Konstantinos Yannitsiotis Langa Parintele Porfirie.docx

w dKONSTANTINOS Y ANNI TSIOTI S

LÎNGĂ PĂRINTELE PORFIRIE (Unul dintre aminteşte)

fiii

săi

duhovniceşti

îşi

Traducere din limba greacă de: Cristina

Băcanu

Editura B U N A V E S T I R E Bacău - 1999

Ediţie îngrijită de: I e r o m . P o r f i r i e B er c ea

Culegere şi tehnoredactare:

lerom. Porfirie Bercea Cătălina Pînzaru

Traducere după: ΚΩΝΣΤΑΝΤΙΝΟΥ ΓΙΑΝΝΙΤΣΙΩΤΗ ΚΟΝΤΑ ΣΤΟ ΓΕΡΟΝΤΑ ΠΟΡΦΥΡΙΟ (ΕΝΑ ΠΝΕΥΜΑΤΙΚΟΠΑΙΔΙ ΤΟΥ ΘΥΜΑΤΑΙ) ΕΚΔΟΣΙΣ ΙΕΡΟΥ ΓΥΝΑΙΚΕΙΟΥ ΗΣΥΧΑΣΤΗΡΙΟΥ Η ΜΕΤΑΜΟΡΦΩΣΙΣ ΤΟΥ ΣΩΤΗΡΟΣ ΑΘΗΝΑΙ 1995 © Ι Ε Ρ Ο Ν Γ Υ Ν Α Ι Κ Ε Ι Ο Ν Η Σ Υ ΧΑ Σ Τ Η Ρ Ι Ο Ν Η ΜΕΤΑΜΟΡΦΩΣΙΣ ΤΟΥ ΣΩΤΗΡΟΣ

Mulţumim Prea Cuvioasei Maici Fevronia, Stareţa Sfintei Mănăstiri ,,Schimbarea la Faţă a Mîntuitorului" din Milesi, Grecia, pentru binecu-vîntarea primită de a traduce şi publica în limba română această carte, precum şi doamnei Sofia Rokani-Stathopulu, pentru sprijinul acordat.

Μ Ε Τ Ο ΧΙ Ο Ν Μ Η Λ Ε Σ Ι Ο Υ 1 9 0 5 Ν Ε Α ΠΑΛΑΤΙΑ

Ediţia întâi, Atena, februarie 1995

PROLOGUL EDITORULUI

ISBN: 973-98798-3-7

Cei ce au ales să-şi petreacă viaţa într-o sihăstrie ar prefera să păstreze tăcerea, căci tăcerea este o comoară de mare preţ. Şi, pe cît de greu de dobîndit, pe atît de uşor este a o pierde. Fără tăcere nu putem auzi neîncetata doxo-logie pe care o îndreaptă către Dumnezeu întreaga zidire, de la cea mai umilă floricică pînă la vulturul zburător în înalturi, de la lacul nemişcat pînă la marea cea brăzdată de valuri, de la soarele strălucitor pînă la nenumăratele stele, de la monahul eremit

pînă la cetele puterilor cereşti, de la scîncetul pruncului pînă la gîndirea străbătătoare a omului dotat cu inteligenţă. Şi fară tăcere nu putem auzi - şi acest lucru este cel mai însemnat şoapta conştiinţei noastre, glasul lui Dumnezeu în noi, glas uşor ca o adiere ce ne va dezvălui sărăcia noastră şi ne va face să dorim bogăţia Părintelui celui bun, Care ne aşteaptă să ne întoarcem în braţele Sale. Iată însă, că vin clipe cînd, cel ce a ales calea tăcerii este nevoit să vorbească. „Creştinul, cînd II găseşte pe Hristos, cînd II cunoaşte pe Hristos, cînd Hristos se cufun dă în sufletul lui şi-L simte, vrea să strige şi să grăiască peste tot, vrea să vorbească despre Hristos, despre ce este

8

Prologul

Hristos, vrea să spună: Iubiţi-L pe Hristos şi să nu vreţi nimic în locul iubirii Sale. Hristos este totul, este Izvorul vieţii, este supremul Judecător, este totul. Toate cele frumoase există întru Hristos'". Ar fi o dovadă de prea marc îndrăzneală să spunem că noi II cunoaştem în acest fel pe Hristos şi de aceea vorbim. Din marea Sa milă faţă de noi, Dumnezeu a binevoit întru oile Sale, dîndu-ne să-1 cunoaştem pe cel care a spus cuvintele de mai sus şi care a adăugat: „Şi în tăcerea mea şi peste tot încerc să trăiesc în acestea. Nu le trăiesc. însă... încerc". Şi fiindcă ştiam că nici pe răposatul Părinte Porfirie nu l-am cunoscut cum se cuvine, deşi am trăit alături de el ani de-a rîndul, după adormirea sa, i-am rugat pe toţi prietenii şi cunoscuţii săi să ne scrie ce ştiu - şi vă rugăm şi acum să ne scrieţi ce vă amintiţi despre legăturile cu el „spre o amintire deplină". Ca să ne reamintim aceste lucruri, sâ le reînnodăm şi să ne deschidem inimile închise şi ochii orbi pentru a vedea cum acest Părinte a reuşit să intre, încă din această viaţă, în Biserica nezidită a lui Hristos. Poate astfel ne vom clinti voinţa trîndavă şi inima cea leneşă către iubirea lui Hristos, des-chizîndu-I poarta sufletului nostru, şi poate va primi să vină să Se sălăşluiască întru noi. Mulţi au răspuns chemării noastre şi ne-au adus. care o povestire înregistrată, care amintirile sale scrise, în vreme ce

Editorului

9

alţii ne-au spus ce aveau de spus, fie de aproape, fie la telefon şi încă mulţi alţii îşi aşteaptă rîndul. Unul dintre aceştia, iubitul nostru Konstantinos, care acum se află în ceruri, ne-a adus în vara anului 19°3, în loc de însemnări, această carte pe care acum o ţineţi în mînâ şi ne -a împuternicit să o folosim cum vom crede de cuviinţă mai bine, cu condiţia ca felul în care o vom folosi să fie bineplăcut Părintelui Porfirie, să fie de folos sufletelor şi să se slăvească numele lui Hristos. După ce am studiat-o, am ajuns la concluzia că cel mai bine ar fi să o încredinţăm tiparului aşa cum este, cu mici adăugiri, omisiuni şi îmbunătăţiri, astfel încît să aveţi folos sufletesc, să slăviţi împreună cu noi pe Dumnezeu întru Sfinţii Săi şi astfel să fie mulţumit Părintele Porfirie, văzînd cum creşte iubirea noastră pentru Hristos. Aşadar, am rupt tăcerea, de această dată cu bucurie, fiindcă am găsit în acest text repere ale drumului ce duce la capătul final al vieţii noastre, cel într-adevăr dorit, întru Hristos. Desigur, ca în orice lucrare omenească, se întîl -nesc şi în această carte amprenta şi concepţia scriitorului şi se poate constata faptul că în anumite subiecte sint ac centuate uneie aspecte, în vreme ce însemnătatea altora pare micşorată. Acest lucru este inevitabil, însă este pre ferabil unei depline tăceri. Să ne rugăm doar ca darul Sfîntului Duh să lucreze în cititori, precum in Duminica Cincizecimii,

asupra celor ce ascultau cuvîntul Apostolilor (Fapte 2, 6-8), astfel încît fiecare să înţeleagă „pre limba sa", aşa cum trebuie pentru mîntuirea sa şi nimeni să nu se smintească. încă să ne mai rugăm ca Dumnezeu să odihnească sufletul scriitorului în tărîmul celor vii, lîngă Părintele Porfirie, şi să ne învrednicească pe noi toţi să îi întîlnim cîndva pe amîndoi, după ce vom fi străbătut cu sfaturile lor, cu bine, marea vieţii, şi după ce vom fi ajuns, cu rugăciunile lor, în limanul veşnic al Ierusalimului ceresc. Şi să le mulţumim tuturor celor ce s-au ostenit să ne ofere această frumoasă carte, celor ce sînt destui şi smeriţi, încît nu ne -au permis să le dăm numele. Precizăm, pentru cei ce s-ar putea întreba, că am menţinut ortografia şi punctuaţia scriitorului.

SFÎNTA MĂNĂSTIRE PENTRU FEMEI SCHIMBAREA LA FAŢĂ A MÎNTUITORULUI

Milesi, 5 martie, 1994, Sîmbăta morţilor

S C R I S O A R E A PĂRINTELUI P O R F I R I E C ĂTRE FIII S ĂI DUHOVNI CEŞTI

Iubiţii mei fii duhovniceşti,

Acum, cînd mintea-mi încă este întreagă, vreau să vă dau cîteva sfaturi. De mic copil mă aflam tot în păcate. Cînd m-a trimis mama mea să păzesc vitele pe munte, căci tatăl meu, fiindcă eram săraci, plecase în America să lucreze la canalul Panama, pentru noi, copiii săi, pe cînd păşteam vitele, citeam silabisit viaţa Sfîntului loan Kali-vitul (Colibaşul). Şi l-am îndrăgit foarte mult pe Sfîntul loan şi mă rugam îndelung, ca un copil ce eram de doispre-zece-cincisprezece ani, cu rugăciuni pe care nu mi le mai amintesc foarte bine. Şi vrînd să-1 imit, cu foarte multă luptă, am plecat de la părinţii mei pe ascuns şi am ajuns la Kafsokalivia în Muntele Athos şi am intrat în ascultare la doi bătrîni ce erau fra ţi buni, Panteleimon şi Ioanichie. S-a întîmplat să fíe foarte evlavioşi şi plini de virtuţi şi i-am îndrăgit foarte şi de aceea, cu rugăciunile lor, făceam deplină ascultare. Acest lucru m -a ajutat foarte mult, simţeam o mare iubire şi pentru Dumnezeu şi petreceam foar-te bine. Insă, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, pentru păcatele mele, m-am îmbolnăvit foarte şi Bătrînii mei mi-au spus să mă duc la părinţii mei, în satul meu, la Sfîntul loan din Ewia (Eubeea).

12

Scrisoarea

Părintelui

Porfirie

Şi, deşi de mic copil făcusem multe păcate, cînd m-am reîntors în lume am continuat a face păcate, care pînă astăzi s-au înmulţit foarte mult. Lumea însă m-a luat de bun şi toţi strigă că sînt simt. Eu însă simt că sînt cel mai păcătos om din lume. Cîte mi le-am amintit, desigur le-am mărturisit şi ştiu că Dumnezeu mi le-a iertat pe cele spovedite, însă acum simt că şi păcatele mele cele sufleteşti sînt foarte multe şi vă rog pe voi, care m-aţi cunoscut, să vă rugaţi pentru mine, fiindcă şi eu, cît am trăit, m-am rugat cu multă smerenie pentru voi. Insă acum, că mă îndrept spre cer, am sentimentul că Dumnezeu îmi va spune: „Ce cauţi tu aici?". Iar eu Ii voi spune: „Nu sînt vrednic. Doamne, de acest ioc, ci, ceea ce iubirea Ta va voi, să mi se facă mie". Mai departe nu ştiu ce va fi. îmi doresc însă, să lucreze iubirea lui Dumnezeu. Şi întotdeauna mă rog ca fiii mei duhovniceşti să -L iubească pe Dumnezeu, Care este totul, ca să ne învredni cească să intrăm în nezidita Sa Biserică de pe pămînt. Fiindcă de aici trebuie să începem. Eu întotdeauna am în cercat să mă rog şi să citesc imnele Bisericii, Sfînta Scrip tură şi Vieţile Sfinţilor noştri şi mă rog ca şi voi să faceţi acelaşi lucru. Eu m-am străduit, cu darul lui Dumnezeu, să mă apropii de Dumnezeu şi mă rog ca şi voi să faceţi acelaşi lucru. Vă rog pe toţi să mă iertaţi pentru toată supărarea ce v-am pricinuit. Ieromonah Porfirie Kafsokalivia, 4/17 iunie 1991

PROLOGUL SCRIITORULUI

„Am să-ţi spun lucruri interesante, dar, ce să-ţi fac? Tu stai şi le scrii şi le spui. Nu le mai scrie, măi, şi nu le mai spune". încă îmi mai sună în auz blândele dojeni ale Părintelui, din vremurile de început ale cunoştinţei noas tre, pe când, încercând să-mi domolesc entuziasmul, scriam şi spuneam tot mai puţine, pentru a putea să ascult mai multe. Luând acum creionul, după atâţia ani, pentru a scrie despre Părintele, mă-ncearcă o oarecare teamă şi-mi pare rău că-i voi auzi din nou glasul certându-mă, ca atunci. însă de-acum, e sigur, nu numai că nu mă va descuraja, ci mă va încuraja. Deja m-a încurajat cu scrisoarea sa de despărţire, în care, cu puţin înainte de adormirea sa, ne doreşte să facem acelaşi lucru ca şi el: „să citim imnele Bisericii, Sfânta Scriptură şi Vieţile Sfinţilor noştri". Dar cum am fi citit oare Vieţile Sfinţilor, dacă nu ar fi fost unii care să dea date pentru a fi scrise, pe cât se poate mai întregit, lucrarea şi învăţătura lor?

12

Şi eu sunt dator să dau informaţii, cât mai multe posibil. însă care să fie acestea? Acelea ce se află în puţinele mele însemnări? Cea mai mare greutate cade asupra memoriei, mai ales din unele lucruri pe care le-am povestit cu reţinere unor prieteni şi care s-au făptuit cu binecuvântarea indirectă a Părintelui. Intr-o zi, acolo în Kallisia, mi-am spus necazul Stareţei: „De ce nu mă lasă Părintele să scriu însemnări şi să vorbesc? Scriu pe scurt puţine lucruri, doar despre mine însumi, vorbesc doar prietenilor interesaţi de cele duhov niceşti şi văd că le este de folos". Şi Stareţa mi-a răspuns: „Nu aştepta să-ţi spună Părintele să scrii şi să vorbeşti. Dacă tu crezi că le este de folos, vorbeşte -le". Dacă Părintele îmi îngăduia să iau notiţe, acum aş fi avut la dispozi ţie material îndeajuns. Avea însă, după cum se pare, un motiv pentru care nu-mi îngăduia acest lucru. Simt că, dacă nu mă împiedica atunci, aş fi putut, cu entuziasmul meu necugetat, să -i creez primejdii duhovniceşti şi lui şi celor ce-ar fi ascultat şi mie însumi. Acum însă, aceste primejdii au dispărut, de vreme ce săgeţile ispitei mândriei nu-1 pot ajunge pe Părintele acolo unde se află, şi nici nu va invidia şi nici nu se va sminti nimeni din pricina dezvăluirii darurilor sale dumnezeieşti. Dimpotrivă, mulţi se vor folosi şi, în primul rând, eu, păcătosul, de mântuirea căruia atât s-a îngrijit şi continuă a se îngriji. De aceea îl rog pe Părintele să-mi ajute memoria cu mijlocirile sale la Domnul. Kostas Yannitsiotis

PRIMA

ÎNTÎLN I RE

Era într-o vreme cînd treceam printr-o încercare personală cu totul nouă - încercare îndelungată şi foarte intensă ce ameninţa să mă destrame sufleteşte şi trupeşte, căci mă găsise neapărat, avînd în vedere că lovitura venise tocmai de acolo de unde, fară să bănuiesc nimic, aşteptam susţinere sau, cel puţin, înţelegere. Mă aflam într-un impas total şi nu ştiam ce să mai fac, de vreme ce, în orice opţiune a mea, vedeam că soluţia este cu totul inacceptabilă. Auzisem vag despre un ieromonah, Părintele Porfirie, care avea darul previziunii (înainte-vederii) şi venea adesea în Kallisia din Pendeli. Aşadar, mi-am luat liber de la serviciu şi binecuvîntare de la duhovnic, am mers cu autobuzul pînă la un punct şi apoi am luat-o pe jos prin pădure. Eram singur, fără călăuză, iar drumul se desfăcea în mai multe cărări, astfel că, în final, n-am putut ajunge la mănăstire şi m-am întors fară să fi făcut nimic. In zilele următoare, problema mea a căpătat dimen siuni explozive. Puteam reduce întreaga problemă la un fapt despre care nu ştiam dacă provine de la Dumnezeu sau d e la diavol. L-am întîlnit pe duhovnicul meu şi i-am expus dilema în care mă aflam. Dacă acel fapt ar fi provenit de la Dumnezeu, eram gata să-1 accept, oricît m-ar fi costat. Dacă însă ar fi provenit de la diavol, eram decis să lupt pînă la capăt. Duhovn icul meu, un om de o rară inteligenţă, smerenie şi iubire, iertător cu aceia care-mi crea-

16

/Constantin os

Yannitsiotis

seră problema, deşi încă din prima clipă mi -a spus ce e de tăcut (lucru pe care eu cu greu îl puteam accepta), s -a oprit în faţa dilemei mele. Nu şi-a spus părerea, însă mi-a zis: „La greaua ta întrebare, singurul în stare să-ţi răspundă este Părintele Porfirie. Nu ştiu ce-o să faci: o să întrebi, o să dai telefon, o să cauţi pină-i vei găsi. El o să-ţi'desluşească taina. Apoi vei veni să mai stăm de vorbă. Pînă atunci nu -ţi pot spune nimic despre acest subiect". Mi'-am exprimat teama ca nu cumva Părintele să-mi limiteze libertatea prin cele ce-mi va spune. Duhovnicul meu mi-a răspuns că Părintele Porfirie are discernămînt şi niciodată nu obligă pe nimeni la nimic, ci, dimpotrivă, respectă libertatea celorlalţi. Şi mi-a dat numerele de telefon a trei oameni care îl cunoşteau. Cu „trimiterea" duhovnicului meu am început din acel moment să-1 caut pe Părintele Porfirie, care, pe atunci, nu avea un loc stabil de şedere. Le-am telefonat la doi dintre oamenii ce erau în legătură cu el, insă nu i-am găsit. Din fericire l-am găsit pe al treilea, care s-a oferit cu amabilitate să mă pună în legătură cu Părintele, îndată ce va putea. Apoi, trecură zile şi săptămîni, în care îl întrebam telefonic pe necunoscut despre Părintele, insă nu avea nici o ştire. Pînă cînd. într-o după-amiază, după servici, pe cînd mergeam pe jos spre casă, sufletul flindu-mi apăsat de luni întregi, deodată am simţit în mine ceva neaşteptat: norii tristeţii s-au împrăştiat, o căldură luminoasă m-a mîngîiat cu blîndeţe şi am simţit dorinţa de a cinta. M-am închinat pe ascuns şi am şoptit plin de neliniş te: Doamne, miluieşte! Mă cunoşteam destul de bine în astfel de

Lingă

Părintele

P or fir ie

11

situaţii. Problemele mele aveau nevoie de timp pentru a se rezolva, dar tristeţea mea era în continuă coborîre. Şi ce însemna oare, în mijlocul încercărilor mele, această bruscă şi neaşteptată trecere a mea de la tristeţe la bucurie? După cîteva minute însă, bucuria a dispărut la fel de repede precum apăruse şi mi-a revenit tristeţea. Acest lucru ciudat s-a repetat şi zilele următoare. Misterul s-a dezlegat cînd, după destulă vreme, am aflat că, necunoscutul cu care vorbisem şi care apoi mi-a devenit bun prieten, reuşise să vorbească cu Părintele şi-i dăduse numele meu, care a fost trecut pe lista numelor pentru care se ruga acela. între timp, aşteptam cu nerăbdare întîlnirea mea cu Părintele. în fine, într-o dimineaţă de primăvară, m-a sunat doamna - era administratoarea Policlinicii Sfîntului Gherasim - care mi-a spus că Părintele Porfirie mă va putea primi la orele zece dimineaţa la acea bisericuţă. Am coborît imediat spre Omonia. Mergînd mă năpădeau o mulţime de sentimente: nerăbdare, nelinişte, curiozitate, rezervă. Oare ce putea să-mi spună privitor la problema mea un călugăr în vîrstă şi puţin ştiutor de carte? Am sosit la bisericuţă şi am aşteptat. Cînd mi -a venit rîndul m-am suit în camera de spovedanie. Un bătrî -nel mic de statură mă aştepta. Avea o înfăţişare obişnuită, simpatică, tară nimic deosebit. Am început să fiu impre sionat îndată ce m-am apropiat de el, i-am sărutat mîna şi m-am aşezat în faţa sa. M-a privit dindărătul ochelarilor săi cu ochi mari şi plini de viaţă. In acea clipă am simţit cum privirea sa mi -a străbătut sufletul. Am simţit că acel om deja mă cunoaşte. în

16

/Constantin os

Yannitsiotis

acelaşi timp am băgat de seamă că buzele sale şopteau ceva şi am înţeles că se roagă necontenit. Dădea impresia că era şi nu era prezent, că trăia simultan şi aici şi altundeva. A deschis gura şi i-am auzit pentru prima dată glasul - o voce blîndă, liniştită, atrăgătoare: „Haide, ce vrei să-mi spui?". Mi-am amintit recomandarea duhovnicului meu şi i -am expus problema mea foarte pe scurt, nu mai mult de cinci minute, şi-apoi am tăcut. Părintele asculta gînditor şi din cînd în cînd ofta. Simţeam că suferea pentru necazul meu mai mult decît mine. Atunci a început pentru mine un şir neîntrerupt de surprize. Părintele, cu multă uşurinţă, mi -a analizat caracterul, a descris şi mi-a spus care sînt cauzele calităţilor şi defectelor mele cu atîta exactitate, că nici măc ar părinţii mei n-ar fi putut s-o facă la fel. Pentru prima dată mă vedeam pe mine însumi, aşa cum eram în realitate şi nu aşa cum aş fi vrut să fiu, şi această cunoaştere de sine a constituit pentru mine o experienţă cutremurătoare, care mi-a dat senzaţia că în clipa aceea m-am născut sau, mai degrabă, am renăscut. Apoi Părintele a ajuns la problema mea, a luminat -o şi a explicat-o sub toate aspectele, în ce mă privea pe mine şi în ce le privea pe celelalte persoane implicate, remarcînd, cu multă compasiune, acţiunile corecte şi cele greşite, ale mele şi ale celorlalţi, cărora nu a omis să le descrie caracterul. După acestea, m-a asigurat că evenimentul care mă adusese în impas, era o acţiune de ispitire venită din partea diavolu lui şi mi-a indicat modul în care s-o rezolv, spunîndu-mi exact ce-mi recomandase şi duhovnicul meu.

Lingă

Părintele

P or fir ie

12

Apoi mi-a luat mîna, ascultîndu-mi pulsul, şi mi-a spus pe scurt care sînt bolile trupului meu. Iar această diagnosticare era un rezumat şi o explicare a cauzelor bo Iilor ce mi le descoperiseră doctorii cu mulţi ani înainte. In cele din urmă m-a binecuvîntat, facînd cruce deasupra capului meu şi, cu multă dragoste mi -a spus: „Haide, du-te acum şi vom mai vorbi altă dată, cînd ne vom mai întîlni". M-am ridicat, i-am sărutat mîna, i-am mulţumit şi, inundat de sentimente de admiraţie, pace şi bucurie, m -am îndreptat spre uşă. Acolo m-am întors şi am rămas nemişcat. privindu-1 uluit şi încercînd să conştientizez toate lucrurile incredibile ce mi se întîmplaseră cu puţin timp înainte , care constituiau o provocare pentru neîncrederea mea înnăscută şi pentru raţionalismul meu. Părintele m-a privit surîzînd şi mi-a spus: „De ce te-ai oprit? Fă ce ţi-am spus". Şi atunci i-am răspuns: „Cuvioase, nu m-am oprit fiindcă mi-e greu să fac ceea ce mi-aţi spus, ci pentru a-mi exprima uimirea. Mi-aţi spus să fac exact ce mi-a spus şi duhovnicul meu, însă, în vreme ce atunci aveam o oarecare greutate în a purcede la acelea, cu dumneavoastră, aşa cum mi -aţi explicat problema, nu mai am nici o greutate în a purcede, nici în gînd, nici în inimă, nici în voinţă, ci, dimpotrivă, simt că aş fi respins orice altă soluţie, în afara celei pe care mi -aţi spus-o, căci mi se potriveşte întru totui. îmi vine ca o mănuşă şi o voi urma cu plăcere". Un zîmbet larg lumină faţa Părintelui ce strălucea de bucurie şi adăugă: „Haide, du-te acum". M-am înclinat şi-am plecat. Pe cînd mergeam, bucuros sufleteşte că am descoperit un adevărat stareţ, precum şi de toate lucrurile uimitoare pe care mi le dezvăluise, deodată mi-am dat seama de lucrul cel mai uimitor dintre toate:

16

/Constantin os

Yannitsiotis

Părintele, cu o deosebită artă păstorească, a reuşit ca în puţin timp să-mi liniştească sufletul tulburat şi să mă facă să doresc cu bucurie ceea ce respinsesem cu puţin înainte: voia lui Dumnezeu în ce privea greaua mea problemă. Nu ştiu dacă există ceva mai înalt decît a dori ca voia ta să fie aceeaşi cu voia lui Dumnezeu şi să descoperi în viaţa ta un Părinte sfinţit care să-ţi împlinească această dorinţă. Cunoscîndu-1 pe Părintele Porfirie, am cunoscut un Hristos nou, uimitor de atrăgător, pentru prima oară în decursul celor treizeci de ani, pînă atunci, deşi mulţi îmi vorbiseră despre Hristos. Străbătînd străzi aglomerate şi zgomotoase în cen trul capitalei, absorbit de gînduri, sentimente şi hotăr îri întîia dată ivite, nici n-am băgat de seamă cînd am ajuns la servici. Am intrat în birou şi primul lucru pe care am simţit nevoia să-1 fac a fost să iau un creion şi o hîrtie pentru a nota acea discuţie minunată cu Părintele. Mîna alerga pe hîrtie, pîn ă ce a notat toate acele amintiri vii. In după -amiaza aceleiaşi zile i-am citit cele scrise duhovnicului meu care s-a bucurat auzind că sfatul Părintelui Porfirie, în legătură cu ceea ce trebuia să fac, coincidea cu al său şi a admirat darul său clarvăzător în cele ce-mi spusese. L-am întrebat care e părerea sa în ce priveşte drumul meu mai departe. Mi -a răspuns: „N-am de adăugat nici un cuvînt la ce ţi-a spus Părintele Porfirie. Fă ce ţi-a spus. Eu, în ce priveşte problema ta, am ajuns pînă la un punct, pe cînd Părintele Porfirie s-a ridicat mult mai sus, fiindcă are dar. Eu nu sînt vrednic nici măcar să-i leg şireturile pantofilor. De cîte ori vei putea să -1 vizitezi vei avea cîştig şi niciodată pagubă. Ceea ce -ţi spun eu este valabil pînă în clipa în care Părintele Porfirie, în

Lingă

Părintele

P or fir ie

13

privinţa aceluiaşi subiect, îţi va spune ceva diferit. Din acel moment, automat, încetează a fi valabilă părerea mea şi este valabilă părerea Părintelui Porfirie". Am admirat smerenia şi sinceritatea duhovnicească a duhovnicului meu, ale cărui cuvinte mi-au adus deplină odihnă. De acum, drumul spre noi întîlniri cu Părintele Porfirie era deschis.

A DOUA ÎNTÎLNIRE Deşi Părintele însuşi mă asigurase că vom mai vorbi şi deşi primisem o dovadă convingătoare a darului său vizionar, am lăsat ca raţionalismul meu să-mi incite îndoiala. Dacă pentru prima întîlnire au fost necesare atîtea luni, fiindcă Părintele nu are un loc stabil pentru locuinţă şi, de vreme ce atîţia alţi oameni îl caută, cine ştie cînd voi reuşi să mă mai întîlnesc cu el? Poate niciodată. Timpul trecea, „bateriile" mele duhovniceşti, pe care mi le în-cărcase Părintele, se descărcau încet-încet şi eu îi tot telefonam omului meu necunoscut şi-1 întrebam dacă nu cumva a apărut pe undeva să-1 vizitez. Acela îmi răspundea: „încă nu, dar nu te nelinişti, căci Părintele are un „televizor duhovnicesc" şi îndată „va vedea" că a sosit clipa să se arate şi noi vom afla". In viaţa mea intrau termeni noi ca acel „televizor duhovnicesc" prin care „vedea" Părintele. Era ceva ce mă bucura însă îmi provoca o nedumerire pe care Părintele a lămurit-o treptat.

16

/Constantin os

Yannitsiotis

într-adevăr, cam după o lună am fost înştiinţat că Părintele se află în Kallisia. Atunci am pornit cu un prie ten ce avea maşină şi, întrebînd, am găsit drumul. Atunci s-au pus temeiurile realizării vizitelor viitoare, cu ajutorul informaţiilor telefonice ale fiilor duhovniceşti ai Părinte lui. Am ajuns la Metocul Simţului Nicolae. Era o veche bisericuţă bizantină din piatră, cu picturi murale pe jumă tate şterse, luminată cu luminări şi avînd alături două mici chilii şi un arhondaric, făcute în grabă pentru a servi nevo ilor Părintelui şi ale vizitatorilor, dintre care cei mai mulţi rămîneau afară în curte, din pricina spaţiului restrînsi îndată ce am intrat în mica mănăstire l-am zărit pe Părintele singur, pregătit să meargă în Atena, l -am propus să-! ducem noi şi a primit. Mare e darul lui Dumnezeu! Mergînd prin pădure, pentru a ajunge la locul unde lăsa sem maşina. Părintele a vrut, pentru a ne ajuta pe amîn -doi, să-1 însoţesc eu jumătate de drum şi prietenul meu cealaltă jumătate. Subiectul discuţiei noastre erau progresele în problema pe care o aveam. Pe cînd mergeam. Părintele a obosit şi s -a aşezat pe-o stîncă, alături de o veche clădire ruinată. M -am aşezat şi eu alături de el. Acolo mi-a analizat sufletul şi mi-a desluşit că pricina problemei mele din acel moment era o experienţă ce mă rănise mai adînc pe care o trăisem cu vreo zece ani înainte şi pe care o în-gropasem adînc în subconştient. Părintele însă reuşise cu o uimitoare clarviziune să o readucă la suprafaţa conştiinţei mele şi să lege astfel trecutul meu aparent nevăzut de prezentul meu văzut, prin relaţia dintre cauză şi rezultat. Nimeni n -ar fi

Lingă

Părintele

P or fir ie

14

putut să mă exprime mai bine decît Părintele în acea clipă de neuitat. (Cînd, după aproape cinci ani. Părintele m-a analizat sufleteşte, analiza ce se lega de acea descoperire a mea în pădurea din Kallisia, i-am reamintit-o, spunîndu-i chiar timpul, locul şi o mulţime de alte amănunte. Părintele m -a privit surîzînd şi a spus: „îţi aminteşti tot ce e legat de întîlnirea noastră de atunci. Dar ştii de ce îţi aminteşti? Fiindcă în acea clipă ţi-am arătat punctul cel mai sensibil al sufletului tău, care ţi-a influenţat mai apoi întreaga viaţă, pînă în acest ceas cînd vorbim"). Ne-am continuat plimbarea de după-amiază prin pădure şi Părintele a vorbit despre prima noastră întîlnire. I -am spus că n-am uitat-o, fiindcă a fost pentru mine temeiul unei noi vieţi şi fiindcă însemnasem totul în scris. L-am întrebat dacă voia să-i citesc cele scrise şi mi-a răspuns afirmativ. Atunci am scos manuscrisul din buzunar şi i l-am citit. Cînd am sfîrşit mi-a spus mulţumit: „Ei, bată-te să te bată! Păi tu ai scris exact ce ţi-am spus. Şi să ştii că lucrurile cu tine stau într-adevăr aşa cum ţi-am spus". Mă tem însă că acel manuscris a fost unul dintre motivele pentru care. timp destul de îndelungat, îmi tot repeta: „Nu mai nota şi nu spune tot ce-ţi zic". Se pare că Părintele constatase că, dacă mi -ar fi îngăduit să notez chiar în acea zi fiecare discuţie a noastră, aş fi funcţionat lîngă el aproape ca un magnetofon deschis.

O PROFUNDĂ ANALIZĂ SUFLETEASCĂ

16

/Constantin os

Yannitsiotis

La începutul cunoştinţei mele cu Părintele eram impresionat de faptul că reuşea, cu mare uşurinţă, să dea la iveală adevăruri despre mine însumi, pe care le cunoşteam doar eu, lucruri care constituiau secrete ale sufletului meu, fiind, aşadar, imposibil să le afle de altundeva, decît din cunoaşterea inimilor, ce-i era dată de Dumnezeu. Părintele era un cunoscător perfect al spaţiului subconştient al sufletului meu. Insă, pe ce trecea timpul şi dezvăluirile de acest fel se repetau, începură treptat să devină. într -un fel, rutină. Acum, ceea ce mă impresiona era faptul că Părin tele îmi dezvăluia, cu aceeaşi uşurinţă, adevăruri despre mine însumi, pe care nu le ştiam nici eu. Era vădit faptul că el se adîncea, precum scufundătorii, în spaţiul subconştient al sufletului meu şi acolo, prin darul său, ca un fulger în noapte, lumina pentru o clipă, laturile sufletului meu nevăzute pînă atunci, nevăzute, însă atît de hotărî-toare pentru evoluţia vieţii mele. O primă dovadă în acest sens fură dezvăluirile sale din Kallisia, acolo, lîngă clădirea ruinată. Nu pot spune dacă prin aceste profunde analize sufleteşti am dobîndit destulă cunoaştere de sine - de vreme ce pentru aceasta este valabil ce ne-au spus Sfinţii Părinţi: Dă sînge şi primeşte duh - însă, în orice caz, am fost ajutat să fac cîţiva paşi foarte timizi către aceasta. Timizi, fiindcă mă înspăi-mînta adîncul său întunecat şi mă nelinişteau dureroasele sale surprize ce veneau una după alta. O astfel dc uimire am încercat cînd l-am vizitat într-un apartament de bloc unde era găzduit de o fiică duhovnicească de-a sa, ascuns de vizitatori, fiindcă petrecea o perioadă de convalescenţă după un periculos infarct miocardic. Primea

Lingă

Părintele

P or fir ie

15

foarte puţine vizite şi acestea după multe discuţii telefonice, privind locul şederii sale. In nerăbdarea mea de a-1 vedea pe Părintele, am notat doar strada şi numărul blocului, uitînd să notez şi etajul. De aceea, îndată ce am sosit, am caulat la intrarea în bloc numele locatarilor, însă, lucru cnul . i t . mumie r . i /clci nu era trecut. M-am necăjit, însă nu m-am dat bătut. Am cerut ajutorul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Părintelui şi am început să citesc numele locatarilor, etaj după etaj, de la etajul unu pînă la ai şaptelea şi invers, însă n-am găsit numele pe care îl căutam. Am constatat că destul de multe apartamente nu aveau numele trecut, însă nu vroiam să deranjez, întrebînd locatari necunoscuţi. Obosit şi fără să fi reuşit nimic, am simţit cum re nunţarea îmi dă tîrcoale şi m-am îndreptat spre ieşire. Se pare, m-am gîndit, că Părintele nu-mi doreşte vizita. In acea clipă însă, un impuls interior inexplicabil m-a tăcut să mă întorc. Mi-a veuit deodată ideea ciudată şi ilogică să sui scările, pînă la etajul şapte, tară să mai caut nume. Am suit încet-încet primul etaj, apoi al doilea şi, imediat ce am ajuns la etajul trei, îl văd înaintea mea pe Părintele, în faţa uşii deschise a unui apartament, aşteptîndu-mă surîză-tor şi spunîndu-mi: „Haide, intră-n casă" (După cum am constatat plecînd, apartamentul era anonim). Toate acestea s-au petrecut în chip atît de firesc că, îndată ce am înţeies caracterul suprafiresc al celor întîm-plate, am şoptit: „Minunat este Dumnezeu intru Sfinţii Săi". Apoi am intrat, lăsînd pe o măsuţă o cutie cu dul ciuri şi m-am aşezat fericit în faţa Părintelui care în acel moment era

16

/Constantin os

Yannitsiotis

singur în apartament. Era o zi foarte călduroa să de vară şi pe masă se afla un ventilator mobil, care îl deranja pe Părintele cînd se întorcea spre cl, căci era transpirat. „Te rog, fixează-1, fiindcă o să răcesc şi nu trebuie", mi -a zis. Eu însă am început să caut butonul însă n-am reuşit. Atunci Părintele s-a apropiat şi mi-a spus cu o îneîntătoare simplitate: „Lasă-mă pe mine să-1 fixez, că-i ştiu mai bine hibele". După ce a fixat ventilatorul s-a

Lingă

Părintele

P or fir ie

16

26

Konstantinos

Yannitsiotis

dus şi s-a aşezat pe pat, continuîndu-şi îndeletnicirea. Tăia cu foarfecă, din nişte calendare, iconiţe bizantine. „îmi place mult, îmi zise, să decupez icoane de hîrtie şi să le lipesc pe o bucată de lemn. Se fac de parcă ar fi adevărate; sint foarte frumoase". Şi a adăugat: „Ce vrei să-mi spui?". Am început să-i spun diverse probleme personale, pe care le notasem pe o hîrtie, aşteptîndu-i apoi răspunsurile. Spre sfîrşit, într-o încercare de depăşire de sine, l-am asigurat, vorbind doar eu, că în adîncul sufletului meu doresc în mod conştient să îndepărtez toate aceste probleme ego iste pentru a trăi o viaţă mai înaltă de dăruire lui Hristos şi semenilor mei. Şi am înălţat în slăvi avantajele trăirii iubirii divine în tot acest timp al sfinţeniei mele retorice Părintele a tăcut stînd aplecat şi atît de absorbit de decuparea icoa nelor lui, că părea un copilaş, ocupat cu jocurile lui, indiferent la ce spun lîngă el cei mari. Am avut senzaţia că singur mi-am descris problemele şi tot singur am descoperit soluţia. Şi mărturisesc că acest lucru nu mă prea incinta. Şi, ca şi cînd n-ar ti fost deajuns. la un moment dat îl văd pe Părintele că se opreşte din lucrul mîinilor sale, mă priveşte surîzîn d şi-mi spune: „Bine, hai, acum du-te cu bine". M-am ridicat, i-am sărutat mîna, mai degrabă dezamăgit de rezultatul întregii mele campanii şi oarecum amărît că Părintele nu a onorat cu atenţia sa pro-iniula mea autoanaliză. însă nu i-am spus nimic şi m-am n i . l i -ptat spre uşă, în vreme ce Părintele mă însoţea. N .un ipmat să iau liftul, că a apărut, suind scările, •tApfni i mei îndată ce m-a văzut, m-a întrebat dacă am i f w . l-inn mulţumit şi i-am spus că nu e nevoie şi im . 1 In*, I I . i liliului In clipa

Lingă

Părintele

Porfirie

27

aceea am auzit în spatele meu vocea Părintelui spunîndu-mi: „Ei, hai, întoarce-te acum să bei o cafea". Eu, care nu aveam nevoie de prea multe invitaţii, cînd era vorba să mai stau lîngă Părintele, m-am folosit de ocazie şi m-am întors. Peste puţin timp, stînd pe scaun cu cafeaua alături, îl aud pe Părintele, care acum lăsase foarfecă de-o parte, că-mi spune: „Ei, ai stat aici atîta vreme şi mi -ai tot vorbit despre toate acele lucruri foarte sfinte pe care le doreşti (şi mi le -a spus pe scurt aproape pe toate), dar ştii ce vedeam eu în spatele lor?". „Ce vedeaţi. Cuvioase?", l-am întrebat curios. Iar Părintele îmi răspunse tăios: „Exact opusul. Am mai văzut şi alte cîteva lucruri, însă nu ţi le voi spune". Am încremenit pe scaun şi l-am privit neputincios, ca un actor jucînd rolul unui rege şi căruia i s-a luai deodată veşmîntul de purpură. „Să mă ierţi, continuă, că ţi-am spus-o aşa abrupt, însă, ia gîndeşte-te mai bine. ia aplea-că-te mai mult asupra sufletului tău şi vezi de nu -i adevărat ce ţi-am spus". M-am rugat în tăcere, am încercat să fiu mai sincer cu mine însumi, cu Părintele şi cu Dumnezeu, m-am întrebat cine sînt cu adevărat şi nu cine aş vrea să fiu, şi am mărturisit: „Cuvioase, aveţi dreptate. Cele ce v-am spus că le doresc se află la suprafaţa luminoasă a sufletului meu, însă cele pe care le simt ieşind din adîncul său, sînt întunecate şi păcătoase şi mă înspăimîntă". Părintele a adăugat: „Toate acestea le -am văzut limpede, pe cînd decupam icoanele, însă am preferat să nu ţi le spun ca să nu te mîhnesc. însă cînd ai plecat şi te-a întîlnit gazda, de te-ai întors pentru cafea, m-am gîndit că

26

Konstantinos

Yannitsiotis

Dumnezeu a făcut aceasta ca să ţi le spun totuşi. Şi ţi le-am spus'\ Văzîn-

Lingă

Părintele

Porfirie

27

28

Lingă

Konstantinos Yannitsiotis

du-mă întristat, a mai zis: „Nu fi trist. E totuşi nevoie de multă strădanie". După prima mea întîlnire cu Părintele, le spuneam prietenilor mei: „Timp de treizeci de ani mi s-a vorbit despre Hristos şi credeam că am învăţat ceva. Insă, odată ce l -am cunoscut pe Părintele, mă simt ca unul ce abia a ieşit din grădiniţă". Apoi, după alte noi întîlniri cu el, le spuneam: „Acum mă simt ca un copil care abia acum cere să se înscrie la grădiniţa adevăratei vieţi creştineşti".

RELAŢII i

INTERPERSONALE Mă atrăgea această viaţă, aşa cum o propovăduia şi o trăia Părintele, şi încercam să mă apropii de ea. După fie care descoperire constatam însă cît de departe mă aflam. Experienţe traumatizante îndepărtate, din pricina nedrep tăţilor pe care le suferisem uneori, mă influenţau negativ şi eu nici nu bănuiam. Credeam că le depăşisem, dar stă ruia ascunsă o ţinere de minte a răului, cu totul nevăzută în exterior, însă cu atît mai primejdioasă. Semăna cu o nemulţumire justificată, cu o amărăciune sau o neplăcere din motive de demnitate, rămăsese acoperită de tăcere. Zisa Sfinţilor Părinţi „iubeşte pe păcătos, însă urăşte păcatul său" era denaturată în mine fară ştirea mea, şi repulsia mea

Părintele

Porfir ie

29

faţă de păcatul altuia ameninţa să se răsfrîn-gă şi asupra păcătosului. Părintele îmi arătă această pri mejdie şi-mi dădu şi leacul potrivit - o poveste simplă, după cum obişnuia, o parabolă plină de învăţăminte. Să-i ierţi pe oameni i răniţi de cel vicl ean „Dacă într-o zi, începu să-mi spună, mergi liniştit pe drumul tău şi-1 vezi pe un frate al tău mergînd şi el liniştit, şi deodată vezi un om rău aruncîndu-se cu un cuţit asupra fratelui tău, lovindu-1, trăgîndu-1 de păr, rănindu-1 şi arun-cîndu-1 pe jos însîngerat, tu, în faţa unei asemenea pri velişti, te vei arunca şi tu asupra fratelui tău sau îţi va fi milă de el?". M-a uimit întrebarea Părintelui şi l-am întrebat la rîndu-mi: „Cum este posibil să mă nunii pe fratele meu rănit, care a fost victima unui răufăcător? Nici nu mi -a trecut prin minte un asemena gînd. Bineînţeles că-mi va părea rău de el şi voi încerca să-1 ajut pe cît pot". Atunci Părintele a continuat: „Ei, vezi, prin urmare, fiecare om care te jigneşte, care te vatămă, care te ponegreşte, care te nedreptăţeşte în orice chip, este un frate al tău, care a căzut în mîinile diavolului celui viclean. Aşadar tu, cînd vei vedea că fratele tău te nedreptăţeşte, ce trebuie să faci? Trebuie să-ţi fie foarte milă de el, să-ţi pară rău de el şi să-L rogi fierbinte şi-n tăcere pe Dumnezeu, să te sprijine pe tine în acel ceas greu al încercării şi să Se milostiveas-că şi de fratele tău, cel ce este victima

diavolului celui prădător, iar Dumnezeu vă va ajuta şi pe tine şi pe fratele tău. Căci, dacă nu vei face aceasta, ci, dimpotrivă, te vei mînia împotriva fratelui tău, răspunzînd agresiunii lui cu agresiunea ta, atunci diavolul, care stă în spinarea fratelui tău, sare şi în spinarea ta şi vă prinde pe amîndoi în hora sa". Am rămas uimit de expresivitatea şi limpezimea acestui exemplu. încă o dată, Părintele mă prindea in fapt „cu temele nefacute", deşi alţii mă considerau cunoscător în cele religioase... Simbolismul era foarte clar: Oamenii care mă nedreptăţiseră căzuseră victime diavolului răufăcător, insă eu vedeam imaginea fizică şi nu pe cea duhovnicească şi, de aceea, mă indignam împotriva lor, iar diavolul, care se afla pe spinarea lor, sărea şi pe spinarea mea şi astfel toţi, victimă şi presupuşi agresori, ne prindeam în dansul diavolesc, împreună şi fără a fi conştienţi de acest lucru. Exemplul dat de Părintele putea fi aplicat însă în toate relaţiile mele cu ceilalţi. Putea funcţiona ca o regulă duhovnicească generală. De atunci n-a mai fost nici o zi să nu mi-o amintesc, această horă diavolească, ameninţare sau realitate, fiindu-mi mereu înainte. Trăind într-o vreme de intensificare şi de extindere a agresivităţii de tot felul, de la cea mai subtilă pînă la cea mai grosolană, simţeam că mesajul Părintelui dobîndea o actualitate imediată care îndemna la trezvie. Pentru înfruntarea răului era nevoie deci, de discernămînt, trezvie şi rugăciune. Toţi prietenii mei, interesaţi de cele duhovniceşti, auzind acest mesaj, au fost impresionaţi. îndreptare, şi nu o sîndire a răului Părintele se dovedea un bun cunoscător şi tămădui tor atît al sufletului omenesc, cît şi al relaţiilor duhovni ceşti umane. Legat de aceasta îmi spunea: „Scopul nostru nu este să osîndim răul, ci să-1 îndreptăm. Prin osîndire omul se

poate pierde, după cum se va mîntui prin înţelegere şi ajutor. Pe păcătos trebuie să-1 privim cu dragoste şi respect pentru libertatea sa. Cînd cineva din familia noastră dă jos de pe masă şi sparge o vază, de obicei ne mîni -em. Dacă în clipa aceea, cea critică, printr-o mişcare de înălţare sufletească, arătăm înţelegere şi iertăm paguba, am cîştigat şi sufletul nostru şi pe cel al fratelui nostru. Şi aceasta este toată viaţa noastră duhovnicească. O mişcare de înălţare a noastră, prin încercările necazurilor, de la indignarea egoismului la înţelegerea iubirii". Gîndurile rele sînt primejdi oase Această înălţare pornea, după părerea Părintelui, printr-o lucrare din adîncuri. într-o zi. cînd mă năpădiseră gînduri amare, din pricina unor oameni ce mă judecau pe nedrept. Părintele a tras semnalul de alarmă în ce privea, aşa cum a spus, atitudinea mea agresivă, l -am răspuns că nici nu am spus, nici nu am făcut ceva împotriva celor ce mă judecau, ci doar gîndeam negativ, ftră să mă exteriorizez şi fără să vatăm pe nimeni. Atunci Părintele mi-a descoperit încă un secret al luptei duhovniceşti, spunîndu-mi: „Să nu te indignezi, nici măcar în tine, pentru nici o acuzaţie nedreaptă ce ţi s-ar aduce. Este un lucru rău. Şi răul începe prin gîndurile rele. Cînd te amărăşti şi te indignezi, fie doar cu gîndul. îţi strici atmosfera duhovnicească, împiedici Sfîntul Duh să lucreze şi îngădui diavolului să mărească răul. Tu trebuie să te rogi întotdeauna, să iubeşti şi să ierţi, alungind de la tine orice gînd rău". Prin urmare, Părintele Porfirie mă învăţa că gîndul nostru rău asupra unuia dintre semenii noştri, pe de o parte ne pîngăreşte sufletul ca un păcat, iar pe de altă parte poate sau chiar îi face rău aceluia. Gîndul rău emite o forţă rea, care îl influenţează pe celălalt, aşa cum rugăciunea îl ajută. Desigur, toate acestea trebuie înţelese corect în ansamblul învăţăturii

Bisericii despre existenţa duhurilor rele şi a celor bune şi despre lucrarea lor, care este, cît priveşte cele rele, ponegrirea, înşelăciunea, tulburarea, dihonia etc, şi cît priveşte cele bune, buna lucrare a celor ce vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu. Gîndul rău nu se ascunde. II influenţează în rău pe cel despre care gîndim rău, chiar şi de departe, chiar şi cînd acela nu conştientizează motivul pentru care vine în conflict cu noi. Sîntem datori, aşadar, a fi „cu inima curată", curaţi nu doar de fapte rele, ci şi de gînduri rele, mai ales de ţinerea de minte a râului şi de amărăciune.

lertaţi-i pe oameni ! Acest ultim sfat, şi anume să-i iertăm pe toţi cei ce ne-au făcut rău, Părintele îl considera fundamental. Foarte adesea repeta stihul rugăciunii: ,Mai întîi iartă -i pe cei care te întristează". Iar la spovedanie dădea o importanţă deosebită acestui păcat sufletesc de a ţine minte răul pe care ni 1-a făcut cineva şi de a-i păstra ură sau amărăciune sau duşmănie. Voia ca sufletele noastre să fie îngăduitoare, pline de iertare şi bunătate. Nu căuta să fii iubit In altă zi, cînd eram trist fiindcă anumiţi oameni nu îmi răspunseseră cu iubire, Părintele mi-a spus: „Astăzi oamenii caută să fie iubiţi şi de aceea eşuează. Corect e să te intereseze nu dacă ei te iubesc, ci dacă tu îl iubeşti pe Hristos şi pe oameni. Doar astfel sufletul este împlinit".

menilor, prieteni şi duşmani. îmi spunea: „Cununa iubirii noastre pentru prieteni are trupuri străine (socoteala, răs plătirea, slava deşartă, slăbiciunea sentimentală, s impatia pătimaşă), pe cînd cununa iubirii noastre pentru duşmani este curată". Şi-mi mai spunea: „Iubirea noastră întru Hristos trebuie să se vadă peste tot, chiar şi în ce-i priveşte pe hippy din Matala. Am vrut foarte mult să merg acolo, nu ca să le ţin predici sau să-i condamn, ci ca să trăiesc cu ei „fară păcat" şi să las să vorbească doar iubirea lui Hristos, care transfigurează. I-am văzut pe hippy şi i-am compătimit. Erau ca nişte „oi tară păstor". în privinţa relaţiilor mele sociale, mă sfătuia: „ Nu trebuie să-ţi duci lupta creştinească cu predici şi contes taţii, ci cu o adevărată iubire ascunsă. Cînd contestăm, ceilalţi reacţionează. Cînd îi iubim, sînt mişcaţi şi-i cîşti-găm. Cînd iubim, credem că noi le oferim ceva celorlalţi, pe cînd, în realitate, întîi ne oferim nouă înşine. Iubirea cere sacrificii. Să sacrificăm cu umilinţă ceva de-al nostru, care în realitate este al lui Dumnezeu".

IUBIRE OMENEASCĂ PRIN IUBIREA DUMNEZEIASCĂ Părintele considera că iubirea pentru Hristos este o premisă indispensabilă a iubirii pentru oameni. O iubire din toată fiinţa noastră, „din toată inima, sufletul, puterea şi mintea", infinită şi veşnică, ca iubitul Hristos, o iubire ce se înalţă în iubirea divină. Iubirea ciobăniţei şi iubirea lui Hristos

iubeşte-i pe toţi Iubirea Părintelui nu avea limite, era infinită. Se întindea asupra tuturor copiilor lui Dumnezeu, a tuturor oa -

într-o după-amiază, mă aflam în Kallisia împreună cu Părintele care aflase că a sosit în Atena, pentru a ţine o cuvîntare, Egumenul unei mănăstiri de la Muntele Athos.

Mi-a spus că tare ar mai vrea să respire aer aghioritic, în-ţelegînd prin aceasta omilia aghioritică. Prin urmare, am coborît cu maşina unui prieten la Sfîntul Nicolae, pe stra da Asklepiou. Sala era plină pînă la refuz, mai ales de stu denţi şi studente. Primul a vorbit un teolog care a prezentat, destul de bine, unele poziţii ale Sfinţilor Părinţi asupra unor probleme contemporane. Apoi i s-a dat cuvîntul Egumenului aghiorit care a ridicat foarte mult atmosfera duhovnicească. Cînd a terminat, un student a avut inspiraţia să -1 roage şi pe Părintele Porfirie să le spună cîteva cuvinte, căci îl văzuse stînd ferit într-un colţ. Mulţi au aprobat propunerea Părintele Porfirie a părut uimit şi-a spus că nu vorbeşte in adunări publice, însă datorită „glasului popo rului" a fost nevoit să spună următoarele cu o voce slabă, ce abia se auzea: „Eu nu vorbesc, ci doar îl rog pe Dumnezeu să-1 lumineze pe superiorul meu (adică pe Egumen) să vorbească el bine". Tinerii însă nu s-au mulţumit cu acestea şi-au cerut să audă mai multe. Atunci Părintele Porfirie a întrebat: „Ce vreţi să vă spun?". Tinerii au răspuns: „Cum putem astăzi să trăim o adevărată viaţă creştinească?". Şi Părintele Porfirie a început să vorbească rar: „Mulţi spun că viaţa creştinească este neplăcută şi grea. Eu însă spun că este plăcută şi uşoară, dar cere două lucruri: smerenie şi iubire". T inerii, dintre care mulţi luau notiţe, au întrebat: „Cum vom putea, Cuvioase, să dobîndim smerenie şi iubire?". Atunci Părintele a răspuns „în parabole", cu marele său har de povestitor: „Să vă spun, copiii mei, o poveste. Era cîndva o ciobănită, care trăia la munte şi păştea oile. Toată ziua se ostenea să pască bine oile, să le adape, să le păzească de fiare şi seara să le ducă înapoi la stînă, să le mulgă şi să le aşeze la locul lor. Şi, cînd venea noaptea şi părinţii ei dormeau, ea. deşi ostenită, sărea pe-ascuns gardul stînii şi alerga prin întuneric, printre stînci şi spini, pînă ce ajungea pe

cealaltă culme a muntelui, pentru a se întîlni cu un cioban pe care-1 iubea. Şi, cînd îl întîlnea, era foarte bucuroasă, în ciuda ostenelilor şi a sacrificiilor ei. Ba chiar era mai bucuroasă fiindcă întîlnirea cu iubitul ei o costase osteneli şi sacrificii. Să mă iertaţi că eu, deşi călugăr, vă vorbesc despre îndrăgostiţi, dar fac acest lucru ca să mă înţelegeţi mai bine ce vreau să spun. Tot astfel şi sufletul trebuie să-şi aibă iubitul, pe Hristos, pentru a fi mulţumit, aşa cum era ciobănită cea îndrăgostită de cioban. Şi ce sînt iubirile omeneşti pe lîngă iubirea divină? Sînt trecătoare şi înşelătoare, în timp ce, iubirea divină este veşnică şi adevărată. Sufletul care este îndrăgostit de Hristos este întotdeauna bucuros şi mulţumit, orice i s -ar întîmpla şi oricîte strădanii şi sacrificii l-ar costa iubirea divină. Şi încă, pe ce se osteneşte şi se sacrifică de dragul iubitului său Hristos, pe atît se simte mai fericit. Sufletul se îndrăgosteşte de Hristos, cînd Ii cunoaşte şi-I urmează poruncile. Cînd sufletul se îndrăgosteşte de Hristos, nu mai poate intra diavolul în el. Ca acum, cînd ne aflăm în această sală. Să spunem că sîntem toţi buni. Dacă, la un moment dat, cîţiva oameni răi ar veni la uşă şi ar voi să intre, nu vor putea, fiindcă sala este deja plină de noi. Aşa şi -n sufletul care este în întregime ocupat de Hristos, nu poate să intre şi să se sălăşluiască diavolul, oricît ar încerca, fiindcă nu încape, căci nu este loc liber pentru el. în acest chip vom putea să trăim o adevărată viaţă creştinească". Tinerii fură entuziasmaţi de învăţătura simplă, dar profundă a Părintelui. Cîteva zile mai tîrziu, mă aflam din nou lîngă Părin tele, în Kallisia. I-am spus, printre altele, cît de mulţumiţi au fost tinerii de acel cuvînt al său despre ciobănită, dar şi mulţi alţii care l-au auzit din povestirile altora. Părintele s-a bucurat şi a spus: „Ei, bată-i să-i bată de copii! Măi, eu nu vorbesc în săli, în mulţime, şi ei m-au obligat s-o fac. Ştii, această ciobănită venea la mine şi se spovedea. Aşa au stat lucrurile, cum le -am

spus", l-am zis: „Cuvioase, aşadar era adevărată acea povestire cu ciobănită?". Ş i Părintele mi-a răspuns: „Da, este adevărată". M-a impresionat cît de bine folosea Părintele, în parabole, fapte llfl \ lefii cotidiene, pentru a face să se înţeleagă trimiterile il< l i \ veşnică. Vorbind despre iubirea divină şi despre iubirea pen tru om, Părintele avea discernămîntul de a evita separarea lor eretică. Nu vorbea doar de iubire divină sau doar des pre iubire omenească, fiindcă, în primul caz am fi ajuns la înstrăinarea spiritualizată de om şi, în final, de Dumnezeu, iar în al doilea caz, la înstrăinarea umanistă de Dumnezeu şi, în final, de om. Părintele evidenţia întotdeauna întrepă trunderea lor ortodoxă, sub forma unei interpretări încru cişate vertical şi orizontal a iubirii în trupuj Bisericii. Şi acest lucru nu -1 făcea declamativ şi abstract, ci dialectic şi concret, prin evenimente actuale ale vieţii personale ale fiecăruia. Eşti unit cu toat e mădularel e Bisericii Eram mişcat de marea iubire pe care mi -o arăta un frate întru Hristos, pe care abia îl cunoscusem, prin inter mediul Părintelui. Vorbind într-o zi cu Părintele, i-am spus cît de obligat mă simt faţă de acest om, şi atunci Părintele iar m -a surprins, întrbîndu-mă: „De ce te simţi obligat? Nu cumva a făcut acestea doar pentru tine?'*. Iar eu i -am răspuns: „Da, Cuvioase, le-a făcut doar pentru mine, dezinteresat. Servici ul pe care mi 1-a făcut 1-a costat osteneală, timp, bani, drumul din oraşul de provincie, unde locuia, rară nici un fel de folos personal". Părintele m-a întrebat iar: „De ce te separi pe tine?". Am întrebat şi eu: „Cum mă separ, Cuvioase? Nu înţeleg acest lucru". Şi Părintele a continuat: „N-ai citit niciodată, că atunci cînd pătimeşte un mădular al trupului, împreună cu el pătimesc toate mădularele şi, cînd se slăveşte un mădular, se bucură toate celelalte? Nu ai înţeles că dacă rămîi un creştin

izolat, dacă nu simţi profund că eşti un mădular unit viu cu celelalte mădulare ale Trupului mistic al lui Hristos, adică al Bisericii Sale, printr-o legătură continuă de iubire, atunci nu eşti un creştin adevărat?". Am înţeles ce voia să spună şi am tăcut. Ce să-i spun? Că toate acestea pe care mi le zisese, le ştiu teoretic? Şi ce valoare are teoria, ftră practică? Părintele, prin învăţătura sa, care izvora din viaţa sa, m-a tăcut să înţeleg ceea ce este scris: „Cu adevărat, dacă nu -ţi iubeşti semenii, nu poţi să-L iubeşti pe Dumnezeu şi este neîndoielnic faptul că, doar prin iubirea lui Dumnezeu poţi să-i iubeşti cu adevărat pe oameni".

RUGĂCIUNEA Rugăciunea era mijlocul prin care Părintele trăia dragostea divină şi iubirea umană întru Hristos, ca mă dular viu al Trupului lui Hristos, al Bisericii Sale: rugăciunea lui Iisus, a inimii, rugăciune nesilită, necurmată, înflăcărată. Cuvintele „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieş-te-mă!" erau floarea raiului ce înflorea pe buzele Părintelui, fie vară, fie iarnă, zi şi noapte. Rugăciunea sa era continuă ca respiraţia, şi cînd era treaz, şi cînd dormea, ca biblicul: „Eu dorm şi inima mea veghează". învăţătura practică Intr-o după-amiază am pornit în grup spre Kallisia. în afara chiliei Părintelui, în curte, am găsit o mulţime de pelerini care aşteptau. Eram ultimii. Cînd ne -a venit rîndul, se înnoptase. L-am întîlnit unul cîte unul şi, cînd am terminat, Părintele ne-a însoţit pînă în afara mănăstirii. Deşi ostenit foarte, era bine dispus. Era o frumoasă noapte de vară, vîntul adia uşurel şi luna plină răsărise dindărătul dealurilor din faţă, acoperite de brazi.

în acest peisaj idilic, argintat de lumina palidă a lunii ce transfigura nelumesc toate cele din jur, însufleţite şi neînsufleţite, Părintele a considerat că e mo mentul potrivit să ne vorbească despre rugăciune. Nu ne-a vorbit teoretic, ci practic. întotdeauna Părintele îi „invita facînd" pe ceilalţi. Eram patru împreună şi cu Părintele cinci. Ne -a orînduit cu faţa spre răsărit, doi la stînga şi doi la dreapta sa , el aşezîndu-se la mijloc. Şi ne-a spus: „Acum vom spune rugăciunea inimii. Mai întîi voi spune eu cuvintele şi-apoi le repetaţi voi. însă, fiţi atenţi, fară grabă şi nelinişte. Le veţi spune liniştit, cu smerenie, cu dragoste, cu dulceaţă". Şi a început Părintele cu vocea sa cea delicată, blinda şi expresivă: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte -mă!". O spunea rar, cuvînt după cuvînt, fară nici o grabă, ca şi cînd L-ar fi avut înainte pe Hristos şi L-ar fi rugat, facînd o pauză mai mare la „Hristoase" şi nuanţînd rugător pe „miluieşte-mă". Şi noi repetam de fiecare dată, încercînd să avem aceeaşi atitudine, aceeaşi nuanţă a vocii, chiar dacă acest lucru nu era cu putinţă, aceeaşi dispoziţie sufle tească. La un moment dat, Părintele a încetat a spune cu vo ce tare rugăciunea, însă buzele sale au continuat să o şoptească. Am făcut şi noi acelaşi lucru. Cît a durat această rugăciune a noastră de noapte? Nu-mi amintesc. Singurul lucru pe care-1 ţin minte este că Părintele ne-a transmis treptat o emoţie pe care nu o pot exprima prin cuvinte omeneşti. La un moment dat a întrerupt acea tăcere dumneze iască, zicînd: „Să punem capăt aici rugăciunii noastre co mune. Continuaţi-o singuri. Haideţi, şi acum duceţi-vă cu bine la casele voastre". în timp ce ne îndepărtam, am întors capul şi am distins sub lumina lunii, statura preacuvioasă a Părintelui ce stătea în picioare lîngă stînci şi ne binecuvînta cu mîna ridicată.

