mariei (n. Mihoci). Face şcoala primară în satul natal având ca învăţător pe Gh. Secrieru, căruia îi poartă o vie recunoştinţă. Şcoala gimnazială o urmează în satul Unţeşti, comuna Bogdăneşti, pe atunci, regiunea Iaşi. Din această perioadă scrie poezii. Liceul îl face la aşa zisul pe atunci Complexul Şcolar „Gh. Gheorgiu-Dej”, azi, Liceul ,,M. Eminescu”, având ca profesor de limba şi literatura română pe memorabilul profesor bârlădean, Hary Zuperman; acesta i-a îndrumat paşii în creaţia literară. A debutat în revista liceului, ,,Aripi tinere” în 1970. A fost membru al Cenaclului „Al. Vlahuţă” şi a publicat versuri în revista acestuia, ,,Coordonate bârlădene”. De asemenea, a fost şi unul din redactorii acestei reviste prin anul 1970. Între anii 1973-1977 a urmat cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii „Alex. I. Cuza” din Iaşi. În timpul studenţiei a frecventat Cenaclul ,,Nicolae Labiş” condus de regretatul profesor bârlădean, Ion Constantinescu. Din această perioadă datează colaborarea la revista ,,Dialog” din Iaşi şi ,,Forum studenţesc” din Timişoara. La un Festival studenţesc de poezie, Iaşi 1975, a obţinut o menţiune. După absolvirea facultăţii a fost repartizat ca profesor de Limba şi literatura română la Liceul ,,Dr. Petru Groza” din Odorheiul Secuiesc, judeţul Harghita, unde a funcţionat din 1977 până în 1982, când a fost transferat la Liceul Pedagogic din aceeaşi localitate la care a funcţionat până în anul 1984. Se distinge acum prin succese de ordin didactic. În 1989 a susţinut gradul didactic I, având ca îndrumător de lucrare pe regretatul profesor Mircea Zaciu, iar din comisie a mai făcut parte şi lectorul univ. dr. Ion Pop, ambii de la Universitatea din Cluj. În această perioadă a frecventat Cenaclul ,,Aron Pumnul”, citind poezie şi eseuri. Unul din eseurile prezentate priveşte poezia şi se intitulează, ,,Tudor Arghezi - psalmii, lirism şi repere estetice”, din 1980. Între 1984-1985 întrerupe activitatea didactică din motive de sănătate. Apoi este numit redactorul secţiei de cultură al ziarului

OPERA: ,,Vise cu cai”, Iaşi, 1994; ,,Dincolo de barieră”, Vaslui, 1999; „Valea Tutovei, valea plângerii”, Sfera, Bârlad, 2005; „Arhive secrete”, I şi II, în colaborare , apărute la Ed. Mica Valahie”, Buc. 2005, Referinţe bibliografice: V. Grigoraş, ,,Fragmente de spiritualitate... 2001; P. Necula şi M. Ciobanu, ,,Dicţionarul personalităţilor vasluiene”, 2001.

BOGDĂNESCU, Simion Gh , poet, pubicist, eseist. Pe numele său adevărat, Ion Puflea s-a născut în satul Hupca, comuna Bogdăneşti, judeţul Vaslui la 27 octombrie, 1951, ca fiu al 66

,,Informaţia Harghitei” din Miercurea Ciuc. Tot acum a frecventat Cenaclul literar ,,Luceafărul”. În ,,Informaţia Harghitei” este prezent cu articole şi poezii, dar colaborează şi la alte publicaţii din ţară. În ,,Săptămâna”, semnează cu pseudonimul, Simion Dascălul. În 1981 este premiat la concursul ,,Baladele Dunării” (Galaţi) iar în 1982 i se decernează premiul I la concursul ,,Pământ al bucuriei şi frăţiei”, de la Topliţa.. În 1984. revine la catedră la Liceul industrial nr. 1 din Odorheiul Secuiesc unde a funcţionat până în 1990. A activat în cadru filialei Societăţii de ştiinţe filologice din Odorhei, participând la acţiuni cu caracter aniversar: Octavian Goga, Tudor Arghezi, George Bacovia, Mihai Eminescu, Ion Creangă, Mihail Sadoveanu, Eugen Lovinescu, susţinând comunicări cu caracter ştiinţific. Cu un studiu intitulat ,,Lirism aporetic” a ajuns în fazele finale ale unui concurs naţional de ,,Creativitate şi eficienţă în învăţământ”. Împreună cu Ioan Mareş şi Gh. Mandache a iniţiat concursul literar ,,Marin Preda” la Târgu Secuiesc. În acest timp şi-a fixat definitiv pseudonimul literar Simion Bogdănescu. La Liceul ,,Marin Preda” a predat până în 1992. Vorbind despre poezia sa, Daniel Drăgan îl numeşte ,,plăeş al limbii române într-un spaţiu în care acesta îşi are graniţele în interior”. Până în 1989 nu a avut posibilitatea să debuteze în volum. În anii care au urmat a publicat mai multe volume de versuri, debutul fiind făcut cu ,,Totem interior” din 1991. În anul următor apare ,,Dioptrii”, apoi ,,Adio somnoroasă” din 1994. Primele două volume au fost premiate la ,,Salonul de iarnă al cărţii”, Braşov, 1993. Din 1992, Simion Bogdănescu se transferă ca profesor de Limba şi literatura română în oraşul care l-a format şi consacrat. La Bârlad conduce cenaclul ,,Aripi tinere”, în care a debutat ca elev. Continuă să publice recenzii literare şi poezii în presa locală dar şi în publicaţiile din ţară. Devine membru al ,,Academiei bârlădene” şi colaborează la

publicaţiile acesteia, ,,Şcoala bârlădeană”, „Academia bârlădeană”. A fost redactorul revistei ,,Prometeu descătuşat” apărută în trei numere. La Casa Pogor din Iaşi, a lansat volumul de poezii ,,Obscure” în prezentarea lui Lucian Vasiliu şi în prezenţa lui Cezar Ivănescu şi a critcului Ioan Holban. A colaborat şi colaborează la ,,Academia bârlădeană”, ,,Adevărul” (Vaslui), ,,Adevărul Harghitei”, ,,Apollo”, ,,Astra”, ,,Dacia literară”, ,,Dialog” (Iaşi), ,,Forum studenţesc” (Timişoara), ,,Flacăra”, ,,Gazeta de Transilvania” (Braşov), ,,Păreri tutovene”, ,,România literară”, etc. Poezia lui S. Bogdănescu e, fără îndoială, una care aparţine direcţiei postmoderniste atât prin conţinutul ei cât şi prin stil. Dacă ar fi avut posibilitatea să debuteze la momentul oportun, ar fi legat de generaţia ’80, dar şi aşa este puternic marcat de traiectul liricii acesturi început. În „Totem interior” se practică o poezia aflată la limita între viziunea clasică şi cea modernă. În „Poetul bătrân” este evocată figura marelui poet germen Reiner Maria Rilke („Bătrân şi târziu / şi înţelept şi pustiu / şi răvăşit şi visat / ca elegia de la Marienbad...”), în „Veniţi la mine copii”, tonul e unul tradiţional: „Veniţi ca să se ştie cum scrie un poet / cu spicele de parcă pe fila serii plouă...” Dar în „Totem” poetul face apel la simbol: „Gândul se ia după fumul din horn, / lupii cerului gravitând / ca o boală îşi scutură urletul / nebunia pelinului blând...” Şi ca să dovedească meşteşug, scrie şi sonete. Izvoarele de inspiraţie vin din lectura poeziei marilor poeţi. În „Dioptrii” câteva poeme sunt demne de reţinut: „Rugă diafană”, cu ecou din Blaga, „Cules de ninsoare”, amintind de Ion Barbu, şi să ningă, o elegie remarcabilă, originală. Se pare că elegia este specia lirică dragă poetului pentru că în „Elegii fără timp” şi „Şoc”, titlu care ar fi trebuit să producă ceea ce spune cuvântul, mari schimbări de viziune nu se produc. Se află şi rupturi de ritm în poemele în „După muzică, ora 10, 20, 4 aprilie” sau „Adică (epopee 2)”. Traiectoria lirică a lui Simion Bogdănescu se rotunjeşte mereu, odată cu apariţia altor volume de versuri, ultimul fiind „poeme maxime” în care s-au produs deja mari transformări implicând originalitatea. Poemul „În zadar, prin păduri” este expresia unei remarcabole stări de zbucium sufletesc. Valeriu 67

Stancu descoperă în volumul amintit înclinaţia poetului spre aforism dar şi „profunzimea, cu gravitatea, cu tragica sete de absolut care-i permite să uite de propria înserare.” (1) Dar Simion Bogdănescu este şi un eseist care abordează o problematică literară întinsă apreciată de critica literară.

Filosofie, dar nu le-a finalizat. A îndeplinit diferite funcţii la Bârlad, Ploieşti, Zalău, Huşi, Câmpulung-Moldovenesc şi Călăraşi unde s-a şi stins timpuriu din viaţă, la numai 46 de ani. A publicat cu nume propriu sau pseudonimele, Poiană, N. P .Poiană, N. Livadă, poezie, proză, recenzii de cărţi în periodicele: ,,Cosânzeana” (Cluj), ,,Datina”, ,,Graiul nostru”, ,,Moldova”, ,,Scrisul nostru”, ,,Veacul nostru”, toate din Bârlad. Ca să se emită un punct de vedere asupra acestor colaborări ar trebui să se adune acest material într-un volum, dar împrejurările nu au prilejuit un asemenea act.

OPERA: ,,Totem interior”, versuri, 1991; ,,Dioptrii”, versuri, 1992; ,,Adio somnoroasă”, versuri, 1994; ,,Obscure”, versuri, Cronica, 1996; ,,Elegii fără timp”, 1997; ,,Şoc”, Ed. Timpul, Iaşi, 2000; „poeme maxime”, 2007 Referinţe critice: Au scris depre poezia lui Simion Bogdănescu Doina Mandache, Ion Mariş, Radu Ciprian, I. Nete, Iuliu Condrat, Nicolae Bucur, Flavius Obeadă, Petruţa Chiriac, Florin Şchiopu, Radu Voinescu, Gh. Buşilă, E. Ghiga ş.a. ; Th. Codreanu, în ,,Literatorul”, 1993; I. Toderaşcu, în ,,Semnal”, 1994; G. Novac, în ,,Academia bârlădeană”, III, 1994; Note: 1. Valeriu Stancu, „Melancolia neiertată a frumosului”, postfaţă la vol. „poeme...”, p. 77.

OPERA: Poezie: ,,Pastel de noapte”, ,,Bistriţa”; Recenzii: ,,Activitatea lui I. Slavici la ,,Tribuna” din Sibiu”, ,,Întâmplarea cea mare”, de G. Gane; ,,Viaţa românească din Ardeal”, de N. Iorga; Cronica revistelor: ,,Cele trei Crişuri”, ,,Revista Moldovei”, 1-3, ,,Viaţa agricolă”, ,,Scrisul românesc”, ,,Flamura”; Proză, ,,Într-o gară”, ,,Sacificii”, ,,Examen”, scchiţe; ,,Vestitorii morţii”, nuvelă; Opinii: ,,Obrăznicii maghiare”, ,,Specialiştii”, ,,Sus fruntea”, ,,Nicolae Iorga” (articol omagial), ,,Nicolae Iorga” – memorii. Toate titlurile de mai sus au fost publicate în revistele enunţate. Aprecieri critice: x x x ,,Mişcarea culturală în oraşul Bârlad”, în ,,Graiul nostru”, iunie, 1925; G. Damaschin, ,,Biblioteca de la Casa Naţională”, în Moldova, 2 febr. 1931; G. Ursu, G. Nedelea, ,,Antologia scriitorilor bârlădeni, 1937, p. 77; Lucian Predescu, ,,Enciclopedia Cugetarea”, 1940, p. 111; I. Hangiu, ,,Presa literară românească”, vol. II, p. 425, 494; Mihail Straje, ,,Dicţionar de pseudonime”, 1973, p. 79.

BOGESCU, Neculai Gh, scriitor cu operă nepublicată, răspândită prin publicaţii de provincie. S-a născut la Bârlad la 23 noiembrie, 1898 şi s-a stins din viaţă la 10 iunie, 1944. A urmat cursurile Şcolii primare nr. 5 (19051909) şi ale Liceului Codreanu, întrerupte în timpul primului Război mondial şi în timpul satisfacerii serviciului militar (1919-1922). A reluat cursurile în particular şi ca să se întreţină a fost nevoit să ocupe o slujbă, mai ales că şi situaţia familei devenise deosebit de grea, fără nci un sprijin după moartea tatălui său. Rămăseseră în urmă mai mulţi fraţi şi surori mici. A terminat liceul în anul 1929 şi a ocupat postul de bibliotecar al Casei naţionale din Bârlad. A activat în cadrul ,,Academiei Bârlădene” alături de G. Tutoveanu, G. G. Ursu, V. Damaschin, Şt. Cozma, Gh. Nedelea şi alţii. A colaborat la revistele locale: ,,Graiul nostru”, 1925 - 1927. La această revistă a fost şi secretar de redacţie. L-a cunoscut în timpul unor manifestări culturale ocazionale pe G. Ivaşcu. A urmat cursurile Facultăţii de Litere şi

BORODA, Ion, poet. S-a născut la 7 noiembrie 1938 în comuna Griviţa, judeţul Vaslui. A urmat şcoala primară şi generală de 7 ani în comuna natală, apoi cursurile Liceului Gh. Roşca Codreanu din Bârlad. A făcut studii superioare la Universitatea Alex. I. Cuza din Iaşi, la Facultatea de Drept. După obţinerea licenţei a ocupat diferite funcţii: muzeograf la Galaţi, la Iaşi sub patronajul Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei. A debutat şi a colaborat cu poezie în principalele publicaţii literare: ,,Cronica”, ,,Dacia literară”,. ,,Convorbiri literare”, ,,Opinia” etc. Dacă luăm în consideraţie apariţia primelor volume de versuri, aparţine generaţiei optzeci, postmoderniste, curent cultivat de generaţia lui Mircea Nedelciu şi Mircea Cărtărescu. Poezia 68

lui Ion Boroda e una cu rădăcini tradiţionale. A practicat o lirică a pătimirii şi a credinţelor religioase, ca altădată poeţii din cercul „Gândirii”. Meditaţia este gravă şi încărcată de tensiuni interioare. S-a stins din viaţă la 21 martie, 2003, la Iaşi.

armata română. Într-un articol substanţial evocă figura scriitorului Virgil N. Duiculescu, iar într-un altul, pe cea a sculptorului Gheorghe Vartic. În volumul III al „Bârladului de odinioară şi astăzi”, R. Boteanu apare şi cu un grupaj de poezii ocazionale şi conformiste. Nu există o anumită rigoare în ceea ce priveşte materialul imens adunat în „Bârladul de odinioară şi astăzi”. Interesul a fost acela de a face cunoscută viaţa spirituală a oraşului şi a rememora personalităţile care au susţinut-o. Din nefericire este şi ea afectată de „laudele” nelipsite mai ales de la începuturile volumelor.

OPERA: ,,Scrisori din salină” I, 1981; II, 1982; ,,Primite retur”, 1984; ,,Corabia subpământeană”, 1985; ,,Pământ fără somn”, 1991; ,,Troparele Galatei”, 1996; ,,Noaptea şoimului”, 1998; ,,Cerul dintre ziduri”, 2002. Referinţe critice: I. Alex. Angheluş în ,,Cronica”, 26 aug. 1983; G. Bădărău, în ,,Convorbiri literare”, 1, 1986, în ,,Cronica”, 7 mai, 1991; V. Bugariu, în ,,Luceafărul”, 29 aug. 1981; C. Ivănescu, în ,,Luceafărul”, 17 sept. 1982; G. Pruteanu, în ,,Cronica”, 24 sept. 1984; A. Silvestru, în ,,Luceafărul”, 5 dec. 1982; N. Turtureanu, în ,,Cronica”, 25 nov. 1985; L. Ulici, în ,,România literară”, 27 aug. 1981; V. Netea, în ,,Flacăra”, 17 sept. 1989.

OPERA: „Bărladul de odinioară şi astăzi”, 3 vol. editate în anii 1982-1984.

BOTEZ, Constantin I, critic literar, publicist. S-a născut la 25 decembrie, 1880 la Iaşi şi s-a stins din viaţă la 28 martie, 1936. A urmat cursurile şcolii primare şi secundare la Liceul Naţional din Iaşi. (Informaţia lui Tr. Nicola potrivit căreia C. I. Botez a fost profesorul lui M. Sadoveanu, luată, spune el, din volumul ,,Amintiri de la ,,Viaţa românească, EPL, 1966, p. 116, este cel puţin bizară. C. I. Botez devine profesor prin 1905, când Sadoveanu era deja la Bucureşti, redactor la revista ,,Sămănătorul” şi abia în 1906 vine la Iaşi C .I. Botez îi putea fi lui Sadoveanu cel mult, coleg de şcoală.). Între anii 1905- 1906, C. Botez a fost profesor suplinitor de limba franceză la Liceul Codreanu, după care a plecat la studii în străinătate pentru specializare în domeniul filologiei. La Berlin îşi pregăteşte teza de doctorat pe care o va pierde în împrejurări ciudate. Reîntors în ţară e numit profesor de limba franceză la Tecuci de unde, în 1912, se transferă la Vaslui. La 1 octombrie 1913 se transferă la Liceul Naţional din Iaşi şi la Gimnaziul ,,Alexandru cel Bun” din acelaşi oraş, deşi titular era încă la Liceul Codreanu din Bârlad. A participat la primul Război Mondial cu gradul de căpitan, dar în urma unei comoţii

BOTEANU, Romulus, publicist. S-a născut probabil în 1912 la Bârlad, în familia unui cărturar provenit din ramura moldovenească a Botenilor. În familia sa exista o tradiţie militară. Tatăl său, alături de G. Tutoveanu, T. Pamfile, militar de carieră, Toma Chiricuţă şi alţii au pus bazele Academiei Bârlădene”, în 1915. Romulus a urmat toate treptele învăţământului secundar la Bârlad, a fost absolvent al Liceului „Gh. Roşca Codreanu” din anul 1931. A continuat să studieze apoi la şcoli militare şi a îmbrăţişat cariera armelor. A participat la cel de-al doilea Război Mondial, şi a urcat treptele ierarhiei militare până la gradul de colonel la vremea pensionării. A fost activ în viaţa culturală a oraşului Bârlad, mai ales în ultimele decenii ale veacului trecut. Meritul lui Romulus Boteanu este acela de a fi îngrijit şi editat cele trei volume masive „Bârladul de odinioară şi astăzi” în care a conservat o mare cantitate de informaţii cu caracter monografic din care un lipsesc cele de interes literar. În paginile acesor volume se regăsesc autori importanţi cu creaţiile lor: poezie, proză, note, comentarii, biobibliografii, recenzii, articole despre alte forme ale artei (pictură, sculptură, muzică). Boteanu însuşi semnează numeroase titluri de poezie, note şi comentarii, date cu caracter memorialistic despre nume sonore din 69

româneşte”, idem, apr. 1907; Alte studii despre: V. Alecsandri, C. Negruzzi, M. Sadoveanu, I. Petrovici... Referinţe critice (selectiv): G. Bogdan – Duică, în ,,Gândul românesc”, 1933; Al. Rosetti, idem, iunie, 1933; Camil Baltazar, ibidem, sept., 1933; Octav Şuluţiu, în ,,România literară”,, nov., 1933; în ,,Omagiu lui Eminescu”, vol. editat de Comitetul ,,Pro Eminescu”, sub îngrijirea lui Valerian Petrescu, Buc., 1934; x x x ,,Anuarul Liceului Naţional din Iaşi”, 1900-1935; George Călinescu, ,,Un student al lui Titu Maiorescu (Agură), în ,,Jurnalul literar”, apr. 1939; Al Piru, ,,Literatura română premodernă”, 1964; Mihail Sevastos, ,,Figuri de la V.R., Costică Botez” în V.R. 3, 1966; I.E Torouţiu, ,,Studii şi documente literare” IX, 1940; M. Sevastos, ,,Amintiri de la V.R”, Buc., 1966; ,,Scrisori către Ibrăileanu”, vol. I, 1966; M. Sadoveanu, ,,Opere”, vol. 20, 1967; ,,Istoria literaturii române”, vol. II, 1968; C. Ciopraga, ,,Literatura română între 19001918, 1970; Zigu Ornea, ,,Sămănătorismul”, ,,Poporanismul”, Ed. Minerva, 1970, 1972; Tr. Nicola, ,,Liceul Gh. R. Codreanu Bârlad” monografie, 1971; N. Iorga, ,,O viaţă de om aşa cum a fost”, 1972; T. Vianu, ,,Scriitori români” şi ,,Junimea şi junimiştii”, 1973; Vladimir Streinu, ,,Pagini de critică literară”, vol. IV, 1976; ,,Scrisori către Ion Bianu”, vol. III, 1976; G. Călinescu, ,,Istoria lit. rom. de la origini până în prezent”, 1985, p. 999, 1004, 1023, 1027. etc

cerebrale, pricinuită de explozia unui obuz, şi-a pierdut graiul. A fost unul din iniţiatori şi proprietar-asociat al revistei ,,Viaţa românească” la care a colaborat de la început cu recenzii, revista revistelor de limbă germană (era poliglot), articole de istoriografie literară, dovedind gust estetic, erudiţie şi conştinciozitate. Filolog fiind, era atras de ,,filosofia limbajului”, cum afirmă I.E. Torouţiu în ,,Studii şi documente literare”, vol. IX, 1940, p. 340. Critic literar de vocaţie, era deseori desemnat alături de M. Sadoveanu şi Gh. Topârceanu în consiliile de decernare a premiilor literare. A îndeplinit o vreme funcţia de ,,inspector general şcolar” (Tr. Nicola*). A scris manuale şcolare pentru liceu. A colaborat la ,,Viaţa românească” 21 de ani cu articole ca: ,,Poezii inedite de C. Conachi”, ,,Faust în româneşte”, ,,Iliada în româneşte” etc. A publicat o ediţie critică a poeziilor lui M. Eminescu şi îşi propusese să facă acelaşi lucru şi cu proza. Timpul însă nu a mai avut răbdare... A tradus în limba franceză ,,Europolis” de Jean Bart. A contribuit cu material informativ la elaborarea de către G. Călinescu a ,,Istoriei literaturii române de la origini până în prezent” din 1942. Este autorul unui studiu introductiv la volumul ,,Elogiul nebuniei” sau ,,Cuvântare spre lauda prostiei” de Erasmus de Roterdam în traducerea lui Ştefan Bezdechi. În ,,Mărturisiri” ESPLA, 1960, Mihail Sadoveanu scria: ,,Constantin I. Botez a făcut parte dintr-o generaţie de intelectuali fără viclenie şi ambiţii politice, sinceri în democraţia lor, jertfindu-se fără condiţie pentru binele oştesc.”

BOTEZ, Francois-Matei, scriitor. S-a născut la 13 aprilie, 1877 la Vaslui. Nu se ştie anul morţii sale şi nu există prea multe date despre familia sa. După studii primare şi secundare făcute la Vaslui şi Bucureşti, s-a înscris la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, devenind licenţiat probabil în 1901. A fost primar de Vaslui între 1905-1907, cunoscuţi ani de cumpănă socială. Date sumare despre acest Botez cu prenumele lui francez, se găsesc în cartea lui Lucian Predescu, ,,Enciclopedia...” publicată în 1940. Opera sa se reduce la un volum intitulat ,,Duelul”, apărut în Bucureşti în 1899.

OPERA: ,,Europolis” de Jan Bart, trad. În limba franceză, 1933; M. Eminescu, ,,Poezii”, ed. Îngrijită de..., tom I, 1933; Ioan Creangă, ,,Opere complete” cu o introducere de... , 1936; M. Eminescu, ,,Poezii”, ed. îngr. de... (Clasicii români comentaţi), Craiova, f.a.; Ion Creangă, ,,Opere complete”, cu o ,,Introducere” de... 1937; şi ed. următoare: 1938, 1941, 1942, 1943, 1947; Erasm de Roterdam, ,,Elogiul nebuniei” sau cuvântare spre lauda prostiei”, trad. Şi note de Ştefan Bezdechi, cu studiu introductiv de... , 1959; Multe articole şi studii au rămas risipite prin reviste: ,,Conachi inedit”, în ,,Viaţa românească”, 1906; G. Pascu, ,,Limba comună şi dicţionarul nostru”... în ,,Curentul nou”, Galaţi, nr. 1, 1906; ,,Dicţionarul Academiei”, de d-l Puşcariu, în ,,V.R.”, dec. 1906; ,,Faust în

OPERA: ,,Duelul”, Buc. 1899. Bilbilografie de referinţă: Lucian Predescu, ,,Enciclopedia Cugetarea”, Buc. 1940; Traian Nicola, „Valori spirituale vasluiene” 2001, pag. 101.

BOTEZ, Liviu, poet, prozator. S-a născut la 28 ianuarie, 1945 la Bârlad. În acest oraş a urmat 70

toate treptele şcolare. Este absolvent al Şcolii Pedagogice (vestita Şcoală Normală) din oraşul natal, după care a îmbrăţişat cariera de învăţător. În prezent este învăţător titular la Şcoala cu clasele I-VIII, nr. 8. A debutat cu articole de specilaitate în „Revista de pedagogie”, „Învăţământul primar”, dar şi cu versuri şi texte literare în „Bârladul”, „Învăţătorul vasluian”. Publicistic a debutat cu volumul „Din dragoste pentru copii” în anul 2001. A urmat „Pentru tine, copile...” din 2005. A apărut de asemenea în antologia „Voci lirice vasluiene” din 2006. Liviu Botez practică o lirică mai curând obiectivă decât subiectivă, poezie clasică cu virtuţi morale. Versurile pentru copii sunt spontane şi uşor de memorat, aşa cum e recomandat. Cât priveşte poezia de maturitate, este evidentă influenţa folclorică atât în versificaţie cât şi în teme şi motive precum şi mituri populare.

lucrase un timp ca profesor suplinitor la Iaşi. Este unul din iniţiatorii şi fondatorii revistei ,,Viaţa românească” al cărei colaborator fidel i-a rămas toată viaţa. În 1935 îşi susţine doctoratul în filosofie, după studii documentare făcute în Franţa şi Germania cu tema: ,,A.D. Xenopol, teoretician şi filosof al artei”. A activat în cadrul Societăţii Academice Române alături de Vasile Bogrea, Ştefan Zeletin, Petre Andrei, Eugen Speranţia etc. În 1927 a devenit, la îndemnul lui Garabet Ibrăileanu, conferenţiar la Fac. de Litere şi Filosofie a Universităţii ieşene până în 1931, când s-a retras din activitatea didactică. După moartea lui G. Ibrăileanu, al cărui elev a fost, a revenit la catedra universitară (10 aprilie, 1936) şi a predat Istoria literaturii moderne, până în 1943, când se stinge din viaţă. Opera de critic literar al lui Octav Botez se înscrie oarecum pe linia ideologiei poporaniste iniţial, apoi sub certa influenţă a lui G. Ibrăileanu. Trăsătura definitorie a aprecierilor sale critice este caracterul didactic universitar. E un critic echilibrat şi ponderat în spiritul unei tradiţii clasice. Studiile despre scriitorii străini (Henry Ibsen, Romain Rolland, Remy de Gourmont, Alferd de Vigny, Rabindranat Tagore etc) dau dovadă de bun gust şi capacitate de pătrundere în laboratoarele de creaţie a autorilor. Criticul vizează de obicei funcţia socială şi filosofică ale artei ca în spiritul vremii. În abordarea fenomenului literar autohton, criticul se opreşte de cele multe ori la caracterul descriptivist, vizând ideile tradiţionalismului etnicist. Octav Botez practică o critică de susţinere şi mai puţin una de analiză ca în cazul mentorului său, G. Ibrăileanu. Cele două volume, ,,Pe marginea cărţilor”, din 1923 şi ,,Figuri şi note istoricoliterare”, din 1944 cuprind în mare travaliul critic al lui Octav P. Botez. Întâlnim în aceste volume studii despre M. Sadoveanu, M. Ralea, Jean Bart, Lucia Mantu, Mihai Codreanu, Constantin Stere, I. I. Mironescu, Ion Agârbiceanu, G. Topârceanu etc. Retipărirea unei părţi din opera sa ar pune în evidenţă complexitatea actului critic practicat în literatura română dintre cele două războaie.

Opera: „Din dragoste pentru copii”, 2001; „Pentru tine, copile...”, 2005; „Voci lirice vasluiene”, 2006.

BOTEZ, Octav P. scriitor, critic literar. S-a născut la 15 mai, 1884 la Iaşi în familia generalului Panait Botez. Este frate cu Eugeniu P. Botez, cunoscut ca scriitor cu numele de Jan Bart. Urmează cursurile unei şcoli primare din Sărărie şi ale Liceului Naţional, după care a devenit student al Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii ,,Alex. I. Cuza” din oraşul natal. A debutat în revista ieşeană ,,Arhiva”. În 1904, la 2 iulie, alături de alţi studenţi, participă la serbările de la Putna închinate împlinirii a 400 de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare. În urma susţinerii examenului de capacitate, în 1909 este numit profesor la Liceul „Gh. R. Codreanu” din Bârlad, unde predă Limba română, limba franceză şi filosofia, după ce

OPERA: Mare parte din opera lui O. Botez a rămas risipită prin publicaţii. Din această cauză consemnarea ei este azi dificilă. Ea constă în recenzii, comentarii, aprecieri critice, articole şi

71

studii diverse. Astfel în ,,Arhiva” a publicat următoarele recenzii: I. A. Basarabescu, ,,Nuvele”, 1904; Ilarie Chendi, ,,Preludii şi cercetări”, 1905; Maria Cunţan, Poezii”, 1905. În ,,V.R.” I. Ciocârlan, ,,Traiul nostru”, I. Bârseanu, ,,Primele cânturi”, Emil Gârleanu, ,,Schiţe din viaţa boierilor moldoveni”, R. Cioflec, ,,Doamne, ajută-ne!”, Iulian Dragomirescu, ,,Flori de argint. Poeme”, 1907 ş-a. La acestea se adaugă vreo 15 recenzii la cărţi şi autori de limba franceză, la studii de filosofie şi sociologie şi religioase, aria de cuprindere fiind foarte largă, cronici teatrale, etc. Dacă am aşeza cronologic studiile despre scriitorii epocii, consemnăm articole şi studii despre: E. Lovinescu, A. Stavri, I. Agârbiceanu, G. Diamandy, N. Davidescu, în 1910; I. Păun-Pincio, V. Eftimiu, D. Zamfirescu, 1911; O. Goga, M. Codreanu, I. Trivale, 1914; C. Hogaş, M. Sadoveanu, 1915, C. Moldovanu, 1916, A. Naum, I. Al Brătescu-Voineşti, 1920, Felix Aderca, Otilia Cazimir, 1922, Liviu Rebreanu, 1923, 1925, I. Slavici, 1925, Cezar Petrescu, L. Blaga, A. Cotruş, G. Brăiescu, 1926, V. Voiculescu, I.M. Raşcu, 1927, D. Stănoiu, Gib Mihăiescu, I. Minulescu, 1928, G. Bacovia, H. Sanielevici, B. P. Hasdeu, G. Ibrăileanu, etc, etc E greu de epuizat o listă de studii imensă ca în cazul lui O. Botez de-a lungul acivităţii literare. Referinţe critice: M. Ralea, în ,,V.R”, 1924; D.I. Suchianu, idem, 1928; Gh. Adamescu, ,,Contribuţiune la bibliografia românească”, 1928; G. Călinescu, ,,O. Botez, Naturalismul în opera lui Barbu Delavrancea”, 1937; Idem, Istoria literaturii române... 1941; Al. Dima, ,,Octav Botez: Figuri şi note literare”, 1944; M. Sevastos, ,,Amintiri de la V.R.”, 1856; Ionel Teodoreanu, ,,Masa Umbrelor”, 1957; Gh. Agavriloaie, ,,Literatura română 18601948”, 1960; G. Călinescu, ,,Ulyise”, 1967; I. Hangiu, ,,Presa literară românească”, II, 1968; C. Ciopraga, ,,Literatura... 1900-1918; T. Vianu, ,,Scriitori români”, II, 1970; A. Leon, ,,Umbre”, vol. I, 1972; Z. Ornea, ,,Poporanismul”, 1972; E. Lovinescu, ,,Iatoria..., vol.I, 1973; A. Holban, ,,Pseudojurnal”,1978; A. Piru, ,,Figuri şi note istorico-literare”, 1966; T. Vianu, ,,Opere”, vol. III, 1973; V. Streinu, ,,Pagini de critică literară”, III, 1976; M. Drăgan, ,,Scrisori către Ibrăileanu”, 1971. etc. etc, etc. Traian Nicola face un inventar complet al operei şi referinţelor critice. 293 de titluri de recenzii, note, comentarii, studii, etc şi o sumedenie de titluri în care se găsesc aprecieri asupra operei şi activităţii literare a lui Octav Botez. Vezi Tr. Nicola, ,,Valori spirituale tutovene, vol I, 1998, p. 306-319.

elementare şi liceale urmate în locurile natale, a studiat la Facultatea de Medicină Generală a Institutului de Medicină şi Farmacie din Iaşi, licenţiat fiind din anul 1966. Între anii 19661968 a funcţionat ca medic generalist la o circumscripţie sanitară rurală, în comuna Voineşti, jud. Vaslui. În 1968 a fost transferat la secţia de chirurgie a Spitalului Municipal de Adulţi, din Bârlad, unde, în anul 1992 a devenit medic primar chirurg cu bune rezultate în profesie. N. Botezatu a îmbinat în chip strălucit pasiunea pentru scris cu cea pe care i-o impunea profesia de medic. În acest scop e meritorie acţiunea de a edita o revistă cu conţinut medical, dar şi literar, ,,Pagini Medicale Bârlădene”. El personal colaborează la reviste locale de interes publicistic: ,,Păstorul Tutovei”, ,,Păreri tutovene”, ,,Jurnalul de Vaslui”, ,,Academia bârlădeană”, ,,Bârladul odinioară şi astăzi”, vol. II şi III, „Cronica Episcopiei Huşilor”. Lirica lui Nicolae Botezatu se remarcă prin filonul ei folcloric şi prin tradiţia poetică moldovenească, „distilată prin filtrul unei intelectualităţi bine strunite” cum afirmă C. D. Zeletin, un alt bârlădean medic şi literat de prestigiu. Era de aşteptat ca poetul să cultive versul clasic ca în „Floare de colţ”, „Speranţa de viaţă” (sonete) sau chiar metrul popular ca în „Clipa” şi „Hora”, deşi se pare că predomină dorinţa de a versifica tradiţional, în stil clasic şi folcloric. OPERA: ,,La ceas de veghe”, eseuri, 2000; ,,Chemarea depărtărilor”, versuri, 2000; ,,Reverii în amurg”, 2000; Bibliografie de referinţă: Petru Necula şi Mihai Ciobanu, ,,Dicţionarul personalităţilor vasluiene”, 2001; V. Grigoraş, ,,Fragmente de spiritualitate românească”, 2001; Gruia Novac, „Cuminţenia lui Procurante”, eseuri critice, 2001, p. 143-145.

BRĂESCU, George, folclorist. S-a născut în com. Plopana, fostul jud. şi raion Vaslui, azi jud. Bacău la, 23 februarie, 1940. A urmat şcoala primară în satul natal şi studii secundare la Griviţa. A fost student al Fac. de Istorie şi Filosofie a Universităţii „Alex. I. Cuza” din

BOTEZATU, Nicolae, poet, eseist şi publicist. S-a născut la 18 septembrie, 1942 la Vorniceni, jud. Lăpuşna, Basarabia. După studii 72

Iaşi, licenţiat în anul 1960 (era posibil?). (Informaţia este oferită de C. Pangrati) Între anii 1960-1968 a lucrat în sistemul de învăţământ ca profesor, apoi s-a transferat în domenuil culturii, mai întâi în caliate de consilier (inspector) cultural în cadrul Inspectoratului pentru Cultură a jud. Neamţ. Împreună cu Teoctist Galinescu a editat revista „Ţara Hangului”. A colaborat la revistele: Asachi”, „Ceahlăul”, „Anuarul Grupului şcolar „Gh. Cartianu”, „Petrodava culturală”. G. Brăescu a fost un pasionat cercetător al teatrului popular. Are un merit deosebit în punerea bazelor „Asociaţiei Teatrului Folcloric din România şi Rep. Moldova”. De asemenea el a iniţiat şi Festivalul Teatrului Folcloric şi cu Măşti de la Piatra Neamţ. Este autorul unei masive lucrări, „Panorama teatrului folcloric din judeţul Neamţ” în structura căreia intră un material deosebit de bogat: pluguşoare, texte vizând teatrul popular, puse pe capitole şi localităţi: Darabana, Sămănatul, Alaiul caprei, al calului, al lupului, al vulturului, cerbului, ursului, căiuţilor, Colinde etc. În aceeaşi culegere au fost incluse şi texte culese de Gavril Galinescu şi alţii din Basarabia (Steaua, Vicleimul, Tradiţii folclorice livreşti, Bande şi Coterii cu tematică haiducească şi istorică. Textele culese de Brăescu sunt precedate de explicaţii privind actanţii: costumaţia, vârsta etc. A reţinut texte expresive dar şi „impure”, chiar licenţioase. Autorul nu a uitat să consemneze faptul că unele texte au dispărut din localităţile de unde au fost culese. Brăescu a descoperit şi editat o colecţie a lui Ioan Luca, „Folclor literar din jud. Neamţ. Cântece din Fărcaşa” în 1995.

continuat studiile la Liceul „Cuza-Vodă” din Huşi. A urmat apoi studii superioare la Fac. de Fizică a Universităţii „Alex. I. Cuza” din Iaşi iar în 1964 a obţinut licenţa. La absolvire a fost repartizat în sistemul de învăţământ la Şcoala Generală nr. 10 din Constanţa, unde a funcţionat ca profesor de fizică până în anul 1967. Între anii 1967-1974 a lucrat în cadrul organizaţiilor de tineret, în calitate de şef al Secţiei Şcoli. Reintră în învăţământ ca profesor, mai întâi la Liceul Economic Constanţa, până în 1978, apoi la Liceul Industrial de Marină, din aceeaşi localitate, unde, între anii 1976-1990 a îndeplinit funcţia de director adjunct. Din 1990 până la pensionarea din 2004 a funcţionat la Liceul Teoretic „Decebal” în calitate de profesor. A debutat în revistele vremii, a colaborat şi colaborează la „Totuşi iubirea”, „România Mare”, „Metafora”, „Prutul”, „Litoral”, „Arcadia” etc. A fost redactor al revistei „Talk Show”, săptămânal de informaţie şi opinii care a apărut în Ialomiţa. Este membru fondator şi redactor la revista „Agora”, publicaţie trimestrială de cultură şi dialog interdisciplinar, apărută la Constanţa în anul 2001. De remarcat este colaborarea cu scenete originale la Teatrul de revistă „Fantasio”. Debutul editorial are loc în 1997 cu volumul de parodii şi rondeluri „Estule, copil din flori”. Explozia editorială care a urmat a proiectat în creaţia literară satirică un talent robust care utilizează cu măiestrie mijloacele de exprimare artistică. Principala trăsătură a textelor sale este spontaneitatea, capacitatea de a găsi „poanta” menită să stârnească hazul orizontului de aşteptare. Pentru bogata activitate literară a fost distins cu diplome şi premii: Premiul Festivalului de Umor „Mărul de aur”, Bistriţa, 2001; Diploma de excelenţă a Festivalului de Umor „C. Tănase”, Vaslui, 2002; Premiul Festivalului „Un bob de veselie”, Feteşti, 2004; Premiul Editurii Ex Ponto – Constanţa, pentru literatură umoristică; Dioloma de onoare „Clubul artelor”, a Casei de Cultură a sindicatelor Constanţa pentru dezvoltarea culturii etc. Trebuie subliniat un anume

OPERA: „Panorama teatrului folcloric din Judeţul Neamţ” 1994. Referinţe bibliografice: Constantin Pangrati, „Dicţionarul oamenilor de seamă din judeţul Neamţ”, 1999, p. 33; C. Tomşa, în „Antiteze”, 11-12 nov. – dec. , 2000, p. 32; P. Ursachi, în „Convorbiri literare”, 1, 2001, p. 32; G. Podaru, în „Asachi”, ian., 2001.

BRUMĂ, Petru, poet satiric. S-a născut în com. Tătărăni, jud. Vaslui la 28 iunie, 1941. Între anii 1948-1955 a urmat Şcoala primară şi elementară de 7 ani, iar între anii 1955-1959 a 73

meşteşug poetic, pentru că Petru Brumă cultivă specii literare clasice, în special rondelul şi sonetul. Fabulele şi parabolele sale se disting prin nota lor originală. Poetul demonstrează că speciile clasice pot fi cultivate cu talent, dincolo de modele literare consacrate.

,,Integral” Tudor Arghezi, Alexandru Philippide, Benjamin Fondane, Tristan Tzara ş.a. Revista avea ca finalitate principiul lovinescian al sincronismului cu literatura apuseană, marcând o direcţie estetică importantă în istoria modernismului românesc. A fost corespondent al unor reviste străine din Argentina şi Japonia. A colaborat la următoarele publicaţii: ,,Adam”, ,,Adevărul”, ,,Arena”, „Elore, „Contemporanul” ,,Clopotul”, ,,Cuvântul liber”, ,,Dimineaţa”, ,,Flacăra”, ,,Gazeta capitalei”, ,,Magazin”, ,,Izbânda”, „Lupta” ,,Îndrumătorul cultural”, ,,Jurnalul de dimineaţă”, ,,La Roumanie d’aujourd’hui”, ,,Punct” ,,România literară”, ,,unu”, ,,Veac nou”, „75 H.P.”, ,,Versuri şi proză”, ,,Luceafărul”, ,,România liberă”... Din motive rasiale (era evreu), în 1940 a fost îndepărtat din viaţa publică şi gazetărească şi a revenit după război. S-a stins din viaţă la 12 iunie, 1977. Publicaţiile lui Brunra-Fox au fost apreciate de confraţi în epoca respectivă. Gh. Dinu spunea în revista ,,unu” în 1928: ,,Brunea e un înger, un înger Cow-boy. Într-o epoca animată de o rară efervescenţă gazetărească, Brunea-Fox a fost numit ,,prinţul reporterilor” şi e de notorietate că el era fascinat de ,,eveniment”. Performanţa lui este remarcabilă, dacă avem în vedere viaţa trepidantă a epocii dintre cele două războaie, când reporterul trebuia să-şi facă simţită prezenţa peste tot. Face parte din stirpea marilor gazetari ai vremii: T. Arghezi, N. D. Cocea, Geo Bogza etc. Munca reporterului era dublată de talentul literar incontestabil, stilul lui fiind unul din cele alese. Numeroasele sale reportaje se individualizează printr-o retorică excepţională. După război, activitatea de gazetar a lui Brunea-Fox nu mai este la fel de răsunătoare datorită îngrădirii libertăţii de exprimare. Alături de Geo Bogza, căruia i-a fost discipol, Brunea-Fox a dat caracter literar speciei publicistice a reportajului .

OPERA: „Estule, copil din flori”, parodii şi rondeluri, I, 1997; „Estule, sentimente la vedere”, parodii şi rondeluri, II, 1998; „Estul ca un cal buimac”, balade, 2000; „Cântece pe limba lor”, sonete, 2001; „Esticele”, I, II, III, antologie de versuri satirice, 2003-2005; „Bal în doi”, fabule şi parabole, 2006. Referinţe critice: Theodor Codreanu, „Un umorist – Petru Brumă”, pref. la vol. „Estule...”; Idem, „Un poet postmodern”, pref. la „Estul ca un cal buimac”; Ion Roşioru, în „Agora”, 6, 2002; idem, în „Metafora”, 38-39, 2003; Arthur Porumboiu, în „Jurnal de Constanţa”, 108, 2003; Andrei Milca, în „Cronica română”, 3136, 2003; Mircea Lungu, în „Agora”, 18, 2005; Virgil Mocanu, în „Agora”, 21, 2006; Aurelia Lăpuşan, în „Cuget liber”, 13, 09, 2000, 29, 01, 2002

BRUNEA – FOX, Filip, poet, prozator, publicist. S-a născut la Roman la 18/31 ianuarie 1898, ca fiu al lui Mişu Brauner, rudă apropiată cu pictorul suprarealist Victor Brauner. Tatăl era fotograf şi prieten cu toţi acei care cultivau artele. Familia lui nu s-a fixat într-un loc anume şi a plecat mereu acolo unde o chema situaţia materială: Roman, Iaşi, Bârlad, e o traiectorie obişnuită pentru cei care căutau locuri mai bune pentru micile afaceri. Filip începe şcoala primară la Roman, o continuă la Iaşi, începe aici şi liceul pe care îl termină, în paricular, la Bârlad, la Liceul Gh. R. Codreanu. Debutul publicistic are loc în 1918, la Iaşi, cu o poezie. După război, a înflorit din nou o revuistică diversă. Brunea-Fox se dedică ziaristicii şi desfăşoară o bogată activitate publicistică. În 1925 scoate revista ,,Integral”, pe care o numeşte ,,revistă de sinteză modernă”, organ al mişcării avangardiste, iniţiată de Tristan Tzara şi Marcel Iancu în 1916 la Zurich. Au colaborat la

OPERA: ,,Nopţi bucureştene”, 1927; ,,Cinci zile pentru leproşi”, 1928; ,,Pericolul stupefiantelor”, 1929; ,,Oraşul măcelului. Jurnalul rebeliunii legionare”, 1944, 1989; ,,Porturi dunărene” 1957; ,,Viaţa exploratorului Constantin Dumbravă” f.a. ,,Hârca piratului”, 1957; ,,Reportajele mele”, 1927, 1938, 1989. Traduceri: Guy de Maupassant, ,,Nuvele”,1924; Paul-Louis Courier, ,,Pamflete”, 1958, Andre Stil, ,,Prăbuşirea”, roman; Gabriel Chevalier,

74

,,Clochemerle”, R. L. Stevenson, ,,Comoara din insulă”, Giraudoux, ,,Nebuna din Chaillot”, Pierre Daninos, ,,Un oarecare domn Blot”, Pablo de la Torriente-Brau, ,,Aventurile eroului necunoscut cuban”. Referinţe critice: C. Sorbu, în ,,Presa noastră”, martie, 1958; G. Macovescu, în ,,Contemporanul”, febr. 1968; Dinu Gheorghe, în ,,Presa noastră”, martie, 1968; Sânziana Pop, în ,,Luceafărul”, 29 aprilie, 1972; Ştefan Roll, în ,,Luceafărul”,27 ian., 1973; Ov. S. Crohmălniceanu, ,,Literatura română între... vol. II, 1974; Radu Popescu, în ,,România literară”, 16 iunie, 1977; Marian Popa, ,,Dicţionar... 1977; x x x ,,Dicţionar cronologic... 1979; Aurel Leon, ,,Umbre”, vol. IV, 1979; Camil Baltazar, în ,,România literară”, ian, 1933; Dinu Săraru, în ,,România literară”, 24 ian., 1973; Adrian Păunescu, în ,,România liberă”, 3o ian. 1973; Dorin Tudoran, în ,,Luceafărul” din 18 iunie, 1977; Ioan Grigorescu, în ,,Era socialistă”, 20 martie, 1979; x x x ,,Dicţionar al presei literare... 1987 etc

atras de aspectele folclorice ale literaturii române şi a făcut parte din ,,Cercul de studii folclorice” condus de George Breazul, iar în 1946 întregea o echipă de cercetări folclorice în Ţara Oltului. În 1948 a plecat în Europa. După o scurtă şedere la Roma, s-a stabilit la Paris unde în ianuarie 1950 i s-au echivalat licenţele obţinute în ţară. Şapte ani mai târziu, a obţinut doctoratul în folcloristică, susţinând trei teze (aşa se cerea în Franţa din acel timp): ,,La floclore roumaine de printems”, având ca preşedinte de comisie pe cunoscutul Jean Boutiere dar şi ,,La Fhilosophie L’ istoire d’ A. D. Xenopol”, preşedinte al comisiei fiind Rene Poitier. În cei şapte ani petrecuţi la Paris pentru doctorat a frecventat la Sorbona cursurile susţinute de savanţi de renume în bizantologie, antichitate, limbă şi cultură indo-europeană şi a contactat marile bibiloteci pariziene. A ţinut el însuşi vreo patru conferinţe publice urmate de discuţii. I s-a propus o catedră universitară la Sorbona ca să renunţe la cetăţenia română, dar a refuzat şi a făcut munci în afara pregătirii sale. Între anii 1956-1963 a fost secretar general al ,,Centrului românesc de cercetări” de pe lângă Academia din Paris, unde a funcţionat ca profesor. Ajuns în 1963 în Germania, s-a căsătorit cu o bibliotecară. În Germania s-a dedicat, alături de alţi profesori şi cercetători, studierii limbii şi literaturii române, fiind lector la catedra de Limba română. A colaborat la reviste străine, dar şi la cele din ţară şi a contribuit la editarea unor vaste lucrări la Ed. Minerva în 1979. În 1977 s-a întors în ţară şi a luat legătura cu forurile ştiinţifice care îl interesau. S-a stins din viaţă în 1978 şi a fost înmormântat, conform voinţei lui, în cimitirul din satul natal. Opera lui O. Buhociu e scrisă în limbi străine, franceză, germană şi e risipită prin publicaţii de interes filosofic, folcloric şi eseistic. Câteva studii pe care le vom consemna mai jos, dau măsura întinderii ei. În ultimii ani, foclorul nu a fost o preocupare a editurilor.

BUHOCIU, Octavian C publicist şi folclorist. S-a născut la 20 octombrie, 1919 în satul Croieşti, com. Vârlezi, jud. Galaţi şi s-a stins din viaţă la 21 septembrie, 1978. După şcoala primară din satul natal, urmează cursurile secundare la Liceul Codreanu din Bârlad, la Liceul ,,Roman Vodă” din Roman şi la un liceu din Constanţa, finalizate în 1940. Între anii 1940-1944 este mobilizat în marina de război, din care cauză îşi dă bacalaureatul în 1944, an în care a devenit student al Facultăţii de Litere a Univ. Bucureşti, cu examen de licenţă în 1947 cu teza ,,Filosofia istoriei a lui Titu Maiorescu”; din comisie făcea parte G. Călinescu. În paralel a urmat şi cursurile Facultăţii de Filosofie, susţinând şi la această specialitate examenul de licenţă cu teza: ,,Teoria cunoaşterii lui Lucian Blaga şi N. Florian”. Între 1947-48 este profesor la Şcoala Normală ,,Carol I” din Bucureşti, pentru ca în anul următor să obţină diploma de profesor de Limba şi literatura română şi Filosofie. Începând din anii 1945-1948, Buhociu este

OPERA: ,,E. Lovinescu şi civilizaţia românească”, Madrid, 1953; C. Noica, ,,Fenomenologia spiritului” de G.W.F. Hegel”, Paris, 1962; ,,Poezie şi etnografie la Coşbuc”, SUA, 1966; ,,Poemul cosmogonic în literatura română. M. Eminescu”, RFG, 1971; ,,Herta Perez, Antologia poeziei germane”, Al Philippide, 1969 (prefaţă), recenzie; ,,Maiorescu T.L., Puţină filosofie în formă populară”, Germania,

75

1972; ,,Novac în ţara Amazoanelor”, ,,Destin”, Madrid, 1972; Prezentarea şi vechimea cântului Mioriţa”, Madrid, 1974; ,,Eminescu şi Războiul de Independenţă”, RFG, 1976; ,,T. Maiorescu şi M. Eminescu în studiile din ultimii ani” recenzie, 1972; ,,Stihialul în opera lui M. Eminescu”, RFG, 1976; ,,Ovidiu Bârlea, Istoria folcloristicii româneşti”, 1974, în ,,Familia”; ,,Folclorul de iarnă, ziorile şi poezia păstorească”, Ed. Minerva, 1979, 505 pag.; ,,Glose cantemirene”, ,,Cronica”, martie, 1974; ,,Episodul tăierii capului pictorului Ioan din romanul ,,Geniul pustiu” de M. Eminescu, RFG, 1975; ,,Cercetare asupra liricii orale româneşti” în mns. Rferinţe critice: ,,Dan Zamfirescu, ,,Limba şi literatura română la Universitatea din Ruhr – Bachum”, interviu în ,,Luceafărul”, 28 febr. 1976; Pompiliu Marcea, ,,Octavian Buhociu” în ,,România literară”, 21 sept. 1978; Gh. Geană, ,,Orizonturi mitologice în folclorul românesc”, în ,,Luceafărul”, 8 sept. 1979; Nicolae Boţ, ,,Octavian Buhociu, Folclor de iarnă, ziorile şi poezia păstorească”, 1979; ,,Dicţionar cronologic..., 1979, p. 773; Virgil Cândea, ,,Un studiu despre folclorul românersc”, în ,,Tribuna României”, 15 ian. 1980; Iordan Datcu şi S.C. Strescu, Dicţionarul folclorişilor”, Bucureşti, 1979, p. 95-97; DGLR, A / B, 2004, p. 694 – 695.

Române. Savantul s-a remarcat însă şi ca publicist şi scriitor chiar dacă literatura a ocupat un loc secund în preocupările sale. Apropiat de mişcarea socialistă, Paul Bujor scrie literatură sub influenţa lui C. Dobrogeanu-Gherea. După 1906 se alătură mişcării poporaniste ieşene. Nuvelele şi schiţele sale (”Mi-a cântat cucul în faţă”, 1910, „Îndurare”, 1939) relevă un scriitor realist cu predominanţa elementelor tradiţionale. OPERA: „Scrieri alese”, Buc. 1951. Referinţe critice: N. Butnariuc, Din istoria biologiei generale”, 1961; „Dicţionar enciclopedic român”, vol. I, Buc., 1962; Aurel Leon, „Umbre”, vol. I, 1970, p. 13-18; Ionel Maftei, „Personalităţi ieşene”, vol. I, 1972; Ion Rotaru, „O istorie a literaturii române”, vol. I, 1971, p. 569; C. Motaş, „Centenerul naşterii lui Paul Bujor” în „Viaţa literară”, 7 iulie, 1962; Olga Necrasov, „Profesorul Paul Bujor”, în „Cronca”, ian., 1967, p. 10

BUJOREANU, Gheorghe, poet, prozator. S-a născut la Ţuţcani, judeţul Vaslui la 28 mai, 1900 şi a încetat din viaţă la Galaţi la 14 octombie, 1990. În 1921 era absolvent al Şcolii Normale din Galaţi, iar în 1930 absolvent al Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti. Un timp a fost inspector şcolar pe judeţele Ismail şi Cetatea-Albă, apoi profesor la Bolgrad. Din 1939 şi până la pensionare a fost profesor la Galaţi. A debutat cu versuri în ziarul ,,România nouă” în 1921. A colaborat la ,,Licăriri”, ,,Luminişuri”, „Familia noastră” (la care a fost redactor), „Albina” ,,Răsăritul”, ,,Freamătul literar”, ,,Ramuri”, ,,Convorbiri literare”, ,,Revista Fundaţiilor regale” ş. a. Debutul editorial are loc la Bolgrad cu un volum de proză (nuvele), intitulat ,,Demonul”. Alte nuvele vor apare ulterior în volumul ,,Pagini dunărene”. Bujoreanu a scris şi versuri ,,fluente” în care evocă icoane neuitate de la ţară, considerate anacronice. Titluri semnificative: ,,Peisaj”, ,,Toamna în Bugeac”, peisaje în pasteluri reuşite. Proza este mai realizată şi mai variată. Volumul ,,Dinu Măgură”, din 1936, dezvăluie un narator capabil să pună în evidenţă unele stări conflictuale, din cotidian, (1) ,,frământarea lăuntrică a eroilor în luptă cu ,,demonul simţurilor”, e ceea ce s-ar putea numi lupta individului cu sinele furat de pasiuni

BUJOR, Paul, scriitor, publicist. S-a născut în comuna Bereşti, judeţul Galaţi la 20 iulie, 1862 şi s-a stins din viaţă la 15 iunie, 1952, la Muzeul Antipa din Bucureşti. A fost coleg cu Alxandru Vlahuţă la şcoala primară şi la Liceul Codreanu din Bârlad. A făcut studii de bilogie la Universitatea din Paris şi Geneva. În 1891 obţine doctoratul în ştiinţe naturale. Din 1891 până în 1896 a lucrat la Fac. de ştiinţe, dar începând din acest an a ocupat prin concurs o catedră universitară de Morfologie animală la Univ, din Iaşi. În capitala Moldovei va pune bazele unei grădini zoologice. Este promotorul formării unui grup imporatnt de specialişti în ştiinţele naturale: I. Borcea, I. Scriban, C. Zotta, V. Zaharescu, V. Radu etc. A colaborat la „Analele ştiinţifice ale Universităţii Alex. I. Cuza” din Iaşi, „V. Adamachi”, „Viaţa românească”. A fost membru al Academiei 76

devoratoare. Eroii sunt luaţi din lumea bisericii (un popă) şi a şcolii (o directoare de şcoală, o văduvă geloasă pe soţul defunct), situaţii care se impun prin ,,naturaleţe” (2). Este prezentă şi o scenă de propagandă elecorală. ,,Huhurezii” şi ,,Toporişcă”; scrise după 1960 aparţin sociologismului vulgar al epocii (colectivizarea). Interesează numele ţăranilor şi ,,lexicul mustos”. (3) ,,Răzgândire” are ca erou un suplinitor (portretul); ,,Din zile de august” sugerează panica şi suferinţele unei familii de ţărani în vara anului 1944. Gheorghe Bujoreanu a fost un scriitor cu reale posibilităţi şi cu valenţe diferite în plan estetic.

şi Ciolacu Nou din Judeţul Bălţi, până în 1939. După această dată, până în 1951 a părăsit învăţământul şi s-a ocupat cu apicultura, sericicultura şi alte activităţi cu profil agricol, dovedind pasiune pentru mecanică, domenii în care a realizat nişte proiecte de inovaţii şi invenţii. În 1951 s-a reîncadrat în învăţământ ca profesor de limba rusă la Şcoala de 7 ani din Dăneşti şi a lucrat în această calitate până în 1969, anul pensionării. A predat şi alte discipline cum ar fi: fizica, chimia, ştiinţele naturii, limba franceză etc. A debutat cu versuri din care se degajă o puternică voinţă de a răzbate prin dificultăţi. Unele creaţii originale au fost publicate în ,,Flacăra Iaşului”. Debutul poate fi considerat anul 1966, la apariţia plachetei de versuri ,,Înălţimi”, editată de Casa de creaţie Iaşi. Dar consacrarea lui Costache Buraga se realizează la apariţia cărţii ,,Dăinuiri dăneştene”, scrisă împreună cu soţia sa, Eugenia Buraga” şi apărută la Ed. Junimea din Iaşi în 1977 în colecţia Humanitas. ,,Dăinuiri dăneştene” nu este o simplă monografie a unei localităţi, ci o inegalabilă operă literară prin modul cum este structurată şi după mesajul ei absolut original. Cartea este un poem închinat unei aşezări umane care a dat ţării minţi strălucite, o odă închinată înaintaşilor în viziune clasică. La prima vedere această carte nu se dezvăluie cu toate adâncimile ei, dar când un pasionat de poezie descoperă că de fapt se află în faţa unui poem scris în hexametri, se întreabă ce anume s-a născut în sufletul autorilor şi în gândul pus în pagină. Editura Junimea a prezentat elogios cartea soţilor Buraga. ,,Soţii Eugenia şi Costache Buraga, învăţători din Dăneştii Vasluiului, propun cititorilor o carte cu totul neobişnită, scrisă într-o manieră eseistică absolut originală care le dă posibilitatea să înglobeze un variat conţinut de idei, teorii, tradiţii orale, oarecari reflecţii în marginea

OPERA: ,,Demonul”, Bolgrad, 1936; celelalte scrieri au rămas împrăştiate prin publicaţii ţi ms. Predescu, Bibliografie de referinţă: Lucian ,,Enciclopedia.. 1940, p. 138; Cezar V. Bahrim, ,,Redescoperirea valorilor”, în ,,Contemoranul”, 1987; Sterian Vicol, în ,,Porto-Franco”, 1990 ,,Înaintând odată cu veacul”; Mihai Cimpoi, ,,Istoria literaturii din Basarabia”, p. 105-106. Note: 1. 2. 3. Victor Durnea în ,,Dicţionarul general al Literaturii Române” , A/B, 2004, p. 697. .. BURAGA, Costache, monografist, publicist, arheolog. S-a născut la Iaşi la 2 martie, 1909 ca al

doilea copil din cei şase ai lui Gheorghe N. Buraga şi Catinca, n. Flondor. Remarcabil e faptul că toţi cei 6 copii ai acestei familii, în condiţii nu prea strălucite, au devenit intelectuali de seamă, învăţători şi profesori, mari iubitori de carte. Cum familia Buraga se mutatse o vreme din Dăneştii Vasluliului la Iaşi pentru un trai mai bun, Costache începe şcoala primară în capitala Moldovei şi o finalizează la Dăneşti, unde familia a revenit între timp. Între anii 1921 – 1927 a urmat cursurile Şcolii Normale ,,Ştefan cel Mare” (azi localul Spitalului TBC) din Vaslui, după care a fost numit învăţător în satul Chetreşti, comuna Deleşti, unde a funcţionat până în 1929. A mai funcţionat apoi în câteva sate din Basarabia, Ruseni şi Chitacu, judeţul Soroca, apoi la şcolile primare din Gheorghieni 77

faptelor cercetate, cugetări cu caracter de generalitate. Autodidacţi, cu o vocaţie enciclopedică, ce demonstrează că tradiţia Cantemir – Hasdeu rodeşte încă pe pământul românesc, veritabili cunoscători ai culturii folclorice, cercetători de o viaţă pe tărâmul arheologiei, etnografiei, dialectologiei, botanicii etc, soţii Buraga au dat o carte document, expresia sintetică a originalului muzeu în care şi-au transformat casa, după mai multe decenii de efort îndreptat spre adunarea unor mărturii istorice şi preistorice referitoare la cultura materială şi spirituală a oamenilor din Vatra satului şi din împrejurimi.” (1) Din păcate, această muncă de decenii întregi a putut fi risipită în numai câţiva ani de către nepricepuţi şi mai ales indiferenţi faţă de eforturile înaintşilor. Acest fenomen distructiv căruia îi suntem martori ridică mari semne de întrebare în ceea ce priveşte viitorul culturii noastre. Dar alături de cercetările arheologice originale, înscrise în patrimoniul naţional, biblioteca acesturi cărturar autodidact, este un excepţional exemplu de dăruire la împlinirea unui ideal al vieţii. Caietele în care se află numeroase texte cu conţinut folcloric se vor pierde probabil din lipsă de interes pentru manifestările orale locale, fără a fi valorificate. De asemena autorul „Dăinuirilor...” adunase o bibliotacă demnă de toată lauda, cu cărţi foarte rare.

şcolii primare în localitatea natală iar studiile secundare la Şcoala Normală de băieţi ,,Vasile Lupu” din Iaşi, promoţia 1921. După examene de diferenţă pentru liceu şi bacalaureatul de rigoare, susţinute la un liceu din Bucureşti, a urmat cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din capitală între anii 1925-1928. A funcţionat scurtă vreme ca învăţător într-un sat din judeţul Iaşi, iar după terminarea facultăţii a fost numit profesor suplinitor la Piatra Neamţ. După susţinerea examenului de capacitate, a devenit profesor titular şi a fost trimis, ca mulţi alţi profesori şi învăţători, în Basarabia, în oraşul Bălţi, apoi a revenit dincoace de Prut, după evenimentele istorice cunoscute, mai întâi la Brăila, apoi la Turnu Măgurele. A fost pasionat de literatură şi a debutat publicistic în 1923 la publicaţiile din Iaşi cu articole şi eseuri cu conţinut didactic. De asemenea a scris studii despre Mihai Eminescu şi Ion Creangă într-o vreme când opera celor doi se impunea în literatura naţională prin contribuţia marilor critici şi istorici literari G. Călinescu, Perpessicius, T. Vianu şi alţii. A scos el însuşi două publicaţii, ,,Vorbă şi faptă” şi ,,Tribuna”. A semnat uneori cu pseudonimul Quintilian. Soţia sa funcţiona în sistemul de învăţământ, era pedagog şi a scris cartea ,,Naturalismul în pedagogie”, tipărită la Brăila în 1935. OPERA: ,,Evoluţia idealului educativ”, Piatra Neamţ, 1929; ,,Educaţia prin instrucţiune în lumina pedagogiei herbartiene”, Piatra Naemţ, 1929; ,,Ion Creangă”, 1932; ,,Mihai Eminescu” , Brăila, 1935. Bibliografie de referinţă: Lucian Predescu, ,,Enciclopedia... ”, 1940, p. 145; Tr. Nicola, ,,Valori spirituale vasluiene”, vol. I, 2001, p. 138.

OPERA: ,,Dăinuiri dăneştene”, Ed. Junimea, Iaşi, 1977; ,,Înălţimi” culegere colectivă de versuri, editată de Casa de creaţie Iaşi, 1966. Referinţe bibliografice: V. Grigoraş, ,,Fragmente de spiritualitate... 2001; Petru Necula, Mihai Ciobanu, ,,Dicţionarul personalităţilor ... 2001; Neculai N.

BUSUIOC, Nicolae, publicist şi eseist. S-a născut la 12 august 1939 în satul Fereşti, comuna Văleni, Judeţul Vaslui. A urmat şcoala primară şi elementară de 7 ani în satul natal, apoi cursurile Liceului ,,M.Kogălniceanu” din Vaslui, pe atunci, Şcoala medie de 10 ani. A susţinut examenul de maturitate, bacalaureat, în 1958. Între anii 1960- 1965 a făcut studii superioare la Facultatea de Biologie a Universităţii ,,Alex. Ioan Cuza” din Iaşi. A lucrat mai întâi ca profesor în învăţământul gimnazial, apoi ca ziarist la ,,Flacăra Iaşului”,

Maftei, Constatin Gh, Radu, ,,Fii ai comunei Dăneşti judeţul Vaslui”, 1981. Note: 1. „Dăinuiri...”, p. 3 BURDUN, George N. publicist. S-a născut la 12 aprilie, 1899 în satul Gârbeşti, comuna Dobrovăţ, fostul judeţ Vaslui. A urmat cursurile 78

la ,,Vremea nouă” din Vaslui şi bibliograf la Biblioteca ,,Gheorghe Asachi” din Iaşi, iar din 1990 până la pensionare, a deţinut funcţia de director al acestei prestigioase instituţii de cultură. A debutat cu recenzii şi note în presa literară în anul 1970. Activitatea publicistică se regăseşte într-un mare număr de articole, recenzii, prezentări de cărţi, comentarii, interviuri, eseuri, note de călătorie precum şi în lucrări de specialitate în domeniul biologiei şi biblioteconomiei. A colaborat şi continuă să colaboreze la „Cronica”, ,,Convorbiri literare” ,,Dacia literară”, ,,Symposion” ,,Tribuna României”, ,,Revista română”, „Forum cultural” etc. Are rubrici permanente la ,,Cronica” (,,Fascinaţia lecturii”), şi la ,,Symposion” (,,Tezaur de înţelepciune”). A fost codirector la revistei ,,Biblos”. A efectuat studii de documentare în Danemarca şi în Franţa. În 1994 i s-a acordat de către revista ,,Cronica” un premiu pentru publicistcă. De asemenea a primit premiul salonului de carte de la Chişinău în 1995 şi de la Cluj Napoca în 1996. Este o prezenţă vie şi agreabilă în peisajul publicisticii ieşene. Este membru al U.S. din România şi cetăţean de onoare al comunei natale, Fereşti. Opera care l-a impus în peisajul publicistic ieşean şi nu numai, este „Oglinzile cetăţii. Dialoguri ieşene”. Cele trei volume publicate în ultimul deceniu ale veacului trecut surprind prin vastitatea preocupărilor intervievatorului. Dialogul nu este numai un mijloc fundamental de comunicare cu cei din jur, dar şi unul de comunicare cu sine. Dialogurile lui N. Busuioc dau aceasă impresie spre satisfacţia receptorului căruia i se transmite starea. Apoi autorul surprinde prin marea capacitate de adaptare la situaţia concretă. În fond, interviul capătă valenţe literare, estetice ca şi reportajul, dacă angajează reflexivitatea. E starea socratică dintotdeauna, dar pentru a atinge „performanţa” spre care aspiră autorul, pregătirea prealabilă a momentului e de mare importanţă. Cititorul este „introdus” în atmosfera propriu zisă, prin ceea ce am putea numi într-un discurs, „captatio

binevolentia”. Nu este nici o exagerare când se afirmă că fiecare interviu începe cu un microeseu de o profunzime remarcabilă. Pentru că una e să atragi atenţia cititorului că în dialogul care urmează îl are ca protagonist pe unul care bate apa în piuă (sunt şi din ăştia) iar cel „cu microfonul în mână”, autorul, încearcă să-l aducă pe drumul cel bun, la realitate, şi alta e să ai în faţa ta o personalitate de excepţie, ale cărei reflecţii surprind prin notele inedite şi incitatoare, ca în cazul lui C. Ciopraga, L. Leonte, Al. Husar, M. Drăgan, N. Ţaţomir, A. Leon, I. Romanesu, C. Ştefanache, L. Antonesei, V. Stancu, D. Văcariu din sfera artei cuvântului, sau Ştefan Bârsănescu, D. Manjeron, G. Platon, Cr. Simionescu, G. Văideanu, Vitalie Belousov, Al. Zub, L. Braica ori C. Agafiţei din alte sfere ale vieţii culturale şi ştiinţifice ori spirituale. Se afirma mai sus că nu e atât de simplu pentru un publicist care practică interviul să-şi ducă la capăt „opera”. Are şi el un spaţiu al culturii în care se manifestă cu mai multă spontaneitate, dar şi momente când trebuie să se pregătească pentru ceea ce urmează. De pildă, să porţi un dialog cu un colecţionar de artă, cu un prefect ori cu un savant în domeniul chimiei. O altă caracteristică a „dialogurilor” lui Busuioc este aceea a ineditului. Desigur, autorul discută cu interlocutori de marcă, mari personalităţi, iar ele se destăinuie cu generozitate, pun accent pe amintiri şi îşi dezvăluie propriile simţiri într-atât încât el devine un personaj care trăieşte momentul cu o intensitate maximă (ca în cazul lui L. Antonesei”, sau V. Stancu care exprimă nişte idei rmarcabile despre starea noastră culturală şi spirituală). De apreciat este stilul autorului „dialogurilor”, unul elevat, trecut prin experienţa de viaţă dar şi jurnalistică. O altă 79

carte care a impus un volum de muncă mai puţin obişnuit este un dicţionar, „Scriitori şi publicişti ieşeni contemporani”, apărut deja la cea de a doua ediţie din anul 2002. Circa 480 de condeieri ieşeni se regăsesc în paginile dicţionarului.

jos” (Galaţi), „Ramuri” etc. A semnat cu iniţialele C Z B sau cu pseudonimul Z. Cobuz (Cobuz a semnat şi M. Sadoveanu). Editorial a debutat ca poet în anul 1897 cu volumul „Singurătate”, cu vădite accente eminesciene. În volumul următor, „Cântări de luptă şi de biruinţă”, cultivă poezia patriotică, în maniera lui G. Coşbuc. Cel de al treilea volum, „Spre lumină” a apărut la Galaţi în 1928. După moartea poetului urmaşii au adunat traducerile din limba franceză, într-un volum intitulat „Poezii traduse din poeţi moderni francezi, Ch. Baudelaire”. În manuscrise au rămas „Psalmi noi”, „Cântece de odinioară”, „Poezii din Paul Verlaine”, „Poezii din Samain şi Verhaeren”, „Poezii din V. Hugo şi alţi poeţi poeţi străini” şi „Divina comedie”, o traducere integrală. Nereeditată în anii următori, poezia lui C. Z. Buzdugan a intrat deja în uitare. Un poem de Paul Verlaine, tradus de acest poet e o confirmare a unei simţirii lirice de esenţă simbolistă de care era fascinat: „Cântec de toamnă”, „Prelungi, suspinele / Din vilinele / Toamnei – ce zvon ! - / Umplu năvalnic / Pieptu-mi de-un jalnic / Cânt monoton / Pierdut trecând / Prin viaţă, când / Ora se stinge, / Mi-aduc aminte / De zile sfinte / Şi-ncep a plânge. / Şi merg mereu / Prin vântul greu / Care mă poartă / Mereu de-acu... / Asemeni cu / Frunza cea moartă.” (1)

OPERA: ,,Oglinzile cetăţii. Dialoguri ieşene”, 1993; idem, vol. II şi III, Iaşi-Chişinău, 1994-1996; ,,Oglinzile cetăţii. Dialoguri la Chişinău”, vol. IV, 1996; ,,Fascinaţii. Drumuri şi cărţi”, 1995; ,,Scriitori ieşeni contemporani”, dicţionar biobibliografic, 1997, ed. a II-a 2002; ,,Semnele înţelepciunii. Schiţă eseistică de istorie a cărţii”, 2000; ,,Iaşii între milenii”, 2001. Feferinţe critice: în volume: ,,Iaşul contemporan – cartea personalităţilor” Ed. Cronica, 1993; Aurel Leon, ,,Cafeaua de dimineaţă”, 1995; A. Sasu şi M. Vartic, ,,Romanul românesc în interviuri”, vol. IV, 1991; Turtureanu N. ,,Cuvinte încrucişate”, 1996; în periodice: Liviu Antonesei, în ,,Monitorul”, martie, 1996; Val Condurache, idem, iunie, 1996; Vasile Constantinescu, în ,,Cronica”, 1-15 oct, 1994; Virgil Cuţitaru, în ,,Opinia”, aug. 1993; Ion Holban, în ,,Cronica” 1-15 mai, 1993; în ,,Opinia”, 30 iulie, 1995; în ,,Syimposion”, 46, 1996; Liviu Leonte, în ,,Cronica”, dec. 1996; Dan Lungu, în ,,Dacia literară”, 12, 1, 1994; Liviu Papuc, în ,,Evenimentul”, 30 iulie, 1993; N. Turtureanu, în ,,Cronica”, 18, 1995; ,,Scriitori şi publicişti ieşeni contemporani”. 2002.

BUZDUGAN, Constantin Z poet, traducător. S-a născut la Coasta Lupei, un cătun al satului Nicoreşti, de lângă Tecuci, jud. Vrancea în anul 1870 într-o familie în care tatăl său, Zamfir, era cântăreţ bisericesc. A făcut studii secundare la Tecuci şi superioare la Fac. de Drept a Universităţii din Bucureşti, licenţiat în 1901, cu teza „Puterea paternă”, lucrare tipărită în anul susţinerii licenţei. A fost un specialist în domeniul dreptului şi a elaborat lucrări de specialitate, apreciate în epocă. A desfăşurat activitate în domeniul dreptului la Galaţi. Legătura cu oraşul Bârlad se realizează prin societatea Academia Bârlădeană al cărei membru era şi la şedinţele căreia citea poezii şi epigrame sau ţinea conferinţe. Publicistic a debutat în „Convorbiri literare” şi a colaborat la „Adevărul”, „Adevărul literar şi artistic”, „Roma”, „Darul vremii”, „Orizonturi” (Galaţi), „România tânără” (Braşov), „Lumea nouă”, „Lumea nouă literară şi ilustrată”, „Dunărea de

OPERA: (poetică) „Singurătate”, 1897; „Cântări de luptă şi de biruinţă”, 1919; „Spre lumină”, 1928; „Poezii traduse din poeţi moderni francezi”, 1942; în manuscris se mai află traduceri din Paul Verlaine, Samain, Verhaeren, V. Hugo, Dante Aligheri. Referinţe bibliografice: C. D. Zeletin, în „Bârladul de odinioară şi astăzi”, vol. III, 1984, p. 588-589.

BUZNEA-VETRIŞANU George, poet şi traducător. S-a născut la Vetrişoaia la 23 aprilie, 1903 şi s-a stins la Bucureşti la 14 septembrie, 1976. Părinţii, Buznea Gheorghe, tatăl şi Domnica, mama, născută Bejan, erau ţărani. A avut o copilărie şi o tinereţe lipsită de posibilităţi materiale. A făcut şcoala primară în satul natal şi liceul la Huşi. Studiile universitare începute la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti nu au fost finalizate. În anii 1926-27 frecventa cenaclul lui Mihail Dragomirescu şi publica versuri în ,,Falanga” 80

şi ,,Adevărul literar”. Între anii 1929-1939 a lucrat ca bibliotecar al bibliotecii comunale, Brăila şi îndeplinea în acelaşi timp calitatea de redactor al publicaţiilor ,,Expresul”, ,,Luceafărul literar şi artistic”, ,,Luceafărul”, ,,Curierul”, ,,Relief dunărean”, ,,Gazeta Brăilei” (revistele citate mai sus îşi schimbau mereu titlurile; ar fi fost imposibil să apară toate odată). A colaborat în acelaşi timp la alte publicaţii cu versuri, proză, articole cu caracter literar, semnând cu pseudonime: George Buznea–Moldoveanu, Baldovin, Bemol, Valentin Boldur, Valentin Vetrişanu. Între 1940-1948 a fost încadrat ca ,,tehnician, traducător, scenarist” la Întreprinderea Cinematografică Bucureşti şi Craiova. După 1948 s-a stabilit în Bucureşti şi s-a făcut cunoscut ca traducător. Editorial a debutat în 1930 cu o plachetă de versuri intitulată ,,Omagiu Eladei” în care poetul cultivă ,,stihuri” ocazionale. Placheta din 1953 ,,Aripi de azur”este un imn închinat aviaţiei româneşti. Acest volum a mai fost publicat în anii următori cu adăugiri. Se consideră că poezie, în adevăratul sens al cuvântului, se găseşte în volumul ,,Flăcări”. În acest volum se află o poezie erotică încărcată de energii ,,proiectate în largi spaţii naturale”.(1) Poetul pune în pagină trăiri proiectate în timpul şi spaţiul mioritic. Este de asemenea înclinat către elegie. ,,Povestea lui...” din 1940 are ca model ,,Luceafărul” eminescian căruia îi aduce un elogiu. Prozele lui G. Buznea au rămas risipite prin publicaţii. Între ele se găsesc şi foiletoanele

din ,,Expresul” şi ,,Curierul”, grupate în titluri semnificative: ,,Romanul unei femei”, semnat Geovana, din 1930, ,,Brăila, cetatea voluptăţii”, semnat Marchizul de Priola, 1930-1931, şi ,,Brăila râde, Brăila plânge” din 1932, semnat Don Cleofas. Textele intenţionează să dezvăluie faţa ascunsă a oraşului. Se întâlnesc în ele manifestări erotice care sfidează grotescul (ca azi). Dar partea cea mai consistentă a creaţiei lui G. Buznea o constituie traducerile: primele două părţi din ,,Divina comedie” de Dante Aligheri. ,,Transpunerea în româneşte este însoţită de o amănunţită documentare, de un bogat aparat critic”. (2) Forţează deseori uzul limbii datorită ,,rigorilor prozodice”. Versiunea lui G. Buznea se impune prin vigoare expresivă care îi conferă ,,o frustă frumuseţe”(3) OPERA: ,,Omagiu Eladei”, Brăila, 1930; ,,Romanul unei femei”, Brăila, 1930; ,,Brăila râde, Brăila plânge”, 1932; ,,Aripi de azur”, 1935, ,,Flăcări”, 1935; ,,Epopeea pământului românesc”, Brăila, 1936; ,,Brăila prin veacuri şi zilele noastre”, în colab. 1937; ,,Povestea lui... 1940; Traduceri: Dante, ,,Divina comedie. Infernul”, prefaţă, trad. Buc., 1975; ,,Purgatoriul”, prefaţă Al Balaci, 1978. Bibliografie de referinţă: N. Manolescu, în ,,Luceafărul”, 1970; Al Balaci, în ,,Ramuri”, 1975; Ş. Cioculescu, în ,,Flacăra”, 1976; Dan Grigorescu, în ,,Contemporanul”, 1976; D. Vrânceanu, în ,,România liberă”, 1977; Dan Grigorescu, în ,,Contemporanul” 26/ 1978; V. Băncilă, ,,Atelier literar”, 1977; Dicţionar de scriitori români”, I, 2003. Note: 1, 2, 3, C. Teodorovici în ,,Dicţionarul general al literaturii române”, I, A-B, Ed. Acad. Buc. 2004, p. 727-728.

C

81

C CALIMAH, Papadopol, Alex., scriitor, publicist. S-a născut probabil în anul 1840 şi s-a stins din viaţă în 1916. A fost deputat de Vaslui în anul 1871, pe timpul guvernării lui Lascăr Catargiu. Se ştiu puţine date biografice în legătură cu studiile, dar era preocupat de cultură în general şi de literatură, atâta câtă era la vremea aceea, în mod special. Contactul cu un anumit sistem educativ este mai mult ca sigur, colaborarea la ,,Convorbiri literare” fiind o dovadă a acestei posibilităţi. La ,,Convorbiri literare” a colaborat cu un ciclu de date ,,Amintiri despre Costache Negri”, cunoscut boier moldovean şi în acelaşi timp, bărbat de stat. În revista ,,Columna” scoasă şi condusă de B. P. Hasdeu, a publicat un studiu intitulat ,,Despre scrierile atingătoare din Dacia”, iar într-o publicaţie de interes local, ,,Vocea Covurluiului” a semnat două studii informative despre Mihai Cruceanu. Este, spre bucuria noastră, autorul primei monografii a oraşului Bârlad, intitulată ,,Notiţă istorică despre oraşul Bârlad”, apărută în 1889. Este de asemenea autorul unei scrieri de mare întindere cu titlu ,,Legenda Vasluiului” scrisă în 1871. În această legendă omagiază pe vasluienii care l-au ales deputat la Colegiul I în data de 22 februarie, 1871. Este o scriere rămasă într-un manuscris aflat la Academia Română. Cuprinde 64 de strofe a câte 4 versuri, în total, 256 din care vreo cinci catrene se spune că sunt şterse (autocenzurate).

,,Gh. Roşca Codreanu”, absolvent din anul 1886. A fost coleg cu Vasile Sion, un vlăstar al unei vechi familii de cărturari de prin părţile Vasluiului. În 1891 a obţinut licenţa la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii Bucureşti, după care a plecat la studii de spcializare în străinătate, la Florenţa şi Paris. Între timp fusese profesor de istorie la Focşani, (1899), la Gimnaziul ,,M. Kogălniceanu” din Vaslui (1890- 1893) şi la Alexandria în 1895. Între anii 1890-1895 a deţinut funcţia de revizor şcolar al fostului judeţ Tutova. În 1903 a funcţionat la Galaţi ca director al Bibliotecii ,,V.A. Urechia”. În această calitate a creat filiale ale bibliotecii în mai multe localităţi rurale ale fostului judeţ Covurlui. La Galaţi exista o Universitate Populară, în cadrul căreia, scurt timp, a fost preşedinte, chiar dacă nu a avut sprijinul autorităţilor locale. A fost apreciat în calitate de conferenţiar cu profunde calităţi şi înclinaţii artistice şi literare. Un eveniment local îl aşează pe C. Calmuschi în rândurile unor conferenţiari celebri ca: N. Iorga, S. Mehedinţi, Nicolae Petală, G. Galaction, V. Lucaciu, la inaugurarea statuii lui Costache Negri la Galaţi în 1912. O altă ocazie are loc în 1924, atunci când, la o manifestare politică a conferenţiat alături de M. Dragomirescu şi Ovid Densuseanu. Nu se cunoaşte anul morţii cărturarului. C. Calmuschi a scris versuri cu caracter patriotic, poeme, piese de teatru, studii istorico-literare şi eseuri diverse. Ele mai prezintă azi doar interesul istoricului literar.

OPERA: ,,Amintiri despre Costache Negri, în ,,Convorbiri literare”; ,,M. Cruceanu”, în ,,Vocea Covurluiului”, 1880; ,,Despre scrierile atingătoare din Dacia”, în ,,Columna”; ,,Notiţă istorică despre oraşul Bârlad”, 1889; ,,Legenda Vasluiului”, 1871; Referinţe bibliografice: P. Necula, M. Ciobanu, ,,Dicţionarul personalităţilor vasluiene”, Ed. Cutia Pandorei, Vaslui, 2001. V. Grigoraş, ,,Fragmente de spiritualitate românească”, Buc. 2001.

OPERA: ,,Gheorghe Asachi, viaţa şi activitatea lui”, Bârlad, 1887; ,,Soveja” Buc. 1900 ; ,,În Munţii Neamţului”, 1903; ,,La şezătoare”, piesă de teatru, 1905; ,,Din vremea Unirii”, poem, Galaţi, 1906; ,,Sărmanul Dionis”, Poemă scenică în 5 tablouri.

CALMUSCHI, Constantin, critic literar, poet, dramaturg. S-a născut la Bârlad la 23 noiembrie, 1868, oraş în care a urmat cursurile şcolii primare şi pe cele secundare la Liceul 82

Adaptare scenică de Jean Bart,. Constantin Calmuschi şi G. Orleanu în vol. ,,Omagiu lui M. Eminescu la 20 de ani de la moartea sa”, Buc. 1909. Referinţe critice: Gh. Adamescu, ,,Contribuţie la bibliografia românească, fascicola II, Buc. 1923; Lucian Predescu, ,,Enciclopedia ... 1940, p. 157; I.E. Torouţiu, ,,Studii şi documente literare”, vol.XII, 1940; C. Ciopraga, ,,Literatura... 1900-1918, 1970, p. 530; Marin Bucur, ,,Istoriografia literară românească”, 1973, p. 503; Al. Andronic, M. Ciobanu, P. Necula, ,,Cronica Vasluiului”, 1999, p. 416-417. Traian Nicola, ,,Valori spirituale... 1999, pag. 144- 148, V. Grigoraş, ,,Fragmente de spiritualitate românească”, 2001.

OPERA: ,,Păstoritul la poporul român”, 1913; ,,Originea poeziei populare. Preciziuni. Distincţiuni.” 1922; ,,Data epistolei lui Uzum-Hasan către Ştefan cel Mare şi misiunea lui Isac Beg”, Fundaţia Carol I, Buc. 1912. Referinţe critice: S. M. (Mehedinţi), în ,,Convorbiri literare”, 10 oct., 1922; N. Georgescu-Tistu, în ,,Drum drept”, 1924; Adrian Fochi, ,,Recherches comparies de folklore sud-est european”, Bucarest, 1972, p. 156-157; Iordan Datcu şi S. C. Stroiescu, ,,Dicţionarul folcloriştilor”, 1979, p. 104-105; P. Necula , M. Ciobanu, ,,Dicţionarul personalităţilor... 2001; V. Grigoraş, ,,Fragmente... ; DGLR, A / B, 2004, p. 31 – 32. Note: 1, 2, 3, 4. „Dicţionarul folcoriştilor”, p. 105.

CANCEL, Petre, istoric literar, scriitor, folclorist. S-a născut la 7 martie, 1890 la Bacău şi s-a stins din viaţă la 29 noiembrie, 1947 la Bucureşti. După studii secundare la Bacău, urmează Facultatea de Filologie română şi slavă la Universitatea din Bucureşti între anii 1909-1912. Face apoi studii de specializare în oraşele Belgrad, Sofia, Viena, Zagreb şi Praga. A obţinut un doctorat în filologie slavă, după care s-a întors în ţară. Ceea ce îl leagă pe P. Cancel de Vaslui e faptul că a funcţionat ca profesor în acest oraş în anul şcolar 1919-1920. A fost apoi promovat în învăţământul universitar la catedra de limbi slave, iar din 1923 a devenit profesor titular în locul rămas vacant după moartea lui Ion Bogdan. Tot în această perioadă a început colaborarea la ,,Convorbiri literare”, ,,Drum drept” ,,Revue des etude slaves” şi altele. Dincolo de lucrările ştiinţifice legate de slavistică, Petre Cancel a fost însă un pasionat folclorist. El a susţinut caracterul individual al creaţiei populare (1) şi a propus un program de cercetare a baladei. (2) După opinia lui, creaţia populară este opera unor indivizi talentaţi (incontestabil adevăr), poporul fiind autor indirect (şi aşa este), chiar dacă admite că la actul creator propriu zis participă şi colectivităţile, dar pentru prima dată se afirmă că răspândirea creaţiei pe cale orală, nu duce neapărat la îmbogăţirea ei, ci adesea la degradare. (3) P. Cancel propune un demers ştiinţific în cercetarea procesului genetic pentru a evita aprecierile ,,hilariante, alteori temerare” (4), întotdeauna neştiinţifice. În acest scop e necesară studierea folclorului din perspectivă comparatistă.

CANTEMIR, Dimitrie, cronicar, filosof, scriitor, umanist. S-a născut la Iaşi sau la Silişteni – Urlaţi, pe malul Elanului, undeva lângă Huşi, fostul judeţ Fălciu, azi judeţul Vaslui, la 26 octombrie, 1673 şi s-a stins din viaţă cinzeci de ani mai târziu în Rusia, la Dimitrievsca, la 21 aug. 1723. Sursele de informare nu sunt concludente. Cu toate acestea, în cronica acestor locuri, Dimitrie Cantemir ocupă un loc privilegiat, se ştie că tatăl său a fost căpitan de oaste în vestiţii Codri ai Tigheciului, însărcinat să păzească hotarele Moldovei de năvălirile tătare. Şi numele este împrumutat de la un han tătar. Că familia Cantemir a avut proprietăţi în zona pomenită mai sus, iarăşi apelăm la surse de informaţii orale. Fiu al lui Constantin Cantemir şi al Anei Bantaş, proveniţi din ramura boierilor de jos, viitorul domn al Moldovei şi strălucitul cărturar, începe să înveţe carte sub supravegherea dascălului, probabil grec, Ieremia Cacavelas şi continuă să asimileze o cultură de tip umanist la Constantinopole, la Academia Grecească a Patriarhiei, în dublă calitate, mai întâi de învăţăcel şi ortac, apoi cărturar şi capichehaie, nu fără întâmplări care sfidează aventura, ca la vremea aceea, când domniile erau vaste terenuri de vânătoare de tronuri. La 83

Constantinopole a trăit mai mult de două zeci de ani, a închegat amiciţii şi relaţii culturale, pentru prima dată în viaţa spirituală românească, cu umaniştii apuseni. De altfel vocaţia de gânditor profund se manifestă de timpuriu. La 25 de ani, în 1698 scrisese ,,Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea, sau giudeţul sufletului cu trupul”, lucrare cu profund caracter filosofic. Tot în acel timp scrisese ,,Metafizica” şi ,,Logica”. În capitala Imperiului Otoman, Cantemir a cunoscut o lume de o complexitate excepţională şi pentru faptul că aici se încrucişau civilizaţiile orientale cu cele europene centrale, lumea musulmană cu vechea ei înţelepciune, credinţele şi limbile orientale şi nu mai puţin legendele, folclorul mahomedan, chiar muzica orientală îşi întinde aripile spre cunoaşterea şi interpretarea lor de către europeni. Cărturarul asimilează în mare parte esenţa acestei culturi spre lauda viitorimii. Dar cum Imperiul era la vremea aceea într-o încrucişată relaţie cu Apusul, Dimitrie Cantemir a luat un contact benefic cu ambasadele puterilor străine, mai precis aici i-a întâlnit pe trimişii regelui Ludovic al XIV-lea şi pe cei ai Ţarului Rusiei, ori ai Republicii Olandeze. A participat la acţiuni militare, experienţa sa înbogăţindu-se întruna. În acest sens, de mare folos i-a fost însuşirea unui număr impresionant de limbi, se spune că stăpânea vreo douăsprezece, printre care turca, araba şi persana. Cunoaşterea acestor limbi i-a facilitat asimilarea străvechii culturi musulmane. Paralel, a cunoscut poeţi, muzicieni şi pictori. Pe la începutul secolului XVIII-lea, D. Cantemir s-a căsătorit cu fiica lui Şerban Cantacuzino, cunoscutul domnitor muntean în timpul căruia s-a tipărit monumentala ,,Biblie de la Bucureşti”. Până în 1703 a pus bazele ,,Tratatului de muzică turcească” (Cantemir era un iscusit interpret de muzică orientală la instrumente de epocă). În 1705 a terminat ,,Istoria ieroglifică”, celebrul lui roman alegoric, primul din literatura română, din păcate puţin studiat şi citit. Cât priveşte latura voivodală, Dimitrie Cantemir a intrat în focul luptei pentru domnie încă din 1693, când tatăl său trecuse în lumea celor drepţi, lăsând pentru istorie o pată de sânge (ca să-l parafrazăm pe C. Negruzzi), absurdă, poruncind decapitarea lui Miron Costin. Se

spune că tânărul cărturar ar fi asistat la acest act regretabil. În anul 1693, D. Cantemir a urcat pe tron pentru mai puţin de o lună de zile şi pentru că intrigile brâncoveneşti au prins la Poartă, cărturaul a fost nevoit să renunţe la tron şi să reia drumul Constantinopolului, unde în timpul domniei fratelui său, Antioh, a rămas în calitate de capichehaie. În capitala Otomană, Dimitrie Cantemir a reînceput activitatea culturală. De abia în 1710 a revenit pe tronul Moldovei, când a încheiat o alianţă cu Petru cel Mare, ţarul ruşilor, cu urmări nefavorabile mult mai târziu, moment surprins cu talent de Ion Neculce într-o viziune legendară, în cronica sa. Visul lui Cantemir de a slobozi Ţările Române de jugul Otoman şi de a institui o dinastie Cantemiriană a eşuat. Războiul de la Stănileşti a pus capăt definitiv unei iluzii, cel puţin pentru câteva secole, dar nici stăpânirea rusească nu se arăta a fi mai roză, experienţa de mai târziu a fost concludentă. După 1711, părăsind Moldova, însoţit de un mare număr de susţinători (se vorbeşte de vreo 40 de mii), Cantemir s-a stabilit în Ucraina pentru opt ani (1711- 1719), după care a plecat la Petersburg în calitate de ministru şi sfetnic al ţarului Petru I, dar relaţia ţarului cu fiica lui, Maria Dimitrievna, fără speranţa de a se legitima, l-a dezamăgit. Fostul domnitor al Moldovei a plecat în Caucaz, unde Imperiul purta un război de uzură pentru cucerirea popoarelor din zonă, care se mai poartă şi azi. Acolo s-a îmbolnăvit, probabil de o boală renală şi de diabet. Drumul până la Moscova a durat vreo trei luni, suferinţele agravându-se spre final. În timpul cât a stat în Rusia, Cantemir a scris cărţi fundamentale pentru acel timp. Prima din ele, ,,Descriptio Moldaviae”, i-a adus o consacrare europeană. Apărută în anul 1714, cartea face 84

cunoscută existenţa poporului român şi în baza acesteia a fost ales membru al Academiei din Berlin. În 1716 a terminat Istoria Imperiului Otoman (Incrementa aque decrementa Aulae Otomanae), tradusă mai apoi în limbile de circulaţie europeană (franceză, engleză, germană). Relaţia stabilită cu matematicianul şi filosoful Leibnitz a fost una de bun augur. În 1720 Dimitrie Cantemir s-a recăsătorit, (prima soţie, Casandra, murise în 1712), cu cneaghina Trubeţkoi. În 1722 scria ,,Sistema religiei mahomedane” şi „Hronicul vechimii a romanomoldo-vlahilor”. Versiunea latină a acestei cronici era terminată din 1717. Din versiunea românească a redactat tomul I între 1717-1722. În DSR se afirmă că moartea învăţatului s-a petrecut la reşedinţa din Dimitrievka (textul este redactat de Doina Curticăpeanu), dar autorul unei micromonografii despre D. Cantemir, C. Măciucă, este de altă părere. A fost înmormântat la Moscova, iar în 1935 oasemintele i-au fost aduse în ţară şi înhumate la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi. În timpul vieţii, Dimitrie Cantemir a publicat doar două lucrări şi nu cele mai importante: ,,Divanul...”, text bilingv grec-român la Iaşi în 1698 şi ,,Sistema religiei mahomedane” în 1722 la Petersburg. În rest, învăţatul a fost cunoscut din manuscrise şi prin ele şi-a impus personalitatea. Cea mai importantă, „Historia Incrementa Atque Decrementa Aulae otomanae”, scrisă în latină, a cunoscut o răspândire de excepţie în limba engleză (1734), limba franceză (1736) şi limba germană (1769) timp de peste o sută de ani, până la apariţia „Istoriei Imperiului Otoman” a lui Josef Hammer, cea cunoscută de Eminescu la Viena, probabil în 1870. Un exemplar al Istoriei lui D. Cantemir s-a descoprit recent într-o mare bibliotecă americană. (după afirmaţia lui Aristide Buhoiu). D. Cantemir ,,îşi datorează celebritatea... contemporanilor, dar nu atât

compatrioţilor, cât unor minţi enciclopedice ale Europei, aflată atunci în pragul Epocii Luminilor” (1) Unul din cei care l-au impus conştiinţei Europene a fost Voltaire. ,,Cantemir şi Voltaire se întâlneau în ideea modelului grec activ în cultura lumii”. (2) Însuşi Cantemir se considera cărturar din această speţă, citând deseori pe Socrate: ,,Eu nu numesc elini pe cei care s-au născut sau se nasc în Grecia, ci pe acei care şi-au însuşit învăţăturile şi civilizaţia elinilor.” (3) Opera lui D. Cantemir are o arie foarte largă de preocupări, el impunându-se ca un adevărat umanist. Acest fapt l-a făcut pe G. Călinescu să afirme că ,,autorul ,,Istoriei ieroglifice” este Lorenzo de Medici al nostru”. (4) Geniul cantemirian se dezvăluie începând cu ,,Divanul...” iar manifestarea lui plenară se afirmă în ,,Historia...” şi ,,Hronicul...”. Mobilitatea cu care a abordat domeniile este surprinzătoare dacă o raportăm la epocă, la frământările la care a fost martor şi personaj activ şi, nu în ultimul rând, la scurta lui existenţă. Toate realizările sale se raportează la un timp de aproximativ două decenii, ca şi în cazul lui Eminescu (17 ani). D. Cantemir a dat consistenţă domeniilor pe care le-a atacat, a trasat hotarul între ştiinţă şi literatură, până atunci nesigur, a abordat mitul, folclorul, dar şi geografia, muzica, artele în general, cu spiritul mereu aprins de flacăra geniului. Scriitorul, istoricul sau filosoful ştie să aşeze lucrurile în matca lor. Preocupat de ,,gâlceava înţeleptului cu lumea”, de ,,Creşterea şi descreşterea Curţii Aliosmăneşti”, de ,,Vechimea şi unitatea romano-moldo vlahilor” sau de intrigile, de supremaţia la tronul Moldovei, dintr-o perspectivă alegorică, constantă a rămas preţuirea adevărului şi frumosului şi nu trebuie să uităm că acest cărturar de excepţie a cultivat retorica, arta de a vorbi frumos, tot în cultul vechii culturi greceşti. Este notabilă şi într-un fel unică strădania lui de a crea un limbaj al artei, deosebit de cel vulgar. În acest sens este de remarcat preţuirea de care s-au bucurat din partea lui marii oratori ai antichităţii: Cicero, 85

1976; E. Negrici, ,,Expresivitatea involuntară”, 1977; E. Papu, ,,Din clasicii noştri”, 1977; ,,D. Cantemir interpretat de...”, 1977; Elvira Sorohan, ,,Cantemir în cartea ieroglifelor”, 1978; A. Sasu, ,,În căutarea formei”, 1979; M. Muthu, ,,La marginea geometriei”, 1979; Tr. Cantemir, ,,Studii de literatură”, 1973; C. Ciopraga, ,,Propilee”, 1984; D. Oprescu, ,,Etic-estetic în gândirea românească”, 1984; A. Cosma, ,,Geneza romanului românesc”, 1985; Al. Hanţă, ,,Idei şi forme literare până la Titu Maiorescu”, 1986; M. Angelescu, ,,Lectura operei”, 1986; I. Ianoşi, ,,Literatură şi filosofie”, 1986; Ş. Cioculescu, ,,Itinerar critic”, V, 1989; DGLR, C, 2004, p. 80 – 86 etc Note: 1, 2, 3, 4, 5, 6. Doina Curticăpeanu, în ,,DSR”, Ed. Fundaţiei Culturale Române”, 1995, pag. 443-448.

Pericle, Demostene. Se întâlnesc la D. Cantemir judecăţi de valoare privind arta poetică (,,meşteşugul poeticesc”), chiar dacă nu a fost sedus de modele (semnul celor aleşi”). Nu-i sunt străine simbolismul astrologic şi creştin, geomanţia, chiromancia, fiziognomonia, teoria celor patru vârste ale omenirii, informaţii rare, nesistematizate la acea vreme. (5) Cititorul ,,Istoriei ieroglifice” intră într-un univers asemeni unui labirint din care nu poate ieşi dacă nu are cheia înţelegerii pe care autorul o lasă totuşi într-un loc accesibil pentru aleşi. Proza lui Cantemir indică faptul că autorul este foarte preocupat nu numai de ceea ce spune ci şi de cum spune. ,,Dislocările numeroase din proza lui Cantemir sunt rezultatul acţiunii conştiente de actualizare a funcţiei unui procedeu retoric greco-latin, hiperbatul, având drept consecinţă stilistică o accentuare expresivă şi o reliefare contextuală absolut surprinzătoare” (6) Cantemir tinde către un ideal expresiv, lucru rar într-o vreme când literatura română nu începuse încă, ori făcea primii paşi timizi prin Miron Costin şi Ion Neculce. Cantemir îşi aşază personajele ,,Istoriei ieroglifice” într-o piramidă memorabilă din care se reliefează o lume stând sub semnul spectaculozităţii, teatralităţii, retoricii grandilocvente şi aparenţelor. Toate efectele izvorăsc din limbajul autorului, într-un text unic. Nu e de mirare că în cultura română, numele cel mai vehiculat după M. Eminescu este cel al lui Dimitrie Cntemir, chiar dacă multora, de mult, nu le mai face plăcere.

CAPRĂ, Constantin, publicist local. S-a născut la Dorohoi în 1908 şi s-a stins în 1995 la Câmpulung-Muscel. După studii secundare la Dorohoi, a urmat Facultatea de Litere şi filosofie a Universităţii din Iaşi, absolvent din 1927 (datele informative sunt nesigure). A fost unul din cei mai străluciţi profesori de Limba română pe care i-a avut Şcoala Normală ,,Ştefan cel Mare” din Vaslui între anii 19271935. În acelaşi an a trecut profesor la Liceul ,,M. Kogălniceanu” din acelaşi oraş, fiind şi director al acestei instituţii şcolare între anii 1938-1940 şi 1941-1942. Un an a fost şi prmar al oraşului Vaslui, în timpul războiului (1942-1943). După război se retrage în sudul ţării, la Şcoala Normală din Câmpulung-Muscel, unde a funcţionat până la pensionare. De notat că acolo l-a avut coleg pe cunoscutul istoric literar, Aug. Z. N. Pop. Presa vasluiană dintre cele două războaie nu poate fi pusă în pagină fără a consemna prezenţa profesorului Capră. A publicat în reviste de specialitate articole despre M. Sadoveanu, G. Coşbuc, M. Kogălniceanu. A colaborat la revista locală ,,Învăţătorimea vasluiană” fiind unul din redactorii ei. Revista devenise un fel de ,,tribună literară” după cum afirmă V. I.

OPERA: ,,Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea sau giudeţul sufletului cu trupul”, Iaşi, 1698; ,,Scrisoarea Moldovei”, Mănăstirea Neamţ, 1825; ,,Hronicul vechimii... , tom. I – II, Iaşi, 1835- 1836; ,,Descrierea Moldovei”. Precuvântare de C. Negruzzi, iaşi, 1851; ,,Istoria Imperiului Otoman”, trad. Buc. 1876 (în mai multe tomuri); ,,Istoria ieroglifică”, Buc. 1883; ,,Viaţa lui Constantin Vodă Cantemir”, Buc. 1925; Opere complete şi alte ediţii. Referinţe critice: G. Călinescu, ,,Istoria... 1941; P.P. Panaitescu, ,,D. Cantemir”, 1958; D. Bădărău, ,,Filosofia lui D. Cantemir”, 1964; P. Vaida, ,,D. Cantemir şi umanismul”, 1972; M. Tomescu, ,,Despre istoria ieroglifică”, 1970; C. Măciucă, ,,Dimitrie Cantemir”, 1972; M. Angelescu, ,,Literatura română şi Orientul”, 1975; Doina Curticăpeanu, ,,Orizonturile...”; Mircea Muthu, ,,Literatura română şi spiritul sud-est european”,

86

Cataramă. (1). Alături de Octav Botez, Constantin Capră a dat sens publicaţiei. Un articol de-al lui se intitulează ,,Lectura preferată a tineretului nostru şcolar”, rezultatul unei anchete făcută la Biblioteca Liceului de fete din Vaslui, în anul şcolar 1934-1935. Un alt articol se întitulează ,,Documente omeneşti” în care evocă figura profesorului Alexandru Philippide.

stins din viaţă la Bucureşti în 1965. Cursurile şcolii primare şi ale Liceului Codreanu le urmează în oraşul natal, dar a susţinut examenul de bacalaureat la Bucureşti cu o comisie din care făceau parte Ovid Densuseanu şi Dimitrie Onciul, dovedind încă de la acea vârstă o cultură remarcabilă, meritul fiind incontestabil al liceului bârlădean. În 1900 a finalizat studiile universitare la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti iar după susţinerea licenţei a devenit profesor la prestigiosul Liceu ,,Sf. Sava” din capitală. Timp de 15 ani a lucrat în calitate de cercetător ştiinţific şi colaborator al diferitelor publicaţii în cadrul Academiei Române, alături de N. Iorga şi Ion Bianu. De altfel el a fost elevul lui Iorga şi unul din cei mai apropiaţi colaboratori ai savantului. ,,El fişa materialul indicat de Iorga pentru lucrările sale, îi făcea bibliografii la teme, se îngrijea de corectura ziarului ,,Neamul românesc” etc, etc. De altfel, în momente acute, el lua în îngrijire soarta ziarului. ,,... şi savantul l-a preţuit şi l-a apreciat cum se cuvine şi vedea în el un ,,Caracaş plin de foc şi de vervă” (1) Cum Nicolae Iorga îmbina munca de cercetare cu cea de sprijin obştesc şi chiar cu politica, mai târziu, Remus Caracaş îşi avea locul lui între cei care sprijineau aunci activitatea savantului. Corespondenţa subliniază devotamentul foştilor elevi. În 1916, Remus Caracaş s-a refugiat în Moldova, urmându-l pe N. Iorga la Iaşi. În 1920, a devenit profesor la Şcoala de Comerţ ,,Regele Ferdinand” din capitală. În acelaşi an a intrat în Comisia Monumentelor Istorice, iar Iorga a continuat să apeleze la serviciile lui, redactare sau corectare de lucrări. În timpul care-i mai rămânea la dispoziţie colabora la revistele: ,,Preocupări literare” şi ,,Prietenii istoriei literare” în anii 1936-1944. Profesor de Limba şi literatura română la Liceul ,,Matei Basarab” din Bucureşti, Caracaş a fost în acelaşi timp şi redactor de reviste. Alături de N. Iorga a predat cursuri de istorie la Şcoala Superioară de

Bibliografie de referinţă: V. I. Cataramă, în ,,Urme pe timp”, volum editat de Comitetul pentru Cultură şi artă, Casa Creaţiei Populare, cap. ,,File din istoria presei vasluiene”, p. 169-71; P. Necula, M. Ciobanu, ,,Dicţionarul... 2001. Note: V.I. Cataramă, op. cit. p. 69-82

CAPŞA, Gheorghe, publicist. S-a născut la 29 aprilie 1940 în satul Frunzeni, cumuna Cândreşti, judeţul Neamţ. După şcoala primară din satul natal, a urmat şcoala generală de 7 ani şi Liceul la Bacău, absolvent din 1957. A urmat cursurile Facultăţii de filologie a Universităţii din Iaşi, cu examen de stat în 1964. După un periplu în domeniul culturii, în calitate de inspector la Comitetul de Cultură şi Artă, s-a întegrat în sistemul de învăţământ la şcolile de pe raza oraşului Vaslui, stabilindu-se ca profesor titular, prin concurs, la Şcoala generală Nr. 4 din Vaslui, azi, ,,Elena Cuza”. Activitatea publicistică începe din anii 1980, dar prinde substanţă după 1989, când începe o colaborare constantă la ,,Adevărul”, ,,Est”, ,,Gazeta de Est”, ,,Pagini medicale” din Bârlad, ,,Păreri tutovene”, ,,Meridianul”, ,,Clepsidra” etc. A publicat şi publică cronici literare,recenzii, articole cu conţinut divers. S-a remarcat în problematica operaţionalizării procesului didactic la limba română, publicănd câteva cărţi cu un deosebit ecou în rândurile colegilor de breaslă şi mai ales a elevilor. OPERA: ,,Admiterea în liceu. Limba şi literatura română”, 2 vol., Chişinău, 1992; ,,Cartea admiterii în liceu. Limba şi literatura română”, Ed. Polirom, Iaşi, 1995; Cartea examenului de capacitate”, (în colab. cu Xenofont Vasliliu), Ed. Polirom Iaşi, 1998. Bibliografie de referinţă: P.Necula şi M. Ciobanu, ,,Dicţionarul... 2001; V. Grigoraş, ,,Fragmente...

CARACAŞ, Remus M., istoric literar. S-a născut la Bârlad la 20 noiembrie, 1878 şi s-a 87

Război (Academia Militară de mai târziu). A fost mulţi ani secretar al Comisiei Istorice a României şi paleograf al Arhivelor Statului din Bucureşti. În 1958 a fost chemat la Institutul de Istorie al Academiei RPR pentru a colabora la descifrarea documentelor din 1821, din timpul Revoluţiei lui Tudor Vladimirescu. În 1953, când sărbătorea 75 de ani de viaţă, a dăruit bibliotecii Liceului Gh. R. Codreanu 400 de volume, cărţi de o rară valoare documentară: literatură, istorie, filologie, broşuri precum şi tablouri originale ale unor pictori de seamă: O. Băncilă, Şt. Popescu ş.a. precum şi fotografii ale lui N. Iorga, cu autograf. Deşi avea 81 de ani, continua să lucreze cercetând documente din Biblioteca Academiei Române, apreciat fiind de Ş. Cioculescu ca fiind un ,,excelent descifrator. Are ochi foarte buni.” S-a stinge din viaţă în 1967, la vârsta de 87 de ani.

de om plină de zbucium. Şcoala primară începută în satul natal cu tatăl său a fost finalizată la Şcoala nr. 5 din Bârlad, absolvent în 1890. Tot la Bârlad a urmat Gimnaziul ,,Manolache Costache Epureanu” şi Liceul ,,Codreanu” până în clasa a IV, după care s-a mutat la Piatra Neamţ ca să finalizeze cursul superior, cu examen de bacalaureat în 1901. În acelaşi an a devenit student al Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti. Tot în acest an s-a produs şi debutul literar în ,,Noua Revistă Română” cu un studiu folcloric apreciat de C. Rădulescu-Motru, cu titlul, ,,Ritmul muncii în poeziile populare”. Cum Nicolae Iorga era prezent peste tot, observă pasiunea tânărului folclorist şi l-a sfătuit să culeagă poveşti şi snoave din împrejurimi şi cum strădania a dat roade, Caraivan a debutat şi cu un volum intitulat ,,La şezătoare. Poveşti şi snoave” la Editura Minerva în 1906. În răspunsul dat lui Iorga îşi exprima neîncrederea în actul său cultural: ,,Ia numai să vedeţi cum au să mă ia la vale toţi nevolnicii, că am răsărit şi eu cu poveşti în secolul al XX-lea. Eu cred că sub îmbrăcămintea unei poveşti sau snoave se pot spune adevăruri generale şi face analize sufleteşti... Dar să revin la volumul meu de poveşti şi snoave, care va cuprinde şase bucăţi: trei poveşti: ,,Aliman Voinicuţ”, ,,Ileana Cosânzeana” şi ,,Doamna Ilina” şi trei snoave, ,,Nevasta cinstită şi înţeleaptă” şi ,,Popa, boierul şi vehilul”... va cuprinde aproape 250 de pagini şi voiesc s-o scot de Paşti...” (1). Prima snoavă a dorit să apară în ,,Sămănătorul” din luna septembrie. Iorga a fost cel care a scris şi prefaţa acestui volum, din care reţinem: ,,...Iar cine are gust, pătrundere psihologică, cine are talent să urmeze exemplul domnului Caraivan...” (2) Duhul naţional era apărat de Iorga şi de studenţii lui care au protestat în martie 1906 împotriva spectacolelor în limba franceză... Studenţii şi intelectualii români luptau pentru apărarea limbii române împotriva încercărilor de a o înlocui, cum se întâmplă şi azi în multe locuri. La 21 de ani, Caraivan scria: „O bucurie sufletească din cale afară de

OPERA: ,,Catalogul manuscriptelor româneşti”, Bibl. Acad. Rom., Buc. vol. I, 1907 (în colab. cu Ion Bianu); vol. II, Buc. 1913; ,,Contribuţii la biografia lui Gr. Alexandrescu”, Buc. 1931; ,,O cronică gălăţeană de acum o sută de ani”; ,,Contribuţii noi în istoria literaturii române”, conf. la Ateneu, 1932; ,,O preţioasă colecţie de scrieri, autografe şi manuscrise” în ,,Preocupări literare”, Buc. 1942; ,,N. Iorga, aşa cum l-am cunoscut”, 1952, în manuscris. Referinţe critice: ,,Neamul românesc”, nr. 8, 1913, p. 681; N. Iorga, ,,Dări de seamă. / recenzia lucrării lui R. Caracaş”, 1913; ,,Contribuţii la biografia lui Gr. Alexandrescu”, în ,,Revista istorică”, XVIII, 1932, p. 61; Lucian Predescu, ,,Enciclopedia... ; I. Hangiu, ,,Presa literară românească”, vol. II, 1968, p. 190, 595; Al. Mitru, ,,Destui profesori se plâng”, în ,,România literară”, 18 sept. 1969; G. Ivaşcu, ,,Istoria literaturii române”, vol. I, 1969, p. 543; M. Bucur, ,,Istoriografia literară românească”, 1973, p. 239, 241, 252, 386;; ,,Scrisori către Ion Bianu”, vol. I, 1974, vol. II, 1975, vol. III, 1976, vol. V, 1980; N. Iorga, ,,O viaţă de om aşa cum a fost”, 1978, p. 241, 790; ,,Scrisori către N. Iorga”, vol. II, 1980; I. Hangiu, ,,Dicţionar al preseei literare româneşti”, 1987, p. 245, 247 etc. Note: N. Iorga, op. cit. p. 241.

CARAIVAN, Virgil N, folclorist, poet, prozator. S-a născut la 7 februarie, 1879 în com. Şuletea, fostul judeţ Fălciu, azi, Judeţul Vaslui ca fiu al învăţătorului Neculai Caraivan. Un fragment din amintirile lui sunt scrise în stilul lui Creangă şi din ele se desprinde o viaţă 88

neobişnuită îmi stăpâneşte inima în clipele acestea; stau într-o reverie ce n-aş dori să se mai sfârşească, iar dacă s-ar sfârşi, sfârşitul să-mi aducă dovezi şi mai impunătoare de dragoste pentru frumoasa noastră limbă. (3) Fiu al satului, ieşind din matca străveche, Caraivan a dorit să editeze un ziar al ţăranilor în care scop îi scrie în martie 1906 tot lui N. Iorga: ,,Această publicaţie ...ar scoate cred tărănimea din starea ei de apatie... s-ar pune frâu tuturor răufăcătorilor... şi ar înţelege şi acestă pătură socială... că trbuie să fie stăpână acasă la dânsa....” (utopic gând). După răscoala din 1907, V. Caraivan a adunat fonduri, după exemplul savantului, pentru a ajuta familiile morţilor şi răniţilor. Între 1903-1904 Caraivan a editat împreună cu câţiva studenţi ziarul ,,Tribuna”. Iar după colaborarea de la ,,Sămănătorul”, a devenit ziarist profesionist. În 1908 era membru fondator al Societăţii Scriitorilor Români alături de Cincinat Pavelescu, Ioan Adam, Emil Gârleanu, Ludovic Dauş, Dimitrie Anghel, C. SanduAldea şi Şt. O. Iosif ; până în 1910 a fost casierul Societăţii şi nelipsit de la şedinţele ununii. Primul volum al lui Caraivan, ,,La şezătoare” a stârnit interesul criticii literare. Garabet Ibrăileanu îi recomandă Isabelei Sadoveanu să-l recenzeze. La fel s-a întâmplat şi cu volumul ,,Basme şi legende străine” din 1908. În 1927 a scos la Bârlad revista ,,Răzaşul” la care au colaborat Gh. Ghibănescu, Ion Dragoslav, Iacov Antonovici, Constantin Asiminii, S. Teodorescu-Kirileanu, George Pallady, N. Iorga, Const. Goran, Virgil Duiculescu, Mircea Pavelescu etc. La Băseşti, azi Viişoara, jud. Vaslui, a înfiinţat Societatea culturală „Iuliu A. Zane”, iar la Şuletea, satul natal, a organizat în august, 1930 o mare serbare a ,,Asociaţiei studenţilor tutoveni „Al. Vlahuţă”, Bârlad”. O altă revistă bârlădeană dintre anii 1932-1934, legată de activitatea lui Virgil Caraivan, este ,,Documente răzăşeşti”, apreciată de Ion Bianu, Adrian Maniu şi alţii. La Peicani, Fălciu, a organizat ,,Societatea Culturală Virgil Caraivan”. Toate acestea se înscriu în tendinţa iorghistă de ridicare a satului prin cultură. În perioada bârlădeană, a fost membru activ al Academiei Bârlădene. A colaborat la ,,Cronica”, 1901; ,,Neamul românesc”, ,,Documente răzăşeşti” (Bârlad),

,,Floarea darurilor”, 1907, ,,Luceafărul” (Budapesta), 1907, ,,Noua revistă română”, 1901, ,,Ramuri”, ,,Răzaşul” (Bârlad), ,,Veacul nostru”, (Bârlad), ,,Viitorul”, ,,Priza”, 1914; ,,Ţara nouă de duminică”, ,,Viaţa”, ,,Viaţa literară”, ,,Glasul nostru” etc. S-a bucurat de prietenia scriitorilor M. Sadoveanu, D. Anghel, Şt. O. Iosif, Ion Minulescu, Ilarie Chendi; Emil Gârleanu, I. Al. Brătescu –Voineşti, I. A. Basarabescu, Corneliu Moldovanu, A. Gorovei, G. Murnu etc. Opera sa originală este considerată astăzi minoră ca realizare artistică şi cuprinde: schiţe, povestiri, nuvele, traduceri, scrisori, cugetări, articole, cronici, multe din ele risipite prin reviste. S-a stins din viaţă în 1966 la Bucureşti., la de 87 de ani. OPERA: ,,La şezătoare. Poveşti şi snoave”, 1907; ,,Povestiri. Traduceri din folclorul limii”, 1908, ed.II, 1921, ed, II, 1926; ,,Domniţa Ilina” , Buc. 1909; ,,Poveşti franceze”, trad., 1909; ,,Basme şi legende străine””, trad. din folclorul lumii, 1911; , ed. II, 1929; ,,Movila Roşie”, Povestiri, schiţe şi amintiri, Bârlad, 1913; ,,La gura sobei”, Povestiri şi snoave, 1924; ,,Bătălia de la Mărăşeşti. Povestire naţională istorică în şapte cântece, în, Bârlad, ,,Biblioteca noastră” nr. 4; ,,Inginerul Tiberiu Eremie. Amintiri”, 1875-1937, Bârlad, 1939; ,,Aliman Voinicul”, poveste, f. a.; ,,O noapte de mai”, trad., f.a.; ,,Poveşti corsicane”, Buc. 1910. ; ,,Snoave”, Buc., f.a. O bună parte din colaborările la reviste au legătură cu creaţia literară: ,,Ritmul muncii în poeziile populare”, 1910; ,,Chinul cânepii”, 1907; ,,Cântece populare culese de...”, 1907; ,,Pădurarul cinstit”, 1907; ,,Ursul, leul şi râsul”, 1907; ,,Uriaşul”, 1908; ,,Ursul câinele şi pisica”, trad. 1909; ,,Nevastă cu ibovnic”, snoavă, 1911; ,,Nimic nu poate fi ascuns”, 1925; ,,Popa, boierul şi vehilul”, 1906; DGLR, 2004, p. 86-87 etc. Referinţe critice: S. C. Făgeţel, în ,,Ramuri”, 1907; idem, în ,,Calendarul literar şi artistic”, 1909; Izabela Sadoveanu, în ,,Viaţa românească”, 5, 1910; Gh. Adamescu, ,,Contribuţiune la bibliografia românească”, Buc. 1928; A. Maniu, în ,,Universul”, 25 sept. 1928; ,,Îndrumări pedagogice”, Bârlad, 1933; V. Damaschin, în ,,Rampa”, 5 mai, 1934; Anton Romilă, în ,,Glasul nostru”, Băseşti, Fălciu, 1935; G.Ursu, G. Nedelea, ,,Antologia scriitorilor bârlădeni”, Bârlad, 1937; Lucian Predescu, ,,Enciclopedia Cugetarea”, Buc., 1940; Al. Raicu, în ,,România literară”, 15 mai, 1969; x x x ,,Publicaţiile periodice româneşti”, II, 1969; ,,Scrisori către Ibrăileanu”, II, Buc., 1971, III, 1976; Tr. Nicola, ,,Liceul Roşca Codreanu”, Iaşi, 1971; T. Codreanu în „Vremea nouă”, 9. febr. 1974;

89

,,Scrisori către N. Iorga”, 1979; C.D. Zeletin, ,,Bârladul odinioară şi astăzi”, vol. I, Buc., 1980; ,,Dicţionarul bibliografic”, 1981; I. Hangiu, ,,Dicţionarul presei literare româneşti”, 1987; DGRL, C, 2004, p. 86-87 Note: 1. Tr. Nicola, „Valori...”, vol. II, p. 27; 2, 3. idem, p. 28;

asemenea că mai toţi junimiştii îmbrăţişaseră doctrina politică atât de cunoscută în istoria formării României moderne. Petre P. Carp a făcut studii în străinătate, la Berlin, unde, curios, urma cursurile Gimnaziului Francez al lui L’Hardy, în casa căruia a şi locuit de altfel. La Universitatea din Bon a urmat studii de drept şi de economie. La întoarcerea în ţară a intrat în cercul lui Titu Maiorescu, iniţiatorul ,,prelecţiunilor populare”, un preludiu la viitoarea celebră Societate Literară ,,Junimea”, ale cărei baze sunt puse de cei cinci corifei: Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, P. P. Carp, V. V. Pogor şi Th. Rosetti. Aceasta este însemnarea care adevereşte evenimentul la care ne raportăm, deşi societatea funcţiona deja cu cel puţin un an mai devreme decât 1864. În anii care au urmat, P. P. Carp s-a dedicat activităţilor politice, cea literară, începută ca traducător, fiind lăsată pe planul al doilea. Între anii 1907-1912 a fost preşedintele Partidului Conservator şi prim-ministru între anii 19101912. A fost adeptul participării României la Primul Război Mondial, alături de Puterile Centrale. Să nu uităm însă că activitatea de început a viitorului om politic are strânse legături cu literatura. Alături de ceilalţi junimişti, a participat la dezbaterile din Cenaclul ,,Junimii”, ştiindu-se că toţi erau înzestraţi cu un fin gust estetic. Dar P. P. Carp s-a afirmat mai ales ca traducător. Referindu-se la traducerile şi la criticile lui P. P. Carp, George Călinescu spune: ,,P. P.Carp a făcut oarece critică şi a tradus ,,Macbeth” şi ,,Othelo”, însă rău. Critica lui împotriva dramei lui B. P.Hasdeu, ,,Răzvan şi Vidra” e lipsită de bun simţ.” (1)

CARANFIL, N. A, folclorist. Se cunosc puţine date despre el. S-a născut la Huşi şi a trăit, cum menţionează câteva surse, în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, epocă în care înflorise o bogată publicistică şi editorialistică de natură folclorică. Este considerat unul din primii noştri folclorişti pentru că prin el facem cunoştinţă cu cea de a doua culegere importantă de folclor de după cea a lui Vasile Alecsandri (,,Doine, balade, cântece bătrneşti adunate şi îndreptate de...”) din 1852, prima ediţie şi ,,Poezii poporale ale românilor” din 1872; Caranfil a adunat cântece haiduceşti, satirice şi zece balade în volumul ,,Cântece populare de pe Valea Prutului, Huşi, 1872. Important este că la unele balade indică şi variantele care circulau la vremea aceea pe cale orală. Cartea a fost apreciată de A. D. Xenopol pentru autenticitatea textelor, chiar dacă atunci era greu de apreciat o asemenea calitate, şi de B. P. Hasdeu care o valorifică şi o citează în ,,Etyimologicum Magnum Romaniae”. OPERA: ,,Cântece populare de pre Valea Prutului”, Huşi, 1872. Bibliografie de referinţă: A.D. Xenopol, în ,,Convorbiri literare”, 1 aug. 1872; I. Datcu, S. C. Stroiescu, ,,Dicţionarul folcloriştilor români”, 1979; V. Grigoraş, ,,Fragmente... 2001, p. 109.

CARP, Petre P., scriitor, traducător. S-a născut la Iaşi la 29 iunie 1837 şi s-a stins în 1918. Era fiu al spătarului Petre I. Carp şi al Smarandei, născută Radu. Petre Carp este urmaşul unei vechi familii de boieri din Ţibăneştii Vasluiului, unde şi azi se mai găsesc urmele, aproape de ruine ale fostului conac. Bunicul său făcuse studiile la Viena, aşa încât, viitorul junimist şi om politic remarcabil, a urmat o veche tradiţie moldovenească conservatoare; de altfel a fost multă vreme conducătorul vestitului Partid Conservator, aflat de multe ori la guvernare. Se ştie de

OPERA: (traduceri); ,,Macbeth”, ,,Othelo” de W. Shakespeare; 2 volume, 1864, 1869. A scris şi studii critice polemice despre B.P. Hasdeu, (,,Răzvan şi Vidra”), G. Sion, (,Fabule”) A avut relaţii bune cu scriitorii, unul din cei pe care i-a susţinut fiind şi B. Delavrancea, dramaturg şi excelent orator, ajuns cu sprijinul lui P. P. Carp, deputat de Vaslui. Referinţe critice: G. Călinescu, ,,Istoria... , p. 440; DGLR, C, 2004, p. 102 – 103; DGLR, 2004, p. 102.

90

publicistică în publicaţiile locale, în special ,,Vreme nouă” (a nu se confunda cu ,,Vremea nouă” de mai târziu) la care a lucrat şi cunoscutul publicist Valer Mitru, unul din apropiaţii lui V. I. Cataramă. Cum se afirma şi mai sus, debutul publicistc s-a produs în revistele ieşene pe când era student, dar tot atunci a proiectat lucrări mai ample, unele cu caracter monografic: ,,Vasile V. Pogor, sufletul ,,Junimii”, studiu citat de G. Călinescu la subsolul ,,Istoriei...” din 1941, la pag. 1000, 1001, 1009 din ediţia mai nouă, 1982. (Lucrarea este citată la Bibliografie, la paginile indicate). Dar anii care au urmat au pus o amprentă nefavorabilă pe destinul acestui cărturar, ca de altfel pe al multora din spiritele înalte ale acestui neam. În alte condiţii, V. I. Cataramă ar fi putut să se împlinească după forţa sa intelectuală, considerăm astăzi ca fiind ratată din pricina vremurilor ostile. După o activitate didactică remarcabilă la Liceul ,,M. Kogălniceanu” şi la Liceul Nr. 2 desfăşurată între anii 1945-1956, a fost pus sub acuzare că a subminat ordinea de stat şi a desfăşurat o activitate anticomunistă, în urma căreia este arestat şi, judecat sumar, ca de obicei, a fost ţinut în detenţie mai mult de cinci ani împreună cu alţi profesori marcaţi de dictatură. Mare parte din lucrările sale aflate în manuscrise au fost confiscate de către organele de securitate şi au fost arse sau pierdute, aşa încât, azi, imaginea lui rămâne încă sub semnul incertitudinii. S-a stins din viaţă în anul 1980, păstrând pe chip semnul frustrării.

CATARAMĂ, Vasile-Ion, prozator, publicist. S-a născut la 6 aprilie, 1915 în satul Poeneşti, judeţul Vaslui, într-o familie în care tatăl, Gheorghe Cataramă, era funcţionar iar mama casnică, el fiind al şaptelea copil (ca altădată Eminescu). Din păcate, mama, odată cu naşterea acestui copil, a încheiat socotelile cu viaţa. (1) Tatăl era pe atunci notar al comunei şi a fost nevoit să caute o ,,mamă de lapte”. Noua mamă se numea Antonache şi avea şi ea un copil, Ion Antonache pe care viitorul cărturar nu-l va uita, fiindu-i un fel de frate. Copilul a fost apoi infiat de o soră a mamei, cumnata lui Gheorghe Cataramă, cu acte în regulă, aşa încât a devenit fiul adoptiv al lui Ion Cataramă, frate bun cu tatăl natural, care locuia însă în Deleşti, comună apropiată de cea natală. Şi noul părinte era tot notar, asta presupunând că cei doi fraţi Cataramă învăţaseră carte. Prin mama adoptivă, Vasile Ion Cataramă se înrudea cu Ion C. Frimu, personaj de notorietate politică de stânga, originară din Bârzeştii Vasluiului. Copilăria şi şcoala primară s-au consumat în satul Deleşti, pentru ca apoi viitorul profesor şi scriitor să devină elev al Liceului ,,M. Kogălniceanu” din Vaslui. În 1934 şi-a luat examenul de bacalaureat, după care a devenit student al Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii ,,Al. I. Cuza” din Iaşi, având şansa de a studia cu profesori de renume. Remarcat de G. Călinescu, la terminarea studiilor este oprit ca asistent şi colaborator. În 1938 se asociază cu alţi tineri scriitori şi a constituit Asociaţia ,,Noua Junime”. Între timp, debutase publicistic în ,,Însemnări ieşene” şi colabora la ,,Adevărul literar şi artistic”, ,,Arhiva”, Buletinul ,,Alexandru Philippide”, ,,Viaţa” etc. Dar cum vremurile deveniseră foarte tulburi, începuse războiul, s-a retras în satul copilăriei şi pe durata războiului a fost, notar precum cei doi taţi ai săi, până în 1945, când a plecat la Vaslui în calitate de profesor de Limba şi literatura română. În scurtă vreme s-a făcut cunoscut prin multitudinea preocupărilor şi în primul rând prin activitatea

OPERA: Opera care l-ar fi putut impune pe Vasile Ion Cataramă ca scriitor de valoare a rămas în manuscrise. Multe dintre ele au fost distruse ori arse din porunci draconice. Au intrat însă în conştiinţa publică şi căteva lucrări publicate: ,,Târgul nostru”, 1943; ,,Bazar universitar”, Iaşi, 1937; ,,Esenin în româneşte”, Iaşi, 1838; ,,Vasile V. Pogor, sufletul ,,Junimii”, Iaşi, 1943; ,,Lava meditativă”, în volumul ,,Moartea unui poet”, îngrijit de poetul Gheorghe Tomozei, în 1956; ,,G. Călinescu” şi ,,Noua Junime”, în volumul ,,Amintiri despre G. Călinescu”, Ed. Junimea, 1979, 67-72 ; ,,Din istoricul presei vasluiene” în vol. ,,Urme pe timp”, editat de Comitetul judeţean pentru Cultură şi Artă, Vaslui, 1970, p. 165-183. Referinţe critice: G. Călinescu, ,,Istoria... „ p. 1000, 1001, 1029; P. Necula, M. Ciobanu, ,,Dicţionarul personalităţilor vasluiene”, p. 34-35; Vasilica

91

Grigoraş, Fragmente de spiritualitate românească” „ p. 110; Dan Ravaru, ,,Cartea întâia a Racovei”, Piatra Neamţ, 2002, p. 296-314 etc Note: 1. Dan Ravaru, op. cit. , p. 396.

vremii din această localitate şi chiar din anii următori. Statul român l-a recompensat pe Catzafany cu ,,Coroana României în grad de cavaler” pentru contribuţia sa la promovarea culturii prin celebra sa tipografie. Dar orice mare succes are şi regresul său. Pe la sfârşitul primului deceniu al sec. al XX-lea tipografia sa a dat faliment datorită unei puternice şi necruţătoare concurenţe. Înglodat în datorii, a dus o existenţă plină de lipsuri. Nu se ştie nimic de sfârşitul lui. Soarta vitregă şi-a pus amprenta pe destinul său.

CATZAFANY, Gheorghe A, editor, publicist şi tipograf . S-a născut în Grecia în anul 1848... nu se cunoaşte anul morţii. Prezenţa lui în spaţiul vasluian e consemnată în documentele Bârladului. Era absolvent a patru clase primare. De foarte tânăr a învăţat meseria de tipograf (de pe la 12 ani). Trăind vremuri tulburi, luat de val, a participat la revoluţia cretană din 1867. Nu se cunoaşte de asemenea anul sosirii lui în România, dar se ştie că mulţi greci găseau adăpost în spaţiul românesc atunci când în Elada se tulburau grav apele. Ceea ce se ştie e faptul că a însoţit un frate, pe Hristache, la Focşani, proprietarul unei mici moşii la Râmnici-Sărat. A lucrat pe pământul fratelui său până la împroprietărire, când grecul, străin fiind, a fost desproprietărit, după care s-a angajat la tipografia lui Pericle Pestemangioglu din Brăila, şi aceasta cumpărată de la un oarecare C. Teodorescu. Noul proprietar a instalat tipografia la Cahul. S-a mutat şi el odată cu maşina de tipărit şi a tipărit în sudul Basarabiei o revistă cu caracter economic, ,,Cultivatorul”. Când judeţele din sudul Basarabiei au trecut în anul 1878 la Rusia, în urma Tratatului de pace de la Berlin, Gh. Catzafany a cumpărat tipografia de la urmaşii proprietarului decedat în, 1878 şi a instalat-o la Bârlad, la 28 oct. 1878. Începând din momentul stabilirii în acest oraş, Catzafany a modernizat mereu tipografia, a instalat şi o legătorie intrând într-o adevărată competiţie cu tipografii din ţară şi chiar din străinătate, ajungând, într-un fel, celebru. A primit medalii la expoziţiile din ţară şi ,,Menţiune de onoare” la o mare expoziţie organizată la Paris, în 1900. Catzafany a devenit cetăţean român după o căsătorie cu o femeie din Bârlad şi şi-a legat existenţa definitiv de acest oraş. La tipografia lui şi-au făcut ucenicia cei mai importanţi tipografi ai

OPERA: A înfiinţat o ,,Bibliotecă populară” alcătuită din cărţi tipărite în tipografia sa. A făcut numeroase traduceri din greceşte şi a publicat articole în ,,Paloda literară”, publicaţie la care a fost şi director în anii 1881-1883 şi 1892-1895. ,,Remuşcarea sau Adulterul pedepsit”, ,,Calendarul Tutovei”, I, 1888; ,,Minunile Sfântului Sisoie”, 1dem, 1883; ,,Oracolul sau noua ghicitoare”, 1bidem, 1885; ,,Cele 24 vămi”, 1885; ,,Tălmăcirea viselor”, 1885; ,,Două poveşti foarte interesante”,1897; ,,Din traducerile mele”, vol. I, 1909; ,,Istorioare morale”, 1900; ,,Aspasia”, nuvele, 1897; ,,Glumeţele poveşti ale lui N. Hogea”, 1897 etc Referinţe bibliografice: ,,Paloda”, 5 II, 1881; ,,Progresul”, III, 23 iulie, 1885; ,,Tutova”, martie, 1886; ,,Monitorul jud. Tutova”, 12 apr. 1888; ,,Paloda”, 2 iulie, 1992;, 5, 1993, 47, 1900, 22, 1903 etc. ,,Dicţionar bibliografic”, 1981; I. Hangiu, ,,Dicţionar al presei literare româneşti”, 1987.

CAŢICHE – TIRON, Constanţa, poetă. S-a născut la 7 martie, 1936 în localitatea Arsura, fostul judeţ Fălciu, azi, jud. Vaslui, din părinţi învăţători. A urmat şcoala primară în localitatea natală iar gimnaziul (şcoala elementară de 7 ani) la Şchiopeni, azi satul Văleni, unde părinţii fuseseră mutaţi cu serviciul de autorităţi. Este absolventă a Liceului „Cuza-Vodă” din Huşi din 1954 (şcoala medie de 10 ani). Între anii 1954-1961 a lucrat în sistemul de învăţământ în calitate de învăţător sau profesor suplinitor. A îndeplinit de asemenea funcţia de directoare de cămin cultural şi bibliotecară. A lucrat, cum a afirmat, acolo unde s-au ivit 92

pentru firul de iarbă”; Avram D. Tudosie, pref. la vol. „Pasiuni gastronimoce”.

posturi vacante. Între anii 1961- 1964 a urmat cursurile Şcolii Postliceale Sanitare din Iaşi, iar la absolvire a fost repartizată în sistemul sanitar în calitate de asistentă, specializată în „nutriţie şi dietetică” pănă la pensionarea din 1994. După pensionare a lucrat doi ani ca profesoară la Şcoala Postliceală Sanitară din Huşi, unde a predat la specialitatea „Nutriţie şi dietetică”. Publicistic, C. Caţiche-Tiron a debutat în anul 1975 în „Viaţa medicală” cu studii şi note de specialitate, dar cu texte literare a apărut în „Muncitorul sanitar”, o poezie pentru copii. A compus texte pentru spectacolele brigăzii artistice de agitaţie din Şchiopeni. Unele din aceste texte au fost publicate în „Albina”, „Vremea nouă”, dar şi în antologiile ediate de Comitetul de Cultură şi artă (1977). Prezenţa autoarei în paginile revistelor este mai evidentă după 1990. A publicat poezii în „”Semnal”, „Oferta”, „Apollo” etc. Editorial a apărut cu un volum individual în 1997, „Balsam alb”. Au urmat „Rugă pentru firul de iarbă” şi „Pasiuni gastronomice”. În pregătire pentru tipar se află volumul „Terapie prin artă”. Luată în ansamblu, lirica C. Caţiche-Tiron este una care se adresează unui orizont de aşteptare echilibrat, cu stările de suflet aşezate pe trepte stabile. Universul creaţiei sale e divers şi reflectă o bogată experienţă de viaţă. În „Balsam alb”, se cultivă o poezie de inspiraţie religioasă, psalmodică: „Iisus respiră fărăncetare / rază de iubire, / revelată / în alfabetul unei limbi / neştiute. / Un foşnet de aripi / ne-a făcut să înţelegem / semne. / Cuvinte ale Lui cresc în suflet / sensuri / înălţând.” „Rugă pentru firul de iarbă” şi „Pasiuni gastronomice” impun un poet autentic, surprinzător prin bogăţia strărilor de graţie care le-au dat naştere. În plus, limbajul prin care poeta se exprimă este remarcabil, metafora are profunzime şi este însoţită de o cuceritoare tensiune lirică. Lectura cărţilor C. Caţiche-Tiron oferă cititorului un univers interior cu sensuri adânci. „Terapie prin artă” îmbogăţeşte acest univers cu teme şi motive lirice noi. În plus, o nevoie permanentă de purificare prin relaţia cu arta, cu divinitatea rotunjesc disponibilităţile lirice.

CĂLINESCU Geo-Iancu, poet, dramaturg. S-a născut în anul 1930 şi s-a stins din viaţă la 8 septembrie, 2006. După şcolile elementare de rigoare a îmbrăţişat cariera militară, într-un sector hulit de mulţi şi ieri şi azi; a fost ofiţer de securitate, dar pasionat de literatură, în special de dramaturgie. Lucru rar între ofiţeri, el a avut, după mărturisirea Marianei Sava de la Biblioteca „Stroe Beloescu”, „o relaţie specială cu instituţia noastră, fiind nelipsit de la toate activităţile organizate de noi”. Geo-Iancu Călinescu este pseudonimul lui Gheorghe Iancu, luat, ca în cazul lui Creangă, după numele mamei. Producţia lirică a fost adunată în două volume, „Vitralii” şi „Arcul timpului”. Vocaţia lirică nu depăşeşte amatorismul şi ceea ce s-ar numi, capacitatea de a versifica în manieră folclorică teme şi motive curente în texte lipsite de calităţi stilistice, menite să le scoată din anonimat. Dramaturgia în schimb este notabilă, o parte din piese au fost jucate pe scenele teatrelor din ţară: Iaşi, Bacău, Arad, Galaţi, Bârlad şi la Chişinău, dovedind capacitate de a surprinde situaţii dramatice interesante. Producţia dramaturgică, destul de întinsă şi variată, a fost adunată în câteva volume reprezentative, printre care „Amantele trăsnite”şi „Teatru”. A scris opere dramatice peste două decenii char dacă talentul s-a afirmat spre sfârşitul vieţii. Cele mai reuşite sunt comediile, apreciate de Bogdan Ulmu. (1) Volumul „Teatru” conţine opt piese „comedii lirice, comedii dramatice, comedii bufe, piese poliţiste, drame, piese voalat educative...” (2) Este şi autorul unor piese pentru copii, astfel încât „scrisul său acoperă o paletă vastă de subspecii dramatice, lucru mai rar întâlnit la autorii de teatru contemporan”. (3) Temele şi motivele dramatice sunt variate, personajele de asemenea, colorând „o lume nebună, nebună nebună...” (4) Uneori câte o piesă începe în chip dramatic şi se termină comic; alteori se implică elementele supranaturale, mai precis se

OPERA: „Balsam alb”, 1997; „Rugă pentru firul de iarbă”, 2001: „Pasiuni gastronomice”, 2003. Referinţe critice: Mihai I. Vlad, pref. la vol. „Balsam alb”; George Chirilă, pref. la vol. „Rugă

93

operează un soi de demitizare. Cum Geo Iancu Călinescu este un bârlădean, nu putea să evite influenţa unui mare dramaturg al urbei, V. I. Popa. Un evreu are un comportament similar cu al lui Ianke, subiect sensibil pentu vremea aceea. O piesă se numeşte „Corigent la dirigenţie” şi aduce în scenă lumea liceenilor, ca într-un film foarte căutat. Autor al unui număr mare de texte dramatice (peste 20), G. I. Călinescu se înscrie în galeria autorilor dramatici contemporani notabili. Pe coperta a patra a volumului „Amantele trăsnite” din 2000, Bogdan Ulmu notează următoarele într-un titlu sugestiv, „Teatrul realităţii imediate” : „După douăzeci de ani, iată că numele său apare des nu doar pe afişele teatrelor, ci şi pe coperţile volumelor! Mă bucur să citesc noi şi noi texte de-ale sale, cu problematici variate, în chei surprinzătoare, răspândite pe o plajă întinsă între dramă şi comedie, gravitate şi ironie, tragic şi burlesc. Fie că se adresează copiilor, ori adulţilor; fie că vorbeşte despre solitudine, ori fericire; indiferent dacă dă libertate regizorului, ori îl constrânge, teatrul lui... are ceva care nu te poate lăsa indiferent: omenescul. Acel adevăr al sentimentelor şi al situaţiilor, acel firesc al comportamentului eroilor care trece rampa, ba chiar şi pagini... de carte!” Dar dramaturgul este şi autorul câtorva romane: „Din cimitir la Majestic”, „Sus mâinile, domnule general!” şi „Catedrala de fildeş” (în ms.). Scrisul lui Geo Iancu Călinescu e divers şi puţin controlat valoric, mai precis a lipsit, în cazul lui, simţul atoevaluării, mai ales în ceea ce priveşte creaţia poetică. A posedat în schimb har dramatic.

CĂLINESCU, George; poet, prozator, critic şi istoric literar, publicist. Traian Nicola oferă date interesante despre George Călinescu, nu ca să demonstreze că activitatea acestuia, ca om de cultură excepţional, s-ar lega de locurile acestea, pe unde a călcat totuşi chiar dacă totul se datoreşte întâmplării. Aflăm că mama naturală a lui G. Călinescu este Maria Vişan, fiică a lui Marin şi Dumitra Vişa, numele de Vişan fiind o transcriere greşită în actele de stare civilă. Viitoarea mamă s-a născut la 17 mai, 1874 în com. Dobroteasa, jud. Olt. Bătută de un frate mai mare, Maria fuge de acasă în 1894 şi, ajungând la Bucureşti, în Gara de Nord, a cunoscut pe un impiegat CFR, pe nume C. Călinescu. Acesta o angajează ca menajeră în casa lui aflată undeva în apropierea gării. Maria devine în casa impiegatului, Mariţa. În 1898, Mariţa Vişan cedează pasiunii erotice a unui frate al Mariei Călinescu, Tache Căpitănescu, şi rămâne însărcinată. Naşte la Spitalul Filantropia la 13 iunie 1899 un băieţel pe care îl găsim în acte înscris cu numele Gheorghe Vişan, adică după numele mamei, copil născut din flori. Mama va purta numele de Vişan tot restul vieţii. Familia Călinescu se angajează să-l crească pe copil, mama naturală rămânând pe post de doică. În 1903, familia Călinescu se mută la Botoşani, apoi la Iaşi în 1905. Copilul Gheorghe Vişan a fost înscris la Şcoala primară ,,Carol I”, în clasa I primind premiul al treilea, singurul din viaţa de şcolar al celebrului cărturar. La 17 martie, 1907, micuţul Gheoghe este adoptat oficial, dar în acelaşi an, tatăl adoptiv moare. Văduva Maria Călinescu se mută la surorile ei la Bucureşti în 1908, iar copilul continuă învăţătura elementară la ,,Şcoala primară de băieţi, Cuibul cu barză”. A terminat şcoala primară în anul 1910 şi a fost înscris la Liceul ,,Gheorghe Lazăr”. Pasionat de muzică a făcut parte din orchestra liceului. Războiul însă a tulburat grav viaţa Mariei Călinescu. S-a refugiat şi ca mulţi alţii în Moldova, la Iaşi iar fiul ei adoptiv adolescentul

OPERA: „Vitralii”, versuri, 1999; „Arcul timpului”, versuri, 2000; „Amantele trăsnite”, teatru, 2000; „Teatru”, 2004, „Teatru”, 2005; cele două volume de teatru conţin piesele: „În vâltoarea anilor”, „Necunoscutul cu haină cadrilată”, scenariu radiofonic, „Dragoste la vârsta a treia”, „Tigrul albastru”, „Varietăţi ci vietăţi”, „Detectiv pe portativ”, „Insula pierdută”, „Micuţa pianistă”, „Viaţa ca un bal mascat”, „Amantele trăsnite”, „Clovnii nu răd niciodată” etc. Referinţe critice: Bogdan Ulmu, „Subiecte pentru toţi”, în „Convorbiri literare”, 10, 2004, p. 136; idem, „Teatrul realităţii imediate”, pe coperta a patra a vol. „Teatru”, 2005; Gruia Novac în „Cuminţenia lui Procurante”, 2001, p. 132-138.

94

Gheorghe Călinescu, a urmat-o şi a continuat studiile liceale la ,,Liceul internat” din Iaşi. Era cercetaş şi în această calitate i s-au dat sarcini cu caracter socio-sanitar, iar cu acest prilej a poposit şi la Bârlad. Ceea ce relatează de aici încolo d-l Traian Nicola şi pentru care afirmaţii îşi ,,asumă răspunderea”, este o surpriză de proprţii neobişnuite. În nici o informaţie scrisă nu se arată unde a urmat G. Călinescu clasele a VII şi VIII de liceu. Gheorghe Vrabie, cunoscutul folclorist a relatat următoarele: În ultima excursie documentară făcută la mănăstirile din Nordul Moldovei şi Sudul Bucovinei, G. Călinescu, insoţit de colaboratorii de la vestitul Institut de Istorie Literară şi Folclor, al cărui director era, la întoarcere a ales un traseu care trecea şi prin Bârlad şi i-a cerut şoferului autocarului să oprească în dreptul Liceului ,,Gh. Roşca Codreanu”. Pentru că uşa era încuiată nu a putut intra în local, dar privind pe geamul vestitei instituţii a văzut mai multe portrete înrămate expuse pe pereţii din hol. Curios, a întrebat ce reprezintă acele tablouri şi i s-a răspuns că sunt academicieni şi profesori universitari, foşti elevi ai liceului. A întrebat dacă se află şi el printre ei şi i s-a răspuns că nu, chipul lui nu are ce căuta acolo, pentru că nu a fost elevul acestei şcoli. Indignat i-a replicat lui Gh. Vrabie că în timpul primului război a dat examene în particular pentru clasele a VII şi a VIII la acest liceu. Apoi a arătat şi casa în care a locuit, aflată în apropierea liceului, din păcate, mai târziu, demolată. Traian Nicola a cercetat apoi în documentele Liceului Codreanu aflate la Arhivele Statului şi a găsit numele lui G. Călinescu printre candidaţii la examene, ,,informaţia e inedită şi absolut autentică”. (1) În perioada ieşeană, scriitorul a fost şi bolnav de tifos. În 1918 s-a întors în capitală şi a dat bacalaureatul la Liceul ,,Mihai Viteazul”. S-a înscris apoi la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii bucureştene, secţia Filologie modernă, dar în anul I nu a susţinut nici un examen şi nici nu a fost prezent la cursuri. În 1919, cînd avea 20 de ani, a aflat adevărul despre viaţa sa, cum a venit pe lume şi cum a crescut. A aflat că Tache Căpitănescu se sinucise în 1818, în urma unui conflict cu trupele germane, că Mariţa era mama lui

adevărată, şi atunci a spus ,,nu” trecutului şi familiei în care trăia.” (2) În 1919, G. Călinescu a fost bibliotecar la Fac. de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti. În iunie 1919 nu s-a prezintat la examene, considerându-se insuficient pregătit. În al doilea an de studenţie s-a angajat ca paleograf şi bibliotecar la Arhivele Statului. În iunie-iulie a vizitat Grecia şi Italia. La 21 iunie 1923 şi-a susţinut licenţa în filosofie, având ca specialitate secundară Limba şi literatura italiană. A continuat să deţină funcţia de bibliotecar la Arhivele Statului, dar şi de profesor suplinitor la Liceul ,,Gheorghe Şincai”, după ce lucrase tot ca profesor la Liceul ,,Matei Basarab”. În ianuarie 1924 a redactat primul număr din revista ,,Roma”. Dar la 1 septembrie, 1923, a fost demis din funcţia de bibliotecar al Arhivelor Statului pentru că lipsise nemotivat trei luni de la serviciu. În primăvara anului 1924 a susţinut examenul de capacitate şi a fost numit profesor de limba română şi limba italiană la Liceul de băieţi ,,Diaconovici Loga” din Timişoara. La propunerea lui Ramiro Oriţ, profesor universitar italian, cu care avea relaţii amicale, i s-a acordat un concediu de doi ani (concediul a fost aprobat de D. Onciul şi V. Pârvan) şi a pleacat la Roma. Aici a făcut investigaţii în Biblioteca Vaticanului şi a audiat cursurile lui Adolfo Venturi, a vizitat muzee, a văzut cum se efectuează săpăturile de la Pompei şi Neapole conduse de G. Luigi şi V. Pârvan. Într-o scrisoare, sau o notă publicată în ,,Naţiunea”, II, din 25 decembrie, 1947, ,,Rememorări”, G. Călinescu vorbea nu prea frumos despre Bârlad, dar reproducerea acestui document e destul de confuză şi nu Bârladul îl preocupa pe G. Călinescu. (,,Virginia Vasiliu dorea să evite acuzele la adresa oraşului natal?!”) Din 1925, când a sosit la Roma şi Constantin Balmuş, din Murgeni, datează prietenia dintre acesta şi G. Călinescu şi va dura toată viaţa. În cei doi ani de studii în Italia, G. Călinescu nu a venit niciodată în ţară. În iunie 1926, a revenit şi a fost numit profesor la Liceul ,,Gh. Şincai”. Din această perioadă datează şi marile proiecte literare, încercarea de a pătrunde în presa literară, în special la revista „Gândirea”.Tot acum a început să frecventeze, alături de alţi scriitori ai vremii, deveniţi peste ani repere, 95

cenaclul ,,Sburătorul” . A colaborat la unele publicaţii şi a fost coparticipant la apariţia revistei ,,Sinteza” (aprilie, 1927). În septembrie s-a întors la Timişoara ca profesor iar în 1929 s-a căsătorit cu Alice-Vera (Elisabeta) Trifu, părinţii ei fiind mici proprietari în Bucureşti, veniţi din altă parte de ţară. În anul 1929-1930 a fost iar detaşat în Bucureşti ca profesor la Şcoala Superioară de Comerţ nr. 2, apoi ca profesor definitiv în 1931. În decembrie 1930 a editat revista ,,Capricorn”, în 1932 a făcut parte din comitetul pentru decernarea Premiului Techirghiol-Eforie, atribuit atunci lui Mircea Eliade pentru romanul ,,Maitreyi”. În 1932 a publicat ,,Viaţa lui Mihai Eminescu” iar în 1934 au apărut vol. I şi II din celebra ,,Operă a lui Mihai Eminescu”, an în care a suferit un atac de astenie nervoasă. Pentru volumele citate mai sus i s-a acordat Premiul Hamangia de 10.000 de lei, o sumă mare pentru vremea aceea. În august-septembrie a făcut din nou o excursie, de data aceasta în Franţa şi în Italia. La 23 noiembrie 1936 şi-a luat doctoratul în litere cu teza ,,Analiza unui manuscris eminescian, ,,Avatarii Faraonului Tla” iar ca teză suplimentară, ,,Opera lui Mihai Eminescu, volumele II şi III. Comisia de doctorat a fost formată din O. Tafrali, decanul Facultăţii de Litere şi Filosofie din Iaşi, şi profesorii: I. M. Marinescu, M. Ralea, I. Iordan şi Octav Botez. Pe atunci, ocuparea unei catedre universitare avea un traseu complicat, ori pentru a ajunge conferenţiar la catedra de estetică şi critică literară a Universităţii ieşene, G. Călinescu a prezentat lista cu lucrările sale, a susţinut probă orală cu tema ,,Limba ca element estetic”, notată cu 20 (notă maximă),

iar la trei zile a ţinut două lecţii publice notate identic. La 1 aprile 1938, G. Călinescu s-a instalat la Iaşi, unde a iniţiat şi creat ,,Noua Junime” (11 aprile, 1938). Cu ajutorul lui G. Ivaşcu, un apropiat, tot de prin părţile Vasluiului, a scos la 1 ianuarie, 1939 ,,Jurnalul literar”. Între anii 1938-1941 a lucrat însă intens la ,,Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, apărută în luna august, dar a fost aspru atacată de adversari, mai cu seamă politici, fiind socotită o ,,lucrare imorală, plină de îndemnuri greşite pentru tineretul care trebuie să-şi facă o cultură literară în spiritul cinstit democratic.” Din această pricină a fost confiscată, dar a fost repusă în vânzare la 6 iulie, 1943 din ordinul lui Antonescu, în urma unei scrisori a autorului. Se ştie că invidia confraţilor a fost cauza principală a situaţiei create. În 1941, G. Călinescu a fost desemnat profesor suplinitor la Catedra de Istoire a literaturii române vechi pentru anul şcolar 1941-1942. Tot în 1941 a fost numit în comitetul de lectură al Teatrului Naţional din Iaşi. Câteva luni din anul 1943 şi-a luat concediu de studii. A refuzat catedra lui Octav Botez prin concurs, considerând că lucrările lui sunt suficiente pentru a fi numit din oficiu. Consiliul Facultăţii a luat până la urmă în considerare acest aspect şi a votat pentru titularizarea lui ca profesor. Dar în 1944 Universitatea din Iaşi s-a mutat la Alba Iulia iar G. Călinescu a revenit la Bucureşti. Din cauza bombardamentelor, s-a mutat însă şi el la Măgurele. În toamna lui 1944, după ceea ce s-a numit, ,,Eliberare”, noile autorităţi încep să-i solicite serviciile, era o adevărată vânătoare de personalităţi, şi 96

aşa se face că a acceptat să conducă ziarul ,,Tribuna poporului”, cotidian creat de PCR. În noiembrie 1944. Societatea Scriitorilor Români l-a ales membru al ei, dar tot acum, G. Călinescu şi-a pus în plan să scoată nişte publicaţii: ,,Bună dimineaţa” şi ,,Pacea”, dar a eşuat din pricina autorităţilor. Totuşi, la 25 noiembrie a scos săptămânalul literar şi artistic ,,Lumea”, dar şi aceasta şi-a încetat apariţia în ianuarie, 1946. Un Congres al Uniunii Patrioţilor, finalizat cu constituirea Partidului Naţional Popular din ianuarie, 1946 l-a cooptat pe G, Călinescu printre cei 119 membri. Organismul cu pricina a hotărât editarea unei publicaţii cu numele ,,Naţiunea” sub conducerea scriitorului. Aşa a îmbrăţişat G. Călinescu gazetăria ,,militantă” şi, curios, el e singurul scriitor căruia i s-a permis a lua parte la procesul generalului Antonescu. A fost de asemenea primul critic literar care a recenzat lucrarea lui Lenin ,,Ce-i de făcut ?” şi ,,Cursul scurt de istorie al P.C. (b) URSS. Între 1-26 ianuarie, 1946 a făcut o călătorie în URSS ca invitat al ziarului ,,Trud” Tot acum a fost ales deputat în Marea Adunare Naţională, chiar în ziua sosirii lui din Ţara Sovietelor, într-o circumscripţie electorală din judeţul Botoşani pe lista Blocului Partidelor Democratice. În cuvântările sale în judeţul Botoşani, ţinute în anul 1947 a făcut propagandă în favoarea guvernului Petru Groza. Înformaţii se găsesc în ,,Clopotul”, publicaţie botoşeneană, III, 185, din 8 mai, 1947. La alegerile din martie, 1948 a fost ales deputat de Brăila din partea FDP. De altfel, trebuie menţionat faptul că G. Călinescu a fost deputat în MAN până la moartea sa. Cât priveşte activitatea didactică, la 1 octombrie, 1945 a fost numit profesor titular la catedra de Istorie a literaturii române a Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii Bucureşti. Mama adoptivă, Maria Călinescu, a murit în 1947. La

3 iunie, 1948 a fost ales membru activ al Secţiei literare a Academiei Române, în locul lui Sextil Puşcariu, decedat în acelaşi an, la 5 mai. A urmat însă o campanie de denigrare purtată de Ion Vitner, în ,,Contemporanul”, aprilie – iunie, 1948, iar urmarea acesteia a fost îndepărtarea din învăţământ şi izolarea de viaţa literară pentru o vreme. Timp de şase ani publicaţiile literare îl ignoră şi asta pentru că, spunea Vitner, G. Călinescu era un ,,gânditor idealist” care ,,foloseşte metoda opusă celei dialectice” şi anume ,,metoda de gândire şi de lucru metafizică”. Nu se ştie dacă Vitner înţelegea ceva din ce spunea, dar ţinta lui era precisă. Acelaşi individ îi impută şi activitatea la ,,Tribuna poporului”, pentru că ,,a crescut în spiritul mentalităţii burgheziei, atras de farmecul speculativ al unei asemenea gândiri... s-a făcut apologetul ei... rămâne încă sub imperiul puternic al mentalităţii duşmanilor săi şi ai întregului popor”. (3) Era vremea limbajului fabricat în retorte ideologizante, fierbând împotriva unei intelectualităţi rafinate, pentru a face loc schematismului în gândirea cotidiană. La 8 noiembrie, 1945, când populaţia Bucureştiului manifesta de ziua numelui Regelui Mihai I, în faţa Palatului Regal, Călinescu a acceptat să rostească o alocuţiune la mormântul lui M. Eminescu din Cimitirul Belu, iar la 24 noiembrie, a acceptat să participe împreună cu soţia sa la o recepţie oficială la invitaţia lui Petru Groza. La 24 noiembrie, 1948, Vicu Mândra publica un articol în ,,Flacăra” prin care cerea înlăturarea lui G. Călinescu de la catedră pentru transformarea care trebuia să se producă de aici înainte la catedrele universitare. (4) Până în 1952, G. Călinescu a rămas de faţadă ,,şef de catedră”, plecând în ,,concediu de creaţie” şi a fost forţat să ,,redacteze manuale unice” de „Istoria literaturii române”. La 1 noiembrie, 1949 a fost ,,detaşat” la ,,Instututul de Istorie Literară şi Folclor”, în calitate de director provizoriu, flancat de acelaşi Ion Vitner în 1951, ca director adjunct, înlocuit apoi de Mihail Novicov – un satrap al literaturii române de atunci – în decembrie, 1952. După cum se vede, istoricul şi criticul literar, scriitorul, a fost supravegheat de ,,intelectuali” proletari. În 1952 a fost numit de către Prezidiul Academiei redactor responsabil al 97

revistei ,,Studii şi Cercetări de Istorie literară şi Folclor”, dar era obligat să trateze problemele principale pe baza tezelor lui Stalin din ,,Marxismul şi problemele lingvisticii” (5) Neputând suporta situaţia, G. Călinescu cere eliberarea din funcţie la 19 septembrie, 1952. În 1953 a călătorit în China într-o delegaţie de ziarişti. În 1954 i s-a acordat Diploma de Doctor în ştiinţe filologice” un fel de ceea ce s-ar putea numi, doctor docent. Ca director al ,,Institutului...” amintit, împreună cu colaboratorii, a făcut excursii de documentare între anii 1955-1962. Prin 1950 a început să studieze limba rusă, dar şi documentele Partidului Comunist, exprimându-şi adeziunea la ,,lupta pentru construirea socialismului... o impulsiune... a fiinţei mele.” (6) Din cercetările făcute de Ion Bălu, un biograf călinescian autorizat, reiese că marele scriitor era flancat de politruci (Nu era singurul caz. În perioada la care ne raportăm, marii scriitori aveau pe lângă

militante, cărora nu poate să le reziste.” (9) I.Bălu p. 371). Experienţa românească arată cât de dură a fost manipularea chiar în sfera artei şi culturii în condiţiile dictaturii. La acestea se adaugă teroarea la care a fost supus cărturarul ca să-şi corecteze romanele scrise în periaoda 1953 – 1960, ,,Bietul Ioanide” şi ,,Scrinul negru”. La 23 iunie 1956, G. Călinescu a fost ales membru al Comitetului U. S. din R.P.R. Pasionat de teatru, între anii 1955-1965 a montat în locuinţa sa piese de teatru cu cercetătorii Institutului de Istorie literară şi Folclor. În 1958 a făcut o călătorie la Moscova, iar la împlinirea vârstei de 60 de ani a fost sărbătorit de U.S. şi Academie, fiind recompensat cu Ordinul Steaua R.P.R., clasa a II-a. În octombrie- noimbrie 1959 şi martieaprilie 1960, a călătorit în Cehoslovacia. În iunie 1960 a fost delegat la cel de-al doilea Congres al P.M.R. iar în mai-iunie 1961 a vizitat Parisul, apoi Moscova, iar în martie, 1962, Florenţa. Un articol intitulat ,,În cinstea colectivizării”, publicat în ,,Contemporanul” la 27 aprilie, 1962, elogiază ,,încheierea colectivizării agriculturii” iar în articolul ,,Prin construcţie la pace”, din aceeaşi publicaţie, din 6 octombrie, 1961, declară că este de acord cu ,,această modificare a orizontului.” La 27 aprile 1962 a participat la Sesiunea extraordinară a MAN de la Casa Scânteii, scriitorul arătând încă odată că este ,,alături de marile transformări.” Tot în aprilie 1962 a pus bazele Muzeului de Istorie literară şi Folclor. G. Călinescu era prezent în tribune la defilările cu ocazia zilelor de 1 Mai şi 23 August. Se spune că în această perioadă era ,,devorat” şi de ,,pasiuni extraconjugale”, iar soţia sa Vera îl ocrotea în orice clipă”. Toate aceste situaţii, azi desigur condamnabile, au dus la un fel de înstrăinare de ceea ce l-a preocupat între cele două războaie, încât la 19 aprilie (aprilie acesta e obsedant), 1962, cere să fie primit în rândurile PMR ca să demonstreze că ,,se simte mândru de a se supune disciplinei partidului.” (10) Evenimentul a fost ,,cinstit” cu telegrame de felicitare din partea colaboratorilor, în frunte cu G. Ivaşcu. În 15-18 septembrie, 1963, a participat la sărbătorirea a cinci sute de ani de la naşterea lui Pico de la Mirandola. În noiembrie acelaşi an, a ţinut câteva prelegeri la Facultatea de Filologie despre Eminescu. La

ei un asemenea exemplar care, deseori, semna alături de autori.), ,,i se dădeau sugestii, era sfătuit să scrie despre anumite evenimente politice, i se trimiteau cuvântările lui Gh. Gheorghiu-Dej cu diverse pasaje subliniate, însoţite de stăruitoarea rugăminte de a le comenta şi, fireşte, G. Călinescu ceda.” (7) Între anii 1949-1960, marii scriitori români nu au mai intrat în preocupările lui G. Călinescu. În scrierile sale trebuia să abordeze scriitori proletcultişti ca Victor Tulbure sau Eugen Frunză. În 1948, dictatura comunistă a închis total circulaţia ideilor (8) iar G. Călinescu s-a izolat total de fenomenul literar occidental. El ,,a îmbrăţişat cu bună ştiinţă dogmatismul şi cazul său rămâne un exemplu negativ al riscurilor la care este supusă chiar şi o personalitate în ansamblul unor condiţionări 98

OPERA: ,,Viaţa lui Mihai Eminescu”, 1932; ,,Cartea nunţii”, roman, 1933; ,,Opera lui M. Eminescu”, vol. I – V, 1934 -1936; ,,Poezii”, 1937; ,,Enigma Otiliei”, 1938; ,,Viaţa şi opera lui Ion Creangă”, 1938; ,,Principii de estetică”, 1939; ,,T. Arghezi. Studiu critic” (,,Scriitori de ieri şi azi”), 1939; ,,Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, 1941; ,,Şun sau calea netulburată, mit mogol”, 1943; ,,Iatoria literaturii române”, compendiu, 1945; ,,Sensul clasicismului”, 1946; ,,Impresii asupra literaturii spaniole”, I, II 19641965; ,,Limba română pentru clasa I, gimnaziu unic”, 1947, Idem, clasa a II-a,1947, Ibidem, clasa a III-a, 1947; ibidem, clasa a V-a, 1947; ,,Trei nuvele”, colecţia ,,Contemporanul”, 1949; ,,Bietul Ioanide”, roman, 1953; ,,Istoria literaturii române în monografii”, ,,N. Filimon”, 1954; Idem, ,,Scriitori minori”, 1954; Ibidem, ,,Gr. Alexandrescu”, 1955; ed. II, 1962; ,,Am fost în China nouă”, 1955; ,,Studii şi conferinţe: Horaţiu, Tasso, Cervantes, Tolstoi, Cehov”, 1956; ,,N. Filimon”, 1959; ,,Lauda lucrurilor”, 1963; ,,Cronicile optimistului”, 1964; ,,Opere (II) Poezii”, 1965 şi 1966; ,,Teatru”, 1965; ,,Eminesu”, 1965; ,,Studii de istorie literară şi folclor”, 1966; ,,Ion H. Rădulescu şi şcoala sa”, 1966; ,,Studii şi comunicări”, 1966; ,,Ulyisse”, 1967; ,,Scriitori străini”, 1968; ,,Principii de estetică”. 1968; ,,Scrieri despre artă”, vol. I şi II, 1968; ,,Catina damnatul”, 1968; M. Eminescu, Opere vol. XIII, ,,Opera lui M. Eminescu” 1969; ,,Opera lui M. Eminescu, I, Descrierea operei, 1969; ,,Eminescu în spaţiu şi timp”, 1969; vol. II, 1970; vol. III, 1970; ,,Texte social politice”, 1971; ,,Literatura nouă”, Craiova, 1972; ,,Gâlceava înţeleptului cu lumea” Vol. I, 1973, vol. II, 1974; Referinţe critice: selectiv. Lucrarea lui Ion Bălu cuprinde 2648 de titluri referitoare la viaţa şi opera lui G. Călinescu. Ion Bălu, ,,G. Călinescu. Bibliografie, 1975; Idem, ,,G. Călinescu, eseu despre etapele creaţiei”, 1970; Ion Bălu, ,,Viaţa lui G. Călinescu”, 1981; D. Micu, G. Călinescu între Apollo şi Dionysos”, 1979; ,,Corespondenţa lui G. Călinescu cu Al Rosetti”, 1977; G. Călinescu, Scrisori şi documente, 1979;,,Călinescu şi contemporanii săi”, vol. I, 1984, vol. II, 1987; Alte titluri: E. Lovinescu, Istoria... 1929, vol. VI; N. Iorga, Istoria ... vol. II; Eugen Lovinescu, ,,Istoria... 1937”; Perpessicius, ,,Menţiuni... IV; P. Constantinescu, ,,Scrieri ... II”, G. Damian, ,,Călinescu, romancier, eseu”, 1971; Viorel Alecu, ,,Opera literară a lui G. Călinescu, 1974; Ov. S. Crohmălniceau, Literatura... III, E. Simion, ,,Scriitori românio de azi”, II; M. Ungheanu, ,,Lecturi şi rocade”, 1978; ,,Al Piru, ,,Permaneneţe româneşti” , 1978; Ion Rotaru, ,,O istorie... III”; DGLR, C, 2004, p. 120 – 131 ş. a.

Sinaia, în 1962 şi 1963 a vorbit despre M. Sadoveanu şi Eminescu, iar în 1964 a ţinut un curs despre Ion Creangă. Tot în 1964 i s-a acordat Premiul de Stat. La 16 octombrie face o comunicare intitulată ,,Umanismul lui Creangă” iar în săptămâna următoare Ministerul învăţământului îl numeşte şef onorific de catedră la Facultatea de Limba şi literatura română şi conducător ştiinţific al cadrelor didactice dornice să devină posesori ai titlului ,,candidat în ştiinţe” în specialitatea Română. Probabil se aflase că suferă de o boală incurabilă şi i se ofereau nişte compensări morale. La 23 aprilie 1964 montase în propria casă ultima piesă, ,,Ludovic al XIX-lea”, tot cu colaboratorii institutului, înregistrată şi la Televiziunea Română. La sărbătorirea a a 75 de ani de la moartea lui M. Eminescu, la sesiunea organizată de U.S. G. Călinescu a vorbit despre ,,Eminescu, poet naţional”. La 24 noiembrie 1964 a fost internat la sanatoriul Otopeni cu diagnosticul ciroză hepatică. S-a stins din viaţă la 12 martie, 1965. La înmormântarea sa au vorbit: Constanţa Crăciun (din partea PMR), Demostene Botez, Al Philippide, Jean Livescu, Al. Rosetti, M. Novicov şi studentul Dan Ursuleanu. A fost înmormântat la Cimitirul Belu între mormintele lui M. Eminescu şi M. Sadoveanu. Geo Bogza scria ,,In memoriam. Flacăra spiritului”, în ,,Contemporanul” din 19 martie, 1965: ,,Prodigios şi proteic, magistral şi fantast, împrăştiind în jurul său lumina soarelui, EL, GEORGE CĂLINESCU, plecat dintre noi în marea şi necunoscuta lume a morţii, lasă în urma lui o operă fundamentală pentru cultura poporului român.” ...Se vorbeşte mult despre greşelile marelui scriitor, şi ele nu sunt puţine; un lucru trebuie luat în considerare: nu şi-a prigonit confraţii cum au făcut-o contemporanii lui (unii) şi cum o fac astăzi aceeaşi indivizi puşi pe harţă. ,,Oricâte greşeli ar fi făcut el, faţă de inegalabila sa operă literară, G. Călinescu este unul din farurile conştiinţei noastre naţionale”, afirmă obiectiv şi responsabil criticul literar, Dumitru Micu. (11) Menţionăm că G. Călinescu a semnat cu următoarele pseudonime: Ovidius, Al, Aristarc, Belfegor, Machiavel, Călin, G. Călin, C. Dandy, Ad. Lit., Nostradamus, J. L. Paraceslus, Cronica modei, P. Nicanor, Aretino, Saltabadil ş.a. 99

Note: 1, 2. Tr. Nicola, „Valori...”, vol. II, p. 42; 3. Ion Bălu, „Viaţa lui G. Călinescu”, 1981, p. 318319; Vezi „Câteva consideraţiuni cu privire la studiul Literaturii în Universitate” în „Flacăra”, I, 39, 24 sept. , 1948; 5. Tr. Nicola, op. cit. p. 45; 6. Vezi „Optimism aprins” în „Contemporanul”, nr. 4, 22 ian. , 1960: 7, 9. Ion Bălu, op. cit. p. 371; 8. Tr. Nicola, op. cit. , p. 46; 10. Ion Bălu, op. cit. p. 411; 11. Tr. Nicola, op. cit. p. 47

Daker Arheologie in Rumunianien”, Koln, 1980; ,,Die Daker”, Viena, 1980; ,,Civilizaţia geto-dacică în bazinul Siretului”, în colaborare cu alte muzee, 1992; I Dacii, Florenţa şi Trieste, 1997. Bibliografie de referinţă: Petru Necula, Mihai Ciobanu, ,,Dicţionarul personalităţilor vasluiene”, 2001; Vasilica Grigoraş, ,,Fragmente de spiritualitate românească, ... 2001

CÂRJĂ, Manolache, autor de versuri. S-a născut la Ghiborţeni, azi Balinteşti, judeţul Galaţi pe la 1791 şi a murit în anul 1855. Tatăl său, Ioan Gârjă era sluger şi îndeplinea funcţia de sameş la Galaţi; provenea dintr-o familie de răzeşi din Cârja, ţinutul Fălciului, azi jud. Vaslui. Cârjă Manolache avea rang de serdar, îşi ducea traiul la Galaţi dar şi la Ghiborţeni unde a ridicat o biserică în cimitirul unde a şi fost înmormântat. Avea oarecari lecturi, cunoştea limba greacă şi franceză şi compunea cu uşurinţă versuri. Prietenii îi cunoşteau însuşirile actoriceşti. S-a păstrat de la el un manuscris. În el se găsesc versurile scrise între anii 1814 -1821. Compunea şi în greceşte şi în româneşte. Într-o ediţie din 1856 şi 1887 ale scrierilor lui Costachi Conachi, sunt încorporate şi poezii aparţinând probabil lui Manolache Cârjă: „Peirea”, ,,Deznădăjduirea”, ,,Imputăciunea”, ,,Tânguirea” ş. a. De altfel se ştie că autorul acestor titluri îl imita pe C. Conachi, scria versuri cu caracter intim şi ocazional, epistole către amici. Compunea şi acrostihuri, asta presupunând stăpânirea artei versificaţiei, adresate în special femeilor, căci se considera neîmplinit în dragoste. Spovedaniile lui sunt naive, ca în epocă şi ar fi nefirsc să le judecăm din perspectiva actuală. Se afirmă că Manolache Cârjă a intrat în Istoria literaturii române „ca parte în procesul de paternitate literară între el şi C. Conachi”. (1) Istoricii literari sunt cei care au descoperit datele necsare integrării lui în epocă.

CĂPITANU, Viorel, arheolog, muzeograf, publicist. S-a născut la Tanacu, în judeţul Vaslui la 7 octombrie, 1932. A făcut şcoala primară, în comuna natală şi studii secundare la Liceul ,,M. Kogălniceanu” din Vaslui. Şi-a continuă studiile la Şcoala Normală ,,Vasile Lupu” din Iaşi, absolvent din 1952, apoi a urmat studii superioare la Facultatea de Istorie a Universităţii ,,Al. I. Cuza”, tot în Iaşi între anii 1953 – 1957. Timp de 42 de ani a fost muzeograf şi director al Muzeului judeţean din Bacău. În 1998 s-a pensionat. În ultimii ani şi-a adus o contribuţie însemnată la construirea unui local modern pentru instituţia la care a lucrat. Pe Viorel Căpitanu l-a preocupat în special problemele arheologiei referitoare la comuna primitivă cu aplicare la epoca getodacică şi carpatică, în chip aparte, teritoriul de la est de Carpaţi. În acest scop a făcut cercetări de suprafaţă şi săpături, sondaje în judeţele moldovene: Bacău, Neamţ, Vrancea, Vaslui. A condus lucrări arheologice, săpături pe numeroase şantiere cuprinzând paleoliticul dar şi neoliticul, epoca bronzului sau a fierului din zona geto-dacică şi carpatică numită Răcătău. E vorba de cetăţuia dacică identificată cu Tamasidava din ,,Geografia” lui Otolomeu. De asemenea au fost cercetate necropolele de la Bărboasa, Săuceşti, Bacău, Sohodar, Poaiana Negri din judeţul Bacău, dar şi Tanacu şi Rădeni din judeţul Vaslui. Rezulatele cercetărilor au au fost consemnate în peste 200 de studii, articole, note, precum şi cataloage de expoziţii organizate în ţară şi în străinătate. A colaborat la publicaţii de specialitate: ,,Arheologia Moldovei”, ,,Carpica”, ,,Acta Moldaviae Meridionales”. În colaborare a publicat ghiduri şi cataloage.

OPERA: ,,Versuri”, B.A.R. ms. 5965. Referinţe critice: N.A. Ursu, ,,Un poet moldovean necunoscut, Manolache Cârjă, în ,,Cronica”, X, 1975; Idem, ,,Poetul moldovean necunoscut, M. Cârjă şi paternitatea unor versuri atribuite lui Conachi” în ,,Studii şi cercetări ştiinţifice”, 1976. Note, 1. Florin Faifer, în ,,Dicţionarul... până la 1900, Buc. , 1979, p. 191.

OPERA: ,,Ghidul monumentelor istorice din judeţul Bacău şi Neamţ”, ,,Ilirii şi dacii”, 1972; ,,Dacii”, Roma, 1979; ,,Tresor de Daces”, Paris, 1980; ,,Die

100

de marcheting şi în ultima fază, director economic al S.C. Vidişamp S.A, fostul IAS Huşi. A. Cehan scrie versuri din vremea când era elev la liceu, dar parcă numai pentru el. Producţia sa literară a rămas în manuscrise, o lipsă de încredere în valoarea ei l-a împiedicat să debuteze în presă şi în volum. S-a remarcat însă ca epigramist de talent, apreciat de regretatul Valentin Silvestru. A publicat epigrame în presa locală: ,,Adevărul”, ,,Jurnalul de Vaslui”, ,,Meridianul”, „Evenimentul de Iaşi” etc. În 2002 debutează editorial cu volumul ,,Terapie în cuvinte”, un volum de epigrame însumând cele mai izbutite creaţii ale genului din ultimii ani. Epigramistul priveşte în chip ironic suma întreagă de defecte şi apucături umane, teme ahicunoscute, inspiratoare. epigrama are ceva pictural în ea, ori aceasta se concretizează vizual printr-o caricatură: „Chinuri: „Soacra mea vorbeşte mult, / Culmea este că-i şi surdă; / Eu mă chinui s-o ascult / Ea, la fel, să mă audă”.

CÂRLESCU, Maria, istoric literar. S-a născut la Vaslui la 8 septembrie, 1952. A urmat cursurile şcolii primare şi gimnaziale la Brăhăşoaia, comuna Ştefan cel Mare, jud. Vaslui, unde tatăl său, Gheorghe Moroşanu, era preot. A urmat apoi cursurile Liceului ,,Mihail Kogălniceanu” din Vaslui, absolventă cu examen de bacalaureat în 1970. În acelaşi an, a intrat prin concurs la Fac. de Filologie a Univers. Al. I. Cuza din Iaşi unde şi-a luat licenţa în 1974. Tot atunci a fost numită profesoară de limba şi lit. română la diferite şcoli din oraşul natal. A îndeplinit funcţia de director adjunct al Şcolii Nr. 9, ,,Vasile Alecsandri”. În prezent predă limba şi literatura română la Şcoala Nr.10, ,,Mihail Sadoveanu”. A editat o revistă a Şcolii Nr. 10. În ea publică periodic file dintr-un minidicţionar al personalităţilor vasluiene, microbiografii ale unor autori, printre ei numărându-se şi publicistul şi eseistul Petrea Iosub. Editorial a debutat cu micromonografia ,,Ioan Adam” în care prezintă viaţa, activitatea culturală şi scriitoricească a conjudeţeanului dispărut înainte de vreme. Multe date din această micromonografie sunt inedite. Pregăteşte pentru tipar volumul ,,Eterna natură eminesciană”. Colaborează la ,,Tribuna învăţământului”, ,,Dacia Magazin”, ,,Est” ş. a.

OPERA: ,,Terapie în cuvinte”, Iaşi,2002 Referinţe critice: T. Pracsiu, prefaţă la vol. citat.

CHELARU, Marius, poet prozator şi eseist. S-a născut la 30 august 1961 în oraşul Negreşti, jud. Vaslui. Şcoala primară a fost urmată la Negreşti, dar şi în satul Suhuleţ din comuna Tansa. A continuat gimnaziul la Şcoala Generală nr. 4 din Iaşi, apoi Liceul „Costache Negruzzi” şi Liceul Nr. 8 din capitala Moldovei, absolvent din anul 1985. A fost apoi student al Fac. de Ştiinţe Economice a Univ. ieşene între 1985-1990. În 1990 a fost redactor la revistele ,,Timpul” şi „Cronica”. Din 1993 a funcţionat ca redactor, apoi redactor şef până în 1998, apoi director al editurii ieşene „Junimea” până în anul 2000. A condus şi două edituri

OPERA: ,,Ioan Adam”, (micromonografie), Ed. Cutia Pandorei, Vaslui, 2001. Referinţe critice: T. Pracsiu, Prefaţă la ,,Ioan Adam” (micromonografie).

CEHAN, Aurel, epigramist. S-a născut în satul Giurgeşti de lângă Huşi în anul 1950. După şcoala primară şi gimnazială din comuna natală, a urmat cursurile Liceului ,,Cuza-Vodă” din Huşi, absolvent cu bacalaureat din 1969. În acelaşi an a devenit student al Fac. de Ştiinţe Economice a Univ. din Iaşi, în 1974 fiind diplomat în economie. Era de aşteptat ca la Huşi să lucreze în domeniul economiei. A fost numit economist, apoi economist-şef, director 101

proprii, Sakura (2000-2004) şi Parnas (20002002). Scurtă vreme a fost director executiv la Ed. Timpul dar şi consilier editorial la revista „Acces” din Paşcani şi redactor la „Poezia”, secţiunea „eseu”, apoi redactor la secţiunea eseu şi poezie. Din 2007 este secretar general de redacţie şi redactor la aceeaşi revistă. Se mai adaugă funcţia de coordonator / supervizor al unor programe de presă şi distribuţie de carte din sectorul privat la nivel naţional şi regional, asociat la unele companii de distribuţie sau editare de carte, precum şi cea de consultant în probleme de management, tehnici de lucru şi design editorial. Colaborează la publicaţii din ţară: ,,Convorbiri literare”, ,,Cronica”, ,,Acces”, „Poezia”, „Dacia literară”, ,,Revista română”, ,,Luceafărul”, „Magazin istoric”, „Oglinda literară”, „Gazeta de Est”, „Unu”, „Tomis”, „Porta-Franco”, etc, etc şi din străinătate: „Observatorul”, Toronto, „Paravesia” Kosovo şi alte publicaţii din SUA, Canada, Macedonia, Serbia-Muntenegru, Elveţia, Iordania, Liban etc. Este un cărturar activ, cu iniţiative culturale proprii, printre acestea numărându-se colecţiile şi seriile de carte de la editurile ,,Junimea”, „Sakura” sau „Parnas”. Poet, prozator, eseist şi publicist asiduu, Marius Chelaru este o prezenţă vie în viaţa culturală a oraşului Iaşi şi nu numai. Multe acţiuni culturale au caracter european, el colaborând la publicaţii din ţările est-europene şi chiar din Orientul Mijlociu. Poezia lui Marius Chelaru este expresia unui lirism interiorizat, uneori încifrat prin alunecarea în mitologie, unde se pare că se îndreaptă interesul său spiritual. Debutează editorial cu volumul ,,Pelerinul” în 1996. În acelaşi an îi apare la Ed. Timpul volumul de versuri ,,Două kakemono din Ţara unde înfloreşte spiritul limbii” cuprinzând o poezie cu formă fixă în spiritul liricii japoneze, haicu-ul, dar şi aşa zisa poezie tanaka. Următoarele volume de versuri, ,,Femei”, ,,Junimea 1997, ,,Alt fel de sinucidere”, „Junimea”, 1998, „Chiriaşul timpului”, 1999, „Amanţii iluziei”, 1999, ambele la Ed. Timpul, „La descălecatul prezentului”, „Sayonara” (haiku), ediţie bilingvă româno-engleză sunt expresia unei zbateri interioare dar şi a unei deschideri către lume: „verbele / sunt ca florile în inimile noastre / se scufundă în sânge rodind disperare

/ nasc amintiri / curg / ploaie de litere cătînduşi sensul în braţele unui cuvînt” („A uita”). „Desferecate din descîntec pietre / dintr-o vetustă şi părelnică / cetate-n care s-au stins-au mari şi crâncene iubiri / se clatină / sub tălpile crăpate de dor de drumuri...” („Ahasverus”). Poezia erotică este expresia unui elan tineresc. Iubita e asemenea păsării pheonix renăscând mereu: „trupul tău – pasăre pheonix / arde sub sărutările mele / cenuşa învăluie lumea – sărut părăsit de buze / pe obrazul zilei caducă...” („Pheonix”) Poemele din secvenţa „Anabasis” din volumul „La descălecatul prezentului” sunt expresia artei pure, cultivată de cel care şi-a intitulat aşa unul din marile poeme ale literaturii universale. (Saint – John Perse, în traducerea lui Ion Pillat) „Sânt / pas peste iarna uitată din tine / pe când copilăria abia mai hoinărea / cel care vede / dincolo de dinlăuntrul tău / mireasma obrajilor tăi în răsăritul unui zâmbet...” („Cânt”) Poetul sondează însă „hotarul eului” şi se pare că adâncimile la care ajunge sunt abisale. „Idiom vorbit doar de mine îmi sunt / în vis mănînc cuvinte / retrase din poemele alungate de lume / simt nevoia să repet / pas cu pas / că patria există şi pentru mine în vara care / nu pridideşte să cheme înapoi primăvara...” („Autoportret”) „Cînd mam sufocat prima dată de mine / am fugit din toate astea ca printr-o fereastră...” („Adaptarea la mine”) O imaginaţie bogată dă măsura acestei lirici în bună parte livrescă, autorul fiind un cunoscător autorizat ai marilor poeţi ai lumii. Eseistul abordează probleme de cultură orientală, încărcată de multe necunoscute. Descifrarea misterelor înţesate în mitologii se întâlneşte în volumele „Salmoxis versus Zamolxis”(eseuri) din 2001 şi „Japonia – Ţara unde înfloreşte spiritul limbii” (studii critice). Ca prozator a publicat romanele „Tai Ping” la Ed. Sakura în 2001şi „Abraham şi muntele nebun sau lumea lui Alt Faust”, Parnas, 2001.O serie de studii au caracter şi conţinut de critică 102

critică literară: „Cartea între Orient şi Occident” în trei volume: „Poezia Orientuilui de la Khayyam la Tagore”, „Cu sufletul pe buze” etc. Marius Chelaru e şi un excelent traducător din limbile engleză şi arabă. Un volum trilingv (română, engleză, arabă) este cel intitulat „Capitol din biblia poeziei” de Munir Mezyed. Din opera aceluiaş poet a mai tradus „Dragoste şi ură”, roman, şi „Frescele poeziei” (în limbile română, engleză, arabă, spaniolă). A tradus din opera unor poeţi din India, Pakistan, Belgia, Coreea, Irlanda, Iordania, Iran, Siria, Liban, Palestina, Spania, China ş. a. A îngrijit ediţii, a redactat studii introductive, prefeţe şi postfeţe la volume de proză, poezie, eseuri ale unor autori români, şi străini (Macedonia, Kosovo, Albania, Italia, SUA, etc). De asemenea a apărut cu poezii şi eseuri în antologii şi reviste în nouă limbi. Este membru al U.S., al Clubului Junimea din Iaşi şi membru onorific al Fundaţiei „Maison Naaman pour la Culture” din Berut, Liban. În 2005 a primit premiul Asociaţiei culturale „D. Zamfirescu, „pentru promovarea literaturii străine în context românesc”, tot în 2005 este onorat cu Premiul U.S. filiala Iaşi, iar în 2006 este laureat al Premiului Maison Naaman pour la Culture din Beirut, Liban. Desigur, deschiderea către universul imaginar se află în plină afirmare şi proiectele sale literare se vor împlini în viitorul apropiat.

CHEMAREA NOASTRĂ, Revista Asociaţiei Corpului Didactic din jud. Fălciu. Azi jud. Vaslui. A apărut lunar la Fălticeni între ianuarie, 1929 – martie, 1930. Conducerea revistei era asigurată de un comitet al asociaţiei. Scopul revistei era acela de a sprijini activitatea învăţătorilor în procesul instructiv-educativ. Revista a publicat însă şi literatură: poezie, proză, articole diverse, maxime şi cugetări. Primul număr evidenţia activitatea învăţătorilor folclorişti, în primul rând pe cea a lui Nicolae Stoleru, mort în Marele Război, apoi pe cea a lui S. Teodorescu-Kirileanu, mort şi el în 1926 şi a lui Al. Vasiliu-Tătăraşi. Evocarea îi aparţinea lui D. Furtună. C. Z. Buzdugan publica versuri („Parabolă”, nr. 1, 1929, „Imn patriei”, nr. 2-4, 1929). M. Sadoveanu publica o proză, „Duşmanul cel mare” în nr. 2-4, 1929. A fost publicată şi o proză a lui Al. Vlahuţă, „Un suflet nou”. Au mai colaborat: C. Meissner şi Virgil Tempeanu. Formatul revistei era tip carte, 31/42 cm. Ms. BAR, p. III, 16602. Bibliografie de referinţă: I. Hangiu, „Dicţionar al presei literare româneşti...”, 1979, p. 76.

CHIPER – DINOGRANCEA, Gheorghe, scriitor. S-a născut la Huşi în 1911 şi a încetat din viată în 1977. Se cunosc puţine date despre el din surse nu prea sigure. A urmat şcoala primară şi cursurile Liceului „Cuza-Vodă” din oraşul natal, absolvent din 1932. A urmat Fac. de Drept (?) şi a practicat avocatura. A scris şi publicat romane şi proză scurtă umoristică (schiţe). Este autorul unor legende de inspiraţie istorică, despre Ştefan cel Mare, marcate de influenţa folclorică şi de cea a creaţiei lui Vasile Alecsandri. A practicat o publicistică ocazională în revista Liceului „Cuza-Vodă”, „Zorile”, îndrumată mai târziu de poetul şi eseistul huşean, Ion Alex. Angheluş.

OPERA: „Pelerinul”, versuri, Junimea, 1996; „Două kakemono închipuite din ţara unde înfloreşte spiritul limbii”, Ed. Timpul, 1996; „Femei”, 1997; „Altfel de sinucidere”, versuri, Junimea, 1998; „Chiriaşul timpului”, versuri, Ed. Timpul, 1999; „Amanţii iluziei”, idem, 1999; „La descălecatul prezentului”, Sakura, 2000; „Saionara” (haicu), ed. bilingvă, Sakura, 2000; „Tai Ping”, roman,, Universitas, 2001; „Abraham şi muntele nebun sau lumea lui Alt Faust”, Parnas, 2001. „Jihad. Chipul lui Dumnezeu în oglinda războiului sfânt”, 2004; „Cartea între Orient şi Occident”, I, II, III, 2004, 2005, 2006; „Poezia Orientului de la Khayam la Tagore”, 2005; „Cu sufletul pe buze”, 2006. Referinţe critice: Au semnat studii critice, note, comentarii şi recenzii George Bădărău, Valeriu Stancu, Mihai Petean, S. Ailenei, N. Turtureanu, în „Convorbiri literare”, „Cronica”, „Steaua”, „Dacia literară”, „Ateneu”, „Timpul”, „Poezia” etc.

OPERA: „Putregaiul”, roman, 1937; „Târgul trăsniţilor”, proză umoristică, 1943; „Fulgerul”, roman, 1973. Bibliografie de referinţă: Vasilica Grigoraş, „Fragmente... „, 2001, pag. 115.

CHIRIAC, Frumuzache A, istoric literar, latinist. S-a născut la 4 decembrie, 1884 la 103

Bârlad şi a murit la 1 ian. 1969. A urmat şcoala primară şi studiile liceale în oraşul natal, la Şcoala Nr. 1 şi Liceul Codreanu. În 1896, rămas orfan de tată a fost nevoit să se întreţină singur. În 1904 a dat examenul de bacalaureat, preşedintele comisiei fiind un celebru profesor universitar de fizică, din Hârsova Vasluiului, Dragomir Hurmuzescu. Între anii 1904 -1909 a fost student la Fac. de Litere şi filosofie, secţia clasică, a Universităţii Bucureşti, având ca profesor un alt bârlădean celebru, Dimitrie Evolceanu la limba latină, pe Grigore Tocilescu la istoria antică şi pe Ovid Densuseanu la istoria limbii. În timpul studenţiei s-a angajat ca pedagog la un liceu particular din Bucureşti, patronat de Iosif Nădejde, funcţionând într-un local vechi al Şcolii de Institutori. După absolvire, la 1 ianuarie, 1909 a fost numit învăţător la Şcoala primară evanghelică din capitală, iar din octombrie, acelaşi an, după examenul de licenţă, a fost numit profesor suplinitor de limba şi literatura română (secundar) şi limba latină (principal) până în 1913. Apoi, până în 1914 a funcţionat ca profesor de latină la Liceul militar de la Mânăstirea Dealului, Târgovişte, dar, din pricina unor conflicte cu conducerea liceului iscate pe tema principiilor educaţionale, a renunţat la catedră. În aceeaşi calitate a funcţionat apoi la Liceul Roman Vodă din oraşul Roman. Instabilitatea era un fenomen curent în epoca în care învăţământul românesc încă îşi căuta busola. F. Chiriac era un căutător de drumuri nebătătorite, animat de acţiuni culturale, de lectură, de afirmare, ori toate acestea deveneau supărătoare în anumite medii. F. Chiriac a sprijinit acţiunea lui Ov. Densuseanu de a aduna fonduri pentru un „Cântec naţional al studenţilor”, dar fondurile adunate de el au fost folosite pentru ajutorarea ostaşilor răniţi în Transilvania în primul război. În 1916 a fost mobilizat ca sublocotenent în Regimentul 52 infanterie şi în această calitate a participat la luptele din Dobrogea unde a fost rănit. Pentru faptele eroice a fost decorat cu „Coroana României cu spade” şi cu panglica „Virtutea militară” în grad de cavaler. Rănit fiind, a fost internat la spitalul din Bârlad. După vindecare, la 6 ianuarie 1917 a plecat cu regimentul 52/53 pe frontul BlehaniNămoloasa şi a luat parte la luptele de la

Răzoare din gara Mărăşeşti (6 august, 1917), la Muncelul, Valea Zăbranţului şi din Basarabia. A primit noi distincţii. La 15 martie 1918 a fost demobilizat şi s-a stabilit la Bârlad până la 15 octombrie a aceluiaşi an, când a plecat la Giurgiu ca profesor la Liceul „Ion Maiorescu”. În anul şcolar 1919-1920 a fost profesor la Cluj, la Liceul „Gh. Bariţ”, iar în iunie 1920 a revenit la liceul din Giurgiu, unde a funcţionat până în sept. 1925 an în care s-a stabilit la Bucureşti, la Liceul „Matei Basarab” unde a funcţionat până la pensionarea din 1946, ca profesor de latină. Paralel a predat limba română la la Seminarul „Nifon Mitropolitul” şi latină la Liceul particular „Sf. Andrei” din capitală. Chiriac Frumuzache este unul din cei mai titraţi latinişti români din secolul al XXlea, din păcate azi, în mare parte, uitat OPERA: Activitatea culturală a lui F. Chiriac are legătură cu literatura pentru că vizează creaţia latină despre care a scris studii. A activat în cadrul Ateneului Român, fiind membru activ al acestuia şi a conferenţiat despre lumea romană. „Autori importanţi latini”, 1953; „Vergilius, omul şi opera”, 1936; „Poeţi lirici latini”, 1937; „Teatrul la romani”, 1940; „Datini şi credinţe ale romanilor”, conferinţă, 1941; „Crâmpeie de viaţă din lumea romanilor”, 1943; „Epopeile”, „Aeneida” şi „Pharsalia”, 1944; volume: Caius Sallustius Crispus, „De conjuratione Catilina”, 1912; Caius Sallustius Crispus, „Opera”, 1927; „Cesarius – Comentariu De belo Galica”, 1937; „Scriitori bisericeşti latini” – Antologie pentru seminariile teologice, 1959. Este autorul unui mare număr de manuale didactice de latină. Referinţe critice: Tr. Nicola, „Liceul Gh. Roşca Codreanu” din Bârlad, 197; Nicolae Lascu, „Clasici antici în România”, 1974; „Scrisori către Ov. Densuseanu”, vol. I, 1979; „Neamul românesc”, 31 mai, 1915.

CHIRIAC, Laurenţiu, publicist, cercetător în domeniul istoriei. S-a născut la Bârlad la 29 iunie, 1970. După absolvirea Şcolii Generale Nr. 8 din oraşul natal, în 1985, a urmat cursurile Liceului „Mihai Eminescu” absolvent din promoţia 1989 şi apoi Fac. de Istorie a Universităţii „Alex. I. Cuza” din Iaşi în urma căreia s-a specializat în 1998 în domeniul Istoriei şi arheologiei medievale. A făcut studii aprofundate şi stagiu de doctorat, obţinând titlul de doctor în istorie cu teza „Efigiile religiaose din zona ţinutului Bârladului 104

(secolele XV-XVII)”, în anul 2005. Între anii 1991-1993 a funcţionat ca profesor suplinitor la Şcoala cu clasele I-VIII Măscurei. După absolvirea facultăţii a lucrat ca muzeograf – arheolog la Muzeul „Vasile Pârvan”, dar şi profesor de istorie la Liceul M. Eminescu. Între anii 1998-2005 a fost ajutor responsabil ştiinţific pe Şantierul arheologic „Curţile Domneşti” Vaslui, responsabil şantier arheologie la Mănăstirea Floreşti, comuna Al. Vlahuţă, jud. Vaslui, apoi la Aşezarea medievală Bujoreni, com. Zorleni, la necropola tumulară sat Pogăneşti, comuna Stănileşti. După cum se vede activitatea istoricului şi arheologului este deosebit de bogată. A debutat în reviste de specialitate în anul 1998: „Vechi capitale româneşti medievale” şi „Arheologia medievală. Colaborează şi la „Cercetări istorice”, „Historia Urbana”, „Arhiva Genealogică”, „Cronica Episcopiei Huşilor”, „Arheologia Moldovei”, „Elanul”, „Acta Moldaviae Meridionalis”, dar şi la „Ateneu” etc. Cele mai multe dintre lucrările lui Laurenţiu Chiriac au caracter pur ştiinţific, dar unele dintre ele au un orizont cultural mult mai larg, chiar legat de literatură şi artă, pentru că epoca la care se raportează cercetarea e una complexă.

chema după reforma învăţământului din 1948, azi Liceul Nr. 2 (fostul Liceu Ortodox de fete până în 1948), între anii 1950-1954. Din anii de liceu datează pasiunea pentru lectură şi tot din aceşti ani se manifestă talentul poetic; scrie primele încercări lirice. Autoarea de azi are o stimă deosebită faţă de profesoara de limba şi literatura română Eugenia Marinescu, pentru că i-a îndrumat primii paşi spre facultate. Între anii 1954-1958 a fost studentă la Institutul Maxim Gorki din Bucureşti, studiind limba rusă. În acest timp a activat în cenaclul literar „Vasile Alecsandri”. Viitoarea scriitoare a devenit bârlădeancă prin căsătoaria cu Florin Chiriac, fiu de învăţători. După absolvirea Institutului a funcţionat ca profesoară la Şcoala gen. Nr. 3 din Bârlad. S-a înscris însă la cursurile fără frecvenţă ale Fac. de Limba şi literatura română a Univ. din Bucureşti, devenind licenţiată în 1975 cu lucrarea „Srtucturi ritmice în opera lui Mihail Sadoveanu”, îndrumătorul lucrării a fost regretatul acad. Ion Coteanu. A obţinut gradele didactice din învăţământ. Petruţa Chiriac a fost un membru activ al Cenaclului „Al. Vlahuţă”, îndrumat iniţial de cunoscutul şi regretatul profesor Constantin Parfene, apoi de profesorii Gruia Novac şi Eugen Ghiga. A participat la reuniunile sporadice ale unui Cenaclu Judeţean care a funcţionat ceva mai bine câtă vreme a fost condus de regretatul Ion Alex. Angheluş. În 1990 s-a reînfiinţat cunoscuta Academie Bârlădeană, iar Petruţa Chiriac s-a numărt printre fondatorii noii serii colaborând la revistele scoase în numele ei. Fiul ei, Laurenţiu Gelu Chiriac, a participat la Revoluţia din 1989, la evenimentele din decembie şi a fost rănit în faţa M.A.N. El este absolvent al Fac. de Istorie a Universităţii ieşene din 1997, iar în prezent deţine titlul de doctor în ştiinţele istorice. Cu pseudonimul Vadim Petruţa, viitoarea scriitoare a debutat în revista ieşeană „Cronica” cu articolul „Pe marginea unui reportaj”. A colaborat şi la alte publicaţii cu diferite articole dar şi cu

OPERA: „Monumentele religioase medievale din zona Bârladului”, 2006; „Efigiile religioase din zona şi ţinutul Bărladului (secolele XV-VII), în ms.; „Situl arheologic „Curţile Domneşti” din Vaslui. Monografie”, în colab. în ms. În revistele numite mai sus a publicat un mare număr de studii şi articole (peste 20).

CHIRIAC, Petruţa, prozatoare, publicistă. S-a născut în oraşul Giurgiu, fostul judeţ Vlaşca la 22 iunie, 1936 pe numele după tată, Bârlan. Copilăria, marcată de război, şi-o petrece în oraşul natal, ori la bunici, la ţară. A urmat şcoala primară în oraşul natal între anii 1943-1947 (azi Şcoala Gen. Nr. 5), şcoala elementară de 7 ani (gimnaziu) între anii 19471950 şi şcoala medie de zece ani, aşa cum se 105

fragmente din prozele viitoare: „Şcoala bârlădeană”, „Coordonate bârlădene”, „Prometeu”, „Păreri tutovene” ş. a. În 1987 a primit premiul III şi titlul de laureat la faza pe ţară cu schiţele „Selena” şi „În plan orizontal”. De asemenea a primit Diploma de Onoare, 1915 – 1995 (80 de ani de la crearea „Academiei bârlădene”). A făcut parte din colectivul redacţional al revistelor „Coordonate bârlădene” şi „Păreri tutovene”. Proza ei cuprinde schiţe, povestiri şi romane, valoarea lor impunându-se printr-o viziune estetică în bună măsură tradiţională, dar cu multe elemente moderne. Romanul „Pescăruşii de la malul mării” este o reuşită pe care exegeţii ar trebui s-o ia în seamă în studiile lor, dar se ştie că domeniul literaturii se află în suferinţă datorită limitării circulaţiei valorilor. Apărut la Editura ,,Opera Magna” din Iaşi „Pescăruşii...” e un excelent roman de introspecţie. Lectura dezvăluie o lume trăind sub semnul unui intelectualism rafinat, un fel de replică la literatura care promovează un cotidian debusolat, ameţit de sexualism şi violenţă domestică, pretinzând că aşa este viaţa, iar literatura trebuie s-o copie, fără a spune că aşa nu e bine, dimpotrivă, ea constituie un îndemn la asumarea unei astfel de existenţe, pentru că aceea în care domină frumosul, echilibrul şi armonia e atât de supărătoare, încât trebuie să facem tot ce e posibil ca să nu ne întâlnim cu ea. Mai mult, paradoxal e faptul că lumea în care trăim este ceva mai bună decât cea a cărţilor scrise azi şi nu e firesc. Întorcându-ne la temă, ţinem să precizăm că romanul prezintă o lume ideală, atipică, cu mari disponibilităţi spre echilibrul de care vorbeam, deşi nu e scutită nici ea de vitregiile trecând prin viaţa oricărei generaţii, dar, încărcată de energii pozitive, trece peste dificultăţi şi ajunge la oaza de linişte râvnită. Dar probabil că asemenea situaţii există în lumea celor stăpâniţi de mirajul cărţilor, nu neapărat în afara lumii reale. Incontestabil că întâlnim în acest roman o doză de idilism de factură feminină, parcă nefiresc de când literatura a devenit apanajul conceptelor negative şi unde urâtul, diformul, grotescul, comicul, ironicul stăpânesc absolut universul antropologic. Este incontestabil că autoarea cunoaşte acest aspect şi este mai mult decât probabil că s-a gândit să dea o replică

unei asemenea viziuni. Având în vedere că literatura prezintă o realitate posibilă, romanul în cauză evocă fapte şi întâmplări autentice, nu ne aflăm într-o lume ireală, în spatele personajelor se află oameni care îşi duc existenţa în cotidian, nu prea deosebită de cea din carte, încât ne întrebăm, de unde vine înclinaţia spre starea de dizarmonie în artă în general şi în literatură în mod special. Dar dacă ţinem seama că nu se mai pune preţ pe utilitatea artei, tot ceea ce se întâmplă, e justificat. Construcţia narativă a romanului deschide toate perspectivele auctoriale şi din punctul de vedere al teoriilor mai noi, cartea răspunde exigenţelor criticii literare, deplasată de un timp încoace nu spre ceea ce spune prozatorul, ci de cum spune, ori Petruţa Chiriac este o prozatoare care ştie cum să spună, fără să renunţe la concepţia că o carte, oricum ar fi scrisă, trebuie să poarte în paginile ei un mesaj: ,,pe o pagină de creaţie trebuie să ai grija, de a nu trece mai departe, fără a împărtăşi şi altora ceva...”(1) O asemenea stare literară nu va putea fi abandonată nicicând, în afară de cazul în care cel care scrie nu are nimic de spus, dar spune şi din păcate, au apărut în literatura română asemenea exemplare şi nu puţine, dar luate în seamă la modul cel mai serios cu putinţă. Asta înseamnă că a început deja un proces acut de autoanulare de care vorbea Hegel, potrivit căruia, ,,artele frumoase nu pot divaga, cedând unei imaginaţii sălbatice şi lipsite de frână...”(2) Proză feminină prin excelenţă din stirpea H. P. Bengescu, romanul ,,Pescăruşii de pe malul mării” împleteşte cu măiestrie epicul propriu zis cu poeticul şi nu e nici o exagerare dacă afirm că e multă poezie în această carte, dar nici nu se putea altfel dacă avem în vedere universul pe care autoarea îl aduce în prim plan: o lume a artei, poeziei, muzicii, picturii şi nu în ultimul rând, a presei. Dominantă e arta detaliului, a secvenţelor, a amănuntelor aparent banale, dar deosebite prin 106

semnificaţiile lor. Pulsează viaţa, mai ales cea interioară printr-o comunicare cenzurată, reţinută şi dincolo de toate acestea, este evidentă gravitatea actului al cărui protagonist este naratorul. Interesantă este prezenţa autoarei pe diferite planuri narative, când subiective, când obiective, când în poziţia de narator martor, simplu observator, etc. Lumea romanului Petruţei Chiriac e, dincolo de lumea artei, una care trăieşte, munceşte şi visează în oraşul în care se află Liceul ,,Gh. Roşca Codreanu, un liceu pe deal, ,,M. Eminescu”, desigur, Biblioteca ,,Stroe Beloescu” şi nu în ultimul rând, profesori, elevi, şi tot ceea ce presupune viaţa citadină actuală. Petruţa Chiriac este o prezenţă luminoasă în peisajul literar vasluian actual.

făcut călătorii în interes cultural în cadrul relaţiilor cu acest caracter în URSS şi în Franţa. A colaborat la publicaţiile pentru copii „Arici Pogonici”, „Luminiţa”, „Cravata roşie”, „Instructorul de pionieri” ş. a. O bună parte din opera sa a fost tradusă în limbile rusă şi estoniană. Cronici şi recezii ale lucrărilor sale au apărut în „Contemporanul”, „Gazeta literară şi „Informaţia Bucureştilor”. Alături de cărţile publicate atunci se află scenariile pentru radiodifuziune, cum ar fi: „Zânele călătoresc cu acceleratul”, „Cinci căpitani şi rachete”, de sorginte anticipatoare. Toate aceste au fost difuzate în cadrul emisiunii „Teatru la microfon pentru copii”. „Căluţul de lemn”, „Cocoşelul fără inimă”, „Mărgăritarul fermecat” şi „Lacrimile lăcrămioarei” au fost scrise tot pentru emisiunile radiofonice („Lumea basmelor”). Nu i-au fost străine emisiunile de satiră pentru copii de la televiziune şi radio. A scris în acest scop „Întâmplări din călimara fermecată”, dramatizare după „Cocoşelul fără inimă”. Activitatea literară a lui V. Chiriac este demnă de luat în seamă, chiar dacă asupra ei timpul a pus un văl de uitare şi este serios marcată de conformismul vremii. Se ştie că, din anii aceea, ce a fost la radio şi televiziune nu a scăpat influenţei politice cunoscute, din păcate, pe lângă ce a fost necesar să se uite, se ignorează şi ceea ce ar trebui păstrat.

OPERA: „Geometrie sentimentală”, (zece schiţe), 1980; „Zidiri” II, (patru schiţe), în colab. , 1983; „Inscripţii în iubire”, 1984; „Nemărturisita misiune”, nuvelă, 1991; „Efort în zbor. Schiţe şi povestir pentru copii”, 1996; „Ieşirea din careu”, romsn, 2000; „Pescăruşii de pe malul mării”, 2005. Referinţe critice: C. Parfene, o apreciere privind schiţa „Direcţie”; G.G. Ursu, „Geometrie sentimentală; Gruia Novac, în „Şcoala bârlădeană”, nr. 8, 1980, p. 26; M. Pascu, pref. la „Zidiri” II, 1983; Valentin Taşcu, în „Luceafărul”, 2, 1994; Ioan Baban, în „Adevărul literar”, iulie, 2006; Ioan Baban, în „Obiectiv”, iulie, 2006. Note: P. Chitiac, „Perscăruşii...”, p. 252; G. W. F. Hegel, „Despre artă şi poezie”, 1979, p. 51.

OPERA: „Traista cu poveşti”, (în colab.), 1955; „Ăsta-i Petru”, 1955; „Cinci căpitani şi rachete”, 1958; „Dimineaţa cerul e mai albastru”,1961; „Păpucarul vrăjitor”, 1962; „Zânele călătoresc cu acceleratul”, 1965; „Lacrimile Lăcrămioarei”, 1972;”Ăsta-i Dănuţ”, piesă de teatru, 1973; în periodice: „Stejărel Făt-Frumos”, în „Arici Pogonici”, oct, 1968, în 2 numere. Referinţe critice: Gloria Barna, „Moda ştrengăriilor prefebricate. Pe marginea volumelor pentru copii”, în „Scânteia tinetretului”, 19 nov. 1955; Colocviu naţional de literatură pentru copii. Dezbaterile, în „România literară”, iunie, 1979; Virgil Chiriac, „Cuvânt la Colocviul naţional de literatură pentru copii, în „România literară”, iunie, 1979; „Din cuvântul participanţilor la festivitatea de închidere a stagiunii „Cenaclul literar al pionierilor M. Eminescu”, în „Viaţa românească”, 8-9 sept. 1979, p.106-141.

CHIRIAC, Virgil, prozator, dramaturg. S-a născut la Bârlad la 10 aprilie, 1926. A fost elev al Şcolii primare nr. 1 între anii 1933-1937 şi al Liceului Codreanu între 1937-1944. Ultima clasă de liceu o urmează la Turnu- Măgurele, 1944-45. Între 19451948 a urmat la Bucureşti Institutul de artă dramatică şi a avut ca profesori pe Victor Ion Popa, V. Maximilian şi Aura Buzescu. Începând din 1955 se dedică exclusiv literaturii, în special celei care se adresează copiilor. În 1956 devine membru al fondului literar, iar din 1972 membru al U.S. A 107

CHIRICUŢĂ, Toma, eseist, comentator literar, editor. S-a născut la 6 iunie, 1886 în satul Odaia-Bursucani, fostul judeţ Tutova, în noiembrie şi s-a stins din viaţă în anul 1971 la Bucureşti. A început şcoala primară în satul natal şi a continuat-o la Bârlad. A fost apoi elev al Seminarului Veniamin Costache din Iaşi, după care a urmat cursurile Fac. de Teologie, licenţiat în 1911. Paralel a urmat şi Fac. de Filosofie şi a obţinut a doua licenţă. În 1913 s-a căsătorit la Bârlad cu Virginia Taşcă din Bălăbăneştii Tutovei, azi judeţul Vaslui (18861970). Obţinând o bursă de studii, a plecat în Germania la Erlangen, Nurenberg, Heidelberg şi Leipzig, unde a studiat filosofia cu profesori celebri, cum ar fi Wilhem Wundt, timp de trei ani. Reîntors în ţară în anul în care a izbucnit primul Război Mondial (1914), s-a preoţit la Biserica Sf. Spiridon din Bârlad, oraş în care şi-a început activitatea literară în cadrul cenaclului Academiei bârlădene, fiind unul din fondatorii acesteia (1915). În acelaşi timp a fost profesor de religie la Liceul Codreanu. A luat parte activă la primul război în calitate de cleric. (?) După război, în 1921, a părăsit Bârladul şi s-a stabilit la Botoşani, fiind numit preot la Biserica Uspenia (vestită prin documentul care atestă naşterea lui M. Eminescu), dar şi profesor de filosofie şi pedagogie la Şcoala Normală. În 1928 a fost preot la Biserica Zlătari din Calea Victoriei, Bucureşti, unde a funcţionat până la pensionare, în 1960. A mai oferit şi după 1960 servicii religiaose la Biserica Popa Tatu din capitală. Şi-a continuat şi activitatea didactică în calitate de profesor la liceele „Gh. Lazăr” şi „Domniţa Ileana”. În capitală a condus timp de zece ani revista „Floarea darurilor”. Traian Nicola afirmă că Toma Chiricuţă se impune ca scriitor publicând numeroasae nuvele, poezii, eseuri critice în tot atât de numeroase reviste. Din bibliografia prezentată (pag. 137-139 din „Valori spirituale tutovene”, vol. I), 71 de titluri reprezintă texte exclusiv religioase. Este posibil ca o parte din aceste texte să prezinte şi

oarecare interes literar, dar ele nu justifică încadrarea în lumea scriitorilor. OPERA: „Cortegiul păcei”, broşură, Bârlad, 1916; „Rătăcirile unui anticrist românesc”, Buc. 1916; „Eminescu pedagog”, extras din Anuarul Şcolii Normale de învăţători „M. Eminescu, Botoşani, 1927; „Gânduri de Crăciun”, în „Fântâna darurilor”, dec. 1928; „Intră în corabie tu şi toată casa ta”, broşură, 1930; În revista „Fântâna darurilor au mai apărut: „Mobilizarea spiritului”, 1930; „Eu sunt Mesia”, 1930; „Mormântul cel gol”, 1930; „Către cititori”, 1930; „Zarzărul meu din cale”, 1931; „Un strigăt”, 1931 etc. (Am selectat câteva) Un mare număr de titluri privesc vieţile sfinţilor, prelegeri religioase, îndemnuri la credinţă, predici duminicale, parabole, rugăciuni etc; „Cuvânt înainte” la „Poezii” de C. Goran, f.a. Referinţe critice: G. Ursu, C. Nedelea, „Antologia scriitorilor bâlădeni”, 1937; Lucian Predescu, „Enciclopedia Cugetarea”, 1940; I. Hangiu, „Presa literară românească”, II, Buc, 1968; Tr. Nicola, „Figuri ilustre de ierarhi tutoveni: Părintele Toma Chiricuţă”, în „Păstorul Tutovei”, 1994; Idem, Toma Chiricuţă” în Academia bârlădeană”, nr. 4, mai 1995.

CHIRIŢĂ, Constantin, prozator, publicist. S-a născut în satul Puţul Olarului, comuna Ibăneşti, judeţul Vaslui, la 12 martie, 1925 şi s-a stins la Bon, în Germania la 14 noiembrie, 1991, înmormântat fiind la Poiana Ţapului. Este fiul lui Ion Chiriţă şi al Clarei, născută Marinescu, de profesie cadre didactice. Şcoala primară a fost urmată în satul natal, iar studiile secundare, începute la Liceul „Gh. Roşca Codreanu” din Bârlad, au fost finalizate la Bucureşti. A început în capitală şi studii politehnice dar le-a abandonat. Au urmat momente neclare în biografia sa, efectuând munci necalificate, marginale: luptător de circ, sportiv, apoi a făcut gazetărie sportivă. A intrat în presă ca redactor la „Scânteia”, apoi la „Luceafărul” şi a parcurs după 1970 toate 108

treptele ierarhiei scriitoriceşti: secretar al asociaţiei scriitorilor din Bucureşti, vicepreşedinte al U.S (1977-1988). În 1988 urmându-şi familia, s-a stabilit în Germania, însă nu pentru multă vreme, cauzele morţii sale stând serios sub semnul întrebării... probabil s-a sinucis. Constantin Chiriţă şi-a început activitatea literară ca reporter pe şantierul Bumbeşti-Livezeni şi atelierele Hunedoarei, plecând de la ideea, scumpă în epocă, cum că „muncitorii au fost cea mai importantă descoperire a vieţii” sale şi s-a dedicat trup şi suflet „romantismului revoluţionar” de după cel de-al doilea război. Şi primele nuvele cu care a debutat literar sunt tributare gândirii epocii, stilul fiind unul gazetăresc în „Matei Ion a cucerit viaţa” din 1949, precum şi în „Oameni din oraşul nostru” din 1951. În aceste nuvele se prefigurează însă romancierul de mai târziu. În 1959 publică romanul în două volume, „Întâlnirea” a cărui acţiune se desfăşoară în uzină, acolo unde se construieşte socialismul. De altfel, miezul întâmplării constă în antiteza dintre personajul principal, Eugen Pârvan, om de ştiinţă, trăind în lumea idelor abstracte, lipsit de simţ practic şi muncitorul dotat, lipsit însă de suportul teoretic necesar. Opusul omului de ştiinţă, Eugen Pârvan, este muncitorul Alexandru Severin, creatorul material. „Oţelul” din 1960 reia tema, motivele şi chiar destinele umane. Roman de atmosferă (1), „Oţelul” opune experienţa tradiţională ştiinţei aplicate costructiv. Industrializarea este tema şi a celui de-al treilea roman, „Pasiuni” din 1964. C. Chiriţă dezvoltă în acest roman interesul pentru individul excepţional, robit de pasiuni devoratoare. Ion Murat, profesor de matematică se dăruieşte trup şi suflet luptei pentru transformarea socialistă a ţării. Personajele sunt construite tot în antiteză, pe de o parte unele personaje capabile de sacrificiu, de dăruire, de cealaltă parte aflându-se personaje trăind sub semnul ipocriziei, cinismului, rutinei, de altfel aşa cum e lumea. Aceste creaţii constituie şi prima mare etapă a ctivităţii literare a lui C. Chiriţă. Paralel însă, începând din 1956, a lucrat la ciclul „Cireşarilor”, incontestabil o capodoperă. De la romantismul revoluţionar şi de la metodele de creaţie dominante, prozatorul a trecut la ceea ce s-ar putea numi, romantismul unei vârste, copilăria şi

adolescenţa. Cireşarii sunt copii şi tineri între doisprezece şi şaisprezece ani, elevi la un liceu dintr-un orăşel din provincie, iar numele lor este dat de strada Cireşului, unde se află cartierul general al grupului. De altfel, scriitorul a lucrat necontenit la acest ciclu aproape cinsprezece ani, apărând în diferite ediţii şi variante. Ultima are următoarea structură: „Cireşanii” I –V. 1.„Cavalerii florii de cireş”, 1972 („Teroarea neagră”, în 1956); 2.„Castelul fetei în alb”, 1958; 3. „Roata norocului”, 1965; 4. „Aripi de zăpadă”, 1972 („Teroarea albă”, în 1968); 5.„Drum bun cireşari”, 1969. Fiecare roman al ciclului cuprinde o aventură încărcată de mister, cu capcane ingenioase pentru a căror contracarare este necesară o imaginaţie excepţională, dublată de curaj şi inteligenţă. De pildă, o primă aventură este legată de explorarea unei peşteri („Teroarea neagră”, într-o primă variantă, din 1956). Descoperirea unui castel medieval cu ajutorul unor texte ce se cer descifrate („Cavalerul florii de cireş”, din 1972, „Castelul fetei în alb”, 1958). Furtul unor statuete de Tanagra decalnşează alte aventuri palpitante („Roata norocului”, 1965). Blocarea tinerilor într-o cabană din cauza unor avalanşe de zpăadă, e de asemenea plină se suspans („Teroarea albă”, 1968, „Aripi de zăpadă” în 1972). Ultimul volum, „Drum bun cireşari” din 1963 pune în lumină interesul eroilor pentru arheologie şi tainele mării, reprezentând în acelaşi timp despărţirea de miraculoasa şi inefabila lume a copilăriei şi adolescenţei. Prin cei şapte protagonişti, ciclul prezintă un anume tip cu dominantă caracterologică. Victor este inteligent şi hotărât; Ursu dispune de forţă fizică şi bunătate, Tic este simpatic şi isteţ, deseori pus pe şotii. Întâlnim în romane o poezie a personajelor antrenând valori umane cum ar fi: inteligenţă, curaj, prietenie, sensibilitate, candoare, spirit de sacrificiu etc. Prozatorul se fereşte de dogmatism de data aceasta, dar şi de didacticism moralizator. Meritul lui C. Chiriţă este că în aceste cărţi (ciclu) îmbină elementele romanului de aventuri cu cele ale romanlui poliţist, sau de mister, risipind fantezie şi mânuind cu pricepere dialogul. „Cireşarii” oferă o lectură de excepţie oricărei vârste. C. Chiriţă este şi autorul unei trilogii poliţiste: „Trandafirul alb”, 109

literatură contemporană”, 1977; G. G. Ursu, „Bârladul de odinioară şi azi”, 1980; Tr. Nicola, „Evocări... evocări”... În periodice, E. Simion, în „Contemporanul”, nr. 42, 1959; M. Popa, în „Luceafărul”, nr. 25-26, 1967; N. Stănescu, în „Contemporanul”, nr. 45, 1971; D. Cristea, în „România literară”, nr.16, 1976; Laurenţiu Ulici, în „Contemporanul”, nr. 22, 1979; Al. Balaci, în „Contemporanul”, nr. 11, 1985; Gh. Tomozei, în „Contemporanul”, nr. 11, 1985; DGLR, C, 2004, p. 210 – 211 etc, etc, etc. Note: 1, 2, 3. Ilie Radu Nandra, în DSR, A. C. 1979, p. 558-559.

„Pescăruşul alb” şi „Îngerul alb”, primul volum a apărut în 1966, al doilea şi al treilea în 1969 (ediţia a II-a în 1974). În 1974, ultima variană are următoarele titluri: „Trilogia în alb”: „Trandafirul alb”, „Pescăruşul alb” şi „Îngerul alb” Se apreciază că scriitorul uzează de stilul tradiţional al romanului poliţist, dar, în ultimul volum propune o „viziune polemică” (2) faţă de autorii de literatură poliţistă. În creaţia sa, C. Chiriţă a făcut un efort enorm şi o extraordinară risipă de fantezie (a avut de unde). I s-a reproşat o abordare inegală a creaţiei literare, un anumit diletantism (termenul nu i se potriveşte), că a fost receptiv la presiuni ideologice (câţi s-au opus?) în conformitate cu pseudoestetica vremii (nu se mai cultivă azi virtuţi morale în copilărie şi adolescenţă). C. Chiriţă rămâne totuşi un scriitor remarcabil. „Temperament romantic şi (viguros) generos, impune imaginea, între contemporani, a unui exponent sincer dăruit intereselor comunitare scriitoriceşti, fără ca în propria sa creaţie să poată egala bunele intenţii,” cum afirmă (?) Ilie Radu – Nandra în portretul din DSR. (3)

CIMPOIEŞU, Petru, prozator, publicist. S-a născut în satul şi comuna Puşcaşi, din Judeţul Vaslui la 20 ianuarie, 1952 într-o familie de ţărani. Şcoala primară şi generală le-a urmat în comuna natală între anii 1959-1967 iar studiile secundare, la Liceul „M. Kogălniceanu” din Vaslui între anii 1967-1971. Au urmat studiile superioare de la Institutul de Petrol şi Gaze, Fac. Forajul sondelor şi exploatarea zăcămintelor de petrol şi gaze din Ploieşti, între anii 1971- 1976. După absolvirea facultăţii a lucrat în diferite locuri de muncă în specialitate, după cum urmează: la Întreprinderea de foraje şi lucrări geologice speciale (IFLGS) Bucureşti, în calitate de inginer stagiar, 1976-1977; la Trustul petrolului Moineşti, ca inginer-şef de atelier, 1977-1980, inginer-profesor la Liceul de Matematică şi Fizică „G. Bacovia”, predând organe de maşini, mecanică şi studiul materialelor 1980-1986; se reîntoarce în specialitate, ca inginer de foraj la schela din Moineşti şi profesor la Liceul industrial de petrol din localitate până în 1987; la Întreprinderea de execuţie şi exploatare a lucrărilor de îmbunătăţiri funciare (IELIF); între 1987-1990 a ocupat postul de inginer principal, în aceeaşi calitate şi la Foraje geologice pentru alimentări cu apă. În 1990 este consilier la Consiliul Judeţean Bacău (CPUN), şeful Comisiei Cultură Învăţământ.

OPERA: „Matei Ion a cucerit viaţa”, 1949; „Oameni din oraşul nostru”, 1951; „Cireşarii”, 1956; „Castelul fetei în alb. A doua aventură a cireşarilor”, 1958; „Intâlnirea”, vol. I, II, 1959; „Oţelul”, 1963; „Pasiuni”, 1964, (Ed. ne varietur, 1973); „Roata

norocului”, 1965; „Trandafirul alb”, 1968 (în 1972, „Cavalerii florii de cireş”); „Teroarea albă”, 1968 (în 1972 „Aripi de zăpadă”); „Cireşarii” I – V: I. „Cavalerii florii de cireş”; II. „Castelul fetei în alb”; „III. „Roata norocului”; IV. „Aripi de zăpadă”; V. „Drum bun cireşari”, 1976; „Pescăruşul alb”şi „Îngerul alb”, 1969; „Trilogia în alb”, I „Trandafirul alb”, II. „Pescăruşul alb” şi III, „Îngerul alb”, 1974; „Adâncimi”, dramă în trei acte, 1974; „Livada”, 1979; „Romantica”, 1986. Tr. Nicola oferă o bibliografie complexă, incluzând şi publicistica, cuprinzând 274 de titluri. Toate volumele au fost editate la edituri din Bucureşti. Referinţe critice (selectiv): Despre C. Chiriţă şi-au exprimat opiniile circa o sută de autori. Notăm volumele mai importante: I. Vitner, „prozatori contemporani”, vol. II, 1962; M. Novicov, „Literatura şi viaţa”, 1865; E. Tudor – Anton, „Ipostaze ale prozei”, 1877; A. Sasu, M. Vartic, „Romanul românesc contemporan”, vol. I; H. Cândroveanu, „Literatura... ; M. Popa, „Dicţionar de

110

Tot în 1990 a fost director al Consiliului naţional al oamenilor de artă şi director al Centrului de librării Bacău. Între 1991-1992 a organizat activităţi private în domeniul media, editor, jurnalist, secretar de redacţe la ziarul „Pur şi simplu” şi redactor-şef la „Opinia băcăoană”. Patru ani, între 1992-1996 a fost director al Teatrului de Animaţie Bacău, menegement cultural, scenarii şi regie pentru teatrul de păpuşi, turnee şi festivaluri în ţară şi străinătate (Marea Britanie). Între 1996-1998 a fost angajat la SC. Symbol Electronica SRL Bacău, editor, editor coordonator la TV Symbol, jurnalist, şi manager al unei firme private şi, în sfârşit, din 1998 până în prezent, e inginer la SNP Petrom, sucursala PECO Bacău, inginer de sistem, administrator reţea calculatoare, şef de secţie la Moineşti, diriginte de şantier de investiţii, responsabil acţionariat. A debutat publicistic la revista „Ateneu” din Bacău în 1981. A publicat proză, eseuri şi interviuri la revistele „Tribuna”, „Convorbiri literare”, „România literară”, „Vatra”, „Familia”, „Ziua literară”, „Timpul” etc. Activitate jurnalistică a desfăşurat şi desfăşoară la „Monitorul” de Bacău, „Monitorul” de Vaslui, „Ziarul” de Bacău etc. Editorial, a debutat în 1983 cu volumul „Amintiri din provincie” şi a continuat cu romanul „Firesc”, din 1985, „Erou fără voie”, roman, 1994, „Un regat pentru o muscă”, „poveste pentru copii de spus bunicilor când au insomnii”, 1995. Cu „Povestea marelui brigand”, din 2000, prozatorul intră într-o fază a maturităţii sale creatoare. Romanul cu titlul de mai sus este considerat o capodoperă a postmodernismului. Scriitorul continuă cu aceeaşi fervoare în alt roman, „Simion liftnicul – roman cu îngeri şi moldoveni” în 2001. Se distinge capacitatea scriitorului de a oferi adevărate surprize în ceea ce priveşte titlurile romanelor sale. De altfel, după romanul „Un regat pentru o muscă” s-a adaptat un spectacol „Taulică Făt-Frumos”, jucat la teatrul de animaţie Bacău în stagiunea 1995-1996, precum şi Teatrul pentru Copii şi Tineret „Luceafărul” din Iaşi, în stagiunea 1996-1997, Petru Cimpoieşu fiind coautor. Pentru activitatea literară a fost premiat după cum urmează: Premiul pentru debut al As. S. din Iaşi pentru volumul „Amintiri din provincie”;

Premiul UTC pentru romanul „Firesc”, 1985; Premiul de proză al SLAST pe anul 1986; Premiul As..S. din Iaşi pentru romanul „Erou fără voie” în 1994; Premiul pentru proză al revistei „Ateneu”, pe 1996; Premiul U.S. filiala Iaşi pentru romanul „Povestea marelui brigand”; Premiul revistei „Cuvântul” pentru romanul „Simion liftnicul”. Opera lui P. Cimpoieşu este un reper fundamental în spaţiul naţional actual. Prin debut aparţine generaţiei ‘80 în fruntea căreia se aşază Mircea Nedelciu şi „desantiştii”. Inovatoare din punct de vedere stilistic, această generaţie se distinge prin atitudini nonconformiste, ca să nu le zicem avangardiste, faţă de structurile narative tradiţionale, deşi o îndepărtare absolută de acestea ar fi imposibilă. P. Cimpoieşu este un prozator care a pus în valoare un epos original în care epicul şi liricul se întâlnesc în chip miraculos, iar ironia şi umorul nevinovat şi trist în acelaşi timp amintesc de Mihail Bulgakov. Volumul de debut, „Amintiri din provincie” cuprinde mici nuvele şi povestiri inspirate din viaţa cotidiană, din locuri unde nu se întâmplă nimic, în care banalul se varsă în absurd. Personajele sunt şterse ca şi mediul în care trăiesc, fie că este un fotograf chemat la domiciliu ca să fotografieze pe rând două bătrâne surori întinse pe o masă, mimând moartea, cu costumaţia de rigoare, dar până la urmă, în cel mai absurd şi mai simplu chip, îşi găseşte şi el sfârşitul, fie că un oarecare Teofil, zdravăn ca orice om tânăr, face o banală apenticită... iar doctorul cu banii luaţi ciubuc de la el devine un câştigător în lanţ şi ca să scape de pacoste, (din pricina aceasta l-a părăsit şi logodnica), sfătuit de o ghicitoare, îl caută pe fostul pacient să-i înapoieze banii. Dar amărâtul cu pricina sau familia lui „nu s-au găsit nici până în ziua de azi.” Absurdul şi o anumită notă caragialiană sunt evidente. (1) 111

Interesant este că se dă impresia că totul se petrece la modul ipotetic. Alte texte poartă cu ele un umor de bună calitate. (2) Romanul „Firesc” din 1985 este alcătuit din două părţi: „Prologul” e o pagină de jurnal de o zi, iar „Epilogul” o naraţiune tradiţională, la persoana a treia. Personajul este Iunia Poenaru. Interesant e faptul că autorul surprinde detaliile existenţei zilnice, ca şi în povestirile şi micronuvelele din primul volum. Mediul investigat e cel cunoscut scriitorului, viaţa la o schelă de extracţie petrolieră, un fel de colonie pe undeva prin Moldova. Cotidianul, universul închis, lipsit de perspective, psihologia, faptul banal, gesturile recurente fac obiectul unei naraţiuni vărsate în liric. Nu trebuie să uităm însă că trăirile eroinei ne pun în faţa unei stări neobişnuite. Autoanaliza, analiza şi intersecţia acestora pun în evidenţă un prozator de o rară profunzime. O întâlnire mai banală decât oricare alta, la o cafea (motiv recurent) trezeşte impresii contradictorii. Descrierea unui spaţiu din interior e dincolo de starea obişnuită a lucrurilor. Toate acestea au un impact dramatic în existenţa eroinei care, în final, se sinucide. Motivaţia gestului e nebuloasă şi are probabil sensuri ontologice. Romanul „Erou fără voie” porneşte de la un motiv mai puţin cunoscut, dar practicat într-un fel de Camil Petrescu. Un scriitor cere unui personaj real, scăpat ca prin minune dintr-un accident năpraznic (a căzut din tren, nu se ştie precis în ce împrejurări) în urma căruia i s-a amputat un picior, să scrie un roman despre ce i s-a întâmplat, dar opiniile eroului şi ale autorului propriu zis sunt de cele mai multe ori contradictorii, divergente. Ceea ce caracterizează naraţiunea este fragmentarea ei din punct de vedere cronologic. Petru Cimpoieşu nu apelează la aceleaşi repere postmoderniste, este mai reţinut în raport cu formulele „ţipătoare”. (3) p. 221 Ca şi Camil Petrescu şi Petru Cimpoieşu face în textul cărţii consideraţii de teorie literară, naratologie. Nu-i sunt străine influenţele din proza universală. Capodopera scriitorului este însă „Povestea marelui brigand”, „unul din cele mai solide romane postmoderne din literatura noastră”. (4) Este considerat de unii critici un roman antirealist. Autorul încearcă să recupereze mitul cristic nu fără a face apel la parodie, de a duce totul în banal. Un tânăr care copiază

biografia lui Isus este găsit de multe ori mort în locuri diferite, este îngropat, dar cadavrul lui dispare de fiecare dată a treia zi. Toate aceste fapte neobişnuite fac obiectul unei cercetări judiciare, totul sub semnul unei utopii „negative”, cu înţelesuri totalitare. Paginile sunt înţesate cu elemente ezoterice, paranormale în scenarii bine conduse narativ. „Un roman cu îngeri şi moldoveni” este considerat de Cornel Nistorescu „una din cărţile de referinţă a acestor ani.” Umorul fin şi nostalgic desprins din gesturile eroilor este subliniat şi de Daniel Cristea Enache. Meritul autorului constă în a găsi subiecte incitante, legate de viaţa de zi cu zi a unor oameni care trăiesc într-o lume aşezată „pe etaje”, din care cei de la etajul patru parcă au relaţii cu transcendentul. Numele personajelor urmează o manieră caragialiană: Temistocle (nume cu rezonanţă), Micostrat-Zăvorâtul etc. „Viaţa de la bloc” este un subiect tratat cu măiestrie şi cu o bogată imaginaţie. Fantezia raportată la realitate de cele mai multe ori marginală are efect în plan estetic. Existenţa ştearsă a indivizilor, cu sau fără aspiraţii, coborârea literaturii în stradă, cum afirmă M. Cărtărescu, face posibilă aprecierea pozitivă. „Simion liftnicul” este considerat „un reportaj metafizic” de către un exeget (Vasile Dan). Referindu-se la romanul „Un roman cu îngeri şi moldoveni”, Monica Lovinescu afirmă că între P. Cimpoieşu şi I. L. Caragiale se poate stabili o legătură de ordin tematic şi anume că autorul acestui roman şi-a propus să-l îmblânzească pe Caragiale. Şi doamna Lovinescu vorbeşte despre ironia blândă (moldovenească?) şi despre fantasticul metafizic precum şi despre o interpretare a vieţii şi lumii în care ne mişcăm dintr-o perspectivă nonconformistă. Toate aceste calităţi fac din întreaga operă a lui P. Cimpoieşu o certitudine naţională. OPERA: „Amintiri din provincie”, 1983; „Firesc”, roman, 1985; „Erou fără voie”, 1994; „Un regat pentru o muscă – poveste pentru copii de spus bunicilor când au insomnii”, 1995; „Povestea marelui brigand”, 2000; „Simion liftnicul – roman cxu îngeri şi moldoveni”, 2001. Referinţe critice: în volume: I. Holban, „Profiluri epice contemporane”, 1987, p. 417-420; V. Cristea, „A scrie, a citi”, 1992, p. 218-222; Radu G. Ţeposu, „Istoria tragică şi grotescă a întunecatului deceniu

112

literar nouă”, 1993, p123-124; Geo Vasile, „Proza românească între milenii” (dicţionar de autori), ,2001, p. 68-75; N. Bârna, „Prozastica”, 2004; Acad. Română, „Dicţionarul literaturii române”, CD, 2005; Gheorghe Crăciun, Viorel Mărineasa, „Generaţia 80”; în periodice: Alex Ştefănescu, „O primă retrospectivă”, 1982, (66); C. Călin, în „Ateneu”, 1984 (5), şi 1985, (7); L. Ulici, în „România literară”, 1984 (16); Alex. Condeescu, în „Luceafărul”, (21); Val Condurache, în „Convorbiri literare”, 1984,(5); Ion Simuţ, în „Steaua”, 1985, (7); N. Georgescu, în „Luceafărul”, 1985, (5); V. Cristea, în „România literară”, 1985, (14); Geo Vasile, în „Contemporanul”, 2000(44); Bianca. Stupu, în „Cotidianul”, 2000 (18 dec.); Dan Ştefan Potcovnicu, în „Convorbiri literae” 2001, (2); G. Gorcea, în „Observatorul cultural”, 2001, (63); Cornel Nistorescu, în „Evenimentul zilei”, 2001, (7 iulie); Ştefan Agopian, în „Academia Caţavencu”, 2001, (29); Dan C. Mihăilescu, în „Ziarul de duminică”, 2001, (30); Radu Mareş, în „Vatra”, 2001, (4 / 5); N. Bârna, în „Caiete critice”, 2001 (6) şi în „Apostrof” 2003, (3, 4) ; Mircea Iorgulescu, în „Revista 22”, 2001, (51); S Damian, în „Adevărul literar şi artistic”, 2002, (12 febr.) şi în „România literară”, 2002, (20-26 febr.); V. Sorianu, în „Seculum”, 2004; „Dicţionarul general al literaturii române”, C/D, 2004, p. 220-222 Note: 1, 2, 3, 4. „Dicţionarul general... p. 220-221.

fost numit inspector şi apoi director al Organizaţiei judeţene a pionierilor Vaslui. În 1973 a fost numit inspector şcolar la disciplina Limba şi literatura română, funcţie deţinută până în 1990, an în care s-a şi pensionat anticipat. În peroada cât a funcţionat la Arhivele Statului filiala Huşi, a participat alături de Ştefan Bujoreanu, asistentul profesorului Oreste Tafrali, la înfiinţarea Muzeului raional „Dimitrie Cantemir”. Între anii 1981 – 1990 a fost şi preşedinte al Filialei Vaslui a Societăţii de ştiinţe filologice, funcţie pe care o îndeplinea, de obicei, inspectorul de specialitate din cadrul ISJ. În aceeaşi calitate a fost deseori membru al Comisiei Naţionale a Concursurilor de Limba şi literatura română. A publicat articole de specialitate (metodica predării limbii şi literaturii române) în presa locală şi a colaborat la „Cuvântul adevărului”, Canada, „Prutul” (Huşi) etc. M. Ciobanu s-a afirmat ca autor al unor studii monografice, unele dintre ele având o certă relaţie cu literatura, valorificând elementele trecutului, din acest punct de vedere, meritul fiind acela de a fi readus în memoria colectivă fapte, evenimente şi oameni din vremurile de odinioară, în urma cercetărilor de arhivă. OPERA: „Realităţi şi perspective în activitatea educativă”, Vaslui, 1969; „Grupul şcolar de cooperaţie” Vaslui, monografie cu ocaza semicentenarului, Vaslui, 1998; „Cronica Vasluiului” în colab. cu Alex. Andronic şi Petru Necula, Polirom, 1999; „Dicţionarul personalităţilor vasluiene”, 2001; „Liceul „Ştefan Procopiu” Vaslui, monografie, 2005; „Pagini de istorie a Inspectoratul Şcolar Vaslui”, 2003; „Ghidul turistic al judeţului Vaslui”, 2005; A publicat în volume colective şi omagiale articole cu caracter cultural: „Dimitrie Cantemir, savant de renume mondial”, vol. V, 2002, p. 22; „Case memoriale – Bojdeuca din Ţicău”, vol. VI, 2002, p. 35; Referinţe bibliografice: C. Ciopraga, prefaţă la „Cronica Vasluiului...; T. Pracsiu, prefaţă la „Pagini de istorie a ISJ Vaslui, 2003, în „Adevărul” de Vaslui, 1999, 3-6 dec. şi 22 martie, 2001; Petrea Iosub, postfaţă la „Dicţionarul... 2002; V. Grigoraş, „Fragmente... 2001; C. Clit, „Liceul teoretic CuzaVodă” din Huşi, 2003, p.102-104; Th. Codreanu şi colab. „Istoria Huşilor”, 1995; Petru Necula, Mihai Ciobanu, „Dicţionarul personalităţilor ..., 2002; V. Folescu, „Creţeşti – istorie şi actualitate”, 2003

CIOBANU, Mihai, publicist, memorialist. S-a născut la 15 iulie 1934 la Paşcani, jud. Iaşi. A urmat cursurile Şcolii primare de băieţi între anii 1940-1944 şi întregul curs al Liceului teoretic de băieţi CFR Paşcani, între 19441951 perioadă când a avut deja efect noua Lege a învăţământului din 1948. A fost apoi student la Facultăţii de Filologie a Universităţii „Alex. I. Cuza” din Iaşi între anii 1951-1955. A avut şansa de a studia cu profesori de marcă: C. Ciopraga, Al. Dima, Dan Simionescu, N. I. Popa, Gr. Scorpan, Gavril Istrati ş.a. La terminarea facultăţii a fost repartizat la Arhivele Statului, filiala Huşi, unde a îndeplinit şi funcţia de director între anii 1955-1959. În acest an a devinit profesor de Limba şi literatura română şi apoi director al Liceului „Cuza-Vodă” din Huşi (1960-1968). La înfiinţarea judeţului a 113

CIOBOTĂRAŞU, Ştefan, actor, poet şi prozator. S-a născut la 21 martie, 1910 la Lipovăţ şi s-a stins în 1970 la Bucureşti. Face parte din galeria artiştilor vasluieni remarcabili: Aglae Pruteanu, C. Tănase, Al. Giugaru, Any Braieski, Liviu Ciulei ş. a. Părinţii erau oameni scăpătaţi şi munceau din greu ca să asigure traiul familiei. Tata era CFR ist şi lucra pe ruta Iaşi - Bârlad ca frânar. Viitorul actor a fost dat ca ucenic la un cizmar după trminarea şcolii primare, dar se vedea că meseria aceasta nu i se potrivea. În schimb se îndrăgostise de teatru, după propriile afirmaţii. În 1924 s-a înscris la Liceul Kogălniceanu din Vaslui, apoi, în 1929 îşi dă bacalaureatul la Bârlad, cu Iorgu Iordan ca preşedinte de comisie. În acelaşi an s-a înscris la Conservatorul de muzică şi Artă Dramatică din Iaşi unde, în scurtă vreme, a câştigat preţuirea unor personalităţi din lumea literelor ieşene ca M. Codreanu, M. Sadoveanu, I. Teodoreanu ş.a. Sprijinit de aceştia a fost angajat ca actor la T.N. din Iaşi şi a jucat alături de marii artişti numiţi mai sus dar şi de Miluţă Gheorghiu. După al doilea război s-a mutat la Bucureşti şi a jucat pe scenele marilor teatre din capitală: Comedia, Alhambra, Victoria. Un timp a jucat la Teatrul de Stat din Arad, dar a fost rechemat la Bucureşti de Teatrul Municipal, unde a interpretat roluri care i-au adus consacrarea definitivă ca mare actor. Meritul actorului Ştefan Ciubotăraşu este acela că jocul lui se remarca prin naturaleţe, de cele mai multe ori actorul se confunda cu personajul interpretat. A jucat în filme memorabile în rolurile unor personaje celebre: Şoimaru, din romanul „Neamul Şoimăreştilor” de M. Sadoveanu, Luca din „Azilul de noapte”, Mogârdici din „Luceafărul”, Ion Creangă din filmul închinat marelui scriitor de către Elisabeta Bostan, Stroie Orheianu, din „Neamul Şoimăreştilor”, Octavian Sabin din „Străinul”, „Tache, Ianke şi Kadâr etc. Dar Ştefan Ciubotăraşu s-a afirmat şi ca scriitor. A debutat pe când era elev la liceu în revista „Năzuinţa”. Împreună cu Valer

Mitru a editat o publicaţie în miniatuiră intitulată „Uzina de umor”. Reluând motivul, a scos şi la Iaşi o publicaţie de aceeaşi factură, „Humorul literar” la care au colaborat M. Codreanu, G. Topârceanu, O. Cazimir ş.a. În această publicaţie, editată împreună cu Costel Ioanid, Ştefan Ciubotăraşu a publicat sonete şi amintiri. A extins aria colaborărilor la „Pagini moldave”, „Cadran”, „Gândul nostru”. „Luceafărul”, „Teatrul” etc. În amintiri actorul şi scriitorul reface atmosfera în care a învăţat carte la Liceul Kogălniceanu din Vaslui, elevi, profesori, climat etc. OPERA: Poezii, sonete, amintiri în „Însemnări ieşene”, „Gândul nostru”, „Pagini moldave”, „Cadran”, „Luceafărul”, „Teatrul” semnate cu pseudonimul Ciciricea, numele unui clovn popular. Referinţe bibliografice: „Dicţionar Enciclopedic Român”, 1962, vol. I; „Mic dicţionar enciclopedic”, 1978; A. Leon, „Umbre”, vol. I, 1975; P. Necula, M. Ciobanu, „Dicţionarul... 2001; Vasilica Grigoraş, „Fragmente... 2001

CIOCÂRLAN, Ion, prozator. S-a născut în jud. Vrancea la 12 iulie 1874 şi s-a stins din viaţă la Focşani în 1942; provine dintr-o familie de ţărani săraci. Rămas din copilărie orfan de tată, a fost nevoit să lucreze în gospodărie alături de mama sa până la vârsta de 16 ani, când, primind o bursă, a urmat cursurile Şcolii Normale din Bârlad, dar a finalizat pregătirea pedagogică la Şcoala Normală din Iaşi, absolvent din promoţia 1895. A funcţionat ca învăţător la Tulnici şi Păuneşti între anii 1899-1914, apoi la Focşani, începând din 1915, până la pensionare, 1936. În toată această perioadă a desfăşurat o bogată activitate didactică, culturală şi literară. A fost prieten cu Ioan Adam, la moartea căruia cerea să se adune fonduri pentru ridicarea unei statui dispărutului. În paginile revistei „Ramuri” a făcut cunoscute date importante din viaţa lui Ioan Adam, din arhiva acestuia, rămasă în posesia lui (scrisori, fotografii, manuscrise, etc). A purtat o vie corespondenţă cu scriitorii vremii. În 1907 cerea savantului N. Iorga să-l primească în „Frăţia bunilor români”. S-a aflat alături de învăţătorii lipsiţi de mijloace de trai, printre care se număra, desigur, şi el. Avea o familie cu mari dificultăţi materiale, era 114

purtat de griji, muncit zilnic de problema existenţei. Colabora la reviste şi în felul acesta îşi rotunjea veniturile prin plata colaborărilor. Totuşi s-a angajat să colaboreze la revista „Ramuri” condusă de C. S. Făgeţel „... fără plată” deşi „faţă de nevoile mele care mă întind în toate părţile, frământându-mi energia, nu ştiu de v-aş putea da bucăţi atâtea câte v-ar trebui... Vezi, leafa de învăţător nu poate ajuta mai nimic şi am început să trăiesc din scris, fapt care m-a făcut să contractez cu „Minerva” acea colaborare unde scriu câte verzi şi uscate la rubrica „Din viaţa satelor”... „Ce să fac, am atâtea griji... şi suflete care cer fiecare şi instrucţia pe la şcoli.” (1) Scrisoarea citată e un document cutrmurător, dacă ne gândim că sistemul de instrucţie şi educaţie a fost totdeauna a cincea roată la căruţă pe meleagurile acestea. Poate nu din cauza acestora nu s-a desăvârşit opera lui Ion Ciocârlan, că vremurile marchează existenţa omului. Autorul la care ne raportăm a fost un scriitor sămănătorist autentic, dat de exemplu pentru ideologia mişcării. În centrul creaţiei sale se află satul în conformitate cu ideile mişcării literare iorghiste. Ţăranul este eroul povestirilor şi nuvelelor sale. De altfel, colaborarea la presa sămănătoristă i-a fost solicitată de Spiridon Popescu, la fel de cunoscut în epocă, precum Ioan Adam. Viaţa tăranului, grozăviile acestei vieţi, trecutul şi natura sunt reperele tematice curente. Ion Ciocârlan a ţinut legătura cu locurile unde a învăţat carte, la Şcoala Normală din Bârlad, şi deseori participa la activităţi culturale din acest ţinut. De asemenea participa la şedinţele „Cercului Cultural” din Zorleni, condus de învăţătorul folclorist, Mihai Lupescu. Ion Ciocârlan a fost membru al Asociaţiei Invăţătorilor din România într-o vreme când aveau loc mişcări ale îvăţătorimii. În 1914 a făcut parte dintr-o delegaţie a Asociaţiei Generale a Învăţătorilor care a mers în audienţă la Ministerul Instrucţiunii Publice să ceară pentru învăţători îndemnizaţii de chirii, sporirea salariilor tuturor categoriilor de învăţători. În timpul războiului este alături de învăţătorii munteni refugiaţi în Moldova. După 1919, Ion Ciocârlan a fost o vreme deputat de Putna, ales pe listele Partidului Ţărănesc (PŢ). A întemeiat revista „Vremea nouă” din Buzău.