Tu şi eu sîntem unul Adesea pelerinii îi cereau Părintelui să se roage pen tru ei şi pentru cei la care ţineau şi întotdeauna Părintele le promitea că va face acest lucru. Şi m-am întrebat: Cum poate Părintele să-şi amintească sute de nume? într-o zi, cînd vorbeam despre rugăciune, se întoarce deodată spre mine şi-mi zice: „Mă vei întreba, poate, cum îmi amintesc în rugăciunea mea atîtea nume. Eu sînt un om păcătos şi neputincios. Zic: Doamne, miluieşte-1 pe Iorgos, pe Nikos, pe Măria, pe Katerina, cîte nume îmi amintesc, şi pe toţi care mi-au cerut să mă rog pentru ei şi-ale căror nume le-am uitat. Iar Dumnezeu, fiindcă El nu e Părintele Por-firie să uite, ci-şi aminteşte toate numele, vine imediat şi-i miluieşte pe toţi". Am admirat luminarea sa divină şi am întrebat: „Şi ce ziceţi, Cuvioase, în rugăciunea dumneavoastră, pentru toţi aceşti oameni?". Iar Părintele, în felul său firesc mi-a răspuns: „Ei, ce să spun? Spun mai întîi: Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!". „Ziceţi Miluieşte-măl Dar ei v-au cerut să vă rugaţi pentru ei, nu pentru Cuvioşia voas tră", i-am răspuns mirat. Iar Părintele, încă o dată, m-a luat pe nepregătite, spunîndu-mi: „Bine, dar tu nu ştii că, dacă Dumnezeu nu mă miluieşte pe mine, nu te miluieşte nici pe tine? Nu ştii că tu şi eu sîntem unul?". Cuvinte simple, însă foarte, foarte adînci. Atît de adînci că Părintele, în altă discuţie mi-a spus că în acest sentiment al unirii noastre cu celălalt se ascunde taina vieţii duhovniceşti întru Hristos. Mai tîrziu, citind cărţi ale Sfinţilor Părinţi, am văzut acolo că nu există milostivire mai mare către alţii, decît propria noastră sfinţire. Mi-am amintit cuvintele Părintelui Porfirie, cînd am citit viaţa Sfîntului Serafim din Sarov care spunea: „Dobîndeşte pacea lui Dumnezeu în tine şi mii de oameni se vor mîntui lîngă tine". Acelaşi lucru se petrecea şi cu Părintele Porfirie. Cît despre acel uimitor Tu şi cu mine unul sîntem, cred că este valabil, prin forţă şi prin lucrare, şi pentru

Părintele care prin viaţa sa a înfăptuit rugăciunea domnească a Domnului „ca toţi una să fie". Pentru mine însumi, cred că, din pricina delăsării mele, este valabil doar prin forţă, datorită jertfei lui Hristos şi sfinţeniei Părintelui. Mare este ajutorul rugăciunii de noapte într-una din vizitele mele la Părintele mi -am adus aminte şi i-am spus un fragment din omilia Sfîntului Ioan Gură de Aur despre rugăciune, care spunea: „Aşa cum rugăciunea de noapte a Apostolilor Pavel şi Sila a deschis porţile închisorii, tot astfel rugăciunea de noapte a creş tinilor deschide porţile cerului". Părintele s-a entuziasmat auzind acestea. „Asta este foarte frumos, mi-a zis vesel. Unde ai găsit-o? Să mi-o copiezi şi să-mi aduci fragmentul în întregime. Şi să ştii că aşa este. Se întîmplă aşa cum zice Sfîntul Ioan Gură de Aur, cînd este vorba despre rugăciunile de noapte şi despre privegheri. Cînd te trezeşti noapt ea, să nu te întorci pe partea cealaltă pentru a adormi la loc. Să te ridici, să îngenunchezi înaintea Celui Răstignit şi a Sfinţilor şi să te rogi smerit şi cu iubire. O jumătate de oră. un sfert, zece minute, cinci, cît poţi. O să găseşti un mare ajutor . Să te duci şi la privegheri". Părintele nu mi-a zis nimic despre el, din ce am aflat de la cei apropiaţi lui, chiar dacă nu citise respectiva omilie a Sfîn-tuiui Ioan Gură de Aur, o aplica practic, în fiecare noapte. Dincolo de aceasta însă, Părintele, în înţelegere cu mulţi dintre fiii săi duhovniceşti, crease un cerc foarte larg de împreună-rugători, ce se-ntrunea la o anumită oră, în fiecare seară. Această unitate în rugăciune a Părintelui şi a fiilor lui duhovniceşti, îi lega pe toţi în chip tainic cu Hristos şi între ei şi-i ajuta mult în viaţă.

Viziunea unei mănăstiri deschise permanent

într-o seară, în Kallisia, Părintele m-a întrebat: „Ia spune-mi, cînd cineva se îmbolnăveşte, se uită cît e ceasul ca să se ducă la spital?". M-am mirat de această întrebare ciudată şi am răspuns: „De ce să se uite cît e ceasul, Cuvioase? Se va duce la spital imediat, indiferent cît va fi ceasul cînd se va îmbolnăvi". La acestea Părintele spuse: „Chiar dacă e noapte? Sau după miezul nopţii?". „Desigur", i-am răspuns. Atunci a continuat: „Ia spune-mi, nu cumva crezi că omul este mai puţin primejduit cînd se îmbolnăveşte de boli sufleteşti, de păcate?". I-am răspuns: „Este cu mult într-o mai mare primejdie". Iar el a continuat: „Ştii cîţi oameni, din pricina păcatelor lor, sînt în primejdie de a-şi pierde şi viaţa trecătoare şi pe cea veşnică, cîţi deznădăjduiesc şi ajung în pragul sinuciderii? Dacă li s-ar întîmplă, să zicem, pe la două noaptea, să vrea să găsească în acel moment o biserică deschisă pentru a se ruga şi un duhovnic ca să se spovedească, ar putea oare?". Am răspuns: „Sigur că nu", în timp ce curiozitatea mea creştea, neştiind ce vrea să -mi spună Părintele cu acestea. „Aşadar, a continuat el, n-ar fi frumos să fie o mănăstire, în afara Atenei, însă nu prea departe, în a cărei biserică să se facă slujbe şi spovedanii 24 de ore din 24, cu schimburi ale ieromonahilor, ca acelea ale doctorilor de la spitalele de gardă, şi unde să poată să se ducă în orice ceas din zi şi din noapte, oamenii răniţi de păcat?". Atunci am înţeles ce voia să spună. I-am răspuns că ar fi frumos să existe aşa ceva. însă nu există. Părintele a dat trist din cap, apoi a surîs ciudat. Viziunile sale mi s-au părut foarte îndrăzneţe, aproape utopice. început ul împlinirii viziun ii Au trecut ani de atunci. întîlnirile noastre continuau în mod regulat. Ştiam vag faptul că Părintele căuta un teren în afara Atenei. Atunci, într-o zi, aflu de la un fiu duhovnicesc

de-al său că Părintele a cumpărat în cele din urmă un teren lîngă Milesi din Oropos şi s-a instalat acolo, locuind într-o rulotă. Cu prima ocazie l-am vizitat împreună cu un prieten, la noua sa locuinţă. Ne-a primit cu multă bucurie şi ne-a vorbit cu mult drag despre Mănăstirea Schimbării la Faţă a Mîntuitorului, care urma a se ridica. Fiindcă se înnoptase, ne-a condus, prin pădure, la un loc deschis de unde se vedeau strălucind nenumăratele lumini ale Evviei şi ale Oroposului. Atunci, entuziasmat, Părintele şi-a întins amîndouă mîinile spre Atena şi a spus: „Ce frumos că vom ridica aici o mănăstire, unde vor veni oamenii să caute mîngîiere în rugăciunile noastre!'*. în acel moment mi-am amintit cuvîntul Părintelui din acea discuţie avută demult, tot într-o noapte, cu ani în urmă, în Kallisia, unde mi-a prezentat „utopia" sa. Cît de departe vedea Părintele, cu darul său de a prevedea, ce -1 căpăta din rugăciunea sa neîncetată către Hristos, şi cît de orb eram eu cu logica mea cea săracă. Cînd, cu vremea, Părintele s -a mutat treptat din rulotă într-o căsuţă din cărămidă şi apoi din aceasta într-o chilie a clădirii care se ridica încet, dar sigur, am înţeles că, în acea seară în Kallisia, mi-a dezvăluit realităţi viitoare, care sînt prezente pentru Dumnezeu şi Sfinţi. într-o zi, în chilia sa din cărămidă, în clipe de înăl ţare duhovnicească, îmi vorbea cu glas scăzut, despre ma rea sa iubire, Catedrala mănăstirii, care urma să se ridice în viitor: „Va fi o biserică foarte frumoasă. Te-ai dus în atelierul de proiectare să vezi ce planuri frumoase au tăcut inginerii? Să mergi să le vezi! Vom face paraclisuri subterane, ce vor fi luminate cu lumină ascunsă. Acolo vor veni Părinţi aghioriţi, înaintaţi în viaţa duhovnicească pentru a exersa şi a -i invita pe alţii la rugăciunea inimii. Acest lucru va fî foarte important, fiindcă rugăciunea lui Iisus cuprinde toate rugăciunile şi face minuni".

Părintele focaliza în rugăciune toată această străda nie tainică pentru mănăstire. Prin rugăciuni i s -a arătat viitoarea mănăstire, prin rugăciune s-au adunat banii, s-au ridicat clădirile şi s-au pus temeliile bisericii şi toate acestea aveau un singur scop: exersarea, la un nivel cît mai înalt şi mai larg posibil, a rugăciunii inimii. Mănăstirea va funcţiona întru Hristos pentru lume şi lumea pentru mănăstire. Odată mi-a spus: „Ascetismul ortodox nu este doar pentru mănăstiri, ci şi pentru lume. Sînt o mare bine-cuvîntare rugăciunile în Biserică, slujbele lungi şi slăvirea lui Dumnezeu în duhul iubirii. Dacă ai şti cît se chinuie sufletele din pricina patimilor şi cît sînt de uşurate lîngă dragost ea lui Hristos! Pentru mine ar fi mai plăcut să mă retrag la Sfîntul Munte, la schitul pocăinţei mele şi-acolo în pustie să-I dau slavă lui Dumnezeu". Te ajut mai mult cu rugăciunile mele La începutul cunoştinţei noastre, eram neliniştit şi nerăbdător să-1 întîlnesc pe Părintele, să-1 întreb şi să-mi răspundă. Simţeam un gol sufletesc cînd lipsea din Kalli sia şi cînd, fiind acolo, nu primea din pricina slăbiciunii sau dădea doar binecuvîntarea în tăcere. Treptat Părintele m-a eliberat de această nelinişte. într-o zi îmi spuse: „Ştii, simt că te ajut mai mult cu rugăciunile mele". I-am răspuns: „Mă bucur să aud aceasta din gura dumneavoastră, fiindcă şi eu simt acelaşi lucru pentru care vă mulţumesc foarte mult şi vă rog să nu încetaţi a vă ruga pentru mine. Vă mărturisesc că întotdeauna, şi mai ales în clipele de încercare, cer ajutorul lui Hristos pentru rugăciunile voastre şi întotdeauna mă simt întărit". A

In altă zi îmi descoperi: „Ştii ce văd? Că te ajut mai mult prin rugăciunile mele, decît prin cuvintele mele. Te pomenesc mereu în rugăciunile mele. Să te rogi şi tu pentru mine păcătosul". Aceste cuvinte ale sale dădură lovitu ra de graţie nerăbdării mele de a-1 vedea şi a discuta cu el. l-am

spus: „Vă mulţumesc mult, Cuvioase. Acum m-aţi eliberat de un coşmar care mă obosea mai mult fiindcă vă oboseam. Acum nu mă voi mai necăji cînd nu voi putea să vă văd şi să vă aud. îmi ajunge că vă veţi ruga pentru mine şi astfel voi primi de la Hristos cel mai mare ajutor. Cît despre rugăciunea mea pentru dumneavoastră „păcătosul", aşa cum aţi spus, ce trebuie să spun eu despre păcătoşenia mea şi cum să îndrăznesc eu nevrednicul să mă rog pentru dumneavoastră?". Părintele mi-a răspuns surî-zînd: ,,Să te rogi, să te rogi şi pentru mine, căci Dumnezeu ne ascultă mult pe noi păcătoşii care ne-am pocăit*. văluiri în ce mă privea se petreceau după această împreu nă-rugăciune tăcută. Era vădit că în acele clipe sfinte de tăcere îi vorbea direct Dumnezeu, iar Părintele traducea mai apoi cuvin tele lui Dumnezeu în cuvinte omeneşti.

Nu te osteni cînd te rogi Părintele mă sfătuia să-mi înfrunt toate problemele prin rugăciune pînă la rezolvarea lor. îmi spunea: „Să te rogi fară nelinişte, în pace, cu încredere în iubirea şi grija lui Dumnezeu. Nu te osteni cînd te rogi". îmi cerea să mă rog şi ca Dumnezeu să -i dăruiască răbdare în bolile sale, care pe atunci îl făceau să sufere foarte mult.

46

Konstantinos

Yannitsiotis

Sărutarea mîinii cu rugăciune De la o vreme am început să pricep mai intens rolul primordial pe care-1 avea rugăciunea în toată viaţa Părintelui. De atunci, de fiecare dată cînd îl întîlneam, nu vorbeam imediat, ci după „pentru rugăciunile", mă închinam mai întîi la icoana cea mare a Născătoarei de Dumnezeu, pe care o avea în chilia sa, apoi îngenunchiam în faţa lui, îi sărutam mîna şi-mi sprijineam fruntea de ea şi astfel, mă rugam în tăcere. Părintele înţelegea imediat şi se ruga şi el cu vădită mulţumire. Această împreună-rugăciune ţinea un timp nedefinit, pînă ce Părintele începea să-mi vorbească. Am băgat de seamă că cele mai însemnate dezMîngîierea duhovnicească a rugăciunii De fiecare dată cînd Părintele îmi vorbea despre rugăciune înţelegeam că nu vorbea despre un efort superfi cial şi fragmentar, ci profund şi continuu. Odată, vorbind despre problema unei mame pe care o cunoşteam amîndoi şi care îmi ceruse să-1 întreb pe Părintele despre acea problemă, acesta mi-a spus: „Copilul are o problemă interioară şi de aceea se comportă astfel. Copilul e bun, nu vrea să facă ce face, dar este nevoit, este legat de ceva. Nu poate fi îndreptat cu logica, nu-1 poţi convinge cu sfaturi, nici să-1 obligi cu ameninţări. El va face pe dos. Poate să fie şi mai rău, poate să rămînă aşa, dar poate şi să se dezlege de aceasta. Pentru a se dezlega, mama sa trebuie să se sfinţească. Pentru a se elibera, trebuie să aibă lîngă el un om sfînt, cu multă iubire, care să nu-i ţină

Lingă

Părintele

Porfir ie

28

predici şi să nu-1 înspăimînte, ci care să trăiască în sfinţenie, iar copilul, văzîndu-1, va dori să fie asemenea lui. Mai presus de toate, copilul trebuie să aibă lîngă el un om care să se roage mult şi fierbinte, căci rugăciunea face minuni. Mama nu trebuie să se limiteze la mîngîierea sensibilă a copilului ei, ci trebuie să-1 mîngîie duhovniceşte prin rugăciune. Cînd îl mîngîie fară rugăciune, copilul face astfel (îşi întinde mîinile cu violenţă şi-şi respinge mama). Cînd însă, fară a-1 mîngîia, se roagă fierbinte şi într-ascuns pentru copilul ei, atunci el va simţi în sufletul lui o mîngîiere duhovnicească inexplicabilă, ce-1 va atrage spre mama sa. Mama, în rugăciunea sa, trebuie să se topească precum o luminare. Să se roage în tăcere, cu mîinile înălţate spre Hristos şi să-şi îmbrăţişeze copilul în taină. Atunci se va întîmpla ca şi cu Măria, Dimitris şi Iorgos". „Ce s-a-ntîmplat cu Măria, Cuvioase?" l-am întrebat. Iar Părintele mi-a răspuns: „Nu ţi-am spus această întîmplare? Atunci să ţi-o spun".

Povestea Măriei, a l ui Dimitris şi a lui Iorgos Măria şi Dimitris erau fraţi. Dimitris avea un prie ten, pe Iorgos care era medic. Iorgos îl vizita pe Dimitris la el acasă. După o vreme, Măria i-a dezvăluit secretul ei fratelui său. Se îndrăgostise foarte tare de Iorgos şi suferea, inima ei se chinuia şi bătea mai tare, mîinile şi picioarele îi transpirau

46

Konstantinos

Yannitsiotis

de fiecare dată cînd îl vedea. De aceea 1-a rugat pe fratele său să nu-1 mai aducă pe Iorgos în casă, pentru a nu mai suferi degeaba, de vreme ce familia lui Iorgos era bogată şi mai bine situată social şi nu ar fi acceptat-o niciodată ca noră pe săraca şi neînsemnata Măria. De atunci, Dimitris a evitat să -1 cheme pe Iorgos în casa lor, invocînd diverse motive şi -1 întîlnea afară în grădină. Intr-o zi Măria m-a vizitat. Şi-a deschis inima şi mi-a spus necazul său, iar eu am sfatuit-o să se roage fierbinte, mai ales în zori, noaptea înainte de a se lumina de ziuă, înălţîndu-şi mîinile spre Dumnezeu şi rugîndu-L să se facă voia Sa. Măria mi-a urmat sfatul întocmai. Nu a trecut multă vreme şi Iorgos i s-a plîns lui Dimitris că în mod inexplicabil şi-a schimbat atitudinea faţă de el, îl evită şi nu -1 mai invită în casă. Dimitris i-a spus atunci motivul, vorbindu-i despre problema sorei sale. Atunci, Iorgos a izbucnit în lacrimi şi i-a mărturisit că şi el are aceeaşi problemă, că şi el o iubeşte pe Măria şi că, de cîtva timp, în fiecare dimineaţă, în zori de zi, se trezea cu imaginea Măriei înaintea ochilor. Era ceasul la care se ruga Mări a, aşa cum o sfatuisem. Astfel, prin rugăciune fierbinte, s -au descoperit sentimentele ascunse ale acestor doi tineri buni şi, în cele din urmă, s-au căsătorit, deşi la început părinţii lui Iorgos se opuseseră. Prin urmare, copilul are nevoie de o astfel de rugăciune din partea mamei sale, după cum spuneam. Rugăciune fierbinte, neîncetată, stăruitoare, iar Dumnezeu va înfăptui minunea Sa şi-1 va elibera pe copil de ceea ce-1 ţinea legat. Prin sfinţenia mamei sale copilul va găsi dru mul cel bun". Rugăciun ea ne e de folos în toate

Lingă

Părintele

Porfir ie

29

Părintele recomanda rugăciunea pentru înfruntarea tuturor problemelor. Cineva i s-a plîns că suferea de insomnii stăruitoare. Şi Părintele i-a indicat leacul: Rugăciunea. Acela i-a urmat reţeta şi s-a vindecat de insomnii şi-n acelaşi timp a cîştigat ceva mult mai înalt: A învăţat să se roage, pentru toate problemele sale. Odată, cînd ne-am întîlnit mi-a zis: „De ce Dumnezeu ne îndeamnă să ne rugăm neîncetat? Nu cumva vrea să stăm înaintea Sa „ca proştii"? Nu, Dumnezeu nu vrea aşa ceva. Dumnezeu vrea ca noi să avem folos din rugăciune. Şi ştie că atunci cînd îl slăvim neîncetat, zi şi noapte, prin voinţa noastră liberă, precum îngerii, sufletul nostru găseşte odihna adevărată, căci aici se găseşte adevăratul nostru interes". Să cerem să ne învrednicim de iubirea lui Dumnezeu Odată l-am întrebat: „Ce e mai bine să spun în rugă ciunea mea?". Iar el mi-a răspuns: „Nimic. Dumnezeu ştie mai bine decît tine ce-ţi trebuie. Spune neîncetat rugăciunea lui Iisus". Altă dată, uitînd acest răspuns, i-am pus aceeaşi întrebare. Iar Părintele mi-a zis: „Să-L rogi pe Hristos să te facă vrednic de iubirea Sa". Am înţeles că aceste două răspunsuri laconice conţineau două mesaje nepreţuite. Este suficient să mă rog neîncetat fară a mă nelinişti pentru ce voi spune în rugăciunea mea. Ajunge rugăciunea lui Iisus. Dumnezeu nu trebuie să fie informat despre mine, despre

46

Konstantinos

Yannitsiotis

nevoile mele, de vreme ce le cunoaşte infinit mai bine decît mine şi Se îngrijeşte de împlinirea lor, întrucît mă iubeşte. Nu e nevoie să-L informez pe Dumnezeu, pentru a cere manifestarea iubirii Sale, care este dată, oricum. Eu trebuie să mă îngrijesc de felul în care iubirea mea răspunde iubirii lui Dumnezeu, astfel încît iubirea să fie reciprocă şi să se rezolve astfel toate problemele mele. Nu există problema emiţătorului, ci problema receptorului care, pentru a ajunge să răspundă iubirii lui Dumnezeu, trebuie să urmeze cuvîntul Său: „Mă iubeşte acela care împlineşte poruncile Mele". Odată mi-a spus: „Să te rogi mereu lui Dumnezeu. Tot ce e bun de la Dumnezeu ne vine. Şi dorinţa rugăciu nii şi a iubirii şi a smereniei şi a spovedaniei şi a oricărui lucru bun. De fiecare dată cînd simţi în suflet dorinţa de a te duce la duhovnicul tău să te spovedeşti, este foarte bine". Din cuvintele sale am ajuns la concluzia următoare: Toate lucrurile bune, pentru mine şi pentru ceilalţi, tre buie să le aştept de la Dumnezeu prin rugăciune. Mi-a mai spus: „în rugăciunea ta să-I ceri lui Dumnezeu să se facă voia Sa pentru tine. Acest lucru îţi est e cel mai de folos".

Să faceţi metanii Recomanda în rugăciune îngenuncherile, după putere. Spunea: „Să faceţi cîte metanii puteţi în rugăciune. Chiar dacă asta vă oboseşte. Cînd rugăciunea este însoţită de sacrificiul nesilit, se face mai plăcută şi mai roditoare înaintea lui Dumnezeu".

Lingă

Părintele

Porfir ie

30

Ajută-i prin rugăciunea ta Odată am vrut să ajut nişte oameni, care aveau o problemă gravă, pe care Părintele o remarcase, iar ei o ignorau. Am simţit însă că se putea întîmpla ca ei să nu mă înţeleagă şi să mă răstălmăcească, astfel încît, în final, în loc de folos, să le pricinuiesc o pagubă duhovnicească. I-am spus gîndurile mele Părintelui, iar el mi -a răspuns: „Nu le vorbi despre acest subiect. Sigur te vor răstălmăci, te vor judeca şi vor păcătui. Dar nici să nu fii indiferent în ce-i priveşte. Ajută-i de departe prin rugăciunea ta. Astfel, se va evita şi paguba lor sufletească şi se vor folosi mai mult de rugăciunea ta decît de cuvintele tale". Am urmat îndemnul Părintelui celui plin de discernămînt şi acest lucru m-a odihnit. Rugăciunea în timpul lucrului M-a impresionat deosebit de mult faptul că Părintele îşi dedica tot timpul exclusiv rugăciunii sau lucrului înso ţit de rugăciune. îl vedeam vorbindu-mi, telefonînd, mîn-cînd, bînd apă, aprinzînd focul, lucrînd, şi înţelegeam că, în acelaşi timp, se ruga. Aplica în primul rînd el, ceea ce -i învăţa pe ceilalţi, despre rugăciune. într-o zi mi-a spus: „Undeva există generatorul electric, iar în această cameră există becul. Dacă însă nu apăsam pe întrerupător, vom rămîne în întuneric. Există Hristos şi există şi sufletul nostru. Dacă însă nu apăsam pe întrerupătorul rugăciunii, sufletul nostru nu va vedea lumina

46

Konstantinos

Yannitsiotis

lui Hristos, ci va rămîne în întunericul diavolului". Era limpede că sufletul Părintelui era scăldat în lumi na lui Hristos, zi şi noapte, căci rugăciunea sa ţinea într -o legătură duhovnicească neîntreruptă generatorul şi becul.

PRIMA A N E X Ă A E D I T O R U L U I înv ăţ ă tur i l e P ăr in t el u i P or f ir i e d es pr e r ug ăc i un e a i n im i i

Legat de cele scrise mai sus de autor, cum că Părintele i-a spus „Zi neîncetat rugăciunea!", ceea ce este ade vărat, considerăm util să facem o precizare pentru a se evita o posibilă neînţelegere. Preocuparea sistematică pentru rugăciunea inimii presupune, conform învăţăturii Părintelui Porfirie, în primul rînd un Părinte experimentat care să-1 supravegheze pe cel ce spune rugăciunea şi, în al doilea rînd, suflet cu răţat de egoism, de ţinere de minte a răului, de antipatii, de voinţa proprie, de slavă deşartă şi altele asemenea. Accentua foarte mult necesitatea săvîrşirii sfintelor slujbe, a citirii imnurilor Bisericii noastre. Prin urmare, sfatul său dat scriitorului este valabil pentru noi toţi, însă cu discernămînt, fară anularea slujbelor şi tară ideea că, dacă vom spune de cîteva ori „Doamne, Iisuse Hristoase, milu-ieşte-mă!", am ajuns desăvîrşiţi.

Lingă

Părintele

Porfir ie

31

Ba chiar, pe unii, văzîndu-i Părintele că voiau „să înveţe" a spune rugăciunea din egoism, pentru a se mîndri vădit sau într-ascuns că fac o rugăciune mai înaltă, îi sta tuia să nu se ocupe cu rugăciunea inimii. Şi a dat exemplul unor oameni care fuseseră vătămaţi de faptul că s -au

54

Kon s t an t i n o s

Yannilsiolis

îndeletnicit cu rugăciunea în mod „programat", cu „scop", cu „metodă", în loc să-L roage smeriţi pe Dumnezeu să-i miluiască. Rugăciunea scapă, nu se poate măsura. Nu se lasă observată de către cel ce se roagă, ci se reva rsă precum lacrimile în emoţie, tară o strădanie specială. Şi to tuşi, este nevoie de o anumită străduinţă şi în ce priveşte rugăciunea, însă aceasta nu este violentă şi silită. Trebuie creată atmosfera. Să citim un text duhovnicesc, să ardem tămîie, să spunem psalmi, să aprindem candela, să ne concentrăm, să mulţumim, să slăvim, să rugăm, şi toate acestea, simplu şi fară grabă, „cu inimă smerită" (înţelepciunea lui Solomon 1,1). Căci, gîndurile necugetate (cum că am face o rugăciune mai înaltă) îndepărtează de Dumnezeu, şi cînd Dumnezeu este încercat de cei necugetaţi (care vor să măsoare măsura rugăciunii lor), Acesta îi controlează. Este vădit din cele scrise de autor mai sus, la înce putul acestui capitol, în paragraful cu titlul „învăţătura practi că", că Părintele îl văzuse rugîndu-se cu această rugăciune şi constatase, tară să-i explice în mod deosebit, ca să nu-1 pună pe gînduri, că o putea spune „cu inima smerită" şi de aceea îi recomanda să o spună. Desigur, ar fi spus acelaşi lucru tuturor creştinilor, cu excepţia acelora ce vor „să înveţe" „secretele" rugăciunii şi să vîndă cunoaştere pentru a se mîndri. Pentru unii ca aceştia nici o rugăciune nu este mîntuitoare. Prin urmare, să reţinem, ca pe o concluzie, faptul că toţi putem să ne rugăm cu „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!", în măsura în care nu ne gîndim la această rugăciune în chip deosebit, nu o discutăm, ci o spunem doar pentru Hristos,

Lingă

Părintele

Porfirie

32

„liniştit, smerit, simplu, cu iubire şi cu dulceaţă", fară a o măsura şi fară a neglija rugăciunile consacrate ale Bisericii noastre, pe cîte putem a le spune.

În dr um ăr i l e pe n tru r ug ăc iu n e a le Mo n ah u l u i P ai s i e

Socotim că e bine să adăugăm în acest punct şi un text al fericitului şi foarte cunoscutului şi cunoscătorului -în această problemă - monah Paisie aghioritul, care a adormit de curînd (12.07.1994) în Domnul. Acest text 1 -a scris în jurul anului 1975, ca scrisoare către cineva care îl întrebase despre acest subiect, scrisoare pe care a dat-o deschisă unui vizitator s-o expedieze, cu permisiunea de a o citi şi acela şi de a o copia. Acel vizitator ne-a dat-o şi nouă şi nădăjduim că fericitul Părinte Paisie nu s-ar opune publicării sale, pentru folosul sufletesc al multora şi, spre a se dovedi că Bătrînii plini de experienţă sînt de acord cu faptul că rugăciunea nu poate fi măsurată sau supusă unor scopuri. în textul acesta al Părintelui Paisie nu am fUcut corecturi. Iată-1: în dr um ăr i p e ntr u r u gă c i un e

Aceasta este o modalitate simplă a rugăciunii neîn cetate - dacă vreţi să o folosiţi şi pe aceasta - care îi ajută poate pe oamenii simpli, care nu pot pătrunde sensul ade vărat

54

Kon s t an t i n o s

Yannilsiolis

al Sfinţilor Părinţi trezvitori, şi care oameni pot cădea în rătăcire. Din păcate unii ţintesc nu spre lepădarea omului vechi (metania, smerenia şi asceza ca mijloc al sfinţirii sufletului). Alţii însă îşi simt profund starea de păcătoşe nie, şi simt, în mod firesc, marea nevoie de a fi milostiviţi de Dumnezeu, zicînd de multe ori „Doamne, Iisuse Hris -toase. Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!" cu durere în inimă, în care simt atunci dulceaţa mîngîierii dumnezeieşti a Preadulcelui Iisus. Unii, din păcate (după cum am spus mai sus), pornesc cu o asceză uscată şi aşteaptă plăcerile divine şi lu mini, şi, prin urmare, îşi tot înmulţesc metaniile şi cred că se sfinţesc prin cugetarea lor, ajungînd la această concluzie (a sfinţeniei lor) prin numărarea matematică a unui număr cît mai mare de metanii. Fac scaunele (fireşte) exact pe măsurile potrivite şi toate celelalte, înclinarea capului spre inimă, potrivirea respiraţiei şi tot ce mai scriu Sfinţii trezvitori Kallist şi Grigorie din Filocalie. Iar apoi, trăiesc cu falsa impresie că se află undeva pe aproape de măsura acestor sfinţi. Din momentul în caic s-au încrezut în acest gînd, imediat vine necuratul şi le înfăţişează diver se imagini (prin închipuirile sale) şi mai departe ei urmează profeţiile demoneşti ale rătăcirii. De aceea, singura certitudine este pocăinţa pe care se poate înfăptui orice construcţie duhovnicească. Prin urmare, pocăinţa trebuie să o cerem de la Dumnezeu şi nimic altceva. Nu trebuie să cerem nici lumini, nici minuni, nici profeţii, nici daruri, ci doar pocăinţă. Pocăinţa aduce sme -

Lingă

Părintele

Porfirie

33

renia, iar smerenia va aduce harul lui Dumnezeu, fiindcă harul lui Dumnezeu se duce firesc la cei smeriţi. Prin ur mare, pocăinţa este indispensabilă pentru mîntuirea noas tră şi atunci cînd o vom avea, va veni harul lui Dumnezeu să ne înveţe ce trebuie să facem chiar şi pentru mîntuirea semenilor noştri, dacă este nevoie. în felul arătat mai sus (adică să simţim că avem mare nevoie de mila lui Dumnezeu) vom spune rugăciunea de multe ori cu toată inima noastră şi vom simţi (cum am mai spus) dulceaţa mîngîierii dumnezeieşti a Preadulcelui Iisus în inima^noastră care atunci va ţine în ea strînsă şi mintea noastră precum şi întreaga noastră fiinţă. Doar atunci rugăciunea nu oboseşte, ci odihneşte, cînd i-am pătruns înţelesul. Doar atunci ne rugăm fară a ne forţa, fiind cuprinşi de dăruire, care dăruire ne dă toată vitejia duhovnicească odată cu bătaia inimii. Atunci inima (oricît de împietrită ar fi) se înmoaie şi din ea ţîşnesc la crimi (fară să facă nici un efort pentru a plînge în clipa rugăciunii). Prin urmare, această nevoie de rugăciune o simte precum pruncul cel înfometat care-şi deschide gura şi aleargă la sînul maicii sale, simţind în acelaşi timp o mare siguranţă şi dragostea maternă. Nimeni nu pune la îndoială că vicleanul va încerca să ne războiască prin risipirea minţii. însă, cînd mai îna inte am studiat scrieri ale Părinţilor (Everghetinos sau Patericul), grijile mari sau mici şi risipirile zilei dispar şi astfel, se mută într-o altă atmosferă duhovnicească şi se roagă adunat. Dacă duşmanul te războieşte cu gînduri de hulă (din pricina răutăţii şi a invidiei sale obişnuite), nu te tulbura, ci

54

Kon s t an t i n o s

Yannilsiolis

foloseşte demonul în folosul tău, netulburîndu-te, ci spunîndu-i vrăjmaşului: Ce bine că mi-ai adus astfel de gînduri ca să-mi spun rugăciunea, căci altfel uit a mă ruga neîncetat. Atunci vrăjmaşul va da înapoi, fiindcă el este «

Lingă

Părintele

Porfirie

34

58

Ko ns l a Yannitsiotis

n

t

i

n

os

obişnuit să facă doar rău. Am spus aceasta, fiindcă duşma nul aduce gînduri de hulă celor sensibili (de obicei) pentru a -i face şi mai sensibili, pentru a-i tulbura şi a-i nimici. In mod deosebit pe unii care se luptă veghind peste puterile lor, care se află slăbiţi din pricina mîndriei şi care nu pot să alunge aceste cugete de hulă ale vrăjmaşului, îi face să creadă că aceste gînduri hulitoare sînt ale lor şi, prin urmare, suferă rară motiv, căci cauza nu sînt ei, ci vrăjmaşul. De aceea au nevoie de smerenie şi discernămînt ti nerii care se luptă pentru rugăciune. Ei trebuie ca încă din timpul zilei să-şi pregătească noaptea cu asiduitate, prin studiu şi mineare puţină, care ajută (pe cît posibil să nu fie sărată, pentru a se evita băutul apei, fiindcă aceasta, prin umflarea pe care o produce, e o piedică în calea rugăciu nii) omul să se roage mai bine. Este bine ca cina, oricît de uşoară ar fi, să fie luată înainte de ora patru (a Europei). Apoi să urmeze studiu, citirea cărţilor Sfinţilor Părinţi sau altceva, iar după masă să treacă trei ore. înainte e bine să se facă metanii mici şi mari la mijlocul fiecărui şir de metanii, pentru „a se dezgheţa uleiurile maşinii 4 ' şi, după ce se va fi ostenit într-o oarecare măsură, să se aşeze să spună rugăciunea, după ce pune înaintea sa mila şi marile faceri de bine ale lui Dumnezeu pe care i le-a făcut. Atunci mintea se adună singură în inimă (aşa cum am spus) şi cere mila lui Dumnezeu din toată inima sa, din tot sufletul său şi din toată mintea sa, fară a face nici un efort.

Lîngă

Părintele

Porfirie

59

Sînt foarte ajutătoare ceasurile de după apusul soa relui (după ce va citi înainte de apus cărţi ale Sfinţilor Pă rinţi), mai precis trei ceasuri, precum şi cele de după mie zul nopţii pînă la răsărit. Pentru tineri e bine să se culce la o oră după apusul soarelui, cu mai puţină rugăciune, şi să se scoale după miezul nopţii, evitînd astfel şi somnul smintitor al dimin eţii. Desigur, este nevoie de dreapta judecată şi de supra vegherea unui îndrumător duhovnicesc, care este absolut necesar". Sfîrşitul anexei

IUBIRE Şl VIOLENŢĂ M-a preocupat întotdeauna problema spinoasă a relaţiei dintre iubire şi violenţă. Pe de o parte, iubirea, aşa cum o trăiau şi o propovăduiau Hristos şi toţi ucenicii Săi credincioşi, iar pe de altă parte, violenţa, sub toate forme le sale, între cetăţeni sau între state.

Tîlharul care s -a făcut călugăr şi i -a biruit pe tîlhari cu viol enţa L-am întrebat pe Părintele care este părerea sa des pre acest subiect. Iar el mi-a răspuns: „Lucrurile sînt încurcate". Şi a continuat spunîndu-mi o parabolă: „Era odată pe un

munte o mănăstire în care călugării vieţuiau în pace. într -o zi însă au năvălit tîlharii, au intrat plini de furie în biserica mănăstirii, iar căpetenia lor a cerut să-1

Lingă 60

Kon s l an Yannitsiotis

li

no

Părintele

Porfirie

61

s

vadă pe stareţ. Un bătrîn i-a dat de veste, iar el, care deja se afla în Altar, a rugat pe căpetenia tîlharilor să aştepte puţin, pînă ce-şi va termina treaba. A îngenunciat înaintea Sfintei Mese şi a prins a se ruga fierbinte lui Hristos, ce -rîndu-I să-i mîntuiască din acea primejdie. In acest timp, căpetenia tîlharilor privea picturile de pe pereţii bisericii. Furios cum era, i-a atras atenţia icoana Judecăţii de apoi şi mai ales a balaurului celui cumplit, care scotea flăcări pe gură şi -i înghiţea pe cei osîndiţi. In clipa aceea stareţul a ieşit din Altar, iar căpetenia, îndată ce 1-a zărit i-a zis tăios: „îmi vei da imediat tot tezaurul mănăstirii, căci altfel, vă spintecăm pe toţi. Mai întîi însă, vreau să-mi explici ce înfăţişează această pictură*'. Stareţul, care continua a se ruga în taină, i-a explicat că, de o parte, este Hristos care-i ia cu El în Rai pe cei drepţi, iar de cealaltă parte diavo-lul-balaur, care-i înghite pe păcătoşi în cuptorul iadului. „Cine sînt aceşti păcătoşi?", a mai întrebat căpetenia tîlharilor. Stareţul i-a răspuns: „Sînt cei ce fură, ucid, înjură, necinstesc, toţi cei ce fac răul". „Adică şi eu voi merge tot în iad?", întrebă acela neliniştit. „După cum se vede, îi zise stareţul, într -acolo te îndrepţi". „Şi nu pot scăpa nicicum de iad?", a întrebat acela. „Ba da", i-a răspuns stareţul, „în ce fel?". „Să te pocăieşti pentru păcatele tale, să te spovedeşti, să te împărtăşeşti şi să te lupţi să nu mai faci răul şi să faci binele". „Unde pot face acestea?". „Aici, în mănăstire". Atunci căpetenia tîlharilor s-a întors deodată spre tîlharii ce-1 însoţeau şi le-a zis: „Eu o să ră-mîn aici". Au plecat dar tîlharii, iar căpetenia lor s -a spovedit stareţului care 1-a făcut călugăr ucenic şi i-a dat canon să nu facă nimic tară a întreba pe un călugăr bătrîn, lîngă care să tacă ascultare.

într-o zi 1-a trimis împreună cu alt călugăr să taie lemne pe munte şi să le aducă la mănăstire, pentru iarnă. Au pornit cu un animal, au ajuns la munte, au tăiat şi au încărcat lemnele, însă n-au apucat să pornească şi deodată le-a ieşit înainte nişte tîlhari care le-au luat animalul cu lemnele şi i-au şi bătut. Călugărul ce fusese căpetenie de tîlhari s -a mîniat, însă, mai înainte de a face ceva, 1-a întrebat pe celălalt călugăr: „Ce zic cărţile să facem acum?**, iar însoţitorul său i-a răspuns: „Nimic. Legea lui Hristos zice că, dacă cineva te pălmuieşte, să-i întorci şi celălalt obraz". Plecară, aşadar, hoţii cu prada, şi plecară şi călugării bătuţi şi cu mîinile goale. Cînd i-a văzut, s-a întristat stareţul, însă n-a spus nimic. După cîteva zile, i-a trimis din nou la munte după lemne, însă cu alt animal şi s-a întîmplat acelaşi lucru. Stareţul căzu pe gînduri, căci nu ştia ce să facă. însă, fiindcă era foarte frig, cu greu găsi un al treilea animal şi-i trimise iar la munte. în clipa cînd se pregăteau să se întoarcă cu animalul încărcat, apar iar aceiaşi tîlhari, le iau animalul şi încep iar a-i bate. Mînia călugărului ce fusese căpetenie de tîlhari creştea într -una, însă-1 întrebă din nou pe celălalt călugăr: „Zi repede, ce spun Sfintele Scripturi să facem". Iar acela -i răspunse iar: „Nimic, Legea lui Hristos spune că trebuie să-i răbdăm şi să-i iubim pe duşmanii noştri". Călugărul ce fusese căpetenie de tîlhari nu fu mulţumit şi-i zise: „Ia gîndeşte-te bine, nu mai există în Sfintele Scripturi, texte care să spună şi altceva?". Iar călugărul îi răspunse: „Păi, există Vechiul Testament, cu Legea lui Moise". „Şi ce zice această lege?". „Zice: Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte". „Asta e o lege bună", strigă tîlharul călugărit şi, dîndu-i un pumn unui tîlhar îl întinde pe jos.

Lingă

Ceilalţi tîlhari l-au privit uimiţi. Atunci şi-a desfăcut rasa şi şi-a arătat pieptul cel puternic. „Ştiţi voi cine sînt eu?" le spuse tîlharilor înfricoşaţi. „Sînt cutare vestită căpetenie de tîlhari, care m-am făcut călugăr. Dacă nu vreţi să vă fac praf pe toţi, lăsaţi acest animal încărcat şi să faceţi ce -oţi face să ne aduceţi înapoi şi celelalte două animale furate". Tîlharii au făcut întocmai cum le-a poruncit. îndată ce-i văzu, stareţul s-a închinat uimit şi a dat slavă lui Dumnezeu. Atunci, tîlharul cel călugărit îi zise: „Nu-L slăvi pe Hristos, sfinte stareţe, ci mai bine slăveşte-1 pe Moise. Căci cu Legea lui Moise am adus înapoi toate cele furate, fiindcă, de-am fi mers încă după Legea lui Hristos, iar ne-am fi întors bătuţi şi fară nimic.

Monahul cel simplu care i -a învins pe tîlhari prin rugăciune M-a impresionat această povestire pe care mi -a spus-o Părintele cu mare dar de povestitor şi tocmai în cercam să o interpretez, cînd începu să-mi spună o a doua întîmplare: „Era o mănăstire unde toţi călugării îmbătrî -niseră şi muriseră, în afara unuia care mai trăia acolo ca un pustnic. Acest călugăr era cu totul neştiutor de carte, însă avea credinţă puternică şi curată. In timp ce ţinea slujbele şi ascultările, credea că Hristos şi sfinţii sînt vii şi -1 însoţesc şi de-aceea le vorbea mereu, aşa cum ar vorbi cineva cu nişte oameni vii. Intr-o zi, cînd ieşi din mănăstire, dădură năvală tîlharii, apucară ce găsiră, încărcară prada pe animale şi plecară. Cînd se-ntoarse Părintele şi găsi mănăstirea goală, se tulbură. Alergă îndată în biserica ce era închinată Sfîntului Nicolae, se opri înaintea Sfîn-tului ocrotitor al mănăstirii şi

Părintele

Porfirie

61

începu să protesteze: „Sfinte Nicolae, ce s-a-ntîmplat cît am lipsit? Au venit oameni răi de-au prădat mănăstirea şi tu i-ai privit tară să le spui o vorbă? Ce ai făcut ca să-i opreşti pe tîlhari? Văd că n-ai făcut nimic. Aşadar nu meriţi acest loc pe care-1 ai, de vreme ce nu ai ocrotit mănăstirea. O să te scot de-acolo". Şi-ndată ia icoana Sfîntului din biserică, o scoate în afara mănăstirii, o prinde pe-o stîncă şi-apoi, întorcîndu-se la mănăstire încuie uşa după el. Nu trecu un ceas că deodată aude bătăi puternice în poartă. Deschide şi, ce vede? Tîlharii se întorseseră cu animalele pe care încărcaseră prada şi -i spuseră: „Noi am prădat mănăstirea însă, deşi cînd am plecat animalele noastre mergeau normal, la un moment dat s -au oprit şi n-au mai pornit. Le-am bătut, le-am tras, însă au rămas neclintite. Cînd însă le-am întors înapoi, au luat-o la fugă. Ne-am zis că, după cîte se pare, Dumnezeu vrea s -aducem prada înapoi şi, iată că am adus-o". Călugărul luă lucrurile şi, după ce plecară tâlharii, îi mulţumi lui Dumnezeu. Atunci îşi aminti de icoana Sfîntului, se duse la stînca pe care o agăţase, i se închină şi spuse: „Acum te primesc, Sfinte Nicolae. Eşti ocrotitorul mănăstirii". A luat triumfător icoana Sfîntului şi a pus-o la locul ei". Imbinînd în gînd aceste două povestiri, am tras con cluzia că Părintele a vrut să-mi spună că folosirea iubirii şi a non-violenţei în relaţiile cu duşmanii, presupune sfin ţenie, aşa cum aveau stareţul din prima istorioară şi călu gărul cel simplu din a doua, în vreme ce, pentru căpetenia de tîlhari ce devenise călugăr, care nu ajunsese încă la sfinţenie, folosirea Legii lui Moise, era un rău necesar.

39

Knnstantinos

Y an n i I s i o I i s

Să ne apărăm de cîini cu rugăciune sau cu pietre? într-o seară de vară, mă întorceam pe jos, împreună cu doi prieteni, după un festin duhovnicesc alături de Pă rintele în Kallisia. Eram influenţaţi de cuvintele Părintelui şi de cîte citeam în Vieţile Sfinţilor, care ajungeau la o asemenea înălţime a sfinţeniei, încît nu-i mai atacau animalele sălbatice ci, dimpotrivă, îi ascultau şi li se supuneau. Le povestisem cele două istorioare cu Stareţul şi cu călugărul cei simplu, care au îmblînzit prin rugăciune şi credinţă neclintită nişte tîlhari, adevărate fiare cu chip omenesc. Pe cînd mergeam s -a auzit deodată în pădure, în liniştea nopţii, lătratul gros al unui cîine ciobănesc de pe coasta alăturată. încetul cu încetul, lătratul devenea tot mai puternic, semn că ciobănescul se apropia. Atunci mi-a venit o idee strălucită. Le-am propus prietenilor mei să-1 întîmpinăm cu rugăciune, căci părea cam agresiv. Fură de acord. Spuneam împreună rugăciunea lui lisus şi înaintam, însă cîinele ciobănesc, se tot apropia de noi ameninţător. La un moment dat ne-am dat seama că se apropiase atît de mult că eram în primejdi e să ne muşte. Ne-am privit unul pe altul şi, din instinct, ne-am aplecat toţi, am luat nişte pietre şi le-am aruncat după el. Cîinele, descurajat de libertatea agresiunii pe care i-o oferisem, fu surprins de atacul nostru, se opri din mers şi ne urmă lătrînd, de la oarecare distanţă, pînă ce a plecat şi ne-a lăsat în pace. Atunci le-am spus prietenilor mei: „Se pare că noi nu semănăm nici cu Stareţul, nici cu acel călugăr simplu, ci mai degrabă cu călugărul ce fusese căpetenie de tîlhari şi care

Lingă

Părintele

Porfirie

65

fusese nevoit să recurgă la Legea lui Moise. Foarte probabil, Părintele Porfirie, cu rugăciunea sa tainică, ne-a ajutat de departe să pricepem necesitatea discernămîntu -lui, astfel încît să întreprindem acţiuni pe măsura nivelului nostru duhovnicesc. întîmpinarea cîinelui ciobănesc cu rugăciune se afla peste posibilităţile noastre, care erau foarte mici, din pricina delăsării noastre sufleteşti. Şi cine ştie în ce ispite ale închipuirii şi ale mîndriei am fi căzut, dacă ne -ar fi fost ascultată rugăciunea. Şi cît de mare era pericolul de a crede că era binecuvîntat să-I cerem lui Dumnezeu să facă acelea pentru a căror împlinire deţineam mijlocul corespunzător.

DARUL CLARVIZIUNII Şl AL PREZICERII Părintele, încă din timpul copilăriei, s-a dăruit lui Dumnezeu, cu iubire şi bucurie, ca o ,jertfă vie", iar Dumnezeu, i-a dat devreme daruri minunate.

Ce vede clarvăzăt orul Unul dintre acestea este darul clarviziunii şi al pre zicerii prin care putea străpunge îngustele limite ale timpului şi spaţiului, aşa cum sînt înţelese de natura omenească. Simţurile sale duhovniceşti s-au ascuţit, spărgînd limitatele

40

Knnstantinos

Y an n i I s i o I i s

simţuri omeneşti. Avea puterea să vadă cele nevăzute şi să audă cele neauzite în chip firesc. Vedea, în persoane şi lucruri, cauzele mai profunde ale evenimentelor, încît le putea interpreta corect, fară să fie distras de aparenţe, care de obicei amăgesc. Depăşise împărţirea naturală a timpului în trecut, prezent şi viitor, precum şi împărţirea spaţiului în aici şi acolo. Trăia, după dar, unirea timpului într-un prezent veşnic şi a spaţiului într-un aici infinit. Astfel, pentru Părintele nu era de mirare că vedea sufletul omenesc, pînă în adîncurile sale întunecate, precum şi evenimentele care s-au întîmplat, se întîmplă şi se vor întîmplă, într -un prezent continuu, nu doar aici, ci peste tot. Pentru noi, ceilalţi, toate acestea erau minuni, inexplicabile raţional, fiindcă noi nu ne aflam la nivelul duhovnicesc al Părintelui şi nu-1 înţelegeam, în timp ce el ne înţelegea. Părintele, prin Harul lui Dumnezeu, care încununa iubitoarea sa dăruire de sine către Acela, trăia de pe acum în veacul viitor, în vreme ce noi trăim în veacul prezent. Prezicere şi tăcere pînă într -un timp Prima oară cînd i-am înţeles darul a fost la prima întîlnire avută cu el, cînd am cunoscut că Părintele îmi cunoştea deja prezentul şi trecutul. îmi cunoştea şi viitorul, care mie îmi era necunoscut şi pe care, din motive păsto reşti, nu mi 1-a dezvăluit. Evoluţia acţiunilor sale cu privire la viitorul meu, mi s-a părut oarecum ciudată, fiindcă, deşi iniţial viza o direcţie concretă, pe care am acceptat-o bucuros, mai tîrziu, sub influenţa covîrşitoare a unor evenimente mai recente, a

Lingă

Părintele

Porfirie

65

schimbat cursul şi a mers în direcţie opusă, pe care, în final, am acceptat-o cu bucurie. Cu toate acestea m-am mirat de ce, deşi pornisem către o ţintă, am ajuns altundeva. Nu cumva din cauză că Părintele nu cunoştea schimbarea ce urma să aibă loc? Zece ani după prima noastră întîlnire mi -a desluşit această nelămurire, spunîndu-mi într-o zi: „Ştii, am văzut acest final din prima clipă cînd te-am văzut, însă atunci nu trebuia să ţi-1 dezvălui, căci nu erai pregătit sufleteşte să-1 primeşti. Ţi-1 spun acum, cînd Dumnezeu ţi 1-a pregătit prin întîmplările ce a îngăduit să se întîmple între timp". Aceştia sînt răposaţi? Odată alcătuisem o listă a rudelor mele vii şi răpo sate şi, cînd am ajuns la Părintele, l-am rugat să se roage pentru odihnirea sufletelor celor adormiţi. Am început să -i citesc numele, iar el îşi făcea cruce şi se ruga. Deodată s-a oprit din rugăciune şi m-a întrebat: „Aceştia pe care i-ai spus acum sînt răposaţi?". Ce se întîmplase? în elanul ce mă cuprinsese, terminasem de citit numele celor morţi, trecînd la cele ale celor vii, însă fară să-i spun. Dar Părintele „a văzut" imediat cu ochii săi duhovniceşti şi a început să spună rugăciunea pentru cei vii. Numele de alint din copilărie Altă dată cînd l-am vizitat eram necăjit iar Părintele, încercînd să mă mîngîie, mi s-a adresat cu numele de alint pe care-1 folosea mama, cînd eram mic. Era vorba de un

41

Knnstantinos

Y an n i I s i o I i s

diminutiv absolut neobişnuit, pe care aproape îl uitasem. Părintele însă se întorsese cîteva decenii înapoi în trecut şi o „auzise" pe răposata mamă, vorbindu-mi cu drag. îţi va telefona O doamnă pe care o cunoşteam, al cărei copil era foarte grav bolnav m-a rugat să o duc la Părintele. Trecură de atunci cîteva luni de tăcere din partea acelei doamne. L -am întrebat pe Părintele dacă trebuia ca, în interesul copilului său, să îi telefonez eu.. Părintele a reacţionat puternic: „Nu da nici un telefon. Nu e corect. Corect este ca ea să vrea să vină. însă nu te nelinişti, îţi va telefona în curînd". După trei zile mi -a telefonat. A fost surprinsă, cînd am spus că aşteptam să -mi telefoneze zilele acestea. Cînd i-am povestit discuţia mea cu Părintele, uimirea ei a crescut. L-am vizitat împreună şi, din ziua aceea, doamna respectivă a devenit o vizitatoare fidelă a Părintelui.

Răspunsul la rugăciune Aceeaşi doamnă avea într-o zi mare nevoie să-1 vadă pe Părintele şi mi-a cerut să mergem la el. Am ajuns dimineaţa foarte devreme la mănăstire, ca să prindem un loc mai bun la rînd. Lume multă aştepta în faţa chiliei Părintelui, care lipsea cu treburi la Oropos. Am aşteptat pînă la amiază şi în final am apucat drumul de întoarcere, fară să fi reuşit să -1 vedem. Pe cînd mergeam pe drum, îndrep-tîndu-ne spre Atena, pentru a ajunge la staţia de autobuz, i-am spus doamnei necăjite c-ar fi bine să ne rugăm lui Dumnezeu ca să-1 vedem pe Părintele. A

Lingă

Părintele

Porfirie

65

considerat-o ca pe o ironie, fiindcă, chiar dacă s-ar fi întors în acea clipă Părintele, noi nu l-am fi văzut pe drumul pe care mergeam. Cu toate acestea, se ruga, fiindcă îi spusesem că Părintele prinde cu radarul său duhovnicesc rugăciunile îndurerate şi poate să apară acolo unde nu te-ai aştepta. La un moment dat, vedem deodată înaintea noastră, venind dinspre Atena, în mare viteză, o maşină. Abia ce -am putut să-1 disting în ea pe Părintele şi am strigat vesel: Iată -1 pe Părintele Porfirie. Doamna nu 1-a văzut, însă a fost impresionată de apariţia sa neaşteptată. I-am propus să ne întoarcem la mănăstire. Şovăia, fiindcă raţiunea îi spunea că, chiar dacă ar fi început de acum să primească în chilia sa, vizitatorii ce se adunaseră erau atît de mulţi, încît noi nu l -am fi văzut nici la miezul nopţii, fiindcă ne pierdusem rîndul. I-am spus să ne înteţim rugăciunea şi Dumnezeu, pe lîngă o minune, o va face şi pe-a doua. Astfel am apucat drumul de întoarcere spre mănăstire. îndată ce-am ajuns la marginea dealului, am văzut o maşină oprită în drum şi, mai încolo, într-o ţarină, l-am văzut pe Părintele culegînd roşii. Doamna s-a apropiat timid de el şi acolo au vorbit în pace, acea discuţie liniştind-o întru-totul. L-am văzut puţin şi eu. Apoi s-a urcat în maşină şi s-a dus la mănăstire, unde îl aştepta mulţimea. Veselă, doamna nu putea explica raţional toate cele întîmplate. Avea impresia că visa. Un sfat confirmat prin clarviziune Un prieten apropiat, care nu venise niciodată la mine acasă, a hotărît în cele din urmă să mă viziteze. A venit, am

42

Knnstantinos

Y an n i I s i o I i s

discutat în linişte subiectele de interes comun şi m-a ajutat la cîteva treburi casnice. După cîteva zile, l -am în-tîlnit pe Părintele şi, în timp ce discutam problema mea personală şi el îmi dădea soluţia, pe care o consideram aproape nerealizabilă, îmi zise deodată: „Te-a vizitat cu-

Lingă

Părintele

Porfirie

65

43

Konstanlinos

Yannitsiotis

Lîngă

Părintele

tare prieten al tău şi te-a ajutat, nu-i aşa?". Uimit, l-am întrebat: „A venit prietenul meu şi v-a spus?". Părintele îmi răspunse foarte firesc: „Nu, nu a venit". Uimirea mea s -a transformat în admiraţie tăcută. Nu i -am mai pus întrebarea: Dacă nu a venit prietenul, atunci de unde ştiţi? Deja începusem să înţeleg, lîngă el, că „atunci cînd vrea Dumnezeu, este înfrîntă ordinea firească". Surprinzătoarea „viziune" privind vizita acelui prie ten, constituia o primă dovadă referitoare la faptul că so luţia propusă era realizabilă. în acest chip m-a asigurat că, aşa cum a văzut vizita prietenului meu, vedea şi realizarea soluţiei pe care mi-o propusese. Te-am văzut, te vedeam, te văd... Intr-un an mi-am petrecut Pastele la o mănăstire. Mai tîrziu, Părintele îmi spunea foarte simplu: „Te -am văzut de Paşti la mănăstire şi chiar că erai mulţumit acolo". Tot astfel i-a spus şi unei studente, care se dusese la ţară: „Te -am văzut la mare vara, citindu-ţi cărţile despre Sfinţii Părinţi". în timpul uneia dintre vizitele mele la chilia de că rămizi a Părintelui, el a considerat că trebuie să mă reţină să discutăm mai mult timp. La un moment dat s-a oprit şi mi-a spus: „Te-am ţinut mult. Acum femeile de-afară care aşteaptă s-au supărat pe tine şi te judecă, spunînd că îţi pasă doar de tine şi nu-ţi pasă de cei ce aşteaptă afară. Mă judecă şi pe mine, spunînd că fac discriminări".

71

Porfirie

îndată ce am ieşit am văzut doar chipuri încruntate. O cunoscută de-a mea, ce aştepta şi ea, mi-a spus ce ziceau celelalte femei despre mine şi despre Părintele, şi erau exact cuvintele pe care le spusese Părintele mai înainte. Fără să dau de înţeles că ştiam din două surse ce ziceau, le -am explicat că am întîrziat să ies, fiindcă Părintele a avut un motiv să mă reţină, lucru ce s-ar fi putut întîmpla cu fiecare din ele. Atunci s-au liniştit.

Crucea din faţa mănăstirii într-o zi 1-a vizitat stareţul unei mănăstiri ce se afla la o distanţă de 500 de kilometri. Părintele, fară să fi mers niciodată acolo, i-a descris-o cu exactitate, ba chiar „a văzut" în faţa ei o cruce mare şi, în spate, o peşteră ascunsă. Toate acestea mi le-a spus stareţul pe care îl cunoşteam. S-a întîmplat să vizitez mai tîrziu mănăstirea aceea şi am văzut cu ochii mei trupeşti, cele ce Părintele le văzuse cu ochii săi duhovniceşti. Cînd l-am întîlnit pe Părintele şi i-am povestit vizita mea la acea mănăstire s-a bucurat mult şi m-a întrebat: „Te-ai dus, măi, acolo? Ai văzut mănăstirea şi crucea cea mare din faţa sa? Ai văzut şi peştera?".

Piaţa satul ui Unui student la Teologie, i-a descris piaţa din satul său în care nu fusese niciodată, precum şi un platan mare din

44

Konstanlinos

Yannitsiotis

Lîngă

Părintele

mijlocul pieţei. Ba chiar 1-a văzut pe acel student care, ca elev de gimnaziu stătea adesea sub acel platan şi -şi făcea lecţiile. Studentul m-a asigurat că descrierea era „fotografică". O cateheză nepotrivită Intr-o zi mă duceam la Părintele cu maşina unui prieten, care o luase cu el şi pe logodnica sa. Pe drum i -am vorbit despre viaţa creştinească, de care nu se interesa în mod deosebit. Am făcut aceasta ca s-o ajut să poată înţelege mai bine mentalitatea Părintelui pe care urma să-1 vadă pentru întîia dată. Cînd am ajuns, am intrat primul în chilia sa. Printre altele, i-am spus, cu o oarecare mulţumire de sine, şi despre cateheza făcută pe drum. Părintele s-a supărat foarte tare şi mi-a spus: „Măi, să nu mai faci asemenea lucruri. Acum logodnica lui este înspăimîntată şi-i spune: Haide să mergem, căci mi-e frică să-1 văd pe Părintele, ca nu cumva să mă pună să fac toate acele lucruri despre care mi -a vorbit prietenul tău pe drum". După mine, a intrat în chilie l ogodnica prietenului meu, care mi-a mărturisit ce zisese ea, cît timp mă aflam înăuntru. Erau tocmai cuvintele Părintelui. Cînd însă tînăra ieşi din chilie, strălucea de bucurie. Părintele nu făcuse greşeli ca mine prin zelul meu exagerat. M-a analizat, m-a disecat, m -a făcut bucăţi Mulţi dintre tinerii ce îl cunoşteau se exprimau în limbajul lor modern, cînd vorbeau despre darul Părintelui. Un

71

Porfirie

tînăr, ieşind din chilia Părintelui, le-a spus prietenilor săi: M-a analizat, m-a disecat, m-a făcut bucăţi. Un altul, ce se ocupa cu psihologia a spus: Am păţit ce n-am mai păţit în viaţa mea. Mi-a descoperit toate tainele conştientului şi subconştientului meu. Un al treilea, fizician şi matematician, destul de sceptic, a zis: Fără îndoială, este un caz. Eu te ştiu mai bine Odată, stînd de vorbă cu el, i-am spus deodată: „Cuvioase, îngăduiţi-mi să vă destăinuiesc şinele meu cel mai profund". Iar Părintele mi-a răspuns, surîzînd: „Ce lucru mai profund vrei să-mi arăţi, măi, de vreme ce eu te ştiu mai bine decît te ştii tu însuţi?". Am înţeles cît de multă dreptate avea şi am preferat mai degrabă să mă las descoperit de Părintele, decît să mă dezvălui eu pe mine însumi. Descoperirea ascunzătorii Cînd Părintele era bolnav dar putea merge puţin, pleca, în măsura în care timpul i-o îngăduia, şi se ascundea cîteva ore în pădure, unde se odihnea. Acolo îl vizitau puţini şi, doar cu binecuvîntare. Am ajuns la mănăstire într-o zi de vară, în care Părintele se afla în ascunzătoarea sa. Am întrebat-o pe Stareţă, dacă aveam binecuvîntarea să-1 văd imediat pentru puţin şi i-am explicat motivul. Ea mi-a dat binecuvîntarea şi mi-a descris cărarea pe care trebuie s-o apuc. Am intrat în pădure dar, după o jumătate de oră am constatat că rătăcisem drumul.

45

Konstanlinos

Yannitsiotis

Lîngă

Părintele

Mă aflam în fundul unui mic luminiş, lac de transpiraţie, sub soarele arzător, printre tufe pline de spini, fară a găsi vreo posibilitate de ieşire. In acea clipă am simţit nevoia să mă rog, şoptind: Doamne, Iisuse Hristoase, pentru rugăciunile Pă rintelui Porfirie, miluieşte-mă. Abia mi-am ridicat capul şi-ndată am zărit pe costiş*a din faţă o pînză albă ce fluturi atîrnată de creanga unui copac. Atunci mi -am zis: Cu siguranţă Părintele se află acolo. Şi I-am mulţumit lui Hristos pentru ajutorul Său grabnic. Sensibila antenă duhovnicească a Părintelui „prinsese" rugăciunea mea din acel moment şi a îndeplinit-o. Rătăcisem drumul, în schimb găsisem o ţintă. Fără să pierd copacul din ochi, am căutat şi am găsit un loc prin care se putea trece foarte greu şi, păşind cu atenţie, a m trecut cu bine. Era ceva foarte frumos, şi ca realitate, şi ca simbolism. Impasului meu Părintele îi oferise o ieşire. Apropiindu-mă, am auzit vorbe şi am fost surprins. Am mai înaintat puţin şi l-am zărit pe Părintele stînd pe o bucată de lemn, sub un brad, în care se afla atîrnată o bluză albă. Lîngă el stătea un necunoscut şi-i vorbea. M-am îndepărtat şi am aşteptat. Cînd a plecat A

vizitatorul, m-am apropiat şi am bătut metanie. îndată ce m-a văzut, Părintele s-a bucurat spunîndu-mi: „Ei, bată-te să te bată, cum de m-ai descoperit tocmai aici?". I-am povestit păţania mea şi Părintele a surîs mulţumit, în timp ce un vînticel răcoros adia dinspre Golful Evviei, fâcînd arşiţa suportabilă. Am vorbit o vreme despre problema mea urgentă şi am luat atît de multă binecuvîntare că şi acum îmi amintesc acea întîlnire de taină dintre mine şi Părintele, acolo în

71

Porfirie

pădure, unde domnea liniştea însoţită doar de concertul greierilor. Operaţia ce nu a mai avut loc Fiind bolnav, m-am dus la un medic care mi-a recomandat să fac o operaţie peste un an, cînd urma să mă consulte din nou. într-o zi m-am dus la Părintele şi i-am spus destul de neliniştit care era situaţia mea. După ce m-a ascultat mi-a spus: „Deci, asta era? Şi eu care mă întrebam de atîtea zile, oare ce te chinuie". Părintele „prinsese", încă o dată, care era problema mea personală. Apoi mă întrebă: „Ai mai avut vreo operaţie în acel loc?". I-am spus că nu. Atunci mi-a zis: „De ce să te operezi? Ştii că uneori, lucrurile astea merg spre mai rău, dacă te atingi de ele. Eu zic să nu umbli acolo, ci să accepţi ce ai ca pe un bold al cărnii". Am hotărît să ascult sfatul Părintelui. După un an, m-am dus la doctor la control, după cum promisesem. După control mi-a spus: Situaţia nu s-a înrăutăţit, ci a rămas staţionară. Eu zic să mai amînăm operaţia cît putem mai mult. Mai vino la anul să te văd. în acel moment m-am gîndit că doctorul, într-un chip tainic, s-a conformat sfatului Părintelui. Nu i-am spus însă nimic despre aceasta şi-am plecat hotărît să nu mai vin pe la el. De aceea, după ce a trecut un an, nu m-am mai dus la el pentru un nou control. Din întîmplare, doctorul fu acela care mă întîlni, la o întrunire religioasă şi, cu acea ocazie, mă anunţă că, totuşi nu mă voi opera, fiindcă recent s -a descoperit în America un medicament, care va apărea în curînd şi în Grecia, cu care se vindeca definitiv şi boala mea. Mi -am

46

Konstanlinos

Yannitsiotis

Lîngă

Părintele

amintit de Părintele şi i-am mulţumit în gînd. Nu puteam să-1 vizitez, căci deja se mutase la ceruri. încurcăt urile ce duc la o întîlnire într-o după-amiază mă aflam în Kallisia, împreună cu un prieten doctor, stabilit în străinătate, şi cu doi stu denţi. Motivul pentru care prietenul meu făcuse o călă torie de la mare distanţă era dorinţa fierbinte de a primi

Porfirie

71

76

Konslani inos

Yannitsiolis

sfaturi de la Părintele, privitor la problemele sale urgente. Părintele însă lipsea. Ne-a părut rău tuturor, dar mai ales prietenului meu doctor. L-am consolat într-un fel, prin povestiri despre Părintele, pe care i le-au spus cîţiva dintre fiii săi duhovniceşti pe care i-am întîlnit în curtea mănăstirii. Cînd începu să se lase întunericul şi ne pierdusem orice speranţă ca Părintele să sosească, am apucat -o întristaţi pe drumul de întoarcere. Eu îi călăuzeam, căci cunoş team mai bine zona. Tot vorbind şi din pricina întunericului adînc al acelei nopţi înnourate, nu ne-am dat seama că rătăcisem drumul în pădure. Cînd am înţeles, m-am oprit şi le-am propus să ne întoarcem, pînă vom ieşi în drum. Şi le-am spus că, pentru a nu ne rătăci cu totul prin pădure, era bine să spunem rugăciunea inimii şi să cerem mijlocirile Părintelui. Am mers astfel cam o jumătate de oră şi, cînd am ajuns la o răscruce, am recunoscut drumul bun. In acea clipă însă, ne -au orbit farurile unei maşini ce se îndrepta spre mănăstire. Maşina se opri şi uimiţi, l-am văzut pe Părintele ieşind din ea şi chemîndu-ne la el. întîlnirea noastră era aproape incredibilă. Dacă n-am fi rătăcit drumul, am fi ajuns la staţia de autobuz şi-am fi plecat, înainte să apară Părintele. Iar dacă, pierzînd drumul, l-am fi regăsit cu o clipă întîrziere, maşina cu Părintele ar fi trecut de răscruce şi nu-l-am.fi întîlnit. Intîlnirea noastră a fost sincronizată la secundă. Nici rachete spaţiale de-am fi fost, nu am fi ajuns la întîlnire cu atîta precizie. Există situaţii impresionante, în care se vede limpede înţeleaptă şi iubitoarea de oameni Pronie a lui Dumnezeu. Acea întîlnire nu a fost întîmplătoare, de vreme

L î n gâ

P.â r i n i e l e

P o r/i r i e

77

ce, dacă ar exista soartă, n-ar exista Dumnezeu. Nu s-a petrecut ca rezultat incredibil al teoriei relativităţii, de vreme ce ştiam că în spatele ei se afla rugăciunea Părintelui, care a văzut cîtă nevoie avea prietenul meu să -1 întîlnească. într-adevăr, lăsîndu-i la o parte pe ceilalţi, Părintele s-a îndreptat spre prietenul meu, pe care 1-a luat cu el în maşină, căci afară era frig, în timp ce şoferul, o faţă bisericească, a ieşit din maşină, lăsîndu-i singuri, să vorbeas-că-n linişte. întorcîndu-se spre mine, Părintele îmi zise: „între timp tu să vorbeşti cu episcopul". M-am apropiat de el şi atunci am văzut în întuneric că era un episcop, profesor la Universitate, la Facultatea de Teologie. I-am vorbit despre descoperirea tîrzie a stareţilor noştri contemporani şi despre nepreţuitul ajutor pe care-1 dau poporului lui Dumnezeu. El a fost de acord şi a continuat discuţia. Cînd Părintele a t erminat discuţia cu prietenul meu, acela a ieşit din maşină foarte entuziasmat. Părintele i-a spus care erau cele mai importante probleme ale sale, luîndu-i-o înainte şi i-a oferit soluţii care l-au liniştit. Apoi episcopul s-a suit în maşină, le-am sărutat mîinile amîndurora iar ei şi-au continuat drumul spre mănăstire. Episcopul-profesor universitar mergea să discute cu Părintele puţin ştiutor de carte, însă învăţat de Dumnezeu.