A făcut parte din Comitetul Central al Asociaţiei Generale a Învăţătorilor din România şi din „Gruparea învăţătorilor scriitori”. La 6 iunie, 1940 a devenit membru de onoare al ei. A semnat cu nume propriu şi pseudonimele: C.I., Dumitru Corvinul, Euphrasto, Hanu Trandafir, I. Ardelean, I. Bobei, I.C.I, I. Poenar, I. Săgeată, Mărioara F., Mărioara Florian, Teofrast etc la „Adevărul literar şi artistic”, „Almanahul învăţătorilor, „Albina”, „Amicul poporului”, „Călendariu” (alte multe calendare), „Convorbiri critice”, „Cosânzeana”, „Crai nou literar”, „Cuget clar”, „Curierul literar”, „Drum drept”, „FătFrumos”, „Floarea darurilor”, „Foaia ilustrată”, „Graiul nostru”, „Ion Creangă” şi „Scrisul nostru” (din Bârlab), „Sămănătorul”, „Viaţa literară”, „Viaţa literară şi artistică”, „Viaţa românească” etc. OPERA: „Pe plaiu”, nuvele, 1903, 1909, 1913; „Traiul nostru”, 1906, 1911, 1915; „Inimă de mamă”, schiţe şi nuvele, 1908, 1919, 1926; „Vis de primăvară”, 1909, 1924; „Fără noroc”, schiţe, 1914, 1925; „La vatră”, 1925;„Flămânzii”, f.a.; „Du-te dor!”, roman, vol. I, 1936. În periodice apar alte 60 de titluri cuprinzând schiţe, povestiri, articole pe diferite teme (şcoală, amintiri, recenzii etc). Referinţe critice: În diferite publicaţii au apărut comentarii şi recenzii semnate de: G. Bogdan-Duică, Ioan Bianu, Teodorescu-Kirileanu, D. Anghel, M. Straje ş. a. În volume: N. Iorga, „Istoria literaturii române contemporane”, vol. II, 1934; Sxtil Puşcariu, „Cinci ani de mişcare literară” (1902-1906); Mihail Dragomirescu, „Critică”, II, Directive, (1910-1928); Gh. Adamescu, „Istoria literaturii române”, 1920; Perpessicius, „Menţiuni critice”, seria I, 1928; I. E. Torouţiu, „Studii şi documente literare”, f.a.; I. Hangiu, „Presa literară românească”, vol. I, 1968; G. Gălinescu, „Istoria literaturii române, compendiu”, 1968; Z. Ornea, „Sămănătorismul”, şi „Poporanismul”, 1970, 1972; E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane”, vol. I, 1973; x x x „Istoria literaturii române”, Ed. Acad., 1973, p. 660; x x x „Scrisori către Ibrăileanu”, vol. III, 1973; Vl. Streinu, „Pagini de crirică literară”, vol. IV, 1976; x x x „Dicţionar cronologic”, Literatură română, 1979; Z. Ornea, „Tradiţionalismul şi modernitatea în deceniul al III-lea”, 1980; I. Hangiu, „Dicţionar al presei literare româneşti”, 1987; DGLR, C, 2004, p. 238 – 239 etc, etc. 1. Tr. Nicola, „Valori...”, II, p. 177. Note:

115

Turtureanu, în „Cronica”, 41 / 1983; M. Vornicu, în „Amfiteatru”, sept., 1968.

CIOLCĂ, Cătălin, poet, publicist. S-a născut la Urziceni, judeţul Ialomiţa, la 25 ianuarie, 1941. Şcoala primară şi liceul sunt urmate în oraşul natal, între anii 1947-1957. După câţiva ani de activitate în diverse domenii, a făcut studii superioare la Facultatea de Filologie a Univ. din Bucureşti, promoţia 1966. Îşi începe activitatea de ziarist la ziarul „Zori noi” din Suceava, acolo fiind şi redactorul unui supliment literar de pe lângă acest cotidian. La aceeaşi publicaţie au lucrat atunci cunoscuţii scriitori Platon Pardău şi George Sidorovici. Între anii 1968-1970 este bibliograf la Biblioteca Judeţeană din Suceava. În 1970 a devenit redactor al ziarului „Vremea nouă” din Vaslui şi a zăbovit pe aceste meleaguri până în 1973. Şi la acest ziar a fost redactorul unui supliment, „Vremea nouă literară şi artistică”, încurajând talentele locale. În 1973 a fost numit secretar literar al teatrului „Luceafărul” din Iaşi şi timp de 13 ani şi-a pus în valoare vocaţia literară. În 1986 s-a reîntors la munca de bibliograf la Biblioteca Centrală Universitară, până în 1990. După revoluţie reia activitatea publicistică şi este pe rând: redactor la revista „Cronica”, redactor şef la Ed. Omnia, redactor-şef la „Revista română”, publicaţie culturală trimestrială editată la Iaşi de ASTRA. A debutat cu versuri în revista „Steaua” în 1964 şi a colaborat mai multe publicaţii: „Luceafărul”, „Convorbiri literare” „Cronica”, „Flacăra”, „Timpul”, la radio Iaşi şi Bucureşti cu versuri, articole de critică şi istorie literară.

CIORNEI, Scarlat, scriitor. S-a născut la Vaslui în anul 1867; nu se cunoaşte anul morţii. A urmat şcoala primară în oraşul natal şi gimnaziul la viitorul Liceu „M. Kogălniceanu”, apoi Fac. de Filosofie a Universităţii din Iaşi. A fost redactor la reviste din capitală şi proprietar al Editurii Naţionale Ciornei unde s-au tipărit multe cărţi la sfârşitul secolului al XX-lea. A fost legat de locurile natale şi ca recompensă a dăruit multe cărţi liceului unde a învăţat. A semnat ca scriitor cu pseudonimul D’ Apolodor cărţi de proză. OPERA: „Drama din strada Sevastopol sau sinuciderea princepelui Gr. Gr. M. Sturza”, 1895; „Mărunţelu cu banda lui”, Buc. 1894. Referinţe bibliografice: P. Necula, M. Ciobanu, „Dicţionarul... p. 41; V. Grigoraş, „Fragmente... p. 122.

CIREŞ, Vasile, filolog, teoretician al folclorului. S-a născut la Hurdugi (D. Cantemir), judeţul Vaslui, la 9 martie, 1866 şi a încetat din viaţă în 1930. După şcoala primară în localitate, face studii secundare la Iaşi, avându-l ca profsor pe Aron Densuseanu. Tot la Iaşi a făcut Fac. de Litere şi filosofie, toate finalizate în 1988, an în care a devenit profesor şi a predat Limba şi literatura română la şcoli din Focşani, mai întâi, apoi la Târgovişte până în 1893. A revenit la Iaşi ca profesor de limba şi literatura română la Seminarul „Veniamin Costache”, iar în 1904 s-a transferat la Gimnaziul „Ştefan cel Mare” din capitala Moldovei. Paralel a făcut studii de drept până în 1888, iar după ce şi-a susţinut teza de licenţă cu tema „Consideraţiuni estetice asupra poeziei populare române”, a şi publicat-o, ea având meritul de a fi atras atenţia asupra lipsei de sistem coerent în cercetarea creaţiei folclorice. Vasile Cireş îşi propusese să definească acest concept. Important e faptul că el a comentat mijloacele de expresie prezente în poezia populară: epitete, comparaţii, metafore, dar şi diminutive, inversiuni, recurenţe etc. Lucrarea a fost şi criticată pentru lacune informaţionale, dar şi pentru ideea eronată privitoare la contribuţia lăutarilor la

OPERA: „Versuri”, 1968; „Discursuri şi peisaje”, 1983; „Versuri pentru Ala”, 1984; „În memoria lui Gr. T. Popa” (studii şi documente îngijite de...), 1999; „Joc la soare”, teatru pentru copii în colab... , 1975; Referinţe critice: Mihail Iordache, „Singurătatea şi tristeţea oglinzilor”, vol. I, 2002; Ion Holban, în „Flacăra Iaşului”, 24 dec. 1988; Mihail Iordache, în „Convorbiri literare” („Pagini bucovinene”), ian, 1984; N. Manolescu, în „Contemporanul” , 28 iunie, 1968; D. Micu, în „România literară”, 32 / 1968; I. Murgeanu, în „Clopotul”, 4 oct., 1968; T. Răchiţeanu, în „Tribuna, 1 aug. 1968; N.

116

crearea folclorului. A colaborat cu studii şi articole la publicaţiile vremii ca: „Lupta”, „Propaganda”, „Arhiva” etc. A scris un studiu amplu despre Iacob Negruzzi, o recenzie la volumul lui Alexandru Vlahuţă „Din goana vieţii”. Critica literară a lui V. Cireş este marcată de influenţa lui C. D. Gherea, teoria artei cu tendinţă. Între 1903-1904 a tipărit „Libertatea” o revistă politică, în calitate de militant PNL. A mai editat publicaţiile „Orientul”, 1904 şi „Reforma”, 1926.

tonalităţi eminesciene. Vesurile sale degajă o melancolie elegiacă într-un registru nu prea bogat însă. Era înclinat spre o duioşie graţioasă şi compasiune faţă de cei năpăstuiţi în versurile aşa zise sociale ale artei cu tendinţă, cum spunea C. D. Gherea. Se găsesc în poezia sa şi motive simboliste, cultivate în epocă, induse mai ales de poezia simbolistă franceză. Lirica lui V. Cişman premerge celei bacoviene, cu peisaje autumnale, decor citadin lacunar, frunze moarte, ploi neîntrerupte, câmpuri cu corbi etc. Se cultivă imaginile nocturne, instrumente muzicale, sunete de flaut, de viori, zgomotul căderilor de apă. O muzicalitate a versurilor este notabilă şi de reţinut. A scris şi epigrame din care se desprinde un umor discret. Acestea au fost publicate în 1898 într-un volum în care apărea ca autor şi un oarecare Toma Florescu, probabil un pseudonim.

OPERA: „Consideraţiuni estetice asupra poeziei populare române”, 1888; „Estetica poeziei populare” (Răspuns d-lui Schwarzenfeld, colaborator la „Arhiva Societăţii ştiinţifice şi literare din Iaşi”, în „Lupta”, III, 1890, p. 1132; „Studii”, Iaşi, 1890. Bibliografie de referinţă: M. Schwarzenfeld, „Consideraţiuni estetice asupra poeziei populare române”, în „Arhiva”, 5 / 1890; V. I. Atanasiu, „Doi folclorişti”, în „Lupta”, VII, 1890, p. 1142; Gh. Adamescu, „Istoria Seminarului „Veniamin Costache” din Iaşi (1803-1903)”, 1904, p. 407; x x x „Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900”, 1979, 9. 185.

OPERA: „Din anii tineri”, 1895; „Ploaie şi soare”, Craiova, 1905; Referinţe critice: Emil (C. Mille), în „Adevărul ilustrat”, VIII, 1895; V. Pruteanu, în „Evenimentul”, IV, 1896; C. D. Gherea, „Studii” I, p. 388; I Şara, în „Ecoul Moldovei”, VI, 1896; N. Vergiliu în „Evenimentul”, VI, 1898; Şt. Braborescu, în „Noua revistă olteană”, I, 1904; I. Dafin, în „Iaşul cultural şi social”, I, 1928; M. Straje, „Dicţionar de pseudonime”, p. 150-151; x x x „Dicţionarul literaturii române... până la 1900, p. 185; V. Grigoraş, „Fragmente... , p. 123.

CIŞMAN, Virgiliu N, poet S-a născut la Huşi în anul 1872 în familia unui fruntaş politic local. Tatăl era Neculai M. Cişman iar mama, născută Merişescu, se înrudea cu o veche familie boierească, Vârnav. După şcoala primară urmată probabil la Huşi, a făcut studii secundare la Iaşi. A debutat în timpul studiilor liceale în publicaţiile ieşene, apoi a continuat să publice în revistele din capitală unde ajunsese datorită studiilor superioare. Timp de 15 ani, (1890-1905), a colaborat la „Contemporanul”, „Biblioteca familiei”, „Generaţia nouă”, „Românul literar”, „Adevărul” „Lumea ilustrată”, „Universul”, „Evenimentul literar”, „Viaţa”, „Vatra”, „Adevărul ilustrat”, „Lumea literară şi ştiinţifică” ş. a. iar mai târziu, la „România literară”, cu nume propriu sau pseudonime ca: De la Prut, Pal, Virgil N. Zgureanu. Versurile publicate în reviste au fost adunate în volume; în 1895, „Din anii tineri”, în 1904, „Ploaie şi soare”. În 1900 a plecat în Belgia de unde a trimis veşti şi scrisori până în 1928. Nu se ştie nimic despre sfârşitul lui. C. D. Gherea îl considera poet talentat atunci şi incontestabil un poet sensibil, preluând în versurile sale

CIUBOTARU, Nicolae Gr, poet, etnolog, dramaturg. S-a născut la 16 noiembrie, 1911 în satul Vultureşti, jud. Vaslui într-o familie de ţărani. După şcoala primară din satul natal, a urmat cursurile Şcolii Normale „Ştefan cel Mare” din Vaslui, absolvent fiind din 1930. Timp de trei ani a funcţionat ca învăţător suplinitor la şcolile din Călugăreni, com. Bârzeşti, Bolaţi, Parapniţa şi Negreşti. Din 1934 până la pensionarea din 1972, a lucrat efectiv în satul natal ca învăţător şi director de şcoală, din 1964 până în 1972. Între anii 1939-1945 a participat la al doilea Război Mondial. A îndeplinit şi funcţia se inspector 117

Referinţe bibliografice: Meridionalis”, V – VI.

şcolar între anii 1948-1952. În anul pensionării a fost distins cu titlul de „Învăţător emerit”. Stimulat de profesorul lui de limba şi literatura română Constantin Capră, faţă de care a avut un adevărat cult, N. Ciubotaru a scris poezii şi încercări de creaţii dramatice încă din timpul cursurilor secundare. A debutat cu poezie în revista „Învăţătorimea vasluiană” în 1936. O piesă de teatru intitulată „O moarte de erou” din 1936 s-a jucat la serbările şcolare. În localitatea natală a fost un factor activ, multe din acţiunile culturale pornind din iniţiativa sa, printre acestea numărându-se formaţiile de muzică, dans şi teatru popular. Este autorul unei documentate monografii a localităţii Vultureşti, una din cele mai complete, proiectată în trei volume, încă din 1935. Pentru aceasta a făcut cercetări în arhive, a adunat material folcloric, etnografic, lingvistic şi arheologic de o valoare inestimabilă. A înfiinţat un muzeu sătesc în clădirea Căminului Cultural şi în localul şcolii, dar mutat în propria locuinţă, după pensionare. A râvnit mereu la un spaţiu propriu pentru acest muzeu. După moartea sa, familia a hotărât ca tot materialul adunat să fie donat Muzeului Judeţean „Ştefan cel Mare”. Monografia comunei Vultureşti, însumând aproape o mie de pagini a rămas, din păcate, până astăzi în manuscris. Ea cuprinde şi o culegere de folclor. Materialul arheologic a fost valorificat în studiul „Cercetări arheologice de suprafaţă în comuna Vultureşti (jud. Vaslui)” publicat în „Acta Moldaviae Meridionalis”, V –VI, 1983-1984. Un articol având ca punct de plecare materialul adunat de N. Ciubotaru, cu titlul „Movile funerare pe cale de dispariţie”, va fi publicat curând în aceeaşi publicaţie. Multe din informaţiile adunate pentru Monografia comunei Vultureşti au fost obţinute pe cale orală, inclusiv datele cu caracter istoric (istorie orală). Un prim volum din această monografie cu titlul „Vultureştii. I. Studiu de istorie socială. Onomastică” a fost publicat în 2003 de către fiul învăţătorului folclorist şi etnolog, dr. în filologie, Mircea Ciubotaru, cel care se va îngriji de publicarea celorlalte două volume, în memoria înaintaşului.

în

„Acta

Moldaviae

CIULEI, Aurel, prozator, critic şi istoric literar. S-a născut la Huşi în anul 1931. A urmat treptele de învăţământ preuniversitar la şcoala huşeană, aşa cum era organizată până în anul 1948. A fost probabil elevul Liceului „Cuza –Vodă”. A urmat studii superioare la Fac. de filologie a Universităţii din Bucureşti, după care şi-a dat doctoratul cu o teză din domeniul istoriei literare, „Drama istorică românească în secolul al XIX-lea.” A mai publicat studii despre T. Arghezi, L. Rebreanu, N. Iorga, T. Vianu, B. Delavrancea ş.a. A lucrat ca cercetător la Muzeul Literaturii Române din Bucureşti. Studiul despre Tudor Arghezi pune în valoare un analist riguros şi aplicat, mai ales că de data aceasta autorul şi-a propus să evidenţieze o altă latură creatoare a celui care a scris „Cuvinte potrivite”, cea de romancier. Lucrarea se adresează într-o oarecare măsură elevilor, având caracter formativ, reper amendat de Al. Balaci, dar tot cunoscutul critic şi istoric literar apreciază capacitatea de „citire simbolică” şi punerea în evidenţă a caracterului parabolic a prozei argheziene. OPERA: „Femeia din vis”, 1997; „Eseuri şi evocări”, 2000; „Drama istorică românească în secolul al XIX-lea”, „Puterea dragostei”, 2006; „Tudor Arghezi, romancierul”. Bibliografie de referinţă: Tudor Opriş, pref. la „Eseuri...”; Al. Balaci, pref. la „T. Arghezi...” „Istoria Huşului”, 1995, p. 300.

CIULEI, Emil, ziarist şi prozator. S-a născut la Huşi în 1944. Părinţii erau originari din Rusca, dar s-au stabilit în Bucureşti. Este fratele mai mic al lui Aurel şi se trag din aceeaşi spiţă cu actorul şi regizorul Liviu Ciulei, ai căror părinţi sunt originari tot din Rusca, stabiliţi şi ei în capitală. A parcurs toate treptele şcolare, inclusiv universitare şi a lucrat

OPERA: „Vultureştii. I. Studii de istorie socială. Onomastică.”, 2003.

118

ca redactor la „Realitatea românească” şi „Tinerimea” este autorul unui roman.

caracter declarativ şi „peste acest nivel... autorul cu greu pare să poată trece. (1) Cu toate acestea lirica sa alunecă pe spaţii largi, pe multiple motive.

Opera: „Vraişte”, roman, 1981. Bibliografie de referinţă: „Istoria Huşului”, 1995, p. 300

OPERA: „La marginea nopţii”, 2000; „Grădinile sufletului”,2005; „Roua absenţei”, 2006. Referinţe critice: T. Pracsiu, pref. la vol. „La marginea...”; Cristian Livescu, în „Convorbiri

CIUREANU, Leonard, poet. S-a născut la Ştioborăni, com. Micleşti jud. Vaslui în anul 1962. În localitatea natală a urmat primele două trepte ale şcolii şi apoi cursurile Liceului „Ion Mincu” din Vaslui, absolvent din 1981. A îndeplinit şi îndeplineşte funcţii ocazinale. În plus duce o existenă boemă şi deseori se refugiază în satul natal unde găseşte probabil liniştea creaţiei. A debutat în revistele şcolare din vremea studiilor liceale, îndrumător literar fiindu-i prof D. V. Marin, azi patronul unui grup local de presă. Volumul de debut, „La marginea nopţii” a apărut la Ed. Cutia Pandorei în anul 2000. El pune în evidenţă un poet care caută în cuvânt miracole dar şi forţa de a „rupe în ţăndări” sufletul. Imaginile sunt deseori deformate de o realitate strâmbă, cu ecou absurd. Există un soi de avangardism cultivat fără conştiinţa lui. Poetul priveşte „pe fereastra timpului” îşi pune întrebări abisale („Dar de ce?) într-o lume în care „Ziua rămâne o gaură neagră” într-o adevărată dezordine cosmică sau risipa ei. Starea de spirit e tradusă în îmbinări de cuvinte stând sub semnul straniului: „mi-am ghemuit sufletul / într-o flacără arzând ca o ţigară...” Este evidentă o căutare a titlurilor şocante. („Funia singurătăţii”, „Din cuşca trecutului”, „Suflet de cârpă”, „Autopsia nopţilor mele” etc) În 2005 apare cel de-al doilea volum în care imaginile sunt recurente, dar „lectura versurilor sale este întotdeauna instructivă şi agreabilă”, cum afirmă T. Pracsiu în prefaţa plachetei „La marginea nopţii”. Universul său poetic s-a îmbogăţit în 2006 cu un alt volum, „Roua absenţei”, apărut la Ed. Timpul din Iaşi. În numărul 11 al revistei „Convorbiri literare”, din 2006, Cristian Livescu afirmă, la rubrica „Breviar”, că multe din poemele lui Leonard Ciureanu au un

literare”, 11, 2006, p. 60. Note: 1. Cristian Livescu, în „Convorbiri literare”, 11, 2006, p. 60, rubrica „Breviar”,.

CLAPA GHEORGHE, etnolog, publicist. S-a născut la 2 februarie, 1942 în oraşul Bârlad, jud. Vaslui. A făcut şcoala primară şi elementară de 7 ani, cum se numea atunci, în oraşul natal, după care a urmat o ţesătură de şcoli profesionale şi medii tehnice care se schimbau de la an la an şi se vărsau unele în altele ca la vremea aceea. Numai aşa a fost posibil ca una din aceste şcoli să se numească Şcoala medie serală nr. 2 (azi Liceul „Gh. R. Codreanu”, ras o vreme de pe faţa pământului. Spiritul rămăsese însă.) Şcoala aceea numită ciudat, a fost absolvită de Gh. Clapa în 1964. Probabil că tânărul lucra la Fabrica de Rulmenţi, pentru că pe lângă ea funcţiona şcoala amintită mai sus. În 1964 era absolvent al acestei şcoli şi a plecat să-şi satisfacă serviciul militar obligatoriu până în 1966, an în care intră în sistemul de învăţământ ca profesor suplinitor. În anul următor însă s-a înscris la cursurile fără frecvenţă ale Fac. de Istorie–Filosofie, iar în anul 1974 a obţinut licenţa în Istorie. A continuat să lucreze în învăţământ până în 1976, când s-a transferat la Muzeul „Vasile Pârvan” din Bârlad, mai întâi ca muzeograf, apoi ca director. La această instituţie a lucrat efectiv până în anul 1987, timp în care a desfăşurat o amplă muncă de cercetare la Arhivele Statului din Bucureşti, Iaşi, Vaslui, Biblioteca Universităţii „Alex. I. Cuza”, Institutul de Istorie şi Arheologie „A. D. Xenopol” din Iaşi şi altele. A organizat 119

„Păreri tutovene”, 23-29 iulie, 1998; L. Chiriac, idem, 23-26 martie, 1999; V. Cernea, ibidem, 18-21 iulie, 1999; C. D. Zeletin, ibidem, 18 sept. , 1999; Tr. Nicola „ Valori...” vol. 2, p. 204-216.

expoziţii cu caracter arheologic sau de artă la Muzeul „Ştefan cel Mare” din Vaslui şi Muzeul „Vasile Pârvan” din Bârlad. A debutat în presa locală şi de specialitate cu articole şi studii, rezultate ale cercetării aplicate. În 1987 a revenit în sistemul şcolar ca profesor de istorie la Liceul Industrial Nr. 2 „Alex. Vlahuţă”, precum şi la Şcoala generală nr. 11, „G. Tutoveanu”. Gh. Clapa este un intelectual pasionat de universul cărţii, un cercetător asiduu al documentelor care atestă istoria mai veche şi mai nouă a locurilor natale, dar şi un neliniştit, chinuit de întrebări fără răspuns. Interesant este faptul că unele din multiplele sale studii ating, sau intră în profunzimea fenomenului cultural şi literar. Dintre autorii români intraţi în aria lui de studiu se numără Al. Vlahuţă, V. Voiculescu, V. Pârvan şi chiar scriitori celebri din literatura universală, W. Shakespeare. Nu i-au scăpat din vedere presa, mai veche sau mai nouă, fenomenul de continuitate culturală, evenimentele cu ecou peste vreme, societăţile literare sau cele de interes etnologic şi folcloric. Merită reţinute studii precum: „Al. Vlahuţă”, „Interferenţe culturale botoşenene-bârlădene”, studiile despre V. Pârvan, eseurile „De la „Păreri... la „Păreri tutovene”, „Păreri tutovene” serie nouă, „Datini şi obiceiuri de Anul Nou din zona Tutovei”, studiile închinate etnologului Dan Ravaru, „Tradiţii pascale la români”, W. Shakespeare (1564-1616) „Drama istorică şi marile tragedii Shakespeariene”, „Cele 15 comedii ale lui W. Shakespeare”, „Dr. Vasile Voiculescu şi Societatea literară Academia bârlădeană”. Din păcate, toate aceste studii sunt risipite prin publicaţii şi culegeri, ori rămase în manuscrise. Cel mai consistent grupaj se află în masivele volume „Bârladul de odinioară şi astăzi” din 1971 şi anii următori. Trebuie luate în seamă studiile publicate în „Acta Moldaviae Meridionalis. Gh. Clapa a colaborat la „Vremea nouă”, „Adevărul”, „Bârladul”, „Ecoul”, „Păreri tutovene”, „Est” şi altele cu studii de istorie şi eseuri cu caracter literar.

CLEPSIDRA, publicaţie culturală, lunară, editată de Inspectoratul Judeţean pentru Cultură, Vaslui. A apărut cu întreruperile cunoscute şi inevitabile, din 1993 până în martie 1998, având în colectivul de redacţie pe Marcel Anghel, Theodor Codreanu, Cleopatra Culidiuc, Miluţă Moga, Paul Munteanu, Ion Gheorghe Pricop, Teodor Pracsiu, Dan Ravaru, Ştefan Şerban, Bogdan Ulmu, Ionel Miron, Tudor Colac (Chişinău”). Desigur că primii colaboratori sunt redactorii la care se mai adaugă: prof. univ. I. Sârbu, cu un articol despre un „scriitor politic”, Grigore Gafencu”

în nr. 11, din februarie, 1998; Horea Poenar cu o microcronică la volumul de poezii al lui Ion Enache, „Abislom” (reprodus din „Steaua”, Cluj, 8, 1997). N. Steinhardt semnează o cronică la volumul de versuri „Pânda de seară” a regretatului poet huşean, Ion Alex. Angheluş. Articolul este şi el reprodus din altă publicaţie în pagina a patra, unde se mai află reprodusă o poezie considerată de autorul „Jurnalului fericirii”, drept o capodoperă, „Descrierea unui cal murind, toamna”. Tot în nr. 11 T. Pracsiu semnează articolul întrebare: „Un nou dogmatism?” (e posibil, de pacostea asta nu scăpăm uşor) Mai semnează Silvia Rotaru poezie (debut), D. Apostolache etc. Şi „Clepsidra” a avut zilele numărate datorită eternelor dificultăţi de finanţare.

OPERA: „Bârladul de odinioară şi astăzi”, 3 volume, începând din 1971, în colab. ; „Acta Moldaviae Meridionalis”, vol. VI şi VII, 1985-86. Dan Rebreanu, în Referinţe binliografice: „Tribuna” 19 febr. , 1981; R. Boteanu, în „Cuvântul liber tutovean”, 19 iulie, 1990; N. Mitulescu, în

Bibliografie de referinţă: februiarie, 1998, 8 p.

120

„Clepsidra”, nr. 11,

tradus în 1793 şi un roman picaresc, „Viaţa domnului Heruvim de la Ronda”, după cartea lui Lesage „Bacalaureatul de Salamanca”. Intelectualii din spaţiul românesc erau interesaţi de opera lui Voltaire, pentru că în ea se găseau aspecte şi date despre Poarta Otomană. Clipa a tradus în 1792 „Istoria craiului Sfeziei, Carol al XII-lea”, după ediţia princeps din 1731. Traducerea dezvăluie un om cultivat, capabil să explice cititorilor date de istorie şi geografie; demonstrează că stăpâneşte foarte bine limba originalului. De asemenea Clipa a tradus „El criticon” de Baltazar Gracian Y Morales, operă de circulaţie europeană în

CLIPA, Gherasim, cărturar şi traducător. Sursele documentare privind viaţa acestui cărturar sunt foarte sărace. Nu se cunoaşte anul naşterii, dar a trăit în a doua jumătate a sec, 18 şi începutul sec. 19, s-a stins din viaţă în 1826 la Roman. Este fiul unui preot din Vicovul de Sus. A învăţat carte de început la o şcoală teologică, organizată după modelul Academiei Kieviene, la Mănăstirea Putna, unde s-a şi călugărit. Nişte conflicte cu episcopul Dosoftei Herescu şi evenimentele istorice nefavorabile (anexarea Bucovinei de către Imperiul Habsburgic), îl face pe Gherasim Clipa să treacă în Moldova, mai întâi ca econom al Mănăstirii Slatina, pe când era egumen Sofronie Rodoşanul, apoi, având acelaşi rang, la Roman şi la Mitropolia din Iaşi. Prin 1787 a ajuns arhidiacon şi, în sfârşit, arhimandrit între anii 1792-1795. Între anii 1786-1788 a fost trimis de către mitropolitul Leon Gheuca, împreună cu nepotul acestuia, Alexandru, dar şi însoţit de cărturarul sârb Dositei Obradovici, la studii în Germania, la Leipzig. Activitatea lui Gherasim Clipa, alături de cea a lui Leon Gheuca, are caracter iluminist, reprezentată de boierii cărturari şi patrioţi, îmbrăţişând atitudini antifanariote. Nu era străin de cultura politică şi de legea francmasonică din Moldova acelei vremi. Clipa a urcat treptele ierarhiei ecleziastice până la cea de Episcop de Huşi între anii 1796-1803 şi de Roman, 1803-1826 (până la moarte). Cele două eparhii au fost lăsate moştenire urmaşului său Meletie încă de pe patul de moarte pentru că, în timpul tulburărilor din 1821, când Clipa se retrăsese în Bucovina, îi luase locul la Roman. Este evident că retragerea lui în Bucovina se datora sentimentelor antiotomane. Ca vechii cărturari din veacurile anterioare, Clipa stăpânea limbi de circulaţie universală: franceza, germana, greaca şi, probabil, rusa şi s-a orientat spre traduceri, influenţat fiind şi de Leon Gheuca. În 1787 a tradus în română „Taina francmasonilor” de Gabriel Perau, având ca punct de plecare o ediţie franceză de la Amsterdam din 1778, făcută la îndemnul şi cu cheltuiala paharnicului Iordache Darie Dărmăneanu. Rolul traducerii este precizat în prefaţă şi constă în reabilitarea informaţiilor în legătură cu francmasoneria. Din franceză a

epoca luminilor. La Iaşi, în 1794 a tipărit un text, reprezentând primele nouă capitole din cartea de mai sus sub titlul „Critil şi Andronius”, cu o prefaţă de Iacov Stamati. Capitolele 10-13 ale primei părţi şi a doua, fără capitolul al patrulea, se păstrează în două copii manuscrise. Acest roman spaniol a fost tradus după o versiune în limba greacă. Algeria Simona (1) e de părere că şi manuscrisul „Despre ştiinţa stihiilor”, cuprinzând traduceri din J. B. Massillon, Fenelon, Epictet, e posibil să aparţină tot lui Clipa şi nu lui Leon Gheuca, 121

CLISU, Constantin, prozator, poet, publicist, dramaturg pentru copii. S-a născut la Bârlad la 14 octombrie, 1931 ca fiu al lui Iordache şi al Anei Clisu. Cursurile şcolii primare le-a făcut la Bereşti, Tazlău şi într-o localitate din jud. Bacău. Tot la Bacău a făcut şi primele trei clase ale Şcolii Normale (1942-1945), iar următoarele cinci la Şcoala Normală, devenită Şcoală Pedagogică după 1948, la Bârlad (19451951). În 1951 este numit învăţător în comuna Sârbi, dar nu a funcţionat decât două luni pentru că a plecat să-şi satisfacă serviciul militar, până în august, 1953, când s-a liberat cu gradul de ofiţer în rezervă şi a lucrat la un fel de asociaţie (AVSAP) Murgeni, ceva cu apărarea, până în 1954. Un an a funcţionat ca profesor suplinitor la Şcoala Puieşti, apoi la Şcoala Popeni, până în iulie, 1955. În acelaşi an a părăsit învăţământul şi s-a angajat ca bibliograf la Biblioteca Regională din Bârlad, până la 15 ianuarie, 1960. Între anii 1960-1964 a activat ca învăţător la Şcoala Gen. Nr. 2 şi la o şcoală care funcţiona în localul fostului Liceu „Gh. R. Codreanu”, desfiinţat o vreme. Alţi doi ani (1964-1966) a funcţionat la Şcoala nr. 5. Redactor la ziarul local „Rulmentul” a fost între anii 1966-1968... În 1968 pune capăt acestui provizorat, revine în sistemul de învăţământ şi urcă treptele afirmării până la cea de Inspector general al ISJ Vaslui. S-a afirmat câtă vreme a funcţionat la Şcoala nr. 1 din Bârlad. Şi după ce a fost înlocuit din funcţia de inspector general a continuat să activeze la această şcoală în calitate de director (1984-1996). A urmat cursurile fără frecvenţă ale Institutului Pedagogic de 3 ani din Galaţi, secţia Limba şi literatura română, absolvent din 1967 şi apoi a continuat la Fac. de Filologie a Universităţii din Bucureşti, licenţiat din 1970. Activitatea didactică se întinde pe o perioadă de peste treizeci de ani. Debutul publicistic are loc în 1951 în ziarul bârlădean, „Steagul roşu”. O culegere de versuri intitulată „Inscripţii”, cu caracter colectiv, a apărut în cadrul secţiei culturale a Fabricii de Rulmenţi din Bârlad, unde C. Clisu apare cu trei poezii şi un reportaj.

aşa cum se ştie. Clipa a tradus şi lucrări de geografie, de istorie, „Istoria Americii” în 1795, o lucrare despre cele două Americi etc. A patronat de asemenea traducerea lucrării „Păstorul oilor cuvântătoare”, autorul fiind dascălul grec Metodie Antracitul. A colaborat cu profesorul grec Dimitrie Gobdelas la alcătuirea în greceşte a cărţii „Economie practică şi generală”. Autoarea articolului din dicţionarul citat afirmă că faima îvăţăturii acestui cărturar depăşise graniţele Moldovei „căci un protejat al său, ardeleanul Nicola Nicolau îi dedică traducerea din Pierre Blanchard, „Plutarh Nou”, apărută la Buda, în 1819. Gherasim Clipa a lăsat, din păcate, o operă uitată în manuscrise, fiind astfel destinată numai cercetătorilor de arhive. OPERA: Baltazar Gracian Y Morales, „Critil şi Andronius”, 1794; Gabriel Perau, „Taina fracmasonilor”, 1787, BAR, ms. 459; Voltaire, „Istoria craiului Sfeziei, carol al XII-lea”, BCU, ms. IV, 5, BAR, Ms. 4619; Lesage, „Viaţa domnului Heruvim de la Ronda”, 1743, BAR, ms.46, autor neidentificat; „Istoria Americii”, BAR, ms. 4o, BCU, ms. IV/17, vol. I (1800), vol. II, (1795); Baltazar gracian Y Morales, „Critil şi Andronius”, 1440, BAR, ms. 5654, „Istoria lui Critil şi Andronius, 1827, BAR, ms. 2740. Referinţe critice: Melchisedec, „Istoria Huşilor”, 389-392; idem, „Istoria Romanului”, II, 174-190; Erbiceanu, „Istoria Mitropoliei”, 46, 77, 116, 124, 165, 167, 345, 406, 408; N. Iorga, „Francmasorni şi conspiratori în Moldova sec. la VIII-lea, AAR, memoriile secţiei istorice, tom VIII, 1927-28; Olga Cosco, „Primele cărţi franceze traduse în româneşte”, 1839; Ion I. Nistor, „O traducere din Voltaire în arhiva Mănăstirii Putna”, 1939; Dan Simionescu, „Manuscrisele literare din Biblioteca Univ. Al. I. Cuza, Iaşi”, 1943; D. Popovici, „Studii”, I, 103, 127-128; Dan Simionescu, „Un roman spaniol în Moldova sec. al VIII-lea, 1943; Adriana Camariano, „Spiritul revoluţiei franceze şţi Voltaire în limba greacă şi limba română”, 1946; şi „Precizări şi identificări privind unele traduceri româneşti din greacă (sec. VIII), 1943; Al. Rosetti, B. Cazacu, L. Onu, „Istoria limbii române”... Al. Duţu, „Coordonate... ; N. A. Ursu, „Un roman francez tradus în sec. VIII, 2975; Idem, „Traducător necunoscut al romanului Critil şi Andronius”, 1475, în „Limba română”, 4. Note: 1. Algeria Simona, în „Dicţonarul... până la 1900”, 1979, p. 194-195

122

Cocea Din această culegere au apărut vreo cinci volume. Revista „Coordonate bârlădene”, II, 1970 şi III, 1971 au apărut sub îndrumarea sa. De asemenea, „Şcoala bârlădeană”, apărută în cinci serii, cuprinde creaţii de ale sale. A colaborat la „Cronica”, „Vremea nouă”, „Clubul” (Bârlad), „Flacăra Iaşului”. A condus cenaclul „Al. Vlahuţă”. Un cântec intitulat „Pământ românesc”, interpretat de corul „Anima”, al Sindicatului Învăţământ Bârlad, muzica de Vasile Donose, a fost compus pe versuri de C. Clisu. În 1974 a devenit membru al „Academiei Universale Guglielme Marconi”, Scienze - Lettere – Arte, Roma şi a primit atestatul de merit de membru al Centrului Cultural Artistic” din Milano. În calitate de inspector general a făcut posibilă apariţia unor plachete de versuri: „Confesiuni”, 1977; „Pagini ieşene”, 1976, 1978; „Pământ iubit”, 1979 şi altele, toate plachetele cuprinzând şi versuri cu valoare mediocră şi propagandistică, semnate de autori, ştiindu-se în ce consta finalitatea acestora. Astăzi nici nu mai sunt luate în consideraţie, dimpotrivă sunt motive de demonstrare a conformismului vremii. C. Clisu a scris şi piese de teatru pentru copii puse în scenă de Teatrul „V. I. Popa” din Bârlad: „Chiţ cel mic şi prinţesele Miorlau”, comedie muzicală, „Când vulpea îşi bagă coada”, piesă poliţistă, „Misterioasa dispariţie a ursuleţului Rimbo”, comedie poliţisto-muzicală în două părţi. C. Clisu a publicat şi în presa străină, „Vento nuova”, nr 4 din Florenţa, 1969 şi nr. 1 al aceleeaşi reviste din 1970, revistă de orientare democratică sub conducerea lui Gavino Colombo. De asemenea a semnat texte poetice în „Antologia poetică universală” apărută la Atena sub conducerea lui Savici Olandezon, nr. 10 din martie-aprilie 1970. A mai colaborat la revista „Tempo sensibile” condusă de scriitorul Guido Grivis, fiind considerat corespondent al revistei pentru România. În 1996 a plecat în Canada, unde se află în prezent toată familia sa, iar prezenţa în

România este prilejuită de manifestările literare la care el are în atenţie lansarea unor cărţi personale. În Canada este în continuare preocupat de proiecte literare şi se află în centrul activităţii unor publicaţii care se adresează comunităţii româneşti: „Cuvântul adevărului”, cu apariţie trimestrială la Edmonton. Creaţia literară a lui C. Clisu este deosebit de întinsă, cu preocupări multiple, chiar dacă valoarea ei nu se ridică la nivelul pretenţiilor estetice moderne. Este un tradiţionalist în toate manifestările literare ştiute. Proza pentru copii se impune printr-o mare sensibilitate, marchează o dragoste profundă faţă de cei mici. Trebuie totuşi să recunoaştem că acestei opere în versuri, în proză, în dramaturgie, nu-i lipseşte o oarecare candoare, se adresează unui public larg, neobişnuit cu excese postmoderniste. Dacă versurile, în mare parte, sunt de circumstanţă şi sunt lipsite de profunzimea lirică necesară, proza are o tematică incitantă, fie că se raportează la evenimente trăite la modul dramatic, fie că se inspiră din fapte ale cotidianului cu urmările stiute în plan psihologic. Cât priveşte naraţiunea, naratorul este omniscent, poziţia auctorilă impune o viziune tradiţională. Proza pentru copii are, în multe locuri, un profund caracter umanist. Din păcate, critica literară este preocupată de latura novatoare a literaturii şi marea majoritate a creatorilor tradiţionalişti rămân necunoscuţi ori raportaţi la un spaţiu restrâns. Cu toate acestea, Constantin Clisu este un scriitor remarcabil. OPERA: „Pentru un pui de sturz”, proză scurtă pentru copii, 1979; „Cântec de dor” versuri, 1980; „Vine moşul pe cărare”, proză scurtă pentru copii, 1983; „Dorobanţ clanţ”, versuri, 1984; „Cocoşul singuratic”, proză, 1987; „Văluţă descoperă lumea”, proză, 1988; „Un strigăt în noapte”, 1992; „Cu toate pădurile în braţe”, versuri, 1995; „Mituri şi legende indiene”, o culegere de la tribul CREE din Alberto, Canada, în curs de apariţie (?), „Antologia poeziei americane”, idem, „Mama nu e vinovată”, 2000; „Bastardul”, 2002; „Dincolo de poveste”, 2002. În periodice a apărut un număr mare de articole, eseuri, recenţii, comentariietc. Referinţe critice: Petru Necula, Mihai Ciobanu, Dicţionarul personalităţiolor...”, p. 44; Viorica Grigoraş, „Fragmente de spiritualitate...”, p. 124.

123

Gr. Tocilescu în volumul „Materialuri folclorice”, 1900. Referinţe bibliografice: V. Grigoraş. „Fragmente... 2001, p.125.

CLIT, Costin, publicist, cercetător în sfera culturii vechi. S-a născut la Vutcani la 26 ianuarie, 1964. În localitatea natală a urmat treptele şcolare elementare, apoi cursurile liceale la Bârlad. Între anii 1991-1995 a urmat studii superioare la Fac. de Istorie a Univ. din Bucureşti. A fost repartizat în sistemul de învăţământ în anul 1995 iar din 1997 este profesor la Liceul „Cuza Vodă” din Huşi. Este iniţiatorul revistei „Prutul” din aceeaşi localitate şi în calitate de redactor-şef rezolvă complicatele probleme ale apariţiei. În paginile acestei reviste şi-a publicat numeroaseele studii privind istoria şi cultura mai veche a oraşului. A îngrijit aparţia a două cărţi importante în acest sens: „Studii şi articole privind istoria oraşului Huşi”, coordonator C. Clit şi o amplă istorie a unui locaş bisericesc: „Biserica „Sfântul Gheorghe” din Huşi”, de M. Rotariu, de apariţia căreia s-a îngrijit.

COATU, Grigore N, folclorist. S-a născut în satul Bălăbăneşti, azi jud. Galaţi, dar aparţinând jud. Tutova, la 29 aprilie, 1869. Nu se ştie nici anul, nici locul unde a încetat din viaţă. După şcoala primară în localitatea natală, urmează cursurile Şcolii Normale din Bârlad, obţinând diploma de învăţător în anul 1890. În această calitate a funcţionat la Puieşti, Hălăreşti şi Banca, toate localităţi din jud. Vaslui. Părăsind învăţământul a devenit controlor (inspector) pentru băncile populare răspândite peste tot la vremea aceea. Pasionat de folclor, ca mulţi dintre învăţătorii cuprinşi în acţiunea de strângere şi arhivare a creaţiei populare naţionale, Gr. Coatu s-a dedicat cestei munci migăloase şi a activat cu cei din locurile unde a funcţionat ca învăţător. A colaborat la „Albina”, „Floarea darurilor”, „Foaie pentru toţi”, Gazeta Transilvaniei”, „Paloda” şi „Vocea Tutovei” din Bârlad, „Legalitatea”, „Şezătoarea” din Fălticeni etc. O bună parte din materialul adunat a fost publicat în „Şezătoarea” lui A. Gorovei, în anii 18891897, poveşti şi cântece populare din localitatea Banca. Între anii 1904-1909 bogatul materialul folcloric adunat a fost publicat în trei volume. N. Iorga, într-o cronică publicată în „Sămănătorul” la 11 iulie, 1904, nu apreciază „stilul” lucrării.

OPERA: „Studii şi articole privind istoria oraşului Huşi”, 2004, coord. ; „Biserica „Sfântul Gheorghe” din Huşi”, de M. Rotariu, îngrijită de...

COATU, Gabriel I, etnograf, folclorist. S-a născut în comuna Râşcani la 8 decembrie, 1879 (sfârşit de secol animat de ample cercetări folclorice şi etnografice). Semna cu pseudonimul G. Coatu - Cerna. A urmat şcoala primară în locurile natale şi cursurile Şcolii Normale din Bârlad, devenind învăţător în comuna Cochirleni, jud. Constanţa, apoi la Zebil, jud. Tulcea şi Cerna. Pasionat de etnografie, Gabriel Coatu colaborează la principalele publicaţii ale vremii cu articole şi material folcloric adunat cu sârguinţă, din păcate rămas împrăştiat prin revistele: „Adevărul literar şi artistic”, „Almanahul ilustrat pentru copii şi familie”, „Învăţământul primar”. „Almanahul învăţătorilor şi învăţătoarelor din România”, „Analele Dobrogei”, „Calendarul ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor”, „Calendarul neamului românesc”, „Floarea darurilor”, „Lumea pentru toţi”, „Gheţuşul”, „Neamul românesc pentru popor”, „Tribuna poporului, „Vocea Dobrogei etc. Nu se ştie locul şi anul morţii acestui etnograf şi folclorist.

OPERA: „Din viaţa tărănească”; vol. I, 1904, vol. II, 1905; vol. III, 1909. Referinţe bibliografice: „Almanahul învăţătorilor şi învăţătoarelor din România” pe anul 1904; „Scrisori către N. Iorga”, vol. II, 1979; N. Iorga, „O luptă literară”, vol. II, 1979, p. 144; V. Grigoraş, „Fragmente... 2001, p. 125.

COBAN, Vasile, epigramist. S-a născut la Şchiopeni, jud. Vaslui în 1907 şi s-a stins din viaţă la Ploieşti în 1996. După şcoala primară făcută la Văleni, a urmat cursurile Liceului „Cuza-Vodă” din Huşi, promoţia 1928. Informaţia despre viaţa acestui creator este săracă în date. A făcut parte din Clubul epigramiştilor, „Cincinat Pavelescu” şi era

OPERA. Rămasă în paginile revistelor citate mai sus: 40 cântece lirice, 21 colinde 1 baladă, notate de

124

cunoscut în cercul acestora. O epigramă de a sa a fost selectată şi publicată de Giusepe Navara în „Antologia epigramei româneşti”, Epigrame alese, din 1985: „Îndoială... Iubito, dacă nu mă-nşel, / Când eu mă aflu lângă tine / Îţi bate inima la fel... / Dar numai tu ştii pentru cine!” (op. cit. p. 44.)

„Adevărul” publicând articole combative la adresa societăţii iar aceasta i-a adus o arestare la Siguranţa din Brăila. În timpul Răscoalei din 1907 a fost încarcerat pentru a doua oară la Buzău. Dar împotriva acestor măsuri, a găsit mereu mijloace de a face propagandă socialistă. Într-un ziar al vremii se spunea despre el: „La Brăila, N. D. Cocea, şeful socialist local, dă petrecere cu muzică revoluţionară. Fiindcă d-lui ţine o conferinţă, petrecerea se cheamă serată artistico-literară. Cu socialismul ajungi deci acolo unde altfel n-ai putea ajunge decât cu talent.” (1) În 1907 a participat la Congresul Socialiştilor de la Stutgart, mişcarea socialistă radicalizându-se, clasei muncitoare acordându-i-se rolul conducător. Alături de alţi socialişti români, C. Racovschi, A. Constantinescu, A. Ionescu, Gh. Cristian, I. C. Frimu, a făcut parte din Comitetul Uniunii Socialiste, a prezentat rapoarte, a ţinut conferinţe pe teme revoluţionare („Despre etica socialistă”) în cadrul Cercului „România muncitoare”, a participat la mitinguri şi a făcut parte din grupul care a lansat ideea înfiinţării Partidului Social Democrat. În ianuariefebruarie 1910 a susţinut raportul referitor la programul politic ca delegat din partea Cercului „România Muncitoare” în cadrul Congresului de constituire a P.S.D.R., elogiat fiind de I. C. Frimu (alt vasluian). La 13 martie, 1910 a editat revista „Facla”, de orientare socialistă. La alegerile din 1911 a candidat pe listele P.S.D.R. Tot acum a editat revista „Viaţa socială” în care a făcut publicistică afirmând idei politice socialiste. În primăvara lui 1911 a călătorit în Italia, Anglia, Turcia, Grecia, Rusia pentru documentare privind organizaţiile muncitoreşti, dar a vizitat şi muzee. S-a refugiat la Iaşi în 1916 de unde, în 1917, a plecat la Petrograd pentru un an de zile şi a fost martorul marilor evenimenete revoluţionare din capitala Rusiei, unde a scos şi un ziar în limba franceză, „L’ Entente” şi un supliment în limba rusă prin care a făcut o campanie antigermană şi a apărat interesele României. L-a cunoscut pe Lenin. La întoarcere a fost arestat şi internat în lagărul de la Negreşti (Vaslui) ca bolşevic periculos. După ce a scăpat din lagăr, a tipărit ziarul „Omul liber”. A fost ales deputat în parlamentul ţării din partea socialiştilor şi în

OPERA: „Culegere de epigrame”, 1974; Mozaic umoristic”, 1974. V. Grigoraş... Referinţe bibliografice: „Fragmente... p.126; „Antologia epigramei româneşti... Epigrame alese, 1985.

COCEA, N. D. prozator, publicist. S-a născut la Bârlad la 29 noiembrie, 1880 într-o familie în care tata îmbrăţişase cariera militară; mama, Cleopatra, născută Nicorescu, era descendenta unei familii de moşieri şi viticultori. Tata avea o fire dictatorială, cazonă, obişnuit cu traiul apăsat de asprimea ordinelor militare, imposibil de comentat. Viitorul scriitor a urmat şcoala primară la Bârlad şi Liceul „Sf. Sava” din Bucureşti, unde a fost coleg cu viitorii mari scriitori, Tudor Arghezi şi Gala Galaction. Cum tatăl se muta cu garnizoana în diferite locuri din ţară, adolescentul N. D. Cocea îşi urma familia aşa încât, liceul a fost finalizat la Buzău. Împotriva voinţei lui, în 1899 a fost trimis la Paris să urmeze studii de drept, şi a le-a facut, luându-şi licenţa cu teza „Asupra fundamentului pedepsei”. După întoarcerea de la Paris a fost numit judecător de pace la Panciu, unde, ducând o viaţă liniştită, a făcut proiecte literare. A debutat cu nuvele în „Viaţa românească”. De al Panciu, N. D. Cocea a fost mutat în jud. Ilfov, la Fierbinţi, apoi, în 1906 a ajuns la Ocolul Judecătoresc din Brăila în calitate de ajutor de şef de Ocol. 1907 a fost un an de încercări pentru N. D. Cocea. Solidarizându-se cu ţăranii răsculaţi în procesele la care pleda, a fost destituit din magistratură, după care s-a înscris în Partidul Socialist al cărui militant a devenit în anii următori. A început să colaboreze la 125

discursurile sale a demascat samavolniciile guvernului, fiind un convins antiregalist, fapt care i-a atras un nou proces, unul de lezmajestate. Din pricina caracterului lor militant, ziarele scoase de el au fost în scurtă vreme interzise şi din această cauză a schimbat mereu titlurile: „Facla”, „Revolta” „Torţa”, „Clopotul” etc. Atitudinea antimonarhică i-a adus o detenţie de un an şi jumătate, dar a fost eliberat la intervenţia lui O. Goga. În 1933 a apărat interesele CFR iştilor iar în 1934 a semnat un apel către ţară al asociaţiei „Amicii URSS”. Ziarul „Reporter” din 1933 a devenit în 1937 publicaţie politică a PCR, iar N. D. Cocea a fost redactor responsabil. A condus de asemenea din 1936, revista „Era nouă socială şi literară” de sub conducerea PCR, dar a fost suspendată de cenzură după doar trei numere. A fost semnatarul telegramei trimisă Congresului Internaţional al Reuniunii Universale pentru Pace de la Paris din 13-14 mai, 1939 în care scria: „ne socotim din toată inima alături la acţiunea întreprinsă, menită să stăvilească intenţiile agresive ale forţelor obscurantiste, să apere independenţa, demnitatea şi libertatea tuturor popoarelor ameninţate în existenţa lor, salvând astfel idealul de pace şi civilizaţie umană!” (Arhiva PCR). În timpul dictaturii antonesciene, N. D. Cocea a avut domiciliu forţat la Sighişoara, iar după război şi-a reluat activitatea de ziarist. În 1944 a scos ziarul „Victoria”. Tot acum a fost numit director general al teatrelor din ţară şi a pus bazele unui „Teatru al poporului”. La 30 august 1945 a fost ales în Prezidiul de onoare al Congresului pentru constituirea „Uniunii sindicatelor de artişti, scriitori, ziarişti, alături de G. Enescu, M. Sadoveanu, T. Arghezi, Camil Petrescu, V. Eftimiu, Gala Galaction. La 1 februarie 1949 s-a stins din viaţă lăsând în manuscrise multe proiecte literare nefinalizate. A semnat cu pseudonimele Proudome, Dr. Ion Nicoară, F. Fac, Facla, Fache şi Chemarea,

F.C.Gr. Făclieru, Hiena de la Facla, I.N., I.N.L., Lux, Nal, NDC, Nely, Un bandit de la Facla etc, etc. A colaborat la foarte multe publicaţii, de aceea ne vom opri la cele cu ecou: „Adevărul”, „Ateneu”, „Clopotul”, „Contimporanul”, „Convorbiri literare” (postum), „Cuvântul liber”, „Dimineaţa”, „Era nouă” (director) , Excelssior”, „Facla” (director), „Facla literară” (director), „Gazeta literară” (postum), „Manuscriptum” (postum), „Minerva”, „Omul liber” (director), „Orizont”, „Ramuri”, „România literară”, „Veac nou”, „Vatra”, „Viaţa românească etc, etc, în total circa şaizeci de publicaţii, el distingându-se ca unul din cei mai titraţi gazetari pe care i-a avut ţara. Opera literară a lui N.D. Cocea este întinsă şi are preocupări multiple, evident caracter social, dar ca şi în cazul altor creatori, nu s-a impus într-un domeniu literar cu creaţii care depăşesc spaţiul temporal. Azi puţini sunt cei care îşi mai apleacă privirea pe scrierile sale. De altfel, de mai bine de treizeci de ani nu a mai fost editat, spre paguba moştenirii culturale şi literare, nici un volum de N.D. Cocea. A scris povestiri, nuvele, romane, note de călătorie, pamflete, piese de teatru şi a tradus din craţia unor scriitori francezi. OPERA: „Poet – poetă”, 1898; „Spre Roma”, note de călătorie, 1911; „Ignoranţa”, 1924; „Vinul de viaţă lungă”, roman, 1931; „Fecior de slugă”, 1932; „Pentru un petec de negreaţă”, 1934; „Andrei Vaia”, 1936; „Nae, Nae”, 1935; „Pamflete antidinastice”, 1949; „Pamflete”, 1956; „Pamflete şi articole. Vinul de viaţă lungă”, scrieri, 1960; „Viţelul de aur”, 1960; „Jurnal”, 1970; „Scrieri”, vol. I, II, 1969-1970; „Teatru”, 1970; Traduceri: A. France, „Thais”, 1916; Margueritte Audoux, „Maria Clara”; f.a.; A. France, „Grădina lui Epicur”, 1946; W. Durant, „Voltaire”, 1946; S. Vane, „Călătoria cea mare”, teatru, f.a. Referinţe critice: Perpessicius, „Menţiuni... IV; G. Călinescu, „Istoria literaturii... şi „Jurnal”, I –III, 1973-1980; G. Galaction, „Oameni şi chipuri din veacul meu”,1955; E. Jebeleanu, „Din veacul XX”, 1956; V. Ene, „N.D. Cocea”, 1956; D. Micu, „Literatura...” I Peltz, „Cum i-am cunoscut”, 1964; G. Gană, în „Teatrul”, 12, 1979; Ş. Cioculescu, „Amintiri”, 1975 şi în „România literară”, 20, 1982; Carandino, „De la o zi la alta”, 1979; C. Cubleşan, „Teatrul între civic şi etic”, 1983; V. Silvestru, „Un deceniu teatral”, 1984. Despre activitatea literară şi publicistică a lui N. D. Cocea au mai scris circa douăzeci de scriitori, critici şi istorici literari.

126

Note: 1. „Neamul românesc”, II, 38, 13 sept. 1907.

Mustrările de cuget a unei mame”, de A. Duvall, socotit a fi un cenzor la vremii, care considera drama a fi imorală, dar a câştigat sprijinul „Secretariatului de Stat” al Moldovei. Opera Sofiei Cocea (Hrisocoleu) este surprinzătoare dacă avem în vedere că activitatea ei literară începe la numi 13 ani şi se manifestă în domenii foarte diferite. A publicat 42 de articole (lucru rar şi pentru consacraţii vremii), cu o tematică întinsă: probleme de natură economică, viaţa ţăranului, inegalitatea în drepturi a femeii, starea învăţământului şi culturii naţionale etc. Stilul creaţiei sale nu poate fi judecat din perspectiva actuală. Limba oferea atunci puţine mijloace de expresie, iar neologismul care i se reproşează nici nu putea fi evitat. Se apreciază că stilul e nervos, tăios şi prea puţin feminin, dar acest mod de exprimare a fost indus la acea vreme de M. Kogălniceanu.

COCEA (Hriscocoleu), Sofia I, poetă, publicistă. S-a născut la 15 iunie, 1839 şi s-a stins timpuriu la Vaslui la 27 octombrie, 1861. Se născuse la Fălticeni, dar numai după un an de la naştere a rămas orfană de tată. Mama s-a mutat la Hârlău unde avea o casă, dar a dus o viaţă plină de lipsuri. A plecat şi din Hârlău împreună cu fiica sa la Iaşi, unde au locuit până în 1855. Sofia a urmat în capitala Moldovei un pension după care s-a înscris la Şcoala Centrală absolvită în 1857. În 1855 mama se mutase la Piatra Neamţ pentru a putea fi mai aproape de locul unde putea urma un tratament medical de durată. Sofia a întâlnit la Piatra Neamţ pe viitorul ei soţ, Iorgu Hriscocoleu. Prietenia dintre ei, până la căsnicie, a fost benefică pentru Sofia care a avut multe de învăţat în domeniul literaturii şi limbilor străine, că Iorgu era profesor. În această vreme a debutat în presă publicând un număr mare de articole pentru acel timp prin care a contribuit la crearea unei atmosfere favorabile Unirii. A obţinut o bursă pentru a merge în străinătate, dar din pricina problemelor de sănătate s-a stabileşte la Fălticeni, unde a deschis un internat de fete. Rezultatele obţinute a făcut-o repede cunoscută în lumea şcolii. O încercare de a merge totuşi la studii în străinătate cu o bursă, a eşuat definitiv. În 1859 s-a căsătorit, în 186o are o fetiţă, dar situaţia materială a familiei a devenit tot mai dificilă. A plecat de la Fălticeni şi a devenit profesoară la Vaslui, din păcate, pentru puţină vreme, deoarece la 27 octombrie, 1861 a încetat din viaţă la numai 22 de ani. A colaborat la cele mai importante dar puţine publicaţii ale vremii: „Tribuna română”, „Zimbrul” , „Dacia”, „Calendarul Zimbrului”, „Steaua Dunării”, „Gazeta de Moldavia” etc. A publicat poezii ocazionale, ori ode închinate lui V. Alecsandri („Un poet român”) în gazete unioniste. A tradus din limbi străine şi a intrat în conflict cu Gh. Asachi, atunci când a tradus din limba franceză drama „Maria sau

OPERA: „Operile doamnei Sofia Chriscocoleu, născută Coce”, pref. de Iulia A(ricescu), 1862; trad. M-me de Genlis, „Palmira şi Flaminia sau Secretul”, 1852; Al. Duval, „Maria sau mustrările de cuget a unei mame”, 1852; Au rămas în periodice un număr semnificativ de titluri. Referinţe critice: Radu Rosetti, „Despre cenzura în Moldova”, 1907, p. 45; Emilgar, în Arhiva, 1-2, 1902; A. D. Xenopol, „Istoria românilor”, 1912, p.102, 107; I. A. Basarabescu, „O scriitoare necunoscută”, 1940; Jak Bick, „O pamfletară de acum o sută de ani”, in „Gazeta literară”, 10, 1958; P. Cornea, „De la Alexandrescu la Eminescu”, 1966, p. 60, 67, 68; Profira Graboschi, Profira C., „O ziaristă româncă”, 1919; Paraschiva Cancea, „Sofia Cocea” (1839- 1861), 1975; Remus Zăstroiu, in Dicţionarul... până la 1900”, p.196-197; Ilie Popescu, „Pedagogi şi oameni de şcoală din România” , 1900, p. 74-75; G. Răduică şi N. Răduică, „Calendare şi almanahuri româneşti”, 1731-1818; „Dicţionar bibliografic” 1981; I. Hangiu, Dicţionar al presei... 1982 etc.

CODREANU, Elena, autoare de cărţi pentru copii. S-a născut la 18 februarie, 1942 în comuna Ivăneşti, jud. Vaslui. După şcoala primară şi gimnazială în comuna natală, a urmat cursurile Liceului nr. 2 din Vaslui şi apoi pe cele ale Institutului Pedagogic din Bârlad, obţinând titlul de institutoare. A lucrat ca educatoare la Grădiniţele nr. 19 şi nr. 8 din Vaslui şi în calitate de directoare de unitate 127

preşcolară. A îndeplinit şi funcţia de ispector şcolar la ISJ Vaslui, prntru acelaşi sector. A lucrat un timp şi ca metodist la Casa Corpului Didactic. În prezent deşfăşoară activitate la o grădiniţă particulară în propria organizare. A debutat în „Tribuna învăţământului” şi a colaborat la presa locală şi la „Revista de pedagogie”.

datorită fondatorului ei, doctorul în istorie Costin Clit. Efortul este unul de natură financiară, redactorul şef fiind nevoit să bată „la toate porţile patronale” ca să adune fondurile necesare editării publicaţiei. Revista s-a impus printr-o „diversitate tematică”, predominant fiind după părerea Linei Codreanu, „documentul istoric inedit”. Spiritul analitic e dominant.

OPERA: „Ghicitori ilustrate”, 1980; „Exerciţii – joc”, 1982; „De la grădiniţă spre şcoală”, 1985; „În drum spre şcoală”, 1993; „Creionul fermecat” , 1994; „Să gândim împreună”, 1997; „Caietul educatoarei”, 1998. Bibliografie de referinţă: P. Necula, M. Ciobanu, „Dicţionarul... p. 44; Viorica Grigoraş, Fragmente... p. 177.

Opera: „Istoria Huşilor”, 1995, în colab.

CODREANU, Theodor, prozator, critic şi istoric literar, teoretician al culturii. S-a născut la 1 aprilie, 1945 în satul Sârbi, com. Banca cu numele de Toader. A fost elevul Şcolii primare din satul natal între anii 1952-1956. Cursurile Şcolii generale sunt urmate la Unţeşti, departe de casă, fiind nevoit să parcurgă zilnic 10 km dus şi întors, peste trei dealuri care se interpun între cele două localităţi. Pe timpul iernii părinţii îl dădeau la o gazdă. Între 1959-1963 a urmat cursurile liceale la Complexul şcolar „Gh. Gheorghiu-Dej”, azi, „M. Eminescu” din Bârlad, având ca profesori nume rămase în memorie, H. Zuperman, dar a fost mai apropiat de Constantin Parfene, căruia i-a încredinţat şi încercările literare (un început de roman poliţist). Un an, după absolvirea liceului, a lucrat ca profesor suplinitor la şcoala din Sârbi, dar şi din Orgoieşti şi din Bogdăniţa. În toamna anului 1964 a intrat la Fac. de Filologie a Universităţii din Iaşi la cursuri fără frecvenţă. A lucrat în continuare în învăţământ, în 1966 fiind numit director al Şcolii Generale din Orgoieşti. În 1968 a debutat în ziarul „Vremea nouă” din Vaslui, iar în 1969 în „România literară”, condusă pe vremea aceea de Geo Dumitrescu, cu un articol polemic, „Moştenire culturală sau... dezmoştenire?” Acest prim articol e o proiecţie a spiritului polemic, care îl va caracteriza pe critic în anii următori. În 1970 a susţinut teza de licenţă cu tema „Critica eseistică a lui Mihail Ralea”. A publict în

CODREANU, Lina, publicist. S-a născut la 25 noiembrie, 1949 în localitatea Mândreşti, com. Valea Mărului, jud. Galaţi. Şcoala primară şi gimnazială a fost urmată în localitatea natală iar liceul la Galaţi. A urmat apoi cursurile Fac. de Filologie a Institutului Pedagogic de 3 ani din Galaţi, cu examen de stat în 1973. S-a integrat în sistemul de învăţământ şi a lucrat începând din 1974 la Bogdăneşti, Viişoara, apoi din 1976 la Huşi, mai întâi ca educatoare, apoi ca profesor de limba şi literatura română la Şcolile Nu. 2 şi 5, iar din 1983 la Liceul „Cuza Vodă”. A fost şi este preocupată de viaţa literară şi culturală a oraşului o pasionată animatoare a climatului spiritual şi, nu în ultimul rând, redactor la cunoscuta revistă huşeană „Prutul”. Este coautoare la „Istoria Huşilor” din 1995. A redactat capitolul „Personalităţi huşene”, un dicţionar din partea finală, cu vădită valoare documentară. În revista „Prutul” publică pagini evocatoare („Profesorul... profesorilor”, în nr. 2 (11), februarie, 2002; „2002 – An jubiliar”, la rubrica „Profiluri didactice” etc). În calitate de redactor al revistei se îngrijeşte de conţinutul literar al ei, pentru că, de cele mai multe ori, primează caracterul documentar. În numărul 1 (38), anul V, 2005, Lina Codreanu publică o retrospectivă raportată însă la anul 2003 („Prutul – 2003”) în care face un bilanţ al derulării faptelor, de la apariţia publicaţiei până la data precizată mai sus. Se subliniază faptul că revista are o importanţă majoră „în orizontul spiritual huşean... şi-a afirmat identitatea” 128

această vreme fragmente din romanul „Marele zid” în „Convorbiri literare”. Din 1974 datează prietenia cu Ion Alex. Angheluş iar din 1975, prin concurs, a devenit profesor titular la Liceul Agro-industrial din Huşi şi a început colaborarea la revista „Cronica” din Iaşi. Acum a elaborat seria eseurilor despre Eminescu din viitoarea carte, „Dialectica stilului” şi a definitivat textul romanului „Varvarienii”. Încercarea de debut în volum a eşuat însă, deşi în 1980 câştigase concursul pentru editură. A fost o adevărată luptă pentru debut, asta fiind marea dificultate a scriitorului român din toate timpurile, mai ales în vremea cenzurii. În compensaţie, în 1981 a apărut romanul „Marele zid” la Ed. Junimea. Tot în acest an a participat la festivităţile închinate centenarului naşterii lui Bacovia, în mintea cărturarului născându-se, probabil, ideea scrierii unei monografii închinate poetului simbolist, unul din primii scriitori români moderni posteminescieni. În 1984 a fost publicat eseul „Eminescu. Dialectica stilului”, care revoluţionează modul de intrpretare a creaţiei marelui poet, adăugând astfel o perspectivă modernă. De altfel cartea a stârnit vii controverse pro şi contra din partea exegeţilor, dar, în ansamblu, a fost bine primită de critică. Încercarea de a edita „Varvarienii”, eşuează din nou, dar apare volumul „Fragmentele lui Lamparia”, un fel de „Pietre pentru templul meu” al lui Blaga. În general, oamenii de litere scriu asemenea cărţi după ce au acumulat o vastă experienţă de viaţă şi cultură. Se pare însă că microeseurile din acest volum sunt rodul unor lecturi foarte întinse şi selecte. După 1989, drumurile sunt deschise şi scriitorul huşean ştie să le folosească din plin, cu o tenacitate rară, pentru că obiceiurile cărturarilor noştri nu se schimbaseră prea mult (Liviu Călin a continuat să se opună publicării romanului „Varvarienii” şi după această dată). Începe acum o publicistică polemică, în legătură

(acum mai liberă) cu basarabenii şi încearcă chiar să refacă vechea „Societate a Scriitorilor Români”, dar fără succes. Îşi retrage dosarul de la Uniunea Scriitorilor şi începe să colaboreze la „Adevărul” şi „Adevărul literar şi artistic”. În 1991 devine membru al Societăţii Scriitorilor „C. Negri” din Galaţi şi colaborează la „Porto Franco”. Doi ani mai târziu, în 1993 publică un nou eseu despre Eminescu, „Modelul ontologic eminescian”, colaborează la „Literatorul” şi „Literatură şi Artă” de la Chişinău, iar în anii care au urmat a lărgit aria colaborărilor. Pentru „Eminescu. Dialectica stilului” şi „Modelul ontologic eminescian” este primit în U.S. din Moldova. „Istoria Huşilor” (în colab.) din 1995 confirmă explozia publicistică, avalanşa de cărţi pe care le poate lansa un scriitor laborios, pentru că au urmat „Provocarea valorilor”, „Dubla sacrificare a lui Eminescu”, şi o ediţie a volumului „Plumb” de G. Bacovia” sub propria îngrijire în 1997. În sfârşit, vede lumina tiparului şi „Varvarienii” în 1998. „Eseul despre Cezar Ivănescu” şi două cărţi de „I. L. Caragiale, „O scrisoare pierdută” şi „În vreme de război”, în ediţie proprie, apar tot în 1998. Dacă adăugăm „Complexul Bacovia şi bacovianismul”, „Basarabia sau drama sfâşierii” urmate din aproape de „Transmodernismul”, tabloul prinde contur. Nu se ştie câte cărţi vor mai apare în anii următori. Cert este că Th. Codreanu are deschis un şantier cu mari perspective în vederea aşezării literaturii române în coordonatele ei fundamentale, într-o epocă de mari contradicţii pe tema valorii ori nonvalorii trecutului. Se pare că aşezarea în două tabere a apărătorilor tradiţiei, pe de o parte, şi a negării ei, pe de altă parte, este în bună măsură nu numai artificială, ci şi păguboasă. Cei care neagă îşi simt neputinţa afirmării, dincolo de ceea ce există, iar cei care apără tradiţia o fac exagerându-i dimensiunile. Starea de echilibru nu e posibilă în literatura română, cei care au 129

făcut-o nu mai sunt de multă vreme. Se pare că ne devoră un diletantism bolnav şi o superficialitate demnă de timpurile pe care le trăim, căci o cultură reflectă starea naţiunii la un moment dat. Nu ştiu câte „capodopere” actuale vor rezista timpului şi apoi prea puţini sunt aceia care nu ţin seama de mode, de val... Th. Codreanu este un apărător al valorilor perene şi respinge experienţele fără fundament estetic. În critica şi istoria literară, Th. Codreanu este un călinescian şi un lovinescian. Este preocupat de vârfurile literaturii române, de acei creatori care au pus pietre de temelie şi nu repetă gesturi anterioare, dar nici nu le ignorează. Studiind opera lui M. Eminescu, a scris patru cărţi în care a dezvoltat propriile idei şi gânduri despre creaţia acestuia. A spus despre el adevăruri care nu s-au spus, demonstrând încă odată că opera unui scriitor mare este un univers deschis oricărei interpretări dacă nu frizează absurdul. Eminescu este un poet modern, îşi depăşeşte epoca şi afirmaţia este argumentată cu texte şi cu documente venind din filosofia literară şi estetică, ţinând pasul cu noile cercetări în privinţa studierii textului. După ce a scris atât despre Eminescu, Th. Codreanu l-a „atacat” pe I. L. Caragiale, un alt mare scriitor aflat în vizorul celor care resping valorile trecutului, în cazul autorului „Scrisorii pierdute”, motivaţiile fiind de ordin naţionalist. Argumentele denigratorilor sunt foarte subţiri, iar realitatea oferă o stare cel puţin curioasă. În vreme ce unii, puţini desigur, caută să găsească motive de marginalizare, creaţia I.L. Caragiale şi M. Eminescu e tot mai căutată, mai ales în părţile insuficient abordate până în prezent. Th. Codreanu tocmai acest contrast îl subliniază şi aduce argumente credibile, evidente. Într-o intervenţie a domniei sale în „Oglinda literară” punea problema celor care cred că trecutul nostru e vinovat pentru un prezent neîmplinit. Absurdul acestei afirmaţii e demonstrat cu o forţă a argumentaţiei rar întâlnită, făcându-se apel la comparaţii, paralele şi situaţii care pun în lumină adevărul. Nu trecutul unui neam este vinovat de prezentul halucinant (se vede limpede ce e azi) ci faptul că prezentul nu e un punct de plecare spre un viitor sigur, ci e un moment în care indivizii dornici de putere, incapabili să vadă dincolo de vârful pantofilor

caută să pedepsească trecutul. Mare risipă de energie pentru fleacuri. Eminescu şi Caragiale au avut ce au avut cu prezentul lor, nu cu trecutul. Th. Codreanu este un cărturar realist care contribuie la consolidarea temeliilor pe care este aşezată cultura şi literatura naţiei. A colaborat şi colaborează la un număr mare de publicaţii: „România literară”, „Convorbiri literare”, „Tribuna”, „Cronica”, „Dacia literară”, „Bucovina literară”, „Ateneu”, „Luceafărul”, „Revista de istorie şi teorie literară”, „Arta”, „Adevărul literar şi artistic”, „Porto-Franco”, „Adevărul literar” (Vaslui), „Literatura şi Arta” (Chişinău) etc. OPERA: „Marele zid”,1981; „Eminescu. Dialectica stilului”, 1984; „Modelul ontologic eminescian”, 1992; „Din lumina unui veac”, 1992; „Istoria Huşilor” (în colab.), 1995; „Plecat-am nouă din Vaslui”, (în colab.), epigrame, 1996; „Provocarea valorilor”, 1997; „Dubla sacrificare a lui Eminescu”, 1997; „Varvarienii”, 1998; „Eseu despre Cezar Ivănescu”, 1998; „Controverse eminesciene”, 2000; „Fragmentele lui Lamparia”, 2002; „Caragiale abisal”, 2003; „Basarabia sau drama sfâşierii”, 2003; „Duminica Mare a lui Grigore Vieru”, 2004; „Mitul Eminescu”, 2004; „Eminesciana” „Eminescu, martor al adevărului”, 2004; „60 de oglimzi”, 2005; „Mihail Diaconescu. Fenomenologia epică a istoriei româneşti”, 2005; „Transmodernismul”, 2005, „Numere în labirint”, 2006 etc. A publicat ediţii comentate după cum urmează: I. L. Caragiale, „O făclie de Paşte”, 1992; „Momente şi schiţe”, „ O scrisoare pierdută” , 1998; „În vreme de război”, 1998; Referinţe criice: I. Istrati, în „Scânteia”, 11 mai 1970; C. Călin, în „Ateneu”, 149, 1982; Val Condurache, în „Convorbiri literare”, 4/ 1981;Ion Al. Angheluş, în „Vremea nouă”, 1981; Al. Dobrescu, în „Convorbiri literare”, 5 mai, 1984; E. Todoran, în „Transilvania”, 6 iunie, 1984; Dan C. Mihăilescu, în „România literară”, 24 / 1984; Cristian Livescu, în „Ateneu”, 9 sept. 1984; T. Pracsiu, în „Vremea nouă”, 26 iunie, 1984; A. Marino, în „Tribuna”, 7/ 1986; Al. Piru, în „Flacăra”, 39/ 1985; I. Holban, în „Cronica”; Ioana Petrescu, „Un nou concept critic, estetismul pozitivit”; M. Iordache, Perespective... ; George Munteanu, „Eminescu şi eminescianismul”, 1987; S. Marcus, „Eminescu, orizontul matematic”; M. Cimpoi, Th. Codreanu, Hyiperion şi provocarea ştiinţei”, 1993;V. Dinescu, „Sub masca unor etichete”; „Mărul discordiei”, „Filonul autohton”; Ioan Baban, în „Păreri tutovene, 7 numere din 2004; în „Meridianul”, 2 numere din 2005; DGLR, C, 2004, p. 300 – 301 etc.

130

funcţionar şi elev. Se spune, în aceeaşi sursă de informare, că a îmbrăţişat ideile revoluţionare (era însă cam tânăr pe atunci” şi pe cele ale Unirii (e posibil). A făcut parte dintr-un comitet de acţiune a tineretului şcolar şi a luat parte activă la mişcarea pentru Unire. (1) A fost funcţionar, arhivar al Cancelariei Camerei Deputaţilor, redacta procese verbale şi a ajuns director al organismului amintit. Pe lângă activitatea politică şi filantropică, I. Codrescu a desfăşurat şi activitate culturală. Este unul din fondatorii Asociaţiei „Unirea” care îşi puseseră în gând să pună bazele unei tipografii în oraşul Bârlad. A avut preocupări istorico-literare, într-o vreme când acestea se aflau la începuturi. A cultivat scrisoarea, (era la modă) articolul program, recenzia şi chiar comentariul.

CODREANU-TIRON, Viorela, poetă. S-a născut la 8 aprilie, 1954 la Bârlad, Jud. Vaslui. A urmat în oraşul natal toate treptele şcolare elementare şi secundare. Este absolventă Liceului „Gh. R. Codreanu”, din promoţia 1973. A urmat cursurile Fac. de Filologie a Universităţii Bucureşti. A debutat cu versuri şi a colaborat la „Hiperion”, „Convorbiri literare”, Dacia literară” şi în publicaţii din America. Debutul editorial s-a produs în 1996 cu volumul de versuri „Zidire în cer”. Au urmat „Anotimpuri ostile”, şi „Ochiul somnului, darul iubirii”. Un volum bilingv, româno-maghiar este intitulat „Selecţii”. Poezia Viorelei Codreanu-Tiron este semnul distinct al unei lirici feminine caracterizate printr-o sensibilitate accentuată în relaţia cu lumea văzută dezvoltând motivul labirintului: „E ora / când se dezvăluie ultima clipă / în aşteptarea celei dintâi / cu labirinturi bezmetice / peste scufundări prinse-n inelul vârtejului / la limanul ruinii străfulgerate de vis / în împiedicarea orei de / dincolo de mine.” De asemenea cultivă o lirică a simbolurilor.

OPERA: „Amicului meu...”, în „Calendarul” de Iaşi, 1858; „Articol-Program la „Zimbrul şi Vulturul”, în colab. cu V. Alecsandri, 1858; „Tragedia Moldovei”, de Al. Beldiman, în „Buciumul român”, I, 1870; „Cantemir, Dimitrie Constantin: „Ale stoicilor porunci zece... fragmente din „Divanul...”, texte cercetate şi stabilite de... în „Calendarul Buciumului român”, 1875; „Viaţa şi activitatea lui C. Negri”, ms, 800 de p. „Fragmente istorice. Domnia lui Ştefan-Voievod. Celui bun şi vestit în războaie nebiruit” stihuri, 1877; „Fragmente istorice. Traducţiunea unui firman...”, 1849; „Poveste. Asupra răzmeriţei de la 1821 de Monahul Zosima, 1886 etc, etc. Referinţe critice: x x x în „Paloda”, 1882; x x x în „Vocea Tutovei”, 17, 1888; I. Antonovici şi Gr. Creţu, „Tipografiile... din Bârlad”, 1903; Gh. Vrabie, „Bârladul cultural”, 1938, p. 138-141; Lucian Predescu, „Enciclopedia...”, p. 206; Ovidiu Papadima, „Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor”, 1956, p. 401- 422; Al. Piru, „Literatura română premodernă”, 1964, p. 228; I. Hangiu, „Dicţionar al presei...” 1987, p. 31 etc.

OPERA: „Zidire în cer”, versuri, 1996; „Anotimpuri ostile”, versuri, 2000; „Ochiul somnului...”, versuri, 2001; „Selecţii”, volum de versuri bilingv româno-maghiar, 2002. Referinţe critice: Au scris despre poezia Viorelei Codreanu-Tiron: Romul Munteanu, Viorel Sâmpetrean, Lucian Vasiliu în „Dacia literară”, Gelu Dorian în „Hiperion”, Lucian Alexa.

CODRESCU, Ioan (Iancu), publicist. S-a născut la Bârlad la 5 noiembrie, 1834 şi s-a stins din viaţă la Iaşi la 19 ianuarie, 1903. Datele biografice oferite de unele surse de informare sunt mai mult decât confuze dacă ne gândim la contemporanii lui. A făcut cursurile şcolii primare la Bârlad, probabil în casa părintească, părinţii erau proprietari de pământuri în satul Roşia, din fostul jud. Covurlui. El însuşi a avut propreităţi funciare prin zona Bârladului. A studiat apoi la Academia Mihăileană, era elev în clasa I în anul şcolar 1847-1848 (dar nu putea fi coleg cu V. Alecsandri, pe atunci tânăr la vreo 30 de ani, participant activ la mişcarea revoluţionară de la Iaşi). Adolescentul Codrescu, un timp, a fost şi

Note: 1. Tr. Nicola, „Valori...” II, p. 227 COLINDA, revistă culturală literară. A apărut în localitatea Cavadineşti, fostul judeş Covurlui între 1 ianuarie, 1928-ianuarie, 1929. Se cunosc puţine date despre ea. Au colaborat George Tutoveanu, Constantin Crişan, Vasile Hondrilă. Avea format tip carte, 17 / 34 cm. Bibliografie de referinţă: I. Hangiu, op. cit. p. 3

131

COLOŞENCO, Dumitru-Mircea, publicist, critic şi istoric literar. S-a născut la 3 iunie 1938 în satul Cornăţenii–Noi, com. Căinari, jud. Tighina (Basarabia) din părinţi, tata, învăţător, absolvent al Şcolii Normale „Mihai Viteazul” din Chişinău, 1927, şi al Institutuilui Pedagogic „Maxim Gorki” din Bucureşti, în 1957. A funcţionat ca învăţător în sate din Basarabia între anii 1927-1944, apoi la Băcani în jud. Vaslui şi ca profesor de limba rusă la şcoli din Bârlad. Casa părinţilor din Basarabia este azi „rasă de pe faţa pământului”. (1) M. Coloşenco a urmat cursurile şcolii primare în comuna Băcani şi ale şcolii de 7 ani la Bârlad între anii 1945-1952. Cum pe atunci funcţiona o Şcoală medie de mecanică, viitorul scriitor a devenit elev al acestei şcoli, dar pentru că, în sfârşit, şi-a reluat activitatea Liceul Codreanu, şcoala medie de mecanică a fuzionat cu celebrul liceu, aşa încât, M. Coloşenco a devinit absolvent al Liceului „Gh. Roşca Codreanu” în 1956. Între anii 1960-1965 este student la Fac. de Filologie a Universităţii din Iaşi, licenţiat în 1965 cu teza „Limba şi stilul scrierilor lui N. Bălcescu”. În 1978 a urmat cursuri de regie de teatru, apoi cursuri de biblioteconomie şi a lucrat ca bibliograf la Biblioteca „Stroe Beloescu” din Bârlad, apoi ziarist la „Vremea nouă” din Vaslui (19691973), corector la ziarul „Informaţia” din Bucureşti (1973-1974), inspector culturalsportiv la Electrobobinaj din Bucureşti, inspector personal învăţământ la Cooperativa meşteşugarilor de invalizi Metalica (19851990), membru al Juriului Naţional – muzică populară al Festivalului Naţional „Cântarea României”, muzeograf la Muzeul Literaturii Române (1990-1993, profesor de Limba şi literatura română la Liceul „Henri Coandă”, referent de specialitate, „Case memoriale” în Ministerul Culturii (1993-1998). Spre finalul activităţii se întoarce la profesia de bază, cea de profesor de Limba şi literatura română (199899) dar hăţişul slujbelor sale este demn de invidiat pentru oricare dintre neliniştiţii ş nestatornicii lumii. A fost şi colaborator al

radiodifuziunii şi televiziunii române. În perioada cât a lucrat la Ministerul Culturii, a participat direct la înfiinţarea unor case memoriale, Ion Minulescu şi Liviu Rebreanu, precum şi la organizarea, restructurarea şi conservarea caselor memoriale. A organizat reuniuni, sesiuni, colocvii, mese rotunde în cadrul cărora a susţinut comunicări, unele dintre ele publicate în anuarele muzeelor, ori în „Revista muzeelor”. Este şi autorul unui manual şcolar de limba şi literatura română pentru şcolile profesionale. M. Coloşenco a investigat universul literaturii române, mai ales în ceea ce priveşte poezia, îndreptându-şi atenţa către doi mari poeţi, cărora le-a închinat studii documentate: M. Eminescu şi Ion Barbu. Cât priveşte opera eminesciană, istoricul literar s-a oprit la ceea ce a numit, teatru politic, la drama nefinalizată din msnuscrise, „Decebal”. Poetului dar şi matematicianului Ion Barbu – Dan Barbilian, îi închină o aşa numită şi amplă „Biografie documentară”. În colaborare a scris şi un eseu despre Petre Ţuţea, „Filosofia meritelor”. A îngijit ediţii ale operelor unor mari scriitori români: I. Creangă, „Poveşti”, 1991; idem, „Alte poveşti şi poezii”, publicistică şi corespondenţă, 1991; George Topârceanu, „Versuri şi proză”, în colab. 1991; Liviu Rebreanu, „Nuvele”, „Pădurea spânzuraţilor”, 1993, „Ion”, în colab. 1994; Petre Ţuţea, „Lumea ca teatru”, în colab., 1993; Al. Alexianu, „Istoria poeziei române de la 1570 la 1830, 1-2, 1993; Ion Barbu, „Versuri şi proză”, în colab, 1991; „Opere”, vol. I- II, 1997-1999. Cea mai mare parte a activităţii sale de cercetător literar şi-a închinat-o operei lui Ion Barbu despre care a scris numeroase articole şi comentarii publicate în presa literară. A colaborat la un număr mare de reviste, printre care se numără: „Jurnalul literar”, „Viaţa românească”, „Literatorul”, „Steaua”, „Ateneu”, „Dacia literară”, „Manuscriptum”, 132

„Luceafărul”, „Revista de istorie şi teorie literară”, Revue Roumaine”, „Convorbiri didactice”, „Convorbiri literare”, „Hiperion”, „Dacia literară”, „Fântâna Blanduziei” etc. În calitate de publicist tratează o problematică literară variată.

bârlădene şi editor al revistei „Academia bărlădeană”. Până în 2005 a fost redactor la „Păreri tutovene”. Activitatea publicistică a lui S. Coloşenco se compune din: activitate ziaristică, articole, anchete, ştiri la „Păreri tutovene”, „Dialog”, „Pagini medicale bârlădene”, „Gazeta de Est”, „Podgoreanul”, „Jurnalul de Vaslui etc; activitate publicistică la „Academia bârlădeană”, „Gazeta de Est” etc, cu recenzii, poezii, epigrame, careuri rebusistice etc. S. Coloşenco este considerat azi unul din cei mai mari rebusişti ai ţării. A debutat în această calitate în revista „Rebus” în 1959. Primul „joc” a apărut în ziarul local bârlădean, „Steagul roşu” la 14 sept. 1957, pe când era elev. Din acel moment şi până astăzi a publicat peste 2000 de probleme rebusistice, colaborând la „Flacăra Iaşului”, „Vremea nouă”, „Dobrogea nouă”, „Flamura roşie”, „Sportul”, „Viitorul”, „Viaţa Buzăului”, „Informaţia Harghitei”, „Tribuna Sibiului”, „Scutul patriei”, „Litoral”, „Crişana”, „Munca”, „Gazeta de Est”, „Vocea Huşului”, „Apollo”, „Tribuna Moldovei”, „Academia Caţavencu”, „Magazin” etc, etc. Este important de reţinut că multe din problemele rebusistice ale autorului se raportează la viaţa, creaţia literară şi artistică a unor mai scriitori români şi străini. Este autorul unor studii publicate la Ed. Sfera din Bărlad: „Calistrat Hogaş”, eseu monografic, 2006; Ion Creangă, Univers enigmistic, 2000, vizând date importante despre creaţia povestitorului etc. Pentru activitatea culturală şi editorială a primit diplome şi distincţii din partea Consiliului Judeţean Vrancea, Liceului Pedagogic „Spiru Haret”, din Focşani, Consiliului Judeţean Vaslui, Societăţii academice „Eminescu” din Filiaşi, Dolj etc, etc, etc.

OPERA: „Coordonate bărlădene”, Schiţă monografică, 1969; „Ion Barbu – Dan Barbilian” Biografie... 1989; M. Eminescu, „Decebal”, Teatru politic, 2000; „Petre Ţuţea, Filosofia... în colab. 1995; ediţii: „Istoria poeziei române de la 1530 la 1930, Galaţi, 1993; „Istoria poeziei culte româneşti. 1570- 1830”, 2001; G. Bacovia, „Opere. Poezii. Proză. Publicistică, Corespondenţă. Destăinuiri, Grafică”, intr. De E. Simion, 2001; Ion Barbu, „Versuri şi proză”, 1997; D. Cantemir, „Istoria ieroglifică”, 2001; Ion Creangă, „Poveşti, vol. I, 2003; N. Labiş, „Opera poetică”, 2005; Al. Macedonski, „Opere”, I, 2004; au urmat Anton Pann, V. I. Popa, L. Rebreanu, N. Stănescu, Carmen Sylva, Pamfil Şeicaru, G. Topârceanu. G. Tutoveanu, P. Ţuţea, Al. Vlahuţă etc; „Publicistică giurgiuveană”, 2007. Referinţe critice: Nicolae Manolescu, în „România literară”, 8 martie, 1990; George Chirilă, în „Contemporanul”, IV, 1990; Florin Faifer, în „Cronica”, 18 mai, 1990; V. Barbu, în „Adevărul” de Vaslui, 18 aprilie, 1990; Marin Mincu, în vol. „Fărâme critice”, 2005; DGLR, C, 2004, p. 315 etc. Note: 1. Tr. Nicola, „Valori...”, II, p. 282;

COLOŞENCO, Serghei P, publicist, rebusist, epigramist. S-a născut la 14 februarie, 1941 în localitatea Căinari, jud. Tighina, fratele mai mic al lui Mircea Coloşenco. Şcoala primară o face la Băcani, gimnaziul la Şcoala nr. 4 Bârlad, apoi Liceul „Gh. Roşca Codreanu” şi la Complexul Şcolar, azi „M. Eminescu”, absolvent cu diplomă de bacalaureat în anul 1960. A fost apoi student al Facultatea de Filologie a Univ. din Iaşi, secţia română-franceză, lcenţiat în 1968. În anul absolvirii este numit profesor la Şcoala Banca-Gară, iar mai târziu s-a transferat la Liceul Agricol din Zorleni, unde a funcţionat până la pensionare. În prezent este director al S.C. Ed. Sfera din Bârlad, membru al Acad.

OPERA: „Dezlegaţi cu noi”, 1987; „Armonii enigmistice”, 1991; „Crypto”, 1991 „Eroica”, 1991; „Rebus erotic”, 1992; „Petre Ţuţea. Filosofia nuanţelor”, 1995, în colab.; „Rebus integrame”, 1997; „Enigmaticul Eminescu”, 2000; „Ion Creangă”, 2005 etc. La acestea se adaugă plachetele: „Labirint enigmistic”, „Magazin Tănase”, „Magazin distractiv”, „Poli Rebus”, „Dezlegaţi cu noi”, 1987; „Rebus erotic”, 1992; „Reborama”, 1990; „Umor cu puncte negre”, 2006; „Calistrat Hogaş între clasicism şi baroc”, 2007. A organizat expoziţii personale, a colaborat cu Radio Iaşi şi Unison.

133

Refeinţe critice: Al. Păsărin, în „Rebus”, 22, 15 nov, 1985; Th. Pracsiu, în „Adevărul”, 1 febr, 1999; Al. Coman, în „Păreri tutovene”, nr. 1, 1999; N. Mitulescu, în „Păreri tutovene”, nr. 402, 2000; Tr. Nicola, „Valori...”, II; „Istoria Huşilor”, 1995; „Iatoria Bârladului”, 2002; M. Luca, în „Academia bârlădeană”, 12-13, 2003; Gh. C. Patza, în „Tribuna de Dorna”, 5, iulie, 2003; S. Bogdănescu, în „Academia bârlădeană”, 8-9, 2001; N. Mitulescu, în „Bârladul”, 2-3 dec. , 2004; Al. Păsărin, în „Rebus”, 15 nov. , 1985 etc.

CONDREA, Elena, poet umorist, publicistă. S-a născut la 21 ianuarie 1942 în com. Alex. I. Cuza, jud. Iaşi. A făcut studii elementare (şcoala primară şi gimnazială) în localitatea natală până în anul 1956, iar cursurile liceale la Iaşi, fiind absolventă cu examen de bacalaureat din anul 1960. Între anii 1960-1964 a urmat studii superioare la Facultatea de BiologieGeografie la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. În anul absolvirii a fost repartizată în sistemul de învăţământ ca profesoară de geografie la Liceul din Săbăuani, dar şi la Liceul „Ion Ionescu de la Brad” din Roman. De altfel în jud. Neamţ a funcţionat până în anul 1971, când s-a transferat în jud. Vaslui, prin schimbarea statutului civil (prin căsătorie). A funcţionat la Şcolile Nr. 3 şi 9, dar şi la Liceul Industrial Nr. 3 din Bârlad. La acest liceu a îndeplinit o vreme şi funcţia de director adjunct. În 1975 a fost promovată în funcţia de preşedinte al Consiliului Judeţean al Organizaţiei Pionierilor, domeniu în care a lucrat până în 1979, an în care a fost numită preşedinte al Comitetului Judeţean de Cultură şi Artă, funcţie pe care a părăsit-o pentru a îndeplini una legată de profesia de bază, cea de profesor. A fost numită de această dată în funcţia de Inspectorgeneral al I.S.J. Vaslui, pe scaunul căreia o vor găsi evenimentele din 1989. De la această dată a trecut la catedră ca profesor de geografie la Liceul Teoretic „Emil Racoviţă”, din Vaslui unde a funcţionat până la pensionarea din anul 2000. În vremea cât a condus Comitetul Judeţean de Cultură şi Artă a avut prilejul să cunoască mari personalităţi ale culturii naţionale şi, nu de puţine ori, a avut un spirit ironic şi satiric surprinzător, stimulată fiind şi de Festivalul „C. Tănase”. Nu e de mirare că şi-a încercat condeiul în creaţii ale genului umoristic şi satiric, mai ales în „balade” cu acest conţinut, într-un volum publicat mult mai târziu, în anul 2004 di care răzbat ecouri ale monologurilor lui Constantin Tănase.

COMAN, Ghenuţă, arheolog, monografit, publicist. S-a născut la Dodeşti com. Viişoara, jud. Vaslui în 1914 şi s-a stins din viaţă la Vaslui în 1981. După studii elementare în comuna natală, a urmat liceul la Bârlad. A fost absolvent al Fac. de Istorie a Univ. „Alex. Ioan Cuza” din Iaşi, promoţia 1938. A funcţionat ca prof. de istorie la şcoli din Piatra Neamţ, apoi Dodeşti şi Murgeni, locurile supuse apoi unei pasionate cercetări arheologice cu rezultate remarcabile. Ghenuţă Coman a făcut cercetări aplicate şi a adus dovezi materiale inedite privind existenţa unor comunităţi de oameni cu civilizaţia lor materială din zona Murgeni. A fost animatorul principal al înfiinţării Muzeului de Istorie „Vasile Pârvan” din Bârlad şi al Muzeului „Ştefan cel Mare din Vaslui. A pus de asemenea piatra de temelie a Muzeului din Murgeni. Rezultatele cercetării au fost publicate în reviste de specialitate: „Arheologia Moldovei”, „Danubius”, „Memoria Antiquităţii”. Din păcate, aşa cum se întâmplă cu multe cercetări (ca în cazul cercetărilor lui Costache Buraga), peste munca lui Ghenuţă Coman s-a aşezat un văl de uitare şi nimeni nu s-a gândit să facă ceva în memoria sa. Dar pasionatul arheolog a fost dublat de un memorialist şi un monografit de talent. Două sunt monografiile care au adus la lumină viaţa economică, socială, spirituală şi culturală a târgului Murgeni şi a satului Stoieneşti din jud. Vaslui, cu date importante din arhive. OPERA: „Monografia satului Stoieneşti - Vaslui”, 1943; „Evoluţia culturii materiale din sudul Moldovei în sec. V-XIII”, 1971; „Monografia Murgenilor”, 1979; „Repertoriul arheologic al judeşului Vaslui”, 1979. Bibliografie de referinţă: P. Necula, M. Ciobanu, „Dicţionarul..., 2001, Viorica Grigoraş, „Fragmente... 2001;

OPERA: „Viaţa – spectacol etern şi fascinant”

134

Bibliografie de referinţă: P. Necula, M. Ciobanu, „Dicţionarul...”, 2001; V. Grigoraş, „Fragmente. De spiritualitate...”, 2001

primare nr.1 între anii 1915-1919 şi al Liceului Codreanu între 1919-1922, după care a întrerupt cursurile din pricina unor dificultăţi materiale şi familiale. A reluat studiile liceale în particular şi le-a finalizeaat în 1933, când a susţinut şi examenul de bacalaureat. A urmat apoi studii de drept şi în 1947 a susţinut examenul de licenţă, după care s-a înscris la Colegiul avocaţilor din Bârlad. Ca mulţi intelectuali bârlădeni şi G. Constandache a risipit timpul în activităţi diverse. O vreme s-a ocupat cu agricultura, pe proprietatea sa de lângă Bârlad. În acest timp a adunat cărţi pentru o frumoasă bibliotecă. Începuturile literare datează din anii 1927-1938. Tot acum, cu sprijinul prietenului său G. G. Ursu a intrat în contact cu lumea literară a Bârladului patronată de G. Tutoveanu şi a cunoscut marile personalităţi care veneau în casa acestuia. N. Iorga i-a pus la dispoziţie paginile revistei „Cuget clar” şi astfel G. Constandache şi-a publict poeziile. Era prezent la şedinţele Cenaclului literar al Academiei bârlădene alături de scriitorii locali, dar şi de personalităţi invitate. A intenţionat să scoată o revistă împreună cu G G. Ursu, dar izbucnirea celui de-al doilea Război mondial a zădărnicit apariţia ei. În timpul războiului a fost „mobilizat pe loc” cu gradul de soldat şi a continuat să ia parte activă, alături de G. Tutoveanu la viaţa culturală a oraşului. În cadrul unei şezători literare organizate la Bârlad şi Huşi au participat ca invitaţi poetul Ion Minulescu şi prozatorul Al. Cazaban. Revista „Păstorul Tutovei” i-a închinat un număr festiv lui G. Tutoveanu cu prilejul împlinirii vârstei de 70 de ani (1942) iar pentru aceasta, George Gr. Constandache a jucat un rol principal. A solicitat pentru acest eveniment colaborarea unor mari sciitori: T. Arghezi, Ion Minulescu, I. A. Basarabescu, Elena Farago, Corneliu Moldovanu, Al. Lascarov Moldovanu, Atanasie Mândru, Liviu Marian, I. Gr. Oprişan, George

CONDREA - MANOILESCU, Maria, poetă. S-a născut probabil în anul 1885. Nu se cunoaşte locul şi anul morţii. Între 1892- 1896 a făcut şcoala primară; între anii 1896-1900 cursul inferior al liceului, după care a urmat cursurile Şcolii Normale de Învăţătoare din Iaşi, absolventă din 1904. A fost învăţătoare în satul Ţifeşti din Jud. Vrancea, apoi în satul Hârsova, azi com. Deleşti, Jud. Vaslui. Din 1911 s-a transferat la Bârlad unde a funcţionat până la stingerea din viaţă (probabil, în 1930). A fost una din cele mai distinse învăţătoare din Bârladul acelei vremi. Avea o întinsă cultură, făcându-se cunoscută şi respectată în oraş. A fost o prezenţă vie în lumea literară. A colaborat la diferite periodice cu poezie şi proză: „Convorbiri literare”, „Cosânzeana”, „Răzeşul” , din Bârlad, „Slove” din Calafat, „Ţara de jos”, Bucureşti. Din versurile risipite prin publicaţiile vremii, cineva ar putea edita o plachetă spre pomenirea ei. OPERA: În „Convorbiri literare” au apărut în anii 1921, 1922, 1923 poemele: „Un cântec”, „Că nu te uit”, „Poveste”, „Linişte”, „Cântec”, „La noi e mai târzie primăvara”, „Iubirea mea”, „Când te apleci peste morminte”, „Noiembrie”, „Cântec” „Umbra tăcerii”, „Nici tu nu ştii”, „Eu te-am slăvit” ş. a. ; În „Ramuri” a publicat în anii 1923, 1924, 1926, 1927 poemele: „Eu port cu mine”, „Zădărnicie”, „Vorbeai adânc pădure”, „În templu”, „Iubire”, „Tăcere”, „Nelinişte şi o traducere din Vladimir Reymont, „Moartea lui Maciaj Boryna” etc. Referinţe critice: G. G. Ursu, „Antologia scriitorilor bârlădeni”, 1937; B. Iordan, „Antologia învăţătorilor în literatură”, 1940; M. Straje, „Dicţionar de pseudonime”, 1973, p. 163-164; I. Hangiu, „Dicţionarul presei literare româneşti”, 1987; „Convorbiri literare”, Bibliografie, 1975.

CONSTANDACHE, George Gr. poet, publicist. S-a născut la Bârlad la 23 ianuarie, 1908 şi s-a stins în 1964. A fost elev al Şcolii 135

Lesnea, Radu Cosmin, Pamfil Şeicaru, Leon Mrejeriu, Artur Gorovei, Aurel Tita, Victor Eftimiu etc, etc. La o şezătoare literară din 1943 a participat Cincinat Pavelescu. În perioada 1938-1944, reuniunile literare au avut loc în casa profesoarei Marietta L. Creangă. După 1944, G. Constandache a participat la unele acţiuni cu caracter civic: Apărarea patriotică, ARLUS ş. a. Viaţa literaă a oraşului nu mai era la fel de activă ca aceea de dinainte de război. G. Constandache rămâne un reprezentant de seamă al trecutului cultural şi literar al jud. Vaslui şi al Bârladului, în mod special. G.G, Ursu îl caracteriza astfel într-o scrisoare adresată Floricăi Constandache, soţia scriitorului, după moartea acestuia: „avea o duioşie moldovenească, o omenie adâncă şi o devoţiune în prietenie”. G. Constandache a colaborat la „Almanahul Curentul” pe 1939, „Bugeacul”, „Cetatea Moldovei”, „Convorbiri literare”, Cuget clar”, „Curentul”, „Curentul literar”,” „Evenimentul”, „Vocea Tutovei”, „Păstortul Tutovei” etc.

are ca subiect creaţia lui Mihai Eminescu, „Luceafărul eminescian - note la o paradigmă transmodernă”. Au urmat romanele „Guvernatorul giruietelor de ceară” şi „Edenul impar”. Pe masa de lucru, într-un stadiu avansat, se găseşte romanul „Diatezele celibatare”. După titluri, este de netăgăduit că ne aflăm în faţa unui scriitor care tratează arta literară de pe poziţii postmoderne, mai nou, după o altă teorie, transmodernă, chiar dacă nu face parte din generaţia 80. O atitudine de frondă literară specifică avangardismului, atribuită de Eugen Simion lui Lucian Vasiliu, este evidentă. De altfel grupul bârlădean din care mai face parte Ancelin Rosetii e „lansat” de un „junimist” cunoscut, Vasilian Doboş, şi el vasluian. Sfidarea normalului se pare că a devenit o practică literară curentă. Ce se poate face cu aceia care scriu totuşi normal? Scriind despre proza lui M. Constandache, cunoscutul critic Gruia Novac îşi intitulează eseul la fel de „obraznic”: „Nevoia de Constandache este egală cu nevoia de proză” şi-l consideră pe autor „exaltat până la marginile admise, dar raţional, aparent naiv, însă integru, curajos în anturaj, reţinut în spaţiul intim...”. (1) Probabil că prozatorul se simte foarte bine în straiele acestea. O literatură „blasfemică” nu este mai mult decât o reacţie violentă faţă de lumea la care trebuie să te raportezi devenită un adevărat infern. Nu ne mai rămâne decât gestul lui Hurmuz. Dar se pare că „moda” e vinovată şi probabil că atunci când „scrii cuminte” nu te mai bagă nimeni în seamă. Practica literară contemporană e arhicunoscută şi a confirmat-o. Totul se raportează la limbaj, cuvintele periferice fac astăzi literatură, antonimele celor din aria semantică a conceptelor pozitive. O scârnăvie poate deveni un reper „estetic”, iar o floare să nu fie mai mult decât o banalitate. Zona urâtului e mai „scormonitoare” decât cea a frumosului. În curând se va renunţa la cuvântul „estetic” pentru că spune mari neadevăruri. „Estetica urâtului” este o alăturare nefirească de cuvinte. Ceea ce preocupă pe

OPERA: Opera, atât cât a fost, a rămas risipită prin publicaţii şi manuscrise. În publicaţiile amintite mai sus au apărut sub semnătura lui poezii, scrisori, proze scurte, epitafuri, etc. Tr. Nicola a găsit în arhiva personală a lui G. Constandache 211 texte. A scris şi epigrame şi catrene. Referinţe bibliografice: Elena Nicola, în „Bârladul de odinioară şi azi”, vol. II, p. 147-150; Cronicar, în „Vocea Tutovei”, 1 dec. 1943;

CONSTANDACHE, Marian, poet, prozator, eseist. Pseudonimul lui Marian Mâţă, născut la Bârlad la 16 iunie, 1954. După studii elementare şi secundare făcute la Bârlad, a urmat cursurile Fac. de Filologie a Univ. „Alex. I. Cuza” din Iaşi, secţia românoA germană, licenţiat probabil în 1979. funcţionat ca profesor de limba germană „la diferite şcoli din Bârlad”, după propriile afirmaţii, până în anul 2005 când s-a transferat în sistemul bibliotecilor publice. În prezent este bibliotecar la Biblioteca „Stroe Beloescu” din oraşul natal. Editorial a debutat în anul 2001 cu volumul de versuri „Conversaţii la arhipelagul ferestrei”, la o editură din Craiova. A urmat „Incantaţii pentru inhalarea unui gaz toxic: iluzia”, „Infernul metabolic”, „Zidul” şi „Dietă zilnică pentru lepădarea de trup”. Un eseu critic 136

prozator nu mai este „conţinutul” ca să-l cităm pe Bahtin, ci textul, aşa cum tratează literatura Roland Barthes şi discipolii lui. Textul e un pandant de naraţiune care circulă pe toate planurile dar, în centrul lumii se află autorul, el o clădeşte, el o dărâmă, el o apreciază sub semnul rupturii, segmentării, însuşi opera e o „eroare”, „o apă moartă în care nu se zbate nimic.” (2 vezi„Diatezele celibatare”)

Figuranţii” este o expresie a prozei postmoderniste, cu atributele reclamate de această modă literară. Nu se ştie însă cu ce folos, pentru că e posibil ca fragmentarismul excesiv, expresia nonliterară şi concreteţea tuturor faptelor, întâmplărilor, stărilor de spirit, să găsească un orizont de aşteptare mai puţin dispus să lectureze asemenea pagini de proză. Textul literar trebuie să atragă cititorul nu să-l tortureze. Se ajunge astfel la un soi de literatură la care au acces numai autorii textelor şi criticii prefaţatori. Acelaş comentator afirmă că nu este sigur că acesta va fi „drumul definitiv pe care va merge proza” lui Mihai Constandache. Epicul lipseşte cu desăvârşire, poeticul înnăbuşă orice încercare de a pune în pagină un personaj şi o stare conflictuală cerută de specia reclamată, ori ceea ce s-ar putea numi cronotop. Vasile nu este un personaj în adevăratul sens al cuvântului şi nici figuranţii lui. Autorul este purtat de un singur gănd: să nu scrie cum au scris alţii. Ori numai asta se pare că nu este suficient.

OPERA: „Conversaţii la arhipelagul ferestrei”, versuri, 2001; „Incantaţii pentru inhalarea unui gaz toxic: iluzia”, versuri, 2003; „Infernul metabolic”, 2004; „Zidul”, poeme, 2004; „Dietă zilnică pentru lepădarea de trup”, versuri, 2004; „Luceafărul eminescian – note la o paradigmă transmodernă”, eseu, f. a. ; „Guvernatorul giruetelor de ceară”, roman, 2005; „Edenul impar”, roman”, 2006. Referinţe critice: Gruia Novac, în „Observări sau băgări de seamă”, 2006, p. 68-74.

CONSTANDACHE, Mihai, prozator. S-a născut la 24 aprilie, 1978 la Bârlad. În oraşul natal a urmat toate treptele scolarităţii secundare, finalizate în anul 1997. În vremea cât a fost elev a făcut parte din Cenaclul „Pagini de jurnal” condus de poetul şi profesorul Cristian Simionescu. În 1995 era colaborator la Radio România Tineret iar în 1996 debuta editorial cu volumul „Vasile & Co”, un volum de povestiri. De asemenea a apărut într-o antologie de texte în 2002 la Iaşi. A urmat cursurile Fac. de Litere a Universităţii „Alex. I. Cuza”. Următorul titlu din creaţia lui Mihai Constandache este „Mihai şi Figuranţii”, apărut în 2002, considerat a fi un roman dacă avem în vedere că această specie literară a devenit foarte încăpătoare. Un cititor şi comentator al volumului, Radu Andriescu, atrage atenţia unei anumite categorii de cititori că s-ar putea ca romanul lui... să nu fie „cartea de care au nevoie”. Este membru al „Grupului 8” din Iaşi, care încearcă „să scuture inerţiile locului”, format din tineri mânuitori de condei adunaţi „de prin toate colţurile ţării”, puţin cunoscut şi afirmat. (1) Manifestările de frondă ale acestor tineri în faţa căilor bătătorite, practică o atitudine pe măsură, nu fără contestaţiile de rigoare şi nu pentru că ne copleşeşte o tradiţie supărătoare, ci pentru că produsul lor literar stă sub semnul unei excesive banalităţi. În mare, „Vasile şi

OPERA: „Vasile & Co”, 1996; Figuranţii”, 2002.

„Vasile şi

Referinţe critice: Radu Andriescu, (un fel de introducere) „[email protected], la vol. “Vasile şi Figuranţii" CONSTANTINESCU, Ion P, critic şi istoric literar. S-a născut la 21 sept. 1938 în satul Rogojeni, com. Suceveni, fostul jud. Covurlui, azi Jud. Vaslui. În satul natal a început şcoala primară şi a continuat-o la Bârlad, unde a urmat apoi cursurile unei Şcoli medii financiare, finalizate în 1955. Între anii 1955-1961 a fost student la Fac. de Filologie a Universităţii „Alex. I. Cuza” din Iaşi şi în acelaşi an a fost încadrat asistent la catedra de Literatură română şi universală. În calitate de lector în anii următori, a predat cursul de Literatură comparată. A urmat un curs de specializare în RDG, la Eisenbach, iar între anii 1970-1971, ca bursier, a urmat cursuri de perfecţionare Institutul de Istorie a Teatrului la 137

Universitatea din Munchen (RFG). În 1973 a susţinut teza de doctorat cu lucrarea „Caragiale şi începuturile teatrului european modern”. A condus timp de zece ani Cenaclul „N. Labiş” a Universităţii ieşene. A fost membru al U.S. A susţinut în „Cronica” şi „Ateneu” rubricele „Dicţionar de personaje”, „Capodopere ale tinereţii” şi „Confluenţe”. Opera lui I. Constantinescu nu poate fi redusă doar la volumele publicate în timpul vieţii. Scriitorul a lăsat în paginile revistelor literare un numaăr mare de eseuri critice sau de istorie literară vizând comparatismul. Astfel în „Secolul XX” au apărut: „Discuţii despre conceptul de literatură universală” în 1962; „Francoise Sagan”, 1962 „Rabelais un contemporan”,, febr. 1963; În „Analele Univ. din Iaşi, „Ideea de literatură universală la Eminescu”, în „Studii de literatură universală”, 1963, „Berthold Brecht-poetul” şi nu în ultimul rând studii ample despe Nahabed Kuceac, Rimmbaud, Corneille, Novalis, Goethe. Din literatura româna temele sunt diverse: „Poezia tinerilor şi critica literară”, în „Secolul XX” 1963, „Poezia tânără” în „Cronica”, 12, 1966; „Debuturile şi cuminţenia cuvântului” în „Ateneu”, 11 nov. 1967 şi în aceeaşi revistă, VII, 6 iunie, 1970, în „Dedublare şi mască la Eminescu”, „Convorbiri literare”, 1martie, 1978, „Un precursor ignorat, Mihail Sorbul”. Toate aceste studii au avut ca scop reevaluarea moştenirii literare de după blestematul deceniu. Nu puţine studii au ca obiect teoria şi critica literară. În „Cronica” a publicat studii în care a pus în valoare noile concepte teoretice textualiste: „Exerciţii de stil”, „Critica literară comparată sau întoarcerea esteticului la etic”, „Comparatismul literar”. În „Convorbiri literare”, XXVIII, 18, 1974, „Intre tradiţie şi actualitate”, iar în nr din 1 ian. 1976, „Critica şi receptarea ei. „Controverse”; în „Ateneu” din 2 febr. 1974, „Comparatismul şi sincronismul literar” şi lista nu poate fi epuizată. Traian Nicola, în bibliografia consemnată în „Valori spirituale tutovene”, dă 112 titluri. La toate acestea se adaugă recenziile, notele, comentariile, intervenţiile pe o gamă tematică foarte întinsă punând în valoare un cărurar cu o largă deschidere spre universul literar naţional şi universal. Dacă adăugăm studiile din limba germană despre Caragiale şi

Eminescu, „Caragiale Facctten seines Wercas”, Ausburg, 1984 şi „Eminescu. In Europeschen Kontext” ,Ausburg-Munchen, 1988, ne apropiem cel puţin parţial de întregul la care se raportează activitatea acestui cărturar. Să nu uităm că I. Constantinescu este un traducător avizat, în special din limba germană în limba română şi din limba română în germană, făcând asfel cunoscută literatura română peste hotare. A fost unul din cei mai titraţi profesori universitari la Catedra de literatură universală. OPERA: „Caragiale şi începutul teatrului european modern”, 1974; „Moştenirea modernilor”, 1975; „111 scriitoeri moderni”, (în colab.) f.a. ; „Schiller: Wilhelm Tell”, f. a. ; „Introducere în literatura clasică”, 1978; „Panorama teatrului contemporan românesc”, 1979; „Caragiale, Facetten seines Werkes”, Ausburg, 1984; „Eminescu. In Europaischen Kontext”, Ausburg- Munchen; 1988; „Don Juan sau întoarcerea la dragoste”, 1994; „Despre exegezele extremei drepte româneşti”, 1998; „Disidentul”, teatru, 1998; „Anotimpul haijinilor”, eseuri de literatură comparată, 2001; trad. : M. Dinescu, „Dichter und Burgerechetr”, Neue Gedichte, Ausburg, în colab. 1992; M. Dinescu, „Liric, Revolition und das neue Europa”, Ausburg, 1991, în colab.; „Cântece religiase” de Novalis, ediţie bilingvă, 1996. etc. Referinţe critice: Dan Cristea, ]n „România literară”, 25 iulie, 1974; Liviu Leonte, în „Cronica”, 9 aug. 1974; Mircea Tomuş, în „Transilvania”, sept. 1974; Mihai Drăgan, în „Cronica”, dec. 1974; Al. Săndulescu, în „Viaţa românească”, 11 nov. 1974; George Genoiu, în „Săptămâna”, 10 ian. 1975; Mihai Ungheanu, în Cahiers roumains d’ ethudes literrraies”, ian. –martie, 1975; Al Dobrescu, în „Convorbiri literare”, oct. 1975; Laurenţiu Ulici, „Prima verba” , 1975; Al Dima, în „Ramuri”, 1, 1976; Marian Popa, „Dicţionar de literatură română contemporană”, 1977; Dan C. Mihăilescu, în „Luceafărul”, iunie, 1979; I. Hangiu, „Dicţionar al presei literare româneşti”, 1987; Nicolae Busuioc, „Scriitori şi publicişti ieşeni contemporani”, 2002; „D. S. R. (Mircea Zaciu şi colab.), vol. I, 1995; DGLR, C, 2004, 339 – 341.

CONSTANTIN -STELIAN, Etelian, scriitor, publicist. S-a născut în 1904 la Câmpina. După şcoala primară, făcută probabil la Câmpina, a urmat studii secundare la Vaslui (se afla în refugiu?) la Liceul „M. Kogălniceanu”, dar le-a finalizat la Dumbrăvei, în particular. A urmat apoi cursurile Fac. de Litere şi Filosofie a 138

bârlădeni”, 1937; Lucian Predescu, Enciclopedia Cugetarea”, 1940 G. Gheorghiţă, „Sburătorul”, 1976, p. 10, 458 etc

Universităţii din Bucureşti şi în calitate de licenţiat a îmbrăţişat cariera didactică, fiind mai întâi profesor, apoi inspector şcolar în Bucureşti în 1940. A debutat în presa literară în anul 1920 semnând cu pseudonimele Şt. Delacâmpina, S.C. Şt. Lian. A colaborat la publicaţiile vremii: „Cuvântul”, „Universul literar”, Foaia tinerimii”, „Săptămâna”, „Epoca”, „Bilete de papgal”, „Secolul” „Cosânzeana”, „Năzuinţa”, „Curentul”, „Adevărul literar şi artistic”, „România literară”, „Luceafărul”, „Răsăritul” „Viaţa literară” etc. Opera lui C. Stelian cuprinde versuri, literatură pentru copii, comentarii didactice, multe din proiectele sale rămânând în manuscrise, ori răspândite prin publicaţii. A făcut şi traduceri.

COROAMĂ – STANCA Sorana, regizor de teatru, poet, dramaturg. S-a născut la Chişinău în 1921 în familia prof. univ. Gheorghe I. Plăcinţeanu. Mama a fost profesoara universitară şi compozitoarea Mansi Barberis. Sorana era sora medicului Gheorghe (Ginel) Plăcinţeanu, mort în condiţii suspecte în 1961 în temniţa comunistă de la Râmnicu-Sărat. Viaţa Soranei a stat sub semnul distincţiei şi excepţionalului în anii copilăriei şi studiilor, dovedind o capacitate intelectuală mai puţin obişnuită, dar nu ocolită ulterior de mari dificulţăti impuse de regimul comunist. Familia şi ea au fost ţinte ale urmăririlor dictaturii comuniste. Viitoarea scriitoare şi regizoare a început şcoala primară la Bârlad 1927-1928 şi a continuat-o la Iaşi, unde a urmat şi cursurile Şcolii „Notre-Dame de Sion”, cu excepţia clasei a II-a urmată la Liceul de fete „Iorgu Radu” din Bârlad, respectiv, anul şcolar 19321933. A făcut apoi studii universitare la Institutul Politehnic „Gh. Asachi”, Fac. de Chimie Industruială (nu se ştie ce legătură o fi avănd cu regizoarea de mai târziu) şi a devenit diplomat, inginer chimist în 1945. Pasiunea pentru chimie s-a topit curând şi a făcut loc adevăratei vocaţii îmbrăţişate cu rezultate remarcabile în anii care au urmat. Drept urmare, s-a înscris la Institutul de Teatru „I. L. Caragiale”, din Bucureşti şi în 1948 era absolventă cu calificativul F.B. Urmând parcă destinul părinţilor, a devenit cadru universitar şi a funcţionat pe anumite trepte universitare timp de zece ani, din 1948 până în 1958 când a fost exclusă nu numai din universitate dar şi din viaţa publică pe motive politice. Din aceleaşi motive unchiul şi fratele ei au fost arestaţi probabil în lotul Noica. Între timp devenise regizor de teatru. Din 1957 era membră a Cenaclului tânărul regizor

OPERA: „Tainele lui Moş Crăciun”, 1926; „Pasteluri petroliere. Autumnale. Tălmăciri”, 1929; „Lecturi pentru educaţia morală”, în colab. 1936; „Prigoana religioasă în Spania”, trad. 1937; „Anii de întuneric”, 1943. Bibliografie de referinţă: Lucian Predescu, „Enciclopedia Cugetarea”, 1940, p. 215; G. Călinescu, „Istoria... p. 1014, 1029; „Bibliografia revistelor România literară”, 1981, p.56, 57; Tr. Nicola, „Valori spirituale vasluiene”, vol. I, p. 256.

CORNEA, George, scriitor. Pe numele său real Ghorghe N. I. Popa s-a născut la Bârlad în 1892. A urmat, probabil, şcoala primară şi liceul la Bârlad, dar lipsesc datele biografice elementare. Se ştie că a îmbrăţişat cariera militară, înaintând până la gradul de căpitan. A murit în 1925 punându-şi capăt zilelor fără să se ştie amănunte legate de acest trist eveniment. Lipsesc de asemenea datele despre familia sa. A scris proză şi a colaborat la reviste literare, printre care „Sburătorul”. OPERA: „Simfonia morţii”, 1920; „Nebunia lumii”, roman, 1924. În presă au mai apărut: „Nenea Iancu Ghermănescu”, în „Sburătorul”, din 6 dec. 1919; „Lupta de la Podul Jiului” (documente de război), „Sburătorul”, dec. 1919; „Spionul”, ian. 1917; „Spitalul Sf. Spiridon Iaşi”, oct. 1920. Referinţe critice: Ghiţeanu, în „Mişcarea literară”, 7 febr. 1925; G. Baiculescu, în „Adevărul literar”, 15 febr. 1925; Gh. Adamescu, „Contribuţii la bibliografia română”, fascicola III, 1928; Perpessicius, „Menţiuni critice”, I, 1928; E. Lovinescu, „Memorii” (1916-1930), 1937; G.G. Ursu şi G. Nedelea, „Antologia scriitorilor

139

împreună cu Radu Stanca, Liviu Ciulei, Dan Nasta etc, menit să revigoreze regia artistică românească intrată în paragină în deceniul blestemat. În acest timp a realizat spectacole cu „Hotel Astoria”, de Al Stein, „Hagi Tudose”, de B. Delavrancea, „Vrăjitoarele din Salem”, de Arthur Miller şi altele. Excluderea din viaţa publică a durat 6 ani, între 1959-1965, an în care a fost repusă în drepturile ei artistice. A fost încadrată regizoare, apoi prim-regizor la Teatrul de Operetă din Bucureşti, cadru didactic universitar, urcând treptele până la cea de profesor la Universitatea Hiperion. A regizat şi în străinătate „D-ale carnavalului de I. L. Caragiale, „Comedia erorilor”, de W. Shakespeare, „Nu sunt Turnul Eiffel”, de Ecaterina Oproiu, şi „Oedip”, de G. Enescu. Bogata operă regizorală a Soranei Coroamă Stanca Plăcinţeanu este una exemplară. A fost soţia prozatorului, dramaturgului şi actorului clujean, Dominic Stanca, fratele lui Radu Stanca. În timpul vieţii ei artistice a regizat peste 50 de piese de teatru în peste 250 de spectacole. Dar viaţa regizoarei este mult mai complexă. A scris poezie şi piese de teatru în contrast evident cu literatura care se cultiva în speţă în deceniul când s-a afirmat artistic. Poezia sa este expresia liricii feminine cultivată mai curând între cele două războaie. A debutat cu volumul „Roata cu şapte spiţe” în 1957. În perioada cât a fost exclusă din viaţa artistică şi publică, a continuat să scrie, dar creaţia a văzut lumina tiparului după anul 1965. S-a impus ca poet în deceniile 7 şi 8, dar unele volume de versuri au apărut şi mai târziu, chiar după 1990, „Timp scufundat” şi „Un ceas de hârtie”, în 1992. A fost un talentat dramaturg, a scris şi publicat creaţii artistice cunoscute: „Dincolo de porţi”, (teatru scurt, şase titluri), 1968. Volumul „Dansul tinerilor lupi”, conţinând trei piese de mari dimensiuni, a apărut în 1983. Piesa „Seară de dans” a fost regizată de ea însăşi în 1985 la Teatrul Naţional din Cluj. La

acestea se adaugă scenariile de film: „Afacerea Protar” din 1954, „Amintiri din copilărie” şi „Năică”, în colaborare cu alţi scenarişti. A fost un factor activ al vieţii artistice pentru care a fost deseori recompensată cu numeroase ordine şi medalii, din care reţinem câteva: Laureată a Premiului de Stat, în 1953; Ordinul „Meritul cultural”, 1967; Gala de onoare Shakespeare, RDG, 1979; Premiul ATM pentru întreaga activitate, 1984; Premiul Galei UNITER pentru întreaga activitate, 1998; Ordinul „Serviciul credincios în grad de cavaler”, în anul 2000. Se apreciază că întreaga activitatea regizorală a Soranei Coroamă Stanca a plecat de la o concepţie realist-umanistă, aceea de a răspunde, pe măsura capacităţii sale artistice, sensibilităţii omului modern. T. Vianu afirma că este „una din cele mai bune forţe regizorale ale momentului”. De asemenea şi alţi mari oameni de cultură au apreciat maturitatea artistică deplină şi noutatea stilului regizoral. Cronici elogioase în urma vizionării spectacolelor regizate de ea au semnat Ilie Grămadă, Valentin Silvestru (consemnează prezenţa ei artistică în trei cărţi), Andrei Strihan, Anny Braeschi, Ştefan Oprea, Romulus Diaconescu, Ion Cocora şi alţii. Trebuie să consemnăm faptul că prin mama ei, celebră prin activitatea didactică universitară şi compozitoare, Mensy Barberis, Sorana Coroamă Stanca este „revendicată” de comunitatea italienilor din ţara noastră. În recentul volum „Istorioare” din viaţa etnicilor italieni în România”, semnat de Modesto Gino Ferrarini, apărut la Ed. Ararat, în 2005, este consemnat momentul când autorul cărţii citate mai sus conducea o adunare a etnicilor italieni. „Zgribulită” de frig, pentru că afară ningea şi viscolea, a intrat Sorana Coroamă Stanca, lăsându-l pe conducătorul anunării într-o stare de uimire. Atunci a propus ca regizoarea să fie numită Preşedinte de Onoare al Uniunii. Asta se întâmpla în 1993. O altă „istorioară” s-a petrecut la Iaşi când, Soranei Coroamă Stanca i s-a conferit Premiul Galei UNITER pentru meritul de a fi „realizat spectacole... ce stau mândre în zidirea teatrului nostru”, cum afirma atunci Sergiu Tudose. Artista şi-a amintit că „o mare satisfacţie în viaţă mi-a dat-o Teatrul Naţional din Iaşi”. După o activitate artistică desfăşurată într-o perioadă foarte zbuciumată, 140

artista, regizoarea şi scriitoarea S. CoroamăStanca s-a stins din viaţă în ianuarie, 2007.

Marin). Debutul literar are loc în anul 2000 la Ed. Popa’s Art cu volumul „Bătrâna trecere” (poeme), cu o prefaţă de M. Cimpoi. În anul 2006 i-au aparut trei volume la Ed. Princeps Edit din Iaşi. Poezia Marinei Costea nu s-ar putea înscrie pe o paradigmă neomodernistă sau postmodernistă. Aceasta este rezultatul unei nevoi de exprimare, a unui impuls interior de multe ori prea abundent. Textele ar trebui supuse unei autocenzuri pentru a rămâne din ele inefabilul şi trebuie să recunoaştem că există o asemena stare în cuprinsul lor. Motivele poetice sunt tradiţionale şi au luat naştere sub un impuls imagistic extrem. Cultivă versul liber şi poemele lungi, cu largi deschideri spre universul uman. Proza are un caracter eseistic şi autoarea ambiţionează să surprindă realităţi nesupuse actului ficţional. În „Cearcănele universului” aduce în scenă o lume reală, cu preocupările ei, personalităţi, fapte, evenimente, încercări la modă azi în lumea celor care pun mâna pe condei, considerând că aceste cărţi vor avea, mai târziu, valoare documentară. Grija pentru stil trebuie reconsiderată. În acest sens, un autocontrol şi o posibilă recorectare a textelor se impune cu stringenţă. În lucrările care presupun situaţii de documentare, grija pentru sistematizare trebuie să fie fundamentală. E cazul volumului „Cearcănele universului”. Surprinde la autoare dorinţa de afirmare şi dăruirea cu pasiune spre latura scrisului.

OPERA: (literară) „Roata cu şapte spiţe” teatru, 1957; „Roata de foc”, teatru TV; „Hurmuzul jupâniţei”, teatru, 1968; „Funar”, 1968; „Cenuşăreasa”, 1969; „Balade”, lirică baladescă, 1971; „Itinerar dacic”, poezii, 1972; „O sălbatică floare”, lirică, 1978; „Strada care urcă la cer”, versuri, 1981; „Un ceas de hârtie”, 1983; „Timp scufundat”, şi „Un ceas de hârtie”, 1992; „De şapte ori câte şapte”, „Nunţile de la Roma”, Dansul tinerilor lupi”, 1994 etc, etc. Referinţe critice: Ilie Grămadă, „Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri”, 1977; V. Silvestru, „Prezenţa teatrului”, 1968 (p. 59, 165, 194); idem, „Spectacole în cerneală”, 1972, (p. 34, 43, 115, 163); ibidem, „Caligrafii pe cortină”, 1974, (p.134-136); A. Strihan, „Contururi scenice”, 1975, (p. 204-206); A. Băleanu, C. Băltăreţi, „Cultura spectacolului teatral”, 1976, (p.73-79); Anny Braeschi, „Cu grimonul pe oglindă”, (p. 154-157); Ştefan Oprea, „Martor al Thaliei”,1979, (p. 67-91); Romulus Diaconescu, „Spaţii teatrale”, 1979, (p. 253- 255); George Genoiu, „Teatru de toate zilele”, 1980, (p. 152-155); V. Silvestru, „Ora 19, 30”, 1983, (p. 133134) idem, „Un deceniu teatral”, 1984, (p. 33-34); Ion Cocora, „Privitor ca la teatru”, vol. I şi II, (p. 216- 157); Sorana – Coroamă Stanca: „Schiţă biobibliografică şi corespondenţă trimise autorului”, 2002 (?) Tr. Nicola, „Valori ...”, p. 604-608)

COSTEA, Marina, scriitoare. S-a născut la 13 iulie, 1960 în localitatea Drăguşeni, jud. Iaşi, unde a urmat, probabil, cursurile şcolii primare şi gimnaziale între anii 1967-1975. După ce a făcut o şcoală profesională a lucrat în comerţ, apoi a urmat cursurile serale ale Liceului nr. 1 din Vaslui, azi „Ştefan Procopiu”. În prezent lucrează în comerţul particular. A debutat în ziarul „Vremea nouă”, după mărturia autoarei, şi apoi în „Zidiri”, 1980 (nu se confirmă afirmaţia). În „Zidiri II” nu apare un asemenea nume. A colaborat la presa locală: „Adevărul”, „Apollo”, „Gazeta de Est”, „Clepsidra”, „Est”, „Meridianul”etc cu articole şi chiar cronici de carte (D. Bălţatu, M. Apostu, Dumitru V.

OPERA: „Bătrâna trecere”, 2000; „Delirul din iubire”, 2006; „Aer de nefiinţă”, 2006; „Cearcănele universului”, 2006. Bibliografie de referinţă: M. Cimpoi, prefaţă la volumul „Bătrâna trecere”; D. Corbu, prefaţă la „Delirul din iubire”; D.V. Marin, în „Meridianul” din 31 oct. 2006; Romeo Creţu, în „Monitorul”, 28 oct. 2006.

COSTIN, Miron,I cronicar, poet, cărturar umanist, erudit. Una din cele mai mari personalităţi ale sec. al XVII-lea, cărturaul umanist, cronicarul erudit, poetul şi nu mai puţin filosoful Miron I. Costin s-a născut în Moldova în anul 1633, ca fiu al unei vechi familii boiereşti din acest ţinut. (Gr. Ureche afirmă că neamul Costineştilor s-a dezvoltat odată cu neamul lui /Ureche/, în secolele al XV–lea şi al XVII-lea, deşi, D. Cantemir, în 141

„Descriptio Moldaviae” afirmă că acest neam ar fi de origine sârbească) (1) şi a încetat din viaţă decapitat la Roman, din porunca lui Constantin Cantemir în 1691. Tr. Nicola, cel care îl include pe Miron Costin în lumea trecutului cultural (tezaurul) tutovean (vasluian), motivează opţiunea în felul următor: „Cel care a fost mare vornic al Ţării de Jos, cu reşedinţa la Bârlad, Miron Costin nu s-ar putea să nuşi găsească locul în prezenta lucrare, deoarece în timpul vorniciei sale (de şase ani, 1669-1675) a semnat şi hotărât multe acţiuni, acte şi fapte privind soarta ţinutului tutovean”. (2) dacă adăugăm la această informaţie istorică şi fapul că fratele său Velicico, dornic să devină domn în locul lui C. Cantemir şi a urzit complotul, unul din ele, contra domnitorului la Băcani, lângă Bărlad, azi jud. Vaslui, la nunta boierului Paladi cu fata lui Ion Racoviţă, motivaţia prezenţei Costineştilor în peisajul cultural bârlădean este justificată. Cea mai mare parte a copilăriei şi tinereţii, Miron Costin şi-o petrece în Polonia, unde face studii clasice la Colegiul din Barr, până în 1652, după ce acumulase o cultură istorică, filologică, lingvistică, filosofică şi de retorică solidă. Cunoştea mai multe limbi: latina, poloneza, maghiara, rusa etc, fapt care i-a permis cunoaşterea celor mai importanţi istorici antici şi medievali, citaţi de el la începutul „Letopiseţului...” Informaţiile istorice acumulate i-au deschis calea spre cunoaşterea istoriei Moldovei şi la scrierea întinsei sale opere, nu numai ca dimensiune, dar şi preocupări. A debutat cu „Versuri despre descălecatul întăi al Moldovei” apărute în volumul în care a fost tipărită în 1673, „Psaltirea pre versuri tocmită” a lui Dosoftei. Cronologia operei sale se face cunoscută cu „Istoria Ardealului” o traducere după Topeltin (1672-1674) Tot acum a scris „Viaţa lumii”, poem filosofic, însumând 130 de versuri lungi. În 1675 finalizează „Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron-Vodă încoace...”. „Cronica Ţărilor Moldovei şi Munteniei” (Cronica polonă) e scrisă în 1677. Peregrinările sale nu se opresc şi deseori, stările de

instabilitate din ţară îl obligă să treacă în Polonia, mai ales că, din informaţii istorice, se pretinde că era prieten cu Ian Sobieski, în castelul căruia a fost găzduit. Acolo a redactat „Istoria în versuri polone despre Moldova şi Ţara Româneacă (Poema polonă)”. Miron Costin avea talent poetic şi merită un loc în literatura polonă. În timpul domniilor dinainte şi din timpul lui C. Cantemir, a deţinut demnităţi şi dregătorii însemnate. În 1657, sub Gh. Duca, era sluger, apoi paharnic, 1659, pârcălab de Hotin, 1660; vel comis sub Eustatie Dabija (1661); vel-vornic al Ţării de Jos sub Alex. Iliaş (1669-1675) etc. Cu familia Cantemireştilor, Costineştii s-au înrudit prin relaţii familiale. În 1685 se întoarece în ţară la chemarea lui C. Cantemir şi scrie, „De neamul moldovenilor din ce ţară au ieşit strămoşii lor” (1686-1691, lucrare neterminată datorită morţii premature, prin decapitare din porunca celui care îl chemase în Moldova, imediat după slujba de înhumare a soţiei sale. Se spune că la decapitarea lui a sistat şi D. Cantemir, pe atunci un tânăr de 18 ani. Miron Costin e considerat

primul scriitor român autentic. Versurile sale sunt expresia conştiinţei artistice. Prin „Viaţa lumii” a dovedit că limba română e capabilă să exprime în versuri idei înalte. Şi 142

„Letopiseţul...” şi „De neamul moldovenilor...” conţin excelente pagini de proză prin capacitatea de a mânui cu pricepere naraţiunea cu conţinut informativ, dar şi aceea în care exprimă trăiri autentice. Se desprind din paginile sale moralistul şi psihologul, model de conştiinţă scriitoricească... „eu voi da samă se ale mele cîte scriu” este o frază celebră pentru începuturile literaturii române. Miron Costin e conştient că pe umerii celui care scrie apasă responsabilitatea istorică, dar în acelaşi timp îşi exprimă încrederea în forţa morală a cuvântului scris..

Domnească. Urmează apoi colegiul „Şcoala Frăţiei” din Lemberg (Polonia) unde, ca si tatăl său, îşi însuşeşte limbile latină, polonă, slavă veche şi se iniţiază în limbile apusene: greacă, franceză, italiană, spaniolă. Probabil a deţinut şi unele dregătorii, diac de logofeţie, ori postelnicel. După întoarcerea de la studii, din Polonia, în 1690 deţinea funcţia de logofăt al treilea. După moartea tatălui a avut de suferit ca şi ceilalţi fraţi ai lui, sub domnia lui C. Cantemir şi este nevoit să se refugieze sub protecţie poloneză în 1693 la comandantul Cetăţii Neamţului. În timpul domniei lui DucaVodă (Constantin) este făcut hatman şi folosit la munci administrative şi diplomatice. A fost sol la curtea lui Constantin Brâncoveanu. După mazilirea lui C. Duca, este scos din hătmănie şi pribegeşte împreună cu fraţii săi în Muntenia, refuzând să se întoarcă în Moldova chiar în timpul domniei lui Antioh Cantemir. La revenirea lui C. Duca pe tron, N. Costin reia treburile publice, chiar dacă rămâne în afara divanului domnesc în primii doi ani. În februarie, 1703 este numit hatman şi pârcălab de Suceava şi rămâne cu toate aceste ranguri până la sfârşitul domniei lui C. Duca. Mihai Racoviţă, sprijinit de Const. Brâncoveanu, îl repune în divanul domnesc, timp în care se ocupă şi de scris şi de administrarea întinselor sale moşii. La mazilirea lui Mihai Racoviţă se retrage în comuna Hangu (Neamţ) cu intenţia de a trece în Transilvania. Se împacă totuşi cu Antioh Cantemir şi acesta, la rândul lui, îl numeşte vornic al Ţării de Jos, cu reşedinţa la Bârlad (iulie, 1705). Apoi, N. Costin este folosit de domnitor în acţiuni cu caracter diplomatic. Întreţine bune relaţii cu domnitorul Constantin Mavrocordat care îl face caimacam iar în 1710 este numit iarăşi vornic al Ţării de Jos şi folosit drept „cel mai cărturar boier al ţării”. D. Cantemir îl numeşte mare logofăt, rang pe care îl păstrează şi după revenirea pe tron a lui C. Mavrocordat, după 1711, când campania ruso-moldovenească din timpul lui D. Cantemir a eşuat. Moare în 1712 şi pentru că nu a avut urmaşi, averea a fost împărţită de fiii fraţilor săi. Opera literară a lui N. Costin, chiar dacă nu atinge dimensiunea celei a tatălui său, prezină o deosebită valoare documentară. Limba folosită în scrierile sale e lipsită de spontaneitatea celei a tatălui, este mai

OPERA: „Versuri despre descălecatul întăi al Moldovei”, în „Psaltirea ... lui Dosoftei. 1673; „Istoria Ardealului”, trad. după Topeltin, 1672-1674; „Viaţa lumii” (probabil tot acum); „Letopiseţul Ţării Moldovei...”, 1675; „Cronica Ţărilor Moldovei şi Munteniei” („Cronica polonă”), 1677; „Istoria în versuri polone despre Moldova şi Ţara Românească” (Poema polonă) după asediul Vienei, scrisă în castelul lui Ian Sobieski, până în 1685; „De neamul moldovenilor...”, 1686-1691, neterminată; Opera cronicarului a fost tipărită după aproape 200 de ani. „Letopiseţul Ţării Moldovei” ed. M. Kogălniceanu, tom. I, Iaşi, 1852; „Opere complete”, tom. I 1886, tom. II, 1888 (Lazăr Şăineanu); „Letopiseţul Ţării Moldovei”, ed. critică de P.P. Panaitescu, 1944; „Opere” ed. critică de P.P. Panaitescu, 1958; „Opere alese” (Letopiseţul..., De neamul moldovenilor..., Viaţa lumii, ed. îngrijită de Liviu Onu, Buc. 1967. Referinţe critice: Ovid Densuseanu, „Istoria literaturii române”, 1898; N. Iorga, „Istoria literaturii române”, vol. I, 1925; N. Cartojan, „Istoria literaturii române vechi”, vol. II; G. Călinescu, „Istoria... 1941; Al Piru, „Istoria literaturii române vechi”,; G. Ivaşcu, „Istoria...; G.G. Ursu, „Memorialistica în opera cronicarilor”, 1972; Eugen Negrici, „Naraţiunea în Cronilele lui Gr. Ureche şi Miron Costin”, 1972; D. Velicu, „Miron Costin, interpretări şi comentarii”, 1973; Doina Curticăpeanu, „Orizontuile... ; DGLR, C, 2004, p. 400 – 405; etc, etc, etc. Note: 1, 2. Tr. Nicola, „Valori spirituale...”, II.

COSTIN, Nicolae M, cronicar. Este fiul lui Miron Costin şi s-a născut în anul 1660. O primă menţiune despre viitorul cronicar datează din 1672 când, într-o diată, unchiul său, Iancu Costin, îi lasă la moartea sa, a parte din avere. Primele elemenete de instrucţie le primeşte în ţară de la dascăli autohtoni şi, probabil, frecventează Colegiul iezuit din Iaşi, ori Şcoala 143

îndepărtată de limba sevelor religioase şi mai aproape de limba vorbită. Din această pricină, multe din pagini au caracter autentic şi reflexiv. Cronicarul a trăit vremnri dramatice şi le-a consemnat. Căt priveşte Letopiseţul, intenţia lui a fost de a continua pe M. Costin din „De neamul modovenilor...”

membru în Comitetului director al Institutului Biografic American. Colaborează la „Convorbiri literare”, „Timpul”, „Cronica”, „Romanoslavica”, „Cahier roumaines l’ etudes litteraires” etc. A publicat volume de versuri în ediţie proprie şi studii despre lirica lui Lermontov. Este de asemenea autoarea unor studii teoretice despre limbajul poetic sau despre poezia şi proza rusă. A tradus din limba rusă din opera lui M. Agheev, M. Aldanov şi Osip Mandelştam.

OPERA: „Ceasornicul domnilor”, trad. după I. Wancklius: „Horologium Principium, 1601; „Letopiseţul Ţării Moldovei de la zidirea lumii până la 1601, tipărit în 1709. Referinţe critice: M. Kogălniceanu, „Cronicele Românie”, 1872; Gh. Adamescu, „Istoria lit. române”, vol. II, 1923; N. Iorga, „Istoria lit. române”, vol. II, 1926; N. Cartojan, „Istoria lit. române vechi” , 1940; G. Călinescu, „Istoria lit. române...” 1941 (1982); G. Ivaşcu, „Istoria lit. române”, vol. I, 1969; Ştefan I. Petre, „N. Costin. Viaţa şi opera”, 1939; C. Giurescu, „Contribuţii la studiul cronicelor moldovene”, 1907; M. C.Grigoraş, „N. Costin, cel dintâi fabulist român” în „Propilee literare” I, 24, 1927; N. Iorga, „Istoria lit. române,ed. II, vol. II, 1927; Sextil Puşcariu, „Istoria literaturii române. Epoca veche”, 1930; G. Călinescu, „Istoria lit. române, compendiu”, 1968; N. Cartojan, „Istoria lit. române vechi”, vol. III, 1945; Al. Piru, „Istoria lit. române”, vol. I, 1970; x x x „Enciclopedia istoriografiei româneşti”, 1978; x x x „Dicţionar cronologic. Lit. română”, 1979; x x x „Dicţionarul lit. romăne... până la 1900”, DGLR, C, 2004, p. 405.

OPERA: „Lirica lui Lermontov”, Consideraţii tematico-structurale”, 1983; „În căutarea formei”, 1995; „Teoria limbajului poetic”, studiu introductiv şi note bibliografice (vol. este o antologie), 1994; „Saturnia”, versuri, 1995. Trad. M. Agheev, „Romanul cocainei”; 1998; M. Aldanov, „Cheia”, 1999; „Cântec pentru oastea lui Igor”, 2000; Osip Mandelştam, „Eseu despre Dante”, 2001. Referinţe critice: în volume: Elena Cervinschi, „Lermontov în România”, 1987; „Lermontovscaia enţiclopedia” (Enciclopedia Lermontov), Mascva, 1981, p. 401; Al. Ivănescu, „Opere alese” de V. Hlebnicov; în periodice: Sorina Bălănescu, în „Convorbiri literare”, 5 mai, 1984; idem, în „Romanoslavica”, XXIII, 1985, p. 318-321; Ilie Danilov, în „Cronica”, 14 / 1996; Elena Loghinschi, în „România literară”, 17 / 1984, p. 20; Ion Simuţ, în „Familia”, nr. 1, 1984; p. 8; Doina Tudorovici, în „Luceafărul”, 20 / 1996, p. 7; Diana Vinţeler, în „Studii de limbă, literatură şi metodică”, 1985, p. 194-195; D. Vlăduţ, în „Caietul cercului de studii” V / 3, 1986, VI / 1. 1986, p. 141-146.

COTORCEA, Livia, filolog, istoric literar. S-a născut la 5 dec. 1940 la Drânceni, jud. Vaslui. A făcut studii gimnaziale la Burdujeni Suceava şi Liceul de fete din Dorohoi, apoi studii superioare la Iaşi, Fac. de Filologie a Univ. „Alex. I. Cuza”. S-a specializat în limba rusă şi limba şi literatura română. A parcurs treptele universitare de asistent, lector şi conferenţiar. Din 1995 este prof. universitar, şeful catedrei de slavistică „Petru Caraman”. Este de asemenea membru în comisia de poetică şi stilistică a Comitetului Internaţional al Slaviştilor, redactor al publicaţiei „Studii de slavistică”, preşedinte al filialei Iaşi al „Asociaţia române a profesorilor de limba şi literatură.rusă,

COZMA, Aurelia, folcloristă. S-a născut la 22 noiembrie, 1950 la Focşani. Toate treptele şcolare elementare şi liceale au fost urmate în oraşul natal, finalizate la Liceul „Al. I, Cuza” între anii 1957-1969. Este licenţiată a Universităţii din Iaşi în urma studiilor făcute între anii 1969-1974, an în care a intrat în sistemul de învăţământ ca profesor la Şcoala generală Rebricea, Jud. Vaslui, unde a funcţionat până în anul 1977. A fost apoi muzeograf la Muzeul Satului din capitala ţării din 1978 până în 1990, şef de secţie la Direcţia Muzeelor şi Colecţiilor din Ministerul Culturii până în 1994. În 1998 era redactor la „Revista muzeelor” dar şi redactor la Radio România Actualităţi. S-a remarcat prin capacitatea de organizare şi coordonare a unor activităţi cultural artistice cu tentă folclorică atât în plan 144

naţional cât şi internaţional, mai ales în anii de după 1989. Din numeroasele actiunii, multe din ele muzeistice şi etnologice, reţinem Festivalul internaţional de Folclor „Hora”, în patru ediţii dintre anii 1991-1997. Aurelia Cozma a iniţiat şi îndrumat proiecte de pedagogie muzeală şi a participat la programele de cercetare şi asistenţă cu alte ţări, a organizat şi coordonat activităţi interesante. A tipărit şi a publicat în „Revista muzeelor” un număr mare de studii cu caracter folcloric dintre care, unele privesc judeţul Vaslui: „Un muzeu viticol la Huşi” (în colab. cu Ana Bârcă), 1983; „Satul Pădureni, jud. Vaslui”, 1995; „Structuri comunitare în satul Pădureni, judeţul Vaslui”, 1995; „Realaţii de rudenie, performere ale structurii de comunitate; familia în sistemul relaţiilor de rudenie în satul Pădureni, judeţul Vaslui”, 1995, subiecte foarte interesante.

volumele „Nisipul meu din clepsidră”. Poemele din acest volum dezvoltă un lirism problematic, al marilor întrebări. Totul curge spre lut, spre extincţie. Iubirea e un eveniment ratat. Într-un poem intitulat „Retorica culturii” (titlu cacofonic) autoarea ne trimite în universul cărţilor cunoscute probabil din vremea când învăţa la liceu: Coşbuc, Sadoveanu, Rebreanu, Preda, Delavrancea, Eminescu, Slavici etc fără o dispunere valorică. Poemul nu trasmite un mesaj, ci este doar o constatare. În versurile clasice îi lipseşte meşeteşugul, procedeele sunt diluate („Ieşi soare de după nori” p. 51). Se observă în versurile ei un exces de filosofie, dăunând nu numai imaginii (unde se mai găseşte) ci şi trăirilor, de cele mai multe ori palide. Proza Mariei Cozma e înclinată spre autenic, fără o conştiinţă estetică impusă de vreo teorie. „Evadare din vidul tăcerii” se vrea un roman autobiografic, un soi de bildungsroman. Eroina (Glaciana), este o fiică de ţărani scăpătaţi (?) nevoită să muncească alături de ei din anii copilăriei, într-o vreme când relaţiile părinţi-copii nu mai puteau fi privite aşa. Refuzul părinţilor de a o vedea cu şcoală, perseverenţa cu care se străduiesc s-o ancoreze în lumea satului, să se căsătorească şi să urmeze traseul lor, e un caz atipic, mai ales că Glaciana şi-a trăit copilăria şi adoleşcenţa într-o vreme când satul era colectivizat, iar copiii mergeau la şcoală. Dar nu importă realitatea pentru că aceasta se topeşte într-o fantezie ieşită din tipare. Eroina e o rebelă, vrea să depăşească umila condiţie a ţăranului, să evadeze în lumea cărţii. Naraţiunea e subiectivă dar îmbracă şi alte straie auctoriale. Stilul e de remarcat pentru că deseori autoarea face apel la particularităţi ale graiului moldovenesc, mai ales la nivel fonologic, nu şi lexical.: „Ci spui tu frati, dacî nu ti ţâi di Glaciana ta s-o măriţi, apoi e, bre, nu o sî o facî niciodatî.” (p. 44)

OPERA: „Studiile de mai sus au fost publicate în „Revista muzeelor” între anii 1983-1996. Referinţe bibliografice: Iordan Datcu, „Dicţionarul etnologilor români”, 2001, p. 46.

COZMA, Maria, scriitoare. S-a născut într-o familie de ţărani din localitatea Văleni, jud. Vaslui, în 1959. După propria mărturisire a dus o copilărie aspră, impusă de condiţiile din familie, nevoită să muncească din fragedă copilărie pe un pământ arid şi secetos care asigura cu dificultate mijloacele de trai (atunci ţăranii erau totuşi cooperatori şi copiii mergeau la şcoală). A urmat şcoala primară şi generală la Văleni şi studii secundare (împotriva voinţei familiei) la Liceul Nr. 1 din Vaslui, azi „Ştefan Procopiu”, promovând examenul de bacalaureat în 1978. Mai târziu a făcut şi studii superioare, Fac. de filosofie, dar nu practică nici o profesie legată de studii. Călătoreşte în străinătate şi a cunoscut români din diaspora (un regizor). Patima pentru scris a apărut spontan, mai târziu, urmare a unor lecturi filosofice care au dus la o anumită interiorizare, în special scrierile lui Emil Cioran la care face deseori referire în textele sale. S-a impus cu

OPERA: „Nisipul meu din clepsidră”, Junimea, 2004; „Evadare din vidul tăcerii”, idem, 2005; „Acolo unde nu ajung norii” idem, 2005 Referinţe critice: D. V. Marin, în „TV... 15 explozia...” p. 514

CRĂCANĂ, Liliana, publicist, antologator, editor. S-a născut la 5 mai, 1950 în localitatea Cârja, com. Murgeni, jud. Vaslui. Şcoala 145

primară şi gimnazială sunt urmate la Cârja până în anul 1965, iar între 1965 – 1969 a urmat cursuri liceale la Liceul Teoretic din Murgeni. Şi-a continuat studiile la Institutul Pedagogic de 3 ani din Galaţi, Facultatea de Filologie între anii 1969- 1972 şi a obţinut atestatul de profesor de limba şi literatura română pentru învăţământul gimnazial. Din 1972 până în 1984 a fost profesor de limba română la diferite şcoli din judeţ. În 1984 se s-a angajat la Biblioteca Judeţeană „Nicolae Milescu- Spătarul”, unde activează şi în prezent. Lucrează ca bibliotecară la secţia pentru copii. Pasiunea pentru activitatea cu copiii s-a concretizat într-o serie de antologii literare specifice copilăriei, uşurându-le astfel lectura.

din Bârlad, ocupând catedra de limba şi literatura română. În anul următor s-a transferat la Liceul teoretic de fete „Iorgu Radu” din acelaşi oraş la care a predat până în 1948. La acest liceu a desfăşurat o bogată activitate didactică şi de îndrumare a copiilor talentaţi. A fost consilier comunal. A debutat în literatură în anul 1923 cu schiţa „Pui de rândunică” în revista „Lumea copiilor” din 1 aprilie. În acelaşi an, schiţa a fost inclusă într-o carte de citire pentru şcoala primară. Apoi a publicat cu pseudonimul Mia Dan poezii, schiţe, articole, observaţii scolare, pedagogice şi psihologice în periodicele „Adevărul literar şi artistic”, „Avânturi culturale” (Bârlad), „Buciumul”, „Curentul”, „Dimineaţa copiilor”, „Graiul nostru” (Bârlad), „Raza literară”, „Răzeşul” (Bârlad), „Tinerimea română”, „Tribuna şcolii”, „Veacul nostru” (Bârlad), „Vocea Tutovei” (Bârlad) etc. După 1948, la Reforma Învăţământului, a părăsit Bârladul şi s-a stabilit în Bucureşti, funcţionând puţină vreme la Liceul „Matei Basarab”, de unde s-a pensionat. După această dată, informaţiile legate de biografia sa lipsesc şi doar amintirile din vremea cât a locuit şi lucrat la Bârlad sunt puse în circulaţie în diferite publicaţii.

OPERA: „Lui Eminescu”, o antologie, cele mai frumoase poezii dedicate lui... la împlinirea a 150 de ani de la naştere, 2000; „Gânduri pentru bibliotecă”, antologie, 2001; „Carte frumoasă, cinste cui te-a scris”, idem, 2002; „Nemuritorii”, antologie de versuri în trei volume: I „Nemuritorii în istorie, II „Nemuritorii în literatură”, III „Nemuritorii în artă,

OPERA: „Din viaţa copiilor”, 1929; „Importanţa bibliotecilor”, 1941; „Două genii ale neamului românesc – M. Eminescu şi Iulia Hasdeu”, 1940; „Aduceri aminte”, în vol. „Bârladul de odinioară şi azi”, 1980. Poeziile pentru copii apărute în publicaţiile citate nu au fost încă adunate într-un volum. Referinţe critice: V. Damaschin, în „Convorbiri literare”, ian. 1930; Lucian Predescu, „Enciclopedia Cugetarea”, 1940, p. 239; Mihail Straje, „Dicţionar de pseudonime”, 1973; Tr. Nicola, „Valori spirituale tutovene”, vol. II, 2001.

2004

Referinţe critice: T. Pracsiu, prefaţă la vol. 2004

CREANGĂ, Marieta L, poetă prozatoare pentru copii. S-a născut la Piatra Neamţ la 25 iulie, 1893 şi s-a stins din viaţă în 1981. Şcoala primară o face în oraşul natal între anii 19011905 iar cursurile liceale la Iaşi între anii 19061913. Este apoi studentă a Fac. de Litere şi Filosofie a Universităţii ieşene, licenţiată în anul 1917. Până în 1920 lucrează ca profesor suplinitor la Şcoala Normală de fete „Dimitrie A. Sturdza” din Iaşi. Un timp a fost funcţionară la „Societatea de ocrotire a orfanilor de război” din Iaşi. A funcţionat ca profesor titular la Şcoala profesională de fete din Fălticeni. În 1922 s-a transferat în aceeaşi calitate la Şcoala profesională de fete „Neculai Roşca Codreanu”

CREANGĂ, Nicolae, scriitor. Despre el se cunosc foarte puţine date. Lisesc şi cele elementare. Se ştie din surse puţine că a fost profesor de limba latină la Liceul „Cuza.Vodă” din Huşi între cele două războaie. A colaborat cu articole de critică literară în ziarul „Cronica Huşilor”. Este autorul unei „Gramatici a Limbii române”. A scris de asemenea literatură cu caracter satiric. A tradus cartea „Rugăciune – scară către cer” de Badet în colaborare cu Anton P. Popescu, şi el necunoscut. Este 146

evident că Nicolae Creangă era un cărturar cu întinse cunoştine, un neliniştit cu preocupări multiple. Din păcate nici scrierile lui nu pot fi contactate ci doar numite.

roman, „Căderea şi ridicarea Sofiei”. Fragmente din acest roman au apărut în „Adevărul literar” de Vaslui. OPERA: „Zilele Demiurgului”, 1999. Referinţe critice: Liviu Antonesei, „Cuvânt înainte” la... ; Dan Ravaru, în „Apollo”, 1999; V. Grigoraş, „Fragmente...”, 2001; P. Necula, M. Ciobanu, „Dicţionarul...” 2001

OPERA: „Gramatica limbii române”, Bârlad, 1933; „Ia-ţi un inspector”, proză satirică, 1937; „Rugăciune – scară către cer”, trad. din Badet, 1940 Bibliografie de referinţă: x x x „Istoria Huşilor”, capitol redactat de Lina Codreanu din Huşi.

CREŢU, Grigore, folclorist. S-a născut la Ştefăneşti, jud. Botoşani la 30 ianuarie, 1848 şi s-a stins la Bucureşti în 1919. După şcoala primară făcută la Botoşani şi studii secundare urmate la Bucureşti, a fost student şi apoi licenţiat al Facultaţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti în anul 1882. A fost profesor secundar la şcoli din oraşul Roman şi Huşi predând limba şi literatura română. Se transferă apoi în capitală şi este profesor la Liceul „Matei Basarab”. Din 1905 a fost membru al Societăţii Filologice, înfiinţată de Ovid Densuseanu. A colaborat la „Buletinul Societăţii Filologice”, „Columna lui Traian”, „Convorbiri literare”, „Junimea literară”, „Revista pentru istorie, arheologie şi filologie”, „Tinerimea română” etc. În colecţia de arhivă folclorică a acestui profesor s-au găsit 57 de mape voluminoase (aflate acum la BCS Bucureşti), conţinând mii de mape mai mici în care se găseşte un material folcloric adunat cu ajutorul elevilor săi din capitală şi de la Seminarul din Huşi. Elevii au fost îndrumaţi să culeagă un material foarte divers şi din medii sociale diferite. Din acest tezaur s-au publicat într-un volum intitulat „Folclor din Muntenia şi Oltenia” doar vreo 900 de piese de către A. Millea şi I. Stănculescu în 1970, cu o prefaţă de Ovidiu Papadima. Textele se referă la obiceiuri tradiţionale de iarnă, cântece de muncă, de nuntă, de înmormântare, descântece, farmece, balade, doine, cântece din Argeş, Ilfov, Teleorman, Dolj, Olt, Vâlcea, Prahova, Buzău, Constanţa etc. Ariile folclorice cercetate care au stârnit interesul lui Grigore Creţu le-a depăşit pe cele anchetate de Gr. Tocilescu şi G. Dem. Teodorescu. 79 de cântece bătrâneşti sunt piese remarcabile: „Trei surori”, „Cântecul lui Malcoci Paşa”, „Iovan Iorgovan”, „Radu Anghel” etc. Aceste piese sunt impresionante prin dimensiuni şi arie

CREŢU Cleopatra-Mercedes, prozatoare. S-a născut la 25 decembrie,1973 în oraşul Vaslui. Cursurile şcolilor primare gimnaziale şi liceale le face în oraşele Bârlad şi Vaslui. A urmat apoi cursurile Fac. de Filosofie, secţia Pedagogie a Universităţii din Iaşi, licenţiată fiind în 1997. A lucrat un an, până în 1998, la Centrul Judeţean de asistenţă psiho-pedagogică Vaslui, iar din acest an a funcţionat ca profesoară de pedagogie la Şcoala Normală din Botoşani. A debutat cu povestiri şi fragmente de roman în timpul studenţiei la revista „Cuvântul studenţesc”. Au urmat colaborări şi cu articole de specialitate la „Strict studenţesc”, „Timpul”, „Apollo”, „Clepsidra”, „Repere psiho-pedagogice”, „Adevărul” (Vaslui). Debutează în volum în 1999 cu romanul „Zilele Demiurgului”. În acelaşi volum au apărut şi câteva povestiri şi nuvele. Universul romanului numit mai sus e în mare măsură autobiografic, prozatoarea este implicată în latura lui ontologică, personaj detaşat aparent de lumea pe care o sondează şi în mijlocul căreia trăieşte. E desigur o încercare narativă, aşa cum în actualitate se experimentează o multitudine de asemenea proiecţii, venite de la „generaţia ’80”. Debutul Cleopatrei Mercedes Creţu a fost însă salutat cu entuziasm de câţiva cunoscuţi condeieri ieşeni şi nu numai. Liviu Antonesei apreciază „arta compoziţiei, talentul de a spune „o poveste”, buna stăpânire a frazării şi, nu în ultimul rând, umorul.” Poeta Maria Baciu consideră că „Zilele Demiurgului” „este o proză în viziune modernă” iar Dan Ravaru afirmă faptul că prozatoarea tratează tema creaţiei. „Demiurg de fiecare dată când se aşează la masa de lucru, scriitorul participă cu cea mai mare intensitate la drama general umană şi zadarnicei încercări de a atinge absolutul.” Pe rampa de lansare se află un alt 147

tematică. Colindele cuprind toatalitatea repertoriului muntenesc şi oltenesc. Unele depăşesc cu mult chiar valoarea celor din cunoscutele colecţii ale lui Grigore Tocilescu şi G. Dem Teodorescu.

universitare, iar din 1999 este şeful Catedrei de literatură română contemporană. A debutat în „Iaşul literar” în 1966 cu o cronică literară la volumul de nuvele „Somnul pământului” de D. R. Popescu. A colaborat şi colaborază la: „Cronica”, „Convorbiri literare”, „România literară”, „Luceafărul”, „Ateneu”, „Dacia literară”, „Analalele ştiinţifice ale Universităţii „Alex. I. Cuza” , „Anuar de lingvistică şi istorie literară al Institutului de Filologie română, A. Philippide”, „Dialogue” etc. N. Creţu este prezent cu studii şi comunicări cu caracter literar şi cultural la diferite sesiuni ştiinţifice, simposioane, conferinţe în ţară şi străinătate. Universul preocupărilor este vast, dar se pare că s-a specializat în problematica literaturii contemporane, în special poezie şi roman. Este preocupat de literatura străină, în special cea franceză, americană, rusă, poloneză. În acest sens sunt de luat în seamă studiile despre Esenin, Fr. Durenmath, Ernst Hemingwai, Iaroslav Iwaskieviez, sau cele de sinteză privind francofonia. Din literatura română, au făcut obiectul numeroaselor studii D. R. Popescu, N. Breban, Emil Botta, T. Arghezi, G. Ivaşcu, Camil Petrescu, Paul Georgescu, Ioan Negoiţescu, G. Lesnea, A. E. Baconschi, Ion Horea, C. Ciopraga, D. Ţepeneag, Ion Istrati,, Ştefan Bănulescu, Şt. Aug. Doinaş etc. În „Convorbiri literare” este prezent în fiecare număr cu câte un studiu în care adânceşte una din marile probleme estetice ale literaturii române mai vechi sau mai nou. Desigur, predominante sunt ideile criticului în legătură cu tema, dar N. Creţu are intuiţii personale demne de luat în seamă, fie că are în vedere pe M. Eminescu (vezi „O obseseie a eminescologilor”) (1), fie că tratează o temă sadoveniană (vezi „M. Sadoveanu: anatomia capodoperei”, I, II, „Prinţul şi Daria Mazu”) (2). Poezia lui Lucian Blaga e un univers vast, iar criticul are în vedere „Cântecul” şi tâlcurile lui”. (3). Un studiu despre Nichita Stănescu se intitulează „Ludicul elegiac” (4), iar în cazul lui I. L. Caragiale se tratează tema „Inteligenţa” ca ironie” (5). Cât priveşte concepţiile critice, N. Creţu urmează tradiţia criticii româneşti de la T. Maiorescu, la G. Garabet Ibrăileanu, la care adaugă elemente ale structuralismului şi chiar ale textualismului. Criticul şi istoricul literar are şi momente când simte nevoia să se

OPERA: „Folclor din Muntenia şi Oltenia”, pref. de Ovidiu Papadima, 1970; 57 de mape cu material aflat la BCS Bucureşti. Referinţe critice: Ion Oprişan, în „Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor”, tom. 20, nr.1, 1974, p. 177-178; Iordan Datcu şi S. C. Stroiescu, „Dicţionarul folcloriştilor... p. 152-153; V. Grigoraş, „Fragmente...”, p. 139.

CREŢU, Nicolae N, critic şi istoric literar. S-a născut la Bârlad la 21 aprilie, 1941. A făcut studii elementare şi gimnaziale la Şcoala Gen. Nr. 2, „Vasile Pârvan” între anii 1948-1955 şi liceale, începute la Liceul „Gh. R. Codreanu” şi finalizate la Complexul Şcolar „M. Eminescu” Bârlad (pe atunci Gh. Gheorghiu-Dej) între anii 1955-1959, impunându-se printr-o remarcabilă seriozitate în studiu. A fost premiant în toate clasele şi a promovat examenul de bacalaureat cu media 10. Între anii 1959-1964 a fost student al Fac. de Filologie a Universităţii ieşene, secţia limba şi literatura română cu rezultate de asemenea de excepţie. În timpul studenţiei a fost patru ani preşedintele UAS din Universitate. La absolvire, a devenit asistent la Catedra de literatură română a Fac. de Filologie. A condus seminariile cursului de literatură română contemporană şi un curs de poezie, Lucian Blaga. Cercetarea ştiinţifică s-a orientat spre forme de specializare ale publicisticii critice, preocupat mai cu seamă de problematica romanului românesc modern. În 1971 a plecat la studii de specializare în Franţa, iar între anii 1976-1979 a predat cursuri de limba şi literatura română la Universitatea „Paul Valery” din Montpellier. În perioada 19831985 s-a aflat în SUA în cadrul Programului Fulbright şi a predat la University of Washington, Seattle. Este fondatorul revistei „Dialogue”. A parcurs toate treptele ierarhiei 148

literare româneşti”, 1987; N. Galaction, cronică la vol. de versuri „Bucurii”, în „Îndrumări pedagogice”, Bârlad, I, 3, ian. 1933.

exprime liric. Astfel, în presa literară au apărut şi asemenea creaţii, chiar dacă nu au fost adunate încă într-o plachetă care să-l reprezinte. Debutul editorial are loc în 1982. OPERA: „Constructori ai romanului”, 1982. Referinţe critice: I. Cheie-Pantea, în „Orizont”, 24, 1983; A. Corbea, în „Cronica”, 51, 1982; V. Fanache, în „Steaua”, 12, 1982; I. Holban, în „Flacăra Iaşului”, 14 apr. 1892; N. Manolescu, în „România literară”, 48 , 1982; D. Micu, în „Limbă şi literatură” I, 1983; C. Trandafir, în „Ateneu”, 6, 1983; G. Nistor, în „Transilvania”, 2, 1983; I. Volovici, „Cronica”, 3/ 1983; DGLR, 2004, p. 459. Note: 1. „Convorbiri literare”, 6, 2006, p. 83; 2. idem, 7, 2005, p. 70 şi 12, 2003, p.96; 3. ibidem, 6, 2006, p. 105; 4. ibidem, 4, 5, 2006, p. 87; 5. ibidem, 3, 2003, p. 75.

CRONICA, publicaţie „cu iz arghezian” apărută la Vaslui la 1 ianuarie, 1946, cu intenţia de a continua activitatea ziarului „Vreme nouă” a cărei apariţie încetase la sfârşitul anului 1945. Era subintitulată „jurnal

de informaţie generală pentru vasluieni” (1) şi îşi propusese să se „transforme într-o revistă de preocupări sociale, culturale şi literare”. (2) Direcţia revistei era asigurată de Valer Mitru, unul din cei mai cunoscuţi şi devotaţi ziarişti vasluieni de la jumătatea veacului trecut, cu o bună experienţă interbelică. Era pentru prima oară afirmată starea deontologică a ziaristului care „prin natura ocupaţiilor sale este un istoric, dar un istoric de catedră şi nu de volum.” După el, presa avea un rol hotătâtor în perioada prefacerilor sociale „în zilele noastre după victorie”. Publicaţia nu se putea sustrage

CRIŞAN, Constantin R, poet. S-a născut la 16 ianuarie, 1902 în satul Buda, jud. Tecuci, azi Vrancea, într-o familie de ţărani. După şcoala primară în satul natal, a urmat cursurile Şcolii Normale de băieţi „Princepele Ferdinand”, absolvent fiind din 1921. A urmat apoi şi cursurile Seminarului din Huşi (19211923) şi Fac. de Teologie din Bucureşti. A fost preot în satul Poduri, com. Moineşti, jud. Bacău. A debutat publicistic în 1920 la revista „Zorile”. A colaborat apoi la „Bilete de papagal”, „Colinda” (Covurlui), „Cosânzeana”, „Expres Ismail”, „Graiul nostru” (Bârlad), „Hyperion”, „Licăriri”, „Muguri”, „Răsăritul”, „Scrisul nostru” (Bârlad) semnând cu pseudonimele Cassian, Jean C. , Ghika-Boldei, Neculai Tulei, Paul Popescu, Radu Peregrin, Radu Vulpe, Toma Spătaru. A scos şi condus periodicele „Graiul nostru” şi „Orientări” (1932-1938) în care a publicat articole de opinie. Opera lui C. Crişan e puţin cunoscută pentru că nimic din ce a scris nu s-a mai editat după război. Informaţiile despre această operă sunt şi ele destul de sărace. A scris versuri şi articole în care şi-a exprimat opinia în legătură cu ceea ce se petrecea în timpul vieţii sale. Urmaşii săi au lăsat totul uitării.

„comandamentelor” epocii, dar lumea se afla sub semnul confuziei generale. Nimeni nu bănuia ce urma să se întâmple în scurtă vreme chiar cu „breasla noastră” cum o numea Valer Mitru. Tot prin vocea directorului, ziarul s-a declarat „partizan al democraţiei creatoare”. Nu era de prisos raportarea la resursele financiare ale apariţiei publicaţiei, dar, acelaşi director, afirma că nu se sprijinea „pe averea personală sau subvenţii”. Era conştient însă „că e riscant să porneşti la drum numai cu inima, numai cu cinstea, numai cu pregătirea profesională”. (3) Valer Mitru exprima astfel un mare adevăr. „Cronica” îşi propusese să se adreseze cititorilor, să exprime „un grăunte de adevăr, o

OPERA: „Două conferinţe”, 1927; „Patima”, 1927; „Unirea” (piesă), 1927; „Cântarea mântuirii mele”, 1927; „Bucurii”, versuri, 1930. Referinţe bibliografice: Lucian Predescu, „Enciclopedia Cugetarea”, 1940; G.G. Ursu, „Tecuciul literar”, 1943; Mihail Straje, „Dicţionar de pseudonime”, 1973; I. Hangiu, „Dicţionar al presei

149

picătură de frumos, o brumă de înţelegere, de frăţietate, de omenie adevărată”. Avea intenţia „să informeze cât mai corect masele largi ale poporului.” (4) Toate acestea au fost o adevărată utopie că ziarul a apărut doar în două numere, cel de al doilea numindu-se 2-6. Paginile literare şi culturale cuprind semnături cunoscute cititorilor: semnau pagini de poezie: Th. Răşcanu, un sonet, G. Voievidca, Valer Mitru, V. I. Cataramă etc. Theodor Râşcanu semna şi un amplu studiu despre Tudor Arghezi, la 50 de ani de activitate literară.

şi Eduard Wachman. După ce a promovat şi absolvit pe locul întâi cursurile, a devenit un fel de asistent la catedra lui Dumitru Chiriac, unul din cei mai de seamă compozitori de muzică de inspiraţie folclorică. Gh. Cucu s-a angajat în calitate de cântăreţ de strană la Biserica Brezoianu din Bucureşti (a funcţionat aici între anii 1901-1904), unde a devenit apoi dirijorul corului, timp de 28 de ani (1904-1932). Între 1901-1907 şi 1912- 1928 a fost şi dirijor secund al celebrului cor „Carmen”. Este marcat sufleteşte de evenimentele care au avut loc în 1907. În acelaşi an a plecat la Paris unde a urmat un curs de armonie şi contrapunct, apoi de orchestraţie, dar nu a finalizat actul în sine, deoarece a frecventat liber toate aceste cursuri şi a urmărit mai ales latura informaţională. În septembrie, 1912 a fost numit dirijor provizoriu al corului Mitropoliei. În capitala Franţei a scris „Muzică religioasă corală”. Între 1912-1915 a funcţionat ca „maestru de muzică, suplinitor la ore vacante” la şcoli de muzică din Piteşti, Turnu Severin şi Slatina. În timpul războiului a rămas în capitală pentru că era dirijorul corului metropolitan. În 1919 i s-a decernat premiul II „George Enescu” pentru coruri religioase, dar şi un premiu al Asociaţiei Compozitorilor pentru o culegere de folclor din 1925. În 1906 i s-a decernat „Medalia de aur” la o Expoziţie pentru corul „Doina”. A fost numit profesor provizoriu la cea de a doua catedră de teorie şi solfegii a Conservatorului bucureştean, în 1920, catedră la care rămâne până la sfârşitul vieţii. A mai fost profesor şi la Seminarul Nifon (1920-1932), profesor de armonie la Acad. de muzică religioasă între 1928-1932. Pentru a asigura bunăstarea familiei compusă din părinţi şi cinci copii, muncea câte 14 ore pe zi. A avut prieteni pe D. Chiriac, George Folescu, Ion Chirescu, Dimitrie Cuclin, Gheorghe Breazul etc. A murit bolnav de ciroză, prematur, în 1932. A realizat culegeri de folclor şi a colaborat la revistele „Vatra”, „Flacăra” etc. Gheorghe

Referinţe bibliografice: V. I. Cataramă, „File din istoricul presei vasluiene”, în „Urme pe timp”, Vaslui, 1970, p. 165-182. Note: 1, 2, 3, 4. V.I. Cataramă, op. cit. pag. 175.

CRONICA MOLDOVEI, revistă de cultură generală apărută la Bârlad între martie- aprilie, 1915, apoi la Bucureşti între mai 1915 – iunie, 1916 şi noiembrie 1918 – 15 aprilie, 1919 cu nume schimbat, „Revista critică”. Datele despre numerele apărute la Bârlad, probabil două, lipsesc. Informaţiile lui I. Hangiu se raportează numai la vremea când a apărut în capitală. Se spune că a colaborat George Bacovia în nr. 1 cu poezia „Amurg antic”, iar în nr. 2 cu „Nervi de primăvară”. Un oarecare A. Ştefănescu a fost director al publicaţiei în perioada bârlădeană. Oricum, primele două numere au apărut la Bârlad, unde exista deja o bogată tradiţie publicistică.. Bibliografie de referinţă: I. Hangiu, „Dicţionarul presei...”, 1979, p. 93.

CUCU, Gheorghe V, folclorist. S-a născut la 11 februarie, 1882 în com. Puieşti, jud. Vaslui, comună cu vechi tradiţii culturale, fiind al şaselea copil a unei familii de ţărani săraci, tatăl profesând agricultura şi ciubotăria. A urmat şcoala primară în satul natal şi apoi „Şcoala de cântăreţi bisericeşti” din Bârlad. Directorul şcolii, Athanasie Popovici era şi dirijorul corului Bisericii Domneşti şi preda la şcoală teorie şi solfegii. În 1998 a plecat la Brăila şi s-a angajat cântăreţ la Biserica Sfinţii Voievozi. Între anii 1899-1905 a studiat la Conservatorul din Bucureşti unde a avut ca profesori pe George Brătianu, Dumitru Chiriac 150

Cucu este una din personalităţile marcante ale folcloristicii româneşti.

CURIERUL VASLUIAN, ziar social-cultural apărut la Vaslui 18 ianuarie, 1991 sub patronajul prefecturii judeţului. Ar fi trebuit să apară bilunar, dar existenţa ei a stat sub semnul efemerităţii, au apărut doar două numere, având ca redactor-şef pe publicistul Aurel Zugravu. În nr.1, pe lângă editorialul lui T. Tărnăuceanu, prefect atunci, „Cuvânt către cititori”, mai semnează I. Baban, un eseu „Eminescu sau perenitatea spiritului românesc”, A. Zugravu „Centenar Mihail Kogălniceanu” şi alte articole fără legătură cu partea culturală.

OPERA: reţinem titlurile cu versuri populare. „Ursitoarea”, 1907; „Sus bădiţă”, 1907; „Foaie verde dediţel”, 1911; „Colinde populare”, 1932; „Om fără noroc”, 1937; „Colinde munteneşti”, 1936; „Cântec de dor”, 1953; Buchet de colinde populare”, din 1940 etc Referinţe bibliografice: G. Breazu, în „Cuvântul”, 24 sept. 1932; Al Rosetti, în „Analalel Acad. Române”, 1920; L. Predescu, „Enciclopedia...”, 1940; Ionescu C. Gulian, în Secolul XX”, 1966; G. Călinescu, „Arta literară în folclor”, în „Istoria lit. române”, vol. I, 1964; D. Micu, „Curente literare la începutul sec. XX”, 1964.

Bibliografie de referinţă: „Curierul vasluian”, nr. 1 din 18 ianuarie, 1991.

151

D DAMASCHIN, Vasile, scriitor, publicist, critic literar, pictor, ziarist, bibliograf (după aprecierile lui Tr. Nicola). S-a născut la Bârlad la 25 ian. 1909. După şcoala primară a urmat studiile secundare la Liceul Gh. Roşca Codreanu din Bârlad, secţiunea reală, finalizate în 1928. S-a stabileşte apoi la Bucureşti unde a făcut studii superioare la Fac. de Litere şi Filosofie a Universităţii din capitală. Paralel a facut şi studii la Academia de Bellearte. S-a specializat în estetică, domeniu în care a obţinut şi doctoratul. În 1925, pe când avea 16 ani, a devenit membru al societăţii literare şi culturale Academia bârlădeană, activând până în 1927. În şedinţele societăţii a citit proză artistică şi a participat la diferite manifestări organizate la Bârlad şi în alte localităţi din Moldova. Paralel cu activitatea literară, şi-a pus în lumină şi talentul în arta plastică, pictură în ulei, şi a organizat două expoziţii în sala mare a Casei Naţionale din Bârlad. În anii studenţiei a intrat în ziaristică, domeniu în care s-a afirmat plenar, alături de marii gazetari ai epocii. A colaborat la un număr mare de publicaţii şi a condus revistele „Calendarul”, „Facla”, „Credinţa”, „Lumea românească” şi „Seara”. Se mişca într-un cerc larg de intelectuali remarcabili, printre ei erau Zaharia Stancu, Eugen Jebeleanu, Cicerone Teodorescu, Geo Bogza, Eugen Ionescu, Aurel Baranga, M. R. Paraschivescu, Virgil Teodorescu, Anton Dimitriu etc. În presa literară a vremii a urmărit fenomenul literar la zi, apreciind creaţia literară de pe poziţii estetice. A publicat cronici literare, note de prezentare, recenzii şi studii critice în „Facla” (1932-1933), în „Credinţa” (1933-1934). Din 1930, a făcut şi cronică literară la „Viaţa literară”, publicaţie condusă de I. Valerian.

Publica săptămânal eseuri şi articole de critică. Între anii 1932-1934 a colaborat la „România literară”. La săptămânalul „Moara de foc” la care colaborau Z. Stancu, A. Holban, C. Teodorescu, I. D. Gherea şi alţii, a fost secretar de redacţie. Între anii 1939-1949, a funcţionat ca secretar al Direcţiei Generale a Presei, apoi ca secretar tehnic al Agenţiei de presă Agerpres, activitate încheiată în 1952. După această dată a ocupat postul de bibliograf principal, şef al serviciului „Schimbul cu străinătatea” al Bibliotecii Acad. Române, până la pensionarea din 1971. A colaborat la un număr impresionant de publicaţii risipindu-şi talentul de dragul publicităţii. Cităm câteva din cele mai importante: „Capitala” (prim redactor), „Convorbiri literare”, „Excelssior”, „Familia”, „Floarea de foc” (secretar de redacţie), „Graiul nostru” (Bârlad), „Limba română”, „Poporul” (redactor după 1945), „Rampa”, „România literară”, „Scrisul nostru” (Bârlad), „Timpul”, „Universul”, „Universul literar”, „Viaţa literară” etc etc. S-a stins din viaţă la Bucureşti (nu se ştie anul). În timpul vieţii, V. Damaschin a publicat un număr mare de cronici şi articole de critică literară, din păcate rămase risipite, prin reviste fără speranţa de a fi adunate într-un volum reprezintativ. Creaţia literară originală e parţial realizată într-un roman rămas şi el în manuscris. S-a preocupat de readucerea în memorie a scriitorilor din spaţiul bârlădean. OPERA: „Anotimpuri regăsite”, roman, în ms. ; „Antologia scriitorilor Bârlădeni”, 1937. Bibliografie de referinţă: Tr. Nicola, „Valori spirituale tutovene”, vol. II.

DARABANĂ, Nicuşor, poet. S-a născut la Huşi la 28 martie, 1973. În acest oraş a urmat toate treptele şcolare preuniversitare. Este absolvent al Liceului „Cuza-Vodă”, cu examen de bacalaureat, promoţia 1991. Şi-a continuat studiile la Fac. de Construcţii a Universităţii „Gh. Asachi” din Iaşi, licenţiat din 1999. În prezent lucrează la Primăria oraşului Huşi. A 152

debutat publicistic în anul 2005 în revista „Zorile” apărută în oraşul natal. Tot în 2005 a debutat şi editorial cu volumul de versuri „Nechibzuitele iubiri”. De asemenea a apărut cu un grupaj de versuri în antologia „Voci lirice vasluiene”, din 2006, editată de Centrul Judeţean pentru Promovarea şi Conservarea Culturii Tradiţionale. Poezia lui Nicuşor Darabană e una prin excelenţă tradiţională. Poetul cultivă versul clasic, făcând apel la un limbaj absolut estetic, fără rupturi de graniţe lirice. Temele şi motivele sunt şi ele tradiţionale, recurente, fie că este vorba de dragoste, fie că se recunosc păcatele le spovedanie în faţa solului ceresc.

manuscrise care îi aparţin. Traducerile din limba franceză s-au făcut cu cheltuială proprie (cum se face şi azi, din păcate). OPERA: traduceri; Fenelon, „Întâmplările lui Telemah”, 1772, ms. 342; „Istoria lui Alţidalis şi a Zelidei”, 1783, ms. 343; „Ţara francmasonilor”, 1787, ms. 451; DGLR, C / D, 2004, p. 605. Bibliografie de referinţă: Lucian Predescu, „Enciclopedia... 1940, p. 256; „Dicţionarul... până la 1900”, 1979, p.262; Tr. Nicola, „Valori spirituale vasluiene”, 2001, p. 282. N. Iorga, „Ist. lit... vol. II, p. 353; N. N. Condiescu, în „Analele Societăţii Academice Române”, memoriile secţiunii literare, V, 1931; Al. Piru, „Istoria literaturii... II, p. 21 etc.

DARIE, Neculai, poet, epigramist. S-a născut în comuna Pădureni, jud. Vaslui la 8 iunie 1914. După şcoala primară din satul natal a devenit elev al Şcolii de Arte şi Meserii din Iaşi, între anii 1928-1933. A fost desenator tehnic la Casa de Modă din Iaşi între anii 1950-1959. A frecventat Clubul de literatură „Ion Creangă” şi Cenaclul epigramiştilor „Păstorel Teodoreanu” din Iaşi. Este membru al Uniunii Epigramiştilor din România”. A debutat cu epigrame în revista „Urzica” în 1960. A publicat epigrame în culegeri colective: „15 ani de epigrame”, 1984; „Epigrama”, 1992, „În dulcele târg al epigramei”, 1995, „Surâsul epigramei”, 1997; „Tranziţii”, 2000, „Perla de umor”, 1999, „Cimitirul vesel”, „Ce-mi şopteşte mie muza”, 1997. A publicat volume proprii dovedindu-se un spirit mobil şi caustic. Poantele epigramelor sale vizează păcatele omeneşti, în vechiul spirit românesc, haz de necaz. Este deţinătorul unor premii obţinute le Festivalurile de umor de la Gura Humorului în 1994 şi „George Topârceanu” din Iaşi în 1996.

OPERA: „Nechibzuitele iubiri”, Junimea, 2005; „Voci lirice vasluiene”, în colab. , 2006

DĂRMĂNESCU, Iordache Darie. A trăit se pare în a doua jumătate a sec. al XVIII-lea. A fost paharnic de Neamţ în 1772 şi de Vaslui pe la 1780. În 1796 era mare ban, adversar de temut al domniilor fanariote, în special a lui Gr. Ghica şi D. Moruzi. Aceste atitudini i-au atras o mulţine de surghiunuri şi persecuţii. A fost însă un cărturar cu vederi înaintate, pasionat de cultură, pentru timpul său. Se pare că a fost francmason. A făcut propagandă în favoarea răspândirii literaturii şi culturii franceze în cultura românească, aflată atunci la începuturi. A tradus şi a îndemnat şi pe alţii să traducă din literatura şi cultura universală. Printre traduceri se numără „Istoria lui Alţidalis şi a Zelidiei”, în 1783, un roman neterminat al lui Vincent Voiture. Traducerea a fost răspândită prin copii ale manuscrisului. Limba traducerilor este fluentă, bogată în turcisme şi moldovenisme. Cum romanul nu era terminat, ultimul capitol este o scriere originală, ori a fost compus de copistul manuscrisului, Alexandru Ciohoranul. Din iniţiativa lui Dărmănescu s-a tradus în româneşte cartea „Întâmplările lui Telemah” de Fenelon. Manuscrisul traducerii este păstrat într-o copie a lui C. Stănescu. La Academia Română există un fond în care se află trei

OPERA: „Povara zborului”, versuri, 1989; „Pulberi de toamnă”, versuri, 1993; „Aripi frânte” (poezii, parodii, epigrame), 2000; „Zâmbete de neuitat”, 2000, Referinţe critice: G. Petrone, pref. la vol. „Zâmbete de neuitat”. Au mai semnat note şi cronici I. Holban, V. Constantinescu, M.B. Mandache, A. Leon, C. Ciopraga, G. Petrone.

153

Vaslui între anii 1894 – 1899. Între 12 iulie, 1899 – 21 mai, 1901 este primar al Bucureştiului şi în această calitate, consemnează Emilia Şt. Milicescu, se preocupă de „serviciul copiilor găsiţi” şi de „despotmolirea Dâmboviţei”, dar şi de „proiectul unei orchestre populare şi al unui teatru ambulant, pentru ridicarea culturală a mărginaşilor”. Din păcate, proiectul nu s-a realizat. E meritul lui că a facilitat votarea unei pensii de 500 lei lui B. P. Hasdeu, bolnav şi retras din viaţa publică în 1888. Pe atunci Delavrancea trecuse de partea conservatorilor. Activitatea unui deputat mai vechi sau mai nou de Vaslui nu se poate măsura în ceva anume, dar menţionarea acestei demnităţi are, în cazul lui Delavrancea, pentru noi cel puţin, o valoare istorică. Numele marelui dramaturg şi prozator se leagă de Vaslui prin acest moment politic. Dealavrancea se formează ca magistrat şi scriitor în anii 1880. În 1879 debutase în literatură cu un volum de versuri, „Poiana lungă”, unicul de altfel. În anii următori se impune alături de I.L Caragiale, G. Coşbuc, Al. Vlahuţă, P. Cerna, D. Zamfirescu şi alţii în galeria marilor scriitori, deveniţi clasici. Ca magistrat, avocat de prestigiu şi orator, s-a format după 1884, când a devenit membru al baroului din Ilfov. Intrând în parlament în 1894, la 36 de ani, autorul „Apusului de soare” militează mai curând ca un om politic „de stânga”, luând apărarea celor năpăstuiţi. La vremea când mişcările ţărăneşti se radicalizaseră şi urmau să culmineze cu 1907, Delavancea era solidar cu cei mulţi. Omul politic avea ce reproşa, şi o făcea deseori, regimului politic din care făcea oricum parte. Semnificative sunt următoarele afirmaţii ca răspuns la un discurs în parlament al lui V. Morţun.: „Dar nu cunoaşte d-l Morţun acea putere misterioasă şi năpraznică a poporului în revoltă? Nu ştie domnia sa că masele în mânie, în mersul lor triumfalnic înghit de multe ori regimentele, neputând să le învingă, atrăgândule la ele printr-o uriaşă sentimentalitate, pentru a forma împreună o fiinţă căreia nimic nu-i poate rezista?” (1) (discurs în cameră, 25 febr. 1899). Delavrancea avea o filosofie socială asimilată din propria experienţă de viaţă şi nimeni nu rezista la argumentele sale. Un răspuns la fel de sugestiv este dat de omul

DEDIU, Constantin I, scriitor. S-a născut la 1 august, 1883 în com. Pungeşti, jud. Vaslui. Se cunosc puţine date biografice despre el. Se pare că era un autodidact. Colabora cu articole şi povestiri în publicaţiile destinate satului. În 1908 era funcţionar la Vama Poştei din Bucureşti, iar în 1911 a funcţionat la Teatrul naţional din Bucureşti. OPERA: „Moartea voinicului din mâna păcătosului”, este o dramă în trei acte, 1936; „O dragoste înmormântată” (proză), 1939. Bibliografie de referinţă: Lucian Predescu, „Enciclopedia...”, p.200; Tr. Nicola, „Valori spirituale vasluiene, I, p. 290.

DELAVRANCEA, Barbu Şt, poet, prozator, dramaturg, publicist. S-a născut la 11 aprilie 1858 în mahalaua bucureşteană Delea Nouă în familia unui căruţaş ai cărui strămoşi s-au strămutat de undeva din Vrancea în capitală. Cum a învăţat şcoală în clasele primare ne povesteşte autorul în nuvela „Domnul Vucea”, la o Şcoală Domnească din Mahalaua Dulapului, după care a ajuns elev bursier la Liceul „Sf. Sava”. A făcut studii universitare la Fac. de Drept de la Universitatea din Bucureşti, cu licenţă obţinută în 1882. Îşi desăvârşeşte studiile la Paris, dar aflat departe de ţară, trăieşte nostalgii romantice. Cu doctoratul în drept, când se întoarce în ţară, îmbrăţişează profesia de avocat şi de om politic mai târziu, remarcându-se ca unul din cei mai mari oratori ai ţării dintotdeauna. În calitate de avocat este celebru procesul în care Delavrancea l-a apărat pe I. L. Caragiale în procesul intentat de marele dramaturg unui impostor literar, C.A. Ionescu (Caion) pentru acuzaţia de plagiat. Ceea ce îl leagă pe Delavrancea de Vaslui este activitatea lui politică. Oscilând din acest punct de vedere între Partdul Liberal şi Partidul Conservator, în 1899 se apropie decisiv de conservatori şi va cunoaşte o ascensiune politică remarcabilă. A fost primar al capitalei, ales în parlament în trei legislaturi, ca deputat de Putna, Mehedinţi şi 154

politic şi la întrebarea, „de ce a adoptat pseudominul „de la Vrancea”? adresată de un un oarecare acum, dar atunci era om de vază, C. C. Arion: „Am luat acest nume pentru a face o serie de observaţiuni şi de studii în domeniul moravurilor şi al moralităţii publice pe care credeam că sunt în drept şi dator a le face. Cu un pseudonim mă simţeam mai liber. Dar nu m-am lepădat de nimic căci nu aveam ce lepăda. Numele de Ştefănescu n-a fost al meu şi nu l-au purtat nici părinţii şi nici bunicii mei”, (n.a. Tatăl lui Delavrancea se numea Ştefan Tudorică Albu) iar la întrebarea „Cum trebuie să vă numim?” a dat următorul răspuns: „Să mă numiţi aşa cum plătesc birul, aşa cum mă insultaţi prin jurnale, aşa cum mă indicaţi la urgia bandiţilor.” (2) Delavrancea a repudiat numele de Ştefănescu (o făcătură a unui învăţător) şi de mirare este că puţini respectă dorinţa marelui scriitor de a-l numi B. Delavrancea şi nu B. Şt. Delavrancea. Ca scriitor, a debutat cu volumul (placheta) de versuri „Poiana lungă” în 1878, dar în presă debutase cu o poezie cu un titlu nefiresc de lung, o odă, „Stanţe dedicate Măriei Sale Carol I şi ofiţerilor români”, publicată în ziarul „România liberă”. Primul şi ultimul volum din creaţia lui B. Delavrancea este expresia romantică a unui poet puternic influenţat de poezia pastorală a lui Vergilius, Ovidiu, dar şi de uitatul azi, Al. Depărăţeanu şi de Dimitrie Bolintineanu. După întoarcerea de la Paris, B. Delavrancea a desfăşurat o bogată activitate publicistică la următoarele publicaţii: „Drepturile omului”, „Literatură şi ştiinţă”, „Epoca”, „Evenimentul”, „Democraţia”, „Lupta”, „Revista nouă”, „Viaţa românească, „Vieaţa”, „Flacăra”, „Ziarul meu”, „Viitorul”, „Gazeta Transilvaniei”, „Românul”, „La Roumanie” etc. A condus reviste proprii: „Lupta literară”, 1887, a fost redactor la „Revista nouă” a lui B. P. Hasdeu etc. Cu proză a debutat în 1885 cu volumul „Sultănica”, urmându-i în acelaşi an, „Trubadurul”. Volumele „Paraziţii”, „Intre vis şi viaţă” şi „Hagi Tudose” au apărut în 1893. Dramaturgul B. Delavrancea este însă un autor de excepţie, a intrat în galeria marilor dramaturgi. Trilogia „Apus de soare” (1909), „Viforul” (1910) şi „Luceafărul” (1910), construită după modelul tragicilor greci, reprezintă capodopere ale

dramaturgiei româneşti prin construcţia şi conflictul cu un puternic accent simbolic. „Hagi Tudose”, dramatizarea nuvelei din 1903, „Irinel” (idem), „A doua conştiinţă”, apărute postum, în 1923, precum şi „Războiul”, din care a scris un fragment, nu au aceeaşi forţă dramatică, conflictul acestora e diluat. Mircea Zaciu, autorul eseului din DSR, face o observaţie interesantă în legătură cu portretele lui B. Delavrancea (nu e prima oară): „Toate portretele lui lui Delavrancea sunt impresionante: interiorizate, chinuite, dureroase, dincolo de costumaţia fantezistă şi de poze de cele mai multe ori teatrale”. Cea „de la 1882... trădează un sentimental şi un delicat până în pragul morbideţei... cel din 1915 dă un aer de răzvrătire împietrită...”(3) În 1912, B. Delavrancea este ales membru al Acad. Române şi cu acest prilej a rostit un discurs memorabil intitulat „Din estetica poeziei populare”. În mare parte, opera scriitorului era încheiată. Ultimii ani reprezintă o angajare cu întreaga energie la lupta pentru împlinirea idealurilor naţionale. În discursul amintit, scriitorul evocă la o înaltă cotă melancolică, momente autobiografice: „Aş fi avut nevoie de o cultură mai aşezată şi de o viaţă mai puţin răscolită. Ar fi trebuit, cel puţin, să fac din literatură preocuparea mea principală. Tribunalul, întrunirile publice, parlamentul mi-au absorbit cei mai producători ani din viaţa mea. Nici vreme, nici linişte. Vremea, dată altora... liniştea... mai mult un refugiu în literatură, ca să uit, ca să mă uit, ca să scap de invazia deziluziilor din viaţa publică, o iluzie literară.” (4) B. Delavrancea a fost profesor la pensionul Elenei Miller-Verghy şi a predat la Universitatea din Bucureşti un curs de folclor în 1901. A murit la Iaşi în timpul refugiului din 1916, la 29 aprilie, 1918 cu sufletul zdrobit din pricina ocupaţiei germane din primul război. Opera sa, alături de cea a lui I.L. Caragiale, G. Coşbuc, O. Goga, D. Zamfirescu, Al Macedonski şi alţii reprezintă o epocă fertilă, posteminescuană, care se înscrie în valorile naţionale, cu deschidere spre epoca dintre cele două războaie mondiale. OPERA: „Poiana lungă”, versuri, 1878; „Sultănica”, proză, 1885; „Linişte”, nuvele. 1887; „Trubadurul”, 1887; „Praziţii”, 1892, II, 1893; „Între vis şi viaţă”, 1893; „Hagi Tudose”, Tipuri şi

155

moravuri, 1903; „Stăpânea odată”, 1909; „Apus de soare”, 1909; „Viforul”, 1910; „Luceafărul”, 1910; „Linişte, Trubadurul, Stăpânea odată”, 1911; „Irinel”,1912; „Din estetica poeziei populare”, 1913; „Hagi-Tudose”, comedie în patru acte, 1913; „Norocul dracului”, 1916; „Războiul şi datoria noastră”, 1916; „A doua conştiinţă”, 1923; „Opere”, I, II, de Al. Săndulescu, 1958; „Opere I – X, ed. îngijită de Emilia Şt. Milicescu, 1969-1979; „Discursuri”, antologie, 1977; „Jurnal de război”, 1972 şi alte ed. Referinţe critice: Eugen Lovinescu, „Epiloguri literare”, 1919; G. Ibrăileanu, „Note şi impresii”, 1920; N. Iorga, „Ist. lit. contemp... ; G. Călinescu, Iatoria... ; Al. Săndulescu, „B. Delavrancea”, 1970; Emilia Şt. Milicescu, „Delavrancea”, 1975; C. Cubleşan, „Opera literară a lui Delavrancea”, 1982; Emilia Şt. Milicescu, în „Manuscriptum”, 2, 1982; I. Niculescu, în „Teatru”, 10, 11, 12 / 1988; Al. Săndulescu, în „România literară”, 15, 1983; Doina Modola, „Dramaturgis românească între 1900-1918, 1983; M. Vătafu, B. Şt. Delavrancea luptător pentru unitatea naţională”, 1983; I. Zamfirescu, „Teatrul romantic european”, 1984; Em. Şt. Milicescu, „Pe urmele lui Delavrancea”, 1986; I. Predescu, „Barbu Delavrancea”, f. a. Note: 1. Emilia Şt. Milicescu, studiu introductiv la B. Delavrancea, „Opere”, vol. I, EPL, 1965, p. LVI. 2. idem, p. XIII; 3. Mircea Zaciu, „DSR”, 1979, p. 45; 4. idem, p. 49.

promoţia 1959. Şi-a continuat studiile la Fac. de Istorie-Filosofie a Universităţii „Alex. I. Cuza” din Iaşi. Licenţiată în 1964, a fost repartizată în calitate de cercetător la Institutul de Istorie şi Arheologie „A. D. Xenopol” dar a renunţat la acest post şi a optat pentru o catedră de istorie la Liceul „M. Eminescu”, unde a fost elevă şi unde a funcţionat din 1964 până la pensionare, şi după aceea, un caz rar de statornicie, fidelitate şi dăruire profesională. Activitatea Elenei Diaconu-Monu se distinge prin diversitatea preocupărilor legate de istoricul oraşului Bârlad şi mai cu seamă cele legate de cultura acestor locuri. Câteva studii privesc viaţa şi activitatea lui Miron Costin: „Cronicarul Miron Costin. Sfârşitul tragic al complotului urzit... la nunta de la Băcani”; „Nunta de la Băcani şi sfârşitul tragic al cronicarului Miron Costin” (Studiul a apărut în „Magazin istoric”) etc. Este membră a Comisiei de Genealogie şi Heraldică, filiala Iaşi, vice preşedinte al Societăţii de ştiinţe istorice, Filiala Bârlad. În prezent este preşedinte al Societăţii „Academia Bârlădeană” şi în această calitate are meritul de a fi organizat manifestări cu caracter literar, dintre acestea distingându-se cele care au vizat sărbătorirea centenarului unor mari scriitori: Ion Barbu, Lucian Blaga, Ion Vinea. De asemenea a organizat o activitate de aceeaşi natură în cinstea lui Dimitrie Cantemir cu prilejul împlinirii a 325 de ani de la naşterea celebrului umanist. Activităţile se organizează fie în cadrul Bibliotecii „Stroe Beloescu”, fie în cadrul Casei de Cultură „G. Tutoveanu” şi se bucură de o bună audienţă din partea publicului bârlădean dornic de cultură. O parte din studiile cu caracter istoric ale Elenei DiaconuMonu au apărut în masiva lucrare în trei volume, „Bârladul de odinioară şi astăzi”, dar şi în „Magazin Istoric”, „Academia Bârlădeană” sau în volumul „Românii în istoria universală”, vol. II, partea I, tipărit la Iaşi în 1984. Autoarea este o cercetătoare riguroasă.

DIACONU - MONU, Elena, publicistă, cercetătoare în domeniul istoriei locale, documentaristă, om de cultură. S-a născut la 24 iunie, 1941 în com. Vulturul, fostul judeţ Putna (azi Vrancea) în familia lui Gheorghe Diaconu, originar din Prodăneştii Covurluiului, funcţionar la Administraţia Financiară Bârlad. Mama (Ella) era de origine germană şi a lucrat în sistemul sanitar. Fiica lor Elena a învăţat şcoală la Bârlad, unde familia se statornicise. Cursurile primare şi elementare la şcoala care poartă azi numele lui Tudor Pamfile şi cele liceale, începute la Liceul „Iorgu Radu”, au fost finalizate la Complexul Şcolar, numit mai târziu „Mihai Eminescu”, absolventă din

OPERA: în „Bârladul de odinioară şi astăzi”, vol. I, II, III, 1979-1984; în „Românii în istoria universală”, vol. II, partea I, 1984, în „Magazin istoric”, sept. 1982, ian. 1999; în „Academia Bârlădeană”, 9, 2002 etc. Referinţe bibliografice: Tr. Nicola, în „Valori spirituale tutovene”, vol. 6, p. 753-756.

156

DIAMANDY George I dramaturg şi publicist. S-a născut la 27 februarie, 1867 ca descendent al unei familii renumite din Moldova. Tatăl său a fost senator, prefect şi primar al oraşului Iaşi. Soţia acestuia, Cleopatra, provenea din vechea familie a Ghiculeştilor. Familia avea o moşie în satul Răgoaza, jud. Tecuci. George Diamany (tatăl Iancu) a urmat cursurile şcolii primare în oraşul Bârlad, pasionat fiind de lectură, dar şi de iniţiative îndrăzneţe în raport cu vârsta. Ca elev al Liceului Gh. R. Codreanu, în ultima clasă, a scos o revistă, „Culbecul”, litografiată, scrisă în întregime de el, cuprinzând articole de poelmică literară şi de critică. S-a înscris la „Institutele unite” din Iaşi, având aceeaşi atitudine de frondă şi nesupunere, după cum notează un contemporan de-al său în „Simple note” (L. Kalustian). În acelaşi timp şi-a satisfăcut serviciul militar, voluntar, pe o durată mai îndelungată decât ar fi fost normal, datorită pedepselor primite din pricina permanentei lui răzvrătiri şi spiritului refractar, provocate de draconica disciplină militară. El însuşi mărturiseşte că a căpătat la carceă o pneumonie. În loc de şase luni a stat în armată un an şi jumătate. De la profesorul N. Beldiceanu, cunoscut poet din epoca marilor clasici (1845- 1896) a preluat pasiunea pentru arheologie, urmându-l pe acesta la săpăturile de la Cucuteni. Pasiunea pentru istorie şi arheologie, a făcut să neglijeze algebra pentru care profesorul de matematică i-a pus un doi („meritam poate un trei” spunea el mai târziu în memorii). A intrat în cercurile socialiste prin revista „Contemporanul” şi prin N. Beldiceanu. De altfel, în această revistă a debutat în anii liceului. Spirit protestatar, era apreciat de C. D. Gherea pentru un articol despre „Lucrul cu bucata la muncitorii industriali”, dezvăluind aspectele „socialismului în România”. (2) Scrisoarea în care exprima această idee a fost trimisă lui Gherea, dar era scrisă în hieroglife, ca semn ciudat şi extravagant de exprimare.” (3) După 1895, Diamandy a renunţat la ideologia socialistă şi exprima ideea unui partid burghez „înaintat” din care pricină a fost discreditat public de către fruntaşii PSDMR.

S-a alăturat partidului liberal şi a devenit deputat din partea acestuia... Activitatea de dramaturg a lui G. Diamandy se concretizează cu piesele „Chemarea codrului” şi „Poveste vitejească” din 1913. Între 1914-1916 este preşedintele Societăţii Scriitorilor Români şi al Autorilor Dramatici, apoi director generel al teatrelor, director al Teatrului Naţional din Bucureşti, dorind să facă din această instituţie de cultură un „mijloc de educare a maselor”. (4) Începuturile teatrale datează însă din 1910, când i se scoate din repetiţie piesa „Tot înainte”. În acelaşi an i s-a montat piesa „Bestia”, schiţă dramatică, şapte spectacole, reluată în stagiunea din 1916, de opt ori. În 1912 i se monta piesa „Dolorosa”, 12 spectacole, din care unul la Bârlad, bucurându-se de o primire deosebit de călduroasă. Juca în spectacol şi Maria Filoti. Tot în 1912, la Teatrul Comedia a văzut lumina rampei piesa „Raţiunea de stat”, satiră politică în trei acte. „Chemarea codrului” este socotită însă piesa cea mai reuşită, montată în 1913 şi relauă în 1921 cu actori de marcă. Refuzată iniţial, piesa „Tot înainte” a văzut lumina rampei în 1915. În timpul directoratului său la Teatre, încredinţează unor scriitori valoroşi (L. Rebreanu, G. Galaction, G. Topârceanu ş. a.) traducerea în limba română a capodoperelor dramaturgiei universale. Deşi bolnav, în 1914 a reintrat activ în viaţa politică. A colaborat cu articole politice , interviuri, medalioane, schiţe, nuvele, piese de teatru ş.a. la un număr impresionant de reviste: „Contemporanul”, „Convorbiri literare”, „Critica socială”, „Dacia viitoare”, „Flacăra”, „Noua revistă română” „Teatrul”, „Universul literar”, „Versuri şi proză”, „Viaţa românească” etc, etc. G. Călinescu apreciază ca fiind valoaroasă piesa „Chemarea codrului”, „o specie de vodevil cu câteva cântece şi nume caricate, cu accente delavranciene” (5). „Bestia” este o piesă de idei cu expoziţie confuză” (6) G. Diamandy s-a stins din viaţă în 1917 pe vasul Kursk, ultima aventură a neliniştitului scriitor. Sicriul lui a fost trimis în apele mării. Opera sa nu a mai fost reeditată şi puţini îşi mai amintesc de existenţa lui ca scriitor. Nici nu se întrezăreşte speranţa vreunei reeditări a ceea ce a fost valoros din creaţia sa. 157

OPERA: „Chemarea codrului”, şi „Poveste vitejească”, 1913; „Bestia”, 1916; „Tot înainte”, 1910; „Dolorosa”, 1912; „Raţiunea de stat”, 1912. Referinţe critice: G. Călinescu, „Istoria lit. române”, compendiu, 1968; „Istoria lit. rom.... 1941, p. 657; Tr. Nicola, „Valori...” VI, p. 54-71; DGLR, C / D, 2004, p. 652 – 654. Note: 1, 2, 3, 4. Tr. Nicola, „Valori...”, VI, p. 56; 5, 6. G. Călinescu, „Istoria...”, 1982, p. 657.

„Curentul” (redactor), „Familia”, „Luceafărul”, „Scrisul nostru” (Bârlad), „Universul literar”, „Viaţa literară”, „Vremea”, „Ateneu”, „Gazeta literară”, „Păstorul Tutovei” (Bârlad), „Ramuri”, „România literară”, „Secolul XX”, „Teatrul”, „Tribuna”, „Viaţa românească” etc. A scos şi condus reviste alături de I. Vinea, Sergiu Dan, Tudor Şoimaru, Mihail Sevastos etc. A făcut parte din colectivul redacţional al revistei „Dreptatea” apărută la 17 oct. 1927. Publicistica lui R. Dianu cuprinde o mare varietate de teme. A făcut cronică dramatică şi muzicală cu fineţe şi competenţă, a abordat probleme de estetică, a dat şi a luat interviuri. A debutat în volum în anul 1928 cu un roman scris în colaborare cu Sergiu Dan, „Viaţa minunată a lui Anton Pann”, (biografie romanţată), elogiat de critica literară a vremii. A publiact apoi romanele: „Adorata”, 1930; „Nopţi la Ada-Kaleh”, 1932; „Târgul de fete”, 1933; „Trandafiri de octombrie şi ate surâsuri”, 1971şi alte scrieri cu o varietate tematică apreciată de critică.

DIANU, Romulus S, scriitor, gazetar, publicist. S-a născut la Bucureşti la 22 (25) martie, 1905, pseudonim al lui Dima Romulus G. şi s-a stins din viaţă la 25 august, 1975. A fost membru al US din România. Tatăl, George Dima, era funcţionar la CFR iar mama, Virgilia, născută Maiorescu, casnică. Face şcoala primară la Bucureşti şi Colegiul Naţional Sf. Sava dar, în anii 1916-1918, refugiat în Moldova, a urmat doi ani cursurile Liceului Gh. R. Codreanu din Bârlad. A locuit în casa lui George Tutoveanu, al cărui nepot era. La Bârlad a participat la şedinţele Academiei bârlădene alături de Al. Vlahuţă, Nichifor Crainic, V. Voiculescu etc, deşi era un copil. După război a reluat cursurile la Liceul Sf. Sava din capitală, apoi a fost student al Fac. de Litere şi Filosofie a Univ. din Bucureşti. În anii 192325, împreună cu Petru Comarnescu, Dan Botta şi N. Turculeţ (N. Brancomir) scoate revista „Ramuri fragede”. Gazetar de talent, R. Dianu a colaborat la diferite publicaţii, dar a fost legat sufleteşte de ziarul „Curentul”, condus de Pamfil Şeicaru, cu care a avut strânse relaţii amicale. După război, cum era de aşteptat, a căzut victimă dictaturii comuniste. Arestat şi întemniţat, e purtat prin închisori până în 1964. După eliberarea din temniţă, reia activitatea de gazetar şi scriitor, deşi afirmarea lui publică era serios cenzurată. Posedând o cultură solidă, a avut relaţii cu peresonalităţi ale artei şi culturii din epocă printre care şi M. Dragomirescu. A colaborat la numeroase publicaţii: „Adevărul literar şi artistic”, „Azi”, „Bilete de papagal”, „Contemporanul”,

OPERA: „Viaţa minunată a lui Anton Pann” (în colab.), 1929; „Adorata”, 1930; „Rodola, romaul celor trei dorinţi”, 1931; „Nopţi la Ada-Kaleh”, 1932; „Târgul de fete”, 1933; „Trandafirii de octombie şi alte surâsuri”, 1971; „Fata bufonă, Pseudozoologicon” ( 2 vol.), 1972. Referinţe critice: Eugen Jebeleanu, „Criza cărţii”, 1955; Tr. Stoica, în „Viaţa românească”, 1972; Emil Manu, în „Săptămâna”, 1973; Mircea Iorgulescu, în „Luceafărul”,1973; Perpessicius, „Menţiuni... II, III, IV; Eugen Lovinescu, „Istoria... 1937; George Călinescu, Istoria... 1941; Ov. S. Crohmălniceanu, „Literatura..., I, II; I. D. Vrânceanu „Materia literară şi idealurile ei”, 1976; Şerban Cioculescu, „Itinerar critic”, III, 1979; Mariana Vartic, „Romanul românesc...”, I; I. Hangiu, „Dicţionar al presei româneşti”, 1987; Mihail Straje, „Dicţionar de pseudonime”, 1973; Dumitru Micu, în „Contemporanul”, 1976; x x x, „Dicţionar cronologic”, 1977; Z. Ornea, „Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al III-lea”.

DIMACHE, Nicolae M. poet şi dramaturg. S-a născut în anul 1776 (1777 ?) într-o familie 158

Note: 1. G. Călinescu, „Istoria...”, p. 92;

de origine greacă. G. Călinescu, (1) îl consemnează cu date luate de prin prefaţa „Psaltirii în versuri” a lui Ioan Prale din 1827, semnată V. Pop. Autorul prefeţei precizează că Dimache, împreună cu C. Conachi şi Gh. Asachi sunt autori de „felurimi de poeme şi mult frumoase”. N. Dimacche este tatăl Catincăi Beldiman şi al Adelei lui Hrisoverghi. S-a stins în 1836 şi a fost înmormântat la Biserica Sf. Spiridon din Iaşi. A îndeplinit dregătorii însemnate printre care cea de velvornic de Suceava. Soţia lui N. Dimache, Profira, era fiica unui mare moşier bârlădean, se căsătorise cu ea în 1813, primind ca zestre moşia târgului Bârlad. După informaţiile lui Tr. Nicola, în timpul şederii la Bârlad, a conceput piesa de teatru „Sfatul familiei”. „întâiul ei crescut viguros din solul patriei”, „un monument literar”, după aprecierea lui Şerban Cioculescu, fiind „prima piesă de teatru din dramaturgia românească”. La aceasta se adaugă „Comedia banului Constantin Canta ce-i zâc Căpuşan şi cavaler Cucoş”, jucată în păpuşerii. Versurile lui N. Dimache, cele mai multe erotice, au rămas în manuscris. Este autor de ode şi traduceri din poetul rus Derjavin, publicate în „Albine românească” în 1830, cînd literatura română făcea primii paşi spre afirmarea ei naţională.

DIMITRIU, Ştefan, scriitor, publicist. S-a născut în satul Ibăneşti, com. Al. Vlahuţă, jud. Vaslui la 21 mai, 1938. Părinţii lui erau învăţători în satul natal. A făcut şcoala primară şi elementară de 7 ani la Ibăneşti şi Al. Vlahuţă, dovedind reale înclinaţii literare, pentru că, începând din aceşti ani a colaborat la cunoscuta revistă pentru copii, „Licurici”. În 1952 a fost elev al Liceului „Gh. R. Codreanu” din Bârlad şi a dovedit o pregătire generală de excepţie. A participat deopotrivă la olimpiadele de literatură română şi matematică. În timpul studiilor liceale, la Ploieşti a colaborat la ziarul „Flacăra Prahovei”, deşi era un adolescent de numai 17 ani. Tot acum a debutat în presa literară cu poezie. Între anii 1958-1960 şi-a efectuat stagiul militar, timp în care a fost redactor la un periodic ostăşesc, „De veghe”. Între 1960-1962 a îndeplinit funcţia de metodist cultural, apoi a urmat cursurile fără frecvenţă ale Fac. de Filologie a Universităţii Bucureşti, lucrând în perioada 1962-1967 cu jumătate de normă ca redactor la „Viaţa studenţească”. A colaborat la „Gaudeamus” şi la posturile de radiodifuziune. Începuturile poetice, părăsite mai târziu, i-au fost însufleţite şi încurajate de Mihu Dragomir. Acesta l-a publicat în revista „Luceafărul”, la rubrica „Steaua fără nume”. Ştefan Dimitriu a desfăşurat o bogată activitate publicistică la „Scânteia tineretului”, „Contemporanul”, „Viaţa românească”, „Luceafărul”, „Tribuna” ş. a. După absolvirea facultăţii a lucrat ca redactor la Televiziunea Română şi ca reporter al emisiunii „Reflector”. În prezent este redactor-şef al săptămânalului „Program radio TV”. Se ştie că este prozator, autorul unor pagini interesante de scrieri cu caracter reportericesc, dar şi romancier. „Ţara lui Skanderbeg” din 1973 cuprinde note de călătorie. Aceeaşi tematică în „Dealuri la Prut” din 1977. În 1971, apăruse „Drumuri ca în palmă” iar în 1972, romanul „Trapez”. „Turnul nebunilor” apare în 1993 iar în manuscris se află „Soarta infanteristului”.

OPERA: „Sfatul familiei”, comedie în cinci serii, înainte de 1834; „Comedia banului Constantin Canta ce-i zîc şi Căbuşan şi cavaler Cucoş”, jucată în teatrele de păpuşi f. a. „Alte stihuri asupra banului Constantin Canta ce-i zîc şi Căbuşan şi cavaler Cucoş” ms; „Ode către Dumnezeu”, trad. din opera lui G. Derjavin, „Albina românească”. Referinţe critice: (selectiv) C. Erbiceanu, „Istoria Mitropoliei Moldovei şi Sucevei”, 1888; Gh. Ghibănescu, „Traista cu vorbe”, 1906; G. BogdanDuică, în „Convorbiri literare”, 1903 şi 1906; N. Iorga, „Ist. lit. româneşti din ceacul al XIX-lea”, 1907; I. Antonovici, „Documente bârlădene”, vol. II, 1912; Ş. Cioculescu, „Prima piesă românească” în „Gazeta literară”, 11, 1958; G. Călinescu, „Nicolae Dimachi”, în „Studii şi cercetării de ist. literară...”, VIII, 2, 1961. Al. Piru, „Ist. lit. rom. moderne”, 1964; x x x „Ist lit. rom...”, 1968; G. Ivaşcu, „Ist. lit, române”, 1969; D. Păcuraru, „Clasicismul românesc”, 1971; P. Cornea, „Originile romantismului românesc”, 1972; x x x „Dicţionarul cronologic” lit. română, 1979; x x x „Dicţionarul... până la 1900”, 1979; x x x „Scrieri literare inedite(1820-1845), 1981.

OPERA: „Drumuri ca în palmă”, Buc. 1971; „Trapez”, Buc. 1972; „Ţara lui Skanderbeg”, note de călătorie, Buc. 1973; „Dealuri la Prut”, Buc. 1977;

159

„Soarta infanteristului”; „Turnul nebunilor”, Buc. 1993. Referinţe critice: Dinu Flămând, în „Scânteia tineretului”, 3 sept. 1971; Augustina Pom, în „Vatra”, 7 oct. 1971; Val Condurache, în „Cronica”, 4 febr. 1972; Dan Ciachir, în „Viaţa românească”, 1 ian. 1973; M. Popa, „Dicţionarul...” 1977, p. 191; Mircea Iorgulescu, „Tineri scriitori contemporani”, 1978, p. 199 etc.

pedagogică”. Concepţia filosofică a lui C. Dimitrescu a fost influenţată de pozitivismul şi evoluţionismul european din epoca la care se raportează existenţa sa. Ideile sunt preluate fără spirit critic. A susţinut unitatea materiei şi spiritului şi a promovat o etică bazată pe datele ştiinţei. A ţinut primele cursuri de sociologice din ţară cu argumnete darwiniste dar şi cu unele idei socialiste cu a căror aplicare practică nu era de acord. A scris studii de sociologie literară: „Recenzentul”, „Spiritul democratic în literatură, arte şi ştiinţe”, însă insuficient argumentate. Pozitivismul a înfluenţat ideile estetice, aşa cum a integrat în sistemul lui de gândire evoluţionismul şi romantismul german. Concepţia estetică a fost exprimată în studiul „Der Schonheitsbegrift” (Conceptul de frumos), tradus parţial de el însuşi şi publicat în „România literară şi ştiinţifică” în 1895. Alte câteva articole pe aceeaşi temă au fost publicate în „Dreptatea”, „Drapelul” şi „Democraţia”. Meritul lui C. Dimitrescu-Iaşi este acela de a fi făcut posibilă înţelegerea locului şi funcţiei artei în societate. Frumosul este explicat prin conlucrarea metodelor experimentale cu cele ale psihologiei. Două aspecte ale frumosului distinge el, studiind în special esteticienii şi filosofii germani, unul formal, obiectiv şi unul subiectiv. Punerea lor de acord defineşte esenţa frumosului. Frumosul poetic e pur subiectiv, pentru că se bazează pe fantezie, materialul prin care se exprimă îl constituie imaginile (vezi T. Maiorescu). Artistul este o fiinţă superior înzestrată. C. Dumitrescu avansează ideea că există „dinastii de talente” (1). Nu exclude însă şi inflenţa mediului natural şi social din care vine şi se impune o personalitate creatoare. În domeniul criticii literare, C. Dumitrescu susţine ideea că, pentru a-şi atinge scopurile, criticul nu trebuie să aplice mecanic teoriile estetice, ci să explice geneza, dezvoltarea şi decăderea curentelor literare.” (2) Critica literară trebuie să-şi întemeieze judecăţile pe obiectivitate, pe valoarea subiectului. Frumosul este identic cu adevărul. Îmbrăţişa principiile estetice ale lui C. Dobrogeanu-Gherea. Cea mai mare parte a operei lui C. Dumitrescu-Iaşi a rămas în publicaţii, iar după moarte s-a scris puţin şi nesemnificativ despre creaţia sa.

DIMITRESCU-IAŞI, Constantin, estetician, publicist. S-a născut la 25 februarie 1849 la Iaşi şi s-a stins din viaţă la 16 aprilie, 1923 la Turnu Severin. Era fiul unui magistrat. A urmat şcoala primară în oraşul natal între 1856-1860, apoi, probabil, Liceul Internat din Iaşi pentru că a avut ca profesori, după propria lui mărturisire, pe A. Lambrior, G. Panu, Calistrat Hogaş, fiind absolvent din 1867. Fac. de Litere şi Filosofie a Unversităţii din Iaşi a urmat-o între anii 18671869, fiind în acelaşi timp şi profesor de latină la unele şcoli din capitala Moldovei. În anul şcolar 1869-1970 a fost profesor la Botoşani, apoi din nou la Iaşi (1870-1872), continuând în acelaşi timp şi studiile. Între 1872-1875 a fost profesor la Bârlad, după care a plecat la specializare la universităţile germane din Berlin (1875-1876) şi Leipzig (1876-1877). Din 1879 a fost profesor la Univ. din Iaşi şi a predat estetica, istoria filosofiei, logica, psiholohia şi pedagogia la Fac. de Litere şi Filosofie. În 1888 a fost transferat la Universitatea din Bucureşti ca prof de istorie a filosofiei vechi şi moderne, de etică şi estetică. Aici a funcţionat până la pensionare, 1919. A fost inspector general în Ministerul Instrucţiunii Publice şi Cultelor, director al Şcolii Normale Superiaore din Iaşi şi al Bibliotecii Universităţii din capitală (18981910). Timp de doi ani a fost şi rector al Universităţii din Bucureşti. A fost membru al Junimii dar nu a îmbrăţişat ideile politice ale acesteia şi s-a pronunţat împotriva lor în publicaţii ca „Drapelul” şi „Democraţia” (18971898). Era specialist în pedagogia modernă şi a contribuit la reformarea învăţământului mediu şi superior, lege din 1898. A condus „Revista

OPERA: „Conceptul de frumos”, în „România literară şi ştiinţifică”, 1(3, 4, 9, 15, 17) , 1895;

160

„Cronică literară” în „Dreptatea”, 1896; „Estetica şi critica modernă”, în „Drapelul”, 1897; „Opera d-lui Gherea”, 1dem, 1897; „Critica şi politica”, ibidem, 1897; „O erezie sociologică”, 1bidem, 1897; „Cronică teatrală”, ibidem, 1897; „Gherea şi Eminescu”, ibidem, 1898; „Cele două morale, studii de psihologie socială”, în „Revista ideii”, 1907; „Studii de estetică”, 1974 etc. Referinţe critice: Verax (I. Nădejde), în „Contemporanul”, 1891; C.D. Anghel, în „Adevărul”, 1894; Yang (Gala Galaction), în „Adevărul”, 1894; „Omagiu lui C. DobrogeanuGherea”, 1904; Cora Irineu, în „Ideea europeană”, 1923; I. Negruzzi, „Dicţionarul Junimii”, în „Convorbiri literare”, 10, 1924; I. Petrovici, „Amintiri”, 1934; I. S. Firu, în „Cercetări filosofice”, 1957; M. Roşianu, în „Revista de pedagogie”, 1958; Ernst Stere, în „Cercetări filosofice”, 1964; E. Speranţia, în „Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor”, 1972; I. Iliescu, în „Orizont”, 1973; x x x „Dicţionarul literaturii române de la origini până la !900”, 1979; Note: 1, 2, Dan Mănucă, „Dicţionarul... , 279)

„Săptămâna” un foarte bun poet, care cred că-i depăşeşte pe ceilalţi lansaţi la „Luceafărul”: Viorel Dinescu din Galaţi”. În postfaţa la volumul de debut, din 1983, intitulată „Un poet” cunoscutul director al revistei „Săptămâna”, exprima mai întâi „reacţiile” şi „umorile” lui în raport cu poezia vremii, şi nu numai (vezi vestita rubrică „La judecata de apoi a poeţilor”). Apoi, într-o frază lungă, îl aşează pe V. Dinescu în rând cu Bacovia şi Esenin (cam mult). În sfârşit găseşte că „El poate fi numit un muzician al tăcerii.” (1) Colaborează la „România literară”, „Cronica” „Luceafărul”, „Tribuna”. Conduce revista „Actualitatea Galaţiului” şi e redactor la „Porto-Franco”, editură la care şi-a tipărit cărţile. Este membru al U.S. Deşi a debutat în anii ’80, V. Dinescu nu se încadrează în rândul poeţilor postmodernişti, e mai curând un neoclasic, abordând teme şi motive cunoscute, recurente: copilăria („copilăria mea s-a ascuns într-o floare de purpură”), poetul („Poetul trece prin grădini pustii / Şi poartă în privire constelaţii / El vede trenuri de melancolii...”), satul („Toţi cei ce trec de-a dreptul printre lucruri / Nu vor şti drumul vechi ce l-au pierdut / Spre satul părăsit într-o scrisoare / Din care toţi salcâmiiau dispărut...”), oaspeţi de taină, pădurea, anotimpurile, orologiul, câmpia, oglinzile. Dominantă este starea melancolică ţesută în imagini vizuale cromatice, de esenţă romantică: „E o-ntâmplare banală din inima nopţii / zarea se leapădă de vânturi albastre / Se zice că o pasăre ar fi furat / Ametistul tăcerilor noastre.” Multe din poemele din „Ora ideală” sunt memorabile, din păcate starea poetică indusă nu mai este la „modă”. Volumul „Ecuaţii albastre” (să nu uităm că poetul este profesor de matematică) continuă registrul liric din volumul anterior, dar un mic pas înainte tot este evident. V. Dinescu simte nevoia să renunţe la versul clasic pentru a se exprima mai „liber”. Acelaşi Eugen Barbu observă că autorul „Ecuaţiilor albastre” „trece astăzi într-o zonă mult mai epurată, în care rigoarea şi armonia ideatică reuşesc să graveze mituri şi simboluri poetice memorabile...” (2) Temele însă nu sunt noi, starea interioară nu a cunoscut transformări radicale. Acelaşi univers întretăiat de liniile de forţă reflexive se observă şi în volumele

DINESCU, Viorel, poet, prozator, publicist. S-a născut în satul Zărneşti, com. Jorăşti, jud. Galaţi, la 2 aprilie, 1951, fiind unul din cei trei fii ai unui muncitor. A urmat cursurile şcolii primare în localitatea natală, iar gimnaziul (şcoala generală) la Zărneşti. Pentru aceasta a fost nevoit să facă o navetă zilnică de 6 km. După absolvire, a urmat cursurile Liceului „Mihai Eminescu” din Bârlad, finalizate cu examnen de bacalureat în 1970. A debutat ca poet în 1969 în revista liceului, „Aripi tinere”, condusă atunci de un grup de elevi din care au făcut parte Dinescu şi Puflea (alias Bogdănescu) şi îndrumaţi fiind de cunoscutul profesor C. Parfene, care l-a şi remarcat la momentul acela. A urmat cursurile Facultăţii de Matematică a Universităţii „Alex. I. Cuza” din Iaşi şi după ce şi-a luat licenţa a fost numit profesor la Liceul nr. 3 din Galaţi. În timpul studiilor universitare a colaborat la diferite publicaţii. Debutul în presa centrală are loc la revista „Săptămâna”, condusă de Eugen Barbu. Autorul „Princepelui” observa o deosebire dintre Viorel Dinescu şi mai experimentaţii poeţi dintr-o generaţie anterioară, A. Păunescu, I. Alexandru, Ion Gheorghe ş. a. („care ocupă fotoliile de orchestră ale liricii noastre” sic!). lansaţi de revista „Luceafărul”: „iar la 161

următaore. Poetul e un meditativ rămas mereu sub semnul mirării sau al întrebărilor interioare.

Dionisie Romano a fost un cărturar luminat, apropiat de mişcările care vizau ameliorarea condiţei umane.

OPERA: Ora ideală”, 1983; „O altă nuanţă a revoluţiei”, 1984; „Ecuaţii albastre”, 1984; „Etape”, 1990; „Ontologia cristalului”, 1994; „Istoria polemică şi selectivă a literatuii gălăţene” în curs de apariţie); „Portrete nedevelopate”, pamflete; „Eros Antares”, 1996; „Grădini suspendate”, 1998; „Poeme”, 1998; în Acad. bârlădeană a publicat „Mai trist ca niciodată”, 1994 şi „Vivat Academia”, 1995. Referinţe critice: Simion Dascălu, în „Săptămâna”, 2, 13 ian. 1984; Tr. Nicola, „Istoria Bârladului”, vol. II, 1998; Petruţa Chiriac, „Consemnări” în „Prometeu descătuşat”, I, 1 1993. Note: 1. E. Barbu, postfaţă la vol. „Ora ideală”, p. 84; 2. Idem, notă la vol. „Ecuaţii...” coperta 4.

OPERA: traduceri: Lamennais, „Cuvintele unui credincios”; Chateaubriant, „Geniul histrianismului” 1850-1851; „Din confesiunile Sf. Augustin”, 1851; La Bourdaloue, „Cuvânt pentru conştiinţa greşită”, 1841; J. B. Masillou, „Proverbele lui Solomon Eclesiastul”, 1852 ; „Principiile generale de înţelepciune şi datoririle tinerilor”, 1871; „Din meditaţiile Sf. Augustin”, I – III, 1851; „Adunare de meditaţii”, I- II, 1850 etc. Referinţe bibliografice: (selectiv); Melchisedec, „Biografia prea sfinţitului Dionisie Romano...” 1882; Gh. Popescu, „Viaţa şi activitatea lui Dionisie Romano”, 1898; N. Iorga, „Istoria bisericii...” II, p. 271- 272; Onisifor Ghibu, „Ziaristica bisericească la români”, 1910; T. G. Bulat, „Din corespondenţa fostului episcop al Buzăului, Dionisie Romano”,, 1924; Gabriel Cocora a dedicat 10 studii ample între anii 1955-1963, publicate în „Glasul bisericii”, „Biserica ortodoxă română” şi alte publicaţii de interes religios; I. Lupu, „Dionisie Romano, primul donator al BAR”, în BOR, 1964; Mircea Păcuraru, „Profesori transilvăneni la şcolile teologice din Ţara românească şi Moldova”, RITL, 2, 1976.

DIONISIE, Romano, traducător. A trăit între anii 1806 – 1873. Era originar de prin părţile Sibiului. A studiat în şcoli bisericeşti şi s-a călugărit la Mănăstirea Neamţ în 1823, la numai 17 ani. Fiu de ţăran, a rămas orfan la 14 ani. După ce a învăţat buchiile sloveneşti, a studiat la Şcoala „Sf. Sava” din Bucureşti, unde a atras atenţia lui I. H. Rădulescu, devenit profesor şi apoi director al prestigioasei instituţii. Între 1832-1843 a fost profesor la Buzău. A condus tipografia episcopală, a fost director al Seminarului Mitropoliei din Bucureşti între anii 1843-1848. În timpul Revoluţiei de la 1848 a simpatizat cu revoluţionarii din care pricină a fost arestat şi expulzat în Ardealul de origine. Este în continuare prigonit până în 1859 pentru că este un înflăcărat adept al Unirii Principatelor. După Unire a fost numit episcop de Buzău, după care a fost hirotonisit la Iaşi arhiereu de Traianopoeleos. Între anii 1864-1865 a fost locotenent de episcop la Huşi, apoi, pentru scurtă vreme, episcop titular, când a plecat din nou la Buzău. A deţinut o bogată bibliotecă, din care a dăruit Acad. Române circa 7000 de volume. Bun cunoscător al limbii franceze a fost în acelaşi timp şi un harnic traducător. Tot el a pus bazele primelor reviste bisericeşti: „Vestitorul bisericesc” (1839-1840) şi Eho eclesiastic” (1850-1852). A adaptat şi tradus manuale şcolare. Talentat orator, a scris şi o lucrare de retorică, „Principii de retorică şi elocinţa amvonului.”, 1859, aşa cum a fost preocupat de educaţia morală a tinerilor.

DOBOŞ, Vaslilian, poet. S-a născut la Costeşti, jud. Vaslui, la 19 iunie, 1953. A făcut şcoala primară în satul natal şi gimnaziul la Bârlad. A fost elev al Liceului „Gh. R. Codreanu”, promoţia 1979, apoi student al Academiei de Arte plastice, decorative şi design din Iaşi între anii 1991-1997, licenţiat în arte grafice. A fost pe rând: tipograf, designer, muzeograf la Muzeul literaturii române din Iaşi (din 1995). În prezent este director al Muzeului „Ion Creangă”. A debutat în presa ieşeană, a colaborat şi colaborează la: „Cronica”, „Dacia literară”, „Convorbiri.literare”, „Steaua”. „Luceafărul”, „Syimpodsion”etc. În volum a debutat în 1996. Deţine premiul pentru poezie la concursul „Porni luceafărul”, 1987 şi Premiul As. S. din Iaşi din 1996. A desfăşurat o activitate deosebită la Muzeul „Ion Creangă”, unde a organizat concursuri de creaţie literară, etc. 162

Poezia lui Vasilian Doboş e una a problematicii actuale în care „eul” poetic îşi caută o identitate ontologică. Într-o notă la volumul de debut „Liniştirea prin developare”, Cezar Ivănescu mărturiseşte că de un deceniu şi jumătate îi citeşte volumele aflate în manuscris, amintindu-şi de vreamea când poetul colabora la „Luceafărul” şi participa la şedinţele cenaclului „Numai Poetul”, recomandat fiind de un alt poet bârlădean, Cristian Simionescu. Cea de a doua notă a aceluiaş volum îi aparţine celui care îl recomandase şi afirmă că poezia lui Vasilian Doboş e „un specatcol al stărilor şi semnelor tăinuite” iar scoaterea lor la lumină „e un spectacol.” Lirismul este întors mereu în interior şi se dă impresia că poetul nu se destăinuie pe deplin, lasă ceva în zona inefabilului pentru receptorul interesat. Starea dominantă e una de frustrare: „Am libertatea de a rămâne sărac, mândru, arogant... Atâtea şi atâtea lovituri încă îmi evită societatea / pentru a mă doborî” („Privirea hieratică”) sau „Silit sunt să-mi redimesionez trupul / în care nici propriul meu vultur nu-şi găseşte un spaţiu” („Liniştirea prin developare”). Nu e mai puţin adevărat că poezia se „compune” din cuvinte, ele sunt acelea care crează stare de lirism, sau este vorba, mai simplu, de o dublă inducţie. Aerul sceptic de cele mai multe ori are cauze mai greu de descoperit: „Între mine şi poem se interpune o cameră de gazare, / o pâclă densă de lăcuste...” („O sabie care deschide o fereastră”) Problema esenţială este şi cea a stilului. El trebuie să intre în zone greu accesibile, ca într-un adevărat muzeu imaginar: „dacă acest sânge este ombilicul muierii sale dumnezeu (cu „D” mic); / ceva am din el...” sau „în fiecare bibliotecă / doarme câte un asin printre atâtea splendori, / dar eu simt acum ploaia cum citeşte Infernul. / Asin, atribut al loialităţii”. „Fluviul” este un poem întins cu multe nume substantive comune devenite proprii prin inducţie lirică, cu „Contraste născute sub bisturiu”. Apoi „forfotesc distilăriile muzicii”, „licheaua stă pitită”, „legendă... nevinovată ca un himen”, „Cântă un ferăstrău în lume”, „buldogi în frac” şi, în sfârşit, „Soseşte pasărea Uf!”. Universul acestui lirism nu se proiectează spre o altă viziune, rămâne în starea lui de „revoltă” individuală faţă de o lume cu busola grav defectată. Poetul

„şi-a însuşit experienţe maladive”, pentru că, „fericirea a fost... după chipul şi lentoarea lui Dumnezeu”, iar „Daimonul a fost pe măsura propriei sale mitologii”. Şi din nou nume „proprii” cu semnificaţii simbolice: Facere, Adâncime, Moarte, Lumea de Apoi. Cele 52 de „Cristograme” sunt expresia unui lirism al apropierii de divinitate. Descoperim în poezia lui Vasilian Doboş o materie în mişcare, un expresionism la nivel lexical, o imagistică rămasă în starea ei de dezordine şi nu în ultimul rând o destrămare dramatică a realului. OPERA: „Liniştirea prin developare”, 1996; „Dumnezeu în Direct”, 1999; „Despărţirea de om”, 2001. Referinţe critice: În „Luceafărul”, „Convorbiri literare”, „Independentul”, „Antiteza”, „Poesis” etc, opinii despre... semnate de: L. Vasiliu, I. Holban, N. Sava, Dan Silviu Boureanu, Adrian Alui Gheorghe, Th. Codreanu, Daniel Corbu, Liviu Apetroaie etc.

DOBRESCU, Alexandru, critic şi cercetător literar, publicist. A trăit între anii 1890 – 1967, fiind martor al unor evenimente cruciale. Se cunosc puţine date despre existenţa sa. Intrarea criticului şi cercetătorului în anonimat este nedreaptă, chiar dacă astfel de evenimente intră în firescul vieţii omului, indiferent de contribuţia la luminarea viitorului. Se ştie că a fost profesor la Liceul Kogălniceanu din Vaslui lăsând în urmă amintiri revelatoare. Despre Al. Dobrescu, profesorul şi scriitorul Vasile I. Cataramă afirmă că alături de alţi intelectuali din anii 1930-40, „a înviorat peisajul reconstituirii istorice a acestui focar de cultură”. În „Anuarul comemorativ” al Liceului M. Kogălniceanu, Al. Dobrescu publica fragmente de proză memorialistică, intitulate „Amintiri” în 1935. De altfel a colaborat la revistele locale şi din ţară: „Foaia tinerimii”, „Universul literar”, „Arhiva”, „Critica” etc. În 1919, cu prilejul redactării şi editării unei „Istorii a literaturii române”, Al. Dobrescu a fost cooptat în colectivul ei redacţional şi este autorul unei fascicole. La reviste a colaborat cu articole de istorie literară şi de metodică a limbii şi literaturii române. 163

OPERA: „Istoria literaturii române”, 1919 (o fascicolă ?) Referinţe critice: V. I. Cataramă, „Contribuţii” în vol. „Urme pe timp”, 1970; V. Grigoraş, „Fragmente...”, 2001, p. 152.

fiind cu lucrarea „Destinul literar al basmului românesc – Ion Creangă, Mihai Eminescu, Ioan Slavici.” La absolvirea facultăţii a fost numit profesor la Şcoala nr. 2 „Dimitrie Cantemir” din oraşul Vaslui, unde a funcţionat până la sfârşitul prematur şi neaşteptat din viaţă. A debutat în revista „Vatra” cu poezii sub pseudonimul Dioris Teluna în 1970. În calitate de profesor şi pasionat de creaţia literară, a organizat în şcoală activităţi cu acest conţinut. În 1974, pe când era elev, participând la un concurs de poezie de la Hunedoara, a primit premiul întâi din partea Comitetului de Cultură şi Centrului de Îndrumare a Creaţiei Populare. Un concurs intitulat „Un sfert de veac republican” s-a organizat în 1972 la Târgovişte de către Societatea literară „Al. Vlahuţă” la care I. Dobriţă a luat menţiune. A luat parte la şedinţele cenaclurilor literare vasluiene, cu nume mereu schimbate: „D. Cantemir”, „Vasile Alecsandri”, „Mihai Eminescu” etc. A colaborat la publicaţiile vasluiene, în special după revoluţie: „Adevărul”, „Oferta”, „Pheonix”, „Stadion”, ultimele trei iniţiate de el şi Dan Crişan. Lui i se datoreşte şi înfiinţarea primului post de televiziune din Vaslui, fiind secondat de Sorin Popoiu şi Dan Crişan. A debutat editorial postum prin grija soţiei sale, Brânduşa Dobriţă, şi ea pasionată de literatură şi film, cu volumul „Mitologii subiective în rondeluri imperfecte”, în 2001. A urmat volumul de proză scurtă, „Comoara”. Nici poetul nici prozatorul nu s-au împlinit literar, dar promisiunile erau autentice.

DOBRIŢĂ, Brânduşa, prozatoare. S-a născut în comuna Bălţaţi, jud. Iaşi, la 11 mai, 1956. A urmat şcoala primară la Mădârjeşti cu tatăl învăţător. Clasele V-XII au fost urmate la Liceul „Mihai Eminescu” din Iaşi, (fostul „Oltea Doamna”), finalizat în 1975 cu examenul de bacalaureat. Copilăria Brânduşei Dobriţă stă sub semnul sublimului dacă ne gândim că la 14 ani obţinea un premiu I pe ţară în calitate de solistă de muzică populară, prezentat şi la televiziunea naţională. Apoi nu trebuie uitat fragmentul cinematografic din care s-ar fi putut naşte o artistă de film. Tot în 1968 a participat la un concurs cu multe concurente de aceeaşi vârstă pentru a deveni protagonistă în filmul „Baladă pentru Măriuca”, un episod remarcabil din film o evidenţiază. La absolvirea liceului a dat examen la Fac. de artă dramatică, dar reuşita i-a fost zădărnicită de un mic defect de vorbire. În 1976 a devenit studentă a Fac. de Filologie din Iaşi, în 1980 a susţinut licenţa iar în acelaşi an a fost repartizată în sistemul de învăţământ la Şcoala cu clasele I – VIII, Nr. 5, „Ştefan cel Mare” din Vaslui, unde funcţionează şi astăzi. Brânduşa Dobriţă nu are o activitate publicistică, dar a debutat editorial cu un volumaş de proză scurtă intitulat în spirit iorghist, „Viaţa mea aşa cum a fost.” Are în pregătire un alt volum de schiţe şi povestiri.

OPERA: „Mitologii subiective în rondeluri imperfecte”, 2001; „Comoara”, proză scurtă, 2004. Referinţe critice: T. Pracsiu, pref. la vol. „Mitologii...”; idem, pref. la vol. „Comoara”

OPERA: „Viaţa mea aşa cum a fost”, 2004. Referinţe critice: T. Praxiu, pref. la „Viaţa... „

DOBRIŢĂ, Iancică, poet şi prozator. S-a născut la 16 aprilie, 1956 la Tg. Mureş şi s-a stins prematur la 27 octombrie, 1994 la Vaslui A urmat şcoala primară, gimnazială şi Liceul „Papiu Ilarian” din oraşul natal.. Între anii 1976- 1980 a fost student al Fac. de Filologie a Universităţii „Alex. I. Cuza” din Iaşi, licenţiat

DOINA, revistă de limbă, literatură şi artă populară. A apărut ca periodic lunar la Jorăşti, fostul jud. Covurlui, la 1 mai, 1928. Şi-a încetat apariţia în februarie-martie, 1930. A reapărut în

164

fostul jud. Covurlui, la 1 mai, 1928. Şi-a încetat apariţia în februarie-martie, 1930. A reapărut la Braniştea, în acelaşi judeţ în mai 1935. Prima serie a avut ca director pe un oarecare P. G. Savin. Important este că el îşi propusese să continue activitatea folcloristică a lui T. Pamfile, unul din iniţiatorii şi colaboratorii revistei „Ion Creangă” de la Bârlad. Revista a publicat literatură populară: poveşti, legende, cântece, ghicitori, proverbe, zicători, bocete, strigături, dar şi texte care descriu datini şi obiceiuri din Moldova. Contribuţia cea mai însemnată la adunarea materialului publicistic au adus-o învăţătorii şi preoţii satelor. Au colaborat şi cu alte creaţii literare D. Furtună, N. Mateescu, Constantin Beldie, Gheorghe N. Dumitrescu-Bistriţa etc. Format 16 / 22 cm.

talentul, pentru că talentul său e remarcabil, la lucrări de o însemnătate mai mare. Voim să spunem că domnia-sa e în stare să reuşească într-un gen de satiră mai mult decât acela din volumul de care vorbim.” (2) Zigu Ornea consemnează în lucrarea „Sămănătorismul” că în „Ramuri”, (mlădiţă a copacului „Sămănătorul”), Al. Gh. Doinaru publică „poezii şi proză mediocră (sic), numărul revistei cuprinzând „o producţie incalificabilă a talentelor locale”. (3) (n.a. Z. Ornea nu are aplecare spre fenomenul estetic, el fiind doar un istoric literar, arhivar şi nu comentator.) Autorul pomenit mai sus a avut o adevărată obsesie faţă de creaţia lui Doinaru şi a altora. Doinaru a continuat să colaboreze la „Sămănătorul” şi în 1909, când revista se orientase spre o direcţie neprevăzută. Câteva din pseudonimele lui Doinaru sunt: Ivan Turbincă, Dan Radames. Cu primul a colaborat la „Adevărul literar şi artristic”, „Opinia” (Iaşi), „Mişcarea literară”, „Minerva literară ilustrată”,”Flacăra”, „Bacăul”, „Curentul Bacăului”, „Gazeta Bacăului ş. a. Ca scriitor, Al. Gh. Doinaru e poet, mai ales poet satiric, prozator, epigramist, şi traducător. Poezia umoristică a rezistat timpului, dar e considerată de exegeţi inegală din punct de vedere artistic. Au făcut aprecieri asupra operei sale Mihail Dragomirescu, Garabet Ibrăileanu, Izabela Sadoveanu, Eugen Lovinescu, subliniind în creaţia sa un umor sănătos de esenţă populară. Subiectul bahic din epigrame şi catrene îl apropie de Al. O. Teodoreanu. Una din epigramele sale pe această temă a fost selectată de Giusepe Navara şi introdusă în „Epigrame alese”, Antologia epigramei româneşti, ediţie din 1985 la Ed. Facla. „Libertate; Scos la pensie Jenică / Face astăzi tot ce vrea: / De cu zori şi până seară / Bea, bea, bea, bea, bea, bea, bea.”

Referinţe bibliografice: I. Hangiu, „Dicţionarul presei literare...”, 1987, p. 114.

DOINARU, Alexandru Gh., poet şi prozator, epigramist. Pe numele său adevărat Alexandru Gheorghiu s-a născut în satul Văsâieşti, com. Moineşti, jud. Bacău la 22 febr. 1882 şi a încetat din viaţă tot la Moineşti la 16 iunie, 1934. A urmat cursurile şcolii primare, probabil, în localiatea natală şi apoi cursurile Liceului „Gh. R. Codreanu” din Bârlad, absolvent fiind din promoţia 1908, având printre colegi nume celebre, pe fizicianul Ştefan Procopiu şi scriitorul. B. Vizireanu. După absolvirea cursurilor Fac. de Drept a Univ. Bucureşti, a devenit magistrat şi avocat, profesie practicată în Moldova, la Bacău şi Roman. Din această vreme datează şi primele încercări care probează vocaţia de epigramist. A debutat în revista „Sămănătorul”, condusă atunci de N. Iorga. Ca poet nu se bucură de o bună apreciere din partea lui E. Lovinescu în „Istoria literaturii române contemporane”. Scrie versuri de inspiraţie patriotică şi nu „se justifică a atitudine satirică faţă de alţii”. (1) Versurile satirice ale lui Doinaru sunt apreciate de G. Ibrăileanu: „Iată unul care are spirit în 78 de pagini de versuri, d. Doinaru persiflează cu mult spirit tot felul de manifestări literare care-i sunt antipatice. Dacă ar trebui să-i dăm un sfat – dacă ni-l primeşte - ar acela care să renunţe la unele expresii rare, e foarte drept, cam triviale, şi mai ales l-am sfătui să-şi încerce

OPERA: „Ştiri literare”, versuri satirice, 1906; „Smaraida”, poemă umoristică, 1906; „Aventurile unui volum de poezii”, schiţe, 1910; „Hrisovul Moineştilor”, 1929; „Lambriorisme”, epigrame, 1929; Trad. Guy de Maupassant, „Domnişoara Fifi” f. a. ; M. Twain, „Un rămăşag între milionari”, f. a. Referinţe critice: G. Ibrăileanu, în „Viaţa românească”, 9, 1906; Idem, „opere”, vol. 4, 1977, p. 130-131, 542; idem, în „Viaţa româneascĂ”, 4, 1907; Izabela Sadoveanu, în „V. R.”, 9, 1908; H. G. în „Sămănătorul”, VIII, 1909; Gh. Adamescu, „Contribuţie la bibliografia românească”, 1928, p.

165

393; M. Dragomirescu, în „Conv. critice”, 1909; Gr. Grigorovici, „Bacăul din trecut şi azi”, 1933; I. Hangiu, „Presa literară românească”, vol. II, 1968; Z. Ornea, „Sămănătorismul”, 1970, p. 84, 87; E. Lovinescu, „Ist. lit. rom. cont.”, 1973, p. 406-407; M. Straje, „Dicţionar de pseudonime”, 1973, I. Hangiu, „Dicţionarul presei româenşti”, 1987; Eugen Budău, „Un epigramist de altădată”, în „Ateneu”, 12, 1998; Au mai scris: N. Iorga, I. E. Torouţiu, D. Murăraşu, I. Stoica, G. Răduică etc. Note: 1. E. Lovinescu, „Scrieri”, 1973, p. 406, 477; 2. G. Ibrăileanu, în „Viaţa românească”, 9, 1906; 3. Z. Ornea, „Sămănătorismul”, 1970, p. 84, 87, 106; G. Navara, „Epigrame alese”, 1985, p. 54.

Donici una din primele relaţii cu literatura rusă. Poemul „Ţiganii” de A. S. Puşkin dă măsura artei sale, traducerea fiind una din acele care dovedesc o adâncă înţelegere şi pătrundere a mesajului din textul original. Apoi, în colaborare cu C. Negruzzi, a tipărit un alt volum de traduceri, de data aceasta din Antioh Cantemir, „Satire şi alte poetice compuneri”, în 1844. Întâlnim din nou aceeaşi capacitate de transpunere în limba română a unor texte din limba rusă. Din relaţia cu literatura satirică rusă, Donici a avut de câştigat, pentru că volumul „Fabule” din 1840 îi aduce faima de „mare fabulist”, Alecsandri numindu-l „un veritabil La Fontaine. (1) De aceeaşi apreciere, mai ales în ceea ce priveşte stilul, se bucură şi din partea lui C. Negruzzi şi M. Kogălniceanu. G. Călinescu găseşte că în cele 87 de fabule scrise de Donici se simte o puternică influenţă din partea fabuliştilor ruşi A. E Izmailov, I. I. Dimitriev şi I. A. Krâlov. Precizarea lui Călinescu vine ca o reacţie la aprecierea lui M. Kogălniceanu, cum că Donici este superior celorlaţi fabulişti, avându-l în vedere şi pe Gr. Alexandrescu. Acelaşi Călinescu afirmă că Donici împrumută de la Izmailov tema, teoria de la Dimitiev şi mai cu seamă de la Krâlov, că este lipsit de originalitate, „dar dovedeşte în schimb interes particular pentru localizarea şi adaptarea subiectului”(2) Însă problema influenţelor e mai complexă şi vine de la Esop dar dacă fabulele lui Donici au o strânsă legătura cu realitatea românească, este foarte important. Meritul lui este acela de a fi autohtonizat subiectele vizând viciile vremii: abuzurile, cosmopolitismul, superstiţiile, nepotismul, lăudăroşenia. Sunt remarcabile fabulele: „Două poloboace”, „Racul, broasca şi o ştiucă”, „Muştele şi albinele”, „Vulpea şi bursucul” ş.a. Întâlnim în fabulele lui Donici un umor discret, exprimat concis, într-un stil simplu, venit din limba vorbită, încărcată cu expresii aforistice, proverbe, zicători izvorâte din acea înţelepciune matură, ca în „Capra şi iada”, „Lupul şi cucul” etc. În cadrul generaţiei de scriitori paşoptişti, Donici s-a bucurat de o largă receptare şi s-a impus prin calităţile stilului său, în mare parte original. Cât priveşte comparaţia cu Grigore Alexandrescu, aceasta e relativă, între cei doi există mari deosebiri, încât se creează impresia că nu s-au cunoscut şi

DONICI, Alexandru (Alecu), fabulist, traducător. S-a născut în 1806 în com. Bezin, (azi Donici – Orhei) în Basarabia, dar familia era originară de prin părţile Vasluiului după unii cercetători. S-a stins din viaţă în 1866. A fost ofiţer în armata ţaristă. Era fiul clucerului Dimitrie Donici şi al Elenei născută Lambrino. A primit educaţie în spaţiul rusesc. A urmat un pension la Petersburg, unde s-a iniţiat în literatura rusă, apoi o şcoală de cadeţi şi a devenit ofiţer în armata rusă pentru un an (1825-1826). A demisionat din armata ţaristă şi s-a stabilit pentru un timp la Iaşi (1835-1841), apoi la Piatra Neamţ. A intrat în magistratură dar şi-a pus în valoare şi talentul literar. A debutat cu o traducere a poemului „Ţiganii” de A.S. Puşkin în 1837. S-a impus ca literat de seamă şi a colaborat la „Dacia literară”, „Propăşirea”, „Zimbrul” „Albina românească”, „Propăşirea”, „România literară” etc, dar ceea ce defineşte pe scriitorul Alecu Donici şi din ce anume i-a venit consacrarea, este talentul de fabulist, ştiindu-se că fabula, ca specie clasică, e încărcată de largi semnificaţii. Eminescu îl numeşte în „Epigonii”, „Donici cuib de-nţelepciune”. Deşi nu prea întinsă, opera sa are ecou, multe din fabulele sale sunt memorabile. Creaţia sa marchează un moment important în evoluţia literaturii româneşti premoderne. Îi datorăm lui 166

s-a impus fiecare cu mijloacele lui. Problema este însă cea a influenţelor, Alexandrescu e legat într-un fel de fabula franceză (La Fontaine), Donici de cea rusă (Krâlov).

Tudor Şoimaru, Vladimir Streinu şi Şerban Cioculescu din 1928. A colaborat la „Convorbiri literare”, „Adevărul literar şi artistic”, „Adevărul” (Vaslui), „Semnal”, „Prutul” etc. La Centrul de radioficare din Huşi a realizat emisiuni între anii 1976-1991, după care a revenit la Biblioteca „Mihail Ralea”, unde lucrează în prezent. C. Donose este unul din coautorii „Istoriei Huşilor”, din 1995, a îngrijit ediţia „Cuza şi Huşii” de Gh. Melinte şi s-a îngijit de apariţia cărţii „De la Abulius la Zota”, apărută la Ed. Timpul din Iaşi. Este de asemenea unul din autorii importanţi (peste 7o de pagini) ai „Cronicii Episcopliei Huşilor”, vol. VI. În prezent este preocupat de documentele vechi privind isoria, cultura şi nu în ultimul rând literatura acestor locuri.

OPERA: „Fabule”, f.a. ; „Povestea fabulei”, f. a. ; „Fabule”, Chişinău, 1836;, „Fabule”, Iaşi, 1840; (ed. II, 1842); „Fabule”, 1956; Trad. A.S. Puşkin, „Ţiganii”, 1937; „Satire şi alte poetice compuneri”, de A. Cantemir, în colab. cu C. Negruzzi, 1844. Referinţe critice: C. Negruzzi, pref. la vol. „Fabule”; idem, pref. la vol. „Povestea fabulei”, (ambele vol. f.a.); N. Iorga, „Istoria...” II; P. V. Haneş, „Histoire de la literrature roumene”, 1934; G. Călinescu, „Istoria...”; G. Bogaci, I. Grecul, „Alexandru Donici”, 1966; D. Popovici, „Studii...”; Sanda Radian, „Măştile fabulei”, 1983; Maria Protase, DSR, 1998 etc. Note: 1, 2. Maria Protase în DSR, p. 121;

OPERA: „Istoria Huşilor”, 1995 (coautor); „Cronica Episcopiei Huşilor”, vol. VI (coautor).

DONOSE, Constantin, publicist, editor, documentarist. S-a născut la Erbiceni, lângă Tg. Frumos, jud. Iaşi la 22 mai, 1951 în familia învăţătorului Didel Donose. A urmat şcoala primară şi gimnazială la Deleni, jud. Vaslui, unde, între timp, se mutase întreaga familie, până în anul 1965. A continuat studiile secundare la Liceul „M. Kogălniceanu” din Vaslui, absolvent cu examen de bacalaureat în 1970. Între anii 19701973 a urmat cursurile Şcolii Superioare de Biblioteconomie la Bucureşti. Îniţial a fost încadrat la Deleni ca director de cămin cultural şi bibliotecar în anul absolvirii, pentru scurtă vreme însă, pentru că, în acelaşi an a fost transferat la Biblioteca „Mihail Ralea” din Huşi. Preocupat însă de probleme culturale, C. Donose a pendulat între bibliotecă şi alte activităţi din spaţiul cultural huşean. A lucrat o vreme la Casa de Cultură în calitate de instructor şi regizor al unor formaţii artistice, redactor la „Vocea Huşului”, la Centrul de radioficare local şi a colaborat la Radio Iaşi cu peste o sută de relatări, ştiri, note etc. Publicistic a debuta în 1980 în „Kalende”, o revistă locală cu probleme de biblioteci, titlul revistei fiind reluat după cunoscuta revista a lui

DONOSE, Vicenţiu, prozator, s-a născut în comuna Bogdăneşti, jud. Vaslui la 6 februarie, 1942 şi s-a stins la Iaşi în anul 2004. A făcut şcoala primară în satul Buda iar şcoala generală la Costeşti, unde părinţii erau cadre didactice. Şi-a continuat studiile la Liceul M. Kogălniceanu din Vaslui între anii 1955-1959. După ce a lucrat în sistemul de învăţământ ca profesor suplinitor până în anul 1963, a dat concurs de admitere la Fac. de Filologie a Universităţii din Iaşi, fiind student între anii 1963-1968. Licenţiat în flilologie, a funcţionat o vreme ca redactor la Editura Junimea, condusă la acea vreme de Mihai Drăgan (1977-1990), după ce a lucrat ca metodist la Centrul de Îndrumare a Creaţiei Populare din Iaşi (1968-1977). În ultimii ani, înainte de deces a fost bibliograf la Biblioteca „Gh. Asachi” din Iaşi. A debutat în 1966 în revista „Cronica” cu povestirea „Omul care şi-a ucis visul”. A colaborat apoi la „Convorbiri literare”, „Flacăra Iaşului”, „Neamul românesc”, „Opinia” etc. Debutul editorial s-a produs în anul 1970 cu volumul de proză scurtă, „Vara cu tei nebuni”. Ca şi în alte situaţii, proza scurtă precede romanul, univers 167

epic întins şi liber pe spaţii largi. Romanuil „Cetatea” are un fir epic istoric, într-un fel sadovenian, iar „Gura lumii” îşi plasează acţiunea imediat după război într-o atmosferă sumbră, produsă de cumplita secetă şi foamete din anii 1946- 1947. Temele se diversifică în romanele „Vremea lupilor”, „Lăpuşneanu şi patru păcate”, ori „Limpedele chip al dimineţii”. Vâna epică a lui Vicenţiu Donose e din stirpea povestitorilor moldoveni care nu s-a lepădat niciodată de descriptivism, inoculând asfel textului un permanent fior liric. Peste proza sa s-a aşternut un văl de uitare nedreapă, deşi vom întâlni în ea o atmosferă care ne este comună. Împreună cu alţi colaboratori a realizat scenarii radiofonice, printre acestea, „Leac pentru pistrui” şi „Grădina din sărături”, pentru Radio Bucureşti, 1986 şi 1988. Împreună cu scriitorul Nicolae Busuioc (şi el vasluian) a realizat monografia „Biblioteca „Gheorghe Asachi” – 80. O istorie de suflet şi de minte”, apărută la Ed. Vasiliana, Iaşi, 1998 şi 2000. V. Donose a fost un scriitor reprezenativ în eopca în care s-a afirmat.

Ierodiacon la Mitropolia din Iaşi, unde a fost cunoscut de Varlaam, un alt ilustru cărturar moldovean din spaţiul Bisericii Ortodoxe. La numai 25 de ani, în 1649, era deja monah al Mănăstirii Probota, cu numele clerical de Dositei, iar în 1658 era episcop de Huşi, ceea ce, de fapt, îl leagă de spaţiul vasluian la care ne raportăm. Un an mai târziu, era episcop de Roman, pentru ca în ani următori să urce pe cea mai înaltă treaptă ecleziastică, cea de Mitropolit al Moldovei. Dosoftei este un cărturar de spiţă aleasă, un promotor al cultivării limbii române în biserică. Cunoscând un număr mare de limbi, (elina, latina, slavona, poloneza, ucraineana), a tradus cărţi în limba română, sau le-a prelucrat, le-a adaptat, într-o epocă în care şi alţi cărturari vizau aceeaşi ţintă, Simion Ştefan, Varlaam etc. Printre traduceri se află şi celebra „Psaltire a Svântului prooroc David pre versuri tocmită”, apărută la Uniev în Polonia în anul 1673. Ea este prima mare operă în versuri tipărită în limba română. Cu sprijinul lui N. MilescuSpătarul, Dosoftei a adus în Moldova o tipografie, dăruită de patriarhul Moscovei, la care a tipărit cărţi de importanţă majoră pentru cultura românească a vremii: „Psaltirea Slavoromână”, 1680, „Vieaţa şi petreacerea svinţilor”, I – III, 1682-1686, „Parimiile preste an”, 1683. În 1686 a fost nevoit să plece iarăşi în Polonia (mai fusese silit la o asemenea trudă în 1675). Pentru strădania lui de a introduce limba română în biserică, având un adevărat geniu poetic, model al literaturii religioase, Dosoftei este considerat de B. P. Hasedu „fondatorul poeziei române literare”. (2). Este adevărat că Dosoftei este un talentat întemeietor de limbaj poetic ficţional şi că a dominat cultura română în cea de a doua parte a sec. al XVII-lea. Contemporan cu Miron Costin, şi el unul din primii poeţi ai acestor meleaguri, s-a bucurat de stima acestuia, aprecierea lui că „acest Dosofteiu era un om pre învăţat...ştia multe limbi...” şi încheia cu celebra afirmaţie: „nasc şi la Moldova oameni”, este repetată şi azi în multe situaţii. Moldova era un spaţiu

OPERA: „Vara cu tei nebuni”, 1970; „Cetatea”, roman, 1972; „Vremea lupilor”, roman, 1982; „Gura lumii”, 1986; „Lăpuşneanu şi patru păcate”, 1982; „Limpedele chip al dimineţii”, 1986; „Biblioteca Gh. Asachi”- 80”, în colaborare cu N. Busuioc, 1998, 2000. Referinţe critice: N. Barbu, în „Iaşul literar” , sept, 1970; Val Condurache, în „Convorbiri literare”, ian. 1985; Gh. Drăgan, în „Iaşul literar”, 2, 1964; Ion Holban, în „Cronica”, 15 oct. 1982;, 29 iunie, 1984, 3 oct. 1986; Iacobitz, Al, în „Convorbiri literare”, 12 de. 1978; Z. Sângeorzan, în „Cronica”, 18 mai, 1984; Viola Vancea, în „România literară”, 27 aprilie, 1972 etc, etc, etc.

DOSOFTEI, cărturar, umanist, poet. Pe numele său de botez, Dimitrie Barila, monahul Dosoftei s-a născut la Zolkiew (azi localitatea Nesterov, Ucraina) la 24 oct. 1624 şi a încetat din viaţă la 13 dec. 1693. Familia era însă originară de prin părţile Sucevei, provenind dintr-un neam de mazili (boieri scăpătaţi). Era fiul lui Leonte Barila şi al Mariei sau Miara (1), de origine aromână. A studiat probabil la Mănăstirea Trei Ierarhi din Iaşi şi la Şcoala Frăţiei Ortodoxe din Liov (Polonia). A început lunga şi bogata activitate monahală ca 168

nesigur pentru activităţi culturale ample pe care Dosoftei le-a conceput, multe dintre ele finalizându-se. „Psaltirea...” este o operă poetică în care găsim multe pagini lirice din care răzbate cunoscuta temă clasică, „fortuna labilis”, un sentiment al zădărniciei îl stăpâneşte pe autor. Acest sentiment se acutizează mai ales în cele două exiluri poloneze. Privită din perspectiva trecerii timpului, opera lui Dosoftei are azi valoare documentară şi face obiectul studierii ei de către specialiştii din domeniul istoriei culturii şi literaturii. Pentru timpul său, Dosoftei este un geniu, unul din cei mai mari cărturari şi scriitori de pe aceste meleaguri. Exegeţii au descoperit linii directoare către timpurile noastre în creaţia sa, pentru că a reduce munca sa doar la traduceri şi răspândirea limbii române în biserică, ar fi nu numai prea puţin, dar şi nedrept. El este un poet care deţine o cultură poetică solidă, dublată de o pătrundere filosofică medievală recunoscută. Cunoaşterea unui mare număr de limbi i-a luminat calea către aceste izvoare, iar prezenţa lor în ample pasaje poetice e o dovadă a umanismului său. Descoperit târziu de către exegeţi, autorul „Psaltirii...” s-a bucurat şi se bucură de o atenţie deosebită, pentru că de la el porneşte izvorul nesecat al poeziei româneşti. Revenind la traduceri, efortul cărturarului este lăudabil. Un Simion Ştefan se plângea de puţinătatea cuvintelor din limba română când traducea „Noul Testament de la Bălgrad” în 1648 şi, desigur, Dosoftei se afla în aceeaşi situaţie când traducea „Vieaţa şi petreacerea Sfinţilor, I– III, în 1682-1686. Se consideră justificată aprecierea din „Cătră iubitul cititori”, unde traducătorul afirmă că „abia cu mult greu am scris şi această svântă carte de am tălmăcitu româneşte pre limbă proastă”. (3) De acest neajuns se plângea cu un veac şi jumătate mai târziu Grigore Alexandrescu în „Epistolă către Voltaire”. Fundamentală, desigur, în creaţia lui Dosoftei rămâne „Psaltirea pre versuri tocmită” din 1673, pentru că acolo întâlnim geniul poetic al mitropolitului, dar furat de pasiunea sa arzătoare de a scrie versuri, dă naştere şi „Cronologiei domnilor Moldovei” la 1681 şi „Hronografulu împăraţilor, Nouă adunare de istorii”, opere prin excelenţă laice în care informaţia face casă bună cu fabulaţia, în

spiritul literaturii medievale. „Psaltirea în versuri” e o demonstraţie rară a modului de împletire a spiritului biblic medieval cu lirismul, ca în poezia eclesiastică bizantină. Rugăciunea biblică şi liturgică se împleteşte cu contemplaţia personală. (4) Influenţa folclorică era inevitabilă, pentru că, în orice caz, izvoarele acestea erau mult mai aproape decât cele bizantine şi e mai mult decât o presupunere că limba poeziei sale era cea vorbită în diferite medii sociale. Binele şi răul sunt reperele care străbat de la un capăt la altul osia Bibliei şi a „Psaltirii...” iar traducătorul şi creatorul în primul rând ard de dorinţa de a vedea învinsă fapta diavolului, pentru triumful divinităţii. Paginile sunt încărcate de ideologia religioasă dominantă, de apropiere a divinităţii de tot ceea ce este omenesc. Viziunea este deseori folclorică, iar prelucrarea capătă valenţe populare, în spiritul unei filosofii naive: „Iară spre noi, Doamne sfinte / i-ai însemnatu de nainte / Strălucoarea sfintei feţe / de ne-ntoarce spre blândeţe / ... Vin şi grâu să-mi prisosască / Oloiul să nu-mi lipsească / Însă eu cu pace bună / Voi dormi deîmpreună / Şi când din lume m-oi duce / Mă voi odihni cu dulce / În casa ta cea senină / Cu bucurie deplină.” (Psalmul 4). Nu lipsesc accentele unei viziuni poetice de inflenţă elinică, un baroc de sorginte bizantină. Imnicul ia locul lamentaţiei: „Văz c-ai făcut cerul cu mânule tale / Cu toată podoaba, şi-i pornit cu cale. / Ai tocmit şi lună să crească, să scază / Să-şi ia de la soare lucoare şi rază. / Stelele luminate, ce lucesc pre noapte / De dau cuviinţă, tu le-ai urzit toate. / Ce poate fi omul de-l aduci aminte / De cerci pentru dânsul folos înainte.” (Psalmul 8). Versul endecasilabic din fragmentul de mai sus aparţine poeziei culte. În Psalmul 5, versul e scurt, 7-8 silabe în viziune folclorică: „Am mâncat pâne de zgură / Şi lacrimi în băutură. / Mi-s zilele trecătoare / De fug ca umbra de soare...”. Se întâlnesc în Psalmi sentimente multiple, meditaţia capătă profunzime. Omul este „o nemică” „De vreme ce trece ca o umbră rară...” (Psalmul 38). Motivul meditaţiei este cel cunoscut: „vanitas vanitatum et omnia vanitas.” „Psaltirea...” a fost tradusă, desigur, cu mare trudă într-un timp îndelungat. Traducătorul a revenit asupra textelor, iar rezultataul dă măsura conştiinţei artistice a lui 169

„Transilvania”, 4, 1985; Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Iosif Sava, în „Muzică şi literatură”, II, 1987; Ştefan Ciobanu, „Ist. lit. rom. vechi”, 1989 Note: 1. DSR, p. 129; 2, 3, 4. idem, p. 130; 5, 6, 7. G. Călinescu, „Istoria...”, p. 49;

Dosoftei. Mărturia traducătorului este grăitoare: „Cu multă trudă şi vreme înelungă precum am putut mai frumos am tălmăcit şi i-am scris precum au vrut Dumnezeu, să poată trage hirea omului către cetitul ei.” „Viaţa şi petreacerea Svinţilor” este un adaos foarte important pentru a fixa pe unul din cei mai mari scriitori ai literaturii române, servind ca model altor creatori printre, ei lui Ion Neculce. Vorbind despre limba traducerilor lui Dosoftei, G. Călinescu afirmă că Mitropolitul „are acea curgere mieroasă a limbii, densitatea de lichid greu a frazei, materialitatea vorbei care dau mireasmă mâhnirilor abstracte.” (5) Autorul „Istoriei literaturii...” descoperă versuri de diferite dimensiuni, între 6 şi 16 silabe şi găseşte în ele „hilaritatea sfântă a misticilor italieni”. (6) Popularitatea versurilor lui Dosoftei e surprinzătoare; fragmente din „Psaltire...” au ajuns cântece de stea. „Limbile să salte / Cu cântece nalte / Să strige-n tărie / Glas de bucurie, / Lăudând pre Domnul / Să cânte tot omul...” (7) Toate aceste atribute excepţionale ale Mitropolitului erau cunoscute în epocă. Ion Neculce avea o motivaţie în plus atunci când spunea: „În ţara noastră pe această vreme nu este om ca acela...”. Notăm că Dosoftei este şi autor de epigrame.

DRAGOMIRESCU, Daniel, critc literar, prozator. S-a născut în comuna Vărăşti, jud. Giurgiu, la 12 aprile, 1952. După şcoala generală urmată în comuna natală, a fecventat cursurile Liceului Teoretic din Com. Olteni, jud. Teleorman, absolvent cu examen de bacalaureat în 1971. După absolvirea liceului, a fost pentru scurtă vreme muncitor pe un şantier la Râmnicu Vâlcea. A urmat apoi o Şcoală Postliceală de Secretariat, Stenodactilografie şi Comerţ Exterior din Bucureşti, până în 1974, iar după absolvire a lucrat ca stenodactilograf la Institutul de Lingvistică din Prin Bucureşti. concurs a intrat la Fac de Limba şi Literatura română a Universităţii din Bucureşti, având ca profesori pe Eugen Simion, Paul Cornea, Zoe DumitrescuBuşulenga, Pompiliu Marcea, Ov S. Crohmălniceanu, Ion Rotaru, Al Piru etc. A frecventat cenaclul Junimea dar nu s-a afirmat în acest mediu pentru că, de fapt, după spusele d-lui, era un cenaclu al textualiştilor M. Nedelciu şi M. Cărtărescu. Din 1983 este însă profesor de Limba şi literatra română, mai întâi stagiar la o şcoală din satul Horia, aflată în Bărăgan, apoi bibliotecar la Şcoala Nr. 7 „C. Motaş” din Vaslui, iar după revoluţie, a fost numit profesor titular la Grupul Şcolar „Ştefan Procopiu”, apoi la Lieul Teoretic „Emil Racoviţă”, ambele din oraşul Vaslui.. Debutul literar are loc în paginile revistei „Păreri tutovene” în iulie 2001 cu povestirea „Corabia lui Noe”. În anul următor are loc debutul editorial cu volumul „Cel din urmă rapsod şi alte povestiri” la o editură din capitala Moldovei, iar în 2002 a apărut romanul „Nimic nou după cortina de fier”. Un studiu de istorie

OPERA: „Psaltirea de-nţăles (Psaltirea slavoromână), 168; „Molitvenic de-nţăles”, 1681; „Cronologia domnilor Moldovei”, 1681; „Vieaţa şi petreacerea Svinţilor”, I – III, 1682- 1686; „Paremiile preste an”, 1683; „Octoih”, (lucrare neterminată), 1683; Matei Kigalas, „Hronograf al Împăraţilor”, Nouă adunare de istorii începând de la faptul lumii până în anul 1686”, trad. din greceşte, ms. „Psaltirea în versuri”, ed. G. G. Ursu, 1974; „Opere”, I, versuri, ediţie îngrijită de G.G. Ursu, 1978. Referinţe critice: B.P. Hasdeu, în „Columna lui Traian”, 1870; Ştefan Ciobanu, „Dosoftei , Mitropolitul Moldovei şi activitatea lui literară”, 1918; Aug. Z. N. Pop, „Glosări la oprea Mitropolitului Dosoftei” (1673 – 1686), 1943; G. Ivaşcu, „Istoria...”, 1969; Al. Elian, în „Contemporanul”, 21, 1967; D. Simionescu, în „Manuscriptum”, 3, 1972; I. C. Chiţimia, „Dosoftei, primul poet român de clasă europeană”, 1974; I. Rotaru, „Valori...”, II; L. Ulici, „Confort Procust”, 1983; L. Onu, în „Revista de istorie şi teorie literară”, 2, 1984; D. Oprescu, „Etic şi artistic în gândirea românească”, 1984; N. A. Ursu, în „Limba română”, 1, 1985 şi 5, 1987; M. Anghelescu, în

170

literară se intitulează „Liviu Rebreanu. Romancierul şi lumea sa”. Tot pe aceeaşi coordonată e şi volumul „Coordonate ale prozei româneşti” în care pune în valoare prozatori vasluieni contemporani. Explozia editorială a lui Daniel Dragomirescu a continuat cu alte două microromane, „Deşertul roşu” şi „Întunecatul noiembrie” din 2004 şi respectiv, 2005. Prozatorul D. Dragomirescu este un fin analist al suftletelor protagoniştilor cărţilor sale, un observator obiectiv, auctorial, omniscent, mânuind cu pricepere naraţiunea. Subiectele povestirilor şi romanelor sale sunt reduse ca dimensiune, venind parcă în preîntâmpinarea orizontului de aşteptare, a cititorilor furaţi de alte preocupări, ca timpul rezervat pentru lectură să fie cât mai economicos folosit, dar importantă este densitatea, concentrarea în text pentru a se ajunge la o asemenea performanţă. De altfel şi în studiile sale privind opera unor scriitori este preferată expresia lapidară şi limpede. Personajele operei sale în proză sunt deseori atipice, dar alegorice dacă avem în vedere intenţionalitatea etică. Universul povestirilor sale este descoperit în satul care conservă tradiţii şi rânduieli străvechi, mituri, eresuri, superstiţii, poveşti năstruşnice. Descoperim în ele orizonturi etnografice, fără să se facă abuz de descripţie. Filosofia de viaţă este una simplă dar profundă, morala se află mereu sub un control obştesc, tradiţie clădită pe bun simţ şi respect. Abservaţia autorului se structurează pe un realism tradiţional, chiar dacă sunt pasaje care amintesc de Marin Preda şi chiar de Kafka. În romane rămâne acelaşi narator cu evidente calităţi stilistice. Universul sondat este cel al eternului conflict dintre aspiraţiile protagoniştilor şi lumea în care i-a aruncat destinul. Motivul Cortinei de fier, al deşertului roşu, este elocvent... dictatura, dar autorul se fereşte de tezism şi abordează tema dintr-o perspectivă estetico-literară în care elementele tradiţiei se împletesc în chip firesc cu cele moderne, chiar dacă nu practică textualismul ca modalitate prozastică. În studiile de critică şi istorie literară are în vedere deopotrivă opera şi autorul, într-o viziune călinesciană. Studiul închinat lui Liviu Rebreanu priveşte universul uman şi capacitatea prozatorului de a „fotografia” lumea satului, aşa cum era în timpul vieţii scriitorului.

„Coordonate ale prozei româneşti” are meritul de a fi sondat un univers literar inedit, făcând într-un fel critică de întâmpinare. Autorul colaborează constant la „Convorbiri literare”, „România literară”, „Oglinda literară”, „Est”, „Argeş”, „Ardealul literar”, „Bucovina literară”, „Adevărul literar şi artistic”, „Ateneu”. A fost iniţiatorul şi redactorul-şef al „Adevărului literar”, supliment al ziarului „Adevărul” de Vaslui. OPERA: „Cel din urmă rapsod şi alte povestiri”, 2001; „Nimic nou după Cortina de Fier”, roman, Junimea, 2003; „Liviu Rebreanu. Romancierul şi lumea sa”, 2002; „Coordonate ale prozei româneşti”, 2003; „Deşertul roşu”, roman, Junimea, 2004; „Intunecatul noiembrie”, 2005 Referinţe critice: Lucian Vasiliu, în „Convorbiri literare”, 7, 2003; Dan Stanca, în „România literară”, 14 iulie, 3003; T. Pracsiu, în „Tribuna învăţământului”, 24-30 nov. 2003; V. Talpalaru, în „Dacia literară”, 53, 2004; M. Cantuniari, în „România literară”, martie, 2004; Cristian Măgură, în „România literară”, 47, 2004; Geo Vasile, în „România literară”, 41, 2005; R. Tuculescu, în „Tribuna”, 57, 2005.

DRĂGĂNESCU - VERICEANU, Veturia, traducătoare. Lipsesc datele biografice. Aparţine ca scriitoare secolului al XX-lea, Se ştie că a fost absolventă a Liceului „CuzaVodă” din Huşi, jud. Vaslui, promoţia 1924, că a făcut studii universitare la o facultate de litere, specialitatea limbă franceză şi că a fost profesoară. A tradus din lirica lui Mihai Eminescu şi Lucian Blaga în limba franceză. OPERA: „Poesis”, din lirica lui M. Eminescu şi L. Blaga în limba franceză, 1974 Bibliografie de referinţă: „Istoria Huşilor...”, 1995, p. 273

DRĂGOI, Cezar, poet, prozator, publicist. S-a născut la Chişinău în 1926. Între 1933-1945 a făcut şcoala primară şi a urmat apoi cursurile Liceului „Gh. R. Codreanu” din Bârlad, distingându-se ca un elev excepţional, după cum afirmă, cercetând datele documentare, Tr. Nicola. (1) A debutat cu poezie la şedinţele Societăţii Ştiinţifice „Stroe Beloescu”. A trimis versuri unei reviste muzicale apărute la Bârlad „Radio Bârlad” iar versurile se constituie într-un fel de imn al liceului. A publicat de 171

„Dicţionar... 1971; x x x Dcţionar cronologic...

asemenea versuri în „Păreri tutovene” şi „Lumina”. Între anii 1945-1950 a urmat cursurile Fac. de Drept şi Filosofie a Univ. Bucureşti şi a colaborat în această perioadă la „Scânteia tineretului”, „Cravata roşie”, „Luminiţa”, „Flacăra”, „Revue roumaine”, „Gazeta literară”, „Viaţa românească” etc. A fost o vreme redactor şi colaborator al emisiunilor de Radiodifuziune pentru copii. A fost căsătorit cu scriitoarea Gica Iuteş. Poeziile şi traducerile lui C. Drăgoi sunt dedicate în mare parte copiilor, „sunt atractive şi convingătoare” (2); au un pronunţat caracter educativ, din ele izvorând un sentiment tonic, de preţuire a frumosului şi adevărului, prieteniei şi onoarei. Volumul „Băteau vânturi noi” din 1949 cuprinde versuri de factură maiakovskiană, în ele poetul cântă cu un entuziasm juvenil socialismul şi revoluţia, de aceea azi sunt desuete şi depăşite. „Luna din călimară” din 1959 adună versurile publicate în periodice, cam de aceeaşi factură. (3) Se stinge punându-şi capăt zilelor la 6 dec. 1963 şi e înmormântat la Cimitirul Belu. Cezar Drăgoi rămâne totuşi unul din cei mai importanţi scriitori pentru copii alături de Elena Farago, Otilia Cazimir, Nina Cassian, Octav Pancu-Iaşi, Gica Iuteş, Ion Hobana, Virgil Chiriac, Mioara Cremene, Mircea Săntimbreanu etc, activitate rămasă dincolo de vremea la care s-a raportat. Azi pe creaţia sa liteară s-a aşternut uitarea.

1979; Ion Hobana, în „Viaţa românească”, XII, 1965; C. Baltag, în „Gazeta literară”, 12, 1960; V. Râpeanu, în „Tânărul scriitor”, 6, 1955; Tr. Nicola, „Valori...” şi „Momente”, 1992. Note: 1, 2. Tr. Nicola, op. cit. , p 163; 3. M. Popa, „Dicţionarul...”, 1977, p.223; DROUHET, Charles, istoric literar. S-a născut la Bârlad în ianuarie, 1879 şi s-a stins la Bucureşti, la 8 ianarie, 1940. Era fiul lui Pierre D. şi al Nataliei (n. Olivari), ambii profesori secundari. Şi-a făcut studiile preuniversitare la Bârlad şi superioare la Bucureşti, la Fac. de Filologie modernă mai întâi, apoi a obţinut doctoratul în litere la Sorbona. În 1904 era profesor la Liceul „D. Cantemir” şi apoi la Fac. de Litere a Univ. din Bucureşti, unde a funcţionat până la sfârşitul vieţii. A debutat în 1906 în „Convorbiri literare” şi „Romania” iar în anii următori a colaborat la „Viaţa românească”, „Vieaţa nouă”, „Revue d’ istoire litteraire de la France”, „Mercure de France” etc. În colaborare cu alţi autori a elaborat manuale şcolare de limbă franceză pentru învăţământul secundar. În publicistică şi literatură s-a impus în calitate de istoric literar. Studiile sale sunt consacrate atât literaturii franceze cât şi celei române. Câteva din studiile lui sunt: „Istoria poeziei franceze din secolul al XIX-lea, apărută în 1915, „Istoria teatrului clasic francez”, în 1916; „Comentarii din clasicii francezi din sec. al VII-lea” din 19191920, „Curs de literatură franceză, sec. XVIII”, „Începutul romanului francez”, 1927-28 şi un număr considerabil de studii închinate marilor scriitori francezi din toate timpurile: Ch. d’ Orleans, F. Villon, Boilleau, Voltaire, Rabelais, Trubadurii, Clement Marot, Ronsard etc. În 1924 a publicat o carte intitulată „V. Alecsandri şi scriitorii francezi”, un adevărat model de cercetare comparatistă. Manualele de limbă franceză elaborate împreună cu A. Beliş, V. Chiacioiu, P. Henry, F. Lebrun etc au adus reale

OPERA: „Băteau vânturi noi”, 1949; „Povestea bradului”, 1953; „Serile cu moş Nichifor”, 1954; „Ştefan Scipaciov şi Pavlic Morozov”, trad.; „Cărticica verii”, versuri, 1956; „Un băiat, o fată şi vicleniile piticului din vatră”, versuri, 1957; Serghei Mihalkov, „Drumeţul vesel”, trad. 1957; „Luna din călimară”, stihuri, 1959. O bogată publicistică apare în periodicele citate mai sus. Referinţe critice: S. Bratu, în „Gazeta literară”, aug. 1956; D. Cesereanu, în „Tribuna”, 2, 1960, în „Viaţa românească”, 2, 1960; x x x „Bibliografia literaturii române 1948-1960”. 1965; A. Martin, în „Luceafărul”, 9, 1967 şi în „Contemporanul”, 22, 1955; I. Hangiu, „Presa...”, II, 1968; Tr. Nicola, „Liceul Gh. R. Codreanu Bârlad”, 1971; M. Popa,

172

servicii şcolii româneşti, puternic influenţate de şcoala franceză la vremea aceea. Scriitorii studiaţi de Drouhet sunt atent analizaţi, începând cu datele biografice, până la mici amănunte şi continuând cu analiza operei lor, cu metode de cercetare cunoscute în epocă. Stilul este accesibil, limpede şi sugestiv, autorul dovedind reale disponibilităţi analitice. Un merit aparte este acela de a fi abordat literatura franceză şi literatura română dintr-o perspectivă comparatistă făcând cunoscută literatura română peste hotare, în special în Franţa lui de origine.

Tel Aviv. A debutat cu schiţa „Un sentiment” în „Gazeta literară” în 1964 şi a colaborat apoi la revistele şi publicaţiile cu caracter literar ale vremii. În 1967 a dubutat editorial cu volumul „Povestiri din provincie”. Urmează un număr impresinant de romane, dovedindu-se unul din cei mai productivi prozatori ai vremii, dar nu în aceeaşi măsură receptat de critică: „Catedrala”, „Anchetatorul apatic”, „Deruta” etc. În 1969 i se decernează Premiul C.C. al UTC, în 1979, Premiul As. Scriitorilor din Bucureşti, iar în 1981 Premiul US din România. Trăsătura fundamentală a prozei romaneşti a lui V. Duda este „pătrunderea analitică”, aducând în prim plan spiritul modern cultivat, detaşat de realitatea comună. De obicei tratează două teme predilecte: cea a comportamentului grupului şi a indivizilor care îl compun şi al spaţiului existenţial, cronotopul, legat de aspectul social şi o alta a observatorului, a martorului, luptând ca să-şi păstreze nealterată imparţialitatea faţă de faptele pe care trebuie să le interpreteze şi să le aşeze în ordine morală. Integrarea indivizilor într-un grup social, închegat pe baza unor relaţii interumane e surprinsă în romanul „Catedrala” din 1969. Este prezentă aici o contradicţie dintre imaginea pe care societatea o pretinde şi a ascunderii „eului” îndărătul unei „măşti”. (1) E relevantă tendinţa individului de a masca adaptarea la condiţiile sociale, mai simplu ar fi afirmaţia că ne aflăm în faţa disimulării, stare existenţială absolut necesară supravieţuirii. Una este aspiraţia „eului” şi alta dorinţa de parvenire. Lectura romanului „Catedrala” îl lasă pe cititor într-o stare echivocă, pentru că nu realizează dacă inginerul Burghelea este dornic să parvină, ori să renunţe la egoism şi să se arate generos. Interesant punct de vedere; omul a fost dintotdeaua o făptură duală, s-a zbătut mereu între antiteze. În „Anchetatorul apatic” V. Duda aduce în discuţie o problemă de natură morală. Şi în acest roman personajul se zbate între două atitudini, mai sigur se află într-o stare de confuzie, între ceea ce îi oferă realitatea obiectivă şi propria lui realitate, adevărul lui propriu. El dezbate în calitatea pe care o are un caz de o banalitate exemplară, poate şi din această cauză se împotmoleşte în mulţimea ipotezelor faţă de propria lui conştiinţă, legate de complexul de vinovăţie. Drama nu are adâncimea, dramatismul eroilor

OPERA: „Istoria poeziei franceze în sec. XIX”, 1915; „Istoria teatrului clasic francez”, 1916; „Comentarii din clasicii francezi sin sec. XVIII”, 1919-1920; „Curs de literatură franceză”, sec. XVIII, 1919-20; „Teatrul francez în secolul al XVIIlea”, „Villon. Montaigne”, 1923; „V. Alecsandri şi scriitorii francezi”, 1924; „A. France”, 1925; „Poezia lirică medievală, Trubadurii”, 1937; „Dicţionar român- francez”, 1938; „Studii de literatură română comparată”, 1983. Referinţe critice: M. Bucur, „Istoriografia românească... ; Zoe Dumitrescu-Buşulenga, pref. la vol. „Studii de literatură română comparată”. Tr.

Nicola, „Valori spirituale tutovene”, 1999. DUDA, Virgil, prozator. S-a năcut la 25 februarie, 1939 ca fiu al lui Rubin Leibovici şi al Ucăi, n. Solomon, la Bârlad. Este fratele mai mic al lui Lucian Raicu, cunoscut critic literar. Face şcoala primară şi elementară de 7 ani la Bârlad între anii 1945-1952 şi Liceul (pe atunci Şcoala medie de 10 ani) în acelaşi oraş, cu examen de maturitate (bacalaureat) în 1955, apoi studii superioare la Fac. de Drept a Univ. din Bucureşti, între anii 1956-1960. A lucrat apoi ca jurist consult la Baia Mare până în 1961, consilier juridic la Rafinăria de Petrol Teleajen din Ploieşti, până în 1970, după care se reprofilează pe domeniul culturii, fiind pe rând redactor la Studioul cinematografic din Bucureşti, până în 1972, producător delegat al Casei de Filme I, până în 1987, iar din 1988 se stabileşte în Israel şi a lucrat în calitate de bibliotecar la Biblioteca Municipală din oraşul 173

„Pe contur”, 1984; A. Sasu – M. Vartic, „Romanul românesc... I; G. Dimisianu, în „Ramuri”, 5, 1985. Note: 1. DSR, 1979, p. 160: 2, 3. idem, p. 161;

camilpetrescieni, de care este sigur influenţat. Staicu din „Deruta” este un exemplu concret de „dizolvare a insului în anonimatul social”. (2) Într-un fel, subiectul acestui roman este legat de existenţa aceleiaşi lumi contradictorii, dar parcă opusă celei din „Catedrala”. Motivul din romanul din urmă este reluat în „Al doilea pasaj” din 1975 şi chiar în „Cora”, romane aşa zise problematice, dezbătând o filosofie existenţială aflată sub semnul zbaterii interioare. Autorul vede aici o lume stratificată, iar interesul său lunecă spre zona universului existenţei cenuşii. Lumea e construită, aşezată ca o piramidă (viziunea e evident eminesciană). Sentimentele personajului feminin din „Cora” stau însă sub semnul naivităţii. Meritul prozatorului este acela că îşi alege personajele din lumea prezentului iar faptele şi întâmplările stau sub semnul posibilului, aşa cum toate romanele lui Virgil Duda stau sub semnul originalităţii. Motivul anchetatorului (vezi şi Dostoievki) este reluat în „Măştile” din 1979, dar dintr-o perspectivă nouă. Anchetând o abatere înfăptuită într-un spital de către un cunoscut, prieten, la început este privit ca un individ absolut necesar. Pe parcurs însă personajul trăieşte aceeaşi dezamăgire, cauzată de aceeaşi stare existenţială, oamenii se ascund în dosul măştilor, al cuvintelor, în chip iremediabil. Romanul trebuie perceput ca o metaforă pentru că implică pe anchetatorul însuşi, pus în situaţia de a-şi apăra propria mască, aceea de a înlătura bănuielile „neconvenabile”. (3) Întâlnim în romanele lui V. Duda o fină ironie izvorâtă din faptul că, de cele mai multe ori, personajele sale sunt banale. Ca prozator, Virgil Duda se înscrie în linia tradiţionalistă a prozei obiective, cu un narator omniscent.

DUICULESCU, Virgil, prozator. S-a născut la 9 februarie, 1890 la Călăraşi şi a încetat din viaţă la 2 iunie, 1953; a fost înmormântat la Cimitirul Belu din capitală. Şcoala primară şi Gimnaziul „Ştirbei-Vodă” le-a urmat în oraşul natal. După moartea prematură a părinţilor a fost crescut de către bunici. S-a înscris apoi la Liceul „Sf. Petru şi Pavel” din Ploieşti şi a urmat cursurile între anii 1905-1909. Ca să se poată întreţine la Fac. de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti a fost nevoit să lucreze în calitate de custode al Bibliotecii facultăţii. În 1916, după absolvire, s-a refugiat din calea războiului în Moldova, la Fălciu şi pentru că nu a putut intra în învăţământ, a devenit funcţionar la Ministerul de Finanţe, încă din 1916, iar la Fălciu a continuat să efectueze aceeaşi muncă până în august 1918. Începând din acest an îşi exercită vocaţia didactică. Intrând în învăţământ, devine director al Şcolii pregătitoare din Vutcani – Fălciu, unde îşi întemeiase deja o familie încă din 1917. În 1919 s-a reîntors în oraşul natal ca profesor la liceul, unde cu ani în urmă fusese elev, iar în 1920 s-a transferat la Şcoala Normală de băieţi din aceeaşi localitate, la care a îndeplinit şi funcţia de director. În anul şcolar 1920-21 s-a transferat la Bârlad, la Liceul Gh. R. Codreanu, la care a predat timp de cinci ani, până în 1927. În anul şcolar 1926-1927 a fost director adjunct al instituţiei. Soţia sa, Florica Duiculescu a fost profesoară şi a participat alături de soţul ei la viaţa culturală a urbei în cadrul Academiei Bârlădene, colaborând la presa locală: „Ţara de Jos”, „Graiul nostru”, „Scrisul nostru”, „Freamătul”, „Răzeşul”. Virgil Duiculescu a întreţinut relaţii cordiale cu G. Tutoveanu. A ţinut conferinţe cu prilejul unor aniversări cu caracter cultural sau comemorativ: Al. Vlahuţă; Vasile Alecsandri, I. A. Basarabescu etc. Cu I. A. Basarabescu a avut relaţii amicale, îl cunoscuse de pe când era elev. Înclinaţiile literare ale lui Duiculescu datează din anii copilăriei şi adolescenţei. Profesorul de limba şi literatura română de la celebrul Liceu „Petru şi Pavel” din Ploieşti îi aprecia talentul cu care îşi

OPERA: „Povestiri din provincie”, 1967; „Catedrala”, 1969; „Deruta”, 1973; „Anchetatotul apatic”, 1971; „Al doilea pasaj”, 1975; „Cora”, 1977; „Măştile”, 1979; „Războiul amintirilor”, 1981; „Hărţuiala”, 1984; „Oglinda salvată”, 1986. Referinţe critice: G. Dimisianu, „Nouă prozatori”, 1977; D. Culcer, „Citind sau trăind literatura”, 1976; A. Cosma, „Romanul românesc şi problematica omului contemporan”, 1977; M. Iorgulescu, „Scriitori...”; C. Morar, „Semnele realului”, 1981; V. Cristea, în „România literară”, 10, 1982; E. Simion, idem, 19, 1982; I. Vlad, „Lectura romanului”, 1983; V. Cristea, „Modestie şi orgoliu”, 1984; N. Manea,

174

Romulus Boteanu, „Virgil N. Duiculescu” în vol. „Bârladul odinioară şi astăzi”, vol. III, 1984, p. 595597; I. Hangiu, „Dicţionarul presei...”, 1987.

scria compunerile. A debutat cu versuri în revista „Bunul prieten” din Tg. Jiu, editată de profesorii Gimnaziului „T. Vlad”. Revista „Spre lumină” a Liceului Internat din Iaşi i-a solicitat colaborarea. A colaborat apoi la revista „Rampa” a lui N. D. Cocea cu poezie şi proză, semnând cu pseudonimul Gil. La această revistă, de altfel, îşi făcuse ucenicia literară alături de T. Arghezi, V. Eftimiu, Camil Petrescu, Felix Aderca, Ion Minulescu. Începând cu 1904, a colaborat la revista „Flacăra”, condusă de C. Banu şi I. Gh. Duca. Cu acest prilej a cunoscut mari scriitori. În 1913, colaborează la revista „Cuvântul”, apoi la „România viitoare”, „Zări senine”, „Sibiul literar”, şi la reviste pentru copii.. A fost un important traducător din literatura universală. Poezia lui Duiculescu stă sub semnul epigonismului eminescian, ori aminteşte, prin stil, de George Topârceanu. Versurile pentru copii se disting printr-o rară gingăşie. Sonetele au ca temă erotismul sub semnul purităţii sufleteşti. După 1929, Duiculescu a părăsit oraşul Bârlad şi s-a stabilit la Sibiu, ca profesor la Liceul „Gheorghe Lazăr”, la Şcoala Normală „Andrei Şaguna” şi la Şcoala de ofiţeri de infanterie. De aici a pleacat la Bucureşti şi a lucrat în cadrul Direcţiei Liceelor militare din Ministerul de Război. În 1948 a fost pensionat forţat de către noile autorităţi. A continuat să lucreze la un pensionat particular, N. Oancea, până în anul 1953, când se stinge din viaţă. Opera poetică a lui Duiculescu a rămas risipită prin publicaţii. Revistele la care a publicat poezie sunt: „Rampa”, „Cuvântul”, „Flacăra”, „Convorbiri literare”, „Gândul nostru”, „Graiul nostru”, „Ţara de Jos”, „Poporul românesc”. De asemenea au apărut poeme în volumul „Bârladul odinioară şi astăzi” din 1982 (6 poeme). Adunate, poemele publicate în reviste ar constitui un volum consistent.

DUMITRESCU, Angela, etnograf, folclorist. S-a născut la 11 sept. 1918 în comuna Rafaila, jud. Vaslui. După absolvirea şcolii primare din satul natal, a făcut studii secundare la Râmnicul Vâlcea între anii 1930-1934 şi la Craiova, între 1935-1939. A continuat cu studii superioare la Timişoara, Institutul Pedagogic de 2 ani. A funcţionat ca profesoară în com. Vădăstriţa, jud. Olt din 1950 până la pensionare. Era preocupată de folclor încă de când era elevă, pasiunea aceasta concretizându-se cu rezultate remarcabile, apreciate de către teoreticienii folclorului. Deşi moldoveancă, este pasionată de folclorul oltenesc, deoarece s-a stabilit în părţile Olteniei şi cu familia şi cu şcoala şi cu profesia. Toată activitatea de culegător de folclor autentic se concretizează în 1967 când publică o culegere remarcabilă, atât prin autenticitate cât şi prin valoarea artistică a pieselor, intitulată „N-aţi auzit d-un Jian, d-un haiduc de craiovean”, balade olteneşti. (1) Volumul este prefaţat de Constantin Nicolăiescu-Plopuşor, un alt folclorist oltean de marcă În volum sunt adunate 60 de balade din localităţile: Vădăstriţa, Urzica, Izbiceni, Ştefan cel Mare ş. a. din apropierea Corabiei. Baladele cuprind toate tipurile de conţinut cunoscute, atât olteneşti, cât şi din alte zone folclorice. Prezenţa celor „14 fişe de informare, permit formularea unor concluzii privind starea actuală şi tendinţele de evoluţie ale cântecelor bătrâneşti di regiune.” (2) OPERA: „N-aţi auzit d-un Jian... 1967; „Dorule dor”, culegere de doine şi cântece vechi din jud. Olt şi Slatina”, 1969; „Cântă, Oltule, cântec nou”, culegere de cântece... 1970 în colab. ; „Ieşi papucule din supat”, 1970; „Gălbior de lângă soare”, basme poulare culese de membrii cercului „Mici folclorişti”, de la şcoala din Vădăstriţa, repovestite, 1971; „Pasăre măiastră”, 1977; „Cântece bătrâneşti şi doine”, şi „Mărul de aur. Basme populare”, în „Cântecele şi poveştile Oltului”, 1979; „Cămara zânelor”, 1983; „Marama Cosânzenei”, 1985; „Comorile Dunării”, 1988. Bibliografie de referinţă: Iordan. Datcu, S. C. Stroiescu, „Dicţionarul folcloriştilor”, 1979, p.181; Tr. Nicola, „Valori spirituale vasluiene”, vol. I, 2001, p. 292; V. Grigoraş, „Fragmente...”, 2001, p. 155.

OPERA: Traduceri: „Căsătorie silită” „Mizantropul”, „Şcoala bărbaţilor” de Moliere: Le Sage, „Istoria lui Gill Blas de de Santillaue”, Miguel Zamagovi, „Bufonii”, F. H. Fabre, „Din minunile instinctelor la insecte”; Marcel Prevost, „Scrisori de femei”, Tristan Bernard, „Lângă patul bolnavei”, La Fontaine, „Fabule”; Esop, „Fabule”, Giovani Pascali, Mirical, etc Referinţe critice: „Scrisori către Ovid Densuseanu, 1979, p. 216; „Publicaţiile periodice româneşti”, tom II. 1907-1918 şi supliment, 1790-1906, 1969, p. 527;

175

Iordan Datcu, „Dicţionarul etnologilor români”, Seculum I.O. 1998. Note: 1, 2. „Dicţionarul folcloriştilor”, 1979, p. 181;

străbătut de întâmplări din viaţa oamenilor simpli, umili şi reduşi din punct de vedere sufletesc. Alteori întâlnim personaje mistuite de pasiuni devoratoare, prinşi în plasa unor evenimente care le marchează definitiv destinul. Naraţiunea obiectivă e întreţăsută cu pagini de un lirism duios în viziune sămănătoristă. Nuvelele cu subiect erotic au de cele mai multe ori un final dramatic. „Sentimentele sunt cu atăt mai puternice, cu cât distanţa care le separă este mai mare: de rasă, de religie, de stare socială”. (1) Unii eroi înfruntă mari dificultăţi, dar alţii sunt fiinţe primare, dezumanizate, alienate de vicii distrugătoare: băutură, jaf, crime; autorităţile sunt incompatibile, incapabile să ordoneze lumea. Întâmplările povestite nu par a fi ieşite din comun, pentru că ceea ce povesteşte prozatorul se întâmplă în lumea de fiecare zi, sunt tipice. Temele devin însă obsedante, până la schematism, adică se recurge mereu la acelaşi scenariu. Se spune că proza lui N. Dunăreanu se aşază pe un anumit tip de realism, dar este observat şi la alţi prozatori ai epocii: Constantin Sandu - Aldea, Gala Galaction şi alţii.

DUNĂREANU, Nicolae, prozator. S-a născut la 29 august 1881 la Galaţi şi s-a stins la 17 octombrie, 1973 la Bucureşti. A urmat şcoala primară în oraşul natal şi cursuri liceale la Iaşi. Absolvirea Seminarului Pedagogic din capitala Moldovei îi conferă titlul de profesor de educaţie fizică iar în această calitate a funcţionat în oraşul Huşi, din jud, Vaslui, până în 1907. A mai funcţionat la Tulcea, Chişinău, iar din 1937, la Bucureşti. Împreună cu L. Marian a editat revista „Renaşterea Moldovei”, în care a şi debutat publicistic. A mai colaborat la „Sămănătorul”, „Cele trei Crişuri”, „Gazeta literară”, etc. Editorial a debutat cu un volum de schiţe şi nuvele intitulat „Chinuiţii” în 1907. Ca prozator, Dunăreanu a scris proză scurtă adunată în volumele: „Răsplata”, 1908; „Din împărăţia stufului”, 1912 ş. a. Era un scriitor cunoscut în viaţa literară a epocii, ori ceea ce s-ar putea numi, personaj pitoresc, viaţa sa asemănându-se în mare măsură cu cea a eroilor săi. A închegat prietenii literare cu M. Sadoveanu, E. Gârleanu, Şt. O. Iosif, Demostene Botez etc. Cu trecerea timpului, activitatea sa literaă a trecut în umbră. Este apreciat ca unul din ultimii scriitori realişti. Universul prozei lui Dunăreanu, afirmat ca scriitor cam în aceeaşi perioadă cu M. Sadoveanu, E. Gârleanu, I. Adam etc, este

OPERA: „Chinuiţii”, Nuvele şi schiţe din viaţa de port, 1907; „Răsplata”, 1908; „Nuvele şi schiţe”, 1909; „Din negura vieţii”, 1912; „Din împărăţia stufului”, 1912; „Vremuri cernite”, călătorind prin Basarabia, Chişinău, 1920; „Prozatorii noştri”, Crestomaţie, I (sec. XIX), II (sec. XX), 1921; „Carte de cetire”, în colab. 1921; „Proza românească”, în colab. f. a.; „Nădejdi spulberate”, schiţe, 1928; „Hamalii”, 1952; „Oamnei şi fapte”, 1961; „Frumoasa Paulină”, 1972; Trad. A. P. Cehov, Nuvele alese”, 1908. Referinţe critice: Ilarie Chendi, în „Viaţa literară şi artistică”, 20, 1907; Izabela Sadoveanu, în „Viaţa românească”, 3, 1912; Eugen Lovinescu, „Istoria...” IV; George Călinescu, „Istoria...”; Mihail Sadoveanu, „Anii de ucenicie”, 1944; „DSR..., 1998.

Note: 1. DSR, 1979, p. 197.

176

E revistă editată de Asociaţia ELANUL, Culturală „Academia rurală Elanul” şi Şcoala „Mihai Ioan Botez” din Giurcani, com. Găgeşti, Jud. Vaslui. A fost fondată în anul 1998 de către un grup de intelectuali din partea locului cu sprijinul Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii tradiţionale Vaslui. Publicaţia are caracter istoric, etnografic dar şi literar; este deschisă oricărui act de cultură dacă stă sub semnul autenticului. Bineînţeles că predomină studiile de istorie locală, realizate de cercetători, în acest sens cunoscându-se vocaţia arheologică a unor cărturari vasluieni. Redactorul-şef al publicaţiei este în prezent Marin Rotaru iar redactor-şef adjunct, Gheorghe Gherghe. Redactori corespondenţi sunt: Rodica Pop, Laurenţiu Chiriac, Dan Ravaru, Cristian Onei, Teodor Hardon, Florin Varvara, Ştefan Stan, Serghei

căsătorit cu fiica scriitorului Nicu Gane, Elena. A profesat avocatura şi a fost supleant de procuror în Iaşi timp de trei ani. Între anii 18991904 a fost prefect de Tutova, apoi deputat în parlament şi primar al Bârladului (1905- 1907, 1909). În 1912 a devenit decan al corpului de avocaţi din Bârlad. Soţia sa a luptat pentru drepturile femeilor. A fost de asemenea ministru plenipotenţiar la Belgrad între anii 1920-1928 şi la Praga între anii 1928-1938. A redactat şi condus „Gazeta Bârladului”. În timpul activităţii diplomatice îndelungate a militat, pentru prestigiul internaţional al României Mari. S-a stins din viaţă în anul 1942. Ca literat, Emandi nu şi-a valorificat suficient posibilităţile creatoare. Este autorul unui roman rămas în manuscris. OPERA: „Prin văile Moldovei”, 1940; „Din amintirile mele diplomatice”, Partea I, Belgrad, Partea II, Praga; ms. ; „File rupte din trecut”, rămas în manuscris. Referinţe critice: Al. O. Teodoreanu, pref. la vol. din 1940, p. 5-8.; Traian Nicola, „Valori spirituale tutovene...”

EMANDACHE, Vasile, poet. S-a născut la 1 iunie 1949 în localitatea Chiţcani, jud. Vaslui. După studii elementare în localitatea natala a urmat şcoli profesionale iar după absolvire a lucrat în diferite domenii de activitate practică. A debutat în revista „Luceafărul” în anul 1972 şi a colaborat apoi la „Cronica”, „Convorbiri literare”, dar şi publicaţiile locale, „Vremea nouă”, „Adevărul”, „Oferta”, „Semnal”, „Est” etc. A activat şi activează în cenaclurile literare locale: „Mihai Eminescu”, „Vasile Alecsandri”, „Muşatinii”, „Dimitrie Cantemir”, „Ion Iancu Lefter”. A

Coloşenco. În cei 9 ani de existenţă au fost editate 59 de numere, ultimul semnalat fiind cel din ianuartie, 2007. Referinţe bibliografice: mai multe numere din revistă, apărute în ultimii ani (2004-2005)

EMANDI, Teodor G, prozator. S-a născut la Bârlad în 1868. În oraşul natal a făcut studii primare şi liceale. În 1887 se înscrie şi urmează cursurile Fac. de Drept a Universităţii din Iaşi iar în 1892 susţine examenul de licenţă. A fost 177

apărut în numeroase antologii editate de Comitetul de Cultură şi Artă Vaslui, Casa de Creaţie sau Centrul judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale. Până în prezent nu a editat un volum personal, dar poezia lui V. Emandache se înscrie în filonul tradiţional. Temele şi motivele sunt recurente, (satul, biserica, salcâmii, tata, ţăranul, ţărâna, fântâna etc), dar surprinde nota personală, nu se disting elemente ale mimetismului.

Arghezi îl putea rosti, atunci când i s-a reproşat că vorbea „necuviincios” despre un critic care a scris despre el. „ – A scris despre el, nu despre mine”. (1) Un critic este şi el un scriitor, scrie despre cei care scriu, ştiind mai bine decât scriitorul cum se scrie. Dacă ar fi scris el opera despre care vorbeşte (scrie), ar fi ieşit cu siguranţă o capodoperă. Aprecierile făcute până aici reprezintă o glumă, desigur. S-a mai gândit cineva la o asemenea trăsnaie? E posibil. Dar să ne amintim că în ceea ce se scrie aici este vorba despre Eminescu şi un portret al poetului nu ar însemna mai mult decât o aventură într-un spaţiu în care nu s-a ajuns încă, prin utilizarea celor mai sofisticate instrumente de observaţie, la cunoaşterea absolută. Despre Eminescu s-a scris o bibliotecă şi cu siguranţă dacă, utopic vorbind, s-ar trezi din morţi, ar avea o reacţie asemănătoare cu aceea de după întoarcerea lui de la Ober Dobling, când găsea în librării volumul de „Poezii” apărut în 1884 în ediţia lui Titu Maiorescu. Dar autorul acestor rânduri nu şi-a propus să se aventureze în viaţa şi opera marelui poet, pentru că acest lucru ar fi total împotriva firii. De aceea se va opri asupra relaţiei pe care Eminescu a avut-o cu ţinutul Vasluiului. Aceasta datează din vremea când poetul a îndeplinit funcţia de revizor şcolar pe judeţele Iaşi şi Vaslui. Eminescu se afirmă ca poet şi om de cultură într-o epocă în care şcoala românească se afla la începuturi, neconvingătoare, iar starea aceasta s-a prelungit atât de mult încât ea ne-a infuenţat nefavorabil procesul de afirmare a unei civilizaţii de tip european. Şi Maiorescu şi Eminescu au notat discrepanţele, au încercat să amelioreze cât de cât sistemul, dar oamenii politici români au lăsat în paragină, aşa cum se întâmplă şi astăzi, cea mai importantă instituţie de sănătate spirituală, şcoala, în cea mai cumplită sărăcie. Primul contact al lui Eminescu cu şcoala datează din 1874 şi 1875, spre primăvară, când îl suplineşte la catedra de germană pe Samson Bodnărescu la Institutul Academic din Iaşi. La acelaşi Institut fusese luat ca să ţină un curs de logică de A. D. Xenopol. Istoria literară relatează raporturile lui Eminescu cu şcoala, seriozitatea şi meticulozitatea cu care îşi ţinea cursurile, inclusiv conflictul iscat între el şi cei care nu-l doreau în sistem. Dar legătura cu şcoala avea să fie reluată în acelaşi an, 1875, la

OPERA: „Voci lirice vasluiene”, 2006.

EMINESCU, Mihai, poet, prozator, publicist dramaturg. S-a născut la Botoşani la 15 ianuarie, 1850. Orice cuvânt scris despre Mihai Eminescu începe cu un elogiu, deseori repetat, reformulat, recurent, formalizat, într-un limbaj încremenit, dezarmant de cele mai multe ori, aşa încât poetul şi tot ceea ce a fost el în timpul vieţii, s-a abstractizat. Rareori, dacă nu cumva niciodată, îl găseşti pe omul Eminescu, pe cel care a dormit noaptea, ori s-a trezit dimineaţă indispus, a stat la masă, nu neapărat la Bolta Rece, s-a plimbat şi a făcut ceea ce face un om, chiar geniu fiind, ci unul care se învecinează cu singurătatea. Numai Hristos a mai suferit o asemenea metamorfozare, numai el a fost abstractizat la modul absolut. Dar aşa cum am afirmat şi cu alte prilejuri, un poet mare, un scriitor remarcabil, un om de cultură mai puţin obişnuit, are două biografii: una interioară, rămasă dincolo de limitele posibilităţilor noastre de cunoaştere şi o alta „fabricată” de critici, nu e exagerat cuvântul. Cea interioară o descoperi parţial citindu-i opera, vibrând odată cu el la ecoul cuvintelor, ele comunică starea pe care o retrăim, dar rămâne inefabilă, ca şi spiritul nostru. Cealaltă biografie, fabricată şi răsfabricată de critici, înglobează în ea toate aspiraţiile şi chiar frustrările lor. Se confirmă un adevăr pe care numai un mare poet ca T. 178

1 iulie când, înlocuit fiind din postul de director al Bibliotecii Centrale Universitare ieşene, unde fusese instalat la 23 august, 1874, este numit de către Titu Maiorescu, pe atunci Ministrul Instrucţiunii Publice şi Cultelor, revizor şcolar pe judeţele Iaşi şi Vaslui. E drept că noua funcţeie era mai bine remunerată (500 de lei pe lună), faţă de leafa de la Bibliotecă, dar munca pe care trebuia s-o îndeplinească îl solicita într-un grad cu totul neobişnuit. Ori poetul avea nevoie de linişte, nu numai pentru creaţie, ci şi pentru reculegere, dat fiind faptul că în familia lui se petrecuseră nişte evenimente tragice: moartea unui frate scump, Şerban Eminovici, urmată de alte decese, culminând cu moartea mamei în 1876. În vara anului 1875 Eminescu ţine o serie de conferinţe în maniera „prelecţiunilor populare” de la „Junimea”, pe teme de pedagogie pentru învăţătorii din judeţul Iaşi la care au luat parte doar 24 din 54 aflaţi în funcţie. Poetul notează cu o anumită asprime gestul, în calitate de revizor, într-un raport oficial. În august, 1875, în condiţii nefavorabile, călduri toride, vizita şcoli din jud. Vaslui, în vederea reorganizării învăţământului primar. Starea proastă în care se găseau localurile de şcoală, indolenţa şi abuzurile primarilor, frecvenţa proastă a elevilor, sărăcia satelor fac o impresie nefavorabilă noului revizor. În tot ce va întreprinde în calitatea lui oficială, Eminescu a încercat, dacă nu să îndrepte, cel puţin să amelioreze lucrurile. Pentru aceasta a depus o muncă istovitoare. G. Călinescu afirmă că, în alte împrejurări, poetul ar fi devenit „un mare organizator”. În rapoartele sale nu face aprecieri numai asupra şcoalei publice, ci şi asupra stării sociale a ţăranului, aceste rapoarte devenind în multe cazuri, adevărate studii sociologice. În primul său periplu prin jud. Vaslui, a vizitat şcoli înfiinţate cu şapte opt ani în urmă. La Mânjeşti găseşte un singur ştiutor de carte din cei care au trecut prin şcoală, de la înfiinţare. La Dumeşti, ca şi la Şcheia, şcolile sunt închise; la Zăpodeni, localul e cu totul necorespunzător; situaţii neplăcute găseşte la Floreşti, la Rediu, la Brodoc, la Bălteni, la Rafaila, la Deleşti şi altele. Cu acest prilej dă instrucţiuni, aplică mustrări, mută învăţători, face aprecieri, întocmeste rapoarte. Revizorul este împovărat şi de treburile administrative tot mai

complicate şi, după ce rezolvă mulţimea de hârtii oficiale adunate între timp, porneşte iarăşi la drum, ca să inspecteze şcolile din judeţul Iaşi. Ţin să menţionez că la vremea aceea aparatul revizoratului şcolar se reducea doar la activitatea revizorului. Înspecţiile făcute în şcolile rurale îi umplu sufletul de amărăciune. În comuna Şipotele, şcolile sunt închise de şase luni din cauza lipsei lemnelor de

foc. Bugetele şcolilor erau aşa de mici, încât nu ajungeau nici la jumătatea salariului lunar al primarului. În acelaşi timp puţini şcolari făceau progrese în majoritatea şcolilor rurale. Când găseşte o situaţie mai bună, o consemnează cu satisfacţie, ca de pildă la Erbiceni, în urma vizitei din 19 noiembrie, 1975. La Todireşti însă, răspunsurile elevilor sunt mecanice, fără viaţă, copiii învaţă pe de rost. (Păcatul acesta este ereditar). În şcolile vizitate, recomandă folosirea manualului lui Ion Creangă cu care se întâlnise prima oară la „şcoliţa” din Păcurari, cum îi zicea marele povestitor, unde autorul poveştilor de mai târziu era institutor, absolvent al Şcolii Normale condusă de Titu Maiorescu. Energia depusă de Eminescu pentru ameliorarea condiţiei şcolii şi a învăţătorilor este demnă de a fi consemnată la loc de cinste 179

în istoria învăţământului românesc. În primăvara anului 1876 face noi inspecţii. La 26 aprilie vizitează şcolile urbane din Vaslui, cât era pe atunci de urbană aşezarea cu pricina, e greu de spus. La şcoala de fete notează că directoarea ocupase cu propria locuinţă şase camere din opt câte avea localul. În clasa a III-a era o singură bancă. La 28 aprilie a pornit iarăşi prin sate. La Lipovăţ găseşte puţini şcolari din cauza ploilor. La Laza sunt înscrişi 41 de elevi, dar vin la şcoală numai 15. „Localul şi instrucţia fac o impresie destul de mulţumitoare.” (Am notat din procesul verbal, aflat în copie în arhiva şcolii.) În această perioadă încep şi conflictele cu autorităţile ministeriale, mai ales după ce Titu Maiorescu demisionase din funcţia de Ministru al Instrucţiunii Publice şi Cultelor. I se cere socoteală în legătură cu faptul că nu a inspectat şcolilel rurale în perioada 15-31 martie, vorbă să fie. Poetul răspunde sarcastic într-un raport pamfletar în care înfierează marile dificultăţi cu care se confruntă şcoala vremii din pricina indiferenţei autorităţilor centrale şi locale legate de şcoala vremii. Dincolo de faptul că poetul trebuia să inspecteze 152 de şcoli, avea sarcina de a rezolva şi munca de secretariat, demonstrând astfel reaua credinţă a autorităţilor ministeriale: „Şcoala va fi bună, când popa va fi bun, darea mică, subprefecţii oameni ca să ştie administraţie, finanţe şi economie politică, învăţătorii pedagogi, pe când adică, şcoala va fi şcoala, statul sat şi omul om...” notează poetul revizor în finalul raportului pentru minister. Munca de revizor şcolar a lui Eminescu este o pagină strălucită din viaţa şi opera sa obştească şi spirituală de excepţie... Dar în anul acela Eminescu a fost şi scriitor. Din această perioadă datează câteva scrieri fundamentale din vremea maturităţii sale depline, 1874-1879. Acum au apărut în „Convorbiri literare” următoarele poeme antume: „Melancolie”, „Crăiasa din poveşti”, „Lacul”, „Dorinţa”, şi cu siguranţă a lucrat la poemul „Călin (file din poveste)” şi la „Strigoii”, publicate în decembrie 1976, când era un simplu ziarist le „Curierul de Iassy” şi locuia în bojdeuca lui Ion Creangă. La 15 august 1876, se stinsese din viaţă mama poetului, dar elegia „O, mamă...” va fi publicată în „Convorbiri literare” la 1 aprilie, 1880. Perpessicius apreciază că după moartea mamei

a urmat o perioadă fecundă în creaţia sa. Pe atunci poetul era însă răpit de dragostea pentru Veronica Micle, sentimente care vor genera ulterior poeziile din aşa zisul ciclu veronian. Această aşa zisă perioadă fertilă a creaţiei sale este vizibilă în postume, unele dintre ele adevărate capodopere: „Mureşan”, „Eu nu cred nici în Iehova”, „Cu gândiri şi cu imagini”, „Icoană şi privaz”, „Cântec vechi”, „Ea-şi urma cărarea-n codru”, „Cărţile”, „Dormi”, „De vorbeşti mă fac că n-aud”, „Sonet satiric”, „Ai noştri tineri”, „Când te-am văzut, Veneră”, „Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci” etc, etc, etc., în total vreo cinzeci de poeme. Nici una din perioadele de dinainte şi de după nu cunoaşte o asemenea performanţă. Din acest punct de vedere anul 1875 este cel mai puţin reprezentat. Cercetătorii manuscriselor eminesciene au pus în circulaţie tot acest tezaur rămas multă vreme necunoscut în lada poetului de care a avut o grijă demnă de toată lauda, Titu Maiorescu. Predarea acestui tezaur Bibliotecii Academiei trebuie considerată un eveniment cu urmări excepţionale. El a dat posibilitatea cercetătorilor să aducă în prim plan un Eminescu total, mult mai adevărat decât cel cunoscut din scrierile antume şi în special din cele zece ediţii ale poeziilor, sale scoase de Titu Maiorescu între anii 1884 -1910. Procesul valorificării moştenirii sale a fost însă îndelungat şi a durat un secol. Nu ne vom aventura să notăm aici numeroasele ediţii de poezii editate din 1884 până azi. Există mari bibliografii eminesciene care pot aduce informaţii complete. Vom indica principalele volume, tratate şi dicţionare în care se consemnează opiniile critice. Referinţe critice; T. Maiorescu, „Critice”, II, 1892; M. Dragomirescu, „Critica ştiinţifică şi Eminescu”, 1906; C. Papcostea, „Filosofie antică în opera lui Eminescu”, 1930; T. Vianu, „Poezia lui M. Eminescu”, 1930; G. Călinescu, „Viaţa lui M. Eminescu”, 1932; idem, „Opera lui M. Eminescu”, vol. I – V, 1934-1936; Al. Dima, „Motive hegeliene în scrisul eminescian”, 1934; N. Iorga, „Istoria

180

literaturii contemporane”; D. Caracostea, „Arta cuvântului la Eminescu”, 1938; G. Călinescu, „Istoria...”, 1941; T. Arghezi, „Eminescu”, 1943; D. Popovici, „Eminescu în critica şi istoria literară română”, 1947; idem, „Poezia lui M. Eminescu”, 1948; Rosa del Conte, „M. Eminescu a dell’ Assoluta”, 1962; Z. Dumitrescu-Buşulenga, „Eminescu”, 1963; E. Simion, „Proza lui Eminescu”, 1964; L. Galdi, „Stilul poetic al lui Eminescu”; I. Rotaru, „Eminescu şi literatura populară”, 1965; G. I. Tohăneanu, „Studii de stilistică eminesciană”, 1965; T. Vianu, „Studii de literatură română”,1965; D. Murăraşu, „Comentarii eminesciene”, 1967; G. C. Nicolescu, „Studii şi articole despre Eminescu”, 1968; Gh. Bulgăr, „Momentul Eminescu în evoluţia limbii române literare”, 1971; I. Rotaru, „O istorie...”, vol. II; E. Papu, „Poezia lui Eminescu”, 1971; E. Todoran,” „Eminescu”, 1972; G. Muntean, „Hiperion, I, Viaţa lui M. Eminescu”, 1973; G. Ibrăileanu, „M. Eminescu, studii şi articole”, 1974; C. Noica, „Eminescu, sau gânduri despre omul deplin al culturii româneşti”, 1975; Vl. Streinu, „Eminescu – Arghezi”, 1976; Amita Bhose, „Eminescu şi India”, 1978; M. Mincu, „Luceafărul”, 1978; I. Kojevnikov, „M. Eminescu şi problematica romantismului în literatura română”, 1979; L. Rusu, „De la M. Eminescu la L. Blaga”, 1981; E. Sorohan, „Ipostaze ale revoltei la I. H. Rădulescu şi M. Eminescu”, 1982; M. Drăgan, „M. Eminescu. Interpretări”, I şi II, 1982, 1986; „M. Eminescu. Viaţa şi opera”, 1983; Th. Codreanu, „Eminescu. Dilalectica stilului”, 1984; idem, „Controverse eminesciene”, 2000; ibidem, „Dubla sacrificare a lui Eminescu”, 1997; ibidem, „Modelul ontologic eminescian”, 1998; D. Vatamaniuc, „Problrmstica lui Eminescu”, 1985; Ioana M. Petrescu, „Eminescu şi mutaţiile poeziei româneşti”,1989 etc, etc, etc. DSR a selectat din titlurile dedicate vieţii şi operei lui Eminescu 128 de titluri. Au rămas însă neconsemnate titlurile apărute după 1998, dată la care s-a editat dicţionarul. Ioana M. Petrescu, autoarea esului din DSR se opreşte şi mai devreme, 1989; DGLR, 2005, p. 36 – 62 etc, etc, etc.

seral. Debutul a fost unul obişnuit la vremea aceea, adică mai mulţi autori fecundaţi de muze erau editaţi într-o plachetă şi se lansa pe piaţă. Debutul publicistic s-a produs la ,,Flacăra Iaşului” în 1979. Dar în deceniul de dinaintea lui 1989, Comitetul Judeţean de Cultură şi Artă a publicat o sumedenie de volume colective cu titluri propagandistice în care a publicat versuri Ion Enache şi alţii. Adevăratul debut editorial se produce în 1993 la Editura Boema, cu volumaşul ,,Quadrige”, titlu sonor şi memorabil, motivul poetic al acestui atelaj roman fiindu-i un reper la care nu a renunţat, ci l-a considerat o descoperire lirică proprie, un leitmotiv pentru tot ce a urmat. Volumaşul este prefaţat de N Danilov, dar nu spune nimic despre poezia lui Ion Enache, ci despre apucăturile lui, dintre care cea mai interesană i s-a părut aceea că a ieşit dintr-o crâşmă ieşeană, pe la ,,miezul nopţii cu lună plină... îndreptându-se desculţ spre Piaţa Unirii şi îngenunchind drept pe buzduganul lui Vodă Dragoş, ridicat deasupra zimbrului moldav.” Explicaţia demersului liric este dată de poetul însuşi: ,,Aceste ,,Quadrige” le-am scris cu sentimentul că înlocuiesc în conştiinţa mea ideea de poezie cu formă fixă cunoscută cu numele de catren sau rubai...” şi explicaţia continuă tot în afara obiectului în sine. Volumul care pune în circulaţie un adevărat poet este ,,Abisalom”, apărut la Ed. Cutia Pandorei în 1997. Prefaţat tot de un poet ieşean cunoscut, N. Turtureanu, nici el nu spune nimic despre poezia din volum, dar poveşteşte alte trăsnăi, mai precis face din Ion Enache un fel de caricatură de erou al Revoluţiei. Nu se ştie nimic despre greva foamei, dar Ion avea o mare capacitate de a fabula şi cei care îl auzeau ce spune le luau de bune; şi Turtureanu îl ridică pe statuia lui Ştefan cel Mare şi cu asta s-a terminat prefaţa la volumul Abisalom. ,,Sfera cu Sfinx” din 1998 confirmă aprecierile anterioare, maturitatea

Note: 1. T. Arghezi, „Scrieri” I, 1980, pref. de Ion Caraion, p. LXXXI; ENACHE, Ion, poet S-a născut la Chirceşti, com. Micleşti, judeţul Vaslui, la 27 septembrie, 1950 şi s-a stins din viaţă la 31 mai, 2006, la Vaslui. A învăţat şcoală primară şi gimnazială în comuna natală iar Şcoala profesională cu profil mecanic la Vaslui. După efectuarea stagiului militar a îndeplinit funcţia de maistru instructor la Şcoala Bârzeşti. A făcut liceul la 181

poetică se reafirmă, deşi sunt reluate pagini întregi din volumul anterior. ,,Gândul mâţii” e scris în colaborare cu George Ilaşcu, unul din statornicii coregrafi ai Vasluiului. Ion Enache are în acest volum vreo şase texte, despre dansuri într-o viziune poetică, în rest, volumul are conţinut coregrafic. Tot aici este reluat poemul ,,Moş Chiscop”. Ultimul volum, ,,Când înfloresc ţigăncile a doua oară”, reluând multe poeme din volumele anterioare, este un fel de antologie în care datele autobiografice se ţes cu poezia din perspectiva lumii întoarse cu faţa spre destrămarea ei. În curs de apariţie se află volumele ,,Metafizica uitării” şi ,,Pasărea dreptunghiulară”. Luată în ansamblul ei, lirica lui Ion Enache, faţă de lirica actuală, este atipică. Poetul nu renunţă la metaforă şi nici la elementarele statute stilistice cum se întâmplă cu combatanţii poeziei realului, împrăştiaţi prin toate marile reviste. Poezia sa se clădeşte pe stări poetice provocate de anormalitatea lumii de care nu s-a putut elibera decât prin moarte. Opusă poeziei realului, lirica lui Ion Enache e purtătoare de mesaj: ,,Dacă poţi răsturna pe cealaltă parte / o celulă / cu ranga pe creier / poţi vedea îngerul albastru...” ,,Cine eşti tu, cel care / calci pe / covorul din piei de şoarece al visului meu?”... ,,Vechiul turn s-a dărâmat pentru că / avea ca liant /cuvintele...” (,,Noul turn Babel”); Mânueşte cu pricepere şi versul clasic, fără să fie tributar nimănui: ,,Îşi scutură planeta osânzile ploioase, / de-atâta aşteptare vulcanică mă rup / şi-mi pare că-s argilă o râşniţă de oase, / amiaza mă sărută cu marele ei trup... Îşi au deschise crinii colible spre polaie / şi fumul rădăcinii şi-l ţin înfipt în vârste, / tectonic dor de tine m-apasă şi mă-ndoaie / ca pe-un buchet arhaic de oase înflorite...” Poetul cultivă motivul plasării mitologicului în derizoriu, ori o aducere a mitului în cotidian, în locuri comune: ,,Eros şi Amor sunt fericiţi tâmplari...”, ,,Briseis” intră şi iese ,,de prin magazinele Troiei...” Poezia ,,Telegramă către Briseis” e o capodoperă: ,,La nunta ta, ce-i drept, eu am lipsit / eram plecat la altă nuntă / unde miresele se furişează-n mit / iar mirii de mirese se-mprumută.” Poeţii dintotdeauna au dorit să aşeze alături două cuvinte care nu au stat nicicând împreună. Arghezi este un adevărat maestru în această încercare. Şi Ion Enache realizează o performanţă în poemele

din ,,Pasărea perpendiculară”, volum structurat pe o antiteză a elementelor rupturii unui univers degradat, de multă vreme aflat în ruină, în mijlocul căruia poetul se trezeşte cu toate uimirile lui dintr-o dată. Orice univers sau sistem închegat, tinde către o risipire iremediabilă, explicabilă sau nu prin entropie,

urmând altei organizări, ori altei aşezări în timp; în cazul poeziei lui Ion Enache, se pare că totul este definitiv pierdut. ,,Stare” - ,,Idee” sunt reperele obsedante. Între Iona biblic (motivul e recurent întâlnit şi la Marin Sorescu), devenit dintr-o dată realist (,,Stare”) şi orbul care vede metafore şi piaţa încăpând într-o singură sacoşă (tot poetul), (,,Idee”), se aşază întregul univers imaginat ca între malurile unei prăpăstii transcendente. Celelalte câteva titluri, ori motive sunt complementare, ori ar fi trebuit să se fi numit tot ,,Idee” şi ,,Stare”. Procedeul alternării stărilor de graţie, aflate în opoziţie (poate chiar complementare) se întâlneşte la Nichita Stănescu în ,,Semne şi noduri”, din 1982, pe la începuturile postmodernismului. Câteva repere ale acestui volum sunt lesne de descoperit în texte la fel de importante pentru profilul original al poetului, prin ineditul alăturării cuvintelor. Uneori asocierea e şocantă, mai cu seamă în poezia extrem modernistă... După lectura acestui volum, cititorul avizat descoperă că poetul 182

dialoghează cu el însuşi într-un univers ostil: „cărţile acestei planete / sunt nişte tufişuri / în care poţi să te pierzi.”; ,,văduva Cavalerului Trac la ora actuală este / România...”; ,,vine o vreme când nu-ţi mai iubeşti ţara... / atâta timp cât alţii o poartă / ca ape o opincă până se toceşte... / ţara mea s-a spart ca o oală / şi nu sunt arheologi să o recompună.” Nu e o noutate şi nici prima oară când poezia se refuză actului cognitiv, comunicării. Tendinţa este veche şi o semnala Eminescu. Romanticii refuzau încifrarea; modernii au redescoperit-o şi au cultivat-o. Săgeata codului şi mesajului este întoarsă spre sine, nu spre un orizond de aşteptare. Ion Enache nu face excepţie şi practică asemenea texte: ,,a fost odată o pasăre plană / dar nu era cerc / pentru că cercul îşi iese din sine”; ,,m-am trezit că aveam mîini de abur / şi mângâiam ceaţa...” Temele tradiţionale dispar, ori dacă pe undeva îşi mai fac loc, totul e luat ,,în zboz invers”, cum spune I. Barbu: ,,imnul gleznelor iubitei” devine ,,mirişte în poezii”; ,,zăpada e o femeie care se rujează în somn”; ,,miroase piatra a hoituri de cuvinte...” Nu se distinge mare lucru la nivel pictural, iar unde se mai află o percepţie vizuală, ea stă sub semnul dezordinii. ,,Doamne, ...mi-ai lăsat doar o sugestie de curcubeu...”; ,,Bunicul ploua sau ningea...”, poetul ,,împleteşte nisipul”. Comentariile sunt de prisos... Există la poeţii generaţiei optzeci o modernitate relativă. Legătura cu tradiţia nu e total abandonată; se mai află câte ceva din risipa ei, cel puţin la modul parodic (vezi M. Cărtărescu ,,Garofiţa”). La Ion Enache dispare acestă perspectivă; revolta împotriva ordinii presatbilite este tranşantă: ,,Un om îşi mânca umbra / şi umbra creştea... ca un manuscris...”; ,,Manuscrisul negru / l-a înghiţit pe cel alb.”; ,,Mi-e poftă de gem de pietre...” Cititorul are senzaţia că obiectele din universul în care a poposit trec unele prin altele datorită diafanităţii lor: ,,Eram aşezat pe un ram de nisip...”; ,,leşul imaginii e prins cu două cârlige / pe o sârmă întinsă în Purgatoriu”; ,,Şi umblu prin cutii introduse / şi-n cea mai mică dintre ele mă găsesc.” ; ,,mai vino iar pasăre dublă, să-ţi faci cuibar la mine-n ureche.” Nu e o noutate că orice poet caută o metaforă nouă, cu o reprezentare ambiguă: ,,ram de nisip”, ,,caierul mării”, „plânge punctul”, ,,vreascuri de soare”,

,,pietre acre” etc. Şi în acest volum există o tendinţă de demitizare, de a vărsa mitul în cotidian, în banal, pentru unii supărător: ,,Isus e un biet tâmplar la o fabrică de confecţii”; ,,Piramidele sunt fabrici / care nu mai funcţionează”. Poemul are greutate fizică, apasă umerii poetului: ,,Traversez oraşul cu un poem în spinare...” Undeva, poetul afirmă că ,,poezia este legată de rimă cu mâinile la spate.” Totuşi, unul din cele mai frumoase poeme din acest volum este în întregime ţâşnit dintr-o stare de graţie excepţională, respactînd canoanele clasice; cităm o strofă: ,,Petreacă-şi o cămilă cocoaşele de sare / prin răsărit apusul urechilor de ac; / eu mai frământ cu muguri o oază-n depărtare / sunt astăzi pentru tine cel mai bogat sărac.” În volumele la care ne-am referit, Ion Enache dovedeşte că este un mare poet, iar Vasluiul poate fi mândru că a dat prin el şi Ion Iancu Lefter consistenţă actului poetic. OPERA: „Zidiri” 1983, în colab. „Quadrige”, 1993; „Abisalom”, 1997; „Sfera cu sfinx”, 1998; „Gândul mâţii”, în colab., 2001; „Când înfloresc ţigăncile a doua oară”, 2006. În ms. „Pasărea perpendiculară” şi „Metafizica uitării”. Referinţe critice: Nichita Danilov, pref. la „Quadrige”; N. Turtureanu, pref. la „Abisalom”, T. Pracsiu, „Oglinzi paralele”, 2000; P. Necula, M. Ciobanu, „Dicţionarul... 2001; V. Grigoraş, „Fragmente... 2001; I. Holban în... ; I. Baban, în „Adevărul” de Vaslui, nr. 13, aprilie, 2007, idem, în „Academia Bârlădeană”, mai, 2007; Gruia Novac, în „Badul literar”, nr. 1, iunie, 2007.

EST, revistă de cultură, serie nouă (dacă luăm în considerare ceea ce a fost „Gazeta de Est”). A apărut la Vaslui în trimestrul III al anului 2001. De altfel, în acest an a mai apărut numărul 2, iar celelalte 4 şi-au făcut apariţia în anul 2002, când şi-a încetat activitatea din pricina dificultăţilor de ordin financiar. Director editor a fost profesorul Voicu-Gelu Bichineţ, director al Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Naţional Vaslui. Şefia redacţiei era asigurată de cunoscutul folclorist şi 183

etnolog Dan Ravaru. Prezentarea grafică, excelentă, a fost asigurată de Paul Olaru. Din colectivul de redacţie au făcut parte, cu mici schimbări, Stelian Baboi, Maria Baciu, Gheorghe Catană, Constantin Clit, Theodor Codreanu, Cleopatra Mercedes Culidiuc, Gruia Novac, Teodor Pracsiu, Lucian Vasiliu, Florina Zaharia. În numerele următoare au mai fost cooptaţi Vasile Adăscăliţei, Gheorghe Lupu, Marin Rotaru, Mihai Sultana Vicol. Chiar din primul număr, revista îşi propune un program cultural complex şi echilibrat, precizat de către Dan Ravaru în „Argument”: revista „îşi deschide paginile oricărei forme de creativitate şi cunoaştere, de la poezie la filosofia indiană, de la proză la arheologie, de la artă la istoria mentalităţilor...” să întreţină „cu modestie flacăra unei năzuinţe umane dintre cele mai profunde...” În acest scop, cercetarea sumarului primului număr dovedeşte că această publicaţie s-a dorit a fi un adevărat focar de spiritualitate nu numai pe plan local. Conţinutul ei este deosebit de bogat, concurează cu revistele naţionale de prestigiu. Textele originale sunt de o valoare recunoscută. Se publică poezie, proză, reproduceri de artă plastică, medalioane, studii şi articole, recenzii, cronici, note etc. În cele şase numere ale revistei au publicat versuri numeroşi colaboratori: M. Apostu, Cătălin Al Doamnei, Ioan Baban, Maria Baciu, Leonard Ciureanu, Marina Costea, Vasilian Doboş, Mirela Emandache, Vasile Emandache, Ion Enache, Iorgu Gălăţeanu, George Irava, Constantin Istrati, Leonida Lari, Elena Stela Leuştean, Gheorghe Lupu, Corina Matei Gherman, Gruia Novac, Mircea Ionescu Quintus, Violeta Pasat, Ion Patriche, Marius Paveliuc, Mona Păunescu, Andrei Petruş, Dorin Pânzaru, Ion Gheorghe Pricop, Silvia Rotaru, Roxana Vasile, Vasile Vecinu, Mihai Sultana Vicol, Florina Zaharia. Mulţi din cei de mai sus au debutat în paginile revistei iar azi sunt poeţi consacraţi. Deşi la scară mai redusă, în paginile revistei a apărut şi proză semnată de : Cleopatra Mercedes Culidiuc („Căderea şi ridicarea Sofiei”, nr. 1, 2001, p. 45), Constantin Ţintea („Ghici cine poartă fesul?”, idem, p. 52), Ioan Baban (romanul „Anotimpul imposibilei iubiri”, fragmentul „Întoarcerea”, în nr. 3, 2002, p. 17, idem, în nr. 4, p. 10), Stelian Baboi („Portret în nisipul clepsidrei” şi „Insula

Mirajelor”, în nr. 3, 2002, p. 25), Nicolae Ariton („Ploaia”, fragment de roman, în nr. 3, 2002, p. 26), Corneliu Bichineţ („Inspectorul şcolar”, proză autentică, în nr. 4, p. 13), Lucian Vasiliu („Triumviratul. O călătorie”, în nr. 5, 2002, p. 38), Daniel Dragomirescu (”Cârciuma lui Tănase”, în nr. 5, p. 41) şi copiii Larisa Sălăvăstru, „Casandra”, Vlad Puiescu, „Poveste de mare” (în nr. 6). În paginile revistei au apărut numeroase studii pe teme foarte variate, de la folclor (V. Adăscăliţei, „Sitarii - o formă de colindă” ), la critică literară (Th. Codreanu, „La judecata prozei de azi”), Ioan Baban („Caragiale şi caragialismul”, „Poezia lui Ion Mâcnea-Vetrişanu”), Bogdan Ulmu („Dicţionar de personaje din treatru”), de la cercetări istorice şi arheologice (Costică a Săvoaiei, Laurenţiu Chiriac, „Curţile Domneşti -Vaslui”) la filosofie (P. Iosub, „Omul ca „resimţire a misterului”, n. 3, p. 53). Printre autorii de studii mai amintim pe Stelian Baboi, Marin Rotaru, Gheorghe Clapa, Costin Clit, Gheorghe Gerghe etc. Mai semnează cronici literare Daniel Dragomirescu, Dan Ravaru, Gheorghe Clapa, Gheorghe Capşa, Gheorghe Lupu, Simion Bogdănescu, Andrei Petruş, Teodor Pracsiu etc. În fiecare număr, redactorul-şef al revistei, Dan Ravaru, a publicat un editorial în care a pus în discuţie probleme de importanţă majoră, cum ar fi: „Localismul creator” (nr. 4), „Vârstele în artă şi literatură” (nr. 5) şi „Istoria locală şi cercetarea obiceiurilor” (nr. 6). Luată în ansamblu, această publicaţie a fost una din cele mai importante reviste de după 1989. Referinţe bibliografice; Colecţia revistei „Est”, nr. 1-6 din 2001-2002.

ETHOS, publicaţie cu caracter cultural şi de didactică, apărută în anul 1995, sub patronajul Casei Corpului Didactic din Vaslui, „Fundaţia Ştefan Bârsănescu”, la iniţiativa lui Petrea Iosub, pe atunci inspector-general al ISJ Vaslui. Primul număr a apărut în noiembrie, 1995. Redactorul şef era Teodor Pracsiu. Existenţa publicaţiei a fost de scurtă durată datorită dificultăţilor financiare. În paginile ei s-au publicat articole, note, impresii, opinii, cu caracter didactic şi cultural literar. Au colaborat: P. Iosub, T. Pracsiu, P. Necula, I. Baban. D. Apostolache, A Zugravu, Avram 184

D. Tudose, M. Gheorghe, Ion Patriche etc. În nr. 3, P. Iosub scrie un editorial despre cunoscutul savant român, stabilit în SUA, profesor la Universităţi americane, Anghel Rugină. T. Pracsiu semnează articolul „Scriitorul între Don Quijote şi Sancho Panza”. P. Necula semnează articolul „Filosofie şi cultură sau filosofia culturii?” dar şi o cronică la „Istoria Huşilor”, „o modernă monografie

Petru I a oferit celor care l-au urmat pe domnitorul moldovean căzut în urma războiului de la Stănileşti în exil, locuri pe care să-şi organizeze traiul. Cu D. Cantemir se înrudea prin mamă (mama lui D. Cantemir se numea Ana Bantăş). Călugărindu-se în Rusia, Ioan a devenit monahul Evloghie, dascăl de slovenie la Şcoala Domnească din Iaşi, întemeiată pe la 1714 de Nicolae Mavrocordat. Între anii 17551767 a fost dascăl şi psalt de muzică bisericească. Ceea ce trebuie menţionat în viaţa lui Evloghie este activitatea de traducător. N. Iorga consemnează contribuţia lui la traducerea unor texte religioase într-o perioadă când începuse deja demersul de a se ţine slujbele religiaose în limba maternă după dezideratul lui Coresi. Opera lui Evloghie în asta constă, iar contribuţia e consistentă. Psaltirile traduse de el s-au folosit ca manuale şcolare. A tradus documente, surete, fapt care pune în evidenţă că era un cunoscător avizat în probleme de paleografie slavonă. Cărturar de înaltă ţinută pentru vremea sa, patriot recunoscut, Evloghie Dascălul a contribuit efectiv la răspândirea scrisului în limba română şi la înlăturarea treptată a limbii slavone.

îngrijită şi coordonată de Th. Codreanu. În acest număr este prezent şi filosoful acad. Alexandru Boboc cu partea a III-a a unui studiu: „Lumea mioritică” în şi dincolo de teoria „spaţiului mioritic”. I. Baban semnează articolul „M. Eminescu după revoluţie.” Remarcabil este conţinutul revistei, redactorii având meritul de a fi selecţionat materialele ca ele să prezinte un deosebit interes cultural şi informaţional.

OPERA: „Antologhion”, „Apostol”, 1756; „Ceaslov”, 1763; „Molitvenic”, 1764; patru „Psaaltiri”, 1752, 1757, 1766, 1782; „Catavasier”, 1778; Referinţe critice: N. N. Maftei, „Fii ai comunei Dăneşti”, 1981, p. 43-44; Tr. Nicola, „Valori spirituale vasluiene”, vol. I, p. 293.

Bibliografie de referinţă: „Ethos”, nr. 3, februarie şi nr. 7-8-9, 1996. Ion N. Oprea, „Vaslui – capitala „Ţării de Jos” în presa vremii – 1875 – 2005.

EVLOGHIE, Gheorghe Dascălul, cărturar. Era fiul lui Evloghie Dascălul, din Bereasa com. Dăneşti şi a trăit în a doua jumătate a sec. al XVIII-lea. S-a format ca traducător şi cărturar sub directa îndrumare a tatălui său. Era socotit un fel de „scriitor”, copia manuscrisele. Intenţia lui era să ocupe ranguri boiereşti, dar pentru că nu prea avea avere nu a reuşit decât să ajungă un modest „isbaşă” pe la 1775, dată consemnată în documente. Domnitorul Grigore Ghica-Vodă l-a numit dascăl la Şcoala Domnească din Iaşi, unde a predat cam aceleaşi discipline pe care le-a predat şi tatăl său: scrierea şi cititul în limba română şi limba slavonă, gramatica slavonă, caligrafia, cântarea bisericească, catehismul etc. A îndeplinit această funcţie până prin anul 1791 sau 1792.

EVLOGHIE, Dascălul, cărturar religios, traducător. Pe numele său adevărat Ioan Bantăş s-a născut probabil în anul 1705 (când D. Cantemir scrisese şi publicase „Istoria ieroglifică”) în comnuna Dăneşti şi s-a stins în 1772, an la fel de nesigur. Din datele elementare obţinute din surse aproximative, intrate parcă în legendă, se pare că părinţii, originari din Bereasa, com. Dăneşti or fi avănd rădăcini importante, de vreme ce mama viitorului cărturar era fiica lui Artemie Bantăş şi, la vârsta cănd istoria nu însemna nimic pentru copilul de 6 ani, părinţii au emigrat în Rusia cu marele contingent care l-a însoţit pe D. Cantemir, în regiunea Harkov, unde Ţarul 185

Şcoala la care a predat pregătea pe viitorii slujitori ai bisericii, într-o vreme când limba română îşi croia drum sigur spre a deveni dominantă în cultul religios, influenţa limbii slavone scăzând simţitor şi datorită dascălilor despre care s-a scris aici. Cărţile în limba română ale lui Evloghie Dascălul şi Evloghie Gheorghe Dascălul şi-au adus o contribuţie de seamă la acest proces.

răspuns la un articol al lui Evolceanu: „Baladele şi idilele” lui Coşbuc, elogiat de admiratorii poetului ardelean, dar criticul a primit reproşuri pentru că l-a luat prea în serios pe denigrator. Evolceanu a făcut întrucâtva parte din cea de a doua generaţie a „Junimii”, alături de P.P. Negulescu, M. Dragomirescu, C. Rădulescu-Motru. În nr. 1 din ianuarie 1893 din „Convorbiri literare”, Iacob Negruzzi a predat ştafeta revistei echipei de tineri intelectuali formată din Teoharie Antonescu, I. Al. Brătescu- Voineşti, Mihail Dragomirescu, D. Evolceanu, I. S. Floru, P. P. Negulescu, Constantin Rădulescu-Motru şi Francais Rabin. Cel care condusese fără întrerupere revista din 1867 şi-a luat rămas bun de la public printr-un articol emoţionant, „Către cititori”. De fapt, Negruzzi îşi asociase la conducerea revistei grupul de tineri amintiţi, încredinţat fiind că generaţia lor va duce mai departe tradiţia revistei, statornicită în 28 de ani. În 1895, Evolceanu a intrat în viaţa universitară în calitate de conferenţiar de filologie latină la Fac. de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti. Într-o scrisoare către Simion Mehedinţi se arăta nemulţumit de modul cum se derulează lucrurile şi în legătură cu scrisul, a abordat numai subiecte necontroversate, mai ales pe acele care priveau pe tinerii scriitori: „ca Gheorghe (din Moldova), ca Stavri, ca Dulfu, şi cu scriitori nerecunoscuţi, plini de multe lucruri bune dar şi cu mult balast. „De Eminescu, Creangă, Caragiale „Jamais de la vie” să mi se usuce condeiul şi să mi se rupă peniţa de-aş încerca asemenea profanaţiune, nu, nu, de o mie de ori, nu!” Scrisoarea este datată 4 /16 mai, 1895. (1) În august 1895 era la Botoşani unde a refuzat o căsătorie de convenienţă, dar cu o zestre considerabilă: „nimenea nu a murit de pofta însurătorii, şi voi aştepta timpuri mai bune” (2) Tot la Botoşani a cumpărat o moşie, „iatî-mă latifundiar”. Acum a eloborat o recenzie la volumul de poezii al lui Al. Vlahuţă. Dar cercul „Convorbirilor literare se cam destrăma şi Evolceanu a comentat această stare într-o altă scrisoare către S. Mehedinţi. Bolnav din primăvara anului 1895, se pune pe picioare, iar din scrisoare se desprinde spiritul său neliniştit. Se consideră „iute şi pripit, cum m-a făcut mama.” Sănătatea sa evolua, aşa că la 11 ian., 1896 afirma către acelaşi Mehedinţi: „Eu

OPERA: A tradus documente din limba slavonă în limba română. În cadrul şcolii la care a predat, a deschis aşa zisele „birouri de traducere”. Referinţe bibliografice: N. N. Maftei, C. Gh. Radu, „Fii ai comunei Dăneşti”, editată de Căminului Cultural, 1981.

EVOLCEANU, Dimitrie, critic, istoric literar, publicist. S-a născut la Botoşani la 1-13 octombrie, 1865 şi s-a stins din viaţă la Timişoara la 28 iulie, 1938. A făcut şcoala primară şi studii secundare la Liceul „A. T. Laurean” din oraşul natal, absolvent din anul 1886. A obţinut bacalaureatul la Iaşi. A devenit student al Şcolii Normale Superioare unde a avut coleg pe N. Iorga. A obţinut licenţa în litere în 1889 şi prin concurs a devenit profesor de limba română şi limba latină la Liceul Codreanu din Bârlad, la care a funcţionat până în 1900. De fapt a funcţinat efectiv un an, dar a rămas titular pentru că şi-a luat concediu de studii. Traian Nicola face observaţia că i-a displăcut oraşul „care i se părea plin de noroi”. Cu sprijinul lui Titu Maiorescu a studiat în Franţa la „College de France” şi „L’Ecole des Hautes Etudes” din Paris, între anii 1891-1892 şi în Germania, la Universitatea din Bon şi Berlin, între anii 18921894. Din această perioadă datează prietenia cu C. Rădulescu-Motru. Tot acum, Evolceanu s-a impus în plan literar printr-o polemică agitată pe seama operei lui G. Coşbuc. Un anume N. Lazu l-a acuzat pe poetul transilvănean de plagiat iar Evolceanu îi răspunde împricinatului cu articolul „Evolceniada d-lui Lazu”. Bineînţeles că reacţia lui Lazu e anterioară, ca 186

sunt voinic şi zdravăn, mă leg din timp în timp de oameni, hoinăresc când la unul când la altul. Şi asta e o meserie. Lui D. Zamfirescu nu-i plac observaţiile critice făcute de D. Evolceanu la adresa lui Vlahuţă şi Lecca. În 1900, după moartea lui Aron Densuseanu, Al. Philippide l-a propus pe Evolceanu profesor universitar la Universitatea din Iaşi, intervenind pe lângă Titu Maiorescu. Cunoscutul critic l-a atacat deseori pe Evolceanu, fapt care l-a descurajat de a mai lucra la nişte proiecte îndrăzneţe. A fost unul dintre primii redactori ai „Enciclopediei Române” a lui C. Diaconovich privind istoria literaturii române, editată la Sibiu în trei volume între anii 1898-1904. A fost solicitat de A. D. Xenopol să colaboreze la revista „Arhiva” într-un moment când relaţiile lui cu revista „Convorbiri literare” se răciseră, dar Evolceanu a refuzat. Pe la 1900 colabora la o revistă universitară, iar în 1901 a fost numit prof. univ. la Univ. Bucureşti. A reintrat în comitetul de conducere al revistei „Convorbiri literare” în 1902 şi a rămas până în 1906. Între anii 1900-1906 a predat şi la catedra de limba şi literatura română de la Liceul „Matei Basarab”. În aceşti ani a publicat articole antigheriste (3). A întreţinut o strânsă relaţie de amiciţie cu V. Pârvan. Corespondenţa particulară pune în evidenţă acest aspect. Eugen Lovinescu ar fi dorit ca la revista „Epoca literară”, pe care dorea s-o scoată, să ceară colaborarea lui C. Rădulescu-Motru şi D. Evolceanu „pentru prestigiul ce ar putea să ne dea.” În 1907 a lucrat alături de Sextil Puşcariu şi I. RădulescuPogoneanu la redactarea şi tipărirea „Dicţionarului limbii române” de sub îngrijirea Acad. Române. În 1913 a făcut parte din Comitetul de lectură a Teatrului Naţional alături de Pompiliu Eliade (preşedinte), D. Zamfirescu, I. Al. Brătescu-Voineşti, B. Delavrancea, G. Raneti, şi actorii Vasile Leonescu, Ion Brezeanu, Al. S. Florescu etc. A ţinut legătura cu Bârladul şi în 1913 s-a abonat la revista locală „Ion Creangă”. D. Evolceanu este primul prof. univ. preocupat de limba şi literatura latină şi a introdus cursuri de gramatică, „Sintaxa latină”, cu noţiuni de fonetică. Le-a fost profesor lui G. Călinescu (care mai târziu l-a repudiat), E. Lovinescu, V. Pârvan care, atunci când a dat examen de ocupare a unei catedre la Univ. din Bucureşti, l-a avut ca

preşedinte de comisie din care mai făceau parte Ion Bianu, Ilie Bărbulescu, C. RădulescuMotru, şi I. Caragiani (în locul lui G. Ibrăileanu care demisionase). În 1923 era membru activ al Ateneului Român, iar între 13-15 aprilie 1925 participa la primul Congres al Filologilor Români ţinut la Bucureşti. La următorul congrs al acestui organism, ţinut la Cernăuţi în 1927, la 20-22 mai, Evolceanu a fost ales membru al „Comisiei Studiilor Clasice”. În 1932 era decan al Fac. de Litere şi Filosofie a Univ. din Bucureşti. Activitatea lui D. Evolceanu este multilaterală. A găsit în soţia sa un colaborator statornic pe tărân literar şi social. Traian Nicola, pornind de la corespondenţa cărturarului, notează că a avut prieteni de o rară valoare intelectuală: M. Dragomirescu, Teohari Antonescu, Grigore Antipa, Ioan Bogdan, Gheorghe Adamescu, C. RădulescuMotru, Simion Mehedinţi, I. Al. RădulescuPogoneanu, Alexandru Philippide, Nicolae Volenti, A. Naum, I. Al. Brătescu-Voineşti, Iacob Negruzzi, Vasile Pârvan şi alţii. La 24 iunie, 1924, Evolceanu a scris referatul prin care tânărul G. Călinescu este recomandat ca bursier pentru Şcoala Română din Roma. Apoi, aprecierile ironice şi chiar batjocoritoare la adresa lui Evolceanu făcute de E. Lovinescu în „Scrieri”, vol. III, 1970, p. 394-398 sunt nedrepte şi or fi având ele o cauză subiectivă. Acelaşi lucru se poate spune şi despre G. Călinescu (meteahnă veche a cărturarilor români). Lovinescu apreciase studiul asupra „Baladelor şi idilelor” lui G. Coşbuc. Evolceanu a fost supranumit „Lessing românesc”, „cap metafizic prin excelenţă”. Avea un recunoscut spirit zeflemist. Este autorul unor bune manuale de limba latină. Pompiliu Eliade, într-o scrisoare către Maiorescu, din ian. 1895, referindu-se la articolul lui Evolceanu despre vol. de poezii al lui Gheorghe din Moldova, făcea următoarea remarcă: „D-l Evolceanu e creatorul unui nou gen literar pe care l-aş numi bucuros, satira literară. Caractere: de a scoate în evidenţă talentul, hârţâitorului, ridicolul hârţâitului, în chestii de literatură...” (4) Cea mai mare parte a operei critice a lui Evolceanu a rămas în publicaţii, mai ales studiile despre Coşbuc, dar şi despre scriitorii minori ai vremii, de asemenea studiile despre scriitorii latini. Nu 187

vol. I, p. 225-25; Sextil Puşcariu, „Călare pe două veacuri”, 1968, p.361; M. Seche, „Schiţă de istorie a lexicografiei româneşti”, 1969, p. 44; C. Ciopraga, „Literatura română între 1900-192â18”, 1970, p. 1922; T. Vianu, „Scriitori români”, vol. II, 1970, p. 471; M. Bucur, „Istoriografia literară românească”, 1973, p. 501; x x x „Istoria lit. române”, vol. III, 1973, p. 34, 137; Al Graur, în „Forum”, 2 febr. 1974; Vl. Streinu, „Pagini de critică literară”, vol. IV, 1976, p. 170; „Titu Maiorescu şi prima generaţie de maiorescieni”, 1978; „Scrisori către N. Iorga”, 1968; Eugen Ciuchi, „D. Evolceanu, critic literar”, 1938; Ion Petrovici, „Prin meandrele trecutului”, 1979, p. 219; N. Iorga, „O viaţă de om...”, 1972, p. 133; T. Vianu, „Opere”, vol. III, 1973, p.513; x x x „Dicţionarul... de la origini până la 1900, p. 342; DGLR, 2005, p. 87 Note: Tr. Nicola, „Valori spirituale...”, III, p. 134

lipsesc articolele polemice. OPERA: „Proza lui lui C. Negruzzi” în vol. „Omagiu lui T. Maiorescu”, 1900, p. 397-4009; „O epopee românească”, în vol. „Omagiu lui Ion Bianu, 1927, p. 193-200; „Vergiliu şi Dante”, în vol. „Viaţa şi opera lui Vergilius Maro”, în „Revista clasică”, 1930, p. 24-44. Referinţe critice: D. Rosetti, „Dicţionarul contimporanilor”,1897, p. 72; C. Diaconovich, „Enciclopedia română”, 1900, p. 360; Gh. Adamescu, „Contribuţiune la bibliografia românească”, fascicola II, 1923, p. 316, fascicola III, 1928, p. 263; I. E. Torouţiu, „Studii şi documente literare”, vol. VII, 1931, p. 22, vol. IX, 1940, 104, vol. XI, 1940, p. 381, vol. XII, 1940, p. 129; S. Bratu, Dumitrescu-Buşulenga, „Contemp. şi vremea lui”, 1959, p. 110; Z. Ornea”, „Junimismul”, 1966, p. 247; I. Hangiu, „Presa literară românească”, 1968,

188

F FARAGO, Elena, poetă. S-a născut la Bârlad la 29 martie, 1878 într-o familie de origine greacă, tatăl, Francis Paximade era descendent al unei familii nobile. Rude de ale sale apropiate se aflau la vârful societăţii greceşti. Mama se numea Anastasia Tomaide şi era pasionată de literatură şi muzică. Nu trebuie căutate motivele care l-au adus pe Paximade la Bârlad, dat fiind că în sec. al XIX-lea, afluxul grecilor în spaţiul românesc era moştenit din străvechime. Familia Paximade a avut 7 copii (1) trei băieţi şi patru fete, dar tatăl nu s-a dovedit prea bun gospodar, că nu după multă vreme a trăit din scăpătat, mai ales după moartea mamei din 1890, când Elena, viitoarea poetă avea doar 12 ani şi a trebuit să aibă grija fraţilor mai mici. Viaţa tinerei aspirante la imperiul muzelor a fost una zbuciumată nu numai datorită împrejurărilor nefavorabile, ci şi mai cu seamă bolilor care i-au decimat familia şi din care pricină viaţa ei a fost un adevărat calvar. Cu toate acestea ea s-a dovedit mai longevivă şi mai puternică, deoarece s-a stins la 76 de ani, în 1954. Periplul vieţii Elenei Farago este impresionant. În 1888 a terminat şcoala primară şi s-a înscris în clasa I a Externatului de Fete „Neculai Roşca Codreanu” din oraşul natal, dar cum numai în şase ani, două surori, un frate şi mama şi.au găsit sfârşitul, o face să întrerupă cursurile liceale, dar citeşte cu nesaţ clasicii literaturii române şi străine, revistele „Contemporanul”, „Literatură şi ştiinţă”, „Vieaţa”, însuşindu-şi o cultură întinsă prin autoinstrucţie. Fraţii rămaşi în viaţă şi după moartea tatălui în 1895 s-au risipit pe la rudele lor, iar viitoarea poetă avea în faţă un drum sinuos. La numai 16 ani, aflată la un unchi al ei, administrator al unei moşii a lui M. Kogălniceanu, în jud. Tighina, s-a căsătorit cu

un rus din Odesa, căsătorie rămasă cam nebuloasă, fără urmări. După moartea tatălui, ajunge la un unchi din Brăila, unde se îmbolnăveşte de „anemie profundă”. (2) O perioadă, după convalescenţă, rămâne la un frate al ei din Bucureşti, care făcea studii totuşi. A ajuns apoi un fel de îngrijitoare în casa scriitorului şi omului politic Gh. Panu, iar cu acest prilej l-a cunoscut pe I. L. Caragiale. Marele dramaturg o ia în casa lui (1897-1898), unde tânăra orfană cunoaşte o adevărată căldură sufletească, dar pleacă şi de aici şi se mută într-o cameră închiriată din capitală. Acum îl cunoaşte pe Francis Farago, om de aleasă cultură, cu care se căsătoreşte. Cu soţul ei frecventa cercurile socialiste şi a cunoscut cu acest prilej pe C. Stere, C. Dobrogeanu-Gherea, I. Nădejde, I. Morţun şi alţii. A activat şi ea în aceste cercuri cu numele conspirativ, Elena Făgărăşanu. Începuturile literare ale Elenei Farago datează din 1890, când ţinea un jurnal şi scria epigrame, dar debutul are loc în 1902, la ziarul „România muncitoare” cu poezia „Gândul tradiţiilor”. În 1900, Elena Farago se mută la Constanţa, unde soţul ei fusese numit director al unei sucursale a Băncii Generale Române din Bucureşti. De la Constanţa se mută la Brăila din aceeaşi pricină a serviciului soţului ei. Din această perioadă datează prieteniile cu familiile Constanţa Hodoş şi Ion Gorun, în casa cărora îi cunoaşte pe G. Coşbuc, G. Ranetti, Lăcusteanu, M. Cunţan, I.U. Soricu etc. În tot acest timp a mers la Bucureşti, a purtat corespondenţă cu A. Toma şi a colaborat la „Sămănătorul”. În 1907, familia Farago s-a stabilit definitiv la Craiova, unde Elena a făcut parte din colectivul redacţional al revistei „Ramuri”. În timpul Răscoalei din 1907 s-a solidarizat cu răsculaţii, a iniţiat acţiuni caritabile, iar creaţia poetică purta mesaj social. A oferit ajutoare băneşti celor săraci lipiţi din donaţiile lui N. Iorga. Pentru aceste atitudini a fost arestată, dar eliberată a doua zi la 189

intervenţia lui Iorga. A adoptat un copil, pe Mihnea, pe care îl creşte cu deosebită dragoste. Elena Farago a stabilit în anii care au urmat legături cordiale cu marii scriitori: O. Goga, V. Eftimiu, E. Lovinescu, Şt. O. Iosif, Cincinat Pavelescu, Al. Cazaban, D. Anghel, D. Nanu, C. Moldovan etc. A condus revista pentru copii, „Fluieraşul” în seriile 1910, 1912, 1913, unde a colaborat cu versuri. În 1912 a fost bolnavă de tifos exantematic, în august, 1913, a dat naştere unei fetiţe, Cocuţa, viitoare poetă. Un timp, până la război, activitatea literară a încetat şi din pricina deselor ei îmbolnăviri. După război, în 1921 a fost numită directoarea Fundaţiei „Alexandru şi Aristia Aman” din Craiova, cuprinzând Muzeul şi Biblioteca, apoi inspectoare a „Azilelor de copii”, membru în comitetul de lectură al Teatrului Naţional din Craiova, a creat o „Universitate liberă” pe lângă fundaţia pe care o conducea, unde a ţinut şi un curs de istoria artelor. A pus bazele revistei „Năzuinţa” alături de I. B. Georgescu, Al. Popescu-Telega, G. Murnu, I. Dongorozi etc, revistă care a apărut până în 1929. Între timp mai suferise şi din pricina unor boli. Cu prilejul împlinirii vârstei de 50 de ani de viaţă şi apoi 60, i s-au organizat activitţi cu caracter festiv. Pentru merite deosebite a fost distinsă cu premii importante: în 1908, Premiul Adamachi al Acad. Române; Premiul Neuschholtz al aceleiaşi Academii în 1921; Premiul Naţional pentru literatură, în 1937, acordat de Fundaţia Princepele Carol; Premiul „Femina” din Paris, 1925. Cu numele ei, Elena Farago sau cu pseudonimele Fatma, Fatma-Constanţa, Elena Fotino, Ileana, Ileana-Fatma, Leana, Andaluza, a colaborat la periodicele „Adevărul”, „Adevărul literar şi artistic”, „Almanahul Societăţii Scriitorilor Români pe 1912 şi 1913, „Comoara tinerimii”, „Convorbiri literare”, „Cosânzeana”, „Cuget clar”, „Epigonii”,

„Epoca”, „Familia”, „Făt-Frumos” (Bârlad), „Flacăra”, „Năzuinţa”, „Flamura”, „Luceafărul”, „Neamul românesc”, „Sburătorul literar”, „Ramuri” „Sămănătorul” etc, etc. Afirmată la cumpăna dintre cele două veacuri (19-20) nu se putea ca lirica Elenei Farago să nu fie intersectată de liniile atmosferei literare contradictorii care frământau epoca. Ecouri sămănătoriste şi chiar eminesciene se găsesc nemijlocit în primele volume („Versuri”, 1906, „Şoapte din umbră”, 1908). Nu se putea ca simbolismul să nu-şi fi exercitat influenţa, chiar dacă, în general, poezia Elenei Farago se explică printr-o „predispoziţie înnăscută”, rezultat al temperamentului său liric – o poezie exclusiv cu resurse interioare, mărginită la domeniul emoţiei sentimentale.” (3) Aprecierile critice şi comentariile privind creaţia Elenei Farago sunt numeroase, sute de articole, studii şi aprecieri critice pun în ciculaţie demersul ei creator. Se apreciază că ea este promotoarea liricii feminine din literatura română. Eugen Lovinescu spune: „Poezia d-nei Farago e subtilă şi de înaltă calitate muzicală. Nota personală şi caracterul uneori tragic îi dau o putere prin care se deosebeşte de producţia contemporanilor ei şi se îndreaptă în poezia simbolistă română, cea mai reprezentativă”. (4) George Călinescu face o analiză detaliată: „Începuturile Elenei Farago sunt coşbuciene şi eminesciene, caracterizate printr-un conceptualism verbios. Când a venit în contact cu simbolismul, poeta a decolorat vechile imagini din epoca „Sămănătorului”, dându-le o nuanţă de vag. Adverbele, pronumele, verbele, exclamaţiile scrise cu majusculă, devin personaje misterioase. „Încotro, De unde, Ce va să fie, statornicul este, tristul N-a fost, Blondel, că n-a fost să fie, gingaşul Noi... Se vorbeşte de fiinţe oculte. Ostaşii luminii, Pasărea albastră, şi se uzează (influenţa maeterlinckiană) de trinităţi fatidice şi repetiţii incantatorii... Poeziile iau desori lungimi intolerabile, compoziţiile complicându-se printr-un cifru de convenţii simbolice (azimă,vin, blid, năframă) cam în stilul liturgic al lui Claudel. Abia când se exprimă direct şi simplu Elena Farago e o ramarcabilă poetă a dragostei pudice.” (5) Dar nu trebuie să uităm că Elene Farago este o talentată scriitoare pentru copii, una dintre primele deschizătoare de drumuri în literatura 190

română. Atât poezia cât şi proza închinate copiilor mai mici sau mai mari, sunt remarcabile şi stârnesc şi azi interesul. Reeditarea e o dovadă în plus a perenităţii operei sale. Din nefericire, după 1989 opera sa nu a mai văzut lumina tiparului.

colaborat la „Convorbiri literare”, „Cronica”, „Moldova” „Steaua”, „Tomis”, „Amurg sentimental”, „Euchronia”, „Haicu”, „Semn”, „Orion”, „Orfeu” ş-a. Este membră a Societăţii române de haiku. A debutat editorial, sprijinită fiind de poetul Cezar Ivănescu, cu volumul „Bolţile rugii” (Într-o scurtă prefaţă intitulată „Intâmpinare”, cunoscutul director al Ed. Junimea afirmă că versurile E. Faraon „transmit o autentică fervoare mistică”.), urmat de „Freamăt de cleştar” şi „Floarea cerului”. Este prezentă în antologiile de haiku din ţară şi din străinătate. Lirica Eugeniei Faraon este cunoscută pe plan naţional, comentată de critici şi istorici literari autorizaţi. Lirica ei este rezultatul contemplării universurilor care o înconjoară, imaginile poetice vizuale predomină şi îşi croiesc liniile pe spaţii infinite: „Aburii coroanelor deschise / peste contururile albe de chiciură / îndepărtează privirea / totul devenind văzduh / prelins printre arbori...” Nu lipseşte dialogul interior al „eului” liric aflat sub semnul singurătăţii şi al marilor întrebări: „...s-a surpat peste mine un zid, / m-au acoperit păcate neştiute, / sufletul de sub moloz: / „Maică, spală-mă – cum spălai Trupuşorul lui Isus, / curăţă-mă de orice tină, de falsă iubire; / învaţă-mă să-L slujesc pe domnul în ceilalţi / De jos în sus...” De altfel multe dintre poemele Eugenie Faraon se adresează divinităţii. În spaţiul laic însă, poeta are momente excepţionale de autoironie: „Ca orice femeie / oficial sau clandestin / am fost garderobieră de / pantaloni; / şosete; / tălpi, / chiar şi inimi bărbăteşti! / La antract, / le-am selecţionat şi expus / în bazar intim, / înaintea incendierii.” Autoare de haiku-uri, se pare că Eugenia Faraon a atins performanţe naţionale şi universale. Exprimarea unui gând fugar, dar profund, a unei trăiri fulgerătoare realizată printr-un text poetic de 22 de silabe ţine şi de un anumit meşteşug, şi de exerciţiu. Haiku-ul este într-un fel o poezie cu formă fixă, e „rezultatul” unei reflecţii, sau al unui fragment de gând obiectivat la nivel meditativ. Cele 125 de haiku-uri din volumul, „Freamăt de cleştar”, în ediţie trilingvă e notabil. Predomină imaginarul poetic sinestezic, exprimat deseori eliptic. Uneori, primele două versuri reprezintă o constatare iar al treilea o concluzie aforistică, alteori se realizează o continuitate ca în

OPERA: „Versuri”, 1906; „Şoapte din umbră”, 1908; „Din taina vechilor răspântii”, 1913; „Pentru copii”, I, II, 1913-1920; „Din traista lui Moş Crăciun”, versuri pentru copii mari şi mici, cu desene de A. Petraşcu, 1920, 1926, 1937, 1947; „Şoaptele amurgului”, 1920; „Bobocică”, 1921; „Dar din dar”, proză, 1921; „Să nu plângem”, 1921; „Să fim buni”, pov. pentru copii, 1922; „Poezii alese”, 1924; „Ziarul unui motan”, pov. 1924; „Scrisori”, 1925; „Într-un cuib de rândunică”, pov. pentru copii, 1926; „Nu mi-am plecat genunchii”, poezii, 1926; „Poezii”, 1906-1926, 1928; „Visul lui Viorel”, 1943; „Într-o noapte de Crăciun”, 1944; „4 gâşte năzdrăvane”, 1944, 1975, 1986; „Pluguşorul jucăriilor”, 1944; „Să nu minţi, să nu furi”, 1944; „Poezii pentru cei mici”, desene de D. Dăscălescu, 1957; „Ţop-ţop”, poezii, ilustraţii de G. Bratu, 1974; „Poezii”, ed. îngijită de L. Călin, 1975; „Versuri”, ed. de C. D. Papacostea, 1978; „Căţeluşul şchip”, 1974, 1979, 1985, 1989; Trad. libere din Emile Verhaerren, Henry de Regnier, Paul Verlaine, Sully Prudhomme, Edmond Haracourt, 1921. „Dar din dar”, 1921; M. Maeterlinck, „Justiţia”, f.a.; „Pasărea albastră”, f. a. ; A. France, „În anul 2270”, f. a. ;L. Heorn, „Legende japoneze”, f. a. etc. Referinţe critice: Eugen Lovinescu, „Istoria...” ; „ Corespondenţă către M. Dragomirescu şi Elena Farago”, 1976; G. Călinescu, „Istoria...”; L. Călin, „Portrete şi opinii literare”, 1972; C. D. Papacostea, „Elena Farago”,1975; T. Nedelcea, „70 de trepte”, 1978; F. Aderca, „Contribuţii”, I, 1983; V. Tătaru, în „Orizont”, 11, 1985; I. Negrilă, „Orizont”, 15, 1985; L. Kalustian, „Simple note”, IV, 1985; Aug. Z. N. Pop, „Mărturia documentelor de la vechile tiparniţe româneşti la N. Labiş”, 1985; I. Negrilă, „Însemnări despre scriitori”, 1987; H. Cândroveanu, „Literatura română pentru copii”, 1988. Note: 1. Tr. Nicola, „Valori...”, III, p. 241; 2. idem, p. 242; 3. DSR, 1979, p. 255; 4. E. Lovinescu, „Istoria...” V, p. 5. G. Călinescu, „Istoria... compendiu”, 1968, p. 268-269.

FARAON, Eugenia, poetă. S-a născut la Huşi la 20 septembrie, 1948, oraş în care a urmat şcoala primară şi cursurile Liceului „CuzaVodă”, absolventă fiind din 1967. Îşi desfăşoară activitatea profesională în Huşi. A debutat cu poezie în revista „Flacăra” şi a 191

poemele într-un vers ale lui Ion Pillat. Unele sunt memorabile: „Să mai rămân / preţ de câteva păcate / ispăşite în vers!” Criticul şi istoricul literar Th. Codreanu descoperă în poezia cu temă religioasă a domniei sale un „autentic fior metafizic ascuns într-o retorică expresivă simplă...” (1) Cât priveşte volumul „Freamăt de cleştar” din 1996, e notabilă observaţia lui Gh. Tomozei: „Simple”, lipsite de inutile „podoabe”, versurile Eugeniei Faraon sunt creaţia unui autor zidit în solitudine ce-şi face din scris nu un prilej de reverii înşelătoare, ci un mod de a exista, o bucurie adesea tragică...” (2) Este meritul autoarei că în poeziile din volumul „Freamăt de cleştar” nu alunecă într-un soi de formalism, aşa cum se întâmplă deseori în poeziile cu formă fixă.

I. Creangă şi M. Eminescu etc. Nu lipseau polemicile (una cu Ov. Densuseanu), scrisori inedite (de V. Alecsandri, M. Kogălniceau). S-au publicat recenzii la unele cărţi ale lui N. Iorga şi M. Sadoveanu. Au apărut în paginile revistei şi traduceri din Dante, Corneille, Lamartine, Turgheniev etc. Au mai colaborat: I. Scurtu, I. Ciocârlan, I. Dragoslav, I. A. Basarabescu, I. U. Soricu, Ilarie Chendi, G. Teodorescu-Kirileanu. Bibliografie de referinţă: I. Hangiu, „Dicţionarul presei literare româneşti...”, 1979, p. 132-133; DGLR, 2005, p. 126

FEDELEŞ, Constantin P scriitor, traducător. S-a născut la 3 martie, 1877 în satul Bădeni, com. Scobinţi, jud. Iaşi din părinţi neştiutori de carte, ţărani săraci, pălmaşi pe moşia boierului satului. A urmat şcoala primară în comuna natală şi la Hârlău, apoi cursurile Liceului Naţional din Iaşi, după ce obţinuse prin concurs o bursă de studii. A fost coleg de clasă cu Eugen Lovinescu (? cam mare diferenţa de vârstă. Afirmaţia aparţine lui Tr. Nicola) şi a avut o profundă admiraţie faţă de Simion Mehedinţi, profesorul lui de geografie. A fost mereu premiant şi a absolvit liceul cu diplomă de onoare. A urmat studii superioare la Fac. de Filosofie a Univ. din Iaşi, licenţiat în 1901 cu „magna cum laude”, după care a continuat cursurile Fac. de Litere, însuşindu-şi la nivel performant limbile greacă, latină, franceză, engleză, germană, italiană şi spaniolă. Între anii 1907-1909 a fost profesor de limba germană la Liceul Codreanu din Bârlad, dar a predat şi filosofia la Şcoala Normală de băieţi din acelaşi oraş. În 1907 a fost alături de ţăranii răsculaţi cu condeiul. (Redactează „Un apel al românilor din Berlin.”) Între 1909-1910 a funcţionat ca profesor la Botoşani, iar din toamna lui 1910 se transferă la Liceul Naţional din Iaşi, dar şi aici pentru scurtă vreme. În primăvara lui 1911 se afla în Germania la Berlin, Leipzig şi Munchen pentru un doctorat în filosofie, obţinând şi aici „magna cum laude”. A fost apoi profesor la Şcoala Normală Vasile Lupu din (1911-1912) şi la Liceul Internat, C. Negruzzi din Iaşi. Pentru a înfiinţa un laborator de psihologie şi-a luat concediu. În 1912 a concurat pentru un post de conferenţiar

OPERA: „Bolţile rugii”, 1994; „Freamăt de cleştar”, 1996; „Floarea cerului”, 1997. Bibliografie de referinţă: Ion Rotaru, „O istorie a literaturii române... vol. III; x x x „Istoria Huşilor”, 1995, p. 301; Al. Cistelecan... Note: 1. Th. Codreanu, în „Voci lirice vasluiene”, 2006, p. 7. 2. Gh. Tomozei, pref. la vol. „Freamăt...”;

FĂT–FRUMOS, publicaţie cu caracter literar în tradiţie sămănătoristă apărută la Bârlad între 15 martie, 1904 – 15 mai, 1906 şi între 1 martie – 1 aprilie, 1909. Era condusă de un comitet format din G. Tutoveanu, E. Gârleanu, D. Nanu, C. Moldovanu, I. Adam, şi A. Mândru. Programul revistei era inspirat de „Cuvântul preliminar” la „Magazin istoric pentru Dacia” al lui N. Bălcescu. Accentul cădea pe ideea de patriotism şi statornicie. Literatura publicată în paginile ei avea drept ţintă „educaţia sănătoasă a tineretului”. Un articol al lui N. Iorga (nr. 5 din 1904) sublinia importanţa publicaţiei, considerată de el „la mijloc” între „Sămănătorul” şi „Luceafărul”. După Iorga, revistele acestea reprezentau „curentul nou.” La Făt – Frumos au colaborat cu versuri: D. Nanu, G. Tutoveanu, A. Mândru, O. Carp, A. Naum, El. Văcărescu, C. Moldovanu, D. Anghel, El. Farago (Fatma), Ana Codreanu; cu proză au colaborat: E. Gârleanu (Emilgar), I. Adam, I. Al. Brătescu-Voineşti, G. Vârlan, A. Gorovei, N. N. Beldiceanu; amintiri şi însemnări au semnat N. Gane, M. Lupescu (despre Ion Creangă). E. Gârleanu a publicat articole despre 192

la Universitatea din Iaşi, dar în locul lui a fost recomandat un profesor din invăţământul secundar, fără examen de licenţă, dar care, după informaţiile lui I. E. Torouţiu (1) „îşi cumpărase o diplomă de doctorat din Franţa.” (boală veche). Tot în această perioadă, C. Fedeleş a început să colaboreze la „Convorbiri literare”. În 1913 şi-a pregătit lucrarea pentru examenul de docenţă şi tot acum a tradus complet opera lui Marc Aureliu, 12 cărţi şi l-a suplinit pe G. Ibrăileanu la catedra de estetică generală şi filosofie a Universităţii din Iaşi, iar catedrele de la liceele de la care îşi luase concediu „fără limite” (2) au fost suplinite de profesori celebri mai târziu, Petre Andrei, Ştefan Bârsănescu, foarte tineri pe atunci. Între 1915-1919 a suplinit catedra de Limba şi literatura română la Fac. de Litere şi Filosofie a Universităţii ieşene. A participat la Campania din Bulgaria din 1913, la luptele din Dobrogea, iar în 1916 şi la primul Război Mondial, având gradul de căpitan. În 1913 căzuse prizonier (ca şi G. Topârceanu) iar familia crezându-l mort, i-au făcut un ceremonial religios de înmormântare. V. Bogea, un contemporan, i-a publicat şi un necrolog. Întors din prizonerat, a fost decorat cu „Crucea de război”, „Coroana României” şi apoi, Medalia pentru perticipare la primul Război Mondial. În 1918 era inspector general al Învăţământului din Moldova şi profesor la Seminarul „Veniamin Costache”. Ceea ce caractrizează activitatea de profesor a lui C. Fedeleş este nestatornicia şi fulguranţa cu care a parcurs toate treptele de la stadiul de profesor secundar, la cel de profesor universitar. A întreţinut relaţii amicale cu personalităţi ale vremii, bucurându-se de stima lor. Printre ei D. Botez, N.N. Tonitza, C. Vlădescu, V. Bogrea, M. Maximilian, I. Peretz etc. S-a stins din viaţă la 1 iunie, 1958. La moartea lui, un prieten, Al. I. Ciurea, spunea: „Modest la vorbă şi la port, blând şi bun, paşnic şi înţelegător, veşnic încrezător în puterea atotbiruitoare a binelui, cu buzele înfiorate de un zâmbet cuceritor, semănând cu meşteşug şi dărnicie perlele înţelepciunii omeneşti... toate unite cu o imensă revărsare de iubire asupra naturii şi omenirii” (3) acesta a fost profesorul C. Fedeleş, am adăuga noi, ca să întregim enunţul. Cea mai mare parte a operei lui C. Fedeleş a rămas în manuscrise şi e o pierdere

însemnată că nu poate fi astfel cunoscută de către cei care vin. Din lucrările lui răzbate un umanism fondat pe cultura greco-latină, mereu reîntineritoare. Acest tezaur de cultură nu poate fi niciodată complet epuizat: orice întoarcere în spaţiul acestei culturi e un incomensurabil câştig spiritual. Pentru strădania lui a fost considerat „unul din cei mai străluciţi educatori ai acestei ţări.” (4) Modestia acestui om fost remarcabilă şi asta numai datorită „spiritului autocritic”. A refuzat sistematic orice publicitate în jurul lui. În guvernul condus puţină vreme de N. Iorga, Fedeleş a refuzat portofoliul Cultelor care i s-a oferit, deşi avea o deosebită admiraţie faţă de marea personalitate a istoricului. OPERA: vom reţine acele lucrări care au legătură cu obiectul literaturii. „Cugetările lui Marc Aureliu”, în total 4 cărţi, în „Convorbiri literare”; Sinesteziile sau sensibilitatea dublă”. 1913; „Butelia pe mare. Sfat unui tânăr necunoscut”, trad. , „Conv. literare”, aug. 1908; „Spirit pur. Evei”, idem, sept. 1913; „Ursitele”, trad. ; idem, nov. 1913; R. Kipling, „Exploratorul”, trad. ; Shelley, Poezii, trad. Referinţe critice: L. Predescu, „Enciclopedia...”, 1940; I. E. Torouţiu, „Studii şi documente literare”, vol. IX, 1940; T. Vianu, „Scriitori români”, 1970; Tr. Nicola, „Valori spirituale...”, 2002, p. 257-260; Al. Husar, „Invăţământul esteticii la Univ. din Iaşi, 1860-1960”, „Anuarul Univ. din Iaşi”, secţia a III-a; Iorgu Iordan, „Memorii”, vol. II, 1977; V. Pârvan, „Corespondenţă şi acte”, 1973; Dicţ. Bibliografic”, 1981; Al. Husar, „Un umanist. Constantin Fedeleş”, în „Dacia literară”, nr. 35, 1999. Note: 1. I. E Torouţiu, „Studii şi doc. ...”, IX, p. 129; 2. Tr. Nicola, „Valori... III, p. 258; 3. 4. Idem, p. 259.

FLORESCU, Maftei, epigramist. S-a născut la 20 septembrie, 1937 în com. Lespezi, jud. Iaşi. A făcut şcoala primară şi elementară, cum se numea atunci, în comuna natală, după care a urmat diferite şcoli militare cu profil „ordine publică”, profesionalizându-se în domeniul miliţiei (poliţiei), lucrând statornic în această branşă. A fost şef de post în comuna Bogdăniţa, jud. Vaslui între anii 1961-1971, apoi la Codăieşti, acelaşi judeţ, până în 1974. De la această dată a lucrat la Inspectoratul Miliţiei municipale până în anul 1990, când s-a pensionat de drept. La studiile militare de nivel profesional se adaugă cele secundare, 193

cursuri de scurtă durată, la Liceul „M. Kogălniceanu” din Vaslui, obţinând examenul de bacalaureat în 1977. A debutat cu versuri în 1970 în „Cronica” şi a continuat să colaboreze la „Flacăra Iaşului”, „Urzica”, „Vremea nouă”, „Oferta”, „Adevărul” de Vaslui cu poezie şi epigrame. Este unul din fondatorii Cenaclului umoriştilor al Casei de Cultură din Vaslui, cenaclu care a purtat numele neuitatului C. Tănase, schimbat ulterior în „Valentin Silvestru”, la propunerea îndrumătorului acestuia, Teodor Pracsiu. Editorial a debutat într-un volum colectiv al membrilor cenaclului, în 1996. De atunci şi până azi, a apărut în mai multe asemenea culegeri cu pagini consistente. Debutul editorial individual se produce cu volumul „Cupidon în avion”, catrene şi epigrame, în 2002. Volumul a fost premiat la Festivalul Umorului de la Vaslui. Maftei Florescu are o reală vocaţie umoristică, apreciată de însuşi Valentin Silvestru, care într-o notă referitoare la primul volum umoristic, „Plecat-am nouă din Vaslui”, făcea observaţia: „Maftei Florescu pare un epigramist adevărat”. Cât priveşte substanţa satirică şi umoristică a creaţiei sale, aceasta cuprinde o arie destul de întinsă şi vizează fie „vocaţia” noastră de a călca strâmb prin multe locuri, fie vicii care au devenit oricum moduri de existenţă, ori constituie deja porniri arhetipale. Nu-i scapă viaţa noastră politică stând mereu sub semnul pitorescului „balcanic” şi al spectacolului de bâlci ieftin. Notăm una semnificativă: „Prostul: Prostul nu mă deranjează / Dacă e la locul lui... / Cel mai tare enervează / Când e-n locul... şefului.” Ori asta, din păcate, se întâmplă prea des în ultima vreme în Utopia.

FLORILE DALBE, revistă literară cu apariţie lunară. A apărut la Bârlad între 1 ianuarie – 15 decembrie, 1919 sub conducerea unui comitet în fruntea căruia se afla neobositul şi omniprezentul G. Tutoveanu, urmat de V. Voiculescu, T. Pamfile, M. Lungianu. În paginile ei au semnat versuri V. Voiculescu, I. U. Soricu, G. Tutoveanu, V. I. Popa, Zoe G. Frasin; proză au semnat M. Lungeanu, T. Pamfile, D. Iov, G. M. Vlădescu. S-au mai publicat texte inedite de Ştefan Petică, „Poeme în proză”, o scrisoare a lui I.L. Caragiale, aflată în posesia lui Lupu Kostache. Scrisoarea se referea la reprezentarea comediei „O scrisoare pierdută” din 1912. Au apărut şi două scrisori semnate de un oarecare Andrei Naum, mort în primul război, la Mărăşeşti, în 1917 în numerele 20 – 23. Printre colaboratori s-au mai aflat: Nadejde Ştirbei, Gr. Tăbăcaru, I. Valerian, I. Vicol, Liviu Marian, G. Voievidca, Iulian Popovici etc. Bibliografie de referinţă: I. Hangiu, „Dicţionarul presei...” 1987, p. 141-142.

FLUIERĂ VÂNT, revistă satirică. A apărut la Huşi între anii 1923-1924. Iniţiatorul publicaţiei a fost Constantin Şt. Crişan. În paginile ei semnau versuri şi texte satirice seminariştii huşeni. Ele vizau obişnitele apucături fără de care o literatură satirică nu poate exista. Nu s-au păstrat numere din ea. Referinţe bibliografice: „Cronica Eparhiei Huşilor”, vol. 4, p. 301.

FOCŞA, Gheorghe, muzeograf etnolog. S-a născut la 15 oct. 1903 la Răşcani, Şuletea, jud. Vaslui. S-a stins din viaţă la Bucureşti la 30 octombrie, 1995. După şcoala primară de prin părţile natale, a urmat cursurile Liceului „CuzaVodă” din Huşi, promovând examenul de bacalaureat în 1926, an în care a intrat la Fac. de Sociologie a Universităţii din Bucureşti, licenţiat în 1932. A fost bibliotecar la BUB între anii 1930-1934 iar în următorii, până în 1940, a îndeplinit aceeaşi funcţe la Biblioteca Fundaţiei Culturale. A participat la campaniile monografice organizate de Dimitrie Gusti. În

OPERA: „Plecat-am nouă din Vaslui”, în colab. , 1996; „Numai înţelepţii râd”, idem, 1998; „Satana în minijup”, idem, 2000; „Cupidon în avion”, 2002; „Treptele devenirii”, în colab. , 2002; „Sechestraţi în umor”, idem, 2004; „Corecţii cu zâmbete”, idem, 2006. Referinţe bibliografice: V. Grigoraş, „Fragmente de spiritualitate...”, 2001, p. 161.

194

1940 a intrat în învăţământul universitar, ca asistent la catedra de Sociologie, până în 1947, când, obţinând doctoratul, a devenit conferenţiar la Institutul de Arte Plastice între anii 1950-1953, apoi 1966-1974. A fost în acelaşi timp director longeviv al Muzeului Satului timp de 30 de ani, 1948-1978. Gheorghe Focşa s-a impus drept unul din cei mai de seamă etnologi români de la mijlocul veacului trecut. Este autorul a numeroase lucrări care pun în lumină starea etnologică a neamului românesc. Zona de cercetare, lucru desigur curios, este cea din Sudul ţării: Argeş, Olt, Gorj şi mai puţin sau deloc, locurile natale, respectiv, Moldova. În abordarea fenomenelor etnologice, Focşa găseşte o legătură firească între manifestările spirituale şi cele care privesc latura materială; obiectele, gospodăria au un rol deosebit de important în acest sens. Studiul „Elemente decorative la bordeiele din sudul regiunii Craiova” este unul edificator. „Ţara Oaşului. Studiu etnografic” este o lucrare temeinică, în aprecierea specialiştilor. Multitudinea aspectelor cercetării e rezultatul investigaţiilor la faţa locului. Dar activitatea cea mai bogată a lui Focşa se leagă neprecupeţit de Muzeul Satului, devenit celebru în lume prin modul lui de organizare.

obţinut o bursă pentru studii în străinătate, la Sorbona, dar pentru că s-a căsătotit cu poetul G. Tutoveanu, a renunţat la doctorat. Devenită bârlădeancă, viaţa şi activitatea profesională va fi legată de aceste locuri până la sfârşitul vieţii, din 26 iunie, 1940. Împreună cu G. Tutoveanu a reprezentat un reper fundamental al Academiei bârlădene, polarizând în jurul familiei numeroase personalităţi ale vieţii literare şi artistice ale acelei vremi. A colaborat cu poezie şi proză la periodicele bârlădene dar şi la „Convorbiri literare”, „Falanga literară şi artistică”, „Sămănătorul”, „Viaţa literară”, „Ramuri” ş. a. A fost prezentă în publicaţiile locale: „Florile dalbe”, „Freamătul”, „Graiul nostru” etc. Toţi cei care au cunoscut-o au apreciat-o unanim şi au supranumit-o „Buna mama Zoe”. Omagii la moartea poetei au scris Vasile Damaschin, în „Seara” din 28 iunie, 1940, V. Voiculescu, G. Ursu, I. Gr. Oprişan, T. Chiricuţă ş. a. Creaţia literară a Zoei Frasin a rămas risipită prin publicaţii literare la care a colaborat şi aşteaptă un ins pasionat de poezie şi de trecut, s-o adune şi s-o ofere cititorilor spre cunoaştere. În „Falanga” a apărut poezia „În infinitul alb”, febr. 1910; în „Freamătul” poemele: „Flori albe în nemărginit”, „Răsărit de soare”, „Agapia”, „Dona Gina”, „Corabia pribegilor”, „Ecstaz”, „Suav chiparos”, „Iarna”, „Noapte de vară”, etc; în „Convorbiri literare”, „Galateea”, „Suprema-mbrăţişare”, „Pe acelaşi drum”, „Infanta”. A publicat cronici literare la volumele unor scriitori ai vremii (I. M. Raşcu, M. Straje, G. Lesnea, A. Negură), dar şi despre scriitori străini (Fr. Mistral, Pierre Dumas) în publicaţiile de mai sus.

OPERA: „Contribuţii la cercetarea mentalităţii satului”, 1932; „Mentalitatea satului Meişani din Ţara Oltului”, 1935; „Sate inundate în Argeş”, 1941; „Satul model, Dioşti”, 1941; „Le vilage roumaine pandant les fetes religieuses d’ hiver” 1943; „Aspecte spirituale ale civilizaţiei româneşti” , 1944; „Elemente decorative la bordeiele din sudul regiunii Craiva”, 1957; „Evoluţia portului popular în zona Jiului de Sus”, 1957; „Ţara Oaşului. Cultura materială”, tom. II, 1975; „Muzeul Satului din Bucureşti”, 1957; „Arhitectură populară din Gorj. Ceramica populară din Gorj”, ş.a. Referinţe bibliografice: Paul Petrescu, în Revista de etnografie şi folclor”, (29), 1, 1984; Ioan Gâdea, „Gh. Focşa (1903-1995) O viaţă de muzeograf”, 1997; x x x „Istoria Huşilor”, 1995, p. 174; V. Grigoraş, „Fragmente...”, 2001, p. 161-162.

Referinţe bibliografice: N. Iorga, „Ist. lit. rom. cont., 1934, p. 294; G. G. Ursu, în „Cuget clar”, 41, 1940; V. Damaschin, în „Seara”, iunie, 1940; R. Dianu, în „Curentul”, iunie, 1940; I. Hangiu, „Presa lit. rom.”, vol. II, 1968, p. 439, 444; E. Lovinescu, „Ist. lit. rom. cont. vol. i, 1973, p. 408; idem, „Scrisori şi documente”, 1981, p. 347, 349, 351; M. Straje, „Dicţionar de pseudonime”, 1973, p. 271-272; I. Hangiu, „Dicţionarul presei...”, 1987 ş. a.

FRASIN, Zoe, poetă. Pe numele ei adevărat, Zoe Marinescu (verişoară cu tatăl poetului Ion Barbu), s-a născut la 13 decembrie, 1872 la Bucureşti. În 1898 era învăţătoare la o şcoală din capitală. După studii superioare la Fac. de Ştiinţe naturale a Universităţii din Bucureşti, a 195

FRÂNGURELE, publicaţie de literatură, ştiinţă şi artă. A apărut la Vaslui în perioada 9 aprilie – 1 mai 1933. Director era Valeriu V. Mugur (?) (Valer Mitru). Forma revistei imita renumita „Bilete de papagal” a lui T. Arghezi. Grafica revistei, afirmă V. I. Cataramă, „era ireproşabilă”. Valer Mitru semna mici articole despre fenomenul literar vasluian, dar şi din ţară. Au mai colaborat Ştefan Ciobotăraşu şi Constantin Barcaroiu (artişti de teatru). Referinţe bibliografice: I. Hangiu, „Dicţionarul presei literare...”, 1987, p. 385; V. I. Cataramă, în „Urme pe timp”, 1970. p. 166.

FREAMĂTUL, revistă literară şi ştiinţifică. Iniţial a apărut la Tecuci, între 1 ianuarie – 1 decembrie 1911. Directorul publicaţiei în perioada tecuceană a fost Constantin Doboş. Între ianuarie – decembrie, 1912 a apărut la Bârlab sub conducerea lui G. Tutoveanu şi D. Zbârnea. Secretar de redacţie era Tudor Pamfile. Catalogată revistă de cultură locală, „Freamătul” polemiza cu „Noua revistă română”. Un număr special al revistei îi este închinat lui Ştefan Petică (1 – 3 din 1912) La numărul omagial a colaborat G. Tutoveanu, Şt. O. Iosif. Al. T. Stamatiad, I. Minulescu, D. Karnabat, N. Pora, N. Davidescu. Tot în „Freamătul au apărut numere omagiale închinate lui I. L. Caragiale, N. Iorga, G. Bacovia, C. Dobrogeanu-Gherea. În paginile revistei au semnat versuri V. Poiană, Zoe G. Frasin, G. Tutoveanu, A. Naum etc; proză au semnat A. Mândru, T. Pamfile, G. Tutoveanu, I. Ciocârlan etc. Referinţe bibliografice: I. Hangiu, „Dicţionarul presei literare...”, 1987, p. 147; DGLR, 2005, p. 193.

196

FREAMĂTUL LITERAR, revistă de cultură şi literatură, considerată tradiţionalistă. A apărut la Bârlad în 5 numere din iulie-august, 1923 sub conducerea unui comitet. Într-un articol publicat în numerele 4 – 5, Gr. Veja motiva atitudinea tradiţionalistă a revistei, plecând de la ideea că „centrul a fost cucerit de manierele literare străine... provincia e mai aproape de mireasma gliei...” Ele, revistele provinciei, asigură „afirmarea viitoarelor talente.” (1) Colaboratorii revistei sunt, în mare parte, cunoscuţi din publicaţiile anterioare. Au colaborat cu versuri C. Mândru, G. Tutoveanu, G. Ranetti, G. Obreja, E. Furtună, C. Crişan; proză au semnat Petru V. Gâdei, Corneliu Buzdugan. În paginile revistei au apărut o cronică literară semnată de G. Ranetti intitulată „Însemnări despre Festivalul Vlahuţă” organizat în 1920. Au mai colaborat în afara celor numiţi mai sus: M. Condrea, Virgil M. Duiculescu, Gh. Bujoreanu, Ovidiu Maniţiu. Formatul revistei era tip carte de 15/23. Referinţe bibliografice: I. Hangiu, presei literare...”, 1987, p. 148. Note: programul revistei.

„Dicţionarul

FULGERUL LITERAR, publicaţie literară. A apărut la Huşi în 1918 în câteva numere. Se cunoasc doar doi colaboratori, azi întru totul anonimi. Un oarecare Spiru Prasin şi A. Steiman semnau în paginile ei. Avea un format de tip carte, 17/24 cm. Referinţe bibliografice: I. Hangiu, op. cit. , p. 395. DGLR, 2005, p. 193.

G GABRIELESCU, Alice M, prozatoare, traducătoare. S-a născut la 30 septembrie, 1893 la Bârlad în familia unui funcţionar la CFR şi s-a stins la Bucureşti (?). A urmat cursurile Şcolii primare nr. 1, apoi gimnaziul, probabil la Liceul „Gh. R. Codreanu”, până în 1905, după care s-a mutat la Focşani cu întreaga familie. În noua localitate a continuat studiile secundare la Institutul particular C. Marinescu. În 1909, familia se mută în capitala ţării, şi viitoarea scriitoare îşi continuă acolo studiile secundare, de la care se retrage nu peste mult timp din pricina unui accident soldat cu urme adânci pentru tot restul vieţii (a contractat, din păcate, o infirmitate auditivă). A rămas în Bucureşti în timpul primului Război şi, citind mult, şi-a însuşit o întinsă cultură prin autoinstrucţie, mai ales în domeniul literaturii române şi franceze. A debutat editorial cu volumul „Povestiri pentru copii” în urma obţinerii premiului întâi la un concurs literar susţnut de editura „Cartea românească”. Aceeaşi editură i-a mai acordat nişte premii literare în 1924 şi 1927. A obţinut de asemenea un premiu al editurii „Cugetarea” în 1937. În 1941 a devinit membră a S.S.R. În timpul războiului a refuzat să colaboreze la publicaţiile vremii, cu excepţia revistelor de profil feminin, cum ar fi „Mariana” şi „Femeia şi căminul”. Nu a fost căsătorită şi a îndrumat tinere talente. Între anii 1940-1972 a tradus 40 de romane apărute la ESPLA, „Cartea rusă”, „Univers”. A publicat de asemenea peste 500 de articole, povestiri, nuvele, recenzii, note, comentarii în periodicele: „Adevărul”, „Adevărul literar şi artistic”, „Mariana”, „Dimineaţa”, „Dimineaţa copiilor”, „Drum nou”, „Femeia şi căminul”,

„Flacăra”, „România literară”, „Secolul XX”, „Universul”, „Viaţa literară”, „Viaţa românească”, dovedindu-se o publicistă cu un câmp larg de preocupări. OPERA: „Povestiri pentru copii”, 1920; „Isprava lui Ursu”, 1924; „Bujorel în împărăţia păsărilor”, piesă de teatru, ms. ;”Uimitoarele întâmplări dintr-o vacanţă”, roman, 1927; „Necunoscuta”, nuvele, 1928; H. de Balzac, „Adio”, trad. , 1928; „Poveste cu haz şi tâlc”, 1929; Dostoievki, „Cine-i vinovat” trad. 1930; H. de Bakzac, „Talismanul mirculos”, 1926; „Marşul femeilor”, roman, 1933; „Copiii curajoşi”, roman, 1933; „Lunina care nu se stinge”, roman, 1937; „Nuvele”, 1939; „Secretul profesional”, roman, 1940; „Casa cu gratii”, nuvele, 1943; „Oameni mari când au fost mici”, 1945; Abatele Prevost, „Manon Lescaut”, trad., 1956; a mai tradus din: K. Paustovski, A. Musatov, A. Serafimovici; E. Vilde, H. Lawson, B. Nemkova, Keller, Fereira de Costa, V. Durov, A. P. Cehov, A. Vinogradov, Mamin-Sibiriak etc, etc. Operele traduse au fost publicate în editurile: „Cartea rusă”, ELU, ESPLA Ed. Tineretului, „Univers” etc. Referinţe critice: Izabela Sadoveanu, în „Adevărul literar şi artistic”,7 oct. 1928; G. Călinescu, „Cărţi noi”, idem, oct. 1933, ian. 1934; I. Hodoş, în „Frontul”, dec. 1937; Ion Tiba, în „Iaşul literar”, oct. 1965; I. Hangiu, „Presa... vol. II, 1968; E. Lovinescu, „Scrisori şi documente”, 1981; I. Hangiu, „Dicţionarul presei literare româneşti””, 1987; Tr. Nicola, în „Istoria Bârladului”, vol. II, 1998; DGLR, 2005, p. 225 – 226.

GALIŢĂ, Mihail, scriitor. S-a născut la 24 iunie, 1881 la Bârlad. În oraşul natal parcurge toate treptele şcolare primare şi secundare. A fost absolvent al Liceului Codreanu, promoţia 1900. A avut colegi pe V. Pârvan, Petru Pogonat şi alţii. A continuat studiile la Fac. de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti. După obţinerea licenţei a funcţionat ca profesor la licee din capitală. S-a transferat mai târziu la Liceul din Pomârla, unde a funcţionat S. Bodnărescu, pentru ca mai apoi să se stabileasă definitiv la Ploieşti unde, începând din 1918, este profesor la Liceul „Sf. Petru şi Pavel”. La 197

acest liceu a funcţionat până la moartea sa din 1944. Între 1928-1929 a fost şi directorul acestui liceu. Mihail Galiţă a debutat în „Paloda literară” în 1904 şi a colaborat mai apoi la „Dacia”, „Gazeta cărţilor”, „Gândirea”, „Noua revistă olteană”, „Sburătorul”, „Universul”, „Vieaţa nouă”, „Viitorul” etc. Editorial a debutat în 1916 cu un volum de teorie literară, „Curente în poezie”. A continuat să publice studii de istorie şi critică literară, dar şi literatură originală, dramaturgie.

număr a apărut la 17 februarie, 1990 cu un editorial semnat de Paul Munteanu. În acest articol de fond se expuneau principalele coordonate ale publicaţiei. Având în vedere că era o primă revistă liberă de cenzură, ea s-a bucurat de colaborări diverse. Articole despre artă şi cultură, opinii, atitudini, interviuri, articole omagiale etc. Au semnat asemenea intervenţii Paul Munteanu, Ion Iancu Lefter, Dan Ravaru, Ion Vieru, Corneliu Bichineţ, Ioan Baban, şi chiar colaboratori cu pseudonime: Dan Berladnicu, Daniil Sihastru. Nu lipsesc articolele despre Basarabia. Începând cu numerele următoare, chiar colaborarea basarabenilor este tot mai accentuată: Grigore Vieru semnează articolul „Între podul de flori şi podul de spini. Un nemernic vrea să învrăjbească fraţii” din numărul 5 al revistei. De fapt era o replică dură la un articol semnat de Dorin Spineanu, intitulat „Poligon 2, Vremea descălecătorilor”, publicat în „Convorbiri literare”. Privită din perspectiva trecerii timpului Spineanu avea dreptate. Versuri semnează Ion Iancu Lefter, Elena Leuştean, Vasile Emandache, Constantin Iatrati, Leon Cucoş. Constantin Manea publică epigrame. Rememorări literare semnează Ioan Baban: „Titu Maiorescu in memoriam” în numărul în numărul 2 din 23 februarie, 1990. Meritul principal al „Gazetei de Est” este acela de a fi manifestat o deschidere spre libertatea cuvântului atât de mult râvnită pănă în 1990. Faptul că toţi colaboratorii îşi expuneau ideile fără nici o reţinere sau oprelişte era un adevărat miracol. Deşi a avut o existenţă efemeră, a încetat să mai apară în septembrie, 1990, „Gazeta de Est” a deschis calea spre apariţia şi a altor publicaţii cu aceeaşi orientare. De atfel ea este şi prima publicaţie cu autentic caracter cultural din spaţiul vasluian, după „Vlăstarul” din perioada interbelică. Din păcate în octombrie 1990 şi-a încetat apariţia.

OPERA: „Curente în poezie”, 1916; „Jertfa datoriei”, dramă în 4 acte, 1926; „Analiza literară a lucrărilor scriitorului C. Kiriţescu”, 1929; „Analiza literară”, 1930; „Aspecte culturale din trecut”, 1937; Referinţe critice: C. Gerota, în „Convorbiri literare”, febr. 1916; Lucian Predescu, „Enciclopedia... „ 1940; G. Ursu, G. Nedelea, „Autori şi scriitori bârlădeni”, 1937; I. Hangiu, „Dicţionarul presei...”, 1987; Tr. Nicola, „Liceul Gh. R. Codreanu...”, 1971; I. Hangiu, „Presa lit...”, 1968

GAZETA DE EST, publicaţie săptămânală apărută în februarie, 1990, având ca redactorşef pe Paul Munteanu. Aparţia revistei a fost posibilă datorită acţiunii hotărăte a câtorva scriitori vasluieni, printre care s-a numărat Ion Iancu Lefter şi Dan Ravaru, dar şi a altora. Revista avea ca generic „Săptămânal independent afiliat la Societatea Ziariştilor din România”. În colegiul de redacţie au mai fost

Referinţe bibliografice: Mai multe numere din „Gazeta de Est” din 1990 cu datele şi autorii consemnaţi mai sus.

GAZETA HUŞILOR, revistă social-culturală. A apărut la Huşi în 1937, săptămânal şi publica, pe lângă articole de presă obişnuite în care se urmărea latura informativă, şi literatură, poezie,

cooptaţi Ion Enache, Corneliu Bichineţ, Ion Parfene. Paul Olaru asigura grafica. Primul 198

proză, comentarii literare etc. Directorul publicaţiei era Octavian Gâdei. Astfel, în nr. 17 din 1 iunie, 1937, Th. Fuchs informa opinia publică despre un concert dat la Huşi de George Enescu. Tot în acest număr, Oct. Gâgei semnează articolul „Omul providenţial”, iar Dinu Spătaru o sugestivă fabulă, cu bătaie sigură, „Coţoiul şi Dobrina”. Un autor necunoscut publica „Romanţa felinarului”. Publicaţia îşi încetează apariţia în anul 1938, din lipsă de susţinere financiară.

Gălăţeanu pendulează între valorile clasice şi cele moderne şi nu este lipsită de interes, dacă avem în vedere stările de graţie din care izvorăşte. Lirica sa este subordonată, în general, erosului. Preaplinul omului se revarsă în paginile primului volum, „Iubiri imaginare” din 2000. Nu s-ar putea spune că versurile sale sunt rezultatul unui mimetism. În poezia actuală asemenea stări poetice nu prea mai sunt posibile, datorită marii libertăţi de expresie. Stările de graţie provocate de sentimentul iubirii sunt receptabile, dacă ne raportăm la texte cum ar fi: „Nu e vis”, „Iubire imaginară”, „Masca Invinuirii” sau „Adulta amurgului”. Vorbind despre volumul citat mai sus, criticul Gruia Novac afirmă că „poezia lui Iorgu Gălăţeanu e una a inefabilului şi... a trăiniciei perene”. (1) Prozatorul s-a afirmat mai cu seamă cu ciclul romanesc alcătuit din următoarele titluri: „Iubire imaginară”, „Blestemul plopilor” şi „Destinul chintei”. Un ciclu romanesc este o realizare meritorie care presupune o trudă creatoare pe măsură. Romanul se subordonează în cea mai mare parte naraţiunii, stăpânirea ei fiind axa cronotopului de care vorbeşte Nicolae Manolescu în „Arca lui Noe”. Nota particulară a ciclului este subordonarea actului creator unei singure teme fundamentale: dragostea, privită dintr-o perspectivă contrară chiar spiritului biblic. Nu se ştie dacă autorul are în vedere, aşa cum afirmă unii critici, izvoarele mitologice ale acestui amplu univers. Ultimul roman al ciclului se pare că e în întregime supus unei teze erotice, urmărită cu o tenacitate neobişnuită, dacă nu cumva a devenit o obsesie: cea a procrării prin care individul trecător vremelnic îşi asigură veşnicia prin urmaşii zămisliţi cu aceeaşi Evă în cinci exemplare, oferindu-se spre păcat din aceeaşi motivaţie. Eroul principal al romanului, din întâmplare şi el medic, îşi rememorează faptele şi întâmplările prin intermediul unei naraţiuni subiective poate mai speciale ca în cazul altor situaţii romaneşti. Conflictul romanului este unul interior, bergsonian ca să-l luăm în consideraţie pe Camil Petrescu, dar aici nu e vorba de revelaţii în conştiinţă, ci pur şi simplu de supunerea instinctuală la un ritual impus de „destinul chintei”. Punctul de plecare este dedublarea. Între Cornel Grigoriţă şi alter-egoul

Bibliografie de referinţă: „Gazeta Huşilor”, anul I, nr. 17, iunie, 1937 şi un nr. din oct. acelaşi an.

GĂLĂŢEANU, Iorgu, poet, prozator, publicist. S-a născut în Bârlad la 23 octombrie, 1948, oraş în care a parcurs toate treptele şcolare secundare. Este absolvent al Liceului „M. Eminescu” (Complexul Şcolar Bârlad) din 1966. În acelaşi an, în urma concursului de admitere, a devenit student al Fac. de Medicină şi Farmacie din Iaşi. La absolvire, a fost numit medic stagiar într-o comună din jud. Iaşi, Heleşteni, unde a funcţionat din 1974 până în anul 1979, timp în care a parcurs toate treptele ierarhiei medicale. În 1980 s-a transferat în oraşul natal, unde desfăşoară o bogată şi eficientă activitate terapeutică şi ştiinţifică, fiind în prezent specialist în cardiologie şi gastroenterologie. A participat şi participă la reuniuni şi congrese în domeniu, în marile oraşe ale ţării, unde a susţinut şi susţiene comunicări ştiinţifice în specialitate. Activitatea sa literară este bine cunoscută azi, fiind cea de a doua pasiune. A făcut-o cunoscută mai cu seamă în ultimii ani şi este bine apreciată de către mânuitorii de condei din urbea natală. Literatura română cunoaşte scriitori mari din tagma profesională a lui Iorgu Gălăţeanu. E suficient să amintim de poetul şi prozatorul Vasile Voiculescu, de prozatorul Augustin Buzura, dar şi de alţi câţiva scriitori bârlădeni actuali (C. D. Zeletin, Nicolae Botezatu, Augustina Vişan-Arnold etc). Poezia lui Iorgu 199

lui Procurante”, 2001 p. 117-119; idem, în „Observări sau băgări de seamă” , 2006, p. 75-80; Th. Codreanu, pref. la „Destinul chintei”, p. 5-7.

său se află o permanentă „harţă”, de cele mai multe ori vulgarizantă, deşi este vorba despre un intelecual rafinat iniţiat în ezoterism. Viaţa eroului e o pendulare între nevoia de a fi credincios unei mari iubiri şi porunca venită din abisal, de la vocea aceea interioară, de a se supune destinului chintei, al pentagramei erotice, din care să rezulte cinci copii, poruncă venită direct nu de la divinitate, cum se crede, ci mai curând de la antiteza ei, de la evadarea, poate nedorită, într-o stare demonică. Nu întâmplător, marea iubirea a eroului e Maria iar celelalte sunt asemănătoare cel puţin din punct de vedere fizic. De la acest reper autorul se abate rar. Uneori intră în amănunte cotidiene, neconvingătoare însă, acestora le lipseşte dramatismul necesar receptării. Cât priveşte revoluţia la care se rapoprtează câteva secvenţe, nu se înţelege mare lucru. Lamentaţiile obsedante devin deseori obositoare la lectură, eroul e un „plângăcios” incurabil. Cât priveşte stilul, ar fi de spus ceea ce remarca un neamţ care a părăsit România, motivând că pleacă pentru că aici e „prea mult p... măsii”. Eroul principal în dialogul cu sine însuşi face apel la un limbaj vulgar pentru că trebuie să coborâm „în stradă”, aşa cere moda, chiar dacă se face fără câştig estetic. Există o predilecţie spre termeni „făcuţi” pentru a sublinia o trăsătură. „Zăvzăucule” nu e sinonimul lui zevzec (prost, nătărău, găgăuţă, neghiob) ci, probabil al lui zăbăuc (zăpăcit, aiurit, năuc). Cuvântul se pare că e o invenţie. Mai sunt şi altele.

GĂLUŞCĂ, Constantin D, filolog. S-a născut la Iaşi în 1879 (nu în 1890 cum notează majoritatea biografilor) şi s-a stins din viaţă în 1922. Şcoala primară şi Liceul Naţional, până în clasa a VII-a, ultima, cum era pe atunci, le-a finalizat în 1899. A fost coleg cu acad. geolog Gh. Macovei. A urmat cursurile Fac. de Litere şi Filosofie a Universităţii „Alex. I. Cuza”, având ca profesori nume ilustre: Al. Philippide, la istoria limbii şi filologie, pe D. Gusti la filosofie. Al. Philippide, prin Ion Bianu, îl ajută, pentru că era băiat provenit dintr-o familie săracă, dar dornic de învăţătură. Este totuşi preferatul lui Procopie Florescu, unui bogătaş din Iaşi, care şi-a lăsat averea la Biserica Sf. Spiridon în vederea ajutorării tinerilor studioşi, deşi starea testamentară era foarte încurcată. În 1904 a obţinut licenţa în litere şi filosofie, a primit o bursă din partea statului şi a plecat în Germania, la Hale pentru specializare, dând dovada dorinţei lui de a se informa cât mai mult. Dar de sărăcie nu scapă, „se ţine scai de mine. Nici eu fără dânsa, nici ea fără mine”, de aceea a sperat în continuare în sprijinul statului. Al. Philippide lucra la vremea aceea la Dicţionarul Academiei...” şi intenţiona să-l racoleze la activitatea pe care o susţinea atunci. În 1906 s-a întors în ţară şi a lucrat intens alături de Sextil Puşcariu la Dicţionar, iar acesta din urmă era foarte mulţumit de activitatea lui Gălşcă, până în 1908, când Puşcariu ar fi vrut să-l înlocuiască pe acesta cu un oarecare preferat, Ionică Rădulescu. „Cu Găluşcă nu am fost mulţumit” scria mai târziu Puşcariu, contrazicând realitatea anterioară.. Lucrarea de doctorat a lui C. Găluşcă a apărut în 1913, dar, aşa cum consemnează Tr. Nicola, autorul tezei nu a semnat niciodată cu acest titlu. După întoarcerea în ţară a rămas în învăţământul liceal în oraşul Roman, la Liceul „Roman-Vodă”. Se spune că la moartea sa, T. Maiorescu a insistat ca pe coperta „Dicţionarului Academiei” să fie trecut şi numele lui C. Găluşcă... eroarea fiind pusă pe seama numelui. „... numai spre a evita ca pe foaia de titlu a acestei opere fundamentale să fie

OPERA: „Iubiri imaginare”, 2000, „Iubire imaginară”, proză, 2 vol. 2001; „ Mic dicţionar, medici scriitori” ,în colab. 2001; „Voci din manuscris”, 2002; „Blestemul plopilor”, 2003; „Fragmente de spiritualitate românească”, vol. I; 2004; „Destinul chintei”, roman, 2005. în „Jurnalul de Referinţe critice: G. Novac, Vaslui”, nr. 322, 2000; idem, în „Pagini medicale bârlădene”, nr. 27, 2000; S. Bogdănescu, în „Păreri tutovene”, 460/ 2000; idem, în „Elanul”, 13 / 2001; idem, în „Convorbiri literare”, 12 / 2001; idem, în „Cuvântul adevărului”, vol. V, 2000; idem, în „Viaţa medicală”, 1 / 2002; P. Chiriac, în „Păreri tutovene”, 577 / 2001; P. Andrei, în „Pagini medicale bârlădene”, 46 / 2002; St. Baboi, în „Păreri tutovene”, 634 / 2002; idem, în „Bucovina literară”, 7-8 /2002; ibidem, în „Est”, 4 / 2002; ibidem, „Oglinda literară”, 8 / 2002; ibidem, în „Cronica”, 7 iulie, 2002. Tr. Nicola, „Valori spirituale tutovene”, vol. IV, 2003, p. 19-23; Gr. Novac, în „Cuminţenia

200

numele vulgar – Găluşcă!?” C. Găluşcă a debutat la „Convorbii literare” şi a continuat să colaboreze la această revistă şi la altele în anii care au urmat. Activitatea literară se orientează spre laturile teoretice, spre comparatism cu limba germană, dar şi slavă.

funcţionat 43 de ani, până în 1972. A fost director al liceului şi inspector şcolar al regiunii Timişoara. A colaborat în calitate de corespondent la ziarul „Curentul”, redactor al revistei „Hotarul” şi a colaborat la „Revista Banatului” şi „Familia”. În timpul celui de-al doilea Război Mondial a avut de suferit. Într-un bombardament asupra capitalei au ars depozitele editurii „Cartea românească” şi acolo şi-au găsit sfârşitul multe lucrări importante printre care „Ion Monorai”, studiu monografic. Lucrarea „Motive româneşti” a fost dată la topit în anul 1944. A colaborat la „Facla”. În 1966 a fost distins cu titlul de profesor emerit, după ce în 1953 i se decernase Ordinul muncii clasa a II-a. A activat şi după pensionarea din 1965, până în 1972. A participat la multe acţiuni cu caracter ştiinţific, inclusiv în cadrul Societăţii de Ştiinţe Istorice, precum şi în Cercul Cultural „I. Rusu-Şirianu”. A decedat probabil în 1977 la Arad. Opera lui E. Găvănescu are un pronunţat caracter filologic, istoric şi literar. Aria preocupărilor a fost întinsă şi producivă.

OPERA: „În amintirea lui Ascoli”, în Conv. literare”, ian. 1908; „Slavisch – rumanisches Psalterabuchstuck”, Hale, 1913, teză de doctorat; „Evangheliarul de la Petrograd” lucrare în manuscris. Referinţe critice: Ilie Bărbulescu, în „Arhiva”, 1 iulie, 1921; S. Puşcariu, în „Dacoromania”, Cluj, II, 1921 – 1922; Gh. Adamescu, „Contribuţie la bibliografia...”,1928, p.470; Lucian Predescu, „Enciclopedia...”; G. Ivaşcu, „Ist. lit...”, 1969; x x x „Scrisori către Ibrăileanu”, 1971; x x x „Scrisori către Ion Bianu”, vol. I, 1974, p. 487; vol. II, ]975, p. 132, 133; vol. III, 1976; S. Puşcariu, „Memorii”, 1978, p. 218, 632 etc; Jana Balacciu şi Rodica Chiriacescu, „Dicţionar de lingvişti şi filologi români”, 1978, p. 127; „Scrisori către Ovid Densuseanu”, 1986, x x x „Al Philippide în dialog cu contemporanii”, vol. I, 1986.

GĂVĂNESCU, Eduard I, istoric literar, publicist. S-a născut în com. Hurezi, jud. Vâlcea în 1900. A decedat la Arad, dar nu se ştie anul morţii. A urmat şcoala primară şi cursurile Liceului Codreanu din Bârlad, unde părinţii săi veniseră cu mult înainte de război şi unde s-au statornicit definitiv. Tatăl său a fost profesor şi apoi director la Şcoala de meserii până în 1941, anul decessului său. În 1917 a înfiinţat „Asociaţia Corpului Didactic din învăţământul profesional”, organ cu impact naţional. A fost preşedinte al acestei organizaţii care iniţia şi „şedinţe literare”, după afirmaţia lui Tr. Nicola. Fiul său, Eduard a absolvit liceul, secţia modernă în 1923 după care a urmat cursurile Fac. de Istorie şi Filosofie la Univ. din Bucureşti, licenţiat în 1927. În timpul studenţiei a debutat în publicistică cu articole de istorie şi pedagogie. În anii 1929-1930 a activat în cadrul Academiei Bârlădene şi i-a cunoscut pe G. Tutoveanu, Gh. Vrabie, G. G. Ursu, V. Caraivan, , T. Pamfile, M. Lupescu ş. a. şi a colaborat la revista „Graiul nostru”. Din 1929 a funcţionat ca profesor la Liceul „Moise Nicoară”, mai apoi numit, „Ioan Slavici” din Arad. S-a impus în acest oraş ca unul din prestigioşii profesori ai Banatului din acea vreme. E de menţionat că la Arad a

OPERA: „Vasile Goldiş”, f. a. ; „Ion Monorai – un istoric ardelean necunoscut”, 1038; „Monografia Liceului Ioan Slavici”, f. a. ; „Colaborarea lui A. Macedonski la „Familia”, 1938; „Poetul ţării de Jos”, 1938; „Înnoirea”, 1938; „Din corespondenţa lui I. Slavici”, 1974. A publicat şi poezii în „Păstorul tutovei”. Referinţe bibliografice: Ion Chinezul, în „Hotarul”, 1-2, mai-iunie, 1933; Idem, în „Gând românesc”, 16 oct. 1933; Marin Vătafu, idem, 1-2 ian.- febr. , 1938; N. Iorga, în „Revista istorică”, 26, 1940; L. Predescu, „Enciclopedia...”, 1940, p. 342; Istoria literaturii române”, vo. I, 1964, p. 163.

GÂDEI, Petru T, scriitor, ziarist. S-a născut la Huşi, jud. Vaslui, pe la sfârşitul sec. al XIX-lea şi s-a stins din viaţă în 1931. Ca şi în cazul altor scriitori huşeni, datele biografice sunt puţine, ori lipsesc cu desăvârşire. Scriitorul despre care se scrie aici a fost iniţiatorul unei publicaţii literare cu o apariţie fulgurantă, „Tribuna literară” în oraşul natal, între 15 aprilie – 15 iulie, 1931 unde a colaborat cu articole de opinie şi proză. Revista şi-a încetat apariţia datorită morţii sale. A colaborat la „Bucovina” din Cernăuţi în anii 1919-1920, „Slove”, din Calafat, în anii 1922-1924, „Traian 201

Demetrescu”, din Bucureşti, în 1909, „Vitrina literară”, din Iaşi, 1927, „Ziarul ştiinţelor populare şi al călătorilor” din Bucureşti, 1913, „Vremuri bune”, din Bârlad, 1925.

fii gemeni din care unul a murit după câteva luni. Se spune că tatăl ar fi poruncit să se facă două gropi, pentru că se aştepta să moară şi cel de-al doilea copil „după legea fatalităţii dublului” (1), dar copilul a supravieţuit şi a urmat şcoala primară între anii 1885-1889, după care a făcut gimnaziul până în 1891. Tatăl îl înscrie apoi la o instituţie militară de învăţământ, în tradiţia familiei, Şcoala de artilerie, geniu şi marină, cu intenţia ca fiul să se dedice nauticii, dar acesta a renunţat şi a trecut la Şcoala de Infanterie şi artilerie şi, absolvind-o în 1900, a devenit sublocotenent în Regimentul 13 „Ştefan cel Mare” din Iaşi. Se presupune că ar fi urmat şi cursurile Fac. de drept. A debutat în 1900 cu versuri, epigrame şi articole în „Arhiva”, dar autorităţile militare nu gustau „exhibiţia literară” a tânărului ofiţer, care semnase cu pseudonimul Emilgar; mai mult, îi supără pe superiorii care ar fi ordonat mutarea lui la Bârlad, în 1902, în Regimentul 12 „D. Cantemir”. Poziţia în armată a lui Emil Gârleanu nu este prea clară. Viitorul scriitor venerează doar un singur superior, pe colonelul Temişan. La Bârlad a întrat în viaţa literară. Cum aici apăruse revista „Paloda” la care colaborau A. Mândru, C. Moldovanu, D. Nanu, se alătură acestora. Tot acum a sosit la Bârlad şi G. Tutoveanu şi împreună, au plănuit scoaterea revistei „Paloda literară”. Primul număr a aparut la 8 februarie,1904, dar Emil Gârleanu era ocupat şi de apariţia revistei „Făt-Frumos”, primul număr fiind scos la 15 martie, 1904. S-au iscat divergenţe între iniţiatori şi din toată cearta, G. Tutoveanu a ieşit învingător. Dar tot la Bârlad, Gârleanu şi-a găsit şi perechea feminină. În 1906, demisionează din armată şi se stabileşte la Bucureşti unde a primit însărcinarea de a fi redactor şi administrator al revistei „Neamul românesc” a lui N. Iorga. A dat şi soţiei un pseudonim, Emilgarna. Legătura cu Bârladul a continuat şi după plecarea în capitală. Pe când lucra la „Neamul românesc”, trimis de Iorga, l-a cunoscut pe T. Maiorescu. De la sosirea în

OPERA lui Gâdei a rămas risipită în publicaţii, fără speranţa de a fi cunoscută vreodată. Bibliografie de referinţă: x x x „Istoria Huşilor”, 1995, p. 301.

GÂNDURI BUNE, Revistă a unui cerc cultural purtând acelaşi nume, cu un generic sugestiv: „Idei bune, gânduri curate, sentimente generoase.” A apărut la Huşi, bilunar între 15 aprilie, 1914 – mai – iunie, 1916. La început, publicaţia a avut mai curând caracter moral. Începând cu nr. 5 din 1914, a publicat literatură, poezie, proză, alături de articole despre şcoală şi educaţie, anecdote şi chiar cugetări. Numerele 10-11 din 1915 sunt închinate omagierii unui sfert de veac de la moartea lui Ion Creangă. Gh. Panu semnează un articol despre marele scriitor. Tot în aceste numere semnează versuri C. Sulcină, P. Teleman şi Calomfir. În numărul 19 din 20 iunie, 1915 semnează proză Const. I. Dinescu, iar versuri I. Neculau şi C. Asimini. C. I. Dinescu semnează proză şi în numerele din iulie, 1915 (21-22). În numerele 14-15 s-au publicat texte cu caracter anecdotic sub titlul „Din viaţa lui Caragiale”. Texte inedite s-au mai publicat în numerele 45, o scrisoare a lui I. Heliade Rădulescu, datată 20 ianuarie, 1853. De asemenea s-a publicat o „Prefaţă” a lui L. N. Tolstoi la cartea lui Charpantier, „Ştiinţa contemporană”, prefaţă tradusă în limba română. La revistă au mai colaborat: N. Lapteş, C. Sulcină, Corneliu Gavril Todică, I. Dragomirescu, C. Angheluţă, G. Tutoveanu. P. Teleman, N. N. Tiron, P. Gâdei, V. Mitru, V. Băltenoiu, V. Anghelovici, Gh. G. Spânu etc. Revista avea format tip carte, 34 / 32 cm. Bibliografie de referinţă: I. Hangiu, op. cit. , p. 160 - 161

GÂRLEANU, Emil, poet, publicist. S-a născut la 5 ian. 1878 şi a încetat din viaţă la 2 iulie 1914 la Câmpulung – Muscel. Tatăl era colonelul Emanoil Gârleanu, iar mama o grecoaică, pe numele ei Pulcheria Antipa, după mamă Anastasiade. De fapt, mama a născut doi 202

istorie literară şi folclor”, III, 1954; G. Galaction, „Oameni şi gânduri din veacul neu”, 1955; T. Arghezi, „Tablete de cronicar”, 1960; T. Vârgolici, „Doi nuvelişti: Emil Gârleanu şi I. A. Basarabescu”, 1965; Domnica-Filimon-Stoicescu, „Emil Gârleanu”, 1965; C. Ciopraga, „Literatura între 1900-1918, 1970; DGLR, 2005, p. 288 – 290. Note: 1. G. Călinescu, „Istoria...”, p. 633; 2. idem, p. 631;

Bucureşti, Emil Gârleanu a trăit pentru scris şi din scris, împrăştiind articole prin ziare şi făcând apel la împrumuturi când nevoile o cereau. Într-un fragment de scrisoare spunea: „îmi trebuie din pământ patru lei; fetiţa mea are cori... Te rog trimite prin secretarul tău 5-6 lei...” etc. „Aceasta a fost soarta scriitorului român...”, adaugă G. Călinescu. Aşa e şi acum... toţi scriitorii scriu pe gratis pentru câţiva... (N. A.) E. Gârleanu este întemeietorul „Societăţii Scriitorilor” şi cel care a sugerat „şezătorile” din Ardeal şi Bucovina. Toate acestea au avut un mare ecou în epocă, spre meritul lui. În 1911, la 12 iunie, i s-a încredinţat conducerea Teatrului Naţional din Craiova, dar în anul următor i se descoperă, medical, gravele afecţiuni de care era atins organismul său plăpând. Toate acestea se ştiau din 1908 şi a cerut ajutor pentru „băi şi operaţie”. Operaţia făcută târziu, în 1914, nu a izbutit şi viaţa i s-a curmat prematur în acelaş an. E. Gârleanu este unul din prozatorii de seamă de la începutul secolului XX. G. Călinescu afirmă că „e un ecou sintetic din Gane, M. Sadoveanu, I. Al. Brătescu-Voineşti şi I. A. Basarabescu.” (2) Ea este incontestabil străbătută de ecouri sămănătoriste. Multe din pagini stârnesc şi azi interesul cititorului prin aparenta simplitate a stilului şi mai cu seamă prin sensibilitate. Proza pentru copii este excepţională în multe locuri. „Din lumea celor care nu cuvântă”, e un titlu celebru.

GHELBERE – TURZA Cristina, folclorist şi etnograf. S-a născut la 26 decembrie, 1973 în com. Pârteştii de Jos, jud. Suceava, zonă bogată în tradiţii, obiceiuri şi datini, superstiţii, semne legate de vreme, sărbători populare etc, până la complexele ritualuri (botez, nuntă, înmormântare) ori cele prilejuite de sărbătorile de peste an: Crăciun, Bobotează, Paşte. Toate aceste date au putut fi cunoscute prin cartea domniei sale, „Drum spre sufletul lor”, apărută la o editură bucureşteană în anul 2001. Cartea este unică în felul ei prin structură. În primul rând este o monografie a unei localităţi dar nu respectă algoritmul cunoscut. Nu insistă asupra laturii antropologice, nu face aprecieri economice, nu priveşte ocupaţiile, nu dă date statistice cu temele cunoscute, ci pur şi simplu e o investigaţie de ordin pur spiritual. Insistenţa autoarei faţă de latura folclorică şi etnografică, face ca această carte să se înscrie în preocupările etnologice... Autoarea, după ce urmează şcoala primară şi gimnazială la Şcoala nr. 1 din Pârteşti, a devenit elevă a Liceului Teoretic „Petru Rareş” din Suceava, cu bacalaureat obţinut în 1992. În acelaşi an a fost studentă a Fac. de Litere şi Ştiinţe a Universităţii „Ştefan cel Mare” din fosta capitală a Moldovei. În 1997 a obţinut licenţa cu dublă specializare limbă română- limbă franceză. A avut ca profesor pe cunoscutul critic literar Mircea A. Diaconu. A îmbrăţişat cariera de profesor de limba şi literatura română din anul absolvirii, fiind numită la Liceul Teoretic „Emil Racoviţă” din Vaslui. Pasionată de folclor a susţinut examenul de licenţă cu o teză din domeniul dialectologiei: „Sistemul popular de denominaţie personală. Poreclele locuitorilor satului Pârteştii de Jos, jud. Suceava”. De altfel, în timpul studenţiei a făcut parte din grupuri de studenţi plecaţi în teritoriu pentru anchete folclorice. O asemenea anchetă

OPERA: „Bătrânii. Schiţe din viaţa boierilor moldoveni”, 1905; „Cea dintâi durere”, 1907; „Odată”, 1907; „Într-o zi de mai”, 1908; „1877. Schiţe din război”, 1908; „Punga”, 1909; „Din lumea celor care nu cuvântă”, 1910; „Trei vedenii”, 1910; „Visul lui Pillat”, 1915; „Poveşti din ţară”, 1916; „Fetiţa mamei”, 1916; „Culegătorul de rouă”, 1919; „Bucăţi alese”, 1945; „Suflet de femeie”, f. a.; „Din lumea celor care nu cuvântă”, 5 ediţii, până în 1988; „Scrieri alese”, I – II, 1963; „Nucul lui Odobac”, 1964; „Nuvele, schiţe , însemnări”, 1974; Trad. A. Daudet, „Nevestele artiştilor”, f.a. etc. Referinţe critice: E. Lovinescu, „Paşi pe nisip”, 1906; „Memorii”, I, 1930; „Ist. lit. rom. contemporane 1900-1937, 1937; Ilarie Chendi, „Impresii”, 1908; „Schiţe de critică literară”, 1924; Mihail Dragomorescu, „Critice” I, 1927; „Sămănătorism, poporanism, criticism”, 1934; Perpessicius, „Menţiuni...” I; N. Iorga, „Ist. lit. cont. II, 1935; „Oameni care au fost”, II, 1935; G. Călinescu, „Istoria...”, 1941; „Studii şi cercetări de

203

s-a derulat în localitatea Codriţa, în Republica Moldova. De asemenea, împreună cu alţi patru studenţi a ordonat şi organizat arhiva de folclor a Catedrei de Limba şi literatura română a Universităţii „Ştefan cel Mare” din Suceava. În acest scop a realizat o selecţie şi o înregistrare a casetelor obţinute în practica folclorică. Textele au fost ulterior dactilografiate. Activitatea de cercetare folclorică a continuat şi după numirea în învăţământ. În acest scop a organizat la Liceul „Emil Racoviţă” grupe de elevi care culeg folclor autentic vasluian valorificat în revista liceului, LER. Nu a uitat de locurile natale. În anul 2000, cu prilejul împlinirii a 585 de ani de la atestarea documentară a localităţii Pârteştii de Jos, împreună cu alţi cercetători, îndrumaţi de Ioan Jetcu, membru corespondent al Academiei oamenilor de ştiinţă din România, membru al Societăţii Scriitorilor Bucovineni, a lucrat la un studiu de sinteză în acest scop. Lucrarea intitulată „Pârteştii de Jos, 1415 – 2000, 585 de ani de atestare documentară” reprezintă în acelaşi timp şi un debut în domeniu. În calitate de coautor a semnat capitolele de etnografie şi folclor, de toponimie şi cele referitoare la personalităţile locale. Debutul editorial are loc în anul 2001 cu monografia „Drum spre sufletul lor”. În prezent colaborează la „Adevărul literar” de Vaslui şi „Bucovina literară” cu articole şi studii de interes folcloric şi etnografic.

limbii române” de I. Manliu. O cronică avea în vedere volumul „Poveşti ardeleneşti” de Ion Pop-Reteganul. Au mai colaborat: G. Pletosu, V. Gr. Borgovan, Gh. Crăiniceanu. Formatul revistei era tip carte, 17 / 27 cm. Ms. BAR. Bibliografie de referinţă: I. Hangiu, op. cit, p. 157

GHERGHEL, Alexandru, poet şi prozator. S-a născut la Piteşti la 26 aprilie, 1879. Nu se cunoaşte anul morţii. Anii de şcoală sunt parcurşi în oraşul natal. A fost absolvent al Liceului „I. C. Brătianu”, fiind coleg cu Ion Minulescu. A urmat apoi cursurile Fac. de Litere şi Filosofie a Universităţii din capitală. În martie 1908 a plecat la specializare în domeniul juridic la Berlin şi Viena. Din această perioadă datează preocupările literare. Primul volum de poezii „Cântece în amurg” a fost recenzat de Alex. Cazaban, dar i se par exagerate laudele, într-o scrisoare către Ovid Densuseanu, fostul său profesor, dar şi cel care l-a stimulat în vremea când participa la şedinţele Cenaclului „Vieţii noi”. A fost pasionat şi de muzică. A vrut de asemenea să plece în America de Nord şi interesat de politică, nu cu prea mare succes. În 1911 s-a stabilit în jud. Râmnicul Sărat, ca într-un exil „fiindcă exilat eşti oriunde în România afară din Bucureşti.” În localităţile din acest judeţ a practicat avocatura rurală, „unde viaţa e mai ieftină.” A ajuns apoi la Constanţa şi au trecut peste el valuri de amărăciune (în 1911 îi moare soţia). În timpul războiului a stat o vreme în oraşul Huşi. În corespondenţa scriitorului se notează acest vagabondaj prin ţară, dar era practicat la acea vreme de mulţi intelectuali, învinşi fiind de nevoi. Creaţia lui Gherghel este pătrunsă de un soi de sămănătorism întârziat, ţesut şi cu fire simboliste. Tr. Nicola notează: „Câţiva ani, în jurul lui 1935, era profesor la Liceul Industrial din Bârlad, de unde coresponda cu prietenii din ţară şi colabora la şedinţele Acad. bârlădene.” (1) A colaborat la diverse publicaţii din ţară (selectv): „Analele Dobrogei”, „Cronica literară”, „Cuvântul”, „Dobrogea literară”, „Farul literar”, „Floare albastră”, „Noua revistă olteană”, „Pagini alese”, „Paloda literară” (Bârlad), „Pleiada”, „Revista modernă”, „Vieaţa nouă” etc

OPERA: „Drum spre sufletul lor”, Ed. Rentrop, Buc. 2001.

GHEORGHE LAZĂR, Revistă de educaţie şi instrucţie. A apărut la Bârlad lunar între 15 aprilie, 1877 – 15 mai, 1889. Publicaţia era condusă de un comitet redacţional îndrumat de S. M. Hobiţă, din care mai făceau parte Gh. Ghibănescu, cunoscut istoric şi filolog român, şi el bârlădean, şi I. Apostolescu. Deşi era o publicaţie de interes didactic, din paginile revistei nu a lipsit creaţia literară originală. Poezie au semnat C. Hamangiu şi I. Negruţiu. Ion Pop-Reteganul a publicat poezii populare din Transilvania. Articole cu caracter ştiinţific a semnat Spiru Haret. Au fost recenzate lucrări importante apărute pe mapamondul literar, cum ar fi: „Poetica română” de G. Ionescu-Gion, „Stil şi gândire” de Ed. Gruberg sau „Gramatica 204

Al. Şahighian, şi Victor Ion Popa. A debutat cu poezie în 1926. Îşi recita deseori poeziile în publicul muncitoresc. A suferit numeroase arestări şi tratamente fizice inumane, şubrezându-i astfel sănătatea. A fost deseori bolnav în spitale şi operat. A făcut parte din „Societatea autorilor dramatici”, admis fiind de Alexandru Kiriţescu. A fost membru al U.S. A colaborat cu poezii la „Unitatea sindicală”, „Universul”, „Flacăra” „Munca”, „Tânărul scriitor”, „Gazeta literară”, „Luceafărul”, „Arici pogonici”, „Almanahul literar”, „Cadran”, „Argeş”, Gazeta literară”, „Cutezătorii”, „Viaţa românească” ş.a.

OPERA: „Cântece în amurg”, poezii, Buc. 1906; „Insula uitării”, Constanţa, poezii, 1924; „Raze şi umbre”, poezii, Constanşa, 1933; „Schiţe” – din noianul amintirilor”, 1934; „Dobrogea în viaţa românească”, 1935; „Solitare”, sonete, 1935; „Cristale”, poezii, 1936. Referinţe critice: D. Caracostea, în „Vieaţa nouă”, 1 / 1905; Al. Cazaban, în „Vieaţa nouă”, 1906 şi în „Viaţa literară”, 26 sept. 1916; P. Haneş, în „Vieaţa nouă”, 15 nov. 1906; Caion (Const. Al. Ionescu), „Note critice”, tom. V, 19 nov. 1906; N. Baboianu, în „Conservatorul”, 15. nov. 1906; Gh. Adamescu, „Contribuţie la bibliografia românească”, fascicola III, 1928; Ion Petrovici, „Amintirile unui băiat de familie”, 1938, p. 102; Aug. Z. N. Pop, „Din istoria culturii argeşene”, 1969, p. 175-182; Enache Puiu, „Un simbolist dobrogean”, 1970; „Dicţionar cronologic...”, 1979; „Scrisori către Ovid Densuseanu”, 1981; I. Hangiu, „Dicţionar al presei româneşti”, 1987. Note: 1. Tr. Nicola, „Valori...”, III, p. 236

OPERA: „Ziua cea mare”, piesă în 3 acte, 1945; „Vigilenţa Gherghinei”, piesă într-un act, 1947; „Stafia din hambare”, piesă într-un act, 1949; „Lăcustele”, libretul comediei muzicale cu acelaşi nume jucată în 1949, netipărită; „Basme”, 1952; „Spune moşulică... spune” basme, 1958; „Rânduri de ieri şi rânduri de azi”, versuri, 1960; „Asta-i cartea cu poveşti”, 1962; „Apoi de poveşti îs bun”, 1967; „Poezii alese”, 1968; „Vorbă – Bună Înţeleptul”, 1980; „Anonimii”, ms. ; „Basmele iubirii”, ms. ; „Poezii” ms. ş. a. Referinţe critice: P. Comarnescu, în „Revue Roumanie”, 1946; S. Iosifescu, în „Scânteia”, 21 dec. 1945; idem, în „Viaţa sindicală”, 17 iunie, 1947; ibidem, în „Teatru”, 25 aug. 1959; Şerban Codrin, „Dicţionar de istorie literară contemporană”, 1971; idem, în „România literară”, 19 iunie, 1975; Al. Raicu, în „România literară”, 5 aug. 1976; D. Rachici, în „România literară”, 4 iunbie, 1981; M. Popa, ”Dicţionar... , 1971, 1977, etc, etc.

GHEORGHIU - POGONEŞTI Alexandu M, dramaturg. Pe numele său Alexandru Gheorghiu s-a născut la 29 august, 1906 în satul Pogoneşti, com. Iveşti, jud. Vaslui şi s-a stins din viaţă la 14 aprilie, 1985. Provinea dintr-o familie de truditori ai satului, fără pământ, care lucrau pe moşia unui boier din acele locuri. Tatăl său era mecanic agricol, a luat parte la Răscoala din 1907 şi a murit împuşcat de soldaţii trimişi să înnăbuşe răscoala. Mama era muncitoare cu ziua în casele celor bogaţi ca să-i poată întreţine pe cei trei copii pe care îi avea. Alexandru a urmat şcoala primară la Bârlad, apoi a plecat la Bucureşti şi, fiind găzduit de un muncitor din capitală, a intrat în mişcarea comunistă ilegală. A lucrat ca mecanic la Uzinele Wolff („Steagul roşu”). A devenit membru UTC, iar mai târziu, al PCR. Activitatea revoluţionară a lui GheorghiuPogoneşti are mai puţină importanţă. A dovedit un real interes pentru viaţa literară şi pentru creaţie. Cum în mişcarea comunistă existau şi oameni de litere, a cunoscut pe pe Ion Vitner,

GHEORGHIU, Titi, epigramist, poet satiric, publicist. S-a născut la 21 noiembrie, 1927 şi s-a stins din viaţă la 4 iunie, 1991 la Vaslui. A făcut studii elememtare şi secundare şi a îndeplinit activităţi diverse în Vaslui şi în împrejurimi. A lucrat ca tehnician în diferite întreprinderi industriale şi profesor suplinitor de ed. fizică la Şcoala Puşcaşi, jud. Vaslui. Aplecat spre umor, era înzestrat cu calităţi artistice spontane. Este autorul unui număr însemnat de epigrame, fabule, panseuri, definiţii umoristice, momente vesele şi chiar caricaturi, în mare parte publicate în ziarele şi revistele vremii: „Informaţia Bucureştiului”, „Urzica”, „Albina”, „Rebus”, „Sportul”, „Sănătatea” ş. a. Cele mai multe au văzut lumina tiparului în ziarele locale, „Vremea 205

nouă” şi „Adevărul”. A fost prezent la unele emisiuni la Radio Bucureşti şi Iaşi. Multe lucrări au fost selectate şi publicate în antologii ca. „Epigramişti români de azi”, din 1979; „Perpetuum comic” din 1980-1990, „Hipocrate se amuză”, din 1980. A dus o viaţă de boem şi din această cauză multe panseuri au valoare de autopersiflare. Cât priveşte calitatea umorului său, trebuie recunoscută spontaneitatea cu care a pus la zid apucături şi năravuri omeneşti dintotdeauna: lenea, îngâmfarea, prostia, limitarea, ignoranţa etc. Opera lui T. Gheorghiu a rămas, din nefericire, risipită prin publicaţii iar volumul aceala de care vorbesc unii autori (Vezi P. Necula şi M. Ciobanu, „Dicţionarul...”, 2001 şi Vasilica Grigoraş, „Fragmente...”, 2001) se pare că nu există şi nici nu se găseşte cineva să adune din ms. ceea ce se găseşte pentru a face cunoscută creaţia acestui umorist de importanţă majoră. Întrebat în ultimii ani, ce mai face? A dat un răspuns antologic: „Sunt în concediu... premortal”, era adică pensionar la limită de vârstă.

Adamachi. A iniţiat şi condus publicaţiile „Gherghe Lazăr” apărută la Bârlad, „Teodor Codrescu”, şi „Ion Neculce”. A colaborat la „Almanahul românului”, „Analele literare”, „Arhiva”, „Opinia”, „Uricariul”, „Viitorul”. A fost unul din cei mai prolifici cercetători ai documentelor vechi, absolut necesare pentru cunoaşterea existenţei noastre istorice. Este autorul unui mare număr de volume (12) de arhivă. „Ipisoace şi zapise” apărute la Iaşi între 1906-1922; „Surete şi izvoare”, 25 de volume apărute la Iaşi şi Huşi între anii 1906-1933. Este autorul a numeroase studii istorice despre localităţile Vaslui, Iaşi, Huşi, Bârlad, Drânceni, Fereşti, Roşieşti dar şi despre mari personalităţi ale istorie naţionale: Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş, M. Kogălniceanu, Alex. Ioan Cuza şi alţii. Activitatea de etnograf este la fel de bogată şi a fost adunată în lucrări ca: „Originea satelor şi felul de constituire”, cu caracter folcloric, „Cântece şi descântece” etc. Opera lui Gh. Ghibănescu este utilă cercetătorilor care au în vedere atestarea localităţilor rurale ce fac obiectul investigaţiilor etnologice. Munca lui de cercetător a foast remarcabilă şi merită să fie evidenţiată. Din păcate, cu cât trece timpul, cu atăt ne aducem mai rar aminte de oamenii din trecut care au pus temelie culturii. S-a preocupat de grafia chirilică la români, a făcut cercetări istorice şi a avut preocupări de gramatică a limbii române, publicând manuale.

OPERA: Menţionăm volumele antologice: „Epigramişti români de azi”, 1979; „Perpetuum comic”, 1980; „Hipocrate se amuză”, 1980. Referinţe bibliografice: P. Necula, M. Ciobanu, „Dicţionarul...”, 2001; V. Grigoraş, „Fragmente...”, 2001.

GHIBĂNESCU, Gheorghe, autor al primei monografii despre oraşul Vaslui, arhivist, etnolog. S-a născut la 1 oct. 1864 la Gugeşti, jud. Vaslui şi s-a stins din viaţî la 6 iulie 1936 la Iaşi. A făcut şcoala primară în satul natal, probabil, după care a urmat cursurile Seminarului din Huşi şi de la Socola. A fost student al Fac. de Litere şi Filosofie a Universităţii din Iaşi, licenţiat din 1887. Activitatea sa didactică de excepţie a început în 1887 la Bârlad, la Liceul Codreanu şi a continuat cu cea de profesor la Şcoala Normală „Vasile Lupu” din Iaşi. În 1905 a devenit membru corespondent al Academiei Române, iar în 1934 i s-a conferit Premiul

OPERA: „Ipisoace şi zapise”, 12 vol. 1906-1926; „Surete şi izvoare”, 25 volume, 1906-1933; „Originea satelor şi felul de constituire”, 1887; „Cântece. Descântece” etc. „Glosar slavo-român”, 1911; „Originea Huşilor”, 1904; „Dorohoiul”, 1924; „Vasluiul”, 1926; „Ştefan cel Mare”, 1904; „Cuzeştii”, 1912; „Povăţuitor în gramatica limbii române”, 1895; „Gramatica română. Sintaxă, ortografie, stil şi compunere”, 1998. Bibliografie de referinţă: „Dicţionar enciclopedic”, 1964; Idem, 1978; P. Necula şi M. Ciobanu, „Dicţionarul...”, 2001; V. Grigoraş, „Fragmente...”

GHICA, Vasile, scriitor, publicist. S-a născut la 8 nov. 1940 în comuna Priponeşti, jud. Vaslui într-o familie de ţărani. După şcoala primară din satul natal şi şcoala elementară din comună, a urmat cursurile Liceului Gh. R. Codreanu din Bârlad. În 1957 a absolvit liceul şi a intrat prin concurs la Fac. de Filologie a 206

Universităţii „Alex. I. Cuza” din Iaşi. În timpul studenţiei a debutat în publicistică la „Cronica” şi „Viaţa studenţească”. După absolvirea facultăţii a funcţionat ca profesor în vestita comună Matca de lângă Tecuci, apoi a devenit inspector şcolar şi profesor metodist în judeţul Galaţi. În prezent (?) este profesor la Tecuci. A frecventat cenaclul „Cincinat Pavelescu” din Bucureşti, fiind remarcat de Şerban Cioculescu. Este membru al Societăţii Scriitorilor „Costache Negri” din Galaţi. Se impune ca prozator, eseist, traducător şi autor de aforisme publicănd mai multe volume. A colaborat şi colaborează la „Flacăra”, „PortoFranco”, „Ateneu” şi publicaţii străine.

volum colectiv. Este activă pe timp îndelungat; poezia ei se deschide spre orizonturi foarte diferite. Este prezentă în peisajul literar al vremii cu volume proprii pe aproape cinci decenii. A scris poezie şi dramaturgie şi a obţinut premii literare; în 1967 Premiul I pe ţară pentru volumul „O poveste din acvariu”, care a aparut în 1987; în 1979 primeşte un premiu pentru dramaturgie. Cu toate acestea a rămas o dicţionarele nu poetă necunoscută, consemnaeză numele ei, asta dovedind o dată în plus că o lucrare de acest gen, la nivel naţional nu poate cuprinde integral fenomenul şi e nedrept că un poet laureat al unor premii literare naţionale să fie pur şi simplu ignorat, necunoscut. Este membră a Uniunii Scriitorilor. OPERA: „Almanahul tinerilor scriitori”, 1955; „Joc de umbre”, 1968; „Transparentul copac”, 1977; „Cărticica de la mare”, 1984; „O poveste din acvariu”, 1987; „Ce noroc pe capul meu”, 1993; „Timpul dintre cuvinte”, 1998; „Anul nou într-o poveste”, pentru copii, 1998; „Flech în ochi”, epigrame, în colab. 1999. Referinţe bibliografice: Vasilica Grigoraş, „Fragmente...”, 2001, p. 168-169.

OPERA: (Reţinem titlurile cu caracter literar); „Surâsuri migdalate”, aforisme, 1989; „Cristale de fum”, aforisme, 1990; S. O. S. iubirea”, aforisme; 1995; „Răspântie de milenii”, f. a.; „Recviem pentru mileniul doi”, f. a. ; „Geneze”, 1997. Trad.: „Crimă la conac” de Margaret Brodhurst – Clegg, 1991; „Crimă la Tyimewid”, idem, 1992; „Oamenii lui July”, roman, de Nadine Gardiner; „Inima rece a soarelui”, roman de Paul Thomson, 1994; „Năluca roşie”, poezii de Joe Chace, 1997; „Casa cerului”, poezii de Victor Sterom, 1997 etc. Referinţe critice: În publicaţii au apărut recenzii, comentarii, note semnate de D. Sălăjan, V. Cuţitaru, Corneliu Vadim Tudor, G. Arion, M. Coloşenco etc

GINGHINĂ, Nicolae, poet. S-a născut la Ciureşti, jud. Galaţi la 20 aprilie 1939. După cursurile elementare urmate în localitatea natală, a studiat la Şcoala Pedagogică din Bârlad, absolvent din 1956 când a şi fost repartizat în sistemul de învăţământ. A lucrat ca învăţător la Şcoala Generală din Brăieşti, jud. Iaşi, după care s-a transferat în localitatea natală, Ciureşti. A facut studii superioare la cursuri fără frcvenţă, Fac. de Filosofie a Univ. „Alex. I. Cuza” din Iaşi, finalizate în 1970. În anii următori a fost promovat ca inspector la Comitetul pentru Cultură şi Artă din Jud. Vaslui, apoi în calitate de director al Casei judeţene a Creaţiei Populare, până în 1974, când reintră în sistemul educaţional ca profesor şi apoi director al Şcolii Gen. Nr. 3 şi 6 din Vaslui, de unde s-a şi pensionat. În perioada în care a condus Casa

GHINEA, Sanda, poetă. S-a născut la 15 ian. 1932 la Vaslui. A făcut şcoala primară în oraşul natal şi a urmat cursurile Liceului „M. Kogălniceanu”, după care a studiat la Fac. de Artă Dramatică la Iaşi şi Bucureşti, 1950-1951, studii neterminate. A funcţionat ca şef al biroului de presă la Baia Mare, secretar literar al Ansamblului „Brăduleţul” din acelaşi oraş şi bibliotecară. A debutat în „Iaşul literar” cu poezie în anul 1951 şi a colaborat la „Luceafărul”, „Steaua”, „Tribuna”, „Tomis”, „Contemporanul” „România literară”, „Tânărul scriitor” etc. Debutul editorial are loc în 1955 în volumul „Almanahul tinerilor scriitori”, o antologie şi „Fereastra dinspre mare”, tot un 207

Creaţiei Populare din Vaslui a iniţiat acţiuni importante pentru acest spaţiu cultural. A iniţiat şi finalizat Statuia lui Ştefan cel Mare din Piaţa Centrală, Monumentul Ştefan cel Mare de la Băcăuani, precum şi Muzeul Judeţean. A înfiinţat şi condus cenacluri literare, ansambluri folclorice la Fălciu, Murgeni şi Negreşti. Are meritul de a fi format şi lansat câteva talente literare în cercul literar de la Şcoala nr. 6. A obţinut rezultate bune la „Tinere condeie”. Poezia lui N. Ginghină este expresia unui lirism interiorizat exprimată într-un limbaj caracterizat prin spontaneitate. A fost premiat la Concursul de poezie L. Blaga de la Sebeş, 1993; Premiul I la Concursul „Ion Minulescu, 1997. De asemenea a obţinut premiul I la Concursul de poezie de la Râmnicul Vâlcea, „Tudor Arghezi”, 1994. Dacă ar trebui să aşezăm în ordine estetică creaţia poetică, putem afirma că avem în faţă o poezie neoclasică în care „eul” liric trăieşte într-o lume obiectivă balansând între bine şi rău şi o percepţie morală a universului uman. În „Peisaj interior” temele se centrează pe motive cunoscute: „Şcoala cântă pe umerii satului / Precum o dimineaţă deschisă tuturora; / Îmi pare însă rău că în băncile ei / Limba noastră se învaţă cu ora.” Casa părintească este „Un descântec superb”. „Răsare mama” e o poezie de o simplitate excepţională, dar de o profunzime rară: „Răsare mama la-nceput de zi / Frumoasă ca un stol de poezie / E vremea când poetul va rodi / Spre inimă o altă simetrie..” „Brazii dansează perechi / La marginea serii...” Alte motive mai sunt: ţăranul; „A fi ţăran înseamnă / Să ai o ţară / Pe care s-o cucereşti mereu...”, „Făt-Frumos”, „Lecţie deschisă” şi e surprinzător să scrii o poezie patriotică ca în „Focuri moldave” sau „Dialog cu adevărul”. E de neînţeles tăcerea poetului în ultimele două decenii, deşi a participat la concursuri literare cu deosebit succes. Recent însă, la Ed. Pim din Iaşi a apărut volumul de versuri „Do de sus”, titlu cu o sugestie metaforică surprinzătoare, dacă ne gândim la

legătura firească dintre poezie şi muzică. S-ar putea să nu fie numai asta. Lectura celor peste 125 de poezii oferă un adevărat fluviu de impresii, sugestii şi mai cu seamă trăiri. Nu se scriu în fiecare zi asemenea poeme. Ele dau senzaţia că poetul le-a scris în momente de sărbătoare, când, nu muzele, ci însuşi divinitatea învăluie starea de graţie. Multe poeme au în vedere un simbol, Mara, un fel de înger de pază: „Numai Dumnezeu ştie cum am ajuns / Printre păsări şi oameni şi spice. / Binecuvântează, Mara, căderea mea în genunchi / Şi porunceşte Pământului să mă ridice.” E în expresia poetică o meditaţie pe seama absolutei întâmplări a existenţei noastre. Eul liric sondează un univers care are legături numai în abisal. Motivele religioase se găsesc peste tot: templu păgăn, clopotniţă, înger, păcatul, iertarea, necredinţa etc. Dar Mara apare când singurătatea poetului e absolută: „Ar trebui să aprindem focul sau liniştea / Să ne vedem cât de cât între noi / Mara apare mereu pe neaşteptate / Ca cele mai nepotrivite ploi.” Ea e peste tot şi la bine, şi la rău: „Acum tună greu în fiecare nor / Până ce-n grabă se porneşte seara: / Sunetele vin, ca un ţăran de pe câmp, / Pe un umăr cu lucernă şi pe altul cu Mara.” Ea poate supraveghea şi visul erotic: „Mara se alintă: acum sunt uşoară ca un fulg. / Mă roagă să-i ţin puţin nedumerirea...” OPERA: „Zidiri” , 1983, în colab. ; „Peisaj interior”, 1980. „Do de sus”, 2007. Referinţe bibliografice: P. Necula, M. Ciobanu, „Dicţionarul...” , 2001.

GIUŞCĂ, Virgil, publicist. S-a născut la 5 mai 1941 în com. Bogdăneşi, jud. Vaslui într-o familie în care tatăl a fost funcţionar la poştă iar mama casnică. A urmat şcoala primară şi elementară în comuna natală iar cursurile liceale la Complexul Şcolar din Bârlad, actualmente Liceul „Mihai Eminescu”. Printre colegi a avut alături pe Dan Ravaru, Cezar Ivănescu şi Nicolae Creţu, personalităţi literare şi culturale. A absolvit liceul în anul 208

GLASUL NOSTRU, foaie culturală cu informaţii şi îndrumări pentru popor, cu apariţie bilunară, sub conducerea Societăţii Culturale „Iuliu A. Zane”, din Viişoara (Băseşti), fostul judeţ Fălciu, azi, Vaslui, având ca director pe învăţătorul Gheorghe Arteni. Primul număr a apărut la 15 octombrie, 1931 şi avea formatul 32/47. Era tipărită la Bârlad în tipografia lui N. Peiu. Programul revistei, „Către cititori”, era semnat de Ioan V. Balan şi preciza că publicaţia va populariza „datini strămoşeşti, portul şi limba să fie păstrate cu sfinţenie”. (1) Având în vedere că revista purta numele unui mare folclorist, era de aşteptat să se consemneze faptul că G. Tutoveanu primise titlul de preşedinte de onoare al Societăţii „Iuliu A. Zane”. De asemenea se consemna contribuţia folcloristului la apariţia celor zece volume din „Proverbele românilor”, cea mai completă operă paremiologică din cultura româneasacă. Revista s-a bucurat de atenţia multor

1959 iar până în anul 1962 a urmat Institutul Pedagogic de învăţători din acelaşi oraş pe care l-a absolvit în anul 1961. A funcţionat ca pedagog şi profesor suplinitor la Şcoala Profesională a IRB până în 1963. A lucrat în organizaţiile de tineret fie la Complexul Şcolar, fie la municipiul Bârlad, apoi secretar cu probleme de şcoli. A funcţionat însă şi ca profesor de limba şi literatura română la Şcolile Generale Nr. 2 şi 3, apoi la Liceul „Gh. R. Codreanu” la clasele V-VIII. Între timp a urmat cursurile fără frecvenţă ale Fac. de Filologie din Iaşi, fiind licenţiat în anul 1974. A lucrat şi la Consiliul municipal al sindicatelor şi preşedinte al Comisiei culturale municipale. Din decembrie, 1989 este director al Casei de Cultură a Sindicatelor din oraşul Bârlad. A debutat în publicistică în anul 1961 la ziarul „Flacăra Iaşului”. De altfel, până în anul 1974 a fost un colaborator permanent al ziarelor „Flacăra Iaşului” şi „Scânteia tineretului.” În calitatea pe care o are este un bun organizator al unor activităţi culturale municipale. În anul 1990 a făcut parte din grupul de iniţiativă la apariţia noii ediţii a ziarului „Păreri tutovene” la care a colaborat. A iniţiat apariţia revistei „Labirint” şi a unui volum de versuri ale membrilor cenaclului „Al. Vlahuţă”, „Puterea cuvântului”, în 1998. La acestea se adaugă schiţa monografică a Casei de Cultură a Sindicatelor, cu prilejul aniversării a 30 de ani de existenţă a instituţiei. O ală sinteză este intitulată „16 ani în slujba culturii şi artei 19902005”. Este autorul unui volum evocator intitulat „Epistolar” închinat scriitorului bârlădean, Constantin Clisu cu prilejul împlinirii vârstei de 75 de ani. Virgil Giuşcă este membru al „Academiei Bărlădene” şi un factor activ al culturii locale. Tot lui Virgil Giuşcă i se datorează şi editarea unei reviste omagiale, „Casa noastră” în care sunt marcate momentele mai importante prilejuite de aniversarea a 35 de ani de existenţă a prestigioasei instituţii bârlădene, Casa de Cultură „George Tutoveanu” la ceas aniversar... în care au fost publicate articole, note, comentarii despre evenimentul amintit.

intelectuali colaboratori, nu numai din zonă, ci şi din alte părţi ale ţării, Iaşi, Neamţ, pe lîngă Tutova, Voineşti, Giurcani, Murgeni etc. În ultimul număr din 1931 semnau articole Ioan Dănăilă, Petre Marinică, Iosif N. , Dumitrescu V etc. Poezie au semnat I. Mihail, Gh. V. Butnaru, Gh. N. Jacotă, Remus Vernea etc. Prezenţa revistei era consemnată în alte publicaţii, cum ar fi „Opinia” din Iaşi. Referinţe bibliografice: Ioan N. Oprea, „Vaslui – capitala „Ţării de Jos” în presa vremii – 1875-2005”, p. 188-197. Note: 1. Ioan N. Oprea, op. cit. p. 188.

GOROVEI, Petre-Artur, scriitor, floclorist. S-a născut într-o veche familie din Moldova la 19 februarie, 1864 la Fălticeni. Un funcţionar de la prefectură i-a dat primele elemente de instrucţie şcolară, dar pentru că familia s-a mutat la Rădăuţi, acolo a fost înscris la şcoala primară, unde a frecventat prima clasă. Reînoarsă la Fălticeni, familia a dus copilul în clasa a doua şi a continuat învăţătura până a trecut la vestitul Gimnaziu „Alecu Donici”.

OPERA: „Epistolar”, 2006; „După treizeci de ani...”, 2005; „16 ani în slujba culturii şi artei” 19902005, 2005.

209

Începuturile literare ale lui A. Gorovei datează din anii 1877-1881 şi constau în poezii ocazionale, patriotice, traduceri din autori francezi, fără valoare literară azi. După modelul publicaţiilor intrate în casă, scoate şi el o revistă, „Ecoul Carpaţilor”, la 3 august 1879, scrisă şi ilustrată integral de el, din care au apărut trei numere, ultimul la 2 nov. 1879. După un alt model, a scos o revistă năstruşnică, „Ţânţarul”, o replică la „Bondarul” lui Eugen Teodoriu, tipărită la şapirograf. A urmat cu întreruperi liceul, mai întâi clasa a V-a la Liceul Naţional din Iaşi, apoi la Institutele Unite din acelaşi oraş unde a studiat cu profesori celebri: Gr. Cobălcescu, Al. Philippide, Petru Poni etc. Între timp a mai scos nişte reviste („Revista populară”) şi a început să fie preocupat de folclor. A terminat studiile liceale în 1886 şi s-a înscris la Fac. de Drept a Univ. din Bucureşti. Cum cursurile nu-l satisfaceau, îşi petrecea o mai mare parte din timp în biblioteci, dar ca să se întreţină, s-a angajat copist la Ministerul de Finanţe. Tot acum s-a apropiat şi de mişcarea socialistă. A întrerupt studiile universitare din Bucureşti şi le-a reluat la Iaşi. După moartea tatălui său din 1889, rămas fără sprijin material, s-a angajat ca profesor suplinitor, până în 1990, când a intrat în magistratură la Paşcani. Vederile sale socialiste i-au provocat dese schimbări de locuri de muncă, aşa încât, în 1891 era la Fălticeni, avocat. Aici a pus bazele celebrei reviste folclorice „Şezătoarea”, primul număr apărând la 1 martie, 1892. Revista a apărut cu oarecari întreruperi timp de 37 de ani şi a stârnit un viu interes între oamenii de litere ai vremii, nu numai din ţară, ci şi din străinătate. A. Gorovei a deţinut diferite funcţii juridice şi la Constanţa şi la Bârlad. Revista „Şezătoarea” a depăşit interesul naţional şi redactorul ei a fost invitat la „Congresul Asociaţiei Internaţionale de Folclor”, la care nu a participat (la Ghicago), dar a trimis lucrarea „Nunta la români”. În 1897 s-a înscris la Fac. de Litere şi Filosofie a Universităţii ieşene. Între timp a început să scrie literatură originală, povestiri, nuvele,

cronici, piese de teatru etc. Una din piese („Stoian”) a fost refuzată de teatrele din Bucureşti şi din Iaşi. Tot la Fălticeni, împreună cu alţi intelectuali, printre care G. Tutoveanu, a pus bazele societăţii „Cultura”, dotată cu biblioteci şi la care se ţineau şezători şi conferinţe. La una din ele, M. Sadoveanu a citit o nuvelă, „Cântecul de dragoste”. În 1904 a alcătuit un chestionar pentru culegerea materialului folcloric şi a colindat Moldova împreună cu N. Iorga, ori singur, pentru a aduna material. În 1904 a trecut prin Bârlad pentru nişte afaceri (Vezi Tr. Nicola). În 1905 a fost pentru scurtă vreme prefectul jud. Suceava. Împreună cu M. Sadoveanu a scos la Fălticeni o altă publicaţie, „Răvaşul poporului” (42 de numere). A fost numit de Spiru Haret conferenţiar la „Cercurile Culturale”. Între anii 1916-1922, revista „Şezătoarea” îşi încetează apariţia, din pricina războiului dar şi alte cauze. Dar A. Gorovei cochetează cu politica şi în 1918 era primar de Fălticeni. În 1933 a pus bazele unei Societăţi a Folcloriştilor, pornind de la o idee mai veche, de prin 1909, iar peste doi ani a proiectat, dar nu s-a realizat, un Congres al Folcloriştilor Români. În 1928, A. Gorovei a făcut parte din delegaţia care a participat la Congresul Internaţional de Artă Populară de la Praga. După o revigorare a revistei „Şezătoarea”, datorată lui Gh. TeodorescuKirileanu, A. Gorovei a trăit dezamăgirea încetării apariţiei longevivei reviste. În 1928 i s-a refuzat punerea în scenă a altei piese de teatru, „Fire nenţeleasă”. Un folclorist francez, Arnold von Genep i-a propus publicarea „Descântecelor românilor” în limba franceză. În 1931, Academia Română l-a premiat, iar Universitatea din Cernăuţi i-a acordat titlul de „Doctor honoris cauza”, în 1933. În ultimii ani de viaţă scriitorul şi folcloristul a avut o activitate susţinută, dar unele afecţiuni de văz şi auz l-au sustras din viaţa publică şi de la acţiuni importante. S-a stins din viaţă la Bucureşti în urma unei congestii cerebrale la 20 martie, 1951, avea 87 de ani. Lui A. Gorovei îi datorăm recuperarea, în parte, a manuscriselor lui Ion Creangă. OPERA (selectiv): „Trei lacrimi”, 1882; „La moartea unei femei”, 1884; „Fugiţi”, „Cimpoiul”, 1884; „De-aş şti”, 1884; „Odată... acum”, 1884; „Cimilituri adunate şi rânduite în „Şezătoarea”,

210

1893-1897. „Cântece în graiul moldovenesc”, 1893; „Femeia leneşă dar iscusită”, 1898; „Datinele noastre de la naştere”, 1909; „Datinele noastre de la nuntă”, 1910: „După dragoste”, schiţe şi nuvele, 1910; „Cruzimi”, 1921; „Din istoricul oraşului Fălticeni”, 1925; „Alte vremuri. Amintiri literare”, 1930; „Descântecele românilor”, 1931; „Noţiuni de folclor”, 1933; „Amintiri”, 5 vol. 1933-1944, în ms; „Ouăle de Paşti. Studiu de folclor”, 1937; „Învăţători şi folclorişti”, 1939; N. Gane şi folclorul”, f. a.; „Cromatica poporului român”, în colab. 1914 etc. Referinţe critice: Şt. Orăşanu, în „Tinerimea română”, 1898; Al. Antemireanu, în „Epoca”, 1901; I. Man, în „Binele public”, 3, 1901; M. Tufan, în „Revista modernă”, 41, 1901; M. Sadoveanu, în „Viaţa românească”, 2, 1922; Şt. Tuţescu, „Folclorişti români” I, 1923; N. Iorga, în „Revista istorică”, 7-9, 1926, 1-3, 1932; I. Şiadbei, în „Viaţa românească”, 10, 1926; Arald, în „Mişcarea”, 91, 1930; I. I. Cantacuzino în „Viitorul”, 1932; I. Teodorescu, în „Adevărul literar şi artistic”1930; Izabela Sadoveanu, „Adevărul literar şi artistic”, 1930; G. Pascu, în „Revista critică”, 3-4, 1931; D. Simionescu, în „Datina”, 7-9, 1931; C. D. Fortunescu, în „Arhivele Olteniei”, 61-62, 1932; I. C. Cazan, în „Sociologie românească”, 2, 1936; D. Simionescu în „1935 literar”, 1937; Ileana Bucur, în „Opinia”, 1939; I. D. Lăudat, în „Limbă şi literatură”, 1968; Ov. Densuseanu, „Opere”, I , 1968; Gh. Vrabie, „Folclorişti români”, 1968; „Scrisori către Artur Gorovei”, 1970; P. Ursache, „Şezătoarea în contextul folcloristicii”, 1972; Ov. Bîrlea, „Istoria folcloristicii româneşti” 1974; I. Datcu şi S.C. Stroescu, „Dicţionarul folcloriştilor...” 1972; I. Datcu, „Dicţionarul etnologilor români, 1998; DGLR, 2005, p. 386 – 388 etc.

se aducea un omagiu evenimentului care a dus la înfiinţarea Societăţii literare „Academia bârlădeană”, la 10 ani de existenţă, prilej de bilanţ. Îşi exprimau opiniile G. Tutoveanu, T. Pamfile şi Toma Chiricuţă. Începând din 1926, registrul tematic al revistei se îmbogăţeşte cu cronici teatrale, plastice, revista revistelor, note despre conferinţe, cărţi apărute recent. Apar în paginile ei şi texte inedite de Al. Vlahuţă, („Cântec”, în nr. 2/1925), o scrisoare a lui Ion Bianu către G. Tutoveanu (nr. 12/1925), o povestire de A. Gorovei („În satul lui Popa Ion”, nr. 6-7/1926) Un oarecare Paul Papadopol semnează „articole de fond” în care propune studierea în şcoală a unor scriitori contemporani (M. Sadoveanu, T. Arghezi). Au colaborat foarte mulţi scriitori din toată ţara: George Bacovia, Agata Grigorescu (Bacovia), Aron Cotruş, Cincinat Pavelescu, G. G. Ursu, Gala Galaction, Dem. Basarabescu, Iustin Ilieşiu, Mircea Pavelescu, C. Goran, G. Voievidca, Al. T. Stamatiad, Gr. Veja, Mihail Lungianu, I. A. Basarabescu, N. Mihăiescu, Nigrim, D. Nanu, A. Gorovei, V. Voiculescu, A. Mândru, G. M. Vlădescu, N. Crainic, G. Pallady, Leca Morariu, Zamfir Arbore, D. Iov, I. Dragoslav, N. Poiană . Formatul revistei era tip carte 16/24 cm. Ms. La BAR. Bibliografie de referinţă: I. Hangiu, op. cit. p. 163 – 164; DGLR, 2005, p. 393.

GRAMATICU-RĂŞCANU Oltea Elena, publicistă. S-a născut 24 noiembrie, 1942 în oraşul Bârlad, jud. Vaslui într-o familie de avocaţi. Tatăl, Nicolae Răşcanu, mama Aura, proveneau dintr-o familie originară din satul Şuletea, com. Murgeni. Ocupaţia bunicilor era agricultura. Tatăl avea veleităţi literare, moştenite întrucâtva de fiică. Oltea-Elena a urmat cursurile şcolii primare şi gimnaziale la Bârlad, în cartierul Munteni, Şcoala Elemenatră Nr. 3 se numea atunci. Studiile secundare au fost urmate la Complexul Şcolar Bârlad, azi „Mihai Eminescu”. A făcut studii superioare la Facult.

GRAIUL NOSTRU, revistă de literatură considerată ca şi altele, în epocă, tradiţionalistă. Aşa erau catalogate revistele de provincie. A apărut lunar la Bârlad, în aprilie 1925 şi iulie decembrie, 1927. În acest timp şi-a schimbat de două ori denumirea, în „Literatură, cultură”, apoi „Revistă de literatură şi cultură”, pentru a reveni în final la denumirea iniţială. Nu are importanţă faptul că publicaţia şi-a schimbat titlul, câtă vreme programul ei literar, şi mai ales colaboraturii şi îndrumătorii au rămas în mare aceiaşi. Cât priveşte tradiţia, ea a continuat ceea ce începuse în spaţiul bârlădean „Paloda” (1881 - 1883; 1892 - 1908) şi FătFrumos” (1904 – 1909). Revista a fost condusă ca de obicei de un comitet în frunte cu G. Tutoveanu. Într-un număr din 1925 (nr. 9-11) 211

de Istorie-Filosofie a Universităţii din Iaşi. În 1966 era licenţiată şi repartizată ca profesor de istorie la Liceul Gh. R. Codreanu şi Liceul Pedagogic „Al Vlahuţă”. S-a titularizat în 1970. A predat la liceele bârlădene discipline de profil dar şi din cele înrudite. Din 1994 a funcţionat la Şcoala Normală până la pensionarea din 2002. A desfăşurat o bogată activitate culturală, fiind membră a Societăţii „Academia Bârlădeană”, redactor la „Păreri tutovene” ş. a. Publicistica Elenei Gramaticu- Răşcanu are tangenţă şi cu literatura, dovedind un spirit activ şi multilateral în acelaşi timp.

Din 1979 până în 1984 a funcţionat la Liceul Nr. 4 „Emil Racoviţă” din Vaslui, unde a predat ştiinţe umaniste. Începând din 1984 s-a dedicat numcii de bibliotecă, unde lucrează şi în prezent la compartimentul catalogare. A urmat cursuri de specializare în domeniu şi la B.C.U. şi la B.N. din Bucureşti cu specialişti de marcă, a făcut excursii de documentare în străinătate. Între anii 1998-2001 a fost director adjunct al Bibliotecii „Nicolae Milescu-Spătarul” din municipiul Vaslui. Este membră a „Asociaţiei Naţionale a Bibliotecarilor” din Bibliotecile Publice (ANBBPR) din 1990 şi a Asociaţiei Bibliotecarilor din Învăţământ-România din 1998. În calitatea pe care o are a primit premii şi distincţii. Este membră fondatoare a Asociaţiei Judeţene „Sportul pentru toţi” Vaslui. Colaborează la publicaţii locale şi naţionale de specialitate: „Biblioteca”, „Bibliotecă-Educaţie-Cultură”, „Milesciana” etc. A debutat editorial cu un volum cu virtuţi enciclopedice, pentru că în această carte sunt portretizate, chiar şi sumar, peste 400 de personalităţi vasluiene cu contribuţii la dezvoltarea culturii şi civilizaţiei pe aceste meleaguri şi care, din păcate, rămân uitate.

OPERA: „Începuturile presei bârlădene” în „Bârladul de odinioară şi azi”, vol. I, 1980. C. Moldovanu, idem, vol. II, 1984, p. 205, 213; „Începuturile afirmării presei bârlădene”, în „Cronica”, 13 mqi, 1988; „O viaţă închinată unui ideal, Ştefan Neagoe”, în 25 nov. 1988; „Pagini din istoria presei bârlădene. Presa interbelică”, în „Păreri tutovene”, 4 numere din 2000; „Nichifor Crainic”, idem,sept. 2001; „Octavian Goga”, ibidem, oct.-nov. 2001, ian. 2002; „AL. I. Cuza în literatură”, în „Păreri tutovene”, 2003. Bibliografie de referinţă: „Monografia Bârladului”, 1980; Al Zub, în Anuarul de istorie „A. D. Xenopol”, XX, 1983; G. Oprescu, în „Păreri tutovene”, ian. 1993; L. Chiriac, idem, mai, 1998; Gh. Buzatu, în „Bârladul”, 5, 1998; idem, sept. 1998: P. Chiriac, idem, mai, 2001; A. Marinică, în „Paşi spre infinit”,; V. Negre, în „Păreri tutovene”, 6-13 nov. 2001; L. Chiriac, idem, 29-31, ian. 2002; şi 22-25 martie, 2002 ş. a.

OPERA: „Fragmente de spiritualitate românească”, Oscar-Print Buc. 2001; „Eudoxiu Hurmuzaki şi Colecţia Hurmuzaki, Vaslui, Biblioteca „Nicolae Milescu Spătarul”, 2007; „Cărţi cu autograf din Biblioteca Judeţeană „Nicolae Milescu Spătarul”, bibliografie”, 2007. Referinţe bibliografice: M. Regneală, „Cuvânt înainte” la „Fragmente...”

GRIGORAŞ, Vasilica, publicist, memorialist. S-a născut la 30 mai, 1951 în com. Robeasca, jud. Buzău. După şcoala primară şi gimnazială urmate în localitatea natală între anii 19581966, a urmat cursurile Liceului nr. 4 cu program sportiv din Galaţi, fiind sportivă de performanţă. A practicat baschetul între anii 1966-1970. Până în 1972 a funcţionat ca profesor suplinitor de educaţie fizică la Liceul Teoretic din Pogoanele, jud. Buzău. Între anii 1972-1977 a urmat cursurile Fac. de Filosofie a Universităţii din Iaşi. La absolvire a fost numită profesoară.

GROSU, Daniel, prozator. S-a născut la 8 august, 1969 la Vaslui în familia unui ofiţer de MAI; mama a fost învăţătoare. Cursurile primare şi gimnaziale le-a urmat la Şcoala Nr.3, azi „C. Parfene”, din Vaslui iar cursurile secundare la Liceul Industrial Nr. 1, azi, „Ştefan Procopiu”, absolvent cu examen de bacalaureat în 1988. Începe să lucreze în ziaristică din 1990, mai întâi la o publicaţie efemeră, „Phoenix”. În prezent este student, cursuri la distanţă, la Universitatea de Studii Europene „Ştefan Lupaşcu”, Iaşi. A continuat să lucreze în ziaristică la alte publicaţii la fel de fugare cum ar fi „Oferta”, dar şi la publicaţii mai statornice: „Monitorul”, 1996-2000, „Est 212

expres”, 2000-2002. În prezent este corespondent al ziarului „România liberă” din 2003. Deputul în publicistică datează din 1990 cu articole şi reportaje. Editorial a debutat în 1997 cu romanul „Eu şi Păcăliciul”. În 2002 a publicat cel de-al doilea roman, „Dincolo de iubire”. Proza lui Daniel Grosu s-ar putea considera că aparţine generaţiei 2000, dacă avem în vedere disponibilitatea criticii literare de a grupa poeţii şi prozatorii după un reper decenal (m-aş mira să nu-i programeze la cincinal). Din 1960 încoace, cam aşa se petrec lucrurile. Exegeţii de mai târziu vor găsi liantul care îi leagă deopotrivă pe toţi printr-o anumită predispoziţie, după un alt criteriu estetic. Nu face excepţie nici autorul de faţă şi el se străduieşte să scrie o proză încadrabilă în postmodernism, caracterizat de E, Simion ca o mişcare şi mai puţin curent literar (sau deloc), pentru că mulţi îi neagă existenţa. În proza postmodernistă nu contează ce spui, ci mai curând cum spui, ca şi cum problema aceasta ar fi nouă. Textualismul şi intertextualismul sunt probleme de estetică a prozei destul de vechi. Daniel Grosu are disponibilităţi epice, îşi alege teme, motive şi subiecte care frământă generaţia tânără. Dragostea privită dincolo de viziunea romantică e o preocupare majoră. În anul 2006, D. Grosu a mai publicat două romane urmând cam aceeaşi concepţie estetică potrivit căreia proza romanescă se apropie de lumea reală, ori cum s-ar zice, coboară în stradă şi cu fapta şi cu limbajul, trăirile nu mai sunt rafinate ca altădată, ci fruste, desori învăluite într-o discretă vulgaritate, pentru că aşa se comportă tineretul actual. Nici fetele

protagoniste nu sunt mai „stilate”, dimpotrivă, limbajul lor s-a radicalizat, ca să mă exprim totuşi mai blând. O altă trăsătură a prozei lui D. Grosu este spontaneitatea, menită să atragă cititorul, îl „obligă” să continue lectura (câţi s-or mai fi aplecat la citit). Inserţia frazelor sau pasajelor cu elemente lirice este o altă notă personală. Graniţa dintre genuri se ambiguizează, uneori chiar dispare. Naraţiunea este subiectivă, eroul, protagonistul dialoghează deseori cu sine însuşi, ori cu elemente separate de faptul concret. Mai bine zis, se izolează ori dă cu capul în nori. La un moment dat, iubirea devine un personaj abstract, cum se poate vedea în „Eu şi păcăliciul”. „Alergând în căutarea ta, Iubire, uneori poate te-am rănit, fără să vreau. Iar tu, superbă în capriciile tale, m-ai condamnat atunci la suferinţă.” (1) „Dincolo de iubire”, un roamn alcătuit din 13 capitole, este scris sub forma unui jurnal intim cu simetrii şi ruperi de ton şi ritm, aşa cum îi stă bine unui prozator tânăr, stăpânit de nelinişte. Timpul va decanta aceste impulsuri şi vor apare cărţile de maturitate, ori cum foarte bine spune în prefaţă Corneliu Bichineţ. „Despre Luc nu vreau să scriu nimic. Îl las să evolueze în altă carte, sugerându-i de pe acum autorului să nu-şi propună să fie prezent peste tot în scrierile sale, să încerce să apară cu discreţie şi să se observe de abia atunci când lipseşte.” (2) Proza lui D. Grosu s-a întregit curând cu două volume, roman şi proză scurtă, în care linia narativă rămâne tot cea subiectivă. E vorba de „Toamna kaki” şi „Cu sufletul în palmă. Perspectivele sunt ,desigur, pozitive. OPERA: „Eu şi păcăliciul” roman umoristic, 1997; „Dincolo de iubire”, roman, 2002; „Toamna kaki”, roman, 2006; „Cu sufletul în palmă”, 2006. Referinţe critice: C. Bichineţ, pref. la romanul, „dincolo de iubire”; M. Apostu, idem, p. 9; P. Necula, M. Ciobanu, „Dicţionarul...”, 2001. Note: 1. D. Grosu, „Dincolo de iubire”, p. 240; 2. C. Bichineţ, pref. la „Dincolo...”, p. 8.

GRUIA, Constantin, traducător, poet. Pe numele său adevărat, Constantin Popescu s-a născut în com. Brezoaiele, fostul judeş Tutova, la 22 noiembrie, 1889, trăgându-se dintr-o familie al cărei strămoş pe linie paternă, a luptat în ceata lui T. Vladimirescu, la 1821. A parcurs toate treptele şcolare şi a ajuns diplomat în 213

drept în 1912. După finalizarea studiilor universitare a fost numit profesor la Şcoala Normală de băieţi de la Bârlad, unde a funcţionat până în 1920. A devenit repede un intelectual cunoscut şi a intrat în lumea literară a lui I. M. Raşcu, pe atunci profesor la Focşani, care l-a invitat să ţină o conferinţă cu titlul „Lirica lui Rabindranat Tagore” în cadrul Societăţii „Grigore Alexandrescu”. Prietenia cu I. M. Raşcu l-a stimulat. De la Bârlad, Gruia pleacă la Ploieşti, tot la Şcoala Normală de băieţi, dar acolo a practicat şi avocatura. Cu nume propriu sau pseudonime a debutat şi a colaborat cu poezie şi articole în revistele „Florile dalbe” (Bârlad), „Anuarul Societăţii

„Grigore Alexandrescu”, „Vieaţa nouă” etc. A tradus în versuri libere „Cântecele grădinarului” şi proză de Rabindranat Tagore. S-a stins din viaţă în 1952. Creaţia sa literară, ca şi în alte cazuri, a rămas risipită prin publicaţiile vremii sau în manuscrise. OPERA: În „Vieaţa nouă” au apărut poeziile: „Uitare şi tăcere”, „Pe calea albelor singurătăţi”, „Despărţirea” etc. Referinţe critice: G. Ursu, „Istoria literară a Bârladului”, 1937; M. Straje, „Dicţionar de pseudonime”, 1973; „Scrisori către Ovid Densuseanu”, vol. II-IV, 1981-1989; Tr. Nicola, „Valori spirituale tutovene”, 2003; I. Hangiu, „Presa literară...”, vol. II, 1968.

214

H HAREA, Vasile, istoric literar, sociolog, pedagog. S-a născut la Susleni, jud. Orhei, în Basarabia, la 13 iulie, 1895; s-a stins din viaţă la Iaşi la 30 ian. 1987. În 1917 a devenit absolvent al Seminarului Teologic din Chişinău, şef de promoţie. A urmat apoi Fac. de Litere şi Filosofie a Universităţii din Iaşi, licenţiat în 1924 cu „magna cum laude”. A obţinut şi doctoratul în litere şi filosofie la Universitatea din Bucureşti tot cu „magna cum laude”. A fost bibliotecar la BCU, dar important este faptul că o vreme a funcţionat ca profesor la Huşi, în jud. Vaslui. De aici a plecat ca asistent la Catedra de Sociologie a Universităţii din Iaşi şi ca director al Şcolii Normale Superioare. În anii 1930- 1932 a făcut studii de specializare la Sorbona şi Şcoala Normală Superioară din Paris. În 1936 a fost numit director al Liceului „B. P. Hasdeu” din Chişinău şi a rămas în capitala Basarabiei până în 1944, când s-a întors la Iaşi şi a devenit conferenţiar şi apoi profesor la Catedra de Slavistică a Universităţii „Alex. I. Cuza”, conducător de doctorate în Istoria literaturii ruse. A debutat în 1916 în ziarul „Cuvântul moldovenesc” din Chişinău. Apoi a publicat articole, studii şi eseuri de sociologie, de pedagogie şi de istorie literară, dar şi traduceri în „Lamura”, „Viaţa românească”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „Viaţa Basarabiei”, „Şcoala Basrabiei”, „Minerva”, „Iaşul nou”, „Iaşul literar”, „Romanoslavica”, „Revista de istorie şi teorie literară” etc. A fost redactorul primei variante a poeziei „Limba noastră” de A. Mateevici (1917), iar în 1936 a publicat un studiu al tuturor variantelor acestei poezii în revista „Viaţa Basarabiei”.

HAMANGIU, Constantin N, publicist, literat. S-a născut la Bârlad la 31 decembrie, 1869 într-o famile de ţărani. Şcoala primară şi studiile secundare de la Liceul Codreanu sunt urmate în oraşul natal între anii 1877- 1889, după care a devenit student al Fac. de Drept la Univ. din Bucureşti. A obţinut licenţa în 1894. În acelaşi an a fost numit judecător la Ocolul V Bucureşti, apoi prim-procuror la Tribunalul judeţului Covurlui, până în 1896; în 1897 era jude-instructor la Tribunalul Ilfov, apoi prm-procuror, procuror al Curţii de Apel, consilier al aceleiaşi instituţii, iar în 1913 a fost numit consilier al Curţii de casaţie. Toate aceste înalte funcţii au culminat cu cea de Ministru al Justiţiei în 1931, în scurta guvernare a lui N. Iorga. A murit subit în timpul cât îndeplinea această demnitate. Meritul lui C. Hamangiu este acela că a pus în lumină raportul juridic dintre creatorii de cultură, în special literatură, şi drept, dreptul de proprietae al acestora asupra propriei creaţii. A scris însă şi versuri într-o manieră tradiţională, dar, din nefericire, nu au fost adunate într-un volum. OPERA: (selectiv, cea de interes literar); „Proprietatea literară şi artistică”, teză de licenţă, 1993; „Scriitori şi artişti. Studii asupra drepturilor lor”, 1897; „Arta şi literatura din punct de vedere juridic”, discurs, 1906; „Corespondenţe literare”, în „Paloda literară”, 16 iulie, 1892; „În corset”, versuri, 1897; „Ochi albaştri”, versuri, etc. Referinţe bibliografice: G. Ursu, G. Nedelea, „Antologia scriitorilor bârlădeni”, 1937; Lucian Predescu, „Enciclopedia...”, 1940; Tr. Nicola, „Liceul Gh. R. Codreanu...” 1971, p. 166-167; M. Straje, „Dicţionar...” 1873, p. 318; I. Hangiu, „Dicţionar...”, 1987; A. Vlahuţă în „Viaţa”, 1894; T. Maiorescu, în „Anuarul Acad. Române”, tom XX, 1897-1898.

OPERA: „Românii de peste Nistru”, 1923; „Aspecte din problema muncii”, 1935; „Datoriile învăţătorului”, 1935; „Sociologia”, în colab. 1937; „Filosofia lui Tolstoi”, 1944; Studii introductive la: Dobroliubov, „Texte alese”, 1962; Cernâşevki, „Texte alese”, 1963; „Basarabia pe drumul Unirii”, 1995; „Amintiri din primăvara reîntregirii”, „Cronica”, 1998; „Dimitrie Cantemir şi fiul său Antioh. Studii”, 1999.

215

Referinţe critice: Ionel Maftei, „Personalităţi ieşene”, vol. V, 1996, p. 172-175; Titus Raveica, „Memoria amfiteatrelor”, 1994, p. 159-154; x x x „Scriitori de la „Viaţa Basarabiei”, 1990, p. 253-259; S. Bălănescu, în „Cronica”, 5, 1995; Şt. Bârsănescu, în „Ethos”, 1-2, 1945; C. Bobeică, în „Nistru”, 6, 1990; V. Chiriac, în „Literatura şi arta”, Chişinău, 13, 1998; L. Maniu, în „Cronica”, 11, 1990; A. Stratulat, în „Revista română”, 19, 2000; N. Turtureanu, în „Cronica”, 3 aug. 1997; A. Vraciu, în „Analele..., secţiunea III, 1979 etc.

„Eurocon V”, tot în Italia. Alte premii îi sunt oferite în Polonia, 1980, şi Marea Britanie, 1984. Literatura SF scrisă de I. Hobana este şi un reflex al literaturii pentru copii cu care, de altfel, şi-a început cariera de scriitor. Primele volume demonstraeză această afirmaţie; „Centru înaintaş”, 1954; „Caleidoscop”, 1958; „Orar de vacanţă”, 1962; „Petrică şi ceasul vrăjit”(o poveste în versuri), „Sfârşitul vacanţei” (un roman), „Ultimul val” (o nuvelă poliţistă) etc. Cu toate că I. Hobana este considerat azi un scriitor care se identifică şi se impune prin creaţia SF, el a scris un singur volum cu un asemenea conţinut, „Oameni şi stele” din 1963. Volumul „Un fel de spaţiu” din 1988 reia motivele anterioare, alfel prelucrate stilistic. În „Oamnei şi stele” autorul apelează la motivele absolut obligatorii impuse de un asemenea soi de literatură: călătorie spaţială şi călătoria în timp, dezvoltate cu mijloace tehnice specifice vremii. Nu e posibil ca un asemenea subiect să nu opereze cu elemente specifice literaturii de aventuri. Ficţiunea e principala trăsătură, iar naratorul se integrează în universul creat după modelul maeştrilor în naraţiunea SF. Se observă influenţa lui E. A. Poe, Jules Verne,H.G, Wells etc. Nu trebuie căutate cu lumânarea resturile unei viziuni patronate de proletcultism, pentru că aşa era moda, boala noastră endemică. Se apreciază că în povestirea „Cea mai bună dintre lumi”, printr-o strategie narativă ingenioasă, se demonstrează că tot cea de pe Pământ rămâne, pentru că e „singurul loc din imensitatea cosmică” unde omul se poate simţi acasă, până la proba contrarie. (1) Dincolo de ficţiunea literară, I. Hobana este un exponent al mişcării ufologice (OZN-iste) la noi, alături de personalităţi marcante ale lumii contemporane, mişcare considerată excentrică. Este grăitor în acest sens eseul „OZN – o sfidare pentru raţiunea umană” din 1971, realizat în colaborare cu Julien Weverbergh. Meritul lui I. Hobana este acela de a fi dat sens acestei mişcări prin clarificări de prdin istorico-literar (2) El este autorul unei antologii de literaură de anticipaţie românească, absolut inedită, intitulată „Vârsta de aur a anticipaţiei româneşti”, din 1969, în care apar autori cu creaţii ale genului, printre cei cunoscuţi numărându-se şi din cei neştiuţi sau uitaţi: Al.