Binecuvîntate, nu te teme, căci sosesc! într-o după amiază de iarnă, un grup de vizitatori vorbea cu Părintele în Kallisia. Timpul trecu repede şi -ncepu

76

Konslani inos

Yannitsiolis

să se-nnopteze. în acea clipă, cineva din grup îşi aduse aminte că trebuie să fie în Atena la o anumită ora.

L î n gâ

P.â r i n i e l e

P o r/i r i e

77

78 Yannilsiolis

Konslani

inos

S-a ridicat şi a plecat în grabă. Cînd a ajuns la pădurice şi a apucat-o pe cărarea unde copacii aproape îşi unesc vîrfurile, facînd astfel întunericul şi mai nepătruns, şi -a dat seama că nu are lanternă. Nu avea timp să se-ntoarcă şi s-o ia, aşa că a hotărît să-şi continue drumul orbecăind. La mănăstire, pe cînd discuţia curgea liniştit, deodată Părintele se ridică şi -o ia spre pădure, zicînd: „Ei, binecu-vîntate. nu te teme, că vin". Cînd a ajuns cu lanterna la cărarea cea întunecoasă 1 -a găsit pe vizitatorul său tremu-rînd de frică, prins in nişte tufişuri de netrecut. Atunci Părintele 1-a luat de mînă şi-ncet 1-a scos la liman. De acolo şi-a continuat drumul tară probleme. „Radarul" duhovnicesc al Părintelui receptase agonia vizitatorului care rătăcise drumul în pădurea întunecată. într-adevăr, de cîte ori mulţi dintre noi rătăcisem drumul, în pădurea întunecoasă a păcatelor noastre, iar Părintele „receptînd" în taină agonia noastră, s-a grăbit cu rugăciunea sa, să ne scoată din impas? Te vei căsători cu greu într-o după-amiază de vară, ajunsesem împreună cu doi prieteni, în Kallisia. Dumnezeu ne-a ajutat, căci l-am găsit pe Părintele singur şi bine dispus. A discutat cu fiecare separat şi la sfirşit cu toţi laolaltă. El stătea aşezat pe pietre şi noi în jurul său. Prietenii mei aveau probleme cu căsătoria. U nuia i-a spus: „Tu te vei căsători cu greu". Altuia: „Tu te vei căsători, doar dacă îţi schimbi anturajul*'. După puţin timp, primul dintre prieteni s-a dus la o întîlnire pentru căsătorie,

Lîngă Porfir ie

Părintele

7')

s-au plăcut reciproc şi repede s-a făcut şi logodna. Prietenul meu fu surprins de răsunătorul eşec al prezicerii Părintelui, şi chiar eu am fost puţin tulburat. însă, fiindcă îl cunoşteam mai bine pe Părintele, eram profund neliniştit mai puţin pentru Părintele şi mai mult pentru evoluţia logodnei prietenului meu. Nu mi-am exteriorizat însă neliniştea, ca să nu -i fac rău. în mai puţin de-o lună a ieşit la iveală o problemă gravă ce fusese ascunsă, cu totul neaşteptată, fiindcă a apărut o piedică duhovnicească şi logodna s-a rupt repede. în cele din urmă, prietenul meu s-a căsătorit cu alta. dar mult mai tîrziu şi după dificultăţi neobişnuite. Al do ilea prieten a amînat să se despartă de anturajul său. Cînd însă a facut-o, s-a căsătorit în scurt timp. Prin urmare, ambele preziceri ale Părintelui s-au adeverit cuvînt cu cuvînt. Lacrimi pentru ceva ce se va întîmpla Un student întîmpina mari probleme sufleteşti, din pricina unei infirmităţi pe care o avea la o mînă şi care se datora exploziei unei grenade pe care o găsise cînd era mic copil. Privind-o, aceasta explodase, iar explozia îi afectase şi vederea. Auzise despre Părintele şi a vrut să -1 vadă. O doamnă, cunoştinţă de-a Părintelui se oferise să-1 ducă cu maşina. Pe drum, pentru a-1 încuraja îi spunea că Dumnezeu i-a dăruit opt copii, opt mii de probleme ale acestor a şi opt milioane de soluţii pentru aceste probleme. Cînd au ajuns în Kallisia, Părintele 1-a primit pe tînărul infirm cu deosebită afecţiune, 1-a ţinut mult timp la el în chilie şi 1-a consolat.

so

A' O II s I

a

II l

i ii o s

Y an

II i

I v i Loi nI giă s

Părintele

Cînd însă 1-a condus, la plecare, Părintelui îi şiroiau lacrimile pe obraz. Mulţi dintre vizitatori fură surprinşi de cele văzute. Peste puţin timp însă, tînărul a început să -şi piardă vederea, pînă cînd a orbit de tot. II vizitam la casa nevăzătorilor şi m-a impresionat marea sa iubire pentru Părintele şi vădita întărire a credinţei sale în Hristos, în comparaţie cu perioada de dinainte. Părintele a prevăzut crucea acelui tînăr şi i-a întărit credinţa.

Zelosul, fumătoarea şi Părintele A

Intr-o dimineaţă ajunsesem cu o cunoştinţă de-a mea în curtea Părintelui. într-un loc îl zăresc pe un cunoscut de-al meu, destul de zelos şi creştin sever. M-am apropiat de el, s-a bucurat că m-a văzut deodată înaintea sa şi am vorbit diverse despre Părintele. La un moment dat îmi zice: Vin la Părintele unii oameni absolut tară nici o legătură cu cele cucernice şi-1 obosesc degeaba. Ia priveşte acolo, la doamna aceea care fumează tară ruşine. Mă mir cum de o primeşte Părintele. Eu mi-am muşcat limba. Doamna era împreună cu mine, iar cunoscutul meu nu ştia acest lucru. Am preferat să tac, pentru a nu-1 pune într-o situaţie delicată. Insă Părintele nu a tăcut. Cînd a venit rîndul cunoscutului meu şi a intrat înaintea mea în chilia Părintelui, primele cuvinte pe care le-a auzit din gura lui au fost următoarele: „Să ştii că eu nu sînt aşa de sever ca tine". Iar doamna care venise cu mine, ieşind din chilia Părintelui, mi-a spus, recapitulînd sfaturile sale, ce-i spusese: „Lupta pentru sfinţirea ta trebuie să înceapă prin a te lăsa de fumat". Aşadar, Părintele găsise leacul potrivit pentru amîndoi - pentru cel ce judeca şi pentru cea judecată.

Por fir ie

SI

Vizita tinerilor hippy într-o zi Părintele mi-a spus: „Odată m-a vizitat un hippy. Era îmbrăcat cu nişte haine bălţate şi ciudate, purta amulete şi podoabe şi dorea să mă vadă. Maicile s -au neliniştit şi-au venit să mă întrebe dacă să-1 lase să intre şi le-am zis să-1 lase. îndată ce s-a aşezat în faţa mea i-am văzut sufletul. Avea un suflet bun, însă rănit şi, de aceea, răzvrătit. I-am vorbit cu iubire şi fu mişcat. Cuvioase, îmi zice, pînă acum nimeni nu mi-a vorbit astfel. Ei, îi zic, Dumnezeu mi -a descoperit numele tău şi faptul că ai călătorit pînă în India, unde ai cunoscut nişte guru pe care i-ai urmat. A fost şi mai uimit. I-am spus şi alte lucruri despre el şi-apoi a plecat mulţumit. Săptămîna următoare, iată-1 că vine din nou împreună cu un grup de hippy. Intrară toţi împreună în chilia mea şi se aşezară în jurul meu. împreună cu ei era şi o fată. I-am îndrăgit pe toţi foarte mult. Erau suflete bune, însă rănite. Nu le-am vorbit despre Hristos, fiindcă am văzut că nu sînt încă pregătiţi să audă. Le-am vorbit pe limba lor, despre lucruri care îi interesau. Cînd am terminat şi s -au ridicat să plece, mi-au spus: Cuvioase, vrem să ne îngădui să -ţi sărutăm picioarele. Eu m-am ruşinat însă, ce să fac, le-am îngăduit. Apoi, mi-au dat în dar o pătură. O să chem pe cineva să o aducă s-o vezi. Este foarte frumoasă. După o vreme m-a vizitat fata, singură. 0 chema Măria. Am văzut că Măria era mai avansată decît prietenii ei, în cele duhovniceşti şi de aceea i-am vorbit despre Hristos. Ea a primit cuvintele mele, a venit şi în alte rînduri şi a apucat-o pe drumul cel bun. Odată, Măria le-a spus prietenilor săi:

82

Kons nos

lan

l1

Yann its iot i.s

„Măi, amanţilor, nu mi-aş fi închipuit niciodată că-L voi cunoaşte pe Hristos, într-un grup de hippy". Această întîmplare m-a impresionat foarte mult. Darul clarviziunii şi al păstoririi pe care-1 avea Părintele au conlucrat în a-i atrage, cu iubirea cea adevărată, pe aceşti copii rătăciţi, însă demni de iubire, pe care, poate, unii pietişti i-ar fi privit cu dispreţ. Aceşti copii i -au cerut Părintelui ceva ce m-a făcut să-mi fie ruşine de mine însumi: să-i sărute picioarele. Şi asta de la prima lor vizită. Iar eu, de-atîţia ani tot veneam la el şi niciodată n-am avut atîta smerenie încît să-i cer un asemenea lucru. Aceşti copii însă, precum femeia cea păcătoasă, care a uns picioarele lui Hristos cu mir şi I le-a şters cu părul ei, au sărutat picioarele Părintelui şi i-au dăruit şi o pătură. Părintele se bucura de cadoul primit ca un copil, desigur nu pentru valoarea sa materială, ci pentru ceea ce simboliza din punct de vedere duhovnicesc. Am admirat drumurile incredibile pe care le urmează Harul dumnezeiesc atunci cînd voieşte a salva sufletele. Din acea zi i-am sărutat şi eu picioarele Părintelui, pe cînd era întins în pat, tară însă a-i cere voie. „Nu că uta". „Te va găsi el" O cunoscută de-a mea primise, în urma unor examene, o bursă în Anglia, unde trebuia să urmeze cursuri postuniversitare, legate de copiii neadaptabili şi cu diver se probleme. Cunoştinţa mea credea că această activitate i se

Lingă Porfir ie

Părintele

Hi

potrivea, fiindcă era o tînără fată ce iubea mult copiii. \ i "nsiderat totuşi indispensabil ca, înainte de a pleca din < - n ia, să ia binecuvîntare de la Părintele. L -am vizitat aşadar împreună. Ea a intrat prima în chilia sa. Cînd a ieşit, era foarte gînditoare. Mi-a spus că Părintele, îndată ce a auzit de plecarea în Anglia şi de acei copii cu probleme, i-a spus: „Nu ţi se potriveşte o asemenea activitate, fiindcă eşti foarte sensibilă şi nu vei rezista. Dacă vrei. du -te. însă eu îţi spun că, acum un an, o doctoriţă sensibilă ca tine, m-a întrebat dacă trebuia să meargă pentru a-şi continua studiile asupra psihopaţilor, în America, şi am siatuit-o să nu se ducă. Nu m-a ascultat şi s-a dus. iar acum este internată într-o clinică de psihiatrie". Atunci tînăra 1-a întrebat pe Părintele: „Dacă nu mă duc în Anglia şi rămîn aici ca să iau un post de profesoară, ce să fac după aceea? Mă aflu într-o dilemă. Să-mi întemeiez o familie sau să mă duc într-o mănăstire". Părintele i-a răspuns: „Nu ţi se potriveşte mănăstirea, aşa că vei întemeia o familie". Dar ea i-a spus: „însă eu, Cuvioase, nu caut să-mi găsesc un soţ". Părintele i-a răspuns: „Nu trebuie să cauţi, te va găsi el, şi încă în curînd". După ce mi-a povestit discuţia avută cu Părintele, tînăra m-a întrebat ce cred eu că ar trebui să facă. I-am răspuns că era liberă şi responsabilă faţă de ceea ce va face şi că, din experienţa mea şi a altora, am constatat că, cine urmează sfaturile Părintelui are de cîştigat. în vreme ce, acela care nu le ia în seamă, este păgubit. In final, după multe ezitări, tînăra a hotărît sâ-1 asculte pe Părintele. Peste cîteva

so

A' O II s I

a

II l

i ii o s

Y an

II i

I v i Loi nI giă s

Părintele

luni, un profesor a remarcat-o în sala de aşteptare pentru spovedanie, căci aveau acelaşi duhovnic. Profesorul a vrut să afle mai multe despre ea şi, în cele din urmă, a cerut-o în căsătorie. Acum lucrează amîndoi la Gimnaziu, au doi copii şi o familie creştină. Adesea pomenesc cu recunoştinţă numele Părintelui, pe care l-au întîlnit în mai multe rînduri şi de la care au primit sfaturi preţioase pentru viaţa lor d e familie. Furtuna ce n-a mai izbucnit într-o după-amiază de toamnă mă aflam împreună cu un prieten doctor la începutul drumului ce duce spre Kallisia. Cerul se acoperise de nori negri ce arătau că, din clipă în clipă, stătea să izbucnească o furtună, iar noi uitaserăm să mai luăm umbrelele. Ne-am făcut probleme, dacă trebuia să pornim spre Părintele sau să ne întoarcem în Atena. In cele din urmă am hotărît să ne asumăm riscul credinţei. Aveam mare nevoie să-1 vedem pe Părintele şi credeam că Dumnezeu, pentru rugăciunile Părintelui Por-fîrie, va face ceva pentru a ne apăra de ploaia ce urma să cadă. Am pornit aşadar, cu elan. îmi amintesc că, mer -gînd, cîntam psalmi şi povesteam diferite întîmplări din Pateric. Tot timpul drumului, ce a durat cam o oră, a bătut un vînt nebun ce aducea din cînd în cînd picuri mari de ploaie, lovindu -ne feţele. Astfel am ajuns la chilia Părintelui, fară să ne udăm. După ce am aşteptat cîteva ore, l-am văzut şi ne-am liniştit sufleteşte. La întoarcere norii se risipiseră. Mîncarea apărută pe neaşt eptate

Por fir ie

SI

într-o Duminică, împreună cu acelaşi prieten, am pornit în zori către Biserica Sfîntului Nicolae din Kallisia, litlde slujea Părintele Porfirie. Am mers pe jos pînă acolo i \ Iztnd că era multă lume în biserică şi în afara ei, ne-am ' i i" n i , , i uitasem un lucru toarte important şi anume să luăm cu noi mîncare. Mănăstirea nu avea posibilitatea să ofere mîncare, iar de jur împrejur, regiunea era pustie. Prietenul meu mi-a spus atunci că vom înţelege foarte bine ce înseamnă postul forţat. I-am răspuns că Părintele se va îngriji şi de noi, cu rugăciunea sa, precum Hristos în deşert cu „cele cinci pîini şi cei doi peşti". Prietenul m-a privit şi a surîs oarecum ironic. Cînd, abia după-amiază, am reuşit să-1 vedem pe Părintele şi am apucat-o înapoi, foamea ne chinuia destul de tare. Nu mîncasem din ziua trecută şi mai aveam două -trei ore pînă să ajungem la casele noastre. Cînd am trecut de mica pădurice şi am ieşit la loc deschis am auzit o voce cunoscută strigîndu-ne. Era un alt prieten, doctor, care abia sosise împreună cu familia sa, ca să-1 vadă pe Părintele, şi tocmai în acea clipă deschisese portbagajul maşinii care conţinea tot felul de mîncăruri. Ne-a chemat, aşadar, să mîncăm împreună şi, bineînţeles, că n-am aşteptat să ne îmbie a doua oară. îmi amintesc că. înainte de prima înghiţitură, am considerat că eram dator să-mi exprim în taină recunoştinţa faţă de Părintele. Apoi i-am aruncat o privire prietenului cu care pornisem la drum. El a înţeles sensul privirii mele şi şi-a plecat capul, mîncînd cu poftă. Familia celuilalt prieten 1-a văzut pe Părintele destul de repede, fiindcă foarte multă lume plecase deja. Cînd s-au întors, ne-am suit cu toţii în maşină şi ne-am întors în Atena. Astfel, prin rugăciunea tainică a Părintelui, am scăpat şi de foame şi de mersul pe jos. Maşina ce nu s-a prăbuşit 1

Un prieten de-al meu, fiu duhovnicesc al Părintelui mi-a povestit următoarele: ,,Imi conduceam maşina avîn-du-1 alături pe Părintele. Străbăteam o zonă muntoasă, plină de stînci, pe un drum în serpentine. Deodată, mi -am dat seama că maşina nu mai mergea pe toate patru roţile. Am aruncat o privire spre stînga şi m-au trecut fiorii. Am văzut adîncul unei prăpăstii. Dacă nu amîndouă, în orice caz una dintre roţi, nu mai atingea asfaltul. Atunci am strigat: „Cuvioase, ne prăpădim". Atunci el, liniştit, mi -a atins mina. spunînd o rugăciune şi maşina a revenit nor mal pe drum.

o singură roşie. După masă şi-au văzut de drum şi, la un moment dat. Părintele i-a cerut să oprească. Au ieşit afară şi s-au aşezat pe o stîncă la marginea mării. Atunci Părintele i -a zis: „A sosit clipa să mi te spovedeşti, mărturisindu -mi toate păcatele vieţii tale. însă mai bine, nu mi le spune tu, căci ţi le spun eu". Şi atunci a auzit din gura Părintelui toat e păcatele pe care voia să i le spună, toate cîte le uitase şi, mai ales, pe acelea pe care nici nu le bănuia că ar fi pă cate. Părintele i-a făcut curăţenie generală în suflet. Ofiţerul îşi termină povestirea spunîndu-mi: „Acea spovedanie e de neuitat". 1

O călătorie în necunoscut cu final

Culoarea cea mai potrivită

fericit Un ofiţer de aviaţie mi-a povestit că într-o zi îl ducea cu maşina sa pe Părintele, care avea o treabă de rezolvat. Mai întîi a trebuit să viziteze o mănăstire, care nu ştiau exact unde se află. Cînd au ajuns la un punct al drumului naţional Atena-Corint, Părintele i-a spus s-o ia la dreapta şi, călăuzit de el, au ajuns cu bine la mănăstire. Cînd terminară treaba acolo, au pornit-o către un notar din Corint. întrebat dacă ştie adresa exactă a notariatului. Părintele a răspuns că nu ştie. Au intrat aşadar în Corint, iar şoferul maşinii avansa îndrumat de sfaturile Părintelui, care-i spunea „acum fa la dreapta, acum ta la stînga". La un moment dat îi spuse şoferului: „Mi se pare că aici tre-buie Să te opreşti". A ieşit din maşină şi, ducîndu-se la cel I I Ipropiat bloc, a găsit notarul pe care-1 căuta. Şi-a terminat Părintele treburile şi acolo şi s-au întors. La Istm s-au oprit să mănînce. Ofiţerul ce conducea maşina a comandat o porţie obişnuită, iar Părintele

Părintele i-a arătat directoarei unui atelier de croitorie, care îl vizita regulat, ce culoare trebuia să aleagă pentru prezentarea pe care trebuia să o realizeze. Ea, deşi îl întrebase despre culoare, cînd Părintele i-a răspuns, a şovăit în a-1 asculta şi părea că preferă o altă culoare. Atunci Părintele i-a spus: „Da nu vezi că această culoare strigă singură? Singură strigă să fie aleasă". în cele din urmă directoarea a ales sfatul Părintelui şi a avut mare succes. Mirîndu-se de cunoştinţele lui specializate, după expoziţie s-a dus şi i-a mulţumit. Părintele s-a bucurat şi a adăugat: „Mă bucur, însă, prin munca pe care o faci, ai hrănit nu puţină slavă deşartă a Nota editorului: Povestirea acestui ofiţer relatată chiar de el şi toate cele întîmplate sînt cuprinse în a doua ediţie a cărţii Părintele Porft-rie. Mărturii şi experienţe, p. 127 sq. pe care am editat-o. 1

multor femei".

so

A' O II s I

a

II l

i ii o s

Y an

II i

I v i Loi nI giă s

Părintele

Piatra va ieşi si ngură

Por fir ie

SI

Fiindcă, îndată ce-aţi plecat, v-am botezat copilul cu aer şi i-am pus numele pe care mi l-aţi spus".

Am vizitat la Spitalul Central al Aviaţiei un prieten ofiţer, fiu duhovnicesc de-al Părintelui. Suferea de piatră la rinichi, avea dureri mari şi medicii se pregăteau să-1 opereze. Părintele, căruia îi telefonase, îl liniştea spunîn -du-i: „Văd că piatra, deşi mare, va ieşi singură. Vei evita operaţia". In ajunul operaţiei piatra s-a spart în două. Cele două bucăţi ale pietrei au ieşit mult mai tîrziu, cu multe lichide şi medicamente. Unei femei ce suferea şi ea de piatră la rinichi şi avea adesea dureri, Părintele îi spunea de fiecare dată: „Ai răbdare, piatra va ieşi singură". Insă ultima dată cînd a avut dureri, i-a spus: „De data asta nu mai scapi de operaţie". Şi într-adevăr, medicii au fost nevoiţi să o opereze.

Cineva care fusese plecat în străinătate la studii postuniversitare, urma să se întoarcă în Grecia la sfîrşitul lui decembrie a acelui an. La o discuţie pe care au avut -o prietenii aceluia cu Părintele, în luna septembrie a acelui an, a venit vorba despre cel ce lipsea. La un moment dat. Părintele, foarte firesc, a spus: „El s-a întors acum". Prietenii s-au mirat de ciudăţenia Părintelui, ştiind că era programat să se întoarcă în decembrie. Din curiozitate au întrebat şi au aflat că, într-adevăr, se întorsese mai devreme decît se prevedea.

Botezul pruncului cu aer

A treia cascadă

O tînără pereche foarte necăjită 1-a vizitat într-o zi pe Părintele, cerîndu-i să se roage pentru vindecarea pruncului lor bolnav, ce se afla la spital. Părintele s -a rugat şi, cînd se pregăteau de plecare i-a chemat înapoi să-i întrebe ce nume voiau să-i dea copilului lor, iar aceia i-au spus. Părintele le-a zis să se ducă înapoi la spital. Cînd au ajuns, copilul lor murise. Copleşiţi, după un timp, s-au dus la Părintele să-şi spună durerea şi să se plîngă de faptul că, deşi copilul lor se sfîrşise, Părintele le dădea speranţe. Părintele le-a răspuns: „Am ştiut că pruncul vostru se sfîrşea, însă în acel moment nu trebuia să v-o spun. Dar ştiţi de ce v-am chemat înapoi şi v-am întrebat de numele copilului?

O pereche de tineri prieteni de-ai Părintelui, îi povesteau ce plăcut au petrecut în excursia pe care o făcuseră în străinătate. La un moment dat soţia a început să povestească ce frumoase erau cele două cascade pe care le vizitaseră. Atunci Părintele le-a spus că cea de-a treia cascadă era mult mai frumoasă. Soţul s-a mirat şi i-a spus că nu există o a treia cascadă. Atunci soţia i-a spus soţului său că Părintele are dreptate, fiindcă, aflîndu-se acolo, la un moment dat, cînd se îndepărtase de lîngă soţul ei, a vă-

El s-a întors acum

90

Konstanlinos Yannilsiotis

Lingă

Părintele

Por

Jir

ie 9

1

zut o a treia cascadă, mult mai frumoasă, însă a uitat să -i spună.

Cablurile de înaltă t ensiune O doamnă, cunoştinţă de-a Părintelui voia să-şi cumpere o casă spaţioasă ce i se oferea la un preţ foarte avantajos. Cînd 1-a întîlnit pe Părintele, i-a cerut binecu-vîntarea pentru cumpărătura ce avea s-o facă. Părintele însă i-a spus că deasupra casei se află nişte cabluri electrice de înaltă tensiune şi i-a spus că nu este de acord cu cumpărarea casei deoarece, după cum zicea, acele cabluri le-ar fi creat mari probleme de sănătate. După cîteva zile doamna respectivă a cerut sfatul unui om de ştiinţă specializat în acest domeniu, care i-a spus exact ce-i spusese şi Părintele. 2

zadar". Am rămas uimit pentru a nu ştiu cîta oară. Chiar acesta era adevărul, aşa cum mi-a spus. Mi-am înţeles greşeala şi i-am mulţumit. Mi-a dat sfaturi în plus privind felul în care trebuie să înving ispitele cu mai mult succes. Era vădit că Părintele funcţiona ca un televizor ce pri n de a imagini nu doar fizice, ci şi duhovniceşti.

Răspunsul unui gî nd Mă gîndeam să-i cer Părintelui binecuvîntarea pentru a da numărul său de telefon unor oameni ce mi -1 ceruseră, îndată ce am intrat în chilia sa, primul lucru pe care 1-a făcut a fost să tragă pătura sub care se vedea telefonul. Părintele mi-a răspuns astfel, încă înainte de a-1 întreba. Adesea Părintele răspundea simbolic şi ascuns. îmi pare rău că nu am fost pregătit sufleteşte să înţeleg multe dintre răspunsurile sale de acest fel.

Ieri ţi-am văzut gî ndul Un prieten mi-a telefonat ca să mă anunţe că Părintele voia să vorbească cu mine, fiindcă „văzuse în gîndul meu" ceva ce-1 neliniştise. L-am vizitat de-ndată şi mi-a spus: „Ieri am văzut că gîndul tău se preocupa foarte mult de acea problemă, la care am spus să nu te mai gîndeşti deloc, fiindcă te vatămă sufleteşte. De aceea am fost neliniştit şi i-am spus prietenului tău să te anunţe, ca să-ţi spun să fii atent. Scoate-ţi această problemă din minte şi nu te mai chinui în

Nota editorului: Mărturia acestei doamne este cuprinsă în toate ediţiile cărţii lui Kl. Ioannidis Părintele Porftrie, Mărturii şi experienţe, p. 169-170, pe care am editat-o. :

Măsurătoarea de la distantă Mă aflam în chilia Părintelui împreună cu familia unor prieteni de-ai mei, ce voia să închirieze o casă într-un cartier din Atena. Părintele, deşi nu trecuse niciodată pe acolo „a văzut" locul unde se afla casa şi i-a sfătuit să nu o închirieze, fiindcă se afla la o distanţă de nici 100 de metri de gazele de eşapament ale drumului central. Ei i-au replicat spunîndu-i că acea casă se află la o distanţă de peste 200 de metri de

drumul central. Iar Părintele le-a răspuns: „Nu măsuraţi lungimea drumului periferic, ca să

92

Konstant Yannitsiotis

in

os

aflaţi distanţa la care se află casa faţă de drumul central. Socotiţi o linie dreaptă de la drumul central pînă la casa aceea, fiindcă gazele de eşapament nu fac un cerc pe dru mul periferic, ci vin de-a dreptul spre casă. Şi nu e doar poluarea acestui drum, ci şi a celorlalte mai mici. Căci pe lîngă casă trece un drum aşa, şi un altul aşa". Spunînd aceasta le şi arăta prin gesturi cum treceau drumurile, des-criindu-le cu exactitate casa şi drumurile, ca şi cum s-ar fi aflat acolo şi ar fi văzut. Cînd te înhaţă satana... Unui prieten de-al meu Părintele i-a dezvăluit multe: „I-a văzut" sufletul, aşa cum vedem faţa unui om şi i -a spus: „Cînd te înhaţă satana şi te apasă, să nu rămîii nemişcat, aşa cum fac unii ce devin melancolici şi cad pe gînduri ore întregi, ca şi cînd i-ar preocupa probleme importante, deşi nu e vorba despre aşa ceva, ci pur şi simplu sînt robiţi de satana. Să fii pregătit să reacţionezi, să te opui, să respingi ase diul satanei, aşa cum un om pe care-1 prind răufăcătorii şi-1 blochează, face o mişcare bruscă şi, dînd din mîini, îi împinge, scapă din strînsoarea lor şi se îndreaptă spre altă direcţie, spre Hristos, Care îl eliberează". Apoi Părintele a tăcut rugîndu-se şi, cînd vizitatorul său s-a ridicat să plece, i-a spus: „Acum ţi-am văzut clar sufletul. Ai greutăţi psihologice care te blochează adesea, însă vine Harul lui Hristos şi te eliberează". Prietenul meu a rămas uimit. Mi -a

Lingă fir ie

Părintele

P or

93

spus că nimeni n-ar fi putut descrie mai bine această latură a sufletului său, aşa cum a facut-o Părintele. Zăvorul desţepenit Odată, cînd l-am vizitat, Părintele mi-a povestit următoarele: „Mă aflam la schitul nostru la Muntele Athos. Acolo, într-o zi, cei ce făceau ascultare, erau foarte nervoşi fiindcă un zăvor se înţepenise la poartă şi nu puteau să -1 deblocheze. încercau, îl loveau, îl trăgeau, se supărau, dar degeaba, zăvorul rămînea acolo înţepenit. Atunci m-am ridicat şi le-am spus să mă lase pe mine. M-am uitat bine la el, am făcut o singură mişcare şi l-am deblocat. Călugării m-au privit cu admiraţie. Atunci le-am zis: Ce mă priviţi âşa, preacuvioşilor? N-am făcut nimic deosebit, doar o singură mişcare, dar am facut-o cu rugăciune şi linişte. Pe cînd voi, aşa cum v-aţi enervat, n-aţi fi deblocat zăvorul nici pînă mîine. Cînd sufletul este tulburat, se întunecă şi mintea şi nu mai vede bine. Doar cînd sufletul este liniştit, se luminează mintea şi vede bine cauza fiecărui lucru". Cît de mult ne-ar putea ajuta această întîmplare în relaţiile noastre zilnice cu oamenii şi cu lucrurile. Cît de mult ne-ar putea ajuta liniştea sufletească ce nu se dobîn-deşte cu îndrumări psihologice şi cu medicamente, ci cu sfinţenie. O rugăciune ce îl linişteşte pe un bolnav de nervi O fiică duhovnicească a Părintelui mi-a spus: Lucram ca asistentă într-un spital de psihiatrie. Acolo aveam de

înfruntat multe greutăţi, pe care le depăşeam prin ru găciune. Intr-o zi am trecut printr-o mare încercare. Un bolnav a suferit o criză, a apucat o bucată de sticlă spartă şi a vrut să mă lovească cu ea. Eu m-am speriat foarte tare şi-ndată am început să mă rog, zicînd: Doamne, Iisuse Hristoase, pentru rugăciunile Părintelui Porfirie, miluieş-te-mă. Printr-o mişcare bruscă am evitat lovitura şi i-am vorbit prieteneşte. Acela încet-încet s-a liniştit, şi-apoi i-am luat sticla din mînă. Cînd l-am vizitat pe Părintele m-a întîmpinat spunîndu-mi: ..Am văzut că ai trecut printr-o mare spaimă cu acel bolnav de nervi, insă Hristos te-a scăpat de lovitura lui".

Despre un duhovni c Cu cîteva luni înainte de a-1 cunoaşte pe Părintele Porfirie, fiindcă mă aflam într-o mare nevoie duhovnicească şi, în acel timp, un prieten îmi vorbise de un Pă rinte aghiorit aflat în trecere, care se zicea că ar fi avut darul clarviziunii , m-am dus să-1 vizitez fără binecuvîn-tarea duhovnicului meu. Acel Părinte însă, în loc să mă liniştească sufleteşte, mai rău m-a tulburat. Cînd i-am povestit acestea duhovnicului meu, mi-a răspuns: „Dacă mi-ai fi spus, nu ţi-aş fi dat binecuvîntarea să te duci la acel om". Cînd s-a împlinit însă vremea şi, trimis de duhovnicul meu, l -am cunoscut pe Părintele Porfirie. care m-a liniştit pe deplin, i-am povestit şi despre întîlnirea mea cu acel Bătrîn aghiorit. Părintele Porfirie îl ştia şi mi-a zis, destul de reţinut: „Acum Dumnezeu 1-a odihnit. Este o chestiune delicată. Nu prea le -a brodit, preacuvio-sul. Unuia i-a spus că va ajunge episcop şi acum vrea să-şi lepede rasa. Dumnezeu îl va ierta".

Din această întîmplare am înţeles mai bine că Dumnezeu nu ne nedreptăţeşte niciodată, ci ne trimite Părintele de care avem nevoie. Cine va fi acela, cum şi cînd, noi nu ştim, însă ştie iubirea Sa atotputernică şi înţeleaptă. în orice caz, de la prima mea întîlnire cu Părintele Porfirie, am simţit că mă înţelege şi mă ajută, indiferent de ce-mi spuneau simţurile. De altminteri, adesea simţurile ne în şeală pe cînd sufletul, arareori. Sufletul curat are „simţurile" lui, „informaţiile" sale întru Hristos. O plimbare de neuit at Odată, cînd m-am întîlnit cu Părintele Porfirie în chilia sa, i-am spus ce mult mă odihneşte sufleteşte faptul că pot vorbi cu el şi că pot citi cărţi ale Sfinţilor Părinţi. Mi -a zis: „Să citeşti cărţi ale Sfinţilor Părinţi, să le iei cu tine şi să ieşi din Atena, să te duci departe de gazele de eşapament, care-ţi vatămă sănătatea. Haide, du-te acum sănătos cu rugăciunea lui Dumnezeu. Nu porni însă imediat spre Atena. Fă o plimbare mai lungă prin pădure ca să iei aer". I-am sărutat mîna şi am plecat. Am luat-o pe o cărare şi m-am afundat în pădure, facînd un ocol mare. Am mers cam o oră, gîndindu-mă şi rugîndu-mă, cînd, la un moment dat, pe cînd mă apropiam de sfîrşitul drumului, îl văd deodată pe Părintele apărînd pe cărarea din faţa mea. Mare îmi fu bucuria că ne-am întîlnit aşa pe neaşteptate. Cum m-a găsit în pădure? Cînd s-a apropiat de mine, mi-a spus surîzînd cu zîmbetul său smerit şi totodată aristocratic: „Văd că ai luat în serios sfatul pe care ţi l -am dat în privinţa aerului curat. Hai acum să ne plimbăm împreună şi să vorbim despre Sfinţii Părinţi". A urmat apoi o plimbare de

neuitat prin pădure, în timpul căreia l -am avut drept însoţitor şi interlocutor pe Părintele care mi-a dezvăluit, pe cît puteam eu pricepe, taine ale înţelepciunii Sfinţilor Părinţi, adaptate epocii noastre.

E timpul să laşi deoparte scrierile despre Sfinţii Părinţi şi să citeşti chiar scrieril e Părinţilor

vechi, ceva demonic. Nu ştiu exact ce este. Poate Dumnezeu îmi va arăta mai tîrziu". După cîteva săptămîni îmi zise iar: „Acel lucru rău pe care l-am văzut poate să dispară, însă doar dacă se sfinţeşte el. Doar prin sfinţenie se poate schimba omul. Oricît de păcătos ar fi şi tot se curăţă de rănile sufletului. Astăzi medicii le numesc psihastenii, dar în realitate, este o influenţă demonică ce se datorează păcatelor". Va avea copii

Fiindcă îmi plăcea să citesc cărţi despre Sfinţii Pă rinţi, le dedicam foarte mult timp, amînînd studiul scrierilor Sfinţilor Părinţi. Părintele a înţeles acest lucru încă înainte de a i-o spune. Odată, pe cînd discutam mi -a zis pe neaşteptate: „A sosit timpul să laşi deoparte scrierile despre Sfinţii Părinţi şi să începi a citi, în mod regulat, scrierile Sfinţilor Părinţi. Să nu crezi însă, că ajunge să citeşti scrierile Sfinţilor Părinţi. Trebuie să ai şi un îndrumător duhovnicesc în această lectură, ca să nu te rătăceşti". Cînd am început să le citesc, văzînd cît de multe cărţi erau, l-am întrebat: „Cuvioase, cînd credeţi că voi reuşi să le citesc?", A

iar el mi-a răspuns: „Incet-încet. Să le studiezi rugîndu-te, să-ţi iei notiţe şi să vii să mi le citeşti, ca să le discutăm împreună. Vezi tu, scrierile Sfinţilor Părinţi sînt foarte odihnitoare, în vreme ce acelea lumeşti, despre care am auzit, cu probleme şi necazuri, mă obosesc". Iţi citesc în suflet Părintele vedea în sufletele oamenilor ceea ce -i dezvăluia Dumnezeu. Despre un cunoscut de -al meu mi-a spus: „Văd în sufletul său, nu foarte limpede, ceva rău. O rană, ceva

Despre un cunoscut de-al meu, care s-a căsătorit fiind mai înaintat în vîrstă cu o femeie mai tînără. Părintele mi-a spus: „Soţia sa este tînără. aşa că va avea copii". De atunci prietenului meu i s-a născut un singur copil şi el era foarte mulţumit. Duhovnicul său însă s-a neliniştit şi 1-a îndemnat să nu se limiteze la un singur copil, ci să facă mai mulţ i, cît încă mai putea. L-am liniştit pe duhovnicul său, spunîndu-i că e exclus să rămînă cu un singur copil. Auzind aceasta m -a întrebat: „De unde ştii?". Iar eu i -am răspuns: „Părintele Porfirie n-a spus că soţia sa va naşte un copil, ci mai mulţi copii, lucru care înseamnă că va avea cel puţin doi". într-adevăr, după trei ani au mai avut un copil. Dumnezeu şi Părintele ştiu dacă vor mai avea şi alţi copii. Problemel e copiilor O femeie ce avea mari probleme cu copiii săi 1 -a întrebat: „Cuvioase, copiii mei aşa s-au născut sau problemele lor se datorează greşelilor noastre?". Părintele i -a răspuns: „Se datorează greşelilor voastre. Ii influenţează însă

şi prietenii lor, care trăiesc în păcat şi-L defăimează pe Hristos".

Poveţ e pentru studi ul subiect elor de examen

Cum a fost convins un vînător necredi ncios

Pe una dintre fiicele sale duhovniceşti a sfatuit -o să citească mult, fiindcă urma, peste cîteva zile, să participe la examenele Panelene. Ea i-a răspuns că era deja prea 11r-ziu şi că nu mai putea să acopere golurile rămase. Părintele i-a spus însă că nu e prea tîrziu şi că va reuşi să citească, de exemplu, capitolele cutare şi cutare. Tînăra însă nu 1-a băgat în seamă, ci s-a dus la examene, bazîndu-se, după cum spunea, pe cunoştinţele sale generale, pe care le avea din liceu. Cu uimire a constatat însă că subiectele date erau tocmai acelea pe care i le spusese Părintele. Ea însă nu i-a crezut, nu le-a citit şi, prin urmare, a căzut la examene.

Doi vînători l-au întîlnit pe Părintele în pădure şi i-au acuzat pe călugări că nu fac nimic pentru ceilalţi. Părintele le-a răspuns că ei se roagă şi Dumnezeu îi ajută să se cunoască pe ei înşişi şi pe ceilalţi, pentr u a-i ajuta în problemele lor. Vînâtorii însă n-au dat crezare vorbelor Părintelui. Atunci Părintele 1-a chemat pe unul dintre ei pe numele său şi i-a spus că s-a întors de curînd din America, unde a suferit o operaţie grea. adăugind o mulţime de amănunte privitor la operaţie. Atunci vînătorul a fost ne voit să recunoască în faţa prietenului său uimit că acela era adevărul. Din acea clipă, cei doi vînători au devenit prietenii Părintelui.

îndrumări pri vind un traseu necunoscut Odată era nevoie de ţiglă pentru mănăstire. Părintele îl trimise pe unul dintre fiii săi duhovniceşti să meargă cu maşina pînă la un magazin de ţiglă din acea regiune, pen tru a face nişte comenzi. Acela însă nu ştia unde se alia magazinul de ţiglă, după cum nici Părintele nu ştia. Cu toate acestea, Părintele i-a descris cu atîtea amănunte traseul, încît în cele din urmă 1-a găsit cu uşurinţă.

Poveţ ele Părintelui îmbunătăţirea unei icoane

pri vind

Una dintre fiicele sale duhovniceşti pictase o icoană pe care acesta i-o comandase. Intr-o zi i-a adus icoana pe care o pictase conform îndrumărilor Părintelui care deja îşi pierduse vederea. Deşi nu mai vedea, Părintele a găsit că lucrarea era bună, însă a sugerat că în unele puncte ar fi putut fi îmbunătăţită. Dumnezeu vede curbat Părintele spunea: „Omul vede aşa (drept), în vreme ce Dumnezeu vede aşa (în linie curbă)". Spunea aceasta, însoţindu-se de gesturile respective,-pentru a demonstra că

cineva poate vedea şi faţa nevăzută a lunii. De bună seamă şi Părintele vedea tot astfel, în linie curbă. Avertisment: Diavolul întinde capcane Cu cîteva luni înainte de a muri, Părintele s-a dus la Sfîntul Munte, în timp ce lucrările de ridicare a bisericii mănăstirii erau în toi. Au apărut însă probleme neaşteptate şi greutăţi, care adesea îi tulburau pe lucrători atît de mult încît, atunci cînd Părintele „a văzut" de la Sfîntul Munte ce se întîmpla, a dat telefon unuia dintre fiii săi duhovni ceşti, care supraveghea lucrările, şi i-a spus: „Fii atent, căci văd că diavolul unelteşte să vă facă probleme pentru a împiedica lucrările". Cînd am ajuns la mănăstire şi am aflat toate acestea, am admirat încă o dată darul clarvă zător al Părintelui, şi m-am întrebat care pot fi problemele create de diavol. Nu am apucat să-mi sfîrşesc gîndul şi deodată am auzit strigăte şi certuri între muncitori. Am întrebat ce se întîmpla şi am aflat că, din neglijenţa unui muncitor, puţin mai lipsea să se distrugă betoniera cea mare. Cel ce supraveghea lucrările a reuşit totuşi să evite catastrofa în ultima clipă. Insă cel mai mare supraveghetor al lucrărilor, urmărea totul de la Sfîntul Munte, gata să intervină cu rugăciunea sa, pentru a împiedica orice tentativă de vătămare venită din partea vicleanului diavol. Demonizatul care îl acuza pe Părint ele Un pelerin neliniştit a ajuns la Kallisia împreună cu rudele sale pentru a-1 vizita pe Părintele. Abia ce a intrat în chilie, Părintele i-a şi văzut demonul din suflet. Atunci a

început a se ruga fierbinte şi-1 tot reţinea pe vizitator, pentru a-i scoate demonul, însă acela n-a vrut să iasă. Rudele sale i-au spus Părintelui că nu merită osteneala să se ocupe atît de mult de acel om, fiindcă acela este psihopat, nefiind în toate minţile. Vizitatorii au plecat şi, după o vreme, i -au propus din nou acelui demonizat să-1 viziteze pe Părintele, dar el le-a răspuns: „La alţi preoţi accept să merg să mă spovedesc, însă nu la Părintele Porfirie, fiindcă e vrăjitor şi face vrăji". Nefericitul era precum fariseii care-I spuneau lui Hristos: „Ai demon" şi „cu căpetenia demonilor scoate demonii". Prin urmare, este firesc ca, cei loviţi de demoni să -i defăimeze pe Hristos şi pe Sfinţi. Eu sînt creştin ortodox Odată Părintele mi-a zis: „Intr-o zi vine cineva şi-mi spune: Am auzit că eşti un fel de medium, mag, fachir, guru. Iar eu i-am spus: Ce tot spui acolo, omule? Eu sînt creştin ortodox şi nu numai că nu sînt dintr-aceia pe care i-ai pomenit, dar îi mai şi combat".

Părintele găseşte apă Pentru mulţi oameni ce nu-1 cunoşteau prea bine, Părintele era „călugărul care găseşte apă". Dar ce nu găsi se Părintele cu Harul lui Hristos? E lucru ştiut că găse a cu

102

KonsIanl iiios

Y a n n i l s i o l Li i sn g ă

exactitate multe izvoare subterane şi cursuri de apă. Le localiza nu doar deplasîndu-se în locul respectiv, ci şi de la distanţă, prin deplasarea duhului său în „interiorul pă-mintului". Odată a văzut cu duhul şi „în interiorul mării", în adîncul ei, unde a văzut o comoară scufundată, dedesubt ul unei corăbii aflate în mişcare în clipa aceea, cu al cărei in giner, un prieten vorbea la telefon, în faţa Părintelui, care nu a dat mai departe nici o importanţă acestui fapt.

Părintele

103

P or jir ie

într-o zi 1-a vizitat o femeie din Franţa. A stat destul timp în chilia sa şi, cînd a ieşit, ochii îi străluceau de bu curie. Tînăra nu ştia deloc limba greacă şi nici Părintele nu ştia nici un cuvînt în limba franceză. Atunci în ce limbă s-au înţeles? Poate în limba universală a iubirii pe care Părintele o cunoştea la perfecţie. Probabil la fel va fi şi limba pe care o vor vorbi oamenii în Rai.

A DOUA ANEXĂ A EDITORULUI Părintele nu-şi foloseşte darul pentru folosul propriu Părintele nu-şi folosea extraordinarul său dar al clar-viziunii şi al prezicerii, nici pentru avantaje materiale, nici pentru a cîştiga bogăţii, nici pentru a impresiona, nici pentru a dobîndi slavă. Prefera să rămînă un ascet sărac şi ne-văzut, ca toţi Sfinţii Bisericii noastre. Dovada este faptul că toată viaţa nu a deţinut nici o proprietate şi că, deşi a fost zeci de ani paroh al unei biserici în centrul Atenei, puţini îl cunoşteau, mai ales fiindcă evita să iasă în faţă. Nu abuza de darul său, ci doar îl folosea spre folosul duhovnicesc al oamenilor şi „spre slava lui Dumnezeu". Vorbirea în limbi împreună cu o femeie din Franţa, fără interpret

A. Despre femeia din Franţa Această întîmplare cu femeia din Franţa pare de necrezut. Şi totuşi este adevărată. Această femeie trăieşte, este cunoscută, iar acum este călugăriţă ortodoxă. Am gă sit două doamne care s-au aflat atunci în chilia Părintelui Porfirie şi le-am rugat să ne povestească exact ce s-a în-tîmplat. Do a mn a Tas o u la E. n e - a p ov es t it î n s c r is , d u pă c um urm e a ză :

într-o zi mă ia prietena mea Eleni D. şi mergem împreună la Părintele. Ca 4e obicei era multă lume. Ea intră şi-i zice Părintelui: - Afară se află o tînără din Franţa pe care a adus -o la mine o doamnă, şi vor să-ţi sărute mîna.

102

KonsIanl iiios

Y a n n i l s i o l Li i sn g ă

Părintele zise: Adu-le înăuntru. Intrară, iar prietena mea se opreşte acolo. Părintele întreabă dacă vreuna ştie limba franceză ca să poată vorbi. Prietena mea răspunde: - Da, Cuvioase, Tasoula (adică eu) este afară. Şi mă strigă. Intru în chilie şi Părintele îmi spune: - întreab-o cu ce se ocupă şi dacă este căsătorită. O întreb, iar ea răspunde: - Nu sînt căsătorită. Sînt profesoară, filolog. Şi-nce-pe să plîngă. Părintele îmi zise: - Intreab-o dacă crede în Dumnezeu. Iar ea suspinînd zise: - Nu! Sînt nihilistă şi cred că toate sînt nimic. Şi s -a aplecat spre Părintele, Iîngă genunchii săi. Atunci Părintele îmi zise: - Tu du-te. Eu şi doamna ce o însoţea am ieşit. Prietena mea Eleni a rămas totuşi înăuntru. Spune că Părintele i -a prins acelei femei cu putere capul între mîinile sale şi după puţin timp i -a spus: Locuieşti cu mama ta? Iar ea i-a răspuns! Sau cu altcineva? Iar ea plîngea! Atunci Părintele i-a zis „eşti un suflet foarte bun" şi altele pe care prietena mea nu le auzea. II vedea însă pe Părintele vorbindu-i tinerei şi pe aceasta înţelegîndu-1 foarte bine. Atunci Părintele s-a întors spre prietena mea şi i-a spus

Părintele

103

P or jir ie

şi ei să iasă afară. Prietena mea s-a întors atunci spre Părintele şi 1-a întrebat dacă s-o cheme înapoi pe doamna care ştia franceza. Atunci Părintele i-a zis: „Ţi-am spus să pleci!". Părintele şi tînăra franţuzoaică au rămas singuri destul de mult timp. La ieşire tînăra s-a îndreptat spre mine şi mi-a spus: Cine ţi-a zis că Părintele nu vorbeşte franceza? Nu! îi spun mirată, nu ştie!!! Iar ea, foarte emoţionată îmi spune: - Nu este posibil. Mă voi întoarce în curînd!!! Do a mn a E l e n i D. n e- a pov es ti t ur m ăt oa re l e p ri n v i u gra i , c o nf or m c o nv or b i ri i n oas tr e înr e g is tr at e :

Vă aduceţi aminte de acea tînăra franţuzoaică? Da şi încă cum! Dar nu v-a scris Tasoula despre acest subiect? Ba da, ne-a scris, însă nu foarte pe larg... Cînd scrii de mînă spui mai puţine... Bine, să vă povestesc. Intru înăuntru şi spun: „Cu vioase, afară se află o tînăra, despre care se spune că e din Franţa. A adus-o o doamnă să vă sărute mîna". Părintele zise: „Şi încă o mai ţineţi afară? Aduceţi-o înăuntru". Eu îi spun apoi: „Cuvioase, dar cum vă veţi înţelege?". Părintele îmi răspunse: „Zi-i să intre". Ies afară, întreb unde este franţuzoaica şi vine cu ea o doamnă îmbrăcată în negru. Tînăra din Franţa nu avea mai mult de douăzeci şi cinci de ani, sau chiar mai puţin ş i era foarte subţirică şi simpatică. In acel moment am zis eu ca

102

KonsIanl iiios

Y a n n i l s i o l Li i sn g ă

deşteaptă: „Tasoula, du-te şi tu înăuntru ca să-i traduci Părintelui...". Tasoula ştia franceza? Desigur. A intrat apoi şi ea înăuntru şi Părintele i -a zis: „Spune-i să-mi zică cum o cheamă...". Tasoula traduce şi tînăra răspunde. Apoi Părintele a întrebat de ce a venit tînăra pînă acolo. I s-a răspuns că în excursie. Apoi a întrebat cu ce se ocupă şi i s-a răspuns că este profesoară. Tînăra o auzea pe traducătoare şi apoi răspundea. A întrebat-o dacă are părinţi şi a răspuns că are mamă. Apoi

Părintele

P or jir ie

103

65

Konstantinos

Lîngă

Yannitsiotis

a întrebat-o dacă locuieşte cu ea şi tînăra a ezitat să răspundă. Nu mai ştiu ce a răspuns, fiindcă a vorbit în limba franceză. în acel moment Părintele i-a spus Tasoulei să plece. Atunci Tasoula 1-a întrebat cum se va înţelege cu tînăra franţuzoaică, însă Părintele a insistat ca Tasoula să plece. înainte de a pleca i-a spus: „Zi-i să-mi sărute mîna". Noi am pus-o să-i sărute mîna, însă Părintele o voia lîngă el. Atunci i-a prins capul între palmele sale (tînăra se emoţionase foarte tare) şi a început să-i vorbească. Vorbea greceşte? Desigur...

şs? - Prin intermediul Tasoulei tînăra îi spusese că este atee, dar Părintele i-a spus: „Ei, doar crezi că eşti atee, însă sufletul tău este generos şi bun. Ce-i înveţi tu pe copii la şcoală?*'. Iar franţuzoaica îi răspunse. Ce anume, nu ştiu. A răspuns în franceză? Desigur... Iar Părintele vorbea greceşte? Greceşte. Iar ea vorbea în limba franceză. Şi spui că plecase Tasoula care ştia franceza şi mai eraţi doar voi acolo? Da, rămăsesem şi eu care nu înţelegeam nimic. Şi apoi Părintele i-a zis din nou: „Nu trebuie să le spui copiilor astfel de lucruri..." (din cuvintele Părintelui înţelegeam ce-i răspunsese...). „Biata de tine, nu trebuie să tră ieşti separat de mama ta. Eşti căsătorită?". Nu ştiu ce i-a răspuns. însă

Părintele

P o r/i r i e

107

Părintele a zis apoi: „Ei, te va ajuta Dumne zeu şi te va lumina". Nu-mi amintesc ce-a mai zis. După acestea, Părintele mi-a spus: „Du-te...". Tînăra era înge-nunchiată la picioarele lui, iar Părintele îşi ţinea mîinile pe capul ei... - Ii ţinea capul în dreapta şi în stînga, ca de obicei? - întocmai. Aşa cum ne ţinea şi pe noi adesea şi, pe unii îi pălmuia uşor, iar pe alţii doar îi ţinea. La un mo ment dat şi-a lăsat mîinile în jos şi a început iar a-i vorbi franţuzoaicei în limba greacă. Atunci eu am întrebat: „Dar, Cuvioase, cum vă înţelege?", iar Părintele mi-a spus să plec. Am plecat aşadar, ieşind afară. După o vreme iese franţuzoaica entuziasmată, zicînd: „Ei, nici nu ştiam! Dar el, el mi-a spus totul... Mi-a spus chiar totul...". In acel moment eu şi Tasoula nu am înţeles prea bine ce voia să zică. Eu mi-am spus în sine: „Cum adică ţi-a zis totul?". Doar eu îl auzisem pe Părintele vorbind greceşte... -Şi?

- Cînd a plecat, franţuzoaica era foarte entuzias mată, fiindcă ea credea că Părintele îi vorbise în franceză şi mai ales de ceea ce îi spusese Părintele. Iar eu nu ştiu ce i -a zis mai departe... Apoi Părintele m-a chemat înăuntru. Am intrat şi mi -a spus: „Aşadar, ai înţeles?". Iar eu i -am zis: „Cuvioase, ce a fost aceasta? Adică dumneavoastră vorbeaţi în limba greacă, iar ea auzea cuvintele în franceză şi vă răspundea în franceză, iar dumneavoastră auzeaţi cuvintele ei în limba greacă...?".

66

Konstantinos

Yannitsiotis

Părintele îmi răspunse: „Aşadar, ai înţeles...? Haide, du-te acum... du-te...". După această întîmplare, desigur eu am tot poves tit-o unora şi altora care au rîs de mine, m-au luat peste picior, însă unii s-au bucurat de cele auzite. Pînă cînd, într-o zi. Părintele a povestit chiar el stareţei Mănăstirii „Sfîntul Ioan" din Makrino, această întîmplare. Şi i-a dat numărul meu de telefon, să mă sune de la mănăstire ca să-i povestesc ce-am văzut şi ce-am auzit. Iar stareţa a ascultat înmărmurită de admiraţie cele povestite. înţelegeţi? Eu însă, vă daţi seama ce am simţit de atunci încol o! Cum aş fi putut să mă simt! Şi i-am povestit şi stareţei cum Părintele vorbea în limba greacă, iar tînăra îl înţele gea şi-i răspundea, însă eu, neştiind limba franceză, nu ştiu ce anume-i răspundea. Ştiu doar din discuţia avută înainte că era profesoară, că venise în excursie, că e atee, lucruri pe care le spusese şi doamna cu care venise acea tînără şi pe care i le spusesem apoi Părintelui... Aceste lucruri le ştiam, însă Părintele vorbea, iar eu auzeam întrebările şi răspunsurile lui care erau cu totul diferite de ceea ce mă aşteptam să aud pe baza celor ştiute. Părintele o tot întreba, despre viaţa ei, dacă e căsătorită... însă nu ştiu ce-i răspundea tînăra, înţelegeţi? După discuţia avută cu Părintele, ştiu însă că tînăra din Franţa a fost entuziasmată. în cele din urmă, Părintele mi-a spus: „Aşadar, ai înţeles? Atunci să spui şi altora". Cam atît despre tînăra din Franţa.

B. Despre stareţă

Lîngă

Părintele

P o r/i r i e

107

Mo t iv u l p e ntr u c ar e a f os t p ov es t i tă ac e as t ă în tî m pl ar e

Acum trebuie să răspundem unei nedumeriri justifi cate. De ce să fi povestit Părintele această întîmplare stareţei? Pentru a se făli? Sigur că nu. Motivul este pro fund duhovnicesc. Părintele îşi iubea foarte mult fiii duhovniceşti şi voia să-i bucure povestind minunatele lucrări ale Harului divin. De multe ori cita cuvintele Avvei Isaac Şirul fraţilor: „Iubiţii mei, fiindcă mi-am pierdut minţile, nu mai pot păstra în tăcere taina, ci iată, sînt nebun pentru folosul fraţilor" (Cuvîntul pentru nevoinţâ. XXXVIII). La fel şi în cazul acesta. Părintele a telefonat stareţei Makri-na, după cum confirmă ea însăşi, plin de bucurie. Şi era plin de bucurie fiindcă Harul lui Dumnezeu, care vindecă neputinţele şi împlineşte lipsurile, poate totul, chiar şi să vorbească în limba franceză prin intermediul acestui om smerit şi neştiutor de carte, sau mai degrabă, să traducă tăcut greaca vorbită de el în franceză, lucru ce era indispensabil pentru mîntuirea acelui suflet, ce a bătut atîta cale căutînd adevărul. P ov es t ire a s t ar eţ e i

Este mai bine să o lăsăm chiar pe ea să ne povestească ce ştie în legătură cu această întîmplare, despre care, în 28.09.94 ne-a scris următoarele: „în ce priveşte mărturia doamnei E.D. pe care mi -aţi trimis-o, vă trimit şi propria mea mărturisire, în ce pri veşte întîmplarea cu tînăra Anna din Franţa. Părintele Porfirie,

67

Konstantinos

Yannitsiotis

după această întîmplare mi-a telefonat foarte bucuros şi mi-a povestit, plîngînd de bucurie, cele cunoscute deja, despre întîlnirea cu tînăra din Franţa. Mi-a spus că i s-a zis că este profesoară universitară de Istorie, că era atee şi susţinea că nu există Dumnezeu. Atunci Părintele i-a zis: „La ce Universitate ai aflat toate astea?". Apoi i-a spus doamnei T.E. să plece şi au rămas singuri.

Lîngă

Părintele

P o r/i r i e

107

110

Konsiantinos

Yannitsiolis

După ce au stat puţin în tăcere, în timp ce Părintele se ruga pentru ea, i-a spus plîngînd cu suspine: „Annoula, să ştii că Dumnezeu te iubeşte. Dumnezeu va vorbi inimii tale". Imediat Annoula s-a schimbat. Fiindcă Părintele plîngea povestindu-mi toate acestea, nu a mai putut continua şi mi-a spus să-i telefonez doamnei E.D. ca să-mi spună ce s-a întîmplat mai departe cu tînăra franţuzoaică, precu m şi impresiile sale despre Părintele. Telefonîndu-i doamnei E.D. mi-am exprimat admiraţia faţă de această întîmplare. Şi atît de multe au fost minunile înfăptuite de Părintele Porfirie pentru noi încît nimic nu mi se părea imposi bil pentru „Bunicuţul" nostru cel plin de Duh. Părintele Porfirie obişnuia să-mi telefoneze şi să-mi povestească astfel de întîmplări, mai ales cînd era foarte bucuros sau foarte întristat, de tineri îndeosebi". A lt e ex pe r i e nţ e a l e s ta r eţ e i

Cu această ocazie adăugăm o scrisoare pe care ne-a trimis-o însăşi Stareţa Makrina, cuprinzînd două întîmplări minunate. Iată scrisoarea: Doar Sfinţii pot vorbi despre Sfinţi, fiindcă pot în ţelege vieţile altora şi lucrările dumnezeieşti, doar cei ce sînt plini de plinătatea lui Dumnezeu (Efeseni 3, 19). Iar Părintele Porfirie era cu adevărat plin de toată plinătatea lui Dumnezeu. Noi înţelegeam prea puţin din toate lucrurile minu nate ce ni se întîmplau de fiecare dată cînd îl întîlneam.