HOBANA, Ion, prozator. S-a născut la 25 ianuarie 1931 la Sânicolau Mare, ca fiu al lui Ion Manta-Roşie şi al Antoanetei (născută Patrichi). Tatăl era magistrat, absolvent al Şcolii Normale de băieţi din Bârlad şi al Fac. de drept, iar mama, profesoară de istorie. Viitorul scriitor a făcut şcoala primară la Bârlad, tot aici a început şi liceul dar l-a finalizat la Râmnicu-Vâlcea (1940-1949). Datele sunt cam confuze. A urmat apoi studii superioare la Fac. de Filologie a Universităţii din Bucureşti (19491954). A debutat în 1947 în „Păreri tutovene”, apoi a colaborat la „Flacăra”, a fost redactor la „Scânteia tineretului”, şef de redacţie la „Luminiţa”, şef al redacţiei de literatură pentru copii (1955-1961), al redacţiei de literatură ştiinţifico-fantastică la „Scânteia”, secretar al U. S. (1972-1989) etc. Principala contribuţie a lui I. Hobana este aceea din perimetrul „studiului comparativ al literaturii S.F.” A prefaţat volume de scrieri ale lui Stanislaw Lem, Arthur Conan Doyle, H. G. Wells, E. A. Poe, Hugo Raes, Robert Louise Stefenson, Mark Twain, Villiers de l’ Isle Adam, Ian Weis, dar şi românii Ştefan Opriţa, Cirano de Bergerac, Cezar Petrescu. Este preocupat de doctrina paleoastronautică („Amintiri despre viitor” de Erich von Deniken, 1970) şi ufologică („Experienţa OZN” de J. Allen Hynek 1978). A tradus literatură SF, în special Jules Verne. Deţine premiul internaţional al primului Congres European de SF, ţinut la Triest, Italia în 1974. În 1970 i se decernase Premiul U.S., iar în 1980 a fost premiat la 216

1961; „Cele cinci sute de milioane ale Begumei”, 1968; „Steaua Sudului”, Ţara diamantelor, 1973; A. S. Puşkin, „Poveste cu un pescar şi un peştişor”, 1975; J. Verne, „Şarpele de mare”, 1986; J. Allen Hynek, „Experienţa OZN”, în colab. , 1978; Statele lumii. Statele Soarelui”, prefaţă de... 1980. Referinţe critice: L. Neamţu, „Blondul împotriva umbrei sale”, 1973; Fl. Manolescu, „Literatura SF”, 1980; C. Crişan, în „Viaţa românească”, 3, 1983; A. Marino, în „Cahiers roumains d’ etudes litteraires”, 2, 1980; L. Neamţu, în „Steaua”, 1, 1981; D. Rebreanu, în „Tribuna”, 7, 1981; C. Ungureanu, în „Orizont”, 6, 1981; V. Bugariu, în „Luceafărul”, 47, 1983; Fl. Manolescu, în „Contemporanul”, 25, 1983; A. Marino, în „Tribuna”, 25, 1983; M. Opriţa, în „Steaua”, 7, 1983; A. Rogoz, în „V. R.”, 10, 1983; S. Titel, în „România literară”, 21, 1983; M. Botez, în „Ateneu”, 9, 1984; Ov. S. Crohmălniceanu, în „Secolul XX”, , 1964; V. Bugariu, în „România literară”, 28, 1987; C. Robu, „Almanah Anticipaţia”, 1988; DGLR, 2005, p. 504 – 505 etc. Note: 1, 2, 3. DSR, p. 510;

Speranţă, V. Anestin, Al. Dem. Colţeşti, Ilie Ienea şi Demetriu G. Ionescu (pseudonimul omului politic Take Ionescu), autorul unei fantezii viitoriste scrise în tinereţe, volumul, „Spiritele anului 3000”, din 1875. Nu lipsesc scriitori mari care s-au impus prin creaţii majore, cu titluri mai mult sau mai puţin ştiinţifico-fantastice: Alexandru Macedonski, Victor Eftimiu, Gib Mihăiecu, Ion Minulescu, Cezar Petrescu, Tudor Arghezi, Felix Aderca, Ion Biberi, Victor Papillian, I. C. Visarion, Mircea Eliade. Ion Hobana este autorul unor prefeţe sau postfeţe ale unor cărţi cu destinaţie SF din patrimoniul mondial, traduse în limba română. A tradus şi el creaţii valoroase, din autorii citaţi mai sus: (Cyrano de Bergerac, Jules Verne, I. H. Rosny - Aine etc). Jules Verne este autorul preferat, iar pasiunea pentru el s-a finalizat cu o monografie intitulată „20.000 de pagini în căutarea lui Jules Verne”, din 1979. În această carte, I. Hobana reconstituie viaţa şi mai ales tinereaţea acestui extraordinar spirit „veşnic tânăr” ca opera, deşi biografia marelui scriitor nu e sincronă cu existenţa eroilor călătoriilor sale, asta demonstrând încă odată că literatura crează o lume pe care ne-o dorim, alta decât aceea în care ne-am născut şi trăim. O carte care aduce la lumină autori, cărţi şi idei ale literaturii de anticipaţie a apărut în 1983 cu titlul „Science Fiction”, iar la a doua ediţie, „Literatura de anticipaţie” într-o vreme când un asemenea gen de literatură căzuse în „disgraţie” (3), considerată o „noutate bibliografică”, „un caz de sociologie literară”, într-o epoca în care se cultiva altfel de literatură. În 1989 a apărut „Călătorie întreruptă”, carte considerată mai puţin reuşită. I. Hobana este un scriitor remarcabil care s-a impus printr-o statornică preocupare literară, dându-i dimensiuni noi, orientată spre un univers incitant.

HODAŞ, Ioan E, epigramist. S-a născut la Vineţeşti, jud. Vaslui în anul 1954. Şcoala primară şi gimnazială a fost urmată la Vineţeşti, iar cursurile secundare au fost parcurse la Liceul Mihail Kogălniceanu din Vaslui, absolvent cu examen de bacalaureat în în 1973. A urmat apoi Fac. de Istorie şi Filosofie a Universităţii „Alex. I. Cuza” din Iaşi, licenţiat în anul 1978 în specialitatea filosofie. În anul absolvirii facultăţii a fost repartizat în sistemul de învăţământ şi funcţionează din 1978 la Liceul Teoretic din Codăieşti, jud. Vaslui în calitate de profesor de filosofie, economie etc. A obţinut toate gradele didactice pe parcursul anilor. Primele încercări literare datează din vremea studiilor liceale, dar debutul publicistic are loc în revista „Albina” în 1976. A colaborat şi colaborează la „Vremea nouă”, „Agricultura socialistă”, „Flacăra Iaşului”, „Adevărul”, „Meridianul”, „Haz de Necaz”, „Epigrama”, „Viaţa Buzăului” precum şi în reviste şcolare. A fost şi este membru al cenaclurilor literare vasluiene la şedinţele

OPERA: „Centrul înaintaş”, 1954; „Petrică şi ceasul vrăjit”, 1957; „Ultimul val”, 1957; „Caleidoscop”, 1958; „Sfârşitul vacanţei”, 1960; „Orar de vacanţă”, 1962; „Oameni şi stele”, 1963; „OZN – o sfidare pentru raţiunea umană”, în colab., 1971; „20.000 de pagini în căutarea lui Jules Verne”, 1979; „Science fiction”, autori, cărţi, idei, 1986; „Un fel de spaţiu”, 1988; „Călătorie întreruptă”, 1989: traduceri: S. Mihalkov, „Unchiul Stiopa miliţian”, 1957; Jules Verne, „Insula cu elice”, 1959; „În secolul XXIX. O zi din viaţa unui ziarist american în anul 2889”,

217

cărora a participat de-a lungul anilor. Ioan Hodaş a debutat editorial în volume colective, în antologii la Cluj, Vaslui, Timişoara, Câmpina, Iaşi. În 2005 a debutat cu un volum propriu, „O viaţă într-un condei” în care a adunat aproape toate formele de manifestare umoristică: epigrame, catrene, panseuri, rondeluri, sonete, reflecţii, definiţii etc scrise în ultimele două decenii.

cărţi au apărut postum. A scris comentarii pertinente pe seama creaţiei H. P, Bengescu şi a prozei de analiză psihologică a lui Marcel Proust. Într-o mare măsură, proza lui A. Holban este o deschidere către o viziune autoanalitică, precum proza lui Camil Petrescu, insistând pe disecarea până la limita de sus a stărilor sufleteşti născute din relaţia inadaptatului cu lumea. Eroii lui A. Holban trăiesc stări depresive fundamentale legate de iubire şi moarte. În 1934, A. Holban a fost premiat de Societatea Scriitorilor Români. Dacă prin temperament, Holban este un romantic întârziat, prin tehnica narativă este un redutabil spirit modern prin cultul pentru obsesia autenticităţii şi prin analiza psihologică. El face parte din categoaria prozatorilor interbelici care au revoluţionat romanul, l-au adus la condiţia lui europeană, alături de capodopere semnate de Camil Petrescu, G. Ibrăileanu, H. P. Bengescu etc. Influenţa lui Proust sau Gide a avut un rol precumpănitor. În proza lui Holban este vizibilă tendinţa de a realiza portrete interioare, pornind de la ideea că „arta este un rezultat al experienţei trăirii noastre” şi prin ea creatorul încearcă să-şi prelungească propria lui existenţă. (1) Aceasta este părerea, oarecum nouă la vremea aceea, a lui Holban. Ca şi la Camil Petrescu, intuim refuzul de a scrie „frumos” (estetic vorbind, dar afirmaţia e discutabilă, mai ales azi) şi se declară adeptul „semitonurilor, a nuanţelor, clarobscurului, a aluziilor şi a sugestiilor, pentru a „estompa linia dintre real şi ireal” (2) A. Holban consideră că nuvela are mai mare posibilitate de a cuprinde şi exprima voinţa creatorului decât romanul care îl obligă pe autor „să brodeze” în jurul temei. Concentrată, nuvela nu este obligată să recurgă la artificii Nuvelele lui Holban „Chinuri” , „Icoane la mormântul Irinei” şi „Conversaţii cu o moartă” prezintă personaje care îşi provoacă singure „reveriile şi

OPERA: „Satana în minijup”, în colab. 2000; „Treptele devenirii”, idem, 2002; „Sechestraţi în umor”, idem, 2004; „Corecţii cu zâmbete”, idem, 2006; „Studenţimea văzută de epigramişti”, antologie, Timiş. 2003; „Mic dicţionar antologic” (epigramişti români contemporani”, 2002 etc. Referinţe bibliografice: T. Pracsiu, prefeţe la volumele editate sub patronajul Casei de Cultură a municipiului Vaslui.

HOLBAN, Anton, prozator. S-a născut la 10 februarie 1902 la Huşi în familia ofiţerului Gheorghe Holban şi s-a stins la Bucureşti la 15 ianuarie, 1937. Pe mama o chema Antoaneta, născută Lovinescu; viitorul prozator era nepotul de soră al criticului şi istoricului literar arhicunoscut. După treptele şcolare preuniversitare de rigoare, A. Holban a urmat cursurile superioare ale Fac. de limba franceză ale Universităţii bucureştene, completate cu studii la Sorbona (1926-1928), în vederea unui doctorat pe care ulterior l-a abandonat. Între 1928-1932 a fost profesor de limba franceză la şcoli din Galaţi, iar din 1932, la Bucureşti. Debutul publicistic s-a produs în 1924 în revista „Mişcarea literară” condusă de Liviu Rebreanu. În anii următori a lărgit aria colaborărilor cu recenzii, cronici literare, muzicale şi plsatice, dar şi cu eseuri sau note de călătorie, la „Sburătorul” „Viaţa literară”, „Rampa” „Vremea”, „Azi”, „România liberă” etc. Din 1926 era membru al colectivului de redacţie al revistei „Sburătorul”, serie nouă. În 1929 a debutat editorial cu „Romanul lui Mirel”, urmat de „O moarte care nu dovedeşte nimic” din 1932 şi „Ioana”, 1934. Celelalte 218

„Limbă şi literatură”, 2, 1983; V. Anania; „Rotonda plopilor aprinşi”, 1983; N. Florescu, „Profitabila condiţie”,1983; Gh. Lăzărescu, „Romanul de analiză psihologică în literatura interbelică”, 1983; C. Trandafir, Dinamica valorilor literare”,; S. Udrea, „Anton Holban sau imaginaţia ca destin”, 1983; M. Vartic, „Anton Holban şi personajul ca actor”, 1983; I. Vlad, „Lectura romanului”, 1983; D.C Mihăilescu, în „Steaua”, 2, 1984; A. Sasu, M. Vartic, „Romanul românesc...” II; DSR, D – L, II, 1998, p. 519- 521; DGLR, 2005, p. 511-414 Note: 1, 2, 3. DSR, p. 519; 4, 5, 6. idem, p. 520;

rememorările”. În ele însă e prezentă o obsesie a morţii şi nu numai. Stările sunt incontestabil ale naratorului. Proza lui Holban se caracterizează printr-o „imaginaţie maladivă exacerbată, trăiri obsesive, mai cu seamă obsesia lucidităţii, anularea emoţiilor, menţinerea prin analiză a unei stări de ambiguitate, prevestitoare a morţii, pusă în scenă cu o macabră voluptate.”(3) Personajele trăiesc sub apăsarea unei singurătăţi absolute. Relaţia dintre Irina şi Sandu din „O moarte care nu dovedeşte nimic” nu se deosebeşte prea mult de cea evocată de Camil Petrescu în „Ultima noapte...”, Ştefan Gheorghidiu şi Ela. Fiecare dintre ei devine călău pentru celălalt, sau victimă. Toate faptele şi întâmplările stau sub semnul ambiguităţii. Şi în celelalte romane conflictul are susţinere psihologică, este acutizat permanent de autoanaliză până la obsesie, ori pur şi simplu până la anularea făpturii. Cauza suferinţei eroilor nu e în afară, ci în înteriorul făpturii. N. Manolescu spune că: „Mecanismul geloziei este urmărit la lucru în esenţialitatea lui.” (4) Există în proza lui Holban o notă particulară, cea a dedublării „eului” sau a dublei lucidităţi: „eul” care povesteşte judecă, „eul” care a trăit şi a gândit într-un anume fel, şi autorul urcă acest procedeu la nivelul narativ, aruncând umbre ale îndoielii.” (5) Din această cauză exegeţii au descoperit în proza sa un soi de ciocnire a „eurilor”. Luciditatea este singura posibilitate de a se salva, chiar dacă uneori ele se întorc împotriva lor şi de cele mai multe ori îşi agravează situaţia, are efect „torturant”. (6)

HOLBAN, Constantin Al, poet, prozator, publicist. S-a născut în anul 1880 în com. Albeşti, jud. Vaslui. A încetat din viaţă în 1970, la vârsta de 90 de ani. În anul şcolar 1897-1898 a absolvit cursurile Liceului Codreanu din Bârlad, după care a făcut studii superioare la Fac. de Litere şi Filosofie a Univ. din Bucureşti. A funcţionat ca profesor cu examen de capacitate, la care s-a prezentat în sesiunea 1904-1906. Ca profesor de Limba şi literatura română a funcţionat la diferite şcoli din Craiova, Fălticeni, Huşi şi Bucureşti. A fost directorul Gimnaziului „Anastasie Panu” din Huşi timp de zece ani, 1908-1918. Este considerat fondatorul Liceului „Cuza-Vodă” (fost „ Anastasie Panu”) la care a fost primul director între anii 1918-1920. Între 1923-1926 a fost inspector şef de regiune, iar din 1927 până în 1939, anul pensionării, a îndeplinit funcţia de inspector-general al învăţământului secundar din ţară. Încă din 1914 a redactat manuale şcolare. Este şi autor de literatură. A publicat poezii, povestiri, nuvele în „Viaţa românească” şi revista „Gânduri bune”, tipărită la Huşi. A publicat de asemenea articole, note şi comentarii în diferite ziare şi reviste, dovedindu-se un harnic şi statornic publicist. Pentru aceasta a fost onorat cu distincţii, dar şi pentru activitatea didactică şi administrativă: „Răsplata muncii”, „Meritul cultural”, „Mare ofiţer al coroanei” etc. Creaţia sa literară a rămas risipită prin publicaţii.

OPERA: „Romanul lui Mirel”, 1929; „O moarte care nu dovedeşte nimic”, 1931; „parada dascălilor”, 1932; „Ioana”, 1934; „Halucinaţii”, 1938; „Opere” I – III, 1970-1975; „Jocurile Daniei”, 1971; „Bunica se pregăteşte să moară”, 1971; Nuvele”, 1976; „Pseudojurnal”, 1978; „Romane”, I- II, 1982, ediţiile reiau titlurile. Referinţe critice: E. Lovinescu, „Istoria...”, 1937; G. Călinescu, „Istoria...”, 1941; P. Constantinescu, „Scrieri”, II, 1967; Ş. Cioculescu, „Aspecte literare contemporane”; Vl. Streinu, „Pagini de critică literară”, Ov. S. Crohmălniceanu, „Literatura română între...”; L. Petrescu, „Realitate şi romanesc”, 1969; Al. Călinescu, în „Convorbiri literare”, 12, 1983; Al. Protopopescu, „Romanul psihologic românesc”, 1978; N. Manolescu, „Arca lui Noe”, II; A. Sasu, în „Studii de psihologie a romanului”, 1982; M. Zamfir, în „Viaţa românească”, 8, 1982; M. Spiridon, în

219

Referinţe bibliografice: x x x „Din lumea unui veac”, 1989; x x x Istoria Huşilor”, 1995, p. 302; Tr. Nicola, „Valori spirituale...”, vol. III, p. 274.

poetic real care, pus în valoare, în anii următori poate da întreaga măsură a unui poet adevărat. După absolvirea liceului, A. Huiban s-a prezentat la concursul de admitere la Fac. de Jurnalistică, fiind licenţiată în 2005. Încă din timpul studenţiei a lucrat ca realizator la TV Vaslui, la Biroul de presă pentru Festivalul de Film „Dakino”, 2002; în 2004-2005 a lucrat ca prezentatoare la OTV. Colaborează la „Dacia literară”, „Examene” (Bucureşti), „Cronica”, „Convorbiri literare”, „Adevărul” (Vaslui). Poeziile sale au apărut în antologii: „Cântecele oraşului”, Tismana, 1997, 1998; „Într-o lacrimă trăieşte poetul”, Slatina; „Şase rândunici”, Bucureşti; „Poezia pădurii” Bucureşti, 1999; „The word of truth”, Canada, 2000. Poezia din primele volume ale Adinei Huiban este evident adolescentină, una a marilor întrebări. Aprecierile sunt pozitive, iar exegeţii văd în creaţia ei o reală promisiune. Debutând în volum doar la 15 ani, ea reprezintă o adevărată surpriză prin siguranţa cu care mânuieşte versul. Critica literară trebuie s-o aibă în vedere, dar nu e absolut necesară o supralicitare a entuziasmelor şi e bine să se aştepte decantarea valorii. Când un poet adolescentin, de numai 15-16 ani, are publicate două volume cuprinzând un număr mare de poeme, aproape 200, se pune problema selectării materialului poetic, mai precis, e vorba şi despre autocenzură. Nota definitorie a stadiului la care se află poezia Adinei Huiban este ceea ce s-ar putea numi rezultatul stărilor poetice provocate de senzaţii: „noaptea apasă pe creştet / O dată cu mâna ta / Fierbinte şi / Liniştită.”; „Acum e acum / Căci plouă şi e parfumată / Ploaia.”; „Dealurile se împreunară a neputinţă / şi a lumină.” „Pentru că dorm copacii / E linişte.” Lirismul din aceste poeme e obiectiv, autoarea contemplă lumea. Alex Ştefănescu afirmă însă că „Adina Huiban face poezie din abstracţii... construieşte din abstracţii, un fel de

HORDILĂ, Mihail V, publicist, poet. S-a născut în satul Suhuleţ, com. Tansa, fostul judeţ Vaslui, azi judeţul Iaşi, la 2 iulie, 1905. În satul natal a urmat cursurile şcolii primare, iar între anii 1818-1925 a fost elev al Şcolii Normale „Ştefan cel Mare” din Vaslui.. Proaspătul învăţător a fost numit în satul Teţcani, com. Bereşti-Tazlău, jud. Bacău. A debutat în 1930 cu articole, note, observaţii etc, în ziarele vremii: „Curentul”, „Opinia”, „Vestea”, „Luceafărul”, „Harfa”, „Înmuguriri”, „Vraja”, „Torentul” etc. Nu se cunosc alte date despre viaţa şi activitatea sa. OPERA: „Glasuri din trecut”, 1936; „Balade”, 1939. Bibliografie de referinţă: Lucian Predescu, „Enciclopedia...”, 1940; Traian Nicola, „Valori spirituale vasluiene”, vol. I, p. 333.

HUIBAN, Adina, poetă. S-a născut la Codăieşti la 23 noiembrie, 1982 într-o familie în care mama e învăţătoare iar tatăl inginer. După şcoala primară începută la Codăieşti şi continuată la Vaslui, a urmat cursurile Liceul Teoretic „M. Kogălniceanu”, timp în care şi-a pus în valoare şi talentul literar. A debutat în revista „Cronica” în 1995, dar până la această dată a cucerit o sumendenie de trofee, premii şi diplome care atestă seriozitatea şi, în acelaşi timp, valoarea textelor cu care s-a prezentat la diferite concursuri. Notăm câteva dintre ele: premiul I la „Tinere condeie”, 1995; acelaşi premiu la concursul „G. Coşbuc”, Bistriţa Năsăud, 1996; marele premiu la Festivalul Naţional de Literatură „T. Arghezi”, 1997; din nou premiul I la „Tinere condeie”, ediţiile 1997, 1998, 1999 şi 2000; la acestea se adugă 5 premii II la diferite concursuri pe ţară sau localitate şi alte premii III; mai adăugăm premiile speciale ori alte titluri demne de luat în seamă şi cu acestea zise încheiem cu concluzia că avem în faţă un talent 220

sept. 1999; idem, „Istoria literaturii române...” 2005; p.... ; P. Necula, M. Ciobanu, „Dicţionarul...2001; Viorica Grigoraş, „Fragmente...” 200.1

castele de nisip, pe care cititorul le vede mereu năruindu-se pentru a fi înlocuite cu altele” (1) Este un fel de a spune. Interesant este faptul că nu este înclinată spre stări derizorii din zona urâtului. Sublimul înconjoară spaţiile poeziei, sau lumea e o adevărată stare de sublim. „Se stinge anotimpul / În zare...” Uneori e prezent eul liric: „Degeaba stau păsări / Pe ramuri / Dacă eu nu mai sunt / La ora aşteptării...” „Îmbrac noaptea cu stele / Şi-mi vine largă / Ca un veşmânt pentru pământ...” Nu lipsesc motivele poetice cunoscute: masa tăcerii, poetul, îngerii, crucile, salcâmii, divinităţile, istoria („Balada soldatului”), prietenii, jocul de-a moartea, cântecul, timpul, ploaia, stelele, cerul, tot ce reprezintă izvor nesecat de poezie. Poemul „Hai să ne prindem!” este o capodoperă: „Hai să privim / Pasărea căutânduşi numele. / Hai să murim / O singură dată: / Eu să mă întind pe nisip / Cu o mână în marea / Pătată de ape; / Iar tu / La poalele munţilor / Cu toate cuvintele în braţe. / Hai să ne pierdem / În inelele părului meu despletit / Din care cântă la harpă / Zeiţele...” Se desprinde de aici un erotism absolut original. Trebuie remarcată şi poezia „Despre poet: „Câţi ani să fi având / Un poet? / Cam cât copacul ucis / La rădăcina sufletului / Unde mi se încrucişează mâinile / A veşnicie...” Este un adevăr incontestabil că poeta stăpâneşte de foarte timpuriu un limbaj poetic elevat pus în mişcare lirică prin versul liber. Reflexivitatea e principala calitate, cititorul pasionat de poezie găseşte în versurile ei momente de înălţare. Citatele de mai sus au fost extrase din consistentul volum de versuri „Săgetătorul”, apărut la Editura Eminescu” în anul 1998. Un alt volum de versuri, intitulat „Lungimea lucrurilor” a apărut în 2000, iar în manuscris, după propria mărturie se găsesc ale cărţi de poezie.

HUŞANU, Constantin, prozator, publicist. S-a născut la 25 aprilie, 1929 în com. Pungeşti, jud. Vaslui. După studii elementare în localitatea natală, a urmat Liceul Comercial din Iaşi, absolvent din anul 1948. Mult mai târziu va face studii superioare la Facultatea de ştiinţe juridice, a Universităţii din Iaşi (1970-1974). După terminarea liceului a lucrat doi ani (19481950) ca funcţionar, contabil. În 1954 s-a înrolat în armată, mai întâi la şcoala militară ca elev, apoi ca ofiţer şi a rămas în acest domeniu până în anul 1963. Până în 1974 a deţinut funcţii economice diverse, după care a intrat în ziaristică. Între anii 1974-1980 a fost ziarist la „Vremea nouă” din Vaslui, dar şi redactor la Radio Iaşi. A revenit la vechea calitate de economist pentru mai bine de un deceniu (1980-1991), după care a reintrat în ziaristică. În prezent lucrează în calitate de redactor la Editura Moldova din Iaşi. După cum se vede experienţa de viaţă a lui C. Huşanu este deosebit de bogată. Debutează în „blestematul deceniu”, cu povestirea „Telefonistul” în revista „Apărarea patriei” în, 1953, după care a publicat schiţe, povestiri, nuvele în „Ateneu”, „Cronica”, „Săptămâna”, „Vremea nouă”, „Convorbiri literare etc. Este membru al U. S. din România. OPERA: „Pe fluviu la deal”, roman, 1992; „Clubul Paradis”, roman, 1995; „Preţul fericirii”, roman, 1995; „Ademenirea”, 1996; „Vitrina cu fantasme”, 1998; „Pastile contra morţii”, 2001. Referinţe critice: Despre proza lui C. Huşanu au scris în „Syimposion”, „Opinia”, „Evenimentul”, „Convorbiri literare”: G. Bădărău, Adina Avram, A. Ştefanache, I. Hurjui, C. Dram etc.

OPERA: „La izvorul gândului”, 1997; „Săgetătorul”, 1998; „Strângere din umeri”, 1998; „Lungimea lucrurilor”, 2000; are pregătite pentru tipar alte volume de poezii. Referinţe critice: Fănuş Neagu, în „Literatorul”, 7, 1996; Alex. Ştefănescu, în „România literară, 15-21

221

I IACOB, Gheorghe, publicist şi poet. Datele privind identitatea lui Gh. Iacob sunt foarte sumare. Se ştie că s-a născut la Breaza, în jud. Prahova şi că între anii 1922-1929 a urmat cursurile Şcolii Normale de Băieţi din Bârlad. Asta însemnând că s-a născut probabil prin 1910. După absolvirea şcolii a fost învăţător într-o comună din jud. Ismail din Basarabia. În 1931 a debutat în presa literară cu versuri, note şi articole. A colaborat la diverse publicaţii semnând cu pseudonimul Gh. I. Delazărneşti. Dintre publicaţiile la care a semnat, reţinem: „Calendarul”, „Gândirea”, „Ideea”, „Ideea naţională”, „Naţionalul nou”, „Sfarmă-Piatră”, „Şcoala şi familia de mâine”, „Tribuna învăţătorilor”, „Voinţa Ismailului” etc. A fost un harnic şi prodigios publicist, dar cum din opera lui nu s-a editat nimic, cercetătorii literari au luat în consideraţie numai ce au în găsit publicaţiile din arhive.

„Sălbaticii mei cai”. Paralel a desfăşurat activitate publicistică şi a obţinu premii la festivalurile de poezie „Poemele luminii”, 1983; premiul revistei „Orizont”, al revistei „Steaua”, „Lucian Blaga”, 1985, Premiul U.S la Festivalul de poezie din cadrul zilelor Eminescu, al Ed. Junimea pentru debut etc. După 1980 ocupă posturi şi funcţii efemere până în 1990, când devine redactor al Radioteleviziunii române. Face călătorii peste hotare, cunoaşte bine limbile engleză, franceză, rusă şi italiană.

Bibliografie de referinţă: Lucian Predescu, „Enciclopedia...”, 1940; M. Straje, „Dicţionar de pseudonime...1973, p. 337.

IANCU, Vasile, prozator, publicist. S-a născut la Ciohoreni, fostul jud. Baia, aşezat, după mărturisirea scriitorului, la răspântia dintre judeţele Iaşi, Neamţ şi Suceava, azi făcând parte din primul (Iaşi) la 9 martie, 1941. Aşezată pe Valea Moldovei, localitatea se învecinează cu Verşenii Profirei Ursachi (M. Sadoveanu avea neamuri la Ciohoreni). Tatăl viitorului scriitor a lucrat în poliţie iar astăzi este un „pensionar longeviv”. Mama era casnică. Familia a trăit în Paşcani din 1956. Fiul a urmat şcoala primară la Ciohoreni şi gimnaziul la Muncelul de Sus (după reforma învăţământului din 1948, gimnaziul din sat s-a desfiinţat şi a luat naştere şcoala elementară). Între 1954 - 1958 a urmat Liceul Teoretic din Paşcani, apoi Fac. de Filologie a Universităţii din Iaşi (1958-1963), secţia limba şi literatura română. La distincţia de licenţiat în

OPERA: „Ochiul albastru al Nemirei”, 1989; „Pacea de la miezul nopţii”, în vol. „Bârladul de odinioară şi azi”, II, 1982; „Invocaţii”, vol. colectiv, 1985; alte creaţii, prin reviste. Referinţe critice: Au exprimat opinii fugare C. Buzea, Gh. Grigurcu, Alex Ştefănescu; Tr. Nicola, „Valori spirituale tutovene”, vol. 4, p. 306.

IACOB, Ioan, poet şi publicist. S-a născut în com. Ivănesşti din jud. Vaslui la 29 mai, 1951 După şcoala primară şi gimnazială din localitatea natală, a urmat Liceul „Gh. R. Codreanu” din Bârlad, promoţia 1970. A făcut studii superioare la Fac, de Filologie secţia Română-engleză a Universităţii „Alex. I. Cuza” din Iaşi, licenţiat fiind în anul 1974 cu lucrarea de licenţă având ca temă „Universul feminin în poezia lui Mihai Eminescu”. Între anii 19741980 a fost profesor de limba engleză la şcoli din judeţele Braşov şi Vaslui. În 1975, Grupul vocal „Solaris” din Făgăraş a obţinut locul I la Festivalul elevilor interpreţi cu cântecul „Imn soarelui” muzică şi versuri de I. Iacob. În 1976 a organizat festivaluri interjudeţene de muzică folk, „Cetăţile lui Mihai” de la Făgăraş şi „Imn vetrei străbune” de la Bârlad şi Vaslui. A înregistrat în anii următori muzică folk la Radiodifuziune. Piesa cea mai cunoscută este 222

filologie se adaugă atestatul de ziarist, obţinut prin examen în anul 1975. După absolvirea facultăţii a fost numit profesor de gimnaziu la Lunca, o suburbie a oraşului Paşcani şi la Liceul Teoretic. Între anii 1963-1964 a fost director al Bibliotecii raionale Paşcani, apoi metodist la Casa Creaţiei Populare Suceava şi director al aceleiaşi instituţii la Botoşani, 19661970. A fost de asemenea redactor la ziarul „Clopotul” din acelaşi oraş. În 1970 a devenit corespondent principal al ziarului „Scânteia” pentru jud. Vaslui, până în 1979 când revine la ziarul „Vremea nouă” de unde este „restructurat” (avea să afle motivul mai târziu – „indezirabil politic”) şi i s-a „pregătit” o catedră de limba română la Oşeşti, dar, în cele din urmă, a fost numit metodist la C.C.D. Vaslui şi cu o jumătate de normă didactică la Liceul Industrial Nr. I. În 1982 a fost angajat în calitate de ziarist, corespondent principal pentru judeţele Iaşi, Botoşani, Suceava şi Vaslui al ziarului „România liberă”, decizie semnată de Octavian Paler. La câteva luni de la săvârşirea acestui act, autorul romanului „Viaţa pe un peron” a fost pensionat, de fapt, „dat afară”, cum menţionează autorul acestor confesiuni. La acest ziar, V. Iancu a lucrat până la pensionare şi „trei ani după... până m-am plictist”. Trebuie să adăugăm la toate acestea bogata activitate culturală desfăşurată în anii aceia. A apărut în volume colective, a organizat festivaluri ale datinilor de iarnă la Botoşani, a regizat asemenea spectacole, a contribuit la îmbogăţirea arhivei de folclor a Casei de creaţie Botoşani etc. Debutul literar al lui V. Iancu a avut loc de timpuriu. În 1968, în suplimentul literar al ziarului „Clopotul”, apărea povestirea „Răsucire”. În acelaşi an apărea şi într-un volum colectiv, intitulat „Peisaj sucevean”. Se poate vorbi şi de un al doilea debut, în „Convorbiri literare”, cu reportaje, dar şi cu un fragment dintr-o nuvelă. În publicistica propriu

zisă debutase cu mult mai devreme, după afirmaţia autorului. Bineînţeles că debutul editorial nu putea avea loc prea uşor într-o vreme a unei cenzuri severe, aşa că volumul „Sosire tardivă”, apărut în la Ed. Junimea în 1992, cuprinde în cea mai mare parte, proze scurte scrise cu mult înainte de 1989. Ele făcuseră „carnea” a două volume depuse la „Cartea românească” în 1980, din care unul avea „avizul de publicare”, dar nu a mai apărut, ca în alte multe situaţii. Cum era de aşteptat, după 1990 a avut loc a adevărată explozie editorială iar autorul a profitat de liberatea atât de mult râvnită, dar în cazul lui V. Iancu putem vorbi de dictonul latin, „festina lente”. Următorul volum, „Prizonierul”, roman document, a apărut în 1999, la Ed. Cronica, prefaţat fiind de I. Florescu de la Institutul de Istorie, „A.D. Xenopol. Anul 2000 îi aduce consacrarea şi este primit în rândurile U.S. „Fuga în memorie” e un volum de proză memorialistică, însă cuprinde şi o nuvelă şi câteva povestiri. Lectura acestui volum e o reveleţie pentru toţi acei care au trăit vremurile evocate de autor. Câteva proze din acest volum dau întreaga măsură a talentului narativ al lui V. Iancu. „Fulger în iarnă” e o rememorare a unui timp în care aveau loc „minuni”. O sărbătoare a unui Sf. Nicolae din blestematul deceniu se sfârşeşte cu „un fulger”. „Parcă acel fulger din şase decembrie una mie nouă sute cinzeci şi ceva despărţise o lume de alta.” Autorul inserează însă în povestire o altă povestire, mai precis o poveste de dragoste, stând sub semnul realului, dar intrată în ficţiune prin intermediul cuvântului. Dragostea dintre un ofiţer român terist şi o ucraineancă stă sub semnul suspansului, puterea sentimentului învinge şi războiul, când sufletul omului e curat. Conţinutul povestiri „Poza monarhului” stă sub semnul absurdului. Copilul de clasa întâi, naratorul de azi, evocă momentul abolirii monarhiei. Intrat în clasă, învăţătorul, „dat cu bolşevicii”, porunceşte copiilor să rupă pozele celor doi monarhi din abecedare şi cu pozele în mănă sunt încolonaţi şi trimişi pe rând să le rupă şi să le aruce în latrină. Eroul povestiri, eul narator, împătureşte pozele, le ascunde în sân, dar când le scoate şi vrea să le pună în ghiozdan, îl vede o fetiţă care îl „toarnă” învăţătorului. E vremea naşterii turnătorilor. 223

I Învăţătorul îl avertizează pe tatăl copilului: „...să fii atent cu băiatul ăsta. Să nu facă vreo trăsnaie ca asta, că intri în bucluc.” „Scriitorul şi istoria cea de toate zilele” e mai mult decât o povestire memorabilă pentru că povesteşte un moment important nu numai din viaţa naratorului ci şi a unui mare scriitor, Marin Preda, venit la o întâlnire cu cititorii „într-un oraş din Moldova”. Datele stau sub semnul autenticului, dar au o forţă morală regenerativă. Întâmplarea a făcut să fiu martor la cele relatate. Urmează apoi alte date care aduc în memorie pe unicul pe memorabilul Marin Preda. Vasile Iancu şi cei din generaţia lui au trăit vremuri de neinvidiat, dar un câştig din toate acestea rămâne, dacă ele sunt readuse şi retrăite prin cuvânt, iar calitatea esenţială a autorului este talentul său incontestabil, capacitatea de a ne transporta în trecutul acela zbuciumat. Ultimul volum, „Când vii din mlaştini” e un roman, apărut în 2005 la Ed. Cronica. Amintim că V. Iancu ţine în revista „Convorbiri literare” o rubrică permanentă, „Dialog alternativ” sau „Varia” în care dezbate teme literare de actualitate. Cităm câteva titluri:„Regăsirea rostului pierdut”, 10, 2003; „Dincolo de operă, omul”, 12, 2003; „Cele cinci evidenţe ale profesorului Zamfir” 6, 2005, „Versuri despre noi înşine”, 6, 2006 etc..

nevoit să dea lecţii particulare. La Bârlad s-a împrietenit cu Raicu Ionescu-Rion, Dimitrie Marcu şi N. Savin, toţi îmbrăţişând ideile socialiste. Deşi era împotriva regulamentului liceului, cei trei au înfiinţat la 10 septembrie, 1887 Societatea „Steaua”, apoi, cu nume schimbat, „Orientul”, în cadrul căreia se dezbăteau probleme literare, ştiinţifice şi sociale. Ibrăileanu îşi etala de pe atunci spiritul critic, sarcastic şi uneori „aproape violent”. (1) De altfel, mai târziu, Ibrăileanu va afirma că la „anii petrecuţi Bârlad au fost cei mai frumoşi ani ai vieţii sale”. (2) Din aceşti ani s-a format, pentru mai târziu, atitudinea lui socială declarat de stânga, întreaga concepţie a operei sale fiind străbătută de acest fir. Despărţirea lui G. Ibrăileanu de Bârlad, odată cu absolvirea liceului, a însemnat dizolvarea Societăţii „Orientul” dar, împreună cu alţi prieteni şi colaboratori, a scos la Roman revista „Şcoala nouă” în care a semnat articole, cu pseudonimul C. Vraja. La Iaşi a urmat cursurile Fac. de Litere şi Filosofie, începând din 1990, mărturisind că a avut „profesori obscuri, „reacţionari”, în afară de A.D. Xenopol. În 1891 a dat examen de student bursier şi la Şcoala Normală Superioară, ca să-şi poată urma studiile la Fac. de Litere. La Iaşi, G. Ibrăileanu a reînceput activitatea de publicist şi socialist. (3) În ziarul „Munca” din Bucureşti îi apărea în 1891 articolul „Despre rolul socialismului”. Tot acum a intrat sub influenţa ideilor lui Morţun, Stere şi alţii. Colaborarea la „Evenimentul literar” reprezintă un moment important în afirmarea sa ulterioară. Dificultăţile materiale s-au menţinut în perioada studenţiei, dar în 1895 a susţinut licenţa în Litere şi Filosofie şi a fost numit profesor suplinitor la Şcoala Normală „Vasile Lupu”, pentru scurtă vreme însă, pentru că prigoana antisocialistă începuse şi a avut urmări neplăcute pentru el. În toamna anului 1898 lucra intens la „Dicţionarul limbii române”, activitate încredinţată de către Academie lui Al. Philippide. În primăvara lui 1899 era profesor la un gimnaziu din Bacău, unde se afla şi D. D.

OPERA: „Sosire tardivă”, proză scurtă, 1992; „Prizonierul”, roman document, 1999; „Fuga în memorie”, proză memorialistică, 2003; „Când vii din mlaştini”, roman, 2005. Referinţe critice: C. Ciopraga, în „Cronica”, 12, 1999; I. Holban, în „România literară”, 29, 2000; Daniel-Ştefan Pocovnicu, în „Convorbiri literare”, 3, 2000; Constantin Dram, „Convorbiri literare”, 6, 2003; Ion Holban, în „Ziua literară”, 30 iunie, 2003; Liviu Leonte, în „Timpul”, oct. 2004; Monica I. Costea, în „Cronica”, martie, 2006 ş. a.

IBRĂILEANU, Garabet, critic şi istoric literar, eseist, prozator. S-a născut la Tg. Frumos la 23 mai, 1871 şi a murit la Bucureşti la 10 martie, 1936. Îşi trage obârşia dintr-o familie de vechi negustori. După şcoala primară şi gimnazială de la Bacău şi Roman (18791887) a urmat cursul superior al liiceului, la Bârlad, între anii 1887 -1890. Condiţia socială a viitorului cărturar era destul de modestă aşa încât, ca să poată finaliza studiile liceale, a fost 224

Pătrăşcanu, prietenul său. A revenit la Iaşi în septembrie, 1900 ca profesor suplinitor la Liceul Internat „C. Negruzzi”, unde a avut ca elevi pe Iorgu Iordan, M. Ralea, V.I. Popa, Ionel Teodoreanu, I. I. Mironescu, Mihail Sevastos etc. Cum mişcarea socialistă se compromisese într-un fel, iar G. Ibrăileanu a avut de suferit de pe urma ei, în 1901 „îşi reneagă pentru prima oară în public poziţiile socialiste” (4), nu numai pentru că se produsese o anulare a idealurilor, dar şi pentru că era tot mai prins, mai preocupat de activitatea ştiinţifică şi literară. A susţinut definitivatul în filosofie la Bucureşti cu Titu Maiorescu şi a

românească” cu doi condeieri de prestigiu, C. Stere şi G. Ibrăileanu, care au impus nu numai linia ideilogică, ci şi pe cea critică. Ceea ce urmărea Ibrăileanu era aşa zisul realism critic, original, tribună progresistă; într-un fel, se continua tradiţia revistei „Contemporanul”. Sănătatea criticului era însă destul de şubredă; suferea de neurastenie şi insomnie. În 1907 a fost numit profesor definitiv la Liceul Internat, iar din 1908, profesor suplinitor la Catedra de Istorie a literaturii române şi estetică literară la Fac. de Litere şi Filosofie a Universităţii ieşene, susţinut fiind de Al. Philippide, Spiru Haret, C. Stere. Un timp scurt este internat într-un sanatoriu din Bucureşti. În 1911 a fost suspendat din postul de la Universitate şi în locul lui a venit Eugen Lovinescu. Însă la 3 iunie, 1912, G. Ibrăileanu şi-a susţinut doctoratul cu lucrarea „Opera literară a d-lui Vlahuţă”, cu o comisie din care făceau parte Al. Philippide, A. D. Xenopol, Charles Drouhet, luat cu „magna cum laude”, după care a fost numit profesor titular la catedra de unde fusese suspendat. În 1915 era director la Teatrului Naţional în locul lui M. Sadoveanu, iar în 1919 a fost propus membru al Academiei Române, dar s-a împotrivit N. Iorga. Viaţa lui G. Ibrăileanu a fost urmărită de momente şi întâmplări mai puţin favorabile din punctul de vedere al sănătăţii. În 1916 „Viaţa românească” îşi încetase apariţia pentru că majoritatea redactorilor plecaseră în război. Întorşi din conflagraţia mondială, Topârceanu şi Sadoveanu au scos „Însemnări ieşene” la care colaborează şi G. Ibrăileanu. Participarea la viaţa publică însă era redusă, criticul se afla dincolo de viaţa partidelor politice. Nu sunt de neglijat totuşi atitudinile proruseşti. Din 1920 a redevenit directorul „Vieţii româneşti”; redactor-şef a fost numit G. Topârceanu. Începând de prin 1928, boala s-a agravat şi din pricina aceasta întrerupea des cursurile de la Universitate. La 1 ianuarie, 1933, „Viaţa românească” a trecut sub conducerea lui M. Ralea şi apoi s-a mutat la Bucureşti odată cu plecarea celor mai mulţi dintre colaboratori. La aceeaşi dată, o comisie din care făceau parte personalităţi însemnate ale vremii îi acordă lui Ibrăileanu premiul naţional pentru proză din partea Fundaţiei Regale pentru Literatură şi Artă, în valoare de 10.000 de lei. De la 21

obţinut media 9,62 (al doilea clasat); tot în 1901 s-a căsătorit cu Elena Carp, din căsătorie rezultând o fiică, Maricica, căsătorită mai târziu cu profesorul ieşean Gh. Agavriloaie. Din anii aceştia, G. Ibrăileanu a intrat tot mai mult în atenţia vieţii culturale şi literare: era profesor la Liceul Militar din Iaşi, membru onorific al Comitetului Teatral, lucra la dicţionarul amintit, redacta articole de critică literară, de publicistică etc. Toate acestea s-au finalizat cu apariţia la 1 martie, 1906 a revistei „Viaţa 225

martie, 1934 şi-a luat definitiv concediu. Boala s-a agravat şi a fost internat la Sanatoriul „Casa Diaconeselor” unde în seara zilei de 11 martie, 1936 s-a stins din viaţă; nu împlinise încă 65 de ani. Concepţiile critice ale lui G. Ibrăileanu, cel mai titrat critic din perioada 1900-1918, sunt expuse în câteva scrieri memorabile: „Spiritul critic în cultura românească” din 1909; „Scriitori şi curente”, acelaşi an; „Note şi impresii”, 1920; „După război. Cultură şi literatură”, 1921; „Scriitori români şi străini”, 1926; „Studii literare” şi „Privind viaţa” din 1930. În primul studiu, G. Ibrăileanu reia tradiţia lui Mihail Kogălniceanu, iniţiatorul spiritului critic în articolul program la „Dacia literară”, Moldova fiind astfel locul naşterii criticismului. Ibrăileanu aduce argumente de natură sociologică, ancorând problematica literară de cea socială. Se prezintă în acest studiu întreaga istorie a manifestării spiritului critic, urmările acestuia, apariţia scriitorilor români ca rezultat al acestuia, înclusiv Eminescu „până azi cel mai bun scriitor de idei al românilor.” (5) De altfel, criticul va fi preocupat de opera marelui poet mai târziu, 1919. În aceeaşi măsură este preocupat de Ion Creangă şi de opera acestuia, de I. L. Caragiale (vezi „Notiţe critice”). Analizează „O noapte furtunoasă” şi „Conu Leonida faţă cu reacţiunea”. Un studiu de o profunzime demnă de a fi luată în seamă şi azi este cel din 1926, „Numele proprii în opera lui Caragiale”; pornind de la tipurile caragialiene, se întreabă dacă sunt permanenţe caracterologice de tip clasic sau realist. Ibrăileanu se întâlneşte aici cu ideile maioresciene din „Comediile d-lui Caragiale” din 1885. Criticul „Vieţii româneşti” face aprecieri pertinente şi asupra junimiştilor Iacob Negruzzi, Nicu Gane, Gheorghe Panu, P. P. Carp şi evidenţiază spiritul lor critic. Este de părere că C. Dobrogeanu-Gherea „nu rămâne prin teorie ori aplicaţii teoretice, de cele mai multe ori împrumutate (Taine) ci prin paginile de psihologie socială”. (6) Meritul lui Ibrăileanu este acela de a fi realizat un excurs amplu în perimetrul literaturii române analizând-o pe baza unor concepţii estetice menite să-l singularizeze oarecum în epocă. Se întâlnesc pagini în care sunt analizaţi din punctul de vedere al creaţiei Al. Vlahuţă, O. Goga, Panait Cerna, Barbu Delavrancea, M.

Sadoveanu, I. Al. Brătescu-Voineşti, C. SanduAldea; J. Bart, I. I. Mironescu, D. D. Pătrăşcanu, G. Galaction. Se spune că Ibrăileanu „nu a fost partizan în critica sa, dar i se poate reproşa că a ocolit, sau a vorbit foarte puţin despre scriitori ca L. Rebreanu, T. Arghezi, L. Blaga, I. Pillat, I. Barbu, Camil Petrescu, Mateiu I. Caragiale, A. Holban, Gib I. Mihăiescu”. A recenzat „generos” „Viaţa lui Mihai Eminescu de G. Călinescu...” (7) Ibrăileanu a fost preocupat de literatura scrisă de femei, scrisul feminin, proza de introspecţie a H. P. Bengescu, cea de imagini a O. Cazimir, descripţia realistă, minuţioasă a Luciei Mantu, pictura realistă a sufletului rural din „Voica”, de Henriette Yvone Stahl. Nu i-au scăpat din vedere George Topârceanu, Mihai Codreanu, Demostene Botez, Ionel Teodoreanu, apropiaţi ai „Vieţii româneşti”. Un loc aparte în scrisul lui Ibrăileau îl ocupă scriitorii străini: Thibuadet, Baudelaire, A. France, Marcel Proust, Thomas Hardy, Karin Michaelis, Wladyslaw Reymond. Se află aici impresii despre scriitorii preferaţi. Nu-i scapă din vedere analiza unor opere clasice: „Manon Lescaut”, „Ape de primăvară” sau „Ana Karenina”. Exegeţii disting în activitatea de critic şi istoric literar a lui G. Ibrăileanu trei perioade distincte: prima, între 1889-1905, de orientare socialistă şi poporanistă, de metodologie sociologică şi psihologică; câteva studii scrise atunci şi din care rezidă o asemenea atitudine au fot revizuite de critic mai târziu; a doua perioadă e cuprinsă între anii 1906-1920 şi este sincronă cu ideologia poporanistă a revistei „Viaţa românească”, scriitorii fiind promovaţi şi apreciaţi plecând de la această concepţie; cea de a treia perioadă e cuprinsă între anii 19201933, considerată eclectică în care Ibrăileanu cere scriitorilor să se identifice cu spiritul şi specificul naţional. În finalul activităţii sale practică ceea ce numim azi, critica totală. În calitate de istoric literar, pe Ibrăileanu nu-l preocupa latura biografică ci opera literară aşezată în rafturile de sus sau de jos ale literaturii române. În acest timp creator, criticul elimină din discursul analitic tot ce e de natură dogmatică, apelează uneori, deşi nu-i aparţinea, la critica impresionistă. Două studii sunt repere fundamentale: „Literatura şi societatea” din 1921 şi „Creaţie şi analiză” din 1926 (studiu de 226

„Proza criticilor”, 1983; Al. Dobrescu, „G. Ibrăileanu, nostalgia certitudinii”, 1989; I. Dună, „Opera lui G. Ibrăileanu”, 1989; M. Muthu, „Alchimia mileniului”, 1989; DGLR, 2005, p. 558 – 567, etc, etc, etc. Note: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, x x x , DSR, 1998, p. 563-570.

excepţie) în care redefineşte genurile şi speciile literare dintr-o nouă perspectivă. Romanul de creaţie şi romanul de analiză sunt reperele, dar criticul găseşte şi o cale de mijloc în care creaţia şi analiza se întâlnesc. Fie că este vorba de Camil Petrescu, de Dostoievki sau Tolstoi, Ibrăileanu are intuiţii originale şi descoperă notele specifice, dovedindu-se un critic de formaţie filosofică solidă, (8) punând accent deosebit pe analiza stărilor psihologice. Romanul „Adela” e neîndoios expresia nevoii de confesiune, dar este, în acelaşi timp, dovada strălucită a unui talentat prozator şi o demonstraţie a concepţiilor estetico-literare.

IDEALUL, revistă lunară, literară-politicăsocială. A apărut la Bârlad la 1 ianuarie, 1923, sporadic, până în 1926. Au fost editate 8 numere, două din ele, epeciale. Director era un oarecare I. D. Cusman. Scopul revistei era „să împrăştie peste tot locul lumina şi adevărul”, să încurajeze literatura naţională şi universală. Milita de asemenea pentru „libera dezvoltare a omului într-o societate democratică”. (1) Conţinutul politic şi social este evident de stânga pentru că populariza studiile critice ale lui C. Dobrogeanu-Gherea şi ale lui Marx şi Engels. Sunt sugestive şi câteva titluri „Şcoala laică”, „Şcoala muncii”, texte extrase dintr-o broşură a lui P. Constantinescu-Iaşi, intitulată „Reforma învăţământului secundar”. Sunt de luat în seamă atitudinile antisemite, lupta pentru democraţie şi socialism. În acest scop au fost reproduse „cuvinte înţelepte”, maxime, cugetări din operele scriitorilor de stânga: C. Dobrogeanu-Gherea, Traian Demetrescu, Suly Proudhom, La Bruere etc. Au mai colaborat M. Negreanu şi Carol Drimer.

OPERA: „Spiritul critic în cultura românească”, 1909; „Scriitori şi curente”, 1909; „Opera literară a d-lui Vlahuţă”, 1912; „Note şi impresii”, 1920; „După război. Cultură şi literatură”, 1921; „Istoria literaturii române moderne”, editată de Gh. Şerbănescu, 1926; „Scriitori români şi străini”, 1926; „Privind viaţa”, cu un portret inedit de Şt. Dumitrescu, 1930; „Adela”, fragment din jurnalul lui Emil Codrescu (iulie-aug. 189...), roman, 1933 şi ediţiile următoare: 1959, 1961, 1963 etc. ; „Pagini alese”, ed. îngrijită de M. Ralea, I – II, 1957; „Studii literare”, 1962; „Adela”..., 1966; „Scriitori români şi străini”, 1968; „Studii literare”, 1968; „Opere” I – II (ed. C. Ciopraga), 1970-1972; „M. Eminescu. Studii şi articole”, (ed. M. Drăgan), 1974; „Opere” I – X, 1974-1981; „Spiritul critic în cultura românească” (ed. I. Holban), 1984...etc. Nu e posibilă epuizarea ediţiilor. Referinţe critice: (selectiv); Şerban Cioculescu, în „Revista Fundaţiilor Regale”, 5, 1936; G. C. Nicolescu, „Ideologia literară poporanistă. Contribuţia lui G. Ibrăileanu”, 1937; G. Călinescu, „Istoria...”, 1941; Maria Cardinalli, „Un romanziere romeno. G. Ibrăileanu”, 1942; Al. Piru, „Viaţa lui G. Ibrăileanu”,1959; Al. Dima, „G. Ibrăileanu, concepţia estetică” , 1947; Al Piru, „Opera lui G. Ibrăileanu”, 1959; I. D. Lăudat, „Concepţia lui G. Ibrăileanu despre literatură în etapa lui socialistă (1889-1899), 1963; „Scrisori către Ibrăileanu”, I – IV, 1966-1974; Al. Piru, „G. Ibrăileanu, viaţa şi opera”, 1967; I. M. Raşcu, „Amintiri şi medalioane literare”, 1967; I. Creţu, „G. Ibrăileanu. Restituiri literare”, 1968; C. Ciopraga, „Literatura.... 19001918; 1964; M. Drăgan, „G. Ibrăileanu”, 1971; Al. Piru, „Varia”, 1972; x x x „Amintiri despre Ibrăileanu”, I – II, 1974-1976; M. Drăgan, „Lecturi posibile”, 1978; M. Muthu, „La marginea geometriei”, 1979; M. Papahagi, „Eros şi utopie”, 1980; N. Manolescu, „Arca lui Noe”, II; M. D. Gheorghiu, „Ibrăileanu, romanul criticului”,1981; I. Vartic, „Modelul şi oglinda”, 1982; I. Holban,

Referinţe bibliografice, 1. I. Hangiu, Dicţionarul presei literare...” , p. 170

IFRIM, Corneliu, prozator, dramaturg, publicist. S-a născut la Vaslui în anul 1940 şi s-a stins din viaţă la Brăila în anul 2003. Tatăl scriitorului a fost profesor de istorie la Liceul M. Kogălniceanu. A făcut studii elementare şi secundare în oraşul natal. A făcut şi studii superioare. În ultimii ani a fost director al ziarului „Monitorul” de Brăila. De asemenea a fost secretar literar al Teatrului „Maria Filoti”. A debutat editorial în 1982 cu un volum de proză scurtă (povestiri) „Trufie şi umbră”. Doi ani mai târziu i-a apărut romanul „Luna rupe din noapte”. Pănă la evenimentele din 1989 i-a mai apărut romanul „Fulgere peste fluviu”. În aceeaşi perioadă s-a dedicat şi dramaturgiei, având în vedere relaţia lui cu teatrul. O piesă 227

de teatru, „Roata” este o dramatizare liberă după o creaţie în proză a lui Dominic Stanca şi a fost prezentată pe scenă în stagiunea 19831984. Tot o dramatizare liberă realizează şi după romanul „Baltagul” de M. Sadoveanu, jucată pe scena teatrului brăilean în stagiunea 2000-2001 şi 2001-2002. „Respiraţie artificială”, „Brazii şi pădurea”, „Slova de foc” şi „Scrisori din insulă” au fost prezentate la Radiodifuziune în cadrul emisiunii „Teatrul radiofonic”. Autor prolific, mai ales spre sfârşitul vieţii, Corneliu Ifirm este şi autorul unui scenariu de film artistic de televiziune, „Autografe pe fluviu” din 1986. Pentru activitatea literară, Corneliu Ifrim a fost distins cu premii importante: Premiul I la concursul de filme pe teme de tineret, în 1978. Premiul „Panait Istrati” al USR, pentru debut în 1984, volumul premiat fiind „Trufie şi umbră”, precum şi un premiu al Uniunii Ziariştilor din România”, pentru jurnalism în 1985. Corneliu Ifrim este un prozator înzestrat cu calităţi deosebite. Abordează creaţia literară din diferite perspective, este un neliniştit. Important este faptul că el consideră literatura nu numai decât un puzlle, deşi a debutat editorial în anii de afirmare ai postmodernismului. Nici un putem afirma că este un scriitor prin excelenţă tradiţional. Are vocaţie analitică dar şi perspective naratologice largi şi deschise. Este interesant faptul că a abordat tema romanului istoric, căzut se pare în desuetudine, dar maniera în care tratează istoria salvează creaţia. Este cazul romanului istoric „Răstignit pe semilună” în care este evocată vremea şi personalitatea lui Constantin Brâncoveanu. Romanul este conceput ca o dramă în două acte şi conţinutul lui se leagă de creaţia literară populară inspirată din tragedia voievodului. Este aici o tratare interdisciplinară dacă ne raportămn la structură. Proza de inspiraţie istorică nu e prea favorabilă analizei psihologice, dar Corneliu Ifrim are această vocaţie şi sunt suficiente momente în care o valorifică. Personajul principal, Constantin Brâncoveanu e clădit dintr-o perspecivă ontologică modernă. Personajul trăieşte propria lui dramă cu o intensitate rară. La un moment dat sfirmă: „Aici, la Edicule, eu am câştigat două mari războaie: unul cu trupul meu, celălalt cu sufletul.” (1) Deseori gândirea lui devine

aforistică: „Gândul e copilul simţirii omului”. (2) Având în vedere că personajul este o proiecţie a naratorului, e de remarcat caracterul eseistic al romanului. OPERA: „Trufie şi umbră”, 1982; „Luna rupe din noapte”, roman, 1984; „Fulgere peste fluviu”, roman, 1988; „Paharul cu rouă”, nuvele şi povestiri, 2002; „Răstignit pe semilună”, 2002; „Respiraţie artificială”, „Brazii şi pădurea”, „Slova de foc”, „Scrisori din insulă”, piese de teatru radiofonic. Referinţe critice: Daniel Dragomirescu, în „Coordonate ale prozei româneşti”, 2003, p. 54-58; au semnat cronici despre opera sa: Alex. Ştefănescu, Laurenţiu Ulici, Ioan Holban, Fănuş Neagu etc. Note: 1. C. Ifrim, op. cit., p. 239; 2. idem, p. 190.

IOACHIM - VASLUIANU (Ioan Mareş), episcop, memorialist, publicist. S-a născut la 12 martie, 1927 în satul Măgireşti, jud. Bacău. Şcoala primară a fost urmată în satul natal iar studiile secundare la Seminarul „Sf. Gheorghe” din Roman, absolvent din anul 1946. A urmat apoi Fac. de Teologie din Suceava şi Institutul Teologic din Cluj între anii 19481950, luând licenţa cu „magna cum laude”. Este hirotonisit diacon la 2 iunie 1952, la Catedrala Episcopală Roman, iar câteva săptămâni mai târziu, la 29 iunie, este hirotonisit preot la Catedrala Episcopală „Sf. Petru şi Pavel” din Huşi. A fost preot şi în câteva parohii din jud. Bacău. A îndeplinit funcţii administrative în cadrul Episcopiilor Romanului şi Huşilor. În 1996 este ales de către Sf. Sinod al B. O. R. Episcop titular al Episcopiei Huşilor. IoachimVasluianu a fost un harnic publicist. A publicat circa 20 de volume dintre care cele mai multe se leagă de „Cronica Episcopiei Romanului şi Huşilor” din 1995 (11 volume) şi „Cronica Episcopiei Huşilor”, (6 volume). La acestea se adaugă peste o sută de studii, articole, note etc apărute în publicaţiile bisericeşti cu un conţinut divers şi bogat. În cele două mari titluri se găsesc multe pagini de interes literar, evocatoare pentru că, se ştie, la acest lăcaş de cult au activat mari cărturari şi scriitori rămaşi 228

trei logici ale sale”, 2000; „Modelul hexadic în politologie”, 2002. Referinţe critice: Au apărut 85 de recenzii ale volumelor al căror autor este şi peste 400 de referinţe în „Encyclopedie de la Philosophie, Paris, 1995, în „Matematichal Review” în vol. „Contribuţii româneşti în domeniul logicii în sec. al XX-lea”, 1999 etc, semnate de: V. Pavelcu, Petre Botezatu, Al. Surdu, Angela Botez, Maria Carpov, Tr. D. Stănciulescu, C. Sălăvăstru, D. N. Zaharia, C. Cucoş, G. Ceauşu etc.

în paginile istoriilor culturale şi literare prin contribuţii proprii. OPERA: „Cronica Episcopiei Romanului şi Huşilor”, 11 vol. , 1995; „Cronica Episcopiei Huşilor”, 6 vol. Referinte bibliografice: Al. Andronic, P. Necula, M. Ciobanu, „Cronica Vasluliului”, 1998.

IOAN, Petru, filosof şi eseist. S-a născut la Huşi la 26 aprilie, 1947. Şcoala primară, gimnazială şi Liceul „Cuza-Vodă” sunt urmate în oraşul natal între anii 1954-1965 cu rezultate excepţionale. De altfel şi Fac. de Filologie a Universităţii din Iaşi a avut în studentul Ioan Petru un absolvent distins între anii 1965-1970. În anul obţinerii licenţei a devenit asistent, apoi lector, din 1977 şi profesor din 1990 la Catedra de Filosofie şi Logică a Universităţii ieşene. Între 1990-1992 a fost şi decanul acestei facultăţi, dar şi şeful catedrei de Logică şi Semiologie din 1992. Deţine funcţii onorifice în cadrul unor fundaţii şi institute: preşedinte al Fundaţiei Internaţionale „Ştefan Lupaşcu”, Iaşi, membru al Centrului Internaţional de cercetări şi Studii Transdisciplinare, cu sediul la Paris, din 1999; director al Ed. „Ştefan Lupaşcu”, Iaşi; deţinător al Premiului „Vasile Conta” al Academiei Române pe 1987 pentru volumul „Adevăr şi performanţă” din 1987. Colaborează la diverse publicaţii: „Revista de filosofie”, „Revue des Sciences Socials / Philosophie et Logique”, „Probleme de logică”, „Revista de pedagogie”, „Cronica”, „Dialog”, „Viaţa studenţească” etc. În aceste publicaţii au apărut peste 180 de studii, articole, eseuri filosofice, recenzii şi opinii despre cărţi A contribuit, în colaborare, la realizarea a peste 30 de volume din domeniul logicii şi filosofiei.

ION CREANGĂ, revistă de limbă şi literatură populară. A apărut la Bârlad între august 1908 – iunie, 1921 sub directa îndrumare a unui grup important de folclorişti români: T. Pamfile, G. Teodorescu-Kirileanu, Ştefan Şt. Tuţescu, C. Rădulescu-Motru şi alţii. Programul revistei se subordona cunoaşterii „minunatelor produceri

ale poporului, adevărate comori de gândire şi de simţire, de credinţă şi de datorii gospodăreşti, în care se oglindeşte sufletul şi viaţa neamului nostru.” În paginile revistei au apărut poveşti, legende, cântece, descântece, ghicitori, descrieri ale unor obiceiuri şi datini, „cuvinte localnice din toate părţile româneşti”, vorbe cu tâlc şi „tot ce-i făurit de popor în limba sa curată şi neprefăcută.” Materialul era în mare parte cules de învăţătorii şi preoţii satelor pe baza unor chestionare elaborate de către folclorişii autorizaţi. (1) Au colaborat iniţiatorii ei şi Mihai Lupescu, Artur Gorovei, N. Mateescu, L. Mrejeriu, Dinu Cădere, P. Danielescu, I. E. Torouţiu, V. Savel, S. Popescu, Al. Vasiliu, Elena Voronca, I. Zota, C. Rădulescu-Codin,

OPERA: „Axiomatica: un studiu morfologic”, 1980; „Adevăruri despre adevăr”, în colab. , 1981; „Logica şi metalogica, incursiuni în noi contururi”, 1983; „Perspective logice: contribuţii fragmentare la reconturarea unui profil disciplinar”, 1987; „Logică, adevăr formal şi relevanţa interpretativă”, în colab. , 1988; „Adevăr şi performanţă: pretexte şi contexte semio-logice”, 1987; „Orizonturi logice...”, 1995; „Educaţie şi creaţie în perspectiva unei logici situaţionale”, 1995; „Logică şi educaţie”, în colab. , 1995; „Logică şi filosofie”, 1996; „Aplicaţii ale hexadei situaţionale”, în colab. ,1999; „Logica integrală”, I, 1999, II, 2002; „Ştefan Lupaşcu şi cele

229

Zamfir C. Arbore, Gh. Cardaş, Radu Manoliu etc. Formatul revistei era tip carte, 16 / 24.

depăşită. Cultivând ideea „artei cu tendinţă” Raicu Ionescu-Rion vede în junimism o atitudine opusă convingerilor sale. Arta nu trebuie să fie o „îndeletnicire fermecătoare şi inutilă”. El numeşte pe scriitorii aceştia specia „artiştilor muşte”. (1) Pentru el „înălţarea impersonală” maioresciană este o absurditate. Arta trebuie să aibă caracter de clasă. „Orice scrii intră în calupul clasei tale... din care faci parte.” Criticul atacă vehement decadentismul european (poezia simbolistă) şi pesimismul romantic raportat la „eul” autorilor. A considerat că fenomenul decadentismului nu a atins prea mult literatura română, dar acolo unde a încăput „pe mâna unor nebuni ca Verlaine, Taihalde etc... decadentismul a dobândit proporţii înspăimântătoare.” (2) Din structura intimă a unor asemenea artişti nu mai răzbate nimic în afară şi pentru emoţiile altora. Aceşti artişti nu mai pot ieşi din „eul” lor şi mai curând închină versuri „pisicilor”. (E vorba de Baudelaire, poezia „Între pisici şi oameni”) Acestui decadentism, criticul îi opune o literatură sănătoasă, pătrunsă de dragoste pentru oameni şi compasiune faţă de suferinţele lor, un Beldiceanu, de pildă. Raicu Ionescu-Rion se apleacă, influenţat fiind de C. Dobrogeanu-Gherea, şi asupra operei lui Eminescu la care descoperă „un pesimism moderat”, nu exagerat ca la poeţii romantici apuseni. (Lenau, Byron, Leopardi). Raicu Ionescu-Rion nu gustă literatura pesimistă, preferă „notele bărbăteşti şi sincere”. (3) Toate acestea sunt puse în valoare la o vârstă fragedă în articolele publicate în „Contemporanul”. Surprinzătoare nu este astăzi justeţea unei astfel de concepţii estetice, ci maturitatea ei într-o epocă în care disputa era una stând sub semnul normalităţii. Ideile criticului surprind prin orizontul larg abordat, chiar dacă ele sunt, din perspectiva timpului, marcate de dogmatism. Paginile lui Raicu Ionescu-Rion sunt de o bună calitate colocvială şi polemică.

Bibliografie de referinţă: M. Rezlescu, „Ion Creangă”, studiu, ms; Dumitru V. Marin, în „Cronica”, 41, 1873; I. Hangiu, „Dicţionarul presei literare...”, 1987, p. 175.

Note: 1. I. Hangiu, op. cit. p. 175. IONESCU – Rion, Raicu V, critic literar. S-a născut în com. Bălăşeşti, jud. Galaţi la 24 august, 1872 într-o familie de oameni foarte săraci şi a murit înainte de a împlini 23 de ani, de ftizie, la 14 aprilie, 1895. Cum la Tăcuta, în jud. Vaslui avea o rudă mai înstărită, a venit aici şi a urmat şcoala primară (1879-1882) dovedindu-se un elev dotat cu o deosebită sete de învăţătură. A făcut liceul la Bârlad, între anii 1882-1890, unde i-a cunoscut pe G. Ibrăileanu, N. Savin, D. Marcu, T. Cardaş cu care a îniţiat Societatea „Orientul”, de orientare socialistă. Setos de cultură, citeşte cu nesaţ scriitorii români şi străini, dar şi pe clasicii socialismului, K. Marx şi Fr. Engels, pe Max Nordou, Ch. Darwin, H. Spenser, H. Taine, şi G. Brandes. A debutat timpuriu în „Şcoala nouă” a lui G. Ibrăileanu din Roman, 1889 cu articolul „Împrejurări uşurătoare”. Apoi a colaborat cu studii de critică socială şi articole de teorie în ziarele: „Critica socială”, „Munca” şi „Evenimentul”. A făcut studii universitare la Fac. de Litere şi Filosofie a Universităţii din Iaşi, concomitent cu Şcoala Normală Superioară al cărei bursier era ca şi G. Ibrăileanu. În 1893 era licenţiat şi pentru ca să-l îndepărteze de mişcarea socialistă, autorităţile hotărăsc să fie trimis profesor la Târgovişte unde, în urma suferinţelor îndurate din pricina lipsei mijloacelor meteriale (în timpul studiilor liceale a dormit iarna în camere neîncălzite), a contractat o boală cumplită pe atunci, TBC şi a murit în 1895, lăsând în urma lui un uriaş val de tristeţe în rândul celor care l-au cunoscut şi îndrăgit. Moartea lui la numai 23 de ani a întrerupt cu siguranţă cariera unui real critic literar. Activitatea de critic se raportează la ideile promovate în revista „Contemporanul” condusă de C. Dobrogeanu-Gherea, o antiteză a concepţiei critice maioresciene, mult îndrăgită în epoca proletcultistă. Desigur, din perspectivă temporală, o asemenea viziune este astăzi

OPERA: „Scrieri literare”, pref. de Sofia Nădejde, postfaţă de C. Vraja, 1895; „Religia! Familia! Proprietatea” Din epoca Revoluţiei Franceze, 1945;

230

„Culegere de articole”, pref. de P. AndronescuCaraion, 1951; „Datoria artei”, ed. îngijită şi pref. de S. Bratu, 1959; „Scrieri”, culegere de texte şi note de Florica Neagoe, 1964; „Arta revoluţionară”, studiu ăntroductiv, text ales şi stabilit, note şi bibliografie de V. Vişinescu, 1972. Referinţe critice: G. Ibrăileanu, „Scriitori români şi străini”, 1926; G. C. Nicolescu, „Curentul literar de la Contemporanul”, 1968; Al. Piru, „Varia”, I, 1972; Centenar Raicu Ionescu-Rion (1872 – 1895), 1973. Tr. Nicola, „Valori spirituale... p. 398-401; DGLR, 2005, p. 638 – 639. Note: 1, 2, 3 – DSR, 1998, p. 607-608

Referinţe bibliografice: Lucian Predescu, „Enciclopedia...”, 1940, p. 432; M. Straje, „Dicţionar de pseudonime”, 1973, p. 354; Ş. Cioculescu, în „România literară”, febr. 1977; L. Năstase, în „Anuarul de Istorie şi Arheologie”, Iaşi, VII, 1986.

IOSUB, Petrea, poet, publicist, eseist. S-a născut la 20 iulie, 1938 în localitatea Coropceni, jud. Iaşi. Treptele elementare de şcoală sunt urmate pe plaiurile natale, iar cele secundare sunt parcurse la Liceul Naţional din Iaşi, finalizate în anul 1956. În acelaşi an a devenit student la Fac. de Filosofie a Universităţii din Iaşi, licenţiat fiind în anul 1961. După absolvirea facultăţii a fost repartizat în sistemul de învăţământ, mai întâi la Liceul Industrial din Negreşti, după care a lucrat în administraţie, în ziaristică, redactor adjunct la „Vremea nouă”, inspector şcolar la ISJ Vaslui, iar în final, ca profesor de filosofie şi director al Liceului, apoi Colegiul Economic „Anghel Rugină” din oraşul care l-a consacrat. În periada directoratului său la această unitate de învăţământ a stabilit o relaţie mai specială cu profesorul american de origine română care a dat numele actualului colegiu, la propunerea sa şi cu aprobarea autorităţilor locale. În anul şcolar 1995-1996 a lucrat ca Inspecor general la ISJ Vaslui. A revenit la postul de profesor la Colegiul „Anghel Rugină”, unde a funcţinat ca titular până în anul 2000 cănd s-a pensionat, dar şi după acest moment. În anul 1993, a obţinut doctoratul în filosofie, îndrumător ştiinţific fiind prof. dr. Alexandru Boboc, azi membru al Academiei Române. Frământat de marile întrebări, P. Iosub este un nelinişit aflat într-o permanentă cautare a adevărului. Antiteza acestuia stă sub semnul ambiguităţii, nu găseşte exprimarea la nivelul cuvântului. Relaţionarea ştiinţelor, raportul dintre experienţa estetică şi logica matematică, sunt probleme aflate în studiile domniei sale. Se pare că întrebarea fundamentală care îi răscoleşte făptura este socratică dar şi platoniciană, răspunsurile stând

IONESCU, Ştefan, istoric literar. S-a născut la Bârlad la 11 sept. 1909. Nu se cunoaşte anul morţii. A urmat cursurile Şcolii primare nr. 1 şi ale Liceului „Gh. R Codreanu” din Bârlad între anii 1916-1928. Înscris la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii „Alex. I. Cuza” din Iaşi în 1928, s-a transferat la Universitatea din Bucureşti, după numai un an, la aceeaşi facultate. În 1932 a obţinut licenţa în litere şi filosofie după care a lucrat în domeniul presei multă vreme. Din 1961, până la pensionare, a lucrat ca muzeograf la Muzeul de Istorie al municipiului Bucureşti. În timpul regimului comunist a fost urmărit de organele de securitate pentru atitudini antidictatoriale. A debutat publicistic în 1929 la „Cuvântul studenţesc”; a fost secretar de redacţie la „Cuvântul”, apoi secretar la „Ordinea”, „Naţionalul nou” şi „Porunca vremii”. Cu pseudonimele Ştefan Corbu, A. Dimiu, A. Vântu, a colaborat la „Politica vremii”, „Gândirea”, „Dreapta”, „Revista Fundaţiilor regale”etc. Opera sa de istoric literar a rămas risipită prin publicaţiile la care a colaborat cu articole şi studii şi din această pricină cercetătorul literar trebuie să facă minuţioase cercetări de arhivă OPERA: selectiv, ceea ce are legătură cu literatura; „O scrisoare inedită a poetului Al. Macedonski” în „Materiale de istorie şi muzeografie”, extras, 1954; Fr. Mistral către Alecsandri, scrisori inedite”, idem, extras, II, 1965; „Locuri şi oamnei din Bucureşti reflectaţi în literatura română de la mijlocul sec. al XIX-lea”, ibidem, 1966; „Poetul tinereţii (G. Tutoveanu) a împlinit 70 de ani” în „Păstorul Tutovei”, 8-10 oct. 1942; „Un document literar”, în „Argeş”, 2 febr. 1972; „Corespondenţa lui Cezar Petrescu”, vol. I, 1976 etc

231

mereu sub zodia relativităţii. Metafizician, nu respinge adevărurile realităţii, ale experienţelor personale, dialectice, aşa încât, eseurile sale sunt incitante şi reconfortante. Este limpede însă că, în ultima vreme, nu se adresează unui public prea larg, aflat tot mai mult într-un spaţiu al superficialităţii spirituale. Ca publicist, P. Iosub se afirmă din timpul studiilor liceale şi studenţiei, când manifestă şi o înclinaţie spre meditaţia filosofică dar şi literară. A fost membru al cenaclurilor literare studenţeşti din Iaşi, alături de Dan Laurenţiu, Cristian Simionescu, Adi Cusin, Ionel Popescu etc. La Cenaclul Municipal a participat odată şi scriitorul Geo Bogza. A colaborat în timpul studenţiei la „Contemporanul” şi la Radio Iaşi, dar şi la „Flacăra Iaşului”, iar mai târziu la „Cronica”, „Economistul”, „Naţiunea”, „Scânteia”, „Anuarul Muzeului „Ştefan cel Mare”, „Academia” şi în presa locală cu versuri, articole de opinie, evocări, eseuri şi reportaje. Ca redactor-şef adjunct al cotidianului „Vremea nouă” a deschis paginile ziarului şi pentru creaţia literară. Astfel în paginile ziarului au semnat Ion Alex. Angheluş, Ion Iancu-Lefter, A. Tudose, T. Pracsiu etc. A iniţiat şi condus publicaţii cu apariţie efemeră: „Glasul cetăţii”, „La steaua”, Ethos”. Activitatea ştiinţifică în domeniul filosofiei s-a comncretizat în lucrări cu un bogat conţinut de idei şi cu argumente izvorâte dintr-un sistem de informaţi foarte bogat. Este preocupat de filosofia lui L. Blaga, a cărei originalitate este puţin cunoscută, dar şi de ideile filosofice moderne din creaţia lui Heideger. Nu-i este străină filosofia clasică germană, I. Kant, ori autorii români de ieri şi de azi. Lucrările publicate au fost epreciate de către prof. Al. Boboc. Are în pregătire şi alte lucrări.

IRAVA, George, poet. S-a născut la 7 aprilie, 1936 la Bârlad. Şi-a petrecut copilăria în oraşul natal şi tot aici a învaţat carte, la Şcoala Generală „Vasile Pârvan” (de fapt şcoala elementară de 7 ani), aflată atunci în actualul local al Liceului Gh. R. Codreanu, desfiinţat o vreme. Studiile secundare le-a făcut la Şcoala Medie-Tehnică Mecanică din Iaşi, între anii 1951-1955. După absolvire a fost încadrat la noua întreprindere care luase naştere în oraşul reşedinţă de regiune atunci, vestita Fabrică de Rulmenţi, una dintre cele mai mari din Moldova. În calitate de tehnician, la această unitate a desfăşurat şi o bogată activitate culturală. Primele încercări literare datează din anii 1950, încurajat fiind de mama lui şi de colegi. Un frate de-al său este reţinut de către organele de securitate iar acest fapt i-a dezechilibrat credinţa în binele societăţii socialiste. Cu toate acestea, versurile scrise atunci sunt de circumstanţă, după cursul vremii, cu iz proletcultist, de adeziune la ceva, că nu se putea altfel, nu ar fi putut apărea nici la o gazetă de perete, dar mite în publicaţii autorizate. Dominantă era aşa zisa poezie patriotică alecsandriniană ori eminesciană. A apărut ca autor în diferite culegeri de poezii editate de organele culturale ale vremii. A colaborat la diferite reviste: „Pagini ieşene”, „Est” „Inscripţii”, „Luceafărul”, „Şcoala bârlădeană”, „Bârladul odinioară şi azi”, „Coordonate bârlădene”, „Amurg sentimental”, „Păreri tutovene” etc. În versurile scrise la maturitate, fiorul liric este exprimat cu mijloace proprii, o anumită stare de echilibru clasic este vizibilă. Motivele de inspiraţie de mai târziu cunosc un proces de rafinare, „eul” liric simte nevoia confesiunii şi meditaţiei. În anul 2005, George Irava a debutat editorial cu un volum individual, intitulat „Radiografia răului”. Din titlul volumului şi cele ale multor poeme se prefigurează o lirică de atitudine faţă de tarele morale. Ca profesiune de credinţă, în „prolog”

OPERA: „Fragmentarium”, eseuri şi dialoguri filosofice”, I, 1998, II, 1999: „Judeţul Vaslui, file de monografie”, în colab. , 1972; „Vaslui, monografia judeţului”, 1980; Elemente de arheologie metafizică”, 2000; „Vraja tăcerii prin vreme”, versuri, 2001; „Secheatraţi în tranziţie”, eseuri, 2002. „Însemnări pasagere” eseuri, „Omul - o fiinţare privilegiată”, eseuri. Referinţe bibliografice: Al Boboc, pref. la vol. „Fragmentarium...” I, ; P. Necula, M. Ciobanu, „Dicţionarul...” V. Grigoraş, „Fragmente...”, T.

Pracsiu, prefaţă la vol. 1998;

„Fragmentarium” II, 232

8, 1980; M. Gafenco, corespondenţă, 13 sept. 1982; Tr. Nicola, „Valori...”, 2001, p. 404-407;

se afirmă: „din punctul de vedere al răului / sunt o întâmplare smerită / prin care curge păcatul...” O mutaţie de atitudine lirică este evidentă, metamorfozarea s-a produs ca urmare a „evoluţiei” liricii actuale, îndreptată vizibil spre zona urâtului. În lirica bârlădeană asemenea manifestări rodesc mai mult, mai ales la poeţii tineri. Altfel nu ar fi posibil ca Irava să afirme că „viaţa umblă cu petecul în cur. ea / ridică fusta şi. buzunar fără rost / decor ieşit din realitate precum privirea plecată din tâmpla neliniştii.” („ameninţare”) Se găseşte o punctuaţie absolut originală în întregul volum. Punctul devine un fel de prag inefabil, rostul lui trebuie descoperit: „o posibilă îngenunchere. dinaintea. cineva care. / ţigara apocalipsei îşi îmbracă rochia de scrum. / realu-i sărută cusătura tivului. dacă.” Şi aşa mai departe. E fără îndoială o experienţă în ceea ce priveşte poetica realului cu toate elementele ei de natură postmodernistă, în planul limbajului şi comunicării. Metafora rămâne „întreagă”, nu a suferit mari dislocări, chiar dacă ea priveşte concepte negative: „funia din înăuntru se răsuceşte pe gâtul sângelui. / şarpele aşteptării înjurăturii. / singurătatea păcatului furişat în. materia. / traiectorie sugrumată pe umbra înghiţită pe sub uşa naşterii.” E multă căutare şi născocire în asemenea versuri, nu se ştie cu ce câştig: „dezmăţarea anulării până la deshumarea nerostirii până la împrejmuire”; „nicăierea oriundei”; „vacuitate de singular” etc. Având în vedere cele afirmate mai sus, se pot descopri cele trei stadii prin care a trecut procesul de creaţie al lui G. Irava: o perioadă proletcultistă până prin anii 1970, una neomodernistă de până prin anul 2000 şi cea postmodernistă prin volumul din 2005.

ISPIR, Viorica, poet. S-a născut la 3 ianuarie, 1943 în com. Gohor din judeţul Galaţi, fiică a lui Victor şi a Mariei Curelaru. Şcoala primară şi elementară a fost urmată la Ciorăşti, comuna Priponeşti, din acelaşi judeţ, între anii 1950-1957, localitate în care părinţii viitoarei profesoare şi poete erau cadre didactice, tata profesor de matematică, mama, învăţătoare. Satul natal e o adevărată oază folclorică, una din cântăreţele de muzică populară cunoscută şi în jud. Vaslui este originară din acele locuri. (Mioara Velicu) După absolvirea şcolii generale a urmat cursurile Şcolii Pedagogice din Bârlad, pregătindu-se astfel pentru o carieră didactică. A fost reparizată ca învăţătoare în sistem şi a funcţionat în această calitate mulţi ani la şcoli din judeţul Vaslui. Între anii 19661970 a urmat cursurile fără frecvenţă ale Fac. de Filologie a Universităţii din Iaşi, obţinând titlul de licenţiat şi profesoară de Limba şi literatura română. A funcţionat în această calitate în anul şcolar 1970-1971 la Liceul Industrial din Negreşti. Începând din 1976 a funcţionat la Şcoala Generală Nr. 5, „Ştefan cel Mare” din Vaslui ca institutor şi profesoară de limba şi literatura română până la pensionarea din anul 2001. Activitatea literară a Vioricăi Ispir e mai veche, dar a rămas în pagini de manuscris. În anul 2004 a debutat cu un volum de poezii în care continuă să cultive virtuţile clasice ale versului. Nu lipsesc motivele şi temele cu rotunjimi romantice şi chiar simboliste. Are un adevărat cult pentru Eminescu şi Coşbuc.

OPERA: G. Irava nu şi-a adunat numeroasele poezii publicate prin reviste într-un volum care să-l reprezinte. Îl găsim risipit prin diferite culegeri cu caracter colectiv sau omagial. „Inscripţii”, I, vol. colectiv, 1967; „Patriei”, idem, 1977; „Despre taţi şi despre mame”, ibidem, 1980; „Să zboare porumbeii”, ibidem, 1982; „Inscripţii în iubire”, ibidem, 1989; „Puterea cuvântului”, culegere editată de Casa de Cultură Bârlad, 1998; „Radiografia răului”, versuri, 2005: Referinţe critice: T. Titu, în „Coordonate bârlădene”, 2, 1970; G. G. Ursu, în „Coordonate...”, 4 iulie, 1980; Gruia Novac, în „Şcoala bârlădeană”,

OPERA: „Cunoaşte-te pe tine însuţi”, versuri, ed. I, 2004; Ed. II, revizuită şi adăugită, 2006. Referinţe critice: Ioan Baban, în „Meridianul”, iulie, 204; idem, prefaţă la vulumul din 2006.

233

ISTRATE, Teodor, prozator. Este originar din comuna Duda-Epureni, judeţul Vaslui unde s-a născut la 19 iunie, 1929. După şcoala primară din satul natal, a urmat gimnaziul la Huşi, iar cursul superior al liceului, la Iaşi între anii 1955-1959, probabil la fără frcvenţă. A făcut şi şcoli de specializare în domeniul automatizării, ajungând specialist în instalaţii electrice unde a lucrat între anii 1966-1990. A urmat de asemenea cursurile unei şcoli populare de artă între anii 1963-1966, pe lângă o casă de cultură. A frecventat cenaclul „Ion Creangă”, dar şi un cenaclu de arte plastice „Teodor Palady” din capitala Moldovei. Din 1996 coordonează Cenaclul de Istorie, Literatură şi Artă „Nicolae Iorga” din Iaşi. A scris poezie, proză scurtă şi roman. Datele despre creaţie sa şi despre bibliografie sunt extrem de sumare, din care pricină nu se pot face aprecieri.

apoi de sectorul de documentare şi arhivistică la ziarul local „Monitorul”, devenit „Ziarul de Iaşi”, din 1994 până în prezent. Primele încercări literare datează din anul 1948, cu versuri la gazeta de perete a liceului, dar publicistic a debutat în 1953 la revista „Urzica” cu o fabulă şi o cronică rimată. De-a lungul timpului a colaborat la diferite publicaţii, în special cu producţii literare umoristice, la „Flacăra Iaşului”, ”Monitorul”, „Ziarul de Iaşi”, „Ziua de Iaşi”, „Viaţa Buzăului”, „Adevărul” de Cluj, „Rebus-Flacăra”, „Haz de necaz”, „Epigrama” etc. A făcut parte din cenaclurile de profil şi a participat la o sumedenie de competiţii pe teme umoristice pe ţară organizate, fie de revista „Urzica”, fie de alte publicaţii. La concursurile locale şi regionale a obţinut numeroase distincţii, peste treizeci de asemenea trofee, spre mândria autorului. Menţionăm pe cele mai importante: locul I la etapa judeţeană a Festivalului Naţional „Cântarea României”, ediţia 1984; premiul special la concursul de literatură, grafică satirică şi umoristică, „Top 86”, Iaşi; premiul special al revistei „Urzica” pe 1988; în mai 1995 i s-a decernat premiul I la concursul de epigrame „Adevărul şi minciuna”; în 2003, a câştigat premiul I la concursul de epigrame „Cobra” etc. Cu siguranţă se numără printre cei mai distinşi umorişti din ţară. Creaţiile sale au apărut în volume colective prstigioase: „Cascada epigramelor” al Clubului „Cincinat Pavelescu”, 1982; „15 ani de epigramă”, idem, 1984; „Epigrame alese”, ediţie îngrijită de Giusepe Navara în 1985; „La abordaj”, (culegere de epigrame îngrijită de N. Topor, 2006); „Oltenii et... restu’ lumii” (antologie umoristică), 2006; „Vorbe despre vorbe”, M. Cozma, Eugen Deutsch, C. Iuraşcu-Tataia, 2006. Autorul practică un umor subtil, surprinzător şi optimist.

OPERA: „Naştere şi destin”, 1995; „Lunca uliilor”, roman, 1997. Referinţe critice: x x x „Istoria Huşilor”, 1995.

IURAŞCU-TATAIA Constantin, epigramist, poet umorist. S-a născut la 1 martie, 1929 în oraşul Vaslui. Între anii 1936-1940 este elev al Şcolii Nr. 1 de băieţi din oraşul natal, iar între anii 1940-1948 a urmat cursurile Liceului de băieţi „M. Kogălniceanu”. A făcut apoi studii universitare la Institutul Agronomic „Ion Ionescu de la Brad” din Bucureşti, licenţiat în 1953. În calitate de inginer agronom a ocupat funcţii importante în cursul activităţii sale: cercetător ştiinţific la Institutul de Cercetări Agronomice, la staţiunile experimentale de la Câmpia-Turzii, Cluj şi Perieni, Bârlad (1954 -1962), director la Oficiul Regional de Proiectare pentru Organizarea Teritoriului Iaşi, 1962 – 1966, director la Direcţia Regională de Îmbunătăţiri Funciare şi Organizarea Terioriului Iaşi, până în 1981; inginer principal la Întreprinderea de Exploatare a Lucrărilor de Îmbunătăţiri funciare Iaşi până în 1990, când s-a pensionat. A răspuns

OPERA: „Politice nepoliticoare”, I, 1999, II, 2001; „Atacuri şi riposte”, (dueluri epigramatice), 2003; „Armaghedonul lui Tataia”, 2003: „Flagrant delict... de umor”, 2004; „Reflexe (şi reflecţii) într-o picătură de cerneală”, 2005. Referinţe critice: G. Petrone, prefaţă la „Politice...”, I şi II; prefaţă la „Armaghedonul...” ; Eugen Deutsch, prefaţă la „Flagrant...” ; idem, prefaţă la „Reflexe...”

234

Balaban!”, roman umoristic, 1970; „Răpirea Mietei”, schiţe vesele, 1974; „Măr roşu ca focul”, roman, 1978; „Dabada şi Nubanu”, roman, f.a. ; „Mica mea inimă de piatră”, f.a. ; „Noi şi Arhimede doi”, 1984; În periodice, Tr. Nicola notează alte 208 titluri. Referinţe critice: Geo Şerban, în „Familia”, 22, 1950; M. Gafiţa, în „Scânteia tineretului”, 17 iunie, 1950; Modest Morar, în „Tânărul scriitor”, 11, 1957; Eugen Simion, în „Contemporanul”, 1 aprilie, 1960; N. Ciobanu, în „Scrisul bănăţean”, 8 aug. 1970; Delia Damirescu, în „Scânteia”, 16 oct. 1970; Gh. Dan, în „Convorbiri literare”, 1, 1971; M. Ungheanu, în „Luceafărul”, 23 iulie, 1977; A. Roman, în „Luceafărul”, 2 iunie, 1979; Lucia Olteanu, în „Luceafărul” 11, 1960; Marian Popa, Dicţionar...”, 1977; Viniciu Gafiţa, „Bibliografie de literatură română pentru copii”, 1978; T. Vianu, „Bibliografia literaturii române”, 1965; Tr. Nicola, „Valori...” p. 421-430; idem, „Gica Iuteş”, în „Liceul „Gh. R. Codreanu...”, 1971; DGLR, 2005, p. 7004.

IUTEŞ, Gica D, scriitoare pentru copii. S-a născut la Bârlad la 17 septembrie, 1925 într-o familie în care tatăl era inginer agronom, iar mama casnică.. Copilăria şi primele clase de învăţătură se petrec în oraşul natal. În 1945 era absolventă a Liceului de fete „Iorgu Radu” şi s-a înscris la Fac. de Filosofie a Universităţii din Bucureşti pe care a finalizat-o în anul 1949. În vremea studenţiei a debutat cu versuri şi a devenit redactor al revistei „Studentul român” care apărea în cadrul Universităţii. S-a căsătorit cu poetul bârlădean Cezar Drăgoi, student şi el al aceleiaşi facultăţi. În 1949 era deja membră stagiară a U. S. şi a fost cooptată în colectivul de tineri redactori ai ziarului „Scânteia tineretului”. A colaborat de asemenea cu articole şi note la revista „Pionierul”, a fost redactor la „Tânărul scriitor”, şef de rubrică la „Luceafărul” şi apoi în comitetul de redacţie până în 1973. În 1964 i s-a acordat Premiul Literaturii pentru Copii al Uniunii Scriitorilor iar în 1970, premiul Consiliului Naţional al Pionierilor pentru romanul umoristic „Atenţiune, Carolina! S.O.S. Balaban!”. Cărţile sale au fost traduse şi tipărite peste hotare în limbile sârbă, maghiară, germană, rusă. A colaborat la principalele publicaţii ale vremii cu schiţe, reportaje, însemnări şi comentarii privind literatura pentru copii la „Contemporanul”, „Luceafărul”, „Gazeta literară”, „Scânteia tineretului”, „Tânărul scriitor”, etc. A participat ori de câte ori a avut prilejul la „Zilele culturale ale Bârladului. În ultimele decenii s-a retras din viaţa literară din motive personale pentru propria-i linişte. A fost redactor responsabil al revistei „Almanahul copiilor” al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti între anii 1983-1990 cînd a fost aleasă în secţia „Literatură pentru copii şi tineret a U. S. din România.

IVAŞCU, Gheorghe, publicist, istoric literar. Originar din Ciorteşti, s-a născut la 24 iulie 1911 şi a încetat din viaţă la 22 iunie, 1988 la Bucureşti. A urmat şcoala primară în satul natal, apoi Liceul „Gh. Roşca Codreanu” din Bârlad, absolvent din promoţia 1929 şi cursurile Fac. de Litere şi Filosofie a Universităţii din Iaşi, licenţiat din 1932 când a devenit asistent la Catedra de Filologie română, condusă atunci de renumitul profesor de mai târziu, Iorgu Iordan. Între anii 1935-1937 a fost secretar al Institutului de Filologie „Alexandru Philippide” din capitala Moldovei. S-a stabileşte în Bucureşti în anul 1940 unde a desfăşurat o bogată activitate redacţională şi publicistică la mai multe reviste, cum a r fi: „Contemporanul”, „România literară” dar şi la nişte publicaţii de aşa zisa orientare fascistă, ca „Soldatul” (?) şi „Santinela” în care a publicat articole de adeziune la Războiul antisovietic din anii 19411944. Acestea vor constitui acte de acuzare întrun proces intentat prin anii 1950. Paralel cu activitatea publicistică, George Ivaşcu şi-a

OPERA: (volume); „Să povestim despre noi”, 1950; „Vlăstar voinicul”, basme, 1953; „Inimoşii”, roman, 1953; „Praştia năzdrăvană”, 1955; „Băiatul şi noaptea”, 1957; „Cei de la Crisanta”, 1960; „O stea din toate e a mea”, 1974, 1986; „Faima detaşamentului”, 1963; „Atenţie Carolina! S.O.S.

235

continuat cu perseverenţă cariera didactică la Fac. de Limba şi literatura română, la Universitatea din Bucureşti. A colaborat la „Jurnalul naţional” al lui G. Călinescu şi a fost o vreme secretar general de redacţie al acestui periodic. În anul 1951, autorităţile comuniste, au început urmărirea penală împotriva lui G. Ivaşcu pentru „crime contra păcii”. Procesul a avut loc în anul 1953 şi s-a finalizat cu o condamnare la 5 ani de detenţie grea. Pedeapsa nu a fost mai mare pentru că vinovatul a adus dovezi că în aceeaşi vreme a colaborat la revistele de stânga, în care susţinea contrariul ideilor din presa oficială antonesciană, practicând un soi de duplicitate. Dar moartea lui Stalin a avut un efect pozitiv în cazul „împricinatului”. Intervenţia unor cunoscuţi, printre care şi G. Călinescu, martor la proces, Gh. Gheorghiu-Dej a semnat actul de eliberare din detenţie la 23 august, 1954. În anii următori, G. Ivaşcu şi-a continuat activitatea

1966, director al revistei „România literară”, începând din 1971, şi multe alte asemenea demnităţi. A fost membru al Consiliului Ziariştilor, responsabil al Centrului Român al Asociaţiel Internaţionale a Criticilor Literari de la Paris, din 1971. Între anii 1958-1968 a fost şeful Catedrei de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti. Este autorul unui impresionant număr de studii critice având ca obiect, în special, literatura clasică, dar şi modernă. A îngrijit ediţii ale scriitorilor români, meritul constând în aceea că a fost primul editor al lui L. Blaga de după ostracizarea acestuia şi scoaterea lui în afara vieţii literare. În 1962, la un an după moartea marelui poet şi om de cultură, a apărut volumul „Poezii” cu un cuvânt înainte de G. Ivaşcu. Este autorul unor studii monografice despre T. Maiorescu şi C. Dobtrogeanu-Gherea, dar şi Filimon, aşa cum s-a ocupat de istoria teoriei şi criticii literare româneşti. Este autorul unei ample „Istorii a literaturii române”, vol. I, apărută în 1969, ca o încununare a eforturilor creatoare. A fost membru al U. S. Istoria literară la care ne-am referit, priveşte epoca veche, premodernă şi clasică, până la V. Alecsandri, Odobescu, Ion Codru-Drăguşanu dar şi autori mai puţin cunoscuţi. Nu este exclusă o influenţă călinesciană, faţă de care a avut un adevarat cult, (George Călinescu nu-l preţuia mai puţin) dar ceea ce surprinde în structura acestei cărţi este rigoarea elaborării, bogăţia informaţiei şi nu în ultimul rând, stilul. Volumul mare de date şi informaţii nu putea fi pus în pagină fără un stil concis, dar elevat. G. Ivaşcu face parte din acea categorie a criticilor şi istoricilor literari formaţi la o şcoală irepetabilă, s-a dovedit a fi şi un analist de excepţie într-o epocă de mare confuzie a valorilor. Meritul său constă în aceea că nu a muşcat din aceste confuzii, s-a menţinut în starea lui de înţelegere a acestor valori, uneori a făcut primii paşi, consecvent cu propria lui concepţie estetico-literară. Între cele două războaie mondiale, scrisul său e o reacţie împotriva unui soi de autoritarism impertinent şi elogiază democraţia (vezi „Politica de intimidare a intelectualilor” din 1935), pune de asemenea problema participării intelectualior la viaţa colectivităţii, vede în viitor „un ideal de linişte”. (1) Studiile sale critice impun o indiscutabilă autoritate analitică fie că este

didactică, apoi, după ce s-au mai liniştit lucrurile, a reluat şi activitatea publicistică. Între anii 1955-1971 a fost redactor-şef la săptămânalul „Contemporanul”, aceeaşi funcţie a avut la periodicul „Lumea”, între anii 1963236

vorba de personalităţi ale scrisului în epocile trecute (Gh. Asachi, Anton Pann, N. Filimon) fie că este vorba de marii clasici (M. Eminescu, Ion Creangă, I. L. Caragiale, O. Goga, G. Coşbuc). Cât priveşte opera lui Ion Creangă, exegeţii apreciază că el face prima „cercetare a valorii şi semnificaţiei „Amintirilor din copilărie” pornind de la metode absolut moderne, metoda structuralistă. (2) Este unul din cei preocupaţi de teoria criticii şi istoriei literare atât de blestemată în primele decenii de după război. Volumul „Din istoria teoriei şi a criticii literare româneşti” din 1967 dă întreaga măsură a gândirii sale estetico-literare, influenţată desigur de valorile trecutului. Oricâte inovaţii se vor descoperi, chiar cea textualistă, nu se poate renunţa la adevărurile clasice ale criticii şi teoriei literare, ori Ivaşcu este cu siguranţă un reper.

IVĂNESCU, Aurel, poet şi comentator literar. S-a născut la Curteni jud. Vaslui în 1916. Se cunosc puţine date biografice. Se spune că se trage dintr-o familie cu un arbore genealogic comun cu cel al lui Cezar Ivănescu. A urmat şcoala primară şi a făcut studii liceale la Huşi, absolvent din 1935. A făcut studii superioare la Hamburg, în Germania, unde a obţinut şi titlul doctor în ştiinţe filologice. A fost specialist în germanistică. A debutat cu versuri în presa vremii iar o parte din creaţia sa literară a fost adunată într-un volum de versuri publicat în 1941. Cât priveşte cea de a doua poreocupare literară, un comentariu asupra creaţiei lui I. W. von Goethe a fost publicat în acelaşi an. Nu se ştie nimic despre alte studii. A fost încorporat în forţele militare în anul 1939 şi, participând la luptele de pe frontul de răsărit, a fost dat dispărut Poezia lui Aurel Ivănescu este una tradiţională şi elegiacă.

OPERA: Ion Creangă, „Valoarea artistică şi semnificaţie operei”, (extras din „Însemnări ieşene”, nr. 15-16) 1937; „Reflector peste timp” (din istoria reportajului romănesc), I, (1929-1966), 1964; „Confruntări literare”, I – III, 1966-1988; „Din istoria teoriei şi criticii literare româneşti”, I, (18121866), 1967; „Istoria literaturii române”, I, 1969; „Jurnal ieşean”, 1971; „Titu Maiorescu”, 1972; „C. Dobrogeanu-Gherea”, 1972; „101 tablete”, 1974; „Nicolae Filimon”, 1977; „Cumpăna cuvântului”, (în colaborare cu Antoaneta Tănăsescu), 1978; „Profil de epocă”, Din cronica anilor 1965-1981, 1981 etc. Referinţe critice: V. Cristea, în „Gazeta literară”, 14, 1967; M. N. Rusu, în „Luceafărul”, 10, 1967; Z. Ornea în „Scânteia”, 7421, 1967; Ş. Foarţă, în „Orizont”, 7, 1967; V. Felea, în „Steaua”, 6, 1967; P. Georgescu, în „Viaţa românească”, 6, 1967; N. Manolescu, în „Amfiteatru”, 27, 1968; M. Ungheanu, în „Luceafărul”, 31, 1968; Ov. S. Crohmălniceanu, în „Gazeta literară”, 30, 1968; idem, în „România literară”, 30, 1969; M. Popescu, idem, 30, 1969; M. Petroveanu, în „Lupta de clasă”, 4, 1969; G. Munteanu, în „Familia”, 10, 1969; E. Todoran, în „Orizont”, 10, 1969; L. Ulici, în „Luceafărul”, 36, 1969; V. Florescu, în „Viaţa românească”, 11, 1969; C. Stănescu, „Poeţi şi critici”, 1972; Ileana Corbea, N. Florescu, „Biografii posibile”, 1976; C. Ciopraga, în „Convorbiri literare”, 6, 1977; M. Zaciu, în „Steaua”, 1, 1978; M. Ivănescu, în „Transilvania”, 4, 1978; Fl. Mihăilescu, „Conceptul de critică literară în România”, 1979; M. Zaciu, „Lancea lui Achile”, 1980; Al. Balaci, în „Luceafărul”, 44, 1981; DGLR, 2005, p. 709-711.

OPERA: „Cetatea cu flamurile albe”, versuri, 1941; „Încercare asupra lui Werther”, studiu, 1941. Referinţe bibliografice: x x x „Istoria Huşilor”, 1995; Viorica Grigoraş, „Fragmente de spiritualitate...”, 2001, p. 143.

IVĂNESCU, Cezar, poet, prozator, eseist dramaturg şi publicist. S-a născut la 6 august, 1941 la Bârlad într-o famile cu tradiţii culturale. Şcoala primară şi studiile gimnaziale le-a făcut la Huşi şi tot în acest oraş a început şi studiile liceale pe care le-a continuat la Liceul „Gh. R. Codreanu” din oraşul natal, absolvent din anul 1960. Între anii 1960-1966 a fost student al Fac. de Filologie a Universităţii din Iaşi, dar a obţinut licenţa doi ani mai târziu, în 1968. Intenţia de a continua studiile la Fac. de Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1969), a fost abandonată. În 1968 a fost pentru scurtă vreme profesor de limba şi literatura română la Pogana, jud. Vaslui, (1) după datele oferite de

Note: 1, 2. DSR, p. 671 237

Tr. Nicola, dar se pare că a fost profesor şi undeva prin Ardeal. (2) după informaţiile oferite de N. Busuioc în „Scriitori şi publicişti ieşeni contemporani”. A renunţat la învăţământ în 1969 şi la intervenţia lui Nichita Stănescu este numit redactor-şef la revista „Argeş” din Piteşti, fiind nevoit să locuiască în condiţii insalubre, într-o mansardă a redacţiei revistei. La Piteşti a organizat o formaţie de muzică orchestrală, „Baaad” cu elevii de la un liceu de muzică. Formaţia „Baaad” a dat spectacole pe scena Teatrului „Al. Davila”, şi la Casa de Cultură Tineretului. Se pare că formaţia nu era pe placul celor care l-au atacat în presă (Ş. Cioculescu, A. Păunescu, Paul Goma). Unii din membri formaţiei au fost daţi în judecată, dar au şi debutat în revista „Argeş”. Starea conflictuală îl face să părăsească revista „Argeş” şi să plece la Bucureşti, în 1971, unde până în 1974 este şomer şi trăieşte din desele împrumuturi de la „fondul literar” al U. S. (3) Tr. Nicola afirmă că informaţiile sunt oferite de C. Chiriţă, pe atunci secretar al U. S. din România) Între timp, adversarii îl atacă în reviste, inclusiv în presa românească din diaspora („Europa liberă”). Însă în 1974 este numit redactor la „Luceafărul”, unde, de fapt, va profesa publicistica până în 1990, deşi unii l-ar fi dorit plecat de la redacţia revistei (M. Ungheanu). A găsit în schimb protecţie la Nicolae Dragoş, „scriitor care scria în slujba comunismului”. (4) Ceea ce nu au putut face adversarii înainte de revoluţie, au făcut după; în 1990 este înlocuit de la redacţia revistei „Luceafărul”, iar declararea grevei foamei în numele dreptăţii nu a rezolvat nimic. Un şir întreg de conflicte fac din poetul Cezar Ivănescu un inadaptat, multe dintre acestea fiind provocate de starea permanentă pe care o cultivă în raport cu scriitorii din generaţia sa. După revoluţie a editat o revistă sub propria lui redaţie, „Baricada” dar nu au apărut din ea decât câteva numere. A creat în schimb o Societate a Scriitorilor Români a cărei activitate s-a desfăşurat paralel cu cea oficială, declarată de el comunistă. Cea mai mare parte a activităţii sale de după revoluţie se desfăşoară la Iaşi, unde, în 1992 i se acordă Premiul Asociaţiei Scriitorilor. În anul 2000 este numit director al Editurii Junimea, funcţie pe care o îndeplineşte şi azi, poate cea mai statornică din

toate după cea de la „Luceafărul”. Cât priveşte raporturile sale cu scriitorii cu care a fost contemporan, trebuie să relevăm pe acelea cu Marin Preda, pe atunci director al Ed. „Cartea românească”, despre care a scris şi un studiu amplu „Pentru Marin Preda”, apărut în două ediţii şi în care susţine ideea asasinării scriitorului (5) „ceea ce n-ar fi fost imposibil” după Tr. Nicola. Aceeaşi idee îşi face loc şi în studiul „Timpul asasinilor” în care scrie despre moartea lui Nicolae Labiş. Cezar Ivănescu a debutat publicistic în revista „Luceafărul” în 1959. Debutul editorial are loc în 1968, cu volumul „Rod” pentru care a primit trofeul Marele Premiu al Festivalului Naţional de Poezie, „M. Eminescu” de la Iaşi. În 1975 apare „Rod III”, iar în 1977, „Rod IV”. Cu „La Baaad”, din 1979, urmat de „Muzeon”, „Doina”, universul liric al lui Cezar Ivănescu prinde dimensiuni apreciabile, critica literară afirmând unanim că ne aflăm în faţa unui poet original, de o profundă meditaţie pe eterna temă a vieţii şi morţii. „Eul” liric e un ins aflat într-o continuă zbatere între iubire şi moarte. Prin cuvânt, stările poetice capătă aspecte tragice. Pentru poet, iubirea este o moarte continuă, iar moartea e o iubire în continuă putrezire (6) Aceleaşi stări stau sub semnul paradoxului exprimat prin cuvinte cu rol magic. Limbajul poetic se zbate între ceea ce s-ar putea numi diabolic şi angelic. Prin aceasta, C. Ivănescu reface un univers poetic de sorginte blagiană, dar aflat şi la I. H. Rădulescu, „daimonia”, la rândul ei goetheeană, expresionistă (7) Dan C. Mihăilescu găseşte că lirica lui C. Ivănescu se impune printr-o muzicalitate stranie „prin cultivarea macabrului şi a repetiţiilor obsedante ce riscă adeseori să sufoce semnificaţiile de profunzime, extenuând lectura”. (8) Stările poetice cu care operează 238

„Embleme ale realităţii”,1978; Mircea Iorgulescu, „Scriitori tineri contemporani”, 1978; Gh. Grigurcu, „Poeţi români de azi”, 1979; G. Alboiu, „Un poet printre critici”, 1979; V. Felea, „Aspecte ale poeziei de azi”, 1980; Z. Sângeorzan, „Conversaţii critice”, 1980; H. Cândroveanu, „Poeţi şi poezie”, 1980; V. Marian, în „Luceafărul”, 10, 1982; Sultana Craia, în „Luceafărul”, 18, 1982; Hristu Cândroveanu, în „Luceafărul”, 32, 1982; C. Bogdan, în „Orizont”, 22, 1982; N. Motoc, în „Tomis”, 4, 1982; Th. Codreanu, „Eseu despre Cezar Ivănescu”, 1998; DGLR, 2005, p. 713 – 715 Note: 1, 3, 4, 5, Tr. Nicola, „Valori...”,IV, p. 471473; 2. N. Busuioc, „Scriitori şi publiciţti...”, p. 239; 6, 7, 8, DSR, 1998, p. 676; 9, T. Codreanu, op. cit. ; 10, Al. Dobrescu, op. cit. ; 6. P. Ursache, op. cit. p.

sunt fundamnetale şi se raportează la o arie foarte largă de relaţii cu lirica românească şi universală. C. Ivănescu este un poet de o profunzime rară, lectura creaţiei presupune un orizont de aşteptare familiarizat cu marea poezie a lumii. Prezenţa sa în poezia românească contemporană e o demonstraţie că încadrarea unui poet într-o direcţie literară e sortită hazardului. Un asemenea „rod” nu putea lua naştere decât printr-un talent de excepţie şi o cunoaştere profundă a ceea ce am putea numi, domeniul poeziei. T. Codreanu, autorul unui eseu despre Cezar Ivănescu afirmă că e „atât de modern şi de personal, el a avut curajul de a valorifica specia cea mai reprezentativă a genului popular – doina , cu rezultate absolut memorabile.” (9) Al Dobrescu găseşte că lirica lui C. Ivănescu e „Fruct al unei sensibilităţi baroce, cristalizată în forme profund personale, „La Baaad”, acest discurs liric ce are forţa copleşitoare a premoniţiilor dăruitului de zei, Thiresias, consacră un talent excepţional, probabil cel mai puternic din câte s-au ivit în poezia română în jumătatea de curs a acestui secol.” (10) Petru Ursache găseşte că. „Fiecare volum al lui Cezar Ivănescu a însemnat o adiere de aer proaspăt în spaţiul liricii din ultimele decenii, bântuită de şabloane... Este înzestrat cu o cultură temeinică din diversele domenii ale ştiinţelor umaniste, mitologie, cu preponderenţă indiană, scrieri literare, unele cunoscute direct de la sursă: clasică (greacă, latină), europeană (franceză, italiană, germană), estetică modernă, poetică, mergând până la simboluri.” (11) Şi aprecierile nu se opresc aici. În poezia ultimului veac Cezar Ivănescu este un reper.

IVĂNESCU, Dumitru, critic şi istoric literar. S-a născut la 17 octombrie 1939 la Bârlad, jud. Vaslui. Clasele primare le-a făcut la Şcoala Nr. 5, azi „Vasile Părvan”, iar cursurile secundare la Liceul „Gh. R. Cocreanu” din oraşul natal, absolvent din 1958. Între anii 19581963 a fost student al Fac. de Istorie a Universităţii „Alex. I. Cuza” din Iaşi. După absolvirea facultăţii s-a dedicat activităţii arhivistice. A fost numit iniţial arhivist principal la Arhivele Statului din Iaşi. După ce a parcurs toate treptele ierarhice, între anii 1969-1983, D. Ivănescu a devenit director al prestigioasei instituţii, în 1984. A fost cercetător şi cercetător principal la Institutul de Istorie „A. D. Xenopol” al Academiei Române din 1988 şi secretar ştiinţific al aceluiaşi institut. A obţinut doctoratul în istorie în anul 1999. A debutat în revista „Cronica”, în 1965 cu studii de istorie. Editorial a debutat în 1973 cu volumul „Alex, Ioan Cuza. Acte şi scrisori”. D. Ivănescu este o prezenţă activă în viaţa culturală a oraşului Iaşi. A colaborat la „Luceafărul”, „Cronica”, „Convorbiri literare”, „România literară”, „Ateneu”, „tribuna”, „Manuscriptum” etc.

OPERA: „Rod”, 1968; Rod III”, 1975; „Rod IV”, 1977; „Fragmente din muzeon”, 1982; „Doina”, 1983; „Rod”, 1985; „Doina”, 1986; „Sursele muţeniei”, 1994; „Opera poetică”, 2 vol. , 2000; „Pentru Marin Preda”, 1996; „Timpul asasinilor”, 1997; „Mica dramă”, piesă de teatru, jucată la Piteşti. Trad. împreună cu soţia: „De la Zamolxis la GinghisHan” de Mircea Eliade; „Eseuri (Mituri, vise şi mistere. Mitul eternei întoarceri” de M. Eliade; „Cugetări” de Pascal. Referinţe critice: Dan Laurenţiu, „eseuri asupra stării de graţie”, 1976; M. Iorgulescu, „Al doilea rond”, 1976; L. Alexiu, „Istoriografii lirice contemporane”, 1977; V. Felea, „Aspecte ale poeziei de azi”, 1977; D. Dimitriu, „Ares şi Eros”,1978; M. Niţescu, „Poeţi contemporani”, 1978; E. Dorcescu,

OPERA: „ Alex. Ioan Cuza. Acte şi scrisori”, 1973; „Documnete din Arhive ieşene”, vol. 1973, II, 1976; III, 1988; „Eminescu în documente de familie” (în colab.), 1977, ed. II, 2001; „Eminescu: sens, timp şi

239

devenire istorică”, vol. I- II, 1989; „ Tălmăciri din teatrul universal”, de Al. Philippide, volum apărut sub îngijirea sa, 1982; „Preocupări de teatru”, de M. Sadoveanu, idem, 1986. Referinţe critice: P. Creţia, în „Eminescu. Opere vol. IX şi XVI, 1989; Ş. Cioculescu, în „România literară”, 13, 15, 21, 1974; 26, 1976; D. Dimitriu, în „România literară”, , 2, 1983; Al. Dobrescu, în „Convorbiri literare”, 5, 1974; 6, 1976; 7, 1978; Dan Mănucă, în „Convorbiri literare”, 7, 1978; Ştefan Oprea, în „Cronica”, 10, 1983; M. Popa, în „Limbă şi literatură”, 10, 1983; Z. Sângeorzan, în „Cronica”, 24, 1978; 46, 1982; C. Trandafir, în „Viaţa românească”, 3, 1978; Al. Zub, în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie”, 1974.

condusă de Iorgu Iordan. În 1945 şi-a dat doctoratul în litere şi filosofie cu lucrarea „Probleme capitale ale vechii române literare”, iar în 1948 a fost titularizat ca profesor la Catedra de limbă română şi dialecte până în 1952. Din acest an începe în viaţa lui Gh. Ivănescu o perioadă dificilă, datorată aceloraşi conflicte mereu generate între intelectualii români, cu mari greutăţi şi decepţii. Rătăceşte între Bucureşti, Timişoara, Craiova. În 1965 este ales membru corespondent al Academiei Române, ca o recunoaştere a meritelor ştiinţifice. Între 1969-1971 este directorul Centrului de Istorie, Filologie şi Folclor din Craiova, apoi revine la Iaşi în calitate de profesor de lingvistică indoeuropeană şi lingvistică românească. Elaborează lucrări fundamentale pentru istoria lingvisticii şi culturii româneşti. A fost prezent la congresele internaţionale de specialitate: Sofia, Bucureşti, Quebec, Montreal, Bologna, Florenţa etc.

IVĂNESCU, Gheorghe, lingvist şi istoric literar. S-a născut la 2 noiembrie, 1912 în comuna Vutcani, jud. Vaslui şi s-a stins din viaţă la 3 iunie, 1987 la Iaşi, înmormântat fiind la cimitirul Eternitatea. După studii elementare în satul natal, a urmat cursurile Liceului Codreanu din Bârlad. În timpul studiilor universitare urmate la Fac. de Litere şi filosofie a Universităţii din Iaşi, s-a bucurat de prezenţa unor profesori de înaltă ţinută intelectuală ca Al. Philippide, G. Ibrăileanu, G. Pascu, Iorgu Iordan, Ilie Mihnea, Orest Tafrali. În 1933 era licenţiat în ştiinţe filologice cu „magna cum laude”. Între 1934-1935 a făcut specializare la Paris, iar între anii 1935-1937 la Roma. A continuat şcoala ieşeană a lui Al. Philippide, preocupat fiind însă şi de istorie literară, logică, filosofie, stilistică poetică. Timp de zece ani a fost asistent la Catredra de lingvistică romanică

OPERA: „Istoria limbii române” un amplu tratat, 1980; „Lingvistică generală românească” în colaborare cu T. Simenschy, 1983; „Originea românilor”, 1947; „Istoria limbii române literare”, 1947; „Sintaxa limbii române moderne”, 1948; „Istoria limbilor romanice”, 1962; „Gramatica comparată a limbilor romanice”, 1965; Referinţe critice: în volume; I. Balacciu şi R. Chiriacescu, „Dicţionar de lingvişti şi filologi români”, 1978, p. 154; Gr. Ilisei, „Portrete în timp”, 1990; I. D. Lăudat, „Universitatea românească în perioada 1918- 1948, 1980, p. 9-10; „Mic dicţionar enciclopedic”, 1972, p. 1323; Tr. Nicola, „Liceul Gh. R. Codreanu...”, 1971; Titus Raveica, „Memoria amfiteatrelor”, 1994, p. 135-136; Dorina Rusu, „Membrii Academiei Române”, 1966-1996; „Mic dicţionar”, 1996; p. 179; „Universitatea din Iaşi”, 1860-1985, 1985; „Dezvoltarea ştiinţei”, 1986; N. Busuioc, „Scriitori şi publicişti ieşeni contemporani”, 2002, p. 243-244.

240

Î ÎNVĂŢĂTORIMEA VASLUIANĂ, revistă de educaţie, cultură şi literatură apărută la Vaslui în 1936 sub conducerea unui comitet. Apariţia ei a fost iniţiată de „Asociaţia Profesională a Învăţătorimii”. Articolul de fond al primului număr era semnat de D. V. Toni şi el considera revista drept „o nouă manifestare a energiei învăţătoreşti în mers către realizarea scopurilor urmărite de asociaţia noastră”. Învăţătorii urmau să apere „din toate puterile sufletul instituţiei naţionale în serviciul căreia stau.” Redactori şi colaboratori erau: Gheorghe Vierescu, Vasile Vartolomeu, Dumitru Cotoranu şi Constantin Capră. De altfel ei au asigurat revistei un caracter literar şi cultural, să se afirme ca „tribună literară”. Programul revistei se vedea şi din rubricile pe care le precizase de la început: „Şcolare”, „Literare”, „Profesionale” şi „Diverse”. Deşi partea literară nu a reuşit să impună talente deosebite, ea a contribuit la întreţinerea unui climat propice, a publicat producţii lirice, epice şi chiar critice originale sub semnătura unor V. I. Arion, C. Capră, Octavian Mărculescu,, C. G. Costin etc. Astfel, V. I. Arion semnează studiul „Eminescu a fost un pesimist creator”, G. Bosânceanu semnează articolul „Preocupări sociale în opera lui George Coşbuc”. C. Capră, afirma într-un studiu „necesitatea categorică a idealului moral în artă”. Tot el semna un studiu intitulat „Lectura preferată a tineretului nostru şcolar”, concluzii la care a ajuns în urma unei anchete făcute cu ajutorul unor „buletine de lectură”. În „Documente omeneşti” a fost evocată personalitatea lui Al. Philippide. C. Ciubotaru, mai târziu cadru universitar şi decanul Fac. de Istorie a Universităţii din Iaşi, a publicat un studiu intitulat „Lupta de la Vaslui”. Cât priveşte partea literară, V. I. Cataramă, într-un studiu despre presa vasluiană din 1970, constată „mediocritatea producţiei – textelor, lipsa capacităţii de selecţie”. (1) Poezie au publicat Ecaterina Ene, Maria Răşcanu, Enache T. Ion,

Ecaterina Lavric (versuri pentru copii), Gh. Conoro, Cleopatra Vierescu. Petre Vieru şi C. Procopie au publicat epigrame şi cronici rimate. Proza era reprezentată şi de Savile Natba, pseudonimul lui Vasile Taban. Textele sale aveau o vădită tentă sămănătoristă. De altfel Vasile Taban şi- a publicat cărţile de proză în editură proprie. Texte în proză au mai publicat: Maria Răşcanu, Emil Trifan, Enache Ene, Constantin Taban etc. Nu lipsesc memorialele de călătorie, a la C. Hogaş sau Al. Vlahuţă ale lui Petru Vieru şi G. Scutaru. Revista a reprezantat un reper local pentru cultură.

Referinţe bibliografice: „Urme pe timp”, 1970. Note: V. I. Cataramă, „File din istoricul presei vasluiene”, în „Urme pe timp”, 1970, p. 165-182.

241

J Referinţe critice: Ştefan Bezdechi, în „Însemnări ieşene”, 10, 1939; Păunescu-Ulmu, în „Ramuri”, ian.-febr. 1939; C. Vişan, în „preocupări literare”,IV, 1939; Th. Syimenschi, în „Cuget moldovenesc”, 6-7, 1941; D. M. Pipidi, în „Revista clasică”, 19411942; M. Sevastos, „Amintiri de la „Viaţa românească”, 1966; idem, „Documente omeneşti. Amintiri”, 1970; Tr. Nicola, „Monografie...1971; M. Straje, „Dicţionar de pseudonime”, 1973; Ionel Maftei, „Personalităţi ieşene”, vol. III, 1976; „Scrisori către Ibrăileanu”, 1966; Vl. Streinu, „Pagini de critică literară”, vol. V, 1977 etc.

JACOTĂ, Mihai, publicist. S-a născut în cătunul Văleni, satul Vâltoteşti, com. Băseşti, azi Viişoara, din jud. Vaslui, la 12 noiembrie, 1881 din părinţi răzeşi. A făcut şcoala primară în cătunul natal şi a intrat apoi ca bursier la Liceul Codreanu din Bârlad, absolvent din 1900. A fost coleg cu V. Pârvan şi Neculai Zaharescu-Karaman. Era unul din elevii care au iniţiat „Societatea literară-ştiinţifică „Stroe Beloescu”. După ce a urmat cursurile Fac. de Litere şi Filosofie, secţia Limbi clasice a Universităţii din Iaşi, în 1906 era licenţiat şi a fost numit profesor de limbă greacă (elină) la un liceu din Brăila, de unde a plecat la Iaşi, la Liceul Internat, „C. Negruzzi”, mai întâi profesor provizoriu (1907) şi definitiv în 1910. În acelaşi an a început să colaboreze la „Viaţa românească”, fiind unul din întemeietorii ei, cu traduceri din autorii clasici antici, susţine, împreună cu alţi colaboratori rubricile „Miscellania”, „Revista revistelor”, „Recenzii”, „Mişcarea intelectuală în străinătate”, „Bibliografie”. Semna cu numele său sau cu iniţialele M. J. A funcţionat la Liceul Internat „C. Negruzzi” din Iaşi până la pensionare, la 1 septembrie, 1941. A încetat din viaţă la Ploieşti la 2 iunie, 1945. Despre profesorul Mihai Jacotă s-au exprimat elogios D. Botez în „Monografia Liceului Internat „C. Negruzzi, 75 de ani”, 1970, p. 32.

JELESCU, Benedict, prozator, publicist. S-a născut la 1 martie, 1940 la Cahul în Basarabia. A făcut studii primare şi secundare în oraşul natal şi Facultatea de Filologie a Universităţii din Iaşi, licenţiat din 1965. A lucrat în ziaristică la publicaţii locale, „Flacăra Iaşului” şi „Vremea nouă”. La „Vremea nouă” a fost mulţi ani redactor-şef. A lucrat şi la Radio Iaşi. Din 1990 şi până la pensionare, a lucrat în învăţământ ca profesor de limba şi literatura română la Liceul Industrial Nr. 1, azi „Ştefan Procopiu” din Vaslui. A debutat ca publicist la „Flacăra Iaşului” dar şi cu schiţe şi povestiri în revistele „Cronica”şi „Ateneu”. La Liceul „Ştefan Procopiu” a iniţiat şi o revistă a elevilor LYSP. Debutul editorial are loc în 1993 cu volumul de proză scurtă „Aventuri umoristice”. Textele unor piese de teatru puse în scenă la Iaşi şi Vaslui, „Nuntă la Clid”, „Legea birocraţiei octogonale”, ,,Copiii de la Grand Hotel”, au rămas în manuscrie. A scris librete pentru spectacole muzicale: „Doi paşi prin Iaşi şi 11 m muzical” şi „În pas de dans pe Bega (Timişoara)”. Benedict Jelescu se pare că nu şi-a luat talentul în serios.

OPERA: Perikles, „Un discurs funebru”, în „Insemnări ieşene”, 1938; Plutarchos, „Vieţi paralele ale oamenilor iluştri”, trad. 1938; Thukidides, „Războiul peloponeziac”, trad. , 1941; Plutarh, „Reformele lui Agis la Sparta”, trad. 1962; Plutarh, „Refoermele lui Cleomenes la Sparta”, Tukidides, „Populaţia Greciei”, trad. 1962; idem, „Creta lui Minos”; ibidem, „Supremaţia myceniană” etc; Recenzii în „Viaţa românească”: Dinescu Eugeniu, Euripide, „Ecuba”, trad. 4 apr. 1908; „Terenţiu Africanul Publi, „Gormena”, comedie în 5 acte, trad. de G. Coşbuc; „Calendar arâmnesc”, 1908; Constantin Litzica, „Catalogul manuscriptelor greceşti”, 1909; lista cuprinde 62 de recenzii.

OPERA:„Aventuri umoristice”, 1993; Referinţe bibliografice: Petru Necula, Ciobanu, „Dicţionarul... 2001.

242

Mihai

JOMIR, Constantin, prozator, publicist. S-a născut la 6 februarie, 1844, în satul şi comuna Olteneşti, jud. Vaslui. După şcoala primară din satul natal, 1951-1955, a urmat clasele gimnaziale la Liceul „Gh. R. Codreanu din Bârlad, până în 1958, iar cursul superior e urmat la Liceul Militar „D. Cantemir” de la Breaza (1958-1962). În 1962 a fost numit profesor suplinitor de limba şi literatura română la Şcoala Generală Olteneşti. Între anii 1969-1974 a urmat la fără frecvenţă cursurile Fac. de Filologie a Universităţii din Iaşi. Între timp a funcţionat şi ca director al Şcolii Olteneşti până în anul 1973 cînd, în urma unui concurs, a fost numit redactor, apoi publicist la ziarul local „Vremea nouă” din Vaslui, devenit după revoluţie, „Adevărul”. După 1989 a funcţionat

ca secretar-general de redacţie şi apoi redactorca redactor-şef şi director al ziarului „Adevărul”, până în martie, 2002. A debutat ca publicist în 1973 în „Vremea nouă”, a colaborat şi colaborează la „Milcovul” (Vrancea), „Dobrogea nouă” (Constanţa), „Flacăra Iaşului”, Radio Iaşi, „Clopotul” (Botoşani), „Znamia” (Leova) şi chiar la publicaţii poloneze. În acest timp a urmat, prin corespondenă, cursuri de perfecţionare în calitate de ziarist, fiind diplomat în domenii ca: Fac. de Ziaristică din Bucureşti (1978-1982), Atestat în ziaristică din 1977; studii postuniversitare în ziaristică; Abssolvent American University by Mail, din 1994. A făcut parte din diverse delegaţii de peste hotare. Debutul editorial are loc în 2004 cu volumul „Zbor ucis”. Este onorat cu Premiul de Excelenţă pentru cel mai longeviv ziarist din presa locală. OPERA: „Zbor ucis”, proză scurtă, Ed. Princeps Edit, Iaşi, 2004. Referinţe critice: T. Pracsiu, prefaţă la volumul „Zbor ucis”.

243

K KIRIACESCU – JIU, Nicolae, prozator. S-a născut la Bârlad, la 6 august, 1899 unde a urmat şcoala primară şi cursurile Liceului Codreanu, absolvent al secţiei moderne din 1920. A făcut studii superioare la Fac. de Litere şi Filosofie a Universităţii Bucureşti, cu o teză de licenţă finalizată în anul 1927. Între anii 1925-1934 este profesor la Craiova, iar în 1934 a fost numit şeful secţiei de cenzură la prefectura judeţului Dolj. Începuturile publicistice datează din 1920, după absolvirea liceului. A fost redactor al unor publicaţii de interes local: „Conştiinţa naţională”, „Presa Olteniei” şi „Biruinţa” din Craiova. La ultima publicaţie a susţinut cronica dramatică. Nereeditată, opera lui Kiriacescu a intrat adânc în uitare.

El a continuat să fie proprietar de terenuri din acest judeţ prin testamentul din 1849 când i se lasă moştenire via din podgoria Huşi, de lângă biserica catolică. Se spune că marele om politic se considera el însuşi „puţin huşean”. După cum se vede, ca şi în cazul lui D. Cantemir, legăturile cărturarului cu aceste locuri sunt trainice. (1) Viitorul om politic moldovean a primit şi el primele învăţături de la dascălul maramureşean Gherman Vida, ca şi V. Alecsandri, după care a început să înveţe carte în limba franceză, la pensionul lui Victor Cuenim din Iaşi unde era coleg cu viitorul poet, precum şi la un institut francez de la Miroslava. În 1834 a plecat în Franţa la Luneville, împreună cu fiii domnitorului M. Sturza, dar în mod surprinzător, viitorii revoluţionari sunt trimişi la Berlin ca să nu fie contaminaţi de ideile revoluţionare franceze”.(2) În Franţa a studiat Literele, la Berlin, Istoria şi Dreptul, dar nu i-a fost străină filosofia germană a timpului. În Germania şi-a însuşit o cultură solidă ca urmare a contactului cu savanţi de renume şi profesori celebri de „formaţie hegeliană”. (3) Era înclinat din anii tinereţii spre studiul documentelor istorice vechi din ţară şi din străinătate, aflate în bibliotecile apusene, privitoare la Moldova şi Ţara Românească. În 1837, în urma investigaţiilor făcute, publică în limba franceză şi germană două studii: „Moldau und Wallachei Romaniche oder Wallachisce Sprache und Literatur” (în „Magazin fur die Literatur des Auslandes”) şi „Esquise sur l’ histoire les moeurs et la langue des Cigains”, referitor la eliberarea ţiganilor robi din ţară. Cel mai important studiu este însă „Histoire de la Valachie, de la Moldavie et des Valaques transdanubiens”. Cu o întinsă cultură umanistă, prezenţa sa într-o lume cu o altă viziune antropologică decât cea din Moldova acelei vremi, unde părinţii îşi ţineau odraslele din scurt, chiar cu implicarea domnitorului, i-au impus o atitudine activă. Viitorul îndrumător cultural îşi făcuse proiecte măreţe. În aceste condiţii nu a ezitat să se întoarcă în Moldova în

OPERA: „Chiril Furtună”, nuvele şi schiţe, 1928; „Mira”, nuvele şi schiţe;, 1929; „Tragedia unei vieţi”, roman, 1931; Referinţe critice: Lucian Predescu, „Enciclopedia Cugetarea”, 1940, p. 264. V. Grigoraş, „Fragmente...” 2001.

KOGĂLNICEANU. Mihail, istoric, publicist, îndrumător al culturii şi literaturii, scriitor. S-a născut la 16 septembrie, 1817 la Iaşi din părinţi boieri, proprietari de moşii în comuna Arsura, în apropiere de Huşi, jud. Vaslui. Azi satul îi poartă numele. Leon Volovici notează în „Dicţionarul... până la 1900” că Mihail Kogălniceanu se trage dintr-o veche familie moldovenească de răzeşi înstăriţi şi cu slujbe (având printre ei şi un presupus cronicar, Eanache Kogălniceanu). Tatăl scriitorului, Ilie Kogălniceanu a izbutit să ajungă la ranguri şi funcţii importante. Mama, Catinca Stavilă, a fost crescută în familia viitorului domn al Moldovei, Mihail Sturza. Mihail este primul din cei zece copii ai familiei.

244

anul 1838, şi să desfăşoare, alături de Gh. Asachi, o vie activitate de publicist. Ceea ce a făcut în anii următori echivalează, dacă nu cumva depăşeşte în claritate, ceea ce a făcut I. H. Rădulescu în Ţara Românească. În 1838 a devenit conducătorul revistei „Alăuta românească”, o serie nouă a suplimentului literar al ziarului „Albina românească”. Pentru că ideile vehiculate erau prea îndrăzneţe, publicaţia a fost interzisă. Dar ca o compensaţie, în 1840 (îşi propusese ca dată 1 ianuarie,) scoate „Dacia literară”, cea mai importantă revistă românească, timp de mai bine de jumătate de veac, cu ecou până în zilele noastre, dacă ne gândim la perenitatea ideilor vehiculate. Programul acestei reviste a inspirat programele culturale şi literare ale publicţiilor multă vreme de la dispariţia ei prematură. Meritul viitorului cărturar nu este numai acela de a proiecta un viitor literar al spaţiului vechii Dacii, ci şi punerea în evidenţă a unui principiu în mare măsură neluat în seamă până la „Introducţie”, cel al specificului naţional şi al originalităţii actului literar. Acţiunea lui se materializează cu un act de solidaritate scriitoricească în cele două principate. În paginile revistei „Dacia literară” se întâlnesc scriitori din toate provinciile României de mai târziu: C. Negruzzi, V. Alecsandri, N. Bălcescu, Gr. Alexandrescu, Al. Donici, C. Stamati, Al. Hrisoverghi, D. Ralet, C. Caragiali etc. Un alt act cultural de importanţă majoră este cel al reanimării Teatrului Naţional din Iaşi, când M. Kogălniceanu, V. Alecsandri şi C. Negruzzi ajung directori ai prestigioasei instituţii. În ce măsură a contribuit la afirmarea ei se poate vedea din documentele vremii: traducerea unei piese franceze, „Orbul fericit” şi o prelucrare după un model, „Două femei împotriva unui bărbat”. Dar activitatea omului de cultură are repere diverse, una dintre ele, foarte importantă, fiind istoria. Încă din timpul studiilor în Germania este interesat de recuperarea vechilor documente istorice din cele două principate. Acum proiectează editarea acestor documente în celebra de acum „Arhiva românească” dintre anii 1840-1845. Trei volume adună aceste mărturii, mai întâi, cele moldoveneşti, „Letopiseţele Ţării Moldovei”, din 1845, completată în a doua ediţie cu cele munteneşti. Paralel realizează o antologie de documente

cronicăreşti traduse în limba franceză, pentru a face cunoscută lumii istoria românilor. În 1843, este numit profesor la Academia Mihăileană din Iaşi, pentru scurtă vreme însă, pentru că viitorul revoluţionar exprima în „Cuvântul pentru deschiderea cursului de istorie naţională” idei supărător de îndrăzneţe faţă de o cârmuire înţepenită într-o vechime maladivă şi pentru acest fapt, cursul este şi el suspendat, aşa cum s-a întâmplat cu multe acte de acest gen. Se cunoaşte faptul că, după suspendarea revistei „Dacia literară” (apărută numai în trei numere în martie, 1840), Kogălniceanu a scos o altă revistă, „Propăşirea” (tot pentru scurtă vreme, 9 ian. – 28 oct. 1844), în conducerea căreia se mai aflau V. Alecsandri, I. Ghica, şi P. Balş. Publicaţia continua programul „Daciei...” din

care pricină a fost şi ea interzisă de cenzură. Încercarea de a o reedita eşuează, deşi în prima serie apăruse deja cu nume schimbat, „Foaie ştiinţifică şi literară”. Pentru că din ordinul ocârmuirii editarea unor reviste s-a lovit de severitatea cenzurii, gazetarul şi publicistul recurge la editarea unor almanahuri şi calendare „inofensive” pentru a-şi pune în aplicare planurile. Aşa au apărut între anii 1842-1845 „Calendar pentru poporul român”, având două părţi, una „literar ştiinţifică”, cum ar fi: „Despre civilizaţie”, „Despre pauperism”, etc şi o a 245

doua, cu date interesând stăpânirea. Relaţiile cărturarului cu domnitorul se deterioarează semnificativ. A fost mai întâi surghiunit la Mănăstirea Roşca, apoi, eliberat, a obţinut dreptul de a călători în străinătate şi a plecat mai întâi în Franţa, la Paris, unde îl întâlneşte pe N. Bălcescu, apoi în Spania. Împreună cu N. Bălcescu a proiectat un dicţionar istoric, dar evenimentele, precipitându-se, ideea rămâne numai în stadiul iniţial. În 1848 a luat parte la Mişcarea Revoluţionară din Moldova, de la Iaşi, afându-se printre conducători, mişcare redusă doar la nişte manifestări de stradă neviolonte, din care pricină, eşecul acţiunii era aşteptat. Participanţii activi sunt „alungaţi” din Iaşi şi M. Kogălniceanu a ajuns la Cernăuţi, unde a redactat un manifest revoluţionar intitulat „Dorinţele partidei naţionale din

impuneau reforme sociale, cele care priveau soarta ţăranilor. Cele mai mari dificultăţi ale guvernului, căderile acestuia, au avut drept cauză atitudinea omului politic faţă de împroprietărirea tăranilor. Discursul în Parlamentul ţării, „Pentru împropietărirea ţăranilor”, îl aşază în fruntea oamenilor politici ai vremii. După înlăturarea lui Alex. I. Cuza, a continuat să deţină funcţii importante în stat: ministru de interne (1868-1870, 1879-1880); ministru de externe (1876, 1877-1878); ministru plenipotenţiar la Paris, (1880). Nu a abandonat însă activitatea cu caracter cultural, iniţiativele sale în acest plan fiind decisive: înfiinţarea Universităţii din Iaşi; în 1868 a devenit membru al Societăţii Academice, în cadrul căreia a fost vicepreşedinte şi apoi preşedinte (1887-1890) Au rămas celebre discursurile: „Dezrobirea ţiganilor”, „Ştergerea privilegiilor boiereşti”, „Emanciparea ţăranilor” şi mai cu seamă Discursul de la Berlin, din 1878 la Tratatul de pace, în urma Războiului de Independenţă, când omul politic a încearcat să recupereze teritoriile răpite de către Imperiul Ţarist. M. Kogălniceanu era un intelectual a cărui concepţie despre evoluţia societăţii pornea de la idei progresiste, democratice. Nu este posibilă o civilizaţie fără o evoluţie socială concretă, pozitivă. Aceste idei au fost dezvoltate în studiul „Despre civilizaţie” din 1845. Martor al descoperirilor ştiinţifice ale vremii şi adept al gândirii filosofice înaintate, omul de cultură vizionar crede cu drept cuvânt că acestea cereau o adaptare a sistemelor sociale, bazate pe realităţi noi, ori contrastul cu civilizaţia apuseană (franceză, germană etc), au făcut din viitorul cărturar şi om politic, un raţionalist convins, pătruns de ideea evoluţionismului social, ori acestea erau o utopie fără reforme pe măsură. Dar cărturarul şi revoluţionarul aveau în faţă idealuri majore, greu de realizat în condiţiile în care naţiunea din care făcea parte era subjugată de o putere străină. Lupta pentru emanciparea socială era de asemenea imposibil de împlinit fără emanciparea naţională. De aceste două direcţii se lega destinul poporului român. Era desigur o viziune romantică, pentru că epoca era de aşa natură, dar M. Kogălniceanu avea în faţa lui un program lucid de care se lega studiul trecutului neamului, tradiţiile şi obiceiurile strămoşeşti,

Moldova” şi „Proiect de constituţie pentru Moldova”. În 1849, după schimbarea domnitorului, când pe tronul Modovei a venit Grigore Alexandru Ghica, M Kogălniceanu s-a întors din exil (fusese la Paris şi Viena) şi a intrat cu acelaşi elan în mişcarea politică, de data aceasta ca susţinător al reformelor sociale şi politice. A ocupat funcţii însemnate la nivelul de sus: Director al Departamentului Lucrărilor Publice, 1849-1850, deputat în Divanul Ad-Hoc şi era un militant activ al luptei pentru Unire. Evenimentele s-au precipitat, iar după Unire, M. Kogălniceanu se află în fruntea instituţiilor noului stat, Principatele Unite. A renunţat să candideze la domnie şi a susţinut candidatura lui Alex. I. Cuza. În 1855 conducea ziarul „Steaua Dunării”, jurnal politic, literar şi comercial. Devenit prim-ministru după Unire a contribuit hotărâtor la statuarea principalelor reforme politico-economice. În primul rând se 246

posibilităţile de realizare a idealurilor de înnoire. Limba şi tradiţiile reprezentau condiţia păstrării naţionalităţii în faţa presiunilor externe. Elogiul tradiţiei s-a făcut în defavoarea cosmopolitismului, a „hainelor din afară”. Într-un fel, se prefigurează „teoria formelor fără fond” a lui T. Maiorescu, chiar dacă Revoluţia de la 1848 a ajuns la alte concluzii practice. La baza programului politic al său se afla idealul paşoptist, cel de emancipare naţională a românilor prin unire şi dobândirea autonomiei statale. Acestea nu se puteau impune fără înlăturarea privilegiilor şi abuzurilor boiereşti şi fără împroprietărirea ţăranilor, precum şi acordarea de drepturi civile şi politice tuturor cetăţenilor. Dincolo de activitatea politică, Mihail Kogălniceanu este un om de cultură cu o viziune largă, un deschizător de drumuri. Ca îndrumător al culturii şi literaturii, privea fenomenul artistic tot din perspectiva spiritului reformator. Literatura răspundea intenţiilor lui de a face cunoscute ideile naţionale. Luminarea culturală era o condiţie a progresului. Totuşi el a respectat principiul potrivit căruia literatura are specificul ei ca artă şi a contribuit la „constituirea unei doctrine literare” prin trasarea liniilor esenţiale privind dezvoltarea literaturii române într-o perioadă când aceasta se afla la nişte începuturi nesigure. Interesant este faptul că a practicat pentru prima oară în literatura română o critică de direcţie culturală, chiar dacă aceasta nu se întemeia pe principii estetice sigure. Atât „Dacia literară” cât şi „Propăşirea” sau „Steaua Dunării” îşi construiseră demersul pornind de la un program, iarăşi o situaţie inedită. Ele imprimau literaturii o direcţie de dezvoltare, scriitorii sunt îndemnaţi să scrie opere originale, făcând apel la surse de inspiraţie autohtone. Acordă o importanţă majoră dezvoltării şi consolidării limbii. Kogălniceanu combate „traducţiile”, devenite „o manie primejdioasă”. „Dacia literară” însăşi trebuia să devină „un repertoriu general” al literaturii în care să se întâlnească scriitorii din toate colţurile fostei Dacii. Îndemnul lui nu a rămas fără urmări; el este îndrumătorul care a făcut pasul necesar la începuturile literaturii, poate mai insemnat decât cel al lui I. H. Rădulescu care ignora spiritul critic. Nu e nici o exagerare că spiritul

critic s-a născut în spaţiul moldav. Cei care consideră că M. Kogălniceanu este încă tributar ideii că literatura trebuie să se subordoneze idealurilor naţionale şi sociale, ori morale, uită că acest cărturar aparţine, cel puţin ca îndrumător al culturii şi literaturii primei jumătăţi de secol al XIX-lea, când peste tot cultura şi literatura aveau la bază concepte pozitive, urmărea idealuri romantice; un îndrumător oarecare nu putea să promoveze idei estetice care încă nu se născuseră. Nu-i putem reproşa acest fapt cât încă în liteartura europeană se cultivau concepte pozitive (vezi H. Friederich). A practicat critica literară nepărtinitoare în recenziile publicate în revistele conduse de el: o prefaţă la un volum de poezii de Al. Hrisoverghi, polemici purtate cu Gh. Asachi, Gh. Sion sau I. Mureşianu, chiar dacă în texte se simte lipsa simţului analitic. Avea totuşi spirit sintetic şi o viziune de ansamblu în studiile publicate la Berlin în 1837 în limba germană, rămase în manuscrise. Aceste studii priveau evoluţia culturii şi literaturii române. Mihail Kogălniceanu a avut, fără tăgadă, şi talent de scriitor, deşi el nu s-a considerat aşa niciodată. Este drept că îndrumătorul literar şi omul politic au sacrificat scriitorul. Avea un stil personal format şi acest aspect se poate descoperi din scrisori (la vremea aceea, şi mai târziu, se cultiva această specie literară), mai ales cele adresate de la Berlin sau Luneville tatălui său. Adunate într-un volum, scrisorile au căpătat aspectul unui roman epistolar, un adevărat bildungsroman A debutat în „Alăuta românească în anul 1838 cu o localizare (era la modă procedeul, motivul literar) a unei povestiri a lui G. A. Burger intitulată „Impăratul şi braminul” şi cu o traducere din Schiller, „Inelul lui Policrat”. La acestea se adaugă „Adunări dănţuitoare” din 1839 în care evocă figuri pitoreşti din societatea vremii, din Moldova. (Mulţi scriitori din epocă au tratat tema). În „Dacia literară” exista o rubrică, „Scene pitoreşti din obiceiurile poporului”. La această rubrică a semnat o scriere cu titlul „Nou chip de a face curte” în care, ca un adevărat etnograf şi iubitor de folclor, aşază în pagină imaginea unei nunţi tradiţionale din mediul rural, punând-o în opoziţie cu moravurile decăzute ale lumii orăseneşti. Scriitorul nu uită 247

să aşeze la locul ei boierimea ruginită, adversară a înnoirilor. În schiţa „Fiziologia provinţialului în Iaşi” din 1844, se dovedeşte un prozator mai sigur pe mijloacele narative. Scrierea e un fel de parodie la adresa scrierilor romanţioase, dar e sigur influenţată de scrierile pe aceeaşi temă ale lui C. Negruzzi. Prozatorul are disponibilităţi descriptive (oameni, locuri, detalii imagistice) iar realismul se impune prin portrete realizate de cele mai multe ori prin contrast. Limba e presărată cu expresii autohtone dar nu lipsesc neologismele. În 1850, a publicat în „Gazeta de Moldavia” fragmente dintr-un roman rămas nefinalizat, intitulat, „Tainele inimii”. Intenţia iniţială a autorului a fost aceea de a scrie un roman cu intrigă erotică, dar şi cu caracter social şi politic. Modelul este balzacian, autorul preţuindu-l nespus pe autorul „Comediei umane”. (De altfel, M. Kogălniceanu a tradus din Balzac „Physiologie du mariage”) Din textul cunoscut se desprinde un prozator stâpân pe arta scrisului, dovedeşte un bun simţ al gradaţiei; se desprinde din text talentuil oratorului, sugestii şi viziuni picturale etc. (4) În manuscrise au rămas notele de călătorie (o altă temă majoră cultivată în epocă). Din ele se desprind observaţii şi consideraţii privitoare la locul final al călătoriei, în cazul de faţă, Viena şi Spania. A scris şi povestiri istorice din trecutul Moldovei: „Ştefan cel Mare în Târgul Băiei” şi „Un vis al lui Petru Rareş”. De asemenea este autorul unor foiletoane cu temă politică, rămase risipite prin publicaţii. În „Curierul Iaşilor” din 10 februarie, 1860, o asemenea scriere pune în evidenţă un spirit ascuţit şi plin de vervă. Titlul a apărut în „Steaua Dunării” şi a fost semnat Civis Bahluensis. A scris şi două pamflete, în timpul mişcării revoluţionare de la Iaşi, împotriva domnitorului: „Noul acatist al marelui voievod Mihail Grigoriu” şi „Carte a fostului rege

Ludwig Filip către încă fiindul domn Mihail Sturza”. Din ele răzbate o atitudine tranşantă a prozatorului printr-o „acumulare paroxistică a invectivelor la adresa domnitorului”. (5) Discursurile sale politice dezvăluie nu numai idei politice înaintate ci şi calităţi literare. Impresionant este Discursul la Congresul de la Berlin” din iulie 1878, ţinut în limba germană, dar tradus de Gh. Bibescu şi pus în volumul „Istoria unei fruntarii”. Acesta dă întreaga măsură a patriotismului omului politic, dar şi literatului. Mihail Kogălniceanu este un nume sonor prin complexa lui activitate culturală, literară şi politică. OPERA: „Iluzii pierdute. Un întâi amor”, 1841; „Scrisori”, 1834-1849, prefaţă de P.V. Haneş, 1913; „Scrisori şi discursuri comentate de Nicolae Cartojan”, ed. II, 1939; „Opere”, I, ed. critică de A. Oţetea, 1946; „Scrieri alese”, I, II, es. de D. Simionescu, 1955; „Discursuri parlamentare din epoca Unirii”, ed. de V. Diculescu, 1959; „Scrisori. Note de călătorie”, ed. de Aug. Z. N. Pop şi D. Simionescu, 1967; „Opere” I, ed. de Dan Simionescu, 1974, II, 1976, IV, 1978. Referinţe critice: N. Iorga, „Mihail Kogălniceanu, scriitorul, omul politic şi românul”, 1920; Radu Dragnea, „Mihail Kogălniceanu”, 1924; G. Călinescu, „Istoria...”, 1941; N. Cartojan, „Mihail Kogălniceanu, activitatea literară”, 1942; Ş. Cioculescu, „Mihail Kogălniceanu, scriitorul” în „Kalende”, II, aug.- sept. 1943; Perpessicius, „Jurnal de lector”, 1946; Aug. Z. N. Pop, „Catalogul corespondeţei lui M. Kogălniceanu”, 1959; V. Ionescu, „M. Kogălniceanu, contribuţie la cunoaşterea vieţii, activităţii şi concepţiilor sale”, 1963; G. Ivaşcu, „Istoria...”, 1969; D. Popovici, „Romantismul românesc”, 1969; Al. Zub, „M. Kogălniceanu”, 1817-1891, 1974; M. Zaciu, „Glose la Kogălniceanu”, în „România literară”, 14 aprilie, 1975 etc, etc, etc. Note: 1. V. Grigoraş, „Fragmente...”, p. 199; 2, 3, „Dicţionarul... până la 1900”, 1979, p. 479; 4, 5. idem. p. 482

248

L LAMBRINO, Aurel, prozator, publicist. S-a născut la 4 aprilie, 1911 la Iaşi, oraş în care parcurge toate treptele şcolare, primare, secundare şi universitare. A fost diplomat al Fac. de Litere şi Filosofie a Universităţii Mihăilene din capitala Moldovei. În perioada studiilor cochetează cu literatura într-o susţinută corespondenţă cu Camil Petrescu. Nonconformist fiind, descoperă poezia decadentă a lui Rimmbaud şi vrea să-l priceapă, să-l recepteze. Din această perioadă datează un manuscris, „Fluieră vânt” (fără să-i dea valoare literară), dar să-l păstreze „ca pe un document de neseriozitate sentimeantală a mea”. (1) A fost profesor la Bârlad, la Şcoala Comercială Superioară, unde a dus o viaţă plină de lipsuri materiale cronice (probabil că aşa a fost să fie la noi). În plus, directorul şcolii la care funcţiona i-a reţinut salarul pe perioada concediului. În 1935 a părăsit Bârladul, nu fără bucuria că a scapat de cei care l-au incomodat, şi a ajuns în oraşul natal. Datele biografice ale lui A. Lambrino nu sunt prea sigure. A lucrat ca profesor şi în capitală, la Liceul „Mihai Vteazul”, a fost chiar director în perioada de până la 1948. Nu se ştie însă din ce cauză a părăsit învăţământul, dar multe se puteau întâmpla atunci. Nu se ştie dacă a avut dificultăţi cu regimul totalitar, că a fost sau nu victimă a epurărilor; un lucru este sigur, că a lucrat ca redactor la publicaţii de prestigiu, „Luceafărul” şi „Viaţa românească”. Cât priveşte anul debutului, 1924 în ziarul ieşean „Lumea”, data nu este prea sigură. În corespondenţa cu Camil Petrescu, aflăm că a vrut să debuteze în volum cu girul acestuia. I-a trimis un manuscris pe care autorul romanului „Ultima noapte...” i l-a respins, iar în relaţiile epistolare dintre ei s-a pus punct final. Cel mai

sigur este că debutul are loc în 1929 la „Bilete de papagal”, unde, până în 1930 i-au apărut textele din seria „Poveştile titirezului şchiop”, volum care va vedea lumina tiparului în 1975. Editorial a debutat în 1957 cu volumul „Întoarcerea feciorului”, o culegere de trei nuvele având ca temă „biografii militare semnificative pentru războiul antisovietic, războiul antihitlerist şi reîntoarcerea din război”, (2) proză cu tentă proletcultistă. După 1948 mai cu seamă, se dedică scrisului şi publicisticii. Cea mai mare parte a timpului o dedică însă traducerilor din limba rusă, iar faptul acesta i-a asigurat succesul: Maxim Gorki, Mihail Lermontov, Leonid Leonov, A. Kalinin, Alexei Tolstoi, Mihail Şolohov şi lista poate continua cu mulţi alţii. Cât priveşte creaţia originală, Aurel Lambrino a scris versuri, schiţe, nuvele, mare parte dintre ele rămase prin publicaţiile la care a colaborat: „Viaţa literară”, „Cadran”, „Pagini moldoveneşti”, „Revista Fundaţiilor Regale pentru literatură şi artă”, „Însemnări ieşene”, „Bilete de papagal”, „Lumea”, „Avânturi culturale” (Bârlad), „Manifest”, „Revista tinerimii”, „Viaţa românească” (redactor), „Scânteia”, „România literară”, „Luceafărul” (redactor), „Viaţa militară”, „Jurnalul literelor”, „Viaţa literară”, „Gazeta literară”etc. În aceleaşi reviste a publicat recenzii, articole, comentarii şi note diverse cu o largă arie de cuprindere, dar şi multe traduceri. OPERA: „Întoarcerea feciorului”, nuvele de război, 1957; „Poveştile titirezului şchiop şi alte piruiete”, 1975; Leonid Leonov, „Scuratievski”, trad. ,1959; „Dicţionar de istorie literară contemporană”, în colab. 1968; în publicaţii au rămas şi multe traduceri şi opere originale. Referinţe critice: x x x , „Bibliografia literaturii române”, 1848-1960; M. Popa, „Dicţionar...”, 1977; x x x „Dicţionar cronologic”, Literatură română”, 1979, p.774; Ionel Maftei, „Personalităţi ieşene”, vol. IV, 1982, p. 146; „Scrisori către Camil Petrescu”, vol. II, 1981, p. 54-60; I. Hangiu, „Dicţionar al presei româneşti”, 1987; idem, „Presa literară românească...”, 1968; Val. Condurache, „Partea şi întregul”, în „Convorbiri literare”, martie, 1975; Al.

249

Raicu, în „România literară”, 9 martie, 1978 etc. Note: 1. Tr. Nicola, „Valori...”, IV, p. 555; 2. Marian Popa, „Dicţionarul...”, 1977, p. 307;

românesc”, „Flacăra”, „Flamura”, „Gândirea”, „Mioriţa”, „Îndrumări pedagogice” (Bârlad), „Duh nou” (Bârlad), „Insemnări ieşene”, „Lamura”, „Limba română”, „Neamul românesc”, „Păstorul Tutovei” (Bârlad), „Ramuri”, „Revista Fundaţiilor Regale”,, „România literară”, „Scrisul românesc”, „Universul copiilor”, „Universul literar” (au fost citate cele mai importante). LascarovMoldovanu a încetat din viaţă în 1970. Este considerat un scriitor neosămănătorist.

LASCAROV-MOLDOVANU, Alexandru, scriitor. S-a născut la Tecuci la 5 aprilie, 1885, într-o familie originară din Macedonia. A urmat în oraşul natal şcoala primară şi prima clasă de gimnaziu; le-a continuat la Liceul „Gh. R. Codreanu” din Bârlad, pentru ca apoi, tatăl său să-l mute la Liceul Naţional din Iaşi. În 1903 este absolvent de liceu şi se înscrie la Fac. de Drept a Universităţii „Alex. I. Cuza”, licenţiat din anul 1906. A practicat avocatura, dar a intrat în viaţa politică şi în anul 1931-1932 a fost senator. A practicat ziaristica, a fost conferenţiar la Societatea de Radio, predicator la diferite biserici din capitală etc. A intrat în viaţa literară în cercul revistei „Sburătorul”. În 1924 citea din scrierile sale la Cenaclul acestei reviste de sub conducerea lui E. Lovinescu. Împreună cu alţi cărturari a editat o publicaţie săptămânală, supliment literar al ziarului „Universul”, „Duminica Universului”, în 1931. A ţinut discursuri interesante: „Isus şi munca”, (la Universitatea Populară N. Iorga, Vălenii de Munte, 1931), „Femeia în Evanghelie”, idem, „Tragedia muncii”, la „Casa Femeii”, 1931. A fost redactor la „Neamul românesc”, premiat de Societatea Scriitorilor Români etc. Pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti i s-a jucat piesa „Furnica”. Având real talent de orator, a continuat să ţină discursuri. În 1943 a participat la festivităţile prilejuite de aniversarea a 40 de ani de la absolvirea promoţiei 1903 de la Liceul Codreanu la care a participat şi Ministrul Educaţiei Naţionale. În timpul vieţii a devenit un scriitor foarte cunoscut de opinia publică prin cărţile sale. A colaborat la multe din revistele literare ale vremii timp de peste 60 de ani: „Adevărul literar şi artistic”, „Bilete de papagal”, „Convorbiri literare”, „Cuget

OPERA: (selectiv) „Povestirile lui Spulber”, 1925; „Hotare şi singurătăţi”, 1922; „Fabule şi satire”, 1925; „Omul care tace”, povestiri, 1926; „Pe drumuri de ţară”, 1926; „Înseninare”, 1928; „Un tăciune şi-un cărbune”, 1930; „Ceas de cumpănă”, 1931; „Schturi cu plopi”, 1933; „Mamina”, roman, 1933; „Romanul furnicei”, 1936; „Întoarcerea lui Andrei Pătraşcu”, roman, 1936; „Tătunu”, roman, 1937; „La apusul soarelui”, 1938; „Fabule”, 1942; „Furnica”, poem dramatic, 1940 etc. A făcut traduceri din E. Fromentin, A. Daudet, J. Lubbock, B. de Saint-Pierre, Daniel Defoe, etc. Referinţe critice: N. Iorga, „Istoria literaturii române contemporane”, II; E. Lovinescu, „Istoria literaturii române contemporane”,1937; B. Munteanu, „Panorama...”, G. Călinescu, „Istoria... 1941; Ov. Papadima, „Creatorii şi lumea lor”, 1943; I. Rotaru, „O istorie...”, D. Micu, „Gândirea şi gândirismul”, 1975; Sanda Radian, „Măştile fabulei”, 1983; A. Sasu, M. Vartic, „Romanul românesc”, II etc.

LECCA, Haralamb Gr, poet şi prozator. S-a născut la Caracal la 23 febr. 1873 în familia ofiţerului Grigore Lecca. Tatăl a luat parte la luptele de la Vidin, Plevna, Rahova şi a fost decorat cu „Steaua României în grad de Cavaler” şi cu „Virtutea Militară”, pentru merite deosebite pe câmpul de luptă. Mama poetului şi prozatorului era Zoe Mânăstireanu. Viitorul literat a făcut şcoala primară în oraşul natal, iar cursurile secundare la Craiova. A plecat la Paris ca să studieze medicina, dar a renunţat la acest proiect şi, întors în ţară, a urmat cursurile Fac. de Drept a Universităţii din Bucureşti. A profesat însă 250

altceva, a ocupat posturi importante în departamente ale culturii: subdirector general al teatrelor, director la Teatrul Naţional din Iaşi, regizor şi actor amator etc. Legătura cu Vasluiul a lui Haralamb Lecca este absolut întâmplătoare, dar nu mai puţin importantă. O căsătorie târzie cu Natalia Botezat, institutoare din Bârlad, a făcut ca de la sfârşitul primului deceniu până prin 1916 să locuiască în oraşul tutovean şi să participe la mişcarea culturală şi literară de aici, foarte bogată la acea vreme. La Bârlad a scris o bună parte din creaţia sa originală şi tot aici a făcut traduceri demne de luat în seamă. E de notat că la 5 noiembrie, 1911 a conferenţiat la „Casa Naţională”, azi Biblioteca Municipală „Stroe Beloescu”, în cadrul Ligii Culturale a secţiei Bârlad, despre M. Eminescu. La Bârlad a întreţinut statornice prietenii. A încetat din viaţă timpuriu, la doar de 47 de ani, la 9 martie 1920 la Bucureşti şi a fost înmormântat la Cimitirul Belu. În semn de recunoştinţă, cetăţenii oraşului Caracal i-au dezvelit la 15 octombrie, 1933 un bust, operă a sculptorului bârlădean Ion Dimitriu. După debutul cu o poezie în „Revista nouă” a lui B. P. Hasdeu, H. Lecca începe colaborarea la diverse reviste ale vremii (nu prea multe la număr). Le amintim pe cele de răsunet: „Almanahul Soceităţii Scriitorilor Români”, „Convorbiri literare”, „Flacăra”, „Familia”, „Literatură şi artă română”, „Mişcarea literară şi artistică”, „Noua revistă română”, „Pagini literare”, „Povestea vorbei”, „Revista modernă”, „Vatra”, „Revista teatrelor”, „Viaţa românească”, „Vremea” etc. Creaţia originală prin care s-a impus H. Lecca este poezia, adunată în mai multe volume publicate între 1896-1904 şi în care, potrivit exegeţilor, se resimte o puternică influenţă franceză, cea de la sfârşitul veacului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea. G. Călinescu afirmă că poeţii francezi sunt „interpretaţi odios” şi cu numeroase „trivialităţi”. H. Lecca a scris şi teatru în aceeaşi epocă, dar azi piesele sale nu mai prezintă nici un interes. Proza a fost publicată în volumul de nuvele „Crengi” în 1914. A tradus din marii scriitori ai lumii: Shakespeare, Corneille, Racine, Hugo, Balzac, Th. de Bamville, Sinkiewicz, Maeterlink, Boccaccio, Daudet, Conan Doyle. A fost onorat cu premiul „Adamachi” al Academiei Române

în 1908. Pentru că „a atacat” toate genurile literare, nu a ajuns în nici unul la performanţe notabile. Este prezent cu o hărnice exemplară peste tot în câmpul literaturii, dar i-a lipsit rigoarea. S-a vrut în avangarda literară, nonconformist, a abordat cu uşurinţă subiecte străine, dar nu s-au adaptat gustului autohton. În teatrul lui descoperim o violenţă de cele mai multe ori lipsită de sens, cu teme fantasmagoreice. După moartea sa, din întreaga operă nu s-a retipărit nimic, doar amintirea a rămas. Istoricului literar îi rămâne să aşeze creaţia lui la locul cuvenit. OPERA: „Prima”, versuri, 1896; „Cinci poeme”, 1897; „Secunda”, 1898; „Sexta”, 1901; „Octava”, 1904; „A noua”, 1904; Poezii”, 1911; Teatru: „Tertia. Costa diva” , 1899; Quatra. Jucătorii de cărţi”, 1900; „Quinta. Suprema forţă”, 1901; „Cancer de inimă”, 1907. Referinţe critice: Ilarie Chendi, „Foiletoane”. 1904; idem, „Impresii”, 1908; ibidem, „Fragmente”, 1958; M. Dragomorescu, „Critica dramatică”, 1906; V. Brădăţeanu, „Comedia în dramaturgia românească”, 1970; idem, „Istoria literaturii dramatice româneşti”, 1979; F. Firan, „Profiluri şi structuri literare”, 1986.

LEFTER, Ion Iancu, poet. S-a născut în satul Gura Idrici, com. Albeşti, jud. Vaslui într-o familie de ţărani răzeşi. Copilăria viitorului poet este serios marcată de cel de-al doilea Război Mondial şi urmările acestuia. Primii ani de şcoală îi face în satul natal, iar Şcoala generală de 7 ani la Albeşti. Dorind să urmeze o carieră militară, dă examen la o şcoală de ofiţeri la Predeal, dar este respins la vizita medicală pentru că s-a constatat o lipsă de câţiva centimetri la înălţime. În aceste condiţii, dă examen de admitere la Liceul „M. Kogălniceanu” din Vaslui şi urmează cursurile până când devine absolvent cu examen de maturitate, că aşa se numea la vremea aceea bacalaureatul, în anul 1958. A intrat în învăţământ ca profesor suplinittor şi a urmat la fără frecvenţă cursurile Institutului Pedagogic de doi ani din Bârlad. A funcţionat în sistemul de învăţământ în 251

localităţi de pe meleaguri moldave şi dobrogene: Gura Albeşti, Butucărie, Ştioborăni, Laza (din judeţul Vaslui), Oasele, Periprava, (în Deltă), Cârlibaba, (Suceava?) şi din nou în judeţul Vaslui la: Albeşti, Gura Bustei, Tanacu, Deleni. Între timp a urmat cursurile fără frecvenţă ale Fac. de Filologie a Institutului Pedagogic de 3 ani din Bucureşti şi în calitate de profesor calificat de Limba şi literatura română a funcţionat la Şcoala Generală Nr, 3 din Vaslui. Fire neliniştită, mereu în căutare de inedit, pe parcursul vieţii a făcut de toate: a fost şeful staţiei de radioamplificare Vaslui, pe vremea când acest mijloc de comunicare era instalat pe străzi, a lucrat ca inspector la Comitetul de Cultură şi Artă din jud. Vaslui, a profesat ziaristica la ziarul „Satul socialist”, din Bacău şi la „Vremea nouă” din nou la Vaslui, a fost bibliotecar şi chiar supraveghetor de sală la Întreprinderea Cinematografică. În toată această perioadă a desfăşurat o activitate publicistică mai puţin cunoscută de cei în mijlocul cărora lucra. Era un membru activ al cenaclurilor literare iar atunci când s-a pus problema infiinţării unui Cenaclu Judeţean s-a aflat printre fondatori alături de Ion Alex. Angheluş, Gruia Novac, T. Pracsiu, Ioan Baban, Cezar Stegaru, T. Codreanu, şi mulţi alţii. Azi cenaclul nu mai moşteneşte dimensiunea a celui de atunci, iar ceea ce se numeşte azi cenaclu, îi poartă numele. Sfârşitul anului 1989 îi aduce speranţe şi prezenţa lui în frământările vremii e o permanenţă. Împreună cu Dan Ravaru, P. Munteanu, I. Parfene etc pune bazele unei publicaţii cu un profund caracter cultural, liber de orice constrângere, „Gazeta de Est”. Primul număr a apărut la 16 februarie, 1990. Din păcate, viaţa lui Ion Iancu Lefter a fost curmată brutal în urma unui accident de automobil, produs de un miliţian nesăbuit, chiar pe trecerea de pietoni din centrul oraşului Vaslui. A fost

înmormântat în satul natal. Publicistic, Ion Iancu Lefter a debutat în reviste şcolare, dar versurile lui au apărut şi în „Vremea nouă” ori „Flacăra Iaşului”. În anul 1959 începe să colaboreze la „Luceafărul”, condus pe atunci de poetul Mihai Beniuc, la „Gazeta literară” etc. Anii debutului sunt marcaţi de o boemă tinerească, mimetică. Însoţit de prietenul său, cunoscutul poet Ion Murgeanu, hoinăresc precum altădată A. Rimmbaud şi P. Verlaine, iar dacă ţinem seama că la mijloc a existat o vreme şi o divă, atunci ne gândim la un alt „cuplu” de cunoscuţi poeţi, Şt. O. Iosif şi D. Anghel. Se pare că după episodul Suceava, pe unde cei doi au peregrinat ultima oară împreună, a urmat o despărţire definitivă, urmându-şi fiecare destinul literar şi existenţial. Dar nu putem să nu amintim aici că împreună, cei doi au bătut la uşile unor personalităţi literare ale vremii, G. Călinescu fiind acela care a scris primul cuvânt despre ei într-o „Cronică a optimistului” apărută în „Contemporanul” din 16 febr. 1961. Cu siguranţă, criticul a fost plăcut impresionat de vigoarea lirică a celor doi tineri bătând la porţile Parnasului, afirmând: „Fervent, cultivând fraza psalmodică de tip witmanian, Ion Iancu Lefter e o pădure de vise, cu crengile mai încâlcite din cauza, vorba colegului său (Ion Murgeanu) furtunii de elanuri constructive care trece prin ea. Amândoi merită un bine-ai venit.” (1) Cu toate succesele literare remarcate, Ion Iancu Lefter a debutat editorial abia în 1969 cu volumul „Sărut”, apărut la Ed. Luceafărul”. Furtunile de elanuri de care vorbea Călinescu în acea „Cronică a optimistului” sunt o evidenţă în volumul de debut. Ion Iancu Lefter nu a fost un poet răsfăţat de soartă sau de autorităţile scriitoriceşti ale vremii. Deşi dovedise un talent realmente maturizat chiar de la primul volum din 1969, a trebuit să aştepte 13 ani până s-a învrednicit o editură să-l tipărească pe cel de-al doilea, de fapt o plachetă, apărută la Ed. Junimea, „Starea de duminică”. Până în 1989 vor mai apărea „Coroana de spice”, la Ed. Ion Creangă în 1985, „Săgetarea cerbului”, la Ed. Cartea românească, în 1988 şi „Gloria ierbii”, la Ed, Albatros”, în 1989. Autorul acestor cinci volume de poezie, având pregătite pentru tipar alte două, apărute postum, „Arătura”, la Ed. Junimea, în 2000 şi „Trenul de noapte” la Ed. 252

Albatros, în 2000, era doar membru stagiar al U, S. din România, ştiindu-se că unii erau membri titulari cu o singură carte şi nu mai puseseră mâna pe condei de vreo trei decenii, dar nu e o situaţie „anormală”, ea e o stare a noastră care se prelungeşte şi azi. Prin grija, neobişnuită în alte cazuri, a soţiei poetului, Elvira Lefter, au apărut şi volumele „Cele mai frumoase poezii”, la Ed. Cronica, în 2002, „Apoteoza lacrimei”, editat de Comitetul pentru Cultură şi Centrul Creaţiei Populare în 1997 şi „Spre Golgota”, la Ed. Artpres, Timişoara în 2005. Una din trăsăturile lirice ale creaţiei sale este acea asprime a imaginilor, a unor rupturi de armonii ceea ce dă poeziei un aspect oarecum straniu. De altfel despre armonia clasică nu se mai poate vorbi de la Baudelaire şi Arghezi. Dar dacă privim în mare, Lefter e un poet tradiţional, din stirpea lui I. Alexandru, dar el nu cultivă un tradiţionalism anacronic, ci mai curând unul care se duce spre o modernitate echilibrată. Poetul cultivă versul alb şi liber, alături de cel plin de armonii cantabile; răzbate uneori din versurile lui o muzică fascinantă. Nu e o noutate că un poet „aspiră către clasicitate”, o remarcă şi Eugen Simion, (2) chiar dacă, „natura parcă s-a tocit... nu mai e la modă să te-nfiori când ţi se-nfundă paşii în frunze moarte... Omul modern are simţul catastroficului”, spune Marin Sorescu (3). Universul poeziei lui Ion Iancu Lefter are valoare chtonică, poetul se află într-un spaţiu în care există rădăcini milenare. Le evocă şi se simte puternic legat de locuri. În volumul de debut sensul liric e unul mai degrabă neomodernist, aşa cum se manifestau poeţii generaţiri 70 (N. Stănescu, M. Sorescu etc) sub impulsul lui N. Labiş, „buzduganul unei generaţii”, cum l-a numit E. Simion. Starea poetică e una dizarmonică, imaginile par zdrenţuite. Luminile-s „muşcate”, naşterea este „absurdă”, floarea e ruptă de o mână scorojită, secunda e vestejită şi desfrunzită, caii sunt ştirbi şi sfârşiţi, ochii sunt mâncaţi de albeaţă, poetul e singur, cicatrizat de moarte. Treptat, ajunge parcă la un liman de linişte. (vezi „Toamnă bolnavă”, „Ceaţa”, „Salcâmul”, „Elegiacă” etc). „Iată, se scurge în toamnă lumina / prin frunzele fagilor şi răneşte adânc / clorofila rumenită de frunze, aşa / ca o sârmă ghimpată...”. Cu volumul „Starea de duminică”,

Ion Iancu Lefter descoperă originile sub semnul unei adânci melancolii, ca altădată Ion Pillat. „Îmi amintesc de-o noapte de-nviere /cu liliacul vălurind sub nori / pe când pământumprumuta putere / apă şi pâine pentru sărbători...” („Înalta trecere”). „Lăsaţi-l pe tata să doarmă / somnul lui de pământ nearat / se va trezi cu soarele-n plete sărate / şi cu vii în palmele sparte / de cârtiţe cenuşii...” („Icoană”). Se prefigurează şi o percepţie eroică, la modă la vremea aceea, dar în sensul în care trecutul e totuşi identitatea noastră. Nu lipseşte poezia de inspiraţie erotică. („Coroană”), ori meditaţiile pe seama trecerii timpului („După”). Versul clasic domină, multe din versuri sunt memorabile. În „Săgetarea cerbului” ne întâmpină un univers asemănător, dar şi o adâncire a stării de meditaţie: „E ruptă noaptea, de un cerb, în două / şi ruguri reci de piscuri înfloresc, / din teacă-şi scoate luna spadă nouă / ca pe-o tiară de oţel domnesc...” („Săgerarea cerbului”). „Spre Golgota” adună versuri nepublicate în volume, respinse probabil de cenzură, subţiind astfel cărţile, să nu cuprindă cumva şi idei mai îndrăzneţe. Aşa de pildă „Şi te acuz...” datată 1986, când poetul era puternic marcat de nedreptăţi patronate de putere. „Şi te acuz de crimă şi teroare / bătrân şacal cu craniunsângerat, / căci neamul, ca pe-un bou l-ai înjunghiat / spărgându-i echilibru-n calendare.” Nici omenirea nu este un spaţiu convenabil poetului pentru că trăieşte sub semnul demonicului. „Trec prin lumini cu capul spânzurat / de funiile unui vin subţire / spre câmpul unde-oi fi decapitat / de un călău ce-l cheamă Omenire. / Total indiferent, printre jigodii, / cu sufletul în frunze-mbălsămat, / eu trec, marcat de-o zee şi de zodii / şi vă rănesc c-un verb electrizat... / În piaţa stearpă-a unei vechi cetăţi / ce pute-a scârnă şi a grea minciună, / voi aştepta, tu, moarte să te-arăţi / din cornul unui răsărit de lună / să mă desparţi de trunchi ca pe-un copac / de rădăcina lui, căci, tragic, vreau / pe buturag-acestui sfert de veac / sângele-mi bun, din osul meu să-l beau.” Am citat în întregime acest poem, datat 21 febr. 1982 nu numai pentru a arăta adevărata faţă a poetului, dar şi pentru a-i aduce un omagiu de suflet. Ion Iancu Lefter este un poet remarcabil. 253

OPERA: „Sărut”, 1969; „Starea de duminică”, 1983; „Coroana de spice”, 1985; „Săgetarea cerbului”, 1988; „Gloria iebii”, 1989; „Apoteuza lacrimei”, 1997; „Cele mai frumoase poezii”, 2000; „Spre Golgota”, 2005, Referinţe critice: Victor Felea, în „Poezie şi critică”, 1971; despre poezia lui au mai scris: T. Codreanu, G.G. Ursu, I. Radocea, A. Sfârlea, I. Alex. Angheluş, T. Pracsiu etc

anul 2000, sub egida Fac. de Istorie. A susţinut comunicări ştiinţifice la Oradea, Timişoara, Alba-Iulia, Bucureşti, Piteşti, Iaşi, Vaslui etc între anii 2001-2007. Lucian Lefter este autorul unor lucrări de etnologie importante. Ele au în vedere localităţi rurale cu tradiţii însemnate. Prima dintre ele se intitulează „Zpodenii”, proiectată în două volume, din care a apărut primul, în 2004. Cealaltă lucrare, „Dumeştii Vasluiului”, scrisă în colaborare cu Sergiu Ştefănescu şi Silviu Văcaru, a apărut în anul 2006. A îngrijit o ediţie anastatică a revistei „Miron Costin”, apărută la Bârlad în anii 19131914, sub conducerea lui T. Pamfile, din care a apărut primul volum. În prezent lucrează la monografia „Zăpodenii”, vol. II. Colaborează cu studii, rezultate ale cercetărilor, la „Acta Moldaviae Meridionalis”, „Anuarul Muzeului Etnografic al Moldovei”, „Anelele Putnei”, „Monumentul”, „Opţiuni istoriografice”, „Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi etc. In multe locuri, activitatea ştiinţifică a lui Lucian Lefter are legături cu viaţa spirituală a locuitorilor din localităţile intrate în universul cercetărilor. Astfel, în „Dumeştii” un capitol este închinat etnografiei. Redactat de Lucian Lefter, capitolul are ca subiect un centru de olărit din Dumeştii vechi, dar şi documente cu caracter folcloric, cum ar fi „Iertăciunea de la părinţi şi plecarea mirilor la cununie”. De asemenea este înregitrat un text folcloric (reprodus), teatru de haiduci, intitulat „Banta (nu banda) lui Groza”. Mai sunt înregistrate stigături, obiceiuri de cumetrie şi urături. Materialul nu este nou, original, ci luat din documente de arhivă. În „Zăpodenii”, un interes aparte îl prezintă cap. V.3, intitulat „Atitudini socio-mentale. „Întâmpinarea şi petrecerea vieţii (aspecte magice) şi altele, sunt texte luate din manuscrise aflate la BAR, culese de multă vreme, ca răspunsuri la „Chestionarul” lui B. P. Hasdeu sau din „Tipologia folclorului” de I. Mustea şi Ov. Bârlea. O bibliografie foarte bogată constituie izvorul redactării cap. cu caracter etnografic.

Note: 1. G. Călinescu, „Cronica optimistului”, în „Contemporanul”, nr. 7, 16 febr. , 1962; 2. E. Simion, „Scriitori români de azi”, IV, p. 498; 3. Marin Sorescu, prefaţă la vol. „Lirice de B. Pasternac”, 1989. LEFTER, Lucian-Valeriu, etnolog, cercetător în domeniul istoriei. S-a născut la 26 martie, 1977, în com. Zăpodeni, Jud. Vaslui. După studii elementare făcute la Şcoala „Mihai Eminescu” din Zăpodeni, a făcut studii secundare la Liceul „Mihail Sturdza” din Iaşi, finalizate în anul 1997. În anul 2003 era absolvent al Fac. de Istorie a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, după susţinerea unei teze de licenţă cu o temă în care era tratată istoria medievală moldovenească, lucrare coordonată de prof. univ. dr. Ioan Caproşu. În 2005 a absolvit masteratul în iastorie cu teza „Societate şi Putere în Antichitate şi EvulMediu” la aceeaşi facultate. Din acelaşi an este doctorand în istorie, iar cercetătorul are în lucru o teză despre boierii moldoveni din secolele XIV-XV, de la întemeierea Moldovei, până la moartea lui Ştefan cel Mare, sub coordonarea prof. univ. dr. Ştefan S. Gorovei. În prezent îndeplineşte funcţie de consultant artistic – etnograf la Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Vaslui. Recunoscut în mediile ştiinţifice, este membru al Filialei Iaşi de Heraldică, Genealogie şi Sigilografie a Academiei Române, precum şi a Institutului Român de Genealogie şi Heraldică „Sever Zotta” din Iaşi. Din 2004 este redactor-şef al revistei „Opţiuni istoriografice”, editată de Asociaţia Tinerilor Istorici Ieşeni, înfiinţată în

OPERA: „Zăpodenii”, vol. I, 2004; „Dumeştii Vasluiului”, în colab. , 2006; „Miron Costin”, vol. I, ediţie anastatică, îngrijită de... , 2006. Referinţe critice: Mircea Ciubotaru, pref, „Un succes istoriografic” la vol. I, „Zăpodenii”; Dan

254

Ravaru, recenzie şa „Zăpodenii”, în „Anuarul Muzeului Etnografic al Moldovei”, IV, 2004.

ale Educaţiei în specialitatea psihologie. În prezent lucrează ca educatoare de grădiniţă. În 1990 a fot promovată şi a îndeplinit funcţia de inspector pentru învăţământul preşcolar la I.S.J. Vaslui. A îndeplinit apoi şi funcţia de director al unor unităţi preşcolare. A debutat în vremea studiilor liceale la festivalurile de poezie cunoscute sub genericul „Tinere condeie” la Târgovişte, în 1973. De asemenea în antologia „Testament literar”. Rezultatele artistice ale acestor concursuri literare au fost publicate în numeroase plachete, animatorul acestora fiind arhicunoscutul Tudor Opriş. A colaborat la „Cronica”, „Suplimentul literar al Scânteii tineretului”, „Amfiteatru” şi la mai toate publicaţiile literare apărute pe plan local în perioada postdecembristă: „Gazeta de Est”, „Clepsidra”, „Ethos”, „Apollo”, „Jurnalul de Vaslui”, „Meridianul” etc. Editorial a debutat în 2001 cu volumul de versuri „Săpături în oglindă”. În anii următori a mai apărut un volum de proză pentru copii şi un studiu monografic. Poezia Elenei Leuştean e purtătoare de mesj, optimistă şi luminoasă. Proza pentru copii stă sub semnul fantasticului.

LEU, Paul, folclorist, etnolog. S-a născut în satul Cârja, com. Murgeni, jud. Vaslui la 26 iunie, 1927. După studii elementare în satul şi comuna natală, a făcut studii secundare şi superioare la Iaşi. Este licenţiat al Fac. de Filologie a Universităţii „Alex. I. Cuza”, promoţia 1954. A fost numit în învăţământ şi a funcţionat ca profesor de limba şi literatura română la şcoli din com. Arbore (1954-1956) şi Câmpulung Moldovenesc (1956-1965) din jud. Suceava. Între anii 1965-1967 a fost promovat în funcţia de inspector şcolar la Secţia de Învăţământ Suceava. Din 1967 până în 1975 a fost lector la Institutul Pedagogic de 3 ani Suceava, după care a revenit în învăţământul secundar, unde a funcţionat până la pensionare. Activitatea de folclorist şi etnograf a lui Paul Leu se leagă de cercetarea operei lui S. Fl. Marian. În acest scop, a republicat cea mai mare parte din lucrările acestuia în volume ca: „Basme din Ţara de Sus”, în 1975 „Legende istorice din Bucovina”, 1981 urmat de „Basme populare româneşti”, în patru volume, ultimele editate cu mari dificultăţi în tiraje nesemnificative. Este autorul unei monografii închinate vieţii şi operei celebrului folclorist, „Simion Florea Marian”, apărută într-un tiraj confidenţial, reeditată cu titlul „Ctitorul etnografiei”, tot într-un tiraj redus. Este şi autorul lui studiu monografic închinat lui Ciprian Porumbescu, publicat în două ediţii din 1972 şi 1978

OPERA: „Săpături în oglindă”, versuri, 2001; „Legenda raiului”, proză pentru copii”, 2003; „Monografia Grădiniţei 17, Vaslui”, 2005. Referinţe critice: C. Dram, prefaţă la „Săpături...”; T. Pracsiu, pref. la „Legenda...”

OPERA: S. Fl. Marian, „Basme din Ţara de Sus”, ed. îngrijită de M. Cărăuşu şi...; „Legende istorice din Bucovina”, 1981; „Basme populare româneşti”, vol. I, 1986; vol. II, 1997; vol. III, şi IV, 1998; „Simion Florea Marian”, monografie, 1998; „Ciprian Porumbescu”, 1972, ed. II, 1978. O. Nestor, „Bibliografie şi Referinţe critice: referinţe critice despre Paul Leu, 1997.

LITZICA, Constantin, istoric literar, filolog. S-a născut la 21 mai 1875 în oraşul Bârlad, jud. Vaslui. Toate treptele şcolare secundare au fost parcurse în oraşul natal, absolvent din 1894, după care a devenit student al Fac. de Litere a Universităţii din Bucureşti. Ministerul Instrucţiunii publice îi acordă o bursă de studii în străinătate şi în urma acestei facilităţi materiale pleacă la Paris unde a studiat paleografia cu Henri Lebegue. A colaborat cu Gourdet şi Valaori, alţi doi cercetători la colecţionarea manuscriselor greceşti din anii 1452-1453. Între anii 1895-1896 a studiat limba

LEUŞTEAN, Elena-Stela, poetă. S-a născut la Negreşti, jud. Vaslui, la 26 aprilie, 1955. Toate treptele şcolare au fost urmate în oraşul natal. A urmat apoi studii postliceale şi s-a calificat educatoare. În prezent face studii superiare la distanţă la Institutul Pedagogic, Fac. de Ştiinţe 255

„Istoria literaturii române”, vol. III, 1973, p.34; N. Iorga, „O viaţă de om aşa cum a fost”, 1972, p. 221; T. Vianu, „Opere”, vol. 2, 1972, p. 134; „Dicţionar cronologic. Literatură română”, 1979, p. 168 etc, etc. Note: 1. „Almanahul literar”, 1975, p. 204; 2. I. E. Torouţiu, „Studii şi documente literare”, vol. VIII, 1939, p. 326; Tr. Nicola, „Liceul Gh. R. Codreanu...”, 1971, p. 215;

greacă cu Tournir şi Alfred Iacob, iar în anul următor a continuat cu acelaşi profesor „Studiul comparativ al conjugării tematice în dialectul atic, noul ionian, beoţian şi dorian, folosind inscripţii, manuscrise şi mărturii ale gramaticienilor”. (1) „La Paris a elaborat o lucrare despre dialectele dorice septentrionale, a revizuit şi completat textul cărţii a treia a lui Tuchitide de pe Codex cisalpinul, a colecţionat textul „Memorabilii” de Xenofont, după Codex Parisianus, 1302”. (2) Întors în ţară a fost numit profesor la Liceul „Sf. Sava” din Bucureşti, apoi conferenţiar la Catedra de Filologie Bizantină la Fac. de Litere a Universităţii bucureştene, după ce obţinuse licenţa în filologie cu tema „Mimirambii lui Herondas” şi doctoratul cu o temă din istoria românilor din secolul al XIV-lea în 1898. Între 1893-1906 elaborează numeroase lucrări cu caracter literar publicate în „Convorbiri literare”, „Ion Creangă”, „Lexicografia la noi”, etc. În „Revista nouă” a publicat şi un studiu de interes folcloric, „Două colecţiuni de cântece poporane române”. Între 1900-1906 a făcut parte din colectivul de conducere al revistei „Convorbiri literare” alături de Dimitrie Onciul, L. Mrazec, Al. Philippide, P. Missir şi alţii. De asemenea a făcut parte din colectivul de conducere a „Revistei învăţământului” împreună cu Ion Bianu şi S. Mehedinţi. Constatin Litzica a avut preocupări multiple, printre care şi cele cu caracter literar. Din nefericire creaţiile sale originale au rămas risipite prin publicaţii la care a colaborat, ori au rămas în manuscrise: articole, recenzii, subiecte de metodologie, monografii etc.

LUCA, Benedeto, istoric literar, cărturar. S-a născut în Italia în 1869. S-a stabilit în România în 1900. Se ştie însă că la începutul secolului şi mai târziu, comunitatea italiană din ţara noastră era reprezentativă, însemnată ca număr. Poate şi unitatea de limbă şi cultură l-a atras pe cărturarul italian în spaţiul românesc. Numai aşa se explică faptul că a publicat articole, extrase, broşuri privind arta şi cultura celor două ţări. Cum viaţa politică a Italiei era alta decât în România, Luca Benedeto a militat pentru drepturile românilor din AustroUngaria, nu prea fericite la acea vreme. Între 1901-1903 a ţinut un curs liber în limba franceză şi italiană, de istorie a literaturii şi artei iltaliene la Universitatea din Bucureşti. Deşi el este cel care a iniţiat funcţionarea unei catedre de limbă şi literatură italiană la Universitate, nu obţine şi încadrarea în calitate de conferenţiar, deşi avea titlurile necesare. După eşecul menit să-l marcheze foarte serios, Luca Benedeto a devenit profesor la Liceul Codreanu din Bârlad, unde a predat limbile italiană şi franceză între 19051919. Apoi s-a transferat la Bucureşti la o şcoală comercială. Dintr-o scrisoare adresată lui S. Mehedinţi, pe atunci directorul revistei „Convorbiri literare”, reiese că omul de cultură italian se confrunta cu dificultăţi materiale şi îi cere să-i accepte colaborarea la revista lui, obligându-se să trimită „note bibliografice şi critice asupra literaturii şi artei italiene contimporane, pomenind în acelaşi timp, în revistele italiene de articolele cele mai importante din „Convorbiri literare”. (1) Menţionăm că Benedeto Luca era doctor în litere din 1900, titlu obţinut în Italia. Mai

OPERA: „Ion Creangă” în „Convorbiri literare”, 1903; „Lexicografia la noi”, idem, 1906; „Mimirambii lui Herondas”, îbidem, 1906; „Gh. Adamescu”, ibidem, 1906; Lucian, „Dialogul morţilor”, 1906; „Poezia religioasă bizantină”,. 1899; „Herondas, studiu literar”, 1901; „Manuscrisele greceşti din Biblioteca Academiei Române”, 1900; „Studii şi schiţe greco-latine”, 1912 Bibliografie de referinţă: Tr. Nicola, „Valori...”, 2003, p. 603- 610; D. Evolceanu, în „Convorbiri literare”, 15 aprilie, 1900; idem, în „Viaţa românească”, 2 febr. 1909; Gh. Adamescu, „Istoria literaturii române”, 1920, p. 501; Lucian Predescu, „Enciclopedia...”, p. 492; I. Hangiu, „Presa literară... vol. I, p. 244; G. Ivaşcu, „Istoria...”, 1969, p. 179, 544; Tr. Nicola, „Liceul...1971, p. 214-216; x x x

256

trebuie reţinut că a fost un cărturar inimos şi activ în toată viaţa sa. Până la urmă a părăsit România şi a ocupat în Italia o catedră la o universitate din Roma.

este integrat în sistemul de învăţământ ca învăţător şi profesor suplinitor până în anul următor când a devenit student al Fac. de Filologie a Universităţii din Iaşi, unde a avut colegi pe Marin Sorescu, Dan Mănucă, Mihai Drăgan, Ion Apetroaie, cunoscute personalitărţi literare şi culturale. În 1960 e licenţiat în specialitate limba şi literatura română. A fost numit în sistemul educaţional şi a lucrat cu mici întreruperi la mai multe şcoli din Bârlad, la care a fost şi director sau director adjunct: Şcolile nr. 1 şi 9, Complexul Şcolar Bârlad. A fost şi inspector şcolar în regiunea Galaţi, în anul şcolar 1961-1962. Între anii 1974-1980 a fost inspector la Comitetul de Cultură şi Artă Vaslui. În această calitate a adus contribuţii importante la organizarea unor activităţi culturale printre care şi întâlniri cu mari scriitori şi oameni de cultură, printre ei înscriindu-se Marin Preda, Nichita Stănescu, Fănuş Neagu, Valentin Silvestru, Gheorghe Vrânceanu etc. Reintegrat în sistemul de învăţământ în anul 1990, a lucrat la Şcoala Generală nr. 9 „Manolache Costache Epureanu” până la pensionare. Ca publicit, Mihai Luca a debutat cu o cronică plastică în ziarul „Vremea nouă” în 1972. A continuat să publice articole, reportaje, studii şi comentarii literare, medalioane în „Şcoala bârlădeană”, „Bârladul”, „Acta Moldaviae Meridionalis”, „Păreri tutovene”; la această publicaţie a făcut parte şi din colectivul de redacţie. Însemnate studii a publicat în masivele volume „Bârladul de odinioară şi de astăzi”. Studiile sale cuprind o arie largă de preocupări, din păcate încă nesistematizate şi neadunate în nişte volume care să-l reprezinte. Recent a publicat o carte care priveşte personalităţile bârlădene care au fost bibliotecari la „Stroe Beloescu”, intitulată „Poeţi bibliotecari la Casa Naţională”.

OPERA: „Trento a Dante Aligheri”, Sansevero, 1898; „Studii di critico varia”, Lucerna, 1899; „Poetul durerii. Leopardi”, conferinţă, 1903; „Carmen Sylva”, în „Nuova Antologia”, 1907; „Pentru maestrul Caragiale”, scrisoare cu ocazia împlinirii a 60 de ani, în „Liga Culturală”, Buletinul secţiei, Bârlad, 1911 Referinţe bibliografice: B.A.R. , fond A, 1394 ms, 1902; „Liga Culturală”, Bârlad, iunie, 1912; M. Popescu-Spineni, „Contribuţiuni la istoria învăţământului superior, Fac. de filosofie şi litere din Bucureşti”, 1912; idem, „Institutul de înaltă culturăâ, învăţământ superior”, 1912; I. E. Torouţiu, „Studii şi documente literare”, IX, 1940; x x x „Publicaţiile periodice româneşti”, tom. II, 1907; Tr. Nicola, „Liceul...”, 1971; „Scrisori către Ov. Densuseanu”, 1979 etc. Note: 1. Tr. Nicola, „Valori...”, IV, p. 623.

LUCA, Mihai, publicist, memorialist. S-a născut în satul Tuleşti, com. Dragomireşti, jud. Vaslui la 19 martie, 1936 într-o familie de învăţători. Atmosfera de emulaţie culturală era evidentă pentru că toţi cei cinci fii ai învăţătorului Nicolae Luca şi ai Ecaterinei au realizat adevărate performanţe culturale şi ştiinţifice, (Nicolae şi Gheorghe au fost prof. univ.) dar vremurile erau aspre la vremea copilăriei lor. Războiul şi foametea au marcat serios generaţia tinerilor ridicaţi şi formaţi în condiţii deosebit de aspre. Cum era şi firesc, Mihai începe să înveţe carte cu părinţii lui la Avrămeşti, între anii 1942-1946, dar studiile secundare au fost proiectate a fi urmate la fără frecvenţă la liceele din Bârlad pentru clasa I, dar, după reforma învăţământului din 1948, împreună cu sora sa Ecaterina a urmat cursurile claselor a VI-a şi a VII-a la Şcoala Elementară din Puieşti. A dat examen de admitere în vara anului 1950 la Liceul Gh. R. Codreanu, dar în toamna aceluiaş an a trecut la Şcoala Pedagogică pe care a finalizat-o cu rezultate remarcabile în anul 1954. În toamna aceluiaş an

OPERA: „Probleme de limbă în revista „Ion Creangă”, în „Şcoala bârlădeană”, 4, 1972; „Tradiţii şi prezenţe culturale. Profiluri spirituale vasluiene”, în „Schiţă monografică a jud. Vaslui”, 1975; „Opera poetică a Elenei Farago”, în „Biblioteca şi Societate...”, Craiova, 1978 şi „Şcoala bârlădeană, 6, 1978; „Poezia colindelor în folclor şi literatura cultă”, în „Păstorul Tutovei”, 1 dec. 1994; „Şcoala cu clasele I-VIII, „Manolache Costache Epureanu”. Încercare de schiţă monografică”,. 1997; „Eugenia Moldoveanu – un om, o instituţie”, 1998; alte studii privesc sistemul educaţional; „Poeţi bibliotecari

257

la Casa Naţională”, 2006. Referinţe bibliografice: Emil Vasilescu, în „Biblioteca”, 7, 1988; Aurel Găvan, în „Păreri tutovene”, 27 aug. – 2 sept. 1998

viitorului scriitor şi un boier local, un fel de stăpân al locurilor, a avut urmări negative pentru copil. Învăţătorul, om de încredere al boierului, îl bătea pe copil la şcoală, fapt nu numai condamnabil, dar profund inumar. După terminarea chinuitei şcoli primare, a urmat Seminarul „Nifon” din capitală. A debutat când era în clasa a II-a a seminarului în „Revista şcolarilor” şi a continuat să colaboreze la diferite publicaţii cu snoave, poveşti şi versuri. A scos personal o revistă „Praftoriţa”, devenită mai apoi, „Furca mea”. Părăseşte tagma preoţească şi, între 1902-1906, urmează cursurile Fac. de Drept a Universităţii din Bucureşti şi intră în magistratură. A fost magistrat la Domneşti şi Sălătruc, localitţi muntene şi administrator de plasă, o diviziune teritorială din acea vreme, şi chiar al prefecturii Argeş. Atras de sămănătorism, este o vreme redactorul revistei „România rurală”. În acest timp şi-a continuat activitatea literară iar B. Delavrancea şi Ion Bianu au propus Academiei Române premierea volumelor „Zile senine. Icoane de la ţară” din 1914 şi „Însăilări. Icoane”, din 1915. În timpul războiului, M. Lungianu ajunge la Bârlad şi paticipă activ la viaţa culturală a oraşului. E prezent la şedinţele „Societăţii literare Academia bârlădeană”, prilej cu care se împrieteneşte cu Al. Vlahuţă. Împreună cu alţi întreprinzători a arendat pământ în zona Griviţei şi au iniţiat o fermă producătoare de legume, o fermă model, era la modă atunci. În timpul războiului, aceste produse se vindeau pe piaţa Bârladului. Încurajat de rezultate, doreşte să-şi extindă suprafeţele agricole cultivate, preocupat fiind de ridicarea nivelului economic al săteanului, cum va spune el într-o acrisoare adresată lui M. Lupescu. Până la plecarea din Bârlad, M. Lungianu, împreună cu G. Tutoveanu, V. Voiculescu şi T. Pamfile au scos revista „Florile dalbe” la care a colaborat. În 1920 se întoarce în Muntenia unde practică avocatura, pentru ca mai târziu, să se dedice din nou

LUMINA, publicaţie cu caracter politic, literar şi de cultură. A apărut la Bârlad bilunar între 1 ianuarie, 1945 – august 1947 sub conducerea lui Lazăr Beneş în calitate de director. Revista avea caracter democratic, dar dincolo de programul politic, ea publica versuri, proză, eseuri critice, medalioane, interviuri etc. Numerele 6-7 din 1945 cuprind un interviu cu Al. Rosetti. Discuţia avea în vedere activitatea Fundaţiei pentru Literatură şi Artă (de fapt era vorba despre Fundaţia Regală...). În numerele 8-9 tot din 1945, un oarecare Liviu Floda prezenta „Jurnalul” lui M. Sebastian. Un comentariu „Teatrul şi misiunea lui” e semnat de Isahia Răcăciuni tot în numerele 8-9 din 1945. Tot el semnează şi un articol despre Berthold Brecht în numerele 19-20 din 1946. Camil Baltazar publica două articole: „Lovinescu – omul şi scriitorul” în numerele 21-22 din 1946 şi „A. Dominic” în 27-28 din 1947. Cezar Drăgoi ia interviuri la prozatori contemporani şi pune problema funcţiei sociale a artei. Erau deja reacţii la cunoscutul articol al lui Ion Caraion, intitulat „Criza culturii”, pentru care va suferi toată viaţa. Întrebările lui Cezar Drăgoi se adresează unor mari scriitori ai epocii, printre ei T. Arghezi, dar şi mai puţin cunoscuţi astăzi: Eugen Relgis, Isahia Răcăciuni, în numerele 27-28 din 1947. În numărul următor, la tema „Arta contemporană”, au răspuns Gala Galaction, Camil Baltazar, G. Silviu, Raul Teodorescu. La această publicaţie, depăşind graniţele localismului, au mai colaborat: Mihai Beniuc, N. Pandelea, I. Felea, Lazăr Beneş, Eugen Relgis, G. G. Ursu, G. Nedelea, Ion Th. Ilea etc. Format, 24 / 32 cm. Bibliografie de referinţă: I. Hangiu, op. cit. p. 200.

LUNGIANU, Mihail I, prozator, poet, folclorist, publicist. S-a născut la 13 decembrie, 1869 la Rucăr, ca fiu al unui preot. Cursurile şcolii primare le face în comuna natală şi la Câmpulung Muscel, dezvăluind precoce un pasionat de lectură. Un conflict iscat între tatăl 258

Bârseanu, Barbu Delavrancea, Gh. Adamescu, Lucian Predescu, I. Hangiu, Vasile Adăscăliţei, Aurel Martin, Teodor Vârgolici (am citat nume sonore)

agriculturii. A fost preocupat de răspândirea culturii la sate. În timpul şi după cel de-al doilea Război Mondial, M. Lugianu a intrat cu totul în anonimat. A încetat din viaţă la 23 ianuarie, 1966, la o vârstă înaintată. A fost premiat de Academia Română în trei rânduri pentru cărţile sale. Sub numele lui real şi pseudonime „Argeş, M Baştea, Boldur, T. Cercel, Freamăt, M. Lupu, Melun, Mihai de la Rucăr) a colaborat la „Adevărul literar şi artistic”, „Albina”, „Arhiva” (Iaşi), „Graiul nostru” (Bârlad), „Convorbiri literare”, „Evenimentul literar”, „Flacăra”, „Floarea albastră”, „Floarea darurilor”, „Florile dalbe” (Bârlad), „Junimea literară”, „Luceafărul” (Sibiu), „Neamul românesc literar”, „Sburătorul”, „Ramuri”, „Sburătorul literar”, „Sămănătorul”, am reţinut pe cele sonore, şi altele. A fost învăţător la Orfelinatul din Zorleni „Princepele Ferdinand”, şi a cules folclor din comunele din zona Tutovei. Cărţile sale de folclor au o cuprindere excepţională şi s-au orientat spre teme mari: proverbe, strigături de joc, credinţe, vorbe adânci, glume, taclale, colinde, datini, medicină populară, cântece, urături, poveşti, amintiri, tradiţii locale, legende, obiceiuri creştine, istorie locală, personalităţi, superstiţii, sfaturi pentru sătenii agricultori, cărţi, monografii de sate, obiceiuri de înmormântare, educaţia copiilor şi multe altele. Mihai Lungianu este o personalitate complexă a culturii noastre şi merită toată admiraţia urmaşilor. Din nefericire peste opera unor asemena autori se aşază repede praful uitării, spre paguba noastră.

LUPAŞCU, Ion, scriitor. S-a născut la Vineţeşti jud. Vaslui pe la începutul secolului trecut. Nu se cunoaşte nici anul morţii. Se ştie doar că a fost elevul Liceului „Cuza-Vodă” din Huşi, promoţia 1926, (născut probabil pe la 1907), că a studiat Dreptul şi a fost Inspector General în Ministerul Finanţelor Bucureşti. În anii 1929-1930 a publicat un volum de scrieri din specialitatea sa „Noţiuni uzuale de procedură fiscală”. Ca literat a colaborat la „Convorbiri literare” în anii 1939-1940. De asemenea este autorul unui volum de proză scurtă, schiţe şi povestiri publicat la Galaţi. Lui i se atribuie o demonstraţie potrivit căreia Alex. Ioan Cuza s-a născut la Huşi, convingându-l de acest adevăr pe N. Iorga. (vezi „Istoria Huşilor”). Nereeditată, opera sa a intrat definit în necunoscut. OPERA: „Pe urmele războiului”, editată la Galaţi în1929. Referinţe bibliografice: x x x „Istoria Huşilor”, 1995, p. 282.

LUPESCU, Mihai, folclorist. S-a născut la 5 septembrie, 1862 la Spătăreşti, jud. Suceava şi s-a stins din viaţă la 17 august, 1922. După şcoala primară şi studii gimnaziale făcute la Fălticeni, a urmat Şcoala Normală din Iaşi, fiind absolvent din anul 1884. A funcţionat ca învăţător în satul Broşteni, jud. Suceava între anii 1884-1898. Lagătura lui Mihai Lupescu cu jud. Vaslui este una de lungă durată şi statornică, cu consecinţe culturale remarcabile. În 1898 a fost numit director al Orfelinatului Agricol din Zorleni de lângă Bârlad, jud. Vaslui, unde a funcţionat până în 1920. În timpul studiilor gimnaziale la Fălticeni a avut coleg pe Artur Gorovei. Cât a fost elev al Şcolii Normale „Vasile Lupu”, a

OPERA: „Icoane din popor”, 1913; În sărbători. Icoane din viaţa ţărănesacă”, 1911; „La cruci. Icoane de la ţară”, 1911; „Din umbra satelor”. Povestiri şi icoane, 1913; „Postelnicul Cumpănă”, nuvele şi povestiri”, 1914; „Zile senine. Icoane de la ţară”, 1914; „Gura iadului”, 1915; „Clacă de robot”, Icoane din viaţa ţărănească, 1916; Al. Bordeaux, „Teama de viaţă”, roman, traducere, 1922; „Mucenicii neamului. Din zilele noastre grele” 1927; „Sfârşituri”, nuvele, 1927; „Însăilări”, f.a. ; „Poveşti”, 1923; „Săracu Gealapu”, 1928; „Mărturii în amurg”, 1936; „Legende şi basme” 1965. Referinţe critice: N. Iorga, „Istoria literaturii contemporane”, II; E. Lovinescu, „Istoria litreraturii române contemporane”, 1937; G, Călinescu, „Istoria...”, 1941; C. Ciopraga, Literatura...”; D. Mici, „Început de secol...”, Z. Ornea, „Sămănătorismul”, 1970. Au mai scris: Andrei

259

„Cărticica plugarului”, 1922; „În jurul casei”, 1922; „Creştereas pomilor, povestire pe înţelesul ţărănimii”, 1908; „Crometica poporului român”, 1914; „Tei – legănat, Folclor moldovenesc”. Referinţe critice: S. T. Kirileanu, în „Ion Creangă”, 1912; T. Pamfile, în „Ion Creangă”, 1912; I. Simionescu, în „Viitorul”, 6 aug. 1921; G. Tutoveanu în „Şezătoarea”, oct. –nov. 1922; Gh. Vrabie, în „Bârladul cultural”, 1938; Gh. Ursu, în „Vestitorul satelor”, 26 mai, 1939; I. E. Torouţiu, „Studii şi documente literare!, VIII, 1939; A. Gorovei, „Învăţători folclorişti”, 1940; G. Drăgan, „Istoria literaturii române”, 1946; A. Gorovei, „Cimiliturile românilor”, 1972; Petru Ursachi, revista „Şezătoarea în contextul folcloristicii”, 1972.

avut ca profesor pe Constantin Meissner, cel care i-a trezit pasiunuea pentru folclor. La Broşteni, unde a fost învăţător, a avut ca elevi pe Simion Teodorescu-Kirileanu şi Ioan Teodorescu, viitori folclorişti. Tot la Broşteni a înfiinţat şi o bibliotecă populară. A început munca de cercetare folclorică de pe când era pe băncile şcolii pentru că era în primul rând un pasionat cititor şi un neliniştit căutător. Începând din 1898, când este numit director al Orfelinatului Agricol din Zorleni de către Constantin Meissner, ajuns între timp Ministru al Instrucţiunii Pulbice şi Cultelor, Mihai Lupescu începe o bogată, activitate culturală alături de G. Tutoveanu, Corneliu Moldovanu, T. Pamfile, I. Antonovici şi alţi colaboratori ai Academiei bârlădene. A avut un adevărat cult pentru Ion Creangă. O scurtă vreme a fost chiar subrevizor şcolar în zona Vaslui. M. Lupescu, alături de A. Gorovei, G. T. Kirileanu, T. Pamfile şi alţii a colaborat la revista „Ion Creangă” din Bârlad, chiar dacă era şi un colaborator fidel al revistei „Şezătoarea” din Fălticeni, ameninţată cu dispariţia din pricina lipsei susţinătorilor căutaţi de el şi în Bârlad. Culegerile de folclor ale lui M. Lupescu au ca ţintă obiceiuri, tradiţii, superstiţii, meditaţii populare, basme, strigături, proverbe, descântece, colinde, urături etc, principala lor calitate fiind autenticitatea. Din bogata lui colecţie au apărut mai târziu culegeri cu caracter popular, una din acestea fiind, „Tei legănat”, folclor moldovenesc, ediţie îngrijită de Petru Ursache (Iaşi, Junimea, 1975). Lui Mihai Lupescu îi datorăm contribuţii etnografice remarcabile, cum ar fi „Cromatica poporului român” din 1914, în colaborare cu T. Pamfile, şi „Botanica poporului român”, apărută la Fălticeni în 1915. Culegerile sale au o importanţă capitală pentru păstrarea tradiţiei folclorice româneşti de azi, din păcate, aflată pe o galopantă cale de ignorare, dacă nu de dispariţie. După 1989, interesul pentru activităţi de acest gen a scăzut îngrijorător de mult. Nici una din culegeile lui de folclor nu a fost reeditată.

LUPU, Costache N, traducător, publicist. S-a născut la Bârlad la 6 decembrie, 1888 şi a încetat din viaţă în 1951 („probabil într-o închisoare comunistă”). (1) Era fiul politicianului C. Lupu (1851-1927), veche familie de boieri moldoveni. A studiat la un liceu francez din Berlin, a urmat apoi Fac. de Drept şi a devenit avocat, dar nu profesia a fost prima lui pasiune, ci tot viaţa politică, în care n-a strălucit, dar i-a adus sfârşitul. A fost membru marcant al PNŢ, deputat în parlament în două legislaturi şi director de prefectură „foarte rău... autoritar, neglijent”. (2). Publicistica lui are numai tangenţial legătură cu literatura. În 1916 s-a stabilit în Bucureşti, unde tatăl său era şeful Departamentului Internelor sub ocupaţia germană; a lucrat şi el alături de tatăl său, ocupând funcţii secundare. A colaborat la „Şezătoarea”, „Ion Creangă”, „Convorbiri literare”, „Calendarul revistei Ion Creangă” etc cu studii de folclor şi traduceri. A semnat cu pseudonime cam ciudate: N.L. Kostaki, Kostake. (Tr. Nicola l-a trecut în „Valori spirituale...” cu numele de Kostache) Traducerile sale şi studiile de folclor au rămas prin publicaţii, fără speranţa de a fi adunate vreodată într-un volum. OPERA: „Câteva cuvinte asupra lui Fortunatos”, în „Şezătoarea”, 1903; „Gheorghe cel Viteaz”, idem, febr. ,1904; „Soarele. Studiu de mitologie română”, în „Convorbiri literare”, 42, 1908 şi în „Ion Creangă”, ian. , 1909; „Luna. Studiu de mitologie română”, idem, 10 oct. ,1909; „Vântul. Studiu de mitologie română”, ibidem, 3 martie, 1911; „Tot o chestie de folclor”, în „Calendarul revistei Ion Creangă”, 1911; „Era copilului”, ibidem, 3 martie,

OPERA: „Arătări” despre Orfelinatul „Ferdinand”, 1906; „Cunoştinţi pe scurt asupra viermilor de mătase”, 1911; „Alcătuirea unei gospodării ţărăneşti. Poveţe şi îndemnuri”, 1913; „Botanica poporului român”, 1915; „Bucătăria ţăranului român”, ms;

260

1913; „Scrisori din Paris. Criza de la Comedia Franceză, „L’ ambuscade” , piesă în 4 acte de H. Kistemarkers. Critica dramatică. „Un duel senzaţional”. Succesul pieselor patriotice”, ibidem, 2 febr. 1913; „Le secret”, piesă în trei acte de H. Basnstein, ibidem, 3 martie, 1913; „Scrisori din Paris”. Despre snobism. Teatrul asturc, Artiştii României la Paris”, ibidem, 5 mai, 1913; „Dingo” roman de Octave Mirabeau; „Moartea lui lui Jules Claretie etc, etc etc. Petre P. Carp, în „Convorbiri literare”, nov-dec. , 1937, Referinţe bibliografice; Tudor Pamfile, în „Ion Crangă”, 11 ian. , 1910; I. E. Torouţiu, „Studii şi documente literare”, vol. IX, 1940; Lucian Predescu, „Enciclopedia...” p. 468; Tr. Nicola, „Valori spirituale...”, p. 367-368. Note: 1, 2- Tr. Nicola, op. cit. p. 367

a făcut primul gest. În spaţiul literaturii şi artei sunt şi manifestări violente pentru impunerea unei viziuni noi. (vezi insurecţia romantică franceză din 1827) Gheorghe Lupu e mai curând un poet al tradiţiei, nici măcar neomodernist, din generaţia lui Nichita Stănescu, mai curând un continuator al lui Nicolae Labiş, fără derapajele proletcultiste (totuşi fără exces) ale poetului de la Mălini, dus prea devreme în Empireu. Dacă în „Pheonix” şi „Migraţia iluziei” universul liric e unul îmbrăcat în teme şi motive stând sub semnul picturalului („Tata”, „Acasă”, „Bătrânul”, „Muzeu de arheologie” etc), dar şi al sugestiei melancolice, de început de lume lirică, de căutare a unei identităţi, fără reuşite notabile, în „Fior” din 1987, se impune ca un poet legat de tradiţie, mai curând din stirpea lui Mircea Ciobanu, cultivând structuri clasice şi concepte poetice pozitive. Nu sunt uitate spaţiile istorice (erau la modă), Sarmisegetuza, Suceava, „moldav amurg”, dar nu ele reprezintă suportul liric fundamental, poetul dialoghează cu sine însuşi despre obârşii, despre stările existenţiale ale acestei lumi: „O, Ştioborăni / Pământ cu răni / Rai alor mei / Uitat de zei / Un paradis / Întredeschis / În care eu / Mă-ngrop mereu / Ca să renasc / Cu via-n teasc / El duce-n mâini / Zări cu fântâni...” („Imn”); „Mi-e dor de tine, mamă / Aud în vis toţi câinii / Copilăriei...” („Dor”). Nici lirica erotică nu rupe tradiţia, ci rămâne în zona ei romantică, chiar dacă se produce în o mică fisură baudelaireană: „Revarsă-ţi regatul de maci / Asupra pustiului meu / Iubita mea plină de draci / Că-i tânără carnea de zeu... / Vuieşte materia. Hai spre inima inimii, sfânt / Cum sângeră stelele-n rai / Şi-n mine iubit de pământ.” („Rază”) Pe aceeaşi temă poetul se adresează sieşi: „Arzi nopţi şi vieţi întregi până răsare / Cuvântul sacru care-i tot iubire / Din tine însuţi ieşi în dinţi cu-o floare / Şi mire-ţi

LUPU, Gheorghe, poet, publicist. S-a născut la 24 octombrie, 1940 la Ştioborăni, com. Soleşti, judeţul Vslui şi a încetat din viaţă în anul 2004. A urmat şcoala primară şi gimnazială în satul şi comuna natală, cursurile Liceului „M. Kogălniceanu” din Vaslui şi ale Fac. de Filologie a Universităţii „Alex. I. Cuza” din Iaşi. În liceu a fost coleg cu Ion Iancu-Lefter. A lucrat ca profesor în învăţământul secundar în mai multe localităţi din judeţ, apoi ca ziarist la „Zorii noi” din Suceava. O vreme a lucrat ca bibliotecar. A debutat în 1962 în „Iaşul literar” şi a colaborat la „Cronica”, „Tomis”, „Convorbiri literare”, „Tribuna”, „Amfiteatru”, „Vremea nouă”, „Zori noi”, „Scânteia tineretului”. Poate fi considerat un poet optzecist dacă raportăm creaţia sa la deceniul poetic atât de mult discutat în fronturile criticii literare. A debutat editorial în anul 1980, dar universul său poetic nu se suprapune peste aspiraţiile estetice ale acestei generaţii, pretinzând că a impus un nou cod, cunoscut sub denumirea de postmodernism. De altfel „Postmodernismul”, teoretizat de Mircea Cărtărescu, e mai degrabă un soi de nihilism estetic, o negaţie care nu prea are suport şi nici motivaţie teoretică tranşantă. Momentele de ruptură sunt recurente şi nu generaţia optzecistă 261

eşti; pământul să se mire.” Uneori poetul dă impresia că, din pricina căutării cuvântului care se potriveşte, pierde starea de graţie, sau o diluează. Un volum întreg de poezii îi este închinat „poetului nepereche”. Se simte în versurile acestui volum rezultatul lecturii unor cărţi de o oarecare reacţie dură, poate nedreaptă, asupra celor care l-ar fi „izolat” pe Eminescu din porunci obscure. Este evident eminescianismul prin reluarea temelor, motivelor: „S-a stins întemniţat la-nsingurare / Izvoarele spre mume se retrag / Să-şi ia putere pentru brad şi floare / Şi apă ne-ncepută-n scăldătoare / Să-şi spele-ntru vecie mortul drag.” („15 iunie”) De fapt se reconstituie un segment din biografia poetului într-o viziune lirică. „Rugăciuni profane” din 2001 lunecă în mitologie, dar şi în sacru, „Rugăciune pentru tata”, „Rugăciuni pentru spovedanie”. Poetul are „Amintiri prenatale”. Motivul este prezent şi în opera altor poeţi şi prozatori (Marta Miclescu). „Dionisii apolinice” vine cu un univers antitetic. Pe seama acestui volum, Adrian Dinu Rachieru afirmă că „Pentru a nu muri, poetul „se destramă în cântec.” Gheorghe Lupu este un poet reprezentativ pentru spaţiul moldav la care deseori se raportează.

fost apoi studentă a Fac. de Matematică a Universităţii „Alex. I. Cuza” din Iaşi. În anul 1973 a obţinut titlul de licenţiată în matematici, a fost numită profesoară şi a funcţionat în această calitate la o şcoală generală din jud. Suceava. Prin căsătorie şi-a schimbat domiciliul şi profesia. Pentru un timp a lucrat ca educatoare, din 1977 până în 1982, în oraşul Vaslui, apoi a îmbrăţişat domeniul biblioteconomiei, mai întâi ca bibliotecară la Şcoala Nr. 7, din 1982 până în 1984, la Liceul M. Kogălniceanu până în 1991 şi de atunci la Casa Corpului Didactic. Se pare că noua profesie i-a adus mari satisfacţii, pentru că are un pronunţat caracter umanist. Acest lucru nu a rămas fără urmări dintre cele mai plăcute. O pasiune şi o înclinaţie către literatură s-a manifestat de timpuriu. Menţionăm că a debutat cu versuri în presa locală şi a apărut cu creaţii originale într-o antologie din anul 1964, de pe când era elevă. Debutul editorial se produce mai târziu, cu volumul „Tradiţie şi continuitate” din 1997. Între timp a colaborat la „Ethos”, „Monotorul”, „Biblioteca ABIR” şi altele. V. Lupu este o excelentă animatoare în domeniul cultural. Participă şi organizează simpozioane, lansări de carte, activităţi memoriale, i-a parte la conferinţe şi congrese naţionale şi internaţionale etc. A fost distinsă cu numeroase premii şi diplome.

OPERA: „Phoenix”, 1980; „Migraţia iluziei”, 1983; „Fior”, 1987; „Roua”, 1993; „Rugăciuni profane”, 2001; „Bocet pentru Eminescu”, 2001; „Dionisii apolinice”, 2006. Referinţe critice: V. Grigoraş, „Fragmente...”, p. 203; C. Blănaru, „Postfaţă la ediţia I – O dedicaţie unică”, în „Bocet...”, p. 91-93; Cecilia Popescu Latiş, „Postfaţă la ediţia a II-a – Verbul

întemeietor”, la „Bocvet...”, p. 94-106.

OPERA: „Tradiţie şi continuitate”, 1997; „Orizonturi interioare”, 1999; „Polivalenţa poetului: M. Eminescu”, 1999; „Biblioteca de la tradiţie la modernitate”, în colab. , 1999; „Lumini către Eminescu”, 2000. Referinţe bibliografice: Vasilica Grigoraş, „Fragmente...”, 2001; N. Busuioc, „Scriitori şi publicişti ieşeni contemporani”, 2002, p. 265-266.

LUPU, Valentina, publicistă, comentator, editor. S-a născut la 18 octombrie, 1950 în localitatea Cacica, jud. Suceava. A urmat studii elementare în localitatea natală şi Liceul „V. Alecsandri” din Iaşi, absolventă din 1968. A

262

M MAFTEI, Ionel, documentarist, publicist. S-a născut la Dăneşti, jud. Vaslui la 12 septembrie, 1932. A făcut şcoala primară în satul natal, studii gimnaziale la Vaslui până în anul 1948 şi Şcoala Normală „Vasile Lupu”, devenită după Reforma din 1948, Şcoala pedagogică din Iaşi, fiind absolvent în 1952. A fost numit învăţător în satul Româneşti, din fostul raion şi regiune Iaşi, în anul absolviri şi acolo a funcţionat până în 1955. Între anii 1955-1959 a îndeplinit funcţia de bibliotecar la Căminul cultural din Codăieşti, după care s-a transferat la Iaşi în calitate de bibliograf la Biblioteca „Gh. Asachi”, între anii 1959-1968. O perioadă lungă de timp cuprinsă între 1968-1990 a lucrat la Comitetul de Cultură şi Artă a jud. Iaşi. A debutat târziu în revistele ieşene. În „Cronica” a ţinut o rubrică permanentă, intitulată „Remember – Remem – ber” din 1980 până în 1989, apoi la „File de calendar” (din 1991) şi „Opinia” cu „Rememărări; în „Forum cultural” din 1992 a prezentat „Vieţi exemplare” şi „Figuri basarabene”, iar la Radio Iaşi a prezentat „Oameni de seamă”, tot din 1992. Ionel Maftei s-a dovedit a fi un cercetător remarcabil al arhivelor pentru a readuce în memoria contemporanilor portretele cărturarilor şi învăţaţilor care au marcat fundamental traiectoria culturală a marelui oraş moldovean, Iaşul. S-a angajat, fără îndoială, într-o muncă migăloasă pentru a descoperi contribuţia la dezvoltarea ştiinţei şi culturii, a personalităţilor ieşene, muncă întinsă pe parcursul unei vieţi de om, dacă ţinem cont că primele cercetări sunt întreprinse prin anii 1960. În „Personalităţi ieşene” sunt prezentaţi peste o mie de oameni de seamă Pentru efortul ştiinţific caracterizat prin rigoare a fost distins cu Premiul „Vasile Conta” al Academiei Române. Deţine premii şi menţiuni la diferite concursuri şi festivaluri

de creaţie literară. A îngrijit ediţii de autor, cum ar fi „Trecute vieţi de doamne şi domniţe”, vol. I şi II, (Chişinău, 1991) şi a întreţinut relaţii de vecinătate cu oameni de artă şi cultură basarabeni, în special cu editurile din Chişinău unde a tipărit cărţi încercînd aşezarea în ordinea firii a unităţii culturale a românilor de peste Prut. OPERA: „Personalităţi ale ştiinţei, ieşene”, 8 vol. 1972-2000; N. Gane, „Trecute vieţi de doamne şi domniţe”, ed. îngr, de..., Chişinău, Universitas, 1991; „O istorie a culturii ieşene în date 14002000”, Iaşi, 2006 (în ed. nu e trecut anul apariţiei). Referinţe critice: Paul Balahur, „Vitrina cu cărţi”, în „Cronica”, 30 iulie, 1982; Gh. Catană, Recenzie în „România literară”, 23 sept. 1982; I. D. Lăudat, în „Cronica”, 14 iulie, 1978; A. Leon, Recenzie în „Cronica”, 20 oct. 1972; Dan Mănucă, Recenzie, în „Cronica”, 4 ian. 1986; Georgeta Munteanu, în „Steaua”, mai, 1988; Şt. Oprea, în „Syimposion”, 11 sept. , 1996; Claudiu Paradais, în „Flacăra Iaşului”, 8 nov. 1975; Mircea Popa, în „Steaua”, 9 sept., 1978; I. M. Ştefan, în „Contemporanul”, 13 dec. 1985 etc.

MAFTEI, Neculai N, memorialist, publicist. S-a născut la 21 mai, 1930 în comuna Dăneşti, jud. Vaslui unde între anii 1937-1942 a făcut şcoala primară, iar între anii 1942-1946 studii gimnaziale la Liceul „M. Kogălniceanu” din Vaslui. Între anii 19471951 a studiat la Şcoala Normală „Vasile Lupu” din Iaşi. A făcut studii superioare la Fac. de Planificare, la Institutul de Ştiinţe Economice din Bucureşti cu examen de stat în 1954. A lucrat în domeniul economic, la Tecuci, a condus serviciul de planificare între anii 1954-1956 la o întreprindere industrială. S-a transferat apoi la Şantierul Naval Galaţi unde a condus aceleaşi servicii de planificare până în 1964. Între anii 263

1960-1963 a făcut cursurile la distanţă ale Universităţii politice „Ştefan Gheorghiu”. Din 1964 până la pensionare a lucrat la Institutul Politehnic, devenit Universitate, din Galaţi, unde a urcat treptele universitare până la titlul de profesor. A fost redactor-şef al revistei studenţeşti „Orizont politehnic”, membru al Consiliului Judeţean Galaţi etc. A obţinut titlul de doctor în economie în 1975. S-a făcut cunoscut ca unul din cercetătorii de seamă ai domeniului consacrat, a îndrumat colective de studenţi, iniţiindu-i în cercetarea ştiinţifică şi a colaborat permenent la „Revista economică”. Este autorul unor file de monografie rurală, referitoare la personalităţile dăneştene.

A iniţiat apariţia revistei „Acta Moldaviae Meridionalis”, anuarul Muzeului Judeţean, aflat azi la cel de-al 21-lea volum. Din 1976 a organizat anual o sesiune de comunicări, având acelaşi generic. În 12 ediţii, Ion Mancaş a fost organizatorul principal al Festivalului Umorului de la Vaslui, al Colocviului Regizorilor din Teatrele Dramatice la Vaslui şi Bârlad, manifesări sub genericul „Fii ai acestor meleaguri” (literatură şi artă). A contribuit de asemenea la organizarea unor manifestări cum ar fi: „Săptămâna artelor”, organizate trimestrial timp de un deceniu, Festivalul Internaţional de Folclor „Hora din străbuni”, două ediţii după 1990. Un alt merit al lui Ion Mancaş este cel privind organizarea unor expoziţii de arte. Cele mai importante evenimente şi personalităţi ale culturii şi spiritualităţii naţionale au fost prezentate în cadrul sălii de expoziţii. Participă la sesiuni şi colocvii ştiinţifice cu tematică istorică şi de patrimoniu, studiile şi comunicările ştiinţifice fiind publicate în revistele de specialitate ale muzeelor din Vaslui, Bârlad, Huşi, Bacău, Iaşi şi „Revista muzeelor din România”. În presa locală publică articole despre personalităţi din jud. Vaslui. Este doctor în ştiinţe istorice, titlu obţinut cu teza „Integrarea culturală a Basarabiei”, 1918-1940. Ion Mancaş este o prezenţă importantă în viaţa culturală a judeţului Vaslui.

OPERA: „Fii ai comunei Dăneşti”, pref. acad. E. Condurachi, 1981. Referinţe bibliografice: Despre monografia aceasta au scris: George Stoica, I. Caproşu, N. Stoicescu, Avram Tudosie, C. Neamţu, C. Buraga, Tr. Nicola.

MANCAŞ, Ioan, om de cultură, animator cultural, publicist. S-a născut la 21 iulie 1951 la Bârlad, unde urmează toate treptele şcolarităţii primare, gimnaziale şi Liceul „Mihai Eminescu”, fiind absolvent cu examenul de bacalaureat în 1970. A urmat Fac. de Istorie şi Filosofie a Universităţii din Iaşi, licenţiat din 1974. Deşi se pregătise pentru o carieră didactică, s-a specializat în muzeologie şi management cultural. Posedă o diplomă de absolvire a unui curs în cadrul Comunităţii Europene, Danemarca, 1994. Între anii 19741980 a lucrat ca muzeograf la Muzeul Judeţean Vaslui, pentru muzee, arte şi biblioteci. Între anii 1988-1991 a fost director al Întreprinderii Cinematografice (azi această unitate nu mai există), consilier teritorial, director la Inspectoratul de Cultură al Jud. Vaslui etc. Din 1998 este director la Muzeului „Ştefan cel Mare”. Ion Mancaş şi-a adus o contribuţie hotărâtoare la înfiinţarea acestui aşezământ cultural, a coordonat activitatea instituţiei şi a organizat multiple acţiuni cu caracter cultural.

OPERA: „Acta Moldaviae Meridionalis”, începând cu 1979. Bibliografie de referinţă: V. Grigoraş, „Fragmente...”, 2001; P. Necula, M. Ciobanu, „Dicţionarul...”, 2001; Tr. Nicola, „Valori...”, vol. 4

MANEA, Constantin, epigramist. S-a născut la 26 mai, 1958 la Roşieşti, jud, Vaslui. După şcoala primară şi gimnazială din locurile natale, a urmat Şcoala (Colegiul) pedagogică din Bârlad, absolvent din anul 1979. A fost repartizat ca învăţător în oraşul Negreşti în anul absolvirii şi a lucrat până în anul 1995 la Şcoala Specială. În acest timp a urmat la fără frecvenţă cursurile Fac. de Drept a Universităţii „Alex. I. Cuza” din Iaşi, finalizate în anul 1994. Din 1995 lucrează ca jurist consult la I.S.J. Vaslui. Debutează în anul 1980 în revista „Urzica” şi apoi a îmbogăţit aria 264

colaborărilor la: „Papagalul”, „Flacăra-Rebus”, „Rebus” (Timişoara), „Vremea nouă”, „Adevărul”, „Flacăra Iaşului”, „Opinia”, „Jurnalul de Vaslui”, „Est”, „Clepsidra”, „Meridianul” etc, etc. Editorial a debutat în 1994 cu un volum în colaborare cu Ion Mititelu, „Picătura de acid”. Doi ani mai târziu, apare într-un nou volum colectiv, „Plecat-am nouă din Vaslui”, 1996. A urmat o serie de volume editate sub patronajul Casei de Cultură din Vaslui, unde funcţionează Cenaclul Umoriştilor vasluieni, „Constantin Tănase”, devenit mai târziu „Valentin Silvestru”, sub îndrumarea criticului şi istoricului literar Teodor Pracsiu. În fiecare din aceste volume, C. Manea apare cu câte un consistent grupaj de epigrame: „Numai înţelepţii râd” sau „Zmeul cu trei capete”, 1998 şi următoarele care au apărut de fiecare dată în anul când se organizează în oraşul reşedinţă de judeţ, Festivalul Umorului”. Ceea ce îl caracterizează pe C. Manea în epigramă este nu numai elaborarea care presupune o „estetică” aparte, clasică, pentru că are conţinut, mesaj, ci mai cu seamă spontaneitatea, capacitatea de a descoperi pe moment „nexul” care produce efectul umoristic, hazul, pentru că, în final, acesta contează. Uneori face din autoironie un adevărat spectacol ca în „Testamentul lui Pavelescu: Las lui Manea Constantin / ( Care scrie multe tare) / Spiritu-mi ironic, fin... / Îl las eu, că el nu are.” Adevărul e contrariul, dar şi paradoxul este o latură importantă în cazul epigramei. Acest lucru e cunoscut. Temele epigramelor lui Manea sunt cele obişnuite, tratate de mai toţi epigramiştii de talent de la Cincinat Pavelescu până la contemporani. Cotidianul, relele apucături ale unora, politica, economia, nivelul de trai, parlamentul, starea socială, prostia, nesăbuinţa, prietenia, duşmanul, relaţiile matrimoniale etc. Cităm câteva din cele multe excepţionale: „Salarizare (epigramă compusă la un concurs cu rime date: „ulă” şi „ur”) Guvernul nostru plin de stimă, / Gândind cu dragoste la noi, / Ne dă ca leafă

prima rimă / Şi-apoi îi doare-n rima... doi.” Manea cultivă cu talent calabmburul ca în „Opţiuni politice: „Apolitici sunt, fireşte, / însă m-a minţit muierea: / O POZIŢIE doreşte, / Cât vecinu-i cu PUTEREA.” Dar şi omonimia ca în „Supă de pui (sfaturi culinare): Pui apa la-nfierbântat, / Pui vreo două barabule, / Sare pui, pui zarzavat, / Pui nu pui... c-ai pus destule.” Multe din epigramele lui Manea au sugestii matrimoniale sau sexuale, la modă azi, unele din ele la limita admisă, ca în „Unei văduve: În dormitor şi-a scris cu zel: / Nu te voi uita, Georgel!... / Când se iubi cu-alt ins, vioi, / A ştres urgent cuvântul „voi.”; sau ca în „Pasiune: Are scumpa-mi nevestică / Un hobi ce nu-l suport: / Ţine-n casă o pisică, / Deşi şobolanu-i mort.” Multe din epigramele lui Manea sunt antologice. Reţinem că majoritaea culegerilor de epigrame au fost premiate la Festivalul Umorului, ţinut bianual la Vaslui. OPERA: „Picătura de acid” , în colab. , 1980; „Plecat-am nouă din Vaslui”, idem, 1996; „Numei înţelepţii râd” sau „Zmeul cu trei capete”, ibidem, 1998; „Satana în minijup”, ibidem, 2000; „Ridendă”, în vol. „Treptele devenirii”, ibidem, 2002; „Sechestraţi în umor”, ibidem, 2004; „Corecţii cu zâmbete”, ibidem, 2006. Referinţe critice: Teodor Pracsiu, prefeţe la cele 6 volume de epigrame; Petru Necula, Mihai Ciobanu, „Dicţionarul...” 2001; Vasilica Grigoraş, „Fragmente...”, 2001.

MANEA, Nicolae, poet. S-a născut la 1 noiembrie, 1947 la Huşi, jud. Vaslui. Toate treptele şcolare elementare şi secundare au fost urmate în oraşul natal. Este absolvent din 1965 al Liceului „M. Kogălniceanu” din Huşi, unitate şcolară care a fuzionat cu Liceul Agroindustrial din acelaşi oraş. A făcut studii superioare la Fac. de Filologie a Universităţii din Iaşi, diplomat din promoţia 1973. A funcţionat ca profesor de limba şi literatura română la Şcolile generale din localităţile Cozmeşti şi Bohotin, apoi în aceeaşi calitate la Liceul „Radu Rosetti” din Răducăneni, jud. Iaşi. A debutat în anul 1968 în revista „Cronica” cu poezie. A colaborat la „Viaţa studenţească”, „Alma Mater”, „Convorbiri literare”, „Echinox” „Amfiteatru”, „Ramuri”, „Opinia studenţească”, „România literară”. 265

Debutul editorial are loc în 1970 cu un volum colectiv, „Asterix”, cum se obişnuia, apoi în „Caietul debutanţilor”. A apărut şi în alte asemenea antologii. Până în anul 2002 nu a avut un volum propriu.

aceea, şi s-a stins la numai 26 de ani, în 1904. Bârladul îi păstrează o neşterasă amintire. A colaborat cu articole şi la revista bârlădeană sămănătoristă, „Paloda literară”. OPERA: „Câteva schiţe”, 1901; „Moş Gheban”, nuvelă, 1902; Referinţe bibliografice: Tr. Nicola, „Liceul „Gh. R. Codreanu...”, 1971.

OPERA: „Asterix”, 1970; „Treptele luminii”, 1970; „Caietul debutanţilor”, la Ed. Albatros, 1976. Referinţe critice: Au semnat cronici şi recenzii la volumele amintite: Virgil Cuţitaru, Gh. Drăgan, Al. Dobrescu, A. Corbea, D. Dimitriu, L. Antonesei, Const. Pricop, L. Ulici, V. Condurachi.

MANOLACHE, Ioan N, etnolog. S-a născut la 13 iulie, 1914, la Vutcani, jud. Vaslui într-o familie numeroasă, 8 copii, 6 fete şi doi băieţi, cu părinţi neştiutori de carte. El era cel mai mic dintre ei. Viitorul etnolog recunoaşte că, mezin fiind, s-a bucurat de un tratament preferenţial. În 1921 a intrat în şcoala primară, având ca învăţător, după propria mărturisire, pe Costică Purice, spaima leneşilor, nestâmpăraţilor şi obrăznicăturilor (câţi se mai duceau atunci la şcoală). Întâmplarea a făcut ca în satul natal să ia fiinţă un gimnaziu chiar în anul în care a terminat clasa a patra. După absolvirea acestei şcoli rurale, rare pe atunci, a trecut la cursul superior al Liceului „Cuza-Vodă” din Huşi, pe care l-a absolvit în anul 1932 printre fruntaşi. A intenţionat să se înscrie la Fac. de Medicină, dar a renunţat din pricina unor întâmplări nefericite cu nişte studenţi la medicină; muriseră de diferite boli. Aşa s-a înscris în toamnă la Fac. de Litere şi Filosofie, secţia limba română-limba franceză, la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi. În prioada studenţiei se apropie de o mişcare de tineret cuzistă, reuşind să facă chiar în Vutcaniul natal o organizaţie. Mai târziu, viitorul profesor de limba română va da socoteală organelor de securitate pentru „rătăcirea” din timpul studenţiei. A absolvit facultatea în 1936, iar examenul de licenţă a fost susţinut în anul următor. A satisfacut stagiul militar într-o vreme când „mirosea a praf de puşcă”, nu peste mult avea să înceapă cel de al doilea Război Mondial. Şi-a început activitatea didactică în 1938, înlocuindu-l pe profesorul Ion Rizescu la o catedră de limba şi literatura română la Seminarul Teologic din Iaşi, rămasă vacantă în urma promovării titularului în postul de şef al Inspectoratului Şcolar. În 1950 a devenit titularul unei catedre de limba română la Liceul Internat, „Costache Negruzzi” din capitala Moldovei. Prin mâna

MANOLACHE-HOLDA, Ion D, prozator. S-a născut la Bârlad în anul 1878. În oraşul natal a făcut studii elementare şi secundare. A fost unul din absolvenţii promoţiei anului 1896. Biografii, având date puţine, afirmă că a urmat cu dificultăţi studii superioare, Fac. de Litere a Universităţii din Bucureşti, dar în timpul studiilor a fost nevoit să se angajeze ca redactor la „Constituţionalul”, o publicaţie conservatoare, ca să se poată întreţine material. Starea lui socială şi materială a făcut posibilă apropierea de mişcarea socialistă şi în acest scop a frecvenat cercurile din capitală care promovau ideologia mişcării. Era şi o stare generală propice unor asemenea atitudini, majoritatea intelectualilor de la sfârşitul secolului s-au orientat spre cunoscutul ideal social şi datorită provenienţii lor din medii sociale defavorizate. A scris mult în domeniul gazetăriei şi a semnat cu pseudonimul Holda, dar a scris şi literatură, publicată în reviste cunoscute, mai ales în „Revista pentru literatură şi artă română”, publicaţie care încuraja scriitorii mai puţin cunoscuţi. La această revistă a fost şi redactor, chemat fiind de Maiorescu, atras fiind de asemenea de scrisul său, la „Constituţionalul”. La „Revista pentru literatură...” publicase o nuvelă, şi criticul junimist i-a dat câteva sfaturi critice. Sărac fiind, un soi de intelectual proletar, ca şi Ionescu-Raicu Rion, şi căsătorit, asigurând cu greu traiul familiei, s-a îmbolnăvit de ftizie, boală cumplită la vremea 266

acestui profesor au trecut multe din personalităţile Iaşului în ultimii 25 de ani, până la pensionarea din 1975. Meritul de etnolog al lui Ioan Manolache constă în redactarea unei monografii a comunei natale, remarcabilă nu numai prin structura ei ci şi prin stilul desăvârşit din punct de vedere stilistic. Autorul mânuieşte cu pricepere toate posibilităţile de exprimare artistică. Cartea are caracter memorialistic, cuprinde în ea portrete semnificative, date inedite în legătură cu viaţa „eroilor” satului, devenite personaje prin forţa expresivă a mesajului.

acestea au participat şi viitorii scriitori C. D. Zeletin şi Lucian Raicu. De asemenea acest mai puţin cunoscut scriitor are meritul de a fi organizat o sărbătoare omagială în cinstea poetului G. Tutoveanu, cu prilejul împliniri vârstei de 75 de ani, într-o vreme când aproape octogenarul poet era, oarecum, trecut la index, autorităţile îl îndepărtaseră de viaţa publică. Ion Manta-Roşie s-a stins din viaţă în 1986. OPERA: „Prostu’ lui Ilie Sterpu”, nuvelă; „Zăpezile copilăriei”, 1953. Referinţe bibilografice: Tr. Nicola, „Valori spirituale tutovene”, vol. 6; „Bârladul de odinioară şi astăzi”,

OPERA: „Gânduri despre Vutcani şi Vutcăneni”, Ed. Pim, Iaşi, 2007.

MARDARE, Simion I, prozator. S-a născut la 8 aprilie, 1881 în comuna Certeşti (Creţeşti?), fostul judeţ Tutova, azi jud. Vaslui. Era absolvent al Şcolii Normale „Princepele Ferdinand” din Bârlad din anul 1900. A fost numit şi a funcţionat ca învăţător la şcoli din judeţele Tutova, Tulcea, Tecuci între anii 1900-1914. În anul următor a fost numit revizor şcolar clasa a II-a, în judeţul Tutova. În ultima parte a vieţii sale a funcţionat ca institutor la şcoli din oraşele Tulcea şi Galaţi. Tot în aceeaşi perioadă a avut ca funcţie subrevizoratul de control al judeţului Covurlui un an, între 1926-1927. A funcţionat şi ca profesor de gimnastică la Gimnaziul „C. A. Rosetti” şi la Şcoala de ucenici industriali. Este fondatorul „Ligii româno-polone”, al cărei preşedinte a fost. A debutat în publicistică în 1903 şi a colaborat la ziarele „Universul” şi „Curentul”. A publicat două volume de proză care nu s-au mai reeditat. S-a stins în 1936.

MANTA-ROŞIE, Ion, scriitor. S-a născut în satul Pupezeni, jud. Tutova, la 25 iulie, 1903, într-o familie de ţărani. Tatăl a participat la primul Război Mondial şi a murit în 1917 în luptele de la Mărăşeşti. A fost decorat postmortem cu medalia „Bărbăţie şi credinţă”. Viitorul scriitor a făcut studii primare şi secundare la Bârlad şi studii superioare Fac. de Drept a Universităţii din Bucureşti. Magistrat fiind, a funcţionat ca judecător la Sânicolaul Mare, Gorban (Timiş), Alba Iulia, Bârlad, Tighina, RâmnicuVâlcea şi din nou la Bârlad. Şi-a încheiat cariera prin ieşirea la pensie în 1963 de la un Tribunal din capitală. A debutat în presa bârlădeană cu schiţa „Prostu’ lui Ilie Gh. Sterpu” în ianuarie, 1941 în „Freamătul literar”. Editorial a debutat în 1953, cu volumul „Zăpezile copilărirei”, semnat cu pseudonimul Delamisa, un omagiu adus locurilor natale, pe unde curge pârâul Misa. Un grupaj de poezii, aparţinând lui Manta-Roşie Ion a apărut în volumul „Bârladul de odinioară şi astăzi”, vol. III, poezii ocazionale scrise în stil clasicizant. După 1944, magistratul Ion Manta-Roşie a condus o vreme Cenaclul „Al. Vlahuţă”. Şedinţele s-au ţinut într-o sală de lectură a Bibliotecii „Stroe Beloescu”. La

OPERA: „Povestea lui Moş Dumitrache Beţivanul”, 1903; „Prin ţări străine”, 1934. Bibliografie de referinţă: Lucian Predescu, „Enciclopedia...”, 1940, p. 521; Tr. Nicola, „Valori...”, vol. 6, 37.

MARIN,

Dumitru

V, publicist, prozator, S-a născut la 28 aprilie, 1941 în localitatea Giurgiuana, com. Podul Turcului, jud. Bacău ca fiu al lui Vasile şi al Tudorei. A urmat şcoala primară în satul natal iar gimnaziul şi liceul la Podul Turcului, finalizate în 1960. A făcut apoi studii superioare la Fac. de Filologie a Universităţii

etnolog, memorialist.

267

din Iaşi, cu examen de licenţă în 1965, iar mai târziu şi Fac. de Limbi străine la Universitatea din Bucureşti, cursuri fără frecvenţă, cu examen de licenţă în 1974. După absolvirea Fac. de Filologie a fost numit în sistemul de învăţământ la şcoli generale unde a funcţionat până în anul 1970 când s-a transferat la Comitetul de Cultură şi Artă a judeţului Vaslui, având calitatea de inspector, răspunzând de manifestările culturale cu caracter folcloric. În 1974, în urma unui concurs, a revenit în sistemul de învăţământ ca profesor titular de limba şi literatura română la Liceul de Construcţii, azi, „Ion Mincu”, din Vaslui, unde a funcţionat până în anul 1980, când s-a transferat la Liceul de Chimie, azi „Emil Racoviţă”. La acest liceu a profesat 10 ani. După revoluţie, tot prin concurs, a fost transferat la Liceul „M. Kogălniceanu” la care a funcţionat până la pensionarea din 2003. Ca publicist, D. V. Marin a debutat în 1971 în ziarul „Vremea nouă” cu articole, note, comentarii, reportaje legate de cultură. Editorial a debutat cu o ediţie a operei lui T. Pamfile, „Basme”, la Ed. Junimea în 1976. Între timp, activitatea publicistică se amplifică, aria preocupărilor se extinde, dar este preocupat şi de lucrări de sinteză, redactând monografii privind dezvoltarea înbvăţământului vasluian. După 1990 se angajează cu toată pasiunea în presa audeovizuală (mass-media), devenind un adevărat deschizător de drumuri în acest domeniu în oraşul şi judeţul Vaslui. Cu forţe proprii, slab spijinit de autorităţi, pune bazele Sudioului TV Vaslui şi a postului Unison Radio, realizând o adevărată performanţă la nivel naţional. De altfel cartea „TV – 15... explozia...” apărută la Ed. Tiparul din Bârlad, al cărei autor este, înregistrează istoria zbuciumată a studioului TVV şi a postului de Radio Unison. Azi, D. V. Marin este patronul unui trust de presă care înglobează pe lângă cele două posturi amintite şi un ziar, „Meridianul” în care, o bună parte din condeierii vasluieni îşi publică producţiile

literare originale. D. V. Marin a colaborat şi colaborează la „Adevărul”, „Albina”, „Anuarul Institutului de Istorie A. D. Xenopol”, „Gazeta de Est” „Clepsidra”, „Cronica”, „Vremea nouă” „Clopotul”, „Îndrumătorul cultural” etc. În „Meridianul” semnează editorialul pe o arie tematică foarte întinsă. Pentru îndelungata sa activitate în domeniul presei a fost distins cu diplome, distincţii şi premii. Pentru lucrările cu conţinut folcloric este prezent în „Dicţionarul etnologilor români din toate timpurile” al lui Iordan Datcu, din 1998. Dincolo de omul de acţiune care timp de mai bine de 15 ani a ţinut sus steagul presei audeovizuale la noi, D. V. Marin este şi un remarcabil mânuitor de condei. Pana lui a traversat traiectorii diverse. Mai întâi a publicat un număr mare de articole, studii, comentarii, note informative apărute în presa locală şi naţională. Sunt consemnate peste 60 de studii, peste 600 de articole, interviuri cu 6 preşedinţi de stat, cu 12 primminiştri etc. Câteva studii privesc învăţământul vasluian: „Evoluţia învăţământului vasluian până la 1859”, „Monografia Liceului Mihail Kogălniceanu”. Importante sudii au ca preocupare folclorul, domeniu în care este un specialist de marcă şi în care a obţinut titlul ştiinţific de doctor în 1998 cu teza „Tudor Pamfile şi revista „Ion Creangă”. A publicat de asemenea un studiu despre D. Cantemir. Despre revista „Ion Creangă” a publicat mai multe articole în „Vremea nouă”. În „Tribuna învăţământului” a publicat o recenzie despre „Dicţionarul de pseudonime”, apărut în 1973. „Consideraţii privind cântecul popular românesc în cultura de masă” a apărut în volumul „Cântecul popular românesc” din 1974. În 1978 a publicat în „Cronica” un studiu despre Tudor Pamfile. Nu au scăpat de observaţiile sale obiceiurile şi tradiţiile folclorice locale. Prozatorul D. V. Marin este autorul romanului „Zăpadă pe flori de cireş”, publicat în 1999. Din punctul de vedere al structurii şi conţinutului, este un roman neomodernist, având chiar relaţii cu viziunea postmodernistă. E un roman de dragoste, fără efuziuni romantice, cu un conflict bine dozat şi cu o acţiune condusă cu pricepere din punct de vedere narativ. Instanţa auctorială este obiectivă, dar personajele romanului au propria lor traiectorie epică, o libertate de „acţiune” în 268

sensul în care se aprecia mai sus. Predilecţia spre autenticitate asigură perenitatea creaţiei.

revistele la care a colaborat, autoarea „a risipit fermecătoare pagini de tip memorialistic”. (2)

OPERA: „Liceul M. Kogălniceanu” monografie, în colab. , 1990; „Tudor Pamfile şi revista „Ion Creangă”, 1998: T. Pamfile, „Basme”, ed. îngrijită de... , 1976; „Zăpadă pe flori de cireş”, roman, 1999; „TV – 15... explozia...”, 2006. Referinţe critice: T. Pracsiu, prefaţă la romanul „Zăpadă...”; Iordan Datcu, „Dicţionarul etnologilor români”, 1998; Ioan Baban, în „Meridianul”, nov. 2006; M. Costea, în „Meridianul”, nov. 2006. P. Necula, M. Ciobanu, „Dicţionarul... 2001; V. Grigoraş, „Fragmente... 2001 etc

OPERA: „Ada Lazu”, nuvelă, 1911; „Nătăliţa”, nuvelă, 1916; „Tulburea”, nuvele, 1923; „Făclii de noapte”, schiţe şi nuvele, 1923. Referinţe critice: George Călinescu, „Istoria...”, p. 676; C. Pangrati, „Dicţionarul oamenilor de seamă din judeţul Neamţ”, 1999. Note: 1, 2. G. Călinescu, op. cit. p. 676.

MATEESCU-MOV, Nicolae C, folclorist. Pe numele său adevărat Nicolae Mateescu Movilă s-a născut la 1 martie, 1870 în satul Cârligaţi, com. Ştefan cel Mare, jud. Neamţ. După şcoala primară din localitatea natală a urmat cursurile Şcolii Normale de băieţi din Bârlad, absolvent din 1897. A fost numit institutor şi apoi director la Şcoala primară din comuna Păuneşti, jud. Putna, azi Vrancea. A mai funcţionat în comunele Fitioneşti, Moviliţa, din acelaşi judeţ, dar şi în unele comune din judeţele Neamţ şi Focşani. Publicistic a debutat în 1888 în „Arhiva” (Iaşi) cu articole cu conţinut folcloric şi a colaborat cu acelaşi gen de note şi articole în „Arhiva Olteniei”, „Convorbiri literare”, „Foaia interesantă”, „Liga”, „Izvoraşul”, „Neamul românesc literar”, „Pagini alese”, „Ion Creangă”, „Pagini literare”, „Ramuri”, „Revista de istorie, arheologie şi filologie”, „Revista literară”, „Tinerimea română”, „Şezătoarea”, „Deşteptarea” etc. În revista „Ion Creangă” (Bârlad) a publicat aproape 100 de articole şi texte folclorice.

MARINO-MOSCU, Constanţa, prozatoare. S-a născut la 17 aprilie, 1875 în comuna Filioara – Văratec, jud. Neamţ şi s-a stins la 20 septembrie, 1940 în com. Mavrodin jud. Teleorman. Născută Cantemir, a fost înfiată de Panait Marino din Paşcani. Prin căsătorie cu avocatul Gh. C. Moscu, s-a ajuns la numele cunoscutei scriitoare de la începutul secolului al XX-lea. A urmat cursurile şcolii primare şi gimnaziale la Paşcani, iar cursurile liceale la Pensionul „Dodun de Perieres” din Iaşi. A studiat pianul la Paris, Viena şi Berlin. Era absolventă a Conservatorului din Viena. A funcţionat ca profesoară în localităţi foarte diverse datorită deselor transferări ale soţului ei: Alexandria, Turnu – Măgurele, Bârlad, Buzău, Ploieşti, Bucureşti. A îndeplinit funcţia de director al Azilului de copii înfiinţat de Nicolae Iorga. A debutat publicistic în revista „Viaţa românească” cu o proză scurtă, nuvela „Nătăliţa” în 1908. Trei ani mai târziu, debuta editorial cu volumul „Ada Lazu”. A colaborat la „Viaţa românească”, „Lectura pentru toţi”, „Sburătorul”, „Adevărul literar şi artistic”, „Adam”, etc. A fost membră a Cenaclului „Sburătorul”, condus de E. Lovinescu şi a făcut parte din Asociaţia literară şi ştiinţifică „Viaţa Românească”. Constanţa MarinoMoscu s-a impus cu proză scurtă, abordând o tematică stând sub semnul senzaţionalului. Ada Lazu este o nuvelă cu un profund caracter dramatic şi emoţionant, legat de neîmplinirea erotică din tinereţe. „Nătăliţa” evocă stările melancolice ale unei fete bolnave de ftizie. Stilul prozatoarei aminteşte de Sadoveanu pentru că prezintă într-un fel „dureri înnăbuşite” din lumea provinciei. (1). În

OPERA: „Povestea din Floarea Crinului şi a Rozmarinului”, 1900; „Poveşti alese”, 1910; „Chipăruş voinicul şi alte poveşti româneşti cu conţinut rural”, 1924. Referinţebibliografice: L Predescu, „Enciclopedia Cugetarea...” 1940; I. Hangiu, „Presa literară românească”, vol. II, 1968, p. 170; M. Straje, „Dicţionar de pseudonime”, 1973, p. 428; I. Datcu, S. C. Stroiescu, „Dicţionarul folcloriştilor”, 1979; Tr. Nicola, „Valori spirituale...”, vol. 5, p. 52-54.

MĂLINESCU, Iordache N, om de cultură, publicist, comentator. S-a născut la 11 martie, 1795 (nu e precisă data naşterii. Din corespondenţa sa cu Gh. Bariţiu reiese că s-a născut în 1796). Într-un alt document apare 269

ca an de naştere 1793, în Bucovina. Părinţii lui s-au stabilit în Moldova pe la 1800 sau 1801. Mama murise la naşterea sa iar tatăl, recăsătorit, moare în 1829. Iordache Mălinescu a început anii de învăţătură la Cernăuţi, cursurile Şcolii de Căpetenie (aşa se numea gimnaziul atunci), fiind absolvent prin 1813. Apoi pleacă la Iaşi la Şcoala de Inginerie Hotarnică a lui Gh. Asachi, unde patronul ei preda matematica, geodezia, arhitectura şi istoria artelor. Iordache Mălinescu a fost atras de studiile de drept şi la vârsta de 22 de ani a scris o broşură publicată la Cernăuţi, intitulată „Pravilă sau legea căsătoriei”. Îşi face studiile într-o perioadă în care literatura română dăduse o măsură a ei prin reprezentanţii „Şcolii ardelene” şi alţi scriitori apropiaţi într-o anumită măsură de mişcarea iluministă: S. Micu, N.N. Dimachi, C. Conachi, Ienăchiţă Văcărescu, Alecu, Nicolae şi Iancu Văcărescu, C. Stamati, Gh. Asachi, majoritatea contemporani cu el sau dispăruţi de curând (P. Maior, Ion Budai-Deleanu, Gh. Şincai etc). Este de asemenea contemporan cu Vasile Pogor, tatăl celui de la Junimea, V.V. Pogor, C. Sion, Ionică Tăutu, Vasile Pop Fabian, Ion Pop Florantin, A. Pann, Gh. Săulescu, Alecu Donici, Gh. Lazăr, Vasile Aaron etc. Iordache Mălinescu este un pasionat cititor. Încă din fragedă tinereţe a citit numeroase lucrări cu caracter beletristic, istoric, cultural etc. A fost martorul evenimentelor istorice de la 1821. Între anii 1823-1824 a lucrat ca inginer hotarnic, apoi ca staroste (pârcălab). A transcris texte, cunoştea bine limba germană şi limba rusă, citea de asemenea „Albina românească” a lui Gh. Asachi. În 1832 Gh. Asachi îi oferă postul de secretar al Arhivelor, dar în 1834 demisionează. Îşi propune să reediteze „Istoria pentru începutul românilor în Dachia” a lui Petru Maior, pentru că prima ediţie se epuizase. A scris o prefaţă la această a doua ediţie. În 1834 a devenit ispravnic al Curţii Domneşti, apoi asesor la judecătoria din Dorohoi. Tot acum a luat legătura cu tinerii care studiau în străinătate, dar şi cu Alex. I, Cuza şi C. Negruzzi. În 1838 a demisionat şi din funcţia de asesor şi a plecat la Iaşi. A cerut, în 1939, să fie numit iarăşi inginer hotarnic. A ocupat diverse funcţii, dar în 1843 a fost avansat la rangul de ban. Pentru reeditarea

„Istoriei...” lui Petru Maior, Iordache Mălinescu a primit o „mulţămită publică” prin „Gazeta de Transilvania”, VIII, 14, 1845. S-a stins din viaţă la 26 iunie, 1853. OPERA: „Pravila sau legea căsătoriei”, 1816; „Precuvântare” la a doua ediţie la vol. „Istoria pentru începutul românilor în Dachia” de Petru Maior, 1834; „Înştiinţare de literatură”, în „Foaia literară”, 21, 1838; Un discurs şi poezii în „Foaie pentru minte inimă şi literatură”, 22, 1842; „Bârlad” 5 noiembrie c.v. în „Gazeta de Transilvania”, 20, 1842, scrisoare; Huşi (ţinutul Fălciu) scrisoare, idem etc. Bibliografie de referinţă: Alixandru Hâjdeu, în „Foaie pentru minte...” 22, 1838; C. Negruzzi, idem, 13, 1842; G. Bariţ, în „Gazeta de...” 14, 1845; N. Bălcescu, „Opere” IV, 1964, p. 373; G. Ungureanu, „Gheorghe Asachi”, 1969; C. Sion, „Arhondologia Moldovei”, 1973; Virginia Isac, „Iordache Mălinescu. Contribuţii la viaţa şi activitatea sa”, în volumul „Ştefan Mateş la 85 de ani”, 1977.

MÂCNEA-VETRIŞANU, Ion, poet, prozator. S-a născut la 16 iunie, 1935 în localitatea Vetrişoaia din jud. Vaslui. După studii elemenatare urmate în localitatea natală, Şcoala de 7 ani, s-a înscris şi a urmat Liceul Agro-industrial din Huşi, Şcoala Medie Tehnică veterinară şi a obţinut calificarea de tehnician veterinar. Aceasta se întâmpla prin anii 1955, 1960. Mai tîrziu a făcut şi studii superioare. Azi este deja licenţiat în specialitatea Administraţie publică, Facultatea de Ştiinţe Administrative. A lucrat în calitate de tehnician veterinar mulţi ani. După 1989 s-a angajat în activitatea politică şi obştească, obţinând funcţii şi demnităţi importante. A fost primar al comunei Vetrişoaia între anii 19962004. În tot acest timp a avut o activitate publicistică recunoscută dar şi una editorială deosebită. A fost o vreme preşedintele Cenaclului „Ion Iancu Lefter”, iar în prezent este preşedintele de onoare al acestuia. A organizat şase ediţii ale Festivalului etnofolcloric „Pe Prut la Vetrişoaia”, a ctitorit două muzee etnografice în satul natal, este membru 270

al Academiei Rurale – Elanul” etc. A debutat în 1954 în ziarele vremii. A colaborat şi colaborează la „Elanul”, „Est”, „Convorbiri literare”, „Adevărul” (Vaslui), „Vocea Huşului”, „Adevărul literar (Vaslui), „Meridianul” etc. A fost toată viaţa un împătimit al cărţii, un cititor consecvent şi un creator de literatură nu mai puţin cunoscut. În prezent este membru al U.S. din România. S-a împus cu numeroase volume de poezie şi proză şi e cunoscut în lumea literară (despre el au scris Al. Piru, Constant Călinescu, O. Paler, Al. Protopopescu) ori acest lucru reprezintă expresia interesului stârnit de creaţia sa. Este un poet autentic, afirmaţia fiind confirmată de volumele de versuri apărute la edituri de prestigiu: „Ospăţ şi cenuşă”, „Toamna în patru anotimpuri”, „Rugăciune” şi „Asfinţire în memorie”, apărute între anii 1991-2001. Dar activitatea sa poetică trebuie luată în seamă de prin deceniul al şaptelea cănd a apărut frecvent în publicaţiile vremii. La acestea se adaugă volumele de proză din cane cităm „Satul în ceaţă” din 1999., „Pământ şi lacrimi”, „Blestemul Prutului” şi „Pedeapsă fără judecată”. Universul poetic al lui Ion MâcneaVetrişanu este unul modern, în ciuda mediului din care provine. Ne-am fi aşteptat ca poetul să cultive o poezie tradiţionalistă nu numai în teme şi motive, dar şi în structurile ei metrice. Surprinzător, versul lui este actual, lber, deschis către sensibilităţi complexe. Sufletul poetului este bântuit de întrebări fundamentale, caută şi găseşte răspunsuri dilematice, este pătruns de îndoială, se zbate între speranţă şi neputinţă, toate la un loc punând în evidenţă limitele între care se consumă existenţa omului zilelor noastre. Din versurile celor şase volume publicate răzbat: singurătatea, teama, aspiraţia, golul, imensitatea, pasul timpului, dezamăgirea, neîmplinirea, risipa elementelor naturii, eterna aşteptare, liniştea, interesant aşezate în vagi antiteze. Peste toate acestea tronează cuvântul, motiv central, el refuză comunicarea absolută, îşi ascunde cu dibăcie potenţialul expresiv, se împotriveşte voinţei poetului. Versul lui Mâcnea înseamnă imaginea care îl individualizează: „mă mână ceasul cu bătăi de bici / ...ceasul cu bătăi de spini / mă mână din urmă la drum /... orbecăind prin hârtoape / ţin în braţe o

fantasmă de fum...”; „Trec hohotind / printre spiţele curcubeului”; „Caii potcoviţi cu întuneric / aleargă să prindă lumina.” ; „Obrazul şlefuit primeşte ruşinea”, „Un clopot botează comete”. „Sunt zămislit în pântec de cometă” „Alerg după lei / şi-i scap printre mâini. / Sclav însetat / mânat de minciuni.” În poezia lui Mâcnea surprinzătoare sunt: fantezia scormonitoare, avalanşa imaginilor deseori sinestezice, alteori oximoronice (vezi imaginile de mai sus), iar din punct de vedere stilistic, acea insistentă căutare al unui nou înţeles al cuvântului, necunoscut încă. Întâlnim în poezia lui ecouri blagiene, argheziene şi chiar eminesciene (poezia „Mama”), dar ele sunt filtrate într-un alambic propriu, pe de o parte, iar pe de altă parte, demonstrează o dată în plus perenitatea temelor şi motivelor actului poetic, rostit în registre ample cum ar fi ecoul anotimpurilor, ondulaţiile misterioase ale sufletului, manifestările naturii corespondente cu stările de graţie, dragostea, autodefinirea etc. Se poate percepe o evoluţie a liricii lui Mâcnea de la accentele neomoderniste (nu postmoderniste) spre recuperarea valorilor tradiţionale. Printre aceste accente distingem o lirică a sentimentului religios şi chiar prezenţa unor elemente folclorice, tratate în manieră modernă Se observă de asemenea o reîntoarcere la prozodia clasică. Proza lui Ion Mâcnea-Vetrişanu cultivă teme şi motive rustice, fapte şi întâmplări cu ecouri tradiţionale, recurente. OPERA: „Ospăţ şi cenuşă”, versuri, 1991; „Toamna în patru anotimpuri”, versuri, 1991; „Rugăciune”, versuri 1999; „Asfinţire în memorie”, versuri, 2001: „Fluturi albaştri”, versuri, 2003; „Un veac într-un vis”, versuri, 2005; „Satul în ceaţă”, proză, 1999; „Blestemul Prutului”, 2002; „Stingerea mitului – File de monografie”, 2003; „Destine încătuşate”, 2007; „Curg aştri”, 2007 Referinţe critice: Au exprimat opinii: Al. Piru, C. Călinescu, O. Paler, Al. Protopopescu, I. Baban etc

MÂNDRESCU, Simion Cr, folclorist şi publicist. S-a născut la 18 iulie, 1864 în localitatea Râpa de Jos, jud. Mureş şi s-a stins din viaţă la 30 septembrie, 1947. Începe şcoala primară în localitatea natală şi o continuă în localitatea Monor, jud. Bistriţa-Năsăud. Studiile secundare le face la Liceul Evanghelic 271

din Sibiu şi la Năsăud, se spune că a fost coleg de liceu cu G. Coşbuc. Trebuie să se reţină că biografii nu sunt siguri pe datele documentare privid curriculumul cărturarului. I. Datcu şi S. C. Stroiescu, în „Dicţionarul Folcloriştilor” din 1979 dau ca an de naştere 1864, iar Tr. Nicola afirmă că „deşi era numai cu doi ani mai în vârstă (G. Coşbuc) decât Mândrescu, îi era unchi acestuia din urmă”. (1) Coşbuc se născuse în 1866. În altă parte, Mândrescu spune: „Împlinisem 14 ani când, la începutul anului şcolar 1882-1883, în loc să apuc calea Sibiului... am plecat pe drumul Bistriţii, pentru a coborî în valea Someşului...” (2) Asta ar însemna că Mândrescu s-a născut pe la 1968, adică, era mai mic decât G. Coşbuc cu doi ani. Deci unchiul G. Coşbuc era mai în vârstă. Mai curios este că Tr. Nicola dă ca an de naştere 1886 (s-ar putea să fie o greşală de transcriere). Evit să mai consemnez datele despre şcoală pentru că sunt contradictorii. A terminat liceul probabil prin 1888, după care a făcut studii superioare la Fac. de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti între anii 18881891 şi studii de specializare în Germania (1899, iar dată eronată). Între anii 1892-1899 a fost profesor la Liceul Codreanu din Bârlad iar între anii 19001905 profesor la Iaşi. Apoi este şeful Catedrei de limba germană la Fac. de Litere a Universităţii din Bucureşti. A fost ministru pelnipotenţiar în Albania în anii 19241927. A colaborat la revistele vremii: „Ardealul”, „Convorbiri literare”, „Universul”, „Epoca”, „Viaţa nouă”, „Viitorul”. La Bârlad, S. Mândrescu s-a întâlnit cu alţi profesori ardeleni valoroşi: Ştefan Neagoe, Stroe Beloescu, Paul Augustin ş. a. A colaborat la revista bârlădeană „Vocea Tutovei”. De la Bârlad a plecat în Germania la specializare în 1898 unde a obţinut şi titlul de doctor în filosofie. S. Mândrescu a desfăşurat o bogată activitate obştească în favoarea unirii Transilvaniei cu Principatele Unite alături de Octavian Goga, Onisifor Ghibu, Al. Lapedatu,

Ion Nistor, Ion Petrovici etc. Culegerea de folclor a lui Simion Mândrescu reprezintă una „din primele monografii folclorice de acest fel, dedicată lui A. I. Odobescu, conţinând în deosebi „doine sau hori”.” (Sunt remarcabile piesele erotice şi de jale). Mai cuprinde chiuituri sau strigături şi cântece bătrâneşti – în transcriere literară. Sunt însoţite de un apendice cu mostre de pronunţie şi de note în care sunt descrise obiceiuri de nuntă şi de Anul Nou.” ( 3) I. Datcu) OPERA: „Elemente ungureşti în limba română”, teză de licenţă, 1892; „Literatură şi obiceiuri poporane din comuna Râpa de Jos, Comitatul Mureş-Turda”, 1992; „Doina”, conferinţă ţinută la Ateneul din Bârlad, 1893; „Din istoria literaturii germane – Friederich Gottlieb Klopstok”, 1911; „Herder despre limba şi literatura germană”, în „Viaţa românească”, 4 iunie, 1907 etc. Bibliografie de referinţă: G. Pascu, în „Arhiva”, XV, 1904; „Enciclopedia română”, vol. III, 1904; I. Bărbulescu, în „Arhiva”, XVII, 1906; C. Kiriţescu, „Istoria războiului pentru întregirea României”, vol. I,1925; „Enciclopedia României”, Cluj, 1929; Al. Dima, în „Gând românesc”, 3 martie, 1935; I. E. Torouţiu, „Studii şi documente literare”, vol. VII, 1936, p. 107; „Istoria literaturii române”, vol. I, Ed. Acad. 1964, p. 163; I. Hangiu, „Presa literară românrască”, vol.II, 1968; Zigu Ornea, „Sămănătorismul”, 1970, p. 21; „Scrisori către Ion Bianu”, vol. II, 1975, p. 90, 136; Iorgu Iordan, „Memorii”, II, 1977, p. 298; G. T. Kirileanu, „Corespondenţă”, 1977, p. 494; I. Datcu, S. C. Stroiescu, „Dicţionarul folcloriştilor”, 1979, p. 287; Tr. Nicola, în vol. „Bărladul odinioară şi astăzi”, vol. I, 1980, p. 103-109; idem, „Valori spirituale tutovene.”, vol. 5, 2003, p. 81-129 Note: 1, 2. Tr. Nicola, „Valori...”. IV, p. 81; 3. I. Datcu, „Dicţionarul...”, p. 287.

MÂNDRU, Atanasie I, poet şi prozator, traducător. S-a născut la Bârlad, jud. Vaslui în anul 1883. Provenea dintr-o familie care nu a putut să-i ofere mijloacele materiale necesare realizării idealurilor prin studii. A făcut şcoala primară şi cursul inferior al Liceului „Gh. R. Codreanu” din urbea natală şi îşi câştiga existenţa muncind în condiţii aspre. Atras de literatură, se alătură cărturarilor bârlădeni Dimitrie Nanu, Emil Gârleanu, Corneliu Moldovanu, George Tutoveanu la scoaterea revistei „Făt-Frumos” la care a colaborat. În 272

Mesina”, „Pe coastele Italiei”, „Pe coastele Africii”, „Nuvele din război”, „Dolofana”, „Răzbunarea”, între 1909-1911. Referinţe critice: I. E. Torouţiu, „Studii şi documente literare”, vol. VII, 1936, p. 397; Lucian Predescu, „Enciclopedia...”, 1940, p. 513; G. Ursu şi G. Nedelea, „Antologia scriitorilor bârlădeni”, 1937, 9. 47; C. Ciopraga, „Literatura...”, 1970; Z. Ornea, „Sămănătorismul”, 1970; T. Vianu, „Scriitori români”, vol. II, 1972 VII, 1936, p. 397; D. Murăraşu, „Istoria literaturii române”, f.a. p. 328; au mai scris: C. S. Făgeţel, I. Chendi, M. Dragomirescu, Gh. Adamescu, Gh. Vrabie, G. Tutoveanu, I. Rotaru, E. Lovinescu, M. Straje etc.

1906 a plecat la Bucureşti ca să-şi câştige existenţa. În capitală, Emil Gârleanu îl recomandă lui N. Iorga, prin intermediul unei scrisori. A debutat editorial cu un volum de poezii la Editura Minerva, intitulat „Zări senine” în 1913. Un poem întins în 13 cânturi a fost intitulat „Floarea Tibrului” şi a apărut în acelaşi an. Volumul intitulat „Orizonturi” a apărut în 1927. A. Mândru cultivă poezia patriotică şi lirica erotică în manieră tradiţională. În genul epic cultivă povestirea şi nuvela şi mânuieşte cu pricepere naraţiunea obiectivă. De notat sunt nuvelele din volumele „Răzbunarea lui Moş Antohi”, din 1921, „Grădinile raiului” din 1922 şi „Iadul”, publicată în „Convorbiri literare” în 1925. Viaţa din mediul orăşenesc este surprinsă în „Cumpăna vremii”. A. Mândru a încercat, fără succes, şi genul dramatic, „Teatru pentru tinerime”, este rezultaul eforturilor creatoare. A fost însă un traducător talentat, inspirat şi prodigios. A tradus din marii scriitori, H. de Balzac (Călăul”), Guy de Maupassant, („Sicilia şi Mesina”, „Pe coastele Italiei, „În pribegie”, „Dolofana”, „Răzbunarea”, „Pe coastele Africii”, „Nuvele din război” etc). A colaborat la numeroase reviste: „Luceafărul”, „Convorbiri critice”, „Sburătorul”, „Convorbiri literare” „Viaţa literară”, „Literatura şi arta română”, „Viaţa socială”, „Paloda literară”, „Făt-Frumos”, „Răzeşul”, ultimele trei din Bârlad. A lucrat în Bucureşti ca bibliotecar al Fundaţiei Universitare şi al Casei Şcoalelor Deşi a fost mereu hărţuit de sărăcie, lipsurile materiale nu i-au măcinat sănătatea. A încetat din viaţă la Bucureşti, în 1962.

MELCHISEDEC, Episcop, cărturar, istoric, scriitor. S-a născut la 15 februarie, 1823 la Gârcina, jud. Neamţ şi s-a stins din viaţă la Roman în 1892. Numele său de mirean era Mihail Ştefănescu, fiu al unui preot, Petru Ştefănescu din Gârcina. A făcut studii elementare la Roman şi apoi şcoală teologică la Seminarul de la Socola între anii 1834-1843, unde s-a şi călugărit cu numele de Melchisedec. A urmat Academia Teologică din Kiev, între anii 1848-1851 şi a obţinut titlul de magistru în Teologie şi Litere. A fost numit apoi profesor la Seminarul de la Socola, iar între anii 1858-1864 a îndeplinit funcţia de director al noului seminar din Huşi, jud. Vaslui şi locţiitor al episcopului de aici. Începând din 1865 este pe rând episcop al Dunării de Jos şi al Romanului. Melchisedec a fost un cărturar cu o întinsă cultură şi un patriot înflăcărat, fiind şi o personalitate politică a vremii, unul din fruntaşii luptei pentru Unire şi pentru consolidarea acesteia. A avut statornice preocupări istorice, aşa încât, în 1870 este ales membru al Societăţii Academice Române. Melchisedec are contribuţii şi în domeniul istoriei literare. A scris un amplu studiu intitulat „Viaţa şi scrierile lui Grigore Ţamblac” în 1884, documentat, scris cu rigoarea omului de ştiinţă, dar şi într-un stil elevat. Se desprinde din acest studiu „patosul argumentării” şi „căldura caracterizării”. (1) Melchisedec a tradus opera lui Gr. Ţamblac

OPERA: „Zări senine”, versuri, 1913; „Floarea Tibrului”, poem, 1916; „Orizonturi”, versuri, 1927; „Răzbunarea lui Moş Antohi”, proză, 1921; „Grădina raiului”, nuvele, 1932; „Iadul”, în „Convorbiri literare”, 1925; „Cumpăna vremii”, f. a.; „Teatru pentru tinerime”, 1929. Traduceri: Balzac, „Călăul”, nuvele, f. a.; Daudet, „Tartarin pe Alpi”, f. a.; „Guy de Maupassant, „Sicilia şi

273

„Martiriul sfântului, slăvitului martir Ioan cel Nou carele s-a martirizat în Cetatea Albă”. O carte de predici ale lui Antim Ivireanu este precedată de o prefaţă scrisă de el la ediţia din 1886. A mai editat în 1884 un „Catalog de cărţile sârbeşti şi ruseşti, manuscrise vechi, aflat în biblioteca Mănăstirii Neamţului”, legat de istoria culturii vechi româneşti. Este de a semenea autorul unor scrieri de interes pentru istoria locurilor vasluiene, „Chronica Huşilor şi a Episcopiei cu asemenea nume”, din 1869, dar şi „Chronica Romanului şi a Episcopiei de Roman” din 1874-1875. Cele două scrieri sunt lucrări de specialitate, temeinice, fundamentate din punct de vedere istoric. Prima din cele două lucrări „e un studiu complex care conţine şi biografiile unor oameni de cultură”, dar şi capitole independente, cum ar fi: „Noţiuni istorice relative la istoria limbii române”. A publicat şi manuale şcolare, exegeze, traduceri ale unor opere religioase în care se arată un adept al cultivării şi îmbogăţirii lexicului limbii române şi însuşirii sintaxei limbii vechilor cărţi religioase atât de bine cunoscute de el.

afectivitate ieşită din comun faţă de colegi. A fost un animator al Societăţii literare „Stroe Beloescu”. Încorporat în armata română în 1914, a participat la primul Război Mondial în Transilvania, Bucovina şi Galiţia. Pentru acţiunile sale curajoase a fost decorat cu înalte distincţii şi ordine. După război a urmat Fac. de Drept şi Litere a Universităţii din Iaşi, licenţiat promoţia 1920. A fost numit profesor de geografie şi istorie la Liceul „Mihail Kogălniceanu” şi Şcoala Normală din Vaslui, unde a funcţionat până în 1923, când s-a consacrat avocaturii. Timp de 25 de ani a depus o activitate culturală demnă de luat în seamă în cadrul „Casei Naţionale”. A fost inspector cultural onorific în Ministerul Învăţământului, director al serviciului social. A debutat ca publicit şi a colaborat la „Neamul românesc”, „Răsăritul”, „Cultura poporului” (Cluj), „Universul”, „Dimineaţa” „Gazeta Vasluiului”, „Lumea”, „Opinia” etc. A făcut parte dintr-o delegaţie care a inaugurat Mausoleul eroilor din Vaslui, a contribuit la construirea unui Mausoleu la Oneşti, precum şi a statuii lui M. Eminescu de la Iaşi, a Mausoleului din Mărăşti etc. A luat parte la cursurile de vară de la Vălenii de Munte. Lipsesc datele elementare ale biografiei publicistului de după aşa zisa eliberare de sub jugul fascist. Se ştie că a lucrat la Consiliul Popular al oraşului Bacău.

OPERA: „Chronica Huşilor şi a Episcopiei cu aseminea nume”, 1869; „Chronica Romanului şi a episcopiei de Roman”, I- III, 1874-1875; „Proiect de regulament pentru revizuiea şi editarea cărţilor bisericeşti”, 1882; „O vizită la câteva mănăstiri şi biserici antice din Bucovina”, vol. I, II, 1883; „Viaţa şi scrierile lui Grigore Ţamblac”, 1884; „Catalog de cărţile sârbeşti şi ruseşti manuscrise ce se află în biblioteca Mănăstirii Neamţului”, 1884; „Didahiile ţinute la Mitropolia din Bucureşti” (A. Ivireanu), 1888. Referinţe critice: Ioan Kalinderu, „Episcopul Melchisedec”, 1884; Gh. Dincă, „Episcopul Melchisedec”, (1823-1892), viaţa şi faptele”, 1939; Al. Zub, „Kogălniceanu şi Melchisedec”. Note pe marginea unei opere de colaborare”, 1967; Const. C. Diculescu, „Melchisedec”, 1908. Note: 1. C Teodorovici, în Dicţionarul literaturii... până la 1900, 1979, p. 559.

Bibliografie de referinţă: Tr. Nicola, „Liceul „Gh. R. Codreanu...” p. 283.

MICLESCU, Dimitrie-Scarlat, dramaturg. S-a născut la 29 februarie, 1820 la Botoşani şi s-a stins la 20 nov. 1896. A fost primul din fiii marelui logofăt Scarlat Miclescu şi al Mariei născută Beldiman. A învăţat carte în familie cu poetul Daniil Scavinschi şi cu profesorul francez Malgouverne şi apoi în şcoli particulare, iar în final, la Academia Mihăileană. Ca şi alţi boieri ai vremii, a călătorit mult în occident, până în 1846 când a intrat în magistratură. A participat

MEZA, Corneliu, publicist. S-a născut la Tecuci la 13 iunie 1893, fiind unul din cei 9 copii ai unei familii în care tatăl era ceferist. A învăţat şcoala primară la Bârlad şi în com. Urecheşti, jud. Vrancea. Cursul inferior al liceului este parcurs la Turnu Măgurele, iar cel superior la Bârlad. Este unul din puţinii şcolari bursieri. Era un elev deosebit de activ şi avea o 274

la Mişcarea revoluţionară din Iaşi de la 1848 şi a cunoscut şi el prigoana autorităţilor. Pentru a scăpa de urmărire s-a refugiat la moşia unui frate de-al mamei sale, în ţinutul Fălciului, jud. Vaslui. În 1849 reintră în magistratură şi până în 1855 a ajuns preşedinte al Divanului de Apel din Iaşi. A fost unul din acei care au semnat actul de înfiinţare a Comitetului Unirii în 1856, iar după ce a fost ales în Divanul Adhoc, deşi era unionist, a sprijinit candidatura la tronul Moldovei a lui Grigore M. Sturdza. După Unire primeşete demnităţi în guvernul de la Iaşi, iar în ianuarie 1859 a fost numit ministru al Departamentului Lucrărilor Publice, după câteva luni ministru al Finanţelor, apoi al Justiţiei. Pentru că mersul evenimentelor îl dezamăgesc, în 1861 a abandonat politica şi s-a retras la una din moşiile sale (ca V. Alecsandri). A predat atunci lecţii gratuite la Şcoala de la Cotnari şi la un liceu din Botoşani. A explicat, la recomandarea lui Mihail Kogălniceanu, ţăranilor, legea rurală, şi pentru a fi mai convingător, se îmbrăca ţărăneşte, renunţa la numele de Miclescu şi semna simplu, „Scarlat”. Pentru că acţiunea lui s-a dovedit o propagandă antiboierească, M. Kogălniceanu a renunţat la serviciile sale. L-a afectat detronarea lui Cuza în 1866, dar în 1875, a reintrat în politică şi un an mai târziu era deputat, dar a fost închis de conservatori pentru un delict de presă. Liberalii îl destituie din funcţia de avocat al statului din pricina atitudinii sale radicale şi aşa a curs partea finală a vieţii lui Miclescu. Fratele său era un cunoscut antiunionist, mitropolitul Calinic Miclescu. Au rămas puţine scrieri de la Dimitrie-Scarlat Miclescu. Până la 1848 a fost autor dramatic, unele din creaţiile sale s-au jucat pe scena Teatrului din Iaşi şi s-au aflat în repertoriu până la 1870. Este autorul dramei „Dracul şi ciobanul sau Fluierul fermecat”, scrisă probabil după un text francez. În 1844 scrie melodrama „Ionică, dragul mamei”, text original. Piesa, afirmă Remus Zăstroiu, este „scrisă destul de bine, cu replică vie şi lovituri de teatru atent pregătite”, având ca temă „urmările nefaste ale unei educaţii neîngrijite...” (1) Îl atrăgeau subiectele actuale, sociale, prefera aspectele optimiste ale vieţii. Se folosea de un comic uşor, trata intrigi

posibile, alterna momentele de calm dramatic cu scene în care situaţiile se schimbau surprinzător. Caracterele erau mereu aceleaşi, „conturate cu stângăcie”. În 1895 Teatrul din Iaşi îi juca piesa „Răzeşii la Iaşi sau Iaşanca la ţară”, o comedie în două acte. Acelaşi spectacol cuplat cu „Baba Hârca” a fost prezentat în 1851. Comedia „Fata cojocarului” conţine o critică uşoară, dar veselă, la adresa cosmopolitismului. Probabil că Miclescu a scris şi alte piese prezentate de teatrele Teodorini-Vlădescu, Luchia, Lupescu etc. Câteva poezii patriotice, satire şi fabule, scrise cu îndemânare au fost publicate în „Steaua Dunării”, „Curierul”, „Bârladul”, ori în gazete editate de el, „Opiniunea”, „Curierul de Dorohoi”, „Cocoşul în pragul casei”. Toată creaţia literară a lui Dimitrie-Scarlat Miclescu a rămas împrăştiată prin publicaţii ori în manuscrise, fără speranţa de a vedea vreodată lumina tiparului. OPERA: „Fata cojocarului”, 1851. Referinţe critice: în „Constituţionalul”, 13, 1858; în „Curierul de Dorohoi”, 1874; în „Constituţionalul”, 1896; N. Iorga, „Istoria...” II, p. 66, 222; Th. Burada, „Istoria teatrului... I, II ; V. Slăvescu, „Din vremea lui Cuza-Vodă”, 1942; „Istoria teatrului...”, vol. I. Note: 1. Remus Zăstroiu, în Dicţionarul... 1900, 1979, p. 656

MICLESCU, Marta, poetă şi prozatoare. S-a născut la Gugeşti, fostul jud. Fălciu, azi jud. Vaslui, în oct. 1926. A urmat şcoala primară la Gugeşti şi Liceul Teoretic „Elena Doamna” din Huşi, absolventă din anul 1945. În anii următori a făcut studii superioare la Fac. „Maxim Gorki” a Universităţii din Bucureşti. Apoi a urmat la aceeaşi facultate şi secţia limba engleză. A lucrat ca profesor de limba rusă şi limba engleză la diferite şcoli din ţară până la pensionarea din 1988. În ultimii ani şi-a descoperit vocaţia literară, o veche moştenire ereditară. A debutat editorial în 1995 cu volumul de versuri „Moartea-n roşu” la Ed. 275

Litera. În anii următori a publicat şase volume de versuri,. trei volume de proză, roman, realizând o adevărată performanţă în domeniu. Unul din romanele ei a fost recenzat de Theodor Codreanu care subliniază unele trăsături ale stilului, potrivit căruia autoarea şi-a conceput trilogia romanescă, „Viaţa – singurul roman”, „Viaţa – singurul destin” şi „Viaţa – singurul stăpân” dintr-o perspectivă ontologică. Unitatea structurală a celor trei romane constă în tema tratată şi de alţi prozatori români, începând cu Duiliu Zamfirescu, continuând H. PapadatBengescu, Petru Dumitriu şi alţii mai puţin cunoscuţi, cronica de familie, în cazul Martei Miclescu fiind vorba de o familie din Gugeştii Fălciului ale cărei ascendenţi se duc adânc în timp, până prin secolul al XV-lea şi ajung în zilele noastre, după ce generaţiile au trecut prin dregătorii, prin valuri mai mari sau mai mici de evenimente. Printre înaintaşi se numără şi episcopul de Huşi Calinic Miclescu, frate al lui Dimitrie Scarlat Miclescu, tratat ceva mai înainte, trăitor între anii 1822-1886, devenit mitropolit al Moldovei şi al Sucevei în 1865 şi mitropolit al Ungro-Vlahiei în 1875. Marta Miclescu a încununat şi latura creatoare a familiei. Un roman conceput ca o trilogie (anticii concepeau aşa tragediile), presupune o mare capacitate de a surprinde în detaliu amănunte care fac posibilă subsanţa epică. Un asemenea demers presupune o naraţiune obiectivă în care naratorul e omniscent. Se întâlnesc poveşti de dragoste (cea melodramatică dintre Anisia şi Nicu), fapte şi întâmplări ori momente care impun schimbarea registrului epic. Un asemenea moment este cel marcat de nunta Varvarei cu Staicu. Autoarea începe să nareze tot ceea ce se petrece în lumea aceea din perspectiva amintirilor, epicul devine subiectiv, ca o cronică în care autoarea se confundă cu personajul principal. Nu s-ar

putea spune că „Viaţa – singurul destin” este un roman în sensul tradiţional al noţiunii, dacă avem în vedere epicul absolut raportat la fapte, întâmplări, evenimente, conflict şi tot ceea ce urmează după toate acestea, purtând în vatra lor actanţii pe măsură. Este drept, că romanul are multe posibilităţi de afirmare, aşa că o carte de amintiri poate deveni un roman document, se foloseşte des sintagma astăzi. Sursele de la care pleacă specia literară în sine sunt inepuizabile şi aşa trebuie să fie. Nu-i se poate reproşa autoarei că nu pune lumea în acţiune câtă vreme cartea cu titlul de mai sus este un poem (da, un poem) închinat vieţii şi morţii. La intervale aproape egale, autoarea este martora propriei sale morţi, începând din starea placentară, când nu era decât o închipuire, la „cei şapte frasini” (loc aflat sub semnul tragicului), până în zilele în care ţine condeiul în mână şi evocă lumea copilăriei, adolescenţei şi ce a mai urmat, cu tot dramatismul existenţei, rostind un enunţ simbolic: „până acum am murit de mai multe ori, dar n-am murit de tot”...cum s-a întâmplat, spre marea ei durere, cu Alina, moartă cu adevărat de o moarte cumplită în floarea vieţii. Îngropată ca o prinţesă cu bijuterii cu tot, în hohotele de plâns ale soţului care o iubea ca ochii din cap, Alina nu este lăsată să doarmă în pacea ei. Ajuns la mormântul ei, spre consolare şi durere, ca într-un coşmar, soţul îşi găseşte fosta soţie dezgropată, decapitată şi deposedată nu numei de bijuteriile râvnite de diavol ci şi de de dinţii de aur din gură, doamne fereşte! Blasfemia şi profanarea de morminte nu are urmări, autoarea lasă episodul în suspans. Naratorul obiectiv se duce deseori într-un trecut îndepărtat, aduce în „scenă” pe „bunicul mamei mele... Ion Asofiei încălţat cu iminei”, pe mama, o fire hotărâtă, nu plânge din nimica toată, cum face tata, dascăl al bisericii după ce a învăţat „meseria” la Huşi. Asta nu-l împiedică să aducă la ascultare pe nesupuşii întru disciplină cu „chedica de la car”. (?) Asprimea educaţiei prin mijloace radicale îi par autoarei azi pline de haz, dar dramatismul lor a rămas istorie. Unele „întâmplări” sunt neverosimile, cum ar fi aceea când un adolescent se duce în fântâna la care trebuia să vină fetele de Sf. Andrei ca să-şi afle ursitul şi văd ceea ce nu se arată aşa de uşor într-o lume 276

stând sub semnul pudoarei. Petrică, fratele autoarei, „desculţ fiind între pietre, şi-a dat pantalonii şi izmenele în jos, şi-a ridicat fundul spre văzul fetelor, drept ursit aşteptându-le...” Multe din cele narate de autoare au hazul loc, dar surprinzător este stilul. Alături de limbajul vorbit cu abundenţa regionalismelor lexicale şi fonetice (unele grafiate greşit) stă expresia controlată a intelectualului rasat, cu reflecţii care impun, în chip exagerat neologismul. Lexicul regional e mai „colorat” ca la Ion Creangă. A hopşî, popâşoi, zămnic, horobcincă, cosoroabă (costoroabă), vătală, stative. Bunicul Ion Asofiei era însă era „un gânditor nativ”. Marta Miclescu este o autoare demnă de luat în seamă, membră a U. S. din România. Faptul că la Breaza are o Tabără de creaţie literarartistică la care vin confraţii pentru împrospătarea elanurilor creatoare, este demn de laudă şi de luat în seamă.

semnat de Adriana Bojian şi Gabriela Bărsan, în paginile revistei mai semnază: Mihaela Ocheanu, Doina Rotaru, Teodor Pracsiu, Gabriela Creţu, Theodor Codreanu, T. Ghideanu, Ioan Baban etc. Poezie semnează Cătălin Bordeianu, Viorica Ispir şi Daniela Oatu iar proză, Ioan Baban, un fragment din romanul „Anotimpul imposibilei iubiri” în curs de apariţie. Primul număr are un conţinut divers şi bogat. Ultimul număr 4, a apărut în mai 2007 şi are un cuprins deosebit de variat. Theodor Codreanu semnează trei articole („Reabilitarea obiectivităţii”, predoslovia la volumul „Numere în labirint” şi „Un maestru al lui Nicolae Breban”). Teodor Pracsiu semnează o cronică la volumul „Numere în labirint” de Teodor Codreanu, Daniel Dragomirescu un studiu despre Teodor Pracsiu („Un spirit maiorescian”), Gruia Novac un articol despre creaţia poetică a lui Cristian Simionescu („Cristian Simionescu, poet al tăcerilor”) şi un altul despre Oltea RăşcanuGramaticu („O globtroteriţă trăsnită şi cartea ei identitară”). Un articol interesant despre creaaţia lui Alexandru Poamă semnează cunoscutul critic ieşeean, Ioan Holban („Fluxul conştiinţri). Un alt studiu amplu priveşte revista „Convorbiri literare”, la aniversarea a 140 de ani de la apariţie şi este semnat de Mihaela Ochianu. Poezie semnează Ioan Baban, Marian Constandache, Ion Gheorghe Pricop, Viorela Codreanu Tiron, Viorica Ispir.

OPERA: „Moartea-n roşu”, poezii, 1995; „Glasuri în saci cu jăratic”, poeme, 1996; „Amintirile prezentului”, versuri, 1996; „Piatra cu aripi”, versuri 1996; „Verdele iubirii”, poeme, 1997; „Colorează minte trează”, poveşti în versuri, 1998; „Tatăl nostru”, versuri, 1999; „Viaţa – singurul roman”, trilogie, vol. I, 2000; „Viaţa – singurul destin”, 2003; „Viaţa – singurul stăpân”, 2005. Referinţe critice: Iosif Naghiu, pref. la romanul „Viaţa – singurul destin”, Th. Codreanu, în „Jurnalul de Breaza”, 25 nov. 2005; Au mai semnat cronici literare: Mircea Ciobanu, Carmen Săndulescu, Mariana Neţ etc.

revistă de promovare a MILESCIANA, culturii vasluiane cu apariţie periodică, prilejuită de manifestările cu cartea. Editorul publicaţie este Biblioteca Judeţeană „Nicolae Milescu Spătarul” din Vaslui, având ca redactor şef pe Elena Poamă şi redactor-şef adjunct pe Adriana Bojian. Primul număr din septembrie, 2004 se deschide cu un „...început de drum”, în care Elena Poamă precizează că publicaţia doreşte să devină „un instrument de informare a publicului vasluian privind vocaţia celor ce prin osârdia lor înnobilează aceste locuri încărcate de istorie...” Pe lângă evocarea patronului spirirual, în studiul „Nicolae Milescu Spătarul, un chip săpat în marmura amintirilor”, cu un bogat tabel cronologic,

Referinţe bibliografice: Revista „Milesciana”, Nr. 1 din septebrie, 2004 şi 4, din mai, 2007.

MILESCU, Nicolae (Spătarul), traducător, autor didactic, memorialist. După propriile mărturisiri, s-a născut la Mileşti, jud. Vaslui cca în anul 1636 şi a murit în Rusia în 1708. Provenea dintr-o familie grecească stabilită în Moldova cu mult timp înainte. Se înrudea cu 277

Racoviţeştii şi Movileştii. Probabil a urmat Şcoala de la Trei Ierarhi şi Colegiul catolic din capitala Moldovei. Şi-a completat studiile la Constantinopole între anii 1660-1664. Nicolae Milescu a devenit un erudit încă din fragedă tinereţe şi cum la acea vreme cărturarii învăţau mai întâi multe limbi străine, D. Cantemir deţinând recordul, Nicolae Milescu îl precede şi învaţă şi el limbile de circulaţie din epocă: latina, slavona, greaca, rusa, franceza şi germana dar viaţa lui este plină de neprevăzut, intrată şi înscrisă în pagini de legendă. La 28 de ani terminase studii temeinice la Constantinopole, iar la 30 de ani se afla la Steltin, la curtea lui Gheorghe Ştefan, din exil (1666). Aventura continuă la Stockholm şi Paris, pentru ca, în 1668, să revină în Moldova unde îl aştepta episodul tăierii nasului după celebra legendă a lui Ion Neculce din „O samă de cuvinte”. Cauza mutilării e nebuloasă, dar se presupune că ar fi râvnit la tronul ţării, ori a fost ceva în legătură cu o corespondenţă ultrasecretă, că lumea, de când e ea, a avut indivizi care au spionat. Operaţia de „transplant” descrisă de Neculce în limajul epocii, e antologică. Nu se mai cunoştea că îi fusese retezat (ori numai crestat) nasul, dar, tot aşa de neliniştit, ori că i s-a impus, nu a stat locului şi în 1671 a plecat la Moscova, trimis fiind de către patriarhul Dositei. Acolo a fost tălmaci la „Polski Pricaz”. În următorii doi ani, 1675-1677, Nicolae Milescu a călătorit în China, lucru rar pe atunci, în calitate de „ambasador” al Imperiului Rus, mai precis al ţarului, că o fi descoperit capacitatea lui extraordinară. De această călătorie se leagă cele mai spectaculoase realizări în plan cărturăresc, deoarece este unul din puţinii privilegiaţi de a ajunge într-o parte a lumii atât de puţin cunoscută, ori cunoscute numai din poveşti. Cu această ocazie, Nicolae Milescu dă întreaga măsură a capacităţii sale de a stăpâni informaţii inedite şi pentru Apusul Europei. „Jurnalul” şi

azi este impresionant prin ceea ce oferă cititorului. Pe parcursul vieţii, Spătarul a fost compilator, traducător, autor de lucrări erudite. A dovedit capacitate de sinteză, de a emite judecăţi cu valoare aforistică, a înterpretat simboluri, oracole, metafore cromatice, a dispus, cum s-ar zice azi, de o hermeneutică prorprie, născută din bogata şi complexa experienţă de viaţă. Principala carte a lui N. Milescu, operă care are legătură cu literatura, prin caracterul ei memorialistic, este „Jurnalul” călătoriei în China şi „Descrierea Chinei”, ultimele lucrări şi cele care i-au impus personalitatea. Lucrările anterioare nu privesc ogorul literar, au alte preocupări, dar având în vedere că în sec. al XVII-lea, hotarele dintre ştiinţă şi artă nu erau trasate, nu se poate trece cu vederea peste ele. Valoarea lor culturală este incontestabilă. În această categorie de lucrări se înscrie o traducere a Vechiului Testament, realizată probabil pe când se afla la Constantinopole şi care a constituit un izvor (se pare) pentru „Biblia de la Bucureşti” din 1688. Preocupările filologice sunt de luat în seamă. Textul apocrif intitulat „Pentru singură ţiitoare gândirea”, precedând Vechiul Testament, are valoare filosofică şi e primul de acest gen tradus în limba română. Nicolae Milescu este primul cărturar din spaţiul românesc medieval care afirmă originea latină a limbii române Pasajul cu o asemenea afirmaţie se găseşte în „Carte cu multe întrebări”, text obţinut ca urmare a unei traduceri atribuite lui Athanasie, patriarh. Nu trebuie să se uite că N. Milescu este primul istoric al Imperiului Otoman (înaintea lui D. Cantemir), după un compendiu tradus sau compilat după un model grec sau slavon, „Istoria aliasă... întru care se arată toţi împăraţii otomani.”(1) În text sunt şi pagini referitoare la domnii români în luptele cu turcii. O altă performanţă a lui Nicolae Milescu este aceea că e primul român tipărit la Paris, documentul fiind un opuscul despre transubstanţiere în religia ortodoxă, scris în limba latină la cererea ambasadorului francez la Stockholm în 1663. Într-un fel, N. Milescu îl anunţa pe D. Cantemir. În timpul cât a stat la Moscova a fost interpret de limbă latină, greacă şi română, funcţionând ca tălmaci, dar şi profesor particular pentru fiii din înalta 278

Referinşe critice: P.P. Panaitescu, „Nicolas Spăthar Milescu” , 1925; Constantin C. Giurescu, „Nicolae Milescu Spătarul. Contribuţie la opera sa literară”, 1927; Virgil Cândea, „Raţiunea dominantă”, 1979; Ş. Cioculescu, „Itinerar critic”, III, 1979; M. Moraru în „Revista de istorie şi teorie literară”, 1, 1985; P. Cernavodeanu, în „Biserica Otodoxă Română”, 3-4, 1971; P.P Panaitescu, „Nicolae Milescu Spătarul”, 1987 etc. Note: 1, 2. „DSR..., 1979, II, p. 212

nobilime rusă. Cu acest prilej, între anii 16721673 scrie sau compilează „Aritmologhia”, „Etica”, „Introducere pentru preacinstitul cneaz P.M. Cerkaski”, „Cartea sibilelor”, „Cartea ieroglifică” şi altele. Se întâlnesc în aceste pagini autori antici: Platon, Aristotel, Seneca, Herodot, Sofocle, Vergiliu etc, dar şi numeroşi medievali, printre ei, Erasm. Textele lui N. Milescu interpretează în sens antiotoman vechile prevestiri biblice, probleme ale cunoaşterii, definirea şi practicarea artelor, moralei, noţiuni despre intelectul uman etc. A grupat principiile morale după criteriul numărului (trei, cinci, doi etc) „trei lucruri sunt foarte triste... aceste cinci lucruri să nu le uiţi”, „cartea celor două muze”, (2) dă o definiţie scolastică ştiinţelor umaniste, ilustrându-le cu figuri alegorice. Spătarul este un cărturar baroc în sensul că toate influenţele culturale au contribuit la formarea şi exprimarea sa. A fost atras de cultura epocii sale, mai ales cea din răsăritul Europei, cum ar fi literatura sibilelor, simbolistica spirituală a lui Simeon Poleţki etc. „Descrierea Chinei” are caracter informativ, enciclopedic, chiar dacă ceea ce a făcut el nu este un lucru absolut original. Se întâlnesc în paginile ei pasaje cu observaţii proprii. Copiile ei au fost repede cunoscute în străinătate; o copie slavonă a fost dată de autor unui geograf suedez în 1685, iar o traducere grecească a fost difuzată în 1693. „Jurnalul călătoriei” este un fel de memorial geografic cu puncte de reper, detalii referitoare la relieful ţinuturilor, caracteristici ale populaţiilor întâlnite, imaginea marelui oraş Peking, repertoriu de obiecte văzute. Ca orice carte de călătorie, era de aşteptat ca autorul să emită judecăţi despre ţara sa, cu trimiteri nostalgice. Prin „Jurnal” Nicolae Milescu pune în circulaţie o specie literară foarte mult cultivată în secolele următoare, jurnalul de călătorie.

MINULESCU, Ion, poet, prozator, dramaturg. S-a născut la 6 ianuarie, 1881 la Bucureşti şi s-a stins la 11 aprilie, 1944. Era fiul negustorului Tudor Minulescu şi al Alexandrinei, născută Ciucă. Viitorul scriitor rămâne orfan de tată chiar în anul naşterii sale. Mama, de numai 20 de ani, se recăsătoreşte cu un căpitan de cavalerie, Ion Constantinescu. Copilul face şcoala primară şi primele două calse de gimnaziu la Piteşti, iar pe celelalte la un pension din Bucureşti. La 19 ani pleacă la Paris cu intenţii studioase. În timpul studiilor liceale debutase în revista „Povestea vorbei” cu poezia „Gândului”. Între anii 1900-1904 stă la Paris unde a dorit să urmeze studii juridice, dar a fost furat de boema literară pariziană şi a frecventat cafenelele. Aici se mai aflau la studii şi alţi viitori mari oameni de artă români: Camil Resu, Gh. Petrescu, Jean Steriadi, Maria Ventura, Tony Bulandra şi alţii. În capitala Franţei l-a cunoscut pe Jean Moreas. Îi citea în original pe Ch. Baudelaire, Laforgue, Lautreamont, Vehraren, Maeterlinck care au exercitat asupra lui o influenţă hotărâtoare. Întorcându-se în ţară, a intrat în lumea artistică frământată atunci de o luptă acerbă dintre tradiţionalişti şi modernişti, mai ascuţită ca oricând. Cum M. Dragomirescu organiza „nişte sâmbete literare” (cenaclu), I. Minulescu s-a aflat printre participanţi. Aşa i s-au deschis uşile colaborării la revista „Convorbiri critice” şi a fost remarcat de către I. L. Caragiale. A condus apoi două reviste proprii, „Revista celorlalţi” şi „Insula” (1908 şi 1912). În timpul

OPERA: „De la Tobolsk până în China”, trad. de G. Sion, 1888; „Siberia şi China”, trad. de V. Golovoi şi a. Kidel, Chişinău, 1956; „Jurnal de călătorie în China”, trad. şi pref. de C. Bărbulescu, 1956; „Descrierea Chinei”, trad. , pref. , note de C. Bărbulescu, 1975; „Aritmologhia, Etica şi originalele lor latine”, ed. critică, studiu monografic, note şi indici de P. Olteanu, 1982; „Jurnal de călătorie în China”, trad. , postfaţă şi bibliografie de C. Bărbulescu, 1987 etc.

279

primului Război mondial s-a stabilit cu familia la Huşi, în jud. Vaslui. Aici a locuit într-o casă pusă la dispoziţie de un descendent al familiei fabulistului Alecu Donici. Acest descendent era un bătrân celibatar, proprietar de conac, îngrijit de sora lui, bătrână şi ea. Este probabil că imaginea celor doi bătrâni i-a inspirat celebra „Acuarelă”, atât de des citată, publicată în volumul „Strofe pentru faptele diverse” din 1930: „În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână / un bătrân şi o bătrână / două jucării stricate – Merg ţinându-se de mână...” La Huşi Ion Minulescu a venit în 1916 şi a zăbovit trei ani, până în 1919. Biografii poetului şi prozatorului nu se opresc asupra acestui episod. Matei Călinescu nu are informaţia şi afirmă că „În timpul războiului, soţii Minulescu (soţia Claudia Milian) se refugiază la Iaşi (vorba lui Miron Costin... „ori nu au avut cărţi...”) (1). De altfel nu se prea ştie cu ce s-a ocupat scriitorul în acest timp, probabil a scris, pentru că în 1920 îi apare volumul de proză „Măşti de bronz şi lampioane de porţelan” iar în 1921 şi-a facut debutul ca autor dramatic cu piesa „Pleacă berzele” şi comedia într-un act, „Lulu Poppescu”. Era funcţionar în Ministerul de Interne din 1914. În 1922 a trecut la Ministerul Cultelor şi Artelor, pe o perioadă îndelungată, până în 1940, ca director de cabinet şi director general. Cât timp a lucrat în acest minister a iniţiat primul salon de pictură în 1923. A fost şi director al Teatrului Naţional din Bucureşti în 1926. În 1928 a primit premiul naţional pentru poezie. Editorial, a debutat cu volumul „Romanţe pentru mai târziu” în 1908, volum considerat de critică un eveniment de mare însemnătate pentru poezia de la începutul secolului al XXlea. Practicând versul liber, Ion Minulescu rupe total cu tradiţia şi aduce în lirică un suflu înnoitor, impune simbolismul şi înnoirea limbajului poetic. Apariţia unui poet „agresiv” în raport cu norma impusă, este întotdeauna un semn de întrebare şi un soi de entuziasm critic,

dar tot criticii au considerat că I. Minulescu nu este un simbolist autentic, ci mai curând un pseudoisimbolist. Cert este că atributul care i se poate alătura este cel de poet modern în sensul plenar al cuvântului. Aşa zisa linie simbolistă minulesciană se păstrează şi în „De vorbă cu mine însumi”, 1913, „Strofe pentru toată lumea” şi „Cetiţi-le noaptea” din 1930 (Titlurile sunt sugestive). Deşi ocupa funcţii administrative importante, după întoarcerea de la Pars, I. Minulescu îşi petrece viaţa în mediile literare, aflându-se mereu în tabăra moderniştilor. A colaborat la diverse publicaţii: „Convorbiri critice”, „Vieaţa nouă”, „Viaţa literară şi artistică” etc. A fost unul din membrii fondatori ai Societăţii scriitorilor dramatici din 1926. A fost membru al PENclubului, ofiţer al Legiunii de onoare şi distins cu decoraţia „Palmes Academque”. Dacă lirica de început are un vădit caracter simbolist, critica apreciază că poetul a avut mai târziu o anumită orientare spre grotesc. Aprecierile sunt însă relative, cert este că ceea ce impune poezia lui Minulescu este relativa evadare din realitatea cotidiană, de a străbate spaţii neatinse decât de imaginaţie. Dar Minulescu a scris şi proză şi nu nu una oarecare. Volumele „Casa cu geamurile portocalii”, din 1908, „Măşti de bronz şi lampioane de porţelan”, din 1920 şi „Cetiţi-le noaptea” din 1930 dezvăluie un prozator înclinat tot spre o viziune modernistă. Povestirile din volumele de mai sus sunt deseori fantastice. A scris şi romane: „Roşu, galben şi albastru”, 1924; „Corigent la limba română”, 1928 şi „3 şi cu Rezeda 4”, 1933. Teatrul practicat de Ion Minulescu e marcat de grotescul tragic: „Omul care trebuie să moară”, a fost jucată în 1924 şi publicată în 1939 cu titlul „Ciracul lui Hegesias”. În „Manechinul sentimental”, „Alegro ma non tropo” (1927) şi „Amantul anonim” (1928) se resimte influenţa lui Luigi Pirandelo. Poezia lui Ion Minulescu e fără îndoială o ruptură în raport cu tradiţia poetică, deşi el este considerat un pseudosimbolist, în sensul că, în mare parte, nu găsim trăsăturile acestei tendinţe lirice. Se vorbeşte despre o muzicalitate exterioară, nu una interiorizată ca în cazul lui Bacovia. Am putea mai curând să-l socotim un postmacedonskian, nici el simbolist în adevăratul sens al cuvântului, deşi a fost 280

Prozatorul evocă „mari gesturi solemne, avântate ori zbuciumate”... însă toate nu sunt decât „păpuşerie teatrală” (Ion Vartic). Eroii se dau în spectacol, intră în situaţii „fantasmagoreice” trase de sfori invizibile... se întâlnesc peste tot răsturnări şi „lovituri de teatru”. Personajele sunt nişte actori participând cu nonşalanţă la „comedia vieţii”, se mişcă „pe o tablă de şah” (4)- idem) E o stare carnavalescă în proza lui Ion Minulescu... Dramaturgia sa e reprezentată de următoarele titluir: „Pleacă berzele”, „Lulu Poppescu”, „Omul care trebuie să moară” („Ciracul lui Hegesias”), „Manechinul sentimental”, „Amantul anonim” şi „Porumbiţa fără aripi”. Trăsătura definitorie a teatrului lui Minulescu este cea a lumii văzută ca spectacol în teatrul de păpuşi. (Întreaga operă a sa trebuie văzută ca un spectacol). Personajele sunt nişte marionete care îşi exprimă neîncrederea în stările sufleteşti ale omului. Ele trăiesc sub semnul unor „automatisme comportamentale” Erotismul are ca simbol pe Don Juan, expresia instabilităţii sentimentului. Scenele sunt de o spontaneitate relevantă, cum ar fi de pildă „Amantul anonim” în care, Don Juan, intrat în cabina unei artiste ce aşteaptă să apară pe scenă, este rodul unei ficţiuni de excepţie. Necunoscutul intrat în cabină se dă „drept adevăratul Don Juan”, asta însemnând că seducţia cere „o prezenţă nemijlocită...” (postmoderniştii pot revendica o asemenea viziune estetică, precum în cazul lui Caragiale şi a altora). Erotica minulesciană, şi din poezie şi din teatru a fost apreciată de Parpessicius, considerată de critic „cea mai personală de la Eminescu încoace”. (5) G. Călinescu îl consideră pe Ion Minulescu, „un Mitică”, arhicunoscutul personaj caragialian: „Ion Minulescu (literar vorbind) este un tip caragialian, tânărul muntean, volubil, facil emotiv, incapabil de a lua ceva în serios, producător neobosit de mofturi. Poeziile lui... decurg din stilul familiar, prăpăstios, francizant al cafenelei bucureştene, aşa cum foarte adesea pariziana „chanson” e scrisă în argot. Ele trbuiesc (sic) zise, precum trebuie jucate momentele lui Caragiale, fiindcă, Ion Minulescu este în bună măsură un Mitică, un Caţavencu, un Eleuteriu Popescu deveniţi lirici...” (6) Ion Minulescu rămâne însă un

promotorul mişcării. Poezia lui Minulescu a fost adunată în următoarele volume: „Romanţe pentru mai târziu”, „De vorbă cu mine însumi”, „Spovedanii”, inclus mai târziu în „Strofe pentru toată lumea”, un volum antologic, „Poezii” din 1936, şi „Versuri” ediţie definitivă din 1939. Fiind un simbolist din stirpea celor munteni, la Minulescu nu e prezent spleenul bacovian, nici predispoziţia spre stări sufleteşti nedefinite. Versul liber este însă rodul unei spontaneităţi de excepţie, iar fantezia poetului e scormonitoare. Dorinţa de evadare din real , obsesia depărtărilor, reluarea fără fior mistic a numerelor fatidice, mai cu seamă „trei” (trei corăbii, trei luceferi, trei clipe, trei refrenuri, trei romanţe etc) o cadenţă a versurilor mişcată de stările diferite, uneori antitetice sunt câteva din atributele liricii lui Ion Minulescu. Pompiliu Constantinescu este primul critic care îi contestă simbolismul, considerându-l o „parodie” a acestuia. Poetul a asimilat simbolismul prin „sincronizare” „dar temperamentul său oferă... o altă explicaţie... la modul reflexiv, opţiunea simbolistă fiind trădată de temperamentul său, de sensibilitatea sa cu specific rococo.” Întâlnim în lirica lui Minulescu ceea ce Ion Vartic numeşte „plăcere colocvială”. Există o tendinţă de evadare în spaţii necunoscute, a pătrunderii în orizonturi enigmatice („plecară cele trei corăbii...”) Imaginile cromatice sunt sugerate de obiecte preţioase („bibelou de porţelan”), dar şi făpturi aflate la pragul incertitudinii, nimfe, fauni, silvani etc. Nu lisesc instrumentele muzicale cu sunete deschise (nu ca la Bacovia); chitara, mandolina (nu flautul sau piculina), ori elemente ale naturii (teii). Erotismul minulescian e tot „rococo”, frivol şi aluziv. (2) Dragostea e senzuală, o „scurtă nebunie”. Decorul e luxos şi rafinat. „Poetul e un trubadur mincinos”. (3) Fantezia este atributul definitoriu al liricii lui Minulescu... Proza a fost adunată în volumele: „Casa cu geamuri portocalii”, „Măşti de bronz şi lampioane de porţelan”, „Roşu, galben şi albastru”, roman, „Corigent la limba română”, roman, „Cetiţi-le noaptea”, nuvele, „Bărbierul regelui Midas sau Voluptatea adevărului”, roman, „3 şi cu Rezeda 4” şi „Cine-i autorul acestui roman senzaţional?” S-a apreciat că proza lui Minulescu a fost influenţată de starea poetică. 281

mare scriitor, în multe privinţe, memorabil. „Manifestările” lui literare şi artistice se înscriu în reacţia de „ostilitate”, antiteza dintre ceea ce numim actualitate şi tradiţie.

Au mai colaborat Mihai Lupescu, C. N. Mateescu. Al. Rosetti, N Popa, Iacov Antonovici, I, Ciolan, T. Bălăşel, Gh. Bartolomeu. Mulţi din colaboratori erau preoţi şi chiar militari. În fiecare număr la rubrica „Cronica” se prezentau evenimente culturale sau rezultatele unor cercetări istorice. (N. Iorga, „Notele unui istoric cu privire la evenimentele din Balcani”, „Versuri nouă ale lui Ienăchiţă Văcărescu” în nr. 4/ 1913). „Miron Costin” constituia şi o manifestrae publicistică menită să continue tradiţia revistelor anterioare, „Semănătorul”, „Paloda”, „Paloda literară”, „Făt-Frumos”, „Ion Creangă” etc. F. 16 /24 cm.

OPERA: „Romanţe pentru mai târziu”, 1908; „Casa cu geamurile portocalii”, 1908; „De vorbă cu mine însumi”, 1913; „Măşti de bronz şi lampioane de porţelan”, 1920; „Pleacă berzele”, 1921; „Lulu Poppescu”, 1921; „Roşu, galben şi albastru”, 1924; „Manechinul sentimental”, 1926; „Spovedanii”, 1927; „Alegro ma non tropo”, 1927; „Corigent la limba română”, 1928; „”amantul anonim”, 1928; „Strofe pentru toată lumea”, 1930; „Cetiţi-le noaptea”, 1930; „Bărbierul regelui Midas”, 1931; „Porumbiţa fără aripi”, 1931; „3 şi cu Rezeda 4”, 1933; „Nevasta lui Moş Zaharia”, 1937; „Ciracul lui Hegesias”, 1939; „Când doi se ceartă”, 1940; „Versuri”, 1943; „Cine3-i autorul acestui roman senzaţional”, 1943; „Scrieri”, vol. I, II, 1966; „Bucureştii tinereţii mele”, 1971; „Opere”, vol. I, II, 1974-1976. Referinţe critice: (selectiv) Nicolae Davidescu, „Aspecte şi direcţii literare”, I, 1921; Eugen Lovinescu, „Critice”, VII, IX; Perpessicius, „Menţiuni...” I; G. Călinescu, „Istoria...”; Şerban Cioculescu, „Aspecte lirice...”; Tudor Vianu, „Figuri şi forme literare”, 1946; E. Speranţia, „Amintiri din lumea literară”, 1967; Mircea Tomuş, „15 poeţi”; P. Constantinescu, „Scrieri... IV; Dumitru Micu, „Început de secol...”; Octav Şuluţiu, „Scriitori şi cărţi”, 1974; Emil Manu, „Sinteze şi antiteze”, 1975; Ion Rotaru, „O istorie...”, Ov. S. Crohmălniceanu, „Literatura...”, Matei Călinescu, pref. la vol. „Romanţe...”,. 1967, BBT. Note: 1. Matei Călinescu, pref. la vol. „Romanţe pentru...”, 1967, BTT, p. XLVIII; 2, 3, 4. DSR, M-P, p. 322; 5. Perpesicius, Menţiuni... ; 6. G. Călinescu, „Istoria...”, p. 694.

Bibliografie de referinţă: I. Hangiu, „Dicţionarul presei literare...”, 1979, p. 400; „Miron Costin”, revistă de cercetări şi mărturii istorice, Ediţie anastatică, vol. I, îngrijită de Lucian- Valeriu Lefter cu spirjinul Centrului Judeţean pentru conservarea şi promovarea CulturiiTradiţionale, Vaslui, 2006

MITICAN, Ion, publicist. S-a născut în comuna Dăneşti, jud. Vaslui la 11 aprilie, 1931. Şcoala primară făcută în localitatea natală este urmată de studii gimnaziale şi liceale la Vaslui, finalizate în 1950, an în care a devenit student al Facultăţii de Electrotehnică a Universităţii Tehnice „Gh. Asachi” din Iaşi. Diplomat inginer, a lucrat la Uzina Electrică din Vaslui, apoi la Regionala CFR Iaşi până la pensionarea din 1994. A fost conducătorul Biroului de Telecomunicaţii, profesor de telegrafie şi radiocomunicaţii la Grupul Şcolar CFR din Iaşi şi fondator al primului Club de Turism pentru tineret din ţară din 1966. A început să colaboreze la publicaţiile vremii cu evocări istorico-literare, note şi articole: „Flacăra Iaşului”, „Vremea nouă”, (Vaslui) „Cronica”, „Convorbiri literare”, „Opinia” etc

MIRON COSTIN, revistă de cercetare şi mărturii istorice. A apărut la Bârlad din august 1913 până în august 1916. Era strâns legată de revista „Scrisul nostru”, dar şi de „Ion Creangă” pentru că la ambele reviste, factorul director principal era Tudor Pamfile. E

OPERA: „Un veac prin gara Iaşi”; „Cu Mihai Eminescu şi Ion Creangă prin Iaşi”, 1990; „Prin Iaşi cu Veronica Micle”, 1996; „Palatul Marilor Uniri”, 2000; „Cu Iaşii mână în mână”, vol. II, III, „Iaşii între adevăr şi legendă”, în colab. , 2000; „Primăria

interesant că acesta din urmă semna rezultatele cercetării unor documente vechi ( „Arme vechi”, nr. 2/ 1913; „Inscripţii”, în nr. 3/1913). 282

municipiului Iaşi”, 2001; „Welcom to Moldavia by train”, în colab. 2001. Referinţe critice: Au apărut note şi aprecieri în: „Steaua”, „Cronica”, „Evenimentul”, „Monitorul”, „Dacia literară”, semnate de. A. Leon, L. Vasiliu, C. Liviu Rusu, C. Ostap, O. Rusu, Val Condurachie, N. Maftei etc.

în 1980 cu volumul „Picătuira de acid”, în colaborare cu C. Manea, cuprinzând fabule. Este prezent în volumul „Antologia umorului” cu fabula „Economie”. Este de asemenea prezent cu poezie în volumul colectiv „Zidiri” editat de Comitetul de cultură şi Artă a jud. Vaslui în 1983. Din nefericire, în ultimii ani apariţia lui în presa literară care l-a consacrat a încetat. Nu mai participă la acte de cultură.

MITITELU, Ioan, poet satiric, epigramist. S-a născut la Curseşti Vale, com. Pungeşti, jud. Vaslui, la 12 nov. 1947. Satul natal este unul vechi, răzăşesc, atestat în anul 1435. După şcoala primară şi elementară făcute în localitatea natală şi la Pungeşti, a urmat studii secundare la Liceul „C. Negri” din Iaşi, unde a avut ca profesor de matematică pe celebrul Colibaba. După absolvirea liceului a intenţionat să urmeze Fac. de Medicină, fără succes însă. A urmat apoi Şcoala Postliceală CFR din Iaşi după care a lucrat la siguranţa circulaţiei până la 1 mai, 1998, când s-a pensionat. După 1989 îşi împlineşte aspiraţia de a urma studii superioare. În acest scop s-a înscris la Fac. de drept din Tg. Mureş, învăţământ fără frecvenţă şi a absolvit-o în anul 1996. A profesat în calitate de jurist doar în perioada 1996-2000 cât timp a fost consilier la Comisia juridică a Consiliului municipal Vaslui. Între anii 20002002 s-a specializat în Informatică la nivel de programare pe calculator şi din anul promovării cursurilor lucrează ca profesor de Informatică la Liceul „Ştefan Procopiu” Vaslui. Conduce şi un cerc de specialitate cu care a luat un loc I pe ţară cu un proiect numit „Măsurarea de la distanţă a nivelului de radiaţii de pe un teren infectat radioactiv” în aprilie, 2004. A debutat cu epigrame în ziarul „Vremea nouă”, dar el consideră că adevăratul debut a avut loc în „Urzica” în 1979. A fost prezent în culegerile anuale de umor ale revistei „Urzica”, intitulate „Perpetuum comic”. În 1980 a fost distins cu premiul III la Festivalul umorului de la Vaslui. În 1984 a primit o menţiune la acelaşi festival. Editorial a debutat

OPERA: „Picătura de acid”, fabule, în colaborare, 1980: „Zidiri”, 1983 etc. Bibliografie de referinţă: A. Pascu, prefaţă şa vol. „Zidiri”.

MITRU, Valer, pseudonimul lui Valeriu Gh. Mugur, poet şi publicist. Datele de stare civilî lipsesc. Nu se poate susţine afirmaţia că ar fi fiul învăţătorului Vasile Mitru de la Curseşi Vaslui, erou în Războiul din anii 1914 – 1918. Este drept că învăţătorul Vasile Mitru a scris poezii, una chiar în preajma morţii sale eroice. Scriitorul şi gazetarul la care se face referinţă, a semnat ca director al publicaţiei „Frângurele” cu numele Valeriu Gh. Mugur. (1) S-a născut probabil la Vaslui în 1909. (2) A urmat şcoala primară la Vaslui şi a făcut studii secundare la Liceul M. Kogălniceanu din oraşul natal, absolvent din anul 1928. A urmat şi studii superioare la Universitatea din Iaşi în profil umanist; nu se ştie dacă au fost finalizate. S-a dedicat în întregime gazetăriei, deşi avea o pregătire intelectuală care i-ar fi permis să fie profesor. Începuturile literare datează din vremea studiilor liceale. A debutat în revista „Năzuinţa”, apărută fulgurant în 1928, cu note, observaţii comentarii şi versuri, alături de Ştefan Ciobotăraşu, coleg de liceu, şi de profesorii publicişti dintre cele două războaie, printre care se numără Isidor Cremer, iar mai târziu, V. I. Cataramă. Ştefan Ciobotăraşu şi Valer Mitru, elevi încă, au scos în acelaşi an o revistă satirică, „Uzina cu umor”, pornind de la un motiv local, cel al uzinei electrice care nu se mai „năştea”. Singurul număr a fost difuzat în 283

public pe timpul unui bâlci anual. Pentru a acoperi golul provocat de dispariţia revistei „Năzuinţa”, în aprilie-mai 1933, Valer Mitru a editat o revistă „microscopică” în genul „Biletelor de papagal” ale lui T. Arghezi, la care au colaborat viitorii mari artişti ai scenei româneşti, Ştefan Ciobotăraşu şi Constantin Barcaroiu. „Frângurele”se numea revista şi a fost la fel de efemeră ca multe altele. În anii următori a continuat să fie preocupat de presa vasluiană, a colaborat la publicaţiile vremii, printre care „Vlăstarul” în care a publicat poeme, remarcându-se după aprecierea lui V. I. Cataramă, ca un adevărat „pastelist”. El ţine şi rubrica „Recenzia şi cronica literară”. Câteva studii apărute în revistă şi semnate de el sunt: „Un scriitor fecund: Damian Stănoiu”, „O carte rară: „Golia” de Ionel Teodoreanu”. Imediat după război, a apărut la Vaslui un ziar, „Vreme nouă”, şi acesta tot pentru scurtă vreme. Îşi înceta apariţia în decembrie 1945. Ca să umple locul gol, Valer Mitru scoate la 1 ianuarie, 1946 o publicaţie, intitulată „Cronica” şi aceasta având „iz arghezian”, „jurnal de informaţie generală”. El a fixat şi programul ziarului, declarându-se „partizan al democraţiei creatoare”. În paginile ei, Valer Mitru dă măsura profesionalităţii sale ziaristice. Ca şi în cazul revistei „Frângurele”, el era directorul publicaţiei. Bine organizată, revista a apărut doar în două numere. Există un gol informaţional în ceea ce privete activitatea lui Valer Mitru după dispariţia „Cronicii”. Se ştie că în anii aceia şi următorii a dus o viaţă austeră, plină de lipsuri. S-a dedicat trup şi suflet muncii gazetăreşti şi pasiunii pentru literatură. S-a mutat la Iaşi şi după ce a fost o vreme reporter la „Flacăra Iaşului”, s-a transferat la „Cronica” unde a făcut tehnoredactare. La apariţia ziarului „Vremea nouă”, nu a uitat locul de obârşie şi a devenit un fel de redactor al unei rubrici a ziarului, „Din viaţă şi din cărţi”. Aici a publicat portrete de scriitori, cronici, note, comentarii etc. Nu a avut familie; spre sfârşitul vieţii locuia într-o cameră săracă oferită de publicaţia la care lucra. Acolo a şi fost găsit fără viaţă într-o dimineaţă de către ceilalţi redactori, prin 1986. De numele lui Valer Mitru, pseudonimul lui Valeriu Gh. Mugur, se leagă începuturile presei vasluiene. A colaborat şi la alte

publicaţii locale ca: „Voinţa Vasluiului”, „Sentinela ortodoxă”, dar mai ales la „Vlăstarul”, cea mai statornică publicaţie, apărută în 1932, ca o continuare a „Năzuinţei”. Cum nu s-au păstrat multe numere din presa acelei vremi, producţia literară a lui Valer Mitru a intrat în uitare. În anii ’50, un personaj pitoresc, având un păr aproape alb lăsat în voia lui să crească, străbătea străzile Vasluiului, oraş prăpădit pe vremea aceea, scufundat în propriile gânduri. S-au găsit colaborări şi la alte publicaţii, dar semnătura V. Mitru din „Gânduri bune” (Huşi), 1915, a unei interesante suite de catrene pe teme misogine: „Serviţi vă rog! Esenţe eterate: / Ghiveci călugăresc şi sos cu bame. / La masa asta însă, fără glumă, / Nu veţi şopti nimica despre dame...”, cu siguranţă nu poate fi a lui OPERA lui Valer Mitru a rămas risipită prin publicaţii şi sigur aşa va rămâne, dată uitării. Referinţe bibliografice: V. I. Cataramă, „File din istoricul presei vasluiene”, în „Urme pe timp”, 1970, p. 165-182; P. Necula, M. Ciobanu, „Dicţionarul personalităţilor...”, 2001, p. 95.

MITULESCU, Neculai, scriitor, publicist. S-a născut la Bârlad la 3 mai, 1933 într-o familie în care tatăl a lucrat timp de 40 de ani la CFR, la siguranţa circulaţiei. A încetat din viaţă în 2007. Viitorul scriitor a urmat primele două clase primare la Tecuci, unde se mutase familia din pricina războiului, iar următoarele au fost frecventate la Şcoala Nr. 3, din cartierul Munteni, din oraşul natal. A făcut şi clasa a V-a complementară, deşi era de prisos. La Liceul „Gh. R. Codreanu” a făcut cursul inferior până în 1948; un an a urmat cursurile Şcolii Medii de Ştiinţe Economice, pentru ca în toamna aceluiaş an să devină elev al unei Şcoli Militare, „Dimitrie Cantemir” de la Predeal. A absolvit cursurile acestei şcoli în anul 1953. Paralel a făcut şi o Şcoală de Pilotaj şi Paraşutism de la Ghimbav, Braşov (19511952), obţinând brevete la o vârstă destul de 284

fragedă. De la Şcoala Militară din Predeal a fost repartizat apoi la Şcoala de Ofiţeri de Aviaţie de la Tecuci, apoi la acelaşi tip de şcoală la Buzău. Cursuri practice de zbor a urmat la Buzău şi Mizil. Cum la vremea aceea armata română era subordonată celei sovietice, Mitulescu n-a fost agreat de consilieul sovietic pe probleme de aviaţie şi i s-a ridicat dreptul de zbor. În aceste condiţii cere să fie trecut necondiţionat în rezervă, refuzând orice compromis. În 1956 a fost încadrat la Serviciul Tehnic al Trustului de Construcţii din Bârlad. A lucrat apoi la Biblioteca „Stroe Beloescu”, la Casa de Cultură, la Staţia Hidrologică din Bârlad din cadrul Sectorului Ape Siret – Prut – Iaşi etc. Între anii 19661970 a făcut studii fără frecvenţă la Fac. de Istorie- Geografie la Institutul Pedagogic de 3 ani din Iaşi, după care şi-a completat studiile la Universitatea din Bucureşti între anii 19711974. La acestea se adaugă şi o Şcoală de maiştri în construcţii făcută între anii 19781979. În 1967 a fost încadrat la serviciul Gospodărie Comunală Locativă, exploatare unde a funcţionat până la pensionarea din 1987. A desfăşurat şi activitate în sistemul de învăţământ la Şcoala Nr. 10 din Bârlad. N. Mitulescu a fost un neliniştit, căutător asiduu a unor ocupaţii diverse. A fost şi arbitru de fotbal, şi coleţionar de obiecte de patrimoniu şi de cărţi rare. Din aceste colecţii a donat exemplare Bibliotecii „Stroe Beloescu”, Casei de Cultură „G. Tutuveanu” şi Muzeului „Vasile Pârvan”. A fost activ în viaţa culturală a Bârladului, iar cărţile lui, scrise cu o acribie aparte, sunt rezultatul unor cercetări responsabile. Ele au un profund caracter ştiinţific, dar şi cultural şi etnografic. A fost preocupat de turism şi a redactat ghiduri în acest sens. A avut şi preocupări teatrale şi cinemnatografice (a interpretat un rol principal în filmul militar „Cantemireştii”). A debutat publicistic în presa militară pe când era elev, dar colaborarea aceea nu prea poate fi luată în seamă. Mai târziu prezenţa sa în presa bârlădeană este simţită din plin. A colaborat la „Păreri tutovene”, „Filatelia”, „Curierul filatelic”, „Moldova suverană”,, „Clepsidra”, „Ecoul”, „Academia Bârlădeană”, „Prutul”, „Bârladul”, „Lumea creştină”, „Cuvântul adevărului”, „Pagini medicale bârlădene”,

„Adevărul” (Vaslui), „Est” etc. A publicat un mare număr de articole (peste 3000) în aceste publicaţii. A făcut parte parte din diferite societăţi culturale, inclusiv cunoacuta „Academie Bârlădeană”. OPERA: „Schiţă monografică a mănăstirii Bujoreni”, 1997; „Ei au luptat pentru patrie. Figuri de veterani bârlădeni”, vol. I, 1998; vol. II, 2002; „Bârlad. Ghidul oraşului”, 2002; „Documente din metal”, ms. ; „Lumini prin întunericul vremii”, ms. ; „Monumente laice şi religioase”, 2003. Referinţe bibliografice: Tr. Nicola, „Valori ... , vol. 5, p. 150-154; S. Mihăiţă, în „Monitorul”, 20 dec. 1998; V. Slabu, în „Păreri tutovene”, 22 dec. 1999; idem, 9 febr. 2000; T. Pracsiu, în „Adevărul” (Vaslui), 14 mai, 2001; au mai scris: Rodica Pop, Serghei Coloşenco, Andreea Palade, Virgil Dăscălescu, Laurenţiu Chiriac, Gh. Clapa, Gh. Irava, S. Mihăilă, Cezara Mironică etc.

MOCANU, Nicolae T, folclorist. S-a născut la 21 ianuarie, 1875 la Şchipoeni, jud. Vaslui. Nu se cunoaşte anul morţii sale. A urmat cursurile Liceului Codreanu din Bârlad, absolvent din 1895. A funcţionat ca învăţător la Cozmeşti, jud. Covurlui (Galaţi), la Hoceni şi Pogăneşti, lângă Huşi, între anii 1900-1905. Din părţile Huşilor a plecat la Bohotin, jud. Iaşi. Era vremea marilor dicţionare şi a numeroaselor monografii ale localităţilor. La chemarea lui Spiru Haret întocmeşte monografia comunei Stănileşti, cu o pronunţată valoare folclorică, pe lângă cea istorică. Monografia acestei localităţi conţine „o colecţie de proverbe, snoave, obiceiuri, lirică populară,, ghicitori, un basm şi diferite credinţe.”(1) Nu lipsesc descântecele şi frământările de limbă. Este de asemenea prezent algoritmul descântecului, etapele lui, momentul acestuia, şi desfăşurarea actului în sine. Găsim şi glume, şi păcălituri, toate însă în transcriere literară, ceea ce s-ar putea numi autenticitate alterată. (2) OPERA: „Monografia comunei rurale Stănileşti”, Buc. !905. Bibliografie de referinţă: Iordan Datcu, S. C. Stroiescu, „Dicţionarul folcloriştilor”, 1979, p. 287; „Istoria Huşilor”, 1995, p. 286. Note: 1. x x x „Istoria Huşilor”, 1995, p. 286; 2. I. Datcu, S.C. Stroiescu, op. cit. p. 287.

285

MOLDOVANU, Corneliu D, poet prozator şi dramaturg. Pe numele său adevărat Corneliu Dumitrache, s-a născut la 15 august 1883 la Bârlad şi s-a stins din viaţă la 2 septembrie, 1952 la Bucureşti. După ce a terminat cursurile şcolii primare din oraşul natal, a urmat studiile secundare la Liceul „Internat” din Iaşi, absolvent din promoţia 1900. A urmat şi studii superioare la Fac. de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, licenţiat în 1904. Din acest an a devenit secretar al Conservatorului de Muzică şi Artă Dramatică, iar din 1911, conferenţiar universitar. A scos revista „Românul” în colaborare cu Mihail Sadoveanu, Octavian Goga, Mihail Sorbul, Barbu Delavrancea, Ion Minulescu, la Iaşi, în 1917. S-a numărat prntre cei care au pus bazele Societăţii Scriitorilor Români la 1 sept. 1909, al cărei preşedinte a fost între anii 1921-1923 şi 1933-1935. A fost de asemenea director al Teatrului Naţional din Bucureşti şi director generel al teatrelor între anii 1924-1926, 19271928. A debutat cu poezie în revistele „Epoca literară” şi „Floarea albastră” la începutul primul deceniu al secolului. A colaborat la: „Evenimentul literar”, „Revista modernă”, „Arta şi literatura română”, „Noua revistă română”, „Rampa”, „Convorbiri critice”, „Sămănătorul”, Floare albastră” „Flacăra”, „Universul”, „Luceafărul” şi altele. Editorial a debutat în 1907 cu volumul „Flăcări”. În anii care au urmat a publicat volume de poezii şi de proză. Prima etapă a creaţiei poetice se caracterizează printr-o cultivare a motivelor sociale, în spiritul mişcării sămănătoriste, realizând, ceea ce se numeşte azi, o poezie minoră, de cele mai multe ori mimând eminescianismul, ca la începutul secolului, cu frământările cunoscute. Proza sondează mediile sociale vizând o lume coruptă, cu indivizi marcaţi de tare degradante, cu infidelităţi matrimoniale, cu parveniţi, Don Juani. În proza lui C. Moldovanu găsim un dramatism mai curând născocit decît unul

autentic, cu sinucideri, cu crime, cu complicităţi, investigaţii, petreceri deocheate, frizând bunul simţ etc. Oraşul este locul care oferă un asemenea mediu degradant, viziune tipic sămănătoristă, potrivit căreia, oraşul e un loc de pierzanie. Personajul principal din romanul „Purgatoriul”, publicat în 1922, rănit într-un duel, se întoarce acasă, în mediul provincial şi reintră într-o lume neviciată şi găseşte oaza de linişte mult râvnită. În acest mediu sănătos îşi întemeiază o familie etc. Se întâlnesc în proza lui Moldovanu şi influenţe ale prozei ruseşti clasice: Dostoievki, Tolstoi, Turgheniev etc. În această viziune condamnă cinismul, venalitatea, libertinajul şi cultivă virtuţile nobile, pozitive. Nu e străină nici ideea că romanul s-a dorit a fi o replică la „Ion” de Liviu Rebreanu. „Purgatoriul” este totuşi un roman reuşit pentru epoca în care a fost scris. O istorie a romanului românesc nu poate fi scrisă fără să se consemneze acest titlu. C. Moldovanu este şi autorul unui poem întins, intitulat „Cetatea Soarelui” cu remarcabile pasaje descriptive. Poemul e un fel de traducere liberă a „Cântării Cântărilor” din Biblie şi nu e prima şi nici ultima scriere inspirată de poezia psalmilor. Era apreciat de M. Dragomirescu. Trebuie să remarcăm totuşi că scriitorul depăşeşte atmosfera sămănătoristă, mai ales după 1920, dar ca în multe situaţii, opera lui Corneliu Moldovanu rămâne ancorată în timpul său. OPERA: „Flăcări”, versuri, 1907; „Cântarea cântărilor”, 1908; „Poezii”, 1908; „Cetatea Soarelui şi alte poeme”,1910; „O privire asupra artei dramatice”,1912; „Venus şi Geoconda”, 1912; „Fluturii”, comedie în versuri, 1914; „Neguţătorul de arme”, povestiri, 1916; „Pe-aicea nu se trece”, poem eoic, în colab. 1917; „Majestatea morţii”, 1918; „Sărbătoarea pâinii”, 1918; „Autori şi actori”, 1920; „Povestiri”, 1921; „Povestea vistierului Statori şi alte povestiri”, 1921; „Căderea Rinului”, 1921; „Purgatoriul”, roman, vol. I şi II. 1922; „Poezii”, 1924; „Poezii”, antologie de Al Săndulescu, 1966; „Purgatoriul”, roman, ed. îngrijită de Julieta Moldovanu, 1983. Referinţe critice: Nicolae Iorga, „Istoria lit. cont. II, Perpessicius, „Menţiuni... I; M. Dragomirescu, „Istoria literaturii române în sec. XX”, 1934; E. Lovinescu, Istoria... III, B. Munteanu, „Panorama...” D. Murăraşu, „Istoria lit. rom...” 1940; G. Călinescu, „Istoria...”, C. Ciopraga, „Literatura...” ; Ov. S. Crohmălniceanu, „Literatura...”, I, II; I.

286

Rotaru, „O istorie...” ; Z. Ornea, „Sămănătorismul”, 1970; N. Barbu, „Momnete din istoria teatrului românesc”, 1977; A. Sasu, M. Vartic, „Romanul românesc...” II; x x x DSR, 1978; x x x DSR, 1998 etc, etc, etc.

MREJERIU, Leon, folclorist, etnolog, S-a născut la 10 februarie, 1879 în comuna Crângaţi, jud. Suceava şi s-a stins din viaţă la Mizil, la 14 mai, 1945. A urmat şcoala primară la Broşteni, împreună cu M. Lupescu, a făcut studii gimnaziale la Fălticeni, unde a avut colegi pe M. Sadoveanu şi E. Lovinescu. A continuat pregătirea şcolară la Şcoala Normală „Vasile Lupu” din Iaşi între anii 18941899, după care a intrat în sistemul de învăţământ. A funcţionat ca învăţător la şcoala din localitatea Crucea, jud. Suceava până în 1904, apoi, scurtă vreme, în comuna Doamna, jud. Neamţ. În 1904 a fost numit învăţător la Orfelinatul Agricol „Princepele Ferdinand” de la Zorleni de lângă Bârlad. Împreună cu Tudor Pamfile şi Mihai Lupescu, fostul coleg de şcoală, a contribuit la editarea revistei „Ion Creangă”, una din prestigioasele publicaţii ale Bârladului de odinioară. Activitatea desfăşurată de Leon Mrejeriu la Orfelinatul... din Zorleni este una de excepţie, răsplătită de autorităţile vremii. Pentru aceasta, Ministerul Instrucţiunii Publice îi aduce mulţumiri şi îl recompensează cu medalia „Serviciul Credincios” clasa I şi cu „Răsplata muncii pentru învăţămînt”, clasa a II-a. De asemenea în 1908 este numit revizor şcolar clasa a II-a în jud. Neamţ. În acest an se încheie activitatea didactică în Orfelinatul din Zorleni, dar va continua să ţină legătura cu intelectualii şi revistele bârlădene. În jud. Neamţ a funcţionat la şcoala din localitatea Călugăreni, com. Poiana Teiului. Din 1908 datează şi începutul colaborării la revista „Răvaşul poporului”, condusă de M. Sadoveanu (rubrica Sfaturi gospodăreşţti). Popularitatea lui Mrejeriu s crescut, aşa încât a fost propus candidat la alegeri penru forul naţional. A fost deputat în Parlament şi vice preşedinte al Camerei deputaţilor, ca o încununare a activităţii sociale şi intelectuale. A lucrat în Consiliul General al Instrucţiunii Publice şi a fost prefect de Neamţ. Dar Mrejeriu rămâne în istoria acestor locuri prin contribuţii folclorice şi etnologice. A colaborat la revistele „Ion Creangă”, „Albina”,

MOTĂŞ- ZELETIN, Ştefan, literat, publicist. S-a născut la 10 iunie, 1882 în com. Burdusaci, fostul jud. Tutova. Urmează şcoala primară în comuna natală. Pe atunci, se făcea şi o clasă a V-a în mediul rural şi viitorul literat a făcut-o la Cetatea Lupei, undeva aproape de Nicoreşti. În toamna anului 1895 s-a înscris la Seminarul din Roman, dar, dezamăgit de nişte manifestări imorale, s-a transferat la Liceul Codreanu din Bârlad, unde a dat examen de diferenţă ca să se integreze în sistem. În 1902 era absolvent de liceu. S-a înscris la Fac. de Litere şi Filosofie a Universităţii din Iaşi, iar în 1909 era licenţiat în Litere. La 1 sept. 1909 a fost numit profesor suplinitor de limba germană la Liceul Codreanu din Bârlad, iar în 1910 era deja titular. Îşi ia concediu de studii şi pleacă în Germania, la Erlangen pentru specializare, unde obţie titlul de doctor în filosofie, în 1912. Întors în ţară, a continuat să funcţioneze la Liceul Codreanu până în februiarie, 1920 când s-a transferat la Liceul „Mihai Viteazul” din capitală. În 1927 a fost numit profesor de Istoria filosofiei antice şi medievale, la Fac. de Litere şi Filosofie a Universităţii din Iaşi, de unde s-a mutat apoi la Universitatea din Bucureşti. Moare prematur în 1934. În calitate de filosof a publicat lucrări de specialitate: „Evanghelia naturii”, „Burghezia română, originea şi rolul ei istoric”, „Nirvana”, „Retragerea”, „Neoliberalism”, „Istoria socială”, „Naţionalizarea şcoalei” etc. Este şi autorul cărorva creaţii literare originale, în calitate de prozator. OPERA: „Însemnări din ţara măgarilor”, 1916; „Uu om”, „Calvar” în ms. Referinţe bibliografice: Tr. Nicola, „Liceul „Gh. R. Codreau...” 1971.

287

„Calendarul satelor”, „Convorbiri literare”, „Răvaşul poporului”, Şezătoarea”, „Vestitorul satelor” etc. Este coautorul, împreună cu T. Pamfile şi M. Lupescu, al volumului „Carte pentru tineretul de la sate” publicată la Bârlad în 1907. Volumul cuprinde texte literare evocând trecutul de luptă al neamului şi pagini de folclor: cântece de stea, irozii, colinde, oraţii de nuntă, poveşti, glume, zicători, frământări de limbă. Un alt volum la care a contribuit alături de T. Pamfile şi alţii, este „Petreceri pentru popor. O şezătoare la ţară”, apărută tot la Bârlad, în 1907. A fost alături de S. T. Kirileanu în adunarea materialului pentru volumul antologic „Cuza Vodă. Istorisiri pentru popor” din 1909. Situaţia se repetă şi în cazul volumului „Cântece de ţară” al lui George Pascu.

revistele vremii cu studii şi articole de specialitate dar şi cu caracter literar: „Adevărul literar şi artistic”, „Convorbiri literare”, „Dunărea”, „Dunărea de Jus”, „Epoca”, „Minerva”, „Vocea Tutovei”, „Paloda”, „Poporul românesc”, „Revista vremii”, „România literară, „Orizonturi”, „România viitoare”, „Tribuna libertăţii”, „Universul” etc. OPERA (selectiv): „Note la cursul de literatură română”, 1926; „Costache Negri”, în „Universul”, 17 iunie, 1912; „Mormântul lui Nicolae Bălcescu”, înb „România viitoare”, 30 mai, 1922; „Negri şi Bolintineanu, eroi ai mândriei naţionale”, în „Poporul românesc”, martie, 1941. Referinţe bibliografice: N. Iorga, în „Revista istorică” XIII, 1927; G. Ursu şi G. Nedelea, „Antologia scriitorilor bârlădeni”, 1937, p. 55; L. Predescu, Enciclopedia...” 1940, p. 599; V. Netea, Gh. C. Marinescu, „Liga culturală şi Unirea Transilvaniei cu România”, 1978, p. 230.

OPERA: „Carte pentru tineretul de la sate”, în colab. , 1907; „Petreceri pentru popor. O şezătoare la ţară”,în colab. 1907; „Cuza Vodă. Istorisiri pentru popor”, în colab. 1909; „Despre cimilituri” de G. Pasu în colab. , 1911; „Cântece de ţară” de T. Pamfile (colaborare). Referinţe critice: x x x T. Pamfile, M. Lupescu, L. Mrejeriu, „carte pentru...” în „Viaţa românească”, 3 martie, 1907; x x x „Petreceri pentru popor...” idem, 9 sept. , 1907; „Omagiu unei energii, Leon Mrejeriu”, P. Neamţ, 1936; „Liceul Pedagogic „Vasile Lupu” din Iaşi. Contribuţiuni la istoria învăţământului românesc”, 125 de ani (1855-1980), p. 341-347.

MURGEANU, Ion, scriitor, poet, prozator. S-a născut în comuna Zorleni, jud. Vaslui la 7 iunie, 1940. Provine dintr-o familie de ţărani, Vasile Murgeanu şi Maria (n. Grama). După şcoala primară şi gimnazială din localitatea natală (1947-1953), a făcut studii secundare la Liceul „Gh. R. Codreanu” din Bârlad şi la Liceul „M. Kogălniceanu” din Vaslui, (19531956). După absolvirea liceului a funcţionat ca învăţător suplinitor în localităţi din jud. Vaslui (1956-1959) şi din jud. Galaţi (19591961), activist cultural la Suceava, 19631967), redactor la ziarul „Clopotul” din Botoşani (1968-1970), corespondent al „României libere”, (1972-1976), redactor la „Tribuna României”, (1979-1989) şi la „Curierul românesc” (1989). Între timp, ziaristul Ion Murgeanu şi-a completat studiile, urmând la fără frecvenţă cursurile Fac. de Filologie a Universităţii din Bucureşti, finalizate în 1969. O perioadă însemnată de timp a „hoinărit” împreună cu Ion Iancu Lafter, mai ales în anii de după absolvirea liceului, în căutarea „adevărului” în legătură cu talentul lor literar, după ce

MUNTEANU - BÂRLAD, Gheorghe, publicist,

istoric literar. S-a născut la 5 martie, 1970 la Bârlad. Nu se cunoaşte data şi locul morţii sale. A făcut în oraşul natal şcoala primară şi Liceul Codreanu, absolvent din 1892. Încă de pe băncile şcolii a debutat în „Paloda” şi în „Vocea Tutovei”. A urmat cursurile Fac. de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, licenţiat în Istorie. A făcut apoi studii de specializare în stenografie în Franţa. După terminarea studiilor a fost numit profesor la Liceul „Sfântul Gheoghe” din capiatală de unde s-a transferat la Bacău (1901-1903) Din 1930 a funcţionat ca profesor şi director (cu mici întreruperi) la Liceul „Alexadru Ghica” din Alexandria, până în 1936. În publicistica sa Gheorghe Munteanu-Bârlad a abordat teme cu caracter istoric şi politic. A colaborat la 288

debutaseră în revista „Luceafărul”. L-au cunoscut în felul acesta pe G. Călinescu, istoricul şi criticul literar de ecou, care a scris primele cuvinte despre ei într-o „Cronică a optimistului”, apărută în „Contemporanul” în 1961, fiind plăcut impresionat „de inspiraţia năvalnică şi solemnă exaltată, purtătorul unui „temperament solar” (1) Publicistic, I. Murgeanu a debutat în 1959 în „Flacăra Iaşului”, apoi a apărut în „Luceafărul” şi alte publicaţii ale vremii. Deşi se dovedise un real talent, debutul editorial are loc mult mai târziu, în 1969, cu volumul „Repaose”. Poezia din aceasă plachetă dezvăluie un poet de o rară simţire, versurile lui se adresează unui orizont de aşteptare înzestrat cu o sensibilitate elevată. Poetul cultivă versul modern, dar se pare că nu a ţintit către spargerea definitivă a hotarelor dintre viziunea clasică şi modernitate. Cronologic aparţine generaţiei 70, neomoderniste, dar e sigur exponent al adevăratei poezii dintotdeauna. Tendinţele afirmate anterior s-au accentuat odată cu apariţia volumelor următoare: „Confesiunea”, „Datoria”, „Tratat despre spini şi alte poeme”, „Confesiune patetică” şi altele. Ion Murgeanu practică, în bună măsură şi cu rezultate remarcabile poezia pură, caracterizată prin sensibilitate şi profunzime intelectuală. Uneori versurile capătă dimensiuni aforistice, alteori se proiectează într-un lirism de esenţă retorică, cu o spontaneitate luminoasă. Pe poet se pare că nu-l interesează numărul cititorilor, ci calitatea şi capacitatea lor de a medita. Trăsătura aceasta e relevantă în „Poeme europene”, din 1980, unde întreaga experienţă lirică s-a acumulat în texte de cele mai multe ori cu mesaj elegiac. Întoarcerea către valorile clasice e prezentă şi în cazul lui Ion Murgeanu, poate exista deja o predispoziţie, aşa încât, sonetele din „Tratatul despre spini şi alte poeme” dau întreaga măsură a lirismului său.

Nu e surprinzătoare această stare, natura confesivă a poeziei sale este afirmată de el însuşi: „Această carte zilnic am construit-o (câteva mii de file şi o maşină de scris); natura mea confesivă s-a supus:”(2) . Proza lui Ion Murgeanu e subiectivă, are aceeaşi predispoziţie spre un dialog cu sine însuşi. În „Edenul” naratorul Ionel Varga se identifică perfect cu autorul. Spaţiul copilăriei este unul paradisiac, în planul ficţiunii. Imaginea lumii rurale de după război este surprinsă cu toate acestea în momente dramatice. În „Via”, lirismul îşi face loc în pagini de analiză psihologică. Ion Murgeanu a publicat în reviste şi comentarii critice pertinente, dovedind nu numai cunoaştere ci şi gust estetic în planul literaturii. Autorul rămâne un scriitor interiorizat, trăind într-o lume a lui, iar prilejul de a intra în relaţie cu această lume, poate fi socotit un privilegiu al unui orzont de aşteptare elevat. Domină peste tot o stare de sublim. Din păcate, asemenea scriitori rămân puţin cunoscuţi. Cităm un poem de meditaţie profundă: „În tabere strânse de-o vreme jurăm / În pulberea viei ce-o spulberă anii / Cât drum am făcut şi azi stăm / E gata ospăţul; în jur castelanii / Devoră berbecii albaştri şi râd / Prin salele lungi trece-o pasăre albă / Intrând pe-o fereastră se-arată zburând / Spre-o altă fereastră-n vecie / O Rege! De unde putem noi să ştim / Ce noapte urmează să fie / Când noi fericiţi de-ar fi să murim / Chiar clipa e-o viaţă mai vie.” (Poeme europene”) Poezia lui Ion Murgeanu este expresia unui ideal estetic mai puţin sondat de lirica actuală. OPERA: „Repaose”, versuri, 1969; „Confesiunea”, versuri, 1970; „Datoria”, versuri, 1972; „Confesiune patetică”, versuri, 1976; „Poeme europene”, 1980; „Tratatul despre spini şi alte poeme”, 1982; „Via”, roman, 1984; „Turnul onoarei”, versuri, 1987; „Sonata Waldstein”, f. a. ; „Sonetele viei”, ms. ; „Oratorul”, ms.. ; „Inima mea într-o zi”, ms, ; Carte a Moldovei”, în ms. ;1982; „Edenul”, roman”, 1980, „Isus”, 1999. Referinţe critice: G. Călinescu, în „Contemporanul”, 7, 1962; Paul Georgescu, „Printre cărţi”, 1973; Al. Piru, „Poezia...”, II; Alex. Ştefănescu, în „România literară”, 3, 1983; L. Ulici, în „România literară”, 49, 1985; I. Cristofor, în „Tribuna”, 51, 1987; Adriana Iliescu, în „România literară”, 45, 1987

289

OPERA: „Totul e posibil”, roman, 1997; „Până când vei reveni”, roman, 1999.

MURGOCI, Petru, prozator. S-a născut la 27 iulie, 1945 la Tătărăni, jud. Vaslui, într-o familie în care tatăl era cântăreţ de biserică (dascăl), iar mama, casnică. Clasele primare şi elementare au fost urmate în localitatea natală, după care s-a înscris la Şcoala Profesionlă pentru Industria lemnului de la Huşi, absolvită în anul 1963. La această şcoală şi-a însuşit meseria de tâmplar, practicată apoi la Fabrica de Mobilă din Iaşi între anii 1963-1969. Din anii aceştia datează pasiunea pentru sport. Bolnav fiind în repetate rânduri şi în pericol de a paraliza, medicii care l-au tratat i-au recomandat multă mişcare. În felul acesta a ajuns pe stadion şi a început să alerge la nişte concursuri de atletism şi în scură vreme, a obţinând locuri fruntaşe, s-a trezit inclus în lot la proba de 3000 de metri. Timp de 7 ani a obţinut rezultate remarcabile. Între anii 19691975 a lucrat în administraţie la Liceul Mihai Eminescu şi la UJCM în Iaşi. Paralel cu munca de funcţionar public a urmat şi absolvit Liceul Economic, după care s-a înscris la Fac. de Ştiinţe Economice, studii nefinalizate, pentru că între timp a optat să urmeze Institutul de Educaţie Fizică şi Sport, urmându-şi vocaţia. Absolvent al acestui institut în 1976, a fost repartizat la Suceava. S-a retras din viaţa sportivă şi s-a dedicat muncii de antrenor. De la Suceava a plecat la Vaslui ca antrenor la Clubul sportiv Viitorul, pentru atletism. În această calitate a obţinut rezultate, dar a întâmpinat dificultăţi pentru că a fost, cum afirmă el, „nonconformist”. Din această vreme a început şi activitatea literară. Scrie poezii pentru sine, fără intenţia de a le publica. Între timp trăieşte evenimente dramatice şi se simte părăsit de toţi. S-a dedicat scrisului şi în 1997 a debutat editorial cu volumul „Totul e posibil”. A urmat „Până când vei reveni” din 1999. Petru Murgoci cultivă proza de mari dimensiuni, romanul cu caracter autobiografic. Din ele însă răzbat sensuri profunde, reflecţii asupra vieţii şi morţii, abordează relaţiile interumane, emite idei personale despre dreptate, adevăr, vorbeşte despre slăbiciunile umane... filosofia vieţii în general. Deseori valorile umane stau în antiteză cu reversul lor. Zbaterea între lumină şi întuneric, între bine şi rău, între bucurie şi tristeţe etc, pentru că, aşa cum afirmă autorul „nu există deal fără vale.”

Referinţe critice: Doina Grigoraş, prefaţă, la vol. „Până când vei reveni”, 1999 MUŞTIUC, LILIANA, autoare de poezie, proză şi teatru. S-a născut la 27 martie, 1961 în oraşul Vaslui. Aici a urmat toate treptele şcolare. Din această vreme datează primele încercări literare publicate în revistele locale. Multe dintre poeziile scrise atunci au fost incluse în emisiunea „Constelaţia lirei” de la Radio Iaşi, pe când aceasta era patronată de scriitoarea şi publicista Gloria Lăcătuşu. Dispune de talent interpretativ şi este deosebit de expresivă când rosteşte replici teatrale sau recită poezie. Editorial a debutat cu volumul de versuri „Lacrimile singurătăţii” distins cu un premiu de debut „Radu Săplăcan” la cea de a XXVI-a ediţie a Festivalului de Literatură „Armonii de primăvară” de la Vişeul de Sus, Maramureş, din mai 2004. De asemenea a primit şi un premiu al Editurii Macarie din Târgovişte. Poezia Lilianei Muştiuc e una a însingurării, a unui dialog interior al eului liric cu sine însuşi. De altfel autoarea trăieşte o stare asemănătoare şi nu e nimic trucat în povestea aceasta. Motivul suferinţei se abstractizează şi e generator de întrebări abisale: „Doamne, de ce ne-ai dat sufletul, / dacă n-ai iubit chinul? ...de ce ne-ai dat inima / dacă ai vrut să nu ştim ce-i focul? / ...de ce neai dăruit aripi.../ dacă ai vrut să nu zburăm?” Motivul aripilor frânte e prezent în marea lirică a lumii. Singurătatea e suferinţa sufletului, nu a trupului şi aşa perisabil. Neîmplinirea erotică e una din marile suferinţe ale spiritului: „Iubirea şi-a întors trupul cu spatele, / lăsându-ţi goale braţele întinse. / Ca altcineva să nu fie molipsit / de negurarea ta, / ai devenit mut ca un mormânt...” Suferinţa e starea perpetuuă oferită cu „generozitate” de un destin blestemat: „Toate pierderile mele / au venit încă din copilărie, / când nevinovată, / am 290

întins mâna, după păpuşa iubită... / dar, cineva mi-o smulgea, / spunându-mi că: / eu nu am dreptul la ea” / Apoi, în adolescenţă, / când plină de credinţă, / am întins mâna spre primul iubit... / dar, cineva îl îndepărta, / spunându-mi că: / eu nu am dreptul la el” / Încărcată de speranţă, / m-a întâmpinat tinereţea, / când

hotărâtă să prind / primul tren, am întins mâna... / dar, cineva îmi strigase că: / toate trenurile trecuseră deja”. Multe pagini de un lirism profund se află în versurile Lilianei Muştiuc iar lectura poeziilor ei are un efect surprinzător. OPERA:

291

„Lacrimile

singurătăţii”,

2000

N NANU, Dimitrie Gh. , scriitor, traducător. S-a născut în anul 1873 la Câmpulung Muscel. În acest oraş şi-a petrecut copilăria şi a învăţat buchiile. La Bucureşti a făcut studii liceale, la Liceul „Matei Basarab” şi la „Sf. Sava. În capitala ţării, după ce a fost student al Şcolii veterinare, a făcut şi studii superioare, de Drept, obţinând licenţa în 1900 cu teza „Adopţiunea”. În 1899 fusese şi la o specializare în domeniul limbii şi literaturii franceze la Bruxelles. Cunoscător al limbii franceze din adolescenţă a avut suficiente motive să realizeze traduceri din autori cunoscuţi : Fr. Coopee, H. Bataille, M. Renard, Racine („Andromaca”, „Britanicus”), Corneille etc, precum şi din alte limbi. A preferat autori clasici, plecând de la afirmaţia că „o bună traducere face acelaşi serviciu ca şi opera originală prin mlădierea limbii”. Încă din 1889 începe să scrie intens, dar debutează publicistic în „Convorbiri literare”, cu poezia „Luceafărul”, apreciată fiind de Titu Maiorescu pentru eleganţa versurilor sale. Criticul Junimii l-a învitat la el acasă şi i-a atras atenţia că „Pe acest scaun pe care stai d-ta acum au stat Creangă şi Eminescu...” (1). Ceea ce îl leagă pe D. Nanu de judeţul Vaslui e faptul că între anii 1902-1905 a funcţionat ca profesor de limba franceză la Liceul „Gh. R. Codreanu” din Bârlad unde a găsit un climat favorabil creaţiei literare originale şi unde a colaborat la revista „Paloda literară”. De altfel, la această revistă a îndeplinit şi funcţia de director, începând cu numărul 3 al publicaţiei. Meritul lui este că a atras colaboratori de marcă, semnând în paginile ei în timpul directoratului său N. Iorga, Titu Maiorescu, Barbu Delavrancea, Mihail Dragomirescu, Cincinat Pavelescu, Ion

Petrovici etc, înscriind revista în circuitul naţional. La iniţiativa lui, şi la invitaţia lui Emil Gârleanu, Titu Maiorescu a venit la Bârlad şi a ţinut o conferinţă în cadrul Cercului Cultural în anul 1908. Şi după ce a părăsit Bârladul a continuat să colaboreze la publicaţiile oraşului moldovean şi a întreţinut relaţiile cu vechea gardă literară a acestuia. A publicat numeroase poezii şi diverse articole în mai toate publicaţiile vremii: „Sămănătorul”, „Viaţa românească”, „Sburătorul”, „Făt-Frumos” etc, semnând cu nume propriu sau cu pseudonime: D. N. Alesy, Marin Nagedum, De la Braniştea, L. Lys, Nisodem etc. Se apreciază că D. Nanu a cultivat limba în stil meditativ, dar şi poezia patriotică sub semnul unui patriarhalism în spirit religios. În timpul vieţii sale a cunoscut lipsurile materiale (perpetua stare a intelectalului român provenit din păturile sărace). A îndeplinit funcţii prost plătite, ca atunci şi acum: bibliotecar la Ministerul de Industrie, profesor la un Institut particular la recomandarea lui Mihail Dragomirescu. A participat la campania din Bulgaria şi la primul Război Mondial, a fost prizonier în Germania aproape un an şi jumătate. Grijile materiale au continuat să-l sustragă de la preocupările literare. Datorită acestor dificultăţi a trăit mai toată viaţa izolat iar opera lui, în mare parte, este astăzi uitată. Nu s-a editat din opera lui nimic din ce s-a publicat în timpul vieţii sale. S-a stins din viaţă în 1943. OPERA: „Nocturne”, versuri, 1900; „La focul rampei”, versuri, 1906; „Ispitirea de pe munte”, 1914; !Isus vă cheamă”; 1923; „Mişcarea de la Biserica Sf. Ştefan”, 1924; „La mielul alb”, în colab. , 1925; „Poezii”, 1934. Trad. Fr. Coppee, „Pentru sceptru”, 1898; Corneille, „Poliect”, în colab. , 1914; Selma Lagerlof, „Păcatul Astridei”, 1925; M. Renard, „Întâlnirea sinistră”. 1926; L. Andrief, „Revoluţionarul”, W. Shakespeare, „Othelo”, în colab. , f. a. ; Racine, „Fedra”, 1929; Guy de Maupassant, „Între dragoste şi moarte”, 1929, „Doi prieteni, 1930, „Yveta”, 1931 etc,etc. Referinţe critice: H. Sanielevici, „Încercări critice”, 1903; M. Dragomirescu, „De la misticism la

292

raţionalism”, 1924; E. Lovinescu, „Memorii”, I, „Istoria... III; F. Aderca, „Mărturia...”; G.Călinescu, „Istoria...”; P. Constantinescu, „Scrieri...” IV; I. Valerian, „Cu scriitorii prin veac”, 1967; D. Micu, „Început de secol”; C. Ciopraga, „Literatura...”; Densuseanu, „Opere” III; Tr. Nicola, „Liceul... 1971; x x x D S R, 1998, p. 364-365. Note: 1. Tr. Nicola, „Valori...”, IV, p.227

NĂSTASE - PELTOLA, Maria Magdalena, poetă, traducătoare. S-a născut la Bârlad în anuil 1963. A urmat toate trepetele şcolare elementare şi secundare în oraşul natal. A absolvit cursurile Liceului „Gh. R. Codreanu” în anul 1982. A urmat apoi cursurile Fac. de Filoilogie a Universităţii din Iaşi, licenţiată în anul 1987. A fost integrată în sistemul de învăţământ şi a funcţionat mai întâi la Şcoala Generală din Şuletea. Obţinând titularizarea, după 1990 s-a prezentat la concursul de ocupare a posturilor didactice şi a funcţionat ca profesoară de limba şi literatura romnână la Liceul Teoretic „Emil Racoviţă” din Vaslui. În 2000 a părăsit ţara şi s-a stabilit în Finlanda în urma căsătoriei cu un cetăţean finlandez: „Destinul mi-a purtat paşii spre ţara Finlandei... aşa a fost scris.” Magda Năstase a debutat publicistic în revistele bârlădene „Şcoala Bârlădeană” şi „Bârladul de odinioară şi azi” încă din anii când era elevă de liceu. A apărut în aceste publicaţii cu grupaje consistente de versuri din care se degajă un real talent. Din păcate nu a perseverat şi nu a publicat un volum cu producţie literară proprie. În schimb, în Finlanda, unde s-a stabilit, s-a dedicat poeziei, de data aceasta în caliate de traducătoare. În această calitate a tradus un volum consistent de poezie finlandeză în limba română, făcând cunoscută pentru prima oară pe aceste plaiuri cunoscută poezia unui ţinut nordic unde s-a născut Kalevala. A tradus poezia „clasică” a lui Alexis Kivi (1834-1872), comparabil după afirmaţia traducătoarei cu Eminescu, din Lahtinen Onerva (1882-1972), exprimând o concepţie „de viaţă tranşantă” (1), din Eino Leino (1878-1926), din Otto Maninen (18721950) din Eila Kivikkaho (n. 1921), din AaleTynni (1913-1997). Titlul antologiei poetice finlandeze este sugetiv, „Trandafirul de foc – Tuliruusu” şi a apărut în 2004. În anul 2005, autoarea a tradus 33 de poezii din opera Onervei Lahtinen, iar volumul a apărut la Editura Pim din Iaşi.

NANU, Dimitrie Al, poet şi folclorist. S-a născut la 19 februarie, 1906 la Piteşti. Între anii 1912-1916 face şcoala primară în satul natal. În timpul războiului (1916) se refugiază împreună cu familia în Moldova şi a urmat cursul inferior al Liceului „Cuza-Vodă” din Huşi. Următorii ani de studii îi urmează la Piteşti, după întoarcerea din refugiu. Este absolvent din 1924. A urmat apoi cursurile Fac. de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti până în anul 1927, iar între anii 1927-1930 a făcut cursuri de vară ca bursier la Fac. de Litere din Dijon. În acelaşi timp a fost profesor suplinitor la diferite şcoli din Bucureşti. Din 1930 este profesor secundar, titulat la Piteşti, unde a funcţionat până în anul 1968, când s-a pensionat. A debutat în publicaţiile vremii („Universul”, „Tribuna şcolii”, „Viaţa românească” şi altele) cu articole şi creaţii folclorice. Activitatea de culegător de folclor e timpurie, de prin anul 1930 şi a fost îndrumat în această direcţie de Ov. Densuseanu. Cum era profesor, a fost ajutat şi de elevi. A publicat culegeri de folclor în mare parte inedit: „Poezia milităriei şi a Crăciunului de pe valea Argeşului”, carte de debut, distinsă de Academia Română cu premiul „C. RădulescuCodin” Raportul către Academie a fost întocmit de către Ştefan Ciobanu. Mult mai târziu a publicat un volum amplu, intitulat, „Din literatura populară argeşeană”. Şi de data aceasta elevii profesorului şi-au adus contribuţia. Se apreciază ca fiind pozitivă asemenea situaţie, pentru că elevii transcriu fidel creaţiile, fără ingerinţele culegătorului şi se asigură în felul acesta autenticitatea.

OPERA: „Trandafirul de foc – Tuliruusu”, 2004; trad. ; „Tăcere” de Onerva Lahtinen, trad. , 2005. Referinţe critice şi note: 1. Gruia Novac, în „Observări sau băgări de seamă”, p. 239-246.

OPERA; „Poezia milităriei şi a Crăciunului de pa valea Argeşului”, 1933; „Din literatura populară argeşeană”, 1973. Referinţe bibliografice: I. Datcu, S. C. Stroiescu, „Dicţionarul folcloriştilor”, 1979, p. 299-300.

293

NEAGOE, Ştefan D, publicist, gazetar, editor. S-a născut la Micăsasa, jud. Sibiu în 1838 într-o familie de preoţi şi s-a stins din viaţă la 23 august, 1893. Carte a învăţat la Blaj până în 1858. A făcut studii juridice la „Academia din Sibiu. Este apoi trimis la la Viena şi Roma, unde se specializează în filologie şi unde îşi ia şi doctoratul în drept şi ştiinţe romanice cu teza: „Romanitatea poporului dintre Tisa, Dunăre şi Marea Neagră”, susţinută în limba latină în prezenţa papei Pius al IX-lea. (1) Lucrarea a fost elogiată de asistenţă şi i s-a propus să rămână bibliotecar la Biblioteca Vaticanului. Refuză oferta şi se întoarce în Transilvania unde nu se poate afirma din pricina discriminărilor regimului impus de Budapesta după 1867. A venit în regat, la Bucureşti, unde s-a căsătorit şi a devenit procuror. Renunţă la magistratură şi se mută la Focşani, unde a fost numit profesor la Gimnaziul „Al. I. Cuza”. La Focşani a condus şi un pension particular. În 1866 se mută la Bârlad, ca profesor de limba latină la Liceul „Codreanu”, unde a funcţionat până la pensionare din 1893. A călătorit în Italia unde a conferenţiat despre „Originea daco-romană a poporului român” şi „Bogăţiile şi frumuseţile României între Carpaţi şi Dunăre” Este autorul unei „Gramatici a limbii române”, etimologie şi sintaxă, pentru clasele gimnaziale din 1869, tipărit apoi în 11 ediţii, cel mai folosit manual după cel al lui T. Cipariu în învăţământul secundar. Interesant este faptul că autorul manualului îmbină cele două principii contradictorii în epocă în privinţa scrierii, cel etimologic cu cel fonetic. La Bârlad a condus revista „Semănătorul” între 1870-1874. În acest periodic a publicat câteva pamflete politice şi sociale. Împreună cu alţi intelectuali bârlădeni a pus bazele unei gazete politice şi literare, în 1881, „Paloda” de orientare liberală şi democratică, preocupată de problema ţărănească. Un alt fapt interesant este că Ştefan Neagoe a descoperit în cărţile tatălui său „un

manuscris miscelaneu, cunoscut ulterior sub numele de „Codex Neagoianus”. Manuscrisul (tipărit ulterior) cuprinde 31 de povestiri istorice şi numeroase pilde, pasaje filosofice şi teologice scrise în limba română şi limba slavonă, pe la 1620 de un preot pe nume, Ion din Sânpetru. (2) Ştefan Neagoe, continuator al ideilor Şcolii ardelene, este un cărturar şi patriot, animat de gândul unităţii naţionale. A editat cărţi poporane, a făcut cercetări de istorie literară veche, a purtat o vie corespondenţă cu Gh. Bariţ şi a fost preocupat de literatură şi cultură în general. OPERA: „Anul 1871”, în „Semănătorul”, II, 52, 1971; „În ziua naşterii mântuitorului nostru Isus Christos”, idem, IV, 51, 1873; „Bârlad, 1974 martie, 1874”, ibidem, V, 12, 1874; „Gramatica limbii române pentru clasele gimnaziale”, 1869. Referinţe critice: Gh. Ghibănescu, „Gramatica...” în „Gh. Laăr”, II, 8, 1888; „Necrolog”, în „Paloda”, 9, 1897; E. C. „Ştefan Neagoe”, idem, 43, 1898; Gh. Vrabie, în „Familia”, VII, 5-6, 1940; V. Molin în „Mitropolia Banatului”, 4-6, 1966; Note: 1. M. Teodorovici, în „Dicţionarul... până la 1900”, p. 611; 2. Tr. Nicola, „Liceul „Gh. R. Codreanu”, monografie, 1971, p. 309.

NEAMŢU. Constantin Gh, memorialist etnolog,. S-a născut în localitatea Crasnaleuca, jud. Botoşani la 22 octombrie, 1932 într-o familie de agricultori care a dat naştere la şapte feciori din care Constatin era cel mai mare. Viitorul inginer viticol a făcut şcoala primară în satul natal între anii 1939-1943 cu învăţătorul Durnea căruia îi poartă o plăcută amintire. Repetă clas a IV în anul şcolar 1943-1944 ca să se pregătească bine pentru examenul de admitere la cursul secundar al liceului. Seceta din anul 1946 şi foametea din 1947 au avut urmări nefaste asupra destinului multor copii, fii de ţărani, aşa că viitorul inginer a urmat la un liceu din Dorohoi clasa I la cursuri fără frcvenţă. Cum în 1948 şcolile secundare s-au transformat în şcoli elementare cu ciclul II, C. Nemţu s-a transferat la şcoala din Săveni, iar în 294

1949 a absolvit deja clasa a VII. A urmat Şcoala Medie Tehnică pentru Mecanizarea Agriculturii din Botoşani, în 1953 fiind deja absolvent. Cum a fost şef de promoţie, a fost selectat pentru a urma învăţământul superior. În urma concursului de admitere a fost admis la Fac. de Horticultură a Institutului Agronomic „Ion Ionescu de la Brad” din Iaşi în 1953 şi a urmat cursurile facultăţii până în anul 1958, când în urma examenului de stat a devenit inginer horticol. În acelaşi an a fost repartizat la IAS Piatra Olt, jud Argeş de unde s-a transferat la CAP Griviţa, de lângă Bârlad în calitate de inginer-şef. A mai lucrat la Centrul Regional de Prevenire şi Combatere a eroziunii solului la Secţia horticolă şi spaţii verzi din oraşul Bărlad, la CAP Epureni, toate până în 1965. Revine la serviciul horticol al Consiliului agricol raional Bârlad. Sub îndrumarea lui, multe dealuri sterpe au fost plantate cu livezi de pomi şi viţă de vie. În 1968, în urma reorganizării teritoriale a ţării a fost numit inginer-şef la serviciul horticol al Direcţiei Agricole a jud. Vaslui, având în vedere rezultatele obţinute în activitatea de până atunci. A mai lucrat în legumicultură, la întreprinderea judeţeană a viei vinului, a organizat ferme viticole specializate şi concursuri de vinuri. Vasluiul a devenit un centru naţional în această direcţie datorită îndrumărilor sale. A urmat şi cursuri postuniversitare la Fac. de Viticultură a Institutului Agronomic din Iaşi. A debutat cu lucrări de specialitate: „Unele recomandări pentru înfiinţarea plantaţiilor de vie şi pomi”.în colaborare cu ing. Gh. Dumitrescu, în 1966. Au urmat apoi mai multe lucrări de specialitate cu urmări pozitive în acţiunea de dezvoltare a sectorului agricol, în special viticol. Lucrările ştiinţifice privind culturile de vii şi de pomi i-au adus titlul de membru al Societăţii Horticultorilor din România, diplome şi medalii. Pentru tot ce a făcut în specialitatea sa are respectul celor cu care a lucrat. Dar, în ultimii ani, s-a remarcat în etnologie şi chiar folclor şi memorialistică. Monografia satului natal e una din lucrările de rezistenţă. Ea cuprinde date de interes etnografic şi folcloric. Se distinge cap. „Datini, obiceiuri şi folclor”. Cartea, în întregime, rămâne mărturie pentru generaţiile următoare. La aceasta lucrare amplă se adaugă o monografie a Şcolii Generela din

Crasnaleuca, satul unde a învăţat şi a făcut primii paşi către universul cărţii. OPERA: (lucrările etnografice); „Monografia satului Crasnaleuca”, Ed. Cutia Pandorei”, 2002; „Monografia Şcolii Generale Crasnaleuca”, 2006. Bibliografie de referinţă: P. Necula, M. Ciobanu, „Dicţionarul...”, 2001, p. 101; V. Grigoraş, „Frtagmente... 2001.

NEAMŢU, Ioan, scriitor. S-a născut în com. Blândeşti, jud. Botoşani la 23 septembrie, 1933. După studii elementare în comuna natală a urmat cursuri liceale la Botoşani. După absolvirea şcolii medii tehnice a urmat cursuri universitare la Fac. de Hoticultură a Institului Agronomic „Ion Ionescu de la Brad” din Iaşi. Specialist în horticultură, a lucrat tot restul vieţii în domeniul viticol în calitate de inginer, inginer-şef şi director al IAS Huşi, din 1959, până la pensionare. A contribuit în mod deosebit la dezvoltarea bazei viticole huşene, încât aceasta devenise, în timpul manageriatului său a patra bază viticolă din ţară ca importanţă. În acest domeniu deţine performanţe de excepţie. Este autorul unui mare număr de lucrări de specialitate în colaborare cu inginerul Vasile Moleavin şi Avram D. Tudose. Dar ca şi în cazul celui din urmă, Ioan Neamţu s-a dovedit şi un talentat mânuitor de condei imaginativ, alunecând deseori în visare. Volumele „Sub zodia lui Bachus (în colab. cu Mihai Ogrinji) şi „Treimea cea de o Fiinţă”, sunt opere literare şi trebuie tratate ca atare. În plus este şi autorul unui roman interesant, „Pion contra nebun”. OPERA: (cu caracter literar) „Sub zodia lui Bachus”, în colab. , 1991; „Treimea cea de o Fiinţă”, 1991; „Pion contra nebun”, roman, 1999. Referinţe bibliografice: „Istoria Huşilor”..., 1995; p. 286; V. Grigoraş, „Fragmente de spiritualitate...”, 2001, p. 228-229.

NECULA, Petru, poet, publicist, ziarist, epigramist. S-a născut la 7 deccembrie, 1937 la Schineni, com. Murgeni, jud. Vaslui. După studii elementare făcute la Schineni şi Murgeni, a urmat cursurile Şcolii Pedagogice din Bârlad, absolvent fiind din promoţia 1955. A fost repartizat ca învăţător în satul Rai, com. Murgeni, apoi ca profesor şi director al şcolii 295

din satul natal. În anii aceştia a urmat cursurile fără frecvenţă ale Fac. de Filologie a Universităţii „Alex, I. Cuza” din Iaşi, finalizate cu examen de licenă în anul 1970. În acelaşi an intră în ziaristică şi a lucrat în acest domeiu peste două decenii, susţinând rubrici culturale la ziarele „Vremea nouă”, din Vaslui, „Scânteia” din capitală, iar după revoluţie, la „Adevărul”, „Ethos” şi altele. A colaborat la „Cronica”, „Iaşul literar”, „Ateneu”, „Almanahul literar”, „Convorbiri literare”etc. A debutat în „Iaşul literar” în anul 1962. A îngrijit şi editat volume şi plachete de literatură beletristică şi folclor. În aceste volume şi plachete este autorul unor grupaje de versuri. Câteva din cărţile îngijite şi editate de Petru Necula sub patronajul Casei Creaţiei Populare din Vaslui, sunt: „Urme pe timp”, „Tărâm solar”, 1971; „Arc de triumf” şi „Teatrul popular de Anul nou”, 1972. P. Necula este o prezenţă discretă în peisajul publicistic vasluian, dar acolo unde pune condeiul, scrie lucruri cu înţelesuri profunde. Versurile sale sunt pătrunse de o lumină optimistă într-o viziune tradiţională. Cărţile de largă respiraţie au dovedit o seriozitate matură şi rămân în conştiinţa publicului vasluian care beneficiază de informaţii adunate cu trudă din arhive şi documente rare. Şi „Cronica Vasluiului” şi „Dicţionarul personalităţilor” şi chiar „Schiţele monografice ale Vasluiului” cu prilejul sărbătoririi a 600 de ani de existenţă documentară dovedesc aceeaşi acribie a scrisului, ca altă dată cronicarii dornici de a pune în pagină istoria. Cum prezentul nostru stă sub semnul localismului cultural, ceea ce a făcut P. Necula e spre lauda lui şi a acelora care au trudit alături de el. (M. Ciobanu şi nu mai puţin, Al. Andronic) Petru Necula este prezent în culegeri de epigrame. Descoperim în catrenele lui aceeaşi discreţie umoristică gustată de cărturari care văd şi dincolo de cuvinte, ca în: „Unui confrate: El versifică, îmbină / Şi în vers e numai nerv; / Are poanta-aşa de fină / Că nici... n-o observ.” Sau în „La un cenaclu

unde se fumează: Pentru ca nedreptăţit / Nimenea să nu rămână, / Sala-n două-au împărţit / Colo fum... aici , tămâie.” OPERA: „Tărâm solar”, în colab. 1971; „Zidiri”, idem, 1983; „Coordonate bârlădene”; „Plecat-am nouă din Vaslui”, în colab. epigrame, 1996; „Schiţa monografică a oraşului Vaslui”, 1975; „Cronica Vasluiului”, în colab. , 1999; „Dicţionarul personalităţilor vasluiene”, în colab. , 2001; „satana în mimijup”, epigrame, în colab. , 2000; „Ridendo”, în „Treptele devenirii”, în colab. , 2002; „Sechestarţi în umor”, în colab. , 2004; „Mărgăritar sub colbul vremii”, 2000. Referinţe critice: T. Pracsiu, prefeţe la volumele de umor de mai sus; V. Grigoraş, „Tragmnete...”, 2001; P. Necual, M. Ciobanu, „Dicţionarul...”

NEDELCOVICI, Bujor, prozator, publicist. S-a născut la Bârlad la 16 martie, 1936. Tata, Grigore Nedelcovici, era ofiţer iar mama Marcela (n. Ţepeş), casnică. A urmat şcoala primară şi elementară de 7 ani în oraşul natal şi liceul (şcoala medie) la ceea ce mai târziu se va numi Liceul „I. L. Caragilale” din Ploieşti. Între 19531958 a urmat cursurile Fac. de Drept a Universităţii din Bucureşti şi, după absolvire, scurtă vreme, este membru al Baroului de avocaţi din Ploieşti. Pentru că tatăl său a fost membru al PNL şi a fost arestat şi condamnat la 8 ani de închisoare pentru „delict de opinie” a fost obligat să „renunţe” la profesia pentru care se pregătise şi a practicat profesii minore, uneori ca muncitor necalificat: muncitor la şantierul de construcţii la Hidrocentrala de la Bicaz, (1960-1962), merceolog la IREE Braşov, (1962-1965), economist la o întreprindere din Bucureşti (1965-1971) etc. Din anii aceştia se dedică şi literaturii. Debutează în 1963 în „Gazeta literară” cu un fragment de roman. Editorial debutează în 1970 cu romanul „Ultimii”. Între timp a lărgit aria colaborărilor la reviste: la „Contemporanul” şi „România literară”, a publicat proză scurtă, reportaje, note critice, cronici dramatice şi de film etc. Trei 296

cărţi interesante publicate în deceniul opt, au constituit capodopera prozatorului Bujor Nedelcovici: „Fără vâsle”, 1972, „Noaptea”, 1974 şi „Grădina Icaonei”, reunite a dat trilogia „Somnul vameşului”, un roman modern, încercând să se realizeze ceea ce se poate numi, un roman de familie, cu tema lui fundamentală, moştenirea, motiv literar clasic. S-a vrut în acelaşi timp a fi o frescă a unei epoci, o epopee. Critica găseşte că în „Somnul vameşului” intră trei tipuri fundamentale de roman: un roman politic, un altul de analiză psihologică, şi ultimul, având o structură existenţialistă. Acest roman a apărut în anul 1981 iar a doua ediţie, în 1982. Între anii 19811985, B. Nedelcovici a fost secretar al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti şi redactor-şef la „Almanahul literar”. Romanul „Zile de nisip” a fost adaptat unui scenariu de film de către autor, pentru filmul „Faleza de nisip”, al lui Mircea Veroiu din 1981, interzis foarte repede pentru că făcea aluzie la regimul dictatorial. Se găseşte azi acest film în arhiva de la Jilava. Romanul „Al doilea mesager” din 1982 a fost de asemenea interzis, editurile l-au refuzat din aceleaşi cauze. Se pare că autorul devenise deja indezirabil. Refuzat în România, romanul a apărut la Paris în traducerea lui Alain Paruit şi a fost premiat cu „Premiul Libertăţii” de PEN Clubul francez. Din acest moment, autorul romanului este supus unui regim draconic de supraveghere ca şi alţi oponenţi, este interogat de organele de securitate şi destituit din funcţiile oficiale, cea de secretar al As. S. bucureşteni. A încercat să publice volumul de nuvele „Oratoriu pentru imprudenţă”, dar şi acesta îi este refuzat în 1986. În acest an a cerut azil politic în Franţa şi din acel moment şi-a continuat activitatea ca scriitor în exil ca Paul Goma, Monica Lovinescu şi alţii. Predilecţia lui Bujor Nedelcovici pentru proza de mare întindere şi-a pus-o în valoare încă din 1973.

Romanele sale au o acţiune desfăşurată pe planuri paralele, au numeroase personaje, lumea lor se află la răspântia dintre bine şi rău, minciună şi adevăr, umilinţă şi mândrie. Epicul e dominant, naraţiunea deschisă larg, bogată în evenimente şi detalii, evocarea ocupă un loc prvilegiat. Critica literară apreciază atmosfera creată de autor. În „Somnul vameşului” se dezvolă un motiv mai rar întâlnit până la el, „psihologismul crepusculului”. (1) E un adevăr incontestabil că substanţa unui roman e rezultatul propriei experienţe de viaţă a autorului, dacă avem în vedere că Iustin Arghir sondează rădăcinile originii sale pentru a pune în evidenţă un destin nefericit, expus fiind persecuţiilor unui prezent greu de înţeles şi acceptat. (2) Nu se poate spune că B. Nedelcovici este influenţat în „Somnul vameşului” de „Cronica de familie” a lui P. Dumitriu, nici de G. Călinescu (din „Enigma Otiliei”), ci mai curând de Ion Marin Sadoveanu (din „Sfârşit de veac în Bucureşti”) B. Nedelcovici îşi construieşte în aşa fel personajul, încât el să întruchipeze influenţa societăţii asupra omului (o influenţă pozitivă sau negativă). Nu o moştenire ereditară de natură biologică îşi pune amprenta pe psihologia individului, ci societatea care impune un anumit tip de comportament. Interesant este faptul că familia întreagă duce în spate un bagaj antitotalitar, indivizii care o compun aspirând spre o rală libertate. Eşecul lui Iustin Arghir este rezultatul raportului social nefiresc. „Spiritul lui justiţiar e nu doar înfrânt, ci umilit...” (3) Eroul caută în propria lui conştiinţă sentimentul vinovăţiei, dacă există cu adevărat şi nu e doar rodul neputinţei de a te opune injustiţiei. (să nu se uite că B. N. era totuşi jurist) Nicolae Manolescu numeşte „Somnul vameşului” un „roman al unui compex al originii sociale”. (4) Autorul însuşi spune despre romanul său că este „un mozaic”, pentru că valorifică o experienţă romanescă vastă. Se îmbină elementele romanului de tip „frescă” cu elemente de roman de „familie”. Toate romanele lui B. Nedelcovic, şi „Somnul vameşului”, şi „Ultimii” şi „Zile de nisip” sunt încercări de a răspunde la marile întrebări de natură ontologică. „Zile şi nopţi” reia străvechiul motiv al anchetei, îmbrăcând astfel straie poliţiste, dar mobilul nu este găsirea 297

Note: 1, 2, 3, 5, 6, 7. I. Simuţ, DSR, M-P, p. 412; 4. N. Manolescu, „Arca lui Noe”,

făptaşului, ci o revelaţie din conştiinţa anchetatorului care se confruntă cu faţa hidoasă a lumii şi se transformă într-un revoltat împotriva minciunii şi puterii. „Al doilea mesager” din 1985, publicat în limba franceză, este numit de Ion Simuţ „o utopie negativă” (5) desigur autobiografică. Autorul anticipă propria lui stare de exilat care se va petrece peste câţiva ani. Ajuns scriitor celebru în străinătate, se întoarce în patria natală cu speranţa că va schimba cursul istoriei, „va îndrepta lucrurile politice ce se instalaseră iremediabil într-un mecanism totalitar.” El devine astfel „un mesager al binelui într-un infern numit „Insula Victoriei”. Dar orice încercare de a schimba faţa acestui univers este sortită eşecului, o utopie. „Guvernatorului insulei i se ridică statui în pieţele publice şi, prins el însuşi în sistemul anchilozat, Danyel Raynal capitulează şi devine un fel de „eretic îmblânzit”. (6) Autorul mărturiseşte că romanul a suferit o modificare profundă, devenind „un amestec alchimic de ficţiune, realitate, metafizică şi sacru”. (7) Opera lui Bujor Nedelcovici este expresia artistică a unui revoltat împotriva unei lumi aşezată pe temelii totalitare, din păcate iremediabil înfrânt. Autorul poate fi însă satisfăcut după anii de exil.

NEDELEA, Gheorghe T, poet, istoric literar. S-a născut la 19 iulie, 1903 la Bârlad. Pe tata îl chema Tănase Negrescu. La Bârlad învaţă primele calse la Şcoala primară, azi Nr.5, „Vasile Pârvan”. Studiile secundare, cursul inferior, le urmează la Liceul Codreanu. A lucrat apoi ca funcţionar la Judecătoria din Bârlad, la Tribunalul Tutova, la Banca Comercială, a fost secretarul particular al unui avocat, prilej cu care l-a cunoscut pe Virgil Caraivan etc. Pasiunea pentru literatură îi este insuflată de acesta din urmă. După satisfacerea seviciului militar, a lucrat ca bibliotecar la Biblioteca „Store Beloescu” timp îndelungat, între 1928-1951. În 1952 a devenit funcţionar la Arhivele Statului, de unde a ieşit la pensie în 1962. A debutat în revista „Idealul” din Bârlad cu o poezie, intitulată „Farmec”, semnată, Geo Ned. În acelaşi an editează revista „Graiul nostru”. Împreună cu M. Negreanu, Grigore Alexandrescu – Galex, I. Vasiliu, I. Şerbănescu a scos ziarul „Veacul nostru”, la început, lunar, apoi săptămânal. Din aceşti ani, G. Nedelea a devenit o prezenţă activă în literatura şi publicistica bârlădeană. A fost secretar de redacţie la ziarul „Moldova”, 1934, condus de G. Tutoveanu. A fost membru activ al Academiei bârlădene între 1925-1937. A continuat să publice poezii, corespondenţe, epigrame în publicaţiile locale şi după 1944. La un concurs literar din 1948, jurizat de Gala Galaction, N. D. Cocea, Al. Cazaban, Ion Călugăru şi Dumitru Corbea, a primit o menţiune. A condus o vreme Cenaclul literar local. S-a stins din viaţă în 1975. A colaborat la: „Păreri”, „Albina”, „Avânturi culturale”, „Coordonate bârlădene”, „Cosânzeana”, „Cuget clar”, „Cultura poporului”, „Curentul”, „Graiul nostru”, „Idealul”, „Lupta” „Libertatea, „Păstorul Tutovei” „Lumina”, „Moldova”,

OPERA: „Ultimii”, 1970; „Fără vâsle”, 1972; „Noaptea”, 1974; „Grădina Icoanei”, 1977; „Zile de nisip”, 1979 (în l. franceză, „Crime de sabie”, trad. de Alain Paruit); „Somnul vameşului”, I, III, pref. de N. Manolescu, şi postfaţă semnată de autor, 1981; „Al doilea mesager”, 1985, apărut în Franţa. Referinţe critice: L. Raicu, în „România literară”, 33, 1970; N. Manolescu, idem, 45, 1972; L. Ulici, în „Contemporanul”, 47, 1972; V. Ardeleanu, în „Steaua”, 1, 1973; I. Vlad, în „Tribuna”, 42, 1973; L.” Petrescu, „Scriitor români şi străini”, 1973; M. Iorgulescu, „Rondul de noapte”, 1974; I. Vlad, C. Robu, „Romanul românesc contemporan 19441974”, 1974; V. Cristea, „Domeniul criticii”, 1976; M. Iorgulescu, „Scriitori tineri contemporani”, 1978; idem, „Firescul ca excepţie”, 1979; N. Manolescu, în „România literară”, 7, 1980; M. Iorgulecu, „Critică şi angajare”, 1981, idem, „Prezent”, 1985; Alex Ştefănescu, „Între da şi nu”, 1982; E. Simion, „ Scriitori români de azi”, III; A. Marino, în „Dialogue”, 14, 1085; V. Saal, în „Liberation”, 9 aprilie, 1985; Cella Minart în „ La Croix”, 13 iulie, 1985; A Sasu, M. Vartic, „Romanul românesc contemporan”, II; Michel Crepu, în „Esprit”, dec. 1989; D. S. R. (M- Q), 2001, p. 411-413.

298

„Răzăşul”, „Scrisul nostru”, „Săptămâna” etc. A colaborat în total la 24 de publicaţii. A fost un harnic cercetător al documentelor literare vechi bârlădene, contribuind din plin la păstrarea tradiţiilor locale. La toate acestea se adaugă activitatea de traducător. A redactat împreună cu G. G. Ursu antologii literare importante.

României în anii 1901-1904 din partea Paridului liberal. Dar Ion Negre a fost şi un publicist neobosit. A colaborat la „Asachi” şi „Convorbiri literare”. OPERA: (studiile cu caracter literar): „Viaţa, lucrările şi scrierile lui Gheorghe Asachi”, 1882; „Răspuns D-lui A.D. Xenopol pe baza atricolului din „Convorbiri literare”- „Încercare de a critica viaţa şi opera lui Gheorghe Asachi”, Piatra Neamţ, 1882; „Reflecţiuni asupra mizeriilor populaţiunii noastre rurale. Cauzele. Mijloacele de îndreptare”, în „Asachi”, an II, 1883 etc, etc. Referinţe bibliografice: C. Pangrati, „Dicţionarul oamenilor de seamă din judeţul Neamţ”, 1999, p. 175-176.

OPERA: „Antologia scriitorilor bârlădeni”, în colab. , 1937; Toate celelalte lucrări (trad. , volume de sinteză, poezii) au rămas în manuscrise: Andre Mourois, „Turgheniev”, Guy de Maupassant, „Liniştea casei”, piesă de teatru, Lessage, „Turcaret”, comedie în 5 acte, alte trad. ; „Poeţi şi prozatori moldoveni”, „Cântece pentru toţi”, versuri, „Flori de o zi”, catrene, epigrame. Referinţe bibliografice: C. Parfene, în „Vremea nouă”, 14 ian. 1969; I. Hangiu, „Presa literară românească”, vol. II, 1968, p. 425, 494; „Scrisori către Ov. Densuseanu”, 1979; D. Nedelea, în „Bârladul de odinioară...”; I. Hangiu, „Dicţionarul presei...”, 1987; Melania Zvirid, în „Bârladul de odinioară...”; Tr. Nicola, în „Memento”, 1992; idem, „Valori...” 2003, p.

NESTOR, George, scriitor, poet, prozator. S-a născut la 18 mai, 1921 în satul Chetreni, com. Stăuşeni, fostul jud. Tutova, azi aparţine com. Motoşeni, jud. Bacău. Provine dintr-o familie exemplară, cu 12 copii (în alte vremuri, cea care le-a dat naştere ar fi fost „mamă eroină”), 6 băieţi şi 6 fete, tatăl era învăţător iar mama casnică. Din această pricină, familia a dus o existenţă plină de lipsuri materiale. Copilăria viitorului scriitor este marcată de condiţia socială umilă. A urmat şcoala primară în satul natal şi cursul inferior al Liceului la „Gh. Roşca Codreanu” din Bârlad. S-a transferat însă la Liceul „Mihail Kogălniceanu” din Vaslui, pentru că aici era un internat şi părinţii erau scutiţi de a căuta pentru fiu în fiecare toamnă o gazdă potrivită. În 1942 a absolvit liceul şi a devenit student la Fac. de Medicină Veterinară din Bucureşti, scăpând astfel de armată şi de război. În 1944 părăseşte această facultate şi se înscrie la Fac. de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti şi obţine licenţa în anul 1947. A avut şansa de a asculta cursurile lui G. Călinescu şi T. Vianu. În anul în care a terminat studiile superioare a fost numit profesor la Bârlad, dar nu s-a prezentat la post. S-a angajat în schimb în presă, mai întâi la „Glasul armatei”, 1948, apoi la „Albina”, „Tânărul scriitor” etc. A debutat

NEGRE, Ion, publicist. S-a născut în 1844 la Gura Văii, com. Căciuleşti, jud. Neamţ. Primele noţiuni de scris şi de citit le-a învăţat de la călugării şi dascălii de la bisericile din Dobreni, Negreşti, Horaiţa şi Almaş, după care, cu sprijinul unui oarecare Sofronie Vârnav a urmat cursurile Seminarului din Huşi, apoi pe cele ale Seminarului de la Socola din Iaşi. În 1869, prin concurs a devenit profesor al proaspătului înfiinţat Gimnaziu din Piatra Neamţ, alături de Calistrat Hogaş. Meritele culturale ale lui Ion Negre sunt remarcabile. Intelectual activ este unul din iniţiatorii Societăţii pentru învăţătura poporului român din 1880, aşa cum a contribuit la infiinţarea Societăţii literar-ştiinţifice, „Gh. Asachi”, dar şi al revistei „Asachi”, ambele activităţi culturale şi publicistice găsindu-şi adăpost în casa iniţiatirului o bună bucată de vreme, până li s-a găsit un spaţiu public. A fost profesor, director al Gimnaziului, şi tot lui i se datoreşte transformarea instituţiei de învăţământ în vestitul Liceu „Petru Rareş”, cu sprijinul lui Spiru Haret A îndeplinit şi funcţia de revizor şcolar pe judeţele Neamţ şi Suceava între anii 1882-1886. A făcut şi politică liberală şi a fost deputat în parlamentul 299

când era elev la Vaslui, în 1940 în revista „Vlăstarul”, al cărei redactor responsabil a devenit. A urmat şi un debut ca student în revista „Viaţa”, condusă de Liviu Rebreanu. În 1949 devenea membru al U. S. (nu ca azi). Apoi publicistica lui s-a îmbogăţit prin colaborările la revistele la care a fost redactor. A lucrat şi în sistemul culturii. Timp de 11 ai a condus în calitate de secretar-general de redacţie „Revista de pedagogie”. În această calitate a editat „Almanahul părinţilor”. George Nestor s-a pensionat pe caz de boală în 1977. A colaborat la revistele la care a fost redactor ori redactor responsabil, cele numite mai sus, şi „Cravata roşie”, „Cutezătorii”, „Luminiţa”, „Ramuri”, „Revista literară”, „România literară”, „Şcoala bârlădeană”, „Tânărul scriitor”, „Veac nou” etc. Editorial a debutat în 1948 cu proză pentru copii. Creaţia sa literară este rodul experienţei personale şi a amintirilor. Temele sunt cele cultivate cu sârg în epocă, dar nu putem spune că opera lui G. Nestor stă în întregime sub semnul compromisului proletcultist.

teatrală” între 1928-1929. A colaborat la „Sburătorul”, „Convorbiri literare”, „Universul literar”, „Ţara de Jos” etc. A debutat editorial în 1928 cu volumul „Destrămare”, versuri. În anul următoar îi apare plachetă de versuri, cu titlul „Evadări”. George Nichita a scris o poezie de meditaţie, dar a practicat ceea ce numim lirism modern, exprimând în versurile sale o îndoială între a trăi plenar, cum dorea epoca, şi rafinamentul intelectual. Teme întâlnite în primul volum sunt: erupţia lavei (Ion Barbu), venirea cocorilor, înseninarea cerului, căderea lui Icar (mai curând romantice) Alegoria este mijlocul la care poetul face ades apel. Ea îi permite să mediteze, dar efortul meditativ e lipsit de profunzime. Se degajă din unele versuri un soi de scepticism, iar sentimentul dominant este „zădărnicia lumii”, „repetabilitatea destinelor”. (1) Motivul, tema în sine e romantică, eminesciană. Cultivă şi G. Nichita imaginile abstracte, ca Ion Barbu, şi el membru al cercului „Sburătorul”. Unele amintesc de simbolism. Nu lipsesc ecourile îndepărtate, note sentimentale naive, „speranţe, regrete, morminte uitate, ape spumegânde”, „clocotul lavei”, „maci de sânge”, „amiază de foc”, etc. (2) În volumul următor („Evadări”, din 1927), poezia lui Nichita oscilează între doi poli: puternica voinţă de a trăi (vitalismul) şi vidul abstract. Vtalismul se exprimă prin imagini violente şi sonorităţi stridente. Volumul a fost apreciat de E. Lovinescu, care vede în el un adevărat progres, „o traiectorie apreciabilă spre poezia nouă”. (3) Poetul îşi cenzurează senzualitatea de altădată, deşi apar unele imagini recurente: poezia „lunarului cristal”; „beţie de raze din pur diamant”, ori metafore din seria sângelui, a focului, a lavei solare. Nu lipseşte o tendinţă spre încifrare (v. Ion Barbu) ori de intelectualizare a discursului poetic cu enumerarea elementelor care compun câmpul vizual al materiei văzută ca „haotic neant”. Descrierile sunt de data aceasta reci, spaţiile par încremenite, străbătute de sonorităţi astrale. După 1927, vocea lirică poetului

OPERA: „Raţa cu mărgele”, 1958; „Puiul ciorii”, roman, 1959; „Cuza-Vodă la Hanul Cucului”, 1959, II, 1961; III, 1980; „Unde cântă ciocârlia” povestiri, 1960; „Cineva scutură cuibul”, roman, 1961, II, 1971; „Colinaş voinicel”, în colab. , 1960; „Camionul lui Iliuţ”, 1962; „Călăreţi în zare”, roman, 1963; „Flăcări pe apă”, 1964; „Omul din parc”, roman,1965; „Copiii şi strada”, 1969; „Castelul singuratic”, 1971; „Elev la 6 ani”, 1972; „Bunici, părinţi, copii”, 1977; „Încotro, fiule?” 1979. Referinţe critice: Constanţa Sorik, în „Revista de pedagogie”, ian. 1973; A. Macarie, în „Revista de pedagogie”, nov. 1977; Gh. Alexandru, în „Revista de pedagogie”, febr. , 1980; Marian Popa, „Dicţionarul...”, 1977 etc. Tr. Nicola, „Valori...”, vol. 5, p. 283-286.

NICHITA, George, poet. S-a născut în com. Floreşti, jud. Tutova, azi jud. Vaslui în 1900; nu se ştie anul morţii. A fost ofiţer, după care a devenit inspector în Ministerul Muncii. A îndeplinit rolul de secretar de redacţie la revista „Sburătorul”, fiind membru al Cenaclului cu acelaşi nume, condus de E. Lovinescu. În 1927, scoate împreună cu G. Călinescu revista „Sinteza”, din aprilie, până în decembrie, 1928. A condus revista „Săptămâna literară, plastică, 300

încetează să se mai exprime. G. Nichita a fost şi pictor, autorul a peste 30 de lucrări expuse la Saloanele Oficiale de artă din anii 1928, 19301931 etc.

masive sunt dedicate valorilor spirituale vasluiene. În urma cercetărilor de arhivă din documentele privind istoria învăţământului bârlădean, în 1971, a dat publicităţii ampla monografie a Liceului „Gh. R. Coderanu” în care, pe lângă datele statistice şi treptele parcurse de-a lungul timpului, marchează şi evenimentele mai importante şi aduce în prim plan marile personalităţi ale culturii naţionale care au păşit în copilărie şi adolescenţă pragul acestei prestigioasei instituţii de învăţământ, nu numai la nivel local, dar şi naţional. Extinzându-şi aria cercetărilor, Traian Nicola a creat o adevărată enciclopedie tutoveană. A descoperit că pe actuala vatră a oraşului Bârlad şi a judeţului Tutova s-a derulat o activitate culturală demnă de invidiat. „Valorile spirituale tutovene” adunate în 6 volume masive, tipărite prin grija, mai rar întâlnită, a Primăriei Bârlad, este o istorie adevărată a tot ceea ce s-a petrecut de-a lungul anilor în spaţiul ştiinţei şi culturii naţionale, nicicând posibil de a fi înregistrată în dicţionarele sau istoriile culturale naţionale. O cultură naţională nu poate ignora fragmentele din care este compusă, pentru că logica lucrurilor este aceea că la nivelul de sus nu se ajunge decât parcurgând etapele creatoare, iar însumarea valorilor reprezintă condiţia morală absolut necesară. Locurile, aşezările umane au istoria lor, la nivel naţional se selectează evenimentele şi valorile în aşa fel încât la un moment dat ele se abstractizează. Şi apoi, o comunitate nu s-a putut afirma şi nici exista, dacă nu ar fi avut repere direcţionale. De multe ori, toate acestea, sunt ignorate, apoi intră în uitare, fără câştig şi fără nici o satisfacţie. Traian Nicola, prin tot ceea ce a întreprins, a demonstrat contrariul şi a-i urma exemplul, este o onoare. Nu e un caz singular, în mai multe locuri din ţară s-au realizat asemenea cercetări, memoria lor a fost reactivată cu un imens câştig. Mai mult, sintezele naţionale pot ţine seama de rezultatele cercetării pentru a le integra. Autorul acestor cercetări a colaborat la presa bârlădeană cu studii, articole, note, comentarii, dovedindu-se un publicist activ. Multe din rezultatele cercetării lui au fost publicate în „Bârladul de odinioară şi de astăzi”, editat sub îndrumarea lui Romulus Boteanu, azi, uitat, dar şi în „Academia bârlădeană”, „Păreri tutovene”, „Bârladul” etc.

OPERA: „Destrămări”, poezii, 1926; „Pe Bărăgan”, poezii, 1926; „Vag”, poezii, 1926; „Evadări”, poezii, 1927; „Culori şi sunete”, poezii, 1927. Referinţe critice: C. Săineanu, „Recenzii”, 19261927; Eugen Lovinescu, „Istoria literaturii române contemporane”, III; idem, „Memorii”, III, 1937; Lucian Predescu, „Enciclopedia...” G. Ursu, G. Nedelea, „Antologia...” ; I. Hangiu, „Presa...”, I, 1968; I. Rotaru, „O istorie...” x x x „Dicţionar cronoşogic...”, 1979; Tr. Nicola, „Valori...”, vol. 5, p. 290-293. Note: 1, 2, 3. DSR, 1998, p. 451;

NICOLA, Traian, documentarist, publicist memorialist. S-a născut la 17 octombrie, 1928 în oraşul Bârlad. A urmat cursurile Şcolii primare de băieţi, azi Şcoala Generală Nr. 8 până în 1940 şi ale Liceului de băieţi „Gh. R. Codreanu” din oraşul natal, absolvent din anul 1948. Până în 1952 a fost student şi apoi licenţiat al Fac. de Chimie a Universităţii ieşene, după care s-a integrat în sistemul de învăţământ. A fost repartizat la Liceul Nr. 2 Bârlad, unde a funcţionat până în 1960. S-a transferat apoi la Complexul Şcolar din acelaşi oraş unde a funcţionat până în anul 1970. Următorii ani de profesorat se desfăşoară la Liceul „Gh. R. Codreanu”, azi „Colegiu Naţional”; a dat toate gradele didactice şi s-a dovedit a fi unul din profesorii de marcă ai acestui liceu. Deşi a asimilat o pregătire absolut ştiinţifică, Traian Nicola s-a dovedit a fi un pasionat om de carte, de documente care refac trecutul unei instituţii şcolare, mai întâi, Liceul la care era profesor, apoi, înscriindu-se în galeria cărturarilor bârlădeni mai vechi sau mai noi, a început o muncă excepţională de cercetare a arhivelor pentru a face cunoscute lumii noastre valorile spirituale, nu numai din sudul judeţului Vaslui ci şi din nordul acestuia. Două volume 301

OPERA: „Liceul „Gh. Roşca Codreanu” Bârlad”, monografie, 1971; „Valori spirituale tutovene”, 6 vol. , 1999-2004; „Valori spirituale vasluiene” 2 vol. 2001

asemenea conferinţe în cadrul Ateneului. A fost membru al Societăţii pentru Învăţătura Poporului Român şi a altor societăţi. A colaborat la „Satirul”, editat de B. P. Hasdeu şi a semnat cu pseudonime chineze (San Huang ki, Thao Nan Ki) la „Familia”, „Ateneul Român”, „Ghimpele”, „Convorbiri literare”. În 1868 se îmbolnăveşte de o „boală mintală” şi se stinge din viaţă la 7 aprilie, 1871 la Ospiciul Pantelimon din capitală. Opera lui N. Nicoleanu este reprezentată de poezie. Singurul volum de versuri , „Poezii”, prefaţat de Iacob Negruzzi a fost publicat la Iaşi în 1865. Cei mai mulţi dintre exegeţii acetui poet, analizând coordonatele liricii sale, afirmă că îl anticipează pe Eminescu, atât în ceea ce priveşte pe „junii corupţi” cât şi în nota integral pesimistă a creaţiei sale. Junimiştii aprobau atitudinea lui Nicoleanu, iar Iacob Negruzzi, prefaţatorul unicului volum de versuri, exprima punctul de vedere al Societăţii Junimea. Într-o scrisoare adresată lui Iacob Negruzzi, odată cu poemul „Epigonii”, M. Eminescu nota despre Nicoleanu, Scheliti şi Matilda Cugler, „acel aer bolnav deşi dulce” provenit din „ruptura între lumea bulgărului şi lumea ideii”, din „divorţul între materie şi spirit.” (1) Nicoleanu cultiva o poezie erotică a neîmplinirii şi a aşteptării, iubita este la fel de fulgurantă şi diafană ca şi în lirica eminesciană, un ideal. Detestă şi el femeia prefăcută, infidelă; evocă şi el depărtările etc. „Adio dar, lung adio, lung şi fără revedere / Aş dori, femeie crudă, nici l-a doua înviere / Să nu te mai poci vedea / Când vei sta să calci pe preagul locuinţelor divine / Înşelând pe Sfântul Petre, cum m-ai înşelat pe mine / Ca dracului să te dea.” Nu lipsesc din lirica lui Nicoleanu influenţele alecsandriniene, mai ales în versurile în care cultivă spiritul redeşteptării naţionale ca în „De ce tăceţi?”. Mort doar la 36 de ani, Nicoleanu poate fi socotit un poet de tranziţie, din generaţia lui B. P. Hasdeu şi Al. I. Odobescu. E nefiresc să-l numim pe Nicoleanu eminescian, câtă vreme versurile sale sunt scrise cu mult înaintea celui mai importanţ poet al literaturii române. Poate ar trebui să se pună problema dacă nu cumva de lirica sa se leagă cei care au urmat. (vezi Al. Piru)

NICOLEANU, Nicolae, poet. Pe numele său adevărat Tomoşoiu Neagoe s-a născut în com. Cernatu, jud. Braşov la 9 martie, 1833 (după Ştefan Velescu, unul din biografii săi), sau la 16 martie, 1835 (după G. Bogdan-Duică), iar după condica bisericii din satul natal şi afirmaţia poetului, 16 iunie. (nu e prima controversă de acest gen; vezi V. Alecsandri, Ion Creangă, M. Eminescu). În 1848, familia viitorului poet trece în Principate, mai întâi la Ploieşti, apoi la Buzău, unde Neagoe (N.N.) face cursurile unui seminar, şcoală cu profil religios, unde o rudă de a sa era Vlădică (rang bisericesc). Din acest moment îşi schimbă numele care l-a consacrat. În 1849 era elevul unui Colegiu din Craiova, iar din 1855 a început să scrie versuri. În 1858 se afla la Paris ca să-şi continue studiile, apoi a ajuns la Berlin, la Anvers de unde îi scria lui T. Maiorescu. Întors în 1861 la Bucureşti a început să profeseze ziaristica, mai întâi în calitate de corector la ziarul „Românul”, apoi redactor şi colaborator al acestei publicaţii. Starea lui de instabilitate îl duce la Iaşi, unde în 1864-1865 a fost directorul Liceului Naţional, dar nici aici nu şi-a găsit liniştea şi a trecut în administraţia publică, unde a îndeplinit diferite funcţii. În 1864 a luat parte la întemeierea Junimii, iar la 26 mai 1866 era numit revizor şcolar pe judeţele Iaşi, Vaslui şi Fălciu, dar nu pentru multă vreme. În anul următor era secretarul Direcţiunii Arhivelor Statului, apoi conducător al Diviziunii Şcoalelor din Ministerul Instrucţiunii Publice şi Cultelor. La Bucureşti a desfăşurat o bogată activitate culturală şi literară; a fost unul din fondatorii Ateneului Român, a făcut parte din comitetul de redacţie a mensualului (apariţie lunară a unei publicaţii) „Ateneul Român”, alături de B. P. Hasdeu, Constantin Esarcu (1866-1869) A ţinut de

OPERA: „Poezii”, Iaşi, 1865, cu o prefaţă de Iacob Negruzzi

302

Referinţe critice: I. Negruzzi, în „Convorbiri literare”, V, 1871; A. Densuseanu, „Cercetări literare”, 1867; idem, „Istoria limbei şi literaturii române”, 1885; G. Călinesu, „Istoria...” ; x x x „Istoria literaturii române”, Ed, Acad. III, 1973; C. Nicoară, în „Ramuri”, 11, 1978; Ov. Densuseanu, „Opere”, VI, 1985; T. Vârgolici, „Scriitorii clasici şi armata română”, 1986; M. Sorescu, în „Revista de istorie şi teorie literară”, 2, 1988, etc, etc. Note: 1. DSR, 1998, p. 456;

era următoarea: partea I – Facerea lumii; omul, date cosmice; partea a II-a – Pământul; partea a III-a – Aerul (văzduhul); partea a IV-a – Apa; partea a V-a - Focul. O asemenea aşezare a materialului folcloric răspunde relaţiei omului cu universul, dincolo de schemele didactice sau academice: pe teme, genuri, specii etc. Pentru stadiul de atunci al folcloristicii Elena Niculiţă – Voronca oferă soluţii dintre cele mai interesante. Studiile publicate de autoare conţin variante inedite culese din aceleaşi locuri. Ion Bogdan îi reproşase autoarei că nu realizase studii şi elemente comparatiste cu folclorul altor popoare. Este drept că autoarea a exagerat în aprecierea că „originile... tuturor formelor culturii populare româneşti îşi au punctul de plecare în mitologia romană, idei exprimate în volumul „Studii de folclor” şi apoi în volumul „Sărbătoarea Moşilor în Bucureşti” din 1918. (S-ar putea să aibă dreptate dacă ne gândim la originea limbii române).

NICULIŢĂ-VORONCA, Elena, folcloristă. S-a născut la Bârlad la 15 mai, 1862; nu se cunoaşte anul morţii. După ca a făcut şcoala primară la Botoşani (1869-1873) a urmat studii secundare la două instutute paticulare, „Humpel” din Iaşi şi „Zilinski” din Botoşani. A colaborat la „Calendarul copiilor”, „Calendarul Ion Creangă”, „Convorbiri literare”, , „Junimea literară”, „Românul” etc. O lucrare folclorică monumentală intitulată „Datinile şi credinţele poporului român adunate şi aşezate în ordine mitologică”, editată în două volume mari (primul volum, părţile I-III, cel de-al doilea, părţile IV-V), apărută în 1903, „Studii de folclor”, vol. I şi II din 1908, respectiv, 1912-1913, precum şi „Sărbătoarea Moşilor în Bucureşti, Studiu comparativ”, din 1915 sunt cărţile care o aşază pe Elena Niculiţă-Voronca în galeria celor mai importanţi folclorişti din România, din „Şcoala mitologică” iniţiată în sec. al XIX-lea de D. Bojincă, At. M. Marinescu, N. Densuseanu, Leo Bachelin şi Th. Speranţia, cu influenţă directă în comentariile folcloristice ale lui V. Alecsandri şi G. Coşbuc. (1) De altfel, autoarea precizează că nu a urmat nici un model, ci a lucrat în funcţie de propriile cercetări. De aceea şi-a propus să realizeze culegerea din prima carte, plecând de la patru categorii sistemice filosofice antice (2): pământul, aerul, apa şi focul, toate subordonate principiului generator universal, având în vedere concepţia străveche şi „motivul tuturor sărbătorilor, credinţelor şi tuturor miturilor – soarele”. (3) Structura propusă de autoare nu a avut consecinţe în folcloristica de mai târziu. Ea

OPERA: „Datinile şi credinţele poporului român adunate şi aşezate în ordine mitologică”, vol. I şi II, 1903; „Studii de folclor”, vol. I, 1908; vol. II, 19121913: „Sărbătoarea Moşilor în Bucureşti, studiu comparativ”, 1918, şi reeditările care au urmat. Referinţe critice: T. Pamfile, în „Ion Creangă”, 2 febr. , 1914; I. Datcu, S. C. Stroiescu, „Dicţionaul folcloriştilor români”, 1979; I. Datcu, „Dicţionarul etnologilor...”, 1998; x x x „Dicţionarul... 1900”, 1979; Tr. Nicola, „Valori...” vol. 5 etc. Note: 1, 2, 3, I Datcu, S. C. Stroiescu, op. cit. p. 307308;

NICULIU, Adriana, istoric literar. Nu se cunosc date biografice. Se ştie că a fost eleva Liceului „Elena Doamna” din Huşi, jud. Vaslui. (La Huşi funcţiona între cele două războaie un liceu cu asemenea denumire) A făcut probabil şi studii universitare în litere şi filosofie pentru că a fost cercetător în domeniul istoriei şi criticii literare. Se cunoaşte doar un studiu de istorie literară închinat lui Gala Galaction. OPERA: „Gala Galaction – Omul şi scriitorul”, Ed. „C. R.”, 1971. Bibliografie de referinţă: „Istoria Huşilor”, 1995, p. 287.

NOVAC, Gruia, critic şi istoric literar, publicist. S-a născut la 22 noiembrie, 1935 în 303

com. Căpreşti, sat Prodăneşti, jud. Soroca, Basarabia, azi Republica Moldova. Evenimentele care au avut loc în vremea copilăriei viitorului cărturar au fost dramatice. Războiul, refugiul, prigoana rusească de după război au rămas în memorie. Şcoala primară a fost urmată în com. Cetatea din jud. Teleorman între anii 1942-1946. Între 1946-1953 a urmat Scoala Normală, numită după 1948 Şcoala Pedagogică „Vasile Lupu” din Iaşi. Între anii 19531958 a fost student, apoi licenţiat al Fac. de Filologie-Istorie-Filosofie a Universităţii „Alex. I. Cuza” din capitala Moldovei. A lucrat apoi ca profesor de limba română la Şcoala Elementară Griveşti, com. Dragalina, azi, Tutova. S-a transferat la Liceul Nr. 3 din Bârlad, apoi la Liceul „Gh. R. Codreanu”, unde a funcţionat până la pensionare. În prezent este profesor de limba şi literatura română la Liceul „Marcel Guguianu” din Zorleni. A îndeplinit funcţia de inspector şcolar la Secţia de Invăţământ al raionului Bârlad, înainte de 1968. Gruia Novac este un participant activ la viaţa culturală a oraşului Bârlad şi a judeţului Vaslui. Are meritul de a fi revigorat celebra instituţie a „Academiei Bârlădeane” şi de a fi editat revista „Şcoala bârlădeană” în spiritul vechii tradiţii. Talentat actor amator, a jucat pe scenele Teatrului din Bârlad şi la diferite manifestări culturale aniversare în roluri care amintesc de istoria neamului. Memorabil a fost în rolul lui Ştefan cel Mare din drama lui B. Delavrancea, „Apus de soare”, interpretând celebrul monolog din actul al treilea. Cum presa bârlădeană a fost activă dintotdeauna, Gruia Novac a debutat publicistc în „Şcoala bârlădeană” şi a continuat să colaboreze la publicaţiile literare şi cotidiene cu poezie, articole, note, comentarii, recenzii etc: „Vremea nouă”, „Flacăra Iaşului”, „Cronica”, „Convorbiri literare”, „Est”, „Gazeta de Est”, „Ethos”, „Păreri tutovene”, „Bârladul” etc. Editorial a debutat în anul 2001 cu volumul de critică şi istorie literară, „Cuminţenia lui Procrante”. Autorul îşi

intitulează textele care compun volumul, „Eseuri, cronici, inscripţii”. Aria tematică a volumului este foarte largă şi are în vedere nu numai fenomenul literar ci şi viaţa culturală la care este un participant activ. Unele texte, tipărite cu alte caractere („Inscripţie pe o listă bibliografică”, „Gânduri bune despre Tutoveanu”, „Inscripţie pe un afiş” şi alte inscripţii) par a fi rupte din context, au o altă problematică. Ele sunt note, comentarii, atitudini, mărturisiri, sau ceea ce s-ar putea numi nevoia de a aduce ceva în plus în plan subiectiv. Atitudinile comentatorului sunt tranşante, nu sunt posibile compromisurile, (vezi comentariile la volumele de poezii „Vitralii” şi „Arcul timpului” de Geo Iancu Călinescu), chiar dacă, aşa cum afirmă E. Lovinescu, subiectivismul nu poate fi ignorat (vezi „Clocotul năuntrului zvâcnind”, un comentariu la un volum de poezii al lui Iorgu Gălăţeanu). Cu alte cuvinte, citind volumul numit mai sus, descoperim unghiul de vedere din care este privită literatura şi lumea ei de către Gruia Novac. Spun aceasta, deoarece dacă nu ar fi aşa, critica şi istoria literară nu ar mai fi literatură, şi nu ar fi firesc. Nu trebuie să ignorăm titlul volumului cu un vădit caracter mataforic. E mai curând vorba de o cumnitenie „obraznică”, pentru că întotdeauna comentatorul, autorul textelor, trage câte un „sfichi”, acolo unde nu-i convine ceva. Nu e mai puţin adevărat că, aflat în faţa unui ocean, omul îşi simte limitele şi micile îndrăzneli pe cont propriu nu mai contează. E de reţinut un moto la un studiu, să-i zicem aşa şi nu încercare, referitoare la întrebările ontologice pornind de la un celebru enunţ eminescian: „Sfinxul e o întrebare şi piramida un răspuns. Amândouă la un loc sunt o ecuaţie”. (1) E aici un aforism cheie de la care pleacă autorul, nu numai ca să sondeze abisul eminescian, ci universul întreg. Dacă despre Eminescu e hazardant să se mai afirme ceva, despre alţii opiniile sunt interesante şi incitante în acelaşi timp. Dar e un adevăr incontestabil faptul că de fiecare dată, poemul „Împărat şi proletar” a cunoscut interpretări bizare, mai ales atunci când a intervenit factorul ideologic. Şi notele elegiace ale poeziei lui Topârceanu reprezinţă o realitate, dar faptul că poetul se adânceşte în uitare, stârneşte sentimentul zădărniciei. 304

Fiecare autor de literatură are destinul său, poate fi „hulit de unii, pizmuit şi adulat de alţii...”, ca în cazul lui N. Labiş, poetul neferice, aş zice. Drama lui e cunoscută şi e puţin probabil că mai interesaeză azi pe cineva. Cele mai multe comentarii, amintiri, mici eseuri, note şi observaţii se referă în special la spaţiul bărlădean. E aici un soi de patriotism local, dacă avem în vedere contemporanii. Câteva din acestea au ca obiect aspectele generale, dar fără profunzimea necesară. „Cultura dirijată şi dirijismul „ieri”, sau cele cu „îndrumări metodico-pedagogice”, puteau lipsi fără pagubă, ba spre lauda firească. Cea de a doua carte a lui Gruia Novac, „Observaţii sau băgări de seamă”, apărută la Ed. Tiparul din Bârlad în 2006, e o consistenă privire a aceluiaş orizont literar tot într-o viziune personală. Întâlnim din nou implicarea autorului în problematică, obiectivarea e în suferinţă şi aici. Chiar din titluri este sesizabilă observaţia: „Vă asigur că e prozatoare”, „Descind dintr-o reţetă de ceaiuri aromatice”. „Nu ştiu când, şi poate nici nu-i importantă clipa, am încercat să citesc poezia altfel...” (2) Altceva putem spune despre „Poetul, un superlativ vulnerabil”, sau „Nevoia de Constandache este egală cu nevoia de proză”, (unul din cele mai consistente studii) unde criticul analizează obiectiv fenomenul avut sub privire, deşi uneori uită că aşa ar trebui: „Respirăm şi ne oprim...” (3) Acelaşi lucru facem şi noi, şi aşteptăm o altă carte pentru a ne delecta şi descoperi alte adevăruri interesante în relativitatea lor. Cât priveşte obiectul la care se raportează demersul analitic al criticului, trebuie subliniată marea capacitate de a descoperi semnificaţiile creaţiilor analizate, chiar din secvenţe aparent neînsemnate. Sunt emise judecăţi de valoare pe care şi le asumă, atrăgând deseori atenţia că afirmaţiile sunt personale, rezultatul receptării şi, poate e o noutate, dar se pare că lui Gruia

Novac îi este străină superficialitatea, opera este punctul de plecare a observaţiilor şi nu autorul. Cât priveşte stilul, un neologism excesiv îl obligă pe receptor să caute sensurile cuvintelor pe care nu le-a mai întâlnit. OPERA: „Cuminţenia lui Procurante”, 2001; „Observaţii sau băgări de seamă”, 2006; „Tezaurizarea cărţilor într-un aşezământ cultural centenar”, eseu monografic, 2006. Referinţe critice: T. Pracsiu, în „Oglinzi paralele, Note: 1. Gruia Novac, op. cit. , p. 7; 2. idem, „Observări...”, p. 40; 3. ibidem, p. 49;

NOVAC, Gruia, Jr, poet şi actor. S-a născut la 24 septembrie, 1960 la Bărlad. A urmat cursurile Şcolii Generale Nr. 8 şi ale Colegiului Naţional „Gh. R. Codreanu”, absolvent din anul 1979. A urmat apoi cursurile Fac. de Filologie, secţia româno-franceză a Universităţii „Alex. I. Cuza” din Iaşi, fiind licenţiat în anul 1985. A fost profesor, după propria mărturisire, la câteva şcoli din judeţele Brăila şi Vaslui. La Brăila a activat şi la Teatrul pentru tineret şi copii. La Bârlad a funcţionat ca profesor la Şcoala Generală Nr.10 şi la Colegiul Naţional „Gh. R. Codreanu”. În 1994 a fost încadrat ca secretar literar la Teatrul „V. I. Popa” iar în anul 1996, Ministerul Culturii îi atestă calitatea de actor cu studii superioare, funcţie artistică pe care o îndeplineşte şi în prezent. Debutul publicistic nu este precizat de autor într-un „crochiu biobibliografic”: „De când scrie poezie? Precizarea este irelevantă. E de spus că a colaborat la „Şcoala Bârlădeană” şi „Academia Bârlădeană”, încă de pe când era elev, acest adevăr fiind descoperit în diferite numere ale acestor reviste. Debutul editorial s-a produs în anul 2000 cu volumul „Codul penal liric” în care poetul cultivă o poezie înscrisă în tipare clasice. Se pare că temele şi motivele sunt în mare parte actuale, ca să nu le spunem moderne, iar tratarea lor e oarecum inedită. Lirismul e subiectv, excesiv interiorizat, eul liric e peste tot, uneori revoltat împotriva împrejurului ( vezi „Oraşul”) „Mă doare plânsul minţii – piron sfredelitor / Răcnesc la el să-nchidă doar visele rupestre / Îmi adumbresc iertarea aripilor măiestre / şi somnul mi-i îmbălsămat de-un verde nor.” („Autoportret”) Deseori însă versul este căutat şi nu integrat: 305

„Între două trenuri viaţa e o toamnă / În semnalul gării plângem mohorât / Nu ne mai prieşte prea cereasca mană / E târziu şi parcă n-am mai coborât.” Poate ar trebui să se facă

apel la versul liber. După volumul din 2000 se pare că poetul a tăcut. OPERA: „Codul penal liric”, Ed. Tiparul, 2000.

306

O OATU, Daniela, poetă. S-a născut la 16 aprilie, 1967 în oraşul Lupeni, jud. Hunedoara. Copilăria şi toate treptele de şcolarizare preuniversitare se derulează la Vaslui: Şcoala Generală Nr. 2, azi „Dimitrie Cantemir” iar cursurile liceale la Liceul de Chimie Industrială Nr. 4, azi Liceul teoretic „Emil Racoviţă”, absolventă cu examen de bacalaureat în 1986. După un an de întrerupere a studiilor, timp în care a lucrat la un birou de programare, se înscrie la Fac. de Filologie a Universităţii din Iaşi, finalizată în 1992, cu lucrarea de licenţă „Pompiliu Constantinescu – în tinda unei magistraturi”, lucrare îndrumată de regretatul prof. univ. dr. Ion Apetroaie. În 1995 obţine definitivarea în învăţământ, în anul 1999 îşi dă gradul didactic II, iar în 2003 devine profesor gradul I. A fost numită profesor de limba şi literatura română la Şcoala Generală Nr. 5, „Ştefan cel Mare” şi acolo lucrează şi în prezent. A debutat în anul 1982 în revista „Ateneu” cu versuri. În anii următori se afirmă ca poetă şi lărgeşte aria colaborărilor la revistele: „Amfiteatru”, „Opinia studenţească”, „Tomis”, „Ramuri”, „Convorbiri literare”, „Cronica”, „Luceafărul” etc. Este unul din cei mai premiaţi poeţi din spaţiul la care ne raportăm: 1986, premiul II la la Concursul naţional de poezie şi proză „Romulus Guga”, Tg. Mureş; 1987, premiul I la Concursul de creaţie literară „Maramureş”, ediţia I, Baia Mare; premiul „Nichita Stănescu”, Concurs de creaţie literară de la Timişoara, în 1988; un premiu I obţine în 1988 la Concursul „Dacica” de la Deva; în acelaşi an obţine un premiu special al juriului la Concursul „Roşu vertical” de la Câmpina. A urmat o tăcere inexplicabilă până la debutul editorial din 2003. În şcoala la care funcţionează ca profesor titular desfăşoară o bogată activitate literară cu elevii împreună cu care editează revista „Arcaşii” (din care au apărut 6 numere între 2000-2006). În această

revistă îşi publică versurile elevii talentaţi. Este colaboratoare la unele lucrări didactice: „Teste pentru examenul de capacitate” etc. Poezia Danielei Oatu din „Eternitate fragilă” dezvăluie un poet de o sensibilitate feminină remarcabilă. Versuri ca acelea din poemul „Sora mea de gânduri” se scriu rar, de aceea aprecierile critice pozitive sunt unanime: „Nu mai ştiu ce-mi cerne ploaia ta de rânduri / Pe aridu-mi suflet, dinspre steaua ta, / Nu mai ştiu de tine, Sora mea de gânduri, / Susură ideea că-mi exişti cumva...” Acest monolog interior liric dă măsura capacităţii de a exprima stări poetice inedite. Este justificată părerea lui Th. Codreanu care afirma: „Daniela Oatu ştie că poezia este prin natura ei metaforă, că poetul adevărat este păzitor al limbii, iar a avea talent înseamnă a te lăsa „posedat” de frăgezimile limbii, până acolo încât chiar şi eternitatea poate deveni „fragilă”, aşa cum este inima poetului.” La care ne raportăm. OPERA: „Eternitate fragilă”, Ed. Cronica”, Iaşi, 2003. Referinţe critice: A. Costache, în „Tribuna învăţământului”, 2003: Gruia Novac, în „Păreri tutovene”, 2003: I. Baban, în „Adevărul”, 2003; Gh. Capşa, în „Adevărul”, 2003; D. V. Marin, în „Meridianul”, 2003; Th. Codreanu etc

OLĂREANU, Costache, prozator S-a născut la 1 iulie, 1929 în oraşul Huşi, jud. Vaslui; s-a stins la 23 sept. 2000, la Iaşi. Tatăl viitorului scriitor era avocat, iar mama (n. Ciocârlan), casnică. După ce a urmat 3 clase primare la Huşi, a continuat să înveţe carte la Târgovişte, unde se mutase între timp familia. La Liceul „Enăchiţă Văcărescu” din noua localitate a învăţat 5 clase, până în 1945, când familia se mută iar la Huşi. Feciorul avocatului îşi 307

continuă studiile secundare la Liceul „CuzaVodă” şi în 1948 era absolvent al acestei unităţi şcolare. Între anii 1948-1951 a urmat Facultatea de Psihologie-Pedagogie a Univ. din Bucureşti, iar ultimul an al acestei facultăţi l-a facut la Cluj. Anii aceia, neoferind mare stabilitate şi nici siguranţă, face ca viitorul scriitor să ducă, aşa cum se zice, o viaţă boemă, dacă se putea vorbi atunci de aşa ceva. S-a ocupat cu diferite meserii prost plătite: ajutor de mecanic caloriferist la o şcoală tehnică (repetă ce făcuse Bujor Nedelcovici), pentru că atunci nu era nevoie de profesori de pedagogie şi psihologie. Între anii 1956-1965 a fost angajat la Biblioteca Centrală de Stat, în sfârşit, profesor de pedagogie, referent de specialitate la Ministerul Învăţământului, cercetător la Institutul de Cercetări Pedagogice, iar după desfiinţarea acestuia, datorită descoperiri unor manifestări spirituale, interzise atunci, „meditaţia transcedentală”, 1982, fiind anul desfiinţării instituţiei, e din nou muncitor necalificat la Uzina „Timpuri noi”. A urmat o perioadă când a fost documentarist principal la Oficiul de Informare şi Documentare al Ministerului Educaţiei şi Învăţământului până în 1989, când se pensionează. Publicistic, Costache Olăreanu a debutat din vremea când era elev la liceul din Târgovişte, în revistele manuscrise ale elevilor târgovişteni, „Cântece noi” a lui Radu Petrescu şi „Carnet literar” a Mircea Horia Simionescu, dar şi „Apollo” sub semnătură proprie. În 1946 a publicat o poezie în revista „Glasul armatei”. L-a cunoscut pe G. Călinescu în anii studenţiei şi a frecventat cursurile acestuia. În volumul „Ucenic la clasici” evocă figura ilustrului autor al „Istoriei literaturii române de la origini până în prezent” din 1941. A trimis poeme la revista „Lumea”, aflată sub îndrumarea lui G. Călinescu şi i s-a răspuns la poşta redacţiei. Adevăratul debut publicistic are loc în 1966 în „România literară”, iar editorial, în 1971 cu volumul „Vedere din balcon”, o culegere de proză scurtă cuprinzând schiţe, portrete, fragmente de jurnal. În 1979 a apărut romanul „Confesiuni paralele” iar în anii următori, au apărut într-un sistem aproape egal, „Ficţiune şi infanterie”, „Fals manual de petrecere a călătoriei”, „Avionul de hârtie”, „Cvintetul melancoliei” etc. În 1979 i s-a conferit premiul Uniunii Scriitorilor. Proza lui C. Olăreanu

exploatează efectele autobiografiei şi ale jurnalului, afişând un simţ al ridicolului, al parodiei şi al sentimentalismului, greu integrabil în ceea ce se numeşte postmodernism. El este un prozator considerat ca aparţinând grupului de la Târgovişte, afirmat prin negarea structurilor epice perimate. Prozele lui sunt considerate exerciţii de stil într-un moment când atenţia criticilor literari se deplasase către text. Textualismul a subjugat regimente întregi de adepţi ai noutăţii, limbajul constituind centrul de interes. Se află în proza lui C. Olăreanu predispoziţia de a lua lucrurile şi faptele lumii dintrun alt unghi de vedere decât cel tradiţional. Imaginaţia este declanşată de lucruri minore, fără importanţă, mergându-se pe acest palier până la absurd (nu sunt cu desăvârşire noi aceste încercări, Urmuz e un exemplu grăitor, plus Caragiale). Tendinţa de fragmentare, o altă caracteristică a prozei lui Olăreanu, nici ea nu e o noutate. (H. Friederich subliniază ca trăsătură a literaturii de după Baudelaire, fragmentarismul). Fragmentarea epicului (Vezi Mircea Nedelciu), cu stopări, reluări, reconstituiri dintr-o altă perspectivă, episoade, comentarii, instantanee, diverse digresiuni autobiografice etc, etc reprezintă spiritul inventiv. Naratorul stăruie obsesiv să-şi facă simţită prezenţa în text (vezi Mircea Cărtărescu în „Levantul”). În „Jurnal”, referindu-se la anii 1949-1951, naratorul scrie despre el aşa cum ar scrie despre altcineva (efectul invers). Lectura operei lui Costache Olăreanu presupune o iniţiere în tehnicile narative, apărute din belşug în a doua jumătate a sec. al XX-lea, începând cu Roland Barthes şi cei care au urmat. Autorii îşişi erau la curent cu ultimele noutăţi în domeniu. OPERA: „Vedere din balcon”, 1971; „Confesiuni paralele”, roman, 1978; „Ucenic la clasici”, 1979; „Ficţiune şi infanterie”, roman, 1980; „Fals manual

308

de petrecere a călătoriei”, 1982; „Avionul de hârtie” roman, 1983; „Cvintetul melancoliei”, roman, 1984; „Cu cărţile pe iarbă”, roman, 1986; „Dragoste cu vorbe şi copaci”, 1987. Referinţe critice: N. Balotă, în „România literară”, 20, 1971; N. Manolescu, idem, 52, 1980; Al. Călinescu, în „Convorbiri literare”, 2, 1981; idem, 6, 1983; Cornel Moraru, în „Vatra”, 7, 1981; V.

Podoabă, în „Familia”, 12, 1984; E. Simion, în „Flacăra”, 45, 1984; I. Holban, „Profiluri epice contemporane”, 1987; I. Rotaru, „O istorie a literaturii române”, III, E. Simion, „Scriitori români de azi”, IV; Ov. S. Crohmălniceanu, „Al doilea suflu”, 1989 etc.

309

P PAGINI LITERARE, revistă literară şi de cultură generală. A apărut la Puieşti, fostul judeţ Tutova, azi jud. Vaslui, în septembrie, 1934. Director era Lazăr Beneş. De remarcat este colaborarea lui Saşa Pană. A mai colaborat E. Ar. Zaharia. Formatul 18 / 28 cm.

poetul, şi nu invers, a devenit loc comun în lirica actuală. Un neologism exagerat nu se justifică (neologismul are cea mai mică încărcătură poetică, mai mult, el diluează şi substanţa lirică a cuvintelor cu care intră în relaţie): „levitezi între mine şi multele ce te compun”; „În palimsestul neumblatului drum te înfăşori”; „îi creşte libidoul”. Comentariul e de prisos. Poezia lui D. Palade e rodul percepţiei unei lumi cu punctele cardinale inversate, aflate în dezordinea visată de autor la nivelul cuvântului. Gramatica a devenit un fapt de prisos, dar nu e descoperirea lui, ci a altor poeţi postmodernişti care şi-au propus să sucească nu numai gâtul metaforei, ci şi al ordinii limbii impuse de norme. Logica trebuie să devină ilogică, iar ideea are mai mult de o sută de ani, datează de la Al. Macedonski

Bibliografie de referinţă: I. Hangiu, „Dicţionar al presei literare...”, 1987, p. 402.

PALADE, Dumitru D, poet. S-a născut la Bârlad. În oraşul natal a urmat toate treptele şcolare şi tot aici lucrează în prezent. A debutat cu poezie în revistele şcolare şi publicaţiile locale, dar colaborează la „Cronica”, „Convorbiri literare”, „Ateneu” etc. A debutat publicistic la Ed. Junimea în anul 2001 cu volumul „Atât cât se poate”, premiat în acelaşi an la Concursul de poezie „Porni Luceafărul” de la Botoşani. Cel de-al doilea volum, „Ediţia celestă de noapte” a apărut la Ed. Opera Magna, condusă de Vasilian Doboş. Cu Dumitru Palade se întregeşte, cel puţin din cât se ştie, grupul masiv de poeţi bârlădeni lansaţi la acest început de mileniu, atât de controversat şi, de ce nu, prolific în special în ceea ce priveşte producţia poetică. Poezia sa exprimă aspiraţia spre originalitate; de aceea se observă o anumită migală în actul creator. Este adevărat că azi poţi lua trei, patru sau mai multe poeme ale unor poeţi foarte cunoscuţi şi să nu distingi care din ele aparţine lui X sau lui Y, fapt inexplicabil. În poezia clasică lucrurile stau altfel. O notă particulară apare totuşi în poemele lui D. Palade, aceea de a suprapune stările de graţie, de la le trece pe unele prin altele, de a transforma temporalitatea în atemporalitate sau de a ignora limitele spaţiului. Toate acestea sunt izvorâte din neliniştile curente. Eul liric este cel care percepe lumea altfel cu oglinzile lui receptoare. De multe ori, şi asta în cazul poeţilor contemporani, acestea se includ în substanţa cuvintelor „căutate”, textul are importanţa majoră şi nu mesajul de cele mai multe ori dificil în receptare. Starea în care receptorul trebuie să facă eforul de a „înţelege”

OPERA: „Atât cât se poate”, versuri, 2001; „Ediţia celestă de noapte”, versuri, 2005. Referinţe critice: Gruia Novac, „Terapia candorii” şi „Să nu suferi e nefiresc!” în „Observări sau băgări de seamă”, p. 55-67.

PALLADY, George, publicist, poet. S-a născut la Iaşi la 29 noiembrie, 1872, oraş în care a urmat cursurile şcolii primare şi medii, ale „Institutelor Unite”. La Iaşi şi la Bucureşti a studiat la Şcoli Militare. La Liege în Belgia a absolvit şi o şcoală de electricitate tot de nivel mediu. A intrat în viaţa publică şi a deţinut funcţii politice: deputat de Iaşi şi primar de Bârlad. A încetat din viaţă în 1940. A debutat cu poezie în „Convorbiri literare” în 1916 şi a colaborat la: „Adevărul literar şi artistic”, „Cele trei Crişuri”, „Cosânzeana”, „Curierul artelor”, „Florile dalbe” (Bârlad), „Gândirea”, „Gândul nostru”, (a fost director al publicaţiei), „Graiul nostru”, „Licăriri”, „Mioriţa”, „Răzăşul”, „Revista Moldovei”, „Scrisul nostru”, „Slove”,

310

„Vieaţa nouă”, „Ţara de Jos”, „Vremuri bune”, „Zări senine” etc. Producţia poetică a fost adunată în trei volume în care cultivă o poezie cu multe elemente tradiţionale. Opera sa nu a mai fost reeditată şi nici nu s-au exprimat opinii critice după moartea sa.

1904, în total 12 numere. Direcţia revistei îi aparţinea lui D. Nanu, deşi, iniţial, până la numărul 3 a fost condusă de un comitet. Ca şi alte publicaţii ale vremii, „Paloda literară” şi-a propus să promoveze tinerele talente („să scoată la lumină talentele care în localitate mocnesc în umbră, ca un foc liniştit, din care poate va ieşi mâine o văpaie luminoasă şi tainică...”) din provincie, de cele mai multe ori uitate pe nedrept. În paginile ei au publicat versuri: Dimitrie Nanu, Corneliu Moldovanu, („La mănăstirea Putna” fragment), George Tutoveanu, A. Mândru, Cincinat Pavelescu, Al. Gherghel, H. Frollo, G. Orleanu, I. Petrovici. Proză au semnat: I. A. Basarabescu, S. Teodorescu-Kirileanu. Studii şi eseuri despre cărţi au publicat M. Galiţă, („Formarea limbii literare”) şi G. Vasiliu („Filosofia lui Vasile Conta”). Nu au lipsit traducerile din literatura universală: P. Corneille („Horace”, act. IV, scena V), Guy de Maupassant, Alfred de Musset, Huston Stewart, R. Chamberlain („Drama wagneriană”), Gustav le Bon („Cum se fac artele”). Dimitrie Nanu reproduce în ultimul număr articolul lui Titu Maiorescu „Despre progresul adevărului”, publicat în „Almanahul Societăţii Academice „România jună”. Reproducerea este însoţită de un comentariu privind curentul sămănătorist, pretinzând că acest curent continuă programul iniţial al lui Maiorescu la „Junimea”. La revista „Paloda literară” au mai colaborat: Barbu Delavrancea, Mihail Dragomirescu, Elena Văcărescu, G. G. Orleanu, Ioan Adam, D. Manolache, Radu Stâncă, C. Cantilli etc. Legătura dintre „Paloda literară şi „Scrisul nostru” trebuie văzută din perspectiva ideii de continuitate.

OPERA: „Simboluri”, versuri, 1924; „Schimbări de decor”, f. a. ; „ Linii paralele”, versuri, ms. ; peste 40 de titluri de poezie au rămas în reviste. Referinţe critice: N. N. Vasiliu, în „Ţara de Jos”, 4-6, 1924; idem, 1925; G. Baiculescu, în „Adevărul literar”, 13 iulie, 1924; Const. Crişan, în „Ramuri”, 1924; Gh. Adamescu, în „Contribuţii la bibliografia românească”, fascicola VI, 1928; Lucian Predescu, Enciclopedia...”; Gabriel Drăgan, în „Istoria literaturii române”, ed. IV, 1946, p. 509; I. Hangiu, „Presa literară... vol. II, 1968; E. Lovinescu, în „Istoria...”, III, 1973, p. 674; V. Damaschin, în „Seara”, nov. 1940; I. Hangiu, „Dicţionarul presei...”, 1987; Tr. Nicola, „Valori spirituale tutovene”, vol. 5, p. 407-409.

PALODA, ziar de orientare liberală, susţinea politica partidului. Era subintitulat „ziar al intereselor generale”. A apărut săptămânal la Bârlad între 5 februarie 1881 şi 5 mai, 1883, în prima serie. Cea de a doua, a apărut între 2 iulie, 1892 – 22 decembrie, 1908. În prima serie

şi în cea de a doua, până în 1895, directorul ziarului a fost tipograful Catzafany, ajutat fiind de Ştefan Neagoe. Din 1895 până în 1908 a fost condus de G. Tutoveanu. Cronica vieţii culturale era susţinută de Şt. Neagoe. În pagini se mai găsea o „poştă a redacţiei”, şi o rubrică de foileton. Au colaborat cu poezie poeţi de orientare eminescianistă: C. Hamangiu, G. Tutoveanu, A. Mândru, C. Moldovanu, D. Nanu etc. Format 32 / 48 cm.

Bibliografie de referinţă: I. Hangiu, „Dicţionar al presei literare...”, 1987, p. 234; format, 24 / 33 cm.

PALODĂ, Ion M, scriitor, istoric literar, publicist. S-a născut la Bârlad în anul 1877 într-o familie cu un bogat arbore genealogic. Tatăl său a fost primul medic stomatolog din Bârlad. Pe numele său de naştere Isac Vainfeld, Ion Palodă a urmat cursurile şcolii primare şi ale Liceului Codreanu în oraşul natal, absolvent fiind în 1898. A fost unul din iniţiatorii „Societăţii cultural-ştiinţifice a elevilor de

Bibliografie de referinţă: I. Hangiu, „Dicţionar al presei literare...”, 1987, p. 234.

PALODA LITERARĂ, catalogată revistă sămănătoristă, publicaţia avea un profund caracter literar şi cultural. A apărut la Bârlad ca periodic lunar între 20 ianuarie – 28 decembrie, 311

idem, 1926; Multatuli: „Boala de mare”, în „Vremuri bune”, 1925 etc. Referinţe bibliografice: G. G. Ursu, G. Nedelea, „Antologia scriitorilor bârlădeni”,1937; L. Predescu, „Enciclopedia...”, p. 627; G. Ursu, în „Lumina”, 29, 1947; I. Hangiu, „Presa...”, II, 1968, p. 425; M. Straje, „Dicţionar de pseudonime...”, 1973, p. 511512; Gh. Clapa, în „Pagini medicale bârlădene”, 5, 1998; Ernest Huşanu, idem, iunie, 1999; Tr. Nicola, „Valori...”, 5 (M- P), p. 510-512.

liceu”, devenită mai târziu „Societatea Cultural Ştiinţifică Stroe Beloescu”. Tot el a editat o publicaţie, „Revista” în 1896, în colaborare cu un alt viitor scriitor bârlădean, D. ManolacheHolda. După absolvirea liceului, Ion Palodă a urmat cursurile Fac. de Medicină din Iaşi şi a devenit licenţiat în 1905. Urmând o tradiţie a familiei, în acelaşi an a plecat la New York pentru specializare, tot în stomatologie, ca tatăl său. Şi un frate mai mare îmbrăţişase aceeaşi profesie. Întors în ţară, este numit medic unic, mai întâi la Huşi, unde editează revista „Esperanţa”, apoi în Bârlad. Începând din 1907 a activat în mai toate grupurile şi la iniţiativele culturale, inclusiv cele muzicale locale ca „Armonia” sau „Filarmonica”, fiind un pasionat interpret la vioară. O prezentare a vieţii şi activităţii sale culturale o face G. G. Ursu în 1947, la moartea lui Ion Palodă. A fost medic militar; din această funcţie a trecut în rezervă cu gradul de colonel medic în 1932. A predat în calitate de profesor Igiena la Liceul Gh. R. Codreanu între anii 1930-1935 şi în anul şcolar 1945-1946. A fost cunoscut drept orator preţuit, un literat apreciat şi un intelectual multilateral. A făcut şi activitate regizorală, punând în scenă la un Teatru Muncitoresc, înfiinţat în 1945, piesele „Năpasta” şi „O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale, ori piese de Cehov. A colaborat la „Cronica Moldovei”, „Graiul nostru”, „Pagini medicale”, „Lumina”, „Moldova”, „Orientări”, „Păreri tutovene”, „Revista”, „Scrisul nostru”, „Răzeşul”, „Vremuri bune”, „Ţara de Jos” etc. A scris articole pe diverse teme, schiţe satirice, articole antifasciste. Opera sa de literat a rămas însă împrăştiată prin publicaţii. A fost şi un pasionat traducător. Şi traducerile au rămas nepublicate în volume.

PAMFILE, Tudor C, folclorist prozator, dramaturg. S-a născut în com. Ţepu, fostul judeţ Tecuci la 11 iunie, 1883 şi s-a stins prematur la Chişinău, la 21 octombrie, 1921. Ceea ce îl leagă pe T. Pamfile de jud. Vaslui e faptul că a colaborat la revista „Vocea Tutovei” şi că, împreună cu G. Tutoveanu şi Toma Chiricuţă au pus bazele „Academiei bârlădene” la 1 mai, 1915 şi a condus împreună cu M. Lupescu revista de folclor „Ion Creangă”, socotită cea de a doua revistă de acest gen, după „Şezătoarea”, ctitorită de Artur Gorovei. A condus şi revista „Miron Costin”, de cercetări şi mărturii istorice, între 1913-1919. A fost apoi redactor şi administrator al revistei „Florile dalbe” în 1919 şi secretar de redacţie la „Freamătul” (Bârlad). Viitorul cărturar a făcut şcoala primară în localitatea natală şi la Tecuci unde a continuăat şi studiile secundare între anii 1895-1899. A făcut apoi la Iaşi o şcoală militară de infanterie până în 1903 şi la Bucureşti, până în 1904, în sfârşit, o şcoală tot militară, de cavalerie, la Târgovişte, până în 1906. La terminarea acestor şcoli a fost numit sublocotenent la Regimentul 3 Roşiori din Bârlad. Pasionat de creaţia populară, a debutat ca folclorist cu o culegere de cântece din ţinutul Tecuciului natal, publicată în revista „Şezătoarea” din Fălticeni”. A colaborat la un număr mare de publicaţii: „Analele Academiei Române”, „Convorbiri literare”, „Floarea darurilor”, „Însemnări literare”, „Lamura”, „Lumina poporului”, „Viaţa literară şi artistică”, „Viaţa românească” etc. Activitatea desfăşurată în

OPERA: „Păpuşa”, în „Graiul nostru”, 1925; „În armistiţiu”, idem, 1925; „Cugetări”, ibidem, 1925; „Pesimism”, ibidem, 1925; „Scrisorele din provincie”, ibidem, 1927 etc. Trad. Tefi, „Legendă şi viaţă”; în „Vremuri bune”, 1925; „Apostoli ai culturii”, în „Graiul nostru”, 1926; „Canapeaua”,

312

publicistică la Bârlad e remarcabilă. Este socotit un autodidact superior, desfăşurând în scurta lui viaţă o activitate prodigioasă a cărei „notă patriculară este subordonată preocupărilor de folclorist, a celor literare, unui singur crez moral: căutarea sufletului ţărănesc, încercarea de a pătrunde şi înregistra arta şi cultura populară”. (1) Pasiunea pentru folclor a lui T. Pamfile i-a fost insuflată de T. Burada şi A. Gorovei. În vremea când era elev la şcolile militare, a cunoscut operele lui M. Sadoveanu, N. Iorga şi Ion Bianu, iar influenţa lor a fost hotărâtoare. În plus, pentru cercetarea folclorică

ţintea să cuprindă întreg teritoriul naţional şi al tuturor culegătorilor din trecut şi viitor. Efortul a fost concretizat într-un număr mare de volume de etnografie şi folclor, în mare parte de el cercetate, cu propriile investigaţii şi anchete. Pentru aceasta şi-a propus să angajeze în cercetare intelectualii satelor (învăţători, preoţi etc), chiar dacă nu la dimensiunea celei la care a apelat S. Fl. Marian. Cercetarea a pornit de la materialul adunat de predecesori, la care s-a adăugat cel cules la vremea lui. Volumul de debut din 1906, este „Jocuri de copii”, vol. I. Au urmat: „Cimilituri româneşti”, 1908, „Graiul vremurilor – poveşti”, 1909; „Feţi-Frumoşi de odinioară”, 1910; „Cântece de ţară”, 1913; „Un tăciune şi-un cărbune”, 1914. La acestea se adaugă volumele cu caracter etnografic. Toate cuprind material adunat din părţile Tecuciului (Ţepu, o arie folclorică foarte bogată) ceea ce însemna o adevărată monografie folclorică, reprezentativă pentru sudul Moldovei. Cele mai multe dintre volume, aproape douăzeci, printre care se numără „Jocuri pentru copii”, 1907, „Industria casnică la români”, 1910, „Agricultura la români”, 1914, „Sărbătorile de vară la români” şi altele despre ocupaţii, obiceiuri, tradiţii etc, dezvăluie un coordonator al tuturor materialelor culese până atunci de alţi culegători, S. Fl. Marian, Ov. Bârlea etc, cu observaţia că ele se raportează la întregul teritoriu naţional. Intenţia autorului a fost aceea de a realiza o sinteză „cu scopul de a le fixa într-un schelet care, deşi nu va avea formă absolut ştiinţifică, va aduce cel puţin atâta rânduială ca să înlesnească rânduiala hotărâtoare.” (2) Desigur, intenţia era nobilă, dar şi utopică, nu putea fi realizată, cel puţin în ceea ce priveşte ocupaţiile. Înformaţiile în acest domeniu erau insuficiente. Materialul culegerilor este deosebit de bogat, partea cea mai rezistentă a acţiunii sale. La nivelul posibilităţilor de atunci, ceea ce a întreprins cercetătorul este o realizare remarcabilă. Dar T. Pamfile s-a afirmat şi ca scriitor, poet, prozator, dramaturg. Puţinile poezii publicaţe în reviste sunt marcate de eminescianism şi coşbucianism („Cântec lung”, „Sara”). O piesă de teatru scrisă ca urmare a pasiunii pentru creaţia populară este „Cuiul lui Pepelea” (titlu reluat de la Alecsandri), din 1920, în care tratează o temă rustică în chip original, o temă întâlnită şi la V.

exista o atmosferă favorabilă, stimulată din plin de începuturile acestei activităţi, cu câteva decenii în urmă, ale lui B. P. Hasdeu. Academia Română încuraja cercetările din domeniu folclorului. Între anii 1908-1916 multe lucrări de specialitate, semnate de T. Pamfile au apărut în colecţia academică „Din viaţa poporului român. Culegeri şi studii”. Cel care i-a fost alături şi l-a îndemnat a fost Simion Florea Marian. În mare măsură, T. Pamfile continuă activitatea acestuia, aplică aceleaşi metode de cercetare, cu rezultate de excepţie. Ceea ce trebuie subliniat este bogăţia materialului adunat. Planul elaborat de Pamfile în direcţia adunării lui era foarte minuţios şi 313

Sadoveanu, în „Viaţa românească”, 11, 1921; I. Valerian, în „Sburătorul literar”, 11, 1921; A. Gorovei, în „Şezătoarea”, 1, 1922; M. Lupescu, idem, 3-4, 1922; P. Gh. Savin, ibidem, 10-11, 1922; T. N. Popescu, în „Tudor Pamfile”, 3, 1923; în „Tudor Pamfile” au mai semnat: Gr. Gh. Şoltuzu (1923), T. Vartolomei (1923), D. Furtună (1926), Ion Bianu (1928), A. Gorovei (1928), N. Iorga (1928) etc. Gh. Vrabie, în „Bârladul cultural”, 237, 1928; G. Ursu, în „Tecuciul literar”, 1943; V. Adăscăliţei, în „Iaşul literar”, 11, 1964; Ov. Bârlea, în „Revista de etnografie şi folclor”, 5-6, 1966; Gh. Vrabie, „Folcloristica românească”, , 1968; D. V. Marin, în „Cronica”, 41, 1973; idem, în „Studii de folclor”, vol. III, 1973; Ov. Bârlea, „Istoria folcloristicii româneşti”, 1974; I. Datcu, S. C. Stroiescu, „Dicţionarul folcloriştilor”, 1979; I. Datcu, „Dicţionarul etnologilor”, 1998 etc. Note: 1. V. Ciobanu, în Dicţionarul folcloriştilor”, 1979, p. 321; 2, 3. DSR, 1998, p. 567;

I. Popa. Proza este ceva mai realizată. Schiţele şi nuvelele adunate în volumul „Noaptea Sfântului Andrei” din 1921 trădează prezenţa folcloristului şi ofiţerului, cele mai multe dintre ele sunt inspirate din viaţa oamenilor de rând „fie ei acasă, fie militari în termen”. (3) O parte din schiţe şi nuvele au rămas prin revistele „Freamătul”, „Florile dalbe”. Îşi proiectase înainte de moarte, să adune tot materialul în proză în trei volume, din păcate a rămas doar o intenţie. Apariţia lor la vremea aceea ar fi impus un prozator şi pentru posteriate. OPERA: „Jocuri de copii”, I - III, 1906-1909; „Cartea pentru tineret de la sate”, în colab. , 1907; „Povestiri pe scurt despre neamul românesc”, 1907; „Cimilituri româneşti”, 1908; „Craiul vremurilor”, 1909; „Feţi-Frumoşi de odinioară”, 1910; „Industria casnică la români. Trecutul şi starea ei de astăzi”, 1910; „Sărbătorile de vară la români”, 1910; „Boli şi leacuri la oameni, vite şi păsări”, 1911; „Firişoare de aur. Poveşti şi legende”, 1911; „Sfârşitul lumii după credinţele poporului român”, 1911; „Culegere de colinde, cântece de stea, vicleime, sorcove şi pluguşoare întocmite pentru folosul tineretului ce urează la Crăciun şi Anul Nou”, 1912; „Culegere de ghicitori româneşti” (cimilituri), 1912; „Agricultura la români”, 1913; „Cântece de sară”, 1913; „Povestea lumii de demult”, 1913; „Cromatica poporului român”, 1914; „Diavolul învrăjbitor al lumii”, 1914; „Însemnări cu privire la moşia, satul şi biserica de la Strâmba, comuna Puieşti, jud. Tutova”, în colab. cu V. C. Nicolau), 1914; „Sărbătorile de toamnă şi postul Crăciunului”, 1914; „Sărbătorile la români, Crăciunul”, 1914; „Un tăciune şi-un cărbune”, 1914; Cerul şi podoabele lui după credinţele poporului român”, 1915; „Mitologie românească”, I, Duşmanii; II, Comorile, III, Pământul după credinţas poporului român”, 1924; „Sibile şi filosofi în literatura şi iconografia românească”, 1916; „Văzduhul după credinţa poporului român”,1916; „Cartea cântecelor de la ţară”, 1919; „Cartea povestirilor hazlii”, 1919; „Povestiri populare româneşti”, 1920; „Cântece bătrâneşti, doine, mustrări şi blesteme”, 1926; „Cuiul lui Pepelea”, 1935; „Un tăciune şi-un cărbune”, 1936; „Cântece de la ţară”, 1960; „Basme”, ed. D. V. Marin, 1976; „Mitologia poporului român”, 1980 etc Referinţe critice: G. Ibrăileanu, în „Viaţa românească”, 7, 1906; G. Pascu, idem, 8, 1908; idem, 10, 1910; E. Hodoş, în „Luceafărul”, 2, 21, 24, 1909; A. Culea, în „Săgetătorul”, 5, 1921; Lascarov Moldovanu, în „Neamul românesc”, 246, 1921; S. Mehedinţi, în „Duminica poporului”,, 21, 1921; idem în „Convorbiri literare”, 10-11, 1921; M.

PANDELAŞ, Nicolae, poet. S-a născut la Poiana-Uzului, Dărmăneşti, jud. Bacău la 19 februarie, 1956. După şcoala primară din localitatea natală a urmat Liceul Teoretic din Comăneşti, fiind absolvent din promoţia 1975. A continuat studiile postliceale la Colegiul Sanitar din Iaşi, pe care le-a absolvit în anul 1977. A lucrat şi lucrează în prezent ca igenist în Compartimentul Epidemiologic de Sănătate Publică Vaslui, la o secţie din Bârlad. A debutat în revista „Ateneu” cu versuri şi colaborează la „Cronica”, „Convorbiri literare”, „Dacia literară”, „Luceafărul”, „România literară” etc. Editorial a debutat cu „Eurosfera”, volum pentru care a primit premiul Ed. Junimea” la Festivalul de poezie „Porni Luceafărul”, Botoşani, 2003. Cel de-al doilea volum „Superlativul vulnerabil” a apărut în anul 2005. Poezia lui Nicolae Pandelaş este cunoscută în spaţiul vasluian pentru că are un registru propriu, s-a impus printr-o viziune personală asupra universului sondat din perspectivă lirică. Cultivând teme şi motive cum ar fi neliniştea provocată de imposibilitatea depăşirii limitelor, ca „piatra tăioasă... sârma ghimpată” cu care 314

„voi arunca în ziua de mâine / şi în cea de poimâine / şi-n toate câte o să urmeze”, „oastea morţii”, obsesia urmelor, „câmpia înfometată”, „insecta invidiei”, dezordinea lumii, într-o versificaţie liberă, dar cu un ritm aparte şi metaforă memorabilă, Nicolae Pandelaş e un poet inspirat. Luat în întregimea lui, primul volum este un întins poem al neliniştii. Poemele se înlănţuie şi risipesc în valuri stări de cele mai multe ori, nedefinite: „bezmetic păşesc / tot pe urmele mele / hăituit / aud din spate / lătratul urmelor, / aud în faţă / urletul... / umbra tăiată la gât se pleacă / peste ferecătură...” Un sondaj interior se soldează cu o concluzie radicală: „nu mă pot silabisi”, „în mine s-a tras cu sămânţandoielii / şi sângerez / sub platoşa evidenţelor...”; „îmi caut centrul, nodul memoriei... / absent la ceea ce mi se-ntâmplă”. Alteori poetul se adresează unei persoane a doua, unui alter ego: „îţi faci casă în casă / un geam dând spre un alt geam / o uşă dând spre o altă uşă - / intri în casă / şi dai peste o altă casă / baţi la uşă / şi dai peste o altă uşă...”; obiectele parcă s-au diafanizat, ocupă simultan aceleaşi locuri. Relaţivitatea spaţiului şi timpului impun o asemenea viziune. Se practică şi un lirism obiectiv. Absenţa eului liric, impersonalizarea se produce ca efect al depărtării de realul producând insatisfacţii: „oamenii fără somn, / prin gările lumii, / se caută unul pe altul / după cearcănele ochilor”; „vine un timp / când pe toate le vezi / din ce în ce mai simplu...”; „semănătorul numeşte hrana iubirii / cercânduşi talpa în spinul unei nelinişti.” O calitate aparte a liricii din primul volum o constituie grija faţă de stil. Există o curăţenie absolută în expresie, din acest punct de vedere putându-se observa o anumită maturitate, echilibru clasic, chiar dacă versul este în totalitate modern. Cu volumul „Superlativul vulnerabil” lirica lui Pandelaş se rotunjeşte. Universul liric de data aceasta este prin excelenţă unul al fragmentării lumii, al descopunerii ei în segmente, sub semnul vulnerabilităţii. O enumerare de cuvinte sau sintagme sugerează o stare de spleen, de suprasaturaţie ca în poezia simbolistă: „zbuciumul leneş, / america oraşelor de provincie, / oul plictislui, / piatra aceasta de care mă împiedic / la plecarea din casă, / bandajele fluturând, / iluzia, anestezicul / pe care mi-l administrez singur, / preaplinul

ofertei, / gustul amar / dinspre aripa doborâtă / lacomul gând / mă întreb de mai sunt / de mai respir / la hotarul dinspre superlative. („...superlativul vulnerabil”). Lipsa verbelor de mişcare, atmosfera încremenită amintesc de peisajul bacovian. Cât priveşte gramatica, numai divinităţile se bucură de majuscule, deşi Nicolae Pandelaş pare să aibă un adevărat cult pentru limpezimea expresiei şi a enunţurilor. Uneori se simte nervul versului clasic: „de dragul dragului, de drag / de dor mă reântorc pe ape.” În ultimele poeme apare obsedat motivul morţii: „mă paşte un incendiu, / mă paşte un surâs - / mă paşte hilară / teama că nu-s...” („...mă paşte). Lumina venită dinspre poezia lui Nicolae Pandelaş e reconfortantă. OPERA: „Erosfera”, versuri, 2003; „Superlativul vilnerabil”, versuri, 2005. Referinţe critice: Gruia Novac, „Observări sau băgări de seamă”, 2006, p. 40-54.

PANDELEA, Nicolae P, prozator, dramaturg, traducător. S-a născut la 29 septembrie, 1879 la Bârlad, unde a făcut şcoala primară şi cursul inferior al Liceului Gh. R. Codreanu, până în 1896. Cursul superior a fost urmat la Liceul Matei Basarab din Bucureşti. La Universitatea din Bucureşt a făcut studii superioare la Fac. de Litere şi Filosofie. Licenţiat în litere, a fost numit profesor şi a funcţionat în această calitate la şcoli din Tulcea, Caracal, Piatra Neamţ şi, în sfârşit, în capitală. A fost autor de manuale şcolare. Lipsa de stabilitate s-a datorat, se crede, războiului şi poate refuzului de a se înregimenta politic. A avut vederi democratice şi, ca oricare intelectual provenit din păturile de jos, a fost terorizat de lipsurile materiale. Şi atunci colaboratorii la publicaţii, ca şi acum, nu erau remuneraţi pentru munca lor, itelectualitatea românească, în cea mai mare parte, a făcut celebra de acum, „muncă patriotică”. De aici, „ieşirile” radicale ale lui N. Pandelea faţă de societate. Într-o scrisoare adresată lui S. Mehedinţi se plângea de starea lui în 1910. A colaborat la „Convorbiri literare” şi „Biblioteca Minerva”. O piesă de teatru, „Ultimul vlăstar”, dramă în 2 acte, a fost jucată la Teatrul Naţional din Bucureşti cu sala plină. Biografii dispun de puţine informaţii despre viaţa şi opera lui N. Pandelea. Cea mai 315

reprezentativă latură a activităţii o constituie însă traducerile.din autori latini şi francezi. A prefaţat volumul de „Discursuri politice” de N. Filipescu, vol. I, II 1912, 1915. După moartea sa, opera nu mai cunoscut retipărirea.

Şi ca să a vem o imagine mai concludentă asupra pendulării lui politice, în 1884, ca deputat, e un aprig inamic al lui I. C. Brătianu pe care îl atacă în ziarul „Lupta”. (1) A pus bazele unui partid radical, şi prin articolele sale din presă, exagerat antiregaliste, mai cu seamă articolul „Omul periculos”, a atras reacţia dură a oficialităţilor şi a fost condamnat la doi ani de închisoare pentru delictul de lesmajestate în 1887. Pentru că a plecat în străinătate, a scăpat de pedeapsă. Ales deputat, s-a întors în ţară, a fost graţiat şi a continuat activitatea politică. În parlament se declara adept al votului universal. În anul 1886 revenise în Partidul Conservator şi era membru al acestuia în 1887, dar în 1901 revine în Partidul Liberal. În această perioadă a publicat studii economice şi sociale, mai ales privitoare la situaţia ţărănimii. A pledat alături de B. Delavrancea în procesul intentat de I. L. Caragiale lui C. Al. Ionescu-Caion. G. Panu rămâne în literatura română ca autor al cunoscutei opere memorialistice, „Amintiri de la „Junimea” din Iaşi”. Amintirile au fost publicate , după mai bine de două decenii, timp de cinci ani în revista „Săptămâna”. Ele au stârnit interesul, dacă avem în vedere că în societatea vizată de Panu s-au purtat multe discuţii contradictorii, iar cititorii se aşteptau şi la dezvăluiri cu totul senzaţionale. Lucrarea cuprinde scene pitoreşti, portrete pertinente, caracterizări sugestive”. (2) Chiar dacă nu este un scriitor talentat, G. Panu realizează în „Amintiri...” un fel de roman pentru că nu întotdeauna ceea ce spune are legătură cu realitatea. Pe junimiştii marcanţi îi surprinde cu oarecare antipatie, din pricina orientării politice contradictorii. E regretabil faptul că M. Eminescu şi I. Creangă sunt văzuţi cu o înţelegere eronată. De altfel, G. Panu nu are repere estetice pentru a judeca valoarea operelor literare. Date inexacte, fapte denaturate se găsesc peste tot, dar servesc autorului să-şi verse antipatia antijunimistă. G. Panu a fost un jurnalist notoriu, a condus numeroase ziare, a colaborat la cele mai multe dintre publicaţiile epocii: „Liberalul”, „Lupta”,

OPERA: „Ultimul vlăstar”, dramă în 3 acte, 1909; trad. ; J. Payot, „Educaţia voinţei”, 1907; A. Daudet, „Scrisori din moara mea”, 1907; Silvio Pellico, „Ani de temniţă”, 1910; E. de Amicis, „Constantinopolul”, 1923; Tit Liviu, „Legende eroice”, 1926; Virgiliu, „Eneida”, 1943; Forester, „Cartea vieţii”, 1920; idem, „Îndrumarea vieţii”, 1922; Jacolliot, „În ţara fachirilor”, 1922; Hary Miriam, „Nuvele arabe”, 1909 etc. Bibliografie de referinţă: Tr. Nicola, „Liceul Gh. R. Codreanu...” 1971.

PANU, Gheorghe, memorialist, portretist, critic literar. S-a născut la 9 martie, 1848 şi s-a stins din viaţă la 6 noiembrie, 1910. Originar din Vaslui, era fiul ofiţerului Vasile Panu, aghiotant al lui Alex. I. Cuza. Se spune că a urmat şcoala primară (din 1856) şi liceul (din 1860) în oraşul natal (Iaşi? Vaslui?) – biografii nu insistă – şi la absolvit în 1867. A fost coleg cu C. Hogaş, A Lambrior şi C Dimitrescu-Iaşi. În 1869 preda l. franceză la un liceu din localitate (care?), ca să-şi câştige existenţa. În 1869, G. Panu, influenţat fiind de ideologia lui Simion Bărnuţiu, s-a înscris într-o societate, „Fracţiunea liberă şi independentă”, un fel de mişcare antijunimistă, el însuşi scriind câteva articole în care îl combătea pe T. Maiorescu. În 1872, primăvara, a devenit membru al Societăţii „Junimea” şi T. Maiorescu l-a trimis la studii în Franţa, la Ecole des Hautes Etudes dar şi la Colegiul „Sainte-Barbe” din Paris. Nu peste multă vreme, G. Panu a fost atras de ideologia Partidului Liberal şi s-a desprins de Junimea, devenind un spirit bătut de inerese, instabil în relaţiile umane pe care le întreţinea. Mai mult, s-a apropiat şi de mişcarea socialistă, luând legătura cu grupări din Belgia şi Franţa. În 1879 a obţineut doctoratul în Drept la Bruxelles şi, întors în ţară, era numit procuror la Tribunalul din Iaşi, post din care pleca prin demisie, după doi ani. În anii următori era avocatul Eforiei Spitalelor Sf. Spiridon, dar între timp a devenit membru de vază al Partidului Liberal şi când aceştia au venit la putere, a fost numit şeful de cabinet al lui C. A. Rosetti, ministru de interne. 316

Note: 1, 2. Dan Mănucă, în „Dicţionarul... până la 1900”, p. 659; 3. idem, p. 660;

„Ziua”, „Epoca”, „Epoca literară”, „Fântâna Blanduziei”, „L’ independence roumaine” cu articole politice care se disting prin „stringenţa logicii, bogăţia argumentării şi... prin incisivitatea analizei”. (3) A abordat probleme de politică, de sociologie, comentarii etc. „Amintiri de la Junimea din Iaşi” îl impune posterităţii. Distingem în activitatea lui G. Panu şi pagini de critică literară. Prima etapă stă sub semnul junimismului şi a lui T. Maiorescu. Atunci a scris articole îndreptate împotriva lui B. P. Hasdeu în problema istoriei naţionale, fără a avea capacitatea de a fundamenta problemele puse în discuţie. Una din marile erori este supralicitarea influenţei slave şi germane în privinţa evoluţiei civilizaţiei româneşti. Un merit al său este totuşi acela de a fi insistat pe evidenţierea importanţei documentelor istorice. Concepţia lui G. Panu despre literatură este contaminată de o atitudine anticlasică, afirmând că normele impuse împiedică afirmarea originalităţii artistice. Este mai curând adeptul realismului, mai ales după 1880, când se desprinde de junimism, deşi în concepţie rămâne acelaşi spirit deschis inovaţiilor şi receptiv la evoluţia esteticii spre abordarea sociologică a artei. A acordat o atenţie deosebită teatrului, dar pentru proză nu avea nici o înzestrare şi nici aplecarea, de aceea comentariile lui sunt rigide, inadecvate. Nu l-a înţeles pe Eminescu şi nici pe alţi poeţi contemporani. A discutat probleme de versificaţie modernă luând informaţiile de la J. M. Guyou. S-a ocupat chiar şi de muzică sau de pictura modernă, dovedind intuiţie şi înţelegere.

PAPADIMA, Ovidiu, critic şi istoric literar, folclorist. S-a născut la 23 iunie, 1909 în localitatea Sinoe, com. Mihai Viteazul, jud. Tulcea. Tatăl, Nicolae, era profesor, iar mama, Silvia (n. Balteş), casnică. Pentru că familia s-a mutat în timpul Războiului din 1916-1918 în Moldova, în judeţul Vaslui, viitorul scriitor a făcut şcoala primară la Negreşti dar şi la Chişinău. Popasul lui prin aceste locuri e într-adevăr foarte scurt. Între anii 1920-1928 a urmat cursurile Liceului „Al. Papiu Ilarian” din Tg. Mureş, apoi Fac. de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, licenţiat din promoţia 1931. După studii doctorale în Germania, 1938-1941, Ov. Papadima îşi ia titlul cu teza „Ideologia literară pozitivistă în literatura română a secolului al XIX-lea. Începuturile”. Înainte de aceasta, doi ani, 1933-1935 a fost asistentul lui D. Caracostea la Fac. de Litere şi Filosofie a Univ. din Bucureşti, dar şi la Acad. de ştiinţe Comerciale din capitală. A fost profesor de liceu la Oradea, la Câmpulung Muscel şi Olteniţa din 1935 până în 1941, apoi lector la Fac. de Romanistică şi Acad. Comercială din Viena, lector la Catedra de istorie a literaturii române a Univ. din Bucureşti până în 1948 şi tot aşa, a trecut de la o instituţie de învăţământ superior la alta, până la pensionare. A debutat în publicistica literară la revista „Gândirea” unde a fost şi cronicar literar timp de şase ani (1932-1938), apoi a fost secretar de redacţie şi secretar tehnic la Revista Fundaţiilor Regale (1941-1947). Debutase şi cu poezie în „Lumea copiilor” încă din 1922, iar debutul editorial are loc în 1941 cu volumul „O viziune românească asupra lumii. Studiu de folclor”. A dedicat apoi studii unor autori canonici, O. Goga, 1942. Între anii 1952-1956 a fost deţinut politic, fără drept de a publica până în anul 1963. S-a dedicat apoi studiului folclorului: „Literatura populară română. Din istoria şi poetica ei”, 1968. A închinat o monografie lui Anton Pann, „Cântece de lume” şi „Folclorul Bucureştiului,

OPERA: „Portrete şi tipuri parlamentare”, 1893; „Amintiri de la Junimea din Iaşi”, vol. I-II, 1908. 1910. A publicat articole diverse în „Convorbiri literare”, „Lupta”, „Epoca literară”, „Ziua”, „Săptămâna” etc. Referinţe critice; Grigore Tocilescu, „Doi istorici, George Panu şi P. Cernătescu”, 1874; Iacob Negruzzi, „T. Maiorescu şi A. Gorovei (Corespondenţă...), N. Xenopol, „Scrisoare către I. Negruzzi”, 1877; Au mai scris: Tudor Arghezi, Mihail Dragomirescu, G. Bogdan-Duică, Ilarie Chendi, Calistrat Hogaş, Eugen Lovinescu, Şerban Cioculescu, V. Streinu, G. Călinescu, Şt. Crăciun, E. Heroveanu, G. Ibrăileanu etc; x x x „Istoria literaturii...” III; M. Straje, „Dicţionar de pseudonime...”, x x x „Dicţionar... până la 1900; x x x „Dicţionar de scriitori...” 1998 etc

317

1963. Două studii sunt închinate lui „Cezar Bolliac”, 1966 şi un altul lui „Ion Pillat”, 1974. A scris şi alte studii de istorie literară. Ov. Papadima s-a format în atmosfera gândiristă. Studiile întreprinse sunt puternic marcate de concepţia etnicistă în fenomenul literar şi cultural. Cartea „O viziune românească a lumii. Studii de folclor” din 1941, lucrare de proporţii, concretizează trăsăturile spiritualităţii noastre, caracterizată şi fundamentată pe o structură predominant rurală. Toţi cărturarii gândirişti au fost marcaţi de această concepţie („Veşnicia s-a născut la sat”) Coordonatele tematice se supun optimismului legat de „sfinţenia dintâi a muncii”, „firea eternă prietenă a omului”. (1) Nu se face apel la mijloacele istorice comparatiste. Tot pornind de la specificul naţional a scris şi „Neam, sat, oraş în poezia lui Octavian Goga” din 1942, „Poezie şi cunoaştere etnică”, din 1944 şi „Literatura populară română” din 1968. Etnicul şi esteticul privite din perspectiva specificului naţional fac obiectul studiului. Un volum de cronici literare intitulat „Creatorii şi lumea lor” din 1943, reluat cu revizuirile de rigoare în volumul „Scriitorii şi înţelesurile vieţii” din 1971, analizează cărţile şi autorii în calitate de cronicar literar al revistei „Gândirea”, având aceeaşi componentă ori concepţie ideologică, direcţionată, se ştie, de Nichifor Crainic. „Etnicul accentuat prin autohtonism” impune dezvoltarea literaturii în concepţia lui Ov. Papadima. Pavel Dan se impune prin ardelenism, Gib. Mihăiescu prin concepţia că arta e o „formă a energiei”. La Cezar Petrescu se descoperă „dezintegrarea” etnicului. Victor Papillian, în volumul „În credinţa celor şapte sfeşnice” afirmă plenar românismul; M. Sadoveanu „se adânceşte din ce în ce în duhul pământului.” Dintre puţinii contemporani cu cronicarul de la „Gândirea”, V. Voiculescu, I. Pillat, şi L. Blaga se bucură de largi comentarii. Lui Ion Pillat îi dedică o micromonografie în 1974, în care poetul este receptat din perspectiva eseistului şi traducătorului, o dualitate în spirit european dar şi ancorarea în tradiţie, modernism european şi autohtonism. Studiul închinat lui Anton Pann („Anton Pann, „Cântece de lume”, şi folclorul Bucureştilor” din 1963) pune în relaţie istoria literară şi folclorul. Şi alţi scriitori sunt receptaţi din

aceeaşi perspectivă (C. Bolliac şi M. M. Condiescu). Informaţiile evocate sunt luate din arhive, colecţii documentare, reviste, scrisori. Ov. Papadima a scris şi despre scriitori străini, Heinrich von Kleist. În 1975 publică studiul „Ipostaze ale iluminismului românesc” în care fenomenul în sine este analizat dintr-o perspectivă comparatistă, în relaţie cu mişcarea europeană a vremii, aria geografică şi istorică fiind amplu comentată. Către maturitate, Ov. Papadima renunţă la unele idei autohtoniste în favoarea cercetării ştiinţifice. OPERA: „O viziune românească a lumii. Studii de folclor”, 1941; „Neam, sat şi oraş în poezia lui Octavian Goga”, 1942 , „Octavian Goga”, 1944; „Creatorii şi lumea lor”, 1943; „Poezie şi cunoaştere etnică”, 1944; „Anton Pann, „Cântece de lume” şi folclorul Bucureştilor”, 1963; „Cezar Bolliac”, 1966; „Heinrich von Kleist”, 1967; „Literatura populară română. Din istoria şi poetica ei”, 1968; „Sriitorii şi înţelesurile vieţii”, 1971; „Ion Pillat”, 1974; „Ipostaze ale iluminismului românesc”, 1975; Referinţe critice: Al Piru, „Panorama...” ; Perpessicius, Lecturi infidele” ; I. Adam, în „Săptămâna”, 54, 1971; N. Balotă, în „România literară”, 39, 1971; Mircea Iorgulescu, în „România literară”, 51, 1971; Mircea Popa, în „Tribuna”, 43, 1971; M. Bucur, „Istoriografia...”; E. Manu, în „Săptămâna”, 176, 1974; P. Marcea, în „Cronica”, 27, 1974; D. Micu, în „Gândirea şi gândirismul”, 1975; C. Ungureanu, în „Orizont”, 30, 1974; H. Cândroveanu, în „România literară”, 49, 1975; M. Anghelescu, în „Contemporanul”, 2, 1976; Al. Duţu, în „Syntesis”, 3, 1976; A. Sasu, în „Steaua”, 27, 1976; V. Fanache, în „Steaua”, 27, 1976; M. Zamfir, în „Luceafărul”, 25, 1976; I. D. Bălan, în „România literară”, 25, 1979 etc. Note: 1. DSR, III, p. 600;

PARFENE, Constantin, filolog, critic literar eseist, publicist. S-a născut în satul şi comuna Bogdana, jud. Vaslui din părinţi învăţători. După şcoala primară din satul natal (19361940) a urmat cursul inferior al Liceului „Mihail Kogălniceanu” din Vaslui între anii 1940-1944 şi cursul superior la Liceul „Gh. R. Codreanu” din Bârlad, (1944-1948). După absolvirea cursurilor secundare, s-a înscris la Fac. de Litere a Universităţii „Alex. I. Cuza” din Iaşi, licenţiat din anul 1952. A fost numit profesor la noul „Complex Şcolar” (Gh.Gheorghiu-Dej) înfiinţat chiar în anul în 318

care C. Parfene intra pe poarta şcolii româneşti, ca începător pasionat însă de literatură şi studiu în general. O scurtă perioadă a îndeplinit chiar funcţia de director al Complexului. Între anii 1965-1968 a fost directorul Teatrului „V. I. Popa” din Bârlad. În 1970 a fost promovat mai întâi în calitate de lector, apoi conferenţiar la ICPPD Iaşi. Aici a desfăşurat o bogată activitate publicistică şi ştiinţifică. Şi-a pregătit şi teza de doctorat cu tema: „Victor Ion Popa”. La ICPPD, C. Parfene a lucrat până când această instituţie s-a restructurat, în 1980, iar sarcina perfecţionării cadrelor didactice a trecut în competenţa Universităţilor. Începând din acest an, C. Parfene a fost transferat la Fac. de Filologie, catedra de limba şi literatura română comparată, în calitate de conferenţiar, apoi de profesor. Este cunoscut ca un competent conducător de lucrări ştiinţifice pentru obţinerea de către cadrele didactice. a gradului didactic I în învăţământ. Debutul publicistic s-a produs în „Iaşul nou” în 1952, la terminarea studiilor universitare. A colaborat apoi la diverse publicaţii din ţară şi din străinătate. „România literară”, „Collegium”, „Revista de pedagogie”, „Viaţa românească”, „Ateneu”, „Porto-Franco”, „The Word of Truth (Canada), „Studii şi cercetări ştiinţifice etc. În timpul profesoratului la Bârlad a condus Cenaclul „Al. Vlahuţă”, unii dintre viitorii scriitori fiindu-i elevi iar azi îi poartă o vie recunoştinţă, printre ei numărându-se Viorel Dinescu şi Th. Codreanu. S-a stins din viaţă în ianuarie, 2004 la Iaşi. C. Parfene a fost un om de cultură deosebit de activ şi de o rară probitate profesională. Are merite incontestabile în acţiunea de perfecţionare a procesului didactic la disciplina pe care a predat-o în liceu şi la Universitate. „Literatura în şcoală” dezvăluie un profund analist şi un adevărat structuralist în actul analitic atât de des pus în discuţie sau practicat. Bun cunoscător al teoriilor literare încă înainte de a fi pătruns în publicistica noastră, el dovedeşte în cartea numită mai sus că este un autorizat cercetător al textului literar. O dovedesc cele două volume

„Analize şi interpretări literare”, apărută la „Junimea” în 1994 şi „Receptarea poetică”, apărută la „Polirom” în 1998. În ceea ce priveşte analiza textelor, demersul este exhaustiv, sunt vizate toate perspectivele estetice. Unele comentarii sunt remarcabile. A fost un om înzestrat de natură cu o putere de muncă intelectuală deosebită. Devotat profesiei, informat cu ultimele noutăţi din domeniul literaturii, recuperând spectaculos ceea ce şcoala şi mai ales universitatea nu-i oferise din pricina împrejurărilor nefavorabile, impuse de ,,realismul socialist”, a fost preocupat de ameliorarea procesului de învăţământ în mare măsură anchilozat de o didactică lipsită de repere fundamentale. Nu e vorba de pedagogia elaborată de marii profesori dintre cele două războaie, ci de concepţiile educaţionale împrumutate dintr-un univers ostil deschiderii către adevărurile fundamentale ale şcolii. De altfel, o primă contribuţie la schimbarea mentalităţilor din sfera didacticii disciplinei o reprezintă ,,Metodica predării limbii şi litearturii române în şcoala generală şi liceu” în colaborare cu L. Faifer, A. Hazgan şi I.D. Lăudat, apărută în anul 1973, carte devenită repede un reper formativ pentru profesorii care se pregăteau pentru obţinerea gradelor didactice şi pentru propria lor perfecţionare profesională. În anii următori, în calitate de cadru didactic universitar, a devenit unul dintre cei mai activi promotori ai procesului de modernizare a sistemului de predare învăţare. „Literatura în şcoală”, din 1977, are ca fundament problematizarea şi abordarea procesului educaţional din perspectiva ,,unităţilor de timp variabile”. Cartea, având drept scop dinamizarea procesului didactic în liceu, e surprinzătoare prin comentariile texelor propuse pentru demersul propriu zis, dezvăluind de pe acum un analist informat cu cele mai noi repere 319

teoretice, inclusiv semiotice şi intertextualiste, într-o vreme când la noi se făceau paşi timizi pe acest drum. Profesorul de limba şi literatura română din şcoala de atunci şi în mare măsură şi în cea de azi, era sau este preocupat de mesajul operelor literare studiate şi mai puţin de scriitura propriu zisă, ca act creator din care se desprinde personalitatea scriitorului. C. Parfene rupe tradiţia şi deschide uşi zăvorâte până atunci. Întâlnim în cartea aceasta adevărate modele de analiză a textelor literare din perspectivă structuralistă şi semiotică. Interesant pare faptul că este citat Roland Barthes, celebrul autor al ,,Gradului zero al scriiturii”. De abia în 1987 va apărea la Editura Univers ,,Romanul scriiturii”, carte prefaţată de A. Babeţi. Dar autorul ,,Literaturii în şcoală” este nu numai un intelectual informat ci şi unul receptiv la noile perspective analitice într-o vreme când în şcoală nu se pomenea de un demers semiotic în studiul textului literar, cel al raportului dintre semnificat şi semnificant. În această parte introductivă a cărţii, autorul citează pe cei mai de seamă autori ai momentului în problematica studierii textului literar. Cum avem în faţă o carte cu conţinut didactic, e necesar să menţioăm noutatea ei din perspectivă pedagogică. Se ştie că elementele de modernitate se află sub semnul sincronismului. Concepţiile didactice circulă pe arii întinse şi dinamizează procesul de instrucţie şi educaţie. Citându-l pe Piaget, adept al teoriei filozofice operaţionale, exprimată în cartea ,,Psihologia inteligenţei”, autorul precizează: ,,În lumina noilor orientări didactice, activitatea elevilor în lecţie trebuie să se bazeze pe intercomunicare.” (2) E de menţionat că autorul ,,Literaturii în şcoală” vine cu noi precizări în paradigma organizării lecţiilor, renunţând la un registru potrivit căruia structura era încremenită într-un tipar obligatoriu, adică ora corespundea unei lecţii. Noua structură a

actului educaţional pe baza ,,unităţilor de timp variabile” permite o mare mobilitate şi se soldează cu finalităţi plecând de la sarcini didactice în care elevul devine participant activ şi nu spectator, renunţându-se la lecţiile de predare şi adoptându-se tipul lecţiilor de predare-învăţare. Chiar dacă nu se foloseşte de terminologia lui L. Bloom, adică de sintagma ,,obiectiv educaţional”, autorul are în vedere finalităţi, care corespund obiectivelor. Azi s-a ajuns la acelaşi termen. O carte prin care C. Parfene rezolvă o altă problemă de natură didactcă este ,,Compoziţiile în şcoală”, din 1980. Până la apariţia acestei cărţi, în sistemul compunerilor şcolare, pe toate palierele, era un adevărat haos, în sensul că fiecare profesor îşi adopta o regulă proprie cu urmările cunoscute. Demersul didactic se limita la câteva tipuri de compoziţie, fără stăpânirea unei metodici aplicate. Lecţiile de compunere erau, de cele mai multe ori, nişte improvizaţii de moment. Articolele din revistele de specialitate, abordînd subiectul propriu zis, nu rezolvau mare lucru. Meritul acestei cărţi este acela de a fi ordonat în sistem toate tipurile posibile de compuneri, fie cu caracter practic, fie cu caracter creator. Se poate afirma că această carte nu se adresează excluisv profesorilor de limba şi literatura romănă, ci şi altor cadre didactice care într-un fel sau altul intră în contact cu problematica ei. Numeroasele exemple practice, paradigma fiecărui subiect, facilitează activitatea în acest domeniu. Fie că este vorba de compoziţii cu destinaţie oficială, fie cu caracter epistolar, literar, ştiinţific, cu caracter oratoric, fie că e vorba de compuneri libere, cu finalitate publicistică, în carte vom întâlni texte demonstrative, adevărate modele demne de urmat. La toate acestea se adaugă elementele privitoare la metodica fiecărui tip în demersul didactic propriu zis. Trei cărţi ale lui C. Parfene, ,,Teorie şi analiză literară din 1993, ,,Analize şi interpretări literare”, din 1994 şi ,,Receptarea poetică”, din 1998 dau întreaga măsură a capacităţii analitice a autorului. Descoperim în aceste cărţi un comentator aplicat, deschis către universul literar privit din perspectivă modernă. Nu găsim decât rareori asemenea analize, închegate într-un sistem coerent, deşi fragmente ilustrative fac toţi criticii şi istoricii literari. Cronicele literare, 320

natală a urmat Liceul de Transporturi CFR Iaşi, absolventă din promoţia 1985. În prezent este studentă în anul II, cursuri la distanţă, la Fac. de Management a Universităţii „Spiru Haret”. A desfăşurat activitate profesională în domeniul economic, revizor contabil în cadrul RTFC Iaşi. Publicistic a debutat în revista „Cronica” în 1984. Debutul editorial a avut loc în 1997 cu volumul de poezii „Vămile sufletului”, prefaţat de Nicolae Turtureanu. A urmat „Pasărea confident”, iar în curs de apariţie se află volumul „Cărarea prin insomnie” şi „Dimineţi pentru Miruna”. A colaborat şi colaborează la „Convorbiri literare”, „Dacia literară”, „Poezia” (Iaşi) „Ateneu”, „Ramuri”, „Seculum”, „Apollo”, „Clepsidra”, „Est” etc. Este de asemenea prezentă în antologia „Poezia pădurii”, Ed. Orion Bucureşti şi „Voci lirice vasluiene”, apărută în 2006, editată de Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Vaslui. Lirica Violetei Pasat stă sub semnul eternei melancolii. Vocea lirică se adresează sieşi. Un glas din interior rosteşte cuvinte cu o încărcătură sentimentală care nu mai este la modă într-o vreme când postmodernismul consideră trăirile intime desuete. E o limpezime a sensibilităţii la tot pasul, nu se descoperă pe câmpul acesta nici o denivelare. Nu mai spunem că şi cuvintele sunt alese cu grijă ca nu cumva vreunul din ele să tulbure apele limpezi ale sufletului dăruit orizontului de aşteptare cu generozitate: „poetul dăruieşte /din când în când / vecinului de suflet / farmecul...”; „La pândă prin vămile sufletului / doar ochiul spălat de violetul razelor.” Nici momentele de tristeţe nu iscă revolte: „Pedepsindu-te, te grăbeşti / să întinzi în fereastră / cerşaful de lacrimi.” Fiorul dragostei e şi el plin de taină: „Te-alătură mie / precum înserarea în ograda / în care se agită lăstunii. ...braţul tău apărându-mă / ca un veşmânt mereu râvnit / aducător de tainică tresărire.” sau „Compromis, cuvântul va aştepta / ca însimgurat să apari. Târziu aminteşte-ţi doar uimirea.” Viaţa stă mereu sun semnul

recenziile nu epuizează subiectele, ci doar produc semnale. Analiza sau interpretarea unui text literar presupune o pregătire teoretică, o tehnică aplicativă, necesară descoperirii identităţii proprii. Cine se apleacă asupra analizelor şi interpretărilor profesorului Parfene descoperă o asemenea abordare. Întâlnim adevărate modele de analiză literară ale unor texte aparţinând scriitorilor canonici şi nu numai: M. Eminescu, I. Creangă, C, Hogaş, I Agârbiceanu, G. Bacovia, G. Ibrăileanu, T. Arghezi, L. Blaga, M. Sadoveanu, V. Voiculescu, O. Paler, M. Preda, Ştefan Aug. Doinaş, A. Buzura, M. Sorescu, dar şi Miguel de Cervantes, apoi, O. Goga, Tristan Tzara, M. Eliade, E. Ionescu, E. Cioran, C. Noica, N. Steinhardt, Nichita Stănescu, Cezar Ivănescu, M. Ciobanu, Mircea Cărtărescu. Am citat aproape toţi autorii trataţi în „Analize şi interpretări literare” ca să ne dăm seama că autorul abordează toate universurile estetice: clasice, romantice, neomoderniste şi chiar postmoderniste. OPERA: „Metodica predării limbii şi literaturii române în şcoală”, în colab. , 1972; „Literatura în şcoală”, 1977, ed. II, 1997; „Compoziţiile în şcoală”, 1980, ed. II, 1996; „Teorie şi analiză literară”, 1993; „Analize şi interpretări literare”, 1994; „Victor Ion Popa – eflorescenţa policromă”, 1995; „Receptarea poetică”, 1998; „M. Eminescu, note privind stilul publicisticii”, 2000; „Aspecte teoretice şi experimentale în studierea literaturii în şcoală”, 2000; a mai scris note, comentarii şi introduceri la antologiile: „Din Cartea Patriei”, 1976; „Cartea eroilor”, 1978. Este autor de manuale şcolare şi studii de metodică Referinţe critice: Paul Magheru, „Noţiuni de compoziţie şi stil”, 1991, p. 140; V. N. Ţigănuş, „Lumină lină. Discursul religios metaforic în poezia română”, 2001, p. 283-284; Florin Mihăilescu, în „Steaua”, 9, 1994; Marcel Crihană, în „Amurg sentimental”, 1, 1996; V. N. Ţigănuş, idem, 2, 2001; C. P. , în „The Word of Truth”, Canada, 1999; S. Bogdănescu, în „Dacia literară”, 2000; T. Pracsiu, în „Adevărul, Vaslui, 24 mai, 2001; alte referinţe critice au apărut în „Cronica”, „Limbă şi literatură”, „Revista de pedagogie”, „Gazeta învăţământului etc. Note: 1. C. Parfene, „Literatura în şcoală”, p. 67;

PASAT, Violeta, poetă. S-a născut la 9 septembrie, 1966 în localitatea Bogdăneşti, jud. Botoşani. După şcoala generală din localitatea 321

neprevăzutului. Stările de incertitudine stârnesc momente de meditaţie gravă. Într-o lume privită ca teatru, „Mai întâi, învaţă-ţi (sic) replicile / nu forţa nimic / totul în noi e ademenire... / În jur, toate s-au rânduit / într-un decor de teatru fabulos...” Poeta caută momente în care se autodefineşte în planul sublimului însă: „Păreavoi răbdătoare / cu-ndelungata zbenguială a trupului... grăbită voi urca pe trepte / spre găoacea timpului / spre odaia în care / sufletul meu / învaţă cuminte să zboare.” Nu lipseşte din poezia Violetei Pasat imaginarul de sorginte romantică: „frunzele cerului”, „grădini străvezii”, „puntea amiezii”, „ca o ploaie / alergând sub lujerul altei ploi”, „aşternut de lumină / dintr-o toamnă / inconfundabil de albastră.” Poate în volumele următoare vor fi sondate şi alte orizonturi lirice. Lirica intimă este bogat ilustrată. Nicolae Turtureanu observă că poeta „Violeta Pasat este o „vânzătoare de iluzii”. (1) Volumul din 2004, „Pasărea confident” e un pas înainte în lirica acestei poete. Meritul este acela de a găsi în orice împrejurare calea spre poezie. Tonul rămâne în orizontul de aşteptare a sublimului. Tema predilectă, dragostea privită ca zbor, având ca motiv aripa, e căutată şi descoperită în toate ungherele universului sondat cu o năvală de cuvinte încărcate de sugestii: „Pasărea ce te iubeşte / îţi va desena chipul / cu aripa. / Am să-ţi aduc cioburi culese / din oglinda mare a tăcerii.” Întâlnim în multe poeme o risipă de imagini sinestezice din care nu lipsesc pădurea, lanurile de rapiţă, adâncimea fântânii, salcâmii, toamna lungă, şarpele casei, drept simbol. Peste toate tronează însă pasărea-zbor. „Să fie mereu / un zbor de-o aripă / un zbor într-o îmbrăţişare.” sau „Învăţ să mimez monologul / fântânii săpate adânc / în lanul ce fuge / departe de sat.” Lectura poeziei Violetei Pasat e un nesecat izvor de linişti visătoare.

PASTIA, Mihai, traducător. S-a născut la 1 martie, 1860 la Huşi, jud. Vaslui şi s-a stins din viaţă la 16 iunie, 1928. A făcut şcoala primară în oraşul natal şi studiile secundare la Liceul Naţional din Iaşi. A funcţionat apoi ca învăţător în satul Curseşti, jud. Vaslui, unde l-a cunoscut pe Ioan Adam, împreună cu care a desfăşurat o bogată activitate de culturalizare a satelor. Din pricina atitudinii sale a fost transferat cu slujba în diferite locuri din ţară, ca să nu prindă rădăcini: Tulcea, Constanţa, Tg. Ocna, Huşi, Galaţi, Vaslui. Cum la sfârşitul sec. al XIX-lea se născuse o puternică mişcare antifeudală şi de emancipare a lumii satelor, M. Pastia este un exemplu grăitor de dăruire în numele unui ideal social înalt. Dacă la Curseşti, împreună cu Ioan Adam şi Spiridon Popescu a pus bazele unei biblioteci săteşti, într-o vreme când se căutau „instigatori”, cei trei intelectuali deveniseră incomozi şi „au fost împrăştiaţi pe la Galaţi, Tulcea, Constanţa, etc. Meritul lui Mihai Pastia este acela de a fi înfiinţat în satele din jud. Vaslui un mare număr de şcoli pentru adulţi (mai mult de 80). La Curseşti a deschis prima bibliotecă sătească, dar se pare că e o premieră pe ţară (pe regat). A debutat în „Monitorul” de Iaşi în 1887, unde a publicat istorioare cu tâlc, intitulate, de fiecare dată, „poveste”, apoi cu titluri mai semnificative: „Vrabia mălai visează”, „În numele lui Dumnezeu şi al Voinţei Naţionale”, „La ce-s buni boierii?”, „Din ţara oamenilor slobozi”, „Din ţara orbilor” etc. În aceste texte comice, ironice, satirice apar personaje alegorice împrumutate din tradiţia folclorică, distribuite în parabole: Dumnezeu, Sf. Petru, Dracul, Păcală, Impăratul Roşu, Flămânzilă, Prostu etc. A inventat şi personaje mai puţin reuşite: Sfânta Fericire, Făt-Frumos cel nou, aspiraţii ale socialismului utopic de atunci. Poveştile lui Mihai Pastia erau gustate de publicul cititor iar meritul lor a fost acela de a fi răspândit idei progresiste. Din ele se desprind hazul şi ironia la adresa „duglişilor

Opera: „Vămile sufletului”, „Cronica”, 1997; „Pasărea confident”, „Orion”, Buc. , 2004 Referinţe critice: N. Turtureanu, coperta a 4-a la vol. „Vămile sufletului”; Radu Cârneci, pref. la vol. „Pasărea confident”, 2004; Dan Ravaru, în „Clepsidra”, nr. 15, 15 iunie, 1998 („Cu Violeta Pasat prin „Vămile sufletului”); Th. Codreanu, pref. la „Voci lirice vasluiene”, 2006, p. 5-12.