Lingă

Părintele

Porfirie

68

Toţi ştiu că fericitul Părinte Porfirie avea un „tele vizor" duhovnicesc prin care îi urmărea pe toţi fiii săi duhovniceşti şi pe toţi cei pe care îi iubea. într -adevăr, iubirea sa străbătea mări şi munţi şi, ori de cîte ori voia, se afla în duh printre noi. De multe ori, în clipe grele şi critice ale vieţii noastre, intervenea telefonic şi, ca şi cînd ne -ar fi ştiut fiecare nevoie, greutate, bucurie sau binecu -vîntare duhovnicească, ne dădea soluţiile problemelor, sau ne întărea pe noi, sau se bucura împreună cu noi. Această intervenţie, atît de neaşteptată, ne aducea în suflete, odată cu bucuria şi multă mîngîiere. Încă şi gîndurile ni le ştia de departe. A- în anul 1986 am trecut printr-o încercare privind sănătatea, iar Părintele Porfirie îşi asumase vindecarea mea de la depărtare! Mă aflam în convalescenţă şi Părintele mă urmărea de la distanţă, aşa cum ştia el şi mă sfă tuia mereu să fiu atentă şi să nu fiu prăpăstioasă. Era Sărbătoarea Intrării în Biserică a Maicii Domnului şi aveam Priveghere, la care erau de faţă, printre alţii, şi fii duhovniceşti ai Părintelui Porfirie. Trecuse o parte din Priveghere. Ajunsesem la imnul Trisaghion al Sfintei Liturghii şi cîntam toate surorile cu entuziasm, din pricina strălucirii marii sărbători. Cînd am ajuns la „Puter nic", mi-am dat seama că isonul era prea sus şi că nu ieşea „Fără de moarte..." (Era Trisaghionul Călugărului). Deodată m-am gîndit că surorile mă vor lăsa singură şi, puţin lipsea să nu dau înapoi, fiindcă Bunicuţul îmi spusese că trebuie să fiu atentă la măsura mea şi să nu fiu foarte îndrăzneaţă. Mi -a spus: „Să nu faci fapte de vitejie". Un val de entuziasm mi -a

110

Konsiantinos

Yannitsiolis

cuprins sufletul şi am zis: „Eu, Doamne, o să cînt şi pot să mor apoi!". Harul Născătoarei de Dumnezeu m-a ajutat şi s-a terminat Sfînta Liturghie ce ne-a lăsat în suflete o mare bucurie duhovnicească. Dimineaţa devreme sună telefonul. Era Bunicuţul. Plin de bucurie mi-a spus: „Măi, ce cîntare a fost asta?". Neştiutoare, l-am întrebat: „V-au povestit, Cuvioase?". Iar el mi-a spus, aşa cum obişnuia: „Măi, nu înţelegi? Hai... Nimeni nu mi-a spus nimic... Ai cîntat „Fără de moarte" şi Cel fară de moarte a alungat moartea, te -a făcut nemuritoare şi nu ai murit. Da, nu ţi-am spus să ai grijă?". Am rămas mută cînd am înţeles că Bunicuţul s-a aflat cu noi la Priveghere şi a urmărit totul, chiar şi gî ndurile noastre cele mai ascunse. Fie să avem parte de rugăciunea lui şi să mijlocească pentru a ne întîlni cu el în ceruri. B. De Privegherea Intrării Maicii Domnului în Bise rică, în anul 1988 venise la noi la mănăstire stareţa Mă năstirii „Maicii Domnului de Jos", din Arti, împreună cu soborul maicilor. Dimineaţa, după Priveghere ne -am dus împreună la Prea Sfinţitul Ignatie al Artei, iar după-amia-ză l-am vizitat pe Părintele Porfirie, ca să le vorbească surorilor şi să primim binecuvîntarea sa. Părintele Porfirie era foarte bine dispus şi ne -a reţinut multă vreme. Ne-a vorbit despre rugăciunea inimii şi a subliniat că nu există adevărata rugăciune a inimii, dacă nu există smerenie adevărată, ce se dobîndeşte doar prin ascultare. După ce l-am ascultat timp îndelungat, iar surorile Mănăstirii „Maicii Domnului de Jos" s-au umplut de bucurie

Lingă

Părintele

Porfirie

69

şi au luat binecuvîntare, eu am început să mă gră besc să plecăm. Era ora şapte. Părintele însă tot mai avea poftă de vorbă. - Cuvioase, trebuie să plecăm, fiindcă s-a făcut tîrziu şi avem cale lungă de făcut, i-am zis. însă Bunicuţul nu-mi împărtăşea deloc neliniştea şi continua să vorbească. Fiindcă eu tot insistam, ne-a dat totuşi drumul pe la opt tară un sfert. Am luat binecuvîntare de la el şi am plecat pe deplin mulţumite. Abia coborîsem, că veni o soră şi mă chemă iar la Părintele, care mă întrebă: Am vorbit bine? Nu cumva am fost înţeles greşit? Nu, Cuvioase, ne-aţi vorbit foarte bine, însă plec, fiindcă sîntem după Priveghere şi e tîrziu. Cînd vom ajun ge la mănăstire? (De la Milesi pînă la mănăstirea noastră facem aproape două ore şi jumătate). Nu te grăbi, că veţi ajunge cu bine, îmi răspunse. Şi mă întrebă apoi dacă ştiam postul de radio al Bisericii din Pireu. Plin de bucurie „a sărit" din pat şi m-a pus să ascult postul de radio. Ceasul din cameră arăta opt tară cinci. Mă întrebam cînd vom ajunge oare înapoi la mănăstire şi nu mai aveam răbdare. Bunicuţul îmi explica cît bine va face lumii acest post de radio şi nu dădea semn deloc că s-ar fi grăbit. Cuvioase, trebuie să plec, fiindcă se vor nelinişti la mănăstire (eu socoteam că am ajunge pe la miezul nopţii). Nu te grăbi, vei merge cu bine, zise iar vag. Cînd ceasul a bătut opt, mi-a dat binecuvîntarea şi am plecat. Insă şoferul era foarte conservator şi mergea foarte încet, ba chiar s-a şi oprit de vreo două ori pentru benzină şi apoi ca să găsească

110

Konsiantinos

Yannitsiolis

un taxi, fiindcă o cunoştinţă de-a noastră ce ne însoţea trebuia să ajungă la Atena. Şi deşi toate surorile se nelinişteau văzînd ce încet mergea maşina, totuşi nici una nu s-a uitat la ceas. Vorbeam de toate lucrurile minunate pe care ni le spusese Părintele şi -i tot spuneam şoferului să-meargă mai repede.

Lingă

Părintele

Porfirie

70

114

Kon sta minus s iul i s

Yann i I

El însă, ironic, ne spunea că maşinile se distrug dacă merg prea repede etc. De aceea, de fiecare dată cînd ne uitam la vitezometru, arăta între 40 şi 60 de kilo metri. Mai ales de la Megara pînă la mănăstire ne-a dus foarte încet, fiindcă era drum de pămînt şi şoferul avea grijă să nu-şi strice maşina. Cînd am ajuns la mănăstire toate surorile ne -au în-tîmpinat cu mare bucurie. Le-am spus „noutăţile" şi. cînd am trecut în trapeză, i-am spus unei surori: De ce aţi stat aşa tîrziu, deşi sînteţi după Priveghe re? De ce nu v-aţi dus să vă odihniţi? Cum vă veţi scula de dimineaţă? De acum, Maică Stareţă, să mergem să ne odihnim? Dar ce, sîntem găini? De ce? Cît e ceasul? am întrebat mirată. Nouă fară un sfert! Desigur, am crezut că glumesc şi nu le -am dat crezare. Cînd mi-au arătat ceasul am rămas mută de uimire! Străbătusem distanţa dintre Milesi şi Makrino doar în trei sferturi de oră, mergînd atît de încet. Nu pot să descriu mirarea şi bucuria ce ne-a cuprins cînd ne-am dat seama de această minune. Rugăciunea Părintelui Porfirie depă şise din nou timpul şi spaţiul. Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Săi! A doua zi 1-a vizitat pe Părintele un cunoscut de-al nostru, doctor, fiu duhovnicesc al Părintelui care, surîzînd plin de bucurie, i-a spus: „Cînd faci ascultare se înfăptuiesc minuni, aşa cum Stareţa a ajuns îndată la mănăstirea ei". Desigur, acela nu a înţeles ce voia să zică Bunicuţul şi, doar

Lingă fir ie

Părintele

P or

115

cînd ne-a vizitat şi i-am spus cele întîmplate, a înţeles cuvintele Părintelui. A doua zi, cînd i-am spus la telefon Părintelui Porfirie cele întîmplate, glumea cu mine, plin de bucurie. Fie ca rugăciunea sa să ne ducă şi în Rai în acelaşi chip. Amin. Stareţa Makrina, monahia.

C. Despre vorbirea în limbi P ărer i l e c erc et ăt or i l or

Este scris în Faptele Apostolilor (2, 3-8) că în ziua Cincizecimii, cînd ucenicii s-au umplut dc Duhul Sfînt, au început a vorbi în limbi străine, astfel încît mulţimea ce se adunase se mira cum de fiecare dintre ei auzea vorbin-du-se în limba sa maternă. Despre natura acestui fenomen s-au formulat diferite opinii (Vezi P. Trembela, Comentariu la Faptele Aposto lilor, ediţia a Il-a, 1977, pag. 80). Una dintre ele susţine că varietatea limbilor nu se realiza in urechile auditoriului, ci în gura ucenicilor vorbitori. O altă opinie susţine că fie care ascultător auzea în limba sa, indiferent de limba vor bită de Apostol. Un teolog străin contemporan, scrie legat de acest subiect, că de pe buzele Apostolilor se auzea o limbă cerească ce se traducea automat pentru fiecare ascultător, în diferitele

limbi ale omenirii. Iar Sfîntul Ioan Gură de Aur a învăţat că, prin opoziţie cu ce s-a petrecut în Turnul Babei, unde limba oamenilor ce fusese unitară pînă atunci, s-a despărţit în mai multe limbi, în ziua Cincizecimii multele graiuri omeneşti au lucrat într-un singur

116

Konstantinos

Yannitsiotis

om, iar darul acela s-a numit darul limbilor, fiindcă acel om putea vorbi mai multe limbi. Şi fiindcă practic, nu ne putem închipui o gură vorbind deodată („laolaltă", după Sfîntul Ioan Gură de Aur) mai multe limbi, nu rămîne altă explicaţie decît că, o singură voce, care pornea din gura Apostolului, ajungea, prin Harul lui Dumnezeu, la mintea fiecăruia în chip diferit, adică tradusă în limba sa. Acelaşi lucru îl gîndeşte şi Sfîntul Grigorie de Nyssa, scriind în vestita sa Omilie Antirretică următoarele: „Trebuie să ştim că Sfîntul Duh ne vorbeşte cu cuvintele noas tre, aşa cum am aflat şi din Faptele Apostolilor, că fiecare primea învăţătura în limba în care s-a născut, înţelegînd sensul celor spuse, prin cuvinte ce-i erau cunoscute". Şi mai sus, mai limpede: „Din Fapte am aflat că puterea dumnezeiască s-a împrăştiat în mai multe limbi pentru a nu fi lipsit de folos nimeni care ar fi vorbit altă limbă" (Grigorie de Nyssa, Antirretikos II, paragrafele 238 şi 258, Părinţi Greci ai Bisericii, voi. 2, pp. 438 şi 446). Acesta este cazul Părintelui Porfirie, în care avem de a face cu un fel de harismă a traducerii automate. Gre coaica auzea în limba greacă şi franţuzoaica în limba franceză. Aşa cum scriu şi Faptele, „fiecare aude în limba în care s -a născut". Este preferabil însă să-i dăm cuvîntul chiar Părintelui, pentru a ne explica, pe cît se poate, această întîmplare. Pronia lui Dumnezeu a ajutat să fie înregistrată în sihăs tria sa, la 3 octombrie 1987, o convorbire cu el, pe care o redăm mai jos.

Lingă

Părintele

Porfirie

73

Fra gm e nt di n tr - o d is c u ţi e a Pă ri n te l u i P orf ir i e c u u n v i zi t at or

Părintele: Adică Cincizecimea... Vizitatorul: Atunci, în ziua Cincizecimii, după cum se spune, îi auzeau vorbind aceeaşi limbă... Părintele: Părţi şi mezi şi elamiţi. Vizitatorul: Şi locuitorii Mesopotamiei. Părintele: Să nu uiţi să-mi citeşti (fragmentul)! Vizitatorul: Desigur, Cuvioase. Părintele: Fiindcă eu am o interpretare personală în ce priveşte Harul lui Dumnezeu şi desigur nu-mi imaginez că ar fi cea corectă, desigur, fiindcă acolo unde zice „limbi", eu cred că atunci cînd a venit Duhul Sfînt „ca suflare de vînt ce vine repede" şi, mai ales, atunci cînd au ieşit afară şi s -au dus în piaţă şi s-a adunat lumea şi s-a revărsat Duhul asupra lumii, atunci, prin urmare, s-a revărsat Harul. Vizitatorul: Şi, deşi ei vorbeau în ebraică, oamenii auzeau în limba lor. Părintele: Şi, aşa cum am spus, Duhul i -a influenţat pe toţi: credincioşi şi necredincioşi. Şi toţi aceştia, aşadar, s-au întors la Dumnezeu. Şi toţi aceştia au alergat să se boteze şi fiecare auzea pre limba sa. Apostolul se poate să fi vorbit în limba sa... Prin urmare, deşi zicea: „Acum să mergeţi la casele voastre", un francez, de exemplu, ar fi auzit „la maison"... Vizitatorul: Desigur. Părintele: Adică nu auzea cuvîntul „casă". Vizitatorul: Cu siguranţă. Părintele: Aici se transforma.

116

Konstantinos

Yannitsiotis

Vizitatorul: Desigur. Părintele: Ai înţeles? Vizitatorul: Cuvioase, ei... Părintele: Ascultă, in ce... fel se transformă ai ci. Căci, deşi se auzea un sunet, mintea percepea altfel prin intermediul clarviziunii [Nota editorului: Adică sunetul nu se schimba, deşi spunem că se auzea în multe limbi, fiindcă auzul se făcea în minte, în gînd. prin clarviziune, care temporar le -a fost dăruită atunci auditorilor Apostolilor şi acum şi franţuzoaicei]. Vizitatorul: Desigur. Părintele: Adică tu poţi spune: „Văd Capul Suni -on! înţelegi? Adică văd la Sunion [Nota editorului: Adică tu vezi cu ochii trupeşti ceea ce se află acolo]. Eu însă văd la Sunion, toate aşa cum sînt. Văd şi farul, pe care voi nu -1 vedeţi... şi toate celelalte. Fără ochi [Nota editorului: Adi că văd prin darul clarviziunii]. -Vizitatorul: Desigur. Părintele: Prin urmare, aşa se întîmpla, sunetul lo vea aici în urechi şi apoi în interior. în minte, prin lumina lui Dumnezeu, iar ei înţelegeau ce însemnau cele spuse. Zice: „Mergeţi la casele voastre*'. Iar cel ce vorbea spunea aceasta în limba lui... Nu ştiu ce să zic... Şi, iată. avem exemplul pe care vi l-am dat eu, conform căruia voi puteţi vedea la Sunion cu ochii trupeşti, însă eu văd mai bine cu cei duhovniceşti. Vizitatorul: Desigur... Părintele: Şi cînd cineva a văzut şi mi -a spus unde este farul, eu i-am tăiat-o, fiindcă eu văzusem mai bine... Ce părere ai? Vizitatorul: Cuvioase, îngăduiţi-mi să accentuez cele spuse. Părintele: Adică, acel sunet devenea inteligibil în limba fiecăruia. Vizitatorul: Acest lucru este foarte important, fi indcă, dacă vă citesc tocmai acest fragment din Faptele Apostolilor,

Lingă

Părintele

Porfirie

74

se dovedeşte că, în clipa în care Petru vorbea mulţimilor, miile de oameni auzeau simultan în aceeaşi limbă, după cum zice textul. Cum era posibil, aşadar, să spună un cuvînt şi să-1 spună în cincisprezece, douăzeci de limbi fiecare cuvînt în parte? Acest lucru dovedeşte tocmai faptul că interpretarea dumneavoastră este corectă în această problemă. Nici un cercetător nu a prins sensul celor scrise în această chesti une. Nu scriu nimic despre aceasta... Părintele: Nu, fiindcă nu se face să spună direct... trebuie să se exprime aşa, fiindcă le e teamă... Vizitatorul: Nici un cercetător nu spune nimic. Părintele: Aţi auzit ce-am spus? Vizitatorul: Aţi spus că trebuie să se exprime aşa, fiindcă se tem. Părintele: Şi erau în Ierusalim iudei, bărbaţi mai evlavioşi decît orice neam de sub cer. Vizitatorul: Am discutat acest subiect şi cu alţii (cu Mihalis), iar răposatul Panagopoulos era de părere că Harul lui Dumnezeu... traducea în mintea ascultătorilor, în limba fiecăruia în timp ce Petru vorbea în limba ebraică. - Părintele: Da, însă Părinţii nu ştiau aceasta? O ştiau, însă o spuneau, aşa cum zice acolo, fiindcă era lucru grozav. înţelegi? De aceea o spun în acel fel. Fiindcă se tem. Se tem să atingă acest subiect. După cum şi în Apo -

120

Konstant inos s iot is

Lingă Porfir ie

Y an nit

calipsă sînt nişte lucruri şi nişte blesteme... însă nu se ating de ele. Lasă-le acolo aşa cum le pricepe fiecare. De aceea nu le-au explicat...

*

·

Aici se încheie dialogul cu Părintele despre acest subiect. Merită însă să acordăm atenţie celor povestite de un cunoscut de-al Părintelui: Odată trebuia să plece în străinătate fară să fi avut timp să se consulte înainte cu Părintele. I-a telefonat totuşi de la aeroport ca să ia bine -cuvîntare şi Părintele i-a spus: „Ai grijă", fară să-i precizeze de ce anume. însă cunoscutul Părintelui „a văzut" clar în minte chipul omului de care trebuia să se păzească, fiindcă nu avea intenţii bune în ce-1 privea, şi din ce motive. Prin urmare i-a spus imediat Părintelui: „Am înţeles, Cuvioase". într -adevăr, cînd 1-a întîlnit pe acel om, era pregătit şi s-a comportat aşa cum trebuia. Astfel, Părinteje i-a împărtăşit interlocutorului său clarviziunea sa, fară cuvinte. Avînd o asemenea experienţă, este un interpret demn de încredere al întîmplării de mai sus, la care se referă Faptele Apostolilor.

Părintele

121

D A R U L T Ă M Ă D U I R I I Experienţa Părintelui în privinţa bolilor Prima sa boală Părintele avea un dar al tămăduirii foarte dezvoltat, pe care 1-a primit dintru început. Cînd l-am cunoscut, o întrebare nu-mi dădea pace: De ce, în ciuda faptului că era aghiorit, trăia în Atena? Iar el, cunoscîjidu -mi gîndurile, într-o zi mi-a spus: „Poate mă vei întreba de ce eu, un călugăr de la Muntele Athos, mă aflu în Atena? Să ştii că, pe cînd eram ucenic, Părinţii mei mă trimiteau să fac diferite munci în afara colibei noastre. Una dintre ele era să adun melci. îi puneam într-un sac pe care îl duceam apoi în spinare. Melcii însă lăsau un lichid care trecea prin sac, prin rasă şi -mi ajungeau pînă la piele. Şi fiindcă sufla crivăţul, odată am răcit şi m-am îmbolnăvit foarte tare. Aşadar, Părinţii m-au trimis în lume ca să mă vindec, însă cînd m-âm întors la Sfîntul Munte'm-am îmbolnăvit din nou. Atunci au spus: „Poate că Dumnezeu îl vrea în lume". Şi au aflat că într-adevăr aşa era. Astfel am ajuns eu în lume".

Sfîrşitul anexei

Ultimele sale boli

Dumnezeu, cu voile Sale necercetate, a legat mî ntu-irea Părintelui şi a mii dintre fiii săi duhovniceşti de bolile lui şi de nevoia vindecării lor. Cu vremea bolile i s -au înmulţit şi au devenit măsura virtuţilor sale. într-o zi, cînd l-am găsit suferind în pat, l-am compătimit spunîndu-i: Suferiţi, Cuvioase? Foarte mult. Unde vă doare? Peste tot. Dar ce aveţi, Cuvioase? Da ce n-am? Am atîtea boli, că nici eu nu mai ştiu ce am. Viaţa-mi atîrnă de un fir de aţă. Acest fir 1-a ţinut Dumnezeu decenii de-a rîndul şi nu s-a rupt, nu atît pentru Părintele (el era deja pregătit să plece), cît pentru noi, care, prin negrija noastră, eram ne pregătiţi şi aveam mare nevoie de el. Bâtrînul ştia acest lucru şi se lupta să rămînă în viaţă prin rugăciune şi atenţiei, care erau întotdeauna însoţite de grija veghetoare a maicilor mănăstirii, precum şi de rugăciunile sutelor de fii duhovniceşti ai săi. Odată a spus: „De multe ori am pornit spre cer, însă rugăciunile voastre, m -au adus înapoi". A dat bătălii grele şi cînd i s-a tăcut operaţia de rinichi, şi cînd a suferit infarctul miocardic şi cînd a făcut operaţia eşuată de cataractă, ca să amintesc doar cîteva dintre multele încercări ale sănătăţii sale. Cînd avu ultima încercare, aceea cu ochii, medicii nu -i mai dădeau nici o şansă; avea hemoragie intestinală şi a sta t zile de-a rîndul nemîncat. Trupul chinuit devenise un adevărat schelet acoperit doar de piele şi, ca să nu se culce îl ţineau în picioare, ca răstignit, suferind dureri cumplite.

Rugăciunea pentru cancer Cînd şi-a revenit oarecum şi a început încet-încet să primească vizitatori, l-am vizitat şi eu, iar el m-a uimit spunîndu-mi cu vocea slăbită: „Pe cînd eram tînăr mă ru gam lui Dumnezeu ca, dacă va îngădui vreodată să mă îm bolnăvesc, să-mi dea cancer. Să ştii că cancerul este cea mai bună boală. Fiindcă, dacă ai alte boli, nu iei lucrurile în serios, ci tot speri că te vei vindeca şi de obicei nu te schimbi. însă dacă ai cancer, îţi spui: pînă aici mi -a fost, gata cu minciunile, acum mă duc. Oamenii nu te mai pot ajuta şi te afli singur înaintea lui Dumnezeu, Care-ţi este singura speranţă. Astfel te agăţi de această speranţă şi te mîntuieşti. Operaţia asta de ochi pe care mi-au tacut-o şi a eşuat şi, cu cortizonul pe care mi l-au dat. am simţit ca şi cum mi-ar fi explodat ceva în creier, de 1-a tăcut bucăţi, aşa de tare mă durea! Atunci am crezut că Dumnezeu mi -a ascultat rugăciunea din tinereţe şi că era cancer, dar nu era. Ştii, am început să încetez a mă ruga pentru cancer, cînd, odată, i -am spus ce făceam unui episcop, iar el m-a certat fiindcă, după cum mi-a spus, o astfel de rugăciune, ascunde mult egoism. Şi cum ziceam, mă durea foarte tare. Era foarte frumos". Dacă toată povestirea lui îmi inspirase o oarecare teamă, acel ultim „mă durea foarte tare; era foarte fru mos" m-a lăsat mut de uimire. De multe ori nu puteam să prind înţelesul celor spuse de Părintele. Rugăciunea curată tămăduieşt e Altă dată cînd ne-am întîlnit, m-a ajutat oarecum să înţeleg cele spuse atunci, zicîndu-mi: „Ştii ce trebuie să faci, cînd eşti bolnav? Să-L rogi pe Dumnezeu să-ţi ierte păcatele.

Iar Dumnezeu, fiindcă II rogi cu durere şi sme renie, îţi va ierta păcatele şi-ţi va vindeca şi trupul. Insă, fii atent. Să nu te rogi cu făţărnicie. Să nu zici, Doamne, iartă -mi păcatele, iar gîndul să-ţi fie la boala trupească. O astfel de rugăciune nu va avea rezultat. Tu, cînd te rogi, uită-ţi boala trupească, primeşte-o ca pe un canon, ca pe un preţ al iertării păcatelor tale. Nu te nelinişti pentru ce va fi, ci lasă -le în grija lui Dumnezeu, căci Dumnezeu ştie ce are de făc ut". Cu aceste cuvinte, atît de simple, Părintele îmi ex plica că boala trupului meu se datorează neputinţelor su fletului, adică păcatelor mele, iar iertarea acestor păcate de Dumnezeu, prin rugăciunea smerită, aduce tămăduirea sufletului şi, după un timp, pe care-1 va socoti Dumnezeu, aduce şi vindecarea trupului. îmi atrăgea însă atenţia asu pra sincerităţii rugăciunii, prin care trebuie să cer doar iertarea păcatelor, de vreme ce, cel mai important lucru pentru vindecarea bolii este îndepărtarea cauzelor sale. Dimpotrivă, facînd o rugăciune nesinceră, cînd bol navul se foloseşte de cererea iertării păcatelor ca un pre text pentru reuşita vindecării sale trupeşti, se zădărnicesc rezultatele aşteptate de la acea rugăciune, din pricina ne-sincerităţii bolnavului. După părerea Părintelui, Hristos, răspunzînd umilei rugăciuni a bolnavului pentru iertarea păcatelor, precum şi credinţei sale curate, în marea Sa milă, realizează mai întîi lucrul cel mai greu de făcut, iar mai apoi, în momentul pe care El îl alege, va trece la ce este mai uşor de făcut. Tămăduieşte mai întîi rădăcina, boala sufletului, păcatul şi apoi ramurile, adică boala trupului.

Neputinţa ca lupt ă Deşi bolnav trupeşte, Părintele era de fapt sănătos, căci sufletul îi era sănătos. Şi această sănătate a sufletului său îl îndreptăţea să susţină, de pe patul de suferinţă, sute de oameni sănătoşi trupeşte, care simţeau cum îi chinuie boala sufletească a păcatului. Şi-1 îndreptăţeau nu doar să-şi îndure neputinţele trupeşti rugîndu-se pentru iertarea păcatelor sale, dînd slavă lui Dumnezeu, ci şi să le folosească drept mijloc de asceză activă. Cînd, într-o zi, suferea foarte tare din pricina bolilor sale, şi l-am întrebat: „Ce faceţi, Cuvioase?", mi -a răspuns: „îmi mai apăs puţin trupul". Precum sf inţii asceţi, transforma, „prin Harul lui Dumnezeu", neputinţa trupească cea fară de voie în lupta duhovnicească de bună voie.

Infarctul Era o după-amiază de august a anului 1978. Patru prieteni aşteptam în curtea Părintelui din Kallisia. Doi dintre noi urmau să-1 întîlnească pentru prima dată şi erau foarte emoţionaţi. Aştepta o mulţime de lume şi se făcea tot mai tîrziu. De două zile Părintele tot primea vizitatori şi mai era şi obosit după călătorie. Ne-am gîndit să plecăm pentru a nu-1 mai obosi, măcar noi. Cei doi însă nu voiau

126

K o n stan l s i o l i s

1 1n

os

Y ann i

să piardă ocazia de a-1 cunoaşte, deoarece, în acea perioadă Părintele era scump la vedere. Am hotărît să mai rămînem împreună cu lumea ce aştepta. Părintele primea fară pauză. Tîrziu în noapte ne -a venit şi nouă rîndul. Cînd am intrat în chilia sa am rămas uimit. Mă aşteptam să-1 văd frînt de oboseală şi, cînd colo, era odihnit şi binedispus. Faţa îi semăna cu aceea a unui prunc ce tocmai s-a trezit, după un somn bun. Niciodată, pînă atunci, nu-1 mai văzusem astfel. Ceea ce însă m-a surprins cel mai mult, era o lumină ciudată, ce-i cuprindea trupul în întregime şi, mai ales, capul. Chilia era slab luminată de o luminare, şi toate lucrurile erau înveş-mîntate în umbre, ce dansau, după cum tremura flăcăruia luminării. Toate, înafara Părintelui, ce era scăldat în lumină. Era pentru prima oară că vedeam o asemenea lumină, despre care aş zice că era nematerialnică şi nezidită, de vreme ce nu semăna cu nici una dintre luminile naturale sau artificiale şi nu se supunea legii umbrei. Era o lumină ce nu-1 lumina pe Părintele din exterior, precum lumina luminării, ci o lumină ce se revărsa din interiorul lui în afară. Nu i-am spus nimic despre acea lumină fiindcă mă cuprinsese „teama şi extazul". Bătrînul era plin de dragoste afectuoasă şi mi-a odihnit sufletul încă o dată, prin sfaturile sale mîngîietoare. L-au văzut şi ceilalţi prieteni, însă nu mi-au vorbit despre acea lumină veselă şi nelumească. M-am neliniştit, crezînd că e vreo închipuire de-a mea. deşi raţionalismul meu înnăscut şi neîncrederea mea nu prea lăsau loc unei astfel de posi bilităţi. Nu mai

Lingă fir ie

Părintele

Por

127

avusesem niciodată închipuiri înainte şi mă întrebam de ce -aş fi avut atunci şi, mai ales, alături de Părintele, a cărui viaţă se înfăţişa ca un lanţ de evenimente supranaturale? Apoi am luat toţi drumul întoarcerii prin pădure. Deodată s-a stîrnit un vînt puternic, neobişnuit pentru acel anotimp, ce şuiera tare printre brazi înclinîndu-le crengile pînă la pămînt. Mi-am simţit tot trupul străbătut de un fior ce nu m-a mai părăsit pînă în Atena. Cînd am ajuns la luminişul de lîngă pădure, ne-am suit în maşină şi am ajuns apoi pe la casele noastre foarte tîrziu. Dimineaţa, o ştire ne-a lovit ca un trăznet: In acea noapte Părintele suferise un infarct. Ştirea m-a tulburat foarte tare. Simţeam o mare suferinţă pentru noua încer care a Părintelui, pentru lumea, care avea atîta nevoie de el şi nu mai putea să-l viziteze, pentru un timp, în chilia sa, pentru mine însumi, care mă simţeam personal vinovat, fiindcă fusesem unul dintre aceia ce-1 obosiseră în noaptea dinainte. Nu puteam să fac nimic altceva decît să mă rog fierbinte lui Hristos, să Se milostivească de Părintele şi de noi toţi şi să ni-1 mai dăruiască pentru încă mulţi ani. Am aflat că în acele zile s-au rugat pentru însănătoşirea lui foarte mulţi oameni. In ajunul îmbolnăvirii sale venise dintr-o provincie de lîngă Atena pe neaşteptate, unul dintre fiii săi duhovni ceşti. In mod cu totul ciudat se trezise foarte devreme a doua zi, cu o dorinţă foarte puternică şi stranie, după cum îmi spunea, de a-1 vedea pe Părintele. A pornit-o noaptea, încă înainte de a se lumina, cu maşina, spre Kâllisia. îndată ce s-a apropiat de

pădure 1-a văzut pe Părintele, dus pe-un măgăruş, într-o stare critică. L-a luat imediat şi 1-a dus la spital. Hristos S-a îndurat de noi şi ni l-a dăruit pentru alţi treisprezece ani. Cînd, după o vreme, am putut să-1 vizitez în casa unor prieteni unde, ascuns de lume, îşi revenea încet -în-

128

Ko n s t a Yanniisiotis

n

l

in

o

s

cet, primul lucru pe care l-am făcut a fost să-i cer iertare că l-am obosit în acea noapte şi, al doilea lucru, să mă plîng de faptul că, deşi nu se simţea bine, a continuat să primească lume, tară oprire. Părintele mi-a spus: „Judecătorii, cînd obosesc, îşi întrerup lucrul la prînz. Desigur, am păţit ce -am păţit şi din prea multă oboseală, însă îmi era milă de lumea ce aştepta afară de atîtea ore". Cu adevărat a căzut la datorie din dragoste. Văzîndu-mă necăjit foarte şi copleşit de sentimente de vinovăţie a început să mă mîngîie zicîndu -mi: „Nu te necăji. Aşa trebuia să se-n-tîmple. Fii atent. O prea mare tristeţe şi supărare nu sînt de la Dumnezeu, ci capcană a diavolului". Acea întîlnire a fost foarte scurtă. Am avut grijă să plec foarte devreme ca să nu mai fac aceeaşi greşeală, obosindu-1. După cîteva luni, am putut să-i mai fac o vizită, tot foarte scurtă. Bătrînul se întrema tot mai mult. Printre altele mi-a zis atunci: „Trebuie să fiu foarte atent, fiindcă această boală nenorocită mă poate lăsa lat la un moment dat". Şi imediat s-a corectat: „Deşi, nu există boli nenorocite, de vreme ce toate Dumnezeu le îngăduie". Apoi a în cheiat, spunînd: „M-a obosit boala. Am stat atîtea luni închis în cameră. Mi-era atît de dor de viaţa la ţară şi de copaci. Roagă-te pentru mine". Mi-a părut ca o supărare copilărească, uşoară, ca un dor ce e îngăduit chiar şi Sfin ţilor. După o vreme, am aflat că Părintele i-a spus unuia dintre fiii săi duhovniceşti: „în acea seară în care am făcut infarct, nu am suportat lumina cea multă".

Lingă

Părintele

Porfirie

129

Cataracta Cîţiva ani mai tîrziu, avu loc marea aventură a ope raţiei de cataractă care a eşuat şi, prin complicaţiile posto peratorii, i-a dat organismul peste cap. Toţi ne rugam şi ne temeam să nu moară, de vreme ce chiar şi doctorii deznă-dăjduiseră. Cu toate acestea, cîţiva ne încăpăţînam să sperăm în minunea vindecării sale şi încercam să transmitem această speranţă şi celor ce deznădăjduiseră. îmi amintesc că atunci am făcut un lucru ce, unora dintre prietenii mei, li s -a părut a fi o tragică ironie: Deşi Părintele era cu totul epuizat de nemîncare, facînd hemoragie intestinală, şi nu putea mînca nici măcar o linguriţă cu lapte, eu i -am dăruit un vas nou, ce tomai apăruse pe piaţă, şi putea fi folosit şi ca grătar şi ca tigaie. O soră de la mănăstire i-a dus Părintelui vasul în chilia sa de cărămidă. Aşteptam cu nerăbdare. La un moment dat sora a ieşit şi mi-a zis: „Părintele îţi mulţumeşte pentru dar şi mi-a spus să-ţi confirm că-ţi va folosi tigaia". M-am bucurat foarte tare auzind acestea. M-am întors spre ceilalţi prieteni şi le-am spus vesel: „Dragi prieteni, Părintele va trăi. Părintele nu spune vorbe goale. Faptul că a spus că va folosi (tigaia), înseamnă că se va face bine şi va mînca mîncare din ea". Şi-ntr-adevăr, peste puţină vreme a folosit-o. Cînd, mai tîrziu, a început încet-încet să prindă puteri şi să primească vizitatori, am putut să vorbesc puţin cu el. Printre altele, mi-am exprimat uimirea, spunîndu-i: „Cum aţi

acceptat, Cuvioase, să faceţi operaţia aceasta, care s -a dovedit aşa periculoasă?". „Ei, măi, nici eu nu -nţe-leg cum de-am acceptat. în zilele acelea eram mai relaxat şi mi -am zis să-i fac hatîrul doctorului meu, de vreme ce vrea să -mi redea lumina ochiului bolnav. Foarte mult râu mi -a tăcut cortizonul pe care mi l-au dat. Pe cit am combătut cortizonul în ce-i privea pe alţii, pe atît de mult rău mi -a făcut în boala mea*'.' 1 L-am rugat să accepte să fie internat într-un spital din Atena pentru o vindecare mai bună şi mai grabnică. Auzindu-mă, Părintele mi-a spus tăios: „Nu-mi mai vorbi despre Atena. Dacă accept să mă ia de aici, o să mor pe drum, n-o să rezist. Aşa cum stau aici, cu clima asta, cu regimul pe care-1 ţin şi, mai ales. tară medicamente, care-mi fac rău, mă simt mai bine". Am aflat mai tîrziu că, în zilele acelea a trecut pe la mănăstire un medic din America, şeful unei clinici. Cînd a auzit regimul gîndit de Părintele a fost foarte impresionat şi 1-a copiat pentru a-1 folosi în clinica sa din America. Hernia Nici nu apucă Părintele să-şi revină prea bine din această boală, că-i veni una nouă: înrăutăţirea herniei. Avea dureri foarte dese şi surorile îl vegheau noaptea. Starea generală a sănătăţii nu-i permitea să se opereze. Adesea hernia dădea pe dinafară şi starea i se înrăutăţea foarte mult, pînă ce se redresa. Odată l-am întrebat: „De ce nu vă puneţi un brîu pentru hernie?". Părintele mi -a răspuns: Nota editorului: Doctorul Părintelui i-a recomandat să se opereze de cataractă însă. din delicateţe, când Părintele a acceptat, nu 1-a operat el. ci un coleg vestit. Acesta, când în timpul operaţiei s-a vărsat lichidul vitros, fără ca el să ştie, i-a făcut o injecţie foarte puternică cu cortizon chiar lângă ochi. Această injecţie i-a afectat stomacul, ducând mai apoi la o hemoragie abdominală, care a durat trei luni.

„Nu pot pune fiindcă brîul mi-ar apăsa arterele de pe coapse şi nu s-ar mai duce în picioare sîngele necesar şi, prin urmare, aş avea alte probleme".

Doi duhovni ci sî nt bolnavi Părintele se vindecase atît pe sine, cît şi o mulţime de oameni. îmi aduc aminte în primul rînd de duhovnicul meu. De cînd l-am cunoscut pe Părintele Porfirie, duhovnicul meu mi-a cerut ca, de fiecare dată cînd îl vedeam, să -i sărut mîna din partea sa şi să-1 întreb dacă are vreun mesaj pentru el. Iar eu făceam mereu ce-mi ceruse. Părintele Porfirie se bucura de respectul pe care i-1 arăta duhovnicul meu. respect pe care-l primea cu un surîs vesel. Apoi se ruga şi, cînd avea vreun mesaj duhovnicesc, mi-1 spunea mie însoţindu-1 de sfaturi concrete privind felul cum trebuia să -şi păzească sănătatea duhovnicul meu. După prima operaţie de stomac a duhovnicului meu îmi spunea adesea: „Spune-i să ţină regim, să fie atent la medicamente şi la odihna necesară, să nu fie distras de nevoile altora, fiindcă multora nu le pasă decît de problemele lor, tară să-i intereseze dacă-1 obosesc pe celălalt care este bolnav. Să nu exagereze, facînd servicii altora în dauna sănătăţii sale. Dumnezeu 1-a scăpat dintr-o mare primejdie". Duhovnicul meu. auzind toate acestea, se mira spu-nindu-mi: „Dacă acum sînt bine. de ce să fiu aşa de atent la sănătatea mea?". Părintele Porfirie ştia de ce, însă nu i -a dezvăluit nici Iui şi, cu atît mai puţin, mie. Nu după mulţi ani boala duhovnicului meu a recidivat. A fost nevoie de o nouă operaţie, însă starea sănătăţii sale se tot înrăutăţea. Bolnavul avea dureri insuportabile,

132

Konstantinos

Yannitsiotis Lîngă Porfirie

nu mînca nimic, îl ţineau cu perfuzii şi. zi după zi, se topea ca luminarea. Intr-una din ultimele vizite pe care 1 le-am făcut acasă, duhovnicul meu mi-a spus cu glas stins: „Spune-i Părintelui Porfirie că am dureri foarte mari şi-1 rog în genunchi să se roage pentru mine, dacă e voia Domnului să trăiesc, să mă dăruiască fiilor mei duhovni ceşti, iar dacă e voia Sa să mă ia, atunci să mă ia. Binecu -vîntat fie numele Său". Cînd i-am transmis acest mesaj Părintelui Porfirie, a fost foarte mişcat auzindu-1 şi mi-a cerut imediat să formez numărul de telefon al duhovnicului meu. A urmat un dialog tulburător între duhovnicul meu, aflat pe marginea mormîntului şi Părintele Porfirie care se aflase, în tr ecut, de trei ori în această situaţie. Părintele Porfirie îl încuraja, prezentîndu-i întîmplări de acelaşi fel din experienţa sa, iar duhovnicul meu abia reuşea să-i răspundă monosilabic, din pricina durerilor pe care le îndura. „Profesorul" vieţii sfinte şi duhovniceşti, care s-a răstignit de multe ori, îl sprijinea pe „învăţător", în clipele cele mai grele ale crucii sale. Părintele Porfirie lăsase telefonul deschis, astfel că am ascultat întreaga convorbire plîngînd în genunchi. Cînd a terminat. Părintele Porfirie s-a întors spre mine şi a spus: „Ce minune a fost asta? Duhovnicul tău era lîngă mine. L-ai văzut?". I-am răspuns: „Nu, Cuvioase, nu l-am văzut". Părintele Porfirie a continuat: „Mare mi nune! Trupurile departe iar sufletele împreună! Ii telefonez în mod regulat şi ziua şi noaptea, mai ales cînd văd că are dureri mari. Am stabilit să ne rugăm împreună la aceleaşi ore. Vreau să-i vorbesc atunci cînd suferă mult, fiindcă îl ajută, facîndu-i mult bine. Insă-1 obosesc vizitatorii, ca şi pe mine,

Părintele

133

de altfel. II înţeleg bine, fiindcă am trecut şi eu prin asta. Au făcut bine că nu l-au deschis. Aşa să-1 lase, cît îl ţine Dumnezeu". Plin de speranţă l-am întrebat: „Cuvioase, dacă vrea Dumnezeu, chiar şi acum, nu s-ar putea întîmpla o minune ca să trăiască?". Părintele a răspuns: „Dacă vrea Dumnezeu, toate sînt cu putinţă". Insă Dumnezeu nu a vrut, sau, mai degrabă, a vrut altfel, în iubirea Sa atotcunoscătoare şi, peste cîteva zile, 1-a luat la ceruri. După adormirea sa, copleşit, m-am dus la Părintele Porfirie. Nu mai aveam nici un mesaj de transmis din partea duhovnicului meu. M-am plecat, i-am sărutat mîna, udîndu-i-o cu lacrimile mele, mi-am sprijinit în tăcere fruntea de ea şi am început să mă rog în taină pentru odih na sfîntului său suflet. Tăcea şi Părintele. La sfîrşitul rugăciunii Părintelui, l-am auzit şoptind: „A trăit întru Hristos şi s-a dus la Hristos". Am ridicat capul şi am întrebat: „Cine, Cuvioase?". Părintele nu vorbea. Am înţeles apoi la cine se referea. L-am întrebat necăjit: „Cuvioase, de ce n-a făcut Dumnezeu o minune pentru a ni-1 mai dărui cîţiva ani? A plecat aşa de tînăr!". Părintele a răspuns: „Ar fi trebuit să moară de la prima operaţie, însă Dumne zeu m-a luminat, să nu-i las să-i facă chimioterapie, căci ar fi murit atunci. Astfel, Dumnezeu ni 1-a dăruit pentru încă opt ani. N-a fost o minune că a trăit încă opt ani şi a spovedit, a vorbit şi a scris despre subiecte importante ale Bisericii, că a vizitat bolnavi şi a ajutat multă lume?", într-adevăr, aşa cum s-a dovedit, a fost o mare minune a iubirii lui Dumnezeu.

134

K a n s tatii i

II

o s

Y a n n i t s i o 11 x

Părintele ca doct or a! meu Primul diagnostic Printre cei ce s-au învrednicit a-1 avea pe Părintele drept ..medic personal" m-am numărat şi eu, deşi nevrednic de aceasta. De la prima noastră întîlnire Părintele, apucîndu-mi mîna şi luîndu-mi pulsul, mi-a tăcut un examen general. Mi-a spus: „Văd că ai probleme de sănătate. Ai probleme neuro-circulatorii". Cu aceste cuvinte Părintele a rezumat starea sănătăţii mele. Problemele de sănă tate descoperite de medici pînă în acel moment priveau mai ales sensibilitatea sistemului nervos şi disfuncţiuni ale circulaţiei sîngelui. Bătrînul era foarte exact în expri mare. Formularea problemelor ca „neuro-circulatorii" nu era întîmplătoare, ci prezenta într-o formă unitară, două probleme parţiale. într-adevăr, aşa cum au arătat consulturi medicale ulterioare, aspectul nervos se îmbina c.u problema de circulaţie, influenţînd-o şi invers. O vreme am avut migrene foarte puternice şi ameţeli. I-am spus despre acestea Părintelui care mi -a răspuns: ..Văd că vasele delicate ale creierului nu udă bine celulele. Se petrece ceva cu osteofitele în ureche. Nu pot să -ţi spun mai multe, căci oricum nu vei înţelege, fiindcă acolo funcţiile sînt foarte complicate". După cîteva luni l-am anunţat că fusesem la un ore-list care mi-a spus tocmai că am probleme cu osteofitele şi că nu se irigă bine celulele labirintului, de acolo prove nind şi ameţelile şi migrenele. Părintele s-a bucurat şi mi-a spus: „Ai văzut, măi, că am ştiut eu? Eu nu m-am exprimat foarte

ştiinţific şi n-am zis „nu irigă", ci m-am exprimat mai simplu zicînd „nu udă". Lingă

Părintele

Pur/ine

135

întreruperea folosirii unui medicament nepotri vit în trecut doctorul meu îmi dăduse să iau tară oprire un anume medicament. Părintele, care nu agrea în mod deosebit folosirea exagerată a medicamentelor şi care, cu toate acestea, îi respecta pe doctori şi accepta folosirea medicamentelor ca pe un rău necesar, cînd a auzit de me dicamentul meu, a tăcut şi a părut foarte gînditor, după care s-a rugat. La un moment dat îmi zise: „Măi, să nu ma i iei medicamentul ăsta". M-am mirat de această îndrumare neaşteptată, însă am hotărît să fac ascultare şi, prin urmare, nu am mai luat medicamentul. Trecu ceva vreme, problemele tot continuau şi a trebuit să fac mai multe analize. Am luat binecuvîntare d e la duhovnicul meu să arăt aceste analize şi unui alt medic ce era unul dintre fiii săi duhovniceşti. După o atentă analiză, în spirit de rugăciune, noul doctor a spus că, după părerea sa, în cazul meu, acel medicament pe care-1 luam de ani de zile şi la care renunţasem recent, era de prisos. Mi-a recomandat un alt medicament pe care l-am luat. Atunci mi-am adus aminte de ce-mi spusese Părintele. Cînd ne-am reîntîlnit şi i-am spus cele întîmplate s-a bucurat din nou şi mi-a spus: „Ce spui? Ai întrerupt tratamentul cu acel medicament? Iată că şi ştiinţa este de acord cu mine. Eu nu sînt doctor, însă nu ştiu cum. în clipa în care mi-ai spus despre medicamentul acela, am văzut că nu mai trebuia să-1 iei şi, aşa cum mi-a venit acel gînd, ţi

l-am spus. Bine faci că nu-1 mai iei. Iar acum trebuie să-ţi umpli sufletul cu Hristos, cu iubire dumnezeiască, cu bu curie. Bucuria lui Hristos te va vindeca. Cînd eşti foarte 134

A o n s l a n I i n o s

) a n n i I s i o 11 x

Părintele ca doct or a! meu Primul diagnostic Printre cei ce s-au învrednicit a-1 avea pe Părintele drept „medic personal" m-am numărat şi eu, deşi nevrednic de aceasta. De la prima noastră întîlnire Părintele, apucîndu-mi mîna şi luîndu-mi pulsul, mi-a tăcut un examen general. Mi-a spus: „Văd că ai probleme de sănătate. Ai probleme neuro-circulatorii". Cu aceste cuvinte Părintele a rezumat starea sănătăţii mele. Problemele de sănă tate descoperite de medici pînă în acel moment priveau mai ales sensibilitatea sistemului nervos şi disfuncţ iuni ale circulaţiei sîngelui. Bătrînul era foarte exact în expri mare. Formularea problemelor ca ..neuro-circulatorii" nu era întîmplătoare, ci prezenta într-o formă unitară, două probleme parţiale. într-adevăr, aşa cum au arătat consulturi medicale ulterioare, aspectul nervos se îmbina cu problema de circulaţie, influenţînd-o şi invers. O vreme am avut migrene foarte puternice şi ameţeli, l-am spus despre acestea Părintelui care mi -a răspuns: ..Văd că vasele delicate ale creierului nu udă bine celulele. Se petrece ceva cu osteofitele în ureche. Nu pot să -ţi spun mai multe, căci oricum nu vei înţelege, fiindcă acolo funcţiile sînt foarte complicate". După cîteva luni l-am anunţat că fusesem la un ore-list care mi-a spus tocmai că am probleme cu osteofitele şi că nu se irigă bine celulele labirintului, de acolo prove nind şi ameţelile şi migrenele. Părintele s-a bucurat şi mi-a spus: „Ai văzut, măi, că am ştiut eu? Eu nu m-am exprimat foarte ştiinţific şi n-am zis „nu irigă", ci m-am exprimat mai simplu zicînd „nu udă".

Lingă

Pâri n lele

Por fine

135

întreruperea folosirii unui medicament nepotri vit în trecut doctorul meu îmi dăduse să iau tară oprire un anume medicament. Părintele, care nu agrea în mod deosebit folosirea exagerată a medicamentelor şi care, cu toate acestea. îi respecta pe doctori şi accepta folosirea medicamentelor ca pe un rău necesar, cînd a auzit de me dicamentul meu, a tăcut şi a părut foarte gînditor, după care s-a rugat. La un moment dat îmi zise: „Măi, să nu ma i iei medicamentul ăsta". M-am mirat de această îndrumare neaşteptată, însă am hotărît să fac ascultare şi, prin urmare, nu am mai luat medicamentul. Trecu ceva vreme, problemele tot continuau şi a trebuit să fac mai multe analize. Am luat binecuvîntare d e la duhovnicul meu să arăt aceste analize şi unui alt medic ce era unul dintre fiii săi duhovniceşti. După o atentă analiză, în spirit de rugăciune, noul doctor a spus că, după părerea sa, în cazul meu, acel medicament pe care-1 luam de ani de zile şi la care renunţasem recent, era de prisos. Mi-a recomandat un alt medicament pe care l-am luat. Atunci mi-am adus aminte de ce-mi spusese Părintele. Cînd ne-am reîntîlnit şi i-am spus cele întîmplate s-a bucurat din nou şi mi-a spus: „Ce spui? Ai întrerupt tratamentul cu acel medicament? Iată că şi ştiinţa este de acord cu mine. Eu nu sînt doctor, însă nu ştiu cum, în clipa în care mi-ai spus despre medicamentul acela, am văzut că nu mai trebuia să-1 iei şi, aşa cum mi-a venit acel gînd, ţi l-am spus. Bine faci că nu-1 mai iei. Iar acum trebuie să-ţi umpli sufletul cu Hristos, cu iubire dumnezeiască, cu bu curie. Bucuria lui Hristos te va vindeca. Cînd eşti foarte obosit, ia un medicament pentru neputinţa ta. Trebuie însă să -ţi mărturiseşti toate păcatele pentru a-ţi tămădui rănile ascunse ale sufletului. Această spovedanie îţi va da şi ţie multă bucurie, dar şi mie. Acum sînt bolnav, însă Domnul se va

îngriji să ne vedem din nou". Cuvintele sale m-au impresionat, mai ales acel „bucuria lui Hristos te va tămă dui". Auzeam pentru prima dată de o asemenea fericită perspectivă de însănătoşire. Nu era vorba de un tratament din cele cunoscute, ci de un tratament deopotrivă al trupu lui şi al sufletului. Ameţelile şi sufletul Ameţelile ce-mi veneau brusc, la intervale de timp nedefinite, erau destul de neplăcute şi-mi creau o problemă generală de echilibru, mai ales la mers. Am încercat să o analizez în interiorul meu. Astfel mi -a venit o întrebare, pe care i-am şi pus-o Părintelui la următoarea noastră întâlnire. I-am spus: „Cuvioase, mă întreb dacă aceste ameţeli din pricina urechii îmi creează o problemă psihologică sau, dimpotrivă, problema psihologică a fricii ca nu cum va să ameţesc, acţionează ca o autosugestie şi-mi creează ameţelile?". Bătrînul mi-a răspuns surîzînd: „Văd că ai mers foarte în profunzime. Situaţia este destul de compli cată". Din răspunsul său am înţeles că prima parte a întrebării mele se îmbina cu a doua şi că este posibil să fie vorba de amîndouă. Problema organică o poate influenţa pe cea psihologică şi invers. Era vădit că prin ajutorul Părintelui şi al doctorului trebuia să nu rămîn impasibil, ci să acţionez în paralel, pentru a-mi întări organismul, prin tratamentul medical indicat, şi totodată să-mi întăresc şi psihicul, printr-o mai mare încredere în Pronia lui Dumnezeu. Rezultatele acestui efort concertat, mai ales prin rugăciunile şi îndrumările Părintelui, în această problemă, au fost foarte bune. în cîteva luni starea mi s-a îmbunătăţit cît, în mod normal, s -ar fi îmbunătăţit în cîţiva ani. Datoram recunoştinţă lui Hristos, prin Părintele. Problemele generale ale sănătăţii mele au persistat totuşi. Prevestirea atacului cerebral

Anii treceau. Odată, pe cînd mă aflam în vizită la Părintele şi discutam diferite subiecte, deodată îl văd că se apleacă, îmi cuprinde capul şi-mi face cruce asupra lui de mai multe ori, şoptind: „Este la stînga, la stînga îl văd". Părintele îmi făcuse astfel, prin rugăciunea sa tainică o „encefalogramă duhovnicească". Nu mi-a dat explicaţii, nu mi-a spus la ce să fiu atent pentru a-mi păzi sănătatea. Este adevărat însă că n-am luat prea mult în seamă acest avertisment al Părintelui. Marea mea greşeală era că am rămas, cu infatuată neglijenţă, într-o subdezvoltare duhovnicească şi de aceea nu puteam înţelege bine înălţimea spiritualităţii Părintelui, în adevărata sa dimensiune. Astfel, fie îl pierdeam în norii ininteligibilului, fie îl coboram la măsura imaturităţii mele, fară a reuşi astfel să valorific preţioasele ocazii pe care mi le oferea. La puţin timp după acea vizită la Părintele, într-o zi a trebuit să lucrez fară întrerupere de dimineaţa pînă seara şi, lucrul cel mai rău, avînd o migrenă groaznică. Nu era, desigur, prima dată că lucram în aceste condiţii, însă acum am avut avertismente clare. în jurul orei şase seara am simţit o persistentă înţepenire a degetelor de la piciorul

138

K o n s luni i n o s

V a n n itsiot i s

drept. Vroiam să cred că este ceva trecător. Am făcut cîţi -va paşi. însă înţepenirea persista. Totuşi, am avut răbdare pînă la sfirşitul serviciului. Un sentiment greşit înţeles de demnitate şi dăruire de sine mă ţinea înţepenit acolo şi nu -mi îngăduia să-mi declar smerit neputinţa de a continua munca sau, pentru mai multă siguranţă, să spun că eram cu adevărat bolnav în acea zi. Ajungînd acasă, amorţeala s-a extins şi la degetele mîinii drepte. Am telefonat unui prieten doctor, i-am descris simptomele, iar el mi-a recomandat nişte medicamente şi linişte, fiindcă nu i se părea a fi ceva grav în acel mo ment. Atunci mi-am amintit cele spuse de Părintele. Vroiam mult să-i telefonez însă o îndoială mă reţinea: Oare se alia în chilia sa şi, dacă da, nu cumva este bolnav, sau îl reţin mulţimile de vizitatori şi nenumăratele telefoane primite 0 Am îndepărtat această îndoială cu gîndul că Dumnezeu se îngrijeşte de toate nu omul. Mi-am făcut cruce şi am format numărul. îndată s-a auzit glasul Părintelui. In caz de nevoie, întotdeauna îl găseam sau mă găsea el. I-am spus, pe scurt, cele întîmplate. M-a întrebat dacă mă deranjează ceva în diferite părţi ale trupului şi mi-a spus: „Nu te teme, nu e ceva grav, să te internezi în spital". I-am spus şi medicului părerea şi recomandările Părintelui, iar acela a fost întru totul de acord cu părerea doctorului duhovnicesc. Peste puţin timp mă aflam la Spitalul Bunavestire. Mă neliniştea problema stării mele sufleteşti. Odată, vizi-tîndu-1 pe Părintele, i-am spus: ,.Mă rog lui Dumnezeu să îmi dea cîţiva ani de viaţă, să mă pot pocăi". Iar el mi -a răspuns: „Nu

Lfngâ

I'u r i n i c I c

Porfir ie

139

ai nevoie de ani. Pocăinţa este ca fulgerul". Ajuns la spital am făcut analize şi tratament pentru îndepărtarea simptomelor acelui uşor atac cerebral. O amorţeală suportabilă, variind în intesitate, a persistat pe partea dreaptă a trupului şi aceasta arăta că, atacul cerebral avusese loc pe partea stingă, potrivit dependenţei încrucişate a nervilor periferici cu cei centrali. Astfel s-a confirmat pe deplin înainte-vederea Părintelui, ce a văzut, cu destul timp înainte, problema din partea stingă a capului. Aşa cum a constatat mai apoi şi doctorul, au fost afectaţi, în parte, nervii senzitivi, însă au rămas neatinşi (nervii) motori. Opinia Părintelui, după atac, care era de părere că problema este de mică întindere, s-a confirmat şi ea. L-am slăvit pe Dumnezeu, pentru limitai ea încercării, însă mă chinuiau mustrări de conştiinţă, căci mă simţeam a fi cauza acestei neputinţe. La prima întîlnire pe care am avut -o cu Părintele după ieşirea mea din spital i-am spus toate acestea. El însă mi-a explicat cele întîmplate „în parabole", spunîndu -mi: ..Ştii. judecătorii, cind obosesc, fac o pauză la prînz. Cu ceva t imp în urmă, una dintre fiicele mele duhovniceşti a avut un accident de maşină şi avea ameţeli. Mi -a telefonat într-o Duminică dimineaţa. Am sfatuit-o să nu se ducă la biserică, ci să rămînă acasă să se odihnească. Nu m-a ascultat şi s-a dus. Pe drum a căzut şi au dus-o la Spitalul Buneivestiri". Am înţeles ce voia să-mi spună. întotdeauna pildele sale erau grăitoare. Fiindcă m-a văzut totuşi întristat de mustrările de conştiinţă, a adăugat: „Nu te întrista. Mai bine bucură -te şi mulţumeşte-1 lui Dumnezeu, fiindcă o puteai păţi mai rău.

138

K o n s luni i n o s

V a n n itsiot i s

Ce-ai păţit tu nu e mai nimic, fără discuţie. Dumnezeu S -a milostivit de tine". La următoarea noastră întîlnire mi -a dat îndrumări amănunţite, precum un părinte iubitor copilului său: „Să

Lfngâ

I'u r i n i c I c

Porfir ie

139

140

Konslanlinos

Yan n iIs ioI

is Lingă ie

ai grijă de regimul tău, să nu mănînci mîncăruri ce-ţi agravează afecţiunea sau care îngraşă. Să nu stai multe ore în pat, fiindcă te vei îmbolnăvi. Să umbli, să faci mişcare, însă cu măsură. Să te plimbi, nici prea repede, nici prea încet, nici la suiş, nici la coborîş, şi nici la mare altitudine. Să păşeşti cu un ritm măsurat, în loc neted, fară să te oboseşti. Să ieşi afară. Nu-ţi voi spune unde să te duci. Mergi unde vrei, ajunge să fie în afara Atenei, departe de gazele de eşapament care -ţi vatămă sănătatea. Să nu stai mult timp afară în frig, sau în căldură prea mare. Cînd ieşi în frig, să-ţi ţii o batistă la nas şi la gură, ca să nu inspiri aer rece, iar cînd e foarte cald să porţi o pălărie ca să nu-ţi facă rău la cap soarele. Să ai grijă foarte mare la presiunile psihice prea mari şi la stresul pe care le resimţi la ser-vici. Ştiu că acolo nu te presează şi că în exterior pari liniştit, însă în interior te presezi tu singur, ca să nu rămîi în urma celorlalţi şi să faci treabă mai multă şi mai bună. Ai văzut acum, că ţi-ai luat concediu medical şi ai rămas cîteva zile departe de servici, ce mult te -ai liniştit? Cînd vei face o altă muncă nu vei mai fi stresat. Să citeşti scrierile Sfinţilor Părinţi şi să te rogi. Şi, mai ales, să nu te necăjeşti. Astfel sănătatea ţi se va îmbunătăţi. Cu cît îl vei iubi pe Hristos mai mult, cu atît te vei bucura mai mult şi nu te vei mai întrista. Tot ce faci să faci cu iubire şi cu mulţumire, fară presiune şi stres. Să-ţi iei şi medicamentele şi, poate într-o zi, nu vei mai avea nevoie de ele". Prevestirea infarctului meu Nu ştiu cît am respectat şi cît am trecut cu vederea aceste înţelepte îndemnuri ale Părintelui, care erau cele mai

Părintele

Porfir

141

potrivite firii mele înnăscute şi celei dobîndite, boli lor şi perspectivelor mele. Au trecut de atunci patru ani. Vizi tele mele la chilia Părintelui continuau ca de obicei. Pînă cînd, într-o zi, mi-a telefonat acasă şi mi-a spus să mă duc urgent la cardiolog, ca să-mi fac analize. M-am neliniştit, însă nu foarte mult, fiindcă îmi făcusem electrocardiograma de curînd şi toate erau bune. M-am dus la un prieten cardiolog, căruia îi vorbisem de mai multe ori despre Părintele şi care voia să-1 cunoască, şi i-am cerut să-mi facă electrocardiograma. Prietenul meu s-a mirat de această bruscă ciudăţenie. Cînd i-am spus rîzînd că „am trimitere" de la Părintele Porfirie, s-a grăbit să-mi facă analiza. Cardiograful arăta, fară să indice nimic patologic, ca şi cardiologul, că Părintele Porfirie se neliniştea degea ba pentru mine. Insă, înainte să-şi termine fraza, l-am auzit spunînd mai tare: „Şi totuşi văd ceva". Era o tahicardie şi a trebuit, pentru prima dată, să iau medicamente pentru inimă. Prin urmare „cardiograful duhovnicesc" al Părintelui funcţiona perfect, de vreme ce depistase de la distanţă problema. L-am vizitat apoi la chilia sa şi i-am spus rezultatul consultului. Era gînditor şi mi -a dat noi îndrumări de această dată privitor la inimă. Peste cîteva zile mi-au apărut simptome de angină pectorală. In zorii zilei Pogorîrii Sfîntului Duh, la orele două noaptea, m-au trezit dureri foarte puternice în piept, în spate şi în mîini. M-am dus la spital unde, în mod ciudat, aparatele nu arătau nimic, iar medicul de gardă a con -

144

142

Konstantinos

Y a n n ifsiot i s

K o n s 1 an lin o s i l s i o l i v

Lingă

) a n n

siderat că era vorba de o afecţiune pe fond nervos şi a re comandat calmante. M-am întors acasă, însă. cu toate calmantele luate, durerea persista. După cîteva ore m-am dus iar la spital. Acum electrocardiograful arăta limpede: infarct miocardic acut. Am fost internat cîteva zile la terapie intensivă. Doi medici mi-au spus că. aşa cum mă întorsesem în acea seară acasă, cu un infarct ce tocmai evolua şi fară nici un aju tor medical, am trecut printr-o primejdie de moarte. încă o dată subapreciasem gravitatea pericolului pe care Părin tele mi-1 arătase la timp. Şi din nou, prin rugăciunile sale, Dumnezeu S-a milostivit de mine şi mi-a dăruit timp de pocăinţă. Îmi amintesc că. în toate acele zile pe care le -am petrecut în spital, m-am schimbat. Nu mă mai interesau deloc lucrurile lumeşti, şi chiar şi micile mele bucurii lu meşti îmi provocau repulsie. Mă miram cum de mulţi bolnavi aveau curajul de a-şi risipi fară grijă timpul cu lucruri neînsemnate. în timp ce clipa morţii şi a judecăţii veşnice a fiecăruia era aproape. Conştientizasem că cei consideraţi sănătoşi, în fapt nu erau diferiţi de cei grav bolnavi, de vreme ce, chiar de-ar fi avut înainte încă o mie de ani de viaţă, aceşti ani ar fi fost, comparativ cu veşnicia viitoare, mai scurţi decît cîteva secunde. Cum puteau să fie orbiţi de bunăvoie înaintea acestei realităţi cutremurătoare, rămînînd nepregătiţi sufleteşte? Cum puteam şi eu (să rămîn nepăsător)? De aceea, singu rul lucru pe care îl doream din adîncul sufletului în acele zile.

Părintele

145

Porfirie

Lingă

Părintele

Por

fir

ie

14 3

era să mă rog neîntrerupt, spunînd: „Doamne, lisuse Hristoase, iartă-mă!'\ Doar aceste cuvinte mă odihneau sufleteşte. Astfel, fară să-mi dau seama, aplicasem în practică învăţătura Părintelui Porfirie care-mi spusese: ..Cinci eşti bolnav, roagă-L pe Hristos să-ţi ierte păcatele". Această învăţătură o uitasem, însă Părintele mi -a amintit-o şi, la momentul potrivit, a adus-o pe buzele mele. Atunci am înţeles cît de departe şi de adînc vedea, şi cit era de drept. Avînd mereu „televizorul" duhovnicesc deschis, mă urmă rea şi mă întărea. Ciudat, însă acum, în clipe de veselie duhovnicească îmi amintesc cu nostalgie acele clipe de mare primejdie şi de amintire a morţii, care m-au făcut sâ simt mai puternic înălţarea duhovnicească şi netulburata pace sufletească. Iar acest binecuvîntat paradox nu era lucrarea mea, ci a lui Hristos. prin rugăciunile Pări ntelui Porfirie. Cînd am ieşit din spital m-am întors acasă unde. după puţin timp, am constatat o altă neaşteptată binefacere a lui Dumnezeu prin neputinţa mea: Boala a devenit un scut protector, care mă păzea de amestecarea în probleme vătămătoare de suflet care în acelaşi timp îmi ameninţau şi sănătatea trupească, probleme ce mi -au apărut, între timp, în viaţă. Mă întrebam ce ai Părintele se îngrijea mereu de sănătatea mea şi avea grijă de mine chiar şi atunci cînd eram departe de el. Apli ca ceea ce-mi spusese odinioară: „Ce minune a lui Dumnezeu!