322

umbrelor”, 1946; I. Ionescu Johnson, „Însemnările unui marinar”, 1956; Lăzăreanu, „Glosse”, I-II, f. a.; „Scrisori către Ibrăileanu”, I-III, f. a. ; Z. Ornea, „Poporanismul”, 1972; M. Straje, „Dicţionar de pseudonime”; Gh. S. Ştefănescu, „Pedagogul M. Pastia”, în „Cronica”, 39, 1979; V. Grigoraş, „Fragmente...”; Tr. Nicola, „Valori spirituale vasluiene”, 2001 etc.

împărăteşti”, textele au demascat inegalitatea şi corupţia aparatului de stat burghez din epoca destul de tulbure în care a trăit autorul. În 1893 publica sub pseudonimul Cara Murat un articol intitulat „Armindeni”, închinat sărbătoririi zilei de 1 Mai, într-o vreme când mişcarea socialistă din România se radicalizase. M. Pastia a colaborat la „Evenimentul literar”, „Adevărul”, „Munca”. A editat la Galaţi publicaţiile: „Ecoul”, „Avântul”, „Calendarul pozitivist”, „Învierea” „Votul universal”, având de fiecare dată atitudini tranşante. După 1890 s-a dedicat traducerilor, rămase din păcate prin manuscrise. A tradus din Jules Verne şi a publicat pagini interesante în „Comoara tinerimii”. În prima parte a activităţii sale a activat în mişcarea socialistă, fiind un factor important. Legat de această mişcare, Mihai Pastia semna un protest împotriva poliţiei care încălca drepturile de întrunire, apărut în „Monitorul” din dec. 1887. Semna de asemenea ca reprezentant a „partidei muncitorilor” alături de V. G. Morţun, I. Nădejde, V. Lateş şi alţii o „proclamaţie către ţărani” la începuturile mişcărilor acestora din continuat 1888. Din această pricină au persecuţiile din partea autorităţilor şi M. Pastia a fost mutat ca institutor în localităţile enumerate mai sus. Numele adevărat şi pseudonimele sale (Cara Murat, I. Vareş, Urzică) apăreau des în presa de orientare muncitorească a vremii: „Munca”. După 1900 abandonează mişcarea socialistă şi se angajează în curentul poporanist din jurul „Vieţii româneşti”. De altfel, de la apariţia ei a lucrat ca administrator al revistei.

PAŞA, Natalia A, traducătoare, poetă. S-a născut la 26 august 1888 la Bârlad şi s-a stins din viată la Bucureşti în 1951. Tatăl era Atanasie Paşa, iar mama, Ruxanda, era fiica lui Gheorghe Philippide, fratele cunoscutului filolog, Alexandru. Natalia a urmat cursurile Şcolii primare de fete nr. 1 (azi Şcoala Generală nr. 4) între 1895- 1899. A continuat să înveţe la Externatul de fete „N. R. Codreanu” din oraşul natal, între anii 18991904. Ca elevă era dotată la matematică. Din Bârlad a plecat la Bucureşti şi a continuat studiile liceale la „Şcoala Secundară de fete gr. II”. După absolvire a urmat studii superoare la Fac. de Litere şi Filosofie, secţia Istorie-Geografie a Universităţii din capitală. În timpul studiilor a fost remarcată de N. Iorga care i-a publicat lucrări de istorie în „Analele Academiei”. În timpul, studenţiei a lucrat ca profesor suplinitor, ca să-şi poată asigura existenţa materială. Şi-a luat licenţa în Geografie în 1913, capacitatea în 1916, dar a refuzat postul de asistent universitar la Cluj, oferit în 1919. A funcţionat ca profesor la Şcoala Normală de fete „N. R. Codreanu” şi la Liceul de fete „Iorgu Radu” din oraşul natal. A purtat o bogată corespondenţă cu N. Iorga, G. Topârceanu şi s-a bucurat de prietenia lui Petre Constantinescu-Iaşi. A activat în cadrul Societăţii literare Academia Bârlădeană şi a colaborat la „Graiul nostru”, „Răzeşul”, „Scrisul nostru”. În 1930 s-a transferat la Turnu Măgurele ca profesoară la Şcoala Normală de fete unde, a funcţionat până la pensionarea din 1948. Cu pseudonimul Sylvia Pan a mai colaboral la „Adevărul literar şi artistic”, „Convorbiri literare”, „Gândul nostru”,

OPERA: „Vrabia mălai visează”, în „Munca”, 28, 1891; „În numele lui Dumnezeu şi al Voinţei Naţionale”, idem, 31, 1891; „La ce-s buni boierii”, „Calendarul...”, 1892; „Armindeni”, în „Munca”, 8, 1893; „Pătărăniile lui Flămânzilă”, idem, 12, 1893; „Din ţara oamenilor slobozi”, ibidem, 19, 1894; „O inspecţie şcolară”, în Evenimentul, 16, 1894; „Domniţa Viorica”, în „Curentul nou”, 3, 1906; „Şcoala de adulţi”, idem, 5, 1906; „Păţaniile lui August cel Prost” în „Comoara tinerimii”, 1-3, 1905; Jules Verne, „Trenul accelerat al viitorului” idem, 13, 1906 etc, etc. Referinţe critice: „Serenitatea lui Mihai Pastia”, în „Muncitorul”, 16, 1889; „Anuar oficial”, Ministerul Instrucţiunii şi al Cultelor”, 1908, 1910, 1912; Dafin, „Figuri”, IV, p. 51-54 ; Sidonia C. Hogaş, , „Tataia”, 1940; Ionel Teodoreanu, „Masa

323

„Însemnări ieşene”, „Însemnări literare”, „Ţara de Jos”, „Zări senine” etc.

Scriitorul Ion Patriche şi-a încercat pana şi în poezie sau proză. Este autorul unui volum de poezii intitulat „Metamorfozele iubirii” şi a unui roman scris în tinereţe, „Păcatele iubirii”, stând sub semnul unui romantism juvenil. Poezia sa nu se înscrie în curentele moderne, mai precis, poetul scrie o poezie a simţirii, a sentimentului trăit, a intruziunii romantice. Tema fundamentală a volumului citat mai sus este iubirea cu motivele ei cunoscute, recurente. Nu s-ar putea spune că este influenţat de un poet cunoscut anume, el scrie poezie şi atât. Cultivă poezia cu formă fixă, deci clasică, rondelul, sonetul. Volumul este structurat pe trei trepte ale vârstei din care reţinem „Metamorfoze”, „O viaţă de om” şi „Antiteze”. Romanul „Păcatele iubirii” publicat 1n 2003 este, cum s-a mai afirmat, o scriere adolescentină, rămasă la stadiul când a fost scrisă, nefinistă de scriitorul matur. Probabil că, dacă ar fi intervenit, ar fi stricat mult din farmecul infantil al aceluia care avea atunci o altă percepţie a lumii. S-ar putea rezuma substanţa epică la un fragment din prefaţa semnată de C. Jomir. „Autorul promovează prin personajul Noici o morală crptică francă, dar mai puţin raţională. Să nu exagerăm. Parcurgând romanul, dăm de un Noici timid, modest, calm şi fremătător de inteligent (era fizician, cercetător); toate aceste calităţi topindu-se într-un fel de bunătate larg deschisă către inimile oamenilor”. (1) Romanul e scris la persoana I, dezvăluind o naraţiune subiectivă, dar întâlnim şi pasaje de naraţiune obiectivă, omniscente. Textul pare vioi şi alert, lectorul este ajutat în bună măsură şi de spontaneitatea naratorului. Umoristul şi epigramistul Ion Patriche şi-a publicat epigramele şi catrenele în culegeri editate de Cenaclul umoriştilor: „Plecat-am nouă din Vaslui”, din 1996 şi „Satana în minijup” din 2000. Producţia proprie a fost adunată în volumul „Umorul s-a născut la Vaslui” (Patriche nu e un maestru în alegerea titlurilor cărţilor sale) din 1998. Reţinem o epigramă memorabilă: „Unui cuplu: E de kinogramă / Ce am să vă spun: / El – mai are-o damă, / Ea – doar un nebun.” (2) Ion Patriche a fost o prezenţă agreabilă în peisajul literar vasluian.

OPERA: (creaţia literară a acestei autoare nu a fost adunată în volume); „Dorinţa”, „Melancolie”, în „Însemnări ieşene”, 1919; „Scrisoare”, în „Ţara de jos”, 1924; „Melancolie”, „Amurg”, „Pădurea”, „Visurile”, „Am cucerit”, „Viscolul”, „De profundis”, poezii, au apărur în „Scisul nostru” în 1929; a tradus din Fr. Mistral, tot în publicaţii. Bibliografie de referinţă: M. Straje, „Dicţionar de pseudonime”, 1973, p 513; x x x „Dicţionar cronologic”, 1979, p. 338; I. Hangiu, „Presa literaraă... II, 1968, p. 425, 494; Tr. Nicola, „Valori...”, 5, p. 471-472.

PATRICHE, Ion, poet, epigramist, prozator. S-a născut la 24 oct. 1941 la Vaslui. După şcoala primară şi elementară, a urmat studii medii la Liceul M. Kogălniceanu din oraşul natal şi studii superioare la Institutul Politehnic din Iaşi, Facultatea de Electrotehnică, licenţiat din anul 1964. A fost repartizat în industrie şi a îndeplinit diferite funcţii în specialitate la Fabrica de Rulmenţi din Bârlad, între anii 19661974, apoi a intrat în sistemul de învăţământ, când şcoala românească „se mecanizase şi se electronificase” foarte serios şi era nevoie de profesori ingineri. A lucrat mai întâi ca profesor şi apoi director la fostul Liceu Electrotehnic din Vaslui până în 1976. Scurtă vreme a lucrat la Liceul de Contactoare din Buzău, după care, întors în urbea natală, a predat la Liceul nr. 4 din Vaslui, „Ion Mincu”, până la pensionarea din 2002. S-a stins din viaţă în anul 2004. A debutat în ziarul „Rulmentul” din Bârlad în 1967 şi a colaborat la „Vremea nouă”, „Ateneu”, „Cronica”, „Adevărul”, „Coordonate bârlădene”, „Jurnalul de Vaslui”, „Ethos”, „Urzica” etc. Este unul din fondatorii Cenaclului umoriştilor din Vaslui. E prezent în volume colective publicate sub auspiciile cenaclului: „Plecat-am nouă din Vaslui”, „Satana în minijup”. Un volum propriu de epigrame, intitulat „Umorul s-a născut la Vaslui” a apărut în 1998 la Ed. Cutia Pandorei. În specialitate este autorul a trei invenţii.

OPERA: „Plecat-am nouă din Vaslui”, în colab. , 1996; „Satana în minijup”, în colab. ,2000; „Umorul

324

s-a născut la Vaslui”, epigrame, 1998; „Metamorfozele iubirii”, versuri, 2003; „Păcatele iubirii” roman, adolescentin, 2003. Referinţe critice: P. Necula, M. Ciobanu, „Dicţionarul...”, Vasilica Grigoraş, „Fragmente...”, C. Jomir, prefaţă la romanul „Păcatele...” Note: 1. „Păcatele tinereţii”, p. 5; 2. „Plecat-am nouă din Vaslui”, p. 127

Augustin s-a stabilit la Bârlad, alăturându-se altor ardeleni poposiţi pe meleaguri moldave. La Bârlad a fost profesor la Liceul „Codreanu” şi a colaborat la „Paloda”. În 1901 s-a reîntors în Transilvania, a devenit redactor al „Gazetei de Transilvania” şi a dovedit reale aptitudini de ziarist. În acelaşi timp a tradus din Cehov, J. Meredith, H. Sinkiewicz, Guy de Maupassant, E. A. Poe, D’ Anunzio, H. C. Andersen, ca să-i numim doar pe cei mai importanţi, din 26 de autori. A fost preocupat de viaţa teatrală braşoveană şi a spijinit montarea unor spectacole. În 1906 a renunţat la redacţia „Gazetei de Transilvania” şi a devenit redactorşef al ziarului „Lupta”, până în 1907. A îndeplinit apoi posturi funcţionăreşti: interpret şi secretar al Consulatului României, consul la Consulatul Român. În 1916, Paul Augustin a venit la Bucureşti şi a fost trimis vice-consul la Bruxelles (1917), unde a rămas până în 1918, apoi la Copenhaga, în aceeaşi funcţie, până în 1919. A fost disponibilizat, dar numit consilier la o comisie internaţională pentru reglementarea unor probleme de graniţă cu Ungaria. În 1920 a fost numit înalt funcţionar în Ministerul Industriei şi Comerţului. Viaţa zbuciumată i-a zdruncinat sănătatea. A murit la Cluj unde i s-au organizat funeralii naţionale.

PAUL, Augustin, traducător, poet, istoric literar. S-a născut în com. Letea jud. Sălaj la 21 februarie, 1866 şi s-a stins din viaţă la 2 februarie, 1921. A urmat cursurile şcolii primare în localitatea Şomcuţa-Mare, primele două clase, iar următoarele, în cadrul Gimnaziului RomanoCatolic din Baia Mare din 1874. S-a mutat însă şi de la Baia Mare, la Beiuş. Acolo a făcut cursurile liceale şi s-a impuns ca un elev eminent, pentru care a fost recompensat cu o bursă de 50 de florini din patrea Fundaţiei Papp. La îndemnurile lui Iosif Vulcan, a început activitatea literară încă de când era elev. După absolvirea liceului s-a înscris la Fac. de Teologie a Universităţii din Budapesta şi a urmat cursurile acesteia între anii 1885-1889. Pentru a se întreţine material a fost nevoit să dea meditaţii. Încă din timpul studenţiei a făcut traduceri din literatura franceză şi germană şi le-a publicat sub pseudonime în „Gazeta de Transilvania”. Între anii 1889-1893 a frecventat cursurile în limba germană ale Fac. de Filologie a Universităţii din Graz, Austria. A continuat să colaboreze la „Gazeta de Transilvania”. A refuzat o catedră la liceul din Beiuş şi a părăsit Ardealul. A trecut în regat, aşa cum au făcut G. Coşbuc şi L. Rebreanu. Ministerul Instrucţiunii Publice şi Cultelor i-a aprobat dreptul de a preda limba germană la şcolile din Regat. Doi ani, între 1893-1895 a predat limba germană la Liceul „N. Bălcescu” din Brăila şi în acest timp a continuat să colaboreze la cunoscuta revistă transilvană cu articole legate de mişcarea muncitorească. După o scurtă vreme în care a funcţionat ca profesor la Focşani, Paul

OPERA: „Despre cel mai mare poet al românilor, V. Alecsandri”, în „Gazeta de...”, sept. 1892; „Suveniruri de la manevre”, în „Familia”, aprilie, 1893; „Din ţara verde”, idem. ,iunie, 1893; „La France Juivre”, de Drumont, în „Gazeta...”, aug-sept. , 1893; „Epistolă către amici”, idem, iulie-aug. , 1893; „Dojenele conjugate ale Doamnei Scoică” de D. W. Jerrold, ibidem, sept. – oct. , 1893; „Ion Popescu, Viaţa şi activitatea prof. ardelean”, în „Calendarul Minervei”, 1901; „Între Someş şi Prut”, 1905; „Reprezentaţie – Protest – Propunere”, în „Gazeta de...”, iunie, 1905; „Dracul la şcoală”, povestire populară după Konrad von Bolanden, Blaj, 1906 etc. Referinţe critice: x x x în „Sămănătorul”, 3, 1903; N. Iorga, Ist.lit. române”, II, 1934, p. 79; Gh. Vrabie, „Bârladul cultural”, 1938, p. 78, 135; I. E. Torouţiu, „Studii şi documente literare”, XII, 1940, p. 74-75; Emil Isac, „Augustin Paul”, în „Opere”, 1946; p. 278-279; M. Straje, „Dicţionar de pseudonime”, 1973, p. 36; S. Puşcariu, „Memorii”, 1878, p. 249; „Scrisori către N. Iorga”, II, 1979, p. 26, 363; N. Iorga, în „Sămănătorul”, 17, 1905; M. Popa, „Tectonica genurilor literare”, 1980; S. Puşcariu, „Braşovul de altădată”, 1977; idem, „Memorii”,

325

1978, p. 249; Iacov Antonovici, „Un dascăl ardelean la Bârlad”, 1928 ( apărută la Huşi) etc.

periodice: „Adevărul literar şi artistic”, „Albina”, „Kalende” „Argeş”, „Urzica” „Păcală”, „Meritul cultural”, „Gazeta literară”, „Convorbiri literare”, „Tribuna României”, „Piţigoiul”, „Universul literar”, „Graiul nostru” (Bârlad), „Epigrama”, „Revista literară”, „Tomis”, „Orizont”, „Răzeşul” etc.

PAVELESCU, Mircea Vg, poet, prozator, traducător, epigramist. S-a născut la Iaşi la 14 octombrie, 1908 şi s-a stins din viaţă la 11 iunie, 1980 la Bucureşti. Era nepotul lui Cincinat Pavelescu, tatăl său fiindu-i frate celebrului epigramist. Cum tatăl a fost mutat cu serviciul la Bârlad, fiul a făcut şcoala primară şi cursurile secundare la Liceul „Gh. R. Codreanu”, primele 6 clase, iar pe următoarele două şi examenul de bacalaureat la Liceul „Sf. Sava” din Bucureşti, când familia a revenit în capială. La Liceul „Sf. Sava” a avut ca profesor pe cunoscutul critic de întâmpinare, Pompiliu Constantinescu. În timpul studiilor la Bârlad a debutat în presa locală cu poezii lirice, încurajat fiind de profesorul lui de l. franceză Virgil Duiculesu, el însuşi scriitor. La Bucureşti a colaborat la „Viaţa literară”, „Vremea” şi alte publicaţii. Tot în capitală a avut prilejul să cunoască mari scriitori, a avut colegi, scriitori de mai târziu (Eugen Ionescu). După absolvirea liceului, Mircea Pavelescu a urmat Academia Navală (1931-1933) dar nu a practicat specialitatea obţinută prin studii. S-a dedicat publicisticii. A fost redactor la „Urzica”. A debutat în presa naţională în 1926, în „Universul literar”. Versurile lui M. Pavelescu sunt „uşoare” (Marian Popa), agreabile însă, în volumul de debut din 1938, „Pasărea Paradisului”. De aceeaşi natură sunt versurile din volumele următoare. În schimb, epigramele, parodiile, satirele publicate în presa umoristică sunt incitante şi remarcabile uneori. „Arca lui Noe” şi „Ursuleţul călător”, sunt cărţi pentru copii. A tradus din scriitorii ruşi (era la modă), dar şi din umorişti minori. (1) A colaborat chiar la „Bilete de papagal” a lui T. Arghezi pe care l-a cunoscut atunci. Cu nume propriu şi pseudonime (Pavel Mihăileanu, Glanca Pena, Piric) a colaborat la un număr mare de

OPERA: „Pasărea paradisului”, 1938; „Aventurile unui ştrengar din Paris în jurul lumii”, de Louis Bounsar, trad. ,1939; V. Korolenco, „Opere alese”, nuvele, trad. , 1955; V. Karbovskaia, „Persoane străine”, nuvele, trad. , 1962; „Manual de prozodie pentru uzul artiştilor amatori”, 1964; „Arca lui Noe”, 1969; „Ursuleţul călător”, 1969; „Victor Sivetidis”, „fabule”, trad. , 1970; „Invitaţie la luciditate”, f. a. ; „Povestea tigrului”, trad., 1980 etc. Referinţe critice: L. Predescu, „Enciclopedia...”, p. 644; G. Călinescu, „Istoria...”, p. 619; Tudor Vianu, „Bibliografia literaturii române”, 1965, p. 473; I. Hangiu, „Presa literară...”, II, 1968, p.439; G. Călinescu, „Istoria... compendiu”, 1968, p. 368; M. Straje, „Dicţionar...”, 1973, p. 528; Ov. S. Crohmălniceanu, „Literatura...”, vol. II, p. 20, 431; M. Popa, „Dicţionar...”, 1977, p. 413; M. Popa, „Comicologia...”, 1975, p. 352; Crevedia, „Epigramişti români de ieri şi de azi”, 1975, p. 147, 153; „Dicţionar cronoligic...”, 1979; p. 259, 403; I. hangiu, „Dicţionarul presei...”, 1987; Tr. Nicola, „valori...”, 455 etc. Note: Marian Popa, „Dicţionarul...”, 1977, p. 413;

PĂRERI, ziar de informaţii comerciale, culturale, literare. A apărut la Bârlad în perioada 25 sepembrie, 1932 – ianuarie, 1933. Era o publicaţie săptămânală ctitorită de N. V. Munteanu, director şi V. Blănaru, M. Schwartz, redactori. A mai colaborat M. Negreanu. Existenţa publicaţiei a fost efemeră, dar a constituit un punct de plecare pentru publicaţiile având legătură cu titlul. Referinţe bibliografice: I. Hangiu, „Dicţionar al presei literare...”, 1987, p. 402.

PĂRERI TUTOVENE, a doua serie, ziar independent democrat. A apărut ca un ecou al „Păreri” –lor din anul 1932, de data aceasta cu o existenţă mai îndelungă, între 1944 -1949. Printre colaboratori îi găsim de data aceasta pe bârlădenii de altă dată, aflaţi la vîrste înaintate: G. Tutoveanu, G. Nedealea, dar şi mai tânărul în afirmare atunci, Ion Hobana. Conţinutul 326

literar şi cultural era mai neînsemnat Noua serie a „Părerilor...” a apărut imediat după revoluţia din 1989, ca să înnoade tradiţia. Şi de data aceasta avem de a face cu un ziar social, politic, dar şi cultural pe ici pe colo. Caratcterul cultural este dat de colaboratorii în mare parte profesori. Primul număr a apărut la 20 aprilie 1990 având ca director pe Aurel Gavan. Redactorii coordonatori care s-au perindat, până la încetarea apariţiei din 2005, au fost: George Irava, Vasile Rugină, Gruia Novac, Constantin Niţuc, Cătălin Angheluţă, Corneliu Pleşu, Nicolae Mitulescu, Petruţa Chiriac. Printre numeroşii colaboratori, amintim: Virgil Giuşcă, Serghei Coloşenco, Constantin Teodorescu (editorialist), Oltea Răşcanu-Gramaticu, Elena Monu, Gheorghe Clapa, Corneliu Filipescu, Nicolae Botezatu, Cezar Stegaru, Mihai Luca, Teodor Pracsiu, Laurenţiu Chiriac, Mioara Popa etc. Activitatea publicistică este foarte bogată şi chiar dacă literatura, în general, nu a ocupat primul loc, se găsesc suficiente texte care merită o deosebită atenţie. Astfel, Valentin Negre publică deseori epigrame inspirate. Poezie semnează C. Băbâi, C. Iftenie, Virgil Poiană, Valeria Petcu-Câşlaru, Loredana Chiriac etc. Nu lipsesc nici comentariile cu caracter literar. Ştefan Secară semnează articolul , „Centenarul presei literare bârlădene – Făt-Frumos”, august, 2004, nr. 768. Cronică literară publică Ioan Baban; în şapte numere consecutive a publicat un amplu studiu la cartea lui Th. Codreanu, „Caragiale – Abisal”, în nr. 762-768. George Irava semnează articolul „Cartea scrisă cu sufletul”. Daniel Dragomirescu semnează: „Un roman despre destinul unui bârlădean” (o cronică la romanul „Tărâmul interzis” de Ioan Baban), „Ioan Baban – O istorie ciudată”, nr. 591 şi „Proza lui Corneliu Bichineţ”, în nr. 604. În aceeaşi serie se înscrie evocarea „Un corifeu al Teatrului Bârlădean împlineşte 75 de ani, Cristian Nacu”, semnată de Nicolae Mitulescu în nr. 591 şi eseul „Eminescu – suferinţele omului”, I – II, semnat de Alexandru Olaru, în nr. 658- 659. Doi cunoscuţi istorici bârlădeni publică ample studii: Oltea Răşcanu-Gramaticu publică o lungă serie de articole intitulate „Fascinanta Asia minor” începând cu nr. 762 şi „120 de la naşterea lui Vasile Pârvan” în nr. 656. Gheorghe Clapa semnează studiile „Bârladul în

a doua jumătate a veacului al XX-lea”, seria „619 august 1601, Câmpia Turzii, asasinat politic” în nr. începând cu 766, „Muzeul Vasile Pârvan”, în nr. 769 sau evocarea „Nicolae Milescu-Spătarul” din nr. 617. O cronică anonimă se raportează la volumul de microeseuri al lui Simion Bogdănescu, „Spic de idei” în nr. 601. Mioara Popa semnează „Profeţiile lui Nostradamus” în nr. 769. Serghei Coloşenco semnează o lungă serie de careuri rebus cu temă, intitulate: „O scrisoare pierdută”, „Stele eminesciene”, „George Lesnea” etc. La rubrica revista revistelor semnează Petruţa Chiriac (nr. 570), Corneliu Filipescu (nr. 617), Elena Olteanu (nr. 604), Gheorghe Clapa (nr.659). Constantin Teodorescu a semnat editoriale: „Bogaţi şi curaţi” (nr. 649), „Satul şi tranziţia românească” (nr. 655, dar şi un eseu cu caracter literar la rubrica intitulată „Cartea care

rămâne”, „George Gană, Melancolia lui Eminescu” (nr. 659). Observaţiile şi notaţiile de mai sus s-au raportat la un număr limitat de exemplare din „Păreri tutovene”. Ar fi imposibil de inventariat totul. În anul 2002 ziarul sărbătorea apariţia celui de al 600-lea număr. Din păcate, din pricina aceloraşi nevoi financiare publicaţia a încetet să apară în 2004. Bibliografie de referinţă: Colecţia ziarului „Păreri tutovene” din 2002-2003; I. Hangiu, Dicţionar al presei literare româneşti”, 1987, p. 402.

PĂSCULESCU, Nicolae, folclorist. S-a născut la 20 decembrie, 1869 în localitatea Orlea, jud. Olt. Nu se cunoaşte locul şi anul morţii sale. După studii primare şi secundare din părţile natale, a făcut studii superioare la Fac. de Litere a Universităţii din Bucureşti, licenţiat fiind în 1899, an în care a fost numit profesor, funcţionând pe perioade scurte în localităţi foarte diferite din punct de vedere geografic. A 327

fost profesor la Târgovişte (1899-1904), la Brăila (1904-1905), la Galaţi (1905-1906), la Pomârla, jud. Botoşani (1906), Tulcea (19061907) şi, în sfârşit, la Huşi din 1907 până la pensionare, că după aceasta dată se poate vorbi doar de activitatea lui de culegător de folclor şi publicist. A colaborat la revista „Telegraful român”. N. Păsculescu este autorul unei foarte apreciate culegeri folclorice, intitulată „Literatura populară românească” în care a adunat un material de o bogăţie rară. În ea se găsesc texte culese din circa 30 de arii folclorice. Ion Bianu aprecia că lucrarea are o însemnătate deosebită, e „de o mare valoare” (1) În acest volum, autorul a adunat: 61 de balade (superstiţioase, solare, istorice, haiduceşti, domestice), 66 de colinde (la fereastră, de familie, de bărbat, de boieri mari, de băiat, de flăcău, de fată mare etc, etc); se mai găsesc 12 pluguşoare, 5 vasilici, 2 sorcove, 6 conocării, 56 descântece, 250 de proverbe şi zicători, 750 de ghicitori. Nu numai baladele ci şi celălalt material folcloric provine dintr-o arie foarte largă, pe unde a trecut autorul ca profesor. I. Datcu afirmă că G. Dem. Teodorescu a făcut clasificarea de mai sus. (2) După cum s-a mai afirmat, lucrarea este masivă, are circa 400 de pagini. Cele mai multe dintre texte sunt originale. După apariţia volumului în 1910, N. Păsculescu a continuat să adune materisl folcloric, dar textele respective (spune I. Datcu) au fost însuşite de Gh. I. Tăzlăuanu, fost elev de-al lui Păsculescu la Liceul din Huşi. Acesta le-a publicat în masiva culegere „Comoara neamului”.

şcoala primară finalizată în localitatea natală în anul 1893, a urmat Liceul „Gh. R. Codreanu” din Bârlad, până în anul 1900. Aceste date sunt oferite de Tr. Nicola în „Valori spirituale tutovene”, vol. V. 2001. V. Grigoraş susţine (în „Fragmente de spiritualitate românească”, 2001) că V. Pârvan a urmat primele două clase primare la Bereşti, jud. Galaţi, iar ultimele două clase la Şcoala de băieţi nr. 6 din Bârlad, iar cursurile liceale la Vaslui (1900). După Ion Vartic, autorul microportretului din DSR, (1) V. Pârvan a urmat secţia clasică a Liceului „Codreanu” din Bârlad, 1893-1900. În 1904 a devenit licenţiat al Fac. de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, iar între 1904-1909 a fost bursier în Grmania la Jena şi Berlin, unde a obţinut şi titlul de doctor al Universităţii din Breslau, în 1908. A debutat publicistic în „Noua revistă română” în 1900, iar în 1909 a debutat editorial cu volumul „Marc Aurelius, Verus Caesar şi L. Aurelius Commodus”. Volumul deschide perspectiva istorică şi filosofică a lui Vasile Pârvan care între timp devenise cadru universitar, urcând rapid treptele ierarhiei didactice. În 1909, la numai 27 de ani, era deja profesor. În 1910 era director al Muzeului Naţional, iar în 1911, membru al Academiei române. În 1913 a fost unul din fondatorii Institutului Sud-Est European, iar în 1920 era director la Şola Romena de la Roma. În timpul scurtei sale vieţi a colaborat la „Convorbiri literare”, „Epoca”, „Luceafărul”, „Neamul românesc” „Sămănătorul”, „Voinţa naţională” „Tribuna poporului” etc. A iniţiat şi condus publicaţii proprii: „Ephemeris Dacoromania”, „Diplomatorium italium”. Este părintele arheologiei româneşti. Se spune că în prelegerile sale, V. Pârvan „se adresa tinerei intelectualităţi, creând o şcoală istorică proprie, cu discipoli iluştri”. (2) În 1919 publica studiul „Ideile fundamentale ale culturii sociale contemporane” în care pune problema culturii sociale presupunând „cultivarea maselor” şi „socializarea personalităţilor”. (3) Tot în 1919, cu ocazia numirii sale ca profesor de istorie

OPERA: „Literatura populară românească”, Buc. 1910. Referinţe critice: x x x în „Luceafărul”, 1-16 iulie, 1910; x x x N. Păsculescu, Literatura....”, în „Ion Creangă”, 8 august, 1910; G. P. „N. Păsculescu, Literatura...”, în „Viaţa românească”, 9 sept. 1910; x x x „Literatura... de N. Păsculescu”, în „Viaţa nouă”, 11, 1910; I. Datcu, „Dicţionarul etnologilor români”, 1998. Note: 1, 2. Iordan Datcu, op. cit. p. 149.

PÂRVAN, Vasile, istoric, eseist şi filosof al culturii. S-a născut la 28 septembrie, 1882 în satul Perchiu, com. Huruieşti, fostul jud. Tecuci, azi Bacău. Era fiul unui învăţător, Andrei Pârvan şi al Aristiţei (n. Chiriac). După 328

antică la Universitatea din Cluj, a rostit o prelegere „inaugurală” intitulată „Datoria vieţii noastre”, în care se arăta a fi un adept al cultivării unui tip de intelectual integru, „de mare nobleţe morală”. (4) La Universitatea din Bucureşti, a prezentat în 1920 prelegerea despre „Ritmul istoric”. Alături de cursurile de istorie antică, a vorbit şi despre istoria religiilor („Doctrinele salvării”) dar şi despre „Originea dramei antice” sau despre „Istoria gândului liric în lumea mediteraniană” în 1922. Lucrările de strictă specialitate au stat alături de eseuri privind filosofia culturii, de estetică, a ţinut prelegeri şi discursuri comemorative cuprinse în volumul „Idei şi forme istorice” din 1920 şi „Memoriale” din 1923. Opera istorică monumentală, „Getica” apare în 1926. Cercetând civilizaţiile trecute, V. Pârvan închina un elogiu geniului uman. Se află multă sensibilitate în studiile sale, prezentarea trecutului fiind, după părerea lui Ion Vartic, un „act ritualic”. Pasje întregi din cărţile lui V. Pârvan sunt poematice: „Tu, Clio, încălzeşti cu focul tău trupurile de demult ale adormiţilor şi îi faci iarăşi vii.” (5) Adevărate imnuri funebre închină istoricul trecutului. „Memorialele” din 1923 au un registru dublu: solar-lunar; nocturndiurn. Vibrează în paginile sale atmosfera mitologică, iar omul este acela care însufleţeşte preajma. Memorialistul face apel la adresarea imnică. Interesant e faptul că toate paginile acestea sunt trezite parcă de gândul morţii: „va fi şi acolo soare, ori va fi întuneric?” (6) M. Eliade consideră că V. Pârvan constituie „momentul apolinic al culturii noastre”. Cu toate acestea, istoricul era sobru, nu se confesa, ori o făcea rar. Se spune că ar fi lăsat prin testament ca manuscrisele şi scrisorile particulare încărcate de subiectivism să fie arse. „În principiu, el şi-a cenzurat întotdeauna voluptatea mărturisiii intime. Totuşi unele personaje istorice sunt prezentate ca într-un joc de oglinzi, ele reprezentând drama existenţială, neliniştea spirituală a memorialistului. În „Anaximandros” şi „Idei în forme istorice”, autorul expune ideile despre naşterea tragediei, avansând o ipoteză proprie privind etapele evoluţiei acestei specii literare, corespunzând evoluţiei umane. Astfel epoca în care au apărut epopeele homerice este considerată „copilăria omenirii”, caracterizată prin inocenţă; al doilea

moment, marcând maturitatea „lumii eroice”, este ceea ce numeşte el, a „individualizării lumii” când indivizii încep „a se simţi pe ei, fiecare în parte începuseră a trăi liric”. Când un individ se desprinde din mulţimea compactă şi se manifestă deosebit faţă de ceilalţi, apare eroul tragic, alături de „corul celor naivi, al mulţimii cu suflet mic”. (7) Solitudinea e destinul eroului tragic care trăieşte drama neputinţei comunicării: „vei fi singur: în iubire,

în suferinţă, în moarte”. Savantul realizează aici ceea ce numeşte „dialog platonic” trăit de eroul său, Anaximandros şi el reprezintă „mitul pătimirii perpetue.” V. Pârvan stabileşte o relaţie dintre liric şi dramatic manifestată mai ales în momentele de înaltă tensiune înterioară a personajelor tragice (Oreste, Casandra). În acele momente, personajele trăiesc o „aspiraţie deznădăjduită”, ceva ce „depăşeşte puterea de înţelegere a corului”. „Marea iluminare interioară e necomunicabilă. Doar slabe reflexe ale ei se pot prinde în clipe binecuvântate în Zbuciumul formele de stil liric...”(8) personajului tragic devine „iniţiere întru tăcere”, „cântecul funebru al morţii tăcute”. Se prefigurează aici sugestii lămuritoare şi pentru tragedia modernă. V. Pârvan consideră 329

„Idealul clasic al omului”, 1934; idem, „Jurnal”, 1961; V. Băncilă, „Tragicul lui Pârvan şi tragiculmodern”, 1937; idem, în „Luceafărul”, 27, 1977; N. Bagdasar, „Vasile Pârvan în Istoria filosofiei româneşti”, 1940; G. Călinescu, „Istoria...” ; idem, „Ulisse”, 1967; Al. Dima, „Gândirea românească în estetică”, 1943; R. Vulpe, în „Luceafărul”, 2, 1966; Dan Botta, „Scrieri”, IV, 1968; N. Balotă, „Labirint”, 1970; L. Blaga, „Izvoade”, 1972; E. Condurachi, în „Luceafărul”, 52, 1972; N. Stănescu, „Cartea de recitire”, 1972; Ş. Cioculescu, în „România literară”, 16, 1974; idem, 19, 1982; O. Ghibu, „Amintiri despre oameni pe care i-am cunoscut”,1974; Al. Zub, „Vasile Pârvan. Efigia cărturarului”, 1974; idem, „V. Pârvan”, Bibliografie”, 1975; ibidem, în „Transilvania”, 11, 1982; ibidem, „Pe urmele lui V. Pârvan”, 1983; I. Vartic, „Spectacol interior”, 1977; Gh. Toma, „Permanenţe filosofice româneşti”,1979; M. Anghelescu, în „Transilvania”, 6, 1980; D. M. Pipidi, „Varietăţi pe teme clasice”, 1981; Edgar Papu, în „Luceafărul”, 39, 1982; idem, în „România literară”, 40, 1982; R. Teodorescu, în „România literară”, 40, 1982; M. Braga, „Condiţia umană şi idealul etic în concepţia lui V. Părvan”, 1982; idem, „V. Pârvan – filosof al istoriei”, 1983; I. Humă, „Vasile Pârvan, Lauda gândului”, 1987; P. Zarifopol, „Itinerar critic”, 1989; V. Vetişanu, „Vasile Pârvan, idealul uman şi valorile vieţii”, 1983. Note: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, DSR, 667-669

renunţarea la corul tragediei (când apar mai mulţi eroi, doi, trei) un fel de pierdere a „purităţii originar corale”. Apariţia „dialecticii dramatice” e o alterare a stării iniţiale. Frumosul în tragedie e o confruntare între spiuritualitate şi stările violente afective. Emoţiile sunt deformatoare şi ele trebuie cenzurate pentru că „ameninţă seninătatea formelor”: „Eu sunt cel ce săp în marmora tare ori torn în bronzul alunecos frumuseţea cărnii pieritoare. Dar din sufletul meu, ce pun eu în cele lucrate?... Nu aunt eu ca fecioarele tăcute ale iubitei mele Mynna? Se întreabă eroul (în speţă Alegenar). Drama este a creatorului pentru că din nici o sculptură nu „lasă să se întrevadă nimic din chinurile” sale. Nu este exagerat să considerăm că drama despre care vorbeşte Pârvan e propria lui frământare existenţială. „Memorialele” impun un adevărat ritual al lecturii, o scandare anume a frazei şi o cufundare totală a cititorului ori ascultătorului în muzica lor vastă, simfonică.” (9) „Pârvan are o ştiinţă desăvârşită a ritmurilor, un mare rafinament fonic ca şi o virtuozitate stilistică neoboşnuită care-i permite să fie, succesiv aed, skald ori psalmist” (spune Ion Vartic) (10). Stilul memorialelor se impune printr-o mare varietate de mijloace, cum ar fi: comparaţii contrastante: „Noi am biruit ca Apolon miasmele morţii”. În ştiinţă, de obicei, frazele sunt rigide, sobre, dar Pârvan le dă viaţă făcând apel la analogii. Aceste calităţi se degajă din cele două „arte poetice”, „Anaximandros” şi „Laus Dedali”. Deseori autorul face apel la aforisme. Şi G. Călinescu a subliniat calităţile stilului operei lui Pârvan: frazele ritmate „se desfac în strofe”. Aprecierile pozitive sunt unanime, stilul lui Pârvan are efecte rafinate. „Memorialele” este o carte scrisă excepţional, cum rar se întâmplă într-o literatură, ori cum spune un exeget, „unică în întreaga noastră literatură”. (Ion Vartic-op. cit.)

PĂUNESCU, Coriolan, poet, prozator, publicist. S-a născut la 1 noiembrie, 1945 în comuna Banca jud. Vaslui. A făcut studii elementare (şcoala primară şi elementară) în comuna Băneasa jud. Galaţi şi liceale la Şcoala Medie Mixtă din oraşul Tg. Bujor, din jud. Galaţi, între anii 1952-1963. Un an a fost profesor suplinitor la o şcoală din com. Brăneşti, acelaşi judeţ, iar din 1964 până în 1969 a făcut studii universitare la Fac. de Agronomie din cadrul Institutului Agronomic „Ion Ionescu de la Brad” din capitala Moldovei. Între anii 1973-1974 a făcut studii postuniversitare la Fac. de Ziaristică, în cadrul Academiei de Ştiinţe Politice din Bucureşti. Deţine atestatul de ziarist profesionist din 1974.

OPERA: „Idei şi forme istorice”, 1920; „Memoriale”, 1923; „Corespondenţă şi acte” (ed. Al. Zub), 1973; „Memoriale”, (ed. I. Vartic), 1973; „Scrieri”, pref. Radu Vulpe, 1981; „Getica, O protoistorie a Daciei, 1982 , alte ediţii. Referinţe critice: Al. Busuioceanu, „Figuri şi cărţi”, f. a. idem, „Pârvan gânditorul”,1933; ; M. Eliade, în „Cuvântul”, 945, idem, în „Vremea”, 463, 1936; 1927; x x x , „În memoria lui V. Pârvan”, 1934; E. Bucuţa, „Crescătorul de şoimi”, 1928; T. Vianu,

330

Anii 1999-2004 sunt dedicaţi studiilor „aprofundate”, stagiu de doctorat la Universitatea de Agronomie Iaşi unde la 24 septembrie a obţinut titlul de doctor în Ştiinţe Agricole şi Silvice, în specialitatea management-marcheting în agricultură. Între anii 1969-1976 a funcţionat în calitate de redactor-principal la ziarul „Vremea nouă” din Vaslui. Apoi s-a transferat la Galaţi, în aceeaşi calitate, la ziarul „Viaţa nouă”. A urmat activitatea de la ziarul „Delta” din Tulcea, 1980-1981. Renunţînd la munca de ziarist, dar nu şi de publicist, s-a transferat la Regionala CFR Galaţi, apoi la Consiliul Popular al jud. Galaţi ca inspector principal în administraţia publică. Probabil că tot ziaristica îi era mai la îndemână, de vreme ce a renunţat şi la funcţiile publice şi a revenit ca redactor la „Viaţa nouă”, devenit „Viaţa liberă” după revoluţie, din oraşul de la Dunăre. A lucrat la „Realitatea românească” în calitate de redactor corespondent al Agenţiei Naţionale de Presă Agerpres (Rompres), ori la săptămânalul „Acţiunea” din acelaşi oraş. Din 1999 intră în învăţământul universitar, la Universitatea Danubius, asistent până în 2000, apoi lector. C. Păunescu este membru al U.S. Publicistic a debutat în ziarul „Vremea nouă” în 1969. Editorial a debutat în 1982 cu volumul de versuri „Iarbă solară”. Au urmat „Adresa mea prezentul”, un volum de reportaje din 1985 şi „Dimineaţa din cuvinte”. Poezia lui C. Păunescu, prezentă în cele 11 volume publicate în două decenii, dezvăluie un spirit neliniştit, în căutarea unor adevăruri aflate mereu la limita puterii de cunoaştere, ştiindu-se că există o dificultate majoră în ceea ce am putea numi armonizarea eului liric cu „împrejurul”. E neliniştea omului în faţa marilor întrebări. În cuvinte există posibilitatea de a te înşela, pentru că ele se nasc cu greu, ori reprezintă „o ceaţă de luceferi” Se mai află în poezia sa şi o cromatică specifică, dominată de alb, simbolul optimismului, că eul liric nu dezarmează uşor. Motivele poetice deseori, nu sunt îmbietoare („pădure rece”). Cotitianul îşi face loc prin imagini uşor degradate. Se alunecă într-un soi de epic reportericesc, protagoniştii trebuie să povestească „ce mai este / în fabricile noastre...” Nu lipsesc evadările în spaţiul filosofic, în joc, în ironie, sau în spaţiul erotic,

nu prea la modă. Nu s-ar putea spune că lirica lui C. Păunescu se revendică dintr-un izvor canonic. De altfel, în situaţia poeţilor de azi, mimetismul este greu de descifrat şi de evidenţiat. În general, poezia se aşază pe straturi tematice şi motivice recurente şi numai starea de graţie le particularizează. Afirmaţia este valabilă şi pentru poezia lui C. Păunescu. Tonul dominant este optimist şi străbătut uneori de lumini halucinante. Fiorul liric se materializează în efuziuni metafizice. Prozatorul C. Păunescu s-a împus iniţial cu trei volume de proză reportaje, ca orice om de presă. Lumea reportajelor sale este „fotografiată” în acţiune. Se ştie că reportajul este o scriere neficţională, una a realităţii descoperite prin experienţă proprie. Deseori însă, reportajele acestea devin „povestiri”, poartă cu ele un epic dus în ficţiune. Prozatorul C. Păunescu a practicat proza scurtă (vezi „Drumul zimbrului”) străbătută de ceea ce s-ar putea numi, din punct de vedere postmodernist, de intertextualism, dar şi de note naturaliste. Autorul mânuieşte cu pricepere naraţiunea (vezi „Nebunul”, „Oglinzile”) deseori cu potenţial psihologic, presonajele trăiesc ceea ce s-ar putea numi „criză de identitate”. C. Păunescu este şi un poet care scrie poezie pentru copii în „Carte cu ştrengari” şi „Iarnă cu ştrengari”. Abordând toate genurile pe autor îl paşte pericolul neafirmării plenare a unui singur domeniu, dar este un remarcabil publicist. A colaborat şi colaborează la: „Convorbiri literare”, „Cronica”, „Flacăra”, „Luceafărul”, „Contemporanul” „PortoFranco”, „Dunărea de Jos”, „Danubius” şi „Danubius universitas” şi la toate publicaţiile enumerate mai sus la care a fost redactor. A apărut în volume colective, printre care două au fost publicate la Vaslui, „Urme pe timp”, 1970 şi „Tărâm solar”, 1972. Colaborează de asemenea la reviste de peste hotare. Pentru realizări în domeniul literar a fost distins 331

cu diplome şi menţiuni.

titular al Academiei Americane de Neurologie din 1994, membru de onoare al Academiei Terrytown, New York (1993), membru şi al altor academii şi societăţi medicale de psihoneuro-endocrinologie. Dar Liviu Pendefunda este şi un pasionat de literatură şi este azi un autor cunoscut. A debutat cu peozie în revistele ieşene şi în volum în 1979, în prezent creaţia sa rotunjindu-se în mai multe genuri literare, poezie, proză, (eseuri) dar şi traduceri din Luigi Altardi, Antonietta dell’ Arte, Souleiman Awwad.

OPERA: „Iarbă solară”, versuri, 1982; „Adresa mea prezentul”, reportaje, 1985; „Dimineaţa din cuvinte”, versuri, 1987;”Întâlnirea de sub stele”, proză, 1989; „Joc alb”, versuri, 1990; „Drumul zimbrului”, proză, 1993; „Carte cu ştrengari”, versuri pentru copii, 1995; „Pridvor de lut”, versuri, 1997: „Păduri peste apele lumii”, versuri, 1998; „Cumplitul joc de-a poezia”, versuri, 1999; „Iarnă cu ştrengari”, versuri pentru copii, 2000; „Vânătoarea de umbre”, 2002; „Trupul meu de poezie”, versuri, 2005. Referinţe critice: L. Ulici, în „România literară”, 1982; V. Niţă, în „Flacăra”, 18 apr. , 1986; D. Plăieşu, în „Viaţa nouă”, 18 sept. , 1985; T. Muşat, în „Suplimentul literar... Viaţa nouă”, iulie, 1987; C. Trandafir, în „Conv. literare”, 1, 1991; D. Tudorovici, în „Contemporanul”, 11 febr. , 1994; I. Trif-Pleşa, în „Porto-Franco”, 2-8 febr. 1991; Tr. T. Coşovei, în „Azi feţele culturii”, 11 oct., 1993; M. Dinutz, în „Acţiunea”, 7 mai, 1993; C. S. Dimofte, în „Jurnal Universitar”, martie, 1998; C. Stoica, în „Şcoala bârlădeană”, febr. , 1999; V. Sterom, în „Orion”, iulie-aug. , 2000; V. Crângan, în „Viaţa liberă”, martie-apr., 2001; V. Iancu, în „Cronica”, 10 oct. 2003; Gh. Istrate în „Seculum”, 2003, Daniel Cristea Enache, în „Contemporanul” , 2004, M. Coloşenco, în „Convorbiri literare”, 2006.

OPERA: „Sideralia”, 1979 „Farmacii astrale”, 1981; „Astrul cojilor de ou”, 1982; „Falii”, 1983; „Tihna scoicilor”, 1984; „Falii 2”, 1985; „Mişcarea cerească”, 1993; toate vol. de poezii; „Cabinetul doctorului Apollon”, 1996; „Căruţa cu nebuni”, 1992; „Drumuri prin Moldova”, 1987; „Dorinţă şi sinapsă”, 1992; „Vrăjitorii marelui zid”, 1997; „Legenda”, 1998; „Falii 3”, 2000; „Profetul la marginea imperiilor”, 2001. Referinţe critice: I. Alex. Angheluş, în „Tribuna”, 19, 1982; C. Călin, în „Ateneu”, 8, 1982; N. Ciobanu, în „Luceafărul”, 27, 1979; I. Holban, în „Cronica”, oct. 1986; A. Marino, în „Tribuna”, 30 apr. , 1987; P. Poantă, în „Steaua”, 6 iunie, 1987; C. Pricop, în „Convorbiri literare”, 12, 1986; V. Taşcu, în „Steaua”, 8, 1984; N. Turtureanu, în „Cronica”, 15 iunie, 1987;L. Ulici, în „România literară”, 5 iulie, 1979 etc,etc.

PENDEFUNDA, Liviu, poet. S-a născut la Iaşi la 10 martie, 1952 într-o familie de medici străluciţi. Şcoala primară, gimnazială, Liceul „M. Eminescu”, şi Fac. de Medicină şi Farmacie au fost urmate în oraşul natal şi a îmbrăţişat, ca şi părinţii, cariera medicală. Prezenţa lui în acest dicţionar e motivată de faptul că, după absolvirea facultăţii a fost repartizat să-şi îndeplinească profesia în oraşul Huşi, jud. Vaslui, pe timpul stagiaturii. În oraşul dintre vii, l-a cunoscut pe regretatul poet şi critic literar Ion Alex. Angheluş, cel care îi va fi în mare parte, mentor literar. A făcut parte din Cenaclul judeţean, condus atunci de neobositul profesor huşean. A parcurs treptele ştiinţei medicale şi universitare, azi fiind o personalitate cunoscută în ţară şi peste hotare. Azi este medic primar neurolog, profesor universitar la IMF, membru în 12 societăţi medicale din străinătate, membru

PETRAŞCU, Nicolae, prozator, critic literar. S-a născut la Tecuci la 5 decembrie, 1859 şi s-a stins din viaţă la 22 mai, 1944 la Bucureşri. Era fiul lui Costache Petraşcu şi al Elenei (n. Petrovici-Rusciucliu), proprietari ai unei moşii de pe apa Zeletinului, de vreo 20 de fălci de pământ. Este fratele mai mare al celebrului pictor Gheorghe Petraşcu. Familia Petraşcu a dat artei şi culturii române oamnei importanţi. După ce a făcut şcoala primară la Tecuci, a trecut la Liceul Codreanu din Bârlad. Încă din timpul studiilor liceale a încheagat o strânsă legătură cu Al. Vlahuţă şi Paul Bujor cu care a editat şi o revistă în paginile căreia a şi debutat cu poezii citite mai 332

la junimism la o abordare proprie a fenomenului literar şi din această cauză nu s-a împlinit din acest punct de vedere, deşi a avut reale calităţi, vocaţie. Studiul despre Delavrancea, cu care a debutat în „Convorbiri literare” în 1887, este „un excelent exerciţiu analitic”, pornuind de la judecata estetică junimistă, maioresciană. Rigoarei de la începuturi îi preferă mai târziu o viziune proprie, nesusţinută cu argumente. Studiul „M. Eminescu” din 1990-1991 este dedicat lui Maiorescu, dar se vede dorinţa de a descoperi o „formulă nouă” (3) şi încearcă să argumenteze judecăţile, aprecierile estetice cu aşa zisul simbolism fonetic, cu elemente de natură lexicală sau de sintaxă poetică. Interesant este că, polemizând maiorescian cu Gherea, utilizează argumnete găsite la Taine. În 1892, în studiul „Noi în 1992” se declară drept adeversar al tezelor maioresciene privind teoria formelor fără fond, demonstrând înaintea lui Lovinescu necesitatea imitaţiei (sincronismului). Studiul „Figuri literare contemporane” marchează definitiv desprinderea de maiorescianism. Interesant este că, închinând studiul lui Maiorescu şi subliniind rolul de îndrumător în cultura românească, afirmaţiile pornesc de pe poziţii antimaioresciene, făcând apel la mult discutata critică ştiinţifică din epoca la care se raporta demersul analitic. Rolul lui Maiorescu a fost necesar într-un moment istoric dat, dar se pare că la vremea când Petraşcu a publicat studiul, rolul acela fusese încheiat. Teoria maioresciană putea trăi alături de alte formule critice. Într-un fel, N. Petraşcu aspiră la ceea ce s-ar putea numi un teoretician al „unei noi direcţii noi”. (4) Îmbinarea criteriului estetic cu cel ştiinţific ar fi fost benefică, dacă avem în vedere concepţia privind caracterul determinist al literaturii. Aceasă sinteză este încercată în studiile închinate lui V. Alecsandri (1894) şi lui D. Bolintineanu (1932). N. Petraşcu nu se impune ca un critic de direcţie pentru că e prea vizibilă încercarea de a evada din „chinga” maioresciană, dar nu vine cu teorii proprii. Renunţarea la crteriul estetic, încercarea de a descoperi originalitatea operei scriitorului, surprinderea calităţilor artistce, prin practicarea unei critici încurajatoare în partea finală a activităţii sale, l-a aruncat în anonimat. De aici a trecut la aşa zisă etapă a recuperării literaturii

întâi colegilor, ca G. Topârceanu mai târziu. În 1884 era licenţiat în drept, urmase cursurile Fac. de Drept a Universităţii din capitală. În timpul studenţiei a audiat şi cursuri la Fac. de Litere şi Fliosofie. În 1885 a intrat în diplomaţie ca şi D. Zamfirescu, cu care se împrietenise între timp, susţinut fiind de P. P. Carp şi Olănescu Ascanio. A fost ataşat pe lângă ambasadele de la Constantinopole, Viena, Belgrad şi Paris. Preocupat de arte, 1n anii 1882-1883 s-a numărat printre tinerii iniţiatori ai „Intim Clubului”, având menirea să promoveze artele. N. Pătraşcu era un fel de ideolog al mişcării. Grupul amintit aspira la un ideal estetic în care acţiunea „Junimii” să se raporteze la idealul naţional al paşoptismului. Din grup nu lipseau Al Vlahuţă, D. Zamfirescu, B. Delavrancea etc. În 1883, N. Petraşcu, introdus fiind de Al. Vlahuţă, a debutat în „Convorbiri literare (1 noiembrie, 1887) cu un studiu despre B. Delavrancea semnat cu pseudonimul A. Costin (cel principal, că pe parcursul vieţii va semna sporadic O. Leandru, O. Lian, Lucenzio, Nap, I. Nestor, Silver, E. Siriu etc). În 1888 îl înlocuieşte pe I. Negruzzi la redacţia „Convorbirilor literare”, în lipsa acestuia, şi tot în 1888 este membru al Comitetului Teatrelor. În 1893 ţine un curs de Istoria literaturii române moderne la Universitatea din Bucureşti. În anul următor, a scris un studiu critic despre V. Alecsandri. Legăturile cu „Junimea” slăbesc şi criticul caută alte forme de manifestare artistică. Împreună cu Olănescu Ascanio iniţiază „Cercul amicilor literaturii şi artei române”. Acţiunea va da roade între anii 1906-1910. Din aceată vreme datează însă o anumită „eliberare” de direcţia critică maioresciană şi a optat pentru aşa numita critică „explicativă” (1) în maniera lui Taine. În studiul „Mihai Eminescu” este vizibilă îmbinarea celor două principii, viziuni critice. A urmat un şir de studii închinate lui Dimitrie Bolintineanu, Duiliu Zamfirescu, G. D. Olănescu Ascanio, Ion Mincu, N. Grigorescu, C. D. Mina şi alţii. Vocaţia critică a lui N. Petraşcu era o promisiune la începuturi. Mai târziu însă, a intrat într-un con de umbă. Volumul „Icoane de lemn” este o excelentă carte de memorii scrise către sfârşitul vieţii. Evoluţia criticului i se pare Ioanei Em. Petrescu cel puţin paradoxală (2) pentru că a evoluat de 333

paşoptiste, accentul căzând pe elementele biografice ale autorilor. În „Icoane de lemn” N. Prtraşcu se dovedeşte un excelent memorialist. În această carte găseşte prilejul de a-şi exprima antipatia faţă de Maiorescu. Reacţia este însă palidă şi nesusţinută cu argumente, pentru că nici nu le avea. Romanul „Marin Gelea” e o încercare de a surprinde relaţiile antitetice dintre artist şi societate. Are un pronunţat caracter autobiografic, chiar dacă prozatorul practică naraţiunea obiectivă. Interesantă este alegoria numelor personajelor. N. Petraşcu a fost un scriitor interesant pentru o epoca atât de complexă din punct de vedere artistic.

vremii: „Adevărul literar şi artistic”, „Gazeta literară”, „Revista scriitorilor”, „Universul literar”, etc, dar pasiunea ei a rămas întreagă pentru dramaturgie. În teatru a debutat târziu, în 1924 cu drama „Păcatul”, de inspiraţie istorică, a cărei acţiune se desfăşoară în epoca lui Vasile Lupu. Piesa a fost prezentată pe scena teatrului Naţional din Bucureşti la 24 septembrie, 1924, împreună cu o comedie, „Anuţa”, în care se prezenta în antiteză aspecte morale din lumea rustică (calităţi morale) şi urbană (opusul moralei pozitive). Piesa este clădită pe idei sămănătoriste. La piesa „Păcatul” prefaţa a fost scrisă de I. Al Brătescu-Voineşti. Se crede că pentru comedia „Anuţa”, autoarea a avut ca model celebra piesă, „Profesiunea d-nei Waren” de G. B. Shaw. I s-au jucat şi alte piese . Drama „Pui de lup” are conţinut istoric, acţiunea se petrece în ultimii ani de domnie ai lui Ştefan cel Mare şi anume, episodul luptei din Codri Cosminului. O altă piesă, prezentată la Teatrul Naţional, este „Joc primejdios”, jucată în acelaşi timp cu „Găgăuţă”, o comedie de Al. Mugur şi „Vovidenia”, tot o comedie, de I. Valjean, în 1933. Temele predilecte ale Lucreţiei Petrescu sunt cele care privesc trecutul istoric. Conflictele sunt bine construite, au un deosebit simţ al măsurii. A fost membră a Societăţii Scriitorilor Români şi a Societăţii Autorilor dramatici. A fost distinsă cu Meritul Cultural.

OPERA: „Mihai Eminescu”, 1892; „Noi în 1892”, 1892; „Figuri literare contemporane”, 1893; „Vasile Alecsandri”, 1930; „Scriitori români contemporani”, 1898; „Dimitie C Olănescu Ascanio”, 1926; „Ioan Mincu”, 1928; „Duiliu Zamfirescu”, 1929; „N. Grigorescu”, 1930; „Ioan Georgescu”, 1931; D. Bolintineanu, 1932; „C. D. Mirea”, f. a. ; „Marin Gelea”, roman, f. a. ; „Icoane de lemn”, I, 1935; II, 1938; III, 1940; IV, 1941; „Icoane de lumină”, ed. îngrijită şi pref. de D. Petrescu, 1972. Referinţe critice: G. Călinescu, „Istoria...”, E. Lovinescu, „Istoria...”, idem, „T. Maiorescu şi posteritatea lui critică”, 1943; D. Popovici, „Eminescu în critica şi istoria literară”, 1947; N. Iorga, „Pagini de tinereţe”, I, 1968; C. Ciopraga, „Literatura...” ; M. Bucur, „Istoriografia...”, I, LR, III; M. Gafiţa, „Faţa ascunsă a lumii”,1974; Fl. Mihăilescu, „Conceptul de critică literară în România”, vol. I, 1976; Tr. Nicola, „Liceul...”, p. 237-238; Note: 1, 2, 3, 4. Ioana Em. Petrescu, DSR, M-Q – p. 694-696.

OPERA: „Păcatul”, dramă în 3 acte, 1924; „Anuţa”, comedie în 4 acte, 1926; „Doamna Maria Vochiţa, fata lui Radu cel Frumos”, 1929; „Fetele Craiului Ger”, 1929; „Puiul de lup”, dramă în 3 acte, 1933; „Joc primejdios”, comedie într-un act, 1935; „Mărăcini”, roman, 1937; „Domniţe şi jupâniţe”, nuvele, f. a. ; „Orbul”, dramă prezentată la teatrul radiofonic; „Răvaşul”, comedie, idem; „Zorile Unirii” roman, ms; „Stampă veche”, versuri, ms; în reviste a publicat alte 50 de schiţe şi nuvele. Referinţe critice: I. Al. Brătescu-Voineşti, în „Convorbiri literare”, 2, 1924; N. Iorga, în „Ramuri”, mai, 1924; Dem. Teodorescu, în „Cuvântul”, sept. ,1931; idem, ian. , 1933; L. Predescu, „Enciclopedia...” ; p. 653; G. Călinescu, „Istoria... compendiu”, 1968, p. 380; I. Hangiu, „Presa...”, 1968, p. 453; x x x „Istoria teatrului românesc”, vol. III, 1973; p. 149-150; 273-274; Ioan Massof, „Teatrul românesc”, vol. VI, 1976 (multe pagini); Perpessicius, „Menţiuni critice”, 1928; H. P. Bengescu, în „România literară”, 1939; V. Silvestru, „Familia”, apr. , 1975; „Scrisori către

PETRESCU, Lucreţia N, poet, dramaturg, prozatoare. S-a născut la Bârlad la 12 decembrie, 1882; s-a stins din viaţă la Bucureşti la 2 februarie, 1961. A urmat şcoala primară şi liceul în oraşul natal. Provine dintr-o familie distinsă, cu oameni care au avut ranguri înalte. Prin căsătorie a devenit cetăţean al capitalei, dar a revenit în oraşul natal în anii războiului, 19161918, refugiindu-se din calea ocupanţilor. A debutat cu articole, schiţe şi nuvele în presa 334

Camil Petrescu, vol. II, 1981, p. 221 etc, etc, etc; Tr. Nicola, „Valori spirituale...”, 5, p. 554 etc.

fundamentală a savantului este „Originea românilor”; I, Ce spun izvoarele istorice; II Ce spun limbile română şi albaneză”. Lucrarea este amplă şi a fost elaborată între anii 1925-1928. În această lucrare, învăţatul aduce argumente legate de locul de formare a poporului şi a limbii române. Din 1898 a fost membru al Academiei Române.

Alexandru, filolog, lingvist, istoric al culturii şi literaturii. S-a născut la 1 mai, 1859 la Bârlad, jud. Vaslui şi s-a stins din viaţă la 12 august, 1933 la Iaşi. A făcut şcoală primară şi a urmat cursurile Liceului „Gh. R. Codreanu” din urbea natală, fiind absolvent din anul 1878. La Iaşi a urmat Fac. de Litere şi Filosofie a Universităţii „Alex. I. Cuza, licenţiat din 1882. În Germania, la Halle a făcut o specializare în fonetică, filologie clasică şi filologie romanică. Întors la Iaşi, a devenit cadru universitar, ajungând după câţiva ani profesor la Catedra de Filologie Română. A colaborat la principalele publicaţii ieşene, „Convorbiri literare”, „Arhiva”, cu studii de specialitate. A. Philippide este considerat părintele şcolii de filologie din Iaşi. A publicat lucrări fundamentale privind limba română: „Istoria literaturii române”, „Gramatica limbii române”, şi „Dicţionarul limbii române”, trei tratate de bază pentru studiul disciplinei. O contribuţie însemnată şi-a adus A. Philippide în domeniul istoriei limbii române, scriind mai multe lucrări în acest scop: „Introducere în istoria limbii şi literaturii române” din 1888, „Principii de istorie a limbii” din 1894 şi „Gramatica elementară a limbii române” din 1897. În tratarea problemelor de istorie a limbii, Al Philippide este adeptul concepţiei imigraţioniste (teoria imigraţiei a lui Roesller), potrivit căreia, odată cu retragerea aureliană, populaţia daco-romană din teritoriile cucerite de romani s-a retras în sudul Dunării, revenind în spaţiul fostei Dacii după o mie de ani, teorie combătută mai târziu de savanţi români cu argumente ştiinţifice şi de bun simţ. Între anii 1897-1905, Al. Philippide a lucrat la „Dicţionarul Academiei Române” însărcinat fiind de către forul ştiinţific suprem. Pentru aceasta adună un bogat material pentru literele A-D. (Din păcate, Dicţionarul acesta nu este gata nici azi) Se consideră însă că lucrarea PHILIPPIDE,

OPERA: „Istoria literaturii române”; „Gramatica limbii române”; „Dicţionarul limbii române”; „Introducere în istoria limbii şi literaturii române”; 1888; „Principii de istorie a limbii”, 1894; „Gramatica elementară a limbii române”, 1897; „Dicţionarul limbii române”, (literele A – D); „Originea românilor”, I Ce spun izvoarele istorice; II, Ce spun limbile română şi albaneză”, 1925-28. Referinţe critice: N. Iorga, „La vie intellecoelle des Roumains en 1899”, 1899; O. Densuseanu, Histoire de la langue roumaine”, 1901; Gh. Adamescu, „Istoria literaturii române”, 192o; Iacob Negruzzi, în „Convorbiri literare”, LV, 1924; Iorgu Iordan, în „Revista critică”, I, 1927; D. Macrea în „Gând românesc”, 6 iunie, 1934; G. Ursu, G. Nedelea, „Antologia scriitorilor bârlădeni”, 1937; Gh. Vrabie, „Bârladul cultural”, 1938; L. Predescu, „Enciclopedia...” ; I. E. Torouţiu, „Studii şi documente literare”, XI, 1940; G. Călinescu, „Istoria...”; I. Hangiu, „Presa...” Al. Graur, în „Rom. lit.”, 5 febr. ,1970; Tr. Nicola „Liceul...” ; Ionel Maftei, „Personalităţi...”; Ion Rotaru, „O istorie...”; x x x „Ist. lit. rom,”, III, 1973; şi multe alte date.

POAMĂ, Alexandru, prozator, publicist. S-a născut la 16 noiembrie, 1948 în com. Călineşti, jud. Prahova. A încetat din viaţă la 7 sept. 1997 în urma unui tragic accident rutier. După şcoala primară din Novăceşti, a urmat gimnaziul la Călineşti şi Liceul la Filipeşti, jud. Prahova, apoi Fac. de Filologie la secţia Engleză- franceză a Universităţii din Iaşi. A debutat în reviste studenţeşti şi a fost redactor la un post de radio vasluian. Tot în oraşul Vaslui a lucrat ca profesor la mai multe şcoli şi la Liceul „M. Kogălniceanu”. În 1990 a fost redactor la primul post de televiziune din Vaslui şi apoi la Radio Unison. A debutat editorial cu volumul de povestiri pentru copii 335

„Sorin şi Sorina”, în 1988; volumul a fost reeditat în 1997 şi în 2004. Tot în 2004 a fost editat postum romanul „Filigran”. Scris după toate canoanele prozei postmoderniste, nu e greşit să se afirme că e vorba de un roman experimental. Citind cartea îţi mai pui întrebarea: ce este romanul? Răspunsul trebuie să ţină seama de afirmaţiile de mai sus. Epicul şi întinderea speciei ar trebui să fie criteriile fundamentale, dar aceste componente sunt discutabile. Şi nu postmodernismul (o recrudescenţă a vechiului avangardism), nici nevoia de a veni în faţa cititorului cu o ,,bombă” sunt vinovate. Literatura ca artă nu se mai supune regulilor de orice natură ar fi ele. Romanul, aşa cum este gândit azi, s-a scris dintotdeauna, dar înclin să cred că Apuleius nu ştia că scrie roman, pentru că la vremea aceea nimeni nu se gândea să teoretizeze o asemenea ,,născocire”. Aşa că, autorul latin al ,,Măgarului de aur” a devenit romancier mult mai târziu, când teoreticienii, studiindu-l, l-au aşezat acolo unde stă şi azi. Ce este romanul? S-au întrebat şi se întreabă realiştii, nu clasicii, pentru că numai ei nu calcă alături, ori calcă, fără să-şi dea seama şi din această cauză primesc reproşuri dure de la acei care păzesc hotarele literaturii concepute canonic. Şi ca să dăm totuşi un răspuns la obsedanta întrebare, ne hazardăm să considerăm că specia aceasta este o scriere cu mari posibilităţi variabile necircumscrisă strict într-un tipar, ori, cum spune N. Manolescu în ,,Arca lui Noe” ,,o ficţiune realistă”. Structural vorbind, romanul „Filigran” este un exemplu concludent că genurile şi speciile literare se întrepătrund spre folosul şi nu dauna lor. Spaţiul şi timpul (cronotopul) sunt totuşi coordonate referenţiale într-o operă epică, nu putem face abstracţie de ele, pentru că există acolo o lume, un Hinterland, cum îi zice acelaşi N. Manolescu în studiul citat mai sus, stând sub zodia curgerii (panta rei) şi a stărilor conflictuale, ori cel puţin un început cauzal şi o permanentă trecere spre un final înscris pe o orbită antropologică. Şi totuşi, „Filigran” este un roman în care nu se întâmplă nimic, pentru că protagonistul, Paul Alexandrescu, profesor de matematică şi poet, precum altădată celebrul Ion Barbu, este un insomniac, stare provocată de inadaptare la universul în care a căzut din pură întâmplare,

că, din nefericire, nu ne alegem noi lumea în care trăim şi e posibilă o neînţelegere şi, întrun moment în care starea aceasta a devenit acută şi stresantă, reconstituie o lume, construită deja, dar trecută prin filtrul unei lucidităţi deviate. Întâlnim în acest roman mai toate perspectivele narative cunoscute şi poate ceva în plus, neînscrise în vreo curgere cronologică. La acestea se adaugă unităţi narative cu planuri schimbate şi cu actanţi diferiţi. S-ar putea trage concluzia că există un sistem propriu, o cheie a fragmentarismului, ştiută numai de autor, latura reflexivă stând alături de cea obiectivă, încât cititorul trebuie să fie foarte atent la originala construcţie. Evadarea în vis şi reconstituirea lumii din perspectivă pur subiectivă, aşezată pe straturi, este prezentă peste tot. Oricum, literatura este o realitate posibilă, ori autorul nu uită acest lucru şi ne atrage deseori atenţia. Toate aceste aspecte s-ar putea numi la un loc geometrie narativă, fără să greşim. Dacă ne întoarcem la povestea propriu zisă, pentru că este aici totuşi o poveste, ea trebuie căutată în hăţişul narativ care sare dintr-un timp în altul, dintr-un loc în alt loc cu o uimitoare rapiditate. Întrăm în starea de insomnie a protagonistului întretăiată de tictacurile unui ceasornic, simbol al trezirii la realitatea propriu zisă, şi ne întâmpină un personaj, fără nume la început, trăind o stare de enervare provocată de neînţelegerile cu şefii de la liceul la care lucrează în calitate de profesor. Se gândeşte chiar să scrie o anonimă semnată ,,mai mulţi cetăţeni” în care să-i ,,toarne” pe vinovaţii cu comportamente dictatoriale care îi fac viaţa un adevărat iad. Curând însă îl prinde un fel de ,,greaţă” şi rupe în bucăţi foaia de hârtie, dar şi povestea aceasta este ipotetică, personajul dictându-şi în gând conţinutul scrisorii, aşa cum îi turna oral Farfuridi pe cei care trădau ,,enteresele partidului” la Centru, iar 336

Brînzovenescu se minuna de ,,tăria” mesajului. Personajul trăieşte astfel o perpetuă stare antitetică. Un autobuz, o călătorie la Foleşti, satul natal cu imagini rurale din anii copilăriei, o plimbare a protagonistului, mai multe întâlniri cu foşti colegi etc. Printre cei evocaţi se găseşte şi un individ ,,periculos”, dar imaginea lui e contradictorie Se reîntoarce în lumea şcolii şi construieşte imaginea unui personaj feminin, Epaminonda, numită aşa de tatăl ei, crezând că vestitul personaj din antichitatea greacă era o femeie, un reflex al snobismului. Natalia Udrea, celebra NU, întruchipează pe conducătorul infatuat, rupt de realitate, stăpânit de idei preconcepute, sectar şi inflexibil. Starea de insomnie se prelungeşte, între tic-tacuri se întâlnesc pasaje reflexive, de autoanaliză, dar şi crâmpeie de anecdote, povestioare, fapte şi întâmplări atipice, cu ecou emoţional. Într-o pagină antologică este povestită o întâmplare cu un cuplu tânăr care se desparte din pricina lipsei de comunicare. Povestea are mari înţelesuri, mitul păcatului originar capătă aici alte conotaţii. În altă parte, o poveste asemănătoare se termină în chip tragic. Într-o pagină este prezentat un coleg, proaspăt pensionar, în alta un dialog cu un prim-secretar, o audienţă, o plimbare, un moment din viaţa universitară… o lume pestriţă, aşa cum e viaţa, populează paginile volumului Trei planuri narative se disting în cuprinsul întregului. La rândul lor, acestea sunt segmentate fără respectarea vreunei cronologii. Unul din aceste planuri priveşte universul şcolii în care naratorul s-a integrat suportând capriciile, mofturile apucăturile, dispreţul, rezultat al mimetismului, după modelul de sus; micii tirani îi copie pe cei mari. Cel de al doilea plan are în vedere universul rural, pe care autorul, se pare, că îl consideră încă stând sub semnul purităţii. Imaginile satului natal stau şi ele sub semnul ,,dezordinii”, cauza fiind fluxul memoriei, rămasă în starea ei de ,,dezorganizare” provocată de insomnie. În sfârşit, cel de al treilea plan narativ, cel mai divers, mai curând un fel de amestec de planuri, schiţează o lume cu personaje tipice sau atipice, în strânsă legătură cu lumea trăind sub apăsarea autorităţii dictatoriale acţionând dur şi haotic, nediferenţiat, pentru că indivizii care impun regulile trăiesc şi ei sub aceeaşi apăsare crudă a

mimetismului, ei trebuie să repete gesturi şi acţiuni în virtutea nebuniei care a impus regimul, este aici o lume purtată de inerţie ideologică, lăsând în urmă victime. Oameni nevinovaţi sunt condamnaţi pentru delicte inventate, pentru că aşa i s-a năzărit cuiva. Dramatică este povestea trăită de Dumitru Alexandrescu, închis pentru şapte ani (cifră fatidică) pentru că un consătean l-a pârât cui nu ar fi trebuit, dar fabricanţii de hârtii denunţătoare au avut grijă să toarne acolo o mulţime de minciuni în virtutea cărora bietul om nevinovat a devenit un individ periculos pentru regim. Pe patul morţii denunţătorul îşi cere iertare, dar fostul condamnat e şi el cu un picior în groapă, pentru că în timpul crudei detenţii s-a îmbolnăvit grav de plămâni. Planurile narative sunt la rândul lor segmentate în frânturi distincte. Luate separat se constituie în specii epice cunoscute: o schiţă, o povestire sau chiar o nuvelă la scară redusă. La acestea se adaugă pasaje lirice, meditaţii, versuri, chiar şi un anunţ. Este inserată şi o pagină de jurnal, sunt înregistrate nişte reportaje şi nu în ultimul rând, trasate ruperile de ritm provocate de obsedantele tic-tacuri, un fel de receptacol de rezonanţă sonoră, ca nişte paranteze în care se închid episoadele. Dacă ar trebui să tragem o concluzie, romanul „Filigran” de Al. Poamă este un mozaic unde paginile epice se întâlnesc deseori cu cele lirice şi dramatice, într-un text de certă originalitate. Cititorul însă poate descoperi şi alte calităţi. OPERA: „Sorin şi Sorina”, 1988; 1997, 2004; „Filigran”, 2004; „Jurnalul unui băiat cuminte”roman cu douăzeci şi trei de milioane de personaje” în curs de apariţie. Referinţe critice: T. Pracsiu, pref. la romanul „Filigran”, 2004; I. Baban, postfaţă la „Filigran...”

POAMĂ, Elena, antologator, editor, publicist. S-a născut în com. Tătărăni, jud. Vaslui la 31 martie, 1949. A urmat şcoala primară în satul Valea lui Bosie şi gimnaziul, clasele V-VI, în satul Troieşti, iar a VII-a la Şcoala generală Tătărăni între anii 1960-1963. A urmat apoi Liceul „Cuza-Vodă” din Huşi, 1963-1967. Până în 1968 a lucrat ca profesor suplinitor, iar între anii 1968-1971 a fost studenă a Fac. de Filologie a Institutului Pedagogic de 3 ani din 337

(antologii); „Poezii” de M. Eminescu, 1996: I. L. Caragiale, „Momente şi schiţe”, 1998; J. de Racine, „ Andromaca”, 1998; Efim Levit, Gheorghe Asachi, romanul vieţii sale”, 1999; „Lui Eminescu”, antologie, împreună cu Liliana Crăcană”, 2001; „Eminescu – note privind stilul publicisticii”, 2001; P. Necula şi M. Ciobanu, „Dicţionarul personalităţilor vasluiene”, 2001; C. Slavic, „Urmele”, 2002; M. Cârlescu, „Ioan Adam”, 2002; „Eminescu e al nostru, al tuturor”, antologie, 2001; „Personalităţi vasluiene, membri ai Academiei Române”, pref. de ..., 2002; Ioan Baban, „Apele tăcerii”, versuri , 2002; Radu Deleanu, „Păcală şi Tândală ân Europa”, epigrame şi poeme satirice etc.

Iaşi şi a continuat studiile la Universitatea ieşeană până în anul 1975 când a obţinut licenţa în specialitatea Limba şi literatura română. A debutat ca autoare de antologie cu „Imn sentimental”, volum cuprinzând creaţii ale elevilor în 1975. În acelaşi an a urmat „Focul de veghe”, apoi „Interferenţe” şi Poezii” de M. Eminescu, antologie realizată împreună cu Al. Poamă. A fost consilier editorial la Ed. Cutia Pandorei timp de 10 ani. În această calitate a realizat următoarele volume: I. l. Caragiale, „Momente şi schiţe”, „Andromaca” de J. De Racine, „Gheorghe Asachi, romanul vieţii sale” de Efim Levit, „Lui Eminescu”, antologie în colaborare cu Liliana Crăcană, cu prefaţă de Elena Poamă, „Eminescu – note privind stilul publicisticii” de Constantin Parfene; „Dicţionarul personalităţilor vasluiene” de P. Necula şi M. Ciobanu; „Urmele”, proze alese de Constantin Slavic; „Ioan Adam”, micromonografie de Mariana Cârlescu; „Eminescu e al nostru, al tuturor”, o antologie de comunicări cu caracter ştiinţific; „Personalităţi vasluiene, membri ai Academiei Române” din 2002, cu prefaţă de Elena Poamă, „Apele tăcerii” versuri de Ioan Baban, 2002, „Păcală şi Tândală în Europa”, epigrame şi poeme satirice de Radu Deleanu, etc. Colaborează la publicaţii locale şi naţionale, radio şi TV. „Vremea nouă”, „Scânteia tineretului”, „Obiectiv”, „Adevărul” (Vaslui), „Monitorul (Vaslui), „Biblioteca”. În prezent, Elena Poamă este directoarea Bibliotecii Judeţene „Nicolae Milescu Spătarul” şi în această calitate organizează ample acţiuni cu cartea, fie în cadrul „Salonului Cărţii”, care are loc anual, fie în acţiunea de lansare de cărţi ale autorilor locali sau din ţară. La unele din aceste acţiuni au paricipat prsonalităţi ale literaturii naţonale şi din Basarabia: Eugen Simion, Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija, Grigore Vieru, N. Creţu, C. Ciopraga, Al. Husar etc. Este redactor-şef al revistei „Milesciana” din care pâna acum au apărut 4 numere.

POGHIRC, Cicerone, George, istoric literar, filolog. S-a născut la 20 martie, 1928 în comuna Măscurei (Iana), fostul jud. Tutova, azi jud. Vaslui. După şcoala primară din satul natal şi studii secundare la Liceul Gh. R. Codreanu din Bârlad a urmat studii universitare la Fac, de Filologie a Universităţilor din Iaşi şi Bucureşri , licenţiat fiind în 1951. A făcut studii de specializare la Universitatea din Leningrad între anii 1955-1959 şi a obţinut doctoratul în filologie în 1960 cu teza: „Relaţiile limbii vechi macedonene cu greaca veche”. Din anul absolvirii facultăţii a intrat în învăţământul universitar şi a urcat treptele ierarhiei didactice într-un ritm constant: asistent, 1951, lector, 1954, conferenţiar la Catedra de Filologie clasică şi lingvistică generală, 1963, şi profesor, şeful catedrei de limbi orientale a Universităţii din capitală, apoi şeful Catedrei de limbi clasice în 1974. La aceasta se adaugă faptul că între anii 19631970 a fost prodecanul Fac. de limbi romanice, clasice şi orientale, între anii 1970-1972 a fost director general al învăţământului universitar în Ministerul Învăţământului, iar între anii 1973-1974 a fost „Visting profesor” la Universităţile din Indiana, Michigan şi California din SUA. Între 1961-1974 a fost secretar şi vicepreşedinte a Societăţii de Studii Orientale. Între 1976-1979 a fost profesor la Padova, din 1972 a fost membru al Centrului de

OPERA: a editat următoarele volume la Ed. Cutia Pandorei din Vaslui: „Imn sentimental”, 1975; „Focul de veghe”, 1975; „Interferenţe”1980

338

Studii Balcanice de pe lângă INALCO (Paris). Lista titlurilor acestui intelectual pare a fi interminabilă, el fiind unul din cei mai titraţi profesori universitari români din deceniile 6, 7, 8, 9 ale sec. al XX-lea. Teza de doctorat despre B. P. Hasdeu s-a bucurat de o apreciere unanimă. Şi-a adus o contribuţie substanţială la traducerea „Fabulelor” lui Fedru, în 1966, a colaborat la elaborarea manualelor şcolare de limba latină şi este autorul unor cursuri valoroase: „Curs de introducere în lingvistică”, din 1952; „Introducere în lingvistică” din 1958; „Curs de istorie a literaturii greceşti”, din 1962. A colaborat la editarea „Istoriei limbii române” din 1969; a colaborat de asemenea la publicaţiile de specialitate. În limba germană a publicat „Philologia et lingvistica”, „Aurgewahlte Aufsatze”, 1953-1983, curs prefaţat printre alţii de Th. Simenschy. Poghirc a fost un filolog erudit, făcând parte din „stirpea lui Hasdeu.” (1) Alături de Vasile Bogrea şi Eugeniu Coşeriu, e unul din cei mai de seamă savanţi în domeniul lingvisticii clasice şi moderne. Bun cunoscător al limbilor şi culturilor antice greceşti şi romane, specialist în lingvistica indo-europeană şi balcanică, C. Poghirc se impune prin rezultate de excepţie ale cercetării privind originea şi evoluţia principalelor limbi europene. Civilizaţiile sanscrite, indiană antică, armeană clasică, lituaniană, germanice vechi îi sunt obiecte ale cercetării la care se adaugă civilizaţia greacă şi latină, a limbilor europene prin cercetare comparatistă. A adus contribuţii însemnate la studiul substratului romanic şi românesc al unora dintre limbile orientale europene, dar şi al latinităţii carpato-balcanice. A studiat împreună cu savantul clujean I. I. Rusu elemenetele dacogetice din limbă, a pus faptele de limbă în legătură cu istoria, cu preistoria, cu arheologia, cu mitologia, în aşa fel, încât să poată trage concluziile lingvistice cele mai credibile. Studiile lui C. Poghirc au atras atenţia lui Mircea Eliade „care l-a preţuit” (2) şi l-a învitat să colaboreze la „Encyclopedia of Religions”. Monografia închinată lui B. P. Hasdeu se impune prin erudiţie şi documentare, insistând asupra contribuţiei savantului la formularea unor legi lingvistice universal valabile care îşi păstrează inalterată valoarea ştiinţifică şi astăzi. C. Poghirc este unul din cei mai autorizaţi

savanţi români în domeniul lingvisticii, un învăţat cu o personalitate remarcabilă care se adresează desigur, unui număr restrâns de cunoscători, fără de care ştiinţa însă nu poate înainta. OPERA: „Curs de introducere în lingvistică”, în colaborare, 1952; „Introducere în lingvistică”, în colab. ,1958; „Curs de istorie a literaturii greceşti”, în colab. , 1962; „Istoria limbii române”, II, în colab. , 1969; „Bogdan Petriceicu Hasdeu – lingvist şi filolog”, 1968; „Psihologica et lingvistica Ausgewahlte”, 1953-1983. Referinţe critice: M. Ungheanu, în „Luceafărul”, 62, 1868; I. Iordan, în „Limba română”, 3, 1969; Al. Graur, în „Studii şi cercetări de lingvistică”, 2, 1964; Gh. Mihail, în „Ramuri”, 1, 1970; D.S.R (M-Q), M. Popa; Tr. Nicola, „Valori...”, p. 609-616 etc Note: 1, 2. DSR, p. 774.

POP, Alexandru, publicist, istoric al culturii. S-a născut la Sân-Georgiu în Transilvania în 1859, A făcut studii primare şi secundare la Năsăud şi Blaj. Studii universitare a urmat la Bucureşti, Fac. de Litere şi Filosofie a Universităţii, obţinând licenţa în anul 1893. Între 1884 -1891 a fost arhivar la Biblioteca Academiei Române din capitală, desfăşurând o bogată muncă de documentare în ceea ce a urmat să publice, mai ales datele culturale din secolul anterior. La 15 sept. 1891 vine la Bârlad în caliate de profesor de limba şi literatura română la Liceul Gh. R. Codreanu. De altfel în acest oraş va funcţiona până la sfârşitul timpuriu al vieţii sale, în 1902. În acest oraş a desfăşurat o bogată activitate culturală semnând cu nume propriu ori pseudonimele Dafin, Al. P. Dafin, sau Bixad în periodicele bârlădene „Cuvântul adevărului” şi „Răvaşul”. OPERA: „Bibliografia publicaţiilor periodice româneşti şi a celor publicate în limbi străine în România sau de români” (1817-1887), 1887-1889; „Dezbinarea în bisrica românilor din Ardeal, 1897. Referinţe bibliografice: I. E. Torouţiu, „Studii şi documente literare”, vol. VII, 1936, p. 474; L. Predescu, „Enciclopedia...”, p. 671; M. Straje, „Dicţionar de pseudonime”, 1973, p. 556; I. Hangiu, „Dicţionar...” p. 11.

POPA, Constantin, dramaturg. S-a născut la 10 martie, 1936 în satul Cozia, com. Costuleni, jud. Iaşi. Provine dintr-o familie în care tata, 339

Alex. Popa era muncitor CFR, iar mama, Lucreţia (n. Harabagiu) era casnică. A urmat clasele primare la Huşi şi doi ani la Liceul „Cuza-Vodă”, 1947-1949, după care îşi continuă studiile secundare la Iaşi la Liceul „Junimea” (1) (nu se chema atunci aşa) şi Şcoala medie tehnică sanitară între anii 19501954. A fost apoi student al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti între anii 1958-1962. La Iaşi, unde a fost repartizat ca actor, a urmat şi Fac. de Filosofie a Universităţii „Alex. I. Cuza”. A obţinut licenţa în anul 1975. În capitala Moldovei a fost actor, dar şi autor dramatic. Letiţia Popa a realizat după piesa lui „Hora întreruptă”, un film de televiziune, difuzat şi pe postul de radio Iaşi. La Teatrul „Victor Ion Popa” din Bârlad i s-a jucat în premieră piesa „Alegerea apelor” în 1980. Piesa „Calul verde” a fost publicată în revista „Teatrul” în 1981 şi în acelaşi an este montată pe scena Teatrului Naţional din Iaşi. A debutat cu versuri într-un volum colectiv „Zece poeţi tineri”, selectaţi de Ed. Junimea în 1976. Au urmat volumele de poezii „Cuvinte învinse” din 1978 şi „Impăcarea cu Faust” din 1986. Cariera de actor la Teatrul Naţional din Iaşi este remarcabilă, se impune ca un talent autentic, unul din cei mai importanţi interpreţi. În multe piese importante a jucat în rolul principal: „Din jale se întrupează Electra” (Adam Brandt), „O scrisoare pierdută”, (Tipătescu), „Duet” de A. Andrieş, (primarul), „Petru Rareş” de H. Lovinescu, (mitropolitul Roşca), „Drumuri şi răscruci” de P. Everac, (Miron Costin) etc, etc. Din 1961 este conferenţiar universitar La Academia de Arte frumoase „G. Enescu” din Iaşi. Poezia lui C. Popa se remarcă „printr-o caligrafie lirică elegantă, cu o linie delicată (virtuţi clasice) irizată de fine melencolii”. (1) Se pare că poetul îşi alege teme tratate de M. Eminescu şi A. Păunescu. Din această cauză registrul liric nu este stabil, pendulează în funcţie de atracţia de moment. Când cultivă versul sonor e mai aproape de nota personală. Toate acestea sunt vizibile în volumele de început, „Preţul alegerii” şi „Cuvinte învinse”. Temele, motivele şi chiar obsesiile sunt reluate în volumele următoare, dar sunt străbătute de un sentimentalism oarecum desuet, minor. În unele poeme se observă o previziune a expresiei, o siguranţă a versului. În realitate

găseşte motivele dar acestea sunt transfigurate în funcţie de starea de moment. Melancolia se pare că îl defineşte, e înregimentată în trăirea eului liric. Toamna e un asemenea prilej. „Octombrie / Domnul trist / Cu frac de ceaţă / şi joben din fir de ploi / Străzile apasă / Cu mers rece / Şi stropi de clavecin...” e o secvenţă care aminteşte de Bacovia, nu numai imagistic, ci şi sonor. În volumul „Perioada de instrucţie”, titlu sugestiv, poetul „tratează” o linie filosofică existenţialistă, meditează pe seama trecerii timpului: „Să nu mă mai închin, la ce? / Când sărutul / Se despică-n fulger pe obraz, / Când / O mână / Pe cealaltă o trădează, / Când pe cer nu-i nici un nor, / Iar eu răspund / ca în formă de cometă-i / Şi-l privesc în ochi pe Hamlet.” În volumul amintit, C. Popa cultivă elegia rafinată. Ion Cristofor (2) afirmă că poezia sa se înrudeşte cu cea a lui Dan Botta şi Mihai Ursachi, făcând parte din aşa zisa familie a fanteziştilor şi ironicilor (Eugen Simion le spune „ironişti şi fantezişti” în „Scriitori români de azi”, vol. I, p. 269) OPERA: „Preţul alegerii”, vol. colectiv, „zece poeţi tineri”, 1976; „Cuvinte învinse”, versuri, 1978; „Perioada de instrucţie”, versuri, 1981; „Împăcarea cu Faust”, versuri, 1986. „Şcoala de îngeri”, 1991; „Teroarea clepsidrei”, 1996; „Donatorul de umbră”,2000; „Maşina de vânt”, teatru, 1996; Referinţe critice: Al. Călinescu, în „Teatrul”, 2, 1982; D. Kivu, în „Contemporanul”, 5, 1982; I. Lazăr, în „România literară”, 11 martie, 1982; O. Constantinescu, în „Viaţa românească”, 11, 1982; M. D. Gheorghiu, în „Cronica”, 14, 1982; V. Mihăiescu, în „Convorbiri literare”, 3, 1982; C. Paiu, în „Ateneu”, 29, 1986; Val Condurache, în „Cănvorbiri literare”, 4, 1926; au mai semnat: Al. Piru, L. Ulici, L. Leonte, I. Holban, D. Dimitriu, C. Coroiu, Al Husar etc, etc. Note: 1. DSR, III, p. 799; 2. Idem

POPA-DABIJA, Maria, poetă. S-a născut la 17 martie, 1924 în comuna Rădeşti, jud. Vaslui, din părinţii Anghel şi Agripina Popa. Rămâne orfană la o vârstă fragedă (5 ani) şi va fi lipsită toată viaţa de mijloacele materiale. Din prima căsătorie a mamei au rezultat două fete. Una a studiat la Şcoala Normală de fete de la Bârlad, cealaltă la o şcoală sanitară. Primul soţ al mamei a murit în Războiul din Cadrilater. Mama s-a recăsătorit cu un bărbat care avea şi 340

el 3 copii. Maria, viitoarea poetă, a făcut şcoala primară la Rădeşti, după care a urmat Gimnaziul Industrial „Neculai Roşca Codreanu” din Bârlad. Printre cărţile primite ca premiu pentru rezultate bune la şcoală era, probabil, şi „Opera lui M. Eminescu” de G. Călinescu. Cărţile i-au fost confiscate de autorităţi în 1946. A făcut apoi o şcoală de moaşe (sanitară) la Iaşi, absolvită prin 1943. S-a înscris la Institutul Surorilor de Ocrotire, şcoală finalizată în 1946. A lucrat la Spitalul Militar din Arad, apoi a fost angajată la CARS Iaşi. „Să scrieţi, fetelor, romane despre ce se întâmplă aici”, le spunea Eduard Mezincescu. În 1948 s-a încadrat la Circa Sanitară Zorleni, jud. Vaslui. „Şi tu, dragă cititorule, când eşti în momente de cumpănă, să nu disperi, fă ca mine!” (Datele biografice sunt oferite de autoare)

des Jeu” a lui Gerrard de Nerval în 1935. A funcţionat mai întâi ca profesor la Liceul Internat şi la Şcoala Normală Superioară, după care, intrând în învăţământul superior, a urcat toate treptele didactice la Seminarul Pedagogic Universitar, ca apoi să ocupe Catedra de limba franceză la Fac. de Litere (mai târziu, Filologie) a Universităţii „Alex. Ioan Cuza”. Între anii 1950-1957 a fost decanul facultăţii, apoi şef de catedră până la pensionare. Bibliografia lui N. I. Popa este impresionantă, numără peste 750 de lucrări dintre care 280 au ca obiect de studiu limba şi literatura română şi universală. Circa 50 de lucrări sunt studii de literatură comparată. A fost o vreme şi directorul Teatrului Naţional din Iaşi şi preşedinte al Societăţii de Ştiinţe Istorice şi Filologice. Era fratele mai mic al dramaturgului Victor Ion Popa. Mare parte a studiilor sale au rămas în publicaţii şi manuscrise, aşa încât, numărul de volume publicate crează o imagine incompletă a activităţii sale literare şi ştiinţifice.

OPERA: „Poeme şi poezii”, 1994; „Mozaic – Poeme şi poezii”, 1997. Referinţe bibliografice: N. Văleanu, prefaţă la vol. „Poezii...”; Elena Diaconu, prefaţă la vol. „”Mouaic...”; Tr. Nicola, „Valori...”, 5, p. 630-632; Elena Monu, pref. la vol. „Mozaic...”

OPERA: „Studii de literatură comparată”, 1981; Ed. ale operelor lui V. Alecsandri, C. Negruzzi, Furnier. Referinţe critice: Anny Braeschi, „Cu grimonul pe oglindă”, 1978; Marian Bucur, „Istoriografia literară românească”, 1973; C. Ciopraga, „Literatura...”, 1970; „Dicţionar cronologic...”, 1979; Ionel Maftei, „Personalităţi...”, vol. V, 1985; Marian Popa, „Dicţionar...”, 1977.

POPA, Nicolae I, critic şi istoric literar. S-a născut la 25 februarie, 1897 în com. Puieşti, jud. Vaslui şi s-a stins din viaţă la la Iaşi la 21 iunie, 1982. După studii primare făcute în comuna natală, a urmat Liceul Internat din Iaşi pe care l-a absolvit în anul 1915. În 1921 a luat licenţa la Fac. de Litere a Universităţii din Iaşi cu distincţia „magna cum laudae”. A avut ca profesori pe Al Philippide, Garabet Ibrăileanu, Charles Drouhet. În următorii doi ani a făcut studii de specializare la Sorbona, la College de France, la Ecole practique des Hautes Etudes şi la Ecole Normale Superieure în Franţa. Şi-a dat doctoratul cu teza „Les Fille

POPA, Victor – Ion, prozator, dramaturg. S-a născut la Bârlad la 29 iunie, 1895 şi s-a stins din viaţă la Bucureşti la 30 martie, 1945. Este primul din copiii lui Ioan Gh. Popa şi al Aspasiei, frate cu N. I. Popa, (profesor universitar). Şcoala primară o face în satul Călmăţui, până în 1906, iar studiile secundare la un liceu din Iaşi, până în 1911. A urmat apoi cursurile Fac. de Drept a Universităţii din Bucureşti. Paralel a urmat şi Conservatorul de Artă Dramatică şi Şcoala de Belle Arte, nefinalizată însă. Debutul coincide cu o primă încercare dramatică din 1907, numită de el „Tragedie” 341

cumplită, strict actuală”. Adevăratul debut are loc mai târziu cu poezia „Linişte” publicată în 1912 în revista „Versuri şi proză” din Iaşi, semnată cu pseudonimul G. A. Hamza. A participat la Primul Război Mondial în luptele de la Mărăşti şi Oituz. Între anii 1920-1924 a fost redactor la „Revista copiilor şi a tinerimii” din Bucureşti. Tot din această perioadă datează şi colaborarea la „Gândirea” (în calitate de cofondator), apoi la „Hiena”, „Ora”; „Revista vremii”, „Sburătorul” etc. Este în acelaşi timp cronicar artistic, desenator şi regizor. Între timp, a scris piesa „Ciuta”, prezentată pe scenă în 1922 şi care va reprezenta debutul editorial în dramaturgie, din 1923. Piesa a fost apreciată şi a primit Premiul Asociaţiei Criticilor Dramatici Români, pe 1922, al Teatrului Naţional şi Premiul I. L. Caragiale în 1923. În acest an a devenit secretar al Socităţii Autorilor Dramatici Români şi director al Teatrului Naţional din Cernăuţi (1927-1929), din Bucureşti şi din Craiova. A sprijinit apariţia revistei „Spectatorul”. A desfăşurat o activitate ramarcabilă în plan artistic fiind deopotrivă regizor, scenograf, sufleor, croitor, zidar, maşinist, şi electrician. A fost şi profesor suplinitor la Catedra de Dramă şi Comedie a Conservatorului din capitală, director al Oficiului Naţional Cinematografic (1941), iar din 1944, profesor la Conservator. Între 19381944 a pus bazele şi a condus teatrul „Muncă şi voie bună, Muncă şi lumină”, primul teatru muncitoresc din ţară. După 1944 s-a remarcat mai ales ca pedagog şi, sub îndrumarea lui s-au afirmat actorii celebri de mai târziu, Radu Beligan, Toma Caragiu şi alţii. Opera literară a lui Victor-Ion Popa este alcătuită din dramaturgie şi proză. Este unul din cei mai mari dramaturgi ai epocii interbelice, titlurile sale prezentând şi azi interes din partea colectivelor teatrale: „Ciuta”, „Păpuşa cu piciorul rupt”, „Muşcata din fereastră” (care a primit Premiul Academiei Române), „Vicleimul”, „Acord familiar” (a primit Premiul Asociaţiei Autorilor Dramatici), „Cuiul lui Pepelea”, „Plata birului. Deşteapta pământului”, „Căţelul sau aşa ceva”, „Take, Ianke şi Kadâr” (o capodoperă), „Mironosiţele” şi altele rămase în manuscrise. Proza cuprinde povestiri, nuvele şi romane. „Povesti cu prunci şi cu moşnegi”, „Ghiceşte-mi în cafea”, „Bătaia”, „Velerim şi

Veler-Doamne”, „Sfârlează cu Fofează”, „Maistoraşul Aurel, ucenicul lui Dumnezeu” etc. Amintiri întâlnim în volumele „Floare de oţel”. A scris şi versuri, adunate postum în volumul „Cântecele mele”. Prin multitudinea preocupărilor, unele datorate pregătirii sale în domenii artistice diverse (muzică, desen, teatru) temeinic însuşite, altele impuse de împrejurări, V. I. Popa este o figură aparte în cultura românească dintre cele două războaie. Lovinescu l-a numit om al Renaşterii. Dar şi meseriile pe care le-a practicat au dovedit că era un om aplicat, avea aptitudini care nu sunt la îndemâna oricui. Omul era plin de energie şi entuziasm, ori toate aceste calităţi, plus talentul, l-au impus pe drept. Pictorul şi muzicianul au lăsat loc scriitorului care s-a impus ca dramaturg şi prozator şi chiar ca poet. V. I. Popa a scris mult şi criticii consideră că din pricina aceasta nu a dat capodopere, i-a lipsit spiritul critic şi mai cu seamă, autocritic. Radu G. Ţeposu apreciază că teatrul său e „cam schematic”, (1) cu conflicte rezolvate „unilateral” (?). Proza e mai realizată, afirmă acelaşi exeget. Teatrul are totuşi şi o calitate, „piesele de teatru sunt scrise ireproşabil din punct de vedere al replicii”. (2) Proza lui V. I. Popa are virtuţi estetice complexe, chiar dacă aceasta tratează teme „facile”, pentru că a asimilat, ca în cazul lui I.L. Caragiale, tehnicile teatrale, în special dialogul epic şi replica. Epica sa dezvoltă „conflicte subterane” (3) cu rezonanţă estetică. Temele tratate au izvoare sămănătoriste, cel puţin primele volume: „Povestiri cu prunci şi cu moşnegi” şi „Bătaia”. Următoarele, „Povestiri cu balaurul din iezătură”, „Scrisoarea unui mort”, „Spaima cea cumplită” cuprind un soi de teatru scurt, sunt „mici farse” (4) care vizează prejudecăţile sau „complexele psihologice”. Unele texte sunt mici comedii cu ţărani, învăţători, cârciumari, evrei puşi pe vorbă, dar un fel de vorbă sucită, mucalită. Dezvoltând un soi de morală a bunului simţ. Imaginarul se suprapune peste real. Adevărata izbândă a lui V. I. Popa este proza scurtă, aceasta îl apropie de Caragiale prin mijloacele dramaturgice puse în mişcare. „Stilul prozei scurte se distinge prin utilizarea în exces a „pitorescului lexical” şi al „expresiei neaoşe”. (5) În 1938, V. I. Popa a publicat un roman de mici dimensiuni, intitulat „Ghiceşte342

mi în cafea”, un fel de exerciţiu retoric în stil caragialian, „nu lipsit de farmec prin amestecul de naivitate şi ridicol...” (6) „Velerim şi Veler Doamne” din 1933 este o realizare artistică incontestabilă, un roman de analiză psihologică. Personajul principal al acestei cărţi este Manolache Pleşa, acuzat de o crimă imaginară. Este urmărit pentru fapta sa şi pe parcursul derulării evenimentelor, Pleşa capătă dimensiunea unui erou fantastic, ca în povestirile cu haiduci. Jandarmii urmăritori sunt impresionaţi de statura lui uriaşă, percepându-l ca pe un indivit cu puteri fabuloase. Chiar autorităţile au în minte imaginea unui uriaş crunt şi fioros. Romanul urmăreşte, nu întâmplarea propriu zisă, ci obiectul acţiunii, cum s-ar spune, urmărirea devine ţinta esenţială. (vezi „Scrisoarea pierdută” a lui E. A. Poe). Efectul comic e cel urmărit de autor. Reacţiile psihologice ale eroului – teama, mania persecuţiei, răzbunarea sunt urmărite prin intermediul unui epic atent strunit. De altfel, George Călinescu, parafrazându-l pe Caragiale, afirmă să romanul e „curat epic”. După o urmărire derutantă, ajutat de moş Petrache care îl vindecă de o infecţie, personajul, trăind spaima persecuţiei, se transformă într-un detectiv şi descoperă adevăratul vinovat. Numărul mare de întâmplări şi originalitatea expunerii lor epice îl fac pe acelaşi G. Călinescu să afirme că e singurul (roman) izbutit. (7) „Sfârlează cu fofează” îl are ca erou pe Toader Mândruţă, un erou ca acei din stirpea romanelor lui Jules Verne. Se întâlnesc aici elemente cu fapte din sfera aventurilor sentimentale. Conţinutul romanului anticipează trilogia închinată lui Aurel Vlaicu. „Maistoraşul Aurel, ucenicul lui Dumnezeu”. G. Călinescu a considerat acest roman o „enormă viaţă romanţată” făcând din Aurel Vlaicu o „caricatură”. (8) Subiectul mai fusese tratat de O. Goga în „Drumul unui cuceritor”, unde imaginea eroului se păstrează în „intelectualitate”, în vreme ce V. I. Popa face din celebrul aviator un „Marius Chicoş Rostogan, cu efect deplorabil”. Radu G. Ţeposu consideră întinsul roman „Maistoraşul...” de circa 1400 de pagini „o operă greoaie şi indigestă”. (9) Dramaturgia este de reţinut. Piesele „Ciuta”, „Muşcata din fereastră” şi mai ales „Tache, Ianke şi Cadâr”, prezintă şi azi

interes. Cultivând comedia şi melodrama, piesele sunt captivante. Tema pe care o tratează este aceeaşi cu nuanţările de rigoare. Iubirile atipice, cu parteneri cu deosebiri fundamentale de ordin natural şi religios stârnesc interesul şi atenţia spectatorului. Cu acestea, gândirea autorului este modernă, îndeamnă la toleranţă şi înţelegere; este necruţător cu xenofobia, matrapazlâcurile şi vechile mentalităţi. Piesele sunt tributare unui romantism puţin desuet, oarecum depăşit. Mai puţin reuşite sunt „Păpuşa cu piciorul rupt”, „Plata birului” şi „Deşteapta pământului sau aşa ceva” Întregul teatru al lui V. I. Popa, consideră G. Călinescu, „nu se alimentează din situaţii ci din farmecul dialectal...” (10) Cu toate acestea, opera lui V. I. Popa este, în mare, o reuşită, chiar dacă, datorită prolificităţii, nu a depăşit timpul ei. OPERA: „Ciuta”, 1923; „Păpuşa cu piciorul rupt”,1926; „Pufuşor şi Mustăcioară”, 1926; „Floare de oţel”, roman de război, 1930; „Muşcata din fereastră”, 1930; „Shakespeare în infern”, 1932; „Velerim şi Veler Doamne”, 1933; „Vicleimul”, 1934; „Acord familiar”, 1935; „Cuiul lui Pepelea”, 1935; „Sfârlează cu fofează”, roman, 1936; „Încercarea”, comedie, 1936; „A fost odată un război”, 1936; („Floare de oţel”); „Plata birului. Deşteapta pământului, Căţelul sau aşa ceva”, 3 comedii pentru sate cu desene de...” 1937; „Tache, Ianke şi Cadâr”, 1938; „Mironosiţele” 1938; „Maistoraşul Aurel, ucenicul lui Dumnezeu”, I-III, 1939; „Bătaia”, nuvele şi schiţe, 1942; „Cantonament buclucaş”, comedioară, 1942; „Cântecele mele”, versuri, 1946; „Piese într-un act”, 1958; „Velerim şi Veler Doamne”, „Floare de oţel”, 1958, 1985; „Mic îndreptar de teatru”, 1977; „Muşcata din fereastră”, antologie, 1984 etc, etc. Referinţe critice: E. Lovinescu, „Memorii” II; idem, „Istoria... 1937; G. Călinescu, „Istoria...”, 1941; Perpessicius, „Menţiuni de istorie literară” ; Camil Petrescu, „Opinii şi atitudini literare”, 1962; M. Sebastian, „Întâlnire cu teatrul”, 1969: Ion Chinezu, „Pagini de critică”, 1964; V. Brădăţeanu, „Comedia în dramaturgia românească”, 1970; P. Constantinescu, „Scrieri”, IV; O. Papadima, „Scriitorii şi înţelesurile vieţii”, 1971; Ş. Cioculescu, „Aspecte literare contemporane” ; I. Rotaru, „O istorie...”, I. Oprişan, „File de istorie literară”, 1972; A. Leon, „Umbre”, II, 1972; V. Carianopol, „Scriitori care au devenit amintiri”, 1973; Şt. Cristea, „V. I. Popa”, 1973; Tr. Şelmaru, „Teatrul politic. Politica teatrală”, 1973; C. Baltazar, „Evocări şi dialoguri literare”, 1974; V. Stoleru, „Crochiuri de istorie literară”, 1974; G. M.

343

Zamfirescu, „Mărturisiri în contemporaneitate”, 1974; V. Mândra, „V. I. Popa”, 1975; D. Micu, „Gândirea şi gândirismul”, 1975; Ov. S. Crohmălniceanu, „Literatura...” III, Nicolae Ciobanu, „Însemne ale modernităţii”, 1977; C. Isac. „Teatrul şi viaţa”, 1978; N. Carandino, în „Luceafărul”, 10, 1978; Th. Codreanu, în „Ateneu”, 8, 1982; V. Silvestru, în „România literară”, 11, 1985; Ioana Mărgineanu, „Teatrul şi artele poetice”, 1986 etc, etc, etc. Note: 1, 2, 3, 4, 5, 6, DSR, p. 813; 9, idem, 815; 7, 8, 10, G. Călinescu, „Istoria...”, p. 785

nu uităm că poetul nu avut timp să atingă nu numai maturitatea vârstei ci şi pe cea a creaţiei. Volumul citat mai sus marchează un început de maturitate şi ar fi avut, desigur, o deschidere spre împlinire, ca în cazul lui N. Labiş. Acelaşi Dinu Flămând descoperă în versurile acestui volum „o biografie terestră” care „îşi cere dreptul la expresie”: „Ploaia în manta singurătăţii m-acoperă / Unde suneţi voi, cei dragi, să mă scăpaţi de moarte? / Simt cum se apropie cu paşi uşori / precum râsul pădurilor din Carpaţi... / Lângă mine locul e gol / Cine să-mi strângă braţul / când începe să-mi fie frică? / Voi, cât de departe sunteţi cât de departe?” Versurile „erau solfegii pentru presimţitul poem thanatic... Durerea înnobilează graiul cel mai umil, o simplitate dezarmantă risipeşte comori de autenticitate.” (2) şi, am adăuga, nu e alceva decât glasul unui poet plecat dintre noi luând cu el ceea ce avea de spus în viitorul atât de curând tăiat.

POPEL, Corneliu, poet. S-a născut la 19 ianuarie, 1950 în comuna Darabani, jud. Botoşani şi s-a stins din viaţă la 19 iunie, 1978. Absolvent al Fac. de Filologie a Universităţii ieşene, a fost repartizat ca profesor de limba şi literatura română la Ţibana, fostul raion Vaslui, azi jud. Iaşi. A debutat publicistic în anul 1965, pe când era elev, la ziarul „Zări noi” din Suceava. A colaborat apoi la „Iaşul literar”, „Convorbiri „literare” „Cronica”, „Ateneu” „Amfiteatru”, „Luceafărul”. Editorial a debutat în 1974 cu volumul „Fraţii mei blânzi”. În 1977 a publicat volumul „Aurea seculum” iar postum a apărut „Elogiul înţelepciunii”. Dinu Flămând descoperea în „Fraţii mei blânzi” o „tulbure concepţie imnică”, o provocare a mecanismului limbajului”, o sintaxă eliptică...” (1) O serie întreagă de cuvinte apare obsesiv: celest, sacral, augusta, sublimă. Temele sunt adecvate timpului, cum ar fi patru: „patru este toposul logosului: pentru arbori de aur / patria / ca sfântă rază / ca roua sublimă / de aur care cuvântă 7 fiilor pace eternă.” Se repetă de asemenea gesturile lirice de la un poem la altul. În volumul „Aurea secula” din 1977 poetul încearcă o disciplinare a discursului poetic: Limba prin care se exprimă capătă valoare şi unitate stilistică. Poetul mai cutivă şi o poezie panteistă cu „plante prea iubite” şi „dumbrăvi latine” ca într-un paradis al închipuirii. Volumul postum, „Elogiul înţelepciunii” clarifică multe din neîmplinirile de început. Să

OPERA: „Fraţii mei blânzi”, 1974; „Aurea saecula”, 1977; „Elogiul înţelepciunii”, 1979; „Voce eternă: pro patria”, 1985. Referinţe critice: D. Arsenie, în „Luceafărul”, 49, 1977; D. Dimitriu, în „Convorbiri literare”, 12, 1977; A. Popescu, în „Steaua”, 12, 1978; T. Mihadaş, în „Tribuna”, 8, 1978; L. Leonte, în „Cronica”, 15, 1978; A. Andrieş, în „Cronica”, 25, 1978; D. Lascu, în „Convorbiri literare”, 3, 1980; C. Ivănescu, în „Luceafărul”, 46, 1982; I. Bejenaru, în „Ateneu”, 10, 1985; Gelu Dorian, în „Ateneu”, 8, 1985. Note: 1, 2. Dinu Flămând în DSR

POPESCU, Emilian V, scriitor. S-a născut la 4 august 1916 în satul Prisăcani, comuna Bogheşti, fostul jud. Tutova, ca fiu al învăţătorului Vasile Popescu, mort în 1917 în luptele din timpul Primului Război Mondial. Rămasă văduvă, mama s-a mutat la Bârlad, iar fiul a urmat cursurile Şcolii primare nr. 2 din Podeni şi cursul inferior al Liceului Codreanu între 1928-1932. A fost apoi ucenic la Atelierele CFR Bucureşti. În 1933 se întoarce la Bârlad şi se angajează la atelierele mecanice ale lui Gheorghe Târâlă, dar a fost curând angajat copil de trupă la Regimentul 12 D. Cantemir din Bârlad, ca o recompensă pentru sacrificiul tatălui. A fost ajutat de către Regiment să continue cursul superior al Liceului Codreanu. 344

Întâmplarea a făcut însă să se apropie de mişcarea comunistă, pentru care a fost şi arestat, dar datele oferite de Tr. Nicola sunt confuze. În 1939 era funcţionar financiar. Viaţa l-a purtat şi pe la Cernăuţi, unde, împreună cu soţia sa, a urmat Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică. Au jucat împreună în spectacole. Între 1944-1955 a desfăşurat activitate pe tărâm cultural la Bârlad ca regizor şi îndrumător de formaţii artistice (brigăzi). Din 1957 a fost angajat ca actor la Teatrul Naţional din Iaşi, unde a activat până la sfârşitul vieţii, 1997. Ca poet, Emilian Popescu nu poate fi luat în seamă. A publicat în reviste poezii în totalitate proletcultiste. A scris însă şi epigrame şi texte satirice, umoristice. A scris însă două piese de teatru. A jucat pe scena Teatrului Naţional din Iaşi în peste 200 de roluri importante.

1868. În 1867, îşi luase doctoratul în Filosofie la vestita Universitate vieneză. Trecând în Principate, (în Ardeal se impusese stăpânirea ungară), a fost numit profesor la Botoşani, unde a funcţionat până în 1869, când vine la Bârlad ca profesor la Liceul Codreanu, unde a stat până în anul 1870. La acest liceu a funcţionat aproape doi ani (1869-1870). La Bârlad a găsit un climat intelectual favorabil şi stimulant. Aici se afla o tipografie care l-a ajutat să lucreze în universul cărţii. Din această perioadă datează colaborarea la „Convorbiri literare”. În cinci numere ale revistei au apărut „Scene din viaţă”, „Pribeagul”, „O floare albă”, „Juanita”, novelă, „O casă neagră”. La Tipografia din Bârlad a publcat primul volum cu conţinut literar, „Cântece voiniceşti, despre zile din bătrâni”. De la Bârlad, Pop-Florantin, cu sprijinul lui Maiorescu, s-a transferat la Liceul Naţional din Iaşi, unde a predat filosofia şi economia politică, iar din 1874 limba şi literatura română şi limba germană. La acest liceu a funcţionat până în 1899, iar între anii 1878-1881 a fost şi directorul instituţiei. Un an, 1872-1873 l-a suplinit la Catedra de estetică a Universităţii din Iaşi pe Titu Maiorescu. A fost membru al Societăţii Junimea şi a colaborat la „Convorbiri literare” între anii 1969-1871 cu nuvele istorico-fantastice, influenţate fiind de roamntismul german. Ia şi el parte la „prelecţiunile populare” abordând subiecte cu conţinut estetic („Forma estetică”). Iritat de anumite atitudini, chiar dacă nutreşte aceleaşi convingeri artistice, Pop-Florantin se îndepărtează de gruparea ieşeană spre sfârşitul secolului şi a început chiar să polemizeze cu reprezentanţii ei (Eminescu, Creangă. I. Negruzzi). Avea însă o pregătire multilaterală şi a predat în insituiţii şcolare ieşene discipline filosofice, fiind preocupat de noile cuceriri în domeniul acestei ştiinţe. A tipărit manuale de psihologie şi logică şi a făcut propagandă în favoarea metodelor pedagogice ale lui Frobel. Este autorul unei discipline inedite pe plan mondial teletipia (metoda prin care se pot recepta cu ajutorul unui aparat, semnele transmise sub formă de caractere tipografice, fără prezenţa unui operator!”). Scriitorul PopFlorantin a parcurs două etape în evoluţia sa literară. Prima se raportează la etapa junimistă, interesantă şi originală. Nuvelele scrise acum

OPERA: „Am învins satana” (?); „Izvorul dragostei” sau „Curcubeul”, în colab. cu Caludiu Paradais. Referinţe critice: G. Călinescu, „Istoria... pag. 430431; N. Pârlea, în „Bucovina literară”, 15 aug. , 1942; idem, în „Timpul”, 18 sept. , 1942; ibidem, în „Bucovina literară”, martie, 1943; ibidem, în „Scânteia”, 2 ian. , 1946. Tr, Nicola, „Valori spirituale tutovene”, vol. 5, p. 685.

POP–FLORANTIN, Ioan, poet şi prozator. S-a născut la 8 august 1843 în com. Poptelei (Popteleac), jud. Sălaj şi s-a stins din viaţă la 29 august, 1936 la Iaşi, fiu al lui Vasile şi al Mariei Pop. După primele învăţături primite în casa părintească, s-a înscris la un gimnaziu din Cluj, fiind absolvent din 1863. La 20 de ani era student la Fac. de Filosofie a Universităţii din Viena (să nu uităm că era cetăţean al Imperiului Austro-Ungar, se afla cum s-ar zice la el „acasă”) pe care o finalizează în 1867, an în care tipăreşte o carte despre sistemul fonetic al limbii române, o noutate transilvană, dacă ne gândim că un an mai târziu, T. Maiorescu publica celebrul articol „Limba română în jurnalele din Austria” adică, Transilvania, în 345

(„Decebal”, „Pribeagul”, „O floare albă”, Juanita”, „O casă neagră”, „Tuhutum”, „ZouaZuirvan”) se caracterizează prin prezenţa unei atmosfere stranii, într-o vreme când o asemenea creaţie literară nu avea un receptor pregătit pentru o abordare estetică pe măsură. Nu i se poate nega autorului din această perioadă o contribuţie la dezvoltarea nuvelisticii româneşti. Să nu uităm că „Novele din popor” de Slavici au apărut în 1881. Se simte în ele influenţa romantismului german (Jean Paul, J. L. Tieck şi alţii). Exegeţii (unii de mai târziu) văd în nuvelistica fantastică a lui Pop-Florantin o anticipare a nuvelei eminesciene „Sărmanul Dionis”, dacă avem în vedere imaginaţia „aprinsă şi bogată”, deosebit „de bine stăpânită” (1) Raportarea lor la atemporalitate, exotismul, o lume delirantă, ciudăţenii şi surprize, fac din nuvelele lui Pop-Florantin un amestec fericit între legendă şi basm, pe de o parte, şi fantasticul intelectualizat pe de altă parte. Se întâlneşte echivocul, onirismul, ca mai târziu la G. Galaction, dar şi V. Voiculescu ori Mircea Eliade. Cititorul rămăne în starea de a nu distinge dacă ceea ce receptează şi realitate mai este vreo legătură. Realitatea se conjugă cu fantasticul, eroii intră într-o adevărată cursă fabuloasă, antrenându-se parcă în interiorul ei. Întâlnim eroi cu aureolă de damnaţi, „incapabili să se elibereze de povara propriului lor destin”. (2) Stilul este cu totul particular, încărcat cu provincialisme, de metafore inedite şi îndrăzneţe vizând paradoxul, fraza este ritmată şi construită cu pricepere. Pop-Florantin este un scriitor înzestrat cu calităţi. „Horea”, şi „Avram Iancu, regele Carpaţilor” sunt biografii romanţate distingându-se prin dinamism. Interesantă este preocuparea pentru folclor. În 1870 publică volumul „Cântece voiniceşti despre zile din bătrâni”, cuprinzând balade populare cu subiecte din istoria romanilor. Întâlnim în aceste scrieri pe Junius, Brutus, Horatius, Scaevola etc. „Anecdotele poporane” din 1893 se disting prin umorul realizat la nivelul limbajului. Pop-Florantin a fost şi un estetician de marcă, autorul primelor tratate ale genului. În concepţia estetică pleacă de la unitatea fond-formă, căutând „principiul fundamental” care le uneşte. Plăcerea estetică nu are la bază necesităţi practice (valoarea etică) ci porneşte dintr-un impuls caracterizat

prin seninătate şi independenţă. Principiul e cel maiorescian, dar mai cu seamă hegelian. Plăcerea estetică presupune un suflet aflat în starea de joc. Categoriile estetice, frumosulurâtul nu priesc spiritului atunci când apar în opera literară. Prin concepţia estetică PopFlorantin e un precursor al lui Mihail Dragomirescu. Idealul lui estetic este de sorginte clasică şi junimistă. Folosind termenii „semn” (mijloc de vehiculare a plăcerii estetice) şi „serie”, el este primul cărturar cu preocupări semiologice. Pop-Florantin a mai publicat în 1893 „Anecdote poporane”, a încercat să scrie şi roman, („Romeo”, 1873, „Horea”, 1885, „Avram Iancu”, 1924) precum şi o epopee, „Ştefaniada”, 1924 (o epopoee cu acelaşi titlu încercase şi C. Negruzzi pe la 1840). Lucrările cu caracter filosofic ale lui Pop-Florantin au fost criticate în epocă, printre cei care le-au comentat încriindu-se şi Titu Maiorescu. Titlurile de mai jos sunt edificatoare: „Reforma metodelor în ştiinţă şi practică şi teoria consecutizmului universal”, din 1895 şi „Frumuseţea liniară şi frumuseţea omului” din 1897. Încă din 1871 scrisese un studiu intitulat „Fundament de filosofie”, iar în anii 1874-1877 scrisese un volum intitulat „Estetica” premiată în 1889 la Expoziţia Universală a Cărţii de la Paris. Lucrările sale stau sub semnul ineditului, unele au meritul pioneratului, neînţelese însă în epocă. Pop-Florantin face parte din prima generaţie de prozatori ai junimii, chiar dacă opera lui, ca şi cea a lui N.D. Xenopol sau Leon Negruzzi are o importanţă secundară. Pentru junimişti el a fost un spirit incomod, de aceea a fost ignorat. Scriitorul însă a încercat să facă tot ceea ce i-a stat în putinţă să se integreze în atmosfera intelectuală a grupării. Filosof şi estetician, a scris lucrări neînţelese în epocă. Volumul „Fundament de filosofie” din 1871 e un fel de manual pentru învăţământul secundar în care tratează concepte despre logică, psihologie, morală, pedagogie şi estetică. „Estetica generală”, publicată în două volume, I, 1874, II, 1887 este azi reevaluată (vezi Dan Mănucă, Dan Oprescu) pentru „o serie de elemente anticipatoare” şi pentru „o anumită actualitate a problematicii” (3) Titu Maiorescu respingea „Reforma metodelor în ştiinţă şi practică şi teoria consecutizmului universal” din 1885 „considerând ideile autorului” 346

„glume”. (4) Scrierile în proză ale lui PopFlorantin sunt influenţate de scrierile „filosofice”. G. Călinescu spune despre el că „Nuvele cu subiect modern... fără vreo valoare, sunt de un romantism negru, delirant.” (5) Nu de aceeaşi părere este Dan Mănucă şi nici Ionel Maftei. (vezi „Personalităţi ieşene”) Încercările de roman („Romeo”, 1873, „Horea”, 1885, „Avram Iancu, regele Carpaţilor”) au fost considerate eşecuri, asta însemnând că evaluarea lor a stat sub semnul unui subiectivism minor. În nuvele G. Călinesu îl vedea ca pe un romantic „tenebros” („O casă neagră” „Pribeagul”, „O floare albă” etc). Nuvelele istorice sunt tot fabuloase, rezultate ale închipuirii istorice. Imaginaţia scriitorului se dezlănţuie şi se duce pe spaţii umitoare (Acţiunea unei nuvele se petrece în Iran). În schimb, constată acelaşi G. Călinescu, autorul are „geniul numelor” şi oferă o listă sugestivă. Nici Al. Piru nu găseşte o valoare deosebită a prozei lui Pop-Florantin. Dan Mănucă a revalorificat o bună parte din proza acestui scriitor, negând afirmaţiile tranşante ale exegeţilor antecesori. Printre titlurile meritorii se numără „Pribeagul”, „O floare albă”etc. Dan Mănucă este îndreptăţit să afirme azi, dintr-o nouă perspectivă estetică, potrivit căreia, printre cărturarii din a doua jumătate a sec. 19 şi primele decenii ale sec. 20, Pop-Florantin este o surpriză pentru cercetători

POGOR, Vasile, scriitor. S-a născut în anul 1792 la Pogoreşti jud. Botoşani şi s-a stins din viaţă în anul 1867. Pe atunci fii de boieri învăţau carte în familie cu dascăli particulari. Nu se cunosc date sigure despre studiile sale. Se ştie că şi-a început cariera de grămătic la Episcopia Huşilor, urcând pe scara demnităţilor până la cea de mare comis în 1826. Au urmat rangurile de vel-spătar, agă, postelnic, vornic, toate denumirile feudale ale epocii târzii. Se ştie de asemenea că a fost mereu un nemulţumit şi un potrivnic al regimului din vremea sa. În 1839 a participat la o conspiraţie antidomnească organizată de un oarecare Leonte Răutu. Era un om învăţat, poliglot (în spiritul vremii, când cultura românească nu se afirmase), spirit enciclopedist. Se pare că vâna de scriitor a lui V. Pogor, tatăl lui V. V. Pogor, unul din întemeietorii Junimii, e mai fertilă şi evident notabilă. În epocă a câştigat un oarecare prestigiu, publicând o scriere satirică „Niam vine şi niam trece” în 1852. Istoricii literari afirmă că textul acesta anticipează „Glossa” lui Eminescu. Un poem cu note romantice este „Vedenie, ce au văzut un schimnic...” neterminat, dar şi acesta se spune că l-a inspirat pe Eminescu în „Scrisoarea I”. În felul aceste e un precursor. Vasile Pogor a tradus din Voltaire „Henriada”. Opera cuprinde elemente clasice prin conţinutul ei satiric. Traducătorul dovedeşte imaginaţie şi foloseşte cu pricepere resursele limbii. Întreaga creaţie a scriitorului premodern a rămas în manuscrie la BAR şi prin unele reviste, „Bucovina”, din Cernăuţi, „Lepturariu românesc cules den scriptori români”, al lui Aron Pumnul şi în culegerile de mai târziu ale lui Nicolae Iorga, Alexandru Piru, Alexandru Niculescu, Emil Vârtosu.

OPERA: „Cântece voiniceşti despre zile din bătrâni”, Bârlad, 1870; „Fundament de filosofie”, 1871; „Romeo”, roman, 1873; „Estetica”, I, 1874, II, 1887; „Decebal”, 1882; „Tinereţea lui Ştefan cel Mare”, nuvele istorice, 1882; „Horea”, roman, 1885; „Avram Iancu, regele Carpaţilor”, 1891; „Anecdote poporane”, 1893; Reforma metoadelor în ştiinţă şi practică şi teoria consecutizmului universal” , 1895; „Frumuseţea liniară şi frumuseţea omului”, 1897; „Maica stariţă”, 1915; „Avram Iancu”, 1924; „Ştefaniada”, 1924. Referinţe critice: T. Maiorescu, în „Convorbiri literare”, 5, 1895; George Călinescu, „Istoria...”, p. 430; Ş. Cioculescu, Vl. Streinu, T. Vianu, „Istoria...”; N. Iorga; „Oameni care au fost”, II, 1967; I. Rotaru, „O istorie...”, I; x x x „Istoria lit...”, III; „Dan Mănucă, „Scriitori junimişti”, 1971; Ionel Maftei, „Personalităţi ieşene”, III, 1978; Dumitru Oprescu, „Etic-estetic în gândirea românească”, 1984 Note: 1, 2, 3. Dan Mănucă în DLR, 1900, p. 698; 3, 4. DSR, p. 795; 5. George Călinescu, „Istoria...”, pag. 430

347

OPERA: „Niam vine şi niam trece”; Vedenie, ce au văzut un schimnic Varlaam de la Mănăstirea Secului din Moldova”; „Dialog între fire şi Moldova” , Voltaire, „Henriada”, trad. Referinţe critice: Constantin Sion, „Arhondologia Moldovei”; C. Grigoraş, „Poezia română în sec. VII şi VIII, 1928; G. Călinescu, „Istoria...”, p. 95; V. I. Cataramă, „Sufletul Junimii: Vasile Pogor”, 1942; Aug. Z. N. Pop, „Epistole inedite adresate de scriitorii francezi unor români”, în „Tânărul scriitor”, V, 1956 etc, etc.

„Mioriţa” etc. În principala sa lucrare „Limbă şi cultură. Din istoria lexicului românesc”, Ion Popescu-Sireteanu a emis ipoteze explicative privind etimologia termenilor culturii populare, a încercat să stabilească locul de formare a acestora, să revizuiască etimologiile probabile, toate acestea pornite de la cercetarea complexă a culturii păstoreşti din România. Găseşte că termenul „doină” ar avea ca origine etimologică termenul „daină”, un cântec de dor şi de dragoste pentru oi. De la pluralul „oi”, prin adăugarea lui „d” şi a interjecţiei „na!” s-a ajuns la „doină”; de aici şi „Dăinui”, „dăina”, „doini”, „doică, „daică”. De origine pastorală este şi refrenul din „h(oi)”, „lerui”, „ler” care provin din „oile”, „doile lui” sau „oile oi”, „oilor oi”. Lucrarea deschide perspective în cercetarea faptelor de limbă prin care se exprimă cultura noastră străveche. Amplul studiu de mai sus a fost precedat de un „Chestionar păstoresc” din 1983, apărut la Ed. Univ. din Iaşi. Ion Popescu-Sireteanu a cules folclor din Bucovina şi a scris monografia „Siretul, vatră de istorie şi cultură românească” din 1994, în care include şi texte despre S. Fl. Marian, Elena Niculiţă-Voronca, Al. Voievidca etc. În volumul „Amintiri despre Garabet Ibrăileanu”, antologie şi bibliografie, a fost inclusă şi o evocare a lui Petru Caraman. A semnat un număr considerabil de recenzii la cărţi cu conţinut etnologic şi etimologic în reviste. Dar Ion Popescu-Sireteanu este şi un poet şi prozator pentru copii şi nu numai. Este autorul unor volume de scrieri ale genului,deosebit de interesante: „Fabule pentru copii” şi „Şoricelul chiţ”, din 1995; „Poveşti şi povestiri” şi „Între două veşnicii”, din 1996; „Iepuraşul năzdrăvan”, din 1997. La acestea se adaugă „Memoria limbii române”, 2 vol. 19971998; „De dragoste”, 1999; „Cale şi drum”, 2001; şi „La porţile norocului”.

POPESCU - SIRETEANU, Ion, folclorist, etnolog, etimolog. S-a născut la 13 septembrie, 1934 în satul Mănăstirea, oraşul Siret, Jud. Suceava. A făcut şcoala primară în satul natal, a continuat cursul inferior al Şcolii Normale de la Siret, mutată de la Cernăuţi după Război. În 1948 este elev al Şcolii Elementare de 7 ani din Siret, în clasa a VII, absolvent al ei în 1949. Studiile medii le face la Timişoara şi Oradea între anii 1949-1953. După absolvirea şcolii medii, un an a lucrat ca referent la Secţia de Cultură şi Artă din Rădăuţi iar în septembrie, 1954, în urma unui examen de admitere, a devenit student al Fac. de Filologie a Universităţii ieşene. Finalizează studiile superioare în anul 1958 şi a fost integrat în învăţământ ca profesor de limba şi literatura română la Şcoala elementară din Drăguşeni, până în 1961 când a devenit inspector metodist la Secţia de Învăţământ a municipiului Bârlad. În toamna anului 1962 a fost integrat în sistemul de învăţământ superior, la Fac. de Filologie, ca asistent, până în 1972, lector până în 1990, conferenţiar până în 1994 şi profesor de la această dată până la pensionare. Din 1990 a fost şeful Catedrei de limbă română pentru străini, membru al Academiei Oamenilor de Ştiinţă, al Societăţii de Ştiinţe Filologice, al Societăţii Române de Toponimie, al Societăţii Scriitorilor Bucovinei etc, etc. A colaborat şi colaborează la „Ateneu”, „Vremea nouă” (Vaslui), „Convorbiri literare”, „Limbă şi literatură”, „Cronica”, „Limba română”, „Septentrion” (Rădăuţi), „Viaţa studenţească” ,

OPERA: „Contribuţii la cercetarea terminologiei păstoreşti în limba română”, 1980; „Cuvinte româneşti fundamentale”, 1995; „Izvorul popular al lui „Făt-Frumos din lacrimă”, în „Ateneu”, 7, 1968; „Deformări lexicale în folclor” în „Limba română”, 5, 1977; „Mioriţa – varianta lui Alecu Russo”, în „Mioriţa”, an II, 1; S. Fl. Marian în amintiri, mărturii, evocări”, antologie. Referinţe critice: M. Homorodean, în Anuarul de Folclor”; Iordan Datcu, în „Dicţionarul etnologilor romăni”, 2001, vol. III; I. Pânzaru, „”Ştiinţa în

348

Bucovina”, 1982, p. 118-119; Sadco M. şi Pânzaru I. , „Dicţionar de literatură”, 1993, p. 178-179. Au mai semnat studii despre...: N. Boboc, Ş. Cioculescu, Ilie Dan, M. Drăgan, Al. Graur, P. Zugun etc, etc.

virtutea mişcării poporaniste, iniţiate şi profesate de C. Stere. Dar confuzia dintre eticetnic şi estetic o făceau şi condeiele „profesioniste”. Era însă legat prin naştere şi profesiune, înţeleasă ca un fel de apostolat de natura socială pentru care milita. „Consideraţiuni psihologice din viaţa ţăranului român” dă măsura înţelegerii misiunii sale de dascăl. Lucrarea cuprinde „scrisori către învăţători, preoţi şi către toţi acei care vor să-şi cunoască neamul”. Cartea a fost tipărită la Galaţi în 1904 şi a fost premiată de Acad. Română la cea de a doua ediţie din 1911; a mai cunoscut încă trei ediţii în timpul vieţii autorului ei, intitulate: „Bucăţi de citit la şezători şi cercuri culturale”, „Taifasuri cu Moş Gheorghe”, „Despre înţelesul şcoalei”. În sumarul volumului se află şi „Comoara”, „Doctorul şi baba doftoroaia”, „Duşmanul”, „Copie de pe natură”, „Dezertorul”, „Domnu Vasile”, „Popa Rusu”., „Uscături”, „Comitetele şcolare”, „Civilizaţia satelor noastre”. Aceleaşi îndrumări ori sfaturi, amintiri din viaţă şi din propria lui experienţă se întâlnesc şi în volumul din 1905, reeditat în 1906 cu titlul „Din povestirile unui vânător de lupi” („Cum am văzut întâiaşi dată lup”, „Din obiceiurile lupului”, „Jertfele lupului”, „Vânătoarea de lupi”, „Tactica lupului”, , „Întâia mea vânătoare de lupi”). Scrierea care i-a adus notorietate în epocă lui Spiridon Popescu este „Moş Gheorghe la expoziţie”, publicată mai întâi în revista „Viaţa românească” în 1907, iar în volum, împreună cu alte nuvele („Rătăcirea din Stoborăni”, „Vornicei”, „Izbăvirea blestemului”) a apărut în 1912. Motivul central al nuvelei îl constituie Expoziţia Jubiliară din 1906, organizată la Bucureşti cu prilejul împlinirii a 40 de ani de la înscăunarea ca domn, apoi ca rege a lui Carol I. Însoţit de nora şi de fiica sa, Moş Gheorghe pleacă la expoziţie, trimis fiind de primarul satului. În Gara de Nord este întâmpinat de un gardian, Ion Matei, care îl conduce pe erou pe la marile instituţii ale statului. Autorul îşi imaginează ce ar putea spune moşul „dacă ar avea cui să se adreseze”. (1) Ministerului Justiţiei i-ar spune: „N-avem pământ de hrană, cucoane!” Sosit la expoziţie şi neînţelegând rostul ei şi afând că tot ce se află acolo e făcut din contribuţia ţăranilor îndatoraţi până la gât, după un an de secetă,

POPESCU, Spiridon, prozator. S-a născut la 13 august, 1864 la Rogojeni, jud. Galaţi şi s-a stins la 8 mai, 1933. Provine dintr-o familie de ţărani, tatăl, Constantin Dumitraşcu al Popei, iar mama, Safta (n. Tofan). După studiile elementare obişnuite făcute la Rogojeni, a urmat Seminarul la Galaţi şi la Iaşi. A dat apoi bacalaureatul în litere şi ştiinţe la 26 de ani, când a devenit şi student al Fac. de Ştiinţe, secţia Fizică-matematică a universităţii din Iaşi, dar era în acelaşi timp şi elev al Şcolii Normale Superioare (ca şi Ibrăileanu), pentru că acolo i se oferea o bursă. A obţinut licenţa în matematică în anul 1895. La 31 de ani a fost numit profesor de matematică la şcoli din Bârlad, Vaslui, Tulcea, Galaţi, iar din 1904, la Bucureşti. A fost director al Învăţământului Şcolar Normal primar, deputat şi senator. A debutat în 1890 în revista „Arhiva” şi a colaborat la „Evenimentul literar”, îndrumat fiind de C. Stere, al cărui cunoscut era, la „Albina”, „Viaţa românească”. Pe vremea lui Spiru Haret a militat pentru iluminarea satului prin carte. La revistele enumerate mai sus a colaborat cu proză scurtă: „Moş Gheorghe la expoziţie”, „Rătăcirea din Stoborăni”. Debutul editorial are loc în 1893 cu volumul „Consideraţii psihologice din viaţa poporului român”. Dar în 1905 îi apare primul volum de proză scurtă, intitulat „Din povestirile unui vânător de lupi”. A mai publicat în 1912 „Moş Gheorghe la expoziţie” şi „Zori de iulie”. Scrierile lui Spiridon Popescu nu par a fi ale unui scriitor consacrat, profesionist, deşi termenul acesta e un moft. Profesia de scriitor nu există, nu trăieşte nimeni din asta, lipseşte din nomenclator. Proza sa este preocupată de emanciparea socială şi morală a ţărănimii în 349

„Literatura...”; I. Rotaru, „O istorie...” II; P. Larian, în „orizont”, 1977; M. Zaciu, în „Tribuna”, 1977; x x x , DSR, (Al. Piru, p. 838-841) Note: 1, 2. DSR, p. 839

Moş Gheorghe afuriseşte locul cu obidă: „Auziţi voi, fă? Casele acestea la care căscaţi voi gura şi pentru care aţi bătut drumul, ca să veniţi să le vedeţi, îs făcute din birul nostru, făăă! Ptiuuu! Trăsni-i-ar Cel de Sus şi nu i-ar mai ţinea Dumnezeu pe pământ!” (2) Cât priveşte trenul, aprobă descoperirea lui: „Aşaaa! Apoi aice-i regulă, tată, nu şagă... bun, tată, bun de tot!” Ibrăileanu aprecia autenticitatea personajului (într-un fel). Totuşi, blestemurile adresate de Moş Gheorghe la adresa realizărilor materiale şi spirituale din perioada 1866-1906 devin plictisitoare (azi). Nuvela „Rătăcirea din Stoborăni” are ca temă Răscoala din 1907 şi e scrisă sub formă de jurnal, „la faţa locului” şi porneşte de la concepţia greşită că mişcarea în sine a fost „o greşală”, o rătăcire de moment a ţăranilor, iscată din imitaţie şi amplificate de beţii (avea dreptate). Unele pagini îl premerg pe L. Rebreanu. Nu se soldează „rătăcirea” cu nici un omor, ţăranii răsculaţi îşi împart doar moşia boierului, fără să dea foc conacului. Atunci când dau foc grajdului, scot vitele afară că „vita munceşte ca omul şi e păcat să ardă”. În nuvelă apare şi un student, pe nume Bardă care se hotărăşte să devină „studentul” răscoalei, faptă evocată cu umor, pentru că se auzise că răscoala fusese provocată de studenţi. Autorul e de partea ţăranului înstărit Postelnicu care e de acord cu revendicările ţăranilor. Răscoala se termină ca la Rebreanu, cu o represiune brutală, reprobată de autor. Nuvela „Izbăvirea blestemului” este o analiză psihologică a unei crime oribile. „Zori de iulie” cuprinde schiţe tot din viaţa satului. În anii 1948-1955 când se exalta literatura cu caracter social, Spiridon Popescu era prezent în manualele şcolare proletcultiste. Azi literatura lui e absolut uitată şi lipsită se orizont. Îşi mai aduc aminte de ea istoricii literari, dar, pe locurile natale, ar trebui din când în când să fie evocat.

POPOVICI - POPESCU, Ioan, publicist editor. S-a născut în localitatea Coaşi, jud. Maramureş în ianuarie, 1830 şi s-a stins din viaţă la 11 iulie, 1901. Cu numele de Popovici urmează şcoala primară şi gimnaziul călugărilor minoriţi din Baia Mare, între anii 1842-1846. La Cluj a dat examen de diferenţă pentru gimnaziul călugărilor de piaştri (1846-1848). (1) Este luat de val în timpul evenimentelor din 1848, din care pricină s-a refugiat în Bucovina, unde întâlneşte oameni cu vederi unioniste. În 1849 ajunge la Bârlad ca administrator de moşie, iar din 1851 a fost numit învăţător la Şcoala primară publică Nr. 1. Acum îşi schimbă numele în Popescu. În 1860 era directorul şcolii, dar în acelaşi an trecea ca profesor de latină la Gimnaziul Codreanu, devenit în următorii doi ani, liceu, (1862). La acest liceu a funcţionat până la pensionarea din 1892. Pentru că propaga ideile Unirii, în 1857 a fost suspendat temporar din învăţământ. Din iniţiativa sa, în 1865 s-au înfiinţat în judeşul Tutova 30 de şcoli săteşti, cum a făcut Gh. Şincai pe la 1800 în Transilvania. Să nu unităm că deja funcţiona Legea Instrucţiunii Publice de după 1862, rezultată din actul Unirii Principatelor. De asemenea, numele lui Popovici-Popescu şi a altor cărturari (P. Armaşu, P. Chenciu, I. C. Codrescu, Şt. Neagoe, I. Pop-Florantin) se leagă şi de existenţa unei tipografii la Bârlad, activă până în 1892, şi de apariţia ziarului „Semănătorul”, al cărui director a fost o vreme. Ca preşedinte al „Societăţii pentru învăţătura poporului român”, a militat pentru înfiinţarea Şcolii Normale de băieţi din Bârlad la 1870. De altfel, el a fost şi director al acestei şcoli. A făcut demersuri şi pentru înfiinţarea unei şcoli de adulţi şi a unei scoli secundare pentru fete. A făcut eforturi susţinute pentru ridicarea calităţii învăţământului rural. A colaborat la „Semănătorul”, „Paloda”, „Paloda literară” etc.

OPERA: „Consideraţiuni psihologice din viaţa poporului român”, 1893; „Contribuţiune la munca pentru ridicarea poporului”, 1904; „Din povestirile unui vânător de lupi”, 1905, 1906; „Moş Gheorghe la expoziţie”, 1912, 1922; „Zori de iulie”, nuvele şi schiţe”, 1912; „Moş Gheorghe la expoziţie”, 1950, 1956, 1962; „Pagini alese”, 1959; „Scrieri”, 1977. Referinţe critice: G. Ibrăileanu, „Opere”, II; E. Lovinescu, „Istoria...” IV; G. Călinescu, „Istoria...”; D. Micu, „Început de secol”, C. Ciopraga,

Referinţe bibliografice: „Paloda”, Bârlad, nr. 9 din 28 aug., 1897; „Semănătotul”, Bârlad, 6 dec. , 1870; Note: 1. Tr. Nicola, „Liceul...”, 1971, p. 295.

350

trecuse deja în Empireu, la o vârsă prea timpurie, precum Corneliu Popel sau Nicolae Labiş şi alţii. A făcut parte din cenaclul revistei „Astra” din Braşov... „era frumoasă şi energică”, versurile ei erau încărcate de o melancolie meditativă, reflexe cerebrale, „o întrecere între om şi natură”, spune autorul atricolului-necrolog. A lucrat la Fabrica de postavuri şi stofe din Braşov ca pictordecorativ. Urmase liceul la seral şi luase bacalaureatul în 1973. (singura dată din biografia ei). A absolvit Fac. de Arte din Iaşi, devenise profesor de desen la Şcoala Generală 28 din Braşov. Citea versuri în cadrul cenaclului „Astra”. O boală nemiloasă i-a curmat viaţa în plină tinereţe. Spre meritul ei, „Astra” nu a uitat-o.

PORN, Eugen, scriitor. Datele biografice elementare despre copilăria şi tinereaţea acestui scriitor român de origine evreiască lipsesc. A trăit în cea de a adoua jumătate a sec. 19 şi începutul sec. 20. A fost victimă, într-o oarecare măsură, a unui antisemitism nejustificat, dar cultivat în ceea ce îl priveşte. Prin 1910, I. A. Basarabescu a scris în „Neamul românesc” un articol despre el, vădit antisemit. Se ştie că a fost licenţiat în litere şi filosofie al unei Universităţi de la Roma, că a fost peofesor la Liceul „Codreanu” din Bârlad între anii 1910-1913. De la Bârlad s-a transferat la Bucureşti şi a funcţionat în aceeaşi calitate la Liceul „Matei Basarab”. În 1915 era conferenţiar universitar, iar în 1921 profesor la Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Bucureşti. A colaborat la „Noua Revistă Română” cu articole de critică literară, estetică, eseuri despre artă.

OPERA: „Margarete de câmp”, 1985. Bibliografie de referinţă: Ion Topolog, în „Astra”, 12, 1985.

Opera: (numai ceea ce interesează limba şi literatura română). „Dicţionar italian-român”, 12 volume; În „Noua Revistă Română” au apărut articole: „Viforul” de B. Delavrancea, 1910; „Un poet: Panait Cerna”, 1910; „Chinul” de dl. A. G. Florescu, 1910; „Mediocritatea în artă”, 1910; „Despre critica estetică” etc, etc, etc. Referinţe bibliografice: P. Nicanor, în „Viaţa românească”, 1, 1910; „Revista revistelor”, 1910; Ştefan Bosie, în „Neamul românesc”, 10 nov. , 1912; L. Predescu, „Enciclopedia...”, p. 686-687; M. Straje, „Dicţionar de pseudonime”. 1973, p. 568; „Scrisori către Ion Bianu, vol. II, 1975, p. 249; „Publicaţii periodice româneşti”, tom. II, 1987, p. 77; Tr. Nicola, „Valori...”, vol. 5, p. 732-733.

PRACSIU, Teodor I, critic şi istoric literar, epigramist. S-a născut la 2 iunie, 1946 în oraşul Râmnicu Vâlcea într-o famile în care tatăl (1916 – 1985) era ofiţer de geniu, iar mama (1923 – 1998) casnică. Şcoala de 7 ani, aşa cum se numea atunci, a fost urmată între anii 1953 – 1960 (deceniul blestemat) la Şcoala nr. 3, iar studiile preuniversitare la Liceul ,,Nicolae Bălcescu” din oraşul natal, azi Colegiul ,,Alexandru Lahovari”, finalizate în 1964. Între anii 1964-1967 a fost student la Facultatea de Litere a Universităţii din Piteşti, cu examen de stat în 1967. În acelaşi an este repartizat în sistemul de învăţământ ca profesor de Limba şi literatura română la Şcoala Generală din comuna Fălciu, judeţul Vaslui, pe atunci, raionul Huşi. După ce a obţinut definitivarea în învăţământ, şi-a continuat studiile la Fac. de Filologie a Universităţii ,,Alex. I. Cuza” din Iaşi, obţinând licenţa cu o lucrare de critică a criticii, ,,Critica lui Şerban Cioculescu”, îndrumată de cunoscutul profesor dr. Constantin Ciopraga. Începând din 1973, T. Pracsiu întră în ziaristică, loc în care şi-a pus în

POTOPEA, Lucia, scriitoare. Lipsa aproape totală a datelor biografice elementare e, desigur, simptomatică atunci când autorii au trăit sau trăiesc în zilele noastre. Lucia Potopea s-a născut la Bârlad, după afirmaţiile lui Ion Topolog, autorul unui articol care întruneşte elementele unui necrolog, publicat în „Astra” din Braşov în 1985. La data apariţiei articolului, scriitoarea 351

valoare vocaţia de mânuitor de condei. De altfel, pentru că a întruchipat aceste calităţi, a fost redactor, redactor principal, redactor de rubrică, şef de secţie, secretar general de redacţie, redactor-şef adjunct al ziarului ,,Vremea nouă” din Vaslui. În acest sens a urmat şi un curs de jurnalistică, în scopul perfecţionării activităţii. Profesor fiind, în 1985 susţine gradul II în învăţământ, dar îşi continuă activitatea jurnalistică la ziarul ,,Adevărul” de după 1989, mai întâi ca redactor-şef adjunct, apoi ca redactor-şef până la 1 septembrie 1992, când reintră în sistemul de învăţământ. În 1990 îşi susţinuse deja gradul I cu o lucrare documentată despre dramaturgia originală jucată pe scena Teatrului ,,Victor Ion Popa” din Bârlad, pe întinsul a 35 de ani, mai precis, din 1955, când a luat fiinţă, până în 1990. Originală prin structură şi conţinut, lucrarea intitulată ,,Măştile lui Cronos” a fost editată în 1995. Din 1990 este profesor titular de Limba şi literatura română la Colegiul Economic ,,Anghel Rugină” din Vaslui. Scurtă vreme a fost directorul Casei Corpului Didactic, iar din 2000 este ispector şcolar la catedra de Limba şi literatura română la ISJ Vaslui. Expert în problematica teatrului, T Pracsiu este membru al secţiei de critică a Asociaţiei Oamenilor de Artă din Instituţiile Teatrale şi Muzicale. Debutul editorial are loc în 1985 cu volumul ,,Clepsiderele Thaliei”, carte de critică teatrală în care întâlnim cronici la spectacole ale unor teatre dintr-un vast teritoriu naţional: Bucureşti, Braşov, Bacău, Iaşi, Ploieşti, Baia Mare, Piatra Neamţ, Târgu Mureş, Botoşani şi, cum era de aşteptat, Bârlad, poate cel mai îndrăgit spaţiu. Nu se poate eluda faptul că T. Pracsiu este un portretist remarcabil, mulţi oameni de teatru fiind imortalizaţi în chip magistral în paginile acestei cărţi . Printre ei, Valentin Silvestru, faţă de care a avut un adevărat cult, Radu Popescu, Traian Şelmaru, Nicolae Barbu, Ion Cocora, Mira Iosif, George Genoiu, Ştefan Oprea, Marius Robescu, Carol Isac, Constantin Cubleşan, Paul Tutungiu, Bogdan Ulmu, Horia Deleanu, Nelu Ionescu, Florin Faifer, Mircea Ghiţulescu. Cea de a doua carte, ,,Măştile lui Cronos” din 1995, un studiu monografic închinat dramaturgiei originale jucate pe scena Teatrului ,,Victor Ion Popa” din Bârlad, este prefaţată de Valentin

Silvestru. Autorul a numeroase cărţi despre teatru, printre care ,,Teatrul românesc contemporan” din 1975, pentru care a primit Premiul Academiei, omul de teatru care a onorat un sfert de veac Vasluiul Festivalului Umorului, face o prezentare elogioasă autorului acestei cărţi: ,,Teodor Pracsiu... e un critic teatral avizat. Are spiritul cumpănit al intelectualului ce judecă în linişte şi responsabil. Ca participant la viaţa teatrală, îmbogăţit mereu cu lecturi întinse şi favorizat de intuiţii estetice ce-i nutresc diagnozele privitoare la calitatea pieselor şi a operelor scenice, el are capacitatea, probată, de a oferi realităţilor conspectate o oglindă reală. Adică nedeformantă. Lucidă. Uneori cu reflexe joviale, ori ironice (nimerite) sau cu maliţii (de diferite calibre) ce fac priveliştea atrăgătoare, chiar şi pentru cei care n-au cunoscut direct peisajul evocat de autor...” (1) Criticul analizează fenomenul în discuţie plecând de la repertoriu, consemnând calitatea operelor dramatice montate şi apreciind valoarea estetică a spectacolelor. Trebuie să precizăm că autorul acestor importante studii a fost timp de 25 de ani cronicar dramatic, teatral, lucru rar dar cu un câştig pentru arta dramatică pe măsură. S-ar putea considera că primele două cărţi sunt închinate în exclusivitate dramaturgiei şi spectacolului de teatru şi ar constitui şi prima etapă a creaţiei acestui critic şi istoric literar şi nu numai. De fiecare dată autorul pleacă de la consideraţii fundamentale atunci când analizează fenomenul în sine. În ,,Argumentul” la ,,Măştile lui Cronos” se vorbeşte despre atributele cronicarului dramatic, ,,chemat să cântărească şi să aprecieze valoarea artistică a demersului regizoral-scenografic, modul în care directorul de scenă şi scenograful plastician au folosit componenta literară...” deci ar trebui să întrunească toate aceste atribute la un loc, dar cum acest lucru nu este posibil, ,,dificultăţile pe 352

care le are de întâmpinat”, trebuie luate în seamă. Dar autorul cărţii este un om care întruneşte multe din aceste atribute şi le pune cu talent în slujba cititorilor şi spectatorilor. (2). Cel de-al treilea volum, ,,Transparenţe critice” din 1997 cuprinde, pe lângă cronicile dramatice curente, şi cronici literare, eseuri critice precum şi dialoguri cu personalităţi notorii ale literaturii şi dramaturgiei româneşti contemporane: Valentin Silvestru, Ion Băieşu, Traian Şelmaru, Ştefan Oprea, Constantin Puiu, Bogdan Căuş, Bogdan Ulmu, Theodor Codreanu. Cartea cuprinde câteva secvenţe semnificative în acest sens. Astfel, cea mai mare parte ,,Istoria clipei” este închinată tot ,,Teatrului ,,Victor Ion Popa” din Bârlad, mai precis cuprinde cronici dramatice la spectacole cu piese din literatura română şi universală: T. Popovici, Alexei Arbuzov, M. Eminescu, Henrik Ibsen, D. Solomon, Victor Ion Popa, Mircea Ştefănescu, Bernard Shaw, Carlo Goldoni şi lista poate continua. Cea de a doua parte, ,,Arpegii necesare” cuprinde cronici dramatice la spectacole ale unor teatre din Bucureşti, Iaşi şi Botoşani. Cea de a treia parte ,,Transparenţe critice” e dedicată unor eseuri de critică dramatică, motivate parcă de un citat din criticul francez Roland Barthes care pune o întrebare fundamentală: ,,De ce, oare, critica îşi proclamă, periodic, neputinţa sau incapacitatea de a înţelege? Cu siguranţă, din modestie...”(3) iar ultima parte, (,,Dialoguri”) revine la dialogul cu oamenii de teatru, plecând de data aceasta de la un citat de Eugen Simion: ,,Orice critic autentic este şi didactic, învaţă şi se oferă pe sine ca material de interpretare”, (4) ori din toată activitatea de critic a lui T. Pracsiu orice cititor are foarte multe de învăţat. O carte care rupe tradiţia, dacă am putea spune aşa, este ,,Oglinzi paralele” din anul 2000. De data aceasta, criticul acordă teatrului mai puţin spaţiu în capitolul intitulat ,,Reverberaţii teatrologice”. Cea de a doua parte ,,Acolade critice”este dedicată criticii literare, având în vedere explozia editorială în aşa zisul spaţiu al culturii locale, iar ultima parte ,,Vitralii şcolare” cuprinde eseuri cu caracter didactic. O activitate deosebit de bogată a desfăşurat şi continuă să desfăşoare T. Pracsiu în spaţiul umorului. Nelipsit din juriile cunoscutului Festival al Umorului de la Vaslui, de la diferite

manifestări cu cartea, cunoscutul critic este îndrumătorul unui cenaclu de prestigiu, cel al Umoriştilor vasluieni care poartă numele lui Valentin Silvestru. El însuşi epigramist de talent, nelipsit din antologii, realizează o adevărată performanţă publicând câte o culegere de literatură umorisică la cel puţin doi ani odată, aşa încât, de la înfiinţare şi până în prezent, Cenaclul Umoriştilor a editat sub directa lui îndrumare şase asemenea culegeri: ,,Plecat-am nouă din Vaslui”, 1996; ,,Numai înţelepţii râd sau Zmeul cu trei capete”, 1998; ,,Satana în minijup”, 2000; ,,Ridendo”, 2002; ,,Sechestraţi în umor”, 2004 şi ,,Corecţii cu zâmbete”, 2006. Nu putem trece de acest capitol fără să reţinem una din epigramele lui, din ,,Antologia epigramei româneşti”, realizată de Giusepe Navara în 1985 şi tipărită la Editura Facla din Timişoara: ,,Poetului insipid: Citind poemul lui rebel, / Un adevăr ni se impune: / Nu-i important ce spune el, / E important ce... nu ne spune.” (5)... Volumele de umor au fost prefaţate de T. Pracsiu precizând în una din aceste prefeţe că ,,Timp de un deceniu umoriştii vasluieni şi-au făcut datoria în cetate, veghind cu un ochi treaz asupra oamenilor, moravurilor şi năravurilor.” (6) T. Pracsiu, reprezintă un reper în viaţa literară, a urbei vasluiene şi nu numai. Amintim ceea ce spunea Valentin Silvestru, luat de autor ca motto la ultima carte: ,,Pagina scrisă are în ea scânteia veşniciei. Ştii dumneata că scrisul e marele miracol al omenirii? Ce răspundere şi ce şansă imensă avem!” A colaborat şi colaborează la presa locală şi naţională cu articole de critică literară, studii şi opinii didactice la „Vremea nouă”, „Adevărul”, „Adevărul literar” (Vaslui), „Convorbiri literare”, „Cronica”, „Est”, „Gazeta de Est”, „Clepsidra”, „Jurnalul de Vaslui”, „România literară”, „Ateneu”, „Orizont”, „Ethos”, „Tribuna învăţământului” etc, etc. OPERA: „Clepsidrele Thaliei”, 1985; „Măştile lui Cronos”, 1995; „Transparenţe critice”, 1997; „Clipa ca transparenţă”, 2006; „Oglinzi paralele”, 2000; „Plecat-am nouă din Vaslui”, în colab. , 1996; „Numai înţelepţii râd sau Zmeul cu trei capete”, idem, 1998; „Satana în minijup”, ibidem, 2000; Ridendo”, ibidem, 2002; „Sechestraţi în umor”, ibidem, 2002; „Corecţii cu zâmbete”, ibidem, 2004. V. Silvestru, prefaţă la Referinţe critice: „Clepsidrele Thaliei”; V. Parhon, în „România

353

literară”, 1 august, 1985; V. Silvestru, prefaţă la „Măştile lui Cronos”; idem, în „Curierul naţional”, 28 febr. ,1996; ibidem, în „Curierul naţional”, 5 ian. 1996; Th. Codreanu, în „Jurnalul de Vaslui”, 20-26 nov. ,1995; idem, în „Ethos”, dec. 1995; Gh. Capşa, în „Jurnalul de Vaslui”, 29 ian. – 4 febr. , 1996; Th. Codreanu, în „Jurnalul vasluian”, 22-28 ian. , 1998; idem, în „Jurnalul vasluian, 5-11 febr. 1998 etc. Note: 1. „Măştile...”, p. 5-6; 2. idem, p. 8-9; 3. „Transparenţe...”, p. 15; 4. idem, p. 187; 5. G. Navara, „Epigrame alese”, 1985, p. 129; 6. „Sechestraţi...”, p. 3.

PRICOP, Ion Gheorghe, poet, prozator. S-a născut la 15 aprilie, 1944 în satul Novaci, com. Duda-Epureni, jud. Vaslui, într-o familie de ţărani mijlocaşi (Gheorghe şi Elena); bunicii dinspre tată (Ieremia şi Elena) erau neştiutori de carte. E de înţeles că apariţia unui om de cultură şi mai ales a unui scriitor nu are nici o legătură cu gradul de instrucţie a înaintaşilor. Experienţa a arătat că fiii acestora, intraţi în universul cărţii, au umplut un gol istoric şi au făcut-o cu o îndârjire excepţională. Mulţi intelectuali din generaţia lui Ion Gh. Pricop provin din părinţi neştiutori de carte, de aceea respectul faţă de ea e incomensurabil. Viitorul scriitor îşi petrece copilăria în satul natal, unde a învăţat să scrie şi să citească, dar şi Şcoala elementară de 7 ani, ca să poată pleca mai departe, adică la Liceul „Cuza-Vodă” din Huşi, al cărui absolvent a devenit în 1963. Un an a lucrat ca profesor suplinitor, dar în 1964 a fost admis student al Fac. de Filologie a Universităţii ieşene, pentru ca, cinci ani mai târziu să fie licenţiat şi având titlul de profesor de limba şi literatura română, a revenit în comuna natală cu o convingere pe care nu o au mulţi, aceea că poate contribui la ameliorarea condiţiei sătenilor prin răspândirea ştiinţei de carte. Universul satului Duda-Epureni i-a devenit atât de aproape de suflet, încât nu s-a putut desprinde, să ajungă, aşa cum au făcut mulţi, profesor în mediul urban. E poate ce spune colegul lui de generaţie, scriitorul şi criticul Th. Codreanu: „Convins că şesului îi aparţine grâul, iar muntelui bradul,

PRICHICI, Constantin Gh, folclorist, etnolog. S-a născut la 8 iulie, 1911 la Huşi, jud. Vaslui şi s-a stins din viaţă la 27 mai, 1977. A urmat şcoala primară şi secundară în oraşul natal, după care a făcut studii superioare la Academia de Muzică şi Artă Dramatică la Bucureşti şi la Iaşi. În 1936 a fost numit profesor şi în această calitate a funcţionat în oraşe din Basarabia (Cetatea Albă şi Orhei) între anii 1936-1940. S-a retras din ţinutul de dincolo de Prut când acest teritoriu a fost recucerit de Imperiul Ruso-Sovietic şi a fost numit cercetător ştiinţific principal la Institutul de Folclor din Bucureşti. La institut a fost şeful colectivului de cercetători ai folclorului din Moldova între anii 1950-1959. În acelaşi timp a fost şi secretar al al Secţiei de critică şi muzicologie a Uniunii compozitorilor (19511955). Între 1959-1964 a fost folclorist principal la Filarmonica de Stat „Moldova” din Iaşi şi profesor la Institutul Pedagogic de 3 ani din acelaşi oraş, folclorist muzical şi secretar muzical al orchestrei „Barbu Lăutaru” din Bucureşti între anii 1964-1972. A colaborat la revistele „Muzica”şi „Revista de folclor”. După cum se vede, preocuparea folcloristică fundamentală a lui C. Prichici este folclorul muzical, dar el poate fi socotit şi un folclorist literar prin studii dedicate acestui domeniu. OPERA: „125 de jocuri din Moldova”, 1955; „Cântece şi jocuri populare din Moldova”, 1963; „Melodii şi jocuri populare din judeţele Ilfov, Ialomiţa, Teleorman”, 1970; „Haiducul Pintea Viteazul în tradiţia poporului nostru”, Studii de folclor”, 1972. Referinţe bibliografice: Theodor Codreanu, şi colab. „Istoria Huşilor”, 1995: Iordan Datcu, „Dicţionarul etnologilor români”, vol. 2, p. 174; V. Grigoraş, „Fragmente...” , p. 208.

354

Ion Gh. Pricop n-a confundat niciodată planurile, şi a reuşit astfel, să reziste tuturor ofertelor şi tentaţiilor de strămutare ivite în timp.” (1) A început să scrie versuri din vremea copilăriei, dar debutul are loc în vremea când era elev la liceu, în 1963, în „Flacăra Iaşului”, o publicaţie care făcea de toate, descoperea şi talente. Îi deschisese drumul regretatul poet şi profesor huşean, venit din alte părţi, Ion Alex. Angheluş; el conducea pe atunci un cenaclu al liceului, numit „Zorile” dar şi unul al Casei Orăşeneşti de Cultură, „Mihai Eminescu”. Ca student a frecventat cenaclurile universitare şi a publicat poeziile în „Alma mater” prin 1971. Cum devenise profesor, prezenţa sa în presa locală şi în culegerile apărute sub îndrumarea Comitetului de Cultură şi Artă a jud. Vaslui, e permanentă. Una din aceste culegeri se numeşte „Zidiri” (nume cu evidente conotaţii ale vremii) din 1983, unde apare cu un grupaj consistent de versuri, intitulat „Nesomnul”. A colaborat sporadic la „Convorbiri literare”, „Ateneu”, „Luceafărul”, „România literară”, „Vremea nouă” şi apoi la toate publicaţiile locale apărute după 1990. A fost în continuare prezent în culegerile editate de Comitetul de Cultură şi Artă Vaslui. În 1985 debutează editorial, cu un volum individual de data aceasta, de proză, deşi opinia publică ştia că e poet. „Corăbii în septembrie”, e o carte de proză scurtă, apărută la Ed. Junumea din Iaşi. După 1989, colaborează la „Porto-Franco”, „Sud-Est”, „Glasul naţiunii” (Basarabia), „Jurnalul de Vaslui”, „Prutul”, „Adevărul literar” (Vaslui), „Gazeta de Est”, etc. Cel de-al doilea volum de proză scurtă a apărut la Ed.Viaţa Românească, în 1991, se numeşte „Călăreţul de os” şi cuprinde tot proză scurtă. În 1997 publică un roman, „La coada cometei”. Astfel, cunoscutul poet, prezent în culegerile amintite, a devenit un prozator, şi nu unul oarecare. Cărţile lui au fost recenzate şi comentate favorabil de Th. Codreanu, Cr. Livescu, Al. Dobrescu, N. Barbu, M. Crihană, T. Pracsiu. În anul 2001 a fost primit în U. S. Proza lui Ion Gh. Pricop nu s-ar putea spune că este tradiţională, relativitatea apartenenţei la o direcţie estetică sau alta este un adevăr incontestabil, dar nici nu poate fi revendicată de postmodernism, chiar dacă uneori, în unele povestiri, autorul intră în lumea personajelor ca

„un stăpân” care dirijează orchestra narativă. Interesant este că de cele mai multe ori, personajul se deplasează între real şi magic, pentru că fantastic e prea mult spus, fără ca receptorul să să fie avertizat. Dar proza stând sub semnul magicului are o tradiţie la noi şi dacă i-am numi pe V. Voiculescu şi Ştefan Bănulescu, ar fi suficient. Există în magicul celor doi, dar şi al lui Ion Gh. Pricop un soi de vrajă. Nu greşim dacă afirmăm că e în noi, se raportează la cuvânt. Este suficient să rosteşti cuvântul şi faptul se şi întâmplă, ca şi cum am adormi cu ochii deschişi şi ne-am trezi într-o realitate virtuală. Un asemenea fenomen se petrece şi cu personajele pricopiene. Cele mai multe dintre prozele scurte ale lui Ion Gh. Pricop au ca punct de plecare anii copilăriei într-un spaţiu reprezentat de un deal, Rudarul, devenit un fel de simbol al statorniciei. Multe dintre momentele la care se raportează evenimentele evocate în povestiri dau impresia că sunt repovestite după ce au fost receptate din spusele celor mai în vârstă (ca la Ion Neculce). Sunt amintiri colportate parcă pe cale orală (procedeul este prezent şi la Mircea Nedelciu şi el reproduce povestiri ale unor eroi cunoscuţi). Apoi se realizează o ţesătură interesantă prin care realul fuge în imaginar, chiar în fantstic. Fuziunea aceasta nu este însă nouă, parcă vine tot din V. Voiculescu. Tentaţia mirajului, fantasticului, hiperbolicului e o permanenţă. În „Omizile” anii de secetă şi foamete din anii 1946-1947 capătă o dimensiune neobişnuită, vegetaţia a dispărut iar Gelu şi Uţu trăiesc parcă dincolo de cruda realitate. Procedeul se repetă în „Lupii”, însă cu un spor de straniu. Uneori descrierea în exces anulează epicul, fapta, întâmplarea, se înceţoşează şi e necesar un efort din partea lectorului ca să intre în povestea propriu zisă. Prozele scurte din „Călăreţul de os” ne pun în faţa unui prozator eliberat parcă de constrângeri estetico-literare. Câteva din titluri sunt antologice: „Caii apelor”, „Copiii care au inventat ploaia”, „Călăreţul de os” (în mod special), dau măsura capacităţii prozastice a lui I. Gh. Pricop. Cum talentul poetic nu-l părăseşte în momentele când scrie proză, nu se poate trece peste obseravţia că Pricop scrie, fără exagerare, proză poetică. Romanul „La coada cometei” îşi plasează acţiunea la sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial, într-un orizont 355

care nu putea fi mai departe de fabulos şi mitologic. Sunt pagini în roman care au legătură cu proza scurtă, ca la Liviu Rebreanu. Câteva din povestirile din „Călăreţul de os” au legătură cu faptele şi întâmplările petrecute în roman. Poezia lui Ion Gh. Pricop este cunoscută din volumele „Balada vârstelor”, 2004 şi „Caligrame” din 2006. Dacă privim „Balada...” din perspectivă textualistă, problema e complexă. Lăsând la o parte mimesisul – adică raportul operă realitate prin care se constituie mesajul, expresivitatea (raportul operă – autor) dă întreaga măsură a talentului poetic. În multe locuri, „Balada...” întrece tot ceea ce a putut exploata poetul din resursele expresive ale limbii române. Desigur, s-ar putea face un adevărat inventar al mijloacelor expresive puse în mişcare, dar asta înseamnă meşteşug, ca şi cum aceasta ar constitui o piedică în calea expresivităţii. Nimic mai fals. Dacă cineva consideră că a pune la lucru posibilităţile expresive ale limbii este o jucărie, se înşală. Limba nu se supune expresivităţii decât dacă este „silită” să facă asta şi când anume poate fi exploatat prilejul” atunci când elementele de versificaţie o impun. De la Eminescu, Arghezi şi Barbu încoace, ne-au lipsit mereu meşteşugarii şi cu mici excepţii, poezia s-a transformat într-o proză inexpresivă şi nememorabilă. Meritul „Baladei...”, unice în multe privinţe, constă în construcţia ei geometrică, vizând o simetrie arhitectonică, un fel de ideal al echilibrului armonic al infinitului universal în care se varsă. Autorul nu se abate de la acest ideal, dalta cu care a săpat în edificiu un a greşit o clipă. Dacă limba s-ar supune aceloraşi reguli geometrice, s-ar putea construi pentru fiecare strofă un exagon, dar poligonul cu pricina nu trebuie privit din perspectivă plană, ci ca un spaţiu, cu o faţă care se arată privirii, iar cealaltă, este ascunsă, potrivit principiului tridimensional. Cât priveşte „coşbucianismul” subliniat de Th. Codreanu, dacă există totuşi aşa ceva, el se reduce la ultimul vers al fiecărei strofe, corespunzând muzicalităţii căutate de poetul ardelean care, prin structură şi mesaj este un clasic, trecând prin el săgeţi romantice prin teme şi motive. Epicul lui G. Coşbuc nu se repetă în cazul lui Ion Gh. Pricop. Poezia din „Baladă...” este prin excelenţă lirică, pentru că în cuprinsul cărţii nu

se întâmplă nimic, nu se derulează nici o întâmplare sau vreo istorie memorabilă. Totul e imagine care vibrează sub apăsarea extraordinară a unui univers deschis. Eul liric nu se limitează la spaţiul limitat al Geei, ci se proiectează în universal şi e drept că „marea trecere” prin lumea evocată de Blaga a „eului” este unică şi irepetabilă. „Balada surprinde starea primordială din care nimicul iniţial nu mai încape în el însuşi şi e dispus să parcurgă un drum lepădat de straiele nefiinţei pentru a ajunge tot la locul de unde a plecat, dar având conştiinţa că veşnicia lui nu a fost sau nu este zadarnică. E un fel de a spune... starea. Creaţia lui Ion Gh. Pricop se adresează unui public raportat mereu la spaţiul literar. OPERA: „Corăbii în septembrie”, proză scurtă, 1985; „Călăreţul de os”, idem, 1991; „La coada coada cometei”, roman, 1997; „Balada vârstelor”, 2004; „Caligrame”, 2006. Referinţe critice: T. Codreanu, prefaţă la „Balada...”; D. Dragomirescu, în „Coordonate ale prozei româneşti”, 2003, p. 35; V. Grigoraş, „Fragmente...”, 2001, p. 269. Note: 1. Th. Codreanu, pref. la „Balada...”;

PROMETEU, publicaţie literară-socială. A apărut la Huşi în două serii. Seria întâi în 1926, seria a doua august-septembrie-octombrie 1929 tot sub conducerea unui comitet. Şi „Prometeu” îşi propune în program să promoveze un curent de „idei generoase, corespunzătoare vremii”. (1) Pe prima pagină era scris ca dicton un citat din Dostoievski: „Cine se teme de ridicol nu iubeşte adevărul”, dublat de un citat din I. Al. Brătescu-Voineşti: „dacă te-ai hotărât să spui adevărul, pregăteşte-te de suferinţă”. Un număr din 1926 reproduce, în traducerea lui Panait Cerna, poemul „Prometeu” de J. W. Goethe. De asemenea a apărut un fragment dintr-un studiu al lui C. Dobrogeanu-Gherea, „Morala socialistă”, dar şi istoria cântecului revoluţionar „Internaţionala”de E. Poitier (1871). Un articol despre „materialismul istoric” a apărut în numărul 1 din 1929. Autorul se raportează la opera lui Marx „Critica economiei politice” şi „Capitalul”. Au mai fost publicate nişte scrisori ale lui Fr. Engels şi o convorbire a lui Lenin cu Clara Zetkin. După cum se vede revista se situa pe poziţii revoluţionare (suficient de abstracte şi neînţelese). Nu se preocupă prea mult cu 356

literatura şi cu cultura. Avea format 15/22 cm. Bibliografie de referinţă: I. Hangiu, „Dicţionar al presei literare...”, p. 249 Note: I. Hangiu, op. cit. pag. 249.

PRUTUL, revistă de cultură. Urmează tradiţia unei publicaţii liberale apărută la Huşi între anii 1887-1888. Este cea de a doua publicaţie veche huşeană după „Vocea Huşilor” din 1873. Actuala serie a apărut la Huşi în ianuarie, 2001 şi a fost fondată de Costin Clit, istoric de vocaţie, în

calitate de redactor-şef. Secretar de redacţie este Lina Codreanu, publicistă, iar tehnoredactarea este asigurată de Magdalena Humă. Până la Sfârşitul anului 2004 a avut format de ziar, 12 pagini; din ianuarie, 2005 şi-a schimbat formatuil, 21 / 30 cu 22 de pagini. Predomină caracterul istoric, specialitatea redactorului-şef, documentarist de excepţie, dar revista publică şi texte literare, pagini de critică sau comentarii. În numărul 1 (38), anul V, 2005, Lina Codreanu publică o retrospectivă raportată însă la anul

357

2003 („Prutul – 2003”) în care face un bilanţ al derulării faptelor, de la apariţia publicaţiei până la data precizată mai sus. Se subliniază faptul că revista are o importanţă majoră „în orizontul spiritual huşean... şi-a afirmat identitatea” datorită fondatorului ei, doctorul în istorie Costin Clit. Efortul este unul de natură financiară, redactorul şef fiind nevoit să bată „la toate porţile patronale” ca să adune fondurile necesare editării publicaţiei. Revista s-a impus printr-o „diversitate tematică”, predominant fiind după părerea Linei Codreanu, „documentul istoric inedit”. Colaboratorii publicaţiei sunt intelectuali de orientări diferite, de la istorici de prestigiu, la critici şi istorici literari, comentatori etc: Dumitru Zaharia, Mircea Ciubotaru, Emilian Marcu, Petru Brumă, Petruş Andrei, Ion Trif Pleşa, Th. Codreanu, Avram D. Tudosie, Ion Gheorghe Pricop, Teodor Pracsiu, Mina Dobzeu, Constantin Donose, Constantin Parfene, Vasile Marola, Vasile Folescu, Marin Rotaru, Mihai Ciobanu, Laurenţiu Chiriac, Nicolae Ionescu etc, etc. Deseori revista cultivă spiritul polemic şi sancţionează „neprofesionalismul”, veleitarismul când este vorba de cercetările istorice. Autoarea recunoaşte textual că „spaţiul rezervat creaţiei literare a fost neînsemnat” motivându-se şi aici lipsa de „performanţă”. Nu au lipsit din pagini Emilian Marcu, Petru Brumă, Petruş Andrei etc. Referinţe critice: Exemplare din revista „Prutul” 2005. Lina Codreanu, „Prutul – 2003-Retrospectivă tardivă” în „Prutul”, nr. 1 (38), din ianuarie, 2005.

R OPERA: „Suflete predestinate”, 1995. Bibliografie de referinţă: „Istoria Huşilor”, 1995, p. 291.

RADU, Constantin Gh, folclorist şi etnograf. S-a născut la Tătărăni, la 25 mai, 1913. Între anii 1920-1925 a făcut şcoala primară în satul Dăneşti. A urmat apoi cursurile Gimnaziului „Ştefan cel Mare” şi ale Seminarului „Veniamin Costache” din Iaşi, finalizate în anul 1935. Şi-a desăvârşit studiile urmând cursurile Fac. de Teologie a Universităţii din Cernăuţi luându-şi licenţa cu tema „Importanţa conferinţelor pastorale”. Nu a urmat îndemnurile „pastorale”, nu s-a hirotonisit şi s-a orientat spre profesii culturale. În 1942 lucra în cadrul Căminului Cultural din Drăgeşti Vaslui şi pregătea o formaţie corală vestită în împrejurimi. A avut un rol important în direcţia conservării şi valorificării monumentelor istorice. S-a afirmat însă ca folclorist şi etnograf, publicând în acest sens lucrări ca „Dăneşti, Etnografie şi folclor”, „Medicină populară”, „Monografia comunei Todireşti – Vaslui” şi o „Monografie a satului Dăneşti”. Interesante sunt paginile în care se află puse în lumină, prin intermediul creaţiei populare,m obiceiurile şi tradiţiile locale.

RAICU, Lucian, critic literar. Pe numele de naştere Leibovici, s-a născut la Iaşi la 12 mai, 1934. tatăl său era un mic negustor, comerciant, Carol Leibovici, mama se numea Uca, născută Solomon. Lucian Raicu este fratele mai mare al lui Virgil Duda. A urmat liceul la Bârlad şi a devenit student al Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti, în 1951. A trecut în 1952 la Şcoala de literatură „Mihai Eminescu”, a fost culeg cu N. Labiş, dar s-a reîntors la Fac. de Filologie şi a devenit licenţiat în 1958. A lucrat ca redactor la „Viaţa românească”, „Gazeta literară” şi „România literară”. În „Viaţa românească” a debutat publicistic în 1952, dar volumul de debut, „Liviu Rebreanu” a apărut abia în 1967, venind cu perspective noi de interpretare. A urmat volumul „Structuri literare” din 1973, „Gogol sau fantasticul banalităţii” şi următoarele care pun în lumină un critic literar autorizat şi aplicat. L. Raicu a debutat în critica literară de foarte tânăr şi într-un moment nu prea favorabil, cel impus de ideologia „blestematului deceniu”. Articolele, cronicile şi recenziile sunt marcate de ideologia impusă, deşi, din punct de vedere analitic, Raicu dovedeşte vocaţie. Tot ce a publicat în acea vreme nu s-a adunat într-un volum de debut, acesta având loc mult mai târziu, cu studiul închinat lui Rebreanu. Se ştie cum a fost receptat Rebreanu în epocă, schematic şi dogmatic, ori criticul răstoarnă imaginea de până atunci a marelui prozator. Se apreciază faptul că el nu este un critic negativit, iar în analiza operei lui Rebreanu a aplicat, principiul „supraetajării interpretative”. (1)

OPERA: „Monografia Dăneşti”, 1970; „Dăneşti, Etnografie şi folclor”, 1980; „Medicina populară”, f. a. ; „Monografia comunei Todireşti-Vaslui”, f. a.; „Fii ai comunei Dăneşti”, 1981. Referinţe bibliografice; N. N. Maftei, C. Gh. Radu, „Fii ai comunei Dăneşti”, p. 47-48

RAICU DELAHUŞI, George, scriitor. S-a născut la Huşi în anul 1895; nu se cunoaşte anul morţii. Se cunosc puţine date. Se ştie că în 1912 a absolvit Gimnaziul „Anastasie Panu” din localitatea natală. Sursele de informare sunt foarte sărace şi nu se pot reconstitui viaţa şi activitatea sa scriitoricească. Se cunoaşte faptul că era un pasionat de literatură şi autorul poate a mai multor opere literare decât cele cunoscute de autorii „Istoriei Huşilor”. Nici despre ele nu sunt date. Ei apreciază că romanul „Suflete predestinate” din 1995 (cine a editat-o?) „se poate citi şi astăzi cu interes”. (V. Lina Codreanu, „Istoria Huşilor”, 1995, p. 291) 358

Studiul asupra lui Rebreanu certifică autenticitatea unui critic care se respectă, dincolo de canoanele impuse. Mai mult, se poate vorbi de un adevărat program estetic al criticii sale, respectat şi în cărţile următoare. E drept că în momentele acelea în Europa apuseană se încercau metode noi de cercetare a literaturii, era la modă textualismul lui Roland Barthes, pe când în critica literară românească a vremii predominau aprecierile legate exclusiv de mesaj, de ceea ce s-a putea numi, latura etică, conţinutul (este vorba despre...). L. Raicu, aşa cum a procedat un înaintaş al său, Vl. Streinu, sondează „intimitatea operei”, (2) explicând că există o zonă în spaţiul unei opere care nu se poate explica, rămâne inefabil... e ceea ce s-ar putea numi acea biografie interioară a autorului pe care cineva o receptează dar nu poate fi

fundamentală pentru conţinutul operei supusă actului critic. Descoperirea elementelor definitorii pentru creaţia unui scriitor e de o importanţă majoră. De altfel tocmai punerea în evidenţă a unor asemenea particularităţi, constituie latura majoră. Aşa cum opera este un unicat, şi interpretarea ei are acelaşi statut. Studiul monografic închinat lui Labiş e un exemplu de iubire şi afectivitate, iar comentatorul trăieşte asemenea stare numai într-un mediu în măsură să genereze asemenea creaţii. Critica lui L. Raicu se clădeşte pe iubirea faţă de literatura exemplară. Criticul îşi alege scriitorul şi opera şi apoi şi-o integrează afectiv. De altfel, la reproşul că nu aduce critici aspre unei opere, a replicat că operele slabe nu fac obiectul preocupărilor sale critice. De aceea nu a adunat într-un volum eseurile publicate în perioada „blestematului deceniu” şi a preferat să aştepte momentul favorabil debutului editorial cu studiul amintit mai sus despre Liviu Rebreanu, aducând un spor de lumină în interpretarea marelui prozator ardelean, considerat azi autor canonic. OPERA: „Liviu Rebreanu”, 1967; „Structuri literare”, 1973; „Gogol sau fantasticul banalităţii”, 1974; „Critica, formă de viaţă”, „Nicolae Labiş”, 1977; „Practica scrisului şi experienţa lecturii”, 1978; „Reflecţii asupra spiritului creator, 1979; „Printre contemporani”, 1980; „Fragmente de timp”, 1984; „Scene din romanul literaturii”, 1985. Referinţe critice: Gabriel Dimisianu, în „România literară”, 40, 1973; Mircea Iorgulescu, ibidem, 23, 1974; Valeriu Cristea, în „Luceafărul”, 7, 1985; Dumitru Micu, în „Contemporanul”, 35, 1976; V. Felea, în „Tribuna”, 29, 1976; Radu G. Ţeposu, în „Amfiteatru”, 9, 1977; Mircea Zaciu, în „Steaua”, 5, 1978; I. Groşan, în „Echinox”, 6-7, 1978; D. Cristea, în „Luceafărul”, 12, 1987; M. Zaciu, în „România literară”, 52, 1979; Gheorghe Grigurcu, în „Familia”, 2, 1979; Eugen Simion, în „Convorbiri literare”, 12, 1980; Nicolae Manolescu, în „România literară”, 6, 1980; Ov, S. Crohmălniceanu, ibidem, 36, 1980; Mircea Zaciu, în „Steaua”, 2, 1981; Corneliu Ungureanu, în „Orizont”, 4, 1981; Nicolae Steinhardt, „Critică la persoana întâi”, 1983; Gheorghe Grigurcu, „Între critici”, 1983; Marian Papahagi, în „Tribuna”, 22, 23, 1985; Dan C. Mihăilescu, în „Tomis”, 9, 1986; Radu G. Ţeposu, în „Flacăra”, 8, 1986; idem, în „Tomis”, 9, 1986; Al. Dobrescu, în „Convorbiri literare”, 2, 1986. Note: 1, 2. DSR, IV, p. 10-11

exprimată în cuvinte, acel „palpit organic”. Acest tip de critică practicat în studiul despre Rebreanu va fi aplicat şi în celelalte cărţi ale sale despre un singur autor, respectiv Gogol, Labiş, dar şi în studiile din „Calea de acces”, unde sunt analizaţi E. Lovinescu, M. Sadoveanu, G. Bacovia, scriitori români, dar şi străini, Thomas Mann şi L. N. Tolstoi. În critica lui L. Raicu se poate decoperi o tentă participativă, cee ce s-ar putea numi îmbrăţişare afectivă, fapt care întreţine cultul marilor scriitori. Experienţa scriitorului este 359

RAICU, Marian, poet şi prozator. S-a născut la 30 ianuarie, 1955 în com. Liţa, jud. Teleorman. Acolo a făcut cursurile şcolii primare. A urmat Şcoala Profesională de pe lângă Întreprinderea de Rulmenţi Bârlad şi s-a calificat muncitor. Întors pe plaiurile natale, la Alexandria, a dat examene de diferenţă la Liceul Industrial din localitate şi s-a dedicat activităţii literare. A debutat în revista „Albina” în 1974. În această revistă, în „Ţara de Jos” (Bârlad), „Luceafărul”, „Teleorman”, şi altele a semnat cu pseudonimele: Laura Marian, Marian, Alexa, Marius Romanescu etc. Se cunosc puţine date despre ocupaţiile sale şi mai ales despre activitatea lui literară.

titlul de doctor în drept cu teza „Proudhom. La conception du progres et son attitude sociale” (1922). În 1923 obţine şi un doctorat în filosofie la Sorbona cu teza: „L’ Idee de revolution dans les doctrines socialistes”. Cu titlurile obţinute în Franţa, se întoarce în ţară şi intră în învăţământul universitar, mai întâi ca asistent al lui I. Petrovici, apoi conf. univ. la Catedra de pedagogie socială şi legislaţie naţională şi comparată. Din 1925 a funcţionat ca prof. univ. la Catedra de psihologie şi estetică, de el creată. Din 1933, mai întâi împreună cu G. Călinescu, apoi singur, a devenit director al revistei „Viaţa românească”, după retragerea lui G. Ibrăileanu. Între timp, revista s-a mutat la Bucureşti, unde se transferaseră majoritatea colaboratorilor. Intrat în viaţa politică, M. Ralea se înregimentează în Partidul Naţional Ţărănesc, ajungând în funcţii de conducere. Mai târziu se va alătura Frontului Patriotic Antihitlesist pentru care a fost arestat în timpul dictaturii antonesciene şi internat în lagărul de la Tg. Jiu. Vina lui Mihail Ralea consta în aceea că se ocupa cu angajarea unor avocaţi ca să apere luptătorii comunişti arestaţi. A fost unul din iniţiatorii Memoriului Intelectualilor Progresişti care cereau ieşirea României din Războiul Antisovietic. După 1944, activitatea politică a lui M. Ralea poate fi considerată azi ca fiind un compronis, dar aşa cum au curs evenimentele mai târziu, cel care a militat pentru adevăr şi dreptate, este azi, nu mai puţin, decât o victimă a sistemului politic dictatorial. Moartea din 1964 curma o viaţă de om care a adus o contribuţie considerabilă la îmbogăţirea tezaurului cultural naţional. Dincolo de activitatea politica în care s-a înregimentat şi a fost membru sau deputat al MAN, dar şi ministru, ori membru al Consiliului de Stat, preşedintele Consiliului Mondial al Păcii, preşedinte al Comisiei Naţionale pentru UNESCO, al Grupului Naţional Român pentru Uniunea Interparlamentară, M. Ralea a desfăşurat o activitate culturală şi ştiinţifică demnă de remarcat. In timpul cât a îndeplinit

OPERA: „Uitare de sine”, Brookyn, 1983: „Porţi ale lumii”, idem, 1989; „Născut să cânt blues”, în l. spaniolă, USA, 1989; „Cântec pentru prinţesă”, Cambridge, Anglia, 1986; „Răsărit de drumuri”, poezii, 1990. Referinţe critice: volumele au fost semnalate de Şt. Aug. Doinaş, Andre Gaetan, Elke Rutta-Neda, G, Silveanu. Poezia acestui literat este contaminată de suprarealism. „Cred că ai să realizezi o mare poezie într-o zi nu prea îndepărată”, spunea Horia Vintilă; I. Al Stănescu, „Dicţionar al oamenilor de cultură, artă şi ştiinţă din jud. Teleorman”, 1993, p. 131-132.

RALEA, Mihail, critic şi istoric literar, estetician, filosof, eseist. S-a născut la Huşi la 1 mai 1896 într-o famile de magistraţi. A încetat din viaţă la Bucureşti la 17 aug. 1964. După studii elemenatare în oraşul natal, a urmat cursurile Liceului Internat din Iaşi, (1907-1914)

şi ale Facultatea de Litere, filosofie şi drept la Universităţile din Iaşi şi Bucureşti (1914-1919). După obţinerea licenţei şi-a continuat studiile în Franţa, la Paris (1919-1922) unde a obţinut 360

funcţii onorifice, a fost directorul Institutului de Psihologie al Academiei, şeful catedrei de Psihologie a Universităţii din Bucureşti. A debutat în 1916 când a început şi colaborarea la revista „Studii filosofice”, trimiţând cu regularitate „Scrisori din Paris”, dovedindu-şi personalitatea în eseurile redactate. Subiectele eseurilor sale sunt diverse şi dovedesc deschidere către filosofia culturii, sociologie sau estetică, antropologie, critică literară şi politică. Indiferent de tema abordată, eseurile au „remarcabile însuşiri literare”. (1) Deopotrivă, cele cu conţinut literar, dovedesc o încărcătură cu valoare ştiinţifică. De pe acum se observă în textele publicate dimensiunea gândirii cărturarului de mai târziu. Marian Popa consideră că chiar din anii formării lui intelectuale se poate descoperi o poziţie „ideologică şi politică specifică unui radicalism burghez de stânga care încearcă să concilieze autonomia individului cu subordonarea sa unei colectivităţi independente de voinţa individuală”. (2) Această viziune dovedeşte însă un spirit „antidogmatic”... strălucitor, declarându-se adept al pluralismului ideologic. În gândirea sociologică, M. Ralea este adeptul lui Emile Durkheim, vede societatea ca pe „un ansamblu de credinţe” colective, de idei prioritare bazei economice”. (3) Societatea nu poate progresa în afara libertăţilor democratice. Indivizii se manifestă împotriva „formelor goale ale democraţiei nihilismului doctrinar şi tradiţiile balcanice”. (4) Toate aceste idei sunt un reflex al ideologiei promovate de C. Stere şi G. Ibrăileanu, atmosfera în care s-a format ca gânditor. În afara acestora, meritul lui M. Ralea este acela de a fi apărat „demnitatea individuală, umanismul şi democraţia”. Sunt relevante studiile „Democraţie şi creaţie” (1926), „Contribuţii la ştiinţa societăţii” (1927), „Istoria ideilor sociale” (1930). Concepţiile psihologice ale cărturarului sunt influenţate de Pierre Janet, având în vedere perspectiva sociologizantă asupra atitudinilor umane. Ele sunt detectabile în „Problema inconştientului” din 1925, „Ipoteze şi precizări în ştiinţa sufletului” din

1926 şi mai ales în „Explicarea omului” (1946) un studiu de „antropologie filosofică”, ori eseul „Definiţia omului” din 1928. Studiul dezbate „principalele probleme ale civilizaţiei umane, de la cele economice la cele artistice”. (5) „omul este un animal care îşi poate amâna sau opri acţiunile” spune M. Ralea. „Actele umane stau sub semnul demonismului şi ascetismului care conferă nota morală”. (6) Ideile sunt dezvoltate pe larg în „Contribuţii la studiul influenţei factorului istorico-social asupra senzaţiilor” din 1954, „Psihologia şi viaţa”, 1956. În aceste studii se teoretizează „existenţa a cinci comportamente fundamentale ale omului: înţelegeera, amânarea, compensaţia, simulaţia şi invenţia. Studiile cu caracter estetic sunt: „Curs de estetică”, 1943 şi „Prelegeri de estetică”, 1972. Baza gândirii estetice e cea receptată în timpul studiilor în Apus. În critica literară, Mihail Ralea practică eseul „cu o structurare nemaipomenită în epocă, şi cozeria”. (7) Cum era de aşteptat, el ilustrează direcţia sociologică, psihologică şi chiar antropologică, prioritate având conţinutul de idei din domeniu. Cu toate acestea, are intuiţii şi puncte de vedere personale inedite şi „formulări frapante”, datorate desigur, erudiţiei. Exegeţii au descoperit două atribute ale eseurilor sale: siguranţa afirmaţiilor şi laconismul. Opiniile proprii sunt exprimate în legătură cu opera fiecărui scriitor tratat în studiile publicate. Ele au fost adunate în volumele: „Interpretări”, 1927, „Comentarii şi sugestii”, 1928; „Perspective”. 1928, „Atitudini”, 1931; „Valori”, 1935. Împreună cu alte culegeri, volumele de mai sus au format seria „Scrieri din trecut – În literatură, artă şi filosofie”, I-III, 1956, 1957, 1958, „Portrete, cărţi şi idei”, 1966 şi „Anatole France”, 1955. Ultimul titlu relevă erudiţia criticului şi filosofului, la fel, eseul „Cele două Franţe”, studiu cu caracter didactic. (cu ajutorul lui D. I, Suchianu). Eseistul descoperă „dualismul generator de opoziţii dialectice, 361

principala trăsătură a portretului psihologic al Franţei eterne”. (8) Călător pasionat, M. Ralea a lăsat posterităţii câteva cărţi notabile: „Memorial”, 1930, „Nord-Sud”, 1945, „În extremul Occident”, 1955 care prezintă „ocazii de a fixa prin detalii de civilizaţie”, locuri şi oameni. A descoperit plăcerea de a vedea şi a simţi şi, nu e prima oară, reacţia românului în raport cu locurile vizitate prin comparaţie subînţeleasă. Mihail Ralea rămâne un reper important în cultura română, o sinteză a gândirii estetice şi filosofice.

oraşe din Moldova, aşa cum s-a întâmplat cu majoritatea literaţilor români din acea vreme. În calitate de profesor de limba şi literatura română a ajuns şi în oraşul Bârlad, jud. Vaslui, aşa apare în lista profesorilor care au predat la Liceul „Gh. R. Codreanu”. Vorbind despre profesorul I. M. Raşcu, G. Călinescu spunea: „Profesor de o crectitudine fantastică şi catolic practicant... I. M. Raşcu merge dimineaţa la biserică şi se închină şi de acolo, cu o geantă umflată ca un burduf, se îndreaptă spre şcoală... În acest mai catolic decât Papa se ascunde un foarte real şi delicat poet al recluziunii melancolice, al sfintelor bucurii bucolice, îngăduite fiinţelor neprihănite”. (1) I. M. Raşcu a rămas de la debut până la sfârşit un simboloist statornic. A debutat în 1915 într-o publicaţie obscură „Duminica”, din Iaşi cu poezia „Privelişti neplăcute” şi cu o traducere a poemului dramatic „Polyphem” de Albert Samain în 1911. A colaborat alături de Ion Pillat, N. Davidescu, Eugeniu Speranţia la „Vieaţa nouă” a lui Ov. Densuseanu. A iniţiat şi şi-a adus contribuţia la apariţia unor reviste: „Versuri şi proză” (Iaşi), „Îndreptar” (Buc.). A scris şi lucrări de critică şi istorie literară, eseuri înteresante pe această temă, mai ales între anii 1937-1967. A fost un poet retras în lumea lui, de aceea, „ochiul prea sumar al criticii (aşa a fost mereu, cu mici excepţii) l-a ţinut în umbră”. (2) Nu putem numi un critic aplecat profesional asupra operei sale.

OPERA: „Proudhom, La concepcion... 1922; „L’Idee revolution... „1923; „Formarea ideii de personalitate”, 1923; „Ipoteze şi precizări în ştiinţa sufletului”, 1926; „Ideea de revoluţie în doctrinele socialiste”, 1927; „Contribuţie la ştiinţa societăţii”, 1927; „Introducere în sociologie”, 1927; „Perspective”, 1928; „Comentarii şi sugestii”, 1928; „Istoria ideilor sociale”, 1930; „Atitudini”, 1931; „Valori”, 1935; „Psihologie şi viaţă”, 1938; „Între două lumi”, f. a. ; „Înţelesuri”, 1943; „Nord-Sud”, 1945; „Explicarea omului”, 1946; În extremul Occident”, 1955; „Studii de psihologie şi filosofie”, 1955; „Cele două Franţe”, 1956; Scrieri din trecut”, I-III, 1956-1958; „Istoria psihologiei”, 1958; „Sociologia succesului”, 1962; „Introducere în psihologia socială”, în colab. , 1966; „Portrete, cărţi, idei”, 1966; „Prelegeri de estetică”, 1972; Scrieri” III, 1972, 1978 (ed. îngr. de N. Tertulian). Referinţe critice: T. Vianu, în „Gândirea”, 12 dec., 1927; E. Lovinescu, „Istoria...”, 1929 (1937); G. Călinescu, „Istoria...”; I. Petrovici, „De-a lungul unei vieţi. Amintiri”, 1967; I. Pascadi, „Esteticieni români”, 1969; D. Botez, „Memorii”, 1970; Al. Rosetti, „Note din Grecia. Diverse. Cartea albă”, 1970; D. D. Roşca, „Oameni şi climate”, 1971; M. Popa, „Dicţionarul...”, 1977; Titu Popescu, „Idei estetice în scrierile lui M. Ralea”, 1974; Pertz Anghel, „M. Ralea, omul şi opera”, discurs de recepţie la Acad. RSR, 1975; Ov. S. Crohmălniceanu, „Literatura...”, III; Eugen Simion, „Scriitori români de ai”, II. Note: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8 – M. Popa, „Dicţionar...”, 1977, p. 462-463.

RAŞCU, Ion M, poet, critic şi istoric literar. S-a născut la 31 martie, 1890 şi s-a stins din viaţă la 6 dec. 1971, la Bucureşti. Străbunicii săi dinspre mamă erau originari din Franţa, convertiţi la catolicism. Cursurile liceale le-a făcut în Franţa, iar Fac. de Litere şi Filosofie la Iaşi. A urmat o carieră didactică prin diferite

OPERA: „Nelinişti”, poeme, 1915; „Vibrări”, 1935; „Sub cupole de vis”, 1913; „Oraşele dezamăgite”, 1914; „La Lisieux cu Sfânta Tereza”, 1934. „Renunţările luminoase”, 1939; „Eminescu şi cultura franceză”, (ed. îngr. de D. Murăraşu), 1967: „Poeme”, ed. îngr. de D. Micu, 1967; „32 de opere

362

din literatura română”, 1937; „Alte opere din literatura română”, 1938; „Amintiri şi medalioane literare”, 1967; ultimele trei lucrări sunt de critică şi ist. literară. Referinţe critice: în volume: George Călinescu, „Istoria...”, 1982; „Antologia poeziei simboliste româneşti”, 1968, p. 405-420; Constantin Ciopraga, „Literatura...”, p. 416-420; E. Lovinescu, „Istoria...” I, 1973, p. 365-366; Ionel Maftei, „Personalităţi ieşene, vol. II, 1975, p. 229-230; D. Micu, „Început de secol”, 1970, p. 478-483; Tr. Nicola, „Liceul...”, 1971, p. 240: M. Popa, Dicţionar...” p. 508. Note: 1. George Călinescu, „Istoria literaturii...”, 705; 2, Idem, p. 706

din 1963; „Soarele din peşteră”, 1966; „Planetă de adolescent”,1967; „Clasa în care nu se întâmplă nimic” etc, etc. O bună parte din cărţile lui I. Raţiu au un caracter ştiinţificofantastic, cum este „Şopârla electronică”. Stilul scriitorului este unul particular, în sensul că aplică procedeul aglomerării faptelor şi întâmplărilor, le conduce către un punct culminant şi le „răstoarnă” în deznodământ, de cele mai multe nu la fel de spectaculos ca în timpul derulării lor. Uneori ele merg spre o latură comică, ironică, asta fiind tot o notă particulară. Este neîndoios faptul că opera lui I. Raţiu este una a intenţiilor, din păcate rămasă prea repede în arhive, datorită schimbării fundamentale a mentalităţilor, deşi, majoritatea cărţilor sunt născute din dorinţa de a vorbi despre şi pentru copii... „Planeta de adolescent” este un roman de mici dimensiuni în care autorul impune, prin elevul Şerban Mitran, un caz de mistificare morală, elucidat în final spre binele eroului. „Naraţiunea e cursivă şi dinamică prin stil şi acţiune.” (2)

RAŢIU, Iuliu, scriitor, publicist. S-a născut la 20 iulie, 1930 în satul Târzii, com. Olteneşti, jud. Vaslui. După studii elementare efectuate în localitatea natală, a urmat cursurile Liceului „M. Kogălniceanu” din Vaslui, iar după absolvirea din 1948 a urmat cursurile Fac. de Pedagogie-Psihologie a Universităţii din Bucureşti, fiind licenţiat în 1952. Deşi a obţinut pregătire didactică, nu a lucrat în sistemul de învăţământ, ci în presă. A debutat în „Revista elevilor” a liceului la care a fost elev în 1948 şi, începând din acest an, din toamnă, a fost redactor la „Îndrumătorul cultural”. A lucrat în Consiliul Naţional al Pionierilor, de la înfiinţarea acestuia. Cum într-un asemenea organism trebuia să facă de toate, Iuliu Raţiu a compus texte pentru cântece de masă, iar mai târziu, broşuri de popularizare cum ar fi „Floare de pe Bărăgan”. Marian Popa afirmă că majoritatea cărţilor lui I. Raţiu au ţintit latura educativ-instructivă, pentru că se adreseau copiilor şi tinerilor. (1) Aşa sunt: „O nemaipomenită colivie”, din 1961, „Uluitorul zbor al rachetei Excelsior II”,

OPERA: „Floare pe Bărăgan”, 1965; „O nemaipomenită colivie”, 1961; „Uluitorul zbor al rachetei Excelsior II”, 1963; „Soarele din peşteră”, 1966; „Planetă de adolescent”, 1967; „Clasa în care nu se întâmplă nimic”, 1968; „La revedere FătFrumos”, 1969; „Ah, aceşti adolescenţi!”, 1970; „Dincolo de joc”, 1972; „Anotimpul dragostei”, 1973; „Împărăţia de zahăr”, 1974; „Enigma florii albe”, 1975; „Şopârla electronică”, 1982; „Gustul mărului de aur”, 1987; „Cei mai buni prieteni”, 1989. Referinţe critice: M. Popa, „Dicţionarul...”, 1977, p. 467-468; V. Grigoraş, „Fragmente...”, 2001, p. 276. Note: 1, 2, M. Popa, Dicţ. , p. 468.

RAVARU, Dan, scriitor, etnograf, floclorist. S-a născut la Bârlad la 3 aprilie 1941. Provine dintr-o familie cu vechi rădăcini de prin judeţele Prahova şi Neamţ. Întâmplarea a făcut ca părinţii să se întâlnească în Bârlad? Copilul şi tânărul a navigat între Muntenia şi Moldova, dar a câştigat se pare tărâmul eminescian. Şcoala primară şi gimnazială a fost urmată 363

la Predeal iar liceul, început în staţinea vestită a regilor României, a fost continuat la Bârlad, oraşul vestitei Academii Bârlădene şi a lui George Tutoveanu, dar şi al lui Artur Gorovei, Tudor Pamfile şi al revistei ,,Ion Creangă”, a lui Emil Gârleanu, pentru o vreme, şi al lui Traian Nicola, documentaristul de excepţie ai anilor noştri. După absolvirea liceului, Dan Ravaru a devenit student şi licenţiat al Facultăţii de Filologie a Universităţii ,,Al. I. Cuza” din Iaşi în 1965. Apoi a fost numit profesor de limba şi literatura română la Liceul Industrial din Negreşti, transferat mai târziu la Liceul din Puieşti, judeţul Vaslui. A funcţionat ca profesor 14 ani. Din 1979 şi până în prezent, a lucrat şi lucrează la Centrul judeţean de Conservare şi Valorificare a Tradiţiei Populare Vaslui. Dacă cercetezi cu atenţie cărţile în care este evocată figura acestui cărturar, vei găsi o apreciere unanimă, că este folclorist şi etnograf, dar e prea puţin să ne oprim doar la aceste repere. Este drept că toate cărţile lui sunt închinate acestui domeniu, dar are şi alte contribuţii, în primul rând de istorie literară locală, toate monografiile închinate unor localităţi aduc la conştiinţa publică şi personalităţile literare care au vieţuit ori s-au născut pe acele locuri. La acestea se adaugă publicistica sa şi aceea de redactorşef al unor publicaţii vasluiene importante, din păcate dispărute. Pasionat de literatură în general şi mai ales de folclor şi etnografie, Dan Ravaru este astăzi unul din acei cercetători ai acestui univers căruia i-a închinat cei mai frumoşi ani ai vieţii. Răsplata a venit însă după o trudă exemplară, concretizată fiind într-un număr de cărţi în care se valorifică şi se recuperează folclorul şi tradiţiile locale ferindu-le de dispariţie prin amnezie şi urbanizare. În 1981 îi apare cartea ,,Datini şi obiceiuri de pe Valea Tutovei”, scrisă împreună cu regretata Silvia Ravaru, soţia cărturarului.

De atunci şi până azi proiectele lui Dan Ravaru au fost vaste în sensul că intenţia lui este aceea de a cuprinde în pagini evocatoare întregul teritoriu al judeţului Vaslui. În completarea ariei de cercetare începută în 1981 cu prima carte, autorul a venit cu un alt studiu monografic ,,Folclor şi etnografie locală”, vol. I, din 1998, la care se adaugă, înaintând spre nordul ţinutului Vasluiului monografia ,,Comuna Alexandru Vlahuţă” din 2000, şi pentru ca imaginea să se întregească, în anul 2001 a publicat amplul studiu monografic ,,Cartea întâia a Racovei”. Prin cărţile evocate mai sus, zona de cercetare în documentele din arhive şi de pe teren, Dan Ravaru a epuizat, dacă se poate spune aşa, partea dinspre apus şi de nord a judeţului. A rămas partea dinspre răsărit, a Huşului, fostului judeţ Falciu şi dinspre sud. Nu vom intra în amănunte cu caracter ştiinţific, dar aşa cum afirmă un bârlădean care a scris la apariţia cărţii ,,Cartea întâia a Racovei” o amplă recenzie, apărută în revista ,,Est” nr. 5 din 2002, profesorul Gheorghe Clapa, Dan Ravaru are meritul de a face cunoscută viaţa răzăşimii şi nu numai, ,,dragostea de vatră strămoşească, statornicia firii româneşti, o limbă limpede ca apa de izvor”. Dincolo de punerea în pagină a unor date din documentele vechi privind atestările istorice ale localităţilor, de coordonatele geografice, geologice, arheologice, de ocupaţiile băştinaşilor, de credinţe, biserici etc, aflăm multe date privitoare la trecutul nostru cultural. Poeţi, prozatori, oameni de ştiinţă, pictori, artişti de renume, relaţiile Vasluiului cu marii cărturari ai vremilor trecute îşi află locul în aceste cărţi spre cunoaşterea lor de către cei ai căror viaţă are ceva cumun cu ei. Unele dintre date sunt cu totul inedite, spre surprinderea celor care credeau altceva despre oamenii şi despre locurile în care trăiesc. Dacă cercetăm bibliografiile de la care a obţinut informaţii foarte diverse, ne dăm seama de uriaşul travaliu depus pentru a ajunge la rezulatele despre care vorbim. Orice carte se scrie cu trudă, dar cărţile lui Dan Ravaru au impus o cercetare cu totul neobişnuită. Publicist pasionat, Dan Ravaru a colaborat şi colaborează la un număr mare de publicaţii: ,,Vremea nouă”, ,,Adevărul”, ,,Luceafărul” (Bucureşti), ,,Datini” (Bucureşti), ,,Comorile noastre”, ,,Strict studenţesc” (Iaşi), 364

,,Ateneu”, ,,Acta Moldaviae Meridionalis”, revistele ,,Apollo”, ,,Clepsidra”, „Convorbiri literare” ,,Ateneu”, Est” ,,Colinda” (Galaţi), ,,Gazeta de Est”, ,,Mioriţa” (Deva) şi la o serie întinsă de publicaţii locale de interes cultural. Un timp a susţinut o pagină săptămânală în cotidianul ,,Obiectiv” în care a publicat studii cu caracter cultural şi literar de interes local şi naţional. Articolele, recenziile, notele, eseurile dezbat probleme de multe ori inedite şi exprimă idei îndrăzneţe. Adversar redutabil al ideilor ,,stupide”, al unor formulări rutiniere, al limbajului infestat de sintagme roase, Dan Ravaru percepe universul literar şi cultural într-o mare varietate de manifestări, excluzând din capul locului ,,înduioşătoarele naivităţi ale acelui timp”, se ştie care, dar, din păcate, ,,recidivând şi în prezent”. (1) Raţională mi se pare afirmaţia porivit căreia suntem dispuşi să adoptăm năvalnic, ,,de dragul progresului, tot ceea ce produce Occidentul, fără a ţine seama de spiritualitatea românească şi de nevoile sufleteşti ale românilor.” (2) Cât priveşte literatura, noutatea fără reper este un alt obicei cu urmări nefireşti. ,,Este absurd ca în literatură să primeze noutatea ca în ştiinţă şi tehnică. Cel mai prost rotar contemporan va face o roată mai bună ca în Antichitate... dar cel mai bun dramaturg contemporan rămâne respectuos înclinat în faţa tragicilor greci sau a lui Shakespeare... romancierii vremurilor noastre... se înfruptă cu felii substanţiale din generosul tort dostoievskian” şi cred că au descoperit marea literatură. (3) De asemenea lui Dan Ravaru nu-i este străină ideea potivit căreia globalizarea are efectele ei cunoscute în sfera culturii. Există în aşa numitul mental naţional tendinţa de a se vorbi ,,englezeşte” şi de a se comporta ,,la modul american” (4), ignorând cu bună ştiinţă atributele culturii naţionale. Autorul constată totuşi o reacţie benefică a diferitelor centre culturale prin care ,,Ciclicitatea istoriei îşi spune cuvântul. Nenumărate publicaţii şi edituri, reabilitează în ultimii ani ,,provincia”, unele dintre acestea depăşindu-le pe cele din Bucureşti”. (5) E de la sine înţeles că în condiţiile actuale nici nu s-ar putea manifesta altfel progresul cultural, ori această înflorire a regiunilor, alădată uitate, e surprinzătoare. Datorăm lui Dan Ravaru microportretele literare ale unor autori din vechime sau din

contemporaneitate care s-au impus în spaţiul vasluian al literaturii şi nu numai: Ioan Adam, C. Sandu-Aldea, Vasile I. Catramă, Constantin Sion, George Sion, Tristan Tzara, George Talaz, Silviu Sanie, Cleopatra Mercedes Culidiuc, Nicolae Vezeteu şi alţii (6), Alexandru Vlahuţă, Constantin Chiriţă. (7) Multe alte idei ale contemporanului nostru Dan Ravaru pot fi comentate cu un real folos, spre bucuria noastră, mai ales că deseori el e o sursă sigură de informare în domeniul literaturii . O bogată activitate desfăşoară în teritoriu, are proiecte literare, folclorice şi etnografice, îndrăzneţe şi cu siguranţă nu peste mult timp vor vedea lumina tiparului. OPERA: „Datini şi obiceiuri de pe valea Tutovei”, 1981; „Folclor, etnografie, istorie locală”, vol. I, 1998; „Cartea Puieştilor”, 1999; „Comuna Alexandru Vlahuţă”, monografie, 2000; „Cartea întâia a Racovei”, 2004; „Folclor, etnografie, istorie locală” vol. II, ms; „Monografia Băceşti”, ms; Referinţe critice: Petru Necula, Mihai Ciobanu, „Dicţionarul...”, 2001, p. 126 – 127; V. Grigoraş, „Fragmente...”, 2001, p. 277; I. Baban, în „Monitorul” de Vaslui, 5 aprilie, 2006.

RAVEICA, Titus, filosof, eseist. S-a născut la 29 august, 1935, în com. Şcheia, jud. Iaşi. După şcoala primară şi elementară de 7 ani , urmată în comuna natală, s-a înscris la Şcoala Medie de Cooperaţie din Vaslui, pe care a absolvit-o în 1954. Între anii 1954-1958 a urmat cursurile Fac. de Filosofie a Universităţii din Bucureşti. Este doctor în filosofie şi a trecut prin toate treptele ierarhiei universitare, de la asistent, la prof. univ. şef de catedră la Fac. de Filosofie a Universităţii din Iaşi. Titus Raveica a fost şi secretar ştiinţific al facultăţii. După 1990 a cochetat cu politica şi s-a înrolat în rândurile membrilor PRM şi pe listele acestui partid a întrat în parlament în sesiunea 1992.1996. În perioada 1992-1996 a fost preşedinte al CNA, apoi membru al Consiliului de Administraţie al Televiziunii Naţionale între anii 1998-2002. A 365

debutat cu tablete, crochiuri, eseuri în „Iaşul literar”, după care a publicat studii, cercetări şi cronici în „Convorbiri literare”, „Cronica”, „Revista de filosofie”, „Opinia”, „România Mare” etc. În anul 1995, revista „România Mare” i-a acordat un premiu naţional. Este membru şi membru de onoare a mai multor societăţi şi fundaţii: Fundaţia Academică Română. A ţinut peste 50 de conferinţe pe teme de filosofie şi a publicat în reviste peste 200 de lucrări, studii şi comunicări ştiinţifice. Al Piru remarcă spiritul inefabil şi informaţia bibliografică a scrierilor sale. Studiile lui T. Raveica au conţinut vădit ştiinţific şi filosofic, dar unele dintre ele au o relaţie strânsă şi cu literatura şi în special cu opewra unor scriitori renascentişti.

„Memoriile unei căţeluşe” şi „Manolachi Kostaki Iepureanu”, scrise prin anii 1879-1885. OPERA: „Rustice”, vol. I, poezii, vol. II, nuvele, vol. III, nuvele şi poezii, 1893- 1894; „Din valurile vieţii”, 1901-1902; „Povestirile lui Moş Iftimie”, 1910; „Glasul apelor”, 1914; „Deziluzii”, nuvele, 1921; „Bucuria cea din urmă”, 1921 etc; romane, „Drama unei tinereţi” şi „Tribunul poporului”, romane, 1903; „Măria Sa Ogarul”, 1907; „Magistraţii noştri”, 1908; „Puterea destinului”, 1915; „Dascălul”, 1920; „Două dureri”, 1921; „Orfanii neamului”, 1923; „Fire de artist”, 1928; „Omul de cristal”, 1930; dramaturgie: „Pasiuni”, dramă, „Doamna Kiajna”, dramă în 5 acte, 1905; „Talpa iadului”, comedie în două acte, 1907; „Unirea Mare”, alegorie într-un act, 1919 etc; trad.: Rostand, „Wilhem II otrăvitorul”, 1915; Sinkiewicz, „Micul lăutar”, „Amanta”, 1920; Guy de Maupassant, „Pauvre Blaise” etc Referinţe bibliografice: G. Călinescu, „Istoria...”, p. 592; Tr. Nicola, „Valori...”, vol. 6, p. 70-76.

OPERA: „Giordano Bruno”, 1974; „Istoria filosofiei moderne”, 2 vol. , 1975; „Figuri şi crochiuri”, 1975; „Memoria amfiteatrelor”, vol. I-II, 1994, vol. III, 2001; „Umanismul Renaşterii”, 2001. P. Necula, M. Ciobanu, Referinţe critice: „Dicţionarul...”, p.127; V. Grigoraş, „Fragmente...”, p. 277-278.

RĂŞCANU, Petru P, publicist şi traducător. S-a născut la 18 februarie, 1846 la Bârlad, în jud. Vaslui şi s-a stins din viaţă la Piatra Neamţ la 31 august, 1913. Era fiul preotului Panait Răşcanu şi al presviterei Ecaterina. A fost elev la Bârlad, până la 1962, când a devenit învăţăcelul lui Titu Maiorescu la Gimnaziul Central din Iaşi. După terminarea studiilor, Răşcanu a fost institutor la Piatra Neamţ, apoi profesor de istorie la Seminarul din Socola. În 1880 a plecat la Paris cu o bursă, a făcut studii superioare în capitala Franţei şi s-a întors în ţară ca să-şi ia licenţa (doctoratul?) în istorie cu teza „Lefile şi veniturile boierilor Moldovei în 1876, Document de la Gr. A. Ghica”, 1887. A fost numit prin concurs profesor de istorie veche la Universitatea din Iaşi, în 1895. S-a specializat în istorie greacă şi romană, în care scop a făcut o călătorie la Roma. A îndeplinit în mai multe rânduri funcţia de inspector general pentru învăţământul secundar. A fost profesor la Şcoala Militară, la Institutele Unite şi director din 1893 la Şcoala Normală Superioară. În calitate de profesor şi decan al Fac. de Litere şi Filosofie, a sprijinit cariera universitară a lui N. Iorga. La moartea sa, din 1913, savantul i-a

RĂDULESCU-NIGER, Nicolae G, poet, prozator, dramaturg. S-a născut la Bârlad, în 1861, unde a urmat şcoala primară şi cursurile Liceului Codreanu, fiind absolvent din promoţia 1879. A fost coleg cu scriitorul Nicolae Petraşcu (fratele pictorului Gh. Petraşcu). Rădulescu-Niger s-a dedicat activităţii literare după absolvirea liceului, publicând la numeroase reviste versuri, proză, articole etc. Versurile publicate în reviste au o valoare literară relativă, fiind considerat un poet minor. Începe să scrie proză cultivând schiţa, povestirea, nuvela şi chiar romanul. Scriind în flux continuu a „produs” 28 de romane ( cam cât Balzac). Din păcate despre ele nu se mai ştie nimic. G. Călinescu afirma că e „îngrozitor romancier”. (1) Dramaturgia e domeniul în care este la fel de prolific, precum în proză. Şi ca tacâmul să fie întreg, la toate acestea se adaugă traducerile din scriitori francezi şi polonezi. Din lipsa surselor de informare, se cunosc puţine date despre viaţa scriitorului Rădulescu-Niger. Din Bucureşti, unde era funcţionar la Ministerul Cultelor şi Artelor, venea des în Bârlad. Aici a tipărit şi câteva cărţi: „Fiii ucigaşului”, 366

Note: 1. Florin Faifer, „Dicţionarul... 1900, p. 723.

făcut o caldă şi impresionantă evocare. Răşcanu a fost publicist, dar activitatea lui se reduce la cele câteva articole publicate în presa vremii şi câteva conferinţe: „Partea Moldovei în cultura românească”, „Aniversarea lui Mihail Kogălniceanu”, publicate în „Arhiva” din Iaşi. A scris manuale şcolare; se apreciază însă că acestea erau masive, greoaie, dar erudite: „Curs complet de istorie universală pentru liceul superior” în cinci volume, publicat la Iaşi între 1890-1895, iar cea de a doua ediţie, a apărut la Ploieşti, între 1896-1898. O altă lucrare se intitulează „Istoricul învăţământului secundar”, din 1906. Alte câteva lucrări au ca obiect istoria grecilor, romanilor, a Orientului, a EvuluiMediu, sau istorie contemporană. Ca orator s-a distins prin limbaj şi stil elevat „cu frază clară şi cumpătată”. (1) Faptul acesta este evident într-o broşură intitulată „Cuza-Vodă”, conferinţă ţinută cu ocazia împlinirii a 40 de ani de la abdicarea lui Alex. I. Cuza. Autorul subliniază meritul domnitorului, iar mersul expunerii nu este alterat de vreo cugetare personală ori critică. T. Maiorescu îl preţuia şi numai latura pur subiectivă l-a făcut să afirme că această broşură, din 1908, e mai presus de volumele lui A. D. Xenopol consacrate Unirii şi domnitorului acesteia. Răşcanu a organizat o activitate cu prilejul retragerii din învăţământ a lui T. Maiorescu. Nu se ştie dacă el sau vreun omonim a tradus din franţuzeşte mai multe piese destinate Teatrului din Copou.: „Maria Tudor” şi „Lucreţia Borgia” de V. Hugo, „Lucrătorul” de Fr. Soulie”, „Minunea prin un sărutat” şi „Doctorul copiilor”, de Anicet Bourgeois şi G. Lemaine, „Nucul din munte”, dramă de Grange etc. Petru Răşcanu rămâne una din figurile interesate ale culturii.

RĂŞCANU, Teodor, scriitor şi publicist. S-a născut la 4/15 noiembrie, 1888. Nu se cunoaşte anul moţii. Studiile primare şi secundare au fost urmate la Iaşi. Tot aici a făcut şi studii superioare, Fac. de Drept a Universităţii „Alex. I. Cuza”. A fost avocat la Iaşi şi la Vaslui. În 1905 a debutat editorial cu un volum de versuri intitulat „Pagini intime”. Debutase publicistic însă cu proză scurtă în „Evenimentul de Iaşi”. A colaborat la „Adevărul”, „Cuvântul”, „Epoca”, „Seara”, „Opinia”, „Gândirea”, „Adevărul literar şi artistic”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „Vremea”, „Viaţa românească” ş. a. A scos el însuşi ziare la care a fost director, „Lumina” (Vaslui) şi „Gândul liber”. Este autorul romanelor „Aceea care trebuie iubită”, „Banul... ochiul dracului”, „Ileana lupului”, „Ruginoasa” şi a unei biografii romanţate, „Fermecătorul Hrisoverghi”. Conceput ca un roman de dragoste, „Aceea care trebuie iubită” crează o atmosferă moralizatoare cu un final emoţionant şi pilduitor. Din punct de vedere compoziţional, romanul nu e o reuşită. Prozatorul dă senzaţia că nu stăpâneşte cât trebuie arta narativă. Inspirat din lumea rurală, „Ileana lupului” pierde pe drum realitatea generatoare, mediul pretins a fi izvorul de inspiraţie, dând împresia că nu are nimic comun cu satul. Tot naraţiunea este principalul reper nerealizat. Absenţa motivaţiei psihologice „menţine anecdoticul în plan strict exterior”. (1) „Banul... ochiul dracului” din 1941 are ca temă arivismul într-un mediu mai puţin spectaculos pentru o asemenea stare, satul. Un ţăran, văcarul satului, ajunge administrator şi se instalează stăpân al conacului boieresc, unde slujise ca vizitiu. Povestea pare cusută cu aţă albă şi ţine de un senzaţional comic. Alexandru Hrisoverghi devine erou romantic, nefericit în iubire, în viaţă şi a devenit eroul biografiei sale romanţate de Th. Răşcanu, „Fermecătorul Hrisoverghi” din 1943. „Ruginoasa”, din 1939, e o monografie romanţată pe o temă la fel de cuminte, iubirea, dar, ca de obicei, insuficient tratată narativ. Teodor Răşcanu este un scriitor erudit căruia îi lipseşte vocaţia creatoare, a tratat literatura din perspective estetice confuze. El a scris spontan, fără să-şi fi trasat o direcţie anume. A scris, pur

OPERA: „Cuza-Vodă”, 1907; Fr. Soulie, „Lucrătorul”, trad. 1863; V. Hugo, „Lucreţia Borgia”, trad. , 1868; idem, „Maria Tudor”, trad. 1897, Anicet- Bourgerois ş G. Lemaine, „Minunea prin un sărutat”, trad. , 1868 şi „Doctorul copiilor”, trad. , 1879. Referinţe critice: „Scrisori către S. Mehedinţi şi N. Iorga” (?); N. Iorga, „Oameni care au fost”; I. Antonovici, „Petru Răşcanu”, 1913; I. Andrieşescu, „Câteva consideraţiuni şi îndemnuiri de început cu privire la istoria veche şi ştiinţele ajutătoare în o introducere despre Petru Răşcanu şi Teohari Antonescu”, !920; E. Lovinescu, în „Antologia scriitorilor ocazionali.”

367

şi simpu cum i-a venit, cu o spontaneitate dezarmantă, dornic de afirmare, dar nu putem nega faptul că era vizitat de muze.

şi a urmat apoi studii superioare la Fac. de Drept a Universităţii ieşene. Absolvent al acestei facultăţi, a profesat avocatura în capitala Moldovei. Alte amănunte despre viaţa acestui intelectual, autorul monografiei nu oferă. Afirmă doar că s-a stins din viaţă de timpuriu, fără să-şi desăvârşească opera literară. Nu se ştie dacă a colaborat la reviste. S-au descoperit la Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” două plachete de versuri semnate de Eugen Revent: „Din povestea vieţii” şi „Cântecul Neamului”. Poezia acestui poet este radical influenţată de cea a lui Octavian Goga şi George Coşbuc, mai ales în ceea ce priveşte lirica patriotică, bogat reprezentată în cele două plachete: „Pe plaiurile noastre azi / S-aud cântări de jale / Pustiul aripa şi-a-ntins / Din munţi şi până-n vale... / Trecutul nostru glorios / În pulbere se cerne / Şi peste-atâtea amintiri / Uitarea-ncet s-aşterne.” („Cântec din Moldova”) În cel de-al doilea volum e prezentă şi o lirică erotică, chiar dacă titlul ar contrazice-o. A scris şi epigrame, unele din ele notabile: „Unui cetăţean: Lumea e clevetitoare / Să nu pui temei pe ea; / Zice că tu bei întruna / Pe când tu... tragi la măsea.” Prezenţa lui Eugen Revent în peisajul liric vasluian este o surpriză şi o descoperire plăcută.

OPERA: „Pagini intime”, versuri, 1905; „Spre Sofia cu Regimentul 8 Artilerie”, 1913; „”Problema pământului în România”, 1922; „Aceea care trebuie iubită”, roman, 1925; „Ileana Lupului”, roman, 1934; „Ruginoasa”, 1939; „Banul... ochiul dracului”, roman, 1941; „Dragostea în furtună”, roman, 1942; „Fermecătorul Hrisoverghi”, roman, 1943. Referinţe critice: Al. Constantinescu, în „Credinţa”, 127, 1934; C. Panaitescu, în „Facla”, 498, 1934; C. Gerota, în „Convorbiri literare”, 10, 1934; Ş. Cioculescu, în „Revista Fundaţiilor Regale”, 10, 1934; Erasm, în „Credinţa”, 348, 1935; I. Vinea, în „Evenimentul zilei”, 1938, 1942; A. Gorovei, în „Acţiunea”, 644, 1942; P. Constantinescu, în „Vremea”, 739, 1944; „Perpesicius, „Opere”, VII; A. Sasu, M. Vartic, „Romanul românesc” vol. III. Note: 1. Mariana Vartic, în DSR, IV, p. 50.

RĂZEŞUL, supranumită „revistă culturală lunară, a apărut la Bârlad din februarie, 1926 până în ianuarie 1927, în total, 12 numere. Directorul revistei era Virgil Caraivan, iar colaboratorii, cărturarii cunoscuţi, activi la revistele bârlădene şi nu numai, anterioare: Athanasie Mândru, Mircea Pavelescu, G. G. Ursu, Ion Dragoslav, Nicolae Pora, Constantin Goran, P.V. Haneş, Virgil N. Duiculescu. La revista „Răzeşul” a colaborat Nicolae Iorga, nume de prestigiu, dată fiind poziţia ideologică a publicaţiei. Se publica literatură (poezie, proză), note comentarii, recenzii, chiar articole polemice. Format, 17 / 24 cm.

OPERA: „Din povestea vieţii”, Vălenii de munte, 1910; „Cântecul Neamului”, Craiova, 1943. Referinte bibliografice: Ioan N. Manolache, „Gânduri despre Vutcani şi Vutcăneni”, 2007.

ROSETTI, Ancelin, poet. S-a născut la Bârlad la 25 mai, 1967, unde îşi face ucenicia în ale şcolii. A intrat în viaţa literară în 1999, oarecum furtunos, cu energie ultramodernă, făcând obiectul criticii literare, dornică de inedit. Cu volumul „Imperiul mâlului” (e ceva în titlu) a primit premiul Festivalului Internaţional de poezie româno-canadian „Roland Gasparic”, Ediţia a V-a (serie nouă), din 25 martie, 2001, desfăşurat sub egida Fundaţiei Culturale cu acelaşi nume etc, având ca preşedinte de onoare pe regretatul Laurenţiu

Referinţe bibliografice: I. Hangiu, „Dicţionar al presei literare...”, 1987, p. 404.

REVENT, Eugen, poet. S-a născut probabil în anul 1882 la Vutcani, Jud. Vaslui, dacă luăm în calcul faptul că autorul unei monografii intitulate „Gânduri despre Vutcani şi Vutcăneni”, din 2007, afirmă că în urma cercetărilor de arhive, a găsit ca elev în clasa I la şcoala din Vutcani pe Reventu Eugeniu în anul 1889. Tot el spune că era un elev eminent, deoarece, după absolvirea şcolii primare din satul natal, a dat concurs şi a obţinut o bursă pentru Liceul Internat „Costache Negruzzi” din Iaşi. În anul 1901 era absolvent al acestui liceu 368

Ulici, iar ca preşedinte operativ, pe Cezar Ivănescu, pentru debut Au urmat volumele de poeme în proză „Impăierea lumii”, prefaţat de Vasilian Doboş, şi „Fericit pe la colţuri”. Ultimul volum a fost nominalizat pentru premiul „Teiul de aur” din cadrul Festivalului de Poezie „Porni luceafărul” de la Botoşani. Este prezent cu versuri, pamflete, cronici literare etc în „Convorbiri literare”, „Dacia literară”, „Cronica”, „Opera magna”, „Procust”, „Poezia”, „PortoFranco”, „Bârladul”, „Bucovina literară”, „Monitorul de Suceava” etc. Volumul de debut „Imperiul mâlului” configurează universul liric al tânărului poet din perspectiva „florilor răului”. Percepţia lumii e de-a dreptul deplorabilă. Dacă ar trebui să expunem o parte din sinonimele definitorii pentru trăirile şi sentimentele lui, starea de spirit în momentele de graţie când acestea s-au născut, atunci dezgustul, scârba, lehamitea, greaţa, sila, dispreţul, aversiunea, toate acestea învăluind tristeţea, tot ar fi prea puţin. Tabloul lumii în care se mişcă poetul e „Imperiul mâlului”, iar acesta se configurează sub semnul sugestiei negative: „patrie fătată în zodia botniţei”, „Zei la drumul mare”, „şalupa îndoielii”, „cârpaci de drapele”, „fruct căzut din istorii”, „bufon al târfelor”, „toate peisajele istoriei cu şolduri late de atâta poezie şi muzică”, „bârlogul înaltei societăţi”. „Un nod în gâtlejul pământului” e deja un motiv recurent. Exemplele pot continua. Totul curge ca un râu tulbure, cărând mâlul spre nu se ştie unde. Lumea nu mai este un produs imperfect, nutrind cel puţin o vagă speranţă în ameliorarea ei, ci pur şi simplu, ratat, definitiv ratat, nu urmează decât neantul. Pentru a ajunge la asemenea „performanţă” poetică, e neîndoios că trebuie să fii înzestrat cu un dar al naturii, că nu e de ici de colea să aşezi cuvintele în sintagmele citate mai sus, aşa încât, explicaţiile nu pot depăşi criteriul textualist. Să discuţi despre conţinutul unei asemenea arte, e o adevărată aventură, echivalentă cu cea a poetului, în limaj: „vânzător de oracole”, „cărămizile albastre ale cerului”, „fiecare al şaptelea om va mima nemurirea”, „spadă îngheţată”, „pântecele de piatră al mării”, „zeama acră a destinului”, „gloria desfrunzită”, „cântec de plumb”, „procesiune de lilieci”, „buricul bufon al acestei lumi”, „mângâiere de crivăţ”, „molecule de

singurătate”, „guşa de pelican a omului politic”, „jocul leprelor mondene” sunt doar câteva din firele care urzesc pânza inedită a textului poetic. La acestea se adaugă inserţiile, citate: „În faţa morţii nebunul trebuie făcut să râdă, altfel nu are nimic de pierdut” – „tocmai citeam într-un tratat despre modul de a te strecura prin viaţă, în vreme ce o secure se învârtea în jurul meu melodios.” Privită şi din alt punct de vedere, lirica aceasta a unei depresii perpetue, poate să fie şi rezultatul unei maniere. La un moment dat se perfecţionează deprinderea de a aşeza cuvintele în aşa fel încât expresia să aibă efect. În alte situaţii ar trebui să avem în faţă un poet aflat la limita împăcării cu sine. OPERA: „Imperiul mâlului”, 1999; „Împăierea lumii”, 2004; „Fericit pe la colţuri”, 2005. Referinţe critice: Vasilian Doboş, pref. la „Împăierea...”; Dan Bogdan Hanu, în „Convorbiri literare”, 10, 2000; idem, 5, 2005; Niadi Cernica, în „Convorbiri literare”, 11, 1999; Lucian Vasiliu, în „Ziua”, 24 mai, 2005; idem, în „Poezia”, 11, 2000.

ROSETTI, Theodor, scriitor, om politic. S-a născut la Iaşi la 4 mai, 1837 într-o familie de boieri de la Soleşti, jud. Vaslui, din care s-a născut şi Elena Cuza, soţia celebrului domn moldovean al Unirii. Th. Rosetti s-a stins din viaţă la Bucureşti în 1923. Tatăl viitorului om politic se înrudea cu vechile familii boiereşti, Catargi, Sturdza, Balş, Cantacuzino. Fiul face studii începătoare la Iaşi, dar cele de nivel liceal le face în Polonia, la Lvov şi apoi la Viena. Tot la Viena a început şi studiile superioare, finalizate însă la Paris, în anul Unirii, 1859. Întors la Iaşi, tânărul cărturar intră în viaţa culturală a oraşului. Întâlnirea cu Titu Maiorescu îi deschide drumul spre o notorietate nesusţinută de o operă pe măsură. Titu Maiorescu ţinea „prelecţiuni populare”, dar grupul se rotunjeşte cu alte personaje memorabile: P. P. Carp (alt vasluian), V. V. Pogor (tatăl său având legături cu aceleaşi locuri) şi Iacob Negruzzi. În lista pe care au făcut-o mereu exegeţii literari, rămasă celebră, 369

Th. Tosetti e pe ultimul loc. Dar cei cinci oameni de cultură au pus bazele Societăţii Junimea, cel mai de seamă reper istorico literar românesc din toate timpurile, dar fără însufleţirea dată de Titu Maiorescu şi Mihai Eminescu, Societatea nu ar fi avut ecoul de azi. Se spune însă că meritul lui constă în aceea că a dat numele societăţii, aşa cum Iacob Negruzzi a dat numele altui celebru reper literar, revista „Convorbiri literare”. Specialist în drept, doctor şi el ca toţi ceilalţi corifei junimişti, a lucrat în magistratură, personalitatea lui s-a impus, dacă la numai 23 de ani era judecător la Tribunalul din Iaşi, iar între anii 1861-1864 a lucrat la Curtea de Apel din acelaşi oraş. Între 18711872 a reprezentat ţara la Berlin în problema căilor ferate, iar în 1873 a fost numit agent diplomatic în Germania. Ministru al lucrărilor publice a fost între anii 1875-1876 (Titu Maiorescu era Ministru al Instrucţiunii Publice şi Cultelor, iar Eminescu revizor şcolar). În 1884, era preşedintele „Curţii de Casaţie” iar în 1888, prim-ministru într-un guvern format numai din Junimişti, membri ai Partidului Conservator, însă pentru scurtă vreme. A fost guvernator al Băncii Naţionale şi al Băncii Agricole. În 1912 este ministru de finanţe într-un guvern la fel de efemer, condus de Titu Maiorescu în calitate de prim-ministru. A fost şi membru de onoare al Acad. Române. Scrisul nu a fost totuşi ocupaţie statornică, o chemare. A debutat, e un fel de a spune, în „Convorbiri literare”. În această revistă a publicat trei articole cu caracter mai mult politic (deşi Iacob Negruzzi lupta din răsputeri să ferească revista de acest păcat). Scrisul său nu are nici o legătură cu ficţiunea sau cu teoria literară, dar Th. Rosetti rămâne în istoria literaturii pentru că a stat alături de mari literaţi, de condeiele excepţionale ale lui Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Ion Creangă, I. L. Caragiale, Ioan Slavici şi alţii. Pentru aceasta el este consemnat de toate istoriile literare naţionale.

Necula, M. Ciobanu, „Dicţionarul...” p. 131-132;

Viorica Grigoraş, spiritualitate...”, p. 281.

„Fragmente

de

ROTARU, Silvia, publicistă, poetă. S-a născut în com. Olteneşti, jud. Vaslui, la 2 mai, 1956. Şcoala primară şi generală de 8 ani a fost parcursă în comuna natală, până în anul 1970. În 1976 era absolventă a Şcolii Pedagogice din Bârlad. În acelaşi an a fost numită învăţătoare la Şcoala din Târzii, com. Olteneşti, unde a funcţionat, cu o rară stabilitate, până în anul 1997. În timpul cât a funcţionat la această şcoală, a obţinut toate gradele didactice (1979, definitivatul, 1986, gradul II, 1991, gradul I). A urmat de asemenea diferite cursuri de perfecţionare şi formare. La Colegiul Universitar din Iaşi a absolvit, la fără frecvenţă, în 2002, cursurile de institutori, specialitatea limba franceză, din cadrul Fac. de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, iar în 2004, a devenit licenţiată în Litere (secţia românofranceză), la Universitatea din Bacău, cursuri la distanţă, cu o teză de istorie literară: „Junimea şi Convorbiri literare”. Între anii 1997-2001 a lucrat ca inspector la specialitatea învăţători la ISJ Vaslui. Între 2001- 2005 a funcţionat ca profesor de limba franceză la Şcoala Generală Nr. 3 „C. Parfene” din Vaslui, Şcoala de la Moara Grecilor şi Liceul cu program sportiv. În prezent funcţionează la Liceul „Ion Mincu”. A debutat în presa scrisă în 1996, în revistele de specialitate şi alte publicaţii cu articole comentarii didactice, dar şi versuri: „Revista de pedagogie” „Învăţământul primar” („Elemente de comentariu literar în ciclul primar”), „Jurnalul vasluian”, „Est”, „Ethos”, „Clepsidra”. Debutul editorial se produce în anul 2000 cu „Judeţul Vaslui – elemente de istorie şi geografie locală”, la Ed. Macarie din Târgovişte. În anii următori au apărut mai multe studii de specialitate. Activitatea literară s-a concretizat în volumul de versuri „Anotimp domestic”, aflat în curs de apariţie.

OPERA: „Despre direcţiunea progresului nostru”, 1974; „Mişcarea socială”, 1885; „Scepticismul la noi”. 1891. Cele trei articole au conţinut exclusiv psiho-social. Bibliografie de referinţă: Ionel Maftei, „Personalităţi ieşene”, vol. III, 1978; p. 292; „Istoria literaturii române” vol. III, 1973, p. 75; „Istoria literaturii rommâne moderne”, 1944, p. 215-216; P.

370

OPERA: „Judeţul Vaslui – elemente de istorie şi geofrafie locală”, 2000; „Culegere de jocuri didactice”, 2003; „Anotimp domestic”, versuri, ms.

ianuarie, 1940. A făcut şcoala primară şi elementară la Dragalina, com. Tutova, şi la Bârlad. Liceul a fost urmat la Adjud. A făcut studii universitare la Fac. de Filologie a Universităţii din Iaşi, promoţia 1962. A funcţonat ca profesor de limba şi literatura română la şcolile din Criveşti, Sârca, Păuşeşti şi la Liceul „C. Burcă” din Paşcani. Din 1990 până în 1996 a fost muzeograf-conservator la Casa Pogor, iar din 1997, redactor la revista „Dacia literară”. A Debutat cu monografia „Cimitirul Eternitatea din Iaşi”. A colaborat şi colaborează la „Ateneu”, „Caiete botoşenene”, „Cronica”, „Dacia literară” cu articole şi fragmente din monografiile aflate pe masa de lucru. A fost premiată la saloanele de carte din Iaşi. Este autoarea unor studii, cataloage, bibliografii, note: „Casa memorială C. Negruzzi”, „Prelecţiunile Junimii”, „N. A. Bogdan – Oraşul Iaşi”, în colaborare cu C. Ostap. A îngrijit ediţii de autor, C. L. Rusu.

ROTARU, Vasile, poet. S-a născut la 26 ianuarie, 1968 la Buhăieşti, jud. Vaslui. Şcoala primară şi gimnazială din comuna natală a precedat cursurile Liceului Industrial Nr. 1 din Vaslui, azi Grupul Şcolar „Ştefan Procopiu”. Obţinând diploma de bacalaureat în 1989, a intrat în vâltoarea vieţii îndeplinind diferite profesii şi meserii. A debutat în suplimentul literar al „Scânteii tineretului în 1985. A colaborat şi colaborează la „Vatra”, „Steaua”, „Tribuna”, şi publicaţiile de cultură locale. În prezent este membru al cenaclului literar „Ion Iancu Lefter” din Vaslui şi al „Comunităţilor literare de pe internet” (Club literar, Poezie şi Hiperliteratura) după propria afirmaţie. Editorial nu a debutat încă, dar se află în pregătire mai multe volume de versuri trimise la diferite edituri din ţară: „Lucrul mecanic şi mecanica lui explozivă”, la Editura Vinea şi „Elegii de acum” la Editura virtuală Linternet.

OPERA: „Prin Iaşii de odinioară”, în colab. , 1997; „Ghidul Iaşilor”, în colab. , 1997; „Iaşii între legendă şi istorie”, 1997; „Iaşii, oraşul din inimă”, în colab. ,1998; „Lumea rromilor din Moldova”, în colab. , 1998; „O zi la Iaşi”, în colab. ,1999; „Suvenire de Iassy”, în colab. , 2000; „Toamna Vaporului” de C. L. Rusu, ed. îngrijită de... , 2000; „Mihai Eminescu, monografie în imagini”, Ed. Junimea, 2000. Referinţe critice: Au semnat articole despre... : V. Poiană, A. Leon, P. Lăzărescu, P. Ştefanache, C. Cântec, I. Holban, V. Iancu.

OPERA: „Lucrul mecanic şi mecanica lui explozivă”, ms; „Elegii de acum” ms. , trimis la o ed. virtuală.

RUSU, Olga, muzeograf istoric literar. S-a născut la Criveşti Tutova, jud. Vaslui la 26

371

S constante. Din această vreme datează colaborarea la „Semănătorul”. Întors din Franţa, 1a 22 iulie, 1903 a fost numit conferenţiar de agricultură practică şi zootehnie la ferma-model Laza, din judeţul Vaslui, care aparţinea Ministerului Agriculturii şi Domeniilor. (2) Pe lângă munca didactică şi ştiinţifică, SanduAldea a desfăşurat şi o bogată activitate literară. În 1904 a debutat cu un volum de proză intitulat „Drum şi popas”. După o căsătorie fericită şi cu reale urmări materiale, Sandu-Aldea a plecat în Germania pentru alte specializări, după care s-a dedicat activităţii universitare, făcând o strălucită carieră. A condus învăţământul agronomic românesc timp de 20 de ani. Creaţia literară a continuat să se manifeste în aceeaşi măsură. Romanul „Două neamuri” este o strălucită realizare în atmosfera literară de la începutul secolului. Cu întreruperi, scriitorul a stat la ferma Laza până în 1907, iar din 1908 a devenit directorul Şcolii de Agricultură de la Herăstrău, devenită mai târziu Institutul Agronomic Universitar. Scriitorul şi cărturarul s-a stins din viaţă la 21 iunie, 1927, la numai 53 de ani. Opera lui C. Sandu-Aldea este una reprezentativă în epocă. Se ştie că la sfârşitul sec. 19 şi începutul secolului 20, proza românească se afla sub puternica influenţă poporanistă şi sămănătoristă. Cadrul social predomină, epicul e străbătut de conflicte năpraznice atât în nuvelele „Pe drumul Bărăganului”, „Ape mari”, „Pe Mărgineanca”, „Hoţul” cât şi în romanul „Două neamuri”. Prozatorul a creat chipuri aparţinând unui realism dur. Eroul din „Sima Baltag” concentrează în făptura lui „trăsături specifice pribegilor”... „pasiuni împinse până la omor”. (2) În alte nuvele şi povestiri apar arendaşi respingători prin duritatea gesturilor, cârciumari, vagabonzi, dezertori, ţărani aprigi, femei cu sânge fierbinte, hoţi de cai. Atmosfera este de multe ori încărcată de mister. Exegeţii au făcut o apropiere dintre nuvela „Pe drumul Bărăganului” şi „Moara cu noroc” de Ioan Slavici. Şi Sandu-Aldea dezvoltă motivul

SANDU-ALDEA, Constantin, prozator. S-a născut la 22 noiembrie, 1874 în com. Tichileşlti, jud. Brăila, într-o zonă pe unde nu demult fusese o raia turcească. Mai târziu, în prozele scriitorului vor fi evocate locurile şi oamenii care au reuşit să reziste vremurilor aspre. Şcoala primară a urmat-o la Brăila, dar vacanţele le-a petrecut lucrând pământul cu mama sa. Tata era ocupat cu munca în port. După ce a absolvit gimnaziul, a urmat cursurile Şcolii Superioare de Agricultură de la Herăstrău, Bucureşti. În timpul practicii, după model german, s-a întâlnit cu Şt. O. Iosif, primul lui îndrumător în arta scrisului. Şi-a dat bacalaureatul şi a început să studieze limbile franceză şi germană. Tot acum a debutat în revista „Viaţa”, condusă pe atunci de Al. Vlahuţă. A scris poezie originală, dar traducerile (din H. Heine) au făcut atunci obiectul activităţii sale literare. În viaţa lui C. Sandu-Aldea a venit însă şi episodul Laza, localitate din jud. Vaslui. (1) După absolvirea şcolii de agricultură, a făcut, împreună cu întreaga promoţie, o călătorie prin ţară şi a ajuns în iulie 1896 la Vaslui, la vestita pe atunci fermă, Laza. Cum s-a întâmplat să cunoască pe administratorul acestei ferme model, Sandu-Aldea a poposit aici, după ce a însoţit un transport de berbeci de rasă, aduşi din Germania. A satisfăcut între timp serviciul militar, şi pentru că nu a găsit un loc mal potrivit pentru pregătirea sa, s-a dedicat un timp literaturii. A publicat la diferite reviste şi chiar a fost redactorul şi administratorul revistei „Floare albastră”. A continuat să scrie versuri, perisabile însă în faţa timpului nemilos. Nu i-au fost străine traducerile, preocupându-se mai ales de teatru. În 1901 a plecat în Franţa pentru specializare, unde a rămas doi ani şi jumătate, preocupat fiind de cultura viţei de vie şi horticultură. Preocupările literare au rămas însă 372

Călinescu, „Istoria...”, 1941; I. M. Gane, „C. SanduAldea, viaţa şi opera”, 1941; M. Sadoveanu, „Anii de ucenicie”, în „Opere” XVI, 1959; Dan Ravaru, „Cartea întâia a Racovei”, 2002. Note: 1, 2. D. Ravaru, op. cit. p. 248, 509.

hanului şi al crâşmei, precum Gala Galacţion în „Moara lui Călifar”. Mitrea Cazacu este personajul obscur, fiul din flori al unei ţigănci cu un boier. El reuşeşte să înşele vigilenţa hangiului Cristea Mocanu şi să-l creadă slugă credinciasă, de asemenea „să fure” inima hangiţei de la Trei Movile care făcuse o pasiune pentru el. În final hangiţa îl ajută să-şi suprime soţul, dar cuprinsă de gelozie îl trădează şi ea pe ucigaş. Mitrea e un fel de duh pustiitor ca şi Lică Sămădăul, eroul lui Slavici. În multe împrejurări încleştările dintre protagonişti sunt de un dramatism aparte. Moşierul Niţă Mândrea se înfruntă cu ţăranii răzvrătiţi, fiind înjunghiat de unul din ei căzut la pământ. În schiţa „Murgul” un fiu de boier se înfruntă cu un hoţ de cai într-o scenă brutală, ca într-o competiţie de manifestare a forţei fizice. Un gornist sună într-o trompeta care pur şi simplu se sfărâmă de tăria suflului. În „Doi călăraşi” e o luptă năpraznică dintre doi tineri şi lupii ucişi de ei cu săbiile. Romanul „Două neamuri” dezvoltă un conflict etnic asemănător cu cel al lui Duiliu Zamfirescu. Doi arendaşi greci, Mişu şi Iani Livardi se opun boierului de viţă veche, Măcieş, alături de care se află preotul, dascălul dar şi o fată „boierească” din flori. Conflictul nu mai este însă la fel de „dur” ca în nuvele, spre „nedumerirea” lui Ibrăileanu care l-a apreciat sub nivelul prozei scurte. Privită din perspectivă istorică, opera lui C. Sandu-Aldea interesează pe istoricii literari, dar e absolut necesar a sublinia talentul narativ al prozatorului, despre care s-a vorbit mai puţin. Poezia lui C. SanduAldea este legată în exclusivitate de sămănătorism şi nu a rezistat trecerii timpului.