Trupurile sînt departe unul de altul, dar sufletele sînt împreună". îmi apăruse o nouă problemă de sănătate şi petreceam nopţi de coşmar care îmi provocau suferinţe trupeşti şi sufleteşti. Vizitîndu-1 pe Părintele, îndată ce am intrat în chilia sa, m-a întrebat: „Ia spune-mi, ce se-ntîmplă cu sănătatea ta?". Cînd am început să-i spun ce probleme aveam, m-a întrerupt spunînd: „Deci asta era. Şi eu care de atîtea nopţi mă întrebam într-una ce ai?". Prin urmare, „televizorul" duhovnicesc al Părintelui nu era stins nici noaptea. Medicamentel e Nu respingea medicamentele, însă nu le atribuia o valoare absolută, în ce privea rolul de vindecător. într -o zi m-a întrebat: „Ce este medicamentul?". I-am răspuns: „Un produs chimic, pe care îl luăm pentru a ne vindeca de boli". Nu a fost mulţumit de acest răspuns şi a continuat: „Spune-mi ce înseamnă medicament. Nu-ţi spune nimic acest cuvînt?" (Nota trad. farmako, în text). Neştiind ce să răspund tăceam privindu-1. Iar Părintele continuă: „Medicament înseamnă otravă (Nota trad. farmaki. în text). Să nu crezi că medicamentele fac doar bine organismului uman. Fac şi rău. De ce luăm medicamente? Fiindcă ne îmbolnăvim. Şi de ce ne îmbolnăvim? Fiindcă ne supărăm. Şi de ce ne supărăm? Fiindcă păcătuim. Dacă însă îl lăsăm pe Hristos să Se sălăşluiască în întregul nostru suflet, atunci păcatul dispare, dispare şi supărarea, dispare şi boala şi aruncăm şi medicamentele". Această analiză a Părintelui mi s -a părut foarte odihnitoare în simplitatea ei şi-n dezvăluirea sa înţeleaptă. Părintele, pătrundea prin duh, dincolo de suprafaţa lucrurilor în adîncime, pentru a descoperi înlănţuirea cauzală a evenimentelor - luarea medicamentelor, boala, supărarea, păcatul, absenţa lui Hristos di n sufletul nostru. Datorită acestei analize am înţeles mai bine şi constatarea Apostolului Pavel, privitor la cei ce îl lăsau pe

Hristos să Se sălăşluiască în tot sufletul lor: „în toate pătimind necaz, dar nefiind striviţi" (Nota trad. II Co-rinteni 4, 8).

Altă dată cînd ne-am întîlnit mi-a spus: „Cînd ne îmbolnăvim, ca să nu greşim, trebuie să urmăm sfaturile medicinii şi ale logicii. Mai presus de toate însă trebuie să urmăm voia lui Dumnezeu şi să ne încredem în iubirea Sa". Părintele ştia întotdeauna să îmbine şi să echilibreze înalta destinaţie duhovnicească a omului cu necesităţile sale materiale.

Părintele ca doct or al lumii Femeia bol navă de cancer ce s -a vindecat fără operaţie Părintele a pus diagnosticul, a urmărit şi a vindecat bolile multora dintre fiii săi duhovniceşti, însă şi ale multor necunoscuţi, care nu au aflat niciodată acest luciu, uimind a-1 afla în cele din urmă în ceruri. Intr-o după-amiază de vară, destul de mulţi vizitatori ne aflam pe băncuţele din faţa chiliei Părintelui din Ka-Uisia, aşteptîndu-1 să vină, dar nu s-a arătat. Noi însă nu ne-am plictisit aşteptînd. începusem a vorbi şi fiecare povestea, din experienţa sa, despre Părintele care, deşi absent, era prezent în duh şi ne transmitea bucurie sufletească. La un moment dat am vorbit şi eu şi le-am spus că Părintele vindeca şi boli. O doamnă necunoscută ce şedea lîngă mine, m-a întrebat: „Boli grave?". I-am răspuns: „Cum grave, doamnă, dacă a vindecat chiar şi cancer, după cîte am aflat". Doamna m-a privit insistent şi a surîs.

144 146

Konstantinos

Y a n n ifsiot i s

Ko ns I an I in os i Is io I is

Lingă

Ya n n

Am întrebat-o: „Mă iertaţi, doamnă, dar de ce surîdeţi? Credeţi că vă spun poveşti?". Mi-a răspuns: „Deloc. Surîd pentru că eu sînt aceea pe care Părintele a vindecat -o de cancer incurabil". Am rămas toţi încremeniţi. „Dumnea voastră sînteţi?", am întrebat toţi deodată. „Spuneţi -ne ce s-a întîmplat?". Doamna şovăia să vorbească, însă a cedat rugăminţilor noastre, rugîndu-ne să nu-i facem cunoscut numele. A început să ne povestească: „Eram bolnavă de can cer care făcuse metastaze şi se răspîndise în tot organis mul. Am fost internată la destule spitale însă starea mi se înrăutăţea într-una. Aveam dureri cumplite, nu puteam mînca şi ajunsesem piele şi os. Medicii nu mai aveau nici o speranţă. Nişte rude m-au dus la Londra. Nici acolo n-au putut face nimic. M-au trimis înapoi, cel puţin să mor acasă. M-au dus la policlinică. Eram disperată şi epuizată. Acolo, o cunoştinţă mi-a vorbit de un bătrîn ieromonah, care se afla alături, la bisericuţa Sfîntului Gherasim şi făcea minuni. Nu credeam în minuni, nu eram foarte bise-ricoasă şi de-aceea nu i-am dat prea multă importanţă, într-o zi m-a vizitat un bătrîn cu plete albe şi mi-a spus, cu iubire, să nu mă întristez, ci să mă rog lui Hristos, şi mă voi face bine. Toate acestea mi s -au părut incredibile, însă ceva s-a schimbat în sufletul meu, în acea clipă. L-am întrebat cum îl cheamă şi mi-a spus că este Părintele Por-firie. Cînd a plecat, am încercat timid să mă rog lui Hristos şi am simţit o uşurare. A revenit a doua zi şi mi -a spus că cancerul se va extinde şi la oase, dar să nu mă întristez, ci

Părintele

145

Porfirie

/. i n gă o r/i r i e

Păr i n le I e

P

147

doar să mă rog într-una şi mă voi face bine. Am simţit că acel om avea în el o putere pe care mi -o transmitea mie. Am început să mă rog necurmat, să cred. să sper şi să mă bucur, pentru întîia dată. Peste cîteva zile. medicii au constatat că cancerul se extinsese şi la oase. Eu surîdeam. iar medicii credeau că boala mi-a afectat şi mintea. De atunci, încet-încet, cancerul a început să cedeze şi simţeam foarte bine acest lucru. Au constatat-o şi medicii. însă nu aveau nici o explicaţie. Eu însă ştiam care era cauza, dar nu le-am spus nimic. Starea a continuat să mi se îmbunătăţească, pînă ce m-am ridicat din pat. Am continuat să discut cu Părintele Porfirie. Veneam şi aici sus în Kallisia. într -o zi stăteam aici afară. în curte, aşteptînd împreună cu cîteva rude de -ale mele. Părintele Porfirie a trimis o doamnă să mă anunţe să merg în chilia sa. M-am dus, m-a întrebat imediat ce mai fac, i-am spus că din ce în ce mai bine şi atunci mi -a zis să mă duc afară în mica sa grădină, să caut şi să-i aduc două căpşune. Am ieşit, am căutat, am găsit şi i le-am dus. Părintele Porfirie s-a rugat, le-a binecuvântat şi mi-a dat una dintre căpşune s-o mănînc. îndată ce-am muşcat din ea. am scos un strigăt puternic pe care l-au auzit şi rudele mele de afară şi s-au neliniştit pentru mine". Am întrebat-o pe doamnă: ..De ce aţi strigat aşa°". Mi-a răspuns: „Am strigat fiindcă nu puteam face altminteri. Căci. îndată ce am muşcat din căpşună, am simţit o asemenea dulceaţă răspîndindu-mi-se în trup. o asemenea fericire de nedescris, cum nu mai simţisem niciodată pînă atunci. Era vindecarea finală a cancerului meu. Din acel moment n-am mai avut nici o problemă. Doar

mîna dreaptă a rămas puţin umflată după cum vedeţi. Părintele Porfirie mi-a spus că este semnul iubirii lui Hristos. ca să nu-I uit binefacerea şi să-t iubesc". Ne-a impresionat pe toţi povestea doamnei, o po veste adevărată, însă cu atît mai minunată cu cît semăna cu un basm. La întoarcerea prin mica pădure din apropiere doamna mergea cu uşurinţă, vorbea şi era atît de plăcută c ă n-ai fi putut să ţi-o închipui în cuptorul încercării, de unde a reuşit să iasă nevătămată, prin Harul lui Dumne zeu, datorită rugăciunilor Părintelui Porfirie. Cît despre noi, nu am mai plîns de absenţa Părintelui. L-a înlocuit peste aşteptări prezenţa doamnei ce fusese bolnavă de cancer. Diavolul şi bolile Mă aflam în chilia Părintelui în Kallisia. Vorbeam despre sănătate şi el încerca să-mi explice că bolile se datorează acţiunilor demonice, adică păcatelor. Pentru a mă ajuta să-1 înţeleg, mi-a povestit următoarele: într-o zi m-a vizitat în chilia mea o doamnă cu totul deznădăjduită, ce era în primejdie să moară din pricina supărării sale. Cauza era soţul său, care suferea foarte tare de astmă, după cum mi-a spus, iar ei îi părea foarte rău de el, însă nu-1 putea ajuta şi asta o necăjea. Eu însă am văzut alte lucruri, aşa că i-am spus: „Te voi ajuta, însă tu primeşti să faci ce-ţi voi spune?". Mi-a răspuns: „Voi face tot ce-mi spuneţi". Atunci i-am zis: „Pleacă acum şi mergi acasă. Să intri pe la intrarea principală, să te duci în camera unde se află soţul tău bolnav. Să stai puţin cu el şi să fii atentă la ce va face. Apoi să te ridici şi să-i spui: Vreau să lipsesc o oră, să merg după cumpărături. Tu însă nu vei merge după

cumpărături, ci vei da ocol casei şi vei intra, prin dos, în bucătăria de lîngă odaia bolnavului. Fii însă cu băgare de seamă să nu te observe. Să stai în bucătărie aproximativ o oră şi să asculţi ce face. După o oră, să ieşi prin dos, să dai iar ocol casei şi să intri prin intrarea principală în odaia lui. Să fii iar atentă ce va face, îndată ce te va fi văzut". Doamna a făcut precum i-am spus. A doua zi a venit din nou. Am întrebat-o: „Ce s-a întîmplat?". Mi-a răspuns: „îndată ce am intrat prin uşa din faţă în camera soţului meu , a început să tuşească tare, să scuipe pe jos şi să se plîngă că nu-1 iubesc, că nu mi-e milă deloc de el şi că-1 las singur să sufere. După cîtva timp i-am spus că voi ieşi la cumpărături cam o oră. Iar tuse şi jeluiri. Cînd am intrat în bucătărie, am remarcat că în camera soţului meu era linişte deplină. A trecut o oră şi m-am întors lîngă el. îndată ce am deschis uşa şi m-a văzut a reînceput să tuşească şi să se plîngă zicîndu-mi că în lipsa mea a suferit foarte tare, a tuşit, a strigat după ajutor şi puţin a lipsit să nu moară singur". Am întrebat-o: „Acum ai înţeles ce se întîmplă?". Mi-a răspuns: „Nu mai înţeleg nimic şi nu mai ştiu ce să cred". I-am spus: „Atunci îţi voi explica eu. Soţul tău are în el un demon. L-am văzut în clipa în care ai venit ieri. Demonul i-a adus astma şi prin astma soţului tău vrea să -ţi vină ţie de hac. Tu, fiindcă eşti foarte sensibilă şi milostivă, văzîndu-1 că suferă şi se plînge într-una că nu-ţi pasă de el, te topeşti de supărare. El însă nu se supără. Tuşeşte şi scuipă şi ţi se plînge numai cînd eşti lîngă el, fiindcă pe tine te are în vedere. îndată ce pleci şi nu te vede, se linişteşte". Doamna m-a privit şi, încet-încet a înţeles ce se întîmplă. I-am spus ce să facă ca să învingă demonul şi să

152

Konstanlinos

K o //\ tont i n o v

Yann iotis

Yanniisiolis

11s

scape şi ea şi soţul ei. M-a ascultat şi acum situaţia e mult mai bună. M-au impresionat foarte tare. pe de o parte viclenia criminală a demonului, iar pe de altă parte, clarviziunea Părintelui şi intervenţia sa tămăduitoare. Mirat l -am întrebat: „Cuvioase, astma aceea era psihologică, adică închi puită?"'. Părintele mi-a răspuns: „Nu, era astmă adevărată, organică, însă provenea de la demon, care o folosea ca pe o armă criminală, împotriva acelei femei". Din aceste cuvinte am înţeles că demonii au uneori posibilitatea să ne afecteze nu numai sufletul, ci ş i trupul, chiar cu intenţii ucigaşe şi că, pentru a ne salva, ajutorul Sfinţilor este indispensabil şi sigur. Desigur, aceasta nu trebuie Să ne înspăimînte. fiindcă puterea lui Hristos este incomparabil mai mare decît puterea diavolului şi, după cum spune Părintele, „omul lui Hristos trebuie să-L iubească pe Hristos, şi cînd I I iubeşte pe Hristos, scapă de diavol, iad şi moarte". 4 In general problema posibilităţilor diavolului de a interveni în viaţa omului, cere multă atenţie. Fiindcă la o extremă se află cei care nu-i acceptă existenţa şi astfel îi cad victime mai uşor, de vreme ce atribuie acţiunile sale altor factori, precum sînt voinţa lor sau a semenilor lor cu care nu au relaţii bune. La cealaltă extremă se află cei ce se tem exagerat de mult de diavol şi trăiesc cu spaima acţiunilor sale viclene şi a influenţei lui asupra vieţii lor. Adevărul este undeva la mijloc, aşa cum ne învaţă Cartea lui Iov şi Părinţii Bisericii. Prin urmare, demonii în primul rînd pot doar să Nota editorului: Se referă la caseta ..Hristos este tutui", al cărei text circulă şi in broşură, fiind cuprins în cartea: Kl. Ioannidis. Părintele Porfirie. Ediţiile II. III. IV. pp. 49 sq. 4

/ . /'n g a

PurinI ele

Lingă Porfirie

Por/ir ie

Părintele

153

151

ameninţe (neputînd să-şi împlinească ameninţările fără îngăduinţa lui Dumnezeu). De asemenea pot încerca să ne amăgească şi să ne distrugă (însă nu ne pot amăgi, cît timp nu vrem să fim amăgiţi). Astfel râ-mînem nezdruncinaţi înfruntîndu-i, atunci cînd ne atacă, doar dacă îl iubim pe Hristos şi chemăm cu smerenie şi credinţă ajutorul Său, cerînd totodată rugăciunile Sfinţilor Săi şi fiind spovediţi şi împărtăşiţi, folosind şi puterea Crucii Sale, pentru alungarea demonilor şi destrămarea urzelilor lor. însă pentru noi. cei începători în viaţa duhovnicească, cel mai bine e să ne întoarcem spre Hristos, dis-preţuindu-1 pe diavol şi nedînd importanţă lucrărilor sale, (aflîndu-ne) mereu sub îndrumarea duhovnicului nostru. Iar diavolul, numai cu îngăduinţa lui Dumnezeu poa te ispiti trupeşte pe cineva (Iov 1. 11-12; 2, 6-7), fie pentru păcatele aceluia, fie pentru a se vădi prin încercări virtuţile aceluia, precum s-a întîmplat cu Iov. întotdeauna însă Dumnezeu se află alături de cel ispitit pentru a -1 ajuta şi a-i da putere să îndure ispita şi să învingă, după cum Apostolului Pavel i s-a dat pentru a nu se mîndri „un ghimpe în trup", dar şi mult har de la Dumnezeu, care era deajuns pentru a vădi puterea lui Dumnezeu prin neputinţa omului (Nota trad. II Corinteni 12, 7-9).

Bolnavi de cancer ce s -au vindecat prin operaţie

Un om căruia îi vorbisem de Părintele Porfirie a vrut să-1 cunoacă. înainte însă de a-şi împlini dorinţa s-a îmbolnăvit. Analizele au arătat că este vorba despre cancer. Au fost întrebaţi mulţi medici şi fiecare şi-a spus părerea în privinţa vindecării. Bolnavul a preferat să -şi încredinţeze sănătatea unuia dintre ei în care avea mai multă în credere. A fost nevoie însă să-1 întreb şi pe doctorul duhovnicesc. Părintele Porfirie, ce trebuie să facă acel om. Cînd l -am vizitat prima oară, era sceptic, vedea că este o situaţie destul de gravă şi nu a dat nici un răspuns. A doua oară avea să -mi spună ceva concret: „Să facă ce-i spune doctorul şi ce hotărăşte bolnavul însuşi". I-am transmis bolnavului părerea Părintelui. întrebat, doctorul a propus operaţia, în vreme ce ceilalţi doctori, care fuseseră excluşi, considerau că operaţia era osteneală zadarnică. Bolnavul a hotărît să se opereze, pentru a înfrunta radical toată problema. Prin urmare, propunerea doctorului şi decizia bolnavului au coincis de minune. Atunci le-am zis: „Este evident că operaţia este voia lui Dumnezeu, aşa cum a spus şi Părintele Porfirie şi că nu există nicăieri siguranţă mai mare decît în îndeplinirea voinţei lui Dumnezeu, în orice împrejurare. Prin urmare, omul s-a operat, iar operaţia a fost îndelungată şi nu lipsită de primejdii. Totodată, ur-mînd sfatul Părintelui, mulţi oameni, clerici, călugări şi laici s-au rugat pentru el, în diferite locuri, mai ales în timpul operaţiei. De bună seamă, înaintea acestei „armate de rugăciuni' 1 se afla rugăciunea Părintelui Porfirie. Operaţia, în urma încercărilor pline de osteneală ale chirur gului, a reuşit. De atunci au trecut douăzeci de ani şi fos tul bolnav trăieşte sănătos, dînd slavă lui Dumnezeu. O operaţie pe creier reuşită

Un prieten de-al meu avea o tumoare la creier. Era foarte deprimat şi-şi pierduse orice speranţă. Medicii îi mai dădeau şase luni de viaţă. I-am vorbit atunci despre Părintele Porfirie. M-a ascultat cu atenţie şi a început să mai prindă curaj. Fiindcă se afla în spital şi nu putea mer ge, m-a rugat să mă duc la Părintele şi să-1 întreb, dacă trebuia să se trateze în spital aici sau în Anglia. Părintele mi -a răspuns: „Văd că tumoarea se află în partea dreaptă a capului. Este preferabil să se ducă în Anglia. Eu mă voi ruga de aici lui Dumnezeu şă -i lumineze pe doctori să-şi facă bine treaba. Să se păzească puţin de frig, acolo unde se vor afla". Am transmis prietenului meu şi rudelor sale cele spuse de Părintele. Au plecat aşadar la Londra, unde medicii i-au recomandai să se opereze, ceea ce a şi făcut, îndată după intervenţia chirurgicală, medicul şef 1-a chemat în biroul său pe fratele bolnavului. Acela a intrat plin de teamă, aşteptîndu-se să audă ce era mai rău. Medicul şef 1-a liniştit explicîndu-i că 1-a chemat ca să-1 felicite şi i-a spus că face acest lucru de fiecare dată cînd o operaţie reuşeşte în chip neaşteptat. Ieşind din spital, bolnavul a răcit, fiind uşor îmbrăcat. Din pricina aceasta au fost nevoiţi să -şi prelungească şederea la un hotel din Londra, cu încă o săptămînă, pînă ce bolnavul s-a vindecat de răceală. Cînd s-au întors în Atena, s-au dus şi i-au mulţumit fierbinte Părintelui pentru marele său ajutor şi i-au cerut iertare, că nu au dat atenţia cuvenită spuselor sale. Aşa cum mi -au spus, pe cînd se aflau la Londra, avînd înainte-le grava problemă a operaţiei, au considerat ridicol avertismentul Părintelui referitor la frig. Şi totuşi, acesta putea să le creeze complicaţii periculoase.

152

Konstanlinos

154

Konstantino s

Yanniisiolis

Y a n n i IS i o I is

27 de sfat uri, diagnostice şi tratamente Cineva 1-a întrebat pe Părintele, de unde provine colesterolul prea mare, pe care i-1 depistase microbiologul în sînge. Părintele i-a răspuns: „Provine din supărări şi din hrana nepotrivită**. Altcineva 1-a întrebat despre problemele sistemului nervos. Părintele i-a răspuns: „Se datorează unor cauze psihologice". Un altul i-a spus: „Cuvioase, în ultimii ani, fiindcă mă rog mai mult şi particip la Tainele Bisericii, mi -a scăzut stresul". Iar Părintele i-a răspuns: „Aşa este. Harul lui Dumnezeu s-a milostivit de tine". Cineva avea o fractură la oasele încheieturii mîi -nii şi medicul i-a recomandat să se opereze. Acela s-a dus la Părintele să-1 întrebe ce să facă, iar Părintele a văzut toţi nervii, pe unde treceau şi se încrucişau în punctul fracturii şi i-a atras atenţia că în caz de nereuşită a ope raţiei, va rămîne infirm. Aflînd de acest pericol a preferat să evite operaţia şi, cu timpul, a putut să-şi folosească din nou mîna fară prea mari probleme. Altuia i-a recomandat să nu se opereze de prostată, evitînd astfel ca mai tîrziu boala să i se transforme în cancer. Intr-o după-amiază la ţară Părintele vorbea cu un grup de vizitatori despre poluarea mediului. Intorcîndu -se spre

/ . /'n g a

Lingă rie

PurinI ele

Părintele

Por/ir ie

P o rfi

153

155

femei, Părintele a spus: „Nu-i aşa că voi femeile, ca să nu vă îmbolnăviţi, spălaţi legumele şi fructele? Ba uneori chiar cu săpun?". Acelea i-au răspuns: „Desigur". Părintele a adăugat: „Nu ştiţi însă că ce e rău se află în interior". Una dintre fiicele sale duhovniceşti, văzîndu -1 bolnav, i-a recomandat: „Să mîncaţi bine. Cuvioase*'. Iar el i -a răspuns: „Mănînc şi mă mănîncă". Un tînăr bolnav de SIDA 1-a vizitat pe Părintele. Era deznădăjduit şi 1-a întrebat pe Părintele dacă s-ar putea retrage la o mănăstire, ca să se facă monah. Părintele 1 -a mîngîiat şi i-a recomandat să-şi cultive credinţa în Hristos, ca unică speranţă şi ca unic refugiu, pentru orice situaţie. Cît priveşte mănăstirea, i-a spus că intrarea în ea nu trebuie să se facă din nevoie şi deznădejde, ci din speranţă şi iubire pentru Hristos. Un bolnav de cancer ce se afla în ultimul stadiu al bolii a cerut Părintelui, prin intermediul unui prieten, să -i spună dacă va trăi. Părintele nu a răspuns, însă a spus că se roagă lui Dumnezeu, şi i-a trimis un şirag de metanii. După cîteva zile, rugîndu-se cu metaniile în mină, bolnavul s-a mutat la ceruri. 10. Un asistent universitar 1-a vizitat pe Părintele într-o după-amiază de vară, în rulota unde locuia pe atunci. Cînd 1-a întîlnit, 1-a rugat să-i dea binecuvîntare şi socrului său ce se afla în maşina sa. Părintele a înaintat şi i -a întins mîna, însă socrul nu s-a mişcat, căci avea geamurile închise. Cînd, la intervenţia ginerelui, socrul a deschis

geamul şi i-a întins mîna din maşină, Părintele i-a spus: „Ieşi, măi, afară. Ce, eşti în seră?". Socrul i -a explicat că este bolnav şi trebuie să se păzească. Atunci Părintele i -a explicat cît de necesare sînt soarele, aerul şi mişcarea şi i-a dat îndrumări speciale legate de felul cum trebuia să -şi îngrijească sănătatea. îmi amintesc că, printre altele i -a recomandat să stea într-un loc la altitudine medie, nici prea departe, dar nici prea aproape de mare. In general, îi reco manda moderaţie. 11.0 doamnă ce nu avea copii, care pierduse multe sarcini şi acum era din nou însărcinată, s-a dus plină de nelinişte la Părintele, cerîndu-i ajutorul. El „a văzut" că problema ei era psihologică. A sfatuit-o să închirieze o cameră într-un sat vecin, să se liniştească şi să nu comunice cu rudele sale, care-i transmiteau neliniştea, nici măcar telefonic. Doamna i-a urmat sfaturile, ba chiar îl vizita la anumite răstimpuri şi se liniştea şi mai mult. In cele din urmă a născut un băieţel sănătos pe care, drept recunoştinţă, l-au botezat Porfirie. Această întîmplare am aflat -o de la un prieten şi într-o zi, cînd mă aflam în chilia Părintelui, am văzut intrînd cu mult curaj un copil pe care 1-a primit cu multă bucurie, dăruindu-i caramele. Afară se auzea un tractor. Părintele m-a întrebat: „Ştii cine este omul cu tractorul? Este tatăl micuţului Porfirie, care a intrat în chilie mai devreme. Bucuros că i s-a născut acest copil, vine din cînd în cînd cu tractorul şi ne ară grădina. Cu sfaturile mele s-au născut astfel destui copilaşi care au fost botezaţi Porfirie". Ultimele cuvinte le-a însoţit cu un zîmbet larg. 12. Părintele, ca un adevărat psihiatru ce era, avea multe îndoieli privind psihiatria. Intr -o zi l-am întrebat: „Cuvioase, este adevărat că aţi urinat cursuri de psihiatrie?".

Părintele s-a arătat uimit şi m-a întrebat: „Asta de unde-ai mai aflat-o, măi? Ştii, cum stăteam şi mă gîndeam odată, am fost nedumerit: Cum de există psihiatri ce nu cred în suflet? Aşa că m-am dus de cîteva ori la Universitate şi am urmărit cursuri de psihiatrie. Ei, încearcă şi ei să facă ceva, dar ce să facă? Psihiatrii şi psihologii seamănă cu orbul care caută să înţeleagă lucrurile din jurul său prin pipăit. Sufletul este foarte profund şi numai Dumnezeu îl cunoaşte". Altă dată mi-a spus: „Nu-mi place psihiatria, însă îi iubesc pe psihiatri". Un cunoscut de-al meu ce locuieşte în nordul Italiei, mi-a telefonat şi m-a rugat să-i cer părerea Părintelui Porfirie, despre anumite probleme ale soţiei sale, de care se îndepărtase, fiindcă, prezentînd problemele respec tive unui vestit psihiatru, acela spusese că soţia sa este psihopată. Părintele m-a ascultat atent şi apoi mi-a spus: „Să-i spui prietenului tău să-1 întrebe pe acel psihiatru vestit dacă s-a dus să-l vadă vreun doctor". Un prieten doctor mi-a cerut să-l întreb ceva pe Părintele, legat de o problemă personală. Transcriu după însemnările mele dialogul avut atunci cu Părintele, ca răs puns la întrebarea doctorului. La întrebarea pusă în legă tură cu problema respectivă Părintele a răspuns: „Ce sînt lucrurile astea refulate despre care scrie întrebîndu-mă dacă au legătură cu problema sufletească? Ce sînt lucru rile astea moştenite? - Adică, vreţi să spuneţi, Cuvioase, că nu e nici una, nici alta? - Nici una, nici alta. Toate astea, despre care îmi scrie, sînt de la omul cel vechi pe care-1 purtăm în noi. Cînd însă-L iubim pe Hristos din tot sufletul nostru, cînd se sălăşluieşte iubirea divină în noi. atunci dispar toate problemele şi ne umplem de bucurie duhovniceasc ă. Tu ştii

152

Konstanlinos

Yanniisiolis

toate astea, fiindcă ţi le-am spus de multe ori. Iată, aşa stau lucrurile, spuse apoi, facînd cu mîna o mişcare, întîi şerpuit şi apoi, încet-încet în sus. Psihiatrii şi psihologii vorbesc de probleme refulate şi moştenite, fiindcă nu cunosc suf letul omenesc care doar prin iubirea divină se tămăduieşte şi trăieşte bucuria intru Hristos. Rudei unui bolnav de nervi Părintele i-a recomandat să fie atent la sine însuşi, ca nu cumva să se mo lipsească şi el. întrebat fiind de acela cum s-ar putea în-tîmpla aşa ceva, de vreme ce această boală nu este molipsitoare. Părintele a răspuns: „Nu ai dreptate în ce spui. Microbii nemateriali ai bolilor psihice zboară uşor, precum ţînţarii, şi atacă sufletul (Apoi. mişcîndu-şi mîna, îi arătă cum zboară aceşti microbi). Este bine să-i ajuţi pe cei bolnavi de nervi, însă trebuie să -ţi protejezi propriul suflet, prin Harul lui Hristos". Unei doamne al cărei copil era neurastenic Părintele i -a spus că copilul are un suflet bun, însă s-a îmbolnăvit din cauza anturajului. I-a dezvăluit că copilul se va vindeca deodată şi că ştie cînd se va îmtîmpla aceas ta, însă nu poate să-i spună. De asemenea i-a mai spus şi cum se va întîmpla aceasta: prin sfinţirea mamei, care trebuie să înceapă prin a renunţa la fumat. Unui tată îndurerat care-şi dusese copilul bolnav la el, Părintele i-a spus: „Copilul tău este bun, însă fiindcă l-ai forţat prea mult ca să aibă rezultate deosebit de bune la şcoală, nu a suportat, „s-a spart" şi s-a îmbolnăvit de neurastenie. „Eu cum am rezistat în atîtea războaie şi lipsuri, cînd eram copil?" a întrebat tatăl. „Tu ai trăit alte timpuri", i-a răspuns Părintele. Pe o văduvă tînără ce era foarte întristată Părintele a sfatuit-o să lucreze intens pentru a evita depresia ce o

/ . /'n g a

PurinI ele

Por/ir ie

153

ameninţa. Terapia prin muncă şi rugăciunea pe care i le recomandase Părintele au avut rezultate minunate. Triste ţea s-a transformat în pace interioară şi bucurie, pînă-ntratît, încît se întreba de nu cumva şi-a pierdut minţile. Părintele a liniştit-o şi a asigurat-o că bucuria ei duhovnicească se datorează Harului lui Hristos pe care s-a învrednicit a-1 primi. Părinţilor unei fete tinere care avusese o tenta tivă de sinucidere le-a recomandat să o înconjoare cu rugăciuni fierbinţi, făcute de cît mai mulţi oameni. Părinţii au urmat sfatul şi tînăra a fost salvată de recidive. Părinţii unui copil dificil şi neastîmpărat s -au dus la Părintele plîngîndu-se de situaţia în care se aflau şi cerîndu-i sfatul legat de ce ar fi trebuit să facă. Părintele le -a" spus că ar trebui să fie mai atenţi la viaţa lor. Părinţii însă, tot aduceau vorba de problema copilului lor, iar Pă rintele le vorbea despre datoriile lor de creştini, ca părinţi. La un moment dat părinţii i-au spus: „Cuvioase, noi n-am venit aici pentru noi, iar cele ce ni le spuneţi le ştim de mici copii şi acum îi învăţăm pe alţii. Am venit pentru copilul nostru". Atunci Părintele le-a spus: „Dar n-aţi înţeles că de-atîta vreme tot despre copilul vostru vă vorbesc? N-aţi înţeles că mîntuirea copilului vostru depinde de sfinţirea voastră? Nu de teoria, ci de practica mîntui-rii?". Şi a completat mai apoi: „Trebuie să purcedeţi imediat la aceasta, dacă vă iubiţi cu adevărat copilul. In această clipă i-am văzut sufletul. Este «mort»". Părinţii unui băiat ce se îmbolnăvise de neur astenie l-au vizitat pe Părintele, cerîndu-i ajutorul pentru rezolvarea problemei. Părintele a „văzut" sufletul copilului şi a spus: „Copilul vostru are un suflet foarte bun. Nu este bolnav, ci

doar a fost rănit şi s-a răzvrătit, din pricina mîndriei voastre şi a unor tineri nepotriviţi cu care s-a împrietenit. Se va vindeca prin sfinţirea voastră". îndată

160

Ko ns I an I in os

in gâ Y a n n i t s i o t i /. s

P â r i n i c i c*

ce-a auzit acestea, mama copilului a început a plînge dez nădăjduită, căci socotea că va fi imposibil să se sfinţească. Atunci Părintele i-a spus: „Sfinţirea ta nu este ceva de neatins, ba chiar poate fi uşor dobîndită, cu condiţia să do-bîndeşti smerenie şi iubire". O tînără invalidă i-a cerut Părintelui binecuvîn-tarea şi sfatul în privinţa problemelor cu care se confruntă, trăind într-un cărucior de invalid. Părintele a binecuvîn-tat-o şi i-a spus printre altele: „In primul rînd să te păzeşti de nelinişte. Neliniştea este boală a sufletului şi nu depinde de lipsurile materiale. Un om sănătos poate avea multe milioane la bancă şi totuşi să trăiască într-o permanentă stare de nelinişte. Neliniştea o combatem prin încredere în Pronia Dumnezeiască şi printr-o luptă bună". Părintele mi-a spus într-o zi următoarele: „Neputinţele ne duc spre ceva bun, cînd le îndurăm fară cîrtire, rugîndu -L pe Dumnezeu să ne ierte păcatele şi slăvind numele Său". Altă dată mi-a spus epigramatic: „Ne îmbolnăvim, cînd ne legăm de persoane sau lucruri". Această opi nie ilustra o altă manifestare a bolii trupeşti, care provine din legarea sufletului de păcat. Căci, ce altceva decît păcat este legătur a noastră sufletească cu cele create (persoane, lucruri) şi nu cu Creatorul? Tot Părintele a spus: „Părinţii care au copii dificili şi neascultători, să nu-şi certe copiii, ci pe acela ce se află în spatele copiilor, pe diavol. Iar pe diavol nu -1 putem înfrînge decît dacă devenim noi înşine sfinţi". Acest sfat laconic ar putea să-i ajute foarte eficient pe părinţi, pedagogi, medici şi

161

/' o r / i r i e

pe toţi cei ce se ocupă în special de copii şi de oameni, în general. Un călugăr ce tocmai se întorsese de la studii postuniversitare din America, 1-a vizitat pe Părintele şi, îndată ce s-a aşezat în faţa sa Părintele i-a spus: „Văd că acolo unde-ai fost te-ai cam încurcat". Acel călugăr mi-a spus mai tîrziu că cele spuse de Părintele erau o descriere exactă a sufletului său, ce era tulburat şi confuz, sub influ enţa unor curente ideologice din străinătate. Părintele 1 -a ajutat să găsească ieşirea din încurcătura problemelor sale. Odată, o doamnă mondenă, cu multe diplome şi varii activităţi sociale, însă şi cu un suflet sensibil, a ajuns în pragul unei căderi nervoase şi. din această cauză, s -a dus la Părintele. El „i-a văzut" imediat starea sufletească şi i-a spus doar atît: „Ţi s-a rupt arcul". Doamna a fost impresionată de acest diagnostic neobişnuit, care exprima însă cu exactitate toată dezordinea sufletească în care trăia, din pricina multor probleme nerezolvate. Părintele a compătimit -o şi a înconjurat-o cu afecţiunea sa ca pe o fiică duhovnicească. Ea i-a fost o ucenică plină de abnegaţie, căci prin îndrumarea s a luminată, s-a redresat psihic şi a renăscut întru Hristos.

Neputinţe sufleteşti şi trupeşti întotdeauna Părintele dădea prioritate bolii sufleteşti, chiar dacă boala trupească era gravă. Mulţi dintre bolnavii ce-1 vizitau îi cereau să se roage doar pentru vindecarea bolii lor trupeşti. Nu o puteau îndura. Credeau că prelungirea bolii

160

Ko ns I an I in os

in gâ Y a n n i t s i o t i /. s

P â r i n i c i c*

trupeşti le va zdruncina credinţa în Hristos şi îi va duce în cele din urmă la o neputinţă a sufletului. Părintele însă, era de părere că se întâmplă exact contrariul. Neputinţa neştiută a sufletului lor, păcatul, le închidea ochii şi nu mai vedeau înaltul sens pedagogic al neputinţei lor trupeşti, pe care o îngăduia iubirea lui Dumnezeu. Părintele ştia că, dacă s -ar fi rugat doar pentru vindecarea lor trupească, nu i-ar fi ajutat, fiindcă, în fapt, ar fi rămas netămăduiţi. Mereu încerca să îmbine tratamentul trupesc cu vindecarea sufletească a oamenilor. Un psihiatru creştin a spus odată într-o adunare religioasă următoarele: „Eu, ca psihiatru, nu sînt medic al sufletului omenesc, ci al sistemului nervos". Şi avea dreptate. Bolnav cu sufletul este doar păcătosul nepocăit, căci sufletul este neputincios, doar cînd păcătuieşte fără a se pocăi. Doctor al sufletului este doar Hristos. Şi, prin Harul lui Hristos, (doctor al sufletului) este şi sfîntul care, cunoscînd sufletul, a dobîndit cunoaşterea de sine şi cunoaşterea celorlalţi. Omul care nu e sfînt, adică pătimaşul, care-şi ignoră sufletul, dar şi pe-al celorlalţi, cum ar putea deveni doctor de suflete? Hristos şi, prin Harul lui Hristos, sfintul, după ce faptuieşte ce e mai greu, adică tămăduirea sufletului, poate făptui şi ce este „mai uşor", adică vindecarea trupului, atunci cînd cea dintîi o ajută pe cea de-a doua. Neputinţele trupeşti servesc multe şi variate scopuri ale iubirii lui Dumnezeu, cea mai presus de judecată. Este o prejudecată ideea că cei neputincioşi trupeşte sînt pe depsiţi de Dumnezeu pentru păcatele lor, pe cînd cei să nătoşi trupeşte sînt răsplătiţi de Dumnezeu pentru virtutea lor. în

/' o r / i r i e

161

realitate se poate întîmpla tocmai contrariul. După cum mulţi sfinţi sînt neputincioşi trupeşte toată viaţa lor, şi mulţi păcătoşi nepocăiţi sînt sănătoşi toată viaţa. Desigur, nimeni nu se îndoieşte că un suflet tulburat de patimi păcătoase, constituie un teren fertil pentru răsărirea şi dezvoltarea multor neputinţe trupeşti, şi invers, un suflet înseninat de blîndeţea divină, creează condiţiile potrivite pentru vindecarea neputinţelor şi înflorirea sănătăţii trupeşti, însă, variaţiile sănătăţii şi ale bolii trupeşti a fiecărui om constituie, în cele din urmă, expresia mistică a pedagogiei lui Dumnezeu, pe care doar El şi sfinţii Săi o cunosc.

îi bucură pe alţii cî nd vindecă şi se bucură cînd este bolnav el însuşi Prin darul său tămăduitor, Părintele a diagnosticat şi a vindecat bolile multor oameni, însă el a fost toată viaţa bolnav, şi el însuşi o mărturisea: „Nici eu nu mai ştiu cîte boli am". Despre herpesul său care, ca o încununare a multiplelor sale boli şi ca „ghimpe în carne", îl chinuia în ultimii ani, spunea: „Simt ca şi cum mi-ar fi lipit de obraz o tigaie cu ulei încins". Bătrînul învăţa: „Neputinţele se datorează acţiunii demonice, adică păcatului. Cînd însă Hristos Se sălăşluieşte în tot sufletul, atunci diavolul dispare, dispare şi păcatul şi dispare şi boala". în acelaşi timp spunea despre sine însuşi: „Eu simt că sînt cel mai păcătos om din lume". O privire superficială asupra bolii ar fi condus poate la întrebări ca aceasta: Cum Părintele care vindeca bolile atîtor oameni, nu le putea vindeca pe ale sale? Oare nu pentru că şi-a mărturisit

160

Ko ns I an I in os

in gâ Y a n n i t s i o t i /. s

P â r i n i c i c*

marea păcătoşenie nu S-a sălăşluit în el Hristos şi nu s-a vindecat de bolile sale? Nu, fiindcă faptul că Părintele mărturisea că este „cel mai păcătos om din lume" vădeşte marea sa smerenie

/' o r / i r i e

161

164

Konstanlinos

Yannilsiotis

întru Hristos, de vreme ce, cei nepocăiţi cred cu aroganţă că sînt tară de păcat, precum fariseii. Toţi sfinţii. în frunte cu Apostolul Pavel au predicat: „Iisus Hristos a venit în lume să-i mîntuiască pe cei păcătoşi, între care eu sînt cel dintîi". Şi Părintele era sfînt, aşa cum reiese din viaţa sa cea întru Hristos. Insă, cineva s-ar putea întreba: „Dacă era sfînt, atunci de ce nu-1 vindeca Hristos de boală?". Desigur Hristos 1-a vindecat pe Părintele de boală. L-a vindecat de adevărata boală, de neputinţa sufletului, de păcat, deşi era neputincios trupeşte. Adam şi Eva, înainte de căderea în păcat prin înşelarea lor de către diavol, adică înainte de neputinţa lor su fletească, nu cunoşteau nici neputinţa trupească. După cădere însă, „s -a stricat natura", cea însufleţită şi cea neînsufleţită, au apărut toate relele şi printre ele şi neputinţa trupească. Hristos S-a întrupat ca om „ca să dezlege lucrările diavolului", ca să ne tămăduiască de adevărata neputinţă a lui Adam, adică de păcat. Ne-a spus: „N-au trebuinţă de doctor cei sănătoşi, ci cei bolnavi. N-am venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă" (Nota trad. Luca 5, 31-32). Iar noi, recunoscînd că sîntem „cei ce sînt răi", pri mim de la unicul Doctor, odată cu Botezul şi pocăinţa noastră neîntreruptă, vindecarea sufletului de neputinţa sa care este păcatul. Neputinţa trupească este, prin îngăduinţa lui Dumnezeu, preţul iertării păcatului, ca pedagogie vindecătoare, ca arenă de luptă purificatoare pe mai depar te, a sufletului ce luptă împotriva păcatului, spre ruşinarea

Lingă r i e

Părintele

Porfi

165

diavolului şi slava lui Hristos. Asta s-a întîmplat cu sărmanul Lazăr, care, răbdînd fară să cîrtească, a cîştigat Ra iul şi cu toţi sfinţii care, prin răbdare, pocăinţă, slăvire a lui Dumnezeu, în neputinţe trupeşti atlîndu-se, s-au lămurit ca aurul în cuptor. Sfîntul Ioan Gură de Aur mărturiseşte că sănătatea trupească devine un bun mîntuitor de suflet doar dacă duce la creşterea recunoştinţei şi ascultării faţă de Dumne zeu. Insă cîţi sînt recunoscători? Unul din zece, ca în cazul celor zece leproşi din Evanghelie? Poate mult mai puţini? Adesea sănătatea trupească devine capcană sufletească, sau drog înşelător, ca in cazul bogatului din parabolă care, sănătos fiind şi veselindu-se cu strălucire în fiecare zi, a ajuns în „locul chinului". Părintele ne-a dezvăluit taine ale lui Dumnezeu, nu doar prin învăţătura sa, ci şi prin viaţa sa. Este o realitate faptul că, în neputinţele sale trupeşti, „s-a desăvîrşit puterea" Domnului, s-au vădit minunatele Sale lucrări şi s -a slăvit numele Său. De asemenea este adevărat că, prin răbdarea sa necurmată, în durerea atîtor neputinţe, a fost ruşinat diavolul şi s-a dovedit că Părintele a rămas „credincios pînă la moarte" în Dumnezeu, nu din interes, ci doar din iubire, precum Iov cel „adevărat, ireproşabil, drept, evlavios, cel departe de orice viclenie", care prin ascultarea sa, a ruşinat mîndria satanei şi a confirmat superioritatea iubirii dumnezeieşti, care „niciodată nu cade". Dumnezeu a îngăduit diavolului să-1 provoace şi să-1 ducă în ispită pe Părintele, prin neputinţe trupeşti, iar Părintele a primi t ispita cu iubitor

devotament. Acest devotament ne ajută să înţelegem, fie şi în mică măsură, expresia, uimitoare pentru noi, a experienţei sale ce l-a făcut să spună: „Eram foarte bolnav, aveam dureri foarte mari şi era foarte frumos".

166

Ko n s i an Yannilsiolis

l

i

n

os

Părintele nu dorea să îndure durerile în mod pasiv, ca să fie învins de durere şi să se scufunde într -o vătămătoare autocompătimire, ci dimpotrivă primea eroic orice provocare demonică a durerii, pentru a o învinge, prin puterea lui Hristos şi pentru a zbura, tot mai sănătos sufleteşte, deasupra durerii, precum Sfinţii Martiri. Astfel, prin triumful său asupra durerii demonice a neputinţei sale trupeşti. Părintele ar putea să ne spună, precum Apostolul Pavel: „Acum mă bucur de suferinţele mele pentru voi şi împlinesc în trupul meu lipsurile necazurilor lui Hristos pentru Trupul Lui, adică Biserica". Bucuria Părintelui „în suferinţele" sale exprima veselia sa legată de depăşirea întru Hristos a neputinţelor sale trupeşti. Poate că sună ca o tragică ironie faptul că Părintele, pînă în ultima clipă a vieţii sale pămînteşti, s -a topit ca o luminare, sub loviturile continue şi implacabile ale multelor sale neputinţe trupeşti. Părintele trăia însă în ta ină experienţa răstignirii şi a învierii a Apostolului Pavel, care spune: „Şi nu descurajăm, deşi omul dinafară se strică, căci cel dinăuntru se înnoieşte cu fiecare zi". Cu fiecare zi, Părintele cîştiga lupta eliberării sale de neputinţa trupească, pentr u sine însuşi, pentru aproapele său, pentru Biserica lui Hristos. Cîştiga o libertate ce se dobîndeşte prin golirea sufleteas că necurmată, întru Hristos, indiferent de degradarea tru pului. Nu înţeleg această luptă a Părintelui, fiindcă nu am aceleaşi sfinte experienţe sufleteşti. De aceea mă limitez la a încerca să o descriu cel puţin dinafară, în tentativa de a o înţelege măcar raţional, cunoscînd dintru început ne putinţele acestei tentative.

Lingă

Părintele

Porfirie

167

Eliberarea sufletească dezleagă legăturile neputinţei M-a impresionat foarte mult descrierea experienţei unui credincios paralizat, care a mers şi continuă să meargă datorită unei minuni înfăptuite de Sfîntul Nectarie. Domnul respectiv ne-a asigurat că într-o zi, pe cînd se ruga fierbinte, deodată i-a venit Harul lui Hristos în suflet, umplîndu-1 de o nespusă bucurie. Şi, deşi continua să fie paralizat, a simţit că s-a făcut bine, că este sănătos de-a binelea. Nu i se părea. îşi cunoştea prea bine invaliditatea care continua să existe, însă nu-i mai păsa de ea, nu mai era întristat de ea. îi era suficientă bucuria de a fi dobîndit sănătatea sufletească. Mai tîrziu Dumnezeu i-a dăruit şi sănătatea trupească. 5

Nota editorului: Este vorba despre Stavros Kalkandis, colonel de aviaţie în disponibilitate militară. în ediţia a 3-a a cărţii lui Kl. Ioa-nnidis Părintele Porfirie, Mărturii şi experienţe, pe care am editat-o, este cuprinsă o povestire de-a sa despre felul cum 1-a cunoscut pe Părintele Porfirie. Adăugăm şi noi mai jos povestirea sa despre minunea vindecării sale, povestire înregistrată în data de 09.01.1993 de către un prieten. Se păstrează de asemenea o povestire pe larg a acestei întâmplări, înregistrată în 1975 şi sperăm că în curând să se publice într-un volum pe care să-1 publicăm şi care să aibă ca subiect minunata Pronie a lui Dumnezeu în viaţa noastră. 5

168

K o n st an ti n o s

)anni Ixioii s

A TREIA ANEXĂ A EDITORULUI Un p ar a l it ic c e s - a v in dec a t du p ă c e i - a s p us S fî n tu l u i Nec tar i e: „N - a m v en i t s ă - ţ i c er n im ic . A m v e n it d oar c a s ă- ţ i d a u v i aţ a m ea " , p ov es t eş t e: In tr o d uc e r e

în anul 1941, în Orientul Mijlociu St. Kalkandis a suferit o paralizie din pricina unui accident de război, însă mergea puţin, deşi cu greutate. Operîndu-se a rămas paralizat de tot. S-a dus să se trateze în America. Medicii însă n -au putut face nimic. Unul dintre ei i-a spus să se adreseze lui Dumnezeu, Marele Doctor. Cînd s-a întors în Grecia, 1-a vizitat la spital fericitul sfînt ieromonah Filotei Zervakos. Ce s-a întîmplat după aceea ne povesteşte însuşi St. Kalkandis, cel ce s-a vindecat.

P ov es t ir e

Părintele Filotei mi-a spus printre altele că vorbeşte cu Dumnezeu şi că, mergînd pe drum, a auzit glasul Domnului îndreptîndu-1 spre spital. I-a spus să se ducă să vadă un tînăr venit din străinătate, adică pe mine. Mai apoi am aflat că Patitsas (inginer-şef) s-a călugărit, iar Părintele Filotei 1-a botezat Arsenie. Se afla aici la Sfîntul Acoperămînt cu noul Calendar şi Părintele Hri -santie, şi aşa m-a găsit. Eu însă nu m-am încrezut în acestea, ci

Lingă

Părintele

Porfir ie

169

îi spun: „Bună. Cine eşti?'*, îmi zice: „Sînt Kostas Patitsas". îi zic: „Cum să te recunosc aşa cum eşti îmbrăcat cu rasă? Din păcate, dragul meu egumen nu a venit". El îmi zice: „Dar dragostea egumenului m-a trimis", îi zic: „Cine este egumenul?". îmi zice: „Nu-1 ştii? Acela care este de la Sfîntul Nectarie şi are toate „simptomele" Sfîntului Nectarie, vor bind pe drum cu Dumnezeu". Prin urmare, cînd a venit Filotei pentru prima dată, am discutat ceea ce îmi spusese doctorul din America. Cînd l-am întrebat pe Părintele dacă este greu să comunici cu Dumnezeu mi-a spus: „Ce tot spui, fiule? Pe cît pare de greu, pe atît este de uşor. Ajunge să vrei, să crezi, să te rogi, iar prima treaptă este să te spovedeşti şi să te împărtăşeşti cu Sfînta împărtăşanie. Este greu?". îi spun: „Dacă fac toate astea voi putea comunica cu Dumnezeu?". îmi spune: „Desigur". Şi astfel am pornit să mă spo vedesc. Aşadar Părintele -Atanasie spovedea aici in Biserica Maicii Domnului Nerantziotissa, din Marusi, de la căile ferate. O bisericuţă de o mie de ani. M-am dus acolo şi m-am spovedit. Fusesem trimis acolo şi părintele mi -a dat canon să nu mă împărtăşesc un an de zile, fiindcă aveam o re laţie cu o fată. Eu m-am întristat şi i-am spus că sînt paralizat, nu-mi mişc nici mîinile, nici picioarele, nimic. - Eu sînt în pragul morţii, Cuvioase, şi dumneavoas tră îmi daţi o asemenea pedeapsă? - Nu sînt eu responsabil pentru tine, îmi zice.

credeam că 1-a trimis mama mea. Şi într-o zi vine Arsenie îmbrăcat în rasă şi-mi zice: „Salut, Stavros".

168 170

K o n st an ti n o s

Konstantinos i o I i s

)anni Ixioii s

Y a n n i t s

Atunci îi zic lui Patitsas: „Arsenie, să-1 aduci pe Părintele Filotei...", căci voiam să schimb cumva această hotărîre. Şi după vreo zece zile vine Părintele şi -i spun că vreau să mă spovedesc. Şi-mi spune aceleaşi cuvinte, dîn-du-mi acelaşi canon. Zic: „S-or fi înţeles între ei?**. Căci mereu mă opu neam. Atunci cedînd, am zis: „Nu mergem la Sfîntul Nec -tarie, părintele tău duhovnicesc, să-1 rugăm să ne ajute?". - Hai să mergem, îmi zice. Şi ne-am dus. Şi am făcut Paraclisul după-amiaza. Am făcut Paraclisul şi minunea s-a săvîrşit. Şi ce minune... Omul cere să-şi mişte trupul, membrele paralizate, însă minunea trebuie să se săvîrşească în interior. Trebuie să se schimbe omul cel vechi şi să vină cel nou. Să se golească. Prin urmare, în acea zi mi-a pus puţină vată în gură; nu puteam să mă închin, căci nu-mi îndoiam trupul. Cînd ne-am întors în ziua următoare nu simţeam imediat că îmi lipseau mîinile şi picioarele. Şi am început o acţiune intensă înfiinţînd o organizaţie a invalizilor. Din 1963 preşedinte a fost Şeful Aviaţiei Theodosiadis. I-am cerut paturi, fiindcă nu aveam. A trimis o instalaţie de-a Aviaţiei şi a vopsit holul înăuntru şi am făcut o biserică la fundaţie, a Sfinţilor Arhangheli. Şi au venit grupuri muzicale şi am făcut inaugurarea. Şi, deşi la început eram doar unul, ne-am adunat mai apoi vreo trei sute, şi-ntr-o lună am făcut biserica. Şi cînd s-a-mplinit vremea, căci aveam piciorul în ghips după o operaţie de tendon, îmi telefonează Părintele Filotei şi-mi zice: „Ai vrea, fiule, (era sărbătoarea Sfinţilor Părinţi şi fiindcă avea mare evlavie pentru Sfinţii Pă-

Lingă

Părintele

Porfir ie

Lîngă ie

Părintele

Porfir

169 171

rinţi, plîngea, lăcrima şi-i numea flori înmiresmate ale Raiului) să mergem la Sfîntul Nectarie şi la Sfîntul Mina?". Ti zic: „Cuvioase, am piciorul în ghips". îmi zice: „Ştiu... Dar vrei?". Zic: „Vreau". Am plecat aşadar împreună cu doi soldaţi, Părintele Filotei şi secretarul. Ne-am dus şi am dormit acolo, căci anul pe care mi-1 impuseseră se terminase. Cînd s -a sfîrşit Sfînta Liturghie zic: „Cuvioase, să facem Paraclisul Simţului...". Am uitat însă să spun că în ziua aceea, cînd ne-am dus pentru prima dată, o doamnă, văzînd mulţimea ce intra şi ieşea, îmi zise: - Cine sînt preoţii care fac Paraclisul? Zic: „Părintele". îmi zice: „Celălalt". O întreb: „Care celălalt?". Şi mergem la Părintele şi-i zicem: „Doamna a văzut doi preoţi, pe dumneavoastră şi pe încă cineva. Mai este cineva, într-adevăr?". Zice: „Da fiule, era Sfîntul Nectarie". - Dar ce spuneţi, Cuvioase? Şi eu n-am putut să-1 văd? îmi zice: „Şi-o să-ţi spun ce mi-a zis într-o zi, despre tine". Am început să mă clatin şi-am zis: „Ce lucruri sînt astea? Cum se întîmplă asemenea lucruri?". Şi cum spuneam, cînd s-a-mplinit vremea şi ne-am dus, a terminat Liturghia şi Prea înaltul din Hydra. Cînd a fost şi Părintele, din respect, i-a dat lui cuvîntul, nu Episcopului. Şi

am făcut Paraclisul şi eu i-am spus că sînt necăjit că pînă acum nu m-am închinat la moaştele Sfîntului

172

A.' o u s t a n 1 1 n o vY u n

n it s i

o I is Lingă

şi că-i rog să spună Stareţei să îngăduie să le pună pe genunchii mei. Iar ea a fost de acord. Şi se duce fratele meu şi le ridică şi mi le pune pe genunchi (desigur, toate acestea se tăceau cu mare emoţie) şi mi-a întins mîinile pe raclă, am închis ochii şi mi -am imaginat că-1 îmbrăţişez în întregime. Zic: - Sfinte, de această dată n-am venit să-ţi cer nimic. Am venit să-ţi dau. Să-ţi dau viaţa mea. Să-ţi dau toată fiinţa mea. Invredniceşte-mă ca oriunde m-aş afla, fie în cărucior, fie în picioare, să devin pricină a slăvirii sfîntu-lui tău nume. Acestea ţi le cer. Arată-mi că mă asculţi în rugăciunea mea. Aceasta era problema mea. Aşteptam o mînă nevă zută să mă ridice din spate. Pe feribot, la întoarcere, le-am spus celor ce mă însoţeau: „Lăsaţi ferestrele deschise ca să ajutăm mîna nevăzută să mă ridice". Am ajuns la spital după 4-5 zile, de Sfinţii doctori tară de arginţi, şi am înţeles că mi s-a dezlegat trupul, deşi fusese legat. M-am ridicat, adică ceilalţi m-au ridicat, de-am stat pe propriile picioare. Mi-am pus aparatura ortopedică şi le-am spus că nu ştiam ce să fac pentru a mer ge, ca şi cum n-aş fi mers niciodată, ca şi cum n-aş fi alergat niciodată. Uitasem ce să fac ca să merg. Mi-au spus, aşadar, să-mi ridic piciorul. L-am ridicat, am făcut un pas şi le-am spus: „Să ştiţi că sînt bine". I-am chemat pe doctori, pe fizioterapeuţi, pe asis tente şi le-am spus: „Credeţi voi că într-o zi m-aş putea ridica?". Doctorul răspunse: „Asta este exclus. Uiţi că ţi s-au atrofiat muşchii şi au degenerat, avînd tétraplégie în urma

Părintele

173

Por fir ie

unor tulburări de mişcare, de atîţia ani. Este imposibil să se întîmple aşa ceva". - Voi. ceilalţi? Nimeni nu vorbea. Atunci le-am zis: ..Eu pot să mă ridic şi să merg. însă pentru voi nu voi putea să o fac astăzi. Fiindcă primii mei paşi vreau să-i ofer bisericii pe care am înălţat-o. Primii mei paşi sînt ai lui Hristos. Şi i-am adunat pe invalizi şi le-am spus că a sosit clipa să merg. Le-am mai spus că Dumnezeu nu face nici o discriminare între oameni, aşa cum fac oamenii discriminări între ei, şi că va sosi şi ceasul lor. Şi că un părinte poate avea anumite aspiraţii înalte pentru copiii săi. Tatăl ceresc este acelaşi pentru toţi. Ajunge să vrei, să te rogi. pentru a comunica cu El. Şi astfel m-am dus la biserică. A venit şi preotul. M-au ridicat, aşadar, de pe scaun. Nu-mi puteam mişca mîinile. Am intrat în biserică şi a venit şi preotul, cîntînd: „Care dumnezeu este mare ca Dumnezeul nostru?". Atunci m-am ridicat. Şi mi-am început lucrarea de a povesti peste tot şi de a explica aceste evenimente timp de 24 de ani. Aşadar, acum vreau să-ţi spun altceva. Cu cîteva zile în urmă pe cînd mă aflam în spitalul aviaţiei, a venit un comandant de brigadă care era oncolog-cancerolog şi care urma să devină director general al G.N.A. 6 A venit în timp ce eram paralizat şi părăsit şi-mi zice: „Domnule Kalkan-dis, trebuie să mergeţi acasă, fiindcă nu mai avem ce să vă facem". 6

Nota trad.: G.N.A. - Spitalul Central al Aviaţiei

174

Kons i an i inos

Yannitsioti s Lîngă ie

Şi-i zic: „Eu sînt disponibil militar. Sînt considerat în exerciţiu. Eu, îi zic, voi încerca să stau în picioare". „Toţi ne dorim aceasta, îmi zise, însă. în ce vă pri veşte, nu este posibil, adică nu veţi putea merge şi nu veţi putea nici să staţi în picioare". „Nu ştii, îi zic, că cele ce nu sînt cu putinţă oame nilor, sînt cu putinţă lui Dumnezeu? Nu te gîndeşti la cele întîmplate mie, la faptul că timp de 23 de ani am fost paralizat la pat şi nu m-am putut ridica? Dacă nu ai ştiut toate acestea, rău ai tăcut că ai venit să mă vizitezi". Aceste vorbe m-au mişcat şi seara m-am rugat şi mai fierbinte Maicii Domnului „Portăriţei", a cărei icoană o aveam în faţa mea, prinsă pe perete de Iannis. M-am rugat fierbinte şi a doua zi. In ultima zi, cînd s-a făcut ultimul Paraclis, m-a vizitat Maica Domnului, însă, fiindcă ochii ne sînt păcătoşi şi legaţi de pămînt. nu este uşor să o vedem. Toată camera s-a umplut de-o mireasmă de iasomie, o mireasmă ce ne umplea plămînii mie şi fratelui meu. Venea în valuri înmiresmate arătînd că acolo se afla Maica Domnului. Atunci am zis: „Maica Domnului, ajută-mă şi tămă-duieşte-mi sufletul şi trupul". A doua zi m-am ridicat pe propriile picioare şi am coborît la exerciţii. Fizioterapeuţii nu puteau să-şi creadă ochilor, vă-zînd că reuşisem să mă ridic. După vreo zece -cincispreze-ce zile vine şi doctorul, ce fusese în concediu, şi-mi zice: „Nu-mi spune nimic. Ştiu totul. Ia ridică-ţi picioarele, să văd şi eu...". Le ridic şi el îmi spune: „Domnule Stavros, sînt mut de uimire. Dumneata nu poţi fi explicat prin şti inţa umană. Ai o altă ştiinţă, doar a ta. Hai, mergi singur. Eu nu t e pot ajuta, aşa cum nu te-a ajutat nici acel neuro-

Părintele

Porfir

175

chirurg. Nu vin, fiindcă nu te pot ajuta. îmi pare rău, însă nu te pot ajuta". L-am văzut însă şi pe acel domn cu un grup de medici şi i-am spus: Domnule căpitan, aţi aflat că m-am ridicat? Da, am aflat. - Nu cred că v-aţi supărat că aţi greşit prognoza în ce mă priveşte. - Eu? Dar ce am făcut? - Aţi uitat că mi-aţi spus că nu voi putea merge niciodată? - Ţi-am spus eu asta? - îmi pare rău că nu aveţi curajul opiniei exprimate şi să spuneţi: „Da, aşa am spus, fiindcă aşa credeam că stau lucrurile". Eu nu vă cer să-mi spuneţi de ce şi cum de m-am ridicat... Aşadar, vreau să spun că în tot răul e şi-un bine. Acelaşi lucru s-a întîmplat şi în America. Era acolo un asistent care venea întotdeauna să mă întoarcă, iar eu îi puneam cîte un dolar sub pernă. S-a petrecut, legat de el, o întîmplare ce m-a făcut să constat că, chiar şi acolo în America, Dumnezeu colaborează cu toţi oamenii, indiferent de rasă şi religie. Nimeni nu poate spune că noi sîn-tem primii născuţi, iar evreii şi ceilalţi sînt nelegitimi. Pentru Dumnezeu toţi sînt la fel. Mă cheamă într-o zi doctorul cel mare din spital care îl adusese şi pe un mare profesor neurochirurg, mă vede şi -mi spune că nu voi mai putea niciddată să mă ridic. M -am întristat foarte tare, iar doctorul m-a bătut pe umăr cu afecţiune. Asistentul mă adusese în biroul directorului, care

174

Kons i an i inos

Yannitsioti s

însă un alt Doctor mult mai mare decît noi şi aş vrea să vorbeşti cu El". Fără să fi înţeles ce vroia să-mi zică, îi spun: ,.Spuneţi-mi unde se află şi voi merge să-1 văd". - Este vorba despre Dumnezeu, îmi spuse doctorul. Auzind cuvîntul „Dumnezeu" m-am întristat, căci gîndeam egoist. „Eu nu vin din vreun stat necivilizat. Nu sînt vreun sălbatic din Africa. Dacă era să aştept ceva de la Dumne zeu, puteam foarte bine să stau şi în Grecia să mă rog. Am venit să mă ajute oamenii, ştiinţa şi acum unde mă trimi teţi? La Dumnezeu! Cine s-a dus oare la Dumnezeu, să mă duc să -I întreb cum mă pot duce şi eu? Cum să comunic cu Dumnezeu. Şi, în definitiv, ce este Dumnezeu?". El îmi zise: „Stavros, ţii la mine?". I-am răspuns: „Ţin într-adevăr la tine şi te consider ca pe un al doilea tată, fiindcă am rămas orfan de la şase ani. cînd a murit tatăl meu care era şi el medic". Atunci mi-a zis: „Continuă să te rogi lui Dumnezeu şi, chiar dacă nu crezi, f^-o pentru mine. dacă mă iubeşti". I-am mulţumit şi-am plecat. M-am dus înapoi în pat. M-am întins, asistentul mi-a scos aparatele, mi-a pus plosca sub mine, fiindcă eu nu-mi puteam mişca nici mîinile, şi m-a acoperit. Şi am început să mă gîndesc de ce oare Ross îmi vorbise de Dumnezeu. Ortodox nu era. Teolog, nu. Preot, nici atît. De ce a încercat să mă convingă că mă pot vindeca doar cu ajutorul lui Dumnezeu? In cele din urmă nu am găsit nici un răspuns mulţumitor acestei întrebări- şi m-am necăjit, gîndindu-mă că nu mă voi mai putea ridica să merg.

mi-a spus: (trec acum de la una la alta) „Stavros, vreau să te ajut, însă nu pot ca doctor, ca profesor ce sînt. Există Eram tînăr. Voiam să trăiesc. Aveam şi eu aspiraţiile mele şi visele mele. Aveam 23 de ani cînd m-am operat, în toată această nelinişte, tot încercînd să-i dau de capăt, urinînd mi s-au contractat muşchii picioarelor şi m-am udat. Fiind gol, m-am udat tot pînă la gît. A început să-mi fie frig şi tremuram, aşa că i-am spus vecinului meu de salon: „Apasă soneria şi spune-i să vină. că m-am udat". Asistentul care mă îngrijea era întotdeauna foarte grijuliu. Venea, mă întorcea şi mă schimba... De această dată însă Dumnezeu S-a arătat crud cu mine. Asistentul veni şi mă întrebă: „Ce vrei?". îi zic: „M-am udat şi vreau să mă speli şi să mă schimbi". Dacă mă spăla, mă schimba şi mă întorcea, aş fi dormit, fiindcă eram obosit. însă Dumnezeu nu a îngăduit aceasta. Cruzimea asistentului, care nu s-a întors să mă schimbe, m-a făcut să încep - căci nu aveam unde să-mi mai pun capul -, să încep a mă ruga lui Dumnezeu şi a-I spune, după ce mi L-am adus înaintea ochilor: „îţi aminteşti, Hristoase, cînd am suit prima dată la Ierusalim şi m-am gîndit că în acele locuri ai îngenuncheat şi Cirineul Ţi-a ridicat crucea? îţi aminteşti cum stăteam într-un colţ, fiindcă-mi era ruşine să îngenunchez, căci purtam uniformă? Am îngenuncheat totuşi cu genunchii sufletului şi Ţi-am spus, cît de mult aş vrea. Doamne, să fi fost eu Si-mon Cirineul să-Ţi duc 'Crucea? Crucea mea oare cine o va ridica? Nu mă vezi?". Şi deodată se face o lumină mare şi cad jos. încerc să mă ridic şi nu pot şi-n acelaşi timp aud o voce care-mi spune: „Te vei ridica, însă nu te grăbi". Aşadar, astfel stau lucrurile. Cruzimea asistentului m-a făcut să comunic cu Dumnezeu. Cruzimea doctorului,

178

¡Constantinos Yannitsiotis

Lingă ie

a căpitanului de batalion, m-au făcut să comunic cu Maica Domnului. Prin urmare, datorez recunoştinţă şi unora şi altora. Fiindcă, datorită lor a intrat Maica Domnului în camera mea. Iată cum lucrează Dumnezeu, pe Care adese ori II considerăm crud şi nedrept. Dumnezeu însă este dreptatea însăşi, este plin de iubire pentru om, pentru făptura Sa şi nu este posibil să -1 nedreptăţească vreodată pe om. Oamenii însă, şi eu mai mult decît toţi, sînt repede uitători, nerecunoscători şi, prin urmare, mereu uită de Dumnezeu.

Părintele

Porfir

179

Cum vom putea să-i facem această bucurie de a fi putut primi de la el, fie şi în parte, acest tainic şi mîntuitor mesaj? Aceasta va depinde de măsura în care vom voi să fim receptori ai Harului divin, adică, de măsura în care „II vom lăsa pe Hristos să Se sălăşluiască în sufletul nostru", după cum spunea chiar El.

Durerile Martirilor şi durerile Părintel ui Despre durerile Martirilor

Sfîrşiîul anexei

Experi enţa vict oriei sănătăţii sufleteşti Părintele era în permanenţă vizitat de Harul divin şi de aceea se simţea mereu sănătos, deşi era încercat prin îndelungate neputinţe trupeşti. Şi tocmai această experien ţă a victoriei definitive, întru Hristos, a sănătăţii sufleteşti, asupra neputinţei trupeşti, această intrare în „nezidita Bi serică de pe pămînt" a Domnului, Părintele încerca întot deauna, cu răbdare, să o transforme în interiorul nostru în realitate trăită, prin cuvintele sale şi mai ales prin viaţa sa, căci Părintele din experienţă cunoştea cele dumnezeieşti.

Am fost mereu nedumerit: cum puteau martirii să îndure acele chinuri cumplite, fară să cedeze şi fără să -şi trădeze credinţa în Hristos? Cînd eram întrebat, dădeam desigur, o interpretare logică, însă nu ştiam, dacă este întru totul corectă. In timpul uneia dintre vizitele mele la Părin tele, mi-a „prins" nedumerirea, înainte de a o formula. Pe cînd discutam un subiect oarecare, m-a întrebat deodată: Ce crezi, martirii creştini, cînd erau chinuiţi, aveau dureri sau nu? Nu ştiu exact, Cuvioase, i-am răspuns. Şi eu sînt nedumerit, însă cred că atunci cînd se pogora Harul lui Dumnezeu, durerea nu mai era atît de intensă, astfel încît reuşeau să îndure pînă la capăt. Nu e chiar aşa, îmi zise. Martirii torturaţi aveau dureri la fel de mari ca orice om obişnuit, cu singura dife renţă că ei

erau mereu uniţi, prin rugăciune, cu Hristos şi astfel căpătau de la Acela o putere mult mai mare pentru a -şi îndura durerea şi astfel reuşeau să o învingă. Dacă însă şi -ar fi întrerupt rugăciunea, fie şi pentru o clipă, durerile le-ar fi devenit de neîndurat şi ar fi fost gata să îl renege pe Hristos. Ei însă, se încingeau imediat cu rugăciunea, luau putere şi îndurau pînă la sfîrşit durerea martiriului lor. 180

Kons I a

n t in os

Yann ils i o l i s

Despre durerile Părintelui M-a impresionat profund această interpretare a Pă rintelui, interpretare ce credeam că provine din dumneze iasca sa luminare, de vreme ce el însuşi nu era martir, ca să aibă o experienţă personală. In momentul în care am gîndit aceasta, Părintele a spus iar: - Odată mi-a apărut la cap o aluniţă în exterior care mă deranja foarte tare. Am vrut să mi-o scoată prin operaţie, însă tară să-mi dea medicamente, fiindcă nu trebuia. M-am dus aşadar la policlinică la un chirurg şi i-am spus că vreau să-mi scoată aluniţa prin cauterizare, însă rară anestezie. Doctorul m-a privit curios. „Dar vei putea suporta durerea, Părinte?" m-a întrebat el. I-am zis: „Sper să suport". S-a tăcut aşadar operaţia, tară anestezie. Aveam dureri foarte mari, însă mă rugam neîncetat şi fierbinte. Simţeam că mă aflam la picioarele însîngerate ale lui Hristos răstignit pe Golgota şi -L rugam ca, aşa cum a îndurat El durerile, să mă ajute şi pe mine păcătosul să-mi suport durerea. Astfel, am suportat

durerea, pînă la sfîrşi-tul operaţiei, ce s-a desfăşurat foarte bine. Iată că Părintele era şi martir. Mă gîndeam însă: nu cumva doar prin această incredibilă operaţie Părintele a devenit martir? Nu a îndurat el, rogîndu-se cu martirică rezistenţă, toate durerile cumplite ale multelor sale nepu tinţe trupeşti, ce l-au însoţit toată viaţa? Părintele mi-a oferit, prin experienţele sale, exemple palpabile despre cum un suflet, care s-a eliberat de neputinţa păcatului, poate căpăta putere de la „Hristos Cel sălăşluit în el", astfel încît nu numai să nu cedeze în faţa durerilor cumLîngă

Părintele

Porjirie

181

plite, dar şi să le depăşească biruitor, aşa cum vulturul zboară cu aripile sale puternice peste norii negri ai unei furtuni, pentru a privi soarele strălucind pe cerul senin şi zburînd tot mai sus.

A PATRA ANEXĂ A EDITORULUI

Transcederea durerii P ov es t ire a î nr eg is tra t ă a Păr i nt e l ui des pr e o c au t eri za r e f ără an es t e zi e

In tr o d uc e r e

Povestirea de mai sus despre Părintele, relatată de scriitor, s-a păstrat şi înregistrată, povestită fiind de Părintele însuşi. Am socotit că e bine să o anexăm aici, pentru a afla mai direct ce a spus Părintele. înainte de a nota mai jos cele spuse de Părintele şi păstrate înregistrate, trebuie să spunem că, înainte de a începe respectiva discuţie, interlocutorul său îi citise actul martiric, sinaxarul sau troparul în amintirea unui sfînt martir. Părintele comenta, ex -plicînd că sfinţii martiri au putut îndura chinurile cumplite, la care au fost supuşi, fiindcă se lăsaseră cu tot sufletul şi toată mintea în grija iubirii lui Hristos. Pentru a susţine acest punct de vedere povesteşte o experienţă personală. Din comparaţia descrierii acestei experienţe, făcută de scriitor din auzite şi din amintire, cu descrierea înregis trată, făcută chiar de Părintele, se vede bine cît de dificil este să transmiţi fidel amănunte foarte importante, care dau o culoare specială povestirilor Părintelui. Această povestire a fost înregistrată. Din ea redăm mai jos din momentul în care se termină comentariul actu lui martine şi începe experienţa personală a Părintelui. Povestirea Părintele: Are cu totul mintea, gîndul. inima la Dumnezeu Interlocutorul: Desigur.

Părintele: Cu rugăciune fierbinte şi cu devotament. Era dat, unit cu Dumnezeu. Aşa. Gîndeşte -te cum putem explica... Este foarte frumos... Interlocutorul: Da, Cuvioase. îndată ce terminăm o să vă aduc aminte... Părintele: Este iubirea lui Dumnezeu, iar el trăia în Dumnezeu, pe cînd îndura chinurile. Interlocutorul: Trupul său era chinuit. Părintele: Da. Da, ai spus foarte frumos acest lucru... problema e că... să vă spun ce mi s-a întîmplat mie. O spun întotdeauna cu ruşine, însă este ceva ce mi s -a întîmplat... s Interlocutorul: Desigur... Părintele: Eu am simţit ce s-a întîmplat. Poate am simţit asta şi altă dată. Dar să-ţi spun ceva ce ţi-am mai spus, dar ai uitat. Mi-au ars o aluniţă mare, tare, care-mi ieşise aici în cap. Interlocutorul: Da. Părintele: Iţi aminteşti? Interlocutorul: Nu, nu mi-aţi mai spus. - Părintele: Aveam o aluniţă cît un bob de năut din cel din Spania. Era aici sus, şi era tare... e... era o aluniţă, pe dedesubt avea o codiţă şi rădăcina era în cap... - Interlocutorul: Da, pe piele... - Părintele: Poate, în piele... Aşadar, am cumpărat bilete împreună cu un cunoscut de-al meu care a venit de cîteva ori la mine şi m-a îndrăgit... şi s-a ataşat de mine... Am început şi eu să ţin la el. Ii vorbeam despre pustie, iar el mi -a spus că i-ar plăcea să ne ducem în pustie... Aşa că ne-am luat bilete de avion şi a doua zi de dimineaţă urma să luăm primul

avion şi să plecăm, ca să prindem, odată 'sosiţi, maşinile ce mergeau în Uranopolis. Eu m-am gîndit să-mi scot aluniţa asta, fiindcă ştiam că acolo, în Kerasia, urma să merg mult pe afară, prin pădure, în soare şi ştii că aluniţele astea se numesc carcino-ame, deci un fel de cancer. - Interlocutorul: Da... - Părintele: Aşadar... Nu trebuie să le expui la soare, fiindcă soarele le face rău... Prin ur mare m-am gîndit să mă duc să-mi scoată aluniţa. O vreme am aşteptat să dispară de la sine, dar nu a dispărut... şi-am fost nevoit să o extirpez prin foc, nu prin cuţit (operaţie)... Prin cauterizare. Se pune cauterul să se încingă şi cînd s-a încins, se pune pe carne şi-o arde... M-am dus aşadar la un chirurg pe nume Lekkos. Ilias Lekkos. Şi-i zic: „Doctore, am o a-luniţă...". Se uită la ea şi zice: „Ei, e cam greu, nu vrei s-o laşi aşa?". Ii zic: ,.E mai bine, într-adevăr, s-o las, dar mă voi duce la Muntele Athos...". Doctorul mă întreabă surî -zînd: ..Ce să cauţi tu la Sfîntul Munte? Să nu te duci, nu e bine". îi zic: „Nu ştiu ce crezi tu, însă mie îmi place... Şi fiindcă mă voi duce acolo şi voi umbla în pădure, printre brazi, prin desişuri, o adevărată junglă, prin soare şi prin cîte şi mai cîte, ştiind că aluniţa asta nu trebuie expusă la soare, am venit să mi-o scoţi...". El îmi răspunse: „Ai întârziat... nu mai avem nici anestezic, nici nimic". Trecuse de douăsprezece şi farmacia noastră 7 se închisese, însă chiar de n-ar fi fost închisă, oricum nu aveau anestezic, fiindcă îl terminaseră... şi cine să se ducă să cumpere... îmi zice: „Vino mîine". îi zic: „Domnule Lekkos, nu pot veni mîine, fiindcă plec la Sfîntul Munte cu primul avion...". „Ce să-ţi fac", îmi zise, „aşteaptă

Nota editorului: Intervenţia s-a făcut la Policlinica unde a fost Părintele paroh. De aceea spune „farmacia noastră". 7

să pleci cu următorul avion şi vino dis-de-dimineaţă să luăm anestezic...". „Păi o voi arde...". „Prea bine, să o arzi", i -am spus. El îmi zise: „Nu pot, îmi pare rău... Nu faci bine...". Şi continuă: „Hu nu fac asemenea lucruri, fiindcă nu sînt bune". Zic: „Ce lucruri?". Răspunse: „Adică să o cauterizez tară anestezic...". Zic: „Eu zic s-o cauterizezi tară anestezic". Rîse: „Nu se poate. Părinte. Cînd o să te ating numai cu cauterul o să sari în sus de durere... Ai idee ce înseamnă să fii ars? De ce crezi că în vechime tiranii îi ardeau pe martiri? Fiindcă nu există ceva mai dureros decît să-ţi ardă cineva trupul... Foarte dureros, nu cred că rezişti...", îi zic: „îmi pare rău, nu vreau să-L ispitesc pe Dumnezeu, însă mie mi se pare că un medic poate face acest lucru, fiindcă eu voi răbd a, cu Harul lui Dumnezeu, şi nu vreau să -L ispitesc pe Dumnezeu spunînd acestea... îmi este ruşine, însă sînt nevoit să mă cauterizez şi de nevoie o fac". îi zic: „Fă-mi hatârul...". Doctorul îmi zise: „Nu poţi, îţi spun eu...". Aşadar, îi zic din nou: „Fă-mi hatârul şi eu o să-mi fac cruce". Doctorul îmi spuse: „Acum mă bagi în belea. Voi începe să te cauterizez şi. vei vedea, o să sari în sus şi-o să fugi...". I-am zis iar: „Fă-mi hatârul şi eu o să-mi fac cruce...". O chemă aşadar pe asistenta Pandora să-i aducă cauterul. S-a dus Pandora, 1-a adus şi 1-a băgat în priză. Era un fleica acelea cu care sudăm... - Interlocutorul: Da, da. da... Care lipeşte, nu? - Părintele: Da. Şi cînd 1-a băgat în priză mi-a zis: „Aşează-te pe scaun...". M-am aşezat şi mi-am băgat încet mina sub rasă (încet). Am pus-o aici. - Interlocutorul: Desigur. V-aţi tăcut cruce...

- Părintele: Da, dar medicul nu mă vedea... căci mă închinam sub rasă... îndată ce s-a înroşit, doctorul n i -a atins deodată brusc. Eu am rămas neclintit. Mă concentrasem şi mă aflam pe Golgota, îngenuncheat înaintea lui Hristos răstignit. Vedeam totul: cununa de spini, cuiele bătute în mîini şi picioare, coasta însîngerată cu suliţa ostaşului. Şi peste tot curgea sînge... Iar eu îngenuncheat, vedeam aceast ă minune... căci îngenuncheasem. -Interlocutorul: Desigur. - Părintele: Trăiam totul foarte intens. Mă aflam pe Golgota. îţi spun şi să mă ierte Dumnezeu. Roagă -te să mă ierte Dumnezeu pentru egoismul pe care -1 dovedesc spunînd aceasta.

186

Konstantinos

Yannitsiotis

Interlocutorul: Dar nu este egoism, Cuvioase, căci este vorba despre un fapt real. Părintele: Ei, nu e frumos, nu-mi place mie... Insă vreau să spun că 1-a pus de încercare, apoi 1-a mai pus puţin şi încă puţin şi apoi a început să sfîrîie, sfrrrrr... -Interlocutorul: Oh!... Părintele: Şi începe să cauterizeze locul... Se umpluse toată camera de un miros... ce miros... Şi doctorul spuse să deschidă Leni fereastra... Ei, ce să zic, era un ateu, mason... Interlocutorul: Vai de mine! Părintele: Ei, îmi spusese că avea un grad, ceva, cred... îşi continuă aşadar treaba... Eu eram foarte con centrat. Mintea mea nu era deloc acolo! Cu sufletul, inima şi mintea, cu toate eram acolo (pe Golgota) şi-L vedeam pe Domnul... îl vedeam pe lisus al nostru răstignit!... îngenuncheat înainte-I, îl vedeam şi eram mişcat de patimile Sale, de cuiele cu care era răstignit. Vedeam totul foarte bine şi-ţi pot spune că era pentru prima dată că trăiam Golgota atît de frumos, de viu, de firesc... In acest timp doctorul mă tot cauteriza puţin cîte puţin, fiindcă nu putea scoate aluniţa dintr -o dată. Interlocutorul: Cauterizarea se face treptat... Părintele: Nu chiar, dar e nevoie de muncă multă... Interlocutorul: Desigur... Părintele: Lucra într-una. în cele din urmă 1-a atins într-un fel anume şi cauterizatorul a atins probail osul şi m-am mişcat puţin... Interlocutorul: Da, da... - Părintele: Bietul medic începe să strige... Nu trebuia să spun asta... mi-e ruşine... Mai bine să nu spun...

Lingă

Părintele

Porfir ie

187

Interloc utorul: Haide, spuneţi, Cuvioase, dacă tot aţi spus toată întîmplarea... Ce a spus doctorul? Părintele: A spus un cuvînt care nu mi -a plăcut deloc... De loc nu mi-a plăcut, însă nu mi-am abătut gîn-dul. Mă lipisem de Hristos. înţelegi? Iar pe medic, satana îl pu sese să spună acel cuvînt... Interlocutorul: Era o înjurătură? Părintele: Ei, a spus ceva ce nu mi-a plăcut. în cele din urmă a strigat: „Pandora, Părintele este aşa...!'". înţe legi. La sfîrşit, nu mai ştiu precis, a pus tetramicină, un analgezic cu tetramicină. Interlocutorul: Da, da, un antiseptic. Părintele: Da. Mi-a pus ceva, dar nu mai ştiu ce. Interlocutorul: Un bandaj cu ceva... Părintele: A acoperit locul aşa. iar eu m-am ridicat şi i-am spus: „Doctore, îţi mulţumesc foarte mult, dar nu -ţi ascund faptul că m-am întristat în momentul în care ai strigat spunînd...: „Pandora, Părintele este yoghin...". Nu huli. îi zic. Doamne, Iisuse Hristoase... eu sînt creştin or todox şi n-am nici o legătură cu unii ca aceştia, nu-i cunosc... ştiu doar că sînt oameni ai duhului celui rău... „Ei, zice, aşa mi -a venit să spun... Dacă nu ţi-a plăcut şi sigur nu ţi-a plăcut, iartă-mă...". „Te iert, îi zic, deşi m-a rănit... căci era o ispită". Ticălosul de satana! Auzi acolo!... Ce capcană a pus! Căci dacă vorbeam atunci, pierdeam jocul... fiindcă nu ai voie să vorbeşti... Cum să vorbeşti... cum să vorbesc, eu care mă aflam în faţa măririi lui Dumnezeu?... Să vorbesc? Vreau să spun că m-am simţit prost, însă hai să zicem că răul nu m-a atins. în orice caz nu a

186

Konstantinos

Yannitsiotis

fost un lucru bun... Doamne, iartă-mă, c-am spus asta... Mă asculţi?

Lingă

Părintele

Porfir ie

187

188

A' o n v i a n 1 1 n o s

Ycin nit

s iot i a

Interlocutorul: L-a pus diavolul să spună un cuvînt ca să vă tulbure şi să vă îndepărteze... Părintele: Da, fiul meu... Ce i-a zis satana... Nu vreau să mai spun, mi-e ruşine... Interlocutorul: O fi ceva important, Cuvioase... Părintele: Da, însă ce spune din tot sufletul... Interlocutorul: Da, seamănă cu ce-am citit în Actul martiric... Părintele: Da, da... întocmai cum a spus... Şi nu poţi vorbi de aceste lucruri, dacă nu le cunoşti... Interlocutorul: însă aceasta, Cuvioase, nu se întîm -plă aşa, la întîmplare... e nevoie de multă muncă... Părintele: Se poate să fie cum spui... Iar acum, că am spus toate acestea mă simt prost... Interlocutorul: Cum poate realiza cineva ce -aţi făcut dumneavoastră? Părintele: ... Interlocutorul: E nevoie de multă credinţă... Părintele: E dar de la Dumnezeu. Interlocutorul: Este har, Harul lui Dumnezeu, da rul Său. Dacă nu coboară Ilarul lui Dumnezeu nici un om nu poate să îndure aşa ceva... Părintele: Ei... Ş i- ap o i? N i m ic

întrerupem pentru puţin povestirea Părintelui, pentru a face un comentariu referitor la cele ce urmează.

l.ingâ

Părintele

P or fir ie

189

Părintele a fost întrebat de interlocutorul său: „Cum se poate înfăptui aşa ceva?" adică să îndure cineva durerea şi i -a răspuns printr-o tăcere grăitoare. Părerii interlocutorului, conform căreia „este nevoie de o mare credinţă". Părintele îi răspunde printr-un dezacord amabil. Spune doar „Este darul lui Dumnezeu". Adică nu e vorba doar de credinţă. Nu poţi spune „cred foarte mult şi voi suporta durerea". Interlocutorul său, care spusese înainte că acest lu cru nu se poate realiza la întîmplare şi că „e nevoie de muncă", primind de la Părintele răspunsul „poate să fie şi cum spui tu", după răspunsul final al Părintelui, care spu sese că este „darul lui Dumnezeu", acceptă faptul că este „Harul lui Dumnezeu, darul lui Dumnezeu". Părintele însă a înţeles că acceptarea de către interlo cutorul său a acestui punct de vedere este superficială. Adică interlocutorul nu a înţeles ce treabă este aceea care are nevoie şi care provine din darul lui Dumnezeu. Ca să nu fie greşit înţeles Părintele povesteşte din nou, după obiceiul său, o întîmplare personală, aparent tară legătură cu cele dinainte. Citind această întîmplare, mulţi se vor întreba ce le gătură are cu cea dinainte. Legătura este însă profundă şi, am putea spune, tainică. Căci prin această a doua poves tire a sa, Părintele încearcă să-1 aducă pe interlocutorul său într-o stare sufletească şi duhovnicească, ce nu poate fi descrisă. Este starea aceluia ce aplică spusa „toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să"o dăm", a aceluia ce-şi pune toată viaţa în Hristos, în Dumnezeu. Este starea aceluia ce se gîndeşte la Dumnezeu cu curăţie şi care îl cheamă cu inimă sinceră

(înţelepciunea lui Solomon 1,1). A aceluia ce păşeşte spre împărăţia lui Dumnezeu fară să bage de seamă, căci „împărăţia lui Dumnezeu nu vine cu observaţii". Şi a aceluia, a cărui stingă (adică omul vechi din interior) nu ştie ce face dreapta (omul nou interior). Cu alte cuvinte (pe cît pot cuvintele să redea o trăire mistică) depăşirea durerii nu este un lucru pe care creş tinul să-1 poată urmări conştient şi voit. Este ceva ce vine ca un rezultat neaşteptat şi neurmărit, atunci cînd omul se dă cu totul lui Hristos. Să lăsăm aşadar deoparte vorba deşartă despre lu cruri pe care nu le ştim şi să-i dăm cuvîntul Părintelui, care ne povesteşte minunata sa întîmplare. Co nt i n uar e a p ov es t ir ii P ăr in te l u i

Părintele: Nu ţi-am spus-o? Interlocutorul: Nu, Cuvioase, nu-mi amintesc. Părintele: Şi apoi? Nimic altceva... - Interlocutorul: Nimic altceva... Chiar nimic. Aceas ta însă le cuprinde pe toate. Părintele: Să mă ridic, ridică-mă să ţi-o spun... Interlocutorul: Bine. - Părintele: îmi făcusem un fel de cufăr, căci voiam să merg la munte, dar sînt friguros... înţelegi? - Interlocutorul: Da. - Părintele: Şi, aşa cum ţi-am spus, am fost nevoit să-mi fac un cufăr. Avea şaptezeci cm. lăţime şi şaptezeci cm. înălţime. Şi un metru şi optzeci lungime... - Interlocutorul: Desigur. -. Părintele: Era o ladă cu capac, ce avea, cum le zice, decoraţiuni. Nota editorului: Poezia îi aparţine lui Lambros Porphyras şi se află în culegerea POEZII, Atena, 1993. pag.248. în mod evident călătorul care i-a spus poezia Părintelui, i-a spus că este vorba despre o poezie de-a lui Krystallis şi de aceea Părintele o citează ca pe o poezie a acestuia. Ultimele două versuri ale primei strofe sunt mai bune, aşa cum le recită Părintele, decât cele publicate în culegere (La o margine, lângă ei, să-mi încropesc o micuţă şi-nsingurată colibă). x

Interlocutorul: Da. Părintele: Una, două, trei... franţuzeşti. Interlocutorul: Desigur. Părintele: Prin urmare, m-am dus pe un deal care se afla între munţi... cam aşa... m-am dus între brazi... între brazi... şi-am pus... Interlocutorul: în ce parte? Părintele: Ei, să nu spun chiar totul... Interlocutorul: Bine... Părintele: Ai auzit de Fîntîna lui Krystall is? Interlocutorul: Da. am auzit... însă nu ştiu exact unde se află această fîntînă... Părintele: Ei, mai jos de Fîntîna lui Krystallis, unde sînt numai brazi... Interlocutorul: Da... Părintele: Prin urmare, mi-am scos hainele, le-am pus înăuntru şi le-am închis ca să nu mi le fure ciobanii şi-am plecat. Iar serile mă duceam şi stăteam acolo... Dor meam pe ea, cînd era timp frumos, iar cînd nu era frumos, dădeam capacul de-o parte, îi puneam o sprijinitoare, aşterneam ceva în ea şi mă culcam înăuntru. Interlocutorul: Desigur. Părintele: Ai înţeles? Interlocutorul: Da, da, da... în ladă... Părintele: Aveam pe deasupra o mulţime de lu cruri, astfel că, chiar dacă ar fi plouat, nu ni -ar fi udat... şi... ai înţeles? Interlocutorul: Desigur. Părintele: Aşa... îmi plăcea foarte mult. Şi, aşa cum ţi-am spus, de multe ori serile cîntam psalmi, priveam înaltul cerului, stelele şi luna, mă rugam şi simţeam că... Deci, cît e ceasul?... şi trăiam astfel... Sus era aşa o linişte că mă simţeam minunat, chiar dacă plouase sau era frig... Frumos... Odată a trecut un om, m-a văzut şi m-a invidiat, văzînd cum stăteam acolo... I-am zis: „Cum ai ajuns

pînă aici?". „Sînt şi alţii aici, zice, o să ne adunăm pe dealul din faţă, care nu mai ştiu cum se numeşte. Te invidiez foarte tare... Din păcate eu nu pot să stau aici ca tine... Sînt legat, am familie... Mi-ai amintit o poezie de Krystallis". Nu i-am zis nimic, iar el a dat să plece... „Stai, măi, ce vrei să spui... Cum adică, ţi-am amintit o poezie de Krystallis?...". „Ah. trebuie să ţi-o spun. zice...". Ii zic: „Spune-o...". „Ei, ţi se potriveşte foarte bine". Şi mi-a spus-o. „Ei, îi zic. îmi place foarte mult. Nu ai cumva vreun creion...". „Sigur că am", îmi zice. A scos un creion, mi-a scris poezia, iar eu am învăţat-o pe de rost. După vreo zece zile a venit să vadă dacă mai eram acolo sus. I-am spus: „Stai să-ţi spun poezia lui Krystallis...". 8 Mi-am tăcut aşadar cruce... De brazii de pe coastă mi-ar fi dat o stivă din crengile lor nesfîrşite să-mi fi-ncropit la o margine, lingă ei o micuţă şi-nsingurată colibă... De vara mi-ar fi dat să mă întind pe frunzele lor uscate împreună cu ei să cînt cîrîtarea împreună cu ei murmurul din zori... Şi apoi? nimic altceva Şi cînd s-ar stinge viaţa-mi de bucurie plină cîteva crengi mi-ar fi dat să-mi fie de odihnă, ultimul pat... (Părintele era foarte emoţionat...) Interlocutorul: Foarte frumos. Părintele: Cîteva crengi tot mi-ar mai fi dat... O viaţă la izvorul bucuriei, la izvorul vieţii; de ce ai nevoie de aşa ceva? Ca să fii fericit, desigur... Interlocutorul: Desigur. Părintele: Ca să-ţi dea acea măreţie, ca să simţi divinitatea în suflet. în... cum se zice? Din tot...

Interlocutorul: ...sufletul, din toată mintea, cu toa tă tăria... Şi mintea şi sufletul şi intelectul şi tăria sa... Părintele: Totul întru Dumnezeu. Orice ai avea... Uneşte-te cu Dumnezeu. Cu toate încheieturile, cu toţ i rărunchii, cu toată inima... Interlocutorul: Desigur... Aşa cum zice şi rugăciu nea. - Părintele: Şi toţi creştinii... Şi toată lumea care crede şi cei care nu cred, toţi sînt măcinaţi de acelaşi lucru... îndepărtarea de Dumnezeu. - Interlocutorul: Desigur. Părintele: îndepărtarea de Dumnezeu aduce singu rătate... Ai înţeles? Interlocutorul: Aduce tristeţe, aduce una-alta, aduce nelinişte. Părintele: Şi cînd refuzi o taină... o taină... Atîţia s -au fâcut medici psihiatri, psihanalişti, psihologi şi con -

194

/Constantinos

Yannitsiolis

sultă bolnavi... Ce bolnavi, măi? Cine eşti tu să -i consulţi pe cei bolnavi? Şi cînd, la sfîrşit întrebi „Ce vezi, doc tore?", îţi răspunde: „N-ai nimic... un sentiment de nesiguranţă...*'. - Interlocutorul: Ce înseamnă nesiguranţa?... Părintele: „Ce înseamnă nesiguranţa?..." şi „Nu ai nimic... Ia asta..." înseamnă că dacă nu te dai lui Dumnezeu, ce-ţi poate face doctorul? O să te adoarmă astăzi, iar mîine poate să-ţi fie şi mai rău... Interlocutorul: ··· boala să fie mai intensă. Şi de obicei aşa se întîmplă. 9

Sfîrşitul anexei

HARISMA PASTORALĂ Arta pastorală a Părintelui Porfirie era inegalabilă. Dobîndise sfinţenia iubirii şi a smereniei şi Dumnezeu îi Comentariul editorului: Prin urmare, acest răspuns indirect al Părintelui Porfirie la întrebarea „Cum va putea cineva să facă aşa ceva", adică să suporte durerea, este următorul: „Dumnezeu este totul. Tot ce ai... Uneşte-te cu Dumnezeu". Să-ţi pătrundă Harul lui Dumnezeu-în toate mădularele, în rărunchi şi în inimă. 9

Lingă

Părintele

Porfirie

122

dăruise harisma cunoaşterii sufletelor. „Vedea" sufletele în lăţime şi în profunzime şi ştia să le atingă în punctele cele mai sensibile. Vizitatorul, dîndu-şi seama, din proprie experienţă, de această harismă a Părintelui, 1-a admirat şi s-a lăsat sufleteşte în seama lui, tacîndu-şi-1 îndrumător duhovnicesc. Doar să fii extrem de neîncrezător şi să nu fii emoţionat. Unii păstori duhovniceşti, deşi vor sincer să -i ajute pe cei păstoriţi, cercetează mai degrabă în spaţiul sufletesc întunecat al celor păstoriţi, care le e ne cunoscut, şi de aceea fac unele greşeli şi-i rănesc pe aceia, fie şi fară voie. Părintele, încredinţat lui Dumnezeu, cu rare excepţii, nu făcea greşeli, fiindcă vedea bine sufletele pe care le îndrăgea şi le slujea cu smerenie şi sacrificiu de sine. Deşi aveam ca duhovnic pe unul dintre cei mai vrednici lucrători ai viei Domnului, din prima clipă am văzut în persoana Părintelui Porfirie, un sfint părinte ce odihneşte sufletul cu desăvîrşire. Mă odihnea nu numai pe mine, ci şi pe duhovnicul meu. în afară de experienţele mele, mai există şi experi enţele multor altor oameni, ce mărturisesc acelaşi lucru.

123

KonsI

anl

inos

Y a n n 1l

s iot i s Lingă Porfirie

Nu o reţineţi prin frică O doamnă mondenă care încercase toate atracţiile lumii şi fusese dezamăgită de toate, ajunsese în pragul sinuciderii. Găsind-o în această situaţie disperată, o prietenă i-a recomandat, ca soluţie, să meargă la Părintele Porfirie. Prin urmare, s-a dus în Kallisia şi 1-a întîlnit. Pe neaşteptate, în întunericul sufletului său, pentru prima oară în viaţă, a văzut strălucind o lumină mîngîietoare. A fost atît de impresionată, încît a devenit ucenica Părintelui. I-a cerut să-i dea binecuvântarea să rămînă lîngă el, precum Apostolul Petru spusese la Schimbarea la Faţă a Mîntuitorului: „Doamne, bine este să fim noi aici". Părintele i-a asigurat un acoperiş, lîngă surorile mănăstirii. Acolo îşi petrecea zilele în pace sufletească şi simţea că „fusese moartă şi a renăscut, că a fost pierdută şi s-a regăsit". Insă diavolul, cel ce urăşte binele, nu a renunţat la lucrarea sa cea rea. Era invidios pe acel suflet ce-i scăpase printre degete şi, prin urmare, a început să încerce a -1 recîştiga. I-a adus în minte amintirea înfrumuseţată a vieţii sale dinainte pe care o ducea în zarva strălucitoare a distracţiilor mondene, viaţă pe care o compara cu pustia sărăcăcioasă în care trăia acum. Incet -încet a început a fi otrăvită de plictiseală. Demonul acediei îi scurma pe ascuns în suflet. Pînă cînd, într-o zi, le anunţă pe surori că doreşte să se întoarcă în Atena. Ele s-au tulburat şi au încercat să o împiedice, spu-nîndu-i că, după cumplita încercare prin care trecuse, întoarcerea în infernul dinainte, ar fi însemnat că se dădea de

Părintele

197

bunăvoie morţii. Doamna a şovăit să plece, însă după cîteva zile le-a spus din nou că dorea să plece din mănăstire. Neliniştite, surorile l-au anunţat pe Părintele, care le-a întrebat: „Şi voi ce i-aţi spus?". „Să rămînă aici. fiindcă, dacă va pleca, va fi în primejdie". „Rău aţi făcut că i -aţi spus să rămînă, zise Părintele. Trebuia să o lăsaţi să plece, dacă asta îi e voia. Nu o reţineţi, speriind-o. Vreţi să o înnebuniţi? Nu vă temeţi, căci acest suflet nu se va pierde, ci se va întoarce". Cînd doamna le-a zis din nou surorilor că vrea să plece, ele i-au spus că este libera să tacă ce vrea. Ea le-a salutat, a luat binecuvîntare de la Părintele şi s-a întors în Atena. Vechile sale prietene au întîmpinat-o sărbătoreşte. Părintele însă. se ruga în taină pentru mîntuirea ei. Doamna şi-a reînceput viaţa în rătăcire, însă destul de curînd au început a o muşca şerpii deznădejdii. O chinuiau gînduri sumbre. Acum însă. întunericul nu mai era singur, ca îna inte, căci exista şi amintirea luminii mîngîietoare trăită lingă Părintele. Şi, într-o zi, sufletul i-a scăpat din lanţul diavolesc şi a zburat liber, spre cerul din Kallisia. La întoarcere. Părintele a primit-o cu afecţiune şi bucurie, aşa cum a făcut tatăl fiului risipitor. De atunci, ea n-a mai căutat să se întoarcă la cele dinainte. S-a schimbat definitiv şi a trăit o viaţă nouă, de pocăinţă şi pace sufletească. Rugăciune şi nu mustrări într-o Duminică dimineaţă Părintele cobora cu un cunoscut de-al său, un ţăran bătrîn. către biserica din satul respectiv. Pe drum s-au întîlnit cu un grup de şase-şapte

124

KonsI

anl

inos

Y a n n 1l

s iot i s

tineri, ce se îndreptau în direcţia opusă. Ţăranul i -a întrebat pe tineri: „Unde mergeţi, copii?". Iar ei i -au răspuns: „La cafenea". Atunci ţăranul, care era foarte aspru, le -a spus plin de indignare: „Nu vă e ruşine, să vă duceţi Du minică dimineaţa la cafenea, în loc să mergeţi la biserică? Creştini sunteţi voi?". Şi a început să le ţină o predică în aer liber. Tinerii i-au vorbit jignindu -1 şi şi-au văzut de drum. Părintele tăcea. Ţăranul, plin de entuziasm şi mulţumire de sine, îi spuse Părintelui: „Nu le-am zis bine ce le-am zis acestor tineri răi?". Atunci Părintele i-a spus: „Nu le-ai spus bine". Ţăranul, care aştepta să fie felicitat, s-a întristat auzindu-i răspunsul. Au ajuns la biserică. Părintele a intrat în Altar, iar ţăranul s-a aşezat în strană. Nu trecu o jumătate de oră şi iată, toţi tinerii pe care-i întâlniseră, intrară în biserică. Ţăranul îşi frecă mîinile de mulţumire. îndată ce s-a terminat Sfînta Liturghie şi Părintele a ieşit din Altar, ţăranul s -a grăbit să-i arate tinerii, spunîndu-i: „Ai văzut, şi tu care mi-ai zis că nu le-am spus bine! S-au gîndit la cuvintele mele şi-au venit la biserică". Părintele însă a surîs şi i -a explicat că au venit, fiindcă el s-a rugat în tăcere pentru ei şi nu fiindcă au fost impresionaţi de comportamentul ţăranului. Cînd sînt nemîncat, înţeleg mai bine într-o după-amiază, aflîndu-mă la Părintele, l-am mustrat că primea lume de dimineaţă, fară a mînca nimic. „Cuvioase, i-am spus, mă iertaţi că îndrăznesc să vă dau sfaturi eu, un nepriceput în probleme duhovniceşti, însă cred că, după cum vă văd. vă veţi îmbolnăvi. De ce nu vă odihniţi puţin, măcar ca să mîncaţi ceva şi apoi, întărit, să puteţi

continua?". Iar Părintele mi-a răspuns: „Nu, fiindcă atunci cînd sînt nemîncat, înţeleg mai bine sufletele oamenilor".

Cu cît cîrteşti mai mult, cu atît va întîrzia mai mult Soţia unui medic invalid era disperată, fiindcă soţul ei căpătase obiceiuri proaste. După ce-şi termina serviciul la spital se ducea la cafenea şi se întorcea acasă după mi ezul nopţii, lăsîndu-i singuri toată ziua pe ea şi pe copii, care nu -1 vedeau aproape de loc. Ea protesta, îl certa, iar el îi răspundea întorcîndu-se acasă tot mai târziu. Aflîn-du-se în impas şi auzind despre Părintele Porfirie, s-a grăbit să -1 întâlnească. Cînd a ajuns în Kallisia, Părintele era bolnav şi foarte obosit şi nu mai putea primi pe nimeni, deşi afară aştepta multă lume. Deci, cînd a ajuns acolo doamna aceasta, s-a întristat văzînd că n-o primeşte şi 1-a întrebat pe un prieten de-al meu ce-i cunoştea familia, ce să facă. Prietenul meu i-a recomandat să îndrăznească şi să-i ceară Părintelui doar binecuvîntarea sa, fiindcă şi aceea făcea minuni. Doamna s-a apropiat plină de nelinişte. Nici n-a apucat să calce pe prima treaptă spre chilia Părintelui, că 1-a auzit zicînd: „Tu vino înăuntru". Părintele îi „prinsese" neliniştea şi a socotit, după cum s-a văzut, că era o urgenţă şi că, deşi istovit, trebuia să o ajute pe ea şi întreaga familie. A primit -o, facînd o „excepţie duhovnicească". Cînd doamna a ieşit din chilia Părintelui, chipul îi strălucea de bucurie. Ma i apoi ne-a spus următoarele: „Părintele mi-a descoperit totul, spunîndu-mi:

125

K o n s I a n I i n Voa s n nilsiolis

I.iiiţiâ

l'ăriolvlc

«Văd C â soţul tău este bun, însă, din pricina invalidităţii sale. t\re un complex şi de aceea-şi pierde nopţile, ca să uite di* el. Şi, fiindcă tu cîrteşti într-una, el nu mai vrea să vină a C asă şi întîrzie. Cu cît va intîrzia mai mult, cu atît mai mult să te rogi pentru el, să-l iubeşti şi să-1 îngrijeşti. Astfel el se va schimba incet-încet şi o să fie atras tot mai mult Sp r e casă. spre soţia şi copiii săi. iar această problemă se va rezolva»". Ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un somn greu. cjoamna spuse: ..Ce necugetată am fost atîta timp! Cu cei-turile mele era cît pe ce să-mi distrug familia şi nu-mi dădeam seama". ^plicind întocmai sfaturile Părintelui. în scurtă vre me, şi-a recîştigat soţul.

Răsplata cerească Urna dintre fiicele duhovniceşti ale Părintelui, puţin ştiutoare de carte, mi-a povestit următoarele: ..într-o dimineaţă d|e vară, m-a trimis Părintele să-i curăţ grădina de buruienii. Am luat sapa şi am început să sap. Soarele se ri dicase îîn înalt şi ardea. Eram foarte obosită, nu mai puteam săj sap, aşa că am aruncat sapa alături. M-am aşezat sub un copac, supărată, fiindcă îmi întrerupsesem treaba la mijlo»c. După puţin timp, aud lîngă mine un sunet uşor. Mă întoirc şi -1 văd pe Părintele ce venise, se aşezase lîngă mine şi începuse să-mi spună nişte întîmplări foarte frumoase. lLa stlrşit mi-a zis: „Te-am trimis să lucrezi, ca să-ţi ciştigi a lS tăzi răsplată cerească. îndată ce «am văzut» că ai obosit şij te-ai oprit din lucru, am venit să te

201

Por fir ie

încurajez să-ţi continuii treaba, astfel încît să nu -ţi pierzi răsplata". Cămara cu vechituri Aceeaşi fiică duhovnicească şi-a amintit şi mi-a spus următoarele: ..Odată Părintele mi-a spus: «Voi. femeile, toate lucrurile stricate şi inutile crătiţi vechi sparte, mobile, pantofi şi altele asemenea - le aruncaţi într-o debara dosită. închideţi uşa şi apoi sinteţi liniştite. Nu ştiţi insă câ va veni clipa cind această cămară cu vechituri va fi găsită şi veţi ti înjosite»". Am rămas uimit de cuvintele Părintelui. Citeam în zilele acelea cărţi de psihologie pastorală, care vorbeau despre refularea unor trăiri traumatizante din conştient in subconştientul sufletului, şi despre defularea lor într -un moment neaşteptat. Exemplul viu al Părintelui, legat de cămara cu lucruri inutile. îmi spunea însă mult mai multe decît manualele ştiinţifice. Era limpede simbolismul referitor la păcatele noastre, pe care nu le-am şters prin pocăinţă şi spovedanie, ci le-am aruncat în grabă în debaraua uitării, pentru a scăpa de prezenţa lor deranjantă şi pe care Dumnezeu „le va găsi" pentru a ni le readuce în memorie, „în ziua Judecăţii", Dumnezeu Care deja le cunoaşte, iar noi le ignorăm.

Bieţii copii orfani Intr-o zi, mai mulţi prieteni, stăteam de vorbă cu Pă rintele. Ne vorbea despre tragedia lipsei de iubire în epoca noastră, care duce Ia singurătate, tristeţe, nesiguranţă, ne -

126

K o n s I a n I i n Voa s n nilsiolis

I.iiiţiâ

l'ăriolvlc

201

Por fir ie

linişte, temeri. Ne spunea: „Mergeţi, măi. la un orfelinat să-i vedeţi acolo pe bieţii copilaşi orfani, cum sînt precum nişte mieluşei ce şi -au pierdut mama şi cum caută să găsească la fiecare vizitator puţină iubire, cum se duc şi se lipesc de el ca să nu -1 lase să plece. Mergeţi să vedeţi ce însetaţi sînt de iubire". Şi a încheiat: „Credeţi însă că acei copii ce au părinţi, care însă nu -i iubesc, sînt diferiţi de copiii orfani? Nu, şi ei tot orfani sînt".

şuba. Atunci soarele îi zise vîntului: «Ai vă zut cine este mai puternic dintre noi?»". Iar Părintele Porfirie a conchis: „Nu cîştigi pe nimeni cu asprimea, ci doar cu •bunătatea". Atunci prietenul meu a înţeles că acei oameni „cu principii severe" erau precum un vînt sălbatic şi îngheţat, în vreme ce Părintele Porfirie era soarele cel cald şi plin de bunătate.

Nu cîştigi nimic pri n asprime

M-am dus la Părintele împreună cu un prieten medic care, deşi avea alese virtuţi sufleteşti, avea o atitudine re zervată faţă de viaţa creştinească. Pe drum i-am vorbit despre nevoia grabnică de a trăi de pe acum o viaţă în Hristos, de bună voie şi în chip conştient, de vreme ce acesta este lucrul cel mai însemnat pentru noi. El era de acord în principiu, însă insista că pentru împlinirea acestui lucru este necesar un minimum de premise duhovniceşti, pe care el zicea că nu le deţine. Cînd am ajuns. Părintele ne-a primit pe amîndoi în chilia sa. Ne-a spus lucruri foarte frumoase ce-1 interesau pe doctor din punct de vedere profesional. M-a impresionat faptul că, deşi îl vedea pentru prima oară pe prietenul meu, i -a prins pulsul sufletului chiar de la început şi-i vorbea ca şi cum îl cunoştea de copil. Prietenul meu. impresionat la rîndu-i de clarviziunea Părintelui, nu-şi putu ascunde bucuria. La un moment dat am adus vorba despre subiectul pe care îl discutasem pe drum şi asupra căruia nu căzusem de acord. Atunci Părintele a adus argumente foarte convingătoare privind folosul şi posibilitatea unei vieţi creştineşti „în tot locul şi în tot ceasul". îmi amintesc că a conchis zicîndu-i

Un prieten fusese tratat foarte dur, aşa cum mi -a mărturisit, de către nişte oameni cu principii severe, astfel încît fusese umilit şi complet răstălmăcit în ce priveşte caracterul său. Părintele 1-a mîngîiat, punînd lucrurile la locul lor şi facîndu-i o profundă analiză sufletească. I-a spus: „Eşti bun, sensibil, liniştit. Eşti o oaie a lui Dumne zeu. Insă.cînd te tratează cineva cu asprime, te strîngi şi reacţionezi în interiorul tău, iar în acel moment oamenii te răstălmăcesc şi nu te înţeleg deloc. Cind însă te iau cu frumosul, scoţi la iveală din tine lucruri atît de bune, încît îi uimeşti pe ceilalţi. Oamenii care te-au răstălmăcit şi te-au rănit nu cunosc vechea poveste despre vînt şi soare, care se certau întrebîndu-se care din ei este mai puternic. Prin urmare au pus prinsoare zicînd că cel ce reuşeşte să-1 facă să-şi scoată şuba pe un cioban care tocmai suia muntele, acela este cel mai puternic. A prins vîntul a sufla, apoi s-a înteţit, însă ciobanul, fiindu-i frig îşi strîngea şuba tot mai tare pe el. Atunci s-a ivit soarele dintre nori, revăr-sînd împrejur bunătate şi căldură. Ciobanul se încălzi şi -şi scoase

Să te sfinţeşti chiar şi în Omonia

127

K o n s I a n I i n Voa s n nilsiolis

I.iiiţiâ

l'ăriolvlc

prietenului meu: „Să ştii, dragul meu, că cine vrea se poate sfinţi chiar şi în Omonia" 10 . în cele din urmă 1-a convins pe medic vorbindu-i doar cinci

Por fir ie

201

202

Konslunlinos

Y annitsiot is

Lingă

Părintele

128

Porfirie

Omonia - piaţă rău famată în centrul Atenei (Nota traducătorului).

/. in gâ

204

K o II s tont i II O S io l iV

) (I

/'ur in i ele

I'o r/ir ie

205

II II i I s

minute, pe cînd eu n-am reuşit să -1 conving, deşi i-am vorbit o oră. Dar cum să nu -1 convingă, de vreme ce concluzia trasă nu era o invenţie teoretică, ci rezultat al propriei sale experienţe, de vreme ce trăise în sfinţenie timp de treizeci de ani. ca paroh al Sfintei Biserici a Simţului Gherasim la Policlinica din Omonia? Cum să nu -1 convingă, de vreme ce toată viaţa sa a fost o necurmată mişcare suitoare spre sfinţenie? Cînd m-am întors cu prietenul meu la Atena, acesta mi -a cerut să-l vizităm din nou pe Părintele cu prima ocazie şi apoi ne-am luat rămas bun. Eu m-am îndreptat spre casă. iar el spre cabinetul său, care se găsea lîngă Omonia. Părintele, cînd i-a spus că „cine vrea se poate sfinţi chiar şi în Omonia", spunea aceasta şi metaforic, dar şi în sensul propriu al cuvântului, însă tară a fi ştiut de la cineva unde se afla locul de muncă al doctorului. At mosfera plăcută d in curtea Părintelui Darul pastoral al Părintelui acţiona în taină, nu doar cînd le vorbea vizitatorilor în chilia sa, ci şi cînd ei se aflau în curtea sa, aşteptînd să -1 întîlnească. Chiar de la prima mea vizită la Kallisia, am remarcat atmosfera sufletească veselă, chiar plină de o bucurie ca aceea a învierii, atmosferă ce domnea în curtea Părintelui, printre oamenii ce se întîlneau prima dată. La început am crezut că doar mi se păruse, dar mai apoi am văzut că mulţi alţi vizitatori aveau exact aceeaşi

impresie, simţind acelaşi lucru ca mine şi exprimîndu -se aproape cu aceleaşi cuvinte. Să vii într-o zi, în timp ce stăteam de vorbă în chilia sa, iar el stătea întins în pat, căci era bolnav, l-am întrebat: „Nu cumva ar fi mai bine să vin la sfinţia voastră mai rar, ca măcar eu să nu vă deranjez prea des?". Părintele s-a împotrivit imediat: „Nu, să vii, cînd vrei. Dacă pot. stăm de vorbă, iar dacă nu pot, te binecuvintez doar. Să vii să iei aer aici". Am înţeles însă repede că, mergînd la Părintele, nu evitam doar poluarea din Atena, respirînd oxigenul proaspăt al pădurii, ci, lucrul cel mai însemnat, evitînd timp de cîteva ore poluarea spirituală a oraşului, respiram oxigenul spiritual al sfinţeniei sale. care sfinţise chiar şi clădirile, copacii, păsăril e, florile sălbatice, pămîntul şi toată natura înconjurătoare, însufleţită şi neînsufleţită. Obişnuiam şi ne plăcea să mergem în mod regulat la mănăstire, fie că era sau nu acolo păstorul nostru duhovnicesc, aşa cum oile se duc singure la stînă, unde se simt în siguranţă, indiferent dacă ciobanul se află acolo sau nu. Chiar şi doar priveliştea mănăstirii Părintelui ne transmitea un sentiment de siguranţă şi pace sufletească.

Cînd despărţirea este răul cel mai mic Uneori Părintele îşi îndruma fiii duhovniceşti în chip dureros, în măsura în care considera acest lucru necesar din punct de vedere duhovnicesc. Uneia dintre fiicele sale duhovniceşti, al cărei soţ murise de curînd, i -a spus: „Acum

/. in gâ

trebuie să te desparţi de soacra ta, fiindcă are şi alţi copii. Să o laşi să trăiască cu unul dintre copiii săi. Fiindcă, dacă aţi mai locui împreună, văd că, din pricina amărăciunii, îi va întoarce pe copiii tăi împotriva ta. Aşadar va păcătui şi ea şi va primejdui duhovniceşte şi sufletul tău şi -al copiilor tăi, iar în cele din urmă vei fi nevoită să o alungi şi să vă certaţi. Pe cînd acum, dacă pleacă cu binele, vă veţi necăji mai puţin amîndouă. Să o ajuţi de departe, pe cît îţi stă în putinţă, şi material şi, mai ales, prin rugăciune. Noi, preoţii, avem misiunea să-i aducem pe oameni aproape unul de altul, cînd însă astfel apare o pagubă duhovnicească, despărţirea este răul cel mai mic". Fiica sa duhovnicească a făcut întocmai ceea ce fusese sfătuită, şi sfaturile fură confirmate de evenimen te. Desigur, a fost vorba de un sfat particular, nu general. Iubirea acoperă tot ul » Cineva 1-a întrebat odată pe Părintele ce trebuie să voteze la alegerile parlamentare. Iar el i-a răspuns în parabole: „Biserica Ortodoxă este ca o cloşcă. Acoperă cu ari pile sale toţi puii, albi, negri, galbeni, sau de orice culoare". Aşadar, cel ce 1-a întrebat, a primit răspunsul cuvenit: Biserica Ortodoxă nu este politizată şi cu atît mai puţin are vreo legătură cu partidele politice. Ii acoperă pe toţi cu iubire, fară a ţine cont de fratrii.

Cînd conştiinţa acuză Odată Părintele călătorea de la Salonic la Ierissos, îndreptîndu-se spre Sfîntul Munte. Cînd a ajuns la casa de bilete nu a găsit bilet cu loc şi a fost nevoit să rămînă în picioare, în timp ce lîngă el şedeau nişte tiner i care glumeau.

/'ur in i ele

I'o r/ir ie

205

Un domn în vîrstă i-a mustrat pe tineri, pentru că văzînd lîngă ei un ieromonah bătrîn în picioare, totuşi continuau să stea jos nepăsători. I-a sfătuit ca unul dintre ei să se ridice şi să-i dea locul preotului. însă ei nu i-au dat importanţă şi-au rămas neclintiţi pe locul lor. Atunci domnul, mînios, s-a ridicat şi i-a dat locul său. Părintele i-a mulţumit, însă nu a primit să se aşeze. Aşa că a călătorit în picioare pînă la Ierissos. La sfîrşitul călătoriei domnul 1-a întrebat pe Părintele de ce nu s-a aşezat pe locul oferit. Părintele i-a spus: „Am făcut un sacrificiu de dragul copiilor". Domnul nu a înţeles, iar Părintele i-a explicat: „N-ai făcut bine că i-ai certat pe copii. Copiii au făcut un lucru rău: au lăsat să stea în picioar e un ieromonah bătrîn şi nu i-au oferit locul de bunăvoie, aşa cum se cuvenea. Apoi, dacă s-ar fi ridicat şi eu m-aş fi aşezat pe locul lor sau dacă primeam locul pe care mi l -ai dat tu, copiii n-ar fi înţeles ce faptă rea au făptuit, ba s-ar fi simţit şi îndreptăţiţi. Acum însă, fiindcă am stat în picioare atîtea ore în faţa lor şi m-au văzut înainte-le, s-a ridicat însăşi conştiinţa lor şi în tăcere i-a mustrat pentru fapta lor. Doar astfel se poate mîntui omul, cînd se pocăieşte fiindcă îl acuză, nu cineva din afară, ci însăşi conştiinţa sa din interior".

Acum m-am predat Un prieten îşi dezvăluia gîndurile Părintelui spu-nîndu-i că e neliniştit pentru bătrîneţile sale şi că -L roagă pe Dumnezeu să nu îngăduie să fie povară rudelor sale sau altor oameni. Iar Părintele i-a răspuns, rîzînd: „Ştii, şi eu ziceam la fel, cînd eram tînăr, însă acum m-am predat".

208

Ko n s I a n l i n 6 s

) a n n Li i In gSă i o Ptă ir i sn t e l e

Ca duhovnic am experienţă Se sfîrşise Privegherea la Sfîntul Nicolae în Kallisia. Aşezat pe stînci, priveam dealurile în zare şi minunatele culori ale cerului, pe cînd se-ntrezărea trandafiriu răsăritul zilei de august, arătînd tot mai limpede măreţia lui Dum nezeu. Puţin mai jos, Părintele Porfirie vorbea cu glas scăzut cu o doamnă în vîrstă. Se pare că doamna era neîncre zătoare şi-i venea greu a primi toate cîte i le spunea Părintele de atîta vreme, astfel că, la un moment dat el a ridi cat glasul şi l-am auzit limpede spunînd: „Ascultă-mă şi pe mine, cînd îţi vorbesc. Aşa stau lucrurile, cum îţi spun. Ca duhovnic ce sînt de atîţia ani, am experienţă în privinţa oamenilor". Părintele ar fi putut, cu darurile pe care le primise, să o uimească pe acea doamnă cu dezvăluiri supra-raţionale şi să-i dobîndească astfel încrederea, însă a preferat calea îndelungată a convingerii, prin raţiune. De ce, el ştie. fiind un păstor duhovnicesc plin de dar. Al doilea sfat Cînd interlocutorul nu-i accepta primul sfat, Părintele ceda şi-i dădea un al doilea sfat, mai uşor, însă întot deauna, primul sfat era cel mai de folos. Cînd e foart e frig într-o dimineaţă de iarnă, un bun prieten de-al meu m-a dus în mare ispită: Mi-a propus să mergem la Părintele cu

P or fir ie

209

maşina sa. Insă el, Părintele, mă sfătuise să mă păzesc de frig, după păţania mea cu infarctul. Termometrul arăta sub zero grade, munţii dimprejur erau înzăpeziţi, o zăpadă rară cădea în Atena şi sufla cu tărie un vînt îngheţat ce încremenea totul. Căldura soarelui duhovnicesc mă atrăgea însă foarte tare. Am şovăit puţin şi apoi am ho-tărît să merg. M-am îmbrăcat bine şi am pornit-o la drum mai mulţi. Cînd am ajuns în faţa chiliei Părintelui nu am întîlnit nici un vizitator. Peste tot pustietate; nici măcar păsările nu zburau. Părintele ne-a dat binecuvîntarea să intrăm în chilie cu toţii. îi primi cu bucurie pe vizitatorii săi de iar nă, care îi sărutară mîna unul cîte unul. Eu am intrat ulti mul, îndată ce m-a zărit, plin de uimire mi-a spus: „Şi tu, măi, ai venit într-o zi ca asta? Nu ţi-am spus să nu ieşi din casă cînd e foarte frig?". Zadarnic am încercat să mă justific. Socotea ieşirea mea nejustificată. Ne-a vorbit îndelungă vreme, căci era binedispus. Feţele ni se înroşiseră de bucurie şi de căldura şemineului meşterit chiar de Părintele, unde trozneau lemnele arzînde. Eram aşezaţi în jurul său şi, văzîndu-mă printre ceilalţi, se tot necăjea. De trei ori şi-a întrerupt povestirea, pentru a comenta prezenţa mea cu blinde certări părinteşti: „Ia uite-1 şi pe cel de acolo, care mi-a venit într-o astfel de zi. Cum de-ai pornit-o, măi, şi-ai ieşit pe un frig aşa grozav? Asta ţi-am spus eu să faci?". Eu rîdeam, fară să-mi dau seama că-mi primejduiam sănătatea. înţelegeam însă că eram de neiertat, că fapta mea era absurdă. Rugăciunea Părintelui m-a apărat de îngheţul

208

Ko n s I a n l i n 6 s

) a n n Li i In gSă i o Ptă ir i sn t e l e

acelei zile. Iubirea sa discretă mi -a iertat neascultarea ce pornise din iubirea mea cea fară discernămînt pentru el.

P or fir ie

209

210

Ko n s t an Yannilsiotis

l

i

n

o

s

Te-ai pierdut pe tine însăţi Căzută într-o adîncă tristeţe din pricina morţii soţului ei, o doamnă a intrat timidă în chilia Părintelui. Pri mele sale cuvinte au fost: „Cuvioase, mi-am pierdut soţul şi sînt deznădăjduită". Părintele i-a răspuns: „Te-ai pierdut pe tine însăţi, fiindcă ţi-ai pierdut credinţa. Nu ţi-ai pierdut soţul. Era al lui Dumnezeu şi ţi 1-a luat, aşa cum ne va lua şi pe noi. Văd că, din prea multă supărare, ai căzut în melancolie şi ţi-ai creat probleme ţie şi copiilor tăi care, văzîndu -te cum plîngi nemîngîiată în fiecare zi, au fost răniţi şi ei". A mîngîiat -o dîndu-i sfaturi practice pentru a-şi înfrunta problemele şi i-a dat credinţă în Dumnezeu şi speranţa întîlnirii cu soţul său în ceruri. Să mergi la Sfîntul Munte Părintele nu pretindea exclusivitatea păstoririi. Era deschis spre fiecare om al lui Dumnezeu. Odată i -am vorbit cu admiraţie despre părintele P., despre care aflam din povestirile unor prieteni ce-1 vizitau sau din convorbirile sale care circulau dactilografiate. Părintele Porfirie mi -a vorbit cu multă iubire despre părintele P. şi a conchis: „Du-te, măi, la Sfîntul Munte să-1 vezi pe părintele P". Mai apoi a adăugat: „Eu şi părintele P. sîntem asemănători". Am reţinut ultima sa frază şi i-am spus: „Dacă sîn-teţi aidoma părintelui P., atunci de ce să mă ostenesc, mer -gînd la Sfîntul Munte ca să-1 întîlnesc?". Părintele a reacţionat zicînd: „Nu,

Lingă Porfirie

Părintele

211

măi, nu zi aşa ceva. Eu n-am zis să nu te duci, ci du-te la Sfîntul Munte să-1 vezi pe părintele P.". Trei zile de post şi rugăciune Părintele nu se mărginea doar să dea sfaturi de iubi re, ci el însuşi se sacrifica pentru iubirea pe care o propo văduia altora. Odată şi-a asumat personal, cu colaborarea unui bun prieten, rezolvarea uneia dintre problemele mele personale. Intr-unul din momentele critice ale problemei, cînd trebuia să vorbească limpede Dumnezeu, prin evenimente, a tras semnalul chemînd la rugăciune şi post. Ne-a anunţat pe mine şi pe prietenul meu că în trei zile anume hotărîte va trebui să ne rugăm fierbinte şi să ţinem post aspru. Am făcut întocmai cele spuse şi Dumnezeu ne-a grăit prin evenimentele ce-au urmat. Am admirat spiritul de sacrificiu de sine al Părintelui şi i-am fost foarte recunoscător, fiindcă, de dragul meu, s -a rugat în mod special şi a ţinut post aspru timp de trei zile, în ciuda sănătăţii sale fragile. Aceeaşi recunoştinţă o purtam şi bunului meu prieten, care şi el era fiu duhovnicesc al Părintelui.

Jeanne d' Arc şi Zadac Una dintre fiicele duhovniceşti ale Părintelui îi vor bea acestuia despre suferinţa sa provocată de probleme grave la stomac. Părintele a compătimit-o şi s-a oferit să o ajute. I-a spus că afecţiunea ei e de natură psihică şi i-a recomandat să ia un medicament a cărui denumire însă nu şi -o amintea.

Totuşi, încerca insistent să şi-1 amintească şi i-a spus că seamănă cu numele eroinei naţionale a Franţei. Tînăra 1 -a întrebat: „Vă referiţi la Jeanne d'Arc, Cuvioa se?". Iar Părintele i-a răspuns: „Da, măi, de ea zic. Cu numele ei seamănă numele medicamentului" (Era vorba des pre Zadac). Tînăra a fost impresionată de multa învăţătură a Părintelui, care auzise chiar şi de Jeanne d'Arc.

Să ai grijă de sănăt atea ta într-o zi 1-a întrebat despre mine pe un prieten de-al meu, care -1 vizitase: „Ce mai face prietenul tău? îndată ce ajungi la Atena să-i dai telefon şi să-i spui că Părintele îi recomandă să-şi îngrijească sănătatea, să nu se obosească şi să nu se necăjească". M-a emoţionat telefonul primit din partea prietenului meu, cuprinzînd sfaturile Părintelui, într-adevăr, în acele zile mă obosisem foarte mult şi eram şi cam necăjit. Părintele îşi păstorea aşadar oile chiar şi de la distanţă. Păreri despre duhovnici Uneori trebuia să -1 întreb despre anumiţi preoţi-du-hovnici, fiindcă unii prieteni îmi ceruseră să le spun părerea mea, ca să se spovedească acelora. De multe ori Părintele se exprima pozitiv şi doar rareori spunea: „Nu ştiu". Părintele respecta personalitatea tuturor şi se ex prima cu multă socotinţă, mai ales cînd era vorba despre Episcopi, preoţi şi duhovnici.