SAVA, Doina Mihaela, poetă şi traducătoare. S-a născut în oraşul Negreşti, jud. Vaslui la 23 februarie, 1959. A urmat şcoala primară şi gimnazială la Bârlad între anii 1966-1973. A fost apoi elevă la Liceul „C. Negruzzi” din Iaşi între anii 1974-1978. A urmat cursurile Fac. de Filologie a Universităţii „Alex. I. Cuza”, secţia franceză spaniolă între anii 1978-1982. S-a integrat în învăţământul universitar ca asistent, apoi lector la Catedra de limbi străine a Univeresităţii Tehnice „Gh. Asachi”, apoi lector la Universitatea „Petre Andrei, la Catedra de limbă franceză. A debutat cu versuri în revista „Cronica” în 1974. Editorial a apărut într-o antologie intitualtă „10 poeţi tineri” la Junimea în 1978. Colaborează statornic la „Cronica”, „Convorbiri literare”, „Dialog”, „Astra”, „Ateneu”, „Opinia studenţească” etc. În 1981 a obţinut la Suceava premiul „N. Labiş” pentru poezie. Participă la congrese naţionale şi internaţionale cu studii şi comunicări ştiinţifice. OPERA: „O călătorie spre centrul inimii” versuri, 1978; „Cântece pentru şarpele casei”, 1984; Trad. „Poveşti” de H. C. Andersen; „Femeia invizibilă” de A. M. Haudebine-Gravaud, 1997. Referinţe critice: Alexandru Piru, „Debuturi”, 1981; L. Antonesei, în „Cronica”, 28, 1984; în „Dialog”, 12, 1984.

OPERA: „Drum şi popas”, 1904; „În urma plugului”, schiţe şi nuvele, 1905; „Două neamuri”, roman, 1906; „Pe drumul Bărăganului”, nuvele, 1908; „Ape mari”, nuvele şi schiţe, 1910; „Pe Mărgineanca”, nuvele şi schiţe, 1912; „Călugărenii”, 1920; „Nuvele”, ed. de P. Pintilie, 1969. Referinţe critice: N. Iorga, în „Sămănătorul”, 12, 14, 1904; Ilarie Chendi, „Foiletoane”, 1904; H. Sanielevici, în „Curentul nou”, 1, 1905; G. Ibrăileanu, în „Viaţa românească”, 6, 1907; M. Dragomirescu, în „Convorbiri critice”, 22, 1907; G. Ibrăileanu, în „Viaţa românrască”, 2, 1908; N. Iorga, „O luptă literară”, Vol. I, 1914; Ion Trivale, „Cronici literare”,1915; P. Constantinescu, în „Viaţa literară”, 20, 1926; E. Lovinescu, „Istoria...” vol. IV, 1928; T. Vianu, „Arta prozatorilor români”, 1941; G.

SĂULESCU, Gheorghe, filolog şi folclorist. S-a născut la 4 martie, 1798 în com. Roşieşti, jud. Vaslui. A încetat din viaţă în satul Corni Albeşti la 6 sept. , 1864. Se trage dintr-o familie de preoţi, străbunicul său (1) ar fi fost protoiereul Basileului din ţinutul Codrului Tigheciului, trăitor în timpul domniei lui Vasile Lupu. Gheorghe, fiul acestuia, preot şi el, s-a aşezat pe pămnânt strămoşesc, Săuleşti de pe Prut, apoi s-a strămutat în satul vecin, 373

Semineşti, unit cu Vetricioaia... citea fără ochelari la 115 ani, când a murit. (2) Săulescu, notează acelaşi G. Călinescu, credea în vise premonitorii... şi povesteşte cum a visat pe Arhanghelul Gabriel. Fiu de familie de preoţi de ţară, şi-a căutat şi el origine nobilă. A învăţat carte de limbă grecească cu Gheorghe Patimiotul, la Huşi, în 1807, „clasele gramaticale şi umanioare”, la Şcoala Domnească din Iaşi şi într-un fel, studii superioare în Grecia, trimis fiind de Veniamin Costache. După finalizarea studiilor şcolare, încă insuficient definite, a funcţionat ca profesor de limba română, de istorie universală şi de logică la Şcoala de la Trei Ierarhi, apoi la Academia Mihăileană, până în anul 1853, când s-a pensionat. A debutat în revistele ieşene la care a şi colaborat mai apoi cu articole în „Albina românească”, „Alăuta românească”, dar şi „Foaie pentru minte inimă şi literatură”, „Almanahul pentru învăţătură şi petrecere”, „Icoana lumii”, „Gazeta de Transilvania”, „Spicuitorul moldo-român”. Gh. Săulescu este reprezentantul unei culturi aflată în stadiu de pionierat în care orice efort trebuie aşezat în ordinea importanţei momentului. Ca profesor, a scris şi a publicat manuale şcolare: „Abeţedariu românesc pentru tinerimea şcolilor începătoare” (1832); „Gramatica românească sau observaţii gramaticale asupra limbii române”, (1833, ed. II, prescurtată, 1834), „Gramatica românească pentru clasele începătoare” (în 1828 I. H. Rădulescu publica celebra lui „Gramatică”); „Glossar al limbii daco-române” (1857) etc. La vremea aceea informaţiile despre limbă erau foarte controversate, diferitele curente din limbă produceau o adevărată derută care s-a prelungit până la sfârşitul secolului. În 1837 publica „Hronologia şi istoria universală prelucrată”. Se pare însă că Gh. Săulescu se numără printre cei care apărau principiile latiniste din limbă, aplicate, cât se pare şi în cercetările folclorice. El are meritul de a se fi ocupat de creaţia populară înaintea lui V. Alecsandri, C. Negruzzi sau Alecu Russo. Culegerile sunt prelucrate şi printre aceste prelucrări se află colinde şi descântece. Descântecul de dragoste este numit

de el „descântec de filtre” Câteva colinde au fost publicate în „Calendarul”, 13 ianuarie, 1845. Descântecele culese de el au fost incluse de S. Fl. Marian în culegerea sa. Gh. Săulescu a fost însă şi fabulist, volumul care l-a impus se numeşte: „Fabule în versuri sau poezii alegorice”, apărute în 1888. OPERA: „Abeţedariu...”, 1832; „Gramatica românească...”, 1833, ed. II, 1834; „Gramatica românească pentru clasele elementare”, 1834; „Glossar al limbii daco-române”, 1857; „Hronologia şi istoria universală prelucrată pe scurt”, 1837; „Fabule în versuri sau poezii alegorice”, 1888. Bibliografie de referinţă: G. Călinescu, „Istoria...”, p. 264-265; I. Datcu, S, C, Stroiescu, „Dicţionarul folcloriştilor”, 1979; I. Datcu, „Dicţionarul etnologilor”, vil. II, 1998; „Mănunchi din manuscrisele lui Gh. Săulescu”, extras din BAR, Buc., seria II, tom VIII, „Memorii şi notiţe”, 1883. Note: 1, 2. G. Călinescu, op. cit. p. 264.

SBANŢU, Cicerone, prozator şi dramaturg. S-a născut în 1946 la Huşi, jud. Vaslui. Cursurile primare şi gimnaziale finalizate în 1960 au fost urmate de studii secundare la Liceul „Mihail Kogălniceanu” din oraşul natal, absolvent din 1964. A funcţionat între anii 1964-1966 ca profesor suplinitor şi bibliotecar. A intrat apoi în sistemul funcţionarilor vamali, la Albiţa, între anii 1966-1985, apoi la vama Sculeni. A debutat în „Alma Mater” (Galaţi) în 1965 cu schiţe şi colaborează la „Cronica”, „Convorbiri literare”, „Asachi”, „Argonaut” etc. Editorial a apărut în volume colective, antologii, „Tărâm solar”, „O planetă numită Anticipaţie”. Se pare că neliniştea creatoare se întinde pe spaţii largi, pentru că, spre anii ’80 şi după, scrie teatru: „Ucenicul visător”, 1981, „Vacanţă cu extratereştri”, 1984 şi „Pasărea de cristal”, 1986. Piesele au fost adunate în volumele „Teatru”, „Autostrada”, „Patrula spaţială” şi altele. O bună parte din piesele lui C. Sbanţu au fost jucate pe scena Teatrului Naţional din Iaşi în stagiunile din 1983-1984. În 1991 obţine premiul „M. Sadoveanu” din partea revistei „Cronica”. Dintre piesele jucate pe scena Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri”, amintim „Mandat de neuitare” şi „Comportamentul navetiştilor” . OPERA: „Ucenicul visător”, 1981; „Vacanţă cu extratereştri”, 1984; „Pasărea de cristal”, 1986;

374

„Teatru”, 1986; „Autostrada”, 1986; „Patrula spaţială”, 1989; „Proscrisul”, 1991; „Apele înaintea mării”, 1991; Referinţe critice: V. Grigoraş, „Fragmente...”, 2001; Th. Codreanu, „Istoria Huşilor”, 1995.

Bucureşti”, G. G. Ursu, „Corespondenţă asupra lui M. Sadoveanu” etc. S-au realizat medalioane literare pentru Ştefan Petică (nr. 5/ 1929), Mihai Lupescu (nr. 8-9/ 1929), Alexandru Vlahuţă (nr. 12/ 1929), Alexandru Antemireanu (nr. 1-2/ 1930), Fr. Mistral (nr. 7-8/ 1929) semnate de George Tutoveanu. Romulus Dianu semnează articolul „Mistral în România” iar V. Damaschin, „Mistral şi Alecsandri” (nr. 7-8/ 1929). Numerele 3-4 din 1931 au fost închinate lui N. Iorga. Au semnat texte despre personalitatea savantului G. Tutoveanu, N. Bogescu etc. G. Tutoveanu îi închină o poezie. Din paginile revistei „Scrisul nostru” nu lipsesc traducerile realizate de G.G. Ursu („Nox” de Lecomte de Lisle, în nr. 6-7/ 1929). Un articol vorbeşte despre „Mormântul lui Hamlet. Impresii din Danemarca” (nr. 9-10/ 1931) Au mai colaborat: G. Nedelea, D. Valentin, G. Ioniţă, C. T. Moroşanu, D. Fărcăşanu, Marin Grigorescu, Al. Pogonat, I. Mihail, G. Paraschiv, G. Roman, Zoe G. Frasin, G. Crişan, M. Filip, I. Grumeza, L. Durnea, N. Costăchescu. Cu mici excepţii numele acestea nu mai spun nimic. Revista însă a avut şi are încă un binemeritat ecou. Format 23/ 33 cm.

SCRISUL NOSTRU, revistă literară. A apărut la Bârlad ca periodic lunar între ianuarie, 1929 – septembrie-octombrie, 1931 sub conducerea lui G. Tutoveanu. Majoritatea revistelor bârlădene duc spre această publicaţie care, deşi a durat doar doi ani, a continuat tradiţia seriei întregi, începând cu vechiul „Semănătorul” 1870-1876, „Gheorghe Lazăr”, 1887-1889, „Paloda literară”, „Făt-Frumos”, 1904-1909, „Ion Creangă”, „Miron Costin”, „Florile dalbe” şi „Graiul nostru. Există o continuitate şi în ceea ce priveşte colaboratorii. De existenţa acestor publicaţii se leagă activitatea literară şi publicistică a unor personalităţi marcante: Alexandru Vlahuţă, Alexandru Philippide, Vasile Voiculescu, Victor Ion Popa, Tudor Pamfile, George Tutoveanu, Nicolae Tonitza, Dimitrie Nanu, Corneliu Moldovanu etc. George Tutoveanu considera că fiecare generaţie a avut datoria de „a ţine trează în mintea tuturor continua spiritualizare a vieţii...” (1) Structura revistei „Scrisul nostru” pare mai complexă. Cuprinde rubrici permanente: „Discuţii literare”, „De vorbă cu...” (interviuri), „Cronica literară”, „Corespondenţă literară” şi „Însemnări”. La acestea se adaugă articolele de fond şi interviurile semnate de G. Tutoveanu. În articolul „Bătrâni şi tineri”, conducătorul publicaţiei se referă la revista „Floare albastră” din 1912, dar şi la Societatea Scriitorilor români”, înfiinţată tot atunci. În paginile revistei semnează versuri: G. Pallady, G. G. Ursu, D. Iov, V. Duiculescu, G. Ranetti, V. PoianăNăsturaş, iar proză, Şt. Cornea, I. Ciocârlan. Amintiri literare publică G. Tutoveanu (despre Ilarie Chendi, E. Lovinescu, M. Dragomirescu în numerele 1-2 din 1931). G. G. Ursu ţine cronica literară („Întunecare” de Cezar Petrescu, în numărul 1/ 1929, „Viaţa minunată a lui Anton Pann” de Sergiu Dan şi Romulus Dianu, cu o scrisoare autograf a lui Octavian Goga, în numerele 3-4 / 1931). Se publică de asemenea corespondenţă literară: Emil Gârleanu, „O încercare de a edita revista „Făt-Frumos” la

Referinţe bibliografic: G. G. Ursu, „Istoria culturală a Bârladului”, 1936; Gh. Vrabie, „Bârladul cultural”, 1937; I. Hangiu, „Dicţionar al presei literare...”, 1987, p. 313-124.

Note: 1. G. G. Ursu, op cit. SEMĂNĂTORUL, prima foaie săptămânală („Semănătorulu”) din spaţiul tutovean. A apărut la Bârlad la 27 septembrie, 1870, prima serie pănă la 26 mai, 1874, iar a doua serie, ca o tresăriere, între 23 mai – 19 septembrie, 1876. Redactori erau Panaite Armaşu, Panaite Chenciu, I. C Codrescu, I. Pop-Florantin (până la 17 octombrie, 1870), I. Popescu. Foaia îşi propusese să contribuie la „deşteptarea conştiinţei naţionale” şi la „luminarea opiniei publice”. În acest scop, în paginile săptămânalului au apărut articole, note, comentarii, cronici semnate de redactorii ei la rubricile consacrate: „Buletin telegrafic”, „Cronica săptămânii”, „Starea lucrurilor în România”, „Diverse”, „Corespondenţă”, „Anunţuri”, „Literatură”, „Revista revistelor”, cum s-ar zice azi, o revistă literară în toată 375

regula, într-o vreme când nici în ţară nu erau prea multe. La rubrica „Revista externă”, a fost reprodusă din ziarul „Românul” o scrisoare a lui Victor Hugo în legătură cu expulzarea lui din Franţa din 1871 (nr. 15 / 1872 şi următoarele). De asemenea „Semănătorul” a publicat anunţuri în legătură cu organizarea cunoscutei Serbări de la Putna din 1971 (nr. 28/ 1871). N. Scurtescu publică o poezie patriotică, „Răsplată”. O biografie intitulată „Avram Iancu” a apărut fără semnătura autorului în numărul 35/1872.

(1951-1953) dar şi şeful secţiei de artă şi cronicar dramatic la revista „Contemporanul” până în 1969. Aceeaşi calitate a avut şi la „România literară” din 1969. A colaborat la „Lumea” (1946), „Gazeta literară”, „Teatrul”, „România literară”, „Astra”, „Cronica”, „Viaţa românească”, „Ateneu”, „Ramuri”, „Familia”, „Tribuna” etc. Cronicar dramatic este un rol pe care V. Silvestru l-a practicat timp de trei decenii. Acest fapt îl face în mare măsură celebru. A semnat note de călătorie (URSS, Franţa, China, Spania) şi este autorul unor cunoscute opere, volume de critică teatrală şi teatrologie importante: „Personajul în teatru”, „Prezenţa teatrului”, „Spectacole în cerneală” „Caligrafie pe cortină”, „Clio şi Melpomena”, „Ora 19. 30”, „Un deceniu teatral” şi altele. Dar V. Sivestru este şi un remarcabil prozator, mai ales în domeniul prozei scurte, umoristice. „Glastra cu sfecle”, „Tufă de Veneţia”, „De ce râdeau gepizii”, „Când plouă taci şi ascultă”, „Arta îmbrobodirii” şi multe alte titluri sugestive. De biografia lui se leagă şi faptul că a fost iniţiatorul, organizatorul şi preşedintele Festivalului Umorului de la Vaslui în perioada 1970-1996, reunind pe scenă mari personalităţi ale culturii şi literaturii române: scriitori, publicişti, critici, esteticieni, regizori, scenografi, teatrologi, actori, caricaturişti, reprezentanţi ai presei scrise şi televiziune. A exprimat ideea editării unei foi a festivalului „C. Tănase” şi chiar înfiinţarea unei biblioteci a umorului. A fost preşedintele Asociaţiei Internaţionale a Criticilor Teatrologi. „Prin prestigiul şi autoritatea sa, „Domnul Teatru”, cum a fost supranumit, a dominat şi înrâurit activitatea teatrală din România în a doua jumătate a sec. al XXlea. (1) Cărţile lui V. Silvestru au legătuă cu teatrul, cu umorul şi cu satira, dar el este şi un autorizat teoretician al acestui domeniu. Câteva din cărţile sale fac ceea ce s-ar putea numi, teoria teatrului: „Umorul în literatură şi artă”. A colaborat la elaborarea volumului „Teatrul românesc în contemporaneitate” şi la volumul „Teatrul de păpuşi din România”. A semnat şi studii cu

Referinţe bibliografice: I. Hangiu, op, cit. p. 316

SILVESTRU, Valentin, teatrolog, critic teatral, prozator, eseist, dramaturg. S-a născut la 20 octombrie, 1924 la Scânteia şi s-a stins la Bucureşti, la 26 noiembrie, 1996 într-un tragic accdent rutier, ca şi Mihail Sebastian. Când se năştea V. Silvestru, com. Scânteia făcea parte din judeţul Vaslui. Dar pe acest cărturar îl leagă de aceste locuri sentimente şi atitudini mult mai adânci. Şcoala primară a făcut-o la Rebricea, atunci făcând parte din com. Scânteia, azi com. din jud. Vaslui. De fapt, Rebricea este locul de naştere a cărturarului. Studii secundare a făcut la Iaşi, la Liceul Naţional între anii 1935-1942. La Bucureşti, a urmat două facultăţi total opuse prin conţinut: Fac. de Arhitectură şi Fac. de Fizică-Matematică; a fost studentul lui Dan Barbilian şi Gh. Vrânceanu. La Fac. de Litere şi Filosofie, urmată tot la Bucureşti, are prilejul să studieze cu profesori celebri: G. Călinescu, T. Vianu, I. Iordan, E. Papu, Al. Rosetti. În 1948 era licenţiat în Litere şi Filosofie. Publicistic a debutat în 1943 în revista „Ecoul” cu un medalion despre Henrik Ibsen. În 1947 a publicat în revista „Contemporanul” primul text literar, o nuvelă satirică, intitulată „Luminătorii satului”. Între 1945-1950 a lucrat ca ziarist, reporter la ziarul „Victoria” dar şi la „România liberă”, şi redactor la „Rampa”. Scurtă vreme (1950-1951) a fost director artistic la Studioul Cinematografic din Bucureşti, apoi redactor şef la „Probleme de cinematografie” 376

caracter monografic, „Carte despre Toma Caragiu” dar şi scenarii pentru filme şi desene animate: „Căsuţe ascunse”, şi pentru filme documentare: „Ziua unei artiste – Lucia Sturdza Bulandra”, pentru televiziune, „Arta conversaţiei”, pentru filme artistice de lung metraj, „Tufă de Veneţia”. La acestea se adaugă faptul că a fost un harnic traducător. A tradus din Lope de Vega, Cervantes, Frederico Garcia Lorca, Prospere Merimee, Aime Cesaire etc. Pentru toate acestea a fost onorat cu Premiul Academiei RSR, pentru volumul „Teatrul românesc contemporan” din 1975, Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul „Elemente de caragialogie din 1980. Se apreciază că opera lui V. Silvestru de până la 1965 este puternic marcată de ideologia timpului, de proletcultism (puţini scriitori ai vremii au scăpat de această pacoste). Sunt evidente aceste elemente în „O femeie aprigă” şi „Jurnal cu file violete” din 1955 în care „veselia şi umorul trudesc şi icnesc din greu la edecul şabloanelor şi canoanelor proletcultiste în epocă” (2) Începând din 1965, cu volumul „Glastra cu sfecle”, proza lui V. Silvestru devine apolitică. În timpul acesta scriitorul ţinea o rubrică intitulată „Poşta veselă”, la radio, era o emisiune radiofonică. Au urmat volumele „Tufă de Veneţia”, „De ce râdeau gepizii”, „Ce mai faci?” şi altele numite mai sus. În ele se găsesc perle memorabile. Modelul teatral al său a fost I. L. Cragiale, cel din „Momente şi schiţe”. Ca şi în cazul lui Caragiale, schiţele lui V. Silvestru sunt nişte scenete sugestive, în ele predomină dialogul, în timp ce comentariul naratorului este redus la minimum. Într-un fel, lumea lui Caragiale se repetă la un secol, fiind egală cu ea însăşi, dar meritul este al prozatorului care are capacitatea de a descoperi aceleaşi apucături. Şi Valentin Silvestru descoperă, ori mai bine zis, redescoperă „moftul românesc” dintotdeauna.

„Acidul ironiei şi glacialitatea sarcasmului, nu o dată de cea mai bună calitate, vizând... locvacitatea „balcanică” şi tembela suficienţă de sine ale unui „bun simţ” plafonat şi semidoct, „voia bună” şi aplombul vital fără fisură ale unei genuine mentalităţi kitsch, nemuritoare în ipostaza autohtonă inconfundabilă a mahalagismului” (3) sunt celebrele motive puse în mişcare de autor. Volumul „Elemente de caragialogie” din 1980 este un fel de omagiu adus marelui prozator şi dramaturg precum şi eternei sale actualităţi. Valentin Sivestru impune în acest volum un termen nou, „caragialogie” „a cărui fonie pare rebarbativă, dar care-şi are aceeaşi raţiune ca şi mai vechile numite „sakesprearologie”, „eminescologie”, brechtologie, dar şi prin procedeul, uzual al autorului, graţie căruia materia primă a cronicii dramatice din pagina de revistă este redistribuită şi reaşezată în pagina de carte în vederea configurării unor posibile liniamente tipologice, teoretice şi istorico- literare.” (4) Cronica dramatică îşi depăşeşte condiţia şi devine ştiinţă, „teatrologie”, adică o teorie a artei dramatice, studiu aplicat, eseu despre teatru la modul abstract ca în volumele: „Personajul în teatru”, „Prezenţa teatrului”, „Spectacole în cerneală”, „Caligrafii pe cotrină”, „Ora 19, 30” şi „Umorul în literatură şi artă”. El însuşi autor dramatic, V. Silvestru a scris teatru scurt, texte valoraose. Cât priveşte opera de restituire istorico-literară, sunt de menţionat „Piesa uitată”, din volumul „Clio şi Melpomena” şi „Antologia piesei româneşti într-un act”. Dintre notele de călătorie merită o menţiune specială „1000 de ore în Spania”. În acest volum este inclus şi un interviu insolit, de 14 pagini pe teme de tauromahie cu doi toreadori vestiţi ai vremii, Paco Comono şi D. Puesta, cunoscute de spectatori. „Alexandru Giugaru”, carte tipărită la „S.C. Odeon” Vaslui, este o monografie închinaţă celebrului artist originar din Huşi, unul din cei mai de seamă interpreţi ai lui Trahanache din „O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale în regia lui Sică Alexandrescu. În cele 30 de volume publicate în timpul vieţii, V. Silvestru s-a dovedit a fi unul din cei mai de seamă scriitori români din cea de a doua jumătate a secolului a XX-lea, nu numai prin noutatea temelor şi motivelor, ci mai ales prin complexitatea preocupărilor. Este unul din cei 377

mai mari teatrologi români şi universali şi s-a bucurat de o recunoaştere internaţională.

participat la cel de-al doilea Război Mondial, 1941-1945. În 1950 era deţinut politic. Cristian a făcut şcoala primară în localitatea natală, iar cursurile secundare, la Liceul Naţional din Iaşi, cu examen de maturitate în anul 1956. Timp de şase ani, viitorul poet a lucrat ca profesor suplinitor. În 1962 s-a înscris la Fac. de Filologie a Universităţii din Iaşi şi în 1966 a susţinut examenul de stat cu teza „Poezia lui Mihai Eminescu”. În 1967 a intrat în sistemul de învăţământ ca profesor la Şcoala Nr. 6 „Victor Ion Popa” din Bârlad, până în 1982, când s-a transferat la Clubul Pionierilor, devenit după 1990 Clubul Elevilor, în calitate de profesor la Cercul de literatură. La această instituţie a editat „Revista cireşarilor”, devenită mai târziu, „Pagini de jurnal”. Mulţi elevi, membri ai cercului condus de el au debutat şi s-au afirmat în paginile revistei. Cr. Simionescu a debutat publicistic în 1970. (Tr. Nicola, din informaţii biografice, afirmă că după această dată lui Cr. Simionescu i s-a interzis să mai publice articole şi volume) (1) A colaborat la „Adevărul”, „Oferta”, „Vatra”, „Cronica”, „Vremea nouă”, „Cuvântul liber”, „Gazeta de Est”, „Cotidianul”, „Convorbiri literare” etc, mai ales după 1990. Debutul editorial are loc tot în 1970 cu volumul „Tabu”, versuri, apărut la Ed. „Viaţa românească”. Până în anul 1990 a publicat alte două volume de versuri, poeme, dezvăluind un liric interiorizat dar şi intelectualizat, retras în propria lui „casă”, având puţine relaţii cu cei din jur. Cristian Simionescu a considerat această stare „o boală”, dar câtă vreme aceasta naşte poezie, şi nu una oarecare, totul e în ordine. Şi apoi nici nu mai este posibilă schimbarea. Pentru activitatea literară a primit distincţii şi premii: Premiul U. S. , Asociaţia Bucureşti,

OPERA: „Trenul regal”, nuvele, 1949; „Într-o noapte înstelată”, nuvele, 1951; „Bordeiul de la „Poarta Albă”, schiţe, 1952. „O femeie aprigă”, schiţe umoristice, 1955; „Jurnalul cu file violete”, idem, 1955; „Din fotoliul spectatorului”, însemnări teatrale, 1956; „Teatrul Naţional „I.L. Caragiale”, la Paris, 1956; „Din necazurile lui Şurubel”, fabule vesele pentru păpuşi, 1959; „Suferinţele Haralambinei”, compusă pentru teatrul de păpuşi, 1964; „Jules Cazaban”, monografie, 1964; „Glastra cu sfecle”, momente şi schiţe, 1965; „Personajul în teatru”, 1966; „Tufă de Veneţia”, schiţe vesele, 1971; „Spectacole în cerneală”, studii teatrale, 1972; „1000 de ore în Spania”, 1972; „De ce râdeau gepizii”, schiţe, 1973; „Când plouă, taci şi-ascultă”, schiţe, 1974; „Zâna castraveţilor”, schiţe, 1976: „Die kemel” (cămila), antologie de piese scurte româneşti, Berlin, 1976; „Clio şi Melpomena”, carte de istorie teatrală, 1977; „Sub zodia comediei”, culegere de umor românesc şi străin, I, II, Vaslui, 1978-1980; „Antologia piesei româneşti într-un act”, I-IV, 19791982; „Elemente de caragialogie”, 1980; „Arta îmbrobodirii”, schiţe, 1982; „Ora 19,30”, studii teatrale, 1983; „Un deceniu teatral”, studii de critică, 1984; „Ce mai faci?” proză umoristică, 1988; „Umorul în literatură şi artă”, glose istorice şi teoretice, 1988 etc, etc. Referinţe critice: M. Iorgulescu, în „Luceafărul”, 40, 1973; V. Cristea, în „România literară”, 28, 1974; I. Vlad, în „Tribuna”, 25, 1975; „C. Ungureanu, îm „Orizont”, 29, 1976; L. Raicu, în „România literară”, 35, 1976; I. Berlogea, în „Ateneu”, 4, 1977; Ş. Cioculescu, în „România literară”, 9, 1980; Alex Ştefănescu, în „Familia”, 2, 1980; Doina Uricaru, în „Luceafărul”, 13, 1980; Al. Călinescu, în „Convorbiri literare”, 3, 1980; D. I. Suchianu, în „România literară”, 15, 1980; L. Ulici, în „Contemporanul”, 26, 1980; Şt. Cazimir, în „Teatrul”, 7-8, 1980; C. Cubleşan, în „Transilvania”, 12, 1980; I. Cocora, în „Tribuna”, 37, 1981; L. Raicu, în „România literară”, 31, 1982; Al. Dobrescu, în „Convorbiri literare”, 8, 1982; I. Holban, în „Cronica”, 35, 1982; L. Ulici, în „Contemporanul”, 43, 1982; Irina Petraş, în „Tribuna”, 2, 1983; Alex. Ştefănescu, în „România literară”, 42, 1984; S. Titel, „În căutarea lui Cehov”, 1984; V. Taşcu, în „Steaua”, 11, 1985, F. Neagu, „A doua carte cu prieteni”, 1985; Al. Călinescu, „Biblioteci deschise”, 1986. Note: 1. P. N. C. p. 136; 2, 3, 4. DSR, p. 232;

SIMIONESCU, Cristian I, poet. S-a născut la 21 iulie 1939 în com. Hlipiceni, jud. Botoşani. Părinţii, Ion şi Profira au fost învăţători. Tatăl a 378

pentru „Maratonul” din 1985; Premiul de poezie Iaşi, 1995, pentru acelaşi volum; Marele premiu la Festivalul Internaţional de poezie româno-canadiană, „Roland Gasparic”, 2002; Premiul „Serile de poezie”, Mănăstirea Neamţ, 2001; Premiul şi Medalia de aur, „Teiul de aur”, Ipoteşti Botoşani, 2002; Diploma Salonului Internaţional de carte românească, Iaşi, 2002; Premiul „Opera Omnia” la Festivalul internaţional „Poesis”, Satu-Mare, 2003; Premiul pentru poezie al revistei „Convorbiri literare”, 2003, nominalizări pentru Premiul Naţional de Literatură în 2001, 2002, 2003. Cr. Simionescu este un reprezentant de seamă a liricii româneşti contemporane, chiar dacă întreaga lui creaţie nu se poate încadra într-una din direcţiile în jurul cărora se face atâta risipă de comentarii. Este un poet a cărui viziune este deschisă contemporaneităţii atât de zbuciumate. Mai curând este un neomodernist, trecut prin experienţele lirice de după 1980. Poetul pretinde că starea lui de om retras (a avut suficiente motive) a fost punctul de plecare pentru „Insula”, „Maratonul” şi „Ţinutul bufonilor”. Într-un interviu afirma: „...nu-i misiunea mea să am siguranţa de sine ci mai curând căutarea de sine...” (2) Starea poetică indusă vine din transcendent, versurile se scriu „ca şi cum ar fi dictate de cineva” ... „Nu mă cunosc îndeajuns şi fac multe eforturi de a mă re-cunoaşte.” (3) Este posibil ca în aceste mărturisiri să existe un adevăr, însă nu unul absolut. Cu alter „ego” discuţiile sunt foarte controversate, niciodată nu se ştie ce vrea el. Numai aparent poetul nu ştie multe despre el, starea de inefabil trăită de oricare creator de marcă. „Ştiu multe despre cărţile mele – afirmă Cr. Simionescu într-un interviu – şi tot atâtea nu le-am aflat”. (4) Creaţia literară a unui artist elevat e „căutare de sine” şi cu cât această căutare nu se soldează cu o finalitate, înseamnă că poezia se află încă în starea ei potenţială.

Numai făcătorii de versuri nu simt acest zbucium. Obsesia de „viitorul prezent” e motivul central care trece ca un fior prin universul liric al lui Cr. Simionescu. Cât priveşte „construcţiile”, s-a ajuns la ceea ce s-ar putea numi universuri în care obiectele, în diformitatea lor se suprapun, încălcând legile fireşti ale naturii. Dar poezia e tocmai alterarea universurilor cunoscue, pentru a învinge spaţiul şi timpul . „Eu mă aflu sub poemele mele ca să nu zic înlăuntrul lor”. (5) Un simplu poem e o stare lirică trecătoare, un poem de largă respiraşie, cum e „Maratonul” e o stare perpetuă în care „eul” poetului e în acelaşi timp erou antic, sclav, patrician, plebeu, ori un alergător oarecare, înconjurat de oi realiate nedorită. În „Maratonul” şi „Insula” Cr. Simionescu se întreabă dacă nu se găseşte în ele „prea multă blasfemie”, însă destul nihilism. Dar aceasta e, fără tăgadă, nevoia de a învinge starea care ne impune să trăim sub zodia împotrivirii. Cum nu există perfecţiune la modul absolut, poetul e obsedat de „versurile preţioase” care pot deveni „fleac şi demn de milă” Grija faţă de perfecţiune este impusă de teama „de a nu fi înşelată literatura”. Poetul Cr. Simionescu este un „alergător solitar”, stare impusă şi cititorilor săi, şi nu una de oarecare dimensiune. OPERA: „Tabu”, poezii, 1970; „Vicleniile oceanului”, 1980; „Maratonul”, 1985; „Insula”, 1995; „Maratonul”, 1995; „Poezii”, Vitruviu, 1997; „Ţinutul bufonilor”, Iaşi, 2002, Ed. II, 2003; este prezent în antologii naţionale: L. Ulici, „Literatură română contemporană”, 1995; Idem „O mie şi una de poezii româneşti”, 1997; C. Abăluţă, „Poezia română contemporană după proletcultism”, 2000; M. Grigurcu, „Poezia română contemporană”, vol. II, 2000; Marin Mincu, „Poezia română contemporană”, Constanţa. Referinţe critice: S. M. Avram, în „Livres roumaine”, P. Isachi, în „Zburătorul”, 1996; N. Prelipceanu, în „România liberă”, nov. 1995; S. M. Avram, în „Ateneu”, sept. , 1986; Cr. Livescu, în „Cronica”, 27 iunie, 1986; V. Iancu, „Viaţa cărţilor” în „C. L.”; G. Rusu, în „Scânteia tineretului”, dec. 1988; N. Prelipceanu, în „Viaţa românească”, mai, 1989; I. Zubaşcu, în „Flacăra pentru minte, inimă şi literatură”, 5 aug. , 1988; Th. Codreanu, în „Convorbiri literare”, 5 mai, 1985; Cassian Maria Spiridon, în „Poezia”, 1995; R. Munteanu, „Jurnal de cărţi”, vol, IV, 1988; Al. Piru, „La ce bun poeţii”, 1994; Gh. Grigurcu, în „România literară”, aprilie, 1966; Tr. Nicola, „Istoria Bârladului”, 1984.

379

Note: 1, 2, 3, 4, 5. Tr. Nicola, Valori spirituale tutovene”, p. 174-177.

carte la Iaşi, şi-a însuşit limba greacă. A fost apoi copist la Visterie, staroste la Focşani şi al ţinutului Putnei, preşedinte al Eforiei Focşani. Aceste funcţii au fost pierdute în timpul domniilor lui Mihail Sturdza şi Grigore Alex. Ghica, socotindu-se neîndreptăţit. Împreună cu fraţii săi Antohi şi Costachi, a pus la cale un fals „Izvod al lui Clănău” sau „Cronica lui Huru”, dovedind prin el că spiţa Sioneştilor se trage dintr-o nobilă familie (gestul îl va repeta mai târziu Al. Macedonski). Fraţii Sioneşti sunt antiunionişti. Spre deosebire de Gh. Sion, C. Sion este un fel de cronicar şi a rămas în literatura română prin „Arhondologia Moldovei”, lucrare elaborată între anii 18441856. „Arhondologia...” este o scriere pornită dintr-un spirit distructiv şi calomniator. Opţiunea relei credinţe are o motivaţie de natură socială. Atitudinea autorului goleşte scrierea de orice credit ştiinţific. (1) „Adevărul este că amintirea personală intervine rareori” (dacă avem în vedere „Arhondologia...” avem în faţă o carte de memorii), impresia ultimă fiind aceea că asisteăm la o partidă de cleveteală a unui „işlicar” depăşit de vremi.” Spiritul satiric sare peste cal: „Anghelachi, Grec; şi-au luat poreclă pe meşeşugul mamei lor care era vutcăriţă şi făcea vutcă bună de anghelică pe la casele boiereşti cu care se lipisă, mai mult de casele boierilor Păscăneşti; şi vutcăriţa aceea având doi feciori, pe banul Grigore şi banul Iancu, s-au poreclit singuri Anghelichi.” (2) Lectura „Arhondologiei...” e stimulată de stilul autorului. Se apreciază că scrierea este rezultatul invidiei, dar una copilărească, plină de „candoare”, de „răutate naivă”, care îl face pe lector să nu ia în serios „otrăvurile împătimitului în bârfe”. Portretele lui C. Sion sunt şi ele „otrăvite” de careva care vine din interior. Sunt sugestive în acest sens descrierile unui oarecare Drăghici, Mavrodin etc. „În scurt, trebuieşte un top de hârtie ca să scriu toate suferinţele mele şi blăstămăţiile acestui brăgar şi tâlhar, că şi păsări mi-au furat. La 1851 septembrie 8, mi-au furat 31 curci de câmp zicând că i-au stricat ciupercile, au jălut la ispravnic, departamentului, ba mai pe urmă şi domnului şi iarăşi s-au îndreptat la comisie... Vai de biata ţară, câţi iezi sălbatici se piezesc din patru ţapi răi şi toţi s-o prade.” (3) Se

SIMIONICĂ, Elena, etnolog. S-a născut la 11 iunie, 1957 în com. Deleni, jud. Vaslui. După absolvirea şcolii primare şi gimnaziale din localitatea natală, a urmat cursurile Şcolii (liceului) Pedagogic (azi „Alexandru Vlahuţă) din Bârlad, absolventă din promoţia 1977. A fost repartizată în sistemul de învăţământ la Şcoala Generală Nr. 1, azi „Alex. I. Cuza”, din Vaslui unde a funcţionat până în 1986, când s-a transferat la Şcoala Generală Nr. 4, azi „Elena Cuza”, din acelaşi oraş. În 1996 a fost

promovată în funcţia de inspector şcolar pentru învăţământul primar. În anul 2000 s-a înscris la cursuri universitare la distanţă, Fac. de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei din cadrul Universităţii Babeş – Bolyai din Cluj-Napoca. În ultimii ani a elaborat studii de didactică modernă. La Concursul de creativitate didactică a fost premiată pentru rezultatele obţinute. A fost premiată de asemenea de Institutul Român pentru Drepturile Omului. Dar cel mai important lucru este, desigur, preocuparea pentru a pune în pagină istoria, obiceiurile şi tradiţiile de pe locurile natale. În acest sens, de semnalat este monografia „Comuna Deleni” în care autoarea, pe lângă datele istorice şi geografice absolut necesare aşezării localităţii în timp şi spaţiu, se opreşte asupra obiceiurilor, tradiţiilor locale şi nu în ultimul rând, a elementele de natură folclorică. OPERA: „Texte literare. Exerciţii de receptare”, 1995; „Gramatica prin joc”, 1998; „Ghid privind receptarea textelor literare”, 1998; „Facsimile tinere”, 1999; „Judeţul Vaslui, elemente de istorie şi geografie locală”, în colab. , 2000; „Comuna Deleni”, monografoe”, p. 2001. Referinţe bibliografice. P. Necula, M. Ciobanu, „Dicţionarul...”, V. Grigoraş, „Fragmente...”, 2001, p. 287;

SION, Constantin, scriitor de sorginte cronicărească. S-a născut în anul 1796 şi a murit în 1862. Spiţa boierească a lui C. Sion este aceeaşi cu a lui Gh. Sion, familie de boieri cu moşii pe Valea Racovei, jud. Vaslui. Este fiul lui Iordache Sion (n. 1737) coborâtor dintr-o spiţă de răzeşi, având proprietăţi pe valea Hârsovei, acelaşi judeţ. Tatăl lui C. Sion avea rang de başceauş. Constantin a învăţat 380

OPERA: Un manuscris cu vreo 20 de lucrări, între care şi „stihuri”. Referinţe bibliografice: Dan Ravaru, „Cartea întâia a Racovei”, 2002, p. 209-210.

consideră că C. Sion este un fel de opus lui M. Costin, negativul lui caricatural, „convins că nu va da seama pentru ceea ce scrie.” Se găsesc în „Arhondologie...” mici naraţiuni senzaţionale, romane scurte de aventuri, „spuse pe un ton alb”. Se observă de asemenea că autorul are virtuţi evocatoare din care descoperim atmosfera unei epoci apuse. Toate acestea le-a găsit în condici vechi, în hrisoave îngălbenite. A luat de acolo informaţia şi a transformat-o în zvon şi „calomnie”, dar a făcut apel şi la ficţiune. Despre încercarea fraţilor Sion de a-şi construi o viţă nobilă prin mistificare vorbeşte pe larg în monografia sa „Cartea întâia a Racovei”, Dan Ravaru, având ca izvor prefaţa la „Arhondologia...” a lui Mircea Anghelescu. „Arhondologia...”, îndepărtată de timpul ei, e totuşi o carte de ficţiune şi, uneori, are remarcabil iz comic.

SION, Gheorghe, memorialist dramaturg, poet şi traducător. S-a născut la 22 mai 1822 la Mamorniţa – Cernăuţi şi s-a stins din viaţă la Bucureşti la 1 octombrie, 1892. A fost fiul paharnicului Ioniţă Sion şi al Eufrosinei, (n. Schina), fiica eteristului Gheorghe Schina. Ceea ce îl leagă pe Gh. Sion de jud. Vaslui, după cercetările documentare făcute de Dan Ravaru în „Cartea întâia a Racovei” este aceea că viţa boierească „mai întâi răzăşească a sioneştilor” se leagă de istoria Văii Racovei: „Spiţa lor” porneşte din Coşeştii Vasluiului de prin sec. al XVII-lea. Continuitatea neamului este asigurată de Războian Coşăscu. Cum el şi-a numit un fiu cu prenumele Sion, acesta a devenit sonor peste ani, aşa încât, pe la 1713 era consemnată existenţa unui Andrei Sion „începutul şirului oficial, boieri înzestraţi cu ranguri modeste. Un Toader Sion este tatăl lui Iordachi Sion care s-a născut pe la 1738. Rămas de foarte tânăr fără părinţi, se lipeşte de rudele bogate din familia Cantacuzino. Un alt Sion, pe numele mic Antohi, este fiul lui Iordache şi se presupune că s-ar fi născut pe la 1787. Unul din fiii acestui Iordache se distinge prin talentul literar şi el este Ghorghe sau George Sion, cum este consemnat în documente, în volumele scrierilor sale şi istoriile literare. Date importante oferă Dan Ravaru în cartea citată mai sus. (1) Între anii 1837-1839 a fost elevul Şcolii de la Sf. Sava din Bucureşti. S-a întors în capitala Moldovei şi a intrat copist la un departament. Evenimentele de la 1848 l-au purtat prin Transilvania, dar în 1849 a revenit la Iaşi, de data aceasta ca şef de secţie la Departamentul averilor boiereşti şi învăţăturilor publice, iar din 1855 a lucrat la Arhivele Statului. În 1866 sa stabilit la Bucureşti ca membru al Curţii Apelative, Director al Regiei Monopolului Tutunului. În 1868 a devenit membru al

OPERA: „Arhondologia Moldovei” – Amintiri şi note contimporane”, pref. de Gh. Ghibănescu, 1892. Referinţe critice: x x x „Istoria literaturii române”, Vol. II; 1864; Ş. Cioculescu, „Varietăţi critice”, 1966; M. Anghelescu, pref. la „Arhondologia ...” 1972, postfaţă Şt. S. Gorovei. Dan Ravaru, „Cartea întâia a Racovei”, 2002; P. Necula, M. Ciobanu, „Dicţionarul...” 2001, p. 137-138. Note. 1, 2, 3, DSR, 1998, p. 161-62;

SION, Costachi, slugerul, scriitor. S-a născut probabil pe la începutul secolului al XIX-lea şi a fost răpus de holeră în 1848. În epocă a fost cunoscut ca un protector al literaturii naţionale. Într-un manuscris lăsat după moartea sa s-au găsit pete 20 de lucrări între care şi „stihuri”. Este reprezentativ un sonet. El este o dovadă a modului cum se scria înainte de 1848: „Dacă Troia-n a ei ziduri paladiul ar fi păstrat / Către zeul Zeus din Olimp au trimis spre a ei ferire / A lui Priamus domnie în putere şi nenorocire / Teafără-ntre mii primejdii pe temeiuri ar fi stat... / Nici a zeilor urgie nu ar fi înviorat / Nici a grecilor mii vasă ce vărsau foc şi pieire / Nici prea înţeleptul cu ghibacea uneltire / Ileon şi a sale temple în ţărână ar fi surpat... Cu aseminea nalt scopos i naţiei mântuitor / Reglementu ca paladiu pe Academie a urzit / Ca să fie de virtute i ştiinţă viu izvor... Că Moldova-i bună pronie fericire au menit / Decât zelul şi credinţa vor păstra acest odor / Sub scutire-a doi luceferi de la Nord şi Răsărit.” 381

Societăţii Academice (condusă atunci de I. H. Rădulescu). Împreună cu V. A. Urechia a scos în 1860 „Revista Carpaţilor”, apoi „Transacţiuni literare şi ştiinţifice”. „Ceasurile de mulţămire... 1844; „Din poeziile lui...” 1857 ş. a. , azi sunt titluri arhaice. Sion se impune, spun unii exegeţi, prin versuri lipsite de originalitate, „dar melodioase şi nelipsite de oarecare umor”. (2) Memorabile sunt şi azi „Limba românească” sau „Pluguşor”: „Mult e dulce şi frumoasă / Limba ce vorbim / Altă limbă armonioasă / Ca ea nu găsim. / Saltă inima-n plăcere / Când o ascultăm / Şi pe buze-aduce miere / Când o cuvântăm. / Românaşul o iubeşte / Ca sufletul său./ O, vorbiţi, scrieţi româneşte, / Pentru Dumnezeu!” Nu e o greşeală dacă se afirmă că o poezie ca aceasta şi „Un răsunet” de A. Mureşanu au dus la formarea conştiinţei naţionale. (3) Cel mai cunoscut pluguşor îi aparţine lui G. Sion şi e rostit şi azi la ferestrele oamenilor din satele româneşti: „Mâine anul se-noieşte / Pluguşoru se porneşte / Şi începe-a colinda / Pe la case a ura: / Iarna-i grea, omătu-i mare / Semne bune anul are / Semne bune de belşug / Pentru brazda de sub plug...” Poezia lui lirică este specifică timpului iar temele sunt recurente şi privesc melancolia, dragostea, apucăturile morale, defectele societăţii, năzuinţe obşteşti, dorinţa de schimbare, patriotismul, ura împotriva opresiunii, satire cu conţinut moral etc. A cultivat pastorala, meditaţia, fabula. G. Sion este un versificator dibace. Cât priveşte fabula, i se potriveşte spiritului său ironic. De altfel a încercat să şi teoretizeze specia spunând că „fabulistul se aseamănă cu un grădinar”. În plus, G. Sion este un harnic şi priceput traducător. A tradus din limba franceză (Corneille, Musset, Bamville) şi din limba greacă. Interesantă este proza lui G. Sion. Mai ales cea cu caracter memorialistic şi în care asistăm la o relatare directă, presărată uneori cu episoade dramatice sau melodramatice, după modelele romantice. Proza dezvăluie un povestitor de talent, înnăscut, cu plăcerea aventurii. (4) Interesante sunt paginile în care vorbeşte despre pretinsa ascensiune nobilă tătărească, pusă de altfel în discuţie şi de exegeţi. (5) Sion a scris şi teatru în versuri, azi fără interes literar, însă sunt de notat motivele reluate de V. Alecsandri şi I. L. Caragiale, alegerile. O bună parte din opera sa a rămas în

paginile publicaţiilor la care a colaborat şi mai cu seamă în „Revista Carpaţilor”, considerată un fel de „Revue des Meux-Mandes”. În „Cartea întâia a Racovei”, Dan Ravaru, vorbind despre G. Sion, reproduce un citat în care este reluată legătura scriitorului cu spaţiul vasluian: „Partea de moşie ce i-a revenit de la părinţi, situată pe Valea Hârsovei, la distanţă de o oră de Valea Racovei (?), era înţelenită şi acoperită cu păduri seculare, care nu aduceau nici un venit. Trebuia doar să pună multă muncă şi stăruinţă ca să deschidă locuri de cultură. Spre a ajunge la aceasta, a trebuit să călătorească în Transilvania, pentru ca să-şi aducă ceva oameni: găsind acolo vreo 40 de familii gata de a emigra din cauza unei mari lipse de bucate, le aduse la moşia sa spre a fonda satul Hârsova, care există până astăzi. Până să-şi facă însă la Hârsova o aşezare, a luat o moşie în arendă, în apropiere, numită Laza, proprietate a unei mănăstiri greceşti.” (?) (George Sion, „Suvenire contemporane”, vol. II, p. 180, prefaţă) Datele istorice sunt controversate. Alte surse spun alceva. Prezenţa lui Gheorghe Sion pe meleagurile vasluiene este sporadică şi mai cu seamă lipsită de interes pentru cercetători. Opera în întregime se află în arhivele marilor biblioteci naţionale; nu s-a mai reeditat. OPERA: „Ceasurile de mulţămire a lui...”, 1844; „Din poeziile lui...”, 1857; „Suvenire de călătorie în Basarabia meridională”, 1857; „Influenţa morală”, comedie în versuri, 1869; „101 fabule”, 1869, ed. II, 1886 şi ed. populară, 1892; „La Plevna!”, dramă într-un act, 1888; „Suvenire contemporane”, 1888; „Poezii” (pref. de P. Haneş), 1915; „Proză. Suvenire contemporane”,, I, II, (ed. de R. Albala), 1973; trad. Lamartine, „Moartea lui Socrat”, 1847; „Credina”, 1851; Milton, „Din Paradisul pierdut”, 1851; Molliere, „Mizantropul”, 1872; „Visul lui lord Byron”, 1855; Corneille, „Horatiu”, 1875; Th. De Bamville, „Socrate şi femeia sa”,1886, „Sărutarea”, 1888; A. de Musset, „Namuna”, 1860; V. Hugo, Ruy Blass”, fragmente, 1886 etc. Referinţe critice: N. Petrescu, în „Convorbiri literare”, 8, 1892; Gh. Ungureanu, „Familia Sion”, 1936; Şt Meteş, „Din corespondenţa poetului G. Sion”, 1940; G. Călinescu, „Istoria...”; Şt. Meteş, „Din scrierile lui G. Sion”, Viaţa şi activitatea sa, I, II, 1941-1942; Ş. Cioculescu, „Varietăţi critice”, 1966; L. Faifer, în „Cronica”, 23, 1973; Vicu Mândra, „Clasicism şi romantism în dramaturgia românească”, 1973; Ionel Maftei, „Personalităţi ieşene”, III, 1978; A. Nestorescu, în „Revista de

382

istorie şi teorie literară”, 2, 1979; T. Vârgolici, „Scriitori clasici şi armata română”, 1985; D. Ravaru, „Cartea întâia a Racovei”, 2002; P. Necula, M. Ciobanu, „Dicţionarul...” 2001 etc. Note: 1, 3. Dan Ravaru, „Cartea întâia...” p. 231; 2. 3, 4. DSR, p. 263-264 ; 5. Mircea Anghelescu, pref. la Gh. Ungureanu, „Familia Sion”, 1936.

„Ţara de dincolo de negură”, povestiri de vânătoare. Universul prezentat este unul cunoscut cititorului din zonă. O carte de umor, „Râşii lumii” îl pune în valoare pe umoristul inepuizabil care prezintă la fiecare şedinţă de cenaclu un număr impresionant de catrene şi epigrame, uneori insuficient „prelucrate”. De la înfiinţarea Cenaclului umoriştilor, C. Slavic a apărut în toate culegerile editate şi îngrijite de acelaşi T. Pracsiu, îndrumătorul „formaţiei”. „Satana în minijup”, „Ridendo”, „Sechestraţi în umor”, „Corecţii cu zâmbete”. Una din ultimele apariţii personale este volumul „În lume” şi sub tipar se află şi alte cărţi. Prezenţa literară a lui C. Slavic în spaţiul vasluian e una destul de importantă. Cităm două epigrame semnificative pentru starea noastră actuală: „Bucuria alegătorilor: Înnebuniţi de bucurie / Că vin alegerile iar / Ei şi-o încarcă în tărie / La crama domnului primar.” „La constituirea Clubului umoriţtilor: Am citit într-o revistă / Scris de cei ce nu mai vor: / - Clubul în sfărşit, există: / Le mai trebuie... umor.” (2)

SLAVIC, Constantin, prozator, epigramist, poet. S-a născut la 2 mai, 1932 în satul George Enescu, jud. Botoşani. A făcut studii elementare în satul natal şi Liceul „Atanasie Başotă” din Pomârla. A urmat apoi o şcoală profesională la Braşov (după liceu?). A reluat studiile secundare la Liceul „Negruzzi” din Iaşi, după care a fost student la Facultatea de Filologie a Univ. din Iaşi, licenţiat în anul 1956. (?) A debutat cu texte poetice în 1953 în ziarul local „Drum nou” din Braşov. La Cluj şi la Iaşi a fost coresondent al unor ziare. A lucrat toată viaţa în ziaristică. În capitala Moldovei a fost redactor la „Flacăra Iaşului”, iar din 1968 şi până la pensionare a fost redactor la ziarul „Vremea nouă” din Vaslui. A colaborat şi colaborează cu poezii, articole, epigrame, reportaje etc la „Albina”, „Tânărul scriitor”, „Cronica”, „Jurnalul de Vaslui”, „Podgoreanul”, „Gazeta de Est”, „Est”. Autorul consideră că debutul lui editorial datează din 1954 când a apărut în volumul colectiv „Zece ani sub semnul libertăţii”(care?), răspunzând comandamentelor timpului. Poetul şi epigramistul de mai târziu nu a uitat că literatura trebuie să poarte un mesaj şi dă importanţă majoră acestui aspect în defavoarea stilului. O prezenţă editorială de excepţie este de semnalat în cazul lui Slavic. Un volum de epigrame şi poezii a apărut în 1996 şi tot în acelaşi an apărut în volumul colectiv de catrene şi epigrame, editat de către Cenaclul umoriştilor pe atunci „C. Tănase”, „Plecat-am nouă din Vaslui”, volum îngrijit de T. Pracsiu. În 2000 i-a apărut un volum de proză, „La vânătoare de amintiri” (autorul e un pasionat vânător, ocupaţie arhetipală) în care se găsesc, precum altădată la M. Sadoveanu în

OPERA: „Zece ani sub semnul libertăţii”, în colab. 1954; „Plecat-am nouă din Vaslui”, în colab. 1996; „Acasă”, poezii şi epigrame, 1996; „Urmele”, proză, 1998; „Râşii lumii”, epigrame, 2000; „De râsul lumii”, epigrame, 2001; „Satana în minijup”, 2000; „La vânătoare de amintiri”, 2000; „Ridendo”, 2002; „Odă neperzaniei”, 2003; „O ţară mahmură”, 2004; „Sechestraţi în umor”, 2004; „Scorburarii”, 2005; „În lume”,2005; „Corecţii cu zâmbete”, 2006. Referinţe bibliografice: P. Necula, M. Ciobanu, „Dicţionarul...”, V. Grigoraş, „Fragmente...”

SOFIANU, Gheorghe, epigramist, poet satiric. S-a născut la Văleni, jud, Vaslui la 24 februarie, 1940 şi s-a stins din viaţă la Vaslui, la 4 iulie, 2006. A făcut şcoala primară şi elementară în satul natal şi studii liceale la Vaslui. A urmat apoi Institutul Teologic din Iaşi, fiind absolvent în anul 1962. A lucrat în sistemul de învăţământ totuşi şi între timp a urmat la fără frecvenţă cursurile Fac. de Filologie a Institutului Pedagogic de 3 ani din Iaşi. A 383

funcţionat ca profesor de limba şi literatura română la şcolile din Vaslui, Tanacu, Munteni de Sus. După revoluţie s-a întors la vechea pasiune, s-a hirotonisit şi a slujit ca preot în Vaslui, Puşcaşi, Văleni ş.a. A debutat cu epigrame în presa locală în anul 1982. După Revoluţie a fost prezent în publicaţiile de gen umoristic dar şi la „Albina”, „Est” „Adevărul”, „Amfiteatru”, „Flacăra Iaşului”, „Jurnalul de Vaslui”, „Ochiul soacrei”, „Podgoreanul” etc. Editorial a debutat cu volumul colectiv „Plecat-am nouă din Vaslui”, în care a apărut cu un grupaj consistent de catrene şi epigrame. A fost unul din membrii fondatori ai Cenaclului Umoriştilor „C. Tănase”, ulterior „V. Silvestru”. Gh. Sofianu a fost mereu prezent în avangarda epigramiştilor vasluieni. În volumele colective următoare este prezent cu grupaje la fel de interesante: „Satana în minijup”, „Ridendo”, „Sechestraţi în umor”, „Corecţii cu zâmbete”. E regretabil că nu şi-a adunat producţia umoristică într-un volum aşa cum au făcut mai toţi confraţii lui de cenaclu. În ultimul an, Gh, Sofianu a fost redactor-şef al ziarului „Meridianul” Temele predilecte ale catrenelor, epigramelor şi fabulelor sale sunt: lenea, patima beţiei, falsul autor, nepăsarea, corupţia, politica delirantă”, carierismul ieftin, imoralitatea, servilismul, soacra, parlamentarismul desuet etc. În acest sens sunt de remarcat „Măgarul – şef de partid”, ori „Fabula cameleonului politic”, „Boul şi măgarul” (sau „Fabula competenţei”), „Câinele la vorbitor” (sau „Fabula paznicului corupt”) etc. Conţinutul fabulelor ar fi mult mai bine pus în evidenţă dacă autorul ar fi fost mai riguros cu forma creaţiilor sale poetice suferinde de imperfecţiuni stilistice şi de versificaţie: ritm, măsură, rimă etc. Grupajul de fabule din culegerea colectivă „Satana în minijup” e o realizare artistică a autorului. Epigramele apărute în acealeaşi culegeri sunt şi ele inegale ca valoare. Cel din „Plecat-am nouă din Vaslui e mai consistent şi mai îngrijit. Cităm câteva reuşite: „Unui aşa zis poet: O-ntrebare mă îmbie, / La care un răspuns aş vrea: / Cu care mână mai şi scrie / Când el cu amâmdouă... bea.” „Mister: Tot încerc ca să-mi explic / La plămâni de unde-i apa / c-am băut mereu doar vin... Să-mi fi tras ... barmanul clapa?”; „Unui şofer şpriţangiu: „Să-ţi aducă noul an / minte când eşti la volan / Să distingi

măcar acum / Care-i şanţ şi ... care-i drum.” Gh. Sofianu e o amintire plăcută în unele medii artistice locale, vasluiene. OPERA: „Plecat-am nouă din Vaslui”, în colab. , 1996; „Satana în minijup”, în colab. , 200o; Ridendo”, în colab. , 2002; „Sechistraţi în umor”, în colab. , 2004; „Corecţii cu zâmbete”, în colab. , 2006. Referinţe bibliografice: T. Pracsiu, prefeţe la volumele de mai sus.

SOLOMON, Constantin, istoric literar publicist, folclorist. S-a născut în com. Avrămeşti, jud. Vaslui în anul 1899. A urmat şcoala primară în comuna natală, după care a devenit elev al Liceului Gh. R. Codreanu din Bârlad, fiind absolvent din promoţia 1919. După obţinerea licenţei la Fac. de Litere şi Filosofie a Universităţii ieşene a fost numit profesor la Liceul „D. A. Sturdza” din Tecuci. A fost un pasionat om de litere, preocupat de probleme istoricoliterare, de arheologie şi folclor. Un studiu despre Biblia de la Bucureşti din 1922 a primit un premiu din partea Acad. Române. În studiile sale s-a dovedit un neobosit cercetător al vechilor documente şi un fin analist OPERA: „Biblia de la Bucureşti” (1688) contribuţiuni nouă istorico-literare, 1922; „Un muzeu original în Tecuci”, 1932; „Cele mai frumoase poezii româneşti” – antologie, în colab. cu G. G. Ursu, vol. I, 1937; vol. II, 1938; „Contribuţii la cunoaşterea vechilor tipărituri româneşti”, în „Arhiva României”, tom. VI, şi VIII, 1941; „Calistrat Hogaş, contribuţii la biografia sa”, 1942; „Cercetări literare asupra lui Th. Şerbănescu”, ms; „Istoricul bisericilor din Tecuci”, ms; „Tipografiile unite”, în colab. , 1935 Bibliografie de referinţă: Tr. Nicola, „Liceul „Gh. R. Codreanu... p. 241

SOLOMON, Dumitru, prozator dramaturg, eseist. S-a născut la Galaţi la 14 decembrie, 1932; era fiul lui Iacov Solomon şi al Esterei (tata era funcţionar). A făcut şcoala primară (1939-1943) şi studii secundare la Liceul „Gh. R. Codreanu”, din Bârlad (1943-1951). A urmat 384

apoi sudii superioare la Fac. de Filologie a Universităţii din Bucureşti, absolvent fiind în 1955. După absolvirea studiilor superioare a lucrat în presa literară: redactor la „Gazeta literară” între anii 19551962, şef de secţie la „Luceafărul”,1962-1964, apoi în cinematografie, ca director artistic la Studioul Cinematografic Bucureşti, între anii 1964-1972. Din 1972 a fost lector de scenarii la Casa de Filme 3. Debutul în presa literară s-a produs în 1955 în „Viaţa românească”, iar editorial în 1958 cu eseul „Problema intelectualului în opera lui Camil Petrescu”. A colaborat la „Gazeta literară”, „Luceafărul”, „Contemporanul”, „România literară”, „Viaţa românească”, „Ateneu”, „Familia”, „Tribuna”, „Vatra”, „Cinema”, Teatrul” etc. Este autorul unor volume de teatru: „Dispariţia”, „Socrate”, „Măşti contemporane”, „Fata Morgana”, „Scene din viaţa unui bădăran”, piese într-un act apreciate de critica teatrală. A mai scris proze, meditaţii, eseuri despre teatru şi cinematograf. În 1974 a primit Premiul pentru dramaturgie al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti şi Premiul I. L. Caragiale al Academiei RSR. Opera dramatică a lui D. Solomon a fost jucată pe scenele teatrelor din ţară, fiind considerat unul din cei mai de seamă dramaturgi contemporani. Piesele „Socrate”, 1970, „Platon”, 1975 şi „Diogene câinele”. 1973 este o trilogie (aşa cum concepeau tragedienii greci creaţia dramatică, în trilogii) inspirată din viaţa marilor filosofi greci, dar cu scene dramatice care aduc în prim plan conflictele ideatice, dar şi aspecte care dezvăluie un dramatism acut provocat de sinucideri, revolte, iubiri, sacrificii, de cele mai multe ori patetice. Conflictele pornesc de la opoziţia idee – viaţă, autorul punând principiile, conceptele şi abstacţiunile într-o ecuaţie dramatică elevată. Publicul spectator trebuie să fie iniţiat cât de cât în „povestea” pusă în scenă. Într-un fel este reluată teza lui Camil Petrescu, cea a revelaţiei din conştiinţă. Dumitru Solomon demonstrează în trilogia numită mai sus că dramatismul nu se iscă numai din fapte şi întâmplări ale cotidianului ci şi din confruntarea

ideilor, din pasiunile filosofice, din patimi provocate de concepte etc. Protagoniştii nu produc fapte (ca în unele tragedii ale lui Shakespeare), cum s-ar spune, în lumea lor nu se întâmplă nimic, ci doar se rostesc adevăruri, „convingeri” contradictorii, ca în dialogurile lui Platon, de aceea piesele lui sunt considerate teatru pentru lectură, pentru că nu au în ele nimic „spectaculos”. (1) Dacă Socrate şi Platon trăiesc numai în lumea ideilor, Diogene, mai practic, îşi trăieşte şi viaţa. (Aici trebuie făcută şi distincţia între apolinic şi dionisiac.) Diogene are un „bici” al ironiei cu care îşi „flagelează” semenii şi pe el însuşi (e ceea ce s-ar putea spune, kinic), în „virtutea ideii de om”. Dar se lasă şi sedus de oameni, el fiind personajul care întruneşte deopotrivă calităţi şi defecte tipic omeneşti. Dacă Platon şi Socrate intră în conflict numai cu calităţi bântuite de îndoieli, Diogene se află în conflict cu sine însuşi. Socrate preferă moartea în numele principiului, pe când Diogene, aflat într-o împrejurare similară, reneagă principiile în numele vieţii. Motivul e unul cunoscut şi în epoca lui Galileo Gallilei. Aici, fără nici o îndoială, se înfruntă dialectica şi metafizica, dar una nu poate exista fără cealaltă. „Diogene câinele” are atributele spectacolului prin intrigă, situaţii şi alternanţa registrului grav cu ironia. „Elogiul nebuniei”, piesă jucată în stagiunea 1983-1984 în premieră, aduce în scenă un alt reprezentant al culturii trecutului, pe Erasm de Roterdam; „Arma secretă” îl aduce în scenă pe Arhimede, un fel de antierou, „cu aer de savant” zăpăcit, (e specifică trăsătura pentru genii) cu scene în care un loc aparte îl ocupă farsa şi caricatura. Totuşi aceste piese nu-şi reduc substanţa numai la ceea ce a fost trecutul. O fină analiză le poate face actuale. Când abordează subiecte actuale, D. Solomon e înfluenţat de teatrul european modern şi în special de Pirandello. O asemenea stare se 385

găseşte în piesa „Între etaje” din 1981. „Fata morgana” este o farsă „pseudopoliţistă”, (2) o comedie de moravuri cu impostori, profitori, şantajişti. „Scene din viaţa unui bădăran” (ca la Carlo Goldoni?), aduce în platou un mizantrop al zilelor noastre (şi numele Al ne trimite la Molliere). „Iluzie optică” reia teme şi motive atohtone. Dumitru Solomon este un moralist în „Dispariţia”, în „Scurt circuit la creier”, „Desene rupestre” etc. În teatrul lui îşi găsesc atitudini morale pozitive opuse ipostura, tupeul mistificarea, opacitatea, anchilozarea, clişeul existenţial sub semnul rutinei, caricaturalului, alături de meditaţia gravă cu determinări morale. Nu sunt de neglijat inovaţiile din sfera dramaticului, alături de viziunea pirandelliană, a „teatrului în teatru”, drama de idei, experienţa absurdului, de la reflecţia filosofică, la divertismentul comic.

în oraşul natal, finalizate în 1952, an în care s-a înscris la Fac. de Filologie a Universităţii din Iaşi, licenţiată în 1956. Pentru rezultate remarcabile, a fost integrată în învăţământul universitar şi a parcurs întreaga ierarhie didactcă până la cea de profesor universitar doctor la catedra de Limba şi literatura română veche. A susţinut doctoratul în Litere cu o teză de literatură română veche, „Miron Costin” monografie, în 1972. În prezent este conducător de doctorat la specialitatea Literatură română. A debutat în 1965 în „Iaşul literar” cu note critice. Cu studii literare şi articole, a colaborat la „Revista de istorie şi teorie literară”, „Analele Universităţii „Alex. I. Cuza”, „România literară”, „Convorbiri literare”, „Jurnalul literar”, „Adevărul literar şi artistic”, „Cronica”, „Dacia literară”, „Ateneu”, „Dialogue” (Montpellier) ş. a. Deţine premiul Asociaţiei scriitorilor din Iaşi pe 1997, premiul revistei „Convorbiri literare” pentru critică pe anul 2000 etc. A scris prefeţe la ediţiile operelor unor scriitori români: Miron Costin, V. Alecsandri, C. Negruzzi, D. Cantemir, Ion Creangă, Ion Neculce dar şi ale unor scriitori din literatura universală (Machiavelli). De asemenea este autoarea unor texte comentate („Cartea cronicelor din 1986). A colaborat la „Patremoine litteraire europen” (Belgia) şi este coautoare la „Dicţionarul general al literaturii române.”, Ed. Academiei. Cadru didactic universitar, Elvira Sorohan este specializată în literatură română veche, umanism şi literatură premodernă. Meritul consă în aceea că a „umanizat” predarea acelui segment din literatura română, mai puţin „gustat” de către studenţi sau de cititori în general. Monografia închinată lui Miron Costin este o demonstraţie de documentare şi înţelegere a mesajului creaţiei unui umanist de excepţie în cultura română de început. „Cartea cronicelor” din 1986 este o antologie de texte comentate şi interpretate dintr-o perspectivă nu numai didactică aşa cum se afirmă pe una din coperţile volumului, ci şi dintr-o perspectivă nouă a analizei textului literar. Se afirmă că,

OPERA: „Problema intelectualului în opera lui Camil Petrescu”, 1958; „Dispariţia”, schiţă dramatică într-un act; 1967; „Socrate. Măşti contemporane”,1970; „Fata morgana”, farsă pseudopoliţistă, 1973; „Socrate. Platon. Diogene câinele”, 1974; „Teatrul ca metaforă”, eseuri, 1976; „Fata morgana. Scene din viaţa unui bădăran”, 1978; „În unghi ascuţit”, proză, teatru scurt; 1983; „Scurt circuit la creier”, proză, 1978; „Beţia de cucută”, teatru, 1984; „Iluzie optică”, 1987; „Desene rupestre”, schiţe, teatru scurt; 1989 etc. Un număr mare de texte se află în ms. Referinţe critice: P. Georgescu, în „Gazeta literară”, 43, 1967; M. Iorgulescu, în „România literară”, 50, 1970; I. Vartic, în „Tribuna”, 48, 1970; M. Robescu, în „România literară”, 21, 1971; V. Silvestru, în „Spectacole în cerneală”, 1972; M. Ghiţulescu, în „Steaua”, 2, 1975; N. Carandino, în „Steaua”, 8, 1978; L. Raicu, „Printre contemporani”, 1980; S. Titel, în „România literară”, 26, 1983; R. Diaconescu, „Dramaturgi români contemporani”, 1983; Fl. Faifer, „Dramaturgia între clipă şi durată”, 1983; V. Condurache, în „Convorbiri literare”, 6, 1984; M. Ghiţulescu, „O panoramă a literaturii dramatice române contemporane”, 1984; Ileana Berlogea, în „Contemporanul”, 11, 1986; V. Silvestru, „Umorul în literatură şi artă”, 1988; Viola Vrancea, în „Teatrul”, 3, 1989 etc, etc, etc. Note: 1. DSR, p. 290; 2. idem, p. 291.

SOROHAN, Elvira, istoric literar, critic, eseist; membru al U.S. din România. S-a născut la Vaslui la 21 august, 1934. Şcoala primară, gimnazială şi Liceul Pedagogic au fost urmate 386

iniţial, cronicele nu au avut „destinaţii estetice”, valoarea lor ar fi trebuit să fie exclusiv istorică, tranzitivă, documentară, dar la vremea când hotarele culturii nu erau statornicite, nu e de mirare că într-o cronică găseşti un portret în exclusivitate „estetic”, ori un pasaj descriptiv cu voloare exclusiv literară. Valoarea morală a cronicelor porneşte de la ideea că istoria „ne învaţă” să nu repetăm greşelile, dar cronicarii sunt naratori, uneori surprinzători, care consumă o cantitate apreciabilă de reflexivitate; prin asta îşi prelungesc textele lor existenţa. E demonstrabilă afirmaţia că „printr-un efort de ordin afectiv, consumat inconştient de naratorul care se povesteşte pe sine, apar valorile literare spontane, ţâşnite din talentul nativ al autorului”. Povestirea populară a avut un rol precumpănitor în realizarea textelor cronicăreşti. În afara amintitelor izvoare, să nu uităm că acestea sunt expresia limbii vorbite, cu particularităţile ei lexicale, foneţice şi chiar sintactice. (1) Cartea conţine fragmente din legendele despre Vlad Ţepeş, din Letopiseţul de când cu voia lui Dumnezeu s-a întocmit Ţara Moldovei”, poeme şi cronici despre Mihai Viteazul, mai puţin cunoscute, fragmente din cronicele lui Grigore Ureche, Miron Costin şi Ion Neculce şi din „Istoria Ţării Româneşti de la octombrie1688 până la martie 1717, sau „Multe şi vrednice de auzit istorii...” din „Anonimul brâncovenesc”. Textele sunt selectate, prioritate având cele memorabile care refac „tabloul complet al naraţiunii istorice româneşti de coloratură medievală”, (2) au o încărcătură emoţională şi virtuţi estetice cu impact major asupra literaturii române din epoca de la 1848 şi de mai târziu, dacă avem în vedere pe cele scrise în limba română. Volumul oferă date istorice importante, analize şi comentarii pertinente referitoare la particularităţile lexicale, fonetice sau morfologice. Despre fiecare cronicar autoarea are ceva important de spus. Dacă Grigore

Ureche „a inaugurat forma simplă a naraţiunii istorice în limba naţională”, (3) „în spaţiul operei lui Miron Costin se acordă un număr mai mare de pagini povestirii memorialistice, prima de acest fel din literatura română.” (4) Textele lui Ion Neculce sunt considerate astăzi „texte narative clasice”. „Oralitatea şi cursivitatea stilului, optica populară, curată, necrispată, a interpretării dau povestirii sale calităţi literare de o spontaneitate cuceritoare...” (5). „Cartea cronicilor” dar şi alte cărţi ale Elvirei Sorohan, deschid o nouă perspectică literaturii umaniste şi clasice româneşti, nu numai pentru specialişti, ci şi pentru neiniţiaţi. Umanismul şi calsicimul românesc au căpătat o altă dimensiune după cercetarea şi studiera atentă şi aprofundată a conţinutului acestora. Un amplu studiu intitulat „Dimitrie Cantemir în cartea hieroglifilor” este un act responsabil de aşezare a umanistului moldovean în epoca luminilor europene, în spaţiul în care s-a afirmat cu prisosinţă. O analiză comparatistă a cunoscutului său roman era absolut necesară. Autoarea afirmă: „Structurat ca fapt epic închegat, de întindere romanescă, „Istoria hieroglifică” revendică o considerare comparatistă care să depăşească simpla operaţie a alegorizării ca sursă generatoare a naraţiunii.” (6) Tot un studiu comparatist este şi „Ipostaze ale revoltei la I. H. Rădulescu şi Eminescu” din 1982. Există o relaţie pe tema revoltei romantice între cei doi mari scriitori: „Situat la celălalt pol al romantismului românesc, geniul poetic eminescian creator este esenţa mesajului lăsat de Heliade castei lui Apollo.” (7) Elvira Sorohan dovedeşte o cunoaştere profundă a literaturii şi filosofiei epocii luminilor europene şi transilvane. Într-un studiu închinat autorului celebrei „Ţiganiada” aduce argumente solide la statuarea lui Ion Budai-Deleanu în acest spaţiu, având în vedere că scriitorul, istoricul şi filologul a dovedit o cunoaştere aprofundată a domeniilor pe care le-a tratat. Apoi „Ţiganiada” însăşi e dovada unei profunde cunoaşteri a sensurilor epocii luminilor în care s-a afirmat: „Ion Budai-Deleanu a avut conştiinţa apartenenţei la această vie mişcare spirituală şi este, într-adevăr, un produs şi în acelaşi timp un element constitutiv al ei, un exponent activ.” Păcat că oprea acestui cărturar a fost cunoscută prea târziu. „Naratori şi modelare umană în 387

medievalitatea românească”, carte scrisă în colaborare cu Constantin Pricop şi Valeriu Stancu, constituie o amplă analiză a textelor narative din operele cronicarilor, de la naşterea acestui mod de expunere până la „geneza personajului istoric.” Partea cea mai consistentă a volumului îi aparţine Elvirei Sorohan.

Etnografic din Bucureşti. Pe Th. Speranţia îl leagă de jud. Vaslui faptul că în anul şcolar 1917-1918 a fost profesor la Gimnaziul „Anastasie Panu” din Huşi. În 1891 a devenit membru corespondent al Academiei Române. A colaborat la principalele reviste ale vremii: „Contemporanul”, „Convorbiri literare”, „Rampa” „Munca literară şi ştiinţifică”, „Revista nouă”, „Universul literar” etc. A debutat ca folclorist în 1881 când a publicat în „Contemporanul” anecdote. A continuat şi în anii 1882-1883 cu prelucrări în versuri de factură populară. Contribuţia lui la cercetarea şi cunoaşterea folclorului s-a concretizat în volumele: „Anecdote populare”, 1989; „Alte anecdote populare”, 1892; „Anecdote afumate”, 1998; „Tot anecdote populare”, vol. III, 1893; Anecdote împănate”, 1903; „Anecdote pipărate”, 1903, „Anecdote de post” , „Anecdote nouă”, 1909; „Anecdote botezate”, 1903; „Anecdote marinate”, 1911; „Anecdote cu minuni”, 1918; „Anecdote proaspete”, 1926. E într-adevăr o performanţă rară să aduni şi să prelucrezi un volum atât de mare de anecdote populare româneşti, chiar dacă selectarea subiectelor, calitatea submediocră a versificaţiei i-au creat o faimă nu prea măgulitoare. (1) Th. Speranţia a avut şi preocupări teoretice în domeniu. În 1904 a publicat „Introducere în literatura populară română”, un studiu comparativ. De asemenea a mai publicat un studiu, „Mioriţa şi căluşarii, urme de la daci şi alte studii de folclor”, în 1914. Se apreciază însă că în studiile sale se găsesc „idei fanteziste” faţă de care exegeţii vremii au avut reacţii opuse. După Th. Speranţia, Mioriţa ar simboliza uciderea lui Osiris de către Set şi ar face parte din Cultul Cabirilor egipteni-germani”. A aplicat pentru mai multe balade româneşti mitul lui Osiris. Th. Speranţia admiră pe Anton Pann cu care unii comentatori îl compară de altfel. Partea cea mai rezistentă a operei lui este colaborarea cu Ov. Densuseanu şi I. A. Candrea la revista „Graiul nostru”. De asemenea în fondul de manuscrise ale Bibliotecii Academiei se află material

OPERA: „Iluminismul transilvan”, 1974; „Cantemir în Cartea Ieroglifelor”, 1978; „Ipostaze ale revoltei la Eliade Rădulescu şi M. Eminescu”, 1982; „Întroducere în opera lui Ion Budai-Deleanu”, 1984; „Introducere în istoria literaturii române”, 1998; „Miron Costin. Permanenţe ale mentalităţii româneşti”, 1995; „I. D. Sârbu sau suferinţa spiritului captiv”, 1999; „Naratori şi modelare umană în medievalitatea românească”, în colab. , 2000 etc, etc. A îngrijit o ediţie de literatură română din epoca umanismului, „Cartea cronicelor”, 1986, texte şi comentarii. Referinţe critice: N. Busuioc, „Oglinzile cetăţii. Dialoguri ieşene”, vol. 2, 1994; Al. Duţu, „Umanişti români şi cultura europeană”, 1984; V. Cândea, „Raţiunea dominantă”, 1979; D. H. „Literatura română în epoca Renaşterii”, 1984; N. Manolescu, „Istoria critică a literaturii române”, 1990; I. Simuţ, „Incursiuni în literatura actuală”, 1994; Irina Petraş, „Panorama criticii literare româneşti”, 2001; În periodice au semnat cronici, recenzii, comentarii: Al Piru, Ş. Cioculescu, Al. Duţu, Sorin Titel, Al. Protopopescu, C. Regman, Ioana Em. Petrescu, Z. Sângeorzan, Al. Dobrescu, Emil Manu, Gh. Grigurcu, N. Creţu, Daniel Cristea-Enache, A. Patraş, I. Maxim etc, etc. Note: 1, 2- „Cartea cronicelor”, p. 5; 3. idem, p. 131; 4. ibidem, p. 357; 5. ibidem, p. 381; 6. „Cantemir în...”, p. 32; 7. „Ipostaze ale...”, p. 292.

SPERANŢIA, Teodor, folclorist scriitor. S-a născut la 4 mai 1856 la Oneşti, jud. Iaşi şi s-a stins din viaţă la Bucureşti la 9 martie, 1929. După ce a făcut şcoala primară în satul natal, a urmat cursurle Semniarului „Veniamin Costache” din Iaşi, după care s-a înscris la Fac. de Ştiinţe, optând pentru studiul filosofiei, disciplină în care a obţinut un doctorat susţinut la Liege în 1887. A îmbrăţişat cariera didactică şi a fost profesor de limba şi literatura română la Liceul „Matei Basarab”, la Şcoala Normală de Institutori, apoi la Azilul „Elena Doamna”, Şcoala Superioară de Război. Şi ca să se cunoască toate locurile pe unde a profesat, se adaugă Academia de Muzică şi Artă Dramatică. A fost inspector şcolar şi director la Muzeul 388

necercetat la un chestionar al său „cel mai nou cântec”. A primit 1488 de răspunsuri. Din păcate puţini folclorişti de azi mai sunt preocupaţi de cercetătări arhivistice deşi materialul lui Th. Speranţia e de mare interes.

redactorului-şef al „Adevărului literar şi artistc” cum se împacă poezia cu ştiinţa, Cassian Maria Spiridon a dat un răspuns relevant: „...toate legile matematicii, ale mecanicii cosmice sunt de o mare simplitate şi în acelaşi timp de o mare poeticitate.” (1) Spre sfârşitul epocii de tristă amintire, cercetătorul şi poetul se revoltă împotriva regimului totalitar. În acest scop, împreună cu alţi colegi de breaslă, a iniţiat mişcarea de la Iaşi din 14 decembrie, 1989, eşuată datorită excesivei supravegheri şi nu în ultimul rând, trădătorilor. Iniţiatorii au fost arestaţi şi chiar urmau să fie executaţi pe 25 decembrie, 1989. Soarta a făcut ca tocmai acela care putea da asemenea ordine radicale să-şi găsească sfârşitul binemeritat la data de mai sus. După 1990, Cassian Maria Spiridon s-a dedicat activităţii culturale, literare şi publicistice. Este director fondator al revistei „Timpul” (1990), redactor la revista „Cronica” (1992-1994) şi la „Evenimentul zilei” dar şi redactor colaborator la postul TV – Europa Nova (1993-1995). A fondat revista de cultură „Poezia” în 1994, al cărei redactor-şef este şi în prezent, aşa cum este iniţiatorul şi redactorul coordonator al „Caietelor de la Durău”. În prezent conduce în calitate de director Editura „Timpul” iar din 1995 este redactor-şef al revistei „Convorbiri literare”. A debutat publicistic cu poezie în anul 1970 în revista „Amfiteatru”. A colaborat şi colaborează la principalele reviste din Iaşi, din ţară şi din străinătate. Editorial a debutat în anul 1985 cu placheta de versuri „Pornind de la zero” care, „în spiritul acelor vremuri, a fost intens „îmbunătăţită” de redactorul de carte”. (1) Următorul volum de versuri, datorită împrejurărilor, va apare abia peste nouă ani, „Zodia nopţii”, urmat de „Piatră de încercare”, „De dragoste şi moarte”, „Intrare în apocalipsă”, „Arta nostalgiei”, „Întotdeauna ploaia spală eşafodul”, „Clipa zboară cu un

OPERA: „Anecdote populare”, 1889; „Alte anecdote populare”, 1892; „Tot anecdote populare”, 1903; „Anecdote afumate”, 1898; „Anecdote împănate”, 1903; „Anecdote botezate”, 1903; „Anecdote pipărate”, 1904 „... de post”, f. a. ; „... nouă”, 1909; „... marinate”, 1911; „... cu minuni”, 1918; „... cu noroc”, 1918; „... proaspete”, 1926; „Anecdote populare”, f. a. (14 vol.); „Mioriţa şi căluşarii, urme de la daci şi alte studii de folclor”, 1924. Bibliografie de referinţă: V. A. Urechia, în, „A. A., R. , 1988-1889; Gr. Tocilescu; ân „A .A. R.”, 18931894; A. D. Xenopol, în A. A. R. , 1898-1899; N, Quintescu, în A.A. R. , 1092-1903; I. Bianu, în A. A. R. , 1904-1905 etc, etc. Note: 1. I. Datcu, S. C. Stroiescu, „Dicţionarul Folcloriştilor...”, 1979, p. 402.

SPIRIDON, Cassian Maria, poet, critic şi istoric literar, membru al U. S. din România, s-a născut la Iaşi la 9 aprilie, 1950. Şi-a petrecut o bună parte din copilărie şi adolescenţă în oraşul Negreşti, jud. Vaslui, unde a făcut şcoala primară şi gimnazială, dar şi studii secundare la Liceul Teoretic din localitate, absolvent din promoţia 1969. A urmat apoi, între anii 1969-1975, cursurile Facultăţii de Mecanică a Institutului Politehnic din Iaşi şi, după absolvire, a lucrat ca înginer în specialitate la AlbeştiBotoşani, la G.U.G. Iaşi şi diverse Institute de cercetare în specialitate. A deţinut apoi funcţii de conducere, şef al colectivului de cercetare la C.C.S.I.T.U.M.P Iaşi. Viitorul cărturar şi scriitor a fost un cercetător în domeniul tehnologiei mecanice cu rezultate de excepţie. Este autorul a peste 50 de inovaţii şi invenţii aplicabile la vremea respectivă. Printre acestea se află „ambutisarea neconvenţională la rece a tablelor”. Întrebat într-un interviu dat 389

zâmbet ironic”, „Dintr-o haltă părăsită”, „Între două lumi” etc. În volumul de debut, profesiunea de credinţă a poetului este exprimată cu o anumită asprime de ton liric chiar în poemul care dă titlul cărţii. Ritmul poetic impus de starea de graţie generatoare e unul alert, motivul fiind eternul conflict cu o lume în care orice efort de adaptare este sortit eşecului. Poezia poartă un mesaj de natură etică, poetul recunoaşte că este „implicat cu toate celulele / fioroşii mei neuroni / în evoluţie / în existenţa socială / chiar dacă mi-am ucis / umbra...” (2) Starea de „zero” de nimic (pornind de la nimic”) este una problematică şi interogativă în acelaşi timp: încotro? dacă poetul se ocupă cu „trecerea sufletului prin sabie”, cu „trecerea trupului prin gloanţe” până îmbogăţeşte ferilitatea Geei. („împrăştietor al fertilităţii”) şi e un perpetuu condamnat. Zbaterea este zadarnică, zăgazurile nu pot fi rupte, toate „mişcările sunt inutile... recunosc că sunt inutil / ca o sabie care n-a mai plecat la război / ca o carte pe care nimeni nu vrea s-o citească...” Cassian Maria Spiridon e un liric profund cu o disponibilitate imagistică rară în sensul în care aceasta nu mai are nimic comun cu ceea ce s-ar putea numi contemplarea frumosului, câtă vreme la naşterea poetului luna nu e decât o „doamnă cam coaptă, dezvirginată târziu şi stângaci”. Poezia nu se mai alimentează din sublim, ci din grotesc. (să fie oare vinovat numei Baudelaire?) Starea de „insatisfacţie” lirică se prelungeşte şi în volumul „Zodia nopţii” din 1994: „tropăi, trec puntea / nu singur / nu fericit / duc sacul / de nervi / ca pe „Sfânta Sriptură”. De data aceasta se pare că deprimarea nici nu mai are cauze exterioare ci vine din interior, are izvor abisal cum ar spune L. Blaga. E un adevăr că nici un poet nu poate ocoli tema vieţii şi morţii, dar la Cassian Maria Spiridon ea a devenit obsedantă. Edificator e poemul „Prim plan sau alternanţa memoriei” din volumul „Zodia nopţii: „am obosit să fiu cenuşă ... se trag în mine / cartuşe trasoare / le văd trecerea dintr-o parte în alta / a trupului / sunt înflăcărate şi triste...” Nu se poate trece peste suspinul la fel de obsedant din aceste poeme, „sufletul plânge”, „iarba creşte peste mormânt”, marea „îşi lasă lacrima pe ţărmuri”, „tai venele... să văd / omul fără sens / înghesuit în râpele morţii”, materia are suflet

pietros, „trăiesc moartea sufletului / numai aşa voi scăpa de uimire”etc, etc. Nici în volumele următoare starea de graţie nu se „ameliorează”, ba, dimpotrivă, pare acută. După Eminescu şi G. Bacovia, fără nici o exagerare, Cassian Maria Spiridon este unul din cei mai trişti poeţi români, sau, cum spune Romul Munteanu, poezia poetului ieşean are o „dimensiune tragică, învecinată cu nihilismul”. (3) „Un poet trist în tristă ţară / ce poate fi mai trist vă-ntreb?” iar întrebarea cere răspunsuri radicale, dar acestea nu stau sub semnul absolutului. Exegeţii „calificaţi” găsesc poate alte explicaţii, dar la nivelul receptării comune aceasta este impresia generală. Mircea A. Diaconu vorbeşte în „Instantanee critice”(4) despre „o pierdere a sinelui”, dacă nu cumva „o întoarcere spre sine” (poate mai curând asta), iar Emil Iordache afirmă că poetul „nu are pe lume altceva decât cuvintele şi de aceea porneşte mereu de la zero.” Metafora e deja un simbol. În ultimele volume îşi face tot mai mult loc o poezie de inspiraţie filosofică: „viaţa trece ca o nălucă / primăverile vin şi se duc.../ mă lepăd de gândul cel veşnic / din urmă mă paşte / nicicând înfrântă / nostalgia.” Să fie oare ceea ce numeşte acelaşi Emil Iordache, „spaima profetică?” Criticul şi istoricul literar C. Maria Spiridon îşi descoperă vocaţia mai ales după 1995, când, în calitate de redactorul-şef al revistei „Convorbiri literare”, îşi publică editorialele eseuri în paginile acesteia. Ar trebui să i se recunoască unul din meritele imprtante, acela de a fi scos revista de sub influenţa politicului în care se împotmolise după 1989. Într-un fel, Cassian Maria Spiridon reîmpământenea o tradiţie junimistă, strădania lui Iacob Negruzzi de a nu scăpa de sub control revista din punct de vedere politic între anii 1867-1893. Deşi majoritatea junimiştilor erau membri ai Partidului Conservator, revista s-a păstrat în afara disputelor partizane. Ajuns la conducerea acestei importante publicaţii, 390

a publicat în fiecare număr (fără nici o vacanţă) un editorial în care a pus în dezbatere o gamă foarte diversă de probleme: de istorie literară, de critică a criticii, de estetică, de filosofie literară, opinii, dezbateri, atitudini etc. La acestea se adaugă un număr mare de interviuri cu mari personalităţi literare din ţară şi din străinătate. Toate acestea au fost adunate şi publicate periodic în volume; reţinem seria „Atitudini literare”, din care au apărut patru volume la Ed. Cartea Românească” în 1999, 2002, 2003, 2006. Cel de-al treilea volum are ca titlu „Ucenicia libertăţii”. Un studiu substanţial îi este închinat lui Petre Ţuţea („Petre Ţuţea între filosofie şi teologie”). Într-un volum din colecţia „Eminesciana” au fost adunate eseurile (opiniile) despre poetul nepereche. Studiul închinat lui Petre Ţuţea din 2004 are ca obiect „Tratatul de antropologie” în care filosoful şi gânditorul creştin încearcă să spargă hotarul dintre ştiinţă şi religie. Potrivit gândirii sale „există o singură cale spre adevăr: calea creştină.” (5) Omul este un etern semn de întrebare, viaţa lui stă sub semnul neîmplinirii... ori mergând pe această cale se ajunge la „concepţia gânditorului” potrivit căreia „creştinismul... este singura „religie a libertăţii”. (6) Cassian Maria Spiridon face o amplă analiză a problemelor, sistemelor, stilurilor şi certitudinilor gânditorului şi filosofului creştin Petre Ţuţea. Ultimul capitol al lucrării stabileşte legăturile ce se pot face între filosofia lui Platon şi Aristotel, a lui Kant şi ideile gânditorului român plecând de la datele cunoscute. În cele patru voume de „Atitudini literare”, autorul, realizează ceea ce s-ar putea numi un tablou „subiectiv” al literaturii române pe o perioadă întinsă între apariţia Societăţii „Junimea”, până la afirmarea postmodernismului. Poeţi, prozatori, eseişti, opinii estetice, mişcări literare, poietică, critica criticii, atitudini etc îşi găsesc ilustrarea în paginile acestor cărţi. Un loc aparte îl ocupă atitudinea eseistului faţă de ceea ce s-a petrecut în domeniul literaturii în epoca totalitară. Câteva titluri sunt sugestive: „Ruginit-au gratiile?”, „Cartea albă a diversiunii”, „La ce bun cultura?”, „O carte neagră a literaturii”, „Noua antologie şi poezia contemporană (de la A. Toma la A. Păunescu şi retur), „Scriitori în cazarme” etc din primul volum. Se afirmă aici

o critică necruţătoare faţă de oportunismul literar din epoca de tristă amintire. Unele pagini din aceste volume dezvăluie un analist plin de simţire. Memorabile sunt eseurile dedicate lui Geo Dumitrescu, Ioan Alexandru, Nichita Stănescu, Gelu Naum etc. Atitudinile literare ale lui Cassian Maria Spiridon reprezintă opinii legate de fenomenul propriu zis, fără pretenţia criticului şi istoricului literar. Într-o notă la volumul „Atitudini literare” din 1999 analistul precizează: „Nu mi-am propus să fac critică, în sensul curent al cuvântului şi nici obişnuita eseistică, atât de răspândită şi uneori în exces apelată, ci doar a-mi exprima sau / şi afirma, cu prioritate, câteva opinii, în genere, o atitudine faţă de un eveniment, îndeobşte literar, fie o carte, o personalitate, o temă în dezbatere curentă sau referitoare la viaţa revistei „Convorbiri literare”. Afirmaţia e notată în primul volum, dar în celelalte Cassian Maria Spiridon dovedeşte un spirit aprins, o dăruire de excepţie în problematica literară, mari disponibilităţi în domeniu. Surprinde varietatea temelor. Unele eseuri au în centrul atenţei „critica criticii” („Spiritul critic în absenţa criticilor”). Pentru a nuanţa ideea cităm un eseu în care se arată cît de riscantă este „lansarea cu trâmbiţe a unui „talent” extraordinar, pentru ca apoi, actantul să intre în anonimat („O uimire care nu m-a părăsit cu totul”, din volumul întâi). Nu lipsesc articolele de filosofie a culturii („Transdisciplinaritatea – un manifest pentru întoarcerea în istorie”şi „Eminescu şi transdisciplinaritatea”, din vlumul III). În volumul patru, subintitulat „Orizonturi duble” este reluată cu aceeaşi îndârjire vehemenţa anticomunistă raportată la literatură şi artă. Volumul citat cuprinde eseuri recente, dintre anii 2003-2005, publicate în „Convorbiri literare” şi „Poezia”. Merită citate „Tragedia Piteşti” şi „Un Congres al Uniunii Scriitorilor (din 18-23 iunie, 1956)”. Tot în acest volum au apărut şi studii închinate unor scriitori contemporani importanţi, cum ar fi cel închinat lui Nicolae Breban. Un eseu cu caracter evocator este cel referitor la retrospectiva revistei „Convorbiri literare” la cei 140 de ani de la apariţie, „Istoria unei reviste”. Studiul „Eminescu azi” din cunoscuta colecţie „Eminesciana” nu este o carte în care criticul vine să aşeze alte atribute în rafturile 391

moarte”, versuri, 1996; „Intrarea în apocalipsă”, versuri, ed. bilingvă, română şi franceză, „Arta nostalgiei”, poeme, 1997; „Întotdeauna ploaia spală eşafodul”, versuri, 1997; „Atitudini literare”, critică eseu, vol. I, 1999; „Pornind de la zero”, antologie de versuri, 2001; „Într-o haltă părăsită”, versuri, 2000; „Între două lumi”, (antologie de versuri în română, spaniolă, franceză, engleză), 2001; Uber den Wald, volum de versuri bilingv, română, germană, Germania, 2002; „Atitudini literare”, vol. II, critică eseu, 2002; „Petre Ţuţea între filosofie şi teologie”, 2004; „Ucenicia libertăţii”, „Atitudini literare”, vol. III, 2003, vol. IV, 2006 Referinţe critice: G. Bădărău, în „Cronica”, 5, 1995; Val Condurache, în „Monitorul”, 14 febr. ,1995; V. Cuţitaru, în „Luceafărul”, 22, 1996; G. Dorian, în „Caiete botoşenene”, 3-4, 1995; I. Holban, în „Cronica”, 24, 1995; Cr. Livescu, în „Luceafărul”, 23, 1995; idem, în „Viaţa românească”, 4-5, 2006; Em. Nicolae, în „Ateneu”; 2, 1996; Al. Pintescu, în „Poesis”,10, 11, 1992/1994; Gr. Scarlat, în „Poesis”, 9, 1995; idem, nr. 9, 1998; C. Ştefanache, în „Evenimentul”, 21 oct. , 1995; Dan Stanca, în „Viaţa românească”, 3-4, 1996; Romul Munteanu, în vol. „Jurnal de cărţi”, 1998; Simion Bărbulescu, în „Luceafărul”, 20, 1998; A. D. Rachieru, în”Contemporanul”, 23 martie, 2000; Mircea A. Diaconu, în „Viaţa românească”, 6-7, 2005; Gh. Grigurcu, în în vol. „Poezie română contemporană” II, 2004; idem, în vol. „Trei poeţi moldavi”, 2000; ibidem, „Antares”, ian.- febr. – martie, 2005; au mai semnat : Gr. Chiper, Magda Teodorescu, Viorica Răduţă, Lucian Alexa, L.I. Stoiciu, I. Ţepelea, Iulian Grigoriu, Henri Zalis, V. Spiridon, G. Vulturescu, Geo Vaslie, Gh. Mocuţa, Aura Cristi, Paul Aretzu, Graţiela Benga, Iulian Boldea, Horia Gârbea, D. Chioaru D. Şt. Pocovnicu, N. Leahu, N. Prelipceanu, I. Zubaşcu, Em. Iordache, Daniel Corbu etc. Note: 1. Emil Iordache, postfaţă la vol. „Pornind de la zero”, 2000, p. 248; 2. idem, p. 14; 3. Romul Munteanu, „Jurnal de cărţi” („Cassian Maria Spiridon sau întoarcerea tragicului în poezie”, 1998; 4. Emil Iordache, op. cit. p. 256; 5. Cassian Maria Spiridon, „Petre Ţuţea între filosofie şi teologie”, 2004, p. 11; 6. idem, p. 14; 7. ibidem, „Eminescu azi”, p. 11

arhicunoscute la adresa poetului. Conceput pe patru părţi distincte (biografie, prieteni şi adversari, Veronica Micle şi Eminescu azi), volumul aduce un omagiu nu numai lui Eminescu ci şi celor cu care a convieţuit. În „Puţină mitologie” autorul îl aşază pe Mihai Eminescu între marile spirite ale culturii universale plecând de la controversele legate de locul şi data naşterii poetului, aduse în discuţie de Titu Maiorescu chiar în anul 1889. Şi Homer şi Dante şi Eminescu s-au mitologizat prin incertitudinea originii lor. În acest sens, un citat din G. Călinescu pare grăitor: „De altfel, când e vorba de un mare poet, puţină mitologie nu strică”, şi adaugă enunţului: „Cu atât mai mult cu cât este mai de interes şi de folos să înceapă calendarul literaturii române cu Poetul Naţional şi nu să se termine”. (7) Diversitatea problematică nu poate fi epuizată într-un spaţiu redus. Cel care parcurge cele patru volume de „Atitudini literare” descoperă un autor documentat la modul cel mai serios, dar şi un om de atitudine, practicând, atunci când situaţia o cere, ceea ce Lovinescu numea, critică impresionistă, „o călătorie sentimentală de-a lungul unei opere.” Un eseu intitulat „Marea înfăţişare a lui Mihai Ursachi”, din 2006, este închinat poetului care, datorită regimului totalitar, a trăit o adevărată odisee, fiind, după propria lui afirmaţie, un „ambasador al Melancoliei”. Cartea are menirea de a oferi posterităţii adevărata faţă a poetului. „Aventurile terţului”, volum apărut la „Junimea” tot în 2006, este o carte de filosofie a culturii. Volumul adună eseurile publicate în „Convorbiri literare” pe o perioadă mai lungă de timp tratând această temă. Este aici o problemă a logicii bivalente potrivit căreia un enunţ nu poate fi decât adevărat sau fals. Lucrarea este o incursiune în teoriile poetice, fie că este vorba despre Basarab Nicolescu, fie Ştefan Lupaşcu sau Lucian Blaga. Se ajunge la formulări abstracte chiar formule matematice. Lectura cărţilor lui Cassian Maria Spiridon este de un real folos. Multe date de istorie literară, unele inedite, lărgesc problematica şi aria informaţiei, aducându-le în actualitate.

STAMATI, Constantin, scriitor şi traducător. S-a născut la Huşi, jud. Vaslui, în 1786 (sau Iaşi?) şi s-a stins la 12 septembrie, 1869 la Ocniţa Hotin (Basarabia). Este nepot de frate al mitropolitului Iacov Stamati; tatăl său a fost paharnicul Toma stabilit în 1812 la Chişinău. A

OPERA: „Pornind de la zero”, versuri, 1885; „Zodia nopţii”, versuri, 1994; „Iaşi, 14 dec. 1989, Începutul Revoluţiei Române”, carte document, 1994; „Piata de încercare”, versuri, 1995; „De dragoste şi

392

învăţat carte la Iaşi şi a ocupat slujbe la cancelaria Visteriei Moldovei. În Basarabia a fost funcţionar în administraţia rusească şi cavaler al Ordinului „Sf. Ana”. Cunoştea multe limbi (era obiceiul vremii impus de lipsa culturii scrise în limba română), franceză, rusă, greacă, latină şi avea numeroase lecturi din aceste limbi. L-a cunoscut pe A. S. Puşkin pe la 1821 când marele poet rus a fost exilat la Chişinău (acolo l-a cunoscut şi C. Negruzzi), dar şi pe alţi scriitori ruşi. De asemenea l-a cunoscut pe Al. Hâjdeu, tatăl lui B. P. Hasdeu, dar a avut legături de natură culturală şi cu Gh. Asachi, N. Dimachi, C. Conachi, M. Kogălniceanu. Unele din poeziile sale au apărut în presa de la Iaşi şi din ţară: „Albina românească”, „Dacia literară”, „Almanah pentru români”, „Foiletonul zimbrului”. În 1866, când s-a constituit Societatea literară, devenită apoi „Societatea Academică”, a fost numit membru al ei, din care se retrage în 1867, dar în 1870 este declarat membru de onoare al acesteia. Stamati a pornit de la concepţia că literatura contribuie la luminarea neamului. A popularizat „autorii Europei” prin traduceri. Limba veche şi folclorul constituiau atunci reazimul ideii de naţionalitate. Detesta boierimea ultraliberală, franţuzită. Stamati şi-a început activitatea literară cu traduceri: Florian, „Galateea”, în 1808 şi Racine, „Fhedre” (din păcate aceste traduceri nu s-au păstrat). Mai târziu a tradus din Voltaire şi din romanticii apuseni şi ruşi. Uneori nu indica autorii din care traducea, pentru că textele rezultate erau mai degrabă nişte adaptări sau localizări ale faptelor şi întâmplărilor. O traducere din Jukovki („Harfa eoliană”) a devenit „Fiica lui Deceval” şi „Armin cântăreţul” în care se vorbeşte despre o iubire nefericită într-o Dacie legendară. De asemenea localizează un poem al aceluiaşi Jukovski „Gromovoi”. Şi Victor Hugo suferă acelaşi tratament în „La Shilphe” devenind „Zburătorul la zebre”. A dat o versiune reuşită însă la „Le Bain d’ une dame romaine” în „Scăldătoarea unei cucoane românce” Uneori, în textele sale intră traduceri din mai mulţi autori străini, ca în „Muza românească” în care se întâlnesc Lamartine, Hugo, Th. Moore. De asemenena, versiunea românească a poemului lui A. S. Puşkin, „Prizonierul din Caucaz” şi „Odă” de Derjavin au devenit „Laudă lui

Dumnezeu”. Se mai găsesc şi traduceri din Lermontov, din Krâlov şi alţii. Poeziile originale ale lui C. Stamati sunt puţine. Se găsesc în ele ecouri ale lecturilor dar şi influenţa lui Gh. Asachi. Poezia patriotică este influenţată de Puşkin: „Imnul luptei româneşti”, „Santinela taberei de la Copou la 1834”, „Dragoş”, „Povestea povestelor” (cu episoade din „Orlando furioso” de Ariosto), dar şi de poeţii pe care i-a tradus. O anumită originalitate găsim în povestire, unde se poate descoperi simţul fabulosului, iar în „descripţie” atinge anumite niveluri valorice. (1) Dragoş porneşte în contra tricoliciului Vronţa care a răpit-o pe Dochia şi rătăcind „prin noapte şi furtună”, ajunge la poarta unei cetăţi luminate, asistă la petrecera duhurilor rele... şi naraţiunea continuă cu acelaşi ritm fantastic, precum în basme. Limbajul este cel vorbit în epocă, dar presărat cu puţine neologisme dă imaginea unui poet capabil să finalizeze un act artistic de dimensiuni relative. A scris şi satire „Dialogul unui holtei cu un boiernaş avut, însoţit cu o cucoană de înalt neam”; „Cum era educaţia nobililor români în secolul trecut când domnea (sic) fanarioţii în ţară”. (2) Aceste satire sunt nişte mici comedioare de moravuri în viziune clasică. Stamate nu s-a lăsat înfluenţat de „moda” timpului, a crezut în tradiţie şi a oferit contemporanilor săi un model ideal de existenţă, cel de glorie a lui Ştefan cel Mare. După modelul lui Asachi şi înainte de Eminescu a evocat mitul dacic în „Geniul vechi al românilor şi românii de astăzi”. (3) S-a alăturat „Daciei literare” prin respectul faţă de trecut. Câteva poezii şi articole dau măsura acestei dispoziţii: „Suceava şi Alesandru cel Bun în secolul al XV-lea”, „Domnul Moldovei, marele Ştefan al VI şi bravul său hatman Arbore”. (4) A criticat latinismul în articolul „Ştiinţi filologice şi istorice”. A pus accent pe caracterul patriotic al literaturii. Constantin Stamati este unul din cei care au pus bazele începutului literaturii române alături de alţi cărturari. OPERA: „Povestea povestelor”, 1843; „Muza românească”, 1868; „Poezie şi proză”, ed. îngr. de

393

Bogdan-Duică, 1906; „Poezii” (trad.) – „Muza românească”, 1967. Referinţe critice: G. Hurmuzachi, în „Foaia societăţii pentru literatură”, 1867; B. P. Hasedeu, în „Columna lui Traian”, 1870; N. Iorga, în „Vatra”, 1906; Al. Epure, „Influenţa fabulistului rus Krâlov asupra fabuliştilor români Alecu Donici şi Constantin Stamati”, 1913; P. V. Haneş, „Scriitori basarabeni”, 1920; Ch. Drouhet, „Cavalerul Stamati”, 1930-1931; A. Gorovei, în „Analele Societăţii Academice Române”,1930-1931; Eufrosina Dvoicenco, „Viaţa şi opera lui C. Stamati”, 1938; George Călinescu, „Istoria...”; D. Popovici, „Romantismul românesc”, P. Cornea şi D. Păcurariu, „Istoria literaturii

geometria practică, necesară pregătirii inginerilor hotarnici în cadrul Academiei Domneşti. În timpul său s-a reorganizat tipografia mitropoliei, iar rezultatul a fost acela că în 1794 s-a imprimat o „Liturghie” şi „Psaltirea proorocului şi împărat David” (1) A dat şi o cronologie a domnilor moldoveni, „Însemnare de domnii Moldaviei”. În 1795 a publicat pe rând operele lui Amfilohie Hotiniul. S-au tipărit şi cărţi didactice cu cheltuiala lui Iacov Stamati: de geometrie, de aritmetică, o traducere a unei cărţi, „Cer nou” a lui Ioanichie Galeatovski, precum şi traducerea unui roman spaniol, „El criticon” de Baltasar Gracian Y Morales. (2) Traducerea îi aparţinea lui Gherasim Clipa, printr-un intermediar grecesc. După explicaţiile lui I. Stamati, romanul tipărit sub titlul „Critil şi Andronius” este o nouă formă de „divan” ceea ce reactualizează „specia” abordată de D. Cantemir. Un personaj, Critil, semnifică judecata, iar celălalt, Andronius, bărbăţia dar nu poate vorbi. Cucerit de Critil care îi dezvoltă raţiunea, el are revelaţia divinităţii. (3) Tipăritura relevă, într-un fel, gustul epocii pentru romanul baroc şi satiric. Conţinutul se duce astfel în mitologic, dar se pune în discuţie şi principiul complementaritţii, întâlnit în mai multe opere literare de valoare clasică.

române”; Al. Piru, C. Stamati, filolog”, în „România literară”, II, 1969; x x x „Dicţionarul... 1900. Note: 1, 2, 3, 4. „Dicţionarul... 1900”, p. 805. STAMATI, Iacov, cărturar. (n. 24 iunie, 1749 – m. 9 martie, 1803) Era de origine ardelean, din ţinutul Bistriţei. A venit de tânăr în Moldova, că părinţii lui erau săraci, ca să înveţe carte la vreo mănăstire. I. Stamati a dobândit o solidă cultură pentru vremea aceea. Ştia mai multe limbi printre care greaca, latina, franceza. Îl citea pe Montesquieu. S-a călugărit la Mănăstirea Neamţului în 1765. În 1774, Mitropolitul Gavril Calimachi l-a chemat la Iaşi ca să-l facă protosinghel, rang religios mai ales administrativ, se ocupa cu administrarea bunurilor şi veniturilor Mitropoliei. În 1782 este ales episcop de Huşi. În această calitate a renovat eparhia, aflată în vădită paragină. A rămas însă credincios turcilor în timpul războiului ruso-austro – turc din 1787-1791 (ştia el ce ştia). Sultanul îi mulţumeşte, iar Alexandru Moruzi, domnul fanariot de la acea vreme, l-a ridicat la rang de Episcop (arhiepiscop) al Moldovei. Mitropolia arsese şi în timpul episcopatului său a fost reconstruită. A întocmit şi un raport asupra şcolilor din Moldova în care vine cu idei înaintate inspirate din lecturile iluminiştilor printre care Montesquieu. A recomandat introducerea studierii ştiinţelor: matematica,

OPERA: Prefaţă la Baltasar GracianY amorales, „Critil şi Andronius” (trad. de Gherasim Clipa), 1794; „Raport asupra şcoalelor din Moldova”; în „Uricariul” , III, 13-23. Referinţe critice: M. Kogălniceanu, în „România literară”, 1855; Melchisedec, în „Cronica Huşilor”; A. D. Xenopol, C. Erbiceanu, „Serbarea şcolară de la Iaşi” 1885; M. Mihăileanu, „Viaţa şi activitatea mitropolitului Moldovei şi Sucevei Iacov Stamati”, 1895; N. Iorga, „Istoria... sec. XVIII”; idem, „Istoria...II” ; S. Puşcariu, „Istoria literaturii...”; D. Popovici, „Studii...” ; Al. Ciurea, „Iacov Stamati”, 1946; Dan Simionescu, „Un umanist spaniol în Moldova sec. al XVIII-lea”, în „Anuarul Liceului Naţional din Iaşi”, 1946; I. Lupaş, „Cum înfăţişează o carte tipărită la Sibiu în anul 1805 personalitatea mitropolitului Iacov Stamati”, în „Mitropolia Ardealului”, 1959; Al. Piru, „Istoria literaturii...”, p. 159-160; Al. Duţu, „Coordonate...”; x x x „Istoria filosofiei”; N. A. Ursu, „Traducător necunoscut al romanului „Critil şi Andronius” în „Limba română”, 4, 1977; x x x „Dicţionarul... 1900”, p. 805-806. Note: 1, 2. Dicţionarul... 1900”, p. 80

394

„Tinere, îţi prezic o frumoasă carieră literară.” (3) Între anii 1949-1952 a funcţionat ca profesor suplinitor în com. Iveşti, apoi la un Liceu din Podul Turcului. Pe atunci colabora la „Albina” şi „Steagul roşu” din Bârlad. Un timp a lucrat pe şantierul „Casa Scânteii”. Revenit la Bârlad, a funcţionat la diferite şcoli şi licee, predând limba rusă. S-a înscris şi a urmat o vreme Fac. de Drept a Univ. din Bucureşti, întreruptă din pricina stării de sănătate. Apoi a urmat Fac. de Filologie, secţia Limba şi literatura rusă, la Universitatea din capitală, în cadru căreia obţine şi licenţa (?). Rămâne însă, după propriile afirmaţii consemnate de Tr. Nicola, un „proscris” politic şi pentru că scria poezii „cu substrat politic antidictatorial, i se refuzau colaborările”. (4) Aşa i s-a refuzat editarea volumului „Muntele de mărgean” de către Ed. Ion Creangă” (editor Gh. Zarafu). Se spune de asemenea că poezia „Adevăr de ţară”, apărută în volumul „Patria” în 1977 la Vaslui „a fost contrafăcută” iar „poemul „Bălcescu” a stat în sertarul ziarului „Vremea nouă” doi ani”. (5) În mărturiile sale, C. Stegaru se consideră ostracizat şi implică în problema aceasta nume sonore ale vremii. Se consideră un neîndreptăţit câtă vreme i se refuza editarea unor volume de poezii cum ar fi „După Floarea de Edelweis”. Deşi ar fi fost posibil, după cele întâmplate în anii în care a debutat, nu a devenit un poet proletcultist, lucru rar, şi consecinţele s-au văzut. El consideră că scrisul său din epoca trecută a „fost un protest împotriva unei civilizaţii de tip Savanarola ţinută cu anii în neagră tăcere.” (6) De exemplu, imposibilitatea editării poemului epopeic „Posada” care a aşteptat 20 de ani ca să apară. Poemele sale protestatare „zac şi acum pe la „Cronica”, „Ateneu”, „Convorbiri literare”, afirma el într-un interviu dat lui Cezar Ivănescu în 1998. (Acelaşi lucru se întâmplă şi azi). În 1981 îi apare un grupaj de poezii în volumul „Lumină de mai”, editat de Comitetul de Cultură şi Artă Vaslui. A dat interviuri la radio, la Tv., a cunoscut pe C. Chiriţă, Ion Hobana, Radu Cârneci, Adrian Beldeanu, Th. Pracsiu, a dat interviuri etc. De asemenea a fost membru activ al unor cenacluri literare: „M. Sadoveanu” din Bucureşti, „Academia bârlădeană”. A participat la simpozioane, întruniri cu caracter literar etc. Opera sa a întârziat să apară din cauze mai puţin

STEGARU, Cezar, poet. S-a născut la 20 aprilie, 1925 în com. Căbeşti, fostul jud. Tutova într-o familie de frunte a satului. Tatăl, Vasile Stegaru a fost notar, apoi primar al comunei. Era dotat cu o voce frumoasă şi se pricepea la mai multe meserii. A participat la primul război, a fost decorat, dar pentru că era bogat, cultivator de viţă de vie şi pentru că a făcut politică ţărănistă, a fost condamnat, la începutul dictaturii comuniste, la 13 ani de temniţă. A trăit între anii 18881968. Fiul, Cezar, a urmat şcoala primară la Căbeşti până în 1936 când s-a înscris la Liceul „Gh. R. Codreanu” din Bârlad, absolvent din promoţia 1945. Copilul de numai 15 ani trăieşte însă drama îmbolnăvirii de ftizie şi din această cauză, multă vreme a fost internat în sanatoriile de specialitate, timp de şapte ani, la Agigea, apoi la Mangalia şi Grădinari - Argeş. În această perioadă a debutat cu poezie trimisă la RadioBucureşti; redactorii de atunci i-au apreciat creaţiile. A scris atunci un poem intitulat „Apus de soare pentru apus”, cu vădite elemente filosofice, titlu asupra căruia a revenit şi l-a numit „A răsărit soarele”. După cum se vede, în starea poetului s-a produs un eveniment care i-a dat speranţe. A participat la şezătorile unor scriitori din capitală. După îndelungul său periplu prin sanatorii şi spitale, C. Stegaru a revenit la Bârlad şi a devenit membru al cenaclului „Alexandru Vlahuţă”, condus atunci de G. Tutoveanu, devenit pentru el un adevărat mentor. Tutoveanu face o apreciere pozitivă şi plastică în acelaşi timp la adresa poeziilor lui C. Stegaru; „Ţi-am aruncat poezia de pământ şi am auzit că sună a ban de aur.” (1) Considerată mai târziu de tânărul poet, „piatra de temelie a încrederii în poezie... De atunci, am despicat timpul şi, ca un mag am coborât în adâncuri să-mi descopăr sinele ce iriza ca un rubin într-o fântână arteziană”. (2) La o vizită făcută soţilor Tutoveanu prin 1955 a citit basmul „Crăiasa Codrului”. Din nou au fost emise aprecieri pozitive din partea statornicului poet bârlădean: 395

idem, 10 martie, 1981; idem, 27 oct. , 1981; T. Pracsiu, ibidem, 12 ian. , 1982; R. Boteanu, în „Bârladul de odinioară şi astzi”, vol. II, 1982; T. Pracsiu, în „Vremea nouă”, 1 iunie, 1982; Al. Pascu, cuvânt înainte la vol. „Zidiri”, 1983; T. Pavelcu, „Viaţa cărţilor”, în „Zidiri”, 1943; Alex Ştefănescu, în „Suplimentul literar şi artistic al Scânteii”, nov. 1986; V. Cuţitaru, în vol. „Scrieri din adâncuri”, 1988; D. Ravaru, în „Prometeu descătuşat”, 3, 1995; I. Delamisa (Ion Mantaroşie), în „Vremea nouă”, 1985. Note: Tr. Nicola, „Valori...”, vol. 6, p. 228

cunoscute, ori cunoscute numai parţial. După 1989, poetul îşi editează cărţile într-un ritm de invidiat, dorind parcă să recupereze timpul pierdut. A scos şi o revistă proprie, „Prometeu descătuşat”, din care au apărut trei numere. În propria editură a tipărit poemul eroic „Posada”, „lansat” la Inspectoratul de Cultură a jud. Vaslui, la Bârlad, Huşi şi Negreşti. Totuşi pentru activitatea literară, C. Stegaru a primit diplome şi distincţii notabile cu prilejul participării la manifestări cu caracter literar în anii 1954-55; 1957; 1965; 1980; 1983 etc. A avut şi o prezenţă activă din punct de vedere didactic, a prezentat lucrări interesând în general, şcoala. („Inovare şi interdisciplinaritate în sistemul de învăţământ”, din 1972, „Creativitate şi eficienţă în învăţământ”, 1983). Au spus câte ceva despre scrisul său când încă nu era un autor cu volume, M. Breslaşu, 1957; L. Fulga, 1971, P. Strihan, 1974, Al. Pascu, 1983; C. Teodorescu, 1958; Ioanid Romanescu, 1995, V. Cuţitaru, 1995; Dan Ravaru, 1995, Romulus Boteanu, 1995, etc. C. Stegaru s-a stins din viaţă în anul 1999. A colaborat la „Albina”, „Scânteia”, „Prometeu descătuşat”, „Cronica”, „Luceafărul”, „Adevărul”, Vaslui, „Steaua roşie”, „Convorbiri literare”, „Coordonate bârlădene”, „Ecoul”, „Iaşul literar”, „Păreri tutovene”, „Vremea nouă” etc. Privită din perspectivă estetică, lirica lui C. Stegaru nu se înscrie într-o paradigmă sigură dacă avem în vedere timpul la care se raportează. S-ar părea că este „un romantic cu adevărat întârziat”, un idealist la modul absolut, crede în destinul poeziei purtătoare de mesaj patriotic. Lirismul său nu se interiorizează ci se deplasează pe spaţii infinite, cultivă motive excepţionale, aşteaptă să se producă minuni ca în basme. Rămâne pentru mulţi dintre contemporani săi un neînţeles.

STOICA, Octavian- Vasile V, scriitor. S-a născut la 5 aprilie, 1942 la Bârlad, ca unic fiu al avocatului Vasile Stoica, deţinut politic în regimul comunist. A urmat Şcoala primară nr. 1, (azi „Vasile Pârvan”) între anii 1949-1953, apoi a dat examen de admitere la Liceul „Gh. R. Codreanu”, unde a făcut clasele V-IX, iar ultimele două clase la Liceul „Gh. GheorghiuDej”, azi „M. Eminescu”. Cursurile liceala au fost urmate între anii 1953-1960. A fost coleg cu Cezar Ivănescu şi Dan Ravaru. După absolvirea liceului a urmat cursurile Fac. de Filologie a Universităţii „Alex. I. Cuza”, dar este exmatriculat în primul an de studenţie pe motive politice şi obligat să muncească în agricultură. Ca să-şi poată continua studiile a devenit membru UTM, cum era atunci, UTCeul de mai târziu. Reia cursurile universitare în 1963, an în care s-a transferat la aceeaşi facultate a Universitaţii din Bucureşti. La examenul de licenţă din 1967 a obţinut nota maximă. A debutat publicistic în 1966, apoi a devenit redactor, şeful secţiei de proză al revistei „Amfiteatru”. Pentru povestirile „Încet înainte, înapoi” şi „Noaptea oraşului” a obţinut premiul I pentru proză. A activat în cenaclul literar „Nicolae Labiş” şi al revistei „Luceafărul”, condus atunci de Ştefan Bănulescu. După absolvirea facultăţii a devenit membru al Fondului literar al Uniunii Scriitorilor. A lucrat ca reporter, ziarist şi scriitor cu o tematică originală, gastronomie. A

OPERA: „Posada”, poem istoric, Ed. Prometeu descătuşat, 1995; „Crăiasa Codrului”, basm – simbolizare, 1998; „Cătănuţă”, basm dramatic în 4 acte şi prolog, ms. ; „După Floarea de Edelweis”, Vaslui, 1985, pliant, premiat de Ed. Albatros. A apărut în 15 antologii între anii 1958-1991. În periodice a publicar 300 de poeme, articole, note etc. Referinţe critice: S. Abramovici, în „Steagul roşu”, Bârlad, martie, 1955; N. Irimescu, în „Cronica”, 24 nov. , 1973; T. Pracsiu, în „Vremea nouă”, 12 sept. , 1973; L. Mihăiescu, idem, 17 ian. , 1974; T. Gâdei, în „Şcoala bârlădeană”, 20 martie, 1979; V. Iancu,

396

scris reportaje şi le-a publicat în „Cronica sătmăreană”, „Munca”, „Scânteia”, „Scânteia tineretului”, „Evenimentul”, „Steagul roşu”, „România liberă”, „Amfiteatru”, „Argeş”, „Almanahul literar” „Contemporanul”, „Săptămâna”, „România literară”, „Calul bălan”, „Viaţa românească”, „Povestea vorbei”, „Liliput”, „Tribuna României”, „D-ale carnavalului”, „Viaţa studenţească”, „Ramuri”, etc. A publicat recenzii ale lucrărilor unor scriitori ai vremii: D. R. Popescu, C. Petrescu, Mircea Micu, E. Ciocoiu, N. Jinga, Maria Belciu etc. A publicat de asemenea, interviuri. Deseori poposea în oraşul în care s-a născut şi întreţinea relaţii amicale cu numeroşi bârlădeni. A publicat articole despre Bârlad în „Tribuna României”: „Tinereţea unui oraş – Bârlad”, „Chipuri şi privelişti”, „Bârlad, un oraş care a depăşit istoria”, „Liceu veteran” etc. A publicat reportaje şi despre Vaslui şi Huşi. Cărţile lui au fost recenzate de Al. Piru, L. Ulici, H. Ţugui, I. Coja, E. Manu, P. Ghelmez, G. Alboiu, Smaranda Cosmin, Tudor Octavian etc. Prevăzându-şi sfârşitul, a lăsat moştenire toată „averea” sa, cărţile şi chiar apartamentul, Muzeului „Vasile Pârvan” din Bârlad. În apartament însă a fost pus la punct „Casa memorială Octavian - Vasile Stoica” din Bulevardul Epureanu, nr. 49, Bl. A2, ap. 27. A încetat din viaţă la 13 aprilie, 1995 şi a fost înhumat în Cimitirul „Eternitatea” din Bârlad. Bârlădenii îi cinstesc memoria şi îl omagiază în momentele de aducere aminte.

STOLERU, Neculai, folclorist. S-a născut la 14 septembrie, 1878 în com. Călineşti, jud. Botoşani. S-a stins la 12 septembrie, 1916 în luptele de la Rusca-Pietrosul Unguresc, în timpul Primului Război Mondial. Cursurile a şase clase primare au fost urmate în comuna natală, având ca învăţător pe Grigore Gheorghiu, fratele mamei sale. În perioada şcolii primare şi-a alfabetizat părinţii. În 1893 a dat examen de admitere la Şcoala Normală „Vasile Lupu” din Iaşi, iar în 1898 era absolvent. Se spune că în acel an, şcoala a dat o promoţie strălucită. La examenul de capacitate a fost primul pe ţară. A fost încadrat ca învăţător în com. Ungureni, apoi în satul Brehuieşti, com. Vlădeni, ambele din jud. Botoşani, pentru puţină vreme însă pentru că, luând naştere Asociaţia Învăţătorilor din România, a devenit secretar al acesteia, editând periodic „Revista învăţătorilor şi învăţătoarelor din România”, al cărui fondator, membru în comitetul de redacţie şi colaborator a fost. De altfel N. Stoleru a scris şi articolul program al revistei. Încă din 1898 a început să culeagă folclor, chiar dacă dominanta activităţii sale nu era folcloristica. A debutat în 1899 în revista „Albina” cu „Legenda broaştei”. Între timp intră în relaţii epistolare cu folclorişti de seamă, printre ei, A. Gorovei şi Gh. Teodorescu-Kirileanu. La 1 septembrie, 1901, la intervenţia folcloristului Mihai Lupescu şi ajutat de Simion TeodorescuKirileanu, fratele lui Gh. Teodorescu-Kirileanu, este numit învăţător la Orfelinatul Agricol „Princepele Ferdinand” de la Zorleni, de lângă Bârlad, pe atunci jud. Tutova. La această instituţie şcolară a întâlnit o galerie întreagă de colegi „de o rară capacitate, influenţându-l pozitiv pentru tot restul vieţii”. (1) Din Zorleni a continuat să colaboreze la publicaţiile pedagogice, dar şi la „Şezătoarea” lui A. Gorovei din Fălticeni. La Zorleni activa un grup masiv de folclorişti. În 1903, N. Stoleru şi ceilalţi folclorişti cunoscuţi, lucrau la „Glosarul moldovenismelor lui Ion Creangă”. A fost

OPERA: „Cinstirea patriei”, 1972; „Antologia reportajului românesc contemporan”, 1974; De-ale gurii din bătrâni” ; „Calendarul şi Almanahul Almanahurilor româneşti”, în colab. cu Fănuş Neagu, 1991; „Clironomii”, ms.; „Pentru eroi, ziua a şaptea”, ms.; în ms. se mai află: „Bucureştiul sentimantal şi pitoresc”, „Radu de la Afumaţi”, „Cartea cărţilor de bucate”, „Magna eroticum”, „De neamul bârlădenilor”, „Zăpadă firavă de noiembrie”, şi o trad. , „Trenul de aur” de V. Medveev, colab. Referinţe critice: Haralambie Ţugui, în „Vremea nouă”, 3 febr. , 1973; Ioan Coja, în „Flacăra”, 7 mai, 1978; Laurenţiu Ulici, în „România literară”, 21 iulie, 1978; Emil Manu, în „România pitorească”, dec. 1978; George Alboiu, în „Familia”, 12 dec. , 1978; Petre Ghelmez, în „Tribuna României”, 1 august, 1978; Al. Piru, în „Luceafărul”, 26 aug. , 1978; Sm. Cosmin, în „Amfiteatru” , 1an., 1979.

397

alături de M. Sadoveanu şi Simion TeodorescuKirileanu în acţiunea de a scoate o publicaţie pentru sate, „Calendarul gospodarilor săteni” în care au fost popularizaţi „feciorii zorlenişti”. (2) În acest calendar N. Stoleru a publicat articole de popularizare a ştiinţei, dar şi culegeri de folclor. La Bârlad a publicat plachetele: „Pluguşoare, colinde şi cântece de stea”, „Unirea ţărilor Române şi Cuza Vodă”, „Cărticica de conocării şi oraţii”, „Snoave şi poveşti hazlii”, „Un erou”, „Cărticica alegătorului” dar şi o piesă de teatru, „Bine-i să ştie omul carte”, jucată în sate tutovene. (3) La Bârlad, N. Stoleru s-a împrietenit cu Emil Gârleanu, George Tutoveanu, Corneliu Moldovanu, Dimitrie Nanu, Athanasie Mândru şi Ioan Antonovici, viitorul episcop de Huşi. În 1904, s-a încadrat ca învăţător în com. Baia, jud. Suceava, unde a funcţionat până în 1916, când, plecat în război, unde a căzut la datorie. N. Stoleru a desfăşurat o bogată activitate pusă în slujba sătenilor, într-o viziune poporanistă şi sămănătoristă. A iniţiat înfiinţarea de biblioteci săteşti, un cerc intitulat „Deşteptarea sătenilor”, elogiat de N. Iorga, I. Simionescu etc. „N. Stoleru avea cultul cărţii”. (4) A colaborat la „Almanahul învăţătorilor”, „Albina”, „Şcoala”,

„Calendarul gospodarilor săteni”, „Paloda”, „Şezătoarea”. OPERA: „Ardă-l focul predicat”, 1902; „Vorbe deale românilor despre copii şi creşterea lor”, 1902; „Schimonosirea limbii române”, 1903; „Casele de citire şi băncile populare”, 1910; „Unirea ţărilor şi Cuza-Vodă”, „Cântece vitejeşti din vremea veche”, „Cântece vitejeşti”, „Cărticica de conocării şi oraţii”, „Pluguşoare, colinde şi cântece de stea”, „Snoave şi poveşti hazlii”, „Un erou”, „Bine-i să ştie omul carte”, piesă de teatru, ultimele vol. au apărut la Bârlad. Referinţe critice: P. Gheorgheasa, în „Învăţământul primar”, 3, 1900; în „Viaţa românească”, sept. , 1907; M. Lupescu, în „Ion Creangă”, III, 1913; I. Simionescu, în „Şcoala noastră”, iunie, 1916; G. Tabacaru, în „Calendarul învăţătorului”, 1929; în „Şcoala şi viaţa”, martie, 1930; Gh. Ţintilă, în „Vremea şcolii”, ian. , 1931; C. C. Grosu, în „Neamul românesc pentru popor”,august, 1932; I. Gh. Dumitrescu, în vol. „Omagiu lui Neculai Stoleru”, Fălticeni, 1937; M. P. Gheorghiu, în „Revista şcolii”, Botoşani, sept.-oct. , 1937; I. C. Antonovici, în „Duh nou”, Bârlad, nov.-dec. , 1937; „Scrisori către A Gorovei”, 1970; A. Gorovei, „Literatura populară”, 1976; G. T. Kirileanu, „Corespondenţă”, 1977 etc. Note: 1, 2, 3, 4. Tr. Nicola, „Valori spirituale bârlădene, vol. 6, p. 262.

398

Ş ŞCOALA BÂRLĂDEANĂ, revistă de cultură editată de Comitetul sindical invăţământ la Bârlad, începând din 1968, reînviind tradiţia Societăţii Academia Bârlădeană, a cărei activitate a încetat de prin anul 1948, iar iniţiatorul ei, G. Tutoveanu intrase în dizgraţia autorităţilor comuniste. Revista, în condiţii ceva mai „democratice” îşi fixase un program educaţional, şcoala era în planul interesului general. Fiecare număr începea cu „elogii”, că aşa era moda, dar multe din pagini prezintă şi azi interes. Doi redactori-şefi îşi disputau întâietatea în editarea ei, fără un colectiv redacţional responsabil. Redactorul şef respecta „recomandările şi indicaţiile”. Fiecare redactor şef are „programul său” şi multe pagini şi le „dedicau”. Din păcate, bibliotecile păstrează puţine exemplare din cele editate. De asemenea nu se numerotau apariţiile, încât cercetătorul trebuie să facă investigaţii inutile pentru a „descoperi” primul exemplar, apărut în anul precizat mai sus. Numărul din iunie, 1969 este editat de Constantin Clisu. Pagini de poezie semnează C. Clisu şi Cezar Stegaru. Ştefan Secară semnează un articol despre istoricul presei locale, „Gheorghe Lazăr” – o revistă bârlădeană mai puţin cunoscută”. Numărul din mai 1971 are ca redactor-şef tot pe C. Clisu. Poezie semnează redactorul-şef, Ştefan Buceschi. G. Irava, proză, Constantin Chiriţă („Confesiune întârziată”). Numărul 6 din 1978 are ca redactor-şef pe Gruia Novac. Poezie publică acum nume sonore: Radu Cârneci („Psalm de taină”), Corneliu Sturzu, Ovidiu Genaru, Sergiu Adam, C. Clisu, Ion Iancu Lefter, Petru Necula, Veronica Penea, G. Grindină, Cezar Stegaru, Marilena Chifane. Cunoscutul prof. univ. I.D. Laudat publică un studiu intitulat „Plecat-au dacii?”. Ion Popescu Sireteanu semnează studiul „Însemnări despre gândirea lingvistică a lui I. H. Rădulescu”, iar Gruia Novac exprimă opinii despre „Localismul creator – şcoală a literaturii”, iar Mihai Luca semnează un eseu despre „Opera poetică a Elenei Farago”. „Şcoala bârlădeană” a publicat

numere în care preodomina literatura aşa cum multe numere sunt dedicate exclusiv procesului de învăţământ. Numărul 7 din 1979 a apărut tot sub îngrijirea lui Gruia Novac. Interesantă este reproducerea unui articol al lui T. Arghrzi, „Poetul G. Tutoveanu”, o evocare a poetului bârlădean. Petrea Iosub semnează un eseu „Socrate sau întemeierea raţionalismului” iar Ilinca Novac articolul „Cultivarea limbii române”. Numărul 8 din 1980 este din nou dedicat literaturii. Semnează C. Clisu, Ion Iancu Lefter, Horia Graur (Novac), G. Irava, Mihai Sultana Vicol, Ion Enache, Petruţa Vadim (Chiriac), poezie, iar Th. Codreanu „Marin Preda sau „Oglinda ăntoarsă”. Mai bogat în conţinut este numărul 9-10 din 1981-1982, având ca redactor responsabil pe acelaşi Gruia Novac. Poezie semnează de data aceasta C. D. Zeletin, V. Niţă, Ion Iancu Lefter, Lucian Vasiliu, Ion Zamfirescu, Vasilian Doboş, Doina Teodorescu, G. Irava, Magda Năstase, N. Pandelaş, Mircea Ipate, Ioan Baban, Cezar Stegaru etc. Gruia Novac semnează un studiu „Teatrul şi publicul”. În starea aceasta revista a apărut până la sfârşitul anului 1993. Începând cu 1 ianuarie, 1994, revista îşi schimbă numele în „Academia bârlădeană” Referinţe bibliografice: Mai multe numere din revista „Şcoala bârlădeană” dintre anii 1969-1993.

ŞEICARU, Pamfil, scriitor, istoric literar, pamfletar, ziarist. S-a născut la 6/18 aprilie, 1894 la Berceni, jud. Buzău din părinţii Haralambie Popescu şi Ana, fiica unui negustor din Macedonia. Viitorul ziarist face primele trei clase la Ploieşti iar ultima clasă primară şi cursul inferior al liceului (gimnaziul) le urmează la Tecuci, fiind acolo coleg cu viitorul scriitor Ion Dongorozi. La Tecuci începe să colaboreze la revista „Freamătul” unde, pe lângă încercările literare şi articole, publică şi două piese de teatru, „Pe nemâncate” şi „De ce ne căsătorim?” Din această vreme datează şi numele său de ziarist şi scriitor, Pamfil-Popescu 399

- Şeicaru. Cursurile secundare superioare la urmează la Liceul „Gh. R. Codreanu” din Bârlad, unde se mutase şi sediul revistei „Freamătul”, condusă de G. Tutoveanu. Pamfil Şeicaru a fost cooptat în colectivul de redacţie şi publica, la numai 18 ani, cronici literare despre scrieri din literatura română şi străină. Purta corespondenţă cu diferiţi scriitori colaboratori la „Freamătul”. Citea cu nesaţ operele lui Lecomte de Lislle, Sully Prudhomme, Mistral, Verlaine, Rimmbaud etc. A legat prietenii şi a participat la şedinţele Academiei bârlădene, precum şi ale cenaclului ei. Colabora în acelaşi timp la „Junimea literară” din Cernăuţi, „Versuri şi proză”, din Iaşi, „Ramuri”. Bârladul îi păstrează lui Pamfil Şeicaru o caldă amintire, deseori ziaristul şi pamfletarul vorbea cu nostalgie despre anii petrecuţi la Bârlad. În 1914 a terminat liceul şi s-a înscris la Fac. de Drept a Universităţii din Bucureşti şi a devenit licenţiat după război. În timpul ocupaţiei germane a stat în Bucureşti şi s-a opus cu îndârjire în faţa cotropitorului. Gestul a fost apreciat de N. Iorga. În 1916 era redactorul revistei ieşene „Versuri şi proză”. A publicat în paginile ei cronici literare şi articole în care se manifestă împotriva antisemiţilor. A fost mobilizat cu gradul de sublocotenent al Regimentului Mehedinţi şi a luat parte la luptele de la Valea Cernei, Orşova, Ciorogârla, Mărăşeşti, Soveja etc, dând dovadă de un curaj neobişnuit. Se spune că a capturat sute de prizonieri şi arme sau muniţii. A fost decorat cu „Ordinul Mihai Viteazul”, clasa a II-a, iar generalul Bertholet l-a decorat cu „La croix de guerre”. În aprilie, 1918, după lăsarea la vatră, împreună cu Demostene Botez, Ion Vinea şi alţii a scos la Iaşi ziarul „Arena” în paginile căruia îşi pune în valoare adevărata lui vocaţie, cea de comentator politic. Tot acum colaborează şi la alte publicaţii, „Depeşa” şi „Chemarea”. Împreună cu Cezar Petrescu scoate gazeta „Hiena”, şi colaborează la „Dimineaţa” şi

„Adevărul”. „Hiena” era o publicaţie politicoliterară. A apărut la Cernăuţi până în 1924; în paginile ei se întreţinea o vie polemică în disputa cu alte publicaţii interbalice. Au colaborat la ea scriitori de prestigiu: Cezar Petrescu, Al. O. Teodoreanu, D. Botez, Ionel Teodoreanu, T. Arghezi, L. Blaga, Perpessicius, V. I. Popa, G. Galaction, N. Iorga, I. Minulescu, I. Pillat, Al. Davila, N. Davidescu, I. Barbu etc. În publicistica vremii, P. Şeicaru este socotit „micul despot înnăscut”, „om supărător”. (1) În noiembrie 1919, Şeicaru a plecat la Bucureşti, ziarist la „Ţara nouă”, organ al Partidului Ţărănesc. În capitală se împrieteneşte cu L. Blaga, N. Crainic, Nae Ionescu şi alţii. Un timp a colaborat la „Neamul românesc” al lui N. Iorga, iar în 1921 a luat fiinţă la Cluj, „Gândirea”, revistă la care P. Şaicaru s-a aflat în comitetul de direcţie. În 1925 este alături de N. Crainic, Cezar Petrescu, Gib Mihăiescu şi alţii la apariţia ziarului „Cuvântul”, una din cele mai prestigioase publicaţii din epocă. În „Gândirea, P. Şeicaru a publicat şi cronici literare, eseuri, recenzii, interviuri, pamflete etc, devenind unul din cei mai mari ziarişti români. A publicat articole omagiale despre M. Sadoveanu, N. Iorga, Demostene Botez, Cezar Petrescu etc. Se declară antisimbolist (deşi simbolismul nu mai exista), dar atitudinea sa era o reacţie la trecerea revistei „Flacăra” sub conducerea lui Ion Minulescu. De altefel, literar vorbind, P. Şeicaru este un antimodernist, idee gândiristă, nerespectată de colaboratorii ei. Ziaristul însă nu este un analist sau comentator literar de profunzime, dar consideră că literatura bună e dincolo de tendinţele moderniste şi avea mare dreptate. Promovează, ca şi N. Crainic, ideea „culturalismului etnic”, condamnând pe „europenişti”. Atacă pe aceste fronturi, dar nu este scutit de atacurile altora faţă de ideile sale, considerate false, după cum afirmă P. Comarnescu: „obârşia română, unitatea etnică şi stăruinţa neamului nostru în Dacia traiană şi până azi... sunt sfârtecate groaznic” de P. Şeicaru într-un articol din „Gândirea”. (2) Dar între Pamfil Şeicaru şi Nichifor Crainic s-a iscat un conflict sfârşit cu îndepărtarea răzvrătitului de la „Gândirea” în 1924. Mai târziu ziaristul s-a retras şi din punctul de vedre al colaborărilor. Crainic îl acuza pe Şeicaru de „sămănătorism” („pare a fi ultimul critic 400

sămănătorist”) . (3) Cum era un apropiat al Partidului Ţărănesc, P. Şeicaru a fost ales din partea acestui partid, deputat în 1929. În 1928, scosese cel mai bun ziar al vremii, „Curentul”, unde şi-a pus în valoare vocaţia de ziarist polemist. În 1927, fusese ales preşedinte al Sindicatului ziariştilor. A făcut parte din comisii parlamentare, s-a pronunţat în 1930 împotriva urcării pe tron a lui Carol al II-lea, a ţinut conferinţe. Curios este faptul că mai târziu a devenit un susţinător al controversatului rege. Şi-a continuat activitatea de ziarist, a scris despre lucrarea lui Hitler „Mein Kamf”, oprindu-se mai ales la pasajele în care este vorba despre România, a fost la curent cu urzelile politice criminale, s-a implicat în elaborarea unor legi cu caracter social, a fost alături de „Asociaţia Generală Învăţătorilor din România, în revendicările ei, a cunoscut frământările pliltice europene, a fost alături de Generalul Antonescu, a intrat în dizgraţia legionarilor după rebeliunea din ianuarie, 1941. O asemenea personalitate este un fapt neobisnuit. În amintirea anilor de liceu făcuţi la Bârlad, a „facilitat” în 1942, „susţinerea de către elevii Liceului bârlădean a unui program de coruri la Radiodifuziunea Română dirijat de profesorul Iorgu Sandu. În 1943 a fost invitat la Bârlad la sărbătorirea promoţiei din 1903, cu ocazia împlinirii a 40 de ani de la absolvirea liceului la care au participat şi alte personalităţi. Cum P. Şeicaru era un susţinător al lui Antonescu, Generalul l-a trimis pe ziarist la 10 august 1944 într- o misiune specială la Madrid, să scoată acolo două reviste în care să denunţe încălcarea de către sovietici a clauzei unui eventual armistiţiu. Ziaristul a ajuns cu dificultate în Apus în februarie, 1945. A stat în Spania până în 1974. Acolo a publicat la Editura „Carpaţi” din Madrid mai multe lucrări. În 1974 s-a stabilit în Germania, mai întâi la Munchen, apoi la Dachau. S-a stins din viaţă la 20 octombrie, 1980. În cei 62 de ani de ziaristică, P. Şeicaru a scris peste 6000 de articole şi 25 de cărţi, 5 prefeţe ale altor cărţi. În amnuscrise se găseşte un material deosebit de bogat. A colaborat semnând cu pseudonimele: P.S. , P. Arcaşu, Scar, Pamfil-Popescu Şeicaru, Şaru, la următoarele publicaţii: „Adevărul”, „Curentul”, „Almanahul ziarului Curentul”, „Arena”, „Calendarul nostru”, „Freamătul” (Bârlad),

„Curentul literar”, „Ora”, „Clipa”, „Hiena”, „Junimea literară”, „Evenimentul zilei”, „Facla românească”, „Ramuri”, „Gândirea”, „Neamul românesc”, „Tribuna”, „Versuri şi proză”, „Dimineaţa”, „Bucovina”, „Calendarul nostru”, „Depeşa” etc. În cărţile scrise în exil a făcut o radiografie amănunţită a vieţii politice româneşti dintre cele două războaie, ideile sale cunoscând o radicală revizuire faţă responsabilii politicii româneşti şi pe drept cuvânt. OPERA: (selectiv), „Principii de politică naţională”, 1919; „Prefaţă la vol. lui N. Crainic, „Cântece patriotice”, 1925; „Imagini şi cugetări duminicale”, 1930; „Prefaţă la vol. lui Al. Antemirescu, „Păpuşică, păpuşică”, f.a. ; „Prefaţă la D. Murăraşu, „Istoria literaturii române”, 2 vol. Madrid, 1954; „N. D. Cocea, „Parodia lui Dorian Gray, 1955; „A. C. Cuza, „Un junimist antisemit”, 1956; „Constantin Stere – Un singuratic”, 1956; N. Iorga, „Almanahul pribegilor români”, 1957; „T. Arghezi, Tejgheaua cuvintelor”, 1958; Volumele apărute după 1944 au fost tipărite la Madrid. A mai scris 14 volume de studii politice şi istorice. Referinţe critice: Gh. Adamescu, în „Contribuţiune la bibliografia românească”, fascicola III, 1928, p. 479; M. Dragomirescu, în „Falanga”, 1 febr. , 1928; P. Comarnescu, în „Acţiune şi reacţiune”, 1929; Lucian Predescu, „Enciclopedia...”, p. 772; „G. Ursu, în „Tecuciul literar”, Bârlad, 1943; „I. Hangiu, „Presa literară...”, vol. II, 1972; N. Iorga, „O viaţă de om aşa cum a fost”, 1972; I. Rotaru, „O istorie...”, vol. II, 1972; E. Lovinescu, Istoria lit...”, vol. I, 1973; M. Straje, „Dicţionar de pseudonime”, 1973; Ov. S. Crohmălniceanu, „Literatura...”, vol. II, 1974; D. Micu, „Gândirea şi gândirismul”, 1975; Iorgu Iordan, „Memorii”, vol. II, 1977; M. Eliade, „Memorii”, vol. II, 1991; N. Crainic, „Zile albe, zile negre”, 1991; Camil Petrescu, „Note zilnice”, 1975; I. Hangiu, „Dicţionar...”, 1987; N. Mitulescu, „Academia bârlădeană...” în „Păreri tutovene”, sept. 1996; V. Bârna, în „România literară”, ian. , 1997; Serghei Coloşenco, „Pamfil Şeicaru, „Epistolar, Scrisori din exil...” 1968-1978, text stabilit de..., 2001. Note: 1, 2, 3. Tr. Nicola, op. cit. p. 306-307

ŞOITU, D, D, publicist. S-a născut la Vutcani jud. Vaslui în 1928 şi a murit în 1994. Autorii „Istoriei Huşilor” oferă foarte puţine date biografice şi nu indică nici sursele de documentare. Nu se ştie cauza. Se ştie că a fost profesor (nu se ştie pe ce meleaguri) şi a fost preocupat de istoria şi cultura oraşului (care?). De asemene este autorul unor studii de istorie 401

literară (?), corespondenţă, metodică etc. Este coautor al „Monografiei Liceului „Vasile Alecsandri” din Galaţi. A colaborat la revista „Pagini dunărene”. A fost absolvent al Liceului „Cuza-Vodă” din Huşi. A scris un studiu despre poetul huşean, Constantin Asiminei.

problema cea mai importantă în acest domeniul este cea a reflexivităţii limbajului. Autorul nu uită că în comunicare este implicat „eul”: „Adesea cred că ceea ce se întâmplă – chiar şi acum, când toată lumea vorbeşte şi nimeni nu ascultă – nu este altceva decât o altă faţă a unei formule de generalizare a indiferenţei” („Generalizarea indiferenţei”). Un aspect al comunicării este cel al dedublării: „Diversele modalităţi de dedublare, de simulare apăreau şi în funcţie de personalitatea celui căruia i se cerea să scrie ori să vorbească”. („Valoarea cuvântului rostit”) Se ştie însă că, în multe împrejurări, disimularea este şi o armă de apărarea, ca şi tăcerea. Nu există comunicare absolută, mai mult, ea este deseori viaciată de foarte multe cauze. Dar nu e mai puţin adevărat e un adevăr incontestabil: suntem oameni pentru că avem capacitatea de comunicare. Şi ca să-l citez din nou pe Laurenţiu Şiotu, adaug: „Exist pentru că ei sunt”, că tot ce a urmat datorez altora.”

OPERA: „Constantin Asiminei sau fascinaţia poeziei erotice” (cf. „Din lumina unui veac”) ? Bibliografie de referinţă: „Istoria Huşilor”, 1995, p. 294.

ŞOITU, Laurenţiu, eseist, publicist, autor de cărţi cu caracter ontologic, psihologic şi memorialistic. S-a născut la Şuletea în anul 1945. A urmat studii elementare în localitatea natală şi secundare la Liceul „Mihai Eminescu” din cadrul Grupului Şcolar Bârlad, absolvent fiind din anul 1964. A fost coleg cu criticul şi istoricul literar Theodor Codreanu şi s-a bucurat de asistenţa unor profesori de excepţie ca Hari Zuperman şi Constantin Parfene. A urmat apoi studii superioare la Fac. de Filosofie a Universităţii din Iaşi. A obţinut doctoratul în Filosofie cu teza: „Retorica audeo-vizuală” sub coordonarea profesorului Petre Botezatu şi academicianului Vasile Pavelcu. S-a integrat în sistemul de învăţământ universitar şi a parcurs toate treptele afirmării didactice. În prezent este profesor la Fac. de Filosofie a Universităţii „Alex. I. Cuza”, titular al primelor cursuri de comunicare din universitate şi coordonator de doctorat în Filosofie – Ştiinţe ale Comunicării. Experienţa de publicist a lui Laurenţiu Şiotu este importantă dacă consemnăm faptul că între anii 1969-1975 a fost redactor la Studioul de Radio Iaşi. Specialist în Ştiinţele Comunicării, a elaborat un număr mare de lucrări în care tratează cu o autoritate ştiinţifică recunoscută elementele fundamentale ale acestei ştiinţe cu un profund caracter cultural dar şi literar în mare măsură. A debutat editorial în 1993 cu volumul „Retorică audeo- vizuală”. În acelaşi an, la Ed. Universităţii a apărut lucrarea „Aspecte educaţionale ale limbajului audeovizual”. A coordonat apoi lucrarea „Comunicare şi educaţie” şi altele. Recent a apărut o lucrare foarte interesantă, „Restul comunicării(lor) sunt eu”. Se dezvoltă în această carte în chipul cel mai original posibil, o adevărată filosofie a comunicării, ştiindu-se că

OPERA: „Retorică audeo-vizuală”, 1993; „Aspecte educaţionale ale limbajului audeo-vozual”, 1993; „Comunicare şi educaţie”, coord. , 1996; „Comunicare şi acţiune”, 1997; „Pedagogia comunicării”, 1997; „Psihologie socială”, 2000; „Philosophy of comunication”, 2001; „Instituţii de educaţie a adulţilor”, 2002; „Comunication in Adult comunication”, 2003; „Restul comunicării(lor) sunt eu”, „Ars Longa”, 2002.

ŞTEFAN CEL MARE, domnitor de talie europeană, umanist. Dacă trebuie să vorbim de umanismul românesc şi să-i croim o istorie, atunci nu putem ignora începuturile lui în Moldova istorică. Ştefan cel Mare este una din personalităţile care legitimează existenţa şi eternitatea poporului român. Ajuns domn al Moldovei la mai puţin de o sută de ani de la întemeierea ei, într-o perioadă istorică zbuciumată, atunci când lumile şi spaţiile se aflau sub semnul incertitudinii, când hotarele se trasau, se lăţeau ori se topeau în funcţie de bătăliile rapide şi distrugătoare, 402

Ştefan, un tânăr plin de energie şi înzestrat cu calităţi morale pe care bunul Dumnezeu nu le dă prea multor muritori, a devenit în scurtă vreme un apărător de prestigiu al unui colţ de lume cu un destin istoric de neinvidiat. Aflată în bătaia vânturilor, unde interesele expansioniste se intersectau, Moldova lui Ştefan cel Mare a devenit, pentru o vreme, un obstacol, o cazemată indestructibilă în calea expansiunii Otomane spre Centrul Europei, unde se destrăma un imperiu (Imperiul German), ca să se înfiripe mai târziu un altul, cu o existenţă îndelungată, Imperiul Austro-Ungar. Răsăritul Europei era încă o nebuloasă din care urma să se închege cea mai neagră galaxie a lumii şi, fără îndoială, cea mai crudă ameninţare la adresa popoarelor din jur de până azi şi, încă nu se ştie pentru câtă vreme de aici încolo. În aceste condiţii, Ştefan, pe lângă geniul lui militar, dovedeşte calităţi diplomatice de excepţie. În momentul în care îşi construieşte proiectele politice de consolidare a domniei şi a statului, ca de altfel în tot timpul domniei sale, el a aplicat tactica de a nu se pune rău cu toată lumea deodată. Pentru el pericolul cel mai de luat în seamă era expansiunea Otomană, reprezentând o ameninţare nu numai pentru Moldova, ci şi pentru statele din jur. Nici

ţării sau jefuiau (tătarii) sunt fulgerătoare şi necruţătoare. El trece duşmanii prin tăişul sabiei fără judecată, de multe ori (cum spune cronicarul), pentru ca acela care se opunea voinţei lui să n-o mai poată face niciodată. Timpul nu aştepta, iar în lumea în care a trăit

răzbeau cei tari şi îndrăzneţi, mai ales când aceste atribute sunt puse în slujba unor ţeluri nobile: apărarea pământului strămoşesc, a credinţei şi a neamului. Ştefan cel Mare a trăit între anii cca 1430-1504 şi a domnit în Moldova între anii 1457-1504. Legăturile lui Ştefan cu Vasluiul sunt statornice, acest târg era capitala Ţării de Jos; domnitorul avea aici o Curte Domnească iar în 1475 de aici a condus celebrul Război de la Podul Înalt, după ce stătuse multă vreme în aceste ţinuturi. Şi legenda a VII-a a lui Ion Neculce din „O samă de cuvinte”, despre Movila lui Burcel, e grăitoare în acest sens, domnul „ieşind în pălimari la curţile domneşti ce era făcute de dânsul”, Ştefan aflându-se atunci „în târgu în Vasluiu.” (1) Când interesele i-o cereau, Ştefan îşi muta capitala la Vaslui, în Ţara de Jos. Ruine ale curţilor domneşti, de el ridicate, se păstrează şi azi. Din perspectivă istorică, Ştefen cel Mare este una din coloanele de susţinere a bolţii care adăposteşte poporul român şi îl apără de vitregiile vremurilor. Dar latura umanistă a domniei lui Ştefan se concretizează în realizările remarcabile în domeniul culturii, până atunci fără repere sigure. Voievodului moldovean ţara îi datorează începutul istoriografiei, pentru ca tot ceea ce s-a făcut să se păstreze peste veacuri. Istoria începe să se

năvălirile şi jafurile tătarilor nu-i dădeau linişte, ori acest lucru se cerea rezolvat cât mai curând posibil. Unui domnitor dintr-o asemenea epocă i se cereau rapiditate în acţiuni, hotărâre fermă în decizii şi chiar o doză de severitate excesivă pentru a tăia definitiv răul. De aceea loviturile date duşmanilor interni (Petru Aron şi alţi pretendenţi la tron) şi celor care călcau hotarele 403

scrie nu numai cu spada, ci şi cu pana diecilor cărăra Ştefan le-ar fi fost dictat paginile „Letopiseţului de când cu voia lui Dumnezeu s-a început Ţara Moldovei” sau ale „Scrisorii către principii creştini” în care se face cunoscută în lume strălucita Victorie de la Vaslui, din 10 ianuarie, 1475. Se ştie că domnitorul a trimis variante ale „Letopiseţului...” în Germania, Polonia şi Rusia unde s-au găsit sub denumirile date de istorici: Cronica moldo-germană, Cronica moldo-polonă şi Cronica moldo- rusă, unde s-a găsit şi cu siguranţă, în alte locuri, unde s-or fi pierdut. Printre izvoarele citate de Grigore Ureche pentru scrierea cronicii sale, se numără şi „Letopiseţul...” lui Ştefan. „Scrisoarea către principii creştini” este considerată de N. Iorga o pagină antologică a literaturii române vechi în limba slavonă. Trebuie să mai adăugăm la aceste manifestri culturale faptul că Mănăstirea Neamţului şi Mănăstirea Putna, deveniseră

centre de cultură şi educaţie pentru cei dornici de cunoaştre. Mănăstirile din Nordul Moldovei sunt azi monumente de cultură arhitectonică de mare însemnătate. Trebuie remarcat stilul arhitectonic moldovenesc, aşa cum trebuie luate în seamă frescele şi picturile, de o rară valoare artistică, a artiştilor populari, vestitul albastru de Voroneţ. Dacă se mai adăugă relaţiile domnitorului cu lumea Renaşterii italiene, e justificată aprecierea că Ştefan trebuie să fie recunoscut ca un prim umanist din spaţiul românesc. De aceea istoriile culturale şi literare trebuie să-l consemneze. Dintr-o istorie a culturii naţionale marele domnitor nu trebuie să lipsească. El e peste tot. OPERA; „Letopiseţul de când cu voia lui Dumnezeu s-a început Ţara Moldovei”, cca, 1497; „Scrisoare către principii creştini”, 1475. Bibliografie de referinţă: selectiv; M. Bărbulescu, „Istoria României”, 1999; I. Minea, „Informaţii româneşti ale cronici lui Dlugosz, 1926; M. Constantinescu, „Istoria României”, 1971; x x x „Călători străini prin Ţările Române”, 1978; Elvira Sorohan, „Cartea cronicelor”, 1986; I. Neculce, „Letopiseţul...” precedat de „O samă de cuvinte”, 1984. Note: 1. Elvira Sorohan, „Cartea cronicilor”, p. 390.

404

T TABAN, Vasile, scriitor, publicist. S-a născut în anul 1899 la Jigoreni, com. Ţibăneşti, jud. Vaslui (azi jud. Iaşi) (comuna lui Petre P. Carp, cunoscut scriitor şi om politic) şi s-a stins din viaţă în 1970. În satul natal a făcut şcoala primară urmată de cursurile Şcolii Normale de băieţi „Ştefan cel Mare” din Vaslui, finalizate însă la Şcoala Normală „Vasile Lupu” din Iaşi. Ar fi absolvit şcoala în anul 1917 (?) şi a făst numit învăţător în satul Ţibăneştii Buhlii, din comuna Băceşti, jud. Vaslui, unde se pare că a funcţionat până la pensionarea sa de prin anii 1960. Despre activitatea lui obşească se ştiu puţine date. A debutat de timpuriu în presa vremii cu nuvele. A colaborat, semnând deseori cu pseudonimul Savile Natba, la „Vitrina literară”, „Opinia”, „Curentul”, „Căminul cultural”, „Orientări”, „Viaţa românească”, „Învăţătorimea vasluiană” etc. Scrisul lui Taban stă sub puternica influenţă a sămănătorismului, deşi această mişcare literară îşi încetase acţiunea încă de prin anii 1910. Taban se află printre animatorii presei vasluiene, colaborator la „Învăţătorimea vasluiană”, fondată în 1935. O bună parte din prozele sale au apărut în publicaţiile din Vaslui. Din păcate, opera acestui scriitor, izolat într-un sat din comuna Băceşti a rămas în manuscrise şi nu se ştie dacă urmaşii mai păstrează vreo filă din aceste pagini. Câteva informaţii despre ea se găsesc în „Urme pe timp”, în capitolul „File din istoricul presei vasluiene” semnat de un alt vitregit de soartă, cu opera pierdută, Vasile Ion Cataramă. Se spune că Vasile Taban a fost o personalitate bântuită de fantasme. A afirmat că romanul „Baltagul”, din 1930, a fost scris de el şi nu de Mihail Sadoveanu. Zvonul a circulat ca o fantezie bolnavă şi ca o curiozitate neobişnuită. Se mai spune că a încurajat pe aspiranţii la gloria literară, dar nu se ştie cum,

şi că volumele de mai jos au apărut în editură proprie. Ce mijloace avea pentru editarea unor cărţi într-un spaţiu în care nu exista nici lumină electrică, e greu de spus. OPERA: „Din tainele noastre”, nuvele. ms. „Plopul din Măgura”, nuvele, 1932; „Sub epitrafir”, roman, 1935; „Între ape” (fragment din romanul „Sub epitrafir” în „Orientări” III, 1-2, ian-febr. , 1934, p. 749-750. Lucian Predescu, Referinţe bibliografice: Enciclopedia...”, p. 586; B. Iordan, „Antologia învăţătorilor în literatură”, Buc. Ed. Cugetarea, f. a. , p. 318-324; „Urme pe timp”, 1970, p. 173; Petru Necula, Mihai Ciobanu, „Dicţionarul, personalităţilor vasluiene”, p. 149: Vasilica Grigoraş, „Fragmente...”, p. 291.

TACU-ZELETIN, Alexandru, poet. S-a născut la 9 iulie, 1931 în comuna Burdusaci, jud. Bacău. După şcoala primară din satul natal a urmat cursurile Liceului „Gh. R. Codreanu” din Bârlad, absolvent din 1948. Studiile universitare începute după absolvirea liceului sunt întrerupte din pricina condamnării sale pe criterii politice între anii 1948-1955. A lucrat apoi ca profesor suplinitor, proiectant, bibliotecar, muncitor, a fost şi şomer, liber profesionist. Din 1973 a condus Cenaclul „Lupta cu inerţia” frecventat de numeroase personalităţi ale arei şi culturii. A colaborat la numeroase publicaţii. OPERA: „Omul interzis”, versuri, 1992; „Flaut Tenebra”, 1996. Referinţe critice: au apărut în „Cronica”, „Dacia literară”, „Opinia”, „Timpul” etc. N. Busuioc, „Scriitori şi publicişti români contemporani – Dicţionar”, 2002, p. 404-405

TALAZ, George, poet. S-a născut la 18 octombrie, 1898 în satul Toporăşti, com. Pungeşti, jud. Vaslui şi s-a stins din viaţă al 2 martie, 1973 la Bucureşti. Provine dintr-o familie numeroară, nouă copii, el fiind unul din cei mijlocii. Tatăl era ţăran sărac, avea doar un hectar de pământ. Viitorul poet a făcut şcoala primară în localitatea natală şi în ultimele trei 405

clase a fost premiant. Absolvent de şcoală primară, a ajuns ucenic la o prăvălie din Pungeşti, dar a fost dat afară pentru că a refuzat să înşele clienţii la cântar. La 14 ani, în 1912, era ucenic la fierăria lui Nae Dumitrescu, din Bucureşti, unde a stat şase luni. S-a angajat apoi la laboratorul „Pasteur”, dar a rămas repede fără slujbă şi era mereu în goană după un loc de muncă. A intrat iar ucenic la o spălătorie şi curăţătorie de lux, „Ana Figa”. În timpul rămas liber citea mult şi vizita expoziţiile capitalei. S-a întors în sat după trei ani, în 1915, dar negăsindu-şi un rost, s-a reîntors în capitală unde a dormit pe cheiul Dâmboviţei şi la „Azilul de noapte”. De mirare este faptul că în acest timp şi-a încercat pana şi a scris versuri. S-a angajat servitor la Liceul „Princepele Carol” din Bucureşti, la recomandarea directorului revistei „Flacăra”, Constantin Banu. La Liceul unde era îngrijitor, l-a cunoscut pe Mihail Dragomirescu care aflase că Talaz scrie versuri. Criticul l-a luat şi l-a adăpostit în propria lui casă şi i-a plătit masa pe care o servea la un birt. În casa marelui critic, Talaz a găsit şi îndrumarea literară, nu numai ajutorul material, de aceea a fost legat de el până la sfârşitul vieţii acestuia. În 1916 a debutat cu poemul „Într-un bordei sărac”. Dar tânărul George Talaz a continuat să aibă mari dificultăţi materiale. Constantin Mille, directorul ziarului „Dimineaţa” i-a oferit o bursă de 40 de lei lunar. L-a ajutat de asemenea G. Coşbuc şi Mihail Popescu cu mijloace materiale. Cărturarii care l-au ajutat, l-au îndemnat să studieze şi să se înscrie astfel la Liceul „Princepele Carol”, unde a şi dat examen în particular pentru clasa I. Fiind un tânăr firav şi slăbuţ fiziceşte, Mihail Dragomirescu l-a timis la ţară în 1916, de unde a fost chemat la Iaşi de către criticul bucureştean, şi încadrat ca cercetaş de război la Ministerul de Interne, refugiat la Iaşi din pricina Războiului. Acolo a funcţionat pe postul de curier militar, apoi ca redactor la ziarul „România” la care colabora şi unde a cunoscut pe M. Sadoveanu, O. Goga, Al. Vlahuţă, Ion Minulescu, B. Delavrancea, Locusteanu şi alţii. În 1918 s-a retrage în satul natal, dar a fost rechemat de M. Dragomirescu, în casa căruia a locuit, luând masa la un cămin bucureştean. A început să audieze cursuri universitare, să participe la şezători studenţeşti, să recite versuri

proprii şi chiar să ţină conferinţe despre rolul artei. în 1920 este primit în Societatea Scriitorilor Români. Talentat la pictură a dat examen la Şcoala de Arte frumoase din Bucureşti, dar s-a retras şi de aici. Împreună cu Virgil Condoiu şi H. Igiroşeanu au creat Academia liberă de desen şi pictură. Din motive de sănătate s-a retras din nou pe locurile natale, la Toporăşti, unde a înfiinţat o Societate culturală, „Rostul omului”, şi a obţinut pentru ea fonduri de la Casa Şcoalelor. Cum avea permis gratuit de circulaţie pe CFR, călătorea de două ori pe lună la Bucureşti. După 1920 şi-a satisfăcut serviciul militar la Regimentul 83 Infanterie, Cluj. Comandantul regimentului îl solicită ca redactor al revistei „Cultura poporului”. La Cluj, George Talaz a colaborat la „Gândirea”, apărută în 1921. Când în 1923 a apărut volumul „Râsul apei”, S.S.R. îi conferă un premiu. În domeniul artelor plastice, unde nu a încetat să se exprime, a organizat la Ateneul Român prima expoziţie de pictură care s-a bucurat de succes. Este exemplară solidaritatea de care s-a bucurat din partea lui M. Dragomirescu. Acesta l-a ajutat să plece la Paris, să viziteze muzee şi să audieze cursuri de artă modernă şi clasică. A revenit la Pungeşti şi a fost dezamăgit că societatea înfiinţară de el se desfiinţase şi cărţile adunate din donaţii se risipiseră. Se îndepărtează de cenaclurile literare şi chiar de publicaţiile literare şi hoinăreşte solitar prin ţară. În 1922 a cunoscut activişti comunişti (Lucreţiu Pătrăşcanu, M. Gh. Bujor etc) şi s-a apropiat de mişcarea comunistă din punct de vedere politic. O şezătoare literară a „generaţiei noi” s-a organizat în 1926, la 22 aprilie la care a participat şi G. Talaz. În 1928 a organizat o expoziţie de pictură soldată şi cu un însemnat succes material, dar cu o parte din bani şi-a ajutat un frate, un fel de activist în „Ajutorul Roşu”, condamnat la închisoare şi eliberat abia la 23 August, 1944. În 1932, G. Talaz a fost administrator al ziarului „Sămânţa”, la recomandarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu. În 1935 a devenit membru al PCR şi a făcut propagandă comunistă la sate. Pentru aceasta a fost arestat împreună cu Lucreţiu Pătrăşcanu, dar eliberat după vreo 20 de zile de detenţie. După eliberarea din închisoare, este urmărit cu mare severitate. În presa vremii s-a vorbit despre acest episod. Izolat de lume, găseşte 406

suport moral din partea viitoarei soţii pe care a cunoscut-o din vremea de când fusese portar la Universitate. A devenit şi ea membră de partid după 1945. După război, viaţa lui G. Talaz nu a devenit mai puţin aventuroasă şi a continuat să fie la fel de grea. A făcut parte din organismele vremii, dar fără funcţii însemnate. Cum viaţa lui fusese zbiciumată peste măsură, în 1951 intră într-o stare de depresie psihică greu de depăşit. Se spune că în timpul retragerii de la sfârşitul războiului, nemţii i-ar fi ars casa de la Toporăşti unde se aflau multe pagini manuscrise. În 1951 i „s-au furat” alte lucrări şi manuscrise. În urma unei polinevrite îşi pierde auzul. Boala de plămâni, contractată în tinereţe datorită traiului în mari lipsuri, se agraveazî şi ea. Un timp a stat într-un sanatoriu la Predeal unde s-a organizat şi o expoziţie cu cele 25 tablouri pictate în acest timp. În 1968 este sărbătorit cu prilejul împlinirii vârstei de 70 de ani. S-a stins din viaţă la 2 martie, 1973, în Bucureşti, unde a fost încinerat. Opera poetică a lui G. Talaz este cuprinsă în volumele de poezii apărute între anii 1920-1968: „Flori de lut”, „Râsul apei”, „Soare”, „Fântâna”, „De vorbă cu fierul de plug”, „Armonii în zori”, „Treptele împlinirii”. În 1968 a apărut un volum antologic intitulat „Poezii”. M. Dragomirescu l-a considerat pe G. Talaz cel mai talentat poet al generaţiei tinere. (1) Aprecierea criticului a stârnit reacţii de negare, dar lirica poetului hoinar este una originală, chiar dacă se apreciază că primele volume sunt autentic simboliste. Este drept că la vremea aceea, poezia românească urca pe culmi nebănuite prin G. Bacovia, L. Blaga, I. Barbu, I. Pillat, dar G. Călinescu este un receptor critic cu mare deschidere spre adevăruri incontestabile. Dacă lirica lui G. Talaz „este cogitativă în aparenţă şi simbolistă în fond, făcându-şi din câteva imagini: „mugurii”, „mlaştina”, „spinul”, „călătorul”, „scorbura”, „frunza”, „malul”, cifruri cu corespondent în universal”, (2) lipsită de imaginaţie, de culoare, de pregnanţa cuvântului, de banalitate, de monotonie” etc... asta ar putea fi un punct de plecare pentru ce urma să fie lirica de mai târziu, când toate acestea nu mai erau calităţi ale lirismului. Un poet ca G. Talaz, cu o viaţă atât de zbuciumată, nu putea practica o lirică senină, dulce, suavă, ci una aspră, rece, de nelinişte („rău de întuneric”, „vâltori”, „cârciumi”...) cu

motivaţii interioare fundamentale. Cuvintele nepoetice prezente în texte au tentă baudelaireană. Şi apoi un poet care toată viaţa a suferit de ftizie şi a sfârşit aşa cum se ştie, nu ar fi putut în nici un fel să practice o lirică senină. De asemenea nu se poate afirma că vom găsi în lirica lui versuri proletcultise, deşi ar fi fost posibil dacă ne gândim la contemporanii lui, ceva mai titraţi. Este semnificativ un citat dintrun studiu al lui Ş. Cioculescu: „G. Talaz nu se înserează în sensibilitatea lirică modernistă. D-sa are totuşi o conformaţie personală, în ciuda ţinutei tradiţionaliste a versului. Peisajul său poetic, fără a fi strălucitor, e de o seriozitate care impune. Seva de omenie, de care s-a înţărcat poezia mai nouă, circulă cu oarecare putere în versurile sale. Autorul e în stăpânirea unei sensibilităţi native, de plebeu şi de autodidact, cu rădăcini în omenesc şi cu priviri asupra destinului uman în cosmos”. (3) OPERA: „Flori de lut”, versuri, 1920; „Râsul apei”, 1923; „Soare”, 1926; „Fântâna”, 1937; „De vorbă cu fierul de plug”, versuri, 1949; „Armonii în zori”, 1961; „Treptele împlinirii”, 1967; „Poezii”, 1968. Referinţe critice: x x x în „Viaţa nouă”, 9-10, 1920; Ş. Cioculescu, î, „Facla literară”, 8, 1923; C. Şăineanu, în „Adevărul”, 19 mai, 1926; E. Lovinescu, „Istoria...” III, 1937; G. Călinescu, „Istoria...”, 1941; Ş. Cioculescu, „Aspecte literare contemporane”, 1972, p. 164-166; I. Budescu, în „România literară”, 41, 1967; M. N. Rusu, idem, 10, 1973 etc. Note: 1. DSR, p. 499; 2. G. Călinescu, „Istoria... compendiu”, 1968, 284; 3. Ş. Cioculescu, op. cit. p. 164.

TAMAŞ, Cristina, prozatoare. S-a născut la Huşi. Datele biografice elementare lipsesc. Se ştie că este absolventă a Liceului „Cuza-Vodă”, că prin căsătorie s-a stabilit la Constanţa, fără a se preciza ocupaţia. A scris proză de mare întindere, romane, două dintre ele, cunoscute probabil de unii autori ai „Istoriei Huşilor” sunt notate la bibilografie. E posibil să le fi cunoscut cineva, dar despre conţinutul lor nu se spune nimic. Editate după 1990, este totuşi o noutate. OPERA: „Străinul de pe plajă”, roman, 1994; „Amurguri”, roman, 1994. Referinţe bibliografice: „Istoria Huşilor”, editată de un colectiv coordonat de Th. Codreanu, 1995, p. 304.

407

Referinţe critice: I. Al. Brătescu-Voineşti, prefaţă la... 1943; Lucian Predescu, „Enciclopedia...”, p. 837; M. Straje, „Dicţionar de pseudonime”, 1973, p. 709; Ovidiu Bârlea, „Istoria folcloristicii româneşti”, p. 551-552; I. Datcu, „Dicţionarul etnologilor români”, 1998, p. 249. Note: 1, 2, I. Datcu, op. cit, p. 249)

TĂZLĂUANU-HUŞI, Gheorghe, folclorist. S-a născut la 30 oct. 1904 în localitatea Părâncea, jud. Bacău. Nu se cunoaşte data şi locul morţii sale (probabil în 1978 la Bucureşti). A urmat studii întrerupte (date confuze) Se spune în sursele de informare că avea 8 clase fără bacalaureat, că a fost licenţiat în ştiinţe de Stat (?) (Iordan Datcu). A fost funcţionar la Curtea de Casaţie şi la Spitalul Brâncovenesc din capitală. A mai fost şi şef de cabinet la Ministerul de Interne. A colaborat la „Conştiinţa română”, „Cuvântul Iaşului”, „Naţionalistul”, „Ora”, „Ora 8”, „România liberă”, „Veghea” etc semnând şi cu pseudonimul Aghiuţă de la Siret. Tăzlăuanu s-a considerat un modest culegător de folclor. Intenţia sa a fost să ofere o mare surpriză, o culegere monumentală de folclor pe care a numit-o „Comoara neamului” în 10 volume. Structura culegerii era complexă, dar specialiştii consideră că ordonarea materialului e în suferinţă: I, „Legende, balade şi cântece haiduceşti”; II, „Doine şi cântece de lume”; III, „Cântece de dragoste, cântece de duh, cântece de cătănie”; IV, „Strigături satirice, strigături didactice”; V, Îndemnuri satirice, îndemnuri de dragoste; VI, „Colinde, pluguşoare, sorcove, conocării”; VII, „Jocuri pentru copii, ghicitori”; VIII, Descântece”; IX, „Proverbe şi zicători, idiotisme şi locuţiuni”; „X, „Snoave şi basme”. Întreagă, „Comoara neamului” avea aproape trei mii de pagini. Se apreciază tot de către specialişti că autorul nu a indicat sursele textelor, motivând că în felul cum a procedat a facilitat lectura. Ovidiu Bârlea afirmă că Tăzlăuanu nu putea aduna atâta material şi a conchis că „a cumpărat de la fiica lui N. Păsculescu (acesta i-a fost profesor) de la Huşi colecţia acestuia, în mare parte inedită.” I s-a mai reproşat că a „luat şi materiale culese de echipele studenţeşti” îndrumate de Institutul Social Român. Se pare că a „împrumutat” şi din alte colecţii, cu uşoare modificări „spre a nu trezi bănuieli”. (1) Imensa colecţie a fost prefaţată de I. Al. BrătescuVoineşti care nu a cunoscut manuscrisele şi l-a prezentat pe autor de o excepţionalp valoare, cu dreptul „de a se mândri cu suprema investitură de mare poet român”. (2)

TECLICI, Valentina, scriitoare, ziaristă. S-a născut la 21 ianuarie, 1952 în localitatea Dolheşti, jud. Iaşi, unde a făcut şi primii ani de şcoală. Studiile secundare le-a urmat la Liceul „M. Kogălniceanu” din Huşi, iar studiile superioare la Fac. de Filosofie a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi. După un stagiu de studii postuniversitare, în 1999 a susţinut examenul de doctorat la Fac. de Sociologie-PsihologiePedagogie a Universităţii din Bucureşti cu o teză de mare actualitate: „Copiii străzii, diagnoză şi strategii de combatere”. Este apreciat faptul că se prezintă în premieră pe ţară o asemenea lucrare, cu una din problemele acute ale lumii copiilor din România. Coordonatorul lucrării a fost prof. dr. Cătălin Zamfir de la aceeaşi facultate. De la absolvirea facultăţii şi până în 1992 a funcţionat ca profesoară la şcoli din judeţele Vaslui şi Galaţi. A fost bibliotecar principal la Biblioteca din Galaţi şi redactor de carte la PortoFranco. Din 1993 locuieşte în Bucureşti ca redactor la săptămânalul „Expres”. Este în acelaşi timp redactor la revista „Femeia”. Colaborează la diverse publicaţii: „Capital”, „Azi”, „Tinerimea” etc. Din 1997 este redactor la Ed. „Oscar Print”. Între anii 1996-1998 a făcut specializare în Cehia în domeniul „Comportamentului în problemele copiilor străzii” dar şi în Germania, Franţa şi România. Studiul a fost selectat şi pus la o librărie pe internet În perioada 1995-2001 a coordonat activităţile de la asociaţiile „Adolescentul”, „Casa deschisă” şi Fundaţia „SOS Copilăria”, sau proiecte de servicii sociale şi mediatizare a problemelor sociale. A debutat cu poezie în timpul studiilor liceale, colaborând şi fiind redactor la revista şcolară „Năzuinţa” de la Liceul „M. Kogălniceanu” din Huşi. În 1968 i-au apărut primele poezii şi în revista „Zorile” a Liceului „Cuza-Vodă” din acelaşi oraş. A colaborat apoi la „Amfiteatru” (1971),

OPERA: „Comoara neamului” în 10 volume, 1943.

408

„România literară”, „Cronica”, „Luceafărul”, „Pagini dunărene”, „Vremea nouă”, „Viaţa liberă” etc. În urma participării la concursurile literare şcolare şi studenţeşti a fost distinsă cu premii, mai cu seamă la festivalurile pentru copii şi tineret. Ca de obicei, cum se întâmpla la vremea aceea, a fost prezentă în antologii cu versuri şi scenete: „Treptele luminii”, Iaşi, 1970; „Confesiuni”, Vaslui, 1970; „Zboruri”, Iaşi, 1971; „Daruri pentru cei mici”, Galaţi. 1976, „Făt-Frumos şi spicul de aur”, Bucureşti, 1987; „Şoimii patriei pe scenă”, Bucureşti, 1988; „Culegere de texte literare pentru copii”,

învăţător şi s-a stins la Bucureşti la 23 martie, 1969. A frecventat cursurile Şcolii primare nr. 1 din Piteşti, unde a funcţionat şi tatăl său, având coleg pe celebrul cântăreţ de mai târziu, Zavaidoc. În 1910 a început studiile secundare la Piteşti, dar ultimele 2 clase le-a facut la Liceul „Gh. R. Codreanu”, la Bârlad, unde se refugiase familia datorită războiului. Ca să se poată întreţine, a fost nevoit să dea meditaţii. Viaţa la Bârlad era cumplită în timpul războiului, lipsurile materiale erau groaznice. În oraşul moldovean însă a cunoscut literaţi de seamă: Al. Vlahuţă, V. Voiculescu, G. Tutoveanu sunt doar câţiva. TeodorescuBranişte este atras de literatură de la o vârstă fragedă. La 16 ani a debutat în „Rampa” cu o cronică literară, semnată cu pseudonimul Andrei Branişte. A colaborat apoi la „Ziarul meu”, „Solia”, „Gazeta” etc. Cât timp a stat la Bârlad a colaborat şi la reviste ieşene. În 1918 s-a întors la Piteşti unde şi-a susţinut bacalaureatul, după care s-a înscris la Fac. de Drept a Universităţii din Bucureşti, unde, din nou, ca să se poată întreţine, şi a luat un serviciu; era ajutor de secretar la decanatul Fac. de Ştiinţe de la aceeaşi universitate. În timpul studenţiei a colaborat la „Rampa”, „Dimineaţa”, „Adevărul” şi „Chemarea”. La cea din urmă a fost şi redactor. Bucureştiul de după război era bântuit de corupţie, trafic de influenţă şi dezmăţ, speculă întreţinută şi de partidele politice (ca şi azi). A colaborat cu articole de stânga în presa vremii: „Izbânda”, „Avântul liber”, apoi la „Adevărul”, „Dimineaţa” şi „Aurora”. A fost redactor al Editurii „Cultura naţională”, condusă de V. Pârvan (19211926). A scos seria a treia a „Ziarului „Cuvântul liber”, cu activitate de stânga, atacat de presa de dreapta. La acest ziar au colaborat însă nume sonore ale literaturii şi culturii vremii. În 1936 ziarul a fost suprimat. Teodorescu-Branişte a intrat în conducerea ziarelor „Adevărul” şi „Dimineaţa”, conduse de M. Sadoveanu. A făcut parte din conducerea P.N.Ţ. şi a activat în cadrul „Frontului Popular

Bucureşti, 1994; „Antologie de poezie pentru copii”, Bucureşti, 1995. A dramatizat „Moş Teacă” de Anton Bacalbaşa, piesă jucată la Teatrul „Maria Filoti” din Brăila în stagiunea 1985-1986. Literatura autoarei are, cum se vede, un pronunţat caracter spectacular, sau ceea ce numim literatura ca spectacol. În colaborare cu Avram Tudosie de la Huşi a publicat volumul „Podgorii şi vinuri din judeţul Vaslui, altădată şi acum”, apărut la Iaşi în 1974,. OPERA: „Treptele luminii”, în colab. 1970; „Confesiuni”, idem, Vaslui, 1970; „Zboruri”, ibidem, Iaşi, 1971; „Podgorii şi vinuri...”, ibidem, 1974; „Făt-Frumos şi spicul de aur”, 1994; „Antologie de poezie pentru copii”, Buc. 1995. „ Jocurile verii”, 2001 etc. Bibliografie de referinţă: Vasilica Grigoraş, „Fragmente...” p. 295.

TEODORESCU-BRANIŞTE,Tudor, scriitor, ziarist, publicist, memorialist. S-a născut la 12/ 25 aprilie, 1899 la Piteşti, ca fiu al unui 409

Antifascist”. A fost marcat de evenimentele dramatice din anii 1939-1940, când s-a accentuat criza politică şi se apropia dictatura fascistă. După 1944 a revenit în presa democratică şi a colaborat la publicaţii politice dar şi la presa literară. În 1967 a făcut o călătorie în Franţa unde s-a întâlnit cu intelectuali români din diaspora. TeodorescuBranişte a colaborat la un număr mare de publicaţii de-a lungul anilor, pe lângă cele numite mai sus, mai sunt: „Astra”, „Contimporanul”, „Gazeta literară”, „Cronica” „Contemporanul”, „Gândirea”, „Ramuri”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „Scânteia”, „Tribuna”, „Viaţa românească” etc. Publicistul Teodorescu-Braniste este dublat de un prozator, autor de proză scurtă şi romane reprezentând „o contribuţie la acumularea cantitativă a literaturii micii burghezii şi mediilor mahalalei cărora le este caracteristică promiscuitatea sexuală”. (1) Nu putea lipsi din proza sa „stilul jurnalistic” şi într-o măsură sesizabilă „lipsa de grijă pentru compoziţie”, aşa cum se poate descoperi o tendinţă spre „senzaţionalul de factură comercială”. (2) „Prinţul”, roman publicat în 1944 are ca erou un ultim descendent al unei familiii boiereşti, reîntors în ţară din Franţa, după 40 de ani. În finalul cărţii se sinucide. Se întâlnesc în proza lui Teodorescu-Branişte şi alte aspecte: rememorări ale unor fapte şi întâmnplări, descrieri ale lumii de provincie, prezentarea unei lumi depăşite de istorie, „descompunerea lentă şi iremediabilă a acestei lumi”. (3) Romanul „Primăvara vin apele mari” din 1960 este o cronică panoramică a răscoalelor ţărăneşti din anii 1888-1907, cu motive tradiţionale. Se observă aceleaşi „disfuncţii” stilistice din prozele anterioare. Volumele „Oameni simpli”, din 1923, „Oameni şi paiaţe”, din 1967, sunt culegeri de eseuri şi articole publicate de-a lungul timpului în nesfârşitul şir de publicaţii la care a colaborat. A

realizat şi traduceri din autori francezi şi alţii: B. Constant, Leopold Stera, Andre Maurois. Teodorescu-Branişte a fost un prozator prolific pentru frământata sa epocă. OPERA: „Suflet de femeie”, nuvele şi schiţe, 1920; „Şovăiri”, 1921; „Oameni simpli”, 1923; „Leon Gambeta şi viaţa lui”, 1926; „Ochiul de nichel”, nuvele, 1927; „Fundătura cimitirului Nr. 13”, roman, 1932; „Democraţia pe înţelesul tuturor”, articole, 1936; „Doctrina bâtei”, articole, 1936; „Oameni de ieri”, 1938; „Prinţul”, roman, 1944; „Scandal”, roman, 1945; „Primăvara vin apele mari”, roman, 1960; „Oameni şi paiaţe”, 1967; „Scara vieţii”, roman, 1976 etc. Referinţe critice: T.Z. , în „Viaţa românească”, 9, 1920; N. N. Vasilescu, în „Ţara de jos”, 15 nov. , 1924; L. Predescu, „Enciclopedia...”, p. 843; x x x „Dicţionar enciclopedic român”, vol. IV, 1966, p. 639; I. Hangiu, „Presa lit....”, vol. II, 1968; M. Popa, „Dicţionarul...”, 1977, p. 563; Ion Rotaru, „O istorie...”, vol. III, p. 374; E. Lovinescu, „Istoria...”, vol. I, 1973; Matei Călinescu, în „Scânteia”, 3 febr. , 1961; D. Botez, în „Viaţa românească”, 4 aprilie, 1969; M. Straje, „Dicţionar de pseudonime”, 1973; V. Streinu, „Pagini de critică literară”, vol. III, 1974; D. Micu, „Gândirea şi gândirismul”, 1975; „Dicţionar de literatură română. Scriitori. Reviste, curente”, 1979; „Dicţionar cronologic. Literatură română”, 1979; I. Hangiu, „Dicţionar al presei literare româneşti”, 1987 etc. Note: 1, 2, 3, Marian Popa, „Dicţionar...”, p. 563564

TEODORESCU-KIRILEANU, Simion Gr. , folclorist, publicist. S-a născut în satul Holda, com. Broşteni, jud. Neamţ în martie 1879 şi s-a stins din viaţă prematur la 17 aprilie, 1926 în localitatea natală. La naşterea lui, mama, fiica preotului Toader Todică, îşi dădea sufletul; tatăl Grigore Chirileanu era vestit pădurar şi vânător de urşi, devenit personajul unui tablou celebru intitulat „Vânătorul de urşi” de Ocav Băncilă, expus la prima expoziţie de pictură a nu mai puţin celebrului pictor de mai târziu. Cei doi fii, Gheorghe şi Simion au fost crescuţi de bunuicul dinspre mamă, preotul Toader Todică, pasionat 410

OPERA: „Zânele”, legende şi credinţe publicate de..., 1898, vol. II; „Ştefan- Vodă cel Mare şi Sfânt, istorisiri şi cântece populare”, 1903; „Amintirile poporului despre Ştefan cel mare”,1904; „CuzaVodă, poezii şi istorisiri pentru popor”, 1899; „Comoara sufletului”, Cântece poporale, 1920; „Poveşti populare cu cuprins moral”, vol. I, 1926; „Regele Carol I, Cântece şi istorisiri din popor” f- a. „Proverbe agricole”. Învăţături pentru plugari, 1923; „Păcală. Întâmplări din viaţa sa”, 1938; „Faptele şi vitejiile lui Ştefan cel Maer şi Sfânt”, 1943 etc. Referinţe critice: L. Predescu, „Enciclopedia...”,p. 843; x x x „Scrisori către Artur Gorovei”, 1970; G.T. Kirileanu, „Corespondenţă”, 1977; „Analele Acad. Române”, XXVII, 1902-1903, p. 523; A. Gh. Lupu, în „Ion Creangă”, 6 iunie, 1909; M. Lupescu, idem, 1913; Ovidiu Papadima, „Literatura populară română”, 1968; Iordan Datcu, S. C. Stroiescu, „Dicţionarul folcloriştilor”, 1979; Georgeta Răduică, N. Răduică, „Calendare şi Almanahuri româneşti”, Dicţionar bibliografic”, 1981; I. Hangiu, „Dicţionarul presei...” etc, etc.

culegător de folclor local, pasiune pe care o va transmite şi nepoţilor. Simion a urmat şcoala primară în satul Holda cu învăţătorul Mihai Lupescu, alt mare pasionat de folclor cu care mai târziu va colabora. A urmat apoi cursurile Şcolii Normale „Vasile Lupu” din Iaşi, unde era în acei ani director Constantin Meissner, viitor membru al Academiei Române. El îi va ajuta pe fraţii Kirileanu să-şi continue studiile secundare în timpul cărora au cules folclor bucovinean, dar şi din satul natal. După absolvirea şcolii Simion a început colaborarea la revista „Şezătoarea” din Fălticeni, scoasă de Artur Gorovei şi Mihai Lupescu (consătean). Cu sprijinul fostului învăţător Mihai Lupescu, a ajuns învăţător la Orfelinatul Agricol „Princepele Ferdinand” din Zorleni, jud. Vaslui (fostul jud. Tutova). A stat la Zorleni şase ani, între 1898-1904 şi a continuat să culeagă folclor de pe o arie mai largă, să desfăşoare activitate didactică şi să întreţină o bogată corespondenţă cu diferiţi folclorişti din Moldova, în special la Bârlad unde era o bogată mişcare literară în jurul unor reviste importante: „Paloda literară” şi „Făt-Frumos”. În tot acest timp a citit mult şi a fost abonat la principalele publicaţii ale vremii. În 1902 s-a îmbolnăvit, dar s-a însănătoşit, cât se putea atunci. Tot în acel an a făcut şi stagiul militar, dar venea des la Bârlad, unde se întâlnea cu Emil Gârleanu, faţă de care a nutrit o sinceră prietenie. Dar sănătatea lui Simion e şubredă. În 1903 s-a îmbolnăvit de ochi şi din această cauză a fost nevoit să părăsească Bârladul, s-a întors în satul natal unde a devenit învăţător. A trăit evenimente nefericite dar şi-a continuat activitatea de folclorist şi colaborator la revista bârlădeană „Ion Creangă”. Pe lângă folclorul oral Simion Kirileanu a colecţionat şi obiecte de artă populară din care a alcătuit o colecţie premiată de Ministerul Instrucţiunii. A participat la primul Război Mondial şi a fost rănit în luptele de la Pietrele Roşii, unde a căzut folcloristul şi scriitorul Nicolae Stoleru. După război a intrat în politică, dar a continuat să colaboreze la revistele folclorice. În 1924 se îmbolnăveşte de un cancer la Gât şi moare doi ani mai târziu, la 17 aprilie, 1926, lăsând în urma lui o familie cu patru copii. După 1930 numele său devine cunoscut în întreaga ţară datorită lucrărilor sale cu caracter folcloric.

TEODORU, Dimitrie A, publicist şi poet. S-a născut la Huşi, jud. Vaslui la 20 octombrie, 1866 şi s-a stins din viaţă într-un tragic accdent de automobil între Huşi şi Stănileşti la 10 decembrie, 1910. Studiile primare şi secundare din urbea natală au fost urmate de cele superioare făcute la Fac. de Filosofie a Universităţii din Iaşi, licenţiat probabil în 1890. A făcut şi studii la Paris în litere, istorie şi geografie. În 1902 era profesor la Liceul „Matei Basarab” din capitală, apoi a fost numit funcţionar superior în Ministerul Instrucţiunii Publice şi Cultelor. În 1904 era inspector al învăţământului, secretar general. În studenţie a publicat articole cu caracter militant în presa socialistă şi a făcut parte din cercul lui Iosif Nădejde. A debutat cu poezie dar şi cu articole în „Contemporanul” şi a colaborat la „Drepturile omului”, „Democraţia socială”, „Arhiva”, „Generaţia nouă”, „Literatură şi ştiinţă”, „Vatra”, „Munca”, „Comoara tinerimii”, Viaţa românească” etc. A fost redactor la „Revista democraţiei române”, publicaţie cu caracter liberal. A semnat şi cu pseudonimele N. Bradu, C. Ramură. Ca publicist şi poet a fost promotorul unei arte angajate, cu mesaj, idee exprimată în paginile revistei „Ştiinţă pentru ştiinţă şi artă pentru artă”. Pasionat cititor, era preocupat de critică, 411

estetică şi filosofie. În critică îl avea model pe C. Dobrogeanu-Gherea şi promova principii ale criticii ştiinţifice legate de determinarea socială a artei. Literatura şi arta trebuie puse în slujba idealurilor colective. Susţine însă şi teza maioresciană a teoriei formelor fără fond. Studiul „Clasificarea genurilor literare” e confuz, ca şi unele articole despre pesimismul eminescian, reluate de la C.D. Gherea. A scris poezie cu caracter satiric, dar rămâne în sfera influenţei eminesciene. A preluat idei şi chiar de tehnică a versificaţiei din „Împărat şi proletar”, „Junii corupţi”, „Scrisori”. Compunerile lui Teodoru sunt greoaie, lipsite de muzicalitate. Poezia sa erotică stă tot sub semnul eminescianismului. A tradus din operel lui E. A. Poe, N. V. Gogol, Guy de Maupassant, J. Richepin, Ch. Dickens şi alţii.

Liceul „M. Kogălniceanu” din Vaslui. A condus revista „Arhiva” de la înfiinţarea ei în 1889, până în 1904, din acel an aceasta trecând sub îndrumarea lui A. D. Xenopol şi a slavistului Gh. Bărbulescu. De fapt revista s-a numit „Arhiva Societăţii literare” şi a apărut neîntrerupt între anii 1889-1940, având colaboratori personalităţi marcante ale culturii naţionale: Gh. Ghibănescu, Iorgu Iordan, Augustin Scriban, Moses Gaster, Al. Philippide, Gr. Scorpan etc. Heiman Tiktin a publicat în „Arhiva” numeroase studii de lingvistică şi filologie, printre ele numărându-se: „Studii de filologie românească”, fragmente din Gramatica românească, etc. „Gramatica românească” a apărut în volum în anul 1893, doi ani mai târziu, fiind publicată ediţia a doua, iar în 1945 a fost reeditată. Este neîndoios una din cele mai importante gramatici ale limbii române după „Gramatica” lui I. H. Rădulescu din 1828, „Gramatica... Elementa lingue daco-romanae sive valahicae”, din 1780 a lui Gh. Şincai şi P. Maior, devenită în 1805 o adevărată gramatică a limbii române. Nu trebuie uitat faptul că gramatica lui Tiktin a constituit timp de jumătate de veac cartea de căpătâi a învăţământului filologic universitar din România. Lucrările lui Tiktin erau repere de bază în bibliografia obligatorie, până în 1945 când a apărut „O gramatică a greşelilor” a lui Iorgu Iordan, devenită în 1954 „Gramatica limbii române”. Dacă adăugăm „Dicţionarul german-român” în 3 volume, 1896-1925, una din cele mai însemnate lucrări cu caracter explicativ din lexicografia românească, avem în faţă adevărata valoare a savantului. În calitate de profesor la Liceul Naţional din Iaşi, Tiktin l-a avut elev pe M. Sadoveanu. Marele scriitor nu l-a uitat şi l-a a evocat în „Anii de ucenicie” din 1944... „În anul ultim al liceului am avut profesor de germană pe H. Tiktin, un om de o bunătate şi o blândeţă pe care le-aş socoti nenormale, dacă n-aş şti că era un rezultat nu atât al naturii, cât al unui complex de inferioritate.”(?) Savantul a locuit în România până în anul 1912, adică 44 de ani. Tiktin a susţinut principiul scrierii fonetice. Pentru merite ştiinţifice deosebite a fost membru de onoare al Academiei Române.

OPERA: „Poeţii contemporanului”; „Psihologia literară şi d-l Ed. Gruberg, în „Contemporanul”, 1889-1890; „D-l Pencioiu şi „Sărmanul Dionis”, în „Contemporanul”, 1890; „Clasificarea genurilor literare”, în „Literatură şi ştiinţă”, 1894; „Ceva despre poeziile lui G. Coşbuc”, în „Arhiva”, 1897; „Volney, poporul şi burghezia”, în „Drepturile omului”, 1888; „E.T.A. Hofman, Vioara din Cremona”, în „Vatra”, 1895; „Majoratul”, idem, 1895; „Olive Schreiner, Fericirea pierdută”, ibidem, 1895.; Maupassant, Zestrea, Paricidul”, ibidem, 1895; „Preumblarea”, ibidem, 1895; V. Korolenco „Bătrânul clopotar”, ibidem, 1895; „ Ch. Dickens, Moartea beţivului”, ibidem, 1895 etc, etc, etc. Referinţe critice: „Scrisori către N. Iorga”, 18911901; C. Mille, „Eminescu, şcoala eminesciană. Pericolele influenţei lui Eminescu. Poeţii eminescieni: Vlahuţă, Cuza, Teodoru”, în „Lupta”, 1887; „Anuar oficial, Ministerul Instrucţiunii şi cultelor”, 1908; G. Diamandy, în „Revista română”, 1910; N. Iorga, „Oameni care au fost...”; Lucian Predescu, „Enciclopedia...” p. 844; M. Straje, „Dicţionar de pseudonime”, p. 718; x x x „Dicţionarul literaturii române... 1900”, p. 848-849 etc, etc.

TIKTIN, Heiman H, lingvist şi publicist. S-a născut la Breslau în anul 1850 în Germania şi s-a stins din viaţă în 1936 la Berlin. După studii în Germania, s-a stabilit la Iaşi în 1868; avea 18 ani când şi-a însuşit primele cunoştinţe de limbă română. A fost profesor de germană la Liceul Naţional din capitala Moldovei iar între anii 1903-1908 a funcţionat în aceeaşi calitate la

OPERA. „Studii de filologie românească”, 1884; „Gramatica română”, 1893, ed. II, 1895; reed. 1945;

412

„Manual elementar de limba română”, 1905; „Dicţionar român – german”, 3 vol. , 1895-1925. Referinţe bibliografice: „Dicţionar enciclopedic”; 1964; „Mic dicţionar enciclopedic” 1978 etc.

epigramele lui îşi pot descopri apucăturile toţi cei care calcă strâmb, dar cum lumea nu se îndreaptă odată cu apariţia unui text satiric şi umoristic, cei care mânuiesc pana pe acest palier continuă să aibă o foarte largă arie de inspiraţie. Cităm câteva perle din creaţia acestui epigramist: „Nu te pune cu nebunul: „Dacă uneori destinul / Face să îl întâlneşti, / Nu te pune cu nebunul / Că poţi să te... molipseşti.”; „Cuplu: „Cum de la lingură-au plecat / Cu planuri mari şi inedite, / Prea iute – cred – au divorţat... / Abia erau pe la... cuţite”. „După un meci cu cântec: Nu că meciu-a fost trucat / M-a cuprins aşa mânia: / Foarte mult m-a revoltat / Cât de proastă-a fost... regia.” (1) Grupaje la fel de consistente se găsesc în „Satana în minijup”, „Ridendo”, „Sechestraţi în umor”, „Corecţii cu zâmbete”: „Suplinitorul navetist: Obosit de-atâta stres / Seara după ce-amurgeşte / Vine-acasă unde-ades / Cineva îl... suplineşte”. (2) „Notă: Acum în ultima instanţă / Realitatea am aflat-o: / Sunt ţări ce intr-n Alianţă, / Şi ţări în care intră... NATO.” (3) Pentru a sublinia contribuţia lui I. Toderaşcu la punerea în valoare a valenţelor umoristice, citatul următor dintr-o prefaţă a volumului „Pe drumul de costişe”, semnat de criticul T. Pracsiu este grăitor: „Ion Toderaşcu a marcat cea mai spectaculoasă ascensiune artistică din ultimii ani în spaţiul umoristic vasluian, argumentând implicit ideea că modestia dublată de muncă şi lecturi este fertilă. Aş remarca diversitatea temelor...” (4)

TODERAŞCU, Ioan, epigramist, poet umorist. S-a născut la 6 decembrie, 1959 în com. Costeşti, jud. Vaslui. Şcoala primară şi gimnazială a fost urmată în comuna natală între anii 1966-1974. A făcut apoi studii secundare la Liceul Industrial Nr. 7 din Iaşi şi o şcoală postliceală pentru ca să se specializeze în tehnologia industriei zahărului. În prezent se pare că este liber profesionist. A debutat în „Vremea nouă” în 1987, apoi a întins aria colaborărilor la „Urzica” şi „Flacăra Iaşului”. Este unul din membrii fondatori al Cenaclului Umoriştilor „Valentin Silvestru” al Casei de Cultură a municipiului Vaslui. I. Toderaşcu este un epigramist de talie naţională pentru că este prezent în foarte multe antologii editate de Uniunea Epigramiştilor din România al cărui membru este. Activează nu numai în cenaclul vasluian ci şi în „Academia liberă „Păstorel”. Este prezent în 56 de antologii, performanţă redutabilă şi demnă de remarcat. Şi pentru ca performanţa să se rotunjească, menţionăm că a primit 47 de premii şi menţiuni la festivalurile de umor şi epigrame: Bucureşti, Bistriţa, Dorohoi, Galaţi, Brăila, Cluj-Napoca, Sibiu, Slatina, Tg. Jiu, Timişoara, Vaslui, Ploieşti, Feteşti, Urziceni etc, etc. A colaborat şi colaborează la publicaţiile locale: „Adevărul”, „Oferta”, „Semnal” (la această publicaţie a fost secretar de redacţie), „Jurnalul de Vaslui”, „Ecoul”, „Epigrama”, „Ecran magazin”, „Cacealmaua”, „Post scriptum”, „Ţeapa”, „Hohote”, „Haz de necaz” etc. Editorial a debutat în 2001 cu volumul „Pe drumul de costişe”, la Ed. Bolta Rece din Iaşi. A apărut cu grupaje consistente în culegerile editate sub patronajul Casei de Cultură Vaslui şi Cenaclul Umoriştilor. Epigramele lui Toderaşcu au o arie foarte largă de teme, de la cele cu caracter moral, la cele cu caracter politic. În

OPERA: „Plecat-am nouă din Vaslui”, în colab. ,1996; „Satana în minijup”, în colab. , 2000; „Ridendo”, idem, 2002; „Sechestraţi în umor”, ibidem, 2004; „Corecţii cu zâmbete”, 2006; „Pe drumul de costişe”, 2001. Referinţe critice: T. Pracsiu, pref. la vol. „Pe drumul de costişe”, 2001

Note: 1. I. Toderaşcu, „Plecat-am...”, p. 225; 2, 3. Idem, „Satana...”, p. 193; 4. T. Pracsiu, „Plecat-am...”, p. 5; TOMA, Pavel, teoretician literar, eseist. S-a născut la 24 mai 1962 la Vaslui, din părinţi locuitori ai satului Bârzeşti, com. Ştefan cel Mare, jud. Vaslui. Copilăria şi adolescenţa şi-a petrecut-o la Bârzeşi, acolo unde a făcut şi cursurile şcolii primare şi gimnaziale între 413

1969-1977. Este absolvent al Liceului de Construcţii Nr.4, azi „Ion Mincu” din Vaslui din anul 1981. După absolvirea liceului a lucrat în diverse locuri de muncă, dar, după revoluţie, din 1992, s-a integrat în sistemul de învăţământ, mai întâi ca profesor suplinitor la Şcoala Generală Todireşti, apoi, profesor calificat şi titular la Liceul „Ion Mincu”. Între timp a făcut studii superioare la Fac. de Litere, secţia română-franceză a Universităţii „Alex. I. Cuza” din Iaşi între anii 1994-1999 obţinând licenţa cu teza: „Funcţia sintactică cu dublă subordonare simultană”. Între anii 2000-2002 face masteratul la aceeaşi facultate şi obţine titlul universitar cu teza „Recuperări biblice”. În 2003 a devenit doctorand în Ştiinţe Filologice Literatură comparată, având în pregăţire dizertaţia cu titlul „Teme biblice în romanul secolului XX”, coordonatorul ştiinţific al lucrării fiind prof. univ. dr. Viorica S. Constantinescu. În 2007 a obţinut titlul de doctor în ştiinţe filologice. Pavel Toma este un profesor distins, cu rezultate remarcebile. În anul şcolar 2001-2002 a susţinut un curs de Literatură Comparată la Fac. de Litere a Universităţii „Alex. I. Cuza”, Iaşi. Conduce un cenaclu literar în liceu, este moderator al unor activităţi cu caracter literar, a participat cu referate la Simpozionul Naţional „Mihai Eminescu” la Botoşani în 2006 etc. A debutat în anul 1980 cu poezie în revista liceului la care era elev. A colaborat şi colaborează la revistele: „Poezia”, în volumul „Studii eminescologice”, „Est” unde au apărut: „Nocturn şi diurn în basmul eminescian (interpretare prozodică)”; „Rugăciune – varietate prozodică în unitate poetică”; „Despre o exegeză eminesciană”; „Dialog nocturn-diurn eminescian”; „Vasile Voiculescu şi morfologia sacrului”. Din studiile enumerate se descoperă un cercetător sagace, aplecat spre teme fundamentale. Editorial a debutat cu volumul „Universalii – Recuperări biblice”, un eseu de literatură comparată. Lectura eseului oferă imaginea unui autor cu o largă arie de cuprindere a universului literar legat de izvoarele biblice. De altfel Hegel

afirma că literatura s-a născut din sacru şi probabil tot în acest univers îşi va încheia ciclul existenţial. Volumul „Dintre sute de catarge” din 2004 pune în evidenţă o altă preocupare a lui Pavel Toma, aceea de cercetare a tehnicii poetice. Eseul aminteşte de preocupările înaintaşilor, printre ei Vladimir Streinu, cu „Versificaţia modernă” din 1965. Pe aceeaşi tematică se clădeşte se pare şi volumul „Mic tratat de prozodie” (teorie şi dicţionar prozodic) aflat în curs de apariţie, în colab. cu prof, univ. dr. Adrian Voica. Tot în curs de apariţie este un eseu despre literatura concentraţionară: „Poezia gratiilor: Radu Gir”, exegeză. În lucru se află şi creaţie literară originală, romanul „Arhitectura golului.” Pavel Toma este un autor cu o viziune foarte largă despre creaţia literară, deschis spre orizonturi necercetate. OPERA; „Recuperări biblice”, 2003; „Dintre sute de catarge”, 2004.

TONITZA, Nicolae, publicist şi pictor. S-a născut la Bârlad la 13 aprilie, 1886 şi a încetat din viaţă la Bucureşti la 27 februarie, 1940. Şcoala primară şi gimnazială a fost urmată în oraşul natal până în 1902, după care a frecventat cursurile Şcolii de BeleArte din Iaşi până în 1907 când a plecat în Germania, la Munchen, la specializare. În 1909 se afla la Paris în atelierul lui E. Amon-Jean. În prima peroadă de creaţie, pictura lui Tonitza se compune din grafică şi caricaturi, desene satirice, în general, protestatare. Desenele au fost publicate în revista „Ilustraţiunea naţională”, „Arta română”, „Iaşul”, „Cuvântul liber”, „Socialismul”, „Avântul”, „Fapta”, „Rampa”, „Luceafărul”, „Izbânda”, „Hiena”, „Universul literar”, „Proletarul”, „Secolul”, „Cuvântul”, „Adevărul” etc. Atitudinea protestatară a pictorului este evidentă, dar ea se sincroniza cu situaţia existentă în epocă şi cu atmosfera dominantă în rândurile celei mai mari părţi a intelectualităţii. Era prezentă în arta multor artişti ai vremii şi în rândurile scriitorilor. Începutul de secol este brăzdat de idei radicale de stânga la un moment 414

TRIBUNA LIBERĂ, publicaţie efemeră cu caracter politic şi literar. A apărut la Bârlad între 15 ianuarie – 15 septembrie 1922 sub conducerea unui comitet. În paginile ei au fost publicate şi producţii literare originale. Colaboratori mai importanţi au fost: G. M. Zamfirescu, Eugen Relgis şi Enric Furtună. Formatul 17/ 24 cm.

dat. În etapa următoare, Tonitza se dedică picturii cromatice, puternic influenţată de arta lui Ştefan Luchian. Se apreciază că arta lui din această perioadă este încărcată de lirism şi „slujită de un schelet compoziţional sobru şi rafinat.” (1) Tonitza şi-a organizat expoziţiile personale în cadrul unei grupări intitulate „Arta română” sau în cadrul „Grupului celor patru”, din 1926, el fiind unul din întemeietori. Se impune ca portretist de excepţie, realizând adevărate capodopere, animate de un profund umanism (după aprecierile lui Gala Galaction). Este în acelaşi timp un observator fin al psihologiei copilului în „Fata pădurarului”, „Fetiţa olandeză”, „Catiuşa lipoveanca” etc. Se întîlnesc în picturile lui Tonitza imagini de interior, unduiri, peisaje dobrogene, încărcate de o atmosferă orientală. Monumentală este pictura de la Mănăstirea Durău. În 1916, ca participant la primul război, Tonitza a fost prizonier la Turtucaia, precum Topârceanu. În anii în care s-a impus ca unul din cei mai de seamă artişti plastici contemporani, el a expus la Veneţia, 1924, la Paris, 1926, la Barcelona, 1929, la Haga, la Bruxelles. A obţinut un Grand Prix. A fost profesor la Academia de Arte Frumoase, iar din 1937 a îndeplinit şi funcţia de rector al acestei instituţii de învăţământ. Dar Tonitza a fost şi un publicist redutabil şi în această calitate are meritul de a fi publicat numeroase cronici plastice. Opera lui este bogată, diversă, încântătoare, caldă, expresivă, în culori optimiste. S-a impus în lumea lui prin talent şi onestitate.

Referinţe bibliografice: I. Hangiu, „Dicţionar al presei literare...”, 1987, p. 409.

TRIBUNA LITERARĂ, publicaţie cu caracter literar şi cultural. A apărut la Huşi în câteva numere de la 15 iunie – la 15 septembrie, 1929. Ca de obicei, şi această revistă este condusă de un comitet. Colaboratorii sunt astăzi nume necunoscute: Petru Gâdei, B. Cernâşanski şi Gh. Podoleanu. Format mic, 12 / 31 cm. Referinţe bibliografice: I. Hangiu, „Dicţionar al presei...”, 1987, p. 409. TRIFAN, Victoria, scriitoare pentru copii. S-a născut la 24 mai, 1939 în com. Gorban, jud. Iaşi. După şcoala primară şi elementară de 7 ani din comuna natală, a făcut studii liceale la Bacău, până în anul 1959. A făcut apoi studii superioare la Fac. de Filologie, devenind profesoară de limba şi litereatura română. A funcţionat în această calitate la mai multe şcoli din judeţ, printre care, Hoceni. În 1968 se transferă, odată cu soţul promovat într-o funcţie administrativă înaltă, la Şcoala Generală Nr. 5 din Vaslui, unde a funcţionat până la pensionare. Nu a desfăşurat activitate publicistică, dar a condus cercuri literare de elevi şi a stimulat creativitatea acestora. A debutat editorial cu volumaşul de proză scurtă „Vis de copil”, cuprinzând câteva povestiri pentru copii. Povestirile sunt inspirate fie din viaţa propriilor copii, fie din cea a nepoţilor, acest fapt oferind o anumită doză de autenticitate. Faptele şi întâmplările narate sunt

OPERA publicisică: „Cronici fanteziste neliterar”, 1927; „Note despre pictură”, 1947; „Scrieri despre artă”, 1962; „Tragicomedia artistului contemporan”, ms. etc. Referinţe critice: selectiv: Gala Galaction, în „Adevărul literar”, 16 ian. , 1921; Emil Isac, idem, 17 iulie, 1922; Petru Comarnescu, în „Rampa”, 9 ian. , 1927; idem, în „Viaţa românească”, 6-7, 1927; ibidem, în „Viaţa românească”, 5-6, 1928; Eugen Ionescu, în în „România literară”, 20 febr. , 1932; Gh. Ursu, Gh. Nedelea, „Antologia scriitorilor bârlădeni”, 1937; „Dicţionar enciclopedic...” 4, 1966, p. 686-687: „Dicţionar enciclopedic...”, 1978, p. 1776; V. Grigoraş, „Fragmente de spiritualitate...”, 2001, p. 289 etc, etc. Note: 1. Dicţionar enciclopedic”, p. 686

415

semnificative şi posibile. Din această cauză sunt atractive şi pline de farmec.

Viticol Huşi. Din nefericire, nici jumătate din ceea ce a fost nu a rămas în picioare... mare păcat şi autorul acestor studii trăieşte cu siguranţă un cumplit sentiment de amărăciune. Dar Avram D. Tudosie este şi un literat pentru că este autorul unor cărţi cu ecou literar, aşa cum alte lucrări au un pronunţat caracter memorialistic. Această operă îl aşază în rândurile scriitorilor şi publiciştilor vasluieni. În 1978, în colaborare cu Ion Alex. Angheluş a scris şi publicat cartea „Ambrozie şi nectar”, cu un ecou remarcabil în rândurile cititorilor huşeni şi nu numai.

OPERA: „Vis de copil”, 2002.

TUDOSIE, Avram D, publicist, memorialist. S-a născut la Cermegeşti, jud. Vâlcea în 1931. A făcut şcoală primară şi gimnazială în localitatea natală şi la Râmnicu-Vâlcea. A urmat studii superiare la Institutul Agronomic din Iaşi, Fac. de Horticultură în care de altefel s-a şi specializat. Specialist în viticultură, A. Tudosie este unul din promotorii extinderii spaţiului viticol în zona Huşilor. A lucrat mulţi ani şi ca profesor, mai întâi la Şcoala Viticolă de la Iveşti – Galaţi şi la Odobeşti. Din 1964 s-a stabilit la Huşi, unde a fost profesor şi directorul adjunct al Liceului Agro-industrial. În această calitate a desfăşurat o bogată activitate ştiinţifică, didactică şi publicistică, impunându-se ca un adevărat „cronicar” al Podgoriei Huşilor precum şi un precursor al unei literaturi de inspiraţie bahică, alături de cunoscutul profesor, poet, critic şi istoric literar, Ion Alex. Angheluş. La acestea se mai adaugă faptul că a fost şi mai este un degustător de vinuri autorizat al României. Mare parte din lucrările lui Avram D. Tudosie sunt de specialitate, se adresează specialiştilor în domeniu sau lucrătorilor din acest sector cu real folos profesional. Printre acestea cităm: „Aspecte din viticultura plaiurilor moldovene”, în colaborare, 1969; „Tehnologia producerii materialului săditor viticol”, teză de doctorat, susţinută în 1971; „Podgorii şi vinuri din judeţul Vaslui”, în colaborare, 1974; „Învăţământ, cercetare, producţie la Liceul Agro-Industrial din Huşi”, 1983. Studiul a fost închinat aniversării a 75 de ani de existenţă a unităţii şcolare; „Viţa de vie, rod al pământului şi al muncii”, 1989; „Via şi vinul”, în colab. , 1998. Aceste lucrări reflectă stadiul înaintat la care ajunsese în acea vreme cultura viţei de vie în zona Huşilor, cu o contribuţie de excepţie a şcolii agricole huşene în frunte cu ing. dr. Avram Tudosie. El este creatorul Muzeului

OPERA: (selectiv) „Monografia podgoriei Huşi”, în colab. , 1968; „Ambrozie şi nectar”, în colaborare ci I. Alex. Angheluş, 1978; „Vinul în înţelepciunea omenirii”, 1980; „Pe dealuri dogorite de podgorii”, în colab. 1982; „Podgoriile româneşti în literatură”, 1985. Vasilica Grigoraş, Referinţe bibliografice: „Fragmente...”, 2001; Th. Codreanu, „Istoria Huşilor”, 1995.

TUTOVEANU, George, poet şi publicist. S-a născut la Bârlad la 10 noiembie, 1872 şi s-a stins din viaţă în acelaşi oraş la 17 august, 1957. Era fiul unui cântăreţ de biserică, pe numele adevărat, Gheorghe Ionescu şi al Catincăi. A învăţat şcoală primară şi gimnazială la Bârlad, dar cursul superior al liceului l-a făcut la Bucureşti. A fost şi el puternic influenţat de activitatea cercurilor socialiste. La Bucureşti a obţinut diploma de institutor şi a funcţionat în această calitate la şcoli din capitală, apoi la Craiova, Focşani şi Fălticeni, unde s-a împrietenit cu M. Sadoveanu. În 1899 se căsătoreşte cu Zoe Marinescu, viitoarea poetă Zoe G. Frasin. În 1903 s-a stabilit definitiv la Bârlad şi a funcţionat în sistemul de învăţământ până la pensionarea din 1933. A fost revizor şcolar în jud. Tutova, profesor şi director al Liceului „Gh. R. Codreanu” şi inspector cultural. În colaborare a publicat mai multe manuale şcolare. A debutat cu versuri în revista 416

bârlădeană „Paloda” şi în „Revista nouă” a lui B. P. Hasdeu. A semnat cu pseudonimele George G. Ionescu, sau G.G.I. Este unul din cei mai statornici cărturari bârlădeni, iniţiator cultural de prestigiu, fără exagerare, sufletul vieţii spirituale al acestui oraş moldovean aproape o jumătate de veac, un adevărat simbol, dacă ne gândim că locuitorii, şi în special intelectualii, îi păstrează o vie amintire. A fost iniţiatorul multor publicaţii, în special cu caracter literar şi cultural: „Făt-Frumos”, 1904, împreună cu Emil Gârleanu, „Florile dalbe”, 1918, împreună cu Vasile Voiculescu şi Tudor Pamfile, „Graiul nostru” în 1915, „Scrisul nostru”, „Moldova”, 1931 etc. A colaborat la numeroase publicaţii din ţară: „Convorbiri literare”, „Cosânzeana”, „Cele trei Crişuri”, „Familia”, „”Junimea literară”, „Însemnări literare”, „Literatura şi arta română”, „Revista idealistă”, „Sămănătorul”, „Tânărul scriitor”, „Viaţa românească” etc. A luat parte la întemeiera unor reviste literare importante ca: „Ion Creangă”, „Miron Costin”, „Revista modernă”. Bârladul îi datorează inceputuri culturale de o deosebită importanţă cum ar fi „Biblioteca publică”, dar mai cu seamă, Societatea literară „Academia bârlădeană” pe care a prezidat-o mulţi ani. „Librăria cooperativă „M. Eminescu” e o altă iniţiativă a lui Tutoveanu. Dacă mai adăugăm că poetul bârlădean este unul din fondatorii Societăţii Scriitorilor Români, tot nu am putea epuiza meritele cărturarului şi poetului. Nu putem vorbi de o adevărată şcoală poetică bârlădeană fără să amintim numele lui G. Tutoveanu. În 1902 a debutat editorial cu volumul „Albastru”, premiat de către Ministerul Instrucţiunii, pe atunci ministru era Spiru Haret, cu diploma „Bene Merenti”. Până în 1938 a mai publicat 7 volume de versuri. În 1942 este sărbătorit cu prilejul împlinirii vârstei de 70 de ani, iar în 1972, cu prilejul centenarului naşterii sale, revista „Păstorul

Tutovei” i-a închinar un număr omagial. Nu se greşeşte dacă se afirmă că personalitatea lui G. Tutoveanu este asemenea a unui aristocrat nu numai pentru cultura bârlădeană, ci şi pentru cea naţională, el reprezentând un model rar de dăruire unui ţel nobil, acela de a vedea în jurul lui înflorind spiritul. Dincolo de aceasta, toată viaţa lui a stat în primul eşalon al intelectualilor sosiţi în Bârlad, fie şi în urma unor evenimente dramatice. Multe din iniţiativele lui sunt de nivel naţional. Dar, în acelaşi timp, el demonstrează o dată în plus că e nefiresc să se considere că numai un centru cultural mare trebuie luat în seamă. Despre localismul creator s-a mai vorbit, dar poate că el ar trebui demonstrat cu argumente pe care le găsim la tot pasul. Cât priveşte opera lui G. Tutoveanu, se confirmă încă odată adevărul incontestabil potrivit căruia orice creator (mai ales de poezie), are două biografii: una interioară pe care o descoperi parţial citind opera, dar rămânând în sfera abisalului şi o alta exterioară, fabricată de critici. Din nefericire pentru ei, criticii îşi fac iluzia că reuşesc să pătrundă în biografia interioară şi în acel moment se nasc aprecieri de cele mai multe ori contradictorii. G. Tutoveanu este un poet remarcabil, răspunzând nu numai pretenţiilor estetice ale epocii sale dar şi celor de mai târziu. În judecata personală e neproductiv să se pornească de la ceea ce au afirmat alţii, cum că poezia lui urmează fidel un program 417

sămănătorist, că a fost puternic influenţat de M. Eminescu, de V. Alecsandri şi G. Coşbuc. Una afirmă în legătura cu acest aspect Ilarie Chendi şi Eugen Lovinescu şi alta, total opusă, afirmă N. Iorga. D. Micu, detaşat de toate acestea găseşte că poetul G. Tutoveanu are un lirism viabil, sincer, versul este dezinvolt. Autorul e o „figură florentină”, de o desăvârşită eleganţă şi distincţie, cu „o ţinută perfect verticală”. (1) După debutul din 1902 cu volumul „Albastru”, poetul a revenit relativ târziu cu următoarea plachetă, în 1913, intitulată „La arme! Luptătorilor pentru ţară” în care este evident că a culivat o lirică patriotică, şi un asemenea demers nu se putea realiza fără a se fi întâlnit cu poezia lui M. Eminescu, V. Alecsandri sau G. Coşbuc. Lirica românească nu se eliberase încă de un asemenea gen de poezie. G. Tutoveanu este într-adevăr un poet tradiţionalist, cum erau mulţi şi se pare că, la vremea aceea, poeţii din tagma aceasta erau mai numeroşi. Moderni erau puţini şi, din păcate, nesemnificativi. Nici azi nu ştim mai multe despre un Ştefan Petică sau Iuliu C. Săvescu, discipoli maceodnskieni, (nici Macedonski nu a fost modernist până la capăt). În virtutea valorificării filonului popular (să nu uităm de extraordinarea mişcare folclorică de la Bârlad şi din ţară), în 1919 a publicat un volum de „Balade” în care poetul cultivă balada eroică în tradiţia eminesciană şi coşbuciană: „Logodna lui Vifor”, „Robul”, „Sutaşul din Căiuţ”. În poezia erotică, Tutoveanu cultivă un lirism

discret şi delicat, „expresia unui clasicism rural, idilic, echilibrat” (2) şi e de observat acest fior în „Trecut”, „Sub cer”, „Amurg”, „Decembrie”. Motivele poetice sunt recurente: zări albasre, plopi etc. În 1938 a publicat un volum de „Sonete”, semn al întoarcerii definitive la valorile clasice. Versificaţia sonetelor este desăvârşită, ca mai târziu la Voiculescu. OPERA: „Albastru”, versuri, 1902; „La arme!”, versuri, 1913; „Balade”, 1919; „Patria”, 1924; „Poezii alese”, 1924; „Tinereţă”, 1924; „Ghedichte Auswahl, In’ s Ubertragen von A. Flochs”, 1934; „Logodnica lui Vifor”, versuri, 1935; „Sonete”, 1938; „Versuri”, (ed. I. Popescu) , 1968; „Poezia română clasică de la Dosoftei la O. Goga”, ed. îngrij. de Al. Piru, I. Şerb, pref. de Al. Piru, vol.III, 1970. Referinţe critice: Ilarie Chendi, „Schite de critică literară”, 1924; Perpesscius, „Repertoriu critic”, 1925; E. Lovinescu, „Istoria literaturii române contemporane”, III, 1927; G. Ursu, „Poetul G. Tutoveanu”, 1928; N. Iorga, „Istoria lit. cont. II”, 1934; G. Ursu, „Istoria literară a Bârladului”, II, 1936; G. Ursu, G. Nedelea, „Antologia scriitorilor bârlădeni”, 1937; Gh. Vrabie, „Bârladul cultural”, 1937; E. Lovinescu, „Ist. lit. rom. cont., 1900-1937, 1937; G. Călinescu, „Istoria...”, 1941; „Păstorul Tutovei”, 8-10, 1942; C. Ciopraga, în „Iaşul literar”, 9, 1957; T. Arghezi, „Lume veche, lume nouă”, 1958; M. Sadoveanu, Opere XVI, 1959; D. Micu, „Istoria literaturii române”, I, 1900-1918, 1964; idem, „Început de secol”; C. Ciopraga, „Literatura...” 1900-1918; T. Vârgolici, „Scriitorii clasici şi armata română”, 1986. Note: 1, 2: DSR, p. 621. (D. Micu)

418

Ţ ŢOPA, Sorana, actriţă, autoare dramatică. S-a născut la 14 februarie, 1898 la Podul Turcului, Tecuci, jud. Vrancea. Şcoala primară a urmat-o în localitatea natală, iar gimnaziul la Bârlad. Cursul superior al liceului a fost urmat la Bucureşti. Studii superioare face la Iaşi, la Conservatorul de Artă Dramatică între anii 1918-1921. A fost remarcată pentru talentul ei de către scriitori ai vremii: M. Sorbul, Ion Petrovici etc. În 1918, M. Sadoveanu, în calitate de director al Teatrului Naţional din Iaşi, a angajat-o ca artistă stagiară. Din 1926 e societară (proprietară) a Teatrului Naţional din Bucureşti. Jocul în „Domnişoara Nastasia”, piesă a lui G. M. Zamfirescu, a fost apreciat şi de E. Lovinescu. A debutat cu texte dramatice relativ târziu, prin 1943 cu piesa „Călătorie în întuneric”. A publicat totuşi sporadic în revistele vremii versuri şi articole. A făcut parte din „Cercul Sburătorul”, condus de E. Lovinescu. După 1949 se retrage din activitatea scenică. În 1943 i se decernase Marele Premiu al Teatrului Naţional din Bucureşti pentru piesa „Călătorie în întuneric”. Opera dramatică a Soranei Ţopa a rămas în manuscrise. Autoarea îşi proiectase o construcţie dramatică amplă în două părţi. Prima era intitulată „Ciclul vieţii” şi trebuia să conţină piesa „Neguţătorii de iluzii” (manuscris din 1929 redactat în urma unei „experienţe spirituale” inedite, trăite cu prilejul unei călătorii în Suedia şi Norvegia), „Călătorie în întuneric”, scrisă în 1930 şi citită în cenaclul Sburătorul, dar publicată şi jucată abia în 1943 şi „Omul ascuns”, scrisă în 1941, dar tipărită în 1947. Cea de a doua parte cuprinde tot o trilogie, rămasă în bună parte în manuscrise

se numeşte Ciclul morţii cu „Apassionata”, (ms. datat 1944), „Vila tăcerii” (ms. din 1946) şi „Adevărata moarte”. Piesa care a atras atenţia exegeţilor este însă „Călătorie în întuneric”, un fel de parabolă pentru starea provocată de viaţa trăită instinctual, ori strivită de daimonul „îngheţat al raţiunii”. Şi unii şi alţii nu sunt altceva decât călători în întuneric. Soluţia? Viaţa trăită într-un echilibru moral, „omul viu”. În piesă se pot distinge ecouri fantastice (savantul Ştefan Nicoară – Faust şi Lenora – Margareta). Autoarea ştie să construiască o structură dramatică, să pună în evidenţă conflicte. Piesele au consistenţă, profunzime. Personajele sunt devorate de aspiraţii înalte; în schimb, dornice, de absolut... trăind într-o epocă în care literatura îşi centrează demersul spre abisal (L. Blaga, Camil Petrescu), ori opera Soranei Ţopa capătă un loc distinct, din păcate, uitat parcă la hotare îndepărtate, poate şi datorită altor înţelegeri. Interesant este faptul că eroii experimentează viaţa, o pun în situaţii limită şi când ratarea e aproape, caută remedii, din nefericire, prea târziu. O ultimă trilogie (ca în teatrul antic) a rămas tot în manuscris şi motivează ideile exprimate în celelalte creaţii dramatice. Prea puţin cunoscută azi, creaţia Soranei Ţopa merită totuşi atenţie. OPERA: „O călătorie în întuneric”, 1943: „Omul ascuns”, 1947. Celelalte creaţii dramatice se sunt în manuscrise. Referinţe critice: E. Lovinescu, „Memorii”, 1932; idem, „Aquaforte”, 1941; D. Petraşincu, în „Seara”, 13 martie, 1943, idem, în „Viaţa”, 698, 1943; Dem. Teodorescu, în „Timpul”, 2098, 1943; M. Sadoveanu, în „Viaţa”, 684, 1943; N. Carandino, în „Bis”, 26, 1943; M. Ştefănescu, în „Curentul”, 5416, 1943; P. Manoliu, în „Rampa”, 67, 1943; T. Vlădescu, în „Duminica”, 4, 1943; E. Verzea, în „Duminica”, 6, 1943; D. Petraşincu, în „Femeia şi comicul”, 116, 1997; Al. Piru, „Panorama...”, N. Carandino, „Actori de ieri şi de azi”, 1973.

419

U Silvestru, un alt om de teatru de excepţie, s-a născut ştiinţa numită azi „Caragialogie”, Bogdan Ulmu a creat un dicţionar în care autorul nu are în vedere doar lumea, personajele caragialiene, ci şi termeni din categoria esteticii literare, de la absurd, adevăr, ambiţ, asinuitate, clovn, până la semne, spaţiu, stil, vârste. Cât priveşte personajele, ele au traiectoria lor. Astfel, autorul ajunge la concluzia că în „D-ale carnavalului” „agresiunea” e o stare, regizorul trebuie să aibă în vedere cum să monteze spectacolul pronind de la acest fapt. „Viciul declarat de a monta „D-ale carnavalului este, ca şi cel al lecturii, nepedepsibil”, dar „îi şi un risc, acela de a nemulţumi critica de specialitate.” Evident, „Mic(ul) dicţionar Caragiale” nu este opera unui critic sau istoric literar, care are în vedere exclusiv probleme de natură estetică, ci a unui regizor preocupat plenar de arta spectacolului. Nici „Jurnal inutil de subiecte utile” nu este mai mult decât o carte străbătută de la un capăt la altul de ideile de care este frământat acelaşi neliniştit regizor. Cartea este dedicată „celor ce mi-au fost alături în această perioadă de timp (2003/2004)”. Fie că se comentează o idee exprimată de o „Sacha Guitry, o prietenă spectatoare „profesionistă”, fie se evocă un dialog al Eugeniei Vodă cu George Banu, o autoritate a „teatralogiei mondiale”, actor „eliberat” şi nu „refulat”, autorul acestei cărţi simte nevoia să pună în pagină, ca într-un adevărat jurnal, ideile, opiniile şi nu în ultimul rând, să dea răspuns la propriile sale întrebări, la „neliniştile” cotidiene legate de teatru. Se întâlnesc în carte autori canonici, regizori remarcabili, artişti, spectatori şi chiar interviuri („Interviu cu Bogdan Ulmu, luat de H. Gârbea”), sau comentarii pe seama unor cronici dramatice sau cărţi pe aceeaşi temă. „Sub semnul teatrului”, din 1980, este o culegere de eseuri, articole, note, comentarii, toate raportate la teatru. Volumul se deschide cu un scurt articol despre eseu, definindu-l ca pe un gen literar nedefinit, „nepedepsibil”, dar în cuprinsul secvenţei volumului intitulată „Eseul

ULMU, Bogdan, scriitor şi regizor. Membru al U. S. din România. S-a născut la 29 aprilie, 1951 la Bucureşti. După absolvirea Liceului Nr. 32 din capiatlă a studiat la Institutul de Artă Teatrală „I. L. Caragiale”, secţia Arta Spectacolului, fiind licenţiat din 1978. În 1998 a obţinut titlul de doctor în teatrologie. Profesor de regie la Şcoala Populară de Artă din Ploieşti, regizor la Teatrele din Brăila, Petroşani, Timişoara şi Bârlad, a acumulat o experienţă de invidiat. Din 1991 este regizor la Teatrul „Luceafărul” din Iaşi. Tot în aceşti ani a fost promovat conferenţiar univ. dr. la Universitatea Ecologică Bucureşti, Facultatea de Teatru. A debutat în 1968 cu articole şi eseuri, schiţe şi comentarii în revista „Amfiteatru”, a colaborat şi colaborează la „România literară”, „Timpul”, „Teatrul”, „Cronica”, „Ateneu”, „Convorbiri literare”, „Vatra”, „Luceafărul”, „Symposion”, „Familia”, „Steaua”, „Contemporanul”, „Orizont”, „Tomis”, „Dacia literară” etc. A realizat peste 40 de scenarii, dramatizări şi adaptări, jucate pe scenele teatrelor prin care a trecut, şi la radio. Opera de regizor a lui Bogdan Ulmu cuprinde o arie foarte largă, nu numai prin numărul teatrelor pe unde a practicat această nobilă profesie, ci şi prin varietatea spectacolelor impuse de explozia dramaturgică şi de varietatea subiectelor dramatice. În faţa unor asemenea situaţii, regizorul s-a exprimat în eseuri având ca temă lumea teatrului şi prin cărţi de proză evident influenţate de maestrul incontestabil al dramaturgiei şi prozei româneşti dintotdeauna, cu multiple valenţe dramatice, I. L. Caragiale. De altfel, de aici s-a născut ideea regizorului de a deveni doctor în „Caragiale”, cu teza „Caragiale, ludicul”, îndrumată de prof. univ. dr. Ileana Berlogea. Dacă prin Valentin 420

suveran”, se pare că autorul are în vedere doi giganţi ai teatrului, Cehov şi Caragiale. Cea de a doua secvenţă, „Micro-fişier al bibliotecii teatrale”, tratează probleme ale teatrului contemporan („Teatrul românesc contemporan”, „Petru Vintilă – „tânăr” dramaturg şi „bătrân reporter”), dar şi din dramaturgia mai veche, Victor Eftimiu, de pildă („Piesele bucureştene ale maestrului”). Se aminteşte şi faptul că „Un mare comediograf (încă) nejucat la noi” este Ludovico Ariosto, unul din marii scriitori, renacentist, care a scris în limba italiană, după ce a renunţat la cea latină, ca şi Dante. Capitolul „Profilul unei generaţii” tratează probleme de regie teatrală, strădania unor regizori de a pune în scenă capodopere ale dramaturgiei naţionale şi universale. Ultimul capitol, „File dintr-un jurnal teatral” priveşte spectacolul de pe poziţia spectatorului. Printre cronici se numără şi cea privitoare la reuşita lui Cristian Nacu, regizorul care a montat la Bârlad „Nunta lui Figaro”, chiar dacă a observat că „nici un actor de pe scenă nu se putea lăuda cu o dicţie foarte bună sau cu o mişcare scenică degajată...” (1) „Gastronomice... a la Păstorel” nu se poate aprecia că pune în evidenţă un gurmand, ci mai curând continuă o tradiţie, nu numai de la Păstorel, ci şi de la Negruzzi şi Kogălniceanu. „O vizită ciudată”, proza scurtă cu care se deschide volumul „Proze trăite... proze auzite”, este expresia unui umor negru, ori stând sub semnul absurdului. Celelalte proze sunt raportate la vremuri trăite sub semnul aceleiaşi absurdităţi, aflate totuşi în sfera autenticului. Poate că ar trebui să fie citate fragmente întregi din „Fugă... cu prim secretar”, o proză a cărei „acţiune” se derulează la Vaslui, prin 1975. Întâmplarea se leagă de o vizită a autorului în capitala acestui judeţ, probabil cu prilejul unui „Festival al umorului”, pentru că altfel nu se justifica rolul jucat de Valentin Silvestru şi nici prezenţa altor oameni importanţi ca Marin Sorescu, Nicuţă Tănase şi alţii. Comicul constă în competiţia sportivă „comandată” de tov. prim-secretar Gheorghe Tănase şi a celorlalţi activişti prezenţi la „o masă pe malul unei ape... pe la Fălciu pe undeva”. Gh. Tănase, „deşi era mic şi cu picioare scurtuţe, primul secretar a câştigat cursa (asemeni ipistatului din „D-ale carnavalului”). Textele din volum se află la hotarul dintre literatură şi ziaristică. „File

dintr-un jurnal teatral” reia problematica teatrului şi a filmului din perspeciva amintirilor. Autorul priveşte fenomenul dintr-o perspectivă critică, uneori radicală: „Cel mai prost director de teatru din toate vremurile şi din toate ţările, a fost un analfabet din Dăbuleni. Deci şi aici ne putem mândri cu recorduri.” (3) Nu uită însă să aprecieze că „Un director de teatru e, în felul lui, um martir.” (4) Bogdan Ulmu este un om de teatru adevărat şi un iscusit mânuitor de condei. Citindu-se zâmbeşte el însuşi „de o mie de ori” şi lăcrimează „de o sută”. (5) OPERA: „Saltul”, 1975; „Sub semnul teatrului”, 1980; „Caiete de regie”, 1985; „Poveşti de adormit ... părinţii”, 1990; „Ce oameni originali!”, 1994; „Revelionul abstinenţilor”, antologie de umor universal, 1996; „Gastronomice a la... Păstorel”, 1998; „Jurnal de ludic”, 2000; „Spectacol gastronomic”, 2000; „Ion Creangă, dramaturg fără voie”, scenarii, 2001; „Mic dicţionar Caragiale”, 2001 etc. Note: 1, 2, 3, 4, 5, luate din volume. Referinţe critice: în volume; Ştefan Oprea, „Fotoliul 13”, 1994; Teodor Pracsiu, „Clepsidrele Thaliei”, 1985; Laurenţiu Ulici, „Prima verba”, 1980. În periodice au semnat articole, comentarii şi aprecieri critice: L. Antonesei, Sorina Bălănescu, G. Bădărău, Ileana Berlogea, N. Busuioc, Ştefan Cazimir, Valentin Ciucă, Val Condurache, Ion Constantinescu, George Genoiu, N. Turtureanu, D. Solomon, V. Iancu, T. Pracsiu, P. Everac, Liviu Papuc, Ion Holban, Florin Faifer, T. Opriş, V. Silvestru, O. Şimonca, C. Ştefanache, Valeriu Stancu, Cornel Udrea etc, etc, etc.

URSU, Gheorghe Gh, istoric literar. S-a născut la Bârlad la 25 ianuarie, 1911. Şcoala primară şi Liceul „Gh. R. Codreanu” au fost urmate în oraşul natal, finalizate în 1929. În acelaşi an a devenit student al Fac. de Litere şi Filosofie a Universităţii din Iaşi, licenţiat din anul 1933. A funcţionat ca profesor la şcoli din Tecuci, Bârlad, Fălticeni şi Bucureşti pănă în 1946, când a fost numit inspector la Inspectoratul Şcolar din Galaţi, iar din 1947 până în 1952 a funcţionat ca inspector-general în Ministerul Învăţământului. În 1961 a fost promovat în învăţământul superior, în calitate de conferenţiar la Institutul Pedagogic de 3 ani din Bucureşti, la Fac. de Filologie, unde o vreme a fost şi decan. Activitatea publicistică a lui Gh. Gh. Ursu a început din anii profesoratului la Tecuci, Bârlad şi Fălticeni. 421

Editorial a debutat în 1936, la 25 de ani, cu „Istoria literară a Bârladului”. Între anii 19361940 a scris şi publicat mai multe studii de istorie literară: „Viaţa şi formaţia lui Emil Gârleanu”, prezentată într-un ciclu de articole apărute în „Revista vremii” şi „Orizonturi”, ambele publicaţii din Galaţi. În colaborare cu C. Solomon a realizat o antologie, „Cele mai frumoase poezii româneşti”, în 2 volume, în 1937. La acestea se adaugă „Antologia scriitorilor bârlădeni”, realizată în colaborare cu Gh. Nedelea, publicată în acelaşi an. La Fălticeni a continuat să fie preocupat de istoria culturală a Bârladului şi a finalizat un amplu studiu cu titlul „Garabet Ibrăileanu şi Bârladul”, apărut în 1939. Un alt studiu are în vedere, „Viaţa lui M. Sadoveanu” şi a apărut fragmentar în „Convorbiri literare” şi „Orizonturi” în 1941. Opera lui Gh. Gh. Ursu este foarte întinsă şi cuprinde informaţii pe care cercetătorii literari nu le pot ignora. Mai mult, găsesc în cărţile publicate de el informaţii preţioase în acţiunea de a aşeza şi ierarhiza valorile literare din prima jumătate a veacului trecut. A intrat în preocuparea istoricului literar G.G. Ursu şi alţi scriitori, în mare parte azi uitaţi: Nicolae Beldiceanu, Ştefen Petică, Şt. O. Iosif, Veronica Micle etc. La toate acestea se adaugă o incontestabilă vocaţie poetică, concretizată în versuri, scrise în spiritul nostalgiei moldoveneşti, publicate în „Convorbiri literare”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „Adevărul literar”, „Contemporanul”, „Ateneu” etc. În 1970 îşi susţine teza de doctorat cu titlul „Memorialistica în opera cronicarilor”. Articole şi studii a mai publicat, în afara celor citate, în „Gazeta literară”, „Luceafărul”, „Gazeta învăţământului” etc. Activitatea de istoric literar a lui G. G. Ursu a fost apreciată prin recenzii şi comentarii de N. Iorga, G. Călinescu, N. I. Popa. În 1943 a obţinut Premiul I pentru sonet la un concurs pe ţară, când în juriu s-au aflat Al. Philippide şi Pompiliu Constantinescu. În 1972 a publicat

volumul de versuri „Salcâm uituc” în care domină o lirică de subsanţă simbolistă dar şi nostalgică. OPERA: „Istoria literară a Bârladului”, 1936; „Cele mai frumoase poezii româneşti”, antologie, în colab. cu C. Solomon, 1937; „Antologia scriitorilor bârlădeni”, în colaborare cu Gh. Nedealea; „G. Ibrăileanu şi Bârladul”, 1939; „Viaţa şi formaţia lui Emil Gârleanu”, 1936-1940; „Viaţa lui M. Sadoveanu”, (1880-1920), 1941; „Istoricul Societăţii Literare „Academia bârlădeană”, 1942; „Viaţa lui N. Beldiceanu”, 1942; „Un profesor al lui Ion Creangă, părintele Grigorescu din Fălticeni”, 1942; „Un model de a vedea în istoria literară”, 1943; „Tecuciul literar”, studiu de istorie şi geografie literară, 1943; „Noţiuni de teoria literaturii”, manual de cl. A VIII-a şi „Literatura română contemporană” pentru clasa a XI-a, 1960; „Izvoarele folclorice ale poeziei lui Şt. O. Iosif, 1960; „Eminescu, adeversităţi şi amiciţii contemporane”, 1962; „Ştefan Petică – contribuţie la reconsiderarea vieţii şi operei”, 1963; „Un capitol eminescian de istorie literară: V. Micle”, 1965; „Nicolae Beldiceanu, studiu monografic”, şi „Sensul tragicului în literatura română în secolul al XX-lea”, 1962; „Salcâm uituc”, 1972. Referinţe critice: N. Iorga, în „Cuget clar”, 1 aprilie, 1938; idem, în „Cronica”, 22 iulie, 1938; Lidia Bote, „Simbolismul românesc”, 1966; I. Hangiu, „Presa literară românească” vol. II, 1968; C. Ciopraga, „Literatura...”, 1970; Gh. Bulgăr, în „Steaua”, iulie, 1972; Ion Rotaru, „O istorie...”, vol.II, 1972; Marin Bucur, „Istoriografia literară românească”, 1973; L. Alexiu, în „Orizont”, 29 nov. , 1973; Tr. Nicola, „Liceul...monografie, 1971; idem, „Valori...”, p. 505519; M. Sraje, „Dicţionar de pseudonime”, 1973; Al Piru, „Poezia românească contemporană”, vol.I, generaţia vârstnică, 1973; idem, „Între cronică şi memorii”, Varia, II, 1973; Const. Parfene, în „Vremea nouă”, 20 ian. 1974; N. I. Popa în „Însemnări ieşene”, V, 1936; Z. Sângeorzan, în „Cronica”, 4. august, 1972; D. Micu, în „Studii de literatură veche”, în „Contemporanul”, 29 aug. , 1972; M. Popa, „Dicţionarul... 1977; au mai semnat: Aurel Martin, Perpessicius, Ş. Cioculescu, R. Boteanu, Iosif Naghiu, C. D. Zeletin etc.

UZINA CU UMOR, foaie săptămânală. A apărut la Vaslui la 3 septembrie, 1930 având ca redactori pe Valer Mitru şi Ştefan Ciobotăraşu. Despre această mică revistă de patru pagini, luând în derâdere un proiect mereu amânat, cel al uzinei electrice din Valui, scrie, amintindu-şi de ea, însuşi unul din iniţiatori, Valer Mitru, în 422

ziarul „Vremea nouă” din 6 septembrie, 1970. De asemenea, într-un interviu acordat revistei „Urzica”, îşi aminteşte de publicaţie şi Ştefan

şandramalele Târgului anual de la Vaslui.” (1) Un text poetic, intitulat „Aviz”, este edificator: „Când dinamismul omenesc / S-a defectat cu o uzină, / Să nu vă pară nefiresc / Că vin să vă servesc ...lumină / Din capsa veşnicului foc / Ce-a explodat în fiecare, / Să nu vă pară echivoc / C-aprind un muc de lumânare. / Nu voi cruţa deloc aici / Persoane mici sau de elită / Cu riscul chiar de-a mă jertfi / Şi de-a rămâne necitită / Ca mijloc sigur de-a-nfiera / Abuzurile în Gomora / Voi râde sau mă voi strâmba / Pe socoteala tuturora.” (2) Raportată la timpul şi la spaţiul când şi unde a apărut, „Uzina cu umor” a fost o publicaţie interesantă.

Ciobotăraşu: „...aveam pe vremuri şi o „Uzinuţă cu umor”, pe care o stăpâneam împreună cu Valer Mitru, un amic gazetar din Vaslui”. Cei doi făceau toate operaţiile necesare apariţiei unei reviste: redactau, paginau, corectau şi distribuiau... Dar cum nu aveau susţinere financiară, au dat faliment. „Publicaţia era răspândită printre săteni, printre târgoveţi, printre „gură cască”... şi afişată pe toate

Referinţe bibliografice: Vasile I. Cataramă, „File din istoricul presei vasluiene”, în „Urme pe timp”, 1970, p. 165-182; Ioan N. Oprea, „Vaslui – capitala „Tării de Jos” în presa vremii – 1875-2005”, „TipoMoldova”, p. 416-419. Note: 1, 2. Ioan N. Oprea, op. cit. P. 417-418.

423

V de timp”, 1990; „Ochii viperei”, 1991; „Cronica regatului blestemat”, 1996. Referinţe critice: C. Pangrati, „Dicţionarul oamenilor de seamă din judeţul Neamţ”, 1990, p. 253; N. Busuioc, „Oglinzile cetăţii. Dialoguri ieşene”, vol. III, 1996; N. Turtureanu, „Cuvinte încrucişate”, 1996. În periodice au mai semnat note şi comentarii: Ion Apetroaie, Valentin Silvestru, Virgil Cuţitaru, Dan Mănucă, Ion Holban, Vasile Iancu, Val Condurache etc.

VACARIU, Dumitru, scriitor. S-a născut la Pipirig, jud. Neamţ, la 21septembrie, 1931. Cursurile primare făcute în satul natal au fost urmate de cele secundare la Şcoala Normală şi apoi Pedagogică din oraşul Piatra Neamţ, între anii 1946-1952. A studiat apoi la Fac. de Filologie-Istorie a Universităţii din Iaşi, între anii 1953-1958. După absolvirea facultăţii a fost numit profesor la Liceul Teoretic Nr. 2 din oraşul Vaslui. Cum era epoca „descoperirii” duşmanilor poporului, la cel mai mic protesct anticomunist, D. Vacariu a fost învinuit şi arestat în 1958 alături un alt intelectual remarcabil ieşeean, acad. Al. Zub. În urma unui simulacru de proces împricinaţii au fost condamnaţi la ani grei de temniţă, probabil în lotul Noica. Eliberat în 1964 i s-a anulat şi dreptul de a lucra în sistemul de învăţământ. Nu i-a rămas decât să se orienteze spre domeniul culturii. A lucrat între anii 19651969 la Centrul de Librării din Iaşi, iar din 1969 până la pensionarea din 1993 la Muzeul Literaturii Române, şef de secţie mai întâi, apoi de director al instituţiei, din 1971. A debutat în presa ieşeană şi a colaborat la: „Cronica”, „Convorbiri literare”, „Symposion”, „Timpul”, „Monitorul”. Editorial a debutat în 1979 cu teatru pentru copii şi tineret, cu volumul „Dincolo de poveste”. Au urmat volumele „Bing – Bang – Bing”, „Cele trei domniţe”, „Dincolo de singurătate”. Pentru „Dincolo de singurătate” a primit un premiu pentru cea mai bună piesă a anului 1983. A colaborat la alcătuirea unor antologii de literatură română şi universală. De asemenea a editat volume de opere pentru copii şi tineret din creaţia lui Barbu Delavrancea, George Topârceanu, Otilia Cazimir, Cezar Petrescu, Emil Gârleanu, Ionel Teodoreanu şi alţii.