O pretenţie nesatisf ăcută Un prieten medic 1-a vizitat pentru prima dată pe Părintele în Kallisia. în acea zi Părintele era slăbit şi nu primea vizite, ci doar binecuvînta. Prietenul meu a intrat în chilie şi i-a zis că ar dori să discute o problemă perso nală urgentă. Părintele 1-a binecuvîntat şi i-a spus că nu poate discuta şi că vor sta de vorbă altădată. Medicul a insistat, spunînd că este prieten cu mine. Părintele nu a părut impresionat de aceasta şi i-a spus că este bolnav. Atunci medicul a prins momentul să-i spună că e patolog şi că e gata să -1 ajute. Părintele i-a mulţumit, spunîndu-i că nu are nevoie de ajutor medical. Prin urmare, prietenul meu s -a întors la Atena fară să fi discutat problema personală şi destul de nervos. „Auzi colo, îmi spuse, să-i aduc trei argumente şi să le respingă pe toate, într-o totală indiferenţă. Să nu-mi mai vorbeşti despre Părintele, că nu mai merg la el". Cunoscîndu-i firea şi cunoscînd şi alte asemenea cazuri, i-am spus plin de siguranţă: „Te vei mai duce, îl vei cunoaşte şi apoi mai stăm de vorbă". într-adevăr s-a dus din nou, 1-a găsit pe Părintele, a discutat cu el problemele pe care le avea şi s-a întors entuziasmat. Din ziua aceea a devenit unul dintre vizitatorii săi obişnuiţi. Războiul ascuns împotri va credinţei într-o zi discutam cu Părintele despre secte, iar el mi -a zis: „Odată a venit la mine o tînără bună, educată, din familie bună şi creştină, care frecventa chiar şi o organizaţie creştină. Mi-a spus că este îndemnată să se căsătorească cu

un domn foarte bun, serios, bogat, educat, care însă era mason. M-a întrebat ce să facă. I-am spus să nu -1 ia, de vreme ce e mason. Atunci ea a început să-mi spună că are o fire foarte bună şi că astfel va putea să -1 atragă spre Hristos. I-am spus că n-o să reuşească nimic. Nu m-a ascultat şi s-a căsătorit cu el. De atunci n-a mai venit şi între timp au trecut mulţi ani, pînă cînd, într-o zi a venit cu soţul şi copiii săi. A intrat singură în chilia mea. Am întrebat-o cum o duce. Mi-a spus că bine. Am întrebat-o la cît timp se spovedeşte şi se împărtăşeşte şi mi-a răspuns că aproape în fiecare an. Am întrebat-o la cît timp se duce la biserică. Mi-a spus că uneori, destul de rar. Am întrebat-o şi alte lucruri şi mi-a răspuns la toate. La un moment dat i-am zis: „Cheamă-1 pe soţul tău". Soţul a venit cu copilul şi atunci i-am spus: „Ştii, soţia ta, înainte de a se căsători cu tine, mă încredinţa că o să te facă creştin, însă văd că tu ai facut-o pe ea mason". ..Preacuvioase, am întrebat, cum credea acea femeie că-1 va face creştin pe mason, de vreme ce masoneria com bate deschis creştinismul?". Mi-a răspuns: „Nu, războiul ăsta îl duc alţii. Masonii duc un război ascuns şi de aceea sînt primejdioşi. Nu-ţi spun să nu-ţi faci cruce, să nu te duci la biserică sau la spovedanie. îţi zic să te duci, dar să mergi şi la ei. Te influenţează încet-încet, astfel că nici nu-ţi dai seama că, la un moment dat, ai încetat practic să fii creştin ş i-ai devenit mason". Părintele cunoştea, nu doar conţinutul sectelor, ci şi „uneltirile diavolului" şi atrăgea atenţia creştinilor să bage de seamă să nu fie prinşi în capcană şi să nu fie înfrînţi în lupta lor pentru cele cereşti „împotriva căpeteniilor, puterilor, stăpînitori-lor întunericului acestui veac şi a duhurilor viclene".

Vizitatoarea obraznică Părintele îmi explica cum, din pricina bolilor sale, nu putea să stabilească dinainte întîlnirile cu vizitatorii care îi cereau acest lucru. De aceea era nevoit să primeas că atunci cînd putea, pe cine putea şi cît timp putea. Legat de aceasta mi-a povestit următoarele: „Eram bolnav şi nu puteam deloc să primesc lume. O femeie a intrat în chilia mea şi insista să stăm de vorbă. I-am spus că nu pot, fiindcă sînt bolnav. Atunci, deodată s-a pornit cu gura pe mine acuzîndu-mă că, după cum spunea, a venit de departe, s-a ostenit foarte mult şi a mai cheltuit şi bani mulţi. Atunci i-am spus: «Binecuvîntato, dar eu te-am chemat să vii degeaba? Dacă vezi că nu pot, ce vrei să fac?». Ea o ţinea una şi bună. Ce să -i mai spun?". într-adevăr, ce să spună un sfînt suferind din pricina bolilor, care este forţat de egoismul absurd a l altora? Prefera să tacă, cu blîndeţe şi îngăduinţă. Am aflat că, mai demult, cînd Părintele, în urma unei operaţii de rinichi, se afla la pat în spital, l -a vizitat o femeie care îi cerea să discute propriile probleme, în timp ce el îndura dureri foarte mari din pricina intervenţiei chirurgicale. Pînă unde poate ajunge oare, nesimţirea indivi dualismului nostru? Iubirea faţă de Pări ntele este de folos vizitatorului Un cunoscut de-al meu, care trecea printr-o grea încercare, a dorit să-1 cunoască pe Părintele. Intîlnirea a marcat un moment însemnat în viaţa lui, fiindcă, deşi a intrat

în chilie plin de reţineri şi îndoieli, a ieşit cu totul schimbat. Cîteva zile mai tîrziu, l-am vizitat şi eu şi, printre altele, i-am spus despre fericita întorsătură pe care o luase problema prietenului meu, după intîlnirea lor. Atunci Părintele mi -a desluşit: „La început era reţinut, însă am

216

Konsíani i nos i o t i s

Y an ni t s

Lingă Porfirie

Părintele

217

vorbit sufletului său şi într-o clipă am înţeles că ţinea la mine". Spunînd aceasta, chipul Părintelui s-a luminat de bucurie. Şi a explicat: „Nu mă bucur atît pentru mine, cît pentru el, fiindcă i-a fost de folos duhovnicesc faptul că m-a îndrăgit". într-adevăr, prietenul meu s-a dedicat de atunci Părintelui şi toată viaţa i s-a schimbat în bine. Părintele, ca un bun păstor, nu s-a mulţumit că a cîştigat în Hristos iubirea acelui om, ci s-a îngrijit şi să o protejeze. De aceea mi -a spus: „încrederea şi iubirea sa pentru mine nu trebuie să se clatine, căci altfel va fi păgubit şi duhov-niceşte şi material".

Intr-o zi Părintele mi-a spus: „Duhovnicul tău este foarte bun. Şi foarte învăţat. Eu, vezi bine, n -am putut învăţa, căci la Sfîntul Munte mă ocupam cu rucodelia". Spunea toate acestea cu tristeţe. I-am spus acestea duhovnicului meu şi l-am întrebat: „La ce-i trebuie Părintelui Porfirie învăţătura cărţilor, de vreme ce o are pe cea du hovnicească? Nu a avut profesori universitari la Sfîntul Munte, însă L-a avut ca dascăl pe însuşi Dumnezeu, Care 1 -a învăţat lucruri pe care nici o universitate nu le poate preda". Duhovnicul meu încuviinţă.

Dialoguri duhovniceşti

înţeleptul sau înaintevăzăt orul?

Erau încîntătoare mesajele pe care le schimbau între ei Părintele şi duhovnicul meu. Le transmiteam cu mare plăcere. îmi amintesc cîteva. Duhovnicul: „Roagă -te, Cuvioase, şi pentru mine neputinciosul". Părintele: „Cu umi linţă mă rog eu păcătosul să te binecuvinteze Dumnezeu". Duhovnicul: „Mă rog şi eu cu Psalmistul spunînd „Ca ale vulturului să se înnoiască tinereţile tale". Părintele: Surî -de, în tăcere. Cu alt prilej, Părintele: „Ce mai face duhovnicul tău? Cum trăieşte acolo cu atîta poluare?". Duhovnicul: „Vă rog. Părinte Porfirie, să vă rugaţi ca Dumnezeu să preschimbe poluarea cartierului unde locuiesc în oxigenul curat al Parnasului". Părintele dădu trist din cap şi nu spuse nimic.

Odată mă aflam într-o dilemă, ezitînd între două soluţii într-o problemă anume. Prima soluţie arăta că era în mod vădit conformă voinţei lui Dumnezeu, însă stăruia o uşoară bănuială că poate şi cea de-a doua era la fel. Fiindcă m-am dus să mă spovedesc în ziua aceea, m-am gîndit că, înainte de a acţiona, să iau binecuvîntare cu acea ocazie, pentru prima soluţie. I-am prezentat problema duhovnicului meu care mi -a răspuns imediat, fără şovăială: „Desigur a doua soluţie este mult mai apropiată voii lui Dumnezeu". O dată în plus m -a impresionat ascuţitul său discernămînt păstoresc. Cînd m -am întîlnit iar cu Părintele i-am vorbit despre această întîmplare. S-a minunat şi mi-a spus: „Aşa ţi-a răspuns duhovnicul tău? A găsit imediat că cea de-a doua soluţie era mai apropiată voinţei lui Dumnezeu? Duhovnicul tău este înţelept. Ştiu ce zic. Este preferabil să-1 asculţi pe cel înţelept decît pe cel

218

Konslant inos

Y'ann iIsioI isLingă

Părintele

îna-intevăzător. Cînd am ajuns la Atena i-am spus toate acestea duhovnicului meu care mi-a răspuns: „Să-i spui Părintelui Porfirie că, după părerea mea, este preferabil să dai ascultare mai degrabă celui înaintevăzător, decît celui în ţelept. îndată ce i-am spus Părintelui Porfirie acestea, a surîs cu sfinţenie. Acum. că amîndoi s-au mutat la ceruri, mă gîndesc ce mari păstori duhovniceşti mi-a hărăzit Dumnezeu, fară ca eu să-mi dau seama foarte bine de aceasta aşa cum se cuvenea. Adesea regret acest lucru, însă mă mîngîie faptul că Părintele Porfirie m-a încredinţat că duhovnicul meu „a trăit în Hristos şi s-a dus la Hristos", precum şi încredinţarea că Părintele Porfirie s-a dus de asemenea la Hristos. Iar acum, amîndoi, lîngă Hristos aflîndu-se mijlocesc cu iubire bogată pentru noi păcătoşii. Ministrul şi colaboratorul său Grija păstorească a Părintelui acoperea şi zone care erau pentru mulţi inaccesibile. Unul dintre fiii săi duhov niceşti se afla într-o dilemă: să -1 ajute sau nu pe-un prieten de-al său care avea o funcţie importantă şi-i solicita colaborarea? S-a dus la Părintele să -1 întrebe iar acela. în ciuda reţinerilor sale iniţiale, i-a dat binecuvîntarea să colaboreze, explicîndu-i: „Trebuie să existe şi cîţiva oameni buni care să-i sfătuiască drept pe oficiali. Vor fi întocmai ca sarea care împiedică descompunerea. Fără sare, descompunerea se va produce mai repede". Nu s -a oprit însă aici. A prevăzut chiar că mulţi oameni i se vor împo trivi, se vor băga, vor încurca şi-i vor zădărnici colaborarea, astfel încît va fi nevoit să plece. La scurt timp după plecarea sa va fi

219

Porfirie

nevoit să-şi părăsească funcţia şi oficialul, din pricina abaterii superiorilor săi de la tradiţia greco -ortodoxă. Peste cîteva luni. cele prevăzute de Părintele s-au adeverit întru totul. Politicienii încurcaţ i M-a întrebat odată care e situaţia politică. I-am spus că, în general, nu e prea bună. Părintele mi -a spus: „Ce să facă şi politicienii? Sînt şi ei încurcaţi în patimile lor su fleteşti. Cînd un om nu se poate ajuta pe sine însuşi, cum îi va putea ajuta pe ceilalţi? Şi noi sîntem vinovaţi de această situaţie. Dacă am fi fost creştini adevăraţi, am fi putut trimite în Parlament, nu un partid creştin, ci politicieni creştini şi lucrurile ar fi stat cu totul altfel.

Lăsaţi-I pe cel ce e în picioare să plătească Un grup de prieteni stăteam aşezaţi în jurul Părintelui care ne învăţa în felul său unic. Unul singur din grup, cunoscut pentru semeţia sa. nu a găsit loc şi a rămas în picioare. I-am propus Părintelui să-i găsim şi aceluia un loc să se aşeze. Părintele ne-a surprins pe toţi spunînd ceva cu totul neobişnuit: „Lăsaţi -1 în picioare, să plătească". Părintele .,văzuse" patima sufletească a acelui om şi găsise imediat modul în care trebuia să plătească.

încredere în Pronia lui Dumnezeu într-o după-amiază de vară Părintele şedea sub un brad şi ne vorbea despre neţărmurita încredere pe care tre buie să o

avem în Pronia lui Dumnezeu: „Ştiţi, cele scrise în Scriptură, cum că „şi firele de păr din capul vostru sînt numărate", sînt cu totul adevărate. Chiar aşa este. Nimic în viaţa noastră nu este întâmplător. Dumnezeu se îngrijeş-

218 220

Konslant inos

Y'ann iIsioI isLingă

Konslan t in os iol is

Părintele

Yannils

te chiar şi de cele mai mărunte amănunte ale vieţii noastre. Nu e nepăsător în ce ne priveşte, aşa că nu sîntem singuri pe lume. Ne iubeşte mult, sîntem în fiece clipă în gîndul Său şi ne apără. Trebuie să înţelegem acest lucru şi să nu ne temem de nimic".

Fără har Altădată ne-a spus: „Trebuie să dobîndim harul lui Dumnezeu de pe acum. Fără harul lui Dumnezeu, străda niile noastre nu vor rodi şi nu vom ajunge în Rai. Dumne zeu ne dăruieşte harul Său, dacă sîntem smeriţi". Asta ara tă în ce măsură Părintele urma îndeaproape tradiţia Bisericii şi învăţătura Părinţilor. El, Părintele, trăia spusele lui Hristos „fără Mine nu puteţi face nimic", spuse pe care Sinodul din Cartagina, prin Canonul 114, Ie-a înţeles ca însemnînd că „tară harul lui Dumnezeu nu putem împlini nici un lu cru bun". Florile şi mărăcinii Trîndăvi a şi deznădejdea Unui om ce se afla foarte departe şi pe care nu-1 văzuse niciodată, întrebat fiind Părintele i-a spus: „Văd că, din pricină că nu munceşte, stă, trîndăveşte şi, prin urma re, cade în deznădejde". Diagnosticul său corespundea în tru totul realităţii. Dacă trebuia să facă ceva pentru a-şi a-lunga deznădejdea, atunci trebuia să-nceapă prin a munci.

Porfirie Lingă Porfirie

Părintele

219 221

Părintele ne-a dezvăluit în chip simplu, grăitor şi lesne de înţeles secretele luptei duhovniceşti. Ne spunea: „Ce este lupta creştinească? Iată, sufletul este o grădină împărţită în două părţi. într-o parte cresc mărăcinii, iar în cealaltă jumătate florile. Şi avem un rezervor cu apă (for ţele sufletului) cu două robinete şi două şănţuleţe. Unul duce apa spre mărăcini şi celălalt spre flori. De fiecare dată pot deschide doar un singur robinet. Las mărăcinii neudaţi şi se ofilesc, şi ud florile, care înfloresc. Părintele nu vorbea despre o fire numai demonică sau numai îngerească a sufletului. II vedea, aşa cum era în realitate, influenţat deopotrivă de demoni şi de îngeri. Nu voia ca creştinii să se lupte negativ, urmărind doar smulgerea rădăcinilor. Voia să-i vadă luptînd pozitiv şi ocupîndu-se doar de stropirea florilor, fiindcă acest fel de luptă are drept rezultat înflorirea florilor, adică a virtuiţilor îngereşti şi totodată ofilirea mărăcinilor, adică a patimilor diavoleşti.

Lumina alungă întunericul Altădată ne spunea: „De ce să vînăm întunericul? Iată, aprindem lumina şi întunericul se risipeşte de la sine. îl vom lăsa pe Hristos să se sălăşluiască în tot sufletul nostru, iar diavolii vor fugi singuri". M-au impresionat foarte tare imaginile grăitoare folosite de Părintele. Pe dru mul de întoarcere am comentat cu entuziasm ceea ce ne dezvăluise

Părintele, desigur, fară a înţelege prea multe. Noi rămîneam la suprafaţa celor pe care ni le imaginam. în vreme ce el pătrundea în adîncul experienţelor sale sfinte şi duhovniceşti de nespus. Cînd spunea „să-L lăsăm pe Hristos să se sălăşluiască în tot sufletul nostru, iar demonii vor pleca de la sine", nu înţelegea aceasta ca noi. doar ca pe o posibilitate virtuală, ci trăia cu adevărat acea stare.

şi se complicase în practică. Părintele 1-a simplificat şi 1-a curăţit de elemente străine, astfel încît iubirea în Hristos să sfinţească şi darul şi primirea sa, conform spusei apostolice: „nu datoraţi nimic nimănui decît să vă iubiţi unii pe alţii". Acest „iubi-ţi-vă unii pe alţii" al Domnului a rămas singura datorie pe viaţă a fiecăruia către toţi. Vei hotărî singur

Primirea darul ui din iubire Deoarece credeam că fiecare lucru oferit semenilor noştri trebuie să constituie o valoare morală deplină, care nu poate fi compensată printr-un alt lucru oferit, tocmai pentru a nu se coborî la nivelul unor tranzacţii comerciale, învăluite în veşmînt duhovnicesc, eram întotdeauna reţinut în a primi daruri, chiar şi din partea prietenilor mei şi, prin urmare, uneori îi răneam tară voie. Părintele „mi -a văzut" această slăbiciune care, în idealizarea ei, ascundea elementele unei subtile mîndrii pe care dorea să o preschimbe. Eu nu-i vorbisem niciodată despre aceasta, însă odată, pe cînd discutam, mi-a spus deodată: „Ştii, cînd ţi se dăruieşte ceva din iubire, trebuie să primeşti". Era o indirectă, dar bine ţintită intervenţie din partea sa, prin care mi -a reamintit o frază ce mă emoţionase în anii adolescenţei mele: „Zădărnicie, este tot ce iei din egoism. Veşni cie, este tot ce dai din iubire. Iar cea mai generoasă veşnicie este să primeşti cu iubire, pentru a dărui bucuria reciprocităţii aceluia ce ţi se oferă din iubire". „Receptorul duhovnicesc" al Părintelui pătrunsese la mare adînci-me temporală şi sufletească şi scosese din nou la lumină un vechi ideal, care se modificase

Răspdnsul ce-1 dădea Părintele unora dintre întrebările ce i se puneau, semăna cu un duş rece: „Vei vedea singur şi vei hotărî pe răspunderea ta". Văzîndu-te însă slăbit chiar înainte de a te război diavolul cu tulburarea şi deznădejd ea, îţi venea într-ajutor şi, indirect, dacă nu vădit, îţi dădea elementele necesare, care te îndrumau spre hotărîrea dreaptă. Părintele, aşa cum o maică bună îşi învaţă copilul să înfrunte greutăţile vieţii, ne lăsa din cînd în cînd în ape adinei, însă fară ca barca să se îndepărteze de noi, pentru a ne încerca puterile, gata în fiece clipă să se grăbească în ajutorul nostru. Părintele avea un scop obiectiv, acela de a ne desprinde în cele din urmă de el pentru a ne alipi de Hristos, astfel încît să putem, luminaţi fiind şi întăriţi de El, să hotărîm ca „faţă către Faţă". Aceasta nu însemna despărţirea de Părintele, ci o legătură sufletească mai strînsă cu el, „prin Hristos".

Răspunsurile lui Dumnezeu nu se dau la întîmplare Părintele voia să cercetăm Sfînta Scriptură, însă dorea să facem acest lucru cu responsabilitate şi seriozitate.

218

Konslant inos

Y'ann iIsioI isLingă

Părintele

De aceea spunea: „Cînd aveţi vreo problemă, să nu des chideţi Evanghelia la întîmplare, ca să vedeţi dacă la pa gina la care aţi deschis se află răspunsul lui Dumnezeu l a problema voastră. Asta nu e bine. Răspunsurile lui Dum nezeu nu se dau la întîmplare".

Dăruieşte-le acestora Foarte grăitoare erau rugăciunile pe care le spunea Părintele. Odată mă aflam în chilia sa împreună cu un bun prieten ce ţinea foarte mult la Sfinţia sa. După ce ne-a dat multe sfaturi privitor la problemele noastre, la sfîrşit ne -a spus să îngenunchem şi, ridicîndu-şi mîinile, a spus următoarea rugăciune: „Doamne, Iisuse Hristoase, dăruieşte -le acestora împlinirea dorinţelor lor cele bineplăcut e Ţie, după inima fiecăruia, astfel ca şi aceştia, prin binefacerile lor. să-Ţi aducă recunoştinţa lor pe care Ţi-o datorează Ţie". Altădată l-am vizitat împreună cu trei prieteni de -ai mei. Ne-a primit pe toţi împreună şi la sfîrşitul discuţiei ne-a spus să îngenunchem, şi-a pus epitrahilul, 1-a întins peste capetele noastre şi a spus o rugăciune. Aş fi vrut foarte mult să o ţin minte, însă o spunea cu glas atît de scăzut, că nu auzeam bine cuvintele.

Luaţi-mi un ziar Părintele trăia ca un pustnic în mijlocul lumii şi de-aceea era interesat de toată lumea. într-o zi eram împreună cu el în maşina unui prieten de-al meu. Treceam printr-una

219

Porfirie

din suburbiile din nordul Atenei. Prietenul meu a oprit în faţa unui chioşc de ziare şi am coborît să cumpă răm ceva. Atunci Părintele ne-a strigat de la geamul deschis al maşinii: „Luaţi-mi şi mie un ziar". Am rămas uluiţi. L-am întrebat: „Ce ziar vreţi să vă luăm?". Părintele ne-a răspuns' „Orice ziar". I-am luat un ziar şi dîndu-i-1 l-am întrebat: „Preacuvioase, citiţi ziare?". Iar Părintele mi-a răspuns: „Nu, dar acum că le-am văzut înşirate la chioşc, mi-arn spus să iau unul ca să văd ce se mai întîm-plă cu !ume#"- Părintele cunoştea însă lumea mult mai bine decît o cunoşteau ziariştii.

Mă rog ca Dumnezeu să -Şi pună mîna Intr-o £i. pe cînd stăteam de vorbă. Părintele m-a întrebat: „Ce v/eşti îmi aduci din lume? Ce mai fac politicienii, care niai e situaţia economică?". I-am spus pe scurt principalele veşti. Clătinînd trist din cap, Părintele zise: „Nu mergerrfl bine. Mă rog ca Dumnezeu să pună mîna Sa". în viaţa de apoi vom afla ce au însemnat pentru lume rugăciunile jneîntrerupte ale Părintelui „pentru întregul univers". Să p'ăstrăm unitatea credincioşilor Vădea un interes deosebit pentru ştirile bisericeşti. Ştia că citeaifli un ziar religios şi mă întreba tot timpul, iar eu ii spuneam cele mai importante noutăţi. Se întrista foarte tare cîînd auzea de scandaluri şi dihonii şi-mi spunea că trebuflie să apărăm cu orice sacrificiu unitatea tuturor creştinelor în sînul Bisericii, fiindcă pentru această

228

226

Konstantinos

Yannitsiotis

Lingă

Părintele

¡Constantinos Yannitsiotis

unitate S-a rugat şi Hristos Tatălui Său. Era foarte neli niştit în perioada în care a apărut problema averii şi a au tonomiei bisericeşti. Recomanda lupta, cu osîrdie şi dreap tă socotinţă, pentru păstrarea sfintelor drepturi ale Bisericii. Educaţie şi har Odată mi-a spus cu tristeţe despre părinţii unui copil neascultător: „Părinţii lui, deşi au atîta educaţie, atîtea cunoştinţe psihologice, atîta pregătire ştiinţifică, şi -au pierdut copilul care le-a scăpat din mîini. La ce-ţi foloseşte învăţătura? Doar harul lui Dumnezeu, doar iubirea noastră curată ce se sacrifică în taină pentru ceilalţi îi poate mîntui şi pe alţii şi pe noi". Nu judecaţi ! Părintele ne sfătuia să nu-i osîndim pe alţii pentru păcatele lor, fiindcă Dumnezeu va îngădui să cădem şi noi în aceleaşi păcate. îmi spunea: „Aşa, o gospodină dintr -un sat, în timp ce-şi făcea focul în cuptor ca să coacă pîinea, şi -a dorit să o poată chinui şi să o ardă de vie în cuptorul său pe o tînără din satul învecinat, care rămăsese însărcinată cu un necunoscut. După cîţiva ani, cînd bărbatul i -a plecat în străinătate, a rămas şi ea grea cu un consătean de -al său". Şi a conchis Părintele: „De aceea Dumnezeu ne îndeamnă să nu blestemăm pe nimeni, nici măcar pe duşmanii noştri, ci să-i binecuvîntăm pe toţi, încă şi pe duşmanii noştri".

229

Porfirie

Lingă ie

Părintele

Porfir

227

Prin propri a noastră sfinţire împreună cu un prieten mergeam la mănăstire unde trebuia să terminăm o treabă. împreună cu noi în maşină se afla şi Părintele. La un moment dat mi-am dat seama că treceam pe lîngă nişte clădiri de-ale milenariştilor (Nota trad. ale hiliaştilor). Am simţit cum mă cuprinde tristeţea şi indignarea faţă de vătămătoarea lucrare a acestor sec tanţi care, în loc să se pocăiască pentru păcatele lor, se luptă să zdruncine credinţa în Hristos a unor suflete „pen tru care Hristos a murit şi a înviat". Părintele tăcea. La un moment dat mi-am zis: „Oare la ce s-o gîndi Părintele? Nu e indignat oare văzîndu-i pe aceşti oameni şi lucrarea lor?". Imediat l-am auzit pe Părinte ^icînd: „Ei, să se mi-lostivească Dumnezeu şi de aceşti nefericiţi şi falşi martori ai lui Iehova. Unii creştini sînt cuprinşi de indignare împotriva lor, alţii se ceartă cu ei şi-i înjură, iar alţii îi urmăresc prin tribunale. Insă milenarismul nu se combate astfel. Ştiţi cum se combate? Prin sfinţirea noastră".

Un telefon după miezul nopţii Un fiu duhovnicesc de-al Părintelui care-1 ajuta mereu cu mare osîrdie la treburile mănăstirii avea o slăbiciu ne pe care nu izbutea să şi-o înfrîneze. îi plăceau mîncarea bună şi vinul bun. El mi-a povestit următoarea întîmplare: „într-o seară mă aflam în casa unor prieteni împreună cu mai multe rude. Pe masa pe care ne-au aşternut-o se aflau friptură de

iepure, mîncăruri gustoase şi vin foarte bun. Am mîncat şi am băut peste măsură şi tîrziu, puţin după miezul nopţii, am plecat. Am ajuns acasă, m-am culcat, însă nu putem dormi. Mă răsuceam în aşternut de pe-o parte pe alta, însă nimic. Stomacul îmi era greu şi capul îmi vuia. Mă chinuiam aşa de cîteva ore şi mă necăjeam. Pe la orele trei dimineaţa, aud că sună telefonul. Cine să fie la asemenea oră? M -am gîndit că o fi vreo greşeală. Ridic receptorul şi ce-aud? Glasul Părintelui: „Ei, binecu-vîntate, îmi zice, nu ţi-am zis eu, măi, de atîtea ori, să nu te laşi dus de mîncarea bună şi de vin? Ia uite ce-ai păţit acuma. Te văd cum suferi şi sufăr şi eu cu tine. Mă rog să-ţi treacă. Roagă-te şi tu şi-altă dată să fii mai cu băgare de seamă". De atunci, de cîte ori stau la masă, îmi amintesc de telefonul pe care mi 1-a dat Părintele după miezul nopţii şi mă înfrînez ca să nu mai am probleme cu stomacul şi, mai ales, ca să nu-1 mai necăjesc pe Părintele".

ani, nu ştiu. însă nu mă neliniştesc dintr-asta fiindcă ştiu că ceasul morţii este pentru fiecare dintre noi a doua venire a Domnului. Iar ceasul acesta este foarte aproape".

Vreme să mustri şi vreme să lauzi Părintele nu uita, cînd socotea de trebuinţă, să mă mustre sau să mă laude şi aceasta tocmai în momentele cînd mă aşteptam mai puţin. Mă mustra mai ales, cînd eram liniştit şi zilele treceau comod şi iară grijă. Atunci îmi găsea negriji ascunse şi scăpări pe care mi le vădea. Dimpotrivă, mă lăuda, cînd aveam zile pline de încercări şi tristeţe şi cînd costată că mă smeresc şi îndur. Această tehnică pedagogică îmi amintea de Sfîntul Isaac Şirul care spunea: „Dumnezeu şi îngerii Săi în nevoi se bucură, în vreme ce diavolul şi slugile sale se bucură în uşurătate".

Ceasul morţii - A doua venire (Parusie)

Din Cret a cu avi onul pentru a -l vizita

într-o zi l-am întrebat pe Părintele în chilia sa: „Preacuvioase, se vorbeşte foarte mult în ultima vreme despre cifra 666, despre venirea antihristului, ce se apropie. Unii chiar susţin că deja a venit, se vorbeşte despre marcajul electronic pe mîna dreaptă sau pe frunte, despre con fruntarea dintre Hristos şi antihrist şi despre zdrobirea acestuia din urmă, despre a doua venire a Domnului. Dumneavoastră ce ziceţi de toate acestea?". Părintele mi -a răspuns: „Ce să zic? Eu nu zic că am văzut-o pe Maica Domnului, că va fi război şi altele asemenea. Ştiu că va veni antihristul, că va fi şi a doua venire a Domnului, însă nu ştiu cînd. Mîine, peste o mie de

pe Părint ele într-o după-amiază, aştepta împreună cu noi, în afara chiliei de cărămizi a Părintelui, care lipsea, o profesoară de gimnaziu din Creta. Ne spunea că avea o problemă se rioasă urgentă şi de aceea venise pe neaşteptate din insulă cu avionul. Vremea trecea, Părintele nu apărea şi profe soara, care se tot uita la ceas, la un moment dat a hotărît cu tristeţe să plece, spunîndu-ne: „Trebuie să prind avionul să mă întorc, fiindcă mîine am acolo o treabă ce nu suferă amînare. Voi face cumva să iau concediu cît mai curînd posibil şi voi

228

Konstantinos

Yannitsiotis

Lingă

Părintele

reveni să-1 văd pe Părintele. Ne-a impresionat încrederea profesoarei în îndrumarea Părintelui,

Porfirie

229

230

Ko nsIani inos io t is

Y annits

pentru care, spre a o dobîndi, nu ţinea cont de osteneli, distanţă şi cheltuieli. Duhovnicul meu Părintele era impresionat de neţărmurita încredere pe care o avea în el duhovnicul meu. Spunea: „Mulţi du hovnici mi-i trimit pe fiii lor duhovniceşti pentru problemele lor, însă duhovnicul tău mi-i trimite în alb. Acceptă dinainte orice le-aş spune, fară a aduce nici o obiecţie". Lucrăt orul viei Despre un lucrător vrednic al viei Domnului, Părin tele spunea: „Văd că merge bine, urmînd drumul drept or todox. Mă rog să meargă mereu astfel, fară a se abate de la drum. Căci dacă se abate de la drumul drept şi calcă strîmb, e îndoielnic faptul că îşi va da seama de acest lu cru şi se va întoarce din drum. însă chiar de-şi dă seama şi se întoarce, e îndoielnic faptul că va reuşi să ajungă din nou la drumul drept, pe care păşea la început".

Lingă fine

Părintele

Por

231

ascet, care nu-i laudă, ca mulţimea linguşitorilor oportunişti, nici nu-i osîndeşte, ca mulţimea adversarilor lor pătimaşi, ci -i înţelege, le spune adevărul c u iubire şi le odihneşte sufletul neliniştit şi ostenit. Aceştia nu se schi mbă Un prieten de-al meu îşi exprima Părintelui nemul ţumirea că, în ciuda strădaniilor sale, nu a reuşit ca, în probleme fundamentale, să-1 convingă pe urmi din colaboratorii săi ce era foarte conservator şi totodată un mare adept al formelor exterioare şi al metodelor pedagogice care eşuau, tocmai din pricină că nu erau orientate orto dox. Părintele i-a spus: „Nu te necăji şi nu t e osteni zadarnic. Oamenii aceştia nu se schimbă. S-au învăţat cu cele vechi". Urmînd sfatul Părintelui, prietenul meu şi-a acceptat colaboratorul aşa cum era, fară a mai vcoi să-1 schimbe şi încerca să-şi facă treaba cît putea mai bine.

Poveţ e pentru o mamă cu nervii zdruncinaţi

Oameni celebri îl vizitează pe ascuns La răstimpuri îl vizitau pe Părintele şi unele persoane celebre, care, din diferite motive, voiau ca vizitele să le rămînă neştiute. Uneori, chiar şi celebrităţile simt nevoia să-şi plece capul şi să asculte un smerit şi sfinţit Părinte

Părintele îi recomanda unei mame cu nervii zdruncinaţi, din pricina multor încercări îndurare, să se lupte pentru a se sfinţi. în acelaşi timp i-a dat şi sfaturi practice pentru a reuşi să iasă din starea de melanco \ \ Q : să aibă grijă să-şi alunge amintirile neplăcute şi temerile, să-şi amintească întîmplările plăcute, să-şi cultive me?reu gînduri optimiste despre viitor,

228

Konstantinos

Yannitsiotis

Lingă

Părintele

să asculte muzică bun.ă, ce-i place, să facă plimbări la ţară, să meargă împreuna cu prietenele sale creştine la Sfînta Liturghie de Dumini c ă, la Vecernie şi Privegheri şi să se roage cu încredere în ţfristos.

Porfirie

229

230

¡Constantinos Yannitsiotis

pentru care, spre a o dobîndi, nu ţinea cont de osteneli, distanţă şi cheltuieli. Duhovnicul meu Părintele era impresionat de neţărmurita încredere pe care o avea în el duhovnicul meu. Spunea: „Mulţi du hovnici mi-i trimit pe fiii lor duhovniceşti pentru problemele lor, însă duhovnicul tău mi-i trimite în alb. Acceptă dinainte orice le-aş spune, fără a aduce nici o obiecţie". Lucrăt orul viei Despre un lucrător vrednic al viei Domnului, Părin tele spunea: „Văd că merge bine, urmînd drumul drept or todox. Mă rog să meargă mereu astfel, fară a se abate de la drum. Căci dacă se abate de la drumul drept şi calcă strîmb, e îndoielnic faptul că îşi va da seama de acest lu cru şi se va întoarce din drum. Insă chiar de-şi dă seama şi se întoarce, e îndoielnic faptul că va reuşi să aj ungă din nou la drumul drept, pe care păşea la început".

Lingă ie

Părintele

Porfir

231

să-şi plece capul şi să asculte un smerit şi sfinţit Părinte ascet, care nu-i laudă, ca mulţimea linguşitorilor oportunişti, nici nu-i osîndeşte, ca mulţimea adversarilor lor pătimaşi, ci -i înţelege, le spune adevărul cu iubire şi le odihneşte sufletul neliniştit şi ostenit. Aceştia nu se schi mbă Un prieten de-al meu îşi exprima Părintelui nemulţumirea că, în ciuda strădaniilor sale, nu a reuşit ca, în probleme fundamentale, să -1 convingă pe unul din colaboratorii săi ce era foarte conservator şi totodată un mare adept al formelor exterioare şi al metodelor pedagogice care eşuau, tocmai din pricină că nu erau orientate orto dox. Părintele i-a spus: „Nu te necăji şi nu te osteni zadarnic. Oamenii aceştia nu se schimbă. S-au învăţat cu cele vechi". Urmînd sfatul Părintelui, prietenul meu şi-a acceptat colaboratorul aşa cum era, fară a mai voi să -1 schimbe şi încerca să-şi facă treaba cît putea mai bine.

Poveţ e pentru o mamă Oameni celebri îl vizitează pe ascuns La răstimpuri îl vizitau pe Părintele şi unele persoane celebre, care, din diferite motive, voiau ca vizitele să le rămînă neştiute. Uneori, chiar şi celebrităţile simt nevoia

cu nervii zdruncinaţi Părintele îi recomanda unei mame cu nervii zdrun cinaţi, din pricina multor încercări îndurate, să se lupte pentru a se sfinţi. în acelaşi timp i-a dat şi sfaturi practice pentru a

reuşi să iasă din starea de melancolie: să aibă grijă să-şi alunge amintirile neplăcute şi temerile, să-şi amintească întîmplările plăcute, să-şi cultive mereu gînduri optimiste despre viitor, să asculte muzică bună, ce -i place, să facă plimbări la ţară, să meargă împreună cu prietenele sale creştine la Sfînta Liturghie de Duminică, la Vecernie şi Privegheri şi să se roage cu încredere în Hristos.

232

Konstanlinos Yannitsiotis

Să-ţi schimbi tovărăşiile Unei tinere ce încercase să se sinucidă i-a recomandat să-şi schimbe neapărat tovărăşiile care o influenţau negativ şi să se împrietenească cu tinere creştine, cum va vo i, şi împreună cu ele să vorbească lucruri plăcute, să meargă în excursii, să viziteze biserici şi să stea la Sfin tele Slujbe. Ba chiar s-a îngrijit să o roage pe o bună credincioasă tînără, care îl vizita în mod regulat, să aibă iniţiativa de a se împri eteni cu tînăra aceasta.

Este pref erabil să eşuezi ca mirean Un tînăr oarecare îi spunea că se gîndeşte să intre în mănăstire. Părintele „a văzut" că aceluia nu i se potrivea viaţa monahală şi 1-a povăţuit să se lupte creştineşte în lume. Acela i-a spus că-i e teamă să nu eşueze. Părintele i-a răspuns: „Este preferabil să eşuezi mai degrabă ca mirean, decît ca monah (călugăr).

Cel cu prejudecăţi rămîne neajutat Un om care avea nevoie grabnic de ajutor duhovni cesc se gîndea să-1 viziteze pe Părintele, însă nişte prieteni de-ai aceluia, din păcate plini de prejudecăţi împotriva Pă rintelui, au apucat să-i dea informaţii negative, care desigur erau şi

Lingă Porfirie

Părintele

233

false. Prin urmare, omul nostru a alungat orice gînd de a -1 vizita pe Părintele. Unul dintre fiii duhovniceşti ai Părintelui i-a spus toate acestea despre omul încercat pe care-1 cunoştea foarte bine şi de care-i era milă că avea asemenea prejudecăţi. Părintele „a văzut" gravele şi primejdioasele probleme ale acelui om şi i-a recomandat fiului său duhovnicesc să-1 convingă să vină la el în vizită. Acela însă n-a putut fi convins, fiindcă otrava prejudecăţii era prea puternică. Atunci Părintele, fiindcă i-a fost milă de el, a vrut să-1 ajute şi, deşi nu obişnuia, i-a dat chiar el telefon şi 1-a invitat. Acela i-a răspuns că se bucură de telefonul primit, însă nu poate răspunde invitaţiei. De trei ori i-a dat Părintele telefon şi de trei ori acela, sub diferite pretexte, a refuzat să -1 viziteze. Acest om ce avea nevoie grabnică de ajutorul Părintelui, în cele din urmă a rămas neajutat, din pricina prejudecăţii sale încăpăţînate. Părea o tragică ironie, fiindcă Părintele a spus: „Dacă venea la mine, nu aveam nevoie de mai mult de cinci minute ca să-1 schimb. I-aş fi spus o taină de-a lui, şi i-aş fi cîştigat cu uşurinţă încrederea şi l-aş fi ajutat să-şi rezolve problema". Acela a rămas neclintit în refuzul său. Mare taină sufletul omenesc! Ştia oare Părintele că în cele din urmă îl va vizita? Mai degrabă da. Atunci de ce insista să -1 cheme? Poate pentru a nu se putea plînge lui Dumnezeu că n-a vrut să-1 ajute. Poate, cînd îşi va înţelege cîndva rătăcirea, se va întoarce el însuşi împotriva sa, pentru a se smeri, pentru a se pocăi şi pentru a-i cere iertare Părintelui, care acum primeşte în chilia sa cerească.

Ţigara candidatului la preoţie Un om ce voia să devină preot 1-a vizitat pe Părintele şi a discutat cu el diferite probleme personale. Cînd a terminat şi s-a aplecat să-i sărute mîna, din gură i-a ieşit

234

¡Constantinos iot is

Y a n n 11s

Lingă Porfirie

Părintele

235

un miros puternic de tutun. Atunci Părintele i -a zis: „Cum o să te faci preot al lui Dumnezeu, binecuvîntate, cînd tu n-ai voinţă să te laşi de fumat?". „Preacuvioase, i-a răspuns acela, aveţi dreptate, asta e patima mea. Fumez mai mult de două pachete pe zi, mi-e şi ruşine să vă spun şi chiar şi soţia mea e foarte supărată". Părintele 1-a povăţuit cum să se lase de fumat. Acela i-a urmat sfatul şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, a reuşit să nu mai fumeze. Prima s-a bucurat soţia lui. In scurtă vreme el a fost hirotonit.

cărămizi, îndreptîndu-se spre construcţia cea nouă. Cînd a ajuns şi a văzut bucata de zid vopsită nu s -a arătat deloc entuziasmat. Fiul său duhovnicesc 1-a întrebat: „Preacuvioase, nu cumva nu trebuia să-1 vopsesc fără binecuvîntarea voastră?". Părintele i-a răspuns: ..Bineînţeles că nu trebuia. Măcar să fi aşteptat să mă trezesc". După aceasta, fiul său duhovnicesc a înţeles ■că, orice lucrare se face, fie şi din prea mare rîvnă, însă tară bine cuvîntarea Părintelui, e nefolositoare.

Apa te-a sal vat

Mai întîi la urechea lui Dumnezeu

Unui cunoscut de-al meu care suferea de piatră la rinichi şi de colici renale şi care, bînd apă, îşi mai uşurase durerea, Părintele i-a spus: „Apa te-a salvat. Continuă să bei".

Odată, pe cînd se plimba prin pădure. Părintele s -a întîlnit cu un episcop. Cînd a aflat că e călugăr, acela i s-a plîns că monahii lasă pe seama lor lupta creştină socială şi pleacă în munţi, căutînd să-şi mîntuiască doar propriul suflet. Părintele asculta cu capul plecat şi, cînd episcopul s -a oprit, i-a spus: „Preaînalte, dumneavoastră grăiţi şi cu vintele voastre ajung în urechile oamenilor. Călugării gră iesc şi cuvintele lor ajung mai întîi la urechea lui Dumnezeu şi abia apoi la urechea omului". Cuvintele Părintelui mi -au amintit cele spuse de un alt aghiorit: „Problema nu e ca monahul să fie lîngă noi, ci lîngă Dumnezeu, căci, cu cît se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atît se află mai aproape şi de noi.

Osîrdie şi binecuvî ntare Unul dintre fiii săi duhovniceşti i-a propus să-i arate un nou tip de vopsire a pereţilor mănăstirii. Părintele a f ost de acord. Astfel, într-o zi şi-a luat cu el uneltele şi vopseaua şi s-a dus la mănăstire. Cînd a ajuns, Părintele dormea. Acela, nerăbdător şi poate gîndindu-se să-i facă o surpriză plăcută Părintelui, s-a dus şi-a vopsit o bucată mică din zid, ca mostră. îndată ce s-a trezit, Părintele a ieşit din coliba sa de

Telefoane neaşteptate

Părintele ştia că mulţi oameni s-ar fi bucurat foarte tare, dacă ar fi putut să-i vorbească, fie şi la telefon, mai ales cînd suna Părintele, fiindcă astfel interlocutorul său nu se mai temea că-1 deranja. Aceste apeluri telefonice binecuvîntate ale Părintelui erau foarte puţine, fiindcă timpul îi era ocupat de depăşirea problemelor legate de bolile sale, de funcţionarea mănăstirii, de mulţii săi vizitatori şi de telefonul care suna fără oprire. Dacă ajungea să dea chiar el telefon cuiva, însemna că „văzuse" că e mare nevoie să telefoneze degrabă. Atunci, lăsa de o parte pentru puţin, nenumăratele preocupări care-1 asaltau şi se grăbea să-1 ajute pe cel încercat. Odată mi-a spus: „Vreau mult să vorbim şi la telefon, să mă suni şi să te sun, însă vezi şi tu care e situaţia. Vin vizitatori, telefonul sună neîntrerupt, avem de făcut clădirile mănăstirii şi pe de-asupra mai am şi bolile şi bătrîneţile. Unde să alerg mai repede?". Cu toate acestea Părintele le rezolva pe toate, prin telefonul său tainic: rugăciunea necurmată către Atotputernicul.

Asediaţi-I cu rugăciunile voastre Odată l-au vizitat pe Părintele, plini de tulburare, părinţii unui tînăr ce încercase să se sinucidă, din motive pe care ei nu le cunoşteau. Părintele le-a spus: „Copilul vostru este sensibil. De mic se topea de gelozie şi a înce put încet-încet să se înstrăineze de voi. A ajuns să încerce să se sinucidă din pricina unei dezamăgiri în dragoste. Trebuie multă atenţie, fiindcă supărarea poate să-i revină. Ca să se vindece copilul de această traumă, sînt necesare puţine cuvinte, dar e nevoie de multă rugăciune. Nu sfaturi, acuzaţii

şi alte asemenea. Puţine cuvinte şi acelea cu băgare de seamă, ca să-i întărească nădejdea şi apoi imediat, rugăciunea. Asediaţi-1 cu rugăciunile voastre". Evenimentele ce-au urmat au îndreptăţit cuvintele Părintelui. l-aţi iubit şi i -aţi urgisit Altor părinţi care aveau probleme grave cu copiii lor, le-a spus: „Aţi văzut ce-aţi păţit cu copiii voştri? Aţi văzut unde au ajuns? I-aţi iubit, însă i-aţi urgisit, tară să aveţi sfinţenia necesară ca să-i reţineţi lîngă Hristos. Cît au fost mici, i-aţi ţinut, însă cînd au crescut mari, i-aţi pierdut. Nu trebuie să vă luptaţi cu copiii voştri, ci cu sa tana care-i luptă pe copiii voştri. Să le spuneţi puţine vorbe, dar să vă»rugaţi mult pentru ei". Din nou cuvîntul Părintelui fotografiase cu exacti tate realitatea. Lăsaţi- vă imediat de fumat Unui fumător i-a spus: „Ţigara nu-i bună nicăieri. Dimpotrivă aduce cancer şi alte boli. Lăsaţi-vă imediat de fumat". Eşti influenţat de lucrurile cu care ai legături Odată i-am spus Părintelui o cugetare a Sfîntului Ioan Gură de Aur: „O dorinţă puternică a virtuţii duce la împlinirea dorinţei". îndată ce a auzit aceasta, chipul i s-a luminat de bucurie şi mi-a spus: „Este un lucru însemnat. Şi eu le spuneam oamenilor acelaşi lucru: Eşti influenţat de lucrurile

cu care ai legături. O carte rea îţi face rău. O carte bună îţi este de folos. Chiar cînd încă nu eşti gata să o pui în practică, (însă) fiindcă o doreşti în interiorul tău, încet -încet, cu timpul, tară grabă şi tară să te sileşti, dorinţa binelui se maturizează în tine şi, în cele din urmă, o înfaptuieşti.

Copiii nu trebuie si liţi Unei mame care 1-a întrebat dacă e preferabil să-şi ia copiii şi să se mute la Londra, i-a spus: „Nu-ţi cumpăra casă la Londra şi nu te duce acolo. Acolo n -ai servici. Clima este umedă, oamenii străini, reci şi de altă credinţă. Copiii tăi vor fi nefericiţi acolo. Mai bine să rămîi aici, u nde oamenii sunt creştini ortodocşi, greci. Aici clima e blîndă şi copiii se vor bucura de ea. Copiii nu trebuie siliţi. Cînd fac trăsnăi, ca mamă, ia ce măsuri socoteşti, dar să nu îi constrîngi. Faci bine că le citeşti din Sfinta Scriptură în fiecare zi . Dacă unul dintre copiii tăi se împotriveşte, lasă -1. Ia-i pe ceilalţi, du-te în altă cameră şi continuă să le citeşti. Cînd te duci la biserică şi copiii tăi nu vor să te urmeze, să nu -i obligi, însă nici să nu-i neglijezi. Iată, spune-le: „Eu, copii, mă duc la biserică. Cine vrea poate să vină cu mine acum sau mai târziu". Să le spui aceste cuvinte şi să te rogi mult pentru copiii tăi. Prin rugăciunea ta le va vorbi Dumnezeu".

Răspunsul potri vit în fiece împrejurare Pentru a întări osîrdia unuia dintre fiii săi duhovniceşti pentru luptă, Părintele i-a spus, atingîndu-i uşor fruntea:

„Iată, ca şi ţie, Sfinţilor li se formau arcuri deasu pra sprîncenelor". Arta păstorească a Părintelui era specializată. Ade sea, în aceeaşi problemă, dădea răspunsuri diferite unor persoane diferite. Uneori, cînd îl întrebam unele lucruri, îmi răspun dea: „Fă ce te luminează Dumnezeu". Şi acesta era răspunsul, care necesita însă multă rugăciune, conform cu -vîntului: „Grăieşte, Doamne, căci robul Tău ascultă". Alteori îmi zicea: „Nu am să-ţi spun nimic". Şi acesta era tot un răspuns. Doar că cerea multă smerenie, ca să -1 pot primi tară amărăciune. Odată l-am întrebat: „Preacuvioase, Dumnezeu ne vorbeşte şi prin întîmplări?". El mi-a răspuns: „Desigur. De multe ori Dumnezeu alege această modalitate de a ne vorbi prin intermediul întâmplărilor". Problema noastră este să desluşim corect mesajele acestor evenimente. Cînd ne stăpîneşte îndîrjirea Despre un creştin care avea anumite probleme şi care, din pricina unei încercări, se prinsese singur în capcana patimilor sale, Părintele, întrebat fiind, a răspuns: „Văd că este deştept şi are în interiorul său şi binele. Insă, din pricina încercării prin care trece, şi-a pierdut răbdarea şi a lăsat ca partea rea din el s-o sufoce pe cea bună. A îngăduit să -1 stăpînească egoismul, îndîrjirea, satana". Cît de importante sînt răbdarea şi smerenia în încercările care ne curăţă de patimile noastre, ne vădeşte Părintele, dezvă -luindu-ne căderea acestui om care a trecut prin încercare cu nerăbdare şi egoism.

240

Konstanlinos Yanniisiotis

SMERENIA Smerenia nesănătoasă şi psihi atrul Intr-o zi Părintele mi-a spus: „Creştinul trebuie să evite religiozitatea bolnăvicioasă; adică atît sentimentul superiorităţii pentru virtutea sa, cit şi sentimentul inferio rităţii pentru păcătoşenia sa. Una este complexul (Nota tr. de superioritate sau inferioritate) şi alta smerenia; una este melancolia şi alta pocăinţa. Odată m-a vizitat un psihiatru, om de lume, şi 1-a acuzat pe Hristos că, după părerea sa, creea sentimente de vinovăţie şi melancolie, l -am răspuns: „Accept că unii creştini, din greşeala lor sau a altora, sînt prinşi ca într-o capcană în boala sentimentelor de vinovăţie, însă tu trebuie să fii de acord că mirenii sînt prinşi în capcana unei boli şi mai rele, aceea a mîndriei. Cît despre vinovăţiile religioase, lîngă Hristos, ele dispar, prin pocăinţă şi spovedanie, însă mîndria mirenilor, care trăiesc departe de Hristos, nu dispare". Cu ajutorul acestor convingeri ale Părintelui, mi s -au desluşit anumite nelămuriri ce aveam, legat de problemele psihologice ale vieţii creştineşti. înţelegeam că Părintele voia să evităm mîndria, travestită în veşmîntul îndreptării de

Lîngă fir ie

Părintele

P

or

241

sine, a fariseismului „creştinesc" al virtuţii sau într -o condamnare de sine a conştiinţei „creştineşti" ruşinate a păcatului. Vedeam că semeţia celor ce se simţeau „cur aţi" şi sfiala celor ce se simţeau „vinovaţi", nu diferă în esen ţă, că sînt cele două feţe ale aceleiaşi monede, adică ale mîndriei. Fiindcă adevăratul credincios creştin se elibe rează de vinovăţie prin spovedanie şi prin iertarea păcatelor şi se bucură în această libertate pe care i-a dăruit-o Hristos; şi, cunoscînd că este un dar de la Dumnezeu, este recunoscător şi nu se trufeşte. Este curat prin Sîngele lui Hristos şi nu prin izbînda sa personală; astfel se bucură, mulţumeşte, nu se mîndreşte, ba chiar îi vede pe toţi ceilalţi ca fiind potenţial buni, prin Sîngele lui Hristos. Părintele ne arăta drumul care limita răul (păcatul) şi foarte răul (mîndria virtuţii) şi conducea la binele cel mai înalt, adică la smerenia virtuţii. De aceea încerca să pro tejeze curăţia smereniei de primejdiile măsluirii ei. îmi vorbea: „Să fim smeriţi, însă să nu vorbim despre smerenie. Vorbirea despre smerenie este o capcană a diavolului, care aduce cu sine deznădejdea şi delăsarea, în vreme ce adevărata smerenie aduce cu sine nădejdea şi lucrarea poruncilor lui Hristos". Părintele, prin învăţătura sa, dar mai ales prin viaţa pe care o ducea, îşi păstorea oile şi le ducea spre pajişti de iubire şi smerenie. El însuşi trăia smerenia, crezînd despre sine că nu este nimic, în vreme ce - aşa cum spunea -Dumnezeu este

Totul, şi că, ceea ce vedem noi că are el (Părintele), nu era al său, ci dar de la Dumnezeu. Ce Dumnezeu bun avem! într-o zi, pe cînd mă aflam în chilia sa şi stăteam de vorbă, telefonul suna necontenit, însă Părintele nu ridica receptorul. La un moment dat însă, mi -a spus: „Te rog, răspunde tu şi-ntreabă cine este şi ce vrea". Era o doamnă, dintr-un oraş din nordul Greciei şi spunea că are nevoie să

242

Konstantinos Yannitsiotis

vorbească cu Părintele. El a răspuns: „Spune -i că nu pot acum, că am multă lume care aşteaptă şi să sune din nou pe seară". I-am spus. La rîndul ei doamna m-a rugat să-i spun Părintelui că-1 roagă mult să se roage pentru o problemă de familie urgentă şi foarte gravă. Cînd a auzit acestea, Părintele m-a rugat să o încredinţez că se roagă. Doamna a spus iarăşi că are o problemă urgentă. Atunci Părintele îmi zice: „Dă-mi-o la telefon". Şi, lăsînd deschis aparatul ca să pot auzi dialogul, i -a spus: „Ei, bine, măi, binecuvîntato, de ce eşti nerăbdătoare, dacă ţi -am spus că mă rog? Crezi că e nevoie să te ascult ca să -ţi aflu problemele? Nu e vorba despre asta şi asta? Problema însă nu e doar a ta, e şi a soţului tău, căruia i se întîmplă acest lucru. Ai probleme şi cu copiii tăi, cu primul şi cu-al doilea, cărora li se întîmplă aşa şi pe dincolo. Nu stau lucrurile aşa cum îţi spun?". Uimită, doamna i-a răspuns: „Sînt exact aşa cum îmi spuneţi, Preacuvioase". Părintele i-a spus: „Ei, dacă aşa stau lucrurile, roagă-te, fa cele pe care ni le spune Hristos şi mă voi ruga şi eu şi nu mai fi neliniştită, căci problemele ţi se vor rezolva". Doamna nu găsea cuvinte să-i mulţumească. După ce i-a dat şi alte sfaturi, a binecuvîntat-o, a închis telefonul şi, întorcîndu-se spre mine care-1 priveam mut de uimire, mi-a zis: „Ai auzit? Ce minune a fost asta? Ce Dumnezeu mare şi bun avem! Eu aici, iar ea, o necu noscută, acolo departe. Şi Dumnezeu mi-a arătat mie păcătosului care erau problemele ei, ale soţului său, ale copiilor săi. Ce Dumnezeu mare avem!".

Lingă Porfirie

Părintele

243

Eu treceam dintr-o uimire în alta: pentru uimitoarea sa înainte-vedere şi pentru smerenia sa încă şi mai uluitoare. Nu distingeam nici urmă de mulţumire de sine, de satisfacţie omenească, de trufie, pentru înainte-vederea sa. Dimpotrivă, vedeam admiraţia lui pentru Dumnezeu, Căruia li atribuia, cu cuget smerit, întreaga slavă a acestei izbînzi. în ce -1 privea, el se retrăgea la margine şi, de acolo, admira împreună cu mine, lucrarea lui Dumnezeu. El funcţiona ca simplu instrument al lui Dumnezeu, Căruia îi oferea graiul şi auzul său (care şi-acestea tot ale lui Dumnezeu erau), ca să poată auzi şi să poată vorbi Acela. Părintele era un neînsemnat mijlocitor, aşa cum mijlocitor fusesem în acel ceas şi eu, care doar transmiteam, prin telefon, întrebările şi răspunsurile, între acea doamnă şi Părintele; şi ar fi fost cu totul necugetat să mă laud că aş fi făcut ceva. Poate pentru a putea înţelege acest mare adevăr, Părintele mi-a cerut la început să transmit eu mesajele de la, şi către acea doamnă. Cu marea diferenţă că eu transmiteam mesaje între oameni de pe pămînt, în timp ce Părintele transmitea mesaje de la Dumnezeu către om, între cer şi pămînt. Şi a lăsat aparatul deschis, desigur nu pen tru a-mi satisface mie curiozitatea - căci Părintele era foarte discret -, ci pentru a-mi întări credinţa în „atît de Marele şi Bunul Dumnezeu pe care-L avem". Nici o acţiune a Părintelui nu era întîmplătoare. Dimpotrivă, fiecare faptă îi era îndrumată de Dumnezeu şi era plină de înţelesuri.

Respingerea laudel or şi primirea criticilor Părintele nu făcea pe smeritul, ci chiar era smerit. Nu era smerit doar de formă, ci avea o adîncă conştiinţă a nimicniciei omului înaintea măreţiei lui Dumnezeu. Odată 1-a vizitat un teolog, director de liceu, avînd în mînă o revistă. A deschis-o plin de bucurie şi i-a spus: „Ascultaţi, Preacuvioase ce scrie în revistă". Şi a început să-i citească un articol, care-i slăvea pe Sfinţii Părinţi şi vorbea şi despre Sfinţii în viaţă, precizînd că, pentru a se convinge oricine nu avea decît să viziteze o nouă mănăstire lîngă Milesi din Oropos. Doar numele Părintelui nu-1 pomenea, îndată ce a auzit acestea, Părintele 1-a întrerupt supărat: „Ce tot scrie acolo? Cine i-a spus să scrie asemenea lucruri? Dacă ai de gînd să mai vii şi altă dată să-mi spui asemenea lucruri, mai bine nu veni". Directorul de liceu, după acest duş rece nu a mai îndrăznit să-i vorbească despre laude. Oamenii de lume şi creştinii călduţi, strălucesc de bucurie şi entuziasm, cînd îi lauzi, chiar dacă îşi dau sea ma că aceste laude nu sînt decît linguşeli, şi se întunecă la chip de amărăciune şi indignare, cînd îi critici, chiar dacă ştiu că acele critici dezvăluie lucruri adevărate. Cu Părintele Porfirie se întîmpla tocmai contrariul. Se întrista şi se împotrivea, cînd era lăudat, chiar dacă ştia că laudele erau îndreptăţite, cel puţin în conştiinţa lăudătorilor, şi se bucura şi mulţumea, cînd era criticat, chiar dacă ştia că acele critici erau neîndreptăţite. Cunoscînd această atitudine duhovnicească a Părintelui şi, opunîndu-mă recomandării sale - „nu scrie, măi, cele ce-ţi spun şi nu le spune" - i-am spus într-o zi, oarecum fâră

delicateţe: „Preacuvioase, să nu credeţi că, vor -bindu-le prietenilor mei despre dumnevoastră, vă laud pe sfinţia voastră personal. Vreţi să vă spun cum'vă văd, cum vă percep în profunzime, în realitate?". Părintele îmi răs punse plin de interes: „Da, i-a spune-mi, te ascult". I-am spus: „Vă văd ca pe un om obişnuit, aşa cum sîntem majoritatea dintre noi. Şi nu doar atît: ca pe un om neputincios, pe care dacă l-ar părăsi harul lui Dumnezeu, fie şi pentru puţin, ar fi capabil să cadă în cele mai grele păcate. Şi orice lucru bun faceţi acum, nu este al Sfinţiei voastre, ci al lui Dumnezeu, căci îl faceţi prin luminarea şi întărirea primită de la Dumnezeu şi nu cu ale Sfinţiei voastre. Şi să mă iertaţi, că vi le-am spus aşa". Părintele s-a entuziasmat şi mi-a spus: „Da, măi, binecuvîntate, ai nimerit-o. Ăsta este adevărul. Aşa stau lucrurile, cum ai spus". M-am ruşinat că i-am vorbit cu atîta lipsă de delicateţe şi totodată am fost mulţumit, văzîndu -1 cum strălucea de bucuria smereniei. în acea clipă l-am invidiat cu adevărat. De-aş fi putut şi eu să simt fie şi puţin din această preţioasă şi rară bucurie... După un timp, am auzit comentarii critice la adresa Părintelui, în unele cercuri „duhovniceşti" şi m-am mîhnit foarte. Vizitîndu-1 odată pe Părinte, într-un moment de spontaneitate, am prins a-i vorbi şi despre aceasta, însă îndată mi-a părut rău şi m-am oprit. Părintele arăta un interes viu şi, tară să fie deloc tulburat, mi-a spus: „Continuă, continuă, spune-mi ce zic despre mine. Vreau să ştiu, nu din curiozitate, ci ca să văd unde greşesc, ca să-mi corectez greşeala". Din cuvintele sale am înţeles că, în ce -1 privea, Părintele nu era suspicios, adică nu era nici mîn -dru. în ce-1 privea, el îşi nota cu smerenie toate greşelile, spre îndreptarea lor, spre folosul aproapelui şi slava lui

Dumnezeu. De aceea primea întotdeauna cu bucurie cri -ticile ce-1 priveau. Cît despre criticii săi, răspunsul Părintelui era o generoasă îmbrăţişare. Odată mi-a spus referitor la acest subiect: „Ştii, la mine vin diverşi oameni, şi de la Organizaţiile Viaţa. Crucea, Mîntuitorul şi de la alte organizaţii creştine, dar şi oameni de lume, oameni indiferenţi şi chiar atei. Eu nu fac distincţie între ei, ci-i văd pe toţi în acelaşi chip şi pe toţi îi iubesc în egală măsură". Criticilor săi Părintele le opunea nu tăgada proprie, ci o iubire creştină plină de smerenie. Chilimul şi scorpionii într-o zi l-am găsit pe Părintele stînd întins pe pat, acoperit cu pături peste care era pus un chilim (Nota tr. chilim - scoarţă înflorată) vechi. M-a impresionat, iar Părintele a înţeles fară să-i spun nimic, aşa că mi-a zis: „Te uiţi la chilimul ăsta vechi şi te întrebi de ce l-am aruncat peste mine? Chilimul ăsta îl îndrăgesc foarte mult, fiindcă are o întreagă poveste. I 1-a dăruit Bătrînului meu bunica sa, din zestrea ce-o avea. Iar Bătrînul mi 1-a dăruit mie, ca binecuvîntare, pe cînd eram tînărul său ucenic. De atunci nu m-am mai despărţit de el. Cînd mă aflam la Muntele Athos, îl aşterneam pe pămîntul chiliei şi mă în-tindeam peste el şi dormeam. Noaptea însă, fiindcă era frig, veneau de se-ascundeau pe sub chilim scorpioni, căci acolo, sub trupul meu, găseau căldură. Dimineaţa, cînd mă trezeam, ridicam chilimul cu grijă mare, luam o mătură şi, uşor-uşor, scoteam scorpionii afară din chilie, fară să-i va-tăm. Iar seara, scorpionii veneau din nou să se-ncălzească". M-am minunat şi m-au trecut fiori auzind întîmpla-rea, închipuindu-mi-1 pe Părintele dormind fericit deasupra scorpionilor. Mi-am înfrînat însă groaza, gîndindu-mă că poate scorpionii erau mici şi, de-aceea, neprimejdioşi. Peste puţină vreme

Părintele s-a ridicat din pat şi mi-a propus să-1 însoţesc la plimbare afară, printre copaci. în mod ciudat, în acel moment nu erau vizitatori şi astfel am avut rarul privilegiu de a-1 avea pe Părintele doar pentru mine. Pe cînd păşeam în tăcere, tot încercam să găsesc o problemă urgentă ca s-o discutăm. Părintele însă mi-a întrerupt gîndurile, spunîndu-mi: „Şi să nu crezi că scorpionii de care îţi spuneam erau mici. Erau obişnuiţi, mari". Nu ştiam de ce să mă minunez mai întîi: de dimensiunea înainte-vederii Părintelui, care-mi „prindea" şi cele mai ascunse gînduri, sau de mărimea scorpionilor. în acea clipă mi-am amitit cele scrise în Evanghelie şi i-am spus: „Preacuvioase, cu Sfinţia voastră s-a împlinit cuvîntul lui Hristos: „Iată, v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii, şi peste toată puterea vrăjmaşului, şi nimic nu vă va vătăma" (Nota trad. Luca 10, 19). Părintele a reacţionat supărat: „Nu, măi, să nu mai spui asemenea lucruri. Asta a spus Hristos pentru cei şaptezeci de ucenici ai Săi. N-a zis-o pentru mine". Şi atunci i-am admirat marea smerenie mai mult decît mă minunasem de înainte-vederea sa şi de scorpioni.

Smerenie şi har Discutam cu Părintele despre un prieten care avea defectul unei mîndrii exagerate, din pricina căreia avusese multe probleme. „Preacuvioase, i-am zis, dacă vine harul lui Dumnezeu, nu s-ar putea schimba şi prietenul meu?". Iar Părintele mi-a răspuns: „Dacă ar veni harul lui EXum-nezeu, toţi şi toate se schimbă, însă trebuie să ne gîndim că, pentru a veni harul, mai întîi trebuie să ne smerim".

Adică omul trebuie să facă puţinul de care e in stare şi pe urmă harul întregeşte lucrarea.

Tu ce zici? Adesea Părintele îmi vorbea despre unele din acţiunile sale sau despre poveţele pe care le dădea şi la sfîrşit mă întreba: „Tu ce zici? Am făcut bine? Am vorbit bine? Da sau nu?". Eram pus într-o situaţie delicată. Desigur, era exclus să spun că nu. Căci vedeam că faptele sale erau luminate toate de Dumnezeu şi totodată de o logică imbatabilă. Să răspund că da? Asta însemna că aş fi avut îndrăzneala unui elev care îi spune unui dascăl învăţat că este de acord cu învăţătura sa. Să nu răspund deloc? Insă n-ar fi fost aceasta oare o neascultare prefăcut smerită, în faţa adevăratei smerenii? Am preferat să-i răspund că da, adăugind că mă consideram nepriceput în a-i aprecia faptele. Insă Părintele voia cu adevărat să-mi ştie părerea. Desigur nu pentru că eu aveam o dreaptă judecată cu totul deosebită, ci fiindcă el avea o smerenie foarte înaintată: Dealtminteri, această întrebare, dacă a făcut ceva sau dacă a vorbit bine, o punea aşa cum am aflat mai apoi, şi altora. Punea această întrebare nu pentru a da impresia că este smerit, ci fiindcă era cu adevărat smerit şi simţea nevoia să-şi compare părerea cu părerea altcuiva. Se vedea pe sine egal cu ceilalţi şi. de cele mai multe ori, chiar mai prejos, fiindcă simţea profund păcătoşenia sa înaintea lui Dumnezeu. Cînd spunea: „Cu smerenie mă rog lui Dumnezeu şi eu, păcătosul Porfirie", chiar trăia cele spuse şi nu doar vorbea în chip smerit. Binefacere ascunsă Aflasem că nepotul unui prieten de-al meu fusese grav rănit la picior într-un accident de maşină. După cîţiva ani m-am întîlnit cu

prietenul şi cu nepotul său în curtea unei biserici, unde s-au făcut prezentările cuvenite. Cînd tînărul s-a îndepărtat, l-am întrebat pe unchiul său: „Acesta este nepotul tău, care era în pericol să i se taie piciorul rupt, care a făcut cangrenă, cum mi-ai spus mai de mult? Că-1 văd sănătos". Şi unchiul său mi-a răspuns: „Dacă nu ne-ar fi sprijinit atunci rueăciunile Părintelui Porfirie care, în ziua operaţiei, au îndrumat în chip minunat mîinile chirurgului, după cum mărturisea chiar el (medicul), astăzi l-ai fi văzut într-un cărucior de infirm". Această întîmpla-re m-a făcut să mă întreb încă o dată cîţi vor fi beneficiat oare de dumnezeieştile daruri ale Părintelui şi care astăzi se află printre noi neştiuţi, fiindcă el (Părintele) le-a spus „Vezi, să nu spui nimic nimănui"? Cîte oare dintre binefacerile sale n-au rămas ascunse de tăcere, fiindcă Părintele nu voia ca cei ce-au beneficiat de binefacerile sale să-1 vădească lumii pe omul ce le-a făcut bine? Doar Dumnezeu şi smerita iubire a Părintelui pot da un răspuns.

Fotografii şi magnetofoane Părintele respingea fotografiile şi magnetofoanele, desigur nu ca realizări ale tehnologiei, ci ca mijloace care ameninţau să îl transforme în spectacol public. Intr-una din vizitele mele, i-am spus: „Preacuvioase, unul dintre fiii voştri duhovniceşti mi-a dăruit o fotografie de-a Sfin-

250

Konstanlinos

Lingă

Yannitsiot i s

ţiei voastre". Părintele a reacţionat imediat: „Măi, nu e bine să circule fotografii. Odată am făcut un botez şi, rară să fiu întrebat, au făcut fotografii, unde apar eu cu odăjdi-ile şi lingă mine, femei cu braţele goale. Ce lucruri sînt astea? Nu sînt lucruri bune". L-am încredinţat că fotografia pe care o am eu este bună, că îl înfăţişează păşind pe drum, şi că o voi păstra la mine acasă doar pentru mine. Părintele n-a spus nimic. Am luat tăcerea sa drept o încuviinţare tacită. Altă dată vorbeam despre magnetofonul său, la care asculta din cînd în cînd, muzică bizantină, şi care se stricase, trebuind'să mă duc la firmă ca să-1 repare. Părintele îmi spunea: „Magnetofonul este un lucru bun, atunci cînd ascultăm la el lucruri bune. într-o zi mi-a telefonat o doamnă ca să mă întrebe despre problemele ei, iar eu îi răspundeam. Şi, fară să-mi spună nimic, a înregistrat convorbirea noastră pe magnetofon; alte doamne din cartier au copiat-o pe casete şi acuma o ascultă şi tot bîrfesc. Ca să vezi, măi, ce-am păţit!". A fost ceva neaşteptat care-1 necăjise foarte tare pe Părintele. Se vede că Dumnezeu nu îngăduise, din motive ştiute doar de El, ca Părintele să afle (despre înregistrare) la timp şi s-o împiedice. Desigur, motivul vădit al nemulţumirii Părintelui, în amîndouă cazurile pe care mi le-a povestit, era evitarea smintirii. Mai era însă şi motivul general, deşi nevăzut, al smereniei sale. Părintele, ca un adevărat anahoret ortodox, deşi trăitor în lume, iubea îndemnul „trăieşte ascuns" şi-1 deranja foarte tare cînd era scos în faţă sau cînd i se „ftcea reclamă" prin orice mijloc, audio-vizual, sau de alt fel... Deplină ascultare

$

Părintele

P o r/i r i e

251

Pe cînd era tînăr călugăr la Sfîntul Munte a cerut binecuvîntare de la Bătrînul său, ca să se ducă să devină, pentru un timp, ucenicul unui alt Bătrîn mult mai sever, ca să se exerseze şi mai mult în smerenie şi ascultare. Intrînd în chilia acelui Bătrîn, 1-a auzit spunîndu-i cu asprime: „Pleacă pe acolo pe unde ai venit". Şi i-a arătat fereastra. Părintele Porfirie, rară a se tulbura şi fară a-1 contrazice, s-a îndreptat numaidecît spre fereastră şi a ieşit pe acolo. Tu, care faci pe sfî ntul... Era ziua sa onomastică. Un prieten se afla în chilia sa, în clipa în care un preot dunoscut de-al său 1-a sunat ca să-1 felicite de ziua sa, iar Părintele îi spunea: „Ce să fac şi eu păcătosul? Mi-am găsit beleaua cu vizitatorii. Unii îmi zic profet, alţii sfînt, şi-altele asemenea. Măi, ce-am păţit! într-o zi mă va lua Dumnezeu în cer şi-mi va spune: „Ia vino-ncoace tu, care pe pămînt faci pe sfîntul, de te cred că eşti ca Sfîntul Nectarie şi ca ceilalţi Sfinţi". Cum mă voi îndreptăţi atunci eu, nenorocitul?". Parafrazînd cuvîntul unui bătrîn aghiorit aş putea să spun: Părintele Porfirie era sfînt, fiindcă, în marea sa smerenie, credea sincer că nu este sfînt. Smerenie şi ascultare Odată l-am întrebat: „Preacuvioase, ce diferenţă există între ascultare şi smerenia creştină?". Iar el mi-a răspuns surîzînd: „Este acelaşi lucru". într-adevăr, cînd nu ascultăm, prin intermediul duhovnicului nostru, voia lui

Lingă

252

Konstantinos tis

Părintele

Porfirie

253

¥ aii n i t f i o

Dumnezeu, putem oare să credem cu adevărat că sîntem smeriţi? Fiara mîndriei, care se cuibăreşte în noi, o putem ucide cu altă armă, în afara aceleia a ascultării voinţei lui Dumnezeu? Măsura ascultării ne-o dăruieşte nouă păcătoşilor, Dumnezeu ce S-a făcut Om fară de păcat, Care „la înfăţişare aflîndu-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător facîndu-Se pînă la moarte, şi încă moarte de cruce" {Nota trad. Filipeni 2, 7-8).

Bolnav, întins pe patul său, îmi spunea-ntr-o zi: „Pe toţi vă iubesc şi pentru voi toţi mă rog smerit lui Dumnezeu, eu păcătosul. Vă rog să vă rugaţi şi voi pentru mine", îmi spunea că se roagă smerit, însă niciodată nu mi-a spus că este smerit şi, dimpotrivă, de multe ori mi-a spus că este păcătos, şi nu doar atît, ci că este „cel mai mare păcătos din lume". Cîntarea psalmilor cu smerenie

Ispite copilăreşti Părintele şi-a vădit smerenia ascultînd voia lui Dumnezeu de mic copil. Păscînd animalele în afara satului său şi silabisind viaţa Sfîntului loan Kalivitul, i-a îndrăgit pe sfinţişi, mai mult decît pe toţi, pe Hristos. Şi şi-a arătat iubirea, aşa cum hotărăşte Hristos: „Dacă Mă iubiţi, să urmaţi poruncile Mele". Pentru iubirea lui Hristos, deşi copil neputincios, nu şovăia să sacrifice orice iubire a firii. La începutul cunoştinţei noastre îmi spunea: „Ştii, cînd m-am dus la Sfîntul Munte, eram un copil de treisprezece ani. Eu nu aveam ispite ca cei mai mari în vîrstă, care se întristau, amintindu-şi iubiri din trecut şi alte asemenea. Eu aveam altă ispită. Fiindcă îmi iubeam foarte mult părinţii, diavolul mi-i aducea mereu înainte, facîn-du-i vii în imaginaţia mea, lucru care mă făcea să plîng şi plîngeam nemîngîiat. Insă, cînd m-am făcut călugăr, ispita a dispărut". Hristos zice: „Cel ce-şi iubeşte tatăl sau mama mai mult decît pe Mine nu e vrednic de Mine". Părintele Porfirie s-a dovedit din copilărie vrednic de Hristos, datorită smereniei depline a sufletului său şi a iubirii sale pentru Acela. Mă rog smerit

Odată îmi vorbea despre rostul muzicii bizantine în cadrul ritualului ortodox şi despre psalţii aghioriţi, care cîntau psalmii simplu, cucernic, smerit, gîndindu-se doar să-i ajute pe călugării ce se rugau. Şi a adăugat: „Desigur, şi-aici în lume există psalţi buni, însă aici, cum să-ţi spun, adesea cîntă psalmii cu egoism". Părintelui îi plăceau foarte mult cîntările bizantine din sfintele slujbe, care erau smerite şi puteau astfel să creeze o atmosferă de cucernicie.

Crucea sa sculptat ă în lemn Odată, pe cînd discutam evlavios, a scos de sub pernă o cruce de lemn, mi-a dat-o s-o sărut şi mi-a spus: „Priveşte această cruce. îţi place?". Am ţinut-o puţin în mîini şi am privit-o atent. Era o adevărată operă de artă. Pe o parte îl avea sculptat cu artă fină şi îngrijită pe Hristos răstignit, iar pe cealaltă parte pe Maica Domnului cu Pruncul. Mi-am exprimat sincera admiraţie şi i-am înapoiat-o. Părintele s-a bucurat foarte tare şi a ascuns-o din nou sub pernă, spunînd: „Ştii, ţin foarte mult la această cruce". Mult mai tîrziu am aflat de la unul din fiii săi duhovniceşti că această cruce o

Lingă

meşteşugise însuşi Părintele. Şi admiraţia mea a crescut şi mai mult. Părintele, cu ştiuta sa smerenie, mi-a ascuns faptul că era opera mîinilor sale. Doar m-a rugat, dacă pot, să-i găsesc şi să-i aduc cîteva bucăţi de lemn de merişor, din locul său de baştină. însă nu mi-a spus pentru ce avea nevoie de ele.

Stomatologul şi dinţii Părintelui La cîteva luni după ce a adormit întru Domnul, am întîlnit la o adunare religioasă, un medic stomatolog care am aflat că-1 cunoştea pe Părintele. Cu mare bucurie am aflat că, nu doar că-1 cunoştea, ci îi şi trata dinţii şi-i făcea extracţii dentare. M-a emoţionat îndeosebi acest lucru şi l-am întrebat dacă păstrase dinţii pe care îi scosese. Medicul mi-a răspuns: „Nu am ţinut nici unul, fiindcă Părintele nu mi-i lăsa, ci mi-i cerea înapoi şi-i lua cu el. Pînă aici ajunsese smerenia sa. Cu siguranţă „văzuse" ce s-ar fi în-tîmplat dacă lumea ar fi aflat că un dentist din Atena are dinţii Părintelui Porfirie. Părintele era smerit, fiindcă în general respingea mîndria şi slava deşartă, chiar cînd a-ceasta lua forma faimei de după moarte".

Povestirea smerită a darurilor Intr-o zi, Părintele îmi vorbea, aproape făţiş, despre darul înainte-vederii pe care-1 avea. Fiindcă ştiam cît era de zgîrcit cu astfel de mărturisiri, l-am privit uimit şi cu oarecare ascunsă nelinişte privind primejdia mîndriei. El mi-a „prins" numaidecît neliniştea şi mi-a spus: „Ştii că cineva poate vorbi despre păcatele sale şi să fie mîndru, iar altul poate vorbi despre virtuţile sale şi să fie smerit?". Mi-a plăcut foarte mult această idee foarte profundă şi

Părintele

Porfirie

253

cu discernămînt care-mi desluşea că mîndria şi smerenia sînt stări interioare care nu depind de forme şi fenomene exterioare, care cel mai adesea înşeală. M-am gîndit că Părintele mi-a desluşit acest adevăr, fiindcă, vădit, ajunsese să dobîndească discernămîntul şi nepătimirea, care sînt virtuţi ale celor desăvîrşiţi şi de-aceea credea că nici una dintre virtuţile noastre nu ne aparţine nouă, ci lui Dumnezeu şi că nouă ne aparţin doar păcatele. Cel mîndru deţine doar trufia ce-1 îndeamnă a vorbi încă şi despre păcatele sale, cu glas smerit sau chiar lăudîndu-se. Iar cel smerit consideră smerenia ca dar de la Dumnezeu şi astfel poate vorbi deschis şi despre virtuţile pe care le cultivă „Hristos Cel ce trăieşte în el", simţind că nu se înalţă pe sine, ci pe Hristos.

DISCREŢIA I

Părintele, care ajunsese să dobîndească discernămîntul, putea să acţioneze în fiecare caz în parte cu multă discreţie. Nu jignea şi nu rănea pe nimeni. Chiar dacă trebuia să efectueze o „operaţie" duhovnicească, pentru a curăţa un abces sufletesc, încerca să facă aceasta cît mai puţin dureros. Mă mustră pentru o vorbă indi scretă într-o zi, cînd am fost întrebat de nişte persoane, din prea mare şi indiscretă osîrdie, am dat cîteva informaţii personale despre mănăstire, informaţii ce trebuiau date doar de Părintele, cu acea subtilă discreţie de care dispunea. Cînd am intrat în chilia sa şi i-am povestit cele întîm-plate, fară să-mi fi dat seama încă de greşeala mea, Părintele s-a întristat. Atunci am înţeles şi am întrebat: „Am

Lingă

greşit facînd aceasta. Preacuvioase?". Iar el îmi răpunse oarecum iute: „Sigur c-ai greşit! Ce-ţi veni, măi, binecu-vîntate, de-ai spus acele lucruri? Te pricepeai tu sau te-a obligat cineva să răspunzi? Cînd te-au întrebat, trebuia să spui: întrebaţi-1 pe Părintele şi vă va răspunde el". Auzind aceste cuvinte, m-am întristat foarte tare, mai ales fiindcă devenisem pricină a supărării Părintelui. El a înţeles imediat şi a început să mă consoleze ca să mă scape de supărarea mea. La sfîrşit mi-a spus: „Hai, pleacă-te acum, să-ţi citesc rugăciunea de iertare". Cînd a terminat, a adăugat cu blîndeţe: „Hai, gata, du-te cu Domnul. Asta a fostrgata, a trecut, a trecut şi răspunderea de la tine". Eu însă aveam susceptibilităţi căutate. Cînd am ajuns acasă am continuat să mă necăjesc, gîndindu-mă că nu era de ajuns să fiu bine intenţionat pur şi simplu, ci că trebuia să lupt serios ca să dobîndesc şi discernămînt. Mi-am adus aminte cu amărăciune de zicala: „Drumul spre iad e pavat cu bune intenţii". Părintele „prinsese" de departe tristeţea ce mă cuprinsese şi i-a rugat pe doi vizitatori de-ai săi ca îndată ce vor ajunge în Atena să-mi dea telefon şi să-mi ceară, din partea lui, să-1 iert, că m-a supărat. Mi-au dat telefon, însă în acel moment nu eram acasă. Cînd, data următoare, m-am dus la mănăstire, o maică mi-a spus că Părintele mă căutase ca să-şi ceară iertare de la mine. Am rămas uimit de delicateţea sa. M-au covîrşit smerenia şi sensibilitatea iubirii sale. Cînd mi-a venit şi mie rîndul şi-am intrat în chilia sa, am protestat foarte tare, împotriva faptului că se coborîse pe sine într-atît, de parcă ar fi fost un om neînsemnat, dar şi din pricina că mă înălţase pe mine într-atît, de parcă aş fi fost o persoană importantă, în timp ce, în realitate, lucrurile stăteau cu totul altfel. L-am rugat să-mi dezvăluie, rară şovăire, orice defect ar fi constatat la mine şi să mă dojenească, cînd socotea de cuviinţă. I-am spus că îi voi fi recunoscător, fiindcă astfel mă ajuta să mă cunosc mai bine şi să mă curăţesc de patimile mele. Părintele, surîzînd cu blîndeţe,

Părintele

Porfirie

253

m-a liniştit, spunîndu-mi: „Bine, bine, hai, lasă asta. Hai, mai bine zi-mi acum ce-ai venit să-mi spui?". Şi am continuat să discutăm alte subiecte.

Nu-i aminti celuilalt greşelile sale Voiam să ştiu ce crede despre un lucru pe care-1 constatasem, aşa că, atunci cînd am avut ocazia, i-am spus: „Preacuvioase, din cîte am observat în diverse întîmplări din viaţa mea, am ajuns la o concluzie pe care încerc să o aplic pe cît pot. Şi anume, cînd cineva nu este de acord cu mine, iar eu sînt convins de dreptatea părerii mele, îi spun: «Hai să încheiem aici această dispută ca să-L lăsăm pe Dumnezeu să ne dea El, prin întîmplări, răspunsul corect». Cînd, mai tîrziu, întîmplările îmi dau dreptate, nu-i amintesc celui cu care m-am contrazis, discuţia pe care am avut-o şi, prin urmare, îndreptăţirea mea. Tac. De obicei,

258

Konstantinos

Yannitsiotis

tace şi el - rar găsim curajul să ne mărturisim greşelile -însă îmi este de-ajuns faptul că el însuşi îşi dă seama în sine de acest lucru şi mă bucur, căci tăcerea mea, care se aseamănă uitării, îl face să se simtă în largul său lîngă mine, după ce constată că îl respect şi nu-1 umilesc". Imediat ce a auzit acestea Părintele s-a entuziasmat şi mi-a spus: „Măi, tu eşti psiholog. Chiar aşa e bine: să nu-1 osîn-deşti pe celălalt pentru greşelile sale şi să nu i le reaminteşti. Atunci îl judecă însăşi conştiinţa sa şi-1 osîndeşte. Doar astfel se îndreaptă răul. Altminteri, cînd tu îl osîn-deşti, se apără, caută să se îndreptăţească, aruncă răspunderea asupra ta şi a altora, devine aspru, iar răul, în loc să se îndrepte, se adînceşte".

Aveam nevoi e, dar nu am spus nimic Era pe cînd începuseră lucrările la punerea temeliei mănăstirii. Vorbeam cu Părintele şi-mi spunea: „Ne va trimite Dumnezeu bani, ca să mergem înainte, chiar cu oarece greutăţi. Vezi tu, problema e că mie mi-e ruşine să cer bani pentru mănăstire. Acum cîteva zile a venit la mine o văduvă foarte bogată, care mi-a spus necazurile sale şi, la sfîrşit, m-a întrebat ce poate face pentru sufletul soţului ei. Eu aveam mare nevoie de bani pentru înălţarea mănăstirii, însă nu i-am spus nimic. I-am spus doar să facă milostenii acolo unde va crede de cuviinţă. A plecat doamna şi, după o vreme, a întîlnit un bărbat care i-a luat minţile şi i-a mîncat banii, cu nişte pretinse afaceri, cu călătorii în străinătate şi cu alte cheltuieli şi - cum zici - s-au dus banii femeii pe care i-a cheltuit vicleanul"(A spus ultimele cuvinte, apucîndu-se de barbă).

Lîngă

Părintele

P o r fi r i e

165

Părintele dorea întotdeauna ca oamenii să ofere din ce le prisosea sau din ce le lipsea bani pentru binefaceri, însă voia ca aceste danii să se facă de către oameni de bunăvoie, spontan şi nu forţat.

întoarce-te spre fereastră Din pricina neputinţelor sale, din cînd în cînd Părintele transpira şi atunci trebuia să-şi schimbe imediat cămaşa de corp. Cînd se întîmpla aceasta în timp ce discutam, îmi spunea: „Intoarce-te spre fereastră ca să-mi schimb cămaşa". Scena era plină de drăgălăşenie. Mă ridicam de la locul meu, mă duceam spre fereastră, şi priveam copacii de afară, în timp ce Părintele îşi schimba cămaşa de corp. La un moment dat mă striga: „Vino acum să ne continuăm discuţia". M-a impresionat discreţia lui: nu voia să-1 văd, în timp ce-şi schimba cămaşa, păstrînd astfel discuţia noastră la nivelul duhovnicesc cuvenit. Totodată nu voia nici să mă dea afară din chilia sa, ca şi cînd m-ar fi considerat străin, de vreme ce ne cunoşteam de atîţia ani. Tot astfel crea o atmosferă sufletească odihnitoare de cuviincioasă familiaritate, aş zice.

Să nu-i mai propui să vină la mine Am aflat odată că un foarte bun cunoscut de-al meu era rudă cu Părintele Porfirie. îndată ce-am aflat acest lucru, mi-am exprimat bucuria faţă de cunoscutul meu şi i-am propus să-1 vizităm împreună pe Părintele. Acela însă, care şi-1 amintea vag pe Părintele din satul lor, nu a răspuns propunerii mele nici cu nu,

258

Konstantinos

Yannitsiotis

verbal, dar nici afirmativ, prin fapte. Tot îmi cerea să ne amînăm vizita, te-mîndu-se probabil de comentariile ironice ale prietenilor săi. căci ca mirean nu prea avea legături cu Biserica şi avea şi prejudecăţi duşmănoase împotriva tuturor clericilor. Odată i-am spus acest lucru Părintelui care s-a bucurat, auzind că-i cunoşteam acea rudenie, pe care şi-o amintea destul de bine, însă mi-a spus: „Să nu-i mai propui să vină la mine, să nu-i mai aduci aminte şi să nu-1 sileşti. Lasă-1 cu desăvîrşire liber şi nu-1 influenţa. Dacă va vrea, va veni de la sine. Şi aşa trebuie să se întîmple mereu. Să respectăm libertatea celuilalt. în orice caz, eu îl iubesc şi mă rog pentru el". După cîţiva ani am aflat că într-o seară, ruda sa 1-a vizitat singur, bineînţeles fară să-i spună nimic. De aceea nici eu nu i-am mai spus nimic despre acest subiect şi l-am lăsat să creadă că nu ştiu nimic despre cele întîm-plate. Părintele avea vizitatori vădiţi, dar avea şi vizitatori „Nicodimi". Pe toţi îi primea şi-i respecta deopotrivă.

O sugestie discretă Intr-o vreme făceam vizite la mănăstire cu un prieten ce avea maşină şi, mai înainte treceam pe la piaţă şi la super-market umplînd sacoşe-ntregi cu mîncare. Se întîm-pla însă că deja unele din alimentele aduse erau din belşug Ia mănăstire, în vreme ce lipseau altele şi astfel cream unele probleme, desigur tară a ne da seama. Maicile i-au spus Părintelui iar el a găsit soluţia. într-o zi o maică ne-a spus cu multă delicateţe „Vă cerem iertare, însă fiindcă aşa stau lucrurile cu alimentele, ar fi mai bine să oferiţi în bani valoarea alimentelor aduse, dacă vreţi pentru nevoile mănăstirii iar

Lîngă

Părintele

P o r fi r i e

166

noi cu aceşti bani vom cumpăra alimentele ce ne lipsesc. Astfel va fi mai de folos mănăstirii şi nici voi nu vă veţi mai osteni atît aducînd sacoşele pline pînă aici. Părintele cunoaşte propunerea pe care v-o facem şi ne-a dat binecuvîntare". într-adevăr a fost rezolvată cu mult discernămînt o problemă delicată, cu ajutorul Părintelui, care nu numai că nu ne-a jignit, ci dimpotrivă, ne-a bucurat.

Ai ajutat copilul pri n tăcerea ta Mă îndoiam dacă avusesem o atitudine potrivită într-o anume situaţie pe care i-am înfaţişat-o Părintelui. I-am spus: „Preacuvioase, într-o Duminică dimineaţa, după Sfînta Liturghie, fusesem invitat în casa unui frate duhovnicesc. Puseseră grătarul în curte şi prăjeau carne. La un moment dat m-am oferit să ajut şi eu şi, în timp ce aranjam cărbunii aprinşi, fiul său, elev de liceu, care uda florile, a întors furtunul spre foc. Nu ştiu de ce-a facut-o: din greşeală, dintr-o dispoziţie sau încercînd să facă paradă de o răzvrătire provocatoare. Nu se ştie. în orice caz, costumul mi-a fost pătat de-ndată cu cenuşă şi apă. După ce-am trecut de prima uimire, am hotărît să nu dau importanţă incidentului şi, fară să vorbesc, ca şi cînd nu s-ar fi întîm-plat nimic, am reînceput să aranjez focul, în timp ce părinţii îşi dojeneau fiul. Nu ştiu dacă am făcut bine tăcînd sau dacă trebuia să-1 cert eu pe copil. Părintele mi-a răspuns. Ai făcut foarte bine. Cînd fratele nostru greşeşte, noi trebuie să-i ducem ispita. Adevărata iubire ne inspiră să ne jertfim de dragul aproapelui, aşa cum Hristos, cînd II răstigneau, II ruga pe Tatăl Său ceresc să-i ierte pe cei ce-L răstigneau, fiindcă nu ştiau ce făceau.

258

Konstantinos

Yannitsiotis

Fără jertfa, dacă doar osîndim, îl îmbrîncim pe fratele nostru, ce a păcătuit, să cadă tot mai jos; în vreme ce, prin jertfa tăcută a iubirii noastre şi rugîndu-ne în taină pentru acela, ii trezim conştiinţa ce se ridică şi-1 judecă şi astfel se pocăieşte şi se îndreaptă. Cu tăcerea ta l-ai ajutat pe copil". încă o dată am admirat profundul discernămînt al iubirii Părintelui.

Lîngă

Părintele

P o r fi r i e

167

urmă, pînă ce am ajuns la maşina prietenului meu. Ne-a impresionat discreţia Stareţei: fară duhul obişnuit al protecţiei frăţeşti excesive întîlnite la mireni, fară vorbe de prisos, a respectat libertatea fratelui său necăutînd să-1 influenţeze, ci lă-sîndu-1 să hotărască singur dacă va pleca, luminat fiind de Dumnezeu. La rîndul său Părintele, fară a dramatiza situaţia, liniştit, smerit, discret, rugîndu-se-n taină, a hotărît să purceadă la drum. Iar cele întîmplate mai apoi, i-au îndreptăţit hotărir-ea.

Discreţie frăţească într-o după-amiază am ajuns la Kallisia împreună cu un prieten. L-am găsit pe Părintele pregătindu-se de drum. Ne-a spus: „Mîine dimineaţă este hirotonit diacon un fiu duhovnicesc de-al meu şi vreau să mă duc, însă nu prea mă simt bine. Totuşi voi merge". A pornit împreună cu noi doi. A mers pînă unde începe pădurea de brazi şi-acolo s-a aşezat pe o piatră mare, fiindcă ameţea, după cum ne-a spus. Atunci noi i-am propus să ne întoarcem la mănăsA

tire. In acel moment a apărut venind din capătul drumului sora Părintelui, stareţa, cu măgăruşul încărcat cu fin pentru capre. Cînd s-a apropiat de noi ne-a salutat şi apoi 1-a întrebat pe Părintele unde merge. El i-a răspuns: „La o hirotonie, însă nu mă simt bine; am ameţeli. Ce să fac?". Stareţa s-a gîndit puţin şi i-a răspuns: „Fă şi tu ce te luminează Dumnezeu" şi şi-a văzut liniştită de drum. Părintele a rămas tăcut o vreme. Apoi s-a ridicat şi-a zis: „Voi merge". Şi-am pornit. La început pasul Părintelui era atît de şovăitor că ne-am neliniştit. încet-încet însă, vedeam că devenea tot mai sigur, pînă ce, la capătul aleii, nu-1 mai recunoşteam. Mergea cu pas vioi, ca un tînăr, iar noi l-am urmat grăbindu-ne pasul, ca să-1 prindem din

Cumpărarea peştilor L-am vizitat pe Părintele împreună cu un prieten medic care venise din străinătate şi-i lăsase un plic cu cîteva mii de drahme pentru nevoile mănăstirii. Am ieşit să ne plimbăm printre brazi şi ne-am întors, îndreptîn-du-ne spre maşină ca să plecăm. în acea clipă a ieşit în curte o maică şi i-a întrebat pe vizitatori, dacă putea careva să se ducă pentru o treabă, pînă în Oropos, urmînd explicaţiile Părintelui. Prietenul meu s-a oferit imediat şi a intrat în chilia de cărămidă a Părintelui. Părintele, îndată ce 1-a văzut, a fost surprins, crezînd că am pornit-o deja spre Atena. Prietenul meu i-a spus: „Preacuvioase, sînt la dispoziţia Sfinţiei voastre, pentru treaba ce-o aveţi în Oropos". Atunci Părintele i-a zis cu oarecare reţinere: „Da, vrem să cumpărăm cîţiva peşti pentru masă". Şi a scos de sub rasă un plic de unde a scos o mie de drahme şi i-a dat-o ruşinat prietenului meu ca să plătească peştii. Prie-

264

Konst unt Yannitsiotis

in

os

Lingă Porfirie

Părintele

tenul şi-a recunoscut plicul, a surîs şi a zis: „Păstraţi banii, Preacuvioase, şi îngăduiţi-mi. vă rog, să am mulţumirea de a vă oferi eu peştii". Părintele i-a mulţumit de mai multe ori. Pe drumul spre Oropos, prietenul meu mi-a povestit cele întîmplate. Am considerat întîmplarea ca foarte discretă şi originală. Lingă Părintele, trebuia să fii mereu pregătit să întîmpini un lucru cu totul nou, care îţi provoca respectul şi totodată o bunăstare sufletească.

De altminteri, el însuşi dispunea de un „televizor duhovnicesc" propriu, incomparabil mai informat şi mai folositor, decît un televizor material. Felul în care s-a comportat Părintele faţă de televizorul lumesc, a fost un exemplu în plus pentru noi care, adesea, cu necugetată lipsă de prevedere şi vinovată iresponsabilitate, ne facem probleme alegînd între rău şi mai rău, deşi ne putem înălţa duhovniceş-te alegînd între bine şi mai bine.

Televizorul dăruit

De ce să-L deranjăm pe Dumnezeu?

Odată Părintele a primit cadou un televizor. Cînd l-am văzut în chilia sa, am rămas uimit. La un moment dat l-am întrebat: „Preacuvioase, vă uitaţi la televizor?". Iar el mi-a răspuns şovăitor: „Da, mi l-au făcut cadou. Din cînd în cînd mă uit la Sfînta Liturghie, fiindcă din pricina bolilor mele nu mai pot merge la biserică. Mă mai uit şi la cîte o emisiune religioasă; însă nu prea am timp, am treburile mănăstirii, vizitatorii, telefoanele". După puţin timp televizorul a dispărut. M-a impresionat felul în care a abordat Părintele această problemă: iniţial a acceptat să aibă televizorul în chilie ca să nu-1 jignească pe cel ce i-1 dăruise, alegînd foarte sever, după criteriul valorii, emisiunile urmărite. Totodată a stabili un loc în cadrul ierarhizării preocupărilor sale, şi pentru urmărirea unor emisiuni la televizor. în cele din urmă a scos televizorul de tot din chilie, pentru a avea destul timp pentru celelalte lucrări ale sale, mai importante, dar şi pentru a preîntîmpina smintirea celor slăbiţi în credinţă.

Părintele era discret, nu doar faţă de oameni, ci şi faţă de Dumnezeu. Era pe cînd se operase la ochi. Avea dureri foarte mari, era gata să moară şi doctorii îşi pierduseră orice speranţă. Maicile s-au gîndit să-i ceară să le dea binecuvîntarea ca să-i facă Maslu. Părintele a consimţit. I s-a făcut Maslu şi durerile i-au cedat. După cîteva zile însă, au revenit. Atunci maicile i-au propus să-i facă din nou Maslu. Părintele, deşi suferind de dureri, le-a răspuns: „De ce să-L deranjăm pe Dumnezeu? De vreme ce, după primul Maslu, durerile au dispărut, ca să se întoarcă din nou, înseamnă că Dumnezeu vrea să îndur durerea. Mai bine să lăsăm să se facă sfînta Sa voie".

SURÎSUL IUBIRII

Un rîs blînd, fără vi clenie, plin de smerenie Uneori Părintele rîdea. Era un rîs plăcut, curat, ca o apă cristalină curgînd într-un izvor de munte. Neîndoielnic, era diferit de rîsul pe care-1 auzim în lume. Pe chipul său surîzător se putea vedea expresia iubirii neprefacute. Părintele era serios, nu făcea glume şi nu urmărea să provoace rîsul. Acesta izvora de la sine din unele întîmplări. Era un rîs plin de bunătate, fără viclenie, smerit şi spontan, care nu rănea pe nimeni, ci-i înveselea duhovniceşte pe toţi. De cele mai multe ori lua forma unui surîs, ce vădea nobleţea duhovnicească a iubirii sale. Uneori avea inainte-i situaţii tragi-comice, care provocau rîsul, însă simţeai că trebuie să-ţi înăbuşi acest rîs, din respect pentru seriozitatea Părintelui care, trecînd peste ce era comic, se oprea asupra a ceea ce era tragic, pentru a-1 tămădui. să-mi spui? Necunosutul: Părinte Porfirie, am un mare necaz cu fiul meu. Nu ascultă, e îndărătnic şi obraznic, nu învaţă şi are un anturaj prost. Părintele: înţeleg, înţeleg. Are probleme psihologice, e răzvrătit şi face greşeli. Dar şi tu eşti un tiran. Necunoscutul: Cine, eu? Părintele: Că doar nu eu. Sigur că tu. încă n-ai priceput? Necunoscutul: Dacă aşa stau lucrurile. Părinte, atunci situaţia devine foarte serioasă. Trebuie să vin de îndată să vă văd. Părintele: Nu e nevoie să vii. Ai venit. Necunoscutul: Cînd am venit, Părinte? Acum vorbesc cu Sfinţia voastră prima dată. Părintele: Iată, acum ai venit. Acum, cînd vorbim la telefon, e ca şi cum ai fi venit. Nu e nevoie să baţi drumul pînă aici. Fă ce-ţi spun şi tu împreună cu copilul tău o veţi duce mai bine". Şi i-a dat poveţe de preţ, în legătură cu felul în care să se cultive duhovniceşte şi să aibă un comportament măsurat şi discret faţă de fiul său. Cît a durat această convorbire, am simţit izbucnind din mine un rîs spontan, din pricina lucrurilor ciudate şi neaşteptate pe care le auzeam. Totuşi m-am

abţinut, văzînd chipul Părintelui serios, neumbrit de nici o urmă de zîmbet, absorbit cum era de problema necunoscutului.

266

Konstanl in os

Yannitsiol is

Lingă

Părintele

267

Porfir ie

Şi tu eşti tiran Odată, cînd l-am vizitat în chilia sa, ca de obicei sună telefonul. Părintele îmi zice: „Ridică receptorul". Era un necunoscut, dintr-un oraş de provincie, care cerea să-i vorbească neîntârziat. Părintele a luat receptorul şi a deschis aparatul ca să se audă convorbirea în cameră. Atunci am auzit următorul dialog: „Părintele: - Hai, zi ce vrei Ai venit fără ochelari? Odată pe cînd stăteam de vorbă cu Părintele mi-a cerut să-i caut în agenda de telefon numărul unui fiu duhovnicesc de-al său, cu care voia să vorbească. Mi-am căutat ochelarii prin buzunare însă n-am dat de ei. „Preacuvioase, îi zic, din păcate nu pot să mă uit în agenda de telefon". „De ce?" m-a întrebat surprins. „Fiindcă mi-am uitat ochelarii acasă" i-am răspuns. Părintele mi-a zis: „Păi bine, măi, mi-ai venit tară ochelari? Ce să fac cu tine acum? Altă dată, dacă n-ai ochelari, să nu mai vii". N-am putut să nu rid amuzat de această „mustrare" din partea Părintelui. In orice caz, de atunci, de fiecare dată cînd mă duceam să-1 vizitez, primul lucru pe care-mi aminteam să-1 iau cu mine, erau ochelarii.

Tu eşti prost, măi? Odată 1-a vizitat un tînăr care, printre altele, i-a spus: „Preacuvioase, eu vreau să am multe femei". Şi Părintele i-a răspuns: „Tu eşti prost, măi?". Poate că nu exista nici o întrebare mai potrivită, decît aceasta, pentru a caracteriza dorinţa tînărului.

Căutînd un nume Intr-o zi îmi povestea o întâmplare foarte interesantă. Chiar în momentul în care atenţia mi se înteţise, îl aud zicîndu-mi: „A venit, cum spuneam, acest om, care era dintr-un sat, cum îi spune, cum se numea?... Ei, ca să vezi, c-am uitat acum". „Nu contează, Preacuvioase, i-am spus nerăbdător. Oricum i-aţi spune, n-are importanţă, spuneţi mai departe întâmplarea". Şi Părintele: „Măi, na, că acum mi-am amintit. Cum de-am uitat? Se numea, se numea..,". Şi Părintele s-a oprit din povestit, încercînd să-şi amintească. Eu am protestat: „Lăsaţi, Preacuvioase, numele satului, că nu merită să vă opriţi pentru atâta lucru. Spuneţi mai departe". Părintele tăcea. Şi deodată Părintele zise strigînd: „Dafnofito se numea!". Şi, privindu-mă, spuse triumfător: „Ai văzut că mi-am amintit?". Am tis din toată inima. Scena era irepetabilă. Mă aflam în faţa unui Părinte plin de daruri, care, în timp ce povestea smerit cele mai minunate realizări duhovniceşti ale sale, se bucura ca un copil, fiindcă reuşise să-şi amintească numele unui sat. Atunci am văzut desfaşurîndu-se înainte-mi o minunată - în simplitatea sa îmbinare de înţelepciune a gîndirii şi curăţie a inimii. Nu mi s-a părut că prin rîsul meu mi-am vătămat respectul faţă de Părintele, ci dimpotrivă. De altminteri, rîdea şi el. Atunci mi-a mărturisit: „Ştii, i-am spus odată unui Episcop că uneori rid şi eu şi rid şi vizitatorii mei. L-am întrebat dacă acesta este un păcat, iar Episcopul mi-a răspuns: Dacă rîsul e plin de smerenie şi iubire, nu este păcat".

266

Konstanl in os

Yannitsiol is

Lingă

Părintele

Rîsul Părintelui era îngeresc, căci trăia cuvîntul „bucură-te cu cei ce se bucură şi plîngi cu cei ce plîng".

Cum a scăpat de o doamnă insistent ă La rugămintea insistentă a unei doamne, cunoscuta unui prieten de-al meu, am acceptat, deşi mi-am exprimat opoziţia, să-i transmit Părintelui că doamna se plîngea în-trebîndu-se de ce el a asigurat-o că i se vor împlini cele trei dorinţe ale fiicei sale, de vreme ce nu s-a îndeplinit nici una. Părintele m-a privit întrebător şi mi-a zis: „Măi, nu cumva e şi asta ca cealaltă care a venit aici alaltăieri?". Am întrebat: „Ce s-a întîmplat cu cealaltă?". Şi Părintele mi-a explicat: „A venit o doamnă şi mi-a zis: Vreau să mă asiguri că se vor împlini aceste cinci lucruri pe care le

Porfir ie

267

172

{Constantinos

Yannitsiotis

doresc pentru mine şi copiii mei. Eu i-am spus că nu pot să o asigur de aşa ceva şi că la vizita anterioară i-am explicat ce trebuie să facă în calitate de creştină, ca să aibă nădejde că se vor împlini cele cerute. Ea o ţinea pe-a ei. insistînd; fără să vrea să priceapă ce-i spuneam. Timpul trecea, afară se-adunase lume multă pe coridor şi aştepta, dar eu nu puteam scăpa de ea". L-am întrerupt, in-dignîndu-mă în locul lui: ..Preacuvioase, de ce n-aţi alungat-o ca să vă liniştiţi?". Şi Părintele a răspuns: „Nu pleca, fiule, înţelegi? Apucase piciorul patului şi-mi spunea: „Nu plec pînă nu-mi spui că se va împlini ce-mi doresc". Eu, ce să fac? S-o dau afară cu de-a sila? Pot? Atunci m-am gîndit şi i-am spus: „Bine, măi, binecuvîntato, ce vrei de la mine?". Mi-a răspuns: „Să-mi spui că se va împlini primul lucru pe care-1 cer". îi spun: „Se va împlini". îmi spuse: „Al doilea?". „Se va-ndeplini şi-acesta". Ea: „Al treilea, al patrulea, al cincilea?". îi zic: „Şi acestea se vor îndeplini". Atunci doamna a sărit în sus de bucurie şi mi-a mulţumit plecînd. însă, îndată ce s-a apropiat de uşă, i-am strigat: „Toate acestea se vor împlini, doar dacă tu, în calitate de creştină, vei face tot ce ţi-am spus". Dar doamna s-a făcut că nu aude. N-a făcut nimic din ce i-am spus şi nu s-a împlinit nimic din ce-şi dorea. După aceea s-a întors şi le spunea cunoscuţilor ei că una i-am zis şi alta s-a întîmplat. Ce să mai zici?". Am admirat priceperea Părintelui, izvorîtă din luminarea dumnezeiască, prin care s-a eliberat de presiunea necugetată a doamnei şi prin care i-a dat totodată un mesaj duhovnicesc la care trebuia să fie atentă. La început am rîs de întorsătura pe care o luase întîmplarea, dar în cele din urmă m-am întristat de felul cum s-a terminat, care arată impasul unor oameni, ce încercau prin intermediul P ă u n telui, să adapteze voia lui Dumnezeu propriei lor

Lingă

Părintele

Porfirie

271

voinţe, deşi era în interesul lor să facă invers. Doamna, a cărei nemulţumire am transmis-o, semăna mult cu „cealaltă doamnă", după cum s-a dovedit mai apoi. Cerea insistent să se împlinească dorinţele fiicei sale, ignorînd împlinirea condiţiilor duhovniceşti necesare, pe care i le stabilise Părintele.

SUBIECTE

ECONOMICE

Deşi trăia în chip duhovnicesc, Părintele nu era indiferent faţă de cele materiale. Se interesa atît de hrana duhovnicească, cît şi de cea materială a fiilor săi duhovniceşti, fiindcă ştia că omul are şi trup şi suflet. Recomanda vizitatorilor săi hărnicia, productivitatea, economisirea, folosirea cumpătată a celor economisite, evitarea risipei şi a cheltuielilor inutile. Asculta şi rezolva problemele băneşti ale fiilor săi duhovniceşti, cum n-ar fi reuşit s-o facă nici cel mai bun economist. Punea mereu alături interesul material şi cel duhovnicesc, astfel ca interesul material să servească celui duhovnicesc şi nu invers, aşa cum un bun economist ştie să subordoneze cîştigul mai mic, celui mai mare. Noi avem doar folosinţa bunurilor Părintele vedea esenţa şi nu era influenţat de forme exterioare şi sisteme economice superficiale. într-o zi mi-a spus: „Ştii că e posibil să aibă cineva un palat şi totuşi să ajungă în Rai? Faptul că vom ajunge în Rai sau în iad nu depinde de faptul că avem

173

{Constantinos

Yannitsiotis

bani puţini sau mulţi, ci de felul în care-îi folosim pe cei pe care-i avem. Banii, pă-mînturile şi toate bunurile noastre materiale nu sunt ale noastre, ci sînt ale lui Dumnezeu, iar noi avem doar folosinţa bunurilor. Trebuie să ştim că Dumnezeu ne va cere socoteală şi pentru ultimul bănuţ, dacă l-am folosit sau nu după voia Sa".

Investiţii în cer şi pe pămînt Unui prieten care donase o însemnată sumă de bani în scop de binefacere, în numele lui Hristos, i-a spus cu bucurie: „Acum banii tăi au mers într-un loc bun". Era cea mai bună investiţie, căci drahmele au fost depuse în cer acolo unde „nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură" (Nota trad. Matei 6, 20). Unei văduve cu copii, care avea ceva bani puşi deoparte, chiar el i-a dat ajutor să-i investească în cumpărarea unui teren bun de casă, pentru a fi asiguraţi orfanii din punct de vedere material. Cît despre siguranţa lor duhovnicească, Părintele şi-a asumat-o prin rugăciunea sa fierbinte, din prima clipă cînd au rămas orfani. Astfel înlap-tuia - pentru a cîta oară? - biblicul „Domnul se îngrijeşte de orfan şi de văduvă". Donaţie şi împrumut Un alt prieten, pentru a ajuta pe cineva, i-a dat persoanei cu împrumut, fară dobîndă, o sumă considerabilă. Cînd a discutat acest subiect cu Părintele, el i-a spus: „S-au dus banii ăştia. Ia-ţi gîndul de la ei. E preferabil să-i dăruieşti decît să-i împrumuţi. Cînd dai cuiva bani cu împrumut, primul lucru la care trebuie să te gîndeşti este că nu-ţi vor mai fi înapoiaţi. Aşa te linişteşti şi nu te mai temi să nu-i

Lingă

Părintele

Porfirie

271

pierzi. Dacă ţi se dau înapoi să-i iei. Dacă nu ţi se dau, să-ţi spui: banii ăştia i-am dăruit şi se socotesc printre milosteniile mele". Acela i-a spus Părintelui: „Drept grăiţi, Preacuvioase, dar poate omul nu poate acum să-mi înapoieze banii, însă peste cîţiva ani va putea". Iar Părintele: „E acelaşi lucru. Tot îi dăruieşti. Dacă trec trei ani şi jumătate, tot înseamnă că i i-ai dăruit, fiindcă nu i-ai luat dobîndă". Prietenul facu repede socoteala şi constată că e necesar mai mult timp. Părintele 1-a întrerupt: „Păi aşa faci socoteala? Scoţi dobîndă din sumele la care s-ar socoti dobîndă în fiecare an?". Părintele avea dreptate. Prietenul meu uitase de dobîndă la dobîndă. Aşa că 1-a întrebat din nou: „Şi de unde ştiţi aşa sigur că e nevoie de trei ani şi jumătate?". Şi Părintele a răspuns: „Iaca, aşa zic. N-am făcut nici o socoteală, însă mi se pare că aşa e". Cînd prietenul meu s-a dus la birou, a făcut socoteala exactă pe calculator. Rezultatul arăta că era nevoie de trei ani şi şapte luni. Cînd 1-a reîntîlnit pe Părintele, i-a spus: „Preacuvioase, aţi greşit socotind timpul". Părintele a rămas surprins şi a întrebat: „Cît de mult am greşit?". Iar prietenul i-a răspuns: „Doar cu o lună". Părintele a rîs mul-

274

Konstantinos

Yannitsiotis

Lingă

Părintele

ţumit şi a zis: „Ai văzut, măi, ce bine am socotit? Iaca, aşa mi-a venit şi-am zis trei ani şi jumătate". Această întîm-plare a arătat încă o dată, cît era de luminat de Dumnezeu Părintele, chiar cînd era vorba de socoteli aritmetice, şi cît de aproape se aflau sfaturile date de el, de cuvîntul lui Hristos: „daţi cu împrumut, nesperînd nimic".

Să faci pe săraca Pe o văduvă a sfătuit-o astfel: „Să munceşti şi să te rogi. Să nu-ţi risipeşti banii. Să faci pe săraca, să iei restul care ţi se dă, cînd faci cumpărături la piaţă. Să nu spui copiilor că aveţi bani. Să le dai puţini bani şi, dacă ţi se plîng, să le spui că trebuie să faceţi economii, fiindcă vi se vor termina. In ce priveşte problemele băneşti, să n-ai încredere nici în fratele tău".

Să-ţi asiguri propri etăţile Unui prieten de-al meu i-a spus: „Ştiu că e destul de complicat să alegi să-ţi asiguri proprietăţile, dar ce să faci? Dacă nu faci aceasta rişti să ţi le încalce ceilalţi şi acest lucru este rău şi pentru tine şi pentru ei". Acestea Părintele le spunea cunoscînd firea interiorizată a prietenului meu, care urma doar în parte sfaturile Părintelui şi astfel nu se apăra prea bine de eventualele nedreptăţi, ce i s-ar fi făcut. Nu te preocupa de astfel de amănunte

Porfirie

275

Un prieten de-al meu, cu tendinţe ascetice, dorea saşi păstreze pentru nevoi personale o mică sumă de bani. Restul banilor, pe care-i cîştiga muncind, voia să-i împartă pe milostenii. Şovăia totuşi să rămînă cu atît de puţini bani. I-a împărtăşit gîndurile sale Părintelui, care i-a răspuns: „Binecuvîntate, stai şi te preocupi de astfel de amănunte. Ţine pentru tine cîţi bani vrei şi străduieşte-te cît poţi să-L iubeşti mai mult pe Hristos şi toate aceste chestiuni se vor rezolva de la sine".

Am cumpărat o maşină de tricotat şi lucram Intr-o dimineaţă de vară, pe cînd mergeam să-1 vizitez pe Părintele în rulota sa, unde locuia pe atunci, văzînd un teren frumos, pe care-1 cumpărase, cu pădurea de brazi de jur-împrejur, mă întrebam, oare cine o fi cel care 1-a donat. Intrînd în rulotă, Părintele mi-a spus: „Vezi ce frumos e terenul mănăstirii? L-am cumpărat cu economiile mele". Eu l-am privit mirat şi m-am întrebat ce economii putea să facă un ieromonah pensionar care se întreţine şi pe sine, dar şi pe sora şi pe nepoata sa. Părintele, după o mică pauză mi-a spus: „Poate mă vei întreba unde am găsit banii. Păi am cumpărat o maşină de tricotat şi lucram". Din nou gîndirea mea şovăitoare era nelămurită. Mă gîn-deam cam ce venit putea să aducă o maşină de tricotat. Atunci Părintele a continuat, zicînd: „Am muncit mult, foarte mult. Mă înţelegi? Luam comenzi de tricotaje şi de dimineaţă pînă seara, ani de-a rîndul, am lucrat la maşina de tricotat eu, sora mea şi nepoata mea. Astfel am putut

274

Konstantinos

Yannitsiotis

Lingă

Părintele

face minunea să cumpărăm terenul mănăstirii"." Am admirat hărnicia şi grija Părintelui şi a însoţitorilor săi. Am admirat totodată şi felul în care m-a convins. La prima vedere părea că Părintele vorbea singur încet-încet şi eu tăceam. In realitate însă, Părintele discuta cu gîndurile mele. încerca să mă convingă cu argumentele sale; eu eram neîncrezător, contestînd în mine cele spuse de el, iar el răspundea prin viu grai, fiecăreia dintre nelămuririle mele tăcute. Era, într-adevăr, un dialog original, pe care doar harul lui Dumnezeu îl poate înfăptui.

De ce cl ădiri atît de mari? Anii treceau, iar clădirile se ridicau impunătoare încet-încet, prin „minunea" Părintelui, care amintea de aceea a Apostolului Pavel care spunea: „puţin aluat dospeşte frămîntătura" (Nota trad. I Corinteni 6, 20). într-o după-amiază mă întorceam din atelierul de proiectare al mănăstirii, unde văzusem frumoasele planuri ale clădirilor ce se construiau şi m-am întrebat de ce se construiau clădiri atît de înalte? Văzusem şi auzisem atîtea de la Părintele încît nu mă mai mira faptul că-mi citea gîndurile de parcă erau închise într-o cutie cu pereţi de sticlă. îndată ce m-a văzut mi-a spus vesel: „Ai văzut, măi, planurile pe care mi le-au făcut inginerii? Biserica şi toate celelalte se vor construi întocmai după planurile pe care le-ai văzut. Să nu ţi se pară că sînt mari. Că doar nu le construiesc pentru mine. Eu în curînd voi pleca; n-o să le iau cu mine... Vor rămîne aici, ca să vină oameni din toate părţile, spre a se sfinţi şi spre a se mîntui". Viitorul va confirma această profeţie a Părintelui.

Nota editorului: Maşinile de tricotat s-au înmulţit şi în atelier au apărut şi muncitoare. 11

Porfirie

275

RELAŢIILE ÎNTRE CELE DOUĂ SEXE Nici sever, nici îngăduitor. Pur şi simplu: drept în ce priveşte grava, dar şi delicata chestiune a relaţiilor dintre cele două sexe, era discret precum Sfinţii Părinţi. Nimeni nu putea să-i atribuie caracterizarea convenţională de sever sau îngăduitor, pentru că el era pur şi simplu drept. Se afla în afara şi deasupra atît a moralei sexocentriste demonizante a celor „severi" cît şi deasupra angelismului purificării erotice a celor „îngăduitori". A urmat drumul drept al lui Hristos, aşa cum reiese din Sfîn-ta Scriptură şi din tradiţia Ortodoxă a Sfinţilor Părinţi. îi vizitau chilia suflete descurajate de sperietorile conservatorilor „şovăitori", dar şi suflete zdrobite de experienţele inovatorilor „îndrăzneţi". Toate aceste suflete Părintele le înconjura cu egală iubire şi pentru fiecare avea leacul potrivit. Respectînd particularităţile fiecărui suflet, îi deschidea drumul cunoaşterii de sine, al pocăinţei, al curăţirii şi, prin urmare, al opţiunii - în pace şi de bună voie -între iubirea soţilor dintr-o căsătorie binecuvîntată şi a iubirii dumnezeieşti a fecioriei în Hristos şi a afierosirii.

274

Konstantinos

Yannitsiotis

Lingă

Părintele

At racţia suflet ească şi trupească este bună sau rea? Odată l-am întrebat: „Preacuvioase, această atracţie sufletească şi trupească, care se iveşte între bărbat şi femeie, este diavolească?". Părintele mi-a răspuns: „Uneori da, alteori nu. Depinde". La următoarea întîlnire, am revenit la această problemă şi mi-a spus mai concret: „Ştii, ceea ce îndeobşte numim fericire prin căsnicie există, însă cu o condiţie: ca soţii să fi dobîndit avere duhovnicească, iubindu-L pe Hristos şi îndeplinind poruncile Sale. Astfel vor ajunge să se iubească cu adevărat şi să fie fericiţi. Altminteri, vor fi săraci sufleteşte, nu vor putea să dăruiască iubire şi vor avea probleme demonice, care îi vor face nefericiţi". Altă dată mi-a descris mai bine lucrurile. L-am întrebat: „Preacuvioase, am auzit că problema insatisfacţiei dorinţelor senzuale şi sentimentale, între cele două sexe, rămîne nerezolvată, găsindu-şi dezlegare, doar odată cu moartea". Părintele a reacţionat foarte puternic: „Nu, măi, nu o mai numi problemă. Iacă, aşa este". Şi schiţă cu palma şi degetele o mişcare peste pătura patului, arătînd ceva ce se mişca înainte tîrîndu-se, apoi începînd încet-încet a se ridica de la pămînt şi în cele din urmă, înălţîndu-se la cer. Această imagine pe care a schiţat-o este întru totul opusă aceleia înfăţişate de descrierile romantice ale unor iubiri extatice, care pornesc de foarte sus, pierd apoi din înălţime încet-încet iar la sfîrşit cad pe pămînt în chip nefiresc. Imaginea descrisă de Părintele prin gesturi era legată direct de „averea duhovnicească", a cărei existenţă sau absenţă, crează în chip firesc un drum în sus sau în jos.

Porfirie

Iubire faţă de cel păcătos

275

într-o zi mi-a spus: „Uneori vin la mine şi băieţi şi fete. Bieţii tineri au făcut toate celea; toate păcatele trupeşti le-au făcut, însă eu îi iubesc". Părintele nu îndreptăţea faptele tinerilor; le caracteriza ca păcate trupeşti, însă în acelaşi timp pe ei îi iubea ca pe nişte suflete de mare preţ „pentru care a murit Hristos". Prin iubirea sa, îi atrăgea ca un magnet şi-i tămăduia treptat de patima cărnii. Această atitudine părintească a Părintelui a fost răstălmăcită de cîţiva conservatori puritani care au intervenit, şi de cîţiva aşa-zişi progresişti, care se bucurau din acelaşi motiv: pentru că, chipurile, Părintele „îngăduie" păcatele trupeşti. Nu pricepeau că păcatul nu poate fi combătut nici prin osîndirea intolerantă a celui păcătos, nici prin vinovata legalizare a căderii. Părintele combătea eficient păcatul, iubindu-1 pe păcătos şi ajutîndu-1 să-şi conştientizeze responsabilitatea pentru căderile sale, precum şi posibilitatea eliberării sale întru Hristos de acestea de căderi şi de vină, prin pocăinţă, iertare şi printr-o viaţă dusă în Hristos. Voia să conducă sufletele spre o nouă viaţă, şi nu să le chinuiască cu cea veche. Sfaturi pentru căsătorie Pe cei ce-şi doreau să se căsătorească, Părintele îi îndruma spre întemeierea unei familii cu adevărat fericite. Legat de aceasta mi-a spus: „Odată a venit la mine un tînăr bun şi m-a rugat să-1 ajut să-şi întemeieze o familie creştină. L-am sfătuit să caute o fată curată de la ţară, din afara Atenei. M-a ascultat, a găsit într-un sat o fată cu suflet foarte bun. care i-a plăcut, a cerut-o în căsătorie, s-au căsătorit şi-au avut împreună nişte copilaşi ca nişte îngeraşi. Acum trăiesc o viaţă de familie simplă şi fericită". Părintele înţelegea că cele mai multe calităţi lumeşti, complicate şi îndelung căutate, ale

274

Konstantinos

Yannitsiotis

Lingă

Părintele

viitoarelor soţii - care mulţumeau mai degrabă gusturile egoiste erau orice numai nu o garanţie a unei căsătorii fericite. Părintele îi ajuta pe doritori să se cunune. într-o zi mi-a spus: „M-a vizitat o tînără necăsătorită, care avea o fire bună şi care nu mai spera să se căsătorească. I-am spus să ne rugăm împreună pentru dorinţa ei, înaintea icoanei Maicii Domnului. îndată ce ne-am terminat rugăciunea i-am spus: «Te vei căsători, şi încă repede». Tînăra s-a întors în satul său şi, peste puţin timp, a vizitat-o o peţitoare care i-a spus că un om bun, grec ce locuia în Australia, a venit în Grecia ca să-şi găsească soţie, însă a fost dezamăgit şi a plecat de la ea a doua zi fară să fi rezolvat nimic. I-a propus o întîlnire. S-au întîlnit a doua zi şi s-au logodit peste încă o zi. După cîteva zile s-au căsătorit şi au plecat în Australia". Un cunoscut de-al meu mi-a spus că Părintele 1-a căsătorit cu actuala soţie. Ba chiar i-a păzit de pericolele viitoare. „Dacă nu s-ar fi aflat Părintele alături de noi, praful s-ar fi ales de căsătoria noastră", mi-a spus cunoscutul.

Porfirie

275

conform căreia, educaţia copilului începe „chiar din momentul conceperii sale".1 îndreptarea greşelii Cineva, care-şi alesese grăbit soţia şi din motive exclusiv sentimentale, avînd probleme de cuplu şi, în general, probleme în familie, se dusese să le discute cu Părintele. Cînd s-au întîlnit, Părintele i-a spus: „Oricum, greşeala cea mai mare ai facut-o. Asta nu se mai repară. Acum să vedem cum să îndreptăm cu cel mai mare succes, urmările greşelii". Părintele era realist. Nici nu a idealizat alegerea greşită a vizitatorului, nici nu 1-a lăsat să fie dezamăgit de conştientizarea ireparabilei greşeli comise. L-a îndemnat să se străduiască pentru cea mai bună

Cuplu cu probleme - copil cu probleme Unei perechi de tineri care l-au vizitat Părintele le-a spus următoarele: „Fiindcă voi doi nu vă iubiţi, copilul ce vi se va naşte, va avea probleme". Profeţia Părintelui a fost confirmată de evenimente. Cu siguranţă, Părintele nu considera aceasta ca pe o profeţie, ci doar ca pe o legătură firească între doi factori: lipsa iubirii între soţi şi naşterea unui copil ce va avea o fne cu probleme. Părintele a arătat în practică valabilitatea teoriei pedagogice Nota editorului: Exemple foarte frumoase în acest sens sînt de găsit şi în cartea Mitropolitului de Chios, Panteleimon Fostini. Familia Creştină, editată recent, la sugestia Părintelui Porfirie. 1

282

Konstantinos

Yannilsiotis

îndreptare a urmărilor neplăcute ale greşelii, strădanie ce prevedea o reuşită bine primită de Dumnezeu. Copilaşul vostru vă va uni Unui cuplu care avea probleme grave ce-1 chinuiau şi pe copilaşul lor, Părintele i-a spus: „Voi acum v-aţi îndepărtat unul de celălalt, însă copilaşul vostru vă va uni. Nu vă certaţi în faţa lui, fiindcă îi veţi provoca traume sufleteşti. Luaţi exemplu de la nevinovăţia lui. Nu-1 trageţi înapoi prin dezbinarea voastră. Lăsaţi-1 să avanseze şi vă va lua pe amîndoi de mînă şi vă va trage şi pe voi înainte. La mijloc copilaşul vostru, voi la stînga şi la dreapta lui, duşi de minutele sale, veţi avansa împreună spre cele înalte". Era un sfat foarte expresiv care ar fi putut constitui şi tema unui tablou, amintind cuvintele lui Hristos: „Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor" (Nota trad. Matei 19, 14), şi: ..de nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor" (Nota trad. Matei 18, 3). într-o casă rău famată Părintele privea îndurerat, cu creştinească milă şi sufletele ce se scufundaseră în cea mai ruşinoasă formă a relaţiilor dintre cele două sexe: aceea a prostituţiei. Legat de aceasta mi-a spus: „Odată, cu ani în urmă, mergeam să sfinţesc case. Intru într-o casă cîntînd şi văd că o femeie fugea dintr-o parte, alta din alta, tot ascunzîndu-se; la început n-am înţeles. Apoi am priceput că era una din casele acelea, rău famate. Eu, ce să fac? Intrasem în acea casă tară să ştiu.

Lingă

Părintele

Porfir ie

283

Vine patroana şi-mi spune că nu se face să sărute ele crucea. I-am spus că nu ştiu dacă nu se face ca ele să sărute crucea sau dacă nu cumva, ea e cea care nu se cade să sărute crucea. Au cerut să sărute crucea. Le-am lăsat, au sărutat crucea, le-am spus că Hristos le iubeşte, lucru care le-a mişcat foarte. Mi-a fost milă de nefericitele de ele. Ce zici, am făcut bine?". Uimit de această ciudată întîmplare şi încă şi mai uimit de întrebarea Părintelui, i-am spus: „Preacuvioase, îmi cereţi mie, un credincios călduţ, să vă spun dacă aţi făcut bine Sfinţia voastră? însă, de vreme ce mă întrebaţi, vă răspund: Cred că aţi făcut foarte bine. Hristos a venit să cheme la pocăinţă pe toţi păcătoşii". Părintele m-a ascultat surîzînd mulţumit.

Am început de la ceva uşor Era foarte discret în ce priveşte diversele probleme de acest fel care îi erau prezentate. Odată Părintele mi-a spus: „într-o zi m-a vizitat o actriţă, cu totul deznădăjduită, fiindcă o părăsise iubitul său. Privindu-i în suflet am văzut numai ruine. De unde să încep? Am început cu ceva uşor. I-am dat canon ca în fiecare zi să facă ceva ce te-ar face să rîzi, dacă ţi-aş