VASILACHE, Marcel, poet. S-a născut la Bârlad la 7 decembrie, 1975. În acest oraş şi-a petrecut copilăria şi a parcurs toate treptele şcolare. A debutat cu poezia „Ploaie cu aşchii” în „Păreri tutovene” în anul 1998. A apărut de asemenea cu versuri în revista „Clepsidra” din Vaslui. Membru al Cenaclului „Al. Vlahuţă”, a apărut în volumul antologic „Puterea cuvântului”. Este prezent cu un grupaj consistent şi în volumul „După treizeci de ani”, publicat cu prilejul aniversării Casei de Cultură „G. Tutoveanu” în anul 2001. Tot în 2001 a debutat cu un volum de versuri intitulat „Cununa de lacrimi”. Dacă avem în vedere versurile din antologiile amintite, Marcel Vasilache era un poet „laic” cu simţăminte şi trăiri profane, cultivând teme şi motive „aspre”, aşa cum se întâmplă de obicei cu poeţii din tânăra generaţie. Un pesimism provocat de o neîmplinire erotică este evident în „Adio” cu „mesteacăn al derâderii idolatre”, cu leagănul „muşcăturii de şarpe”, cu „vasali de pahar şi ţigară”, cu „dans putred” etc. Zicând adio tuturor acestor amăgiri, poetul îşi găseşte rostul în „chemarea braţelor întinse / Şi-am haină a cerului.” În „Elegie” se zbate aceeaşi deznădejde: „Incapabil de iubire / Te pierzi osândă-n poala disperării, / Când zorile te bat peste obraz...” În volumul „Cununa de lacrimi” poetul cultivă în exclusivitate o poezie religioasă, a găsirii drumului spre alinarea sufletului. Lumea „nouă” descoperită de eul liric are virtuţi morale, este vindecătoare de păcatul de a fi purtat „a Babilonului desagă”. „Eram, am fost, trecut e de acum, / Gamele

OPERA: „Dincolo de poveste”, 1979; „Bărzăunul şi restul lumii”, 1981; „Vornicul Ţării de Jos”, 1984; „Poteci fără întoarcere”, 1987”; „Aventură dincolo

424

lunecă printre cete-n cor, fagur de iubire / Şi-n frunte am semn de fiu, / Cu-al străzilor cereşti condei semnat-am legământ.” O poezie remarcabilă este „Scrisoare către doamna devorantă firea”. Nu lipsesc din poeme motivele mitice religioase: al învierii Domnului, Sodoma şi Gomora, al nuntirii în veşnicie, al Golgotei, al jertfei etc. Nu este o noutate lirica religioasă, dimpotrivă, ea are o bogată tradiţie universală şi naţională. Simion Buzduga, prefaţatorul volumului amintit, vorbind despre poezia lui Marcel Vasilache, afirmă că „în general subiectele preferate tratează personaje sau momente biblice din care emană durerea, suferinţa, lamentaţiile, strigăte sfâşietoare care răzbat asemenea lui Ieremia, profetul lacrimilor, care la cele ce vedea şi auzea striga mereu: Eicha? (Cum de a fost cu putinţă?). (1)

fost jucată în premieră la Teatrul Naţional din Iaşi în martie, 1953. A fost preluată apoi de numeroase teatre din ţară. Cum opera marelui scriitor moldovean îi oferea un vast izvor de inspiraţie, a realizat şi alte dramatizări după „Povestea lui Harap-Alb”, „Capra cu trei iezi”, „Amintiri din copilărie” şi nu în ultimul rând, după „Neamul Şoimăreştilor” de M. Sadoveanu. Dramatizările lui G. Vasilescu au avut un deosebit succes de public. OPERA: „Ochiul babei”, 1953; „Harap-Alb”, 1954; „Stan Păţitul”, 1967; „Povestea din pădure”; „În sărbători”, „Neamul Şoimăreştilor”. Referinţe critice: „Cimitirul Eternitatea”, în „Cronica”, 1995; „Dramaturgi ieşeni contemporani”, vol. I, 1969; A. Leon, „Umbre”, vol. IV, 1979; N. Busuioc, „Scriitori şi publicişti ieşeni contemporani”, 2002, p. 431-432.

OPERA: „Puterea cuvântului” antologie, în colab. ; „După treizeci de ani”, antologie, 2001; „Cununa de lacrimi”, Ed. Stera, Bârlad, 2001. Referinţe critice: Simion Buzduga, „Prefaţă” la vol. „Cununa...” Note: 1. S. Buzduga, idem, p. 4.

VASILIU-BEREASA, Dumitru, poet. S-a născut la 25 august, 1900 în satul Bereasa, com. Dăneşti, jud. Vaslui, într-o familie în care părinţii au muncit din greu ca să-şi câştige existenţa; erau ţărani cu stare materială foarte modestă. Viitorul poet face şcoala primară în satul natal şi apoi o şcoală superioară de comerţ. A funcţionat ca specialist în economie: contabil, şeful serviciului economic şi procurist la Societatea „Berindei” din Bucureşti. A fost apoi inspector în Ministerul Domeniilor Statului, contabil autorizat şi referent la Casa Creditului PTT până în anul pensionării din 1960. S-a stins din viaţă la Bucureşti în anul 1962. A fost înmormântat în cimitirul din satul natal. A debutat cu versuri în anul 1916 şi a colaborat la revistele: „Trăsnetul”, „Poşta informativă”, „Poşta nouă”, „Naţionalul nou”, „Municipalitatea”. A editat revista „Veac nou”. Poezia lui Vasiliu-Bereasa nu a rezistat trecerii timpului, nu depăşeşte valoric lirica vremii sale, dar se distinge totuşi prin trăire sinceră şi sensibilitate. A publicat două volume de versuri care conţin circa 200 de poezii, multe din ele rondeluri.

VASILESCU, George, dramaturg şi poet, membru al U. S. Din România. S-a născut la 14 decembrie, 1902 la Huşi şi s-a stins din viaţă la 21 aprilie, 1976 la Iaşi. Şcoala primară, gimnazială şi cursul superior al liceului au fost urmate în oraşul natal. După ce a susţinut examenul de bacalaureat s-a înscris la Şcoala Militară Superioară de la Sibiu, pe care a urmat-o până în 1923, după care a făcut studii superiaore la Fac. de Drept a Universităţii din Iaşi. A fost diplomat al acestei facultăţi, dar şi ofiţer de carieră un deceniu. A fost decorat cu Ordinul Steaua României pentru fapte de arme din timpul celui de-al doilea Război Mondial. Între 1945-1947 a fost avocat militar, apoi a funcţionat în Baroul Avocaţilor din Iaşi. A debutat în ziarul „Realitatea” cu versuri şi traduceri în 1934. Începând din 1953 s-a consacrat dramaturgiei, adevărata lui vocaţie, dar şi îndrumat şi stimulat de Mihai Codreanu şi George Lesnea. Dramaturgia lui George Vasilescu se raportează de fapt la dramatizări după opere literare şi autori canonici, Ion Creangă sau Mihail Sadoveanu. Prima lui piesă, „Ochiul babei” este o prelucrare după cunoscuta poveste „Soacra cu trei nurori” şi a

OPERA: „Sbuciumări”, 1937; „Gând fugar”, 1938. Referinţe bibliografice: N. N. Maftei, Radu Gh. Constantin, „Fii ai comunei Dăneşti”, 1981; C.

425

Buraga, „Dăinuiri monografice”, 1977.

dăneştene:

Crâmpeie

numit „Prietenii istoriei literare” condus de P. V. Haneş, dar şi Cenaclul „Sburătorul” al lui E. Lovinescu. A debutat în vremea studiilor liceale în „Jurnalul de vacanţă” şi într-o antologie de texte destinate elevilor pe care A. RădulescuPogoneanu a intitulat-o „Drum spre suflet”. Culegerea a fost editată de Ministerul Instrucţiunii în 1936. În 1941 în revista „Gluma”, editată de T. Muşatescu, G. Vasiliu publica prima poezie, „Pro Gambrino”, devenită mai târziu cântec studenţesc, cu vizibile accente din poemul „Heidelbergul de altădată”. În timpul războiului a colaborat le revista „Jurnal” şi a ţinut conferinţe pe teme literare, în special legate de literatura comparată. Romanul „Lady Mac Ducking” evocă viaţa de student, cu personaje reale, colegi, prieteni etc (atât cât dincolo de cuvânt încetează imaginaţia). Un volum de poezii se intitulează „Lecturi” care au fost publicate în „România literară”. A mai scris şi un volum de eseuri, „Erasm şi înfluenţa gândirii” şi o piesă de teatru, „Lohengrin”.

VASILIU, George, poet. S-a născut la 17 aprilie, 1867 la Vaslui; s-a stins din viaţă la 12 martie, 1917 la Bucureşti. După şcoala primară şi cursuri liceale făcute pe locurile natale, a urmat Fac. de Drept a Universităţii „Alex. I. Cuza” din Iaşi, licenţiat din 1893. În acest an a intrat în ziaristică şi a lucrat mai întâi la ziarul „Evenimentul”, apoi la „Jurnalul” de Iaşi. S-a mutat la Bucureşti unde a găsit o publicistică gazetărească mult mai largă şi a lucrat pe rând la ziare cunoscute: gazetar la „Epoca”, „Ţara”, „Patriotul”, „Steagul”, „Conservatorul”. A debutat publicistic în 1886 în „Liberalul”. A continuat să scrie şi să publice versuri în „Convorbiri literare”, „Contemporanul”, „Evenimentul literar” şi altele. Poeziile lui G. Vasiliu sunt expresia influenţei marilor poeţi M. Eminescu şi G. Coşbuc. Imitaţia ajunge uneori până la pastişă, ca în „Vremea trece”, „La denie”, „De ce plângi”. Cu toate acestea, un poet venit din meleaguri uitate merită atenţia istoricilor literari.

OPERA: „Lady Mac Ducking”, 1946; „Lecturi”, versuri, f. a. ; „Lohengrin”, piesă de teatru. Bibliografie de referinţă: P. Necula, M. Ciobanu, „Dicţionarul... 2001, p.

OPERA: în „Convorbiri literare”, 1887, 1888, 1891; în „Contemporanul”, 1887; în „Evenimentul”, 1983 Referinţe bibliografice: Lucian Predescu, „Enciclopedia...”, 1940; „Dicţionarul... până la 1900, 1879; p. 888, (Dan Mănucă)

VASILIU, Lucian, poet, prozator, eseist, membru al U. S. din România. S-a născut la 8 ianuarie, 1954 în localitatea Puieşti, jud. Vaslui. Până în 1968 a urmat cursurile şcolii primare şi gimnaziale din târuşorul local (unde se născuse cu mai mulţi ani în urmă Felix Aderca). Cursurile secundare le-a urmat la Grupul Şcolar „M. Eminescu” din Bârlad. În 1972 îşi ia bacalaureatul şi se înscrie la o şcoală postliceală de biblioteconomie din Bucureşti, absolvită în 1974. În acelaşi an a devenit bibliotecar la Biblioteca Institutul Politehnic „Gh. Asachi” din Iaşi, unde a funcţionat până în 1980. Din acest an a devenit muzeograf, apoi director al Muzeului Literaturii Române de la vestita „Casă Pogor”, recent renovată, şi coordonator al revistei „Dacia literară”, funcţii pe care le îndeplineşte şi în prezent. A debutat în „Convorbiri literare” în 1973 cu versuri. Editorial a debutat în 1981 cu volumul „MonaMonada”, primit elogios de critica literară. Lucian Vasiliu este azi un poet cunoscut, premiat cu prilejul unor festivaluri naţionale de

VASILIU, Grigore, poet, prozator. S-a născut la Telejna în jud. Vaslui, la 25 ianuarie,1918; s-a stins din viaţă prematur în 1970 la Bucureşti. Provenea dintr-o familie de intelectuali. Tatăl era avocat venit în părţile Vasluiului de prin Dobrogea iar mama, originară din Galaţi, era profesoară de limba franceză. Până în 1937 a urmat şcoala primară şi cursurile Liceului „Gh. Şincai” din Bucureşti, apoi a devenit student al Fac. de Litere, secţia L. Franceză de la Universitatea Bucureşti. Paralel a urmat cursurile Fac. de Drept şi Institutul Francez din capitală. În urma examenului de capacitate a fost numit profesor la Galaţi unde a funcţionat până la sfârşitul vieţii la Liceele „C. A, Rosetti”, „V. Alecsandri” şi „Alex. I. Cuza”. În ultimii ani a predat la Fac. de Filologie a Universităţii din Galaţi un curs de teorie literară. Încă din vremea studenţiei a frecventat un cerc literar 426

poezie cum ar fi: „Nicolae Labiş”, Suceava, 1979; „M. Eminescu”, Iaşi, 1983; premii ale Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi pe anii 1990, 1994, pentru poezie şi din 2004 pentru proză. Ca o încununare a succeselor literare este membru al PEN Clubului European din 1990. Activitatea literară a lui Lucian Vasiliu este complexă şi cuprinde o arie largă de preocupări: poezie, proză, publicistică, eseistică la care se adaugă cea de editorialist. Majoră rămâne însă poezia, artă în care s-a impus ca unul din promotorii noii direcţii literare a Momentului ’80, deschisă de „Desantiştii” lui Mircea Nedelciu şi autorii volumului „Aer cu diamante” al grupului din jurul lui Mircea Cărtărescu, Ion Stratan, Florin Iaru, Nichita Danilov, Ion Bogdan Lefter, Alexandru Muşina şi alţii, supranumită şi generaţia optzecistă, cultivând o lirică postmodernistă. De altfel, în „O tipologie a poeziei contemporane”, Mircea Cărtărescu semnalează trei direcţii poetice: modernistă, postmodernistă şi avangardistă („de avangardă”). Eugen Simion consideră că Lucian Vasiliu face parte din grupul care cultivă „poetica vechii avangarde” (1) poeţi ironici, ludici şi fantezişti, consumatori ai drogului numit „imagine” şi i se pare interesant că acest produs literar se manifestă în „elegiaca Moldovă”. Se impune cu volumul „MonaMonada” în care se arată „ostil faţă de temele tradiţionale ale poeziei şi chiar faţă de sintaxa ei”, manifestându-şi opţiunea pentru o sintaxă confuză, incongruentă”. (2) Parcurgând poemele din primul volum, ceea ce este evident la prima vedere este teribilismul limbajului poetic, dacă îl mai putem numi aşa, pentru că poetul ignoră tot ceea ce ţine de „tradiţie”. Metafora trebuie gâtuită, sintaxa siluită (nu s-a ajuns până acolo pentru că ar deveni totul incoerent, şi încă se mai doreşte, până cine ştie când, o „logică” poetică „ilogică la modul sublim”, ca să-l cităm pe Macedonski). Dar metafora ne joacă feste şi nu părăseşte ringul, oricâte obstacole s-ar aşeza în calea ei.

„Temeliile inerţiei” nu pot fi clintite. „Am scris şapte poeme fundamentale / dar tuturor le-am dat foc; / nu am putut salva de la incendiu / decât / acest deget...” Poetul se mişcă într-o lume întoarsă pe dos, cu reperele dereglate, lucrurile nu mai au nici o noimă, există pur si simplu într-o stare fantasmagorică: „noaptea sparg lemne unei foste artiste de circ” ; „contemplu... Dama de pică / înconjurată de centauri”; „Sunt deţinutul / pământului ficatului inimii creierului. / Ei îmi sunt dicatorii...”; „Aş putea să cânt diafanul crin. / Aş putea / să vă sucesc gâtul cu Metafora... Nimic din toate acestea...” Există şi o „EA”, dar poezia de dragoste e o proiecţie la fel de absurdă: „În noaptea asta EA nu vine / Aştept. / Extaz: sexul unui cal pe malul / Eufratului. / EA nu vine. Amână cu încă / o noapte / vederea panoramică a trupului / firav / vederea mâinilor subţiri...” şi în peisaj mai apare o „bufniţă rănită”, un „şobolan înecat în Bahlui” etc. Eul liric are proiecţii existenţiale preplacentare: „Secvenţele obscure / în care mi-am surprins părinţii / chiar ele, în obscenitatea lor / m-au ajutat să înţeleg / noaptea / de ianuarie 1954 de la genunchi în sus / şi trupul Mierlei, fraged / în gura şobolanului...”; „Incapabil să rostesc un cuvânt / în aşteptarea semnelor prenatale: despre anul ce va să vină / se vorbeşte în şoaptă - / îl aud în camera de alături / pregătindu-şi armele secrete.” Şapte dintre poemele primului volum se intitulează „Mona-Monada” şi cu siguranţă au valoare simbolică. (în manuscris au fost probabil 15) Are dreptate E. Simion când afirmă că „una spun poeţii şi alta scriu”. Dar teribilismul din primul volum nu va mai fi reluat la aceeaşi dimensiune în „Despre felul cum înaintez” din 1983. O înseninare a imaginarului este evidentă chiar din primele poeme (vezi „Mic tractat despre prietenul Zenumud (I)”: „Suntem în iarnă. Un văl de cenuşă pe faţă: / mâinile ochii gura îngheaţă. / Dacă nu te apropii, totul e bine: / poţi admira în linişte bătălia îngerului cu mine.” Motivele poetice sunt de data aceasta calme, dialogul poetului cu sine însuşi e profund şi meditativ, chiar dacă din când în când mai apare şi câte un şobolan. („Şobolanul Bosch”) dar cu un profund sens metaforic. Prozaismul impus de „normele” postmoderniste se menţine (vezi „Fragment de text salvat dintr-un incendiu Neronian”) În 427

„Fiul omului” se pare că poetul aspiră spre un echilibru clasic, practică uneori chiar versul tradiţional. Este mai mult ca sigur că aprecierea lui E. Simion privind avangardismul de început trebuie corectată. Un număr mare de poezii din volum (33) se intitulează „Monada”, dezvoltând un motiv profund meditativ. Monada e starea iniţială din care pleacă orice început spre împlinire. Prin ea poetul „cântă” iubirea, îşi caută identitatea, îşi împlineşte devenirea, prin ea trece timpul, prin ea îşi simte fragilitatea şi efemeritatea făpturii. „Sunt un om blindat... / numai în dreptul inimii / se află / o spărtură, / prin care pătrunde / Corbul / şi mă fură...”; „Noaptea / îngânăm / marşuri / funebre / fiecare / în / amintirea / celuilalt.; „Astănoapte / m-a vizitat Îngerul / somândumă : / „Fă-ţi bagajele! / Mâine te ridicăm de la domiciliu!”; „Dincolo de tine cresc eu, / fiu credincios al mentei sălbatice, / gropar al metaforelor vagabonde...” Aceeaşi stare este prezentă şi în „Verile după Conachi”. Poezia se defineşte de data aceasta la modul absurd: „poezia lua înfăţişarea / unei căruţe încărcată cu pepeni”. Vinovată e „discopatia”, „sciatica divină”. Prezenţa unor mari poeţi sau personaje ne amintesc totuşi că eul liric vine din lumea poeziei, a cărţilor mari, Omar Khayyam, Apollinaire, Cehov, Dostoievski (Mâşkin). Este reluat motivul scrisorii („Discopatie XIII), la „ora matinală”, poetul scrie „cu mucul unui plumb nătâng / care se plânge de dureri lombare”. Iubita este un fel de „cale ferată” spre care poetul trebuie să înainteze „Cu un felinar / luminând traversele.../ un milion de traverse.” Dar atunci când ajunge lângă Euridice starea e una aproape normală: „Când se iveşte / inima îmi bate mai tare / încât clopotele / din poemele lui Poe / încep să vibreze...” E drept că poezia care coboară „în stradă” se lasă greu comentariului. Problema este cea a receptorului,

el trebuie să caute calea de comnicare cu poetul şi nu invers. „Ingineria poemului de dragoste” pune în lumină o altă trăsătură a postmodernismului, prozaismul, epicul. Fantezia e de data aceasta dominanta, prin ea poetul vede o lume stând sub un cotidian alterat, obiectele care-l compun stau sub semnul absurdului absolut. L. Ulici o vede ca „o sfidare a cotidianului prin descompunera minuţioasă a detaliilor... ori prin refacerea din unghi liric... a clipei”. Fantezia, ironia, imaginaţia scormonitoare sunt dominante ale acestei lirici. Sunt prezente obiecte stranii, personaje reale, aluzii, nume întoarse pe dos ori pur si simplu adunături de consoane şi câteva vocale cu o sonoritate bizară, arhaisme numere, titluri lungi, logos diperat, stil reportericesc, inserţii etc, etc. Capacitatea de a vedea lumea dintr-o altă perspectivă poetică îl impune pe Lucian Vasiliu drept unul din marii poeţi actuali. Prozatorul aplică într-un fel aceeaşi tehnică narativă promovată de grupul „desantiştilor”. Cum multe pasaje din „Ingineria poemului de dragoste” aveau caracter epic şi nu numai, în volumul de proză scurtă „Grenade şi îngeri” descoperim şi un prozator original. Şi aici autorul îşi pune în valoare atributele creatoare; la fantezia, umorul şi ironia care îl caracterizează, se adaugă sarcasmul şi autenticitatea. Uneori ţintele sunt uşor de descoperit, chiar numele personajelor sunt autentice. Volumul începe cu un „Exordium”, o introducere cu caracter programatic în care sunt amintite „instanţele narative” şi obiectele care îi stau autorului la îndemână ca să înceapă acţiunea propriu zisă. Expunerea la persoana întâi asigură autenticitate „atât cât se poate avea încredere într-un autor”. Motivele epice sunt deseori (nu ne putem feri de asta) caragialiene. „Zvetlana şi Servus” e un cuplu anonim şi aduce în scenă mediocritatea şi ratarea. „Apus de soare la Văratec” revalorifică specia scrisorii literare iar personajul este un tânăr aflat la porţile creaţiei sub semnul derutei. „Invazia” este o parabolă. Eroul este un ecologist, chinuit de nelinişti metafizice, e obsedat de un oţetar devorat de omizi şi are, precum Blaga, intuiţii abisale, în trunchiul oţetarului (nu al gorunului) se află propriul său sicriu. E posibil să fie în toate acestea şi o parodie. Vicenţiu Donici (Donose?) este eroul nuvelei „Grenade şi îngeri”, un fel de 428

microroman elegiac. Publicistul şi eseistul Lucian Vasiliu este prezent în presa literară cu eseuri, articole, note şi comentarii cu o tematică diversă. Câteva titluiri sunt revelatoare: „Mierla lui Grigore Vieru”, (în „Şcoala Bârlădeană”), „Lucianogramă”, idem, „Dada într-o pagină dactilo”, în „Ateneu”, „Alt dialog cu Costachi Conachi”, în „Arta tecuceană”, „Curriculum vitae”, în „Bârladul”, „Seisme” / In memoriam, Aurel Dumitraşcu, în „Dacia literară”...

Cristea. A predat religia la şcolile din Puieşti dar şi Limba şi literatura română la Şcoala Elementară de 7 ani din aceeaşi localitate. În 1943 a fost detaşat pentru scurtă vreme la o parohie din Basarabia (Dubasari). A avut două căsnicii (5 copii). S-a îmbolnăvit de neurastenie şi după 1959 suferinţele şi crizele s-au accentuat, motiv pentru care a fost pensionat. În 1964 s-a mutat la Bârlad, după ce slujise la Puieşti 35 de ani. A fost publicist şi a colaborat la „Universul”, „Credinţa strămoşească”, „Cronica Huşilor”, „Apicultorul” cu articole cu caracter religios şi moral. Opera lui are un pronunţat conţinut patriotic religios şi mai cu seamă moral.

OPERA: „Mona-Monada”, 1981; „Despre felul cum înaintez”, 1983; „Fiul omului”, 1986; „Verile după Conachi”, 1990; „Dincolo de disperare”, 1995; „Tanz der Monedem”, ed. rom.-germ. , Dionysos Verlag, Germania, 1996; „Cambei în China”, 2000; „Grenade şi îngeri”, 2001; „Albumul Iaşi”, în colab. , 1996; „Să alergăm împreună”, roman, 1985; „Lucianograme”, poeme, 1999; etc, etc. Referinţe critice: N. Busuioc, „Oglinzile cetăţii. Dialoguri ieşene”, vol. III, 1996; Ion Holban, „Salonul refuzaţilor”, 1995; E. Simion, „Scriitori români de azi”, IV, 1989; R. G. Ţeposu, „Istoria tragică”, 1993; Ion Rotaru, „O istorie...”, vol. III, 1987; M. A. Diaconu, „Instantanee critice”, 1998; D. Corbu, „Generaţia poetică ’80”, 2000; N. Leahu, „Poezia generaţiei ’80”, 2000; Gh. Grigurcu, „Poezia română contemporană”, vol. II, 2000; Al. Cistelecan, „Top ten”, recenzii rapide, 2000; Al. Călinescu, în „Cronica”, 30 ian. , 1987; D. Chioaru, în „Transilvania”, 6, 1987; V. Mihaiu, în „Steaua”, 8, 1990; C. Moraru, în „Vatra”, 7, 1995; Al. Pintescu, în „Poesis”, 10-12, 1999. Note: 1, 2. Eugen Simion, op. cit. p. 519

OPERA: „A murit pe câmpul de onoare”, 1932; „Inimă”, 1939; „Preotul nostru”; „Între copii”; „Calea nădejdii” ; „Adevăraţii prieteni”, în „Credinţa strămoşească”, 1940; „Inimi tinereşti”, 1940. Binliografie de referinţă: Tr. Nicola, „Valori spirituale tutovene”, vol. 6, 2004, p. 548.

VÂRGOLICI, Ştefan, poet, critic şi istoric literar, traducător. S-a născut la 13 octombrie, 1843 la Borleşti, jud. Neamţ şi a murit la 29 iulie, 1897 la Iaşi. A urmat studii secundare şi cursuri superioare la Fac. de Litere şi Filosofie a Universităţii „Alex. I. Cuza” în Iaşi. A făcut apoi studii aprofundate în specialitatea limbi străine (spaniolă, franceză şi germană) la Paris şi Berlin. Întors în ţară, a funcţionat scurtă vreme ca profesor la Bârlad, probabil la Liceul „Codreanu”. În 1875 a ocupat Catedra de Limba şi literatura franceză la Universitatea din Iaşi. La această prestigioasă instituţie de învăţământ superior a funcţionat până la sfârşitul prematur al vieţii sale. La propunerea sa Catedra de limba şi literatura franceză s-a transformat în catedră de istorie a literaturilor moderne. În calitate de profesor este autorul unei gramatici a limbii latine, concepută pe metoda comparativ-istorică, aplicată în cursurile sale. Ştefan Vârgolici a debutat publicistic cu poezie încă din vremea studiilor secundare. În

VASILIU, Ştefan, publicist. S-a născut la Bârlad în iunie, 1908 şi s-a stins din viaţă la 9 iulie, 1971. A urmat mai întâi Şcoala primară de băieţi nr. 4 din oraşul natal între anii 19151920, apoi cursurile Seminarului Teologic din Huşi între anii 19201928 ca bursier. La 7 iulie, 1929 a fost hirotonisit preot şi a fost numit în parohia Puieşti, jud. Vaslui. A urmat apoi cursurile Fac. de Teologie din Cernăuţi între anii 1933-1938 şi a obţinut licenţa în teologie ortodoxă. A fost numit revizor clasa a II-a, reprezentând clerul judeţului Tutova la moartea patriarhului Miron 429

OPERA: Poeziile publicate în „Convorbiri literare” precum şi articolele nu au fost adunate în volume. „Martira inimii”, dramă în cinci acte, de Constanţa Dunca, în „Convorbiri literare”, 5, 1875; „Franciada”, poemă epică de G. Al. Zamfiroiu, în „CL”, V, 1872; „Tranzacţiuni literare şi ştiinţifice”, „CL”, VI, 1872; „Duhul cel rău”, idem; „Retorica pentru tinerimea studioasă”, de D. Gusti, în „CL”, IX, 1876; „Reforma limbii din cărţile bisericeşti”, „CL”, X, 1877; Byron, „Osânditul din Chillon”, trad. , „CL”, V, 1971; idem, „Parisina”, „CL”, IX, 1876; Schiller, „Cântecul clopotului”, CL, V, 1872; idem, „Speranţa”, „Vrednicia femeilor”, CL, VI, 1872; „Primblarea”, CL, VII, 1874; Lamartine, „Toamnă”, „Izolarea”, „Valea”, „Ischia”, CL, 1872; A. Chenier, „Lampa”, CL, 1872; A de Musset, „Noapte de octombrie”, CL, 1873; „Cântece populare spaniole”, CL, 1881; Cervantes, „Don Quijote de la Mancia”, CL. XVI, 1888; Tibul, „Către Bachus”, CL. 1889 etc. Referinţe critice: D. Petrescu, în „Foaia Societăţii pentru Cultură şi literatură”, 1866; Şt. G. Vârgolici, „Corespondenţă”, în „Studii şi documente literare”, 1867-1894; „Rezumat de prelegerile populare a Societăţii Junimea”, CL, VI, 1872; „Prelecţiuni populare ţinute la Societatea Junimea”, CL, VII, 1873; „Rezumat de...”, CL, VIII, 1874; „Rezumat de...”, CL, X, 1876; Iacob Negruzzi, Amintiri din Junimea”, G. Panu, „Amintiri de la Junimea”, N. Iorga, „O amintire”; Iorgu Iorda, „Limba şi literatura franceză la Universitate” etc. Note: 1, 2, 3, 4. D. Mănucă, Dicţionarul literaturii române... 1900”, p 897.

1871 a devenit membru al Societăţii Junimea, dar colaborarea la revista „Convorbiri literare” începuse încă din 1867, odată cu apariţia ei. A fost un membru activ al Societăţii şi a sprijinit proiectele ei. A ţinut „prelecţiuni populare” şi-a corectat prozodia poeziilor după principiile scrierii recomandate de mişcarea junimistă. A fost de asemenea coproprietar al publicaţiei „Curierul de Iassy” şi a publicat acolo articole de poelmică literară. Colaborarea sa la „Convorbiri literare” se întinde pe un sfert de veac iar poezia este puternic influenţată de creaţia lui V. Alecsandri şi D. Bolintineanu, imitaţia raportându-se la vocabular şi versificaţie. A scris idile, fiind unul din puţinii poeţi care au mai cultivat această specie literară. A încercat o simbioză între baladele populare şi pastorală: „Zafira”, „Duhul cel rău”. Dar Ştefan Vârgolici a scris şi articole de critică literară. În această calitate a sprijinit campaniile Junimii, respectând principiile estetice maioresciene. Opera literară trebuie judecată plecând de la principiile estetice şi nu de la considerentele naţionale. A scris studii despre Cervantes, Lope de Vega şi Calderon de la Barca, încercând să „reconstituie ansamblul vieţii spirituale spaniole din sec. al XVI- XVII-lea, pentru a ajuta la mai buna înţelegere a operei lor”. (1) Caracterul naţional al unei opere literare izvorăşte din „fidelitatea oglindirii”. (2) De pe poziţiile junimiste Ştefan Vârgolici a combătut „ignorarea specificului naţional în literatură”. (3) El era un spirit clasic prin formaţie. De aceea este adeptul unei literaturi în care imaginaţia şi raţiunea să coexiste. Durabilitatea unei opere rezidă din profunzimea sufletului omenesc. Progresul literar trebuie să aibă la bază dezvoltarea naturală. Accelerările forţate eşuează. Spiritul autocritic trebuie să predomine. Dar criticul şi teoreticianul a desfăşurat şi o bogată activitate de traducător. A tradus capodopere din creaţia unor mari scriitori: Molliere, A. Chenier, Lamartine, A. De Musset din limba franceză, Schiller din germană, Byron din engleză. A tradus de asemenea din anticii greci şi latini: Anacreon, Vergiliu, Propertiu, Tibul, Ovidiu. A tradus din literatura spaniolă: Cervantes, „Don Quijote de la Mancia”. Ca traducător, Ştefan Vârgolici s-a impus prin cursivitatea şi sfătoşenia frazei. (4)

VÂRLAN, Marcel, poet. S-a născut la DudaEpureni jud. Vaslui, la 25 septembrie, 1956 şi s-a stins prematur din viaţă la 3 iulie, 1996, la Sf. Gheorghe, Tulcea. A făcut studii elementare în localitatea natală, studii secundare la Liceul „Cuza-Vodă” din Huşi şi studii superioare la Fac. de Geografie a Universităţii ieşene. Distins cercetător al domeniul căruia i s-a consacrat, a scris şi publicat peste 20 de lucrări în domeniul geomorfologiei. A funcţionat în calitate de cadru didactic universitar la Catedra de Geografie fizică a Universităţii „Al. I. Cuza” între anii 1986-1996. Dar Marcel Vârlan a fost şi un poet de profundă meditaţie lirică. A debutat cu versuri în revista „Cronica” şi a colaborat la „Convorbiri literare”. Un volum de versuri intitulat „Lacrimă stinsă”, apărut postum, a adunat întreaga producţie poetică risipită în publicaţiile la care a colaborat şi cele rămase în manuscrise. 430

OPERA: „Lacrimă stinsă”, 1997. Referinţe bibliografice: Elena Leonte, Ionel Maftei, „O istorie a culturii ieşene în date, 1400-2000, Ed. Princeps Edit, p. 518, f. a. ; „Istoria Huşilor”, 1995, p. 305

Vârnav este o creaţie literară, chiar dacă autorul nu a pornit de la o adevărată conştiinţă estetică. OPERA: „Istoria vieţii mele”, pref. De A. Gorovei, 1908. Referinţe critice: A. , T. Vârnav, „Istoria vieţii mele”, în CL, 42, 1908; Şt. Ciobanu, „Cultura românească în Basarabia”, în „Glasul ţării”, 1923; Gh. Cardaş, „Pagini de istorie literară românească. Scriitori vechi”, 1927; Petre V. Haneş, „Scriitorii basarabeni”, 1942; L. Faifer, „Primele amintiri în literatura română”, T. Vârnav, „Istoria vieţii mele”, 1845; în „Studii şi cercetări ştiinţifice...”, XXIV, 1973; Ş. Cioculescu, „Viaţa şi opera lui T. Vârnav”, 1975; Sorina Creţu, în „Dicţionarul... până la 1900”, p. 907.

VÂRNAV, Teodor, memorialist. S-a născut la Floreşti, jud. Vaslui la 1 ianuarie, 1801. A murit probabil în 1860. Era fiu de boier, mama, Mărioara, era fiica boierului Dumitrache Chiruş din Soroca, iar tatăl, Costachi, era fiul jitnicerului Sandu Vârnav. Viitorul cărturar a învăţat carte în limba română cu preotul satului Floreşti, apoi cu dascălul Iftimie din satul Hreţca. Familia a scăpătat şi Teodor Vârnav a fost dat spre creştere rudelor mamei la Lămoteşti şi apoi la Bucureşti. Costache Lada, tutorele care a continuat să aibă grijă de băiat, l-a dat pe acesta la învăţătură în seama unui dascăl grec. Dar Lada moare şi tânărul fără căpătâi a intrat slujbaş la un negustor de pe Lipscani, iar mai târziu a plecat în Basarabia, în ţinutul Hotinului. Acolo a căpătat slujbă de funcţionar la judecătoria din Hotin. După trei ani a plecat şi de la Hotin. Şi-a cumpărat moşii în ţinuturile Hotin şi Iaşi şi s-a stabilit la Pociumbeni unde s-a ocupat cu agricultura până la sfârşitul vieţii. Teodor Vârnav a scris pe la 1845 o autoboigrafie, intitulată „Istoria unei vieţi” şi un volum de satire şi poezii lirice rămase în manuscrise. A. Gorovei a recuperat manuscrisul autobiografic şi l-a publicat fragmentar în 1893, iar în volum, în 1908; manuscrisul cu opera poetică s-a pierdut. „Istoria vieţii mele” este prima carte de amintiri din literatura română. Autobiografia lui T. Vârnav interesează azi pe istoricii literari prin valoarea ei documentară. Se află în ea schiţate diferitele medii sociale ale vremii: micii boieri din Moldova şi Basarabia, negustori bucureşteni, dascăli greci, ţigani robi, o lume aflată în starea ei feudală. Evocarea e realizată stilistic cu pricepere, autorul mânuieşte limba cu talent. Este sesizabil accentul uşor arhaic. Nu se pretinde valoare literară, deşi aceasta este relativă azi, dar lucrarea este interesantă pentru că este originală, nu porneşte de la modele, ci de la o realitate de cele mai multe ori dură. Autorul are un remarcabil simţ al realităţii. Dacă avem în vedere toate aceste atribute, „Istoria...” lui T.

VECINU, Vasile, poet. S-a născut la Chiţoc, com. Lipovăţ, în jud. Vaslui la 29 iulie, 1949. A urmat treptele şcolare elementare în satul şi comuna natală până în anul 1963, după care s-a înscris la o şcoală profesională cu profil mecanic în industria confecţiilor. A lucrat multă vreme, 25 de ani, la Intreprindrea de Confecţii Vaslui, de la care a fost pensionat pe caz de boală (mai degrabă a fost silit să se pensioneze în starea aceasta datorită presiunilor noilor patroni). A urmat cursuri liceale la fără frecvenţă. A debutat în revista „Luceafărul” în anul 1972, apoi a colaborat la „Convorbiri literare”, „Vremea nouă”, „Jurnalul de Vaslui „Oferta”, „Semnal” etc. S-a dedicat muncii de secretar fidel al Cenaclului literar vasluian care, de-a lungul vremii a căpătat diferite nume: „Mihai Eminescu”, „Vasile. Alecsandri”, „Muşatinii”, „Dimitrie Cantemir” şi, în sfârşit, „Ion Iancu Lefter”. Este unul din membri fondatori ai cenaclului cu diferite orientări şi îndrumători. Acest cenaclu niciodată nu a fost îndrumat de o autoritate literară. Editorial, V. Vecinu a debutat în anul 2001 cu două volume (titluri) în aceeaşi carte, o construcţie originală, atipică; „O clipă de univers” şi „La marginea visului”, la o editură din Piatra Neamţ. Poezia lui V. Vecinu este expresia stării de interiorizare, impusă de singurătatea în care îşi duce existenţa. Nu este un izolat voluntar, 431

această stare i s-a impus de către lumea în care trăieşte. În afara cenaclului, viaţa i-a refuzat alte bucurii, din această pricină un sentiment de frustrare este prezent în versurile sale. Sentimentul erotic este erodat din cauza neîmplinirii lui. Se află în lirica lui Vecinu şi o profundă stare meditativă, rod al însingurării. Stilistic vorbind, versurile lui sunt curate, străbătute de respect faţă de limbă.

tinerii studioşi, trimiţâmdu-i la studii în străinătate (Gheorghe Asachi, Gheorghe Săulescu). A repus în funcţie Tipografia Mitropoliei şi a tipărit un număr mare de cărţi pentru şcoală, el însuşi fiind un priceput traducător. A fost animat de idei umaniste, mai ales în ceea ce priveşte emanciparea ţiganilor, emiţând un „act de slobozenie” într-o vreme când un asemenea document reprezanta o faptă îndrăzneaţă. Se spune că Veniamin Costache era un cleric tolerant în raport cu alte etnii şi credinţe. În prefeţele scrise, (singurele texte originale) la unele cărţi tipărite din grija sa, exprima idei umaniste şi iluministe. A fost preocupat de istoria limbii şi de păstrarea purităţii ei. În acest sens se plângea de invazia cuvintelor străine (boală ereditară) din traduceri care ameninţau existenţa ei. El însuşi a cautat să elimine arhaismele lexicale şi fonologice din textele sale. Luată în mare, într-o vreme când graniţele dintre diferitele manifestări ale culturii nu se croiseră încă, tot ceea ce a făcut Veniamin Costache se înscrie în măraţa operă de ridicare a unui neam la nivelul înţelegerii rostului învăţăturii şi culturii scrise în evoluţia unei civilizaţii. George Călinescu notează că în 1815, Veniamin Costache a încercat să-l aducă pe Ion Budai-Deleanu profesor la Seminarul de la Socola. Tot el notează că în 1824 Ioan Pralea îi trimitea lui Veniamin Costache un „metod de scriere” ca să-l aplice la Şcoala de la Socola, cu siguranţă aberant. Prezenţa mitropolitului în viaţa spirituală a epocii e una foarte activă şi relevantă, cu urmări pozitive pentru ceea ce urma să se petreacă în cultura naţională.

OPERA: „La marginea visului” şi „O clipă de univers”, 2001. Referinţe bibliografice: P. Necula, M. Ciobanu, „Dicţionarul pers. ...” ; V. Grigoraş, „Fragmente... 2001.

VENIAMIN, Costache, cărturar, traducător de cărţi religioase. S-a născut la 20 decembrie 1768 la Roşieşti, în jud. Vaslui şi s-a stins din viaţă la 18 dec. 1846. A urcat treptele ierarhiei religioase până la rangul de Mitropolit al Moldovei. A învăţat carte după obiceiul vremii, cu un dascăl grec, în particular, după care a urmat cursurile Academiei Domneşti, instituţie de rang superior şi de prestigiu în epocă. A fost călugărit şi introdus în tagmă de către episcopul Iacov Stamati. La Huşi, tânărul a descoperit o bibliotecă şi a prins pasiune pentru lectură. Autodidact, viitorul mitropolit a rezervat o mare parte a timpului său traducerii în limba română a cărţilor de cult. La Huşi a parcurs repede treptele ierarhice: ierodiacon la episcopie, apoi la Iaşi, egumen al Mănăstirii Sf. Spiridon. S-a întors la Huşi în calitate de episcop, unde a rămas până 1796. A trecut apoi ca episcop la Roman, iar în 1803 a fost uns mitropolit al Moldovei. În această calitate a slujit în două perioade, impuse de schimbarea domnilor: 1803-1808; 1812-1842. În ultimii ani ai vieţii s-a retras la Mănăstirea Slatina, unde s-a stins din viaţă în 1846. În timpul vieţii sale, Veniamin Costache a fost unul din cei mai de seamă promotori ai culturii moldovene. Lui i se datoreşete înfiinţarea vestitului „Seminar de la Socola”, el a pus bazele Academiei Mihăilane, instituţie de învăţământ superior, a încurajat pe

OPERA: „Noul Testament”, 1831; „Învăţătură dogmaticească”, 1831; „Tratatul despre existenţa lui Dumnezeu”, 1831; „Istoria Vechiului Testament”, 1834; „Didahii”, 1837; „Pidalion”, 1844 etc, etc. Referinţe bibliografice: G. Călinescu, „Istoria literaturii române...” p. 984; x x x „Dicţionarul... până la 1900; p. 221; Mihail Kogălniceanu, în „Propăşirea”, 1844; Gh. Adamescu, „Istoria Seminarului „Veniamin” din Iaşi, 1894; N. Iorga, „Viaţa şi faptele mitropolitului Moldovei Veniamin Costache”, 1907; C. T. Kirileanu, Gh. Ungureanu, Constantin Turcu, „Contribuţii documentare cu privire la mitropolitul Veniamin Costache”, 1946; Antonie Plămădeală, „clerici ortodoxi ctitori de limbă şi cultură românească”, 1977 etc, etc.

432

VICOL, Mihai-Sultana, poet, publicist şi ziarist. S-a născut la Bârlad la 5 octombrie, 1948. Cursurile Şcolii generale Nr. 5, „Tudor Pamfile” şi „Gheorghe Radu”, au fost finalizate în anul 1962. A continuat studiile la Liceul „Gh. R. Codreanu”, absolvent din anul 1966. Este absolvent al Fac. de Istorie-geografie a Univ. din Iaşi. A lucrat o vreme ca bibliotecar la Biblioteca „Stroe Beloescu”. A debutat în anul 1968 în „Iaşul literar” şi a colaborat la presa bârlădeană şi din ţară: „Coordonate bârlădene”, „Cronica”, „Convorbiri literare”, „Viaţa studenţească”, „Dacia literară”, „Bucovina literară”, „România literară”, „Luceafărul”, „Contemporanul”, „Săptămâna”, „Flacăra”, „Cântarea României” etc. A apărut de asemenea în antologiile editate de Comitetul de Cultură şi Artă a jud. Vaslui. În „Zidiri”, din 1983 a apărut cu un grupaj de versuri intitulat „Lângă firul ierbii”, apreciat de către prefaţatorul antologiei, cum că versurile sale vor „lumina mereu altfel închipuirea cititorului”. (1) Este de asemenea prezent în voluminoasa antologie „Bârladul de odinioară şi astăzi”, vol. III, cu un grupaj de versuri intitulat „Dedicaţii”. (2) Editorial însă a debutat în 1979 cu volumul „Cândva fântâni”, la Ed. Litera, editură care publica în contracost pe poeţii care nu „încăpeau” în editurile finanţate de stat. Privit din perspectiva liricii de atunci, primul volum îl plasează pe Mihai Sultana Vicol în generaţia ’80, chiar dacă el rămâne în sfera aşa zisei poezii neomoderniste, puternic influenţată de Nichita Stănescu. Nimic din ceea ce s-ar putea numi lirică „angajată” nu răzbate din versurile acestui volum. În schimb închină versuri marilor poeţi din lectura cărora s-a adăpat: George Bacovia, Ezra Pound, Serghei Esenin, Frederico Garcia Lorca etc. Timpul, zădărnicia zbaterii, angoasa, narcisismul, solitudinea, nesomnul sunt câteva repere ale unui lirism aflat la limita dintre interiorizare şi exteriorizare ca în „Perpetuă”: „Un diamant geamăn cu gândul meu / îşi taie raclă / din puritatea infinitului spaţiu; / şi-n pulberea scânteierilor albastre / se sfarmă / ca să mă înveţe a muri frumos.” Poetul descoperă că „în

provincie” se găsesc adevăruri absolute: „Priviţi la aceşti oameni / sfiiţi în starea lor de gospodari cuminţi / şi vă veţi da seama de ce în provincie / nu există lacăte secrete pentru inimi..” („Bovarică”) E în toate o stare ipotetică dar şi antitetică în aceeaşi măsură ca în „Anticarul” de pildă: „Vreau vorbe / să cumpăr, prieteni! / Altfel nu pot urni muţenia / aceasta neghioabă, şi totuşi / poate / fecundă... / Altfel nu pot sparge / liniştea / tihnitelor / noastre ferestre... / Vindeţi-mi vorbe, prieteni, / Vindeţi-mi vorbe...” Volumul din 1979 este negreşit remarcabil pentru lirica lui Mihai Sultana Vicol. În 1996, la Ed. Timpul din Iaşi a apărut volumul „Sângele greierilor”. În linii mari nu s-au produs schimbări de axă lirică. E cultivată în continuare o lirică a ecranului interior, ca să parafrazez titlul unui volum de poeme scrise de un critic şi istoric literar. Limpezimea sentimentelor, profunzimea stărilor de spirit, o aparentă banalitate a limbajului, contrastele, ambiguităţile sunt prelungiri ale experienţei poetice de trei decenii. „Iov îndrăgostitul 12” e o dovadă: „Inima lucrează / la o stea străină / vinul vine cu veşti / mâhnirile la ele mă ţin. / Numele tău o ia înspre ieri / gata să se scalde unde uitarea-i veşnică. / Sunt făcut din tăceri / tristeţea anotimpului îmi iese în obraz.” Mihai Vicol a făcut parte din cenaclurile bârlădene şi judeţene. A apărut cu versuri şi în masiva lucrare în 3 volume, „Bârladul de odinioară şi astăzi”. A colaborat la „Gazeta de Est”, „Clepsidra”, „Apollo”, „Est”, „Păreri tutovene” etc. După 1990 s-a dedicat ziaristicii şi cea mai mare parte a activităţii sale a fost rezervată interviurilor cu un număr impresionant de personalităţi, de la mari conducători de state (Mihail Gorbaciov) la oameni politici, oameni de artă de-a dreapta şi de-a stânga Prutului. Este unul din puţinii ziarişti care a întreţinut un dialog viu cu acei actanţi din domeniile culturii 433

care au avut ceva de spus, ori şi-au exprimat ideile, convingerile sau nedumeririle legate de prezentul dinamic pe care îl trăim. Interviul este un mod de comunicare nu numai a ziaristului cu lumea, dar şi al orizontului de aşteptare cu intervievaţii. Starea poetului şi ziaristului continuă să fie una a neliniştii provocate de evenimentele cărora încearcă se le desluşească sensurile. O mare cuprindere a spţiului e remarcabilă. Pentru aceasta nu e sufcientă numai pasiunea, ci şi curajul şi mai ales răbdarea Toate acestea l-au convins pe criticul literar Gruia Novac, să afirme că „Mihai Sultana Vicol este contemporan cu Viitorul... El vine spre din vremea când nu existau graniţe... îl găseşti în Cecenia, în Nagorno-Karabah, în Siberia, în Kosovo, la Cernăuţi şi la Tiraspol... Dar mai ales în publicistica românească şi în poezia acestei ţări. Câte volume a tipărit? N-are timp să le numere; pentru un soclu însă îi sunt de-ajuns.” (1)

timp a lucrat la Institutul de igienă din Iaşi, după care a plecat în străinătate, mai întâi în Maroc la Marakech şi în alte părţi, apoi în Germania, ca medic de cabinet. A debutat târziu în literatură, exegeţii nu consemnează o activitate publicistică în acest sens. Prezenţa în peisajul liric este consemnată în 1995 cu volumul de versuri „La margine de Iaşi” Referindu-se la poeziile Augustinei VişanArnold, Ion Chiriac spune: „Dârzenia cu exprimă care îşi sufletul, sintagmele poetice care se pot reţine din volumele sale, au şi valoare de reconstituire a spiritului nostru naţional şi ancestral. Reconstituirea biografică şi, în acelaşi timp, reconstituirea spiritului nostru, în esenţa lui, te face tempestiv, ce-i drept, dar tot odată, într-un „Iordan fierbinte, duios şi blând al cuvântului”. (1) După titlurile de mai jos se pare că autoarea cultivă în exclusivitate motivele lirice florale, dar o abundenţă creatoare se pare că e în măsură să dilueze lirismul şi aşa în suferinţă. Nu tot ce se scrie de dragul scrisului devine şi act estetic. Inflaţia a avut totdeauna efecte de anulare. Un act creator e un travaliu mai puţin obişnuit, are relaţie cu abisalul, cu divinul în ultima instanţă. Cele 19 cărţi de poezie în câţiva ani e o performanţă numai la nivel editorial. Cronica literară semnată de Gruia Novac la volumele „La margine de Iaşi” şi „Lacrimi în metamorfoză” este motivat intitulată „Despre prolificitate sau poezie de dorul lelii”; undeva o citează că scrie „fără reguli învăţate”. (2)

OPERA: „Cândva fântâni”, 1979; „Zidiri”, 1983, în colab. ; „Sângele greierilor”, 1996; „Mărturisirile unui condamnat la moarte”, 1998; alte volume: „Veac fără lacrimi”, „Amurgul şi alte poeme”, „Cu mâna în beregata Balcanilor”, „Poeme de amor, omor şi moarte”, „Cucuta supremă”, „Elegia lacrimii”; „De la Gorbaciov la Cezar Ivănescu”, „Războiul minciunii”, „Ilie Ilaşcu – mărturiile unui condamnat la moarte” etc. Referinţe critice: 1. Al. Pascu, „Cuvânt înainte”, la vol. „Zidiri”, Vaslui, 1983; 2. x x x „Bârladul de odinioară şi astăzi”, Bârlad, 1984; „După treizeci de ani”,.2001; Note: Gruia Novac, în „După treizeci de ani”, p. 50

VIŞAN - ARNOLD, Augustina, poetă. S-a născut la 5 noiembrie, 1941 în Târgul Puieşti, jud. Vaslui (fostul jud. Tutova). După şcoala primară făcută în localitatea natală, a urmat studii secundare la Bârlad, la fostul „Liceu de fete „Iorgu Radu”, apoi la Liceul „Mihai Eminescu” (pe atunci Gh. Gheorghiu-Dej), finalizate în 1959. Între anii 1959-1965 a urmat studii superioasre la Fac. de Medicină şi Farmacie din Iaşi. În urma examenului de stat a devenit medic generalist. A parcurs toate etapele consacrării în specialitate, funcţionând la circumscripţii sanitare din mediul rural, ca la vremea aceea în localităţile: Adam (Galaţi), Dobrovăţ, Ungheni şi Andrieşeni (jud. Iaşi). Un

OPERA: „La margine de Iaşi”, 1995; „Miros de crizanteme”, 1996; „Lacrimi în metamorfoză”, 1997; „Flori de tei”. 1998, „Crinii”, 1998; „Nuferi pe lacuri”, 1999; „Flori de liliac”, 1999; „Conduraşii”, 2000; „În umbra perilor dintr-o grădină”, 2000; „Narcise”, 2001; Bujorii sau amintiri ieşene”, 2001; „Nu mă uita, Tu, Doamne!”, 2002; „Primăvara cireşilor în floare”, 2002; „Culegătorii de flori sub lună”, 2003; „Înfloriri de orhidee...”, 2003; „Cale sau imacularea gândirii”, 2004; „Cupă de lotus...”, 2004; „Cărţile pelerinului...”, 2005; „Zidirea cuvintelor...”, 2005. „La răscruce de fantezii pelerine”, 2006; „Flacăra gândurilor”, 2006; „Zborul Phaetonului”,

434

2007. „Toate volumele de versuri au fost tipărite la Editura Polirom din Iaşi, prefaţate de Ion Chiriac. Referinţe critice: A. Iordăchescu, în „Opinia Moldovei”, 26 aug. , 1998; idem, în „24 de ore”, 25 aug. , 1999; ibidem, în „Bucovina literară”, 5, 1999; ibidem, în „Ateneu”, 12, 2001: I. Chiriac, în „Curierul-Ginta latină”, dec. , 1998; D. Spătaru, în „Opinia Moldovei”, 11 mai, 1998; 20 sept. 1998; N. Mitulescu, în „Păreri tutovene”, sept. , 1998; sept. , 1999 şi mai, 2000; idem, în „Bârladul”, i mai, 2001; Gruia Novac, în „Cuminţenia lui Procurante”, 2001; Viorel Dantu, în „Buletin informativ”, 22 iulie, 1999; Mioara Popa, în „Pagini medicale bârlădene”, 46, 2000; Horia Zilieru, în „Opinia”, 10 oct. , 1995 etc, etc, etc. Note: 1. I. Chiriac, în „Curierul...”, dec. 1998; 2. Gruia Novac, op. cit. p. 139-142.

Gabrovo, Bulgaria, Istambul, Turcia, Ancona, Italia, Tokio, Japonia etc. Expoziţii personale la Festivalul Humorului „C. Tănase” la Vaslui în peste zece ediţii; Casa de Cultură din Iaşi, două ediţii; Galeriile de Artă „N. Tonitza” de la Bârlad, Casa Pogor, sponsorizat de C. Teodorescu. Între anii 1978-1995 a primit 9 premii la Vaslui, 3 la Brăila, câte 1 la Tg. Mureş, Huşi şi Costineşti, câte 2 la Timiş. Bistriţa-Năsăud şi Gura-Humorului. A publicat aforisme (afurisisme, cum le numeşte el) în revistele „Rebus”, „Flacăra”, „Steaua” şi altele numite anterior. Pentru merite în domeniul caricaturii, Centrul de îndrumare al Creaţiei Populare din Vaslui a editat volumul de aforisme şi caricatură intitulai „Viziteisme”. Lucrări de colecţie: România, Italia, Olanda, Belgia, Bulgaria.

eseist, VIZITEU, Nicolae, caricaturist, grafician, pictor. S-a născut la 3 iulie, 1945 la Curseşti-Deal, com. Pungeşti, jud. Vaslui. După şcoala primară şi gimnazială din localiatea natală şi Pungeşti, a urmat Şcoala Tehnică Agricolă de la Podul Iloaie, judeţul Iaşi, absolvită în 1964. Mai târziu a urmat cursurile de scurtă durată la Liceul „M. Kogălniceanu din Vaslui şi cursurile Şcolii populare de artă de pe lângă Casa de Cultură a municipiului Vaslui. A debutat în anul 1968 în „Amfiteatru” cu caricatură. Apoi a lărgit aria colaborărilor la: „Urzica”, 1972, „Flacăra”, 1974. Este autorul unui mare număr de caricaturi, peste 3000, şi aforisme, publicate în cataloage, reviste, ziare. Pe lângă publicaţiile enumerate mai sus, N. Viziteu a mai colaborat la: „Moftul român”, „Şopârla”, „Orizont”, „Perpetuum comic”, „Revista X”, „Gazeta de Est”, „Meridianul”, „Vremea nouă”, „Adevărul” etc. A fost publicat şi de către reviste străine: „Eulenschpigel”, Grmania, „Ludos Matyas” Ungaria, „Spilky” Polonia, „Apropos”, Bulgaria. A organizat expoziţii în ţară la: Vaslui, Bucureşti, Costineşti, Focşani, Galaţi, Brăila, Bacău, Gura-Humorului, Deva, Slatina, Timişoara, Suceava, Bistriţa-Năsăud, Tg. Jiu etc şi în străinătate la. Montreal, Canada,

OPERA: „Viziteisme”, Vaslui, 1998. Bibliografie de referinţă: P. Necula, M. Ciobanu, „Dicţionarul...”, 2001; V. Grigoraş, „Fragmente...”, 2001.

VLAHUŢĂ, Alexandru, poet, prozator, publicist. S-a născut la 5 sept. 1858 în satul Pleşeşti, com. Buda, azi, Alexandru Vlahuţă şi s-a stins din viaţă la 19 noiembrie 1919 la Bucureşti. Părinţii lui erau mici proprietari de pământ arabil, ţărani mijlocaşi. Copilăria viitorului scriitor a fost una nu prea fericită din pricina bolilor infantile care nu l-au cruţat, aşa încât a început să înveţe carte cu doi ani mai târziu. Aşa se face că în 1871 termina şcoala primară, iar în 1878 Liceul „Codreanu” din Bârlad. Chiar din vremea adolescenţei îşi etalează talentul literar, într-un mediu în care un număr considerabil de colegi îmbrăţişau muzele. Între ei se încheagă prietenii durabile, pentru tot restul vieţii. După absolvirea liceului, Al. Vlahuţă a urmat studii superioare de Drept, intenţionând să devină magistrat, dar acestea nu s-au finalizat; din care pricină a îmbrăţişat profesii diverse. A funcţionat ca profesor la Văcărescu” din Gimnaziul „Enăchiţă Târgovişte şi la o şcoală de la Mănăstirea Dealu între 1880-1883. A îmbrăţişat apoi cariera de ziarist, dar şi pe cea de profesor la şcoli particulare din Bucureşti ori la Şcoala normală sau Liceul „Sf. Gheorghe”. A funcţionat inclusiv ca referendar la Editura Casei Şcoalelor. În perioada aceasta a fost preocupat 435

de problemele şcolare şi a publicat articole în care a combătut dogmatismul, formalismul din metodele de predare şi alcătuirea defectuoasă a manualelor şcolare. La acestea se adaugă corespondenţa pe aceeaşi temă cu I. L. Caragiale. Poate de aceea în 1902, împreună cu G. Coşbuc a publicat o carte de citire pentru învăţământul secundar şi profesional. Se spune însă că, uzând de o diplomă de avocat, cumpărată, s-a înscris în baroul avocaţilor din Târgovişte, dar pledoariile lui la nişte procese nu au fost convingătoare. Scurtă vreme a zăbovit la Galaţi, unde a publicat articole şi schiţe într-un ziar local. Al. Vlahuţă a continuat să funcţioneze ca profesor la diferite şcoli până în 1893. Până în acest an a predat la Şcoala Normală a Societăţii pentru Învăţătura poporului român, suplinindu-l pe Ioan Slavici, dar şi la Pensionul Elenei MillerVerghy. În 1888, la propunerea lui T. Maiorescu, Al. Vlahuţă este numit revizor şcolar pe judeţele Prahova şi Buzău, continuând tradiţia lui Eminescu şi Caragiale. Tot în 1893 este propus de I. Vulcan, membru corespondent al Academiei Române, dar a refuzat titlul. Debutul lui Al. Vlahuţă are loc într-o revistă din Târgovişte, intitulată „Dimineaţa”, cu un articol iar în anul următor i-au apărut câteva poezii în revista „Lyra română”. În acelaşi an, 1879 este însă publicat de revista „Convorbiri literare” al cărei corespondent fidel a devenit. De-a lungul vieţii a colaborat la un număr foarte mare (35) de publicaţii; cităm pe cele mai importante: „România liberă”, „Lupta literară”. „Familia”, „Revista nouă” (redactor), „Epoca” „Timpul”, „Literatură şi artă”, „Viaţa românească”, „Luceafărul”, „Neamul românesc”, „Generaţia nouă” etc. Împreună cu Al. V. Urechia a editat revista „Viaţa”, iar împreună cu G. Coşbuc a scos celebra revistă „Semănătorul”, iar cu I. Al. Brătescu-Voineşti, ziarul „Dacia”. A semnat cu un număr la fel de mare de pseudonime, aproape 30; cităm câteva: Ada, Alecu, L. Ascar, Ave, I. Baltă, Lupu (Lup), Baltazar, Decor, Lupan, Vlahul, Neagoe, Mirmidon etc,

etc. Se spune că imaginea din ultimii ani de viaţă era a unui mare om de omenie „generos şi modest, sfătuitor al tinerilor aspiranţi la gloria literară”. (1) Să nu uităm însă că la vremea aceea, Al. Vlahuţă era considerat unul din marii scriitori ai literaturii române, o adevărată autoritate în domeniul culturii literare. Alături de B. Delavrancea a dus o adevărată campanie de presă favorabilă lui M. Eminescu, urmărind impunerea lui în fruntea ierarhiei literare naţionale, moment care a determinat atitudinea lui T. Maiorescu faţă de V. Alecsandri în cunoscutul articol „Poeţi şi critici” din 1886. Receptat mai târziu ca epigon eminescian de către exegeţi, Al. Vlahuţă este totuşi un mare scriitor. În epoca de la sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea el trece drept unul din cei mai de seamă poeţi români alături de Octavian Goga şi George Coşbuc, de orientare tradiţională, dacă luăm în considerare atitudinea deseori ostilă a multora faţă de simbolism. Aflat în centrul atenţiei generale după 1900, Al. Vlahuţă a devenit reprezentantul de frunte al unei mişcări literare dominante. Şi apoi eminescianismul lui e supralicitat, pentru că nu tot ce a scris el în domeniul poeziei stă sub semnul acestei influenţe. Vlahuţă este un meditativ şi un sarcastic de multe ori original, motivele au o susţinere imagistică proprie. Criticii şi istoricii literari apreciază că activitatea lui literară parcurge două etape: una junimistă, când legăturile cu societatea maioresciană sunt cordiale, pentru că atunci colabora la „Convorbiri literare” şi participa la şedinţele „Junimii”, şi o alta, postjunimistă, când între reprezentanţii societăţii, chiar T. Maiorescu şi Al. Vlahuţă au apărut diferenţe mari de opinii. Interesantă este observaţia lui V. Râpeanu care motivează apropierea poetului de „Junimea” 436

prin „Convorbiri literare”, pentru că numai prin intermediul acestei publicaţii a putut cunoaşte opera lui Eminescu; în rest, proza sau articolele erau publicate în alte reviste. După 1884, legăturile nu mai erau durabile, iar după 1886, când Vlahuţă a tinut o conferinţă despre poeziile lui M. Eminescu, legăturile s-au rupt. Răspunsul lui Maiorescu în apărarea lui V. Alecsandri era justificat şi logic. Dacă Vlahuţă a venit la „Junimea” atras de mitul eminescian, despărţirea de aceasta se leagă tot de numele lui Eminescu, concluzia fiind aceea că în şase ani cât au durat relaţiile cordiale, gruparea junimistă a confirmat un adevăr amar (V. Râpeanu) că nici Maiorescu şi nici cei aflaţi în preajma lui „nu dovedeau o grijă permanentă şi sinceră faţă de marele poet.” (2) Atitudinea lui Al. Vlahuţă este justificată, „junimea” nu răspundea idealurilor lui. Mai curând „intelectual proletar”, în masa de tineri literaţi care se afirmau la sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea, el nutrea atitudini sociale prezente în articolele lui G. Ibrăileanu şi Dobrogeanu-Gherea. De astfel criticul ieşean scrie despre „optimismul umanitar” al lui Vlahuţă dintre anii 1884-1894. Să nu se uite că G. Ibrăileanu a scris un amplu studiu intitulat „Opera literară a d-lui Vlahuţă”, drept teză de doctorat în 1912. Optimismul de care vorbea criticul era motivat de interesul faţă de mişcarea socialistă, factorul determinant al despărţirii de „Junimea” şi „Convorbiri literare”; arta cu tendinţă era opusă artei pentru artă. T. Maiorescu avea de înfruntat mulţi adeversari, printre ei B. P. Hasdeu, Al. Macedonski, C. D. Gherea şi alţii. Desigur, V. Râpeanu exagerează influenţa ideilor socialiste în creaţia lui Al. Vlahuţă, motivat fiind de influenţele ideologice care vehiculau la vremea când a scris studiul. Atunci şi Eminescu era „socialist”. Opera lui Al. Vlahuţă se compune din versuri şi proză. Debutând ca mulţi alţi poeţi ai vremii sub influenţa lui M. Eminescu, e văzut azi ca un poet minor, epigon eminescian. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat în timpul vieţii lui când trecea drept unul din cei mai de seamă poeţi ai epocii. A scris o poezie „militantă” (termen la modă), tradiţională, pornind de la concepţia (pe atunci deloc depăşită) că „arta trebuie să fie cu tendinţă”, să aibă o finalitate, chiar dacă poezia europeană şi o parte a ei în plan naţional, aspira

la o modernitate potrivit căreia arta nu mai ţinteşte către concepte pozitive. Ca şi Eminescu, el respinge versul care nu spune nimic ori care serveşte durerilor închipuite. El cere poeţilor să cânte „rostul vieţii şi splendorile naturii”. Poezii ca „Slăvit e versul”, „Cuvânul”, „Unde ni sunt visătorii” dau glas acestei concepţii, azi părând a fi puierile. Lui Vlahuţă, apreciază unii exegeţi, îi lipseşte forţa lirică a versurilor, energia aceea interioară care ar trebui să ducă spre alte lumi. Din această cauză în versurile sale se instalează o monotonie cu imagini recurente. În unele poezii îl descoperim mai mult pe Eminescu decât pe Vlahuţă. A scris o poezie socială şi antimonarhică originală, cunoscută, dar fără ecou peste timp. Al. Vlahuţă este un prozator notabil, poate mult mai original decât în poezie. Romanul „Dan” din 1894 este unul din primele naraţiuni de întindere mai mare care se distinge prin noutatea temei. În acest roman este prezent pentru prima oară ca personaj, intelectualul. Dan (autorul?), datorită unor dificultăţi prin care trece în cursul vieţii sale, sfârşeşte tragic într-un spital de alienaţi mintali. Schiţele şi povestirile „Socoteala”, „De la ţară”, „În vâltoare”, „La arie” etc) au un profund caracter social şi au ca motiv central conflictul dintre cei bogaţi şi cei săraci. Tema nu putea fi ocolită într-o vreme ca aceea cu mari disfuncţii de această natură. Întâlnim şi chipuri mai senine, chiar idilice în „De la şezătoare”, „Un Crăciun”, „Un bâtrân” etc. „România pitorească” e un reportaj geografic traversat de o mare iubire de ţară, la fel ca „Pictorul N. Grigorescu”. Publicistica se proiectează în aceeaşi arie de preocupări ca şi întreaga operă. OPERA: „Nuvele”, 1886; „Poezii”, 1887, ed.II, 1892; „Din goana vieţii”, 1892; „Poezii vechi şi nouă”, 1894; „Icoane şterse”, 1895; „În vâltoare”, 1896; „Iubire”, poezii 1888-1895, 1896; „Clipe de linişte”, 1899; „Poezii”, ed. completă, 1899; „România pitorească”, 1901; „Din durerile lumii”, 1908; „Din trecutul nostru”, 1908; „Nuvele”, 1908; „Poezii”, 1888-1908, 1909; „File rupte”, 1909; „Pictorul Nicolae Grigorescu, viaţa şi opera lui”, 1910; „Dreptate”, 1914; „Poezii” 1888-1915, 1915; „Opere alese”, ed. îngrijită de M. Şora şi S. Iosifescu, 1948: „Opere alese”, Nuvele şi schiţe, 1953; „Poezii”, ed. de T. Vârgolici. 1956, ed. II, I. Rotaru, 1959; „Opere alese”, pref. De V. Ene, 1957; „Scrieri alese”, 3 vol. , pref. V. Râpeanu, 1963- 1964 etc, etc.

437

Referinţe critice: C.D. Gherea, „Studii...II ; G. Ibrăileanu, „Opera literară a d-lui Vlahuţă”, 1912; E. Lovinescu, „Critice” IV; N. Zaharia, „Alexandru Vlahuţă, Viaţa şi opera lui”, 1921; N. Iorga, „Istoria literaturii contemporane”, I; „Oameni care au fost”, I, II, III; P. Bujor, „Amintiri despre Al. Vlahuţă şi I.L. Caragiale”, 1938; I. Gr. Oprişan, „Alecsandru Vlahuţă, omul”, 1937; G. Călinescu, „Istoria...”; T. Vianu, „Arta prozatorilor români”, 1942; M. Sadoveanu, „Anii de ucenicie”, 1944; S. Iosifescu, „Al. Vlahuţă”, 1949; Perpessicius, „Menţiuni...”, Al Bojin, „Al. Vlahuţă, studiu bibliografic”, 1959; G. Galaction, „Opere alese”, II, 1961; V. Râpeanu, „Vlahuţă şi epoca sa”, 1965; C. Ciopraga, „Literatura...” D. Micu, „Început de secol”, V. Ene, „Alexandru Vlahuţă”, 1976 etc, etc. Note: 1. Dicţionatul...1900, p. 911; 2. Al. Vlahuţă, „Opere alese”, I, pref. de V. Râpeanu, p. XX.

După război a vândut ferma de la Fundulea şi a cumpărat un apartament în Bucureşti. Spre sfârşitul vieţii s-a simtit din ce în ce mai singur. Soţia sa a obţinut un post de substitut de procuror şi s-a mutat cu ea la Râmnicu-Sărat. Era bolnav de inimă, o maladie gravă căpătată în primul război în urma marilor tensiuni sufleteşti.. Nu se ştie precis data morţii sale, sursele de informare lipsesc cu desăvârşire. Ca prozator, G. M. Vlădescu a scris proză scurtă şi roman. Până la primul război a scris schiţe şi nuvele. Construcţiile epice de mare întindere au fost realizate după conflagraţia mondială. Proza scurtă şi chiar romanele au calităţi narative incontestabile, apreciate şi de G. Călinescu. Universul prozelor sale este puternic influenţat de creaţia lui M. Sadoveanu, E. Gârleanu, şi I. Al. Brătesu-Voineşti. Romanele „Moartea fratelui meu” şi „Menuetul” au fost remarcate, cel de-al doilea fiind premiat de Societatea Scriitorilor Români. Obiectul acestor romane îl reprezintă lumea provincială cu dramele şi zbaterile ei. „Moartea fratelui meu e o pledoarie morală legată de prietenie într-un subiect cu situaţii dramatice, uneori neverosimile. Aceeaşi atmosferă este prezentă şi în „Republica disperaţilor”. G. Călinescu spune: „G. M. Vlădescu e înzestrat cu o mare vibratilitate în faţa problemelor fundamentale ale existenţei care dau paginilor sale cele mai extravagante, un glas convins şi tremurător.” (1) A scris şi teatru, „Omul care nu mai vine” e o piesă anunţată în 1937. A fost un scriitor foarte productiv. Din păcate lipsesc reeditările.

VLĂDESCU, George-Mihail, prozator. S-a născut la 2 martie, 1885 în com. Coteşti, jud. Râmnicu-Sărat din părinţi săraci. A murit în 1939. A urmat şcoala primară în satul natal iar liceul la Focşani şi Bacău. Se spune că a publicat în revista „Santinela” în 1903 o poezie antisemită. Pentru asta fraţii săi l-au bătut. A lucrat ca funcţionar în administraţie: la un serviciu de asigurări, la un serviciu de presă, consilier literar al jud. Ialomiţa etc. A debutat în presa vremii de timpuriu şi a colaborat la: „Adevărul literar”, „Biruinţa”, „Chemarea” (Bacău), „Convorbiri critice”, „Cosânzeana”, „Florile dalbe” (Bârlad), „Lumea literară şi artistică”, „Mioriţa” (Galaţi), „Facla literară”, „Teatrul” (Iaşi), „Neamul românesc literar”, „Viaţa românească”, „Versuri şi proză” etc, semnând cu nume propriu ori cu pseudomine. Editorial a debutat în 1912 cu volumul „Lacrimi adevărate”. În timpul primului Război Mondial a locuit la Bârlad unde a participat la şedinţele cenaclurilor literare ale „Academiei Bârlădene”. Cu acest prilej a cunoscut pe Al. Vlahuţă, V. Voiculescu, N. Crainic, C. Moldovanu, R. Dianu, G. Tutoveanu etc. În aceeaşi perioadă a arendat teren pentru agricultură în comuna Griviţa. De asemenea a moştenit la Fundulea lângă Bucureşti, o mică fermă agricolă. Din propriile venituri dădea Societăţii Scriitorilor Români bani pentru încurajarea tinerelor talente. A ajutat şi pe scriitorii evrei în timpul prigoanei antonesciene.

OPERA: „Lacrimi adevărate”, 1912; „Tăcere”, roman, 1912; „Menuetul”., roman, 1933, 1972; „Moartea fratelui meu”, 1934, 1965 (T. Vârgolici); „Republica disperaţilor”, 1935; „Plecarea Magdalenei”, 1936; „Ranga, prietenul oamenilor”, 1942; „Sărbătorile iubirii”, roman, ms. ; „Început de viaţă”, roman, ms. ; „Romanul unui visător”, ms. ; a tradus din Mark Twain, „Prinţ şi cerşetor”, 1938; F. Dostoievki, „Crocodilul”.; în manuscrise se găsesc şi alte scrieri originale şi traduceri. Referinţe critice: P. Constantinescu, în „Vremea”, ian. , 1933; L. Predescu, „Enciclopedia...”, p. 903; T. Vârgolici „Cuvânt înainte” la vol. „Moartea fratelui meu”, 1965; G. Călinescu, „Istoria...”, p. 786-788; idem, „Istoria.. compendiu”, 1968, p. 303-304; I. Hangiu, „Presa literară...”, II, 1968; Z. Ornea, „Sămănătorismul”, 1970; I. Rotaru, „O istorie...”, II, p. 702; M. Straje, „Dicţionar de pseudonime”, 1973;

438

D. Micu, „Gândirea şi gândirismul”, 1975; G. Călinescu, în „Jurnalul naţional”, nov. , 1939; T. Vârgolici în „Gazeta literară”, 24 aprilie, 1964; V. Carianopol, în „Contemporanul”, 1 aprilie, 1966; idem, în „Ramuri”; „Dicţionarul cronologic...”, 1979; I. Hangiu, Dicţionartul presei...”, 1987: Tr. Nicola, „Valori...”, 2004. Notă: 1. G. Călinescu, op. cit, p. 788.

filosofie”, „Adevărul literar”, „Curierul artelor”, „Cele trei Crişuri”, „Tinerimea română”, „Munca”, „Gazeta meseriilor”, a publicat un număr impresionant de studii, articole, comentarii, note etc. Unele studii ale sale au caracter istorico-literar. OPERA: „Viaţa şi opera prof. C. Rădulescu – Motru”, 1935; „Viaţa şi opera lui Dimitrie Gusti”, 1936. Bibliografie de referinţă: Tr. Nicola, „Valori spirituale tutovene”, p. 623; idem, „Liceul...”, 1971, p. 213.

VLĂDESCU - RĂCOASA, Gheorghe, publicist. S-a născut la 22 oct. 1895 în com. Răcoasa, jud. Vrancea. Nu se cunoaşte anul morţii. A urmat şcoala primară în localitatea natală, dar şi la Focşani. În anul 1906 a devenit elev al Liceului „Codreanu”, pe care l-a absolvit în anul 1914. În acelaşi an s-a înscris la Fac de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti. A obţinut licenţa probabil în 1920. A plecat apoi la studii de specializare în străinătate, la Geneva, unde şi-a dat doctoratul la Universitatea elveţiană, dar urmează şi Institutul de Înalte Studii Internaţionale. În 1920 fusese numit asistent la Catedra de sociologie a Fac. de Istorie şi Filosofie a Universităţii din capitală, iar în 1925 a devenit profesor de sociologie la Şcoala Superioară a Cooperaţiei din cadrul Academiei de Înalte Studii Industriale şi Comerciale din acelaşi oraş. Între anii 19451946 a fost profesor la Academia Mihăileană, apoi la Institutul de Ştiinţe Economice şi Planificare. A mai fost cercetător principal la secţia juridică a Academiei R.P.R. în 1951, director al Bibliotecii Centrale Universitare, în 1952 şi director al Bibliotecii Academiei, în 1957. În 1969 a devenit membru Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice. A îndeplinit funcţii înalte în instituţii ale statului, ambasador, ca răsplată că înainte de război a făcut parte din mişcarea muncitorească. A fost deputat în MAN. Dincolo de aceste demnităţi, Vlădescu – Răcoasa a fost ziarist şi publicist. În calitate de redactor şi colaborator la „Neamul românesc”, „Dacia”, „Arhiva” „Gazeta Transilvaniei”, „Ramuri”, „Adevărul”, „Dimineaţa”, „Arhiva pentru ştiinţă şi reformă socială”, „Revista de

VLĂSTARUL, publicaţie subintitulată „organ al Societăţii culturale „M. Kogălniceanu” din Vaslui. A apărut lunar în anul 1932. Într-un fel, revista continua „tradiţia” unei publicaţii apărute în 1928, „Năzuinţa”. Iniţiativa a aparţinut unor profesori şi elevi „intelectuali şi

publicişti vasluieni, animaţi de a avea o tribună pedagogică, culturală şi artistică.” (1) Primele numere au apărut sub forma unei gazete. De notat este colaborarea scriitorului Th. Râşcanu cu proză, semna nuvela „Ileana lupului”, primul titlu al prozei „Casa cu stafii” de mai târziu. Tot în primele numere semnează poezie Valer Mitru, iar recenzii publică N. Leuştean. În anul următor, publicaţia „îşi schimbă formatul şi îşi măreşte numărul de pagini” (2) Acum apar mai mulţi colaboratori din rândurile elevilor. Multe articole au caracter didactic şi sunt semnate de profesori. Un asemenea articol e semnat de Th. Hodoroabă, directorul liceului, în care se afirmă necesitatea descopririi talentelor. Versurile publicate în paginile acestor numere, semnate de Valer Mitru şi V. I. Cataramă sunt în general producţii romantice. Predomină meditaţia şi pastelul. Petru Brânzei, viitor prof. univ. la Fac. de Medicină, semna proză, schiţe ca „Nedreptate” şi „Groaza”, în care se dovedeşte 439

„un bun analist al stărilor patologice”. (3) Schiţe umoristice semna Costin Murgescu, „În tren spre Bucureşti”, cu „vervă caragialiană”. Victor Popovici (cu pseudonimul P. Rottciv) semna proza „Moş Gheorghe”. G. Cihodaru şi Valer Mitru susţin cronica literară. Cel din urmă semna studiul „Un scriitor fecund: Damian Stănoiu” şi „O carte rară: „Golia” de Ionel Teodoreanu”. Se vorbeşte şi despre o a treia serie a revistei „Vlăstarul”, sub formă de broşură, ca al revistei „Năzuinţa”. V. I. Cataramă apreciază lipsa de preocupare faţă de prezentarea grafică. Este însă mai organizată din punctul de vedere al conţinutului. Corneliu G. Eufrosin semna un studiu intitulat „Ivan Petrovici Pavlov şi Behaviorismul”, Petre Brânzei publica schiţa „Minunea”. Se apreciază de asemenea că şi „producţiile elevilor erau mai cristalizate”. (4) Un articol program al celei de a treia serii se inspiră din cel al „Daciei literare”, mai ales în ceea ce priveşte imitaţia, pentru a încuraja producţiile originale. De data aceasta proza e slab reprezentată. În poezie se remarcă G. Nestor (Gil) şi Sanda Ghinea-Prisecaru.

Creangă „Treabă de bun gust”. În nr. 4, din 10 II, 1990, Cezar Ivănescu publica poezia „Doină”. Tot în februarie, o pagină este dedicată Cenaclului „Mihai Eminescu” al Casel de Cultură din Huşi. În nr. 7, din martie, 1990

semnează versuri Mihai Sultana Vicol şi Ion Gh. Pricop. Un oarecare Donescu semnează „Rapsodii” în nr. 10 din 24 III, 1990, iar în nr. 11, din 31 III, semnează versuri Ion Iancu Lefter. În mnumărul 20 din 3 VI, 1990, Radu Deleanu semnează proză, „Un bulgăre de zăpadă”. Ultimul număr a apărut în aprilie 1991. Revista este un ecou al unei alte publicaţii mai vechi, de prin anii 1930 din care nu au rămas numere pentru cercetare.

Bibliografie de referinţă: V. I. Cataramă, „File din istoricul presei vasluiene”, în „Urme pe timp”, Vaslui, 1970, p. 165-182. Note: 1, 2, 3, 4. V. I. Cataramă, op. cit. p. 166-169.

Referinţe bibliografice: Numerele citate în text, aflate la biblioteca „Mihail Ralea” din Huşi.

VOCEA HUŞULUI, supranumit „Săptâmânal social-cultural cetăţenesc”, prima serie e una din cele mai vechi publicaţii de pe meleagurile vasluiene. A apărut la Huşi între 20 august – 13 decembrie, 1873. Cea de a doua, urmând tradiţia, a apărut după 117 ani, dar a avut o soartă asemănătoare. Primul număr a apărut în ianuarie 1990 sub redacţia unui comitet format din Hera Steimberg, probabil şi sponsor, redactor-şef, iar redactori şi colaboratori erau Mihai Cărăuşu, Paul Steimberg, Mihai Drăgan, Sorin Rotaru etc. Printre colaboratori se numărau Th. Codreanu, Ion Gh. Pricop, Emil Ciulei, Lucian Popescu etc. Publicaţia îşi onora denumirea şi, pe lângă articolele de informare socială şi politică curentă, opinii economice, publica multe informaţii de ordin cultural şi literar, încuraja creaţia artistică. A apărut în serie nouă în ianuarie, 1990 ca periodic, la început săptămânal, apoi lunar. În nr. 3 din 3 II, 1990, Th. Codreanu semna un eseu despre Ion

VOICULESCU, Vasile, poet şi prozator, dramaturg. S-a născut la 27 noiembrie, 1884 în satul Pleşcoi, com. Pârscov, jud. Buzău. S-a stins din viaţă la Bucureşti la 26 aprilie, 1963. A început şcoala primară în satul natal (clasa I) dar le-a continuat pe celelalte la Buzău, la o şcoală particulară, între anii 1892-1895. La Liceul „B. P. Hasdeu” din acelaşi oraş a făcut primele două clase, pe celelalte le-a urmat la Liceul „Gh. Lazăr” din capitală între anii 189 -1902. A fost coleg cu G. Dem. Demetrescu – Buzău, celebrul Hurmuz. În liceu a fost un pasionat cititor de cărţi de filosofie (materialism, pozitivism, evoluţionism) 440

şi a aderat la mişcarea de stânga (aşa cum au făcut mai toţi intelectualii români şi de aiurea proveniţi din medii sociale defavorizate), înclinând spre poporanism, chiar şi după „stingerea” acestuia. Între anii 1902-1903 a urmat cursurile Fac. de Litere şi Filosofie a universităţii din Bucureşti, continuate paralel cu cele ale Fac. de Medicină. În acest domeniu obţine titlul de doctor în ştiinţe medicale în anul 1910. Înclinaţia spre medicină s-a datorat insistenţei familiei, în special a tatălui, cam scăpătat din punct de vedere material şi care mai avea încă şapte copii, 2 băieţi şi 5 fete, de purtat prin şcoli. În 1907, V. Voiculescu a făcut o călătorie la Veneţia, în 1910 s-a căsătorit. Tot acum este numit medic la o circumscripţie, Ocolul, din jud. Gorj. A urmat un şir lung de strămutări în localităţi din jud. Dâmboviţa şi Ilfov, încât, până în 1916 nu s-a putut stabili definitiv undeva. E inexplicabilă această instabilitate nu numai pentru medici, dar şi pentru alte categorii de intelectuali, profesori, jurişti etc. A debutat în 1912 cu versuri în „Convorbiri literare”, dar primele încercări datează din 1901. La 21 iunie, 1917 V. Voiculescu se afla la Bârlad, mobilizat, cu gradul de căpitan. Fusese numit medic la un Spitalul Militar, unde a servit până în 1918. A contractat şi tifos exantematic în acest timp (ca şi G. Călinescu). În timpul bolii nu a părăsit spitalul şi a continuat să aibă grijă de răniţi. Drept recompensă a primit „Virtutea militară”. V. Voiculescu a fost un medic de vocaţie, şi-a făcut datoria cu prisosinţă. Spre lauda lui îşi amintesc cei care l-au cunoscut. Dar pasionat de literatură, a participat activ la viaţa literară bârlădeană. Încă din 1915 luase fiinţă, la iniţiativa lui George Tutoveanu, Academia Bârlădeană, iar oamenii de litere refugiaţi în acest oraş au înviorat atmosfera sumbră provocată de război. Se aflau atunci în Bârlad: Al. Vlahuţă. N. Crainic, M. Lungianu, G. M. Vlădescu, T. Pamfile, R. Dianu, G. Călinescu, G. Diamandy, G. G. Ursu, T. TeodorescuBranişte, V. Caraivan, A. Enăşescu şi lista se epuizează greu. Însuşi Voiculescu afirma în 1926 o părere personală despre atmosfera bârlădeană din anii războiului. Amintirea lui Vlahuţă i-a fost scumpă, pentru că, trăind aproape de el „de dragul lui am scris cele mai multe poezii din volumele „Din ţara zimbrului”

şi „Pârgă”. (1) Amintirile lui V. Voiculescu pun în pagină trăiri de o mare vibraţie faţă de vremea cât a stat la Bârlad. De altfel, volumul

„Din ţara zimbrului şi alte poezii” a fost publicat în oraşul refugiaţilor, la tipografia lui Constantin D. Lupaşcu. Şi după plecarea de la Bârlad, V. Voiculescu a continuat să colaboreze la „Florile dalbe” cu 18 poezii. (2) La 23 octombrie, 1918, V. Voiculescu a fost numit medic la Buftea, unde mai fusese înainte de război, dar din ianuarie 1920 a fost numit medic la Admninistraţia Domeniilor Coroanei şi profesor la Institutul de Igienă. Un an mai târziu făcea parte din colectivul de redacţie al revistei „Lamura”. Aceeaşi calitate a avut apoi la publicaţiile „Cugetul românesc”, „Căminul Cultural” şi „Fundaţia culturală”. A fost şi inspector-general al acestei fundaţii. I s-a încredinţat şi emisiunea „Ora satului” la Radio Bucureşti. Dacă punem la socoteală că în această perioadă a dat consultaţii gratuite ca

medic, avem cel puţin în parte o imagine asupra multiplelor preocupri ale poetului şi medicului. Voiculescu nu a făcut politică de nici un fel. A colaborat la „Gândirea” aproape 20 de ani, fără a îmbrăţişa politica acesteia. Nici revista nu l-a omagiat vreodată. La 15 ianuarie 1930 a fost numit redactor delegat şi şef al propagandei sanitare din „Direcţia educaţiei poporului” din Ministerul Muncii. Tot atunci a fost numit medic-şef al Primăriei Sectorului III al Capitalei. În 1939 a a devenit membru în Consiliul Eforiei Sanitare şi Ocrotire a municipiului Bucureşti pentru patru ani, iar în februarie 1940 a fost numit director al Centrului 441

de Sănătate nr. 4 din capitală. În perioada 19401944, pe când era redactor literar al Radiodifuziunii Române, a ajutat pe scriitorii evrei. În 1943 s-a pensionat din funcţia de medic, în 1945 a demisionat de la Radio Bucureşti. Moartea soţiei din 1946 l-a afectat profund şi a dus în continuare o viaţă de sihastru, lipsită de bucuriile materiale. La acestea s-a adăugat prigoana comunistă. La 4 august 1958 a fost arestat de securitatea regimului totalitar pentru vini născocite. După o caricatură de proces, ca de obicei, a fost condamnat la ani grei de temniţă, deşi era un om în vârstă şi bolnav. A fost eliberat în 1962 cu sănătatea definitiv prăbuşită şi la mai puţin de un an, la 26 aprilie a trecut într-o lume mai bună decât cea prin care trecuse, mai ales în cei aproape 20 de ani din ultima parte a vieţii. V. Anania spune că spre sfârşitul vieţii, V. Voiculescu avea o figură „de sfânt bizantin”... Poezia lui Vasile Voiculescu este cunoscută din volumele: „Poezii”, 1916, „Din ţara zimbrului şi alte poezii”, „Pârgă”, „Poeme cu îngeri”, „Urcuş”, „Întrezăriri” ş.a. Lirica sa este distinctă în peisajul literar românesc din prima jumătate de veac 20 şi nu numai. Cel din urmă volum, „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de V. Voiculescu” este o încununare excepţională a unui poet înzestrat cu un talent mai puţin obişnuit pentru vremea când l-a scris (în deceniul blestemat). Exegeţii afirmă că lirica sa cunoaşte două etape în evoluţia ei: în primele două volume („Poezii”, „În ţara zimbrului...”), poetul receptează influenţele poeziei epocii, nefiindu-i străine creaţiile lui Al. Vlahuţă, P. Cerna, Al. Macedonski, O. Goga. George Călinescu, descoperă repere lirice, şi teme etice (mila, supunerea, suferinţa, binele, răul, divinitatea, idealul şi arta). Ele traduc un proces de interiorizare, de „nelinişti interioare”. Specia lirică des cultivată este pastelul. Se proiectează de asemenea un soi de narcisism „nu atât din cauza forţelor lăuntrice devastatoare, cât dintr-o înaltă tristeţe a privirii” (3) Universul poetic are totuşi nişte particularităţi, raportate la întreaga creaţie, ea îl impune drept una din cele mai importante voci lirice româneşti din toate timpurile. Acestea sunt: satul, eroismul românilor în primul Război Mondial, peisaje transfigurate în sens mistic, autohtonizarea

motivelor biblice, paradisul pierdut, iubirea, arta, speranţa, elogiul creaţiei, mitul androginului, senzualitatea. Cât priveşte versificaţia, notele clasice, tradiţionale predomină. E dominantă predilecţia spre alegorie, simbol, parabolă şi chiar comparaţia simplă. La acest nivel, V. Voiculescu a ajuns treptat Opera sa lirică se întinde pe mai bine de jumătate de veac. A debutat editorial la 32 de ani cu volumul „Poezii”, înscris, cum se vede, în tradiţia sămănătoristă, cu ecouri din poeţii cunoscuţi. Eugen Lovinescu semnalează un „vlahuţism”, Perpessicius „o pădure de convenţionalisme”, Vl. Streinu, „modul naţional” şi „struna ocazională”. I s-a mai imputat „didacticismul”, „sămănătorismul”, „poezia conceptualistă” etc. mai puţin notele particulare menite să pună în circulaţie un poet. Să nu se uite că în anul în care a debutat V. Voiculescu, apărea în lirica românească şi Bacovia cu celebrul de acum volum „Plumb”, când şi simbolismul intra în umbră. Poezia lui Bacovia nu s-a bucurat de o primire mai „entuziastă”. Eugen Lovinescu se îndoia de arta lui. Universul rustic din poezia lui Vasile Voiculescu se concretizează în motive tradiţionale: sărbători creştine, amintirea haiducilor („Rusalii”, „Şoimul”, „Doină şi iar doină”), dar şi degradarea lumii patriarhale („Casa noastră”). Volumul „În ţara zimbrului...” are ca izvor de inspiraţie drama războiului. Poetul a cultivat o poezie patriotică în tradiţia lui V. Alecsandri şi G. Coşbuc, considerat de critici un anacronism într-o vreme când poezia încetase de a mai fi ecoul unor concepte pozitive. Îşi fac loc în poeme imagini disperate, gesturi eroice ale unor soldaţi anonimi, sacrificii, limbaj tipic muntenesc, cuvinte dialectale. Poeziile prezentând aceste note au desori forma unui monolog ţărănesc realist cu întâmplări relatate de pe câmpul de luptă (V. Voiculescu a participat totuşi la război şi a vorbit cu răniţii aflaţi în îngrijirea sa) ca în „Şase cruci”, „Popa 442

din Dealul Sării” ori „Când a fost să moară Neculuţ”. Primele două volume de poezii, aşa cum s-a mai spus, constituie şi prima etapă de creaţie a poetului, cea de formare şi asimilare a unor valori poetice tradiţionale, influenţată de poeţii amintiţi. Maturitatea creaţiei lui V. Voiculescu este marcată de apariţia volumului „Poeme cu îngeri” din 1927 şi a continuat cu alte două, „Urcuş” şi „Destin”. Volumul „Pârgă” face o trecere la noua viziune lirică. Se poate vorbi acum de o depăşire a tradiţionalismului de sorginte romantică, sămănătoristă. Poetul se apropie de ceea ce se poate numi forma de manifestare modernă a grupării gândiriste. Dacă în prima etapă poetul cultiva alegoria naivă, acum poezia este expresia zbuciumului lăuntric, aspiraţia spre dumnezeire, dramatismul luptei spiritului cu materia, dorinţa de înălţare într-o lume a valorilor morale. Cea mai izbutită expresie artistică o reprezintă peisajul românesc. Tablourile unei naturi originare animate de elanuri cosmice, percepute vizual sunt inegalabile raportate la poezia vremii. În poezii ca „Singurătatea” (4), Bucegii sunt scufundaţi într-un somn de sfârşit de lume. Peisajele din poemele alcătuind volumul „Poeme cu îngeri” se spiritualizează, capătă străluciri de icoană bizantină. (5) Apar şi elemente ale unei mitologii creştine româneşti, un univers evlavios desăvârşit prin sacralizare ca în „Colindul ninsorii”, „Primăvara”, „Toamna”, „Ca-n basmul cu Greul Pămânului” etc. Tema fundamentală din „Poeme cu îngeri” este una religioasă, prezentă în creaţia unor mari scriitori români şi străini (Paul Claudell, R. M. Rilke, T. Arghezi, L. Blaga etc), rezultatul unor frământări interioare ale omului modern. N. Crainic aprecia în creaţia lui V. Voiculescu aplecarea asupra motivelor biblice „prin prezentarea unei lumi româneşti într-un eden oriental”. „V. Voiculescu se integrează în credinţa ortodoxă, aşa cum Paul Claudell se integrează în catolicism prin imnurile şi odele sale liturgice.” (6) Scene şi motive biblice se află şi în volumele anterioare, dar în „Poeme cu îngeri”, poetul este preocupat de condiţia umană însetată de desăvârşire, aflată fiind sub ispita amăgitoare a păcatului. Poetul crede într-un Dumnezeu salvator, Cel care veghează fapta şi gândul, ca în „Herb lăuntric” din volumul

„Destin”. În alte poezii este evocată o copilărie într-o lume în care sacrul şi profanul coexistă în cotidian ca în miturile Vechiului Testament, ca în poeziile „Dumnezeul copilăriei”, „Isus în copilărie”. Motivul îngerilor se găseşte în multe din poeziile lui V. Voiculescu. În „Poeme cu îngeri” este prezentă imaginea unui univers mistic autohton. Îngerii participă la munci agricole, stau de pază la porţi, în pragul casei, intră în odăi, în tablouri, ori în icoanele pictorilor populari dintr-un ev-mediu românesc. Alteori devin simboluri cu semnificaţii morale. În „Îngerul nădejdii” poetul aminteşte de chipurile eroilor romantici. Poezia erotică ocupă un loc important în voumul „Întrezăriri”, ea marchează şi punctul de vârf al valorii întregii poezii voiculesciene. Trăsătura fundamentală a liricii erotice este vitalismul. Se distinge aici un portretist de excepţie, imaginile dezvăluie talentul incontestabil şi o anumită predilecţie spre o senzualitate de o forţă rar întâlnită. („Crăiasa de zăpadă”) Nu există nici o dovadă a vreunei influenţe din afară, poezia erotică e profund originală. Se dezvoltă în acest volum mitul androginului şi cel al spiritualizării prin eros. Din nou sacrul şi profanul se întâlnesc în acelaşi plan într-o viziune imaginară unică („Androginul”). Poezia postumă a lui V. Voiculescu este cuprinsă în următoarele cicluri: „Veghe”, „Inter arma”, „Transilvania”, „Inscripţii”, „Evocări – Privelişti”, „Oracole”, „Alte amăgiri”, „Meditaţii”, în total 69 de poeme, ceva mai mult decât ciclul „Pârgă” din 1921. Dar cel mai valoros ciclu este o adevărată izbândă a liricii româneşti din deceniul şase. E vorba de „Ultimele sonete...”. Multe din teme şi motive sunt reluate; trecerea timpului, cunoaşterea, poezia, moartea, toate legate de sentimentul iubiri, purtătoare ale originarului foc. Din ciclul publicat în 1964 excepţionale sunt sonetele: 47, 51, 52, 58, 59 etc. „Sonet CLVIII (4): Din clarul miez al vârstei râd tinereţii tale, / Trufaşa-ţi frumuseţe în faţă o privesc / Şi ochilor tăi, aştri tulburători de cale, / Opun intensu-mi geniu în care se topesc. / Mănfăţişez cu duhul, nu te sărut pe gură, / Plecat ca peste-o floare, te rup şi te respir... / Şi nu mai eşti de-acuma trupească o făptură, / Ci un potir de unde sug viaţă şi strâng mir. / Nu-mi număr anii, seva nu stă în gingăşie; / Cu ideală forţă, mi-apropii ce mi-e drag, / Înjug virtuţi şi patimi 443

la marea poezie / În care, fără urme de pulbere târzie, / Te-amestec şi pe tine cu sila; pentru mag, / Pământul n-are margini, nici cerurile prag.”(joi, 2 dec. 1954) „Împresionantă este în poezia lui V. Voiculescu voinţa de a da un număr aspiraţiei de desăvârşire şi idealului de puritate... printr-o ficţiune pură”. (7) Unii exegeţi (A. Sasu) disting o noutate a întregii creaţii voiculesciene, „o traducere imaginară a idealului sau realului... în care poetul şi prozatorul nu renunţă la adevărul lui lăuntric...” (8) Povestirile, naraţiunile sale s-au născut din „surplusul de pasiune ţâşnită din cuvântul încărcat de semnificaţii.” (9) Proza lui Voiculescu este în întregime postumă. Ea a fost publicată în două volume: „Capul de zimbru” şi „Ultimul Berevoi”. La acestea se adaugă romanul „Zahei orbul”. Vl. Streinu afirmă că proza scurtă a lui Voiculescu are întindere nuvelistică, deşi textele nu sunt „totuşi nuvele propriu zise”. (10) Capodoperele prozei scurte sunt „Sezon mort” şi „Pescarul Amin”. Acţiunea primei povestiri se petrece la o crescătorie de fazani de lângă Ploieşti, proprietatea unui francez „pripăşit pe la noi”. El, împreună cu Simion, sluga, şi un câine-lup, Azor, păzesc fazaneria. Descrierea locurilor şi a vieţii fazaneriei este excepţională. Liniştea pădurii este înşelătoare pentru că în jur vieţuişte un „iad de pofte”: coţofene, ereţi, şoimi, ulii, hultanii, acvile, ciori, ghionoi, cioace, vinderei (ziua), iar noaptea, cucuvăile, bufniţele, ciuvicele şi huhurezii pe lângă alte multe „jigănii ale beznei”, vulpi, nevăstuici, guzgani, arici, şerpi şi chiar broaşte ţestoase mari şi râioase. Toate acestea pândesc slăbirea pazei ca să-şi potolească poftele. Crescătoria e un uriaş magnet, dar este şi o imensă capcană pentru atacatori. Conţinutul povestirii are largi semnificaţii filosofice. „Sezon mort” este astfel o capodoperă a prozei româneşti narative şi chiar a prozei narative universale. „Pescarul Amin”, cea de a doua capodoperă, dezvăluie în aceeaşi măsură semnificaţii tulburătoare. Acţiunea se petrece în Delta Dunării, balta Nazârului. O echipă de pescari condusă de un brigadier are sarcina de a îngrădi „ocheanul” unde urma să se adune „puhoi de peşte” la retragerea apelor dinspre fluviu. Paznicul acestei îngrădiri e pescarul Amin, ins care are în el ceva de amfibie, portretul personajului e unul

neobişnuit, el e un fericit amestec de real şi fantastic... are în el ceva din personajul lui Ion Creangă, Păsări-Lăţi-Lungilă, nu se prinde apa de el, când iese din apă, e uscat (ca şi eroina din „Lostriţa”). În ţarcul amintit intră însă un morun uriaş. Amin are intuiţia că e scoborâtor dintr-un morun fabulos, ca o transfigurare spirituală... de aceea dărâmă ţarcul şi e luat de uriaşul morun într-o uriaşă apoteoză către nepieritoarea legendă cosmică de unde a purces întotdeauna omul”. (11) O povestire cu o temă similară, având ca punct de plecare mitologia apelor, „ştima lacurilor”, este „Lostriţa”. Personajele acestor povestiri pleacă din realitate şi se duc în fabulos datorită rădăcinilor totemice. O atmosferă magică întâlnim de asemenea în „Schimnicul”, „Iubire magică”, „Lacul rău”, „În mijlocul lupilor” şi altele. Şi în „Ultimul Berevoi” eroul iese din contingent. Pentru că armele de foc au fost ridicate, pentru a păzi cirezile de vite din şapte sate de fiarele pădurii, este chemat un vrăjitor, Berevoi. Acesta urcă în munte cu mai mulţi flăcăi, vrăjeşte o blană de urs, o pune în faţa cirezii în care se află un taur fioros... Magia însă nu mai lucrează, taurul priveşte nepăsător. Se îmbracă el în blana de urs şi umblă în patru labe ameninţător până când taurul îl ia în coarne şi îl zdrobeşte în copite. Într-un corn rămâne cu căciula lui Berevoi. Povestirea poate semnifica „moartea eresurilor şi magiei”. (12) „Zahei orbul” e un roman al unei făpturi umane stihiale. Eroul are ceva din mitul antic al identificării cu natura, din „Epopeea lui Ghilgameş”, primul epos universal. Imaginea orbului şi a ologului înfrăţiţi pentru a-şi suplini infirmitatea are în ea ceva din speţa grotescului. Cele două făpturi complementare trebuie să treacă prin lume sfidând destinul care i-a condamnat la imposibilitatea de a comunica separat cu natura. Istoricii literari s-au oprit puţin asupra prozei lui Vasile Voiculescu, unii nici n-o consemnează (Ion Rotaru) iar alţii s-au oprit doar asupra povestirilor din „Capul de zimbru” şi „Ultimul Berevoi”. V. Voiculescu însă este unul din cei mai mari prozatori din a doua jumătate a veacului trecut. OPERA: „Poezii”, 1916; „Din ţara zimbrului...”, 1918: „Pârgă”, 1921; „Poeme cu îngeri”, 1927: „Cartea misionarului”, în colab. , 1930; „Destin”, poeme, 1937; „La pragul minunii”, poem dram. ,

444

1934; „Urcuş” 1937; „”Întrezăriri”, 1939; „Poezii”, 1944; „Poezii”, antologie şi cuvînt înainte de Al. Piru, 1966; „Poezii”, I, II, antologie, pref, A. Rău, 1968; „Zahei orbul”, pref. M. Tomuş, 1972; „Teatru”, ed. de M. Tomuş, 1972; „Poezii”, antologie şi pref. Şt. Aug. Doinaş, 1972; „Iubire magică”, proză, antologie, pref. şi bibliografie de Gelu Ionescu, 1973 etc, etc. Referinţe critice: G. Călinescu, „Istoria literaturii... Ş. Cioculescu, „Aspecte literare contemporane”, V. Streinu, „Pagini de critică” II; P. Constantinescu, „Scrieri... V; Mariana Şora, „Unde şi indiferenţe”, 1969; I. Vlad, „Descoperirea operei”, 1969; Al. George, „Semne şi repere”, 1971; M. Ungheanu, „Pădurea de simboluri”, 1973; N. Balotă, „De la Ion...” ; Gelu Ionescu, „Romanul lecturii”, 1976; E. Simion, „Scriitori români de azi”, II, Alex. Ştefănescu, „Istoria literaturii române”, 2005; x x x „Scriitori români”, dicţionar, 1978; M. Popa, „Dicţionarul de literatură română contemporană”, 1977; x x x „Dicţionarul literaturii române” etc, etc. Note: 1, 2. Tr. Nicola, „Valori...”, vol. 6, p. 632; 3, 6, 7, 8. 9. Mic dicţionar „Scriitori români”, 1978. p. 480-481; 4., 5. V. Voiculescu, „Poezii”, 1968, p. 64; 10, 11, 12. V. Voiculescu, „Iubire magică”, 1984, pref. de Vl Streinu, p. 451; idem, p. 454; ibidem, p. 458.

Populare, profesorul şi scriitorul V. I. Cataramă consemnează prezenţa acestei publicaţii, apărută în ianarie, 1946, notând printre colaboratori şi pe George Voievitca cu sonetul „Pâine”. Se spune că a scris şi epigrame. Din nefericire izvoarele de informare privind viaţa şi activitatea acestui scriitor lipsesc şi nici volumele scrierilor sale nu se mai află la îndemâna cercetătorului literar. După moartea lui nu s-a mai reeditat nimic din ceea ce a scris. OPERA: „Sonete”, 1920; „Tunuri”, poezii, 1928; „101 epigrame”, 1932; „Cântec pentru Lu”, 1936. Referinţe bibliografice: G. Călinescu, „Istoria...”, p. 938, 1029; I. Rotaru, „O istorie...”, II, 1972, p. 367; x x x „Urme pe timp”, 1970, p. 177; P. Necula, M. Ciobanu, „Dicţionarul ...”, 2001, p. 163-164. Note: 1. V. I. Cataramă, în „Urme pe timp”, Vaslui, 1970, p. 176.

VOINŢA POPORULUI, e o publicaţie mai veche, din secolul 19. A apărut la Bârlad de la 31 mai – la 5 decembrie, 1887. Avea caracter politic, literar, economic şi comercial. Se cunosc puţine date despre ea, mai ales în ceea ce priveşte caracterul literar. Format 32/54 cm. Referinţe bibliografice: I. Hangiu, presei literare...”, 1987, p.411.

VOIEVIDCA, George, poet. A trăit între anii 1893 - 1982. S-a născut la Sinăuţi, Bucovina. Ultimii ani de viaţă i-a petrecut probabil la Suceava. Este considerat poet minor, dar asta s-a spus şi despre Topârceanu. Legătura scriitorului cu oraşul Vaslui este una de durată. A lucrat în acest oraş timp de 10 ani. Perioada de formare a lui Voievidca e una de început de secol, dar istoriile literare nu-l consemnează decât fugar. G. Călinescu afirmă că scrie „versuri banale” fără valoare în plan estetic. Se foloseşte de modele populare şi e pur şi simplu un versificator. Ion Rotaru, ca şi G. Călinescu, îi acordă un rând de pagină în „O istorie...” II (p. 367). Aflăm cu această ocazie că a fost un poet gândirist, ca şi Mircea Streinul şi C. Mov-Leca, luaţi, cum s-ar spune, la hurtă. Mai aflăm totuşi că a scris sonete şi pasteluri, poezii care necesită totuşi un pic de meşteşug poetic (azi pe cale de dispariţie). A colaborat cu poezii scrise în spiritul tradiţiei la „Floarea darurilor”, „Revista Moldovei”, „Florile dalbe” (Bârlad), „Cronica” (Vaslui) (1) În volumul „Urme pe timp”, editat de Comitetul de Cultură şi Artă, Casa Creaţiei

„Dicţionar al

VOLENTI, Nicolae, traducător şi poet. S-a născut la 17 iunie, 1857 la Galaţi şi s-a stins din viaţă la 21 septembrie, 1910 la Iaşi. Era fiul unui avocat iar el a urmat cariera tatălui. A practicat avocatura după ce a trecut prin şcoli: şcoala primară şi liceul la Galaţi, Fac. de Drept la Paris. Ceea ce îl leagă pe Volenti de Vaslui este faptul că, după ce a fost judecător la Putna o vreme, s-a mutat în jud. Tutova, că pe atunci, un judecător nu putea rămâne într-o localitate mai mult de trei ani. Aşa că, din cei zece ani de magistratură, circa trei ani a zăbovit în judeţul Tutova, azi jud. Vaslui. O altă relaţie a lui Volenti cu acest judeţ e faptul că între anii 1888-1890 a fost deputat în parlament (cameră) din partea acestor locuri. Din 1890 s-a reîntors în magistratură şi 445

IV, 1910; Cioculescu, Streinu, Vianu, „Istoria literaturii române”, p. 190; G. Călinescu, în „Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor”, IX, 1960; Dan Mănucă în „Studii şi cercetări ţtiinţifice”, filologie, Iaşi, XXV, 1976.

s-a stabilit definitiv la Iaşi. A debutat cu versuri în „Convorbiri literare” în 1874. În 1880 a devenit membru al Societăţii „Junimea”, chiar dacă uneori era în dezacord cu opiniile lui T. Maiorescu, el nefiind un junimist radical. În 1885 revista „Convorbiri literare” se mută la Bucureşti, unde se stabiliseră mai toţi junimiştii prin viaţa lor politică. Cei rămaşi în Iaşi se adunau în casa lui Volenti şi au continuat să întreţină o atmosferă similară. Ceea ce caracterizează activitatea publicistică a lui N. Volenti e statornicia cu care a colaborat la revista „Convorbiri literare”. A fost un adversar al susţinerii canoanelor estetice, motivând că acestea duc la rutină. S-a pronunţat împotriva imitării clasicismului şi a preţuit poezia populară, considerată un izvor de inspiraţie potrivit. Meritul lui Volenti este acela de a fi continuat să scrie o poezie de natură, cultivând pastelul, natura fiind un refugiu revitalizant. Tablourile poetice sunt realizate cu gust estetic. Opune peisajul rustic celui citadin. Dacă peiajul rustic se află sub semnul purităţii, cel citadin stă sub semnul perversităţii. Se distinge în poezia lui Volenti un idilism precedându-l pe cel coşbucian. Spre sfârşitul, vieţii părăseşte pastelul ca specie dominantă şi cultivă meditaţia, dar exegeţii afirmă că nu atinge cote valorice demne de a fi luate în seamă. Nu-i este străină poezia lui M. Eminescu sub influenţa căruia a scris spre sfârşitul vieţii. Volenti a scris şi proză, nişte schiţe urmau să fie închegate întrun roman, proiect nerealizat. Tema predilectă a schiţelor publicate în „Convorbiri literare” este problematica funcţionarului mărunt şi visător. Proza sa îmbină condescendenţa cu umorul şi chiar cu ironia. A tradus din scriitorii francezi: Fr. Coppee, La Fontaine, V. Hugo, A. De Musset dar şi o povestire de L.N. Tolstoi.

VORNICU, Gheorghe, folclorist. S-a născut la 15 octombrie, 1892 în localitatea AngheleştiRugineşti, jud. Vrancea şi s-a stins din viaţă la 27 august, 1974. A făcut şcoala primară în localitatea natală, iar studiile liceale au fost urmate la Şcoala Normală de băieţi din Bârlad, absolvent din 1915. A Făcut studii superioare la Universitatea din Cluj, Fac. de Istorie-geografie între anii 1919-1922. A funcţionat ca învăţător în localitatea Răchitoasa, din judeţul Vrancea, între anii 1915-1916 şi apoi ca profesor la Sf. Gheorghe (1919-1921), Sighet (1921-1929), Oradea (1929-1940) şi Arad (1944-1952). A editat şi condus împreună cu Ovidiu Bârlea „Gazeta maramureşeană” (Sighet). Gh. Vornicu este autorul unei culegeri de folclor intitulată „Cântece şi strigături din Bihor (Crişana) şi Oaş”, remarcabilă prin originalitatea ei, mai ales în ceea ce priveşte cântecele de iobăgie, de cătănie, de dragoste şi a ţipuiturilor oşeneşti. Primul volum al lucrării a apărut la Bucureşti în 1962. Are meritul de a fi pus bazele Muzeului Etnografic al Maramureşului în 1926. Vornicu face parte din galeria cercetătorilor folclorului românesc, foarte acitvă în prima jumătate a veacului al XX-lea. OPERA: „Cântece şi strigături din Bihor (Crişana) şi Oaş”, vol. I, 1962. Bibliografie de referinţă: Iordan Datcu, în „Maramureş”, supliment politic social-cultural... Baia Mare, XII, 1972; Iordan Datcu, S. C. Stroiescu, „Dicţionarul folcloriştilor”, p. 445-46; Iordan Datcu, „Dicţionarul etnologilor”, 1998

OPERA: „Câteva strofe”, 1875; „Istoria a doi cai”, 1884; „O idilă”, Convorbiri literare , 1884; „Poezii”, 1891; „Câteva versuri”, 1901; „O idee fixă”, CL, 1902; „Minte şi inimă”, CL, 1896; „Lui X...”, I, 1906; trad. Fr. Coppee, „Trecutul”, CL, 1896; A. De Musset, Noaptea de august”, 1878; V. Hugo, „Contemplaţiuni”, CL, 1883; La Fontaine, „Fabule”, 1891 etc. Referinţe critice: „Scrisori către I. Negruzzi, 18771894; G. Panu, „Portrete”; „Albumul Societăţii Junimea”; Gh. Codreanu, în „Junimea literară”, 1910; I. E. Torouţiu, „Studii şi documente literare” IV; Mihail Dragomirescu, în „Convorbiri critice”,

VRABIE, Gheorghe, folclorist. S-a născut la 8 aprilie, 1908, în satul Obârşeni, com. Voineşti, jud. Vaslui. După ce a făcut şcoala primară în satul natal între 1915-1919, a urmat studii secundare la Liceul „Gh. R. Codreanu” din Bârlad, finalizate în 1929. A făcut studii superioare la Fac. de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, după care a plecat la Berlin, pentru specializare. În capitala Germaniei a obţinut titlul de doctor în 446

folcloristică, cu teza „Conceptul de poezie populară la români”, o contribuţie la relaţiile româno-germane în epoca romantică, susţinută în 1943. După absolvirea facultăţii a funcţionat ca profesor la Olteniţa şi Dorohoi, între anii 1935-1940, an când a plecat iarăşi în străinătate. După revenirea în ţară, din 1944 a fost lector la catedra de Istoria literaturii române vechi, condusă de N. Cartojan şi Şt. Ciobanu, până în 1957, apoi cercetător la Institutul de istorie literară şi folclor, condus de G. Călinescu. Din 1962 până în 1973 a fost profesor de folclor la Institutul Pedagogic de 3 ani din Piteşti. În 1970 a fost ales preşedinte al Societăţii folcloriştilor argeşeni. A colaborat la un mare număr de publicaţii româneşti şi germane: „Argeş”, „Cercetări folclorice”, „Die Welthliteratur” (Berlin), „Ethnos”, „Geisteswissenschaft”, „Folclor literar”, „Iaşul literar”, „Limbă şi literatură”, „Ramuri”, „Revista de istorie şi teorie literară”, „Reinisches Jarhbuch fur Volkskunde” (RFG), „Rivista Folklore” (Italia), „Scrisul bănăţean”, „Studii de literatură universală”, „Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor”, „Viaţa românească” etc. A făcut parte din echipa de cercetători de la Institutul de Istorie literară şi Folclor, condusă de George Călinescu. Activitatea lui Gh. Vrabie a fost orientată în direcţia definirii folcloristicii ca disciplină ştiinţifică. El a pus bazele cercetării folclorului în lumina tradiţiei naţionale. Remarcabile sunt studiile „Balada populară română”, „Folclorul, obiect, principii, metodă, categorii” şi altele. Teoriile lansate în cele două studii au luminat drumul cercetărilor ulterioare. Sunt analizate temele, motivele, mijloacele tipice de exprimare (clasice, figuri de stil), atât în baladele păstoreşti, cât şi în baladele legendare. Se disting tipuri de balade: antiotomane, antifeudale şi familiale. Autorul ancorează fiecare tip de baladă pe temeiuri etnografice, cercetează substraturile străvechi. Motivele apa, focul în eposul otoman, calul din balada haiducească, sunt cercetate cu rezultate remarcabile. În studiul „Structura poetică a

basmului”, optează pentru analiza complexă, aptă să surprindă semnificaţiile artistice, autorul este preocupat de valenţele estetice. Deseori face apel la metoda structuralistă, discurs poetic, grupuri de personaje, relaţiile dintre ele, problemele fantasticului, stilul, limbajul, semnificaţiile, tehnici narative etc. Basmul este văzut ca o operă arhitectonică, bogată şi diversă, cu personaje prototip în acţiune. În construcţia basmului predomină „miraculosul hiperbolic, alegorie iluzorie.” (1) Povestitorul popular este un meşter „ars combinatoria”, e deopotrivă scenograf, regizor, mânuitor de clişee, toate pornind de la talentul nativ. (2) Există o tehnică specifică pusă în mişcare în analiza basmului. Gh. Vrabie este primul cercetător al folclorului românesc, autorul unei sinteze diacronice, „Folcloristica română”, din 1968. Ea evidenţiază curentul care a străbătut-o de la începuturile ei până azi. E tocmai partea de sinteză cerută de maturitatea cercetării. În bibliografia folcloristului, Tr. Nicola consemnează 117 titluri, iar la referinţe bibliografice peste 100 de intervenţii, note studii, comentarii et. OPERA: „Balada populară română”, 1966; „Folclorul, obiect, principii, metode, categorii”, o reluare amplificată a studiului „Folclorul, obiect, princioii, metode”, din 1947, 1970; „Structura poetică a basmului”, 1975; „Basmul cu Soarele şi fata de împărat”, culegere, (54 de pov.), 1968; „Folcloristica română”, 1968; (448 p) „Din estetica poeziei populare româneşti”, 1990; Referinţe critice: (selectiv) Raffaele Corso, în „Rivista di tradiţioni populari”, Neapoli, I-IV, 1948; Ion Taloş, în „Jahbuch fur Volkshidforscung”, Berlin, 1967; Al. Dobre, în „Revista de etnografie şi folclor”, XII, 5, 1967; Pavel Ruxăndoiu, în „Revista învăţământului superior”, 12, 1968; I. Oprişan, în „Revista de istorie şi teorie literară”, , 3, 1969; I. Şeuleanu, în „Studia universitatis Babeş – Bolyai Series Philologia”, 1969; Vasile Adăscăliţei, „O istorie a folcloristicii româneşti”, în „Iaşul literar”, 4 aprilie, 1969; Lucia Hopu, în „Anuarul de lingvistică şi istorie literară”, 1969; I. Datcu, S.C. Stroiescu, „Dicţionarul folcloriştilor”, 1979; Iordan Datcu, „Dicţionarul etnologilor”, 1998; V. Grigoraş, „Fragmente...” ; Tr. Nicola, „Valori spirituale...”, 6, 2004, p. etc, etc. Note: 1, 2. I. Datcu, S. C. Stroiescu, „Dicţionaul folcloriştilor”, 1979, p. 447.

447

VREME NOUĂ, ziar social-politic şi cultural. A apărut la Vaslui în septembrie, 1944. A fost tipărit la Bârlad. Era o publicaţie judeţeană şi îşi propusese să „amelioreze rănile războiului” ajutând şi îmbărbătând populaţia prin intermediul cuvântului. „Promova principii progresiste în şcoală”. Publica şi cronici literare, după cum încuraja şi susţinea creaţia literară originală. Ziarul era condus de un comitet în frunte cu Iosif Cremer. Iniţial avea un format simpu, o foaie, dar de la numărul trei a fost editat în patru pagini. Articolele cu conţinut politic erau desigur derutante, nimeni

condeie tinere. C. Doru semna versuri umoristice şi parodii topârceniene, cu sens satiric. Valer Mitru „îşi creiona subtilele sale medalioane” iar V. I. Cataramă semna „cronici literare în actualitatea epică naţională şi străină”. (2) În cinstea zilei de 1 Mai, 1945 s-a organizat un concurs literar cu „răsunet în rândurile tineretului” cu premii ispititoare. (3) Spre sfârşitul anului 1945 „Vreme nouă” îşi încetează apariţia. Colaboratorii importanţi au fost: Iosif Cremer, Vasile I. Cataramă, Valer Mitru, Constantin Dan. Referinţe bibliografice: „Urme pe timp”, 1970. Note: 1, 2, 3. V. I. Cataramă, „Pagini din istoria presei vasluiene”, în „Urme pe timp”, p. 69-82

VREMURI BUNE, revistă culturală-literară. Apariţie de scurtă durată la Bârlad între maidecembrie, 1925. Colaboratorii au fost tot literaţii cunoscuţi din viaţa spirituală a Bârladului: Nicolae Bogescu, George Tutoveanu, Ion Palodă, George Pallady, Horia Igiroşeanu, Constantin Asiminei, Petru T. Gâdei. Conţinutul ei literar nu se prea cunoaşte, pentru că lipsesc sursele de informare. Format 23 / 31.

din cei care scriau nu bănuiau ce urma să se întâmple nu peste mult timp. Se spune că studenţii vasluieni militau pentru „promovarea unei politici progresiste democratice”(1). Începând cu cel de-al treilea număr „Vreme nouă” a editat şi o pagină de cultură susţinută de redactori, în mare parte profesori, dar şi

Referinţe bibliografice: I. Hangiu, presei literare...”, 1987, p. 411.

448

„Dicţionar al

Z ZAHARIA, Dumitru N, critic de artă, eseist. S-a născut la 3 ianuarie, 1945 la Şchiopeni (azi Pădureni), jud. Vaslui. În 1959 era absolvent al şcolii generale din localitatea natală, după care s-a înscris şi a urmat cursurile Liceului „CuzaVodă” din Huşi. În 1964 a promovat examenul de bacalaureat şi s-a înscris la examenul de admitere la Fac. de Filologie a Universităţii ieşene. La absolvire, în 1969, a ocupat postul de asistent univ. şi a urcat ierarhia didactică până la cea de profesor, şef de catedră la Academia de Artă „G. Enescu”, din Iaşi. A debutat în presă cu articole despre artă dar şi cu texte literare în timpul studenţiei. Primul studiu publicat este „Astral şi teluric în „Luceafărul”. A publicat apoi cronici plastice, studii, eseuri filosofice, articole în diverse reviste de specialitate şi cultură.

1889. Aici a găsit un climat spiritual stimulant, o bogată activitate culturală, integrându-se acesteia. La Bârlad a construit podul din centrul oraşului, calea ferată spre Vaslui şi o parte din şoseaua spre acelaşi oraş. Dar pasiunea sa principală a reprezentat-o folclorul. În acest domeniu este autorul unei opere monumentale, „Proverbele românilor”, în 10 volume. Exegeţii îl consideră un discipol al lui B. P. Hasdeu. Lucrarea amintită a avut o documentare bogată de cronici, arhive şi publicaţii. I-au venit în ajutor scriitorii, profesorii, învăţătorii, elevii etc. Printre cei 430 de colaboratori se aflau cunoscuţii Artur Gorovei, Mihai Lupescu, S. T. Kirileanu, T. D. Speranţia ş. a. Celebra culegere de proverbe este împărţită pe teme şi capitole, într-o sistematizare de excepţie. Iuliu Zane şi-a adus o contribuţie deosebită la cunoaşterea valorilor spirituale ale culturii populare, pentru că proverbele şi zicătorile cuprind experienţa de viaţă a unui neam de-a lungul secolelor.

OPERA: „Libertate şi responsabilitate în socialism” (?), 1977; „Paradoxul creaţiei ştiinţifice”, 1985; „Iaşul vernisajelor”, 1995; „Arta sofianică”, 1996; „Privire filosofică asupra raţionalităţii ştiinţei”, în colab. , 1983; „Dicţionar de marketing”, 1980. Bibliografie de referinţă: Vasilica Grigoraş, „Fragmente...”, p. 315.

OPERA: „Proverbele românilor din România, Basarabia, Bucovina, Ungaria, Istria, Macedonia: Proverbe, Zicători, Povăţuiri, Cuvinte adeverate, Asemănări, Idiotisme şi Cimilituri”, Buc. Ed. Socecu, 1895-1903: vol. I, 1895, LXI + 781 p. ; vol. II, 1897, XX + 942 p. ; vol. III, 1899, XXVIII + 764 p. ; vol. IV, 1900, XXVI + 780 p vol. V, 1900, XXVI + 742 p. ; vol. VI, 1901, XXIV + 776 p. ; vol. VII, 1901, XXVI + 956 p. ; vol. VIII, 1901, XXVI + 772 p.; Vol. IX, 1901, XXVI + 746 p. ; vol. X, 1903, XXVI + 425 p. Bibliografie de referinţă: selectiv, A. Costin, N. Petraşcu, în „Literatură şi artă românească”, II, 1897; D. A. Rosetti, în „Dicţionarul contemporanilor”, 1898; S. Fl. Marian, în „Anuarul Societăţii Academice Române”, 1904-1905; G. Ibrăileanu, în „Viaţa literară”, 2, 1908; I. E. Torouţiu, „Studii şi documente literare”, vol. VI, 1938; Ov. Bârlea, „Proverbe şi zicători româneşti”, 1966; Gh. Vrabie, „Folcloristica română”, 1968; I. C. Chiţimia, „Paremiologie...” în „Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor”, 1969; Ov. Bârlea, „Istoria folcloristicii româneşti”, 1974; A. Gorovei, „Literatura populară”, 1976; x x x „Dicţionarul literaturii... la 1900” ; x x x „Dicţionar

ZANE, Iuliu Al, folclorist. S-a născut la Brusa, în Turcia, la 11 iulie, 1855; s-a stins din viaţă la 14 februarie, 1924 la Bucureşti. A făcut studii liceale la Paris (Louis le Grand) şi apoi Şcoala Centrală de Artă şi Manufacturi din capitala Franţei. În 1880 era înginer în acest sofisticat domeniu, dar, revenit în ţară, a lucrat până la sfârşitul vieţii la Căile Ferate, la Serviciul tehnic al Primăriei capitalei, precum şi la Serviciul de poduri şi şosele în calitate de inginer. A fost însă proprietarul unei mici moşii în comuna Băseşti, fostul jud. Fălciu, lângă Bârlad, azi jud. Vaslui. A locuit în oraşul Bârlad între anii 1886449

cronologic...”, 1979; I. Hangiu, „Dicţionar al presei...”, 1987; I. Datcu, S.C. Stroiescu, „Dicţionarul folcloriştilor”, 1979; Iordan Datcu, „Dicţionarul etnologilor...”, 1998 etc.

„favorizat” de T. Vianu. (1) şi Perpessicius. În 1967 a debutat editorial cu un volum cuprinzând tălmăcirea sonetelor lui Michelangelo. S-a impus cu traduceri din literatura italiană şi franceză din epoca renascentistă, dar şi din poezia franceză modernă. În 1977 a publicat un volum de versuri originale, intitulat „Călătorie spre transparenţă” care dezvăluie un poet surprinzător prin noutatea expresiei, chiar dacă sunt cultivate formele clasice, corespunzând în mare măsură spiritului confesiv. Un volum de aforisme a apărut în 1982 şi se intitulează „Ideograme pe nisipul coridei”. Critica apreciază că lirica lui C. D. Zeletin este expresia cizelată a unei conştiinţe marcate de trăiri contradictorii; „tumultului vitalist” i se opune „dorul de încremenire”. (2) În „Inscripţie pe o piatră”, poetul dă glas „statorniciei câştigată

ZAROJANU, Gheorghe, publicist memorialist.

S-a născut la 1 martie, 1926 la Fălticeni, jud. Suceava. După studii secundare făcute în locurile natale, a urmat cursurile Liceului „Mihail Kogălniceanu” din Vaslui, cu examen de bacalaureat în 1944. În acelaşi an s-a înscris la Facultatea de Construcţii a Institutului Politehnic din Bucureşti, iar după absolvire a devenit unul din inginerii care au lucrat la construcţii foarte importante în acea vreme. Când sistemul de învăţământ s-a apropiat de latura practică, Gh. Zarojanu a devenit înalt funcţionar în Ministerul Învăţământului, răspunzând de învăţământul tehnic. Cum nu a uitat vremea când era elev la Liceul din Vaslui, la date rotunde participa la manifestări omagiale. Aşa s-au născut nişte cărţi cu caracter memorialistic. OPERA: „Cronica Liceului „Mihail Kogălniceanu”, 1933-1943; „Cronica întâlnirilor absolvenţilor liceului din Vaslui”, 1960 – 1984. Referinţe bibliografice: P. Necula, M. Ciobanu, „Dicţionarul...” , p. 167.

ZELETIN, C. D, poet, eseist şi traducător. Este pseudonimul lui Constantin Dimoftache, născut la 13 aprilie, 1935 la Burdusaci, jud. Bacău, descendent al unei familii de răzeşi din care au ieşit mulţi intelectuali, invăţători şi preoţi, tata, Nicolae, mama, Maria (n. Ţarălungă). După şcoala primară, urmată probabil la Burdusaci, a deveni elevul Liceului Gh. R. Codreanu din Bârlad, absolvent din 1952. În timpul studiilor liceale a participat la şedinţele Societăţii literare „Academia bârlădeană”, ale cărei baze au fost puse de G. Tutoveanu în 1915. A urmat apoi Fac. de Medicină din Bucureşti, licenţiat în 1960 şi a profesat ca medic la Hunedoara şi Mangalia. A fost însă promovat în învăţământul superior, devenind asistent la Catedra de biofizică a Fac. de Medicină din capitală. În această calitate a publicat lucrări de specialitate în reviste din ţară şi din străinătate. Dar a scris în acelaşi timp şi literatură. A debutat cu poezie în revista „Luceafărul”, în 1960 într-un fel

„De prin efort spiritual esenţializator”. (3) forme-ncremenirea ta pulsează / şi-n apa de cleştar a-nchipuirii, / te văd urcând statuie, ca o rază / străluminând grădini când trandafirii / dorm prăbuşiţi în somnul fericirii...” Poezia e un fel de călătorie spre transparenţă: „mă urmăreşte verdele vieţii, / ca pe o viaţă străveziul morţii. / Culori îmi scoate înainte viaţa / ca să-mi ascundă transparenţe moartea...” (4) Traduceri de mare rafinament realizează C. D. Zeletin din marii poeţi francezi: Paul Valery, Verlaine, Apollinaire. Aceste traduceri l-au ajutat de altfel să atingă o valoare recunoscută în poezia originală. Se află în lirica 450

acestui poet un fel de contemplare muzicală a propriei sale condiţii: „Viaţa se scurge printre cuvinte / ca printre pietre apa unei ploi. / Mereu e viaţa mai înainte, / cuvintele veşnic mai înapoi...” Volumul „Ideograme pe nisipul coridei” însumând aforisme şi scurte eseuri, este o carte de „proză gnomică şi filosofică”.(5).

el semna şi versuri alături de P. Teodorovici. În nr. 3 din 1 februarie, 1932, Oct. Gâdei, pe atunci elev în clasa a VII, dar preşedinte al comitetului care asigura redactarea revistei, semna un articol, „Datoria tinerei generaţii”. Vicepreşedintele comitetului era Aurel Andrian, iar secretar, Alistar Dumitru. Din comitet făceau parte şi membrii: Gh. Chiper (Dinograncea), M. Andronic, I. Creţu, V. Turculeţ, V. Gheorghiu. Ei erau şi colaboratorii de drept. Revista continua tradiţia altor publicaţii huşene.

OPERA: „Noapte”, 1973; „Călătorie spre transparenţă”, 1977; „Ideograme pe nisipul coridei”, 1982; traduceri; Michelangelo, „Sonete”, 1966; „Lirica Renaşterii Italiene”, 1966; Ch. Baudelaire, „Florile răului”, 1968; „Sonetul italian în EvulMediu şi Renaştere”, 1970; Romain Rolland, „Viaţa lui Michelangelo”, 1971; Michelangelo, „Sonete şi crâmpeie de sonet”, 1975; idem, „Scrisori...”, „Lirica franceză modernă”, 1981 etc. Referinţe critice: Perpessicius, „Alte menţiuni...” III, E. Papu, în „România literară”, 43, 1968; Ş. Cioculescu, idem, 7, 1969; Tudor Vianu, „Corespondenţă” , 1970; C. Pricop, în „Convorbiri literare”; 3, 1976; Dan Grigorescu, în „Contemporanul”, 14, 1976; L. Ulici, în „România literară”, 14, 1977; N. Nicolescu, în „Ateneu”, 1, 1978; E. Manu, în „România literară”, 17, 1978; Al. Piru, în „Luceafărul”, 3, 1978; I. Al. Angheluş, în „Tribuna”, 12, 1978; D Grigorescu, „Contemporanul”, 40, 1981; E. Manu, în „România literară”, 31, 1983; L. Ulici, idem, 4, 1986; N. Nicolescu, „Ateneu”, nr. 232, 1989; Tr. Nicola, „Valori spirituale tutovene”, vol. 6, p. 702. Note: 1, 2, 3, 4, 5. DSR, IV, 1998, p. 870;

Referinţe bibliografice: Exemplarele din revistă citate în comentariul de mai sus.

ZUGRAVU, Aurel, publicist. S-a născut în satul Igeşti, com. Blăgeşti, jud. Vaslui la 6 mai, 1940. A făcut şcoala primară pe meleaguri natale şi a urmat apoi Şcoala Pedagogică din Bârlad, absolvent din 1959. A lucrat în satul natal ca învăţător din 1959, apoi ca profesor de istorie şi director de şcoală. Între timp, a urmat studii superioare la Fac. de Istorie a Universităţii „Alex. I. Cuza”, cursuri fără frecvenţă. În 1978 a fost promovat în funcţia de inspector şcolar la specialitatea istorie, iar după 1989, scurtă vreme a fost inspector generaladjunct al ISJ Vaslui. A funcţionat ca profesor de istorie şi director la Şcoala Generală „Elena Doamna” şi profesor de istorie la Liceul M. Kogălniceanu. Dar dincolo de activitatea didactică, A. Zugravu s-a dovedit a fi un harnic publicist. A colaborat la presa locală, „Vremea nouă”, „Adevărul”, „Ethos”, „Acta Moldaviae Meridionalis”, „Magazin istoric”, „Tribuna învăţământului”. A editat după 1989 un ziar efemer, din care au apărut câteva numere, „Glasul cetăţii”. A publicat eseuri în specialitatea în care a lucrat, dar colaborările la volumele cu caracter monografic dezvăluie şi un etnolog pasionat.

ZORI DE ZIUĂ, revistă politică şi literară. A apărut la Bârlad în chip fugar, probabil un singur număr între 1-15 iulie, 1912. Director era Vasile Gr. Buţureanu iar colaborator Gh. D. Rânzescu. Avea format 17 / 24 cm. Referinţe bibliografice: I. Hangiu, „Dicţionar al presei literare...”, 1987, p. 412.

ZORILE, revistă literară şi ştiinţifică a elevilor Liceului „Cuza-Vodă” din Huşi. A apărut la 1 aprilie, 1930. În nr. 1 al revistei, D. Mercaş, probabil redactorul-şef, semna un program. Versuri semnau D. Mercaş, N. C. Moţoc iar proză, C. Iamandi, o povestire. Un comentariu despre ultimele cărţi publicate de Mihail Sadoveanu era semnat de M. Constandache. În nr. 2 din mai 1930, M. Constandache publica partea a doua a comentariului sadovenian. Tot

OPERA: „Judeţul Vaslui. File de monografie”, în colab. , 1972; „Viaţa lui Ştefan cel Mare”, comunicare ştiinţifică, 1975; „Vaslui 600. Schiţă monografică a oraşului”, 1975; „Judeţul Vaslui. Monografie”, în colab. , 1980; „Peneş Curcanul” . Referinţe bibliografice: Petru Necula, Mihai Ciobanu, „Dicţionarul personalităţilor...”, p. 168; Vasilica Grigoraş, „Fragmente...”, p. 317; M. Ciobanu, „Pagini de istorie...”, p. 86.

451

INDICE ALFABETIC A Baican Elie / 55 Balmuş Constantin I. / 56 Barbu Dan / 56 Baronzi George / 57 Bădărău Teodor A. / 58 Bălţatu Dumitru / 59 Băncilă Vasile / 59 Bârcă Ion / 60 Beldeanu Adrian / 61 Beldiman Alexandru / 62 Beldiman Dumitrache / 63 Beldiman Ion / 63 Beligan Radu / 63 Bichineţ Corneliu / 64 Bogdănescu Simion / 66 Bogescu Neculai Gh. / 68 Boroda Ion / 68 Boteanu Romulus / 69 Botez Constantin I. / 69 Botez Francais – Matei / 70 Botez Liviu / 70 Botez Octav P. / 71 Botezatu Nicolae / 72 Brăescu George / 72 Brumă Petru / 73 Brunea-Fox Filip / 74 Buhociu Octavian C. / 75 Bujor Paul / 76 Bujoreanu Gheorghe / 76 Buraga Costache / 77 Burdun George N. / 78 Busuioc Nicolae / 78 Buzdugan Constantin Z. / 80 Buznea Vetrişanu Gheorghe / 80

Adam Daniela / 25 Adamek Silvia / 26 Adam Ioan / 26 Adămuţ Anton / 28 Aderca Felix / 29 Agură, D. D. / 32 Aifitincă Marin / 32 Al Doamnei Cătălin / 32 Alexandrache Georgică / 33 Alexandrescu Grigore I. / 33 Alexandru Cornelia / 34 Amfilohie Hotiniul / 34 Andreescu Val / 35 Andrei Doina / 35 Andrei Dumitru / 35 Andrei Petruş / 36 Andriescu Vasile D / 38 Andrieşanu Ion Emil / 38 Andronic Alexandru / 38 Anghel Raluca / 39 Angheluş Carmen Rosaura / 39 Angheluş Dragos / 40 Angheluş Ion Alexandru / 39 Antohi Sorin / 41 Anton Cornel / 42 Antonovici Ioan C (1879) / 42 Antonovici Ioan C. (1856) / 42 Apetroaiei Constanţa / 44 Apostolache Dumitru / 45 Apostu Mihai / 45 Ariton Nicolaie / 47 Asiminei Constantin D / 48 Axelard Adolf / 49 Axinte Uricariul / 49

C

B Baban Ioan / 51 Baboi Stelian / 54

Calmuschi Constantin / 82 Calimah Papadopol Alex. / 82 452

Cancel Petru / 83 Cantemir Dimitrie / 83 Capră Constantin / 86 Capşa Gheorghe / 87 Caracaş Remus M. / 87 Caraivan Virgil N. / 88 Caramfil N.A / 90 Carp Petre P. / 90 Cataramă Vasle Ion / 91 Catzafany Gheorghe A. / 92 Caţiche-Tiron Constanţa / 92 Călinescu Geo-Iancu / 93 Călinescu George / 94 Căpitanu Viorel / 100 Cârjă Manolache / 100 Cârlescu Maria / 101 Cehan Aurel / 101 Chelaru Marius / 101 Chiper-Dinograncea / 103 Chiriac Frumuzache A. / 103 Chiriac Laurenţiu / 104 Chiriac Petruţa / 105 Chiriac Virgil / 107 Chiricuţă Toma / 108 Chiriţă Constantin / 108 Cimpoieşu Petru / 1]10 Ciobanu Mihai / 113 Ciobotăraşu Ştefan / 114 Ciocârlan Ion / 114 Ciolcă Cătălin / 116 Ciornei Scarlat / 116 Cireş Vasile / 116 Cişman Virgiliu N / 117 Ciubotaru Nicolae Gh. Gr. / 117 Ciulei Aurel / 118 Ciulei Emil / 118 Ciureanu Leonard / 119 Clapa, Gheorghe / 119 Clipa Gherasim / 121 Clisu Constantin / 122 Clit Costin / 124 Coatu Gabriel I. / 124 Coatu Grigore N. / 124 Coban Vasile / 124 Cocea N. D. / 125 Cocea (Hriscocoleu) Sofia I. / 127

Codreanu Elena / 127 Codreanu Lina / 128 Codreanu Theodor / 128 Codreanu-Tiron Viorela / 131 Codrescu Ioan (Iancu) / 131 Coloşenco Dumitru – Mircea P. / 132 Coloşenco Serghei P. / 133 Coman Ghenuţă / 134 Condrea Elena / 134 Condrea - Manoilescu Maria / 135 Constandache George Gr. / 135 Constandache Marian / 136 Constandache Mihai / 137 Constantinescu Ioan P. / 137 Constantin-Stelian Etelian / 138 Cornea George / 139 Coroamă-Stanca Sorana / 139 Costea Marina / 141 Costin Miron I. / 141 Costin Nicolae M. / 143 Cotorcea Livia / 144 Cozma Aurelia / 144 Cozma Maria / 145 Crăcană Liliana / 145 Creangă Marieta L. / 146 Creangă Nicolae S. / 146 Creţu Cleopatra Mercedes / 147 Creţu Grigore / 147 Creţu Nicolae N. / 148 Crişan Constantin R. / 149 Cucu Gheorghe V. / 150

D Damaschin Vasile / 152 Darabană Nicolae / 152 Darie Neculai / 153 Dărmănescu-Darie Iordache / 153 Dediu Constantin I / 154 Delavrancea Barbu / 154 Damandy George I / 157 Diaconu-Monu Elena / 156 Dianu Romulus / 158 Dimache Nicolae M / 158 Dimitriu Ştefan / 159 Dimitrescu-Iaşi Constantin / 160 453

Gâdei Petru / 201 Gârleanu Emil / 202, Ghelbere-Turza Cristina / 203 Gherghel Alexandru / 204 Gheorghiu-Pogoneşti Alexndru M. / 205 Gheorghiu Titi / 205 Ghibănescu Gheorghe / 206 Ghica Vasile / 206 Ghinea Sanda / 207 Ginghină Nicolae / 207 Giuşcă Virgil / 208 Gorovei Petre-Artur / 209 Gramaticu-Răşcanu Oltea-Elena / 211 Grigoraş Vasilica / 212 Grosu Daniel / 212 Gruia Constantin / 213

Dinescu Viorel / 161 Dionisie Romano / 162 Doboş Vasilian / 162 Dobrescu Alexandru / 163 Dobriţă Brânduşa / 164 Dobriţă Iancică / 164 Doinaru Alexandru Gh. / 165 Donici Alexandru (Alecu) / 166 Donose Constantin / 167 Donose Vicenţiu / 167 Dosoftei / 168 Dragomirescu Daniel / 170 Drăgănescu-Vericeanu Veturia / 171 Drăgoi Cezar / 171 Drouhet Charles / 171 Duda Virgil / 173 Duiculescu Virgil / 174 Dumitrescu Angela / 175 Dunăreanu Nicolae / 176

H Hamangiu Constantin N. 215 Harea Vasile / 215 Hobana Ion / 216 Hodaş Ioan F. / 217 Holban Anton / 218 Holban Constantin Al. / 219 Hordilă Mihail V / 220 Huiban Adina / 220 Huşanu Constantin / 221

E Emandi Teodor G / 177 Emandache Vasile / 177 Eminescu, Mihai / 178 Enache Ion / 181 Evloghie Dascălul / 185 Evloghie Gheorghe Dascălul / 185 Evolceanu Dimitrie / 186

I

F

Iacob Gheorghe / 222 Iacob Ioan / 222 Iancu Vasile / 222 Ibrăileanu Garabet / 224 Ifrim Corneliu / 227 Ioachim-Vasluianu (Ioan Mareş) / 228 Ioan Petru / 229 Ionescu-Rion Raicu V. / 230 Ionescu Ştefan / 231 Iosub Petrea / 231 Irava George / 232 Ispir Viorica / 233 Istrate Teodor / 234 Iuraşcu-Tataia Constantin / 23 Iuteş Gica / 235

Farago Elena / 189 Faraon Eugenia / 191 Fedeleş Constantin P / 192 Florescu Maftei / 193 Focşa Gheorghe / 194 Frasin Zoe / 195

G Gabrielescu Alice M / 197 Galiţă Mihail / 197 Gălăţeanu Iorgu / 199 Găluşcă Constantin D. / 200 Găvănescu Eduard / 201 454

Manta-Roşie Ion / 266 Mardare Simion I. / 267 Marin V. Dumitru, / 267 Marino-Moscu Constanţa / 268 Mateescu-Mov Nicolae C. / 269 Mălinescu Iordache N. / 269 Mâcnea-Vetrişanu Ion / 270 Mândrescu Simion C. / 271 Mândru Atanasie I. / 272 Melchisedec Episcop / 273 Meza Corneliu / 274 Miclescu Dimitirie-Scarlat / 274 Miclescu Marta / 275 Milescu Nicolae (Spătarul) / 27t Minulescu Ion / 279 Mitican Ion / 282 Mititelu Ioan / 283 Mitru Valer / 283 Mitulescu Neculai / 284 Mocanu Nicolae T. / 285 Moldovanu Corneliu D. / 286 Motaş-Zeletin Ştefan / 287 Mrejeriu Leon / 287 Munteanu-Bârlad Gheorghe / 288 Murgeanu Ion / 288 Murgoci Petru / 290 Muştiuc Liliana / 290

Ivaşcu George / 235 Ivănescu Aurel / 237 Ivănescu Cezar / 237 Ivănescu Dumitru / 239 Ivănescu Gheorghe / 240

J Jacotă Mihai / 242 Jelescu Benedict / 242 Jomir Constantin / 243

K Kiriacescu-Jiu Nicolae / 244 Kogălniceanu Mihail / 244

L Lambrino Aurel / 249 Lascarov-Moldovanu Alexandru / 250 Leca Haralamb Gr. / 250 Lefter Ion Iancu / 251 Lefter Lucian-Valeriu / 254 Leu Paul / 255 Leuştean Elena-Stela / 255 Litzica Constantin / 255 Luca Benedeto / 256 Luca Mihai / 257 Lungianu Mihail I. / 258 Lupaşcu Ion / 259 Lupescu Mihai / 259 Lupu Costache N. / 260 Lupu Gheorghe / 261 Lupu Valentina / 262

N Nanu Dimitrie Gh. / 192 Nanu Dimitrie Al. / 293 Năstase-Peltola Maria-Magdalena / 293 Neagoe Ştefan / 294 Neamţu Constantin Gh. / 294 Neamţu Ioan / 295 Necula Petru / 295 Nedelcovici Bujor / 296 Nedelea Gheorghe T. / 298 Negre Ion / 299 Nestor George / 299 Nichita George / 300 Nicola Traian / 301 Nicoleanu Nicolae / 302 Niculiţă-Voronca Elena / 303 Niculiu Adriana / 302

M Maftei Ionel / 263 Maftei Neculai N. / 263 Mancaş Ioan / 264 Manea Constantin / 264 Manea Nicolae / 265 Manolache-Holda Ion D. / 260 Manolache Ion N. / 266 455

Novac Gruia / 303 Novac Gruia Jr. / 305

Popovici-Popescu Ioan / 350 Porn Eugen / 351 Potopea Lucia / 351 Pracsiu Teodor / 351 Prichici Constantin Gh. / 354 Pricop Ion Gheorghe / 354

O Oatu Daniela / 307 Olăreanu Costache / 307

R

P Radu Constantin Gh. / 358 Raicu Delahuşi George / 358 Raicu Lucian / 358 Raicu Marian / 360 Ralea Mihail / 360 Raşcu Ion M. / 362 Raţiu Iuliu / 363 Ravaru Dan / 363 Raveica Titus / 365 Rădulescu-Niger Nicolae G. / 366 Răşcanu Petre P. / 366 Răşcanu Teodor / 367 Revent Eugen / 368 Rosetti Ancelin / 368 Rosetti Teodor / 369 Rotaru Silvia / 370 Rotaru Vasile / 371 Rusu Olga / 371

Palade Dumitru D. / 310 Palady George / 310 Palodă Ioan M. / 311 Pamfile Tudor / 312 Pandelaş Nicolae P. / 314 Pandelea Nicolae P. / 315 Panu Gheorghe / 316 Papadima Ovidiu / 317 Parfene Constantin / 318 Pasat Violeta / 321 Pastia Mihai / 322 Paşa Natalia A. / 323 Patriche Ion / 324 Paul Augustin / 325 Pavelescu Mircea Vg. / 326 Păsculescu Nicolae / 327 Pârvan Vasile / 328 Păunescu Coriolan / 330 Pendefunda Liviu / 332 Petraşcu Nicolae / 332 Petrescu Lucreţia / 334 Philippide Alexandru / 335 Poamă Alexandru / 335 Poamă Elena / 337 Poghirc Cicerone G. / 338 Pop Alexandru / 339 Popa Constantin / 339 Popa-Dabija Maria / 340 Popa Nicolae I. / 341 Popa Victor-Ion / 341 Popel Corneliu / 344 Popescu Emilian C. / 344 Pop-Florantin Ioan / 345 Pogor Vasile / 347 Popescu-Sireteanu Ion / 348 Popescu Spiridon / 349

S Sandu-Aldea Constantin / 372 Sava Doina-Mihaela / 373 Săulescu Gheorghe / 373 Sbanţu Cicerone / 374 Silvestru Valentin / 376 Simionescu Cristian I. / 378 Simionică Elena / 380 Sion Constantin / 380 Sion Costache, slugerul / 391 Sion Gheorghe / 381 Slavic Constantin / 383 Sofianu Gheorghe / 383 Solomon Constantin C / 384 Solomon Dumitru / 384 Sorohan Elvira / 386 Speranţia Teodor / 388 456

Spiridon Cassian Maria / 389 Stamati Constantin / 392 Stamati Iacov / 394 Stegaru Cezar / 395 Stoica Octavian-Vasile V / 396 Stoleru Neculai / 397

U Ulmu, Bogdan / 420 Ursu Gh. Gh, / 421

V Vacariu Dumitru / 424 Vasilache Marcel / 424 Vasilescu George / 425 Vasiliu-Bereasa Dumitru / 425 Vasiliu George / 426 Vasiliu Grigore / 426 Vasiliu Lucian / 426 Vasiliu Ştefan / 429 Vârgolici Ştefan / 429 Vârlan Marcel / 430 Vârnav Teodor / 431 Vecinu Vasile / 431 Veniamin Costache / 432 Vicol Mihai Sultana / 433 Vişan-Arnold Augustina / 434 Viziteu Nicolae / 435 Vlahuţă Alexandru / 435 Vlădescu George Mihail 438 Vlădescu-Răcoasa Gheorghe / 439 Voiculescu Vasile / 440 Voievidca George / 445 Volenti Nicolae / 445 Vornicu Gheorghe / 446 Vrabie Gheorghe 446

Ş Şeicaru Pamfil / 399 Şoitu D.D. / 401 Şoitu Laurenţiu / 402 Ştefan cel Mare / 402

T Taban Vasile / 405 Tacu-Zeletin Alexandru / 405 Talaz George / 505 Tamaş Cristina / 307 Tăzlăuanu-Huşi Gheorghe / 408 Teclici Valentina / 408 Teodorescu-Branişte Tudor / 409 Teodorescu-Kirileanu Simion Gr. / 410 Teodoru Dimitrie A. / 411 Tiktin Heiman H. / 412 Toderaşcu Ioan / 413 Toma Pavel / 413 Tonitza Nicolae / 414 Trifan Victoria / 415 Tudosie Avram D. / 416 Tutoveanu George / 416

Z Zaharia Dumitru N. / 449 Zane Iuliu Al. / 449 Zarojanu Gheorghe / 450 Zeletin C. D. 450 Zugravu Aurel / 451

Ţ Ţopa Sorana, 419

457

SOCIETĂŢI ŞI PUBLICAŢII

A

Freamătul / 196 Freamătul literar / 196 Fulgerul literar / 196

Academia Bârlădeană, societate cult. / 23 Academia Bârlădeană, publicaţie / 24 Adevărul literar / 31 Apollo / 44 Ardeiul / 46 Avânturi culturale / 48

G Gazeta de Est / 198 Gazeta Huşilor / 198 Gânduri bune / 202 Gheorghe Lazăr / 204 Glasul nostru / 209 Graiul nostru 211

B Baaadul literar / 51 Basarabia / 58 Bârladul / 60

I Idealul / 227 Ion Creangă / 229

C Chemarea noastră / 103 Clepsidra / 120 Colinda / 131 Cronica / 149 Cronica Moldovei / 150 Curierul vasluian / 151

Î Învăţătorimea vasluiană / 241 L Lumina / 258

D Doina / 164

M Milesciana / 277 Miron Costin / 282

E Elanul / 177 Est / 183 Ethos / 184

P Pagini literare / 310 Paloda / 311 Paloda literară / 311 Păreri / 326 Păreri tutovene / 326 Prometeu / 356 Prutul / 357

F Făt-Frumos / 192 Florile dalbe / 194 Fluieră vânt / 194 Frângurele / 196

458

U Uzina cu umor / 422

R Răzeşul / 368

V Vlăstarul / 439 Vocea Huşului / 430 Voinţa poporului / 445 Vreme nouă 448 Vremuri bune 448

S Scrisul nostru / 375 Semănătorul / 375 Ş Şcoala Bârlădeană / 399

Z T Tribuna liberă / 415 Tribuna literară / 415

Zori de ziuă / 451 Zorile / 451

459

INDICE ALFABETIC DE NUME A Alui Gheorghe, Adrian, 163 Amfilohie, Hotiniul, 34, 394 Anacreon, 430 Anania, V. 432 Andersen, H. Cr. , 373 Andone Gh. Şt. , 35 Andreescu, Val, 35 Andrei, Doina, 35 Andrei, Dumitru, 35 Andrei, Gheorghe, 36, 62 Andrei, Petre, 32. 71, 193 Andrei, Petruş, 14, 25, 36, 37, 51, 184 Andriescu, Radu, 137 Andriescu, Vasile D. , 14, 38 Andrieş, A. , 340, 344 Andrieşanu, Emil Ion, 14, 38 Andronic, Alexandru, 13, 14, 38, 113, 296 Anestin, V. , 217 Anghel, C. D. , 161 Anghel, Dimitrie, 89, 115, 190, 192, 252 Anghelescu, M. Anghel, Radu, 147 Anghel, Marcel, 120 Anghel, Raluca, 39 Anghelovici, V. , 202, 460 Angheluş, Carmen Rosaura, 39, 40 Angheluş, Dragoş, 40 Angheluş, Ion Alex. , 15, 32, 39, 40, 41, 60, 62, 69, 103, 105, 120, 129, 130, 232, 252, 254, 332, 355, 416, 451 Angheluţă, Cătălin, 202, 327 Antimireanu, 49 Antipa, Grigore, 76, 187 Antohi, Sorin, 41 Anton, Cornel, 15, 42 Antonescu, Teohari, 186. 187, 367 Antonesei, Liviu, 79, 80, 147, 266, 373, 421 Antonovici, Corneliu, 25 Antonovici, Iacov, 43, 44, 89, 282, 326

Abăluţă, C. , 379 Abramovici, S., 396, Adam, Daniela, 25 Axinte Uricariul, 49 Adamek, Silvia, 14. 26 Adamescu, Gh., 273, 460 Adam, Ioan, 26, 460 Adam, I, 27 Adămuţ, Anton, 14, 28, 460 Adăscăliţei, V. , 184, 259, 314, 447, 460. Aderca, Avram, 29 Aderca, Felix, 14, 29, 175, 191, 217, 293. Agafiţei, C. , 79, 460. Agavriloaie, Gheorghe, 460 Agârbiceanu, Ion, 26, 71,72, 321. Agheev, M. , 144, 460 Agură, D. D. , 32, 460 Aiftincă, Marin, 14, 32. Ailenei, S. , 103, 460. Alboiu, George, 239, 397. Aldanov, M. , 144, 460 Al Doamnei, Cătălin, 14, 33, 184. Alecsandri, Vasile, 36, 58, 59, 70, 90, 101, 105 127, 131, 141, 164, 166, 172, 173, 174 177, 192, 231, 232, 236, 244, 245, 264 275, 302, 313, 325, 333, 334, 341, 374 375, 382, 386, 402, 418, 426, 430, 431 436, 437, 442 Alexandrache, Georgică, 14, 33, 452 Alexandrescu, Grigore, 58, 88, 94, 127, 166, 169, 214, 245 Alexandrescu, Grigore I. , 23, 33, 34 Alexandrescu, Sică, 377 Alexandru, Cornelia, 14, 34 Alexandru, Gh. , 434 Alexandru, I. 434 Alexa, Lucian, 345 Alexianu, Al., 132 Alexiu, L. , 239, 422 460

Antonovici, Ioan C. 2, 43, 44, 131, 159, 398 Antonovici Ioan C. 1, 42, 43, 44, 260 Antracitul, Metodie, 122 Apetroaie, Constanţa, 44, 252 Apetroaie, Ion, 257, 307, 424 Apetroaie, Liviu, 51, 163 Apostolache, Dumitru, 15, 45, 120, 184 Apostolescu, I. , 204 Apostu, Mihai, 15, 32, 45, 46, 141, 184, 213 Arbore, C. , 230 Arbore, Zamfir, 211 Arbuzov, Alexei, 353 Ardeleanu, V. , 298 Aretzu, Paul, 392 Arghezi, Tudor, 29, 66, 67, 79, 99, 118, 125, 126, 135, 148, 150, 175, 178, 181, 182, 196, 203, 208, 211, 217, 220, 226, 253, 258, 284, 317, 321, 326, 356, 400, 401, 818, 443 Arion, G. , 207 Arion, V. I. , 241 Ariton, Nicolae, 15, 47, 184 Arsenie, D. , 344 Asachi, Gheorghe, 34, 152, 159, 237, 245, 247, 270, 299, 338, 393, 432 Asiminei, Constantin, 48, 402, 448 Atanasiu, V. I. , 117 Avram, Adina, 221 Avram, S. M. , 379 Axelard, Adolf, 49

Balaban, A. , 24 Balacciu, Jana, 201 Balacciu, I. , 240 Balaci, Alexandru, 81, 110, 118, 237 Balan, Ioana, 45 Balan, Ioan V. , 209 Balmuş, Constantin I. 56, 95 Balotă, Nicolae, 309; 318, 330, 445 Balş, P. , 245, 369 Baltazar Gracian, Y Morales, 121, 122 Baltazar, Camil, 70, 75, 258, 343 Balzac, Honore, 30, 197, 248, 251, 273, 366 Baltag, Cezar, 152 Banu, C, 175 Barberis, Mensy, 139, 140 Barbu, Ion, 16, 30, 67, 132, 133, 156, 183, 195, 226, 300, 336, 356, 400, 407 Barbu, Eugen, 61, 62, 161, 162 Barbu, Dan, 15, 56, 57 Barbu, Nicolae, 168, 287, 352, 355 Barbu, V. , 133 Barbuisse, Henri, 30 Bariţ, G. , 104, 269, 270, 294 Baronzi, George, 57, 58 Barthes, Roland, 137, 308, 320, 353, 359 Bart, Jean, 70, 71, 83, 226 Basarabescu, Dem, 211 Basarabescu, I. A. , 72, 89, 127, 135, 174, 192, 203, 211, 311, 351 Baudelaire, Charles, 25, 80, 226, 230,253, 261 279, 308, 390, 451 Baştea, M. , 259 Bataille, H. , 292 Baum, Viki, 30 Băbâi, C. , 327 Bădărău, D. , 86 Bădărău, G. , 69, 103, 221, 392, 421 Bădărău, Teodor, 58, 59 Bălăiţă, George, 32, 461 Bălăşel, Gh. , 282 Bălcescu, Nicolae, 245, 246, 270, 461 Bălţatu, Dumitru, 15, 45, 59, 141 Băncilă, Vasile, 15, 59, 60, 81, 88, 330 Bărbulescu, C. , 279 Bărbulescu, Gh. , 412 Bărbulescu, Ilie, 169, 201 Bărbulescu, M. 404 Bărbulescu, Simion, 54, 392 Băieşu, Ion, 353 Băleanu, A. , 141 Bălu, Ion, 12, 98, 99, 100

B Baban Ioan, 15, 25, 31, 45, 51, 52, 53, 54, 107, 130, 151, 183, 184, 185, 198, 233, 252, 269, 271, 277, 307, 327, 337, 338. 365, 399 Babeţi, Adriana, 320 Baboi, Stelian, 15, 31, 54, 55, 184, 200 Bachelin, Leo, 303 Baconsky, A. E. , 148 Bacovia, George, 16, 67, 72, 110, 129, 133, 150, 161, 196, 211, 280, 281, 321, 340, 359, 390, 407, 433, 442 Badet, 146 Bahrim, Aristide, 143 Bahrim, Cezar V. , 133 Bahtin, M, 137 Baican, Elie, 55, 56 Baiculescu, G. , 139, 311 461

Bărgăunaş, Ovidiu, 45 Bârcă, Ion, 15, 60 Bârcă, Ana, 145 Bârlea, Ovidiu, 11, 76, 245, 313, 314, 408, 446, 449 Bârna, Nicolae, 113 Bârna, Vlaicu, 64, 401 Bârsănescu, Ştefan, Bârseanu, Ion, 72,259 Bejenaru, I. , 344 Belciu, Maria, 397 Beldeanu, Adrian Victor V. , 15, 61, 62, 395 Beldiman, Alexandru (Alecu), 62, 63, 131 Beldiman, Dumitrache, 63 Beldiman, Gh. 63 Beldiman, Ion, 63 Beligan, Radu, 15, 59, 63, 64, 342 Beliş, A. , 172 Beloescu, Stroe, 42, 48, 60, 272 Belousov, Vitalie, 79 Beneş, Lazăr, 258, 310 Benga, Graţiela, 392 Beniuc, Mihai, 252, 258 Bergerac, Cirano de, 216, 217 Bergson, 28 Berlogea, Ileana, 378, 386, 420, 421 Bezdechi, Ştefan, 70, 242 Bianu, Ion, 27, 70, 87, 88, 89, 115, 187, 188, 200, 201, 211, 256258, 272, 313, 314, 328, 351, 389, Biberi, Ion, 217 Bibescu, Gh., 248 Bichineţ, Corneliu, 15, 45, 64, 65, 66, 184, 198, 213, 327 Bichineţ, Voicu Gelu, 183 Bick, Jak, 56, 127 Bjornson, B. , 30 Blaga, Lucian, 25, 31, 39, 59, 67, 72, 75, 129, 148, 156, 171, 181, 208, 222, 226, 232, 236, 318, 321, 330, 356, 390, 392, 400, 407, 419, 428, 443 . Blănaru, C. , 262 Blănaru, V. , 326 Bloom, Leon, 320 Boboc, Alexandru, 185, 231, 232 Boboc, N. , 349 Bodnărescu, Samson, 178, 197 Bodescu, Aurel, 64 Bogaci, G. , 167 Bogdan, C. , 239, 371 Bogdan – Duică, George, 27, 63, 70, 115, 159,

302, 317, 394 Bogdan – Hanu, Dan, 369 Bogdan, Ioan, 83, 187, 393, 427 Bogdănescu, Simion, 15, 24, 25, 32, 37, 45, 66, 67, 68, 134, 161, 184, 200, 321 Bogescu, Neculai Gh. , 23, 68, 375, 448 Bogrea, Vasile, 71, 193, 339 Bogza, Geo, 64, 74, 99, 152, 232 Boldur, E. , 81 Boldur, T. 259 Boilleau, 172 Bojin, Alexandru, 438 Bojincă, D. , 303 Bolliac, C. , 318 Bolintineanu, Dimitrie, 58, 155, 288, 333, 334 Borbely, Ştefan, 42 Borcea, I. , 76 Borgovan, Gr. V. , 204 Boroda, Ion, 15, 68, 69 Bosie, Ştefan, 351 Boteanu, Romulus, 13, 69, 120, 175, 301, 396 Bote, Lidia, 422 Botez, Angela, 229 Botezat, Natalia, 251 Botezatu, Nicolae, 15, 24, 72, 199, 327 Botezatu, P. , 229, 402 Botez, Constantin I. , 69, 70 Botez, Demostene, 99, 176, 193, 226, 242, 362, 400, 410 Botez, Eugeniu P. 71 Botez, Francoise Matei, 70 Botez, Liviu, 15, 70, 71 Botez, M. , 70 Botez, Octav P. , 71, 72, 87, 96 Botta, Dan. 158, 330, 340 Botta, Emil, 148 Braborescu, Ştefan, 117 Brandes, G. , 30, 230 Braica, L. , 79 Braieschi, Anny, 140, 141, 341 Brădăţeanu, Virgil, 63, 251, 343 Brăiescu, George, 72 Brăteanu, I. Gh. ,38 Brătescu – Voineşti, I. Al. , 72, 187, 192, 203, 226, 334, 356, 408, 436 Brânzei, Petru, 439, 440 Breazu, G. , 27, 75, 150, 151 Breban, Nicolae, 148, 227, 391 Breslaşu, M. , 396 Brezeanu, Ion, 187 Brumă, Petru, 15, 73, 74, 357 462

Brunea – Fox, Filip, 74 Bucur, Marin, 11, 83, 88, 422 Bucur, Nicolae, 68 Budai – Deleanu, Ion, 21, 270, 387, 388, 432 Budău, Eugen, 166 Bugariu, V. , 69, 217 Buhociu, Octavian, 75, 76 Bujoreanu, Gheorghe, 76, 77, 196 Bujoreanu, Ştefan, 113 Bujor, Gh. M. , 406 Bujor, Paul, 15, 76, 322, 438 Bulat, T. G. , 162 Bulgakov, Mihail, 111 Bulgăr, Gh. , 181, 422 Burada, Theodor, 275, 313 Buraga, Costache, 13, 77, 78, 134, 264, 426 Buraga, Eugenia, 13 Burdun, George, 78 Busuioc, Nicolae, 10, 15, 35, 42, 55, 78, 138 168, 238, 340, 262, 388, 405, 421 424, 425, 429 Buşilă, Gheorghe, 68 Butnariuc, N. , 76 Butnaru, Gh. V. , 209 Buzatu, Gh. , 66, 212 Buzdugan, I. , 24 Buzdugan, Corneliu, 196 Buzdugan, Constantin Z. , 80, 103 Buzea, C. , 222 Buzescu, Aura, 107 Buzilă, Boris, 62 Buznea – Vetrişanu, George, 80, 81 Byron, 230, 382, 430

215, 244, 268, 278, 386, 388 Cantemir, Traian, 86 Cantili, C. , 261 Cantuniari, Mihai, 31, 32, 171 Capec, K, 30 Capră, Constantin, 86, 87, 118, 241 Capşa, Gheorghe, 54, 87, 184, 307, 354 Caproşu, Ioan, 254, 264 Caracaş, Remus, 87, 88 Caracostea, D. , 181, 205, 317 Caragiali, C. , 245 Caragiale, I. L. , 16, 22, 34, 112, 129, 130, 138, 139, 140, 148, 154, 155, 184, 186, 189, 194, 196, 202, 226, 237, 257, 279, 291, 308, 312, 316, 327, 338, 342, 343, 370, 377, 378, 385, 420, 421, 436, 438 Caraivan, Virgil, 88, 89, 201, 298, 368, 441 Caranfil, N. A. , 90 Carandino, N, 64, 126, 344, 386, 419 Cardaş, Gheorghe, 56, 230, 231 Cardinalli, Maria, 227 Carianopol, Virgil, 343, 439 Carmen, Sylva, 233, 257 Carnegie, Andrew, 49 Carp, P. P. , 90, 226, 261, 333, 369, 405 Carpov, Maria, 229 Cartojan, N. , 143, 144, 248, 447 Cataramă, Vasile I. , 15, 87, 91, 150, 163, 164, 196, 241, 283, 284, 348, 405, 423, 439, 440, 445, 448 Catană, Gheorghe, 44, 184, 263 Catina, Ion, 99 Catzafany, Gheorghe A. , 92, 311 Caţiche-Tiron, Constanţa, 15, 92, 93 Cazaban, Alexandru, 135, 190, 205, 298, 378 Cazacu, Boris, 122 Cazacu, Mircea, 373 Cazan, C. , 211 Cazimir, O. , 72, 114, 172, 226, 424 Cazimir, Ştefan, 33, 58, 378, 421 Cădere, Dinu, 322 Călin, C, 99 Călinescu, Cconstant, 271 Călinescu, Geo-Iancu, 93, 94 Călinescu, George, 11, 12, 16, 27, 30, 41, 50, 52, 58, 63, 70, 72, 75, 78, 85, 86, 90, 91, 94, 95, 96, 97, 99, 126, 144, 156, 159, 166, 170, 177, 187, 197, 203, 219, 226, 236, 248, 259, 269, 281, 289, 293, 299, 304, 308, 317, 326,

C Caius Salustius, Crispus, 104 Calderon de la Barca, 430 Calujani, Camelia, 428 Calimah Papadopol, Alexandru, 82 Calmuschi, Constantin, 82, 83 Cancea, Paraschiva, 127 Cancel, Petru, 23, 49, 83 Candrea, I. A. , 388 Conta, Vasile, 28, 229 Cantea, C. , 221 Cantemir, Antioh, 143, 166, 167, 215 Cantemir, Constantin, 142, 143 Cantemir, Dimitrie, 14, 15, 18, 83, 84, 85, 86, 133, 141, 142, 143, 156, 185, 463

330, 334, 345, 347, 350, 360, 362, 366, 376, 382, 394, 407, 418, 422, 438, 441, 445, 447 etc Călinescu, Matei, 280, 282, 410 Călinescu, Al. , 340, 429 Călin, I. , 123 Căpitanu, Viorel, 100 Cărtărescu, Mircea, 68, 112, 170, 183, 261, 308, 321, 427 Căuş, Bogdan, 353 Cândroveanu, Hristu, 110, 191, 239318 Cârneci, Radu, 322,395,399 Cândea, Virgil, 76, 279, 388 Cârjă, Manolache, 100 Cârlescu, Maria, 16, 101, 288, 338 Cârţu, Grigore, 49 Ceauşu, G. , 229 Cehan, Aurel, 16, 101 Celmare, Ştefan, 28 Cercel, T. , 259 Cerna, Panait, 154,286, 351, 356,442 Cernătescu, P. , 317 Cernâşanski, B. , 415 Cernea, V. , 180 Cernica, Niadi, 369 Cervantes, Miguel de, 49,99,321, 377,430 Cerviaschi, Elena, 415 Cesarius, 104 Cesereanu, D. , 172 Chateaubriant, 162 Chelaru, Dan, 25 Chelaru, Marius, 16, 101, 102, 103 Chenciu, P. , 350, 375 Chendi, Ilarie, 12, 49, 72, 89, 176, 192, 203. 251, 273, 317, 373, 375, 418 Chenier, A. , 430 Chevalier, Gabriel, 74 Chifane, Marlena, 399 Chinezu, I. , 201, 343 Chiper-Dinograncea, Gheorghe, 103 Chiper, Gr. , 392, 451 Chiriacescu, Rodica, 201, 226 Chiriac, Dumitru, 150 Chiriac-Frumuzache, A. , 103, 124 Chiriac, Gelu, 106 Chiriac, Ion, 434, 435 Chiriac, Laurenţiu, 104, 105, 120, 177, 184, 212, 285, 327, 357 Chiriac, Loredana, 327 Chiriac, Petruţa, 16, 24, 31, 68, 105, 107, 162, 200, 212, 327

Chiriac, Virgil, 16,107, 172, 216 Chiricuţă, Toma, 23, 69, 108, 195, 211, 312 Chirilă, George, 93, 133 Chiriţă, Constantin, 16, 108, 238, 365, 395, 399 Chiţimia, I. C. , 10, 170, 449 Ciachir, Dan, 160 Cicero, 85 Cihodaru, G. , 440 Cimpoieşu, Petru, 16, 110, 111, 112 Cimpoi, Mihai, 45, 77, 130. 141, 338 Ciobanu, Mihai, 13, 14, 16, 28, 34, 59, 66, 78, 83, 113, 147, 183, 208, 235... Ciobanu, Mircea, 261, 277, 321 Ciobanu, Nicolae, 62, 332, 344 Ciobanu, Ştefan, 179, 293, 431, 447 Ciobanu, V. , 314 Ciobotăraşu, Ştefan, 114, 283, 284, 422, 423 Ciocârlan, Ion, 72, 114, 115, 192, 196, 375 Ciocârlie, V. , 44 Cioculescu, Barbu, 381, Cioculescu, Şerban, 11, 32, 58, 81, 86,88, 126, 158, 167, 207, 219, 227, 231, 232, 240, 248, 279, 282, 317, 330, 343, 347, 349, 351, 368, 378, 388, 407, 422, 431, 445 Ciolan, I. , 282 Ciolcă, Cătălin, 16, 116 Ciopraga, Constantin, 11, 12, 27, 41, 51, 60, 70, 72, 85, 86, 113, 148, 153, 188, 203, 224, 227, 237, 259, 259, 273, 286, 293, 334, 338, 341, 350, 363, 418, 422, 458 Ciorănescu, Al. , 63 Ciornei, Scarlat, 116 Ciortan, Diana, 45 Ciprian, Radu, 68 Cireş, Vasile, 116, 117 Cistelecan, Al. , 192, 429 Cişman, Virgiliu N. , 117 Ciubotaru, C. , 256 Ciubotaru, Mircea, 118, 254, 357 Ciubotaru, Nicolae Gr. , 117, 118 Ciucă, Valentin, 421 Ciuchi,Eugen, 188 Ciulei, Aurel, 16, 118 Ciulei, Emil, 16, 118, 440 Ciulei, Liviu, 114, 118, 140 Ciurea, Al. , 193, 394 Ciureanu, Leonard, 16, 32, 45, 119, 124 Clapa, Gheorghe, 24, 51, 119, 120, 184, 285, 312, 327, 364 464

Clipa, Gherasim, 121, 122, 394 Clisu, Constantin, 16, 122, 123, 209, 399 Clit, Costin, 113, 124, 128, 184, 357 Coatu, Gabriel, 124 Coatu, Grigore N. , 124 Coban, Vasile, 16, 124 Cocea (Hriscocoleu), Sofia I. , 127 Cocea, N. D. , 16, 74, 125, 175, 298, 401 Cociu, Aurelia, 32 Cocora, Ion, 140, 141, 352, 378 Cocora, Gabriel, 162 Codreanu, Ana, 192 Codreanu, G. , 162 Codreanu, Elena16, 127 Codreanu, Lina, 128, 147, 357, 358 Codreanu, Mihai, 71, 72, 114, 226, 425 Codreanu, Theodor, 9, 13, 16, 31, 32, 40, 41, 45, 54, 61, 68, 74, 90, 113, 120, 128, 130, 163, 181, 185, 192, 200, 239, 252, 254, 276, 319, 322, 327, 344, 353, 356, 375, 379, 399, 407, 440 Codreanu – Tiron, Viorela, 16, 131, 277 Codrescu, Emil C. 227 Codrescu, I. C. , 131, 350 Codrescu, I. M. , 63 Codrescu, Ioan (Iancu), 375 Codrescu, T, C. 206 Codrin, Şerban, 205 Codru-Drăguşanu, Ion, 236 Condurache, Val, 12, 47, 48, 80, 113, 130, 160, 168, 249, 340, 386, 392, 421 424 Colac, Tudor, 120 Coloşenco, Mircea, 16, 24, 132, 207, 332 Coloşenco, Serghei, 16, 24, 25, 45, 133, 177, 285, 327, 401 Colţeşti, Al. Dem, 217 Coman, Alexandru, 134 Coman, Ghenuţă, 16, 134 Comano, Paco, Comarnescu, P. , 158, 205, 400, 401, 415 Comarino, Adriana, Conan Doyl, Arthur, 216, 251 Condeescu, Alexandru, 113 Condeescu, N. N., Condoiu, Virgil, 406 Condrat, Iuliu, 68 Condrea Elena, 16, 134 Condrea, M. , 196 Condrea-Manoilescu, Maria, 135 Constandache, George Gr. , 135, 136

Constandache, Marian,16, 24, 51, 136, 277, 451 Constandache, Mihai, 16, 137 Constantinescu, A. , 125, 368 Constantinescu-Iaşi, Petre, 323 Constantinescu, Ion P. , 17, 66, 137, 138, 279, 340, 421 Constantinescu, Pompiliu, 12, 30, 56, 99, 219, 227, 281, 282, 293, 307, 326, 343, 368, 373, 422, 438, 445 Constantinescu, V. , 80, 153 Constantinescu, Viorica S. , 138 Constantin, Stelian Etelian, 138 Coopee, Fr. , 292 Corbea, A. , 149, 266 Corbea, D. 298 Corbea, Ileana, 237 Corbu, Cornel, 30 Corbu, Daniel, 37, 55, 141, 163, 392, 429 Corbu, Ştefan, 231 Corciovescu, Cristian, 64 Corneanu, N. , 28 Cornea, G. , 139 Cornea, P. , 127, 159, 170. 394 Cornea, Şt. , 375 Corneille, 138, 192, 251, 292, 311, 382 Coroamă-Stanca, Sorana, 17, 139, 140, 141 Corso, Rafaelo, 447 Cosco, Olga, 122 Cosma, A. , 174, 479 Cosmin, Ene, 136 Cosmin, Smaranda, 397 Cosmin, Radu, 136 Costache, A. , 307 Costache, Veniamin, 43, 108,374, 432 Costea, Marina, 17, 141, 184, 269 Costea, Monica I. , 224 Costin, A. , 449 Costin, C. G. , 241 Costin, Miron, 17, 24, 44, 84, 141, 142, 156, 168, 254, 280, 381, 386, 417 Costin, Nicolae, 50, 143, 144 Coşbuc, George, 36, 58, 75, 80, 86, 145, 154, 155, 186, 187, 189, 220, 233, 237, 241, 242, 272, 303, 325, 356, 368, 406, 412, 418, 426, 436, 442 Coşovei, Tr. T. , 332 Coteanu, Ion, 105 Cotorcea, Livia, 17, 144 Cotruş, Aron, 72, 211 Coşeriu, Eugen, 399 Cozan, Dorin, 31, 32 465

Cozma, Aurelia, 144, 145 Cozma, Maria, 17, 145 Cozma, M. ,234 Cozma, Şt. , 68 Craia, Sultana, 239 Craus, Gabriel, 60 Crainic, Nichifor, 24, 39, 43, 158, 211, 212, 318, 400, 438, 441 Crăcană, Liliana, 17, 145, 338 Crăciun, Gheorghe, 113 Crăciun Şt. , 317 Crăiniceanu, Gh. , 204 Crângan, V. , 332 Creangă, Ion, 19, 32, 34, 44, 56, 65, 67, 70. 78, 88, 93, 99, 114, 132, 133, 164, 179, 180, 186, 192, 202, 210, 226, 237, 252, 257, 260, 277, 282, 292, 302, 316, 321, 345, 386, 395, 397 421, 422, 425, 440, 444 Creangă, Marieta L. , 24, 136, 146 Creangă, Nicolae, 146, 147 Cremer, Isidor, 383, 448 Creţia, Petru, 240 Creţu, Grigore, 17, 131, 147 Creţu, Cleopatra-Mercedes, 17, 147 Creţu, Gabriela, 277 Creţu, I. , 227, 451 Creţu, Nicolae, N, 12, 17, 60, 61, 148, 208, 338, 388 Creţu, Romeo, 45, 141 Creţu, Sorina, 431 Crevedia, 326 Crihană, M. , 321, 355 Cristea, D. , 110, 138, 359 Cristea, Şt. , 343 Cristea V. , 113, 174, 237, 298, 359, 378 Cristian, Gheorghe, 125 Cristi, Aura, 392 Cristofor, I. , 289, 340 Crişan, Constantin N, 64, 131, 149, 196, 217, 311 Crişan, Dan, 164 Crişan, G. , 375 Crişan, Şt. , 194 Crohmălniceanu, Ov. S. ,11, 30, 75, 158, 170, 217, 219, 237, 282, 286, 309, 326, 344, 359, 362, 401 . Cruceanu, M. , 82 Cubleşan, C. , 31, 126, 156, 352, 378 Cucoş, C. 229 Cucoş, Leon, 198

Cucoş, Şt. , 43 Cucu, Gheorghe, 51, 150, 151 Culianu, Ioan Petru, 42, 55 Culcer, D. , 174 Culea, A. , 314 Cunţan, Maria, 72, 189 Curier, Paul Louis, 74 Curticăpeanu, V. M. , 85, 86, 143 Cusin, Adi, 232 Cuţitaru, Virgil, 55, 80, 207, 266, 392, 396, 424

D Dafin, I. , 117, 323 Damian, G. , 99 Damian, Teodor, 31, 32, Damian, S. , 113 Damaschin, Vasile, 68, 89, 146, 195, 311, 375, Daninos, Pierre, 75 Dan, Constantin, Dan, Ilie, 349 Danilov, Ilie, 144 Danilov, Nichita, 25, 181, 183, 427 Dante, 80, 81,144, 188, 192, 257, 392, 421 Darabană, Nicuşor, 17, 152, 153 Darie, Alina, 31 Darie, Neculai, 17, 153 Dascălu, Anca, 53 Dascălul, Simion, 67, 162 Datcu, Iordan, 11,56, 60, 76, 83, 90, 145, 148, 175, 176, 211, 268, 269, 272, 285, 293, 303, 314, 328, 348, 354, 374, 389, 408, 411, 446 Davidescu, Nicolae, 72, 196, 282, 362, 400 Dauş, Ludovic, 89 Dărmănescu Darie, Iordache, 153 Dediu, Constantin, I. , 154 Delavrancea, Barbu, 17, 72, 90, 140, 145, 154, 155, 156, 187, 226, 258, 259, 286, 292, 304, 311, 316, 333, 351, 406, 424, 436 Deleanu, Horia, 352 Deleanu, Radu, 338, 440 Demetrios, 56 Demostene, 86 Densuseanu, Aron, 116, 167 Densuseanu, Ovid, 82, 87, 104, 143, 147, 175, 192, 201, 204, 205, 211, 214, 257, 293, 299, 303, 362 Diaconescu, Romulus, 140, 141, 386 466

Diaconescu, Mihail, 130 Diaconu, Mircea A. , 203, 390, 392, 429 Diaconu-Monu, Elena, 24, 156, 341 Diamandy, George I. , 72, 137, 157, 412, 441 Dianu, Romulus, 17, 25, 158, 195, 375, 338, 441 Diderot, 49 Dikenson, Emily, 41 Dima, Alexandru, 10, 72, 113, 138, 180, 227, 272, 330 Dima, George, 158 Dima, Ionel, 65 Dimache, Nicolae M. , 158, 159 Dimitrescu-Iaşi, Constantin, 160 Dimitriu, Anton, 152, Dimitriu, Daniel, 47, 339, 240, 266, 340, 344 Dimitriu, Ion, 251 Dimitriu, Ştefan, 17, 159 Dimofte, C. S. , 332 Dinescu, Viorel, 17, 25, 130, 161, 319 Dinescu, Constantin I. , 202 Dinescu, Eugeniu, 242 Dinescu, Mircea, 138 Diogene, 21, 385, 386 Dionysos, 99,429 Dionisie, Romano, 162 Doboş, Vasilian, 17, 51, 136, 162, 163, 187, 310, 369, 399 Doboş, Constantin, 196 Dobrescu, Al. , 130,138,227, 239,240, 266, 355, 359, 378, 388 Dobrescu, Alexandru, 163 Dobriţă, Brânduşa, 17, 164 Dobriţă, Iancică, 17, 45, 164 Dobrogeanu-Gherea, Constantin, 30, 76, 160, 161, 189, 196, 226, 227, 230, 237, 356, 412, 437 Dobzeu, Mina, 357 Doinaru, Alexandru Gh. , 165 Doinaş, Şt. Aug. , 61, 148, 321, 360, 445 Donici, Alexandru (Alecu) Donose, Constantin, 167, 357 Donose, Vasile, 123 Donose, Vicenţiu, 17, 167,168 Dorian, Gelu, 131, 344, 392 Dosoftei, 17, 121, 142, 143, 168, 169, 418 Dragomirescu, Daniel, 9, 17, 31, 36, 170, 171, 184, 228, 277, 327, 356 Dragomirescu, Iulian, 72, 202 Dragomirescu, Mihail, 48, 80, 82, 115, 158, 165, 166, 180, 186, 187, 191, 273,

279, 286, 292, 311, 317, 346, 373, 375, 401, 406, 446 Dragoslav, Ion, 49, 89, 192, 211, 368 Dram, Constantin, 46,47,48, 221, 224, 255 Drăgan, Daniel, 67 Drăgan, Gabriel, 311 Drăgan, Gh. , 168, 260, 266 Drăgan, Mihai, 55, 72, 79, 138, 167, 181, 227, 257, 349, 440 Drăgoi, Cezar, 17, 151, 152, 258 Drăgoi, Gabriela, 58 Duca, C. , 143 Duca, Gh. , 142, 175 Duiculescu, Florica, 174 Duiculescu, Virgil N. , 23, 69, 89, 174, 175, 196, 368, 375 Dumas, Alexandru, 58 Dumas, Pierre, 195 Dumitraşcu, Aurel, 428 Dumitraşcu, Constantin, 349 Dumitraşcu, Jean, 32 Dumitrescu, Angela, 17, 175 Dumitrescu-Bistriţa, Gh. N. , 165 Dumitrescu, C. , 160 Dumitrescu-Buşulenga, Zoe, 170, 173, 181, 188 Dumitrescu, Geo, 128, 391 Dumitrescu, Gh. , 295, 358 Dumitrescu, M. , 28 Dumitrescu, Nae, 406 Dumitrescu, Şt. , 227 Dumitrescu, V. , 209 Dumitriu, Corina, 25 Dumitriu, Petru, 276, 297 Duţu, Alexandru, 122, 318, 388, 394 Dvoicenco, Eufrosina, 394

E Eino, Leino, 293 Eftimiu, Victor, 72, 126, 136, 175, 195, 217 Eliade, Mircea, 29, 51, 96, 217, 239, 321, 329, 330, 339, 346, 401 Eliade, Pompiliu, 187 Emandache, Vasile, 177, 178, 189, 198 Emandache, Mirela, 227 Eminescu, Mihai, 5, 8, 12, 16-22, 27, 32, 36-7, 40, 41, 45-6, 54-6, 58,61, 66-7, 70, 75-6, 78, 83, 85-6, 91, 96-9, 104-5, 107-8, 127-30, 132-3, 136, 138, 145-6, 148, 467

151, 156, 161, 164, 166,171, 177-81, 183, 185-6. 192, 199, 208, 211, 221-2, 226-7, 230, 233,237-41, 251, 254, 262, 264, 274, 281-2, 290, 292-3, 302, 304, 316-17, 321, 327, 332-4, 338, 340-1, 345, 347, 353, 355-6, 358, 362, 368, 370-1, 378, 387-8, 390-3, 396, 402, 412, 414, 417-18, 422, 426-7, 431, 434, 4367, 440, 446 Enache, Ene, 241 Enache, Ion, 25, 31, 44-5, 120, 181-4, 198, 205, 241, 399 Enache, Laura, 44 Ene, Ecaterina, 241 Enescu, George, 107, 118, 199 Engels, Fr. , 227, 230, 356 Epictet, 121 Erasm de Roterdam, 70, 229, 368, 385, 426 Erbiceanu, C. , 122, 159, 394 Esenin, Serghei, 91, 148, 161, 425 Everac, Paul, 340, 421 Evolceanu, Dimitrie, 104, 186-188, 256 Evloghie, Dascălul, 185, 186 Evloghie, Gheorghe (Dascălul), 185, 186

Florescu, Maftei. 18, 193, 194 Florescu, N. , 217, 237 Florescu, Procopie, 200 Florescu, Toma, 117 Florescu, V. , 237 Florian, 63, 75, 115, 393 Foarţă, Şerban, 237 Focşa, Gh., 194, 195 Fortunescu, C. D. , 211 Fostini, Alexandrina, 24 France, Anatol, 126, 226, 361 Frasin, Zoe G. , 24, 25, 178, 195, 375, 416 Frederico Garcia Lorca, 377, 433 Friedman, H. , 49 Frimu, I. C. , 91, 125 Frunză, Eugen, 98 Fuchs, Th. , 199 Fulga, Laurenţiu, 396 Fundoianu, Barbu, 30 Furtună, Chiril, 244 Furtună, D. , 103, 165, 314 Furtună, Enric, 196, 415

G

F

Gabrielescu, Alice, 197 Gaetan, Andre, 360 Gafencu, Grigore, 120 Gafenco, M. , 233 Gafiţa, M. , 235, 344 Gafiţa, Viniciu, 235 Gaiu, N. , 48 Galaction, G. , 19, 82, 125, 126, 149, 157, 161, 176, 204, 211, 226, 258. 298, 303, 346, 400, 415, 438 Galan-Anfan, Ştefan, 25 Galileo Galilei, 385 Galiţă, Mihai, 197, 198, 311 Gană, George, 126, 327 Gane, G. , 68 Gane, I. M. , 273 Gane, Nicu, 177, 192, 203, 211, 226, 263 Gălăţeanu, Iorgu, 18, 24, 51, 184, 199, 304 Găluşcă, Constantin, 200, 201 Găvan, Aurel, 258 Găvănescu, Eduard I. , 201 Gâdei, Ioan, 195 Gâdei, Octavian, 199, 451 Gâdei, Petru, 196, 201, 202, 415, 448 Gâdei, T. , 396

Faifer, Florin, 100, 133, 305, 356, 367, 421 Faifer, Laurenţiu, 382, 431 Fanache, V. , 149, 318 Farago, Elena, 17, 135, 172, 189, 190, 191, 192, 257, 399 Faraon, Eugenia, 17, 45, 191, 192 Fati, Vasile Petru, 62 Făgeţel, S. C. , 89, 115, 273 Fărcăşanu, D. , 375 Fedeleş, Constantin P. , 192, 193 Felea, I. , 258 Felea, Victor, 237, 239, 254, 359 Fenelon, 121, 153 Feval, Paul, 58 Feticu, Mihaela, 25 Filimon, N. , 99, 236, 237 Filimon-Stoicescu, Domnica, 203 Firan, F. ,251 Firu, S. I. , 161 Flămând, Dinu, 62, 160, 344 Florescu, A. G. , 351 Florescu, Al. S. , 187 Florescu, I. , 233 468

Gârbea, Horia,392, 420 Gârleanu, Emil, 18, 27, 48, 49, 72, 89, 176, 192, 202, 203, 272, 273, 292, 364, 375, 398, 411, 417, 422, 424, 438 Geană, Gheorghe, 76 Genoiu, George, 138, 141,352, 421 George, Al. , 455 George, Tudor, 61 Georgescu, B. I. , 190 Georgescu, Ioan, 334 Georgescu, N. , 113 Georgescu, Paul, 148, 237, 289, 386 Georgescu-Tistu, N. , 83 Gerota, G. , 198, 386 Ghelbere-Turza, Cristina, 303 Gheorghe, Dascălul, 186 Gheorghe, Dinu, 75 Gheorghe, Ion, 161 Gheorghe, Mihai, 185 Gheorghe, Traian, 60 Gheorgheasa, P. , 398 Gheorghiţă, G. , 139 Gheorghiu, Grigore, 397 Gheorghiu, D. , 340 Gheorghiu, M. B. , 227, 398 Gheorghiu, Miluţă, 114 Gheorghiu-Pogoneşti, Alexandru M. , 18, 205 Gheorghiu, Titi, 44, 205, 206 Gheorghiu, V. , 451 Gherghe, Gheorghe, 177 Gherghel, Alexandru, 204, 311 Gheuca, Leon, , 121 Ghibănescu, Gheorghe, 43, 89, 159, 204, 206, 294, 381, 412 Ghica, Grigore Alexandru, 153, 185,288, 366 Ghica, I. , 245 Ghica, Pantazi, 58 Ghica, Vasile, 191 Ghiga Eugen, 24, 25,68, 105 Ghinea, Sanda, 18, 207 Ghinea-Prisecaru, Sanda, 440 Ghiţeanu, 139 Ghiţulescu, Mircea, 352, 386 Ginghină, Nicolae, 18, 207, 208 Giordano, Bruno, 366 Giraudoux, 75 Giurescu, Constantin C. , 50, 144, 279 Giuşcă, Virgil, 9, 208. 209, 327 Gobdelas, D. , 29 Goethe, I. W. , 138,237, 380 Goga, Octavian, 36,67, 72, 126, 155, 190, 212,

226, 237, 272, 286, 317, 321, 343, 368, 375, 406, 418, 436 Gogol, N. V. , 358, 359, 412 Goldoni, Carlo, 353, 386 Goran, Constantin, 89,108, 211, 368 Gorbaciov, Mihail , 22, 433 Gorcea, G. , 113 Gorovei, Artur P. , 34, 89, 124, 136, 192, 194, 210, 229, 259, 312, 314, 317, 364, 394, 397, 411, 431, 449 Gorovei, Ştefan S. , 254, 381 Gorun, Ion, 189 Gourmont, Remy de, 71 Graboschi, Profira, 127 Gramaticu-Răşcanu, Oltea El. , 211, 277, 327 Graur, Alexandru, 56, 188, 255, 339, 349 Graur, Constantin, 28 Grămadă, Ilie, 140, 141 Grecul, I. , 167 Grigoraş, Doina, 290 Grigoraş, Vasilica, 13, 35, 41, 56, 66, 72, 78, 82, 87, 100, 113, 123, 134, 194, 380 405, 435, 451 Grigorescu-Bacovia, Agata, 211 Grigorescu, Dan, 81, 451 Grigorescu, Ioan, 75, 334 Grigorescu, Marin, 375 Grigorescu, N. ,333, 437 Grigorescu, M. , 24 Grigoriu, M. 248 Grigoriu, Iulian, 392 Grindină, G. 399 Grosu, C. C. , 398 Grosu, Daniel, 18, 212, 213 Groşan, I. , 359 Gruberg, Eduard, 34, 204, 412 Gruia, Constantin, 213 Grumeza, I. , 375 Guguianu, Marcel, 61, 304 Guido, Grivis, 123 Gusti, Dimitrie, 194, 439

H Hamangiu, Constantin, 204, 215, 311 Hammer, Iosif, 85 Haneş, P. V. , 167,190, 248, 368, 382, 426 Hangiu, I. , 11, 44, 68, 72, 88, 92, 103, 108 115, 127, 131, 138, 148, 158, 165, 172, 192, 202, 211, 227, 249, 256, 469

269, 282, 299, 310, 324, 334 etc Hanţă, Alexandru, 86 Hardy, Thomas, 226 Haret, Spiru, 47, 133, 204, 210, 225, 285, 299, 321, 349, 417 Hasdeu, B. P. , 43, 56, 72, 78, 82, 90, 154, 170, 215, 251, 254, 302, 313, 317, 339, 393, 417, 437, 440, 449 Hasdeu, Iulia, 146 Hegel, G, W. F. , 75, 106, 414 Heine, Heinrich, 372 Helvetius, 49 Henry, P. , 172 Heroveanu, E. , 317 Hetco, Lucian, 32 Hlebnicov, V. , 144 Hobana, Ion, 13, 18, 61, 172, 216, 326, 395 Hodaş, Ion E. , 217, 218 Hodoş, Constanţa, 189 Hodoş, E. , 314 Hodoş, I. , 197 Hogaş, Calistrat, 72, 133, 160, 241, 299, 316, 321, 384 Hogaş, Sidonia C. , 323 Holban, Anton, 18, 72,152, 218, 219 Holban, Constantin Al. , 219 Holban, Ion, 35, 67, 80, 112, 116, 130, 149, 153, 163, 168, 183, 227, 277, 309, 332, 340, 371, 378, 392, 421 Hondrilă, Vasile, 131 Homer, 56, 63, 392 Hopu, Lucia, 447 Hordilă, Mihai, 229 Horea, Ion, 148 Hrisoverghi, Al. , 159, 247, 367 Huiban, Adina, 18, 220 Hurjui, I. , 221 Hurmuz, 221,440 Hurmuzaki, Eudoxiu, 212 Husar, Alexandru, 44, 79, 193, 388, 340 Huşanu, Constantin, 18, 47, 221 Huşanu Ernest, 312

Iancu, Marcel, 74 Iancu, Vasile, 18, 55, 222, 223, 224, 232371, 379, 396, 421, 424 Ibrăileanu, Garabet, 12, 18, 60, 70, 89, 115, 148, 156, 165, 181, 187, 193, 201, 218, 224, 225, 230, 240, 314, 317, 321, 323, 341, 348, 350, 360, 373, 422, 437, 449 Ibsen, Henry, 71, 353, 376 Ichim, Ofelia, 44 Ienea, Ilie, 217 Ifrim, Corneliu, 18, 227, 228 Iftenie, C. , 327 Igiroşeanu, Horia, 406, 448 Ilaşcu, Gheorghe, 26, 44, 182 Ilaşcu, Ilie, 434 Iliescu, Adriana, 289 Iliescu, N. , 64 Iliescu, I., 161 Ilisei, Grigore, 161 Ioachim, Vasluianu, 18, 228 Ioan, Petru, 229 Ionescu, A. , 125, 205 Ionescu, C. A. (Caion), 316 Ionescu, C. D. , 154 Ionescu-Demetriu, G, 217 Ionescu, Eugen, 152, 321, 326, 415 Ionescu, Gelu, 445 Ionescu-Gion, G. I. , 63, 204 Ionescu, Ion de la Brad, 234, 295, 330 Ionescu-Johnson, I. , 323 Ionescu, Mircea, 184 Ionescu, Nae, 400 Ionescu, Nelu, 352 Ionescu, Nicolae, 357 Ionescu-Rion, Raicu, 18, 224, 230, 231 Ionescu, Take, 217 Ionescu, V. , 228 Iordache, Emil, 390, 392 Iordache, Mihail, 116, 130 Iordan, B, 135, 405 Iordan, Iorgu, 56, 96, 114, 193, 225, 235, 240, 268, 272, 335, 339, 376, 401, 412 Iordăchescu, A. , 435 Iorga, Nicolae, 11, 13, 27, 42, 48, 50, 58, 63, 68, 70, 82, 87, 90, 99, 114, 118, 122, 124, 135, 143, 153, 156, 159, 162, 165, 167, 180, 185, 188, 190, 192, 195, 201, 203, 210, 215, 225, 234, 248, 250, 256, 259, 269, 273, 275, 282, 286, 288, 292, 313, 325, 334,

I Iacob, Alfred, 256 Iacob, Gheorghe, 222 Iacob, Ioan, 18, 222 Iacoban, Mircea Radu, 52 Iacobitz, Al. , 168 470

347, 366, 368, 373, 394, 398, 400, 404, 412, 418, 422, 430, 432, 438 Iorgulescu, Mircea, 62, 113, 158, 160, 174, 239, 289, 318, 359, 378, 386 Iosif, Mira, 352 Iosif, N. , 209 Iosif, Şt. O. , 22, 27, 58, 89, 176, 190, 196, 252, 372, 411, 422 Iosipescu, Claudiu, 34, 35 Iosipescu, Toni, 51 Iosub, Petrea, 18, 101, 113, 184, 231, 399 Iov, D. , 194 Ipate, Mircea, 399 Irava, George, 18, 184, 232, 285, 327, 399 Irimescu, N. , 396 Irineu, Cora, 161 Isac, Carol, 344, 352 Isac, Emil, 325, 415 Isac, Virginia, 270 Isachi, Petru, 379 Ispir, Viorica, 18, 233, 277 Istrate, Gh. , 332 Istrate, Gavril, 113 Istrate, Teodor, 234 Iuraşcu-Tataia, Constantin, 18, 234 Iuteş, Gica, 18, 172, 235 Ivaşcu, George, 11, 18, 31, 50, 63, 68, 88, 96, 98, 143, 148, 170, 201, 235, 237, 256 Ivănescu, Al. 144 Ivănescu, Aurel, 237 Ivănescu, Cezar, 18, 22, 51, 67, 69, 129, 163, 191, 208, 237, 239, 321, 344, 369, 395, 434, 440 Ivănescu, Dumitru, 18, 239 Ivănescu, Gheorghe, 60, 240 Ivănescu, Mircea, 237 Ivireanu, Antim, 274 Izmailov, A. E. , 116

Kalinderu, Ioan, 274 Kalustian, L. , 31, 157, 191 Karnabat, D. , 196 Kiriacescu-Jiu, Nicolae, Kiriţescu, C. , 198, 205, 272 Kivi, Alexis, 293 Kivu, D. , 340 Kleist, Heinrich von, 56, 318 Krâlov, I. A. , 166, 167, 393, 394 Kogălniceanu, Mihail, 18, 26, 50, 62, 86, 127, 143, 144, 151, 166, 189, 206, 226, 244, 245, 248, 274, 393, 421, 432 Kojevnicov, I. , 314 Korolenco, V. , 326, 412 Kuceac, Nahabet, 138 Kwitel, J. , 133

L Labiş, Nicolae, 20, 61, 66, 133, 191, 238, 261, 238, 253, 261, 305, 344, 351, 358, 359, 373, 396, 427 La Bruyere, Jean de, 213 Lahtinen, Onerva, 293 Lamartine, 59, 282, 393, 430 Lambrino, Aurel, 48, 249 Lamennais, 162 Lapedatu, Alexandru, 272 Lapteş, N. , 202 Lascarov-Moldovanu, Alexandru, 250 Lascu, D. , 344 Lateş, V. , 323 Laurenţiu, Dan, 232, 239 Lavric, Ecaterina, 241 Lawrence, D.H. , 30 Lăpuşan, Aurelia, 64 Lăudat, I. D. , 50, 211, 227, 240, 363, 319 Lăzărescu, Gh. , 219 Lăzărescu, P. , 371 Lebrun, F. , 172 Lecca, Haralamb, 250, 251 Lefter, Ion Bogdan, 427 Lefter, Ion Iancu, 18, 31, 45, 46, 56, 177, 183, 198, 252, 253, 270, 271, 399, 431, 440 Lefter, Luciun Valeriu, 254, 255 Lem, Stanislaw, 216 Lenau, Nicolaus, 41 Leon, Aurel, 75, 76, 80 Leonescu, Vasile, 187 Leonte, Liviu, 80, 138, 224

J Jacotă, Gh. N. , 209, 242 Jebeleanu, Eugen. 126, 152, 158 Jelescu, Benedict, 242 Jinga, N. , 397 Jomir, Constantin, 18, 243, 325 Jula, Camelia, 25

K 471

Leopardi, 230, 257 Lermontov, 17, 144, 249, 393 Lesage, 121, 122 Lesnea, George, 327, 425 Leu, Paul, 18, 255 Leuştean, Elena Stela, 184, 198, 255, 439 L’ Hardy, 90 Litzica, Constantin, 242, 255, 256 Livescu, Cristian, 119, 130, 355, 379, 392 Livescu, Jean, 99 Loghinschi, Elena, 144 Locretelle, J. De, 30 Longos, 56 Lope de Vega, 377, 430 Lorenzo, de Medici, 85 Lovinescu, Eugen, 11, 27, 29, 48, 67, 99, 156, 165, 176, 187, 190, 191, 192, 225, 282, 301, 418, 442 Lovinescu, Monica, 112, 297 Luca, Benedeto, 255, 256 Lucaciu, V. , 82 Luca, Mihai, 18, 24, 25, 257, 327, 399 Luncă, Liliana, 24 Lungianu, Mihail, 19, 23, 194, 211, 258, 441 Lungu, Mircea, 74 Lupaşcu, Constantin D. , 441 Lupaşcu, Ştefan, 14, 44, 212, 229, 392 Lupaş, I. , 394 Lupescu, Mihai, 23,115, 192, 201, 229, 258, 259, 260, 275, 282, 287, 288, 312, 314, 375, 397, 398, 411, 449 Lupu, A. Gh. , 411 Lupu, C. , 260 Lupu, Gheorghe, 19, 184, 261, 262, 263 Lupu, I. , 162 Lupu Kostache, N. , 24, 194 Lupu, M. , 259 Lupu, Valentina, 19, 262

Maftei, Neculai N. , 14, 78, 185, 186, 358, 425 Magheru, Paul, 321 Maiorescu, Titu, 18, 34, 56, 70, 75, 86, 90, 104, 148, 158, 160, 178, 179, 180, 186, 187 188, 198, 202, 205, 215, 225, 236, 237 247, 266, 292, 302, 311, 316, 317, 333 345, 346, 366, 369, 370, 392, 436, 446 Mancaş, Ion, 44, 264 Mandache, Doina, 68 Mandache, Gheorghe, 67 Mandache, M. B. ,153 Mandache, V. M. , 172 Mandelştam, 144 Manea, Constantin, 198, 264, 265, 283 Manea, Neculai, 19, 174, 265 Maniţiu, Ovidiu, 196 Manjeron, Dumitru, 79 Manliu, I. , 204 Manolache-Holda, Ion D. , 266 Manolache, Ion D. , 311, 312 Manolache, Ioan N. , 266, 267, 368 Mann, Thomas, 359 Manolescu, Florin, 217 Manolescu, Nicolae, 11, 55, 81, 116, 133, 149 199, 217, 219, 227, 237, 298, 309, 336, 359, 388 Manoliu, P. 419 Manoliu, Radu, 239 Mantu, Lucia, 71, 226 Manu, Emil, 62, 158, 282, 388, 397 Marcu, Emilian, 28, 47, 51, 53, 130, 224, 357 Marcu, D. , 230 Marcus, S. , 130 Mardare, Simion, 267 Mareş, Ion, 67, 228 Mareş, Radu, 113 Margueritte, V. , 30 Margueritte, Audoux, 126 Marian, Fl. S. 60, 255, 313, 333, 348,374, 449 Marian. Laura, 360 Marian, Liviu, 135, 176, 194 Marian, V. M. , 239 Marinescu, At. M. , 303 Marinescu, Eugen, 105 Marinescu, Gh. C. , 288 Marinescu, I. M. , 96 Marin, Dumitru V. , 14, 19, 24, 119, 141, 145, 230, 267, 268, 307, 314 Marinică, A. 212 Marinică, Petre, 209 Marino, Adrian, 41, 42, 130, 217, 298, 322

M Macarie, A. , 300 Macedonski, Alexandru, 25, 133, 155, 201, 217, 231, 310, 380, 418, 427, 442 Machiavelli, 386 Macovescu, George, 75 Macrea, D. , 335 Madelin, L. , 30 Maftei, Ionel, 14, 19, 56, 59, 76, 216, 242, 249, 263, 283, 335, 363, 370, 382, 431 472

Marino-Moscu, Constanţa, 269 Marino, Panait, 269 Marques, Gabriel Garcia, 47 Marola, Vasile, 357 Marot, Clement, 172 Massillon, J. B. , 121 Manta-Roşie, Ioan, 127 Mateescu, C. N. , 165, 229, 282 Mateescu-Mov, Nicolae, 269 Martin, A. , 172, 259, 422 Marx, K. , 227, 230, 356 Massof, Ioan, 334 Maupassant Guy de, 74, 165, 273, 292, 311, 325, 366, 412 Maur, Emil, 24 Mavrocordat, Constantin, 143 Mavrocordat, Nicolae, 49, 50,185 Maxim, I. , 388 Maximilian, M. , 193 Maximilian, V. 107 Mazilescu, Virgil, 55 Măciucă, Constantin, 14, 85, 86 Măgură, Cristian, 171 Mălinescu, Iordache N. , 269, 270 Mănucă, Dan, 13, 62, 161, 240, 257, 263, 317, 346, 347, 424, 426, 430, 446 Mărculescu, Octav, 241 Mărgineanu, Ioana, 344 Mărineasa, Viorel, 113 Mâcnea-Vetrişanu, Ion, 19, 184, 270, 271 Mândra, Vicu, 97, 344, 382 Mândrescu, Nicolae, 297 Mândrescu, Simion Cr. , 271, 272 Mândru, Atanasie I. , 24, 135, 192, 196, 202, 211, 272, 273, 311, 368, 398 Medeanu, Dan, 62 Mehedinţi, Simion, 82, 83, 186, 187, 192, 256, 314, 315, 367 Meissner, C. , 103, 260, 411 Melchisedec, Episcop, 44, 122, 162, 273, 394 Melinte, Gh. , 167 Metastasio, 63 Mezyed, Munir, 103 Meza, Corneliu, 274 Miclescu, Calinic, 276 Miclescu, Dimitrie Scarlat, 19, 274, 275, 277 Miclescu, Marta, 19, 262, 275, 276, 277 Micu, Dumitru, 12, 13, 14, 27, 99, 282 Micu, Mircea, 397 Mihadaş, T. , 344 Mihai, Gheorghe, 184

Mihail, Gh. , 339 Mihail, I. 93 Mihăiescu, Gib, 72, 400 Mihăiescu, L. , 396 Mihăiescu, N. , 211 Mihăiescu, V. , 340 Mihăilă, S. , 285 Mihăilescu, Dan C. , 42, 113, 130, 138, 238 Mihăilescu, Florin, 321 Mihăiţă, S. , 285 Milea, Andrei, 132 Mille, Constantin, 406 Milicescu, Emilia Şt. , 154, 146 Miller, Arthur, 140 Miller-Verghi, Elena Milescu, Nicolae, Spătarul, 212, 277, 279, 338 Milton, John, 382 Mina, C. D. , 333 Mincu, Ion, 333 Mincu, Marin, 13, 133, 379 Minulescu, Ion, 19, 72, 89, 132, 135, 175, 196, 204, 208, 217, 279, 286, 400, 406 Mintiade, Ritta, 25 Mironescu, I. I. , 225, 226 Mironică, Cezara, 285 Miron, Ionel, 120 Mistral, Fr. , 195, 231, 324, 375 Mitican, Ioan, 19, 282 Mititelu, Ioan, 265, 283 Mitru, Alexandru, 88 Mitru, Valer, 91, 114, 149, 150, 196, 202, 283, 284, 422, 423, 439, 440, 448 Mitulescu, Neculai, 19, 25, 60, 120, 134,284, 285, 327, 401, 435 Mocanu, Cristea, 373 Mocanu, Nicolae T., 285 Mocanu, Virgil, 74 Mocuţa, Gh. , 392 Modesto, Gino Ferarini, 140 Modola, Doina, 156 Moga, Miluţă, 120 Moldovanu, Corneliu D. ,19, 72, 135, 192, 202, 212, 260, 272, 286, 311, 375, 398, 438 Moleavin, Vasile, 295 Molin, V. , 294 Monorai, Ion, 201 Montessquieu, 321 Morariu, Lecca, 211 Morar, Modest, 235 Moraru, Cornel, 309, 429 Moraru, M. , 279 473

Moroşanu, C. T. , 375 Moroşanu, Gh. , 101 Morţun, V. G. Moruzi, Alexandru, 394 Moruzi, D. , 153 Motaş, C. 76, 170 Motaş, Ioan, 223 Motăş-Zeletin, Ştefan, 287 Moţoc, N. C. , 451 Mrejeriu, Leon, 136, 229, 287, 288 Munteanu, B. , 250, 286 Munteanu-Bârlad, Gheorghe. , 288 Munteanu, Donar, 23 Munteanu, George, 130 Munteanu, Georgeta, 263 Munteanu, Paul, 31, 120, 198 Munteanu, Romul, 131, 390, 392 Munteanu, Ştefan, 61 Murăraşu, D. , 166, 181, 273, 286, 362, 401 Murgeanu, Ion, 19, 116, 252, 288, 289 Murgoci, Petru, 19, 290 Murnu, George, 89, 190 Muşatescu, T. , 426 Muşat, T. , 332 Muştiuc, Liliana, 19, 290, 291 Mutaşcu, Dan, 62 Muthu, Mircea, 86, 227

296, 325, 338, 366, 370, 380, 383, 426, 432, 435, 445, 450 Neculau, I. , 202 Neculce, I. , 84, 86, 170, 206, 278, 355, 386, 387, 403, 404 Nedelcea, T. , 191 Nedelciu, Mircea, 65, 68, 111, 308, 355, 427 Nedelcovici, Bujor, 19, 296, 297, 298, 308 Nedelea, Gheorghe T. , 14, 25, 44, 48, 89, 108, 139,198215, 258, 273, 288, 298, 299, 301, 312, 335, 375, 415, 418, 422 Negoiţescu, Ion, 30, 148 Negreanu, M. , 227, 298, 326 Negre, Ion, 299 Negre, V. , 212 Negrici, Eugen, 86, 143 Negri, Costache, 82 Negrilă, I. , 191 Negruţiu, I. , 204 Negruzzi, Constantin, 70, 84, 166, 192, 245, 248, 270, 346, 374, 386, 393 Negruzzi, Iacob, 13, 90, 117, 161, 186, 226, 302, 317, 333, 341, 369,390, 421, 436 Negruzzi, Leon, 346 Negulescu, P. P. , 196 Negură, A. , 195 Negură, M. S. , 49 Nigrim, 211 Nestor, George, 19, 25, 299, 300, 440 Nestor, I. , 333 Nestor, M. , 28 Nestor, O. , 255 Nestorescu, A. , 382 Netea, V. , 12, 69, 419 Nete, Ion, 25 Neţ, Mariana, 277 Nichita, George, 300 Nicoară, C. , 303 Nicoară, Ion, 126 Nicoară, Şt. , 419 Nicola, Elena, 136 Nicola, Traian, 14, 34, 43, 48. 60, 70, 72, 83, 94, 100, 104, 108, 110, 115, 120, 131, 133, 136, 139, 141, 146, 152, 154, 156, 158, 162, 171, 175, 188, 191, 197, 200, 204, 210, 214, 220, 222, 231, 235, 238, 240, 250, 256, 260, 254, 267, 272, 285, 287, 293, 299, 301, 311, 316, 323, 328, 334, 339, 341, 345, 350, 363, 366, 378, 384, 395, 398, 422, 429, 439, 445, 451

N Nacu, Cristian, 327, 421 Naghiu, Iosif, 277, 422 Nandra, Ilie Radu, 110 Navara, Giusepe, 125, 165, 234, 353, 354 Nanu, Dimitrie Al. , 19, 190, 293 Nanu, Dimitrie Gh. , 272, 292 Nasta, Dan, 140 Naum, A. , 72, 187, 192, 194, 196 Naum, Gelu, 5, 391 Nădejde, Iosif, 27, 104, 411 Năstase-Peltola, Maria Magdalena, 455 Neacşu, Ion, 62 Neagoe, Ştefan, 60, 212, 272, 294, 311 Neagu, Fănuş, 47, 221, 228, 257, 397 Neamţu, Constantin Gh. , 19, 264, 294 Neamţu, Ioan, 19, 295 Necrasov, Olga, 76 Necula, Petru, 34, 66, 82, 83, 87, 91, 114, 116, 128, 134, 183, 184, 206, 208, 213, 221, 229, 232, 264, 269, 284, 295, 474

Nicoleanu, Nicolae, 19, 302 Nicolescu, Basarab, 392 Nicolescu, G. C. , 181, 227, 231 Nicolescu, N. , 451 Niculescu, Al. , 347 Niculescu, I. , 156 Nicu, Mihai, 60 Niculiţă-Voronca, Elena, 303, 348 Niculiu, Adriana, 19 Nistorescu, Cornel, 112, 113 Niţă, V. , 332, 399 Niţescu, M. , 239 Nordou, Max, 230 Novac, Gruia, 13, 14, 19, 24, 26, 51, 60, 68, 72, 94, 105, 107, 136, 183, 199, 233, 252, 277, 293, 303, 310, 315, 327, 354, 434 Novac, Gruia jr. , 25, 305 Novac, Ilinca, 399 Noica, C. , 75, 139, 181, 321, 424 Novicov, Mihail, 97, 99, 110

188, 357, 259,373, 287, 323, 438 Ostap, C. , 283, 371 Oţetea, A. , 248 Ovăcescu, G. N. , 25 Ovidius, 99, 155, 430

P Paiu, C. ,340 Pajură, I. , 24 Palade, Anreea, 285, Palade, Dumitru D. , 19, 51, 310 Palade, Nicolae, 24 Pallady, George, 23, 89, 211, 310, 375, 448 Paler, Octavian, 223, 271, 321 Palodă, Ion M. , 23, 311, 312, 448 Pann, Anton, 133, 158, 237, 270, 317, 318, 375, 388 Pană, Aura, 62 Pană, Saşa, 310 Pamfile, Tudor, 19, 23, 24, 25, 61, 69, 156, 165, 194, 196, 201, 211, 229, 254, 258, 260, 268, 269, 282, 287, 288, 303, 312, 364, 357, 417, 433, 441 Panaitescu, P. P. , 48, 86, 143, 279,368 Pandelaş, Nicolae, 24, 51, 314, 315, 399 Pandelea, Nicolae, 258, 315 Pangrati, Constantin, 73, 269, 299, 424 Papacostea C. D. 191 Papacostea, V. C, 63 Papacostea, Cezar, 48 Papadat-Bengescu, Hortensia, 276 Papadima, Ovidiu, 13, 20, 131, 147, 148, 250, 317, 318, 343, 411 Papillian, Victor, 217, 318 Papu, Edgar, 31, 86, 181, 330, 376, 451 Papu, Vlad Ion, 31 Paradais, Claudiu, 263, 345 Paraschiv, G. , 375 Paraschiv, Maria, 40 Parfene, Constantin, 20, 24, 25, 44, 54, 61, 105, 107, 128, 161, 299, 318, 319, 321, 338, 402, 422 Parfene, Ion, 198, 252 Parhon, V. , 353 Pasat, Violeta, 20, 45, 184, 321, 322 Pascadi, Ion, 362 Pascaru, V. , 62 Pascu, A. , 283, 396, 434 Pascu, George, 70, 211, 240, 272, 288, 314

O Oancea, N. , 175 Oatu, Daniela, 307 Obeadă, Flavius, 68 Obradovici, Dositei Odobescu, I. Al. , 56, 63, 236, 272, 302 Ocheanu, Mihaela, 277 Ogrinji, Mihai, 295 Olaru, Alexandru, 327 Olaru, Paul, 35, 44, 184, 198 Olăreanu, Costache, 19, 307, 308 Olteanu, Elena, 327 Olteanu, Lucia, 235 Olteanu, P. , 279 Onciul, Dimitrie, 87, 95, 256 Onu, Liviu, 143 Oprea, Ion N. , 14, 47, 61, 185, 209, 423 Oprea, Ştefan, 55, 140, 141, 240,263, 352, 421 Oprescu, D. , 86, 170, 346 Oprescu, G. , 212 Oprişan, Gr. I. , 135, 195, 438 Oprişan, Ion, 148, 343, 447 Opriş, Tudor, 39, 118, 135, 255, 421 Opriţa, M. , 217 Opriţa, Şt. 216 Oriţ, Ramiro, 95 Orleanu, G. G. , 83, 311 Ornea, Zigu, 30, 48, 72, 115, 156, 165, 166, 475

Pasacu, M. , 107 Pasternac, Boris, 254 Pastia, Mihai, 26, 27, 322, 323 Patriche, Ion, 20, 184, 185, 324 Paşa, Natalia, 23, 323 Pavel, Dan, 318 Pavelcu, V. , 229, 402 Pavelcu, T. , 396 Pavelescu, Mircea Vg. , 20, 89, 211, 326, 368 Pavelescu, Cincinat, 89, 124, 136, 190, 311, 265, 292311 Paul, Augustin, 272, 305 Paul, Jean, 346 Păcuraru, Dimitrie, 27, 159 Păcuraru, Mircea, 162 Pălie, Marian, 45 Păsărin, Alexandru, 134 Păsculescu, Nicolae, 327, 320 Păunescu, Adrian, 41, 75, 161, 238, 340, 328 Păunescu, Coriloan, 20, 51, 330, 331 Păunescu, Mona, 184 Păun-Pincio, Ion, 72 Pârlea, N. , 345 Pânzaru, Dorin, 184 Pânzaru, I. , 348, 349 Pârvan, Eugen, 109 Pârvan, Vasile, 20, 60, 95, 120, 187, 193, 197, 242, 327, 328, 329, 396, 397, 409 Peltz, I. , 126 Penea, Veronica, 399 Pendefunda, Liviu, 20, 322,332 Peretz, I. , 193 Perpessicius, 30, 58,78, 99, 115, 126, 139, 158, 180, 203, 248, 282, 286, 318, 334, 343, 400, 422, 438, 442, 450, 451 Pestamangioglu, Pericle, 92 Petală, Nicolae, 82 Petcu-Câşlaru, Valeria, 327 Petică, Ştefan, 194, 196, 375, 418, 422 Petraşincu, D. , 419 Philippide, Alexandru, 11, 60, 74, 87, 99, 148, 187, 200, 224, 235, 240, 241, 256, 335, 341, 375, 412, 422 Predescu, I. , 156 Petrescu, Camil, 112, 126, 148, 175, 199, 226, 227, 248, 335, 343, 385, 397, 401, 419 Petrescu, Cezar, 72, 216, 217, 231, 318, 375, 400, 424 Petrescu, D. , 334, 430 Petrescu, Gh. , 279 Petrescu, Ioana Em. , 130, 181, 333, 334, 388

Petrescu, Lucreţia N. , 219, 298, 334 Petrescu, Mihai Florin, 25 Petrescu, Nicolae, 382 Petrescu, Paul, 195 Petrescu, Radu, 308 Petrescu, Valerian, 79 Petre, Ştefan T. , 50 Petrone, George, 153, 234 Petroveanu, M. , 237 Petrovici, I. , 70, 161, 188, 205, 272, 311, 360, 362, 419, 440 Pico de la Mirandola, 98 Pillat, Dinu, 58 Pillat, Ion, 102, 192, 203, 226, 253, 318, 362 400, 407 Pipidi, D. M. , 242,330 Piru, Alexandru, 12, 47, 50, 63, 64, 70, 72, 99, 130, 131, 143, 144, 153, 159, 170, 227, 231, 271, 289, 303, 318, 340, 347, 350, 366, 373, 379, 388, 394 397, 418, 419, 422, 445, 451 Platon, 21, 49, 279, 385, 386, 391 Platon, Gheorghe, 79 Plămădeală, Antonie, 432 Pleşu, Corneliu, 327 Pletosu, G. , 204 Poamă, Alexandru, 20, 31, 277, 335, 337 Poamă, Elena, 9, 31, 277, 337, 338 Poantă, P. , 332 Pocovnicu, Daniel Ştefan, 224, 392 Poe, E. A. , 216, 325, 343, 412 Poenar, Horia, 120 Podaru, G. , 73 Podoabă, V. , 309 Podoleanu, Gh. , 415 Poghirc, Cicerone George, 338, 339 Pogonat, Al. , 375 Pogonat, Petru, 197 Pogor, V. , 90, 270, 347, 348 Pogor, V. V. , 91, 270, 347, 369 Poiană, N. , 68, 211 Poiană, Virgil, 196, 327, 371, 375 Popa, Constantin, 20 Popa-Dabija, Maria, 340 Popa, Marian, 10, 55, 62, 75, 138, 235, 250, 300, 326, 341, 361, 363, 410 Popa, Mioara, 327, 435 Popa, Mircea, 263, 31 Popa, N. I. , 113, 139, 341, 422 Popa, Victor Ion, 20, 23, 59, 205, 319, 321 341, 353, 375 476

Popel, Corneliu, 20, 344, 351 Popescu, Anton P. , 146, 334 Popescu, Constantin, 213 Popescu, D. R. , 148, 397 Popescu, Emilian N. , 344, 345 Popescu, Gh. , 162 Popescu-Gruia C. , 23 Popescu, Haralambie, 399 Popescu, Ilie, 127, 375 Popescu, Ioan, 43, 44, 60, 325 Popescu, Ionel, 232 Popescu-Latiş, Cecilia, 262 Popescu, Lucian, 440 Popescu, M. , 437, 406 Popescu, Paul, 149 Popescu-Sireteanu, Ion, 20, 25, 348, 399 Popescu, Radu, 75, 352 Popescu-Spineni, M. , 257 Popescu, Spiridon, 20, 26, 115, 229, 322, 349 Popescu, Ştefan, 88 Popescu-Telega, Al. , 174 Popescu, Titu, 362 Popescu, T. N. , 314 Popescu, Vasile, 344 Pop-Florantin, Ion, 345, 346, 347, 350, 375 Popoiu, Elena, 24, 164 Popovici, Athanasie, 150 Popovici, Dimitrie, 63, 122, 167, 181, 248, 394 Popovici, Iulian, 23, 194 Popovici, T. , 353 Popovici-Popescu, Ioan, 350 Popovici, Victor, 440 Pop, Aug. Z. N. , 86,170, 191, 205, 248 Pop, Ion, 66 Pop-Reteganul, Ion, 204 Pop, Rodica, 177, 285 Pop, Simion, 55 Pop, Sânziana, 75 Pora, Nicolae, 368 Porn, Augustina, 160 Porn, Eugen, 351 Porumbescu, Ciprian, 25 Porumboiu, Arthur, 74 Potopea, Lucia, 20, 351 Pracsiu, Teodor, 9, 13, 29, 31, 35, 41, 45, 47, 54, 61, 101, 113, 119, 130, 134, 146, 164, 171, 183, 199, 218, 232, 243, 252, 254, 269, 277, 285, 296, 305, 321, 327, 337, 351, 355, 357, 383, 395, 396, 413, 421 Preda, Cristian, 42

Preda, Marin, 5, 67, 145, 171, 224, 238, 239, 257. 321, 399 Predescu, Lucian, 10, 44, 48, 68, 70, 83, 88, 108, 131, 139, 146, 149, 151, 153, 156, 193, 201, 215, 222, 231, 244, 256, 259, 261, 267, 269, 273, 288, 301, 311, 326, 334, 339, 351. 401, 405, 408, 410, 412, 426, 438 Prevost, Abatele, 63, 197 Prichici, Constantin, 20, 354 Pricop, C. , 266, 322, 388, 451 Pricop, Ion Gh. , 20, 31, 40,129, 184, 227, 254, 255, 256, 357, 440 Procopie, C. , 241 Procopiu, Ştefan, 60, 165 Propertiu, 430 Protase, Maria, 167 Protopopescu, Alexandru, 30. 219, 271, 388 Prudhomme, Sully, 191, 400 Proust, Marcel, 29, 218, 226 Pruteanu, Aglae, 114 Pruteanu, G. ,62, 69 Pruteanu, V. , 117 Puflea, Ion, 25, 66 Puiescu, Vlad, 184 Puiu, Constantin, 353 Puiu, Enache, 205, Pound, Ezra, 433 Pumnul, Aron, 66, 347 Puşcariu, Sextil, 70, 97, 115, 144, 187, 188, 200, 201, 235, 394 Puşkin, A. S. , 36, 166, 167, 217, 393

R Rabelais, 138, 172 Rachici, D. , 205 Rachieru, Adrian Dinu, 32, 262, 392 Racine, J de, 251, 292, 338, 393 Radian, Sanda, 167, 250 Radocea, I. , 254 Radu, Ciprian, 68 Radu, Constantin Gh. , 14, 20, 78 Radu-Nandra, Ilie, 110 Radu, Simona, 31, 32 Radu, V. , 76 Racoviţă, Mihai, 143, Racoviţă, Ion, 142 Raes, Hugo, 216 Raicu, Al. , 89, 205, 250 477

Raicu-Delahuşi, Gh. , 20, 358 Raicu, Lucian, 13, 20, 173, 267, 298, 358, 378 Raicu, Marian, 20, 360 Ralea, Mihail, 38, 39, 41, 72, 96, 128, 225, 227 360, 361, 362, 432 Ralet, Dimitrie, 245 Ranetti, G. , 23, 189, 196, 375 Rasputin, 30 Raşcu, I. M. , 362 Raţiu, Iuliu, 20, 363 Ravaru, Dan, 9, 14, 20, 26, 44, 54, 92, 101,120 147,177, 184, 208, 252, 255, 322, 363, 364, 365, 373, 381, 383, 396 Raveica, Titus, 31, 216, 240,365, 366 Răcăciuni, Isahia, 258 Răchiţeanu, T. , 116 Răduică, G. , 127, 166, 411 Răduică, N. 167, 411 Rădulescu-Codin, C. 229, 293 Rădulescu, Gh. , 10 Rădulescu, I. H. , 21, 99, 162, 181, 202, 238, 245, 247, 374, 382, 387, 388, 412 Rădulescu-Pogoneanu, I. , 187 Rădulescu, Neagu, 62 Rădulescu, Niger, 366 Rădulescu, M. , 23 Rădulescu-Motru, C. , 88,186, 187, 229, 439 Răduţă, Viorica, 392 Răşcanu-Gramaticu, Oltea, 24, 277, 327 Răşcanu, Maria, 241 Răşcanu, N. , 211 Răşcanu, Petru P. , 366, 367 Răşcanu, Teodor, 150,367 Râpeanu, Valeriu, 13, 30, 172, 436, 437 Rebreanu, Dan, 120 Rebreanu, Liviu, 20, 72, 118, 132, 133, 145, 157, 217, 218, 226, 286, 300, 325, 350, 356, 358 Regneală, M. , 212 Relgis, Eugen, 258, 415 Redard, M. , 368 Revent, Eugen, 368 Reverte, Arturo-Perez, 32 Reymond, Wladislaw, 226 Rezlescu, M. , 230 Rimbaud, Arthur, 231 Robu, C. , 217, 298 Rogoz, A. , 217 Rolland, Romain, 451 Roll, Ştefan, 75 Roman, A. , 235

Romanescu, Ioanid, 396 Romanescu, Marius, 360 Romilă, Anton, 89 Rosamond, Lehman, 30 Ronsard, 172 Rosa, del Conte, 181 Rosetti, Al. , 70, 99, 122,151, 258, 282, 376 Rosetti, Ancelin, 21, 24, 51, 136, 368 Rosetti, C. A. , 316 Rosetti, D. A. , 188 Rosetti, Radu, 265 Rosetti, Theodor, 90, 369, 370 Roşca, D. D. , 362 Roşianu, M. , 161 Rouseau, Jean Jak, 49 Rotaru, Doina, 277 Rotaru, Ion, 12, 28, 76, 99, 170, 181, 192, 250, 273, 282, 287, 301, 309, 335, 343, 347, 350, 401, 410, 422, 429, 444 Rotaru, Marin,177, 184, 357 Rotaru, Silvia, 120, 184, 370 Rotaru, Sorin, 440 Rotaru, Vasile, 371 Roznovanu, Mirela, 62 Rugină, Anghel, 185 Rugină, Vasile, 327 Russo, Alecu, 348,374 Rusu, Dorina, 240 Rusu, G. , 379 Rusu, I. I. , 201, 339 Rusu, Liviu, 181, 283, 371 Rusu, M. N. , 237, 407 Rusu, Olga, 283, 371 Rusu-Şirianu, I. , 201 Ruxăndoiu, Pavel, 447

S Sadco, M. , 349 Sadoveanu, Ion Marin, 297 Sadoveanu, Izabela, 89, 165, 176, 197, 311 Sadoveanu, Mihail, 26, 47, 52, 67, 69, 71, 80, 86, 89, 99, 103, 105, 114, 126, 145, 148, 176, 192, 203, 210, 222, 225, 228, 269, 286, 297, 313, 318, 321, 359373, 383, 395, 398, 400, 405, 409, 412, 416, 418, 422, 425, 438 Saint, John Perse, 102 Sandu-Aldea, Constantin, 89, 226, 365, 372 Sanielevici, H. , 27, 72, 292, 373 478

Sasu, Aurel, 10, 31, 80, 86, 110, 174, 219, 250, 287, 298, 318, 368, 344 Sava, Doina Mihaela, 21, 373 Sava, Iosif, 150 Sava, Mariana, 93 Sava, N. , 163 Sava, Petre, 60 Savel, V. , 24, 229 Savin, N. , 224, 230 Savin, P. Gh. , 165, 314 Sălăjan, D. , 207 Sălăvăstru, C. , 229 Sălăvăstru, Larisa, 184, Săndulescu, Carmen, 277 Săndulescu, Al. 11, 138, 156, 286 Săraru, Dinu, 75 Săulescu, Gheorghe, 270, 373, 374, 432 Sângeorzan, Z. , 13, 168, 239, 240, 389, 422 Sârbu, I. D. , 21, 120, 388 Sbanţu, Cicerone, 21, 364 Scarlat, Grigore, 392 Scărlătescu, Doru, 61 Schwartz, M. , 326 Schopenhauer, Artur, 49 Schwarzenfeld, M. , 117 Scorpan, Grigore, 113, 412 Sriban, Augustin, 412 Scriban, Ion, 76 Scurtu, I. , 192 Scutaru, G. , 241 Secară, Ştefan, 327, 399 Sevastos, Mihail, 26, 28, 70, 72, 158, 255 Sfântul, Augustin, 14, 28,56, 162 Sfârlea, A. , 254 Shakespeare, W. , 90, 120, 140, 292, 343, 365, 385, 442 Shaw, Bernard, 334, 353 Siadbei, I. , Silvestru, A. , 69 Silvestru, Valentin, 13, 21, 25, 32, 101, 126, 140, 194, 257, 265, 334, 352, 353 354, 376, 377, 384, 386, 420, 424 Silviu, G. , 258 Simionescu, Cristian I. , 21, 24, 51, 79, 137, 163, 232, 277, 378, 389 Simionescu, D. , 113, 122, 170, 211, 248, 394 Simionescu, I. , 260, 398 Simionescu, Mircea Horia, 308 Simion, Eugen, 136, 170, 235, 253, 238, 240, 353, 362, Simionică, Elena, 21, 26, 380

Simion. Ştefan, 168, 169 Simona, Algeria, 121, 122 Simuţ, Ion, 113, 144, 298, 388 Sion, Antohi, 381 Sion, Costachi, 270, 380, 381 Sion, Constantin, 348, 350, 380 Sion, George, 90, 279, 365, 381, 382 Sion, Gheorghe, 57, 247, 279, 380, 381 Sion, Ioniţă, 381 Sion, Iordache, 380 Sion, Toader, 381 Sion, V. , 82 Slabu, V. , 285 Slavic, Constantin, 21, 383 Slavici, Ioan, 56, 68, 72, 145, 164, 201,346, 370, 372, 373, 436 Slăvescu, V. , 275 Socrate, 21, 85, 382, 385, 386, 389 Sofianu, Gheorghe, 383, 384 Solomon, Constantin, 384 Solomon, Dumitru, 13, 21, 162, 173, 353, 384, 385, 386, 421 Sorescu, Marin, 31, 60,182, 253, 254, 257, 303, 321, 421 Sorianu, V. , 113 Soricu, I. U. , 189, 192, 194 Sorohan, Elvira, 21, 86, 181, 386, 387, 404 Sorokin, Vladimir, 32 Spătaru, Dinu , 199, 435 Spătaru, Toma, 149 Spânu, Gh. C. , 202 Spenser, H. , 230 Speranţă, Al. , 217 Speranţia, Teodor, 303, 388, 389, 449 Speranţia, Eugen, 71, 161, 282, 362 Spineanu, Dorin, 198 Spiridon, Cassian Maria, 21, 31, 32, 379, 389, 390, 391, 392 Spiridon, M. , 219 Stamati, Constantin, 21, 245, 270, 392, 393 Stamati, Iacov, 121, 392, 394, 432 Stanca, Dan, 171, 392 Stanca, Dominic, 228 Stanca, Radu, 140 Stânculescu, Tr. D. , 229 Stănciulescu, I. , 147 Stancu, Valeriu, 68, 79, 103, 388, 421 Stancu, Zaharia, 152 Stănescu, Al. ,237 Stănescu, C. , 234 Stănescu, Mugurel, 66 479

Stănescu, Nichita, 25, 41, 51, 61, 66, 110, 133, 148, 153, 182, 238, 253, 257, 261, 307, 321, 330, 391, 433 Stănoiu, Damian, 34, 72, 284, 440 Stegaru, Cezar, 21, 252, 327, 395, 396, 399 Stein, Al. , 140 Steinhardt, Nicolae, 41, 120, 321, 359 Stendhal, 30 Stere, Ernst, 161 Stere, Constantin, 27, 28, 71, 189, 224, 349, 361, 401 Sterom, V. , 25, 207, 332 Stevenson, R. L. 75 Sthal, Henriete Ivone, 349 Stiliman, S. , 49 Stoica, I. , 166 Stoica, C. , 332 Stoica, G. , 264 Stoica, Octavian Vasile V. , 21, 396, 397 Stoica, Traian, 62, 158 Stoiţ, Ilie, 32 Stoleru, Neculai, 21, 103, 397, 398, 411 Stoleru, V. , 343 Straje, Mihail, 10, 34, 48, 68, 115, 135, 146, 149, 158, 166, 195, 214, 222, 231, 242269, 273, 312, 317, 323, 351, 401, 408, 410, 412, 438 Strihan, Andrei, 140, 141 Strihan, P. , 396 Streinu, Vladimir, 11, 12, 30, 58, 70, 72, 115, 167, 181, 188, 219, 242, 317, 347, 359, 410, 414, 442, 444, 445, 446 Stroiescu, S. C. , 11, 56, 83, 90, 148, 175, 269, 272, 285, 293, 303, 314, 374,389, 411, 446, 450 Stupu, Bianca, 113 Sulcină, C. , 202 Surdu, Al. , 24, 229 Surugiu, Dumitru, 24

Şimonca, O. , 421 Şincai, Gh. , 270,350, 412 Şoltuzu, Gr. Gh. , 314 Şora, Mariana, 437, 445 Ştefan cel Mare, 8, 71, 83, 101, 103, 175, 181, 206, 208, 254, 269, 304, 334, 347, 393, 402, 403, 411, 413, 451 Ştefanache, Corneliu, 79, 221, 371, 392, 421 Ştefan, I. M. , 263 Ştefănescu, Alex. 113, 220, 228, 289, 298, 378, 396, 445 Ştefănescu, A. , 150 Ştefănescu, Gh. S. , 323 Ştefănescu, Mihail, 273 Ştefănescu, Mircea, 353, 419 Ştefănescu, Petru, 273 Ştefănescu, Sergiu, 254 Şoitu, D. D. , 401 Şoitu, Laurenţiu, 21, 402

T Taban, Constantin, 241 Taban, Vasile, 241, 405 Tabacaru, Gheorghe, 398 Tacu-Zeletin, Alexandru Tafrali, O. , 96, 113, 240 Tagore, Rabindranat, 71, 103, 214 Taine, H. , 230, 266, 333 Talaz, George, 21, 365, 405, 406, 407 Talpalaru, Valentin, 51, 171 Tamaş, Cristina, 22, 407 Taşcu, Valentin, 41, 62, 107, 332, 378 Tăbăcaru, Grigore, 194 Tămăşanu, Zâna, 25 Tătaru, V. , 191 Tăzlăuanu-Huşi, Gheorghe, 408 Teclici, Valentina, 22, 408 Teleman, P. , 202 Tempeanu, Virgil, 103 Teodoreanu, Al. O. , 153, 165, 177, 400 Teodoreanu, Ionel, 72, 114, 255, 284, 323, 400, 424, 440 Teodorescu-Branişte, Tudor, 409, 410, 441 Teodorescu-Kirileanu, Simion Gr. , 89, 103, 115, 210, 229, 260, 311, 397, 410 Teodorescu, Constantin, 50, 327 Teodorescu, I. , 211 Teodorescu, Magda, 392 Teodorescu, Raul, 258

Ş Şăineanu, Lazăr, 143, 407 Şchiopu, Florin, 68 Şeicaru, Pamfil, 24, 133, 136, 158, 399, 400 Şelmaru, Traian, 343, 352, 353 Şerban, Codrin, 205 Şerban, Geo, 235 Şerban, Ştefan, 120 Şeuleanu, I. , 447 480

Tudorovici, Doina, 144, 322 Teodoru, Dimitrie, A. , 411 Tiba, Ion, 197 Tibul, 430 Tiek, J. de Thibaudet, 153 Tiktin, Heiman, 412 Tiron, N. N. , 202 Tita, Aurel, 136 Titel, Sorin, 217, 378, 386, 388 Tocilescu, Grigore, 317 Toderaşcu, Ioan, 22, 68, 413 Todică, Corneliu Gavril, 202 Todoran, E. 130, 181, 237 Tolstoi, L. N. , 49, 99, 202, 215, 227, 249, 286, 359, 446 Toma, A. , 391 Toma, Daniel, 45 Toma, Gh. , 330 Toma, Pavel, 22, 413, 414 Tomescu, Gh. , 48, 49, 86 Tomescu, M. , Tomozei, Gheorghe, 91, 110, 192 Tomşa, C. , 73 Tomuş, Mircea, 138, 282, 445 Tonitza, Nicolae, 22, 60, 193, 375, 414, 435 Topârceanu, George, 40, 70, 114, 132, 153, 157,175, 193, 225, 304, 323, 333, 415, 424, 445 Topeltin, 142, 143 Topolog, Ion, 351 Torberg, Fr. , 30 Torouţiu, I. E. , 12, 70, 83, 115, 166, 188, 193, 229, 256, 260, 261, 272, 325, 335, 339, 496, 449 Traian, Gheorghe, 59 Trandafir, C. , 149, 219, 140, 332 Trandafir, Hanu, 115 Trifan, Emil, 241 Trifan, Victoria, 22, 415 Trif, Pleşa, 332, 357 Trivale, Ion, 30, 72, 373 Tucitide, 56 Tuculescu, R. , 171 Tudoran, Dorin, 75 Tudor, Corneliu Vadim, 207 Tudor, E. , 110 Tudorovici, Doina, 144, 332 Tudosie, Avram D. , 14, 22, 50, 93, 264, 357, 409, 416 Tufan, M. , 211

Tulbure, Victor, 98 Turcu, Constantin, 432 Turgheniev, 192, 286, 299 Turtureanu, Nicolae, 69, 80, 103, 116, 181, 183, 216, 322, 332, 421, 424 Tutoveanu, George, 22, 25, 48, 61, 68, 131, 133, 135, 156, 158, 174, 192, 194, 196, 201, 209, 211, 231, 258, 260, 267, 272, 298, 304, 311, 326, 364, 375, 395, 398, 399, 409, 416, 417, 424, 438, 441, 448, 450 Tutoveanu, Zoe, 25 Tutungiu, Paul, 62, 352 Tuţescu, Şt. , 211, 229 Twain, Mark, 165, 216, 438 Tzara, Tristan, 74, 321,365

Ţ Ţamblac, Grigore, 273, 274 Ţaţomir, Nicolae, 79 Ţepelea, I. , 392 Ţeposu, Radu C. , 112, 342, 343359429 Ţigănuş, V. N. , 321 Ţintilă, Gh. , 398 Ţopa, Sorana, 419 Ţugui, Haralambie, 397 Ţuţea, Petre, 21, 55, 132, 133, 391, 392

U Udrea, Cornel Ulici, Laurenţiu, 13, 57, 62, 69, 110, 113, 138, 170, 228, 237, 266, 289, 298, 332, 340, 369, 378, 421, 428, 451 Ulmu, Bogdan, 22, 93, 94, 120, 184, 352, 420 Ungheanu, Mihai, 99, 138, 235, 237, 339, 445 Ungureanu, C. , 217, 318, 359, 378 Ungureanu, Gh. , 217, 318, 359, 378 Ureche, Damian, 62 Ureche, Grigore, 141, 143, 387, 404 Uricaru, Doina, 378 Ursachi, Petru, 211, 239, 260 Ursărescu, Toma, 51 Ursu, Fănică, 25 Ursu, G. G. , 14, 22, 44, 48, 61, 68, 107, 110, 135, 139, 170, 197, 200, 211, 214, 233, 254, 248, 273, 288, 299, 312, 314, 335, 368, 375, 384, 394, 401, 415, 418, 421, 441 481

Ursu, N. A. , 100, 122, 170

Ventura, Ioachim, 62 Ventura, Maria, 279 Vergilius, 104, 155, 188 Vernea, Remus, 209 Verne, Jules, 216, 217, 274, 323, 343 Verzea, E. , 419 Vianu, Tudor, 11, 27, 58, 70, 72, 78, 118, 140, 180, 188, 193, 235, 256, 273, 282, 299, 326, 330, 347, 362, 373, 376, 438, 446, 450 Vicol, Mihai Sultana, 22, 51, 184, 194, 399 433, 434, 440 Vicol, Sterian, 77 Vierescu, Cleopatra, 241 Vierescu, Gh. , 241 Vieru, Grigore, 130, 198, 338, 429 Vieru, I. , 198 Vieru, Petre, 241 Vigny, Alfred de, 71 Villon, Fr. , 172 Vincze, Ion, 45 Vinea, Ion, 156, 158, 368, 371, 400 Vinţeler, Diana, 144 Visarion, I. C. , 217 Vişan-Arnold, Augustina, 22, 199, 434 Vişan, C. , 242 Viziteu, Neculai, 22, 35, 45, 435 Vlad, I. ,174, 219, 298, 378, 445 Vlad, Mihai I. , 93 Vlahuţă, Alexandru, 22, 52, 60, 66, 76, 89, 103, 117, 120, 123, 133, 154, 158, 164, 174, 186, 196, 209, 212, 225, 241, 258, 267, 319, 332, 369, 372, 375, 380, 395, 406, 409, 412, 424 435, 441 Vlădescu, C. , 193 Vlădescu, George M. , 23, 194, 211, 438, 441 Vlădescu-Răcoasa, Gheorghe, 439 Vlădescu, T. , 419 Vlăduţ, D. , 144 Voiculescu, Vasile, 22, 47, 72, 120, 158, 194, 199, 211, 258, 318, 321, 346, 355, 375, 409, 414, 417, 438, 440, 443 Voievidca, George, 150, 194, 211, 445 Voinescu, Radu, 68 Volenti, Nicolae, 187, 445 Voltaire , 63, 85, 126, 169, 172, 347, 393 Von Deniken, Erich, 216 Vornicu, M. , 116 Vornicu, Gheorghe, 22, 446 Voronca, Elena, 229

V Vacariu, Dumitru, 22, 43, 424 Vallejo, Cezar, 32 Valerian, I. , 23, 152, 194, 293, 314 Valeriu, Nicolae, 62 Valery, Paul, 29, 148, 450 Vancea, Viola, 168 Varlaam, 168, 348 Vartic, Gheorghe, 69 Vartic, Ion, 10, 281, 328, 329, 386 Vartic, Mariana, 80, 110, 158, 174, 219, 227, 298, 368 Vasilache, Marcel, 22, 424, 425 Vasile, Geo, 113 Vasile, M. , 31 Vasile, Roxana, 32 Vasilescu, George, 425 Vasilescu, N. N. , 410 Vasilescu, E. 258 Vasiliu, Al. , 103, 229 Vasiliu-Bereasa, Dumitru, 425 Vasiliu-Birlic, Grigore, 69 Vasiliu, George, 311,426 Vasiliu, Grigore, 426 Vasiliu, I. , 298 Vasiliu, Lucian, 22, 37, 51, 60, 67, 131, 136, 163, 171, 184, 283, 369, 399, 426, 428 Vasiliu, N. N. , 311 Vasiliu, Ştefan, 429 Vasiliu, Virginia, 95 Vasiliu-Tătăraşi, Al. , 103 Văcărescu, Iancu, 270 Văcărescu, Elena, 192, 311 Văcărescu, Ienăchiţă, 270, 282, 307, 435 Văideanu, George, 79 Vătafu, M. , 176, 201 Vârgolici, Ştefan, 429, 430 Vârgolici, Teodor, 13, 203, 259, 303, 383, 418 Vârlan, Marcel, 22, 430 Vârlan, G. , 192 Vârnav, Sandu, 431 Vârnav, Sofronie, 299 Vârnav, Teodor, 117, 431 Vârtosu, Emil, 347 Vecinu, Vasile, 22, 184, 431, 432 Veja, Grigore, 24, 196, 211 Veniamin, Costache, 43, 108, 374, 432 482

Vrabie, Gheorghe, 13, 22, 44, 49, 95, 131, 201, 211, 260, 273, 294, 314, 325, 335, 375 418, 446, 449 Vrânceanu, Gheorghe, 257, 376 Vrânceanu, Dragoş, 25, 81 Vrânceanu, I. D. , 158 Vulcan, Iosif, 27, 325, 436 Vulturescu, G. , 392

Zamfir, M. , 219, 318 Zarojanu, Gheorghe, 450 Zeletin, C. D. , 22,24, 60, 71, 80, 90, 120, 199, 267, 287, 322, 399, 422, 450 Zubaşcu, I. , 379, 392 Zugravu, Aurel, 151, 184, 451 Zugravu, N. , 28 Zugun, Petru, 349 Zuperman, Hari, 66, 128, 402

X

W

Xenopol, A. D. , 34, 41, 90, 187, 299, 346, 367

Z

Wells, H. G. , 216 Willy, Oliver, 29 Wundt, Wilhem, 108

Zaharia, Dumitru, 357 Zaharia, Dumitru N. , 229, 449 Zaharia, Florina, 184 Zaharia, N. , 438 Zane, Iuliu, Al. , 89, 209, 449 Zamfir, Cătălin, 408

Q Quintescu, N. , 389

483

CUPRINS Argument / 5 Bibliografie / 10 Dicţionare enciclopedice / 10 Dicţionare literare / 10 Alte dicţionare / 11 Istorii literare / 11 Volume de critică şi istorie literară / 12 Volume de memorialistică / 12 Alte volume / 13 Autori, volume / 14 Dicţionar / 23 Indice alfabetic autori / 451 Societăţi culturale şi publicaţii / 458 Indice alfabetic de nume / 460 Cuprins / 484

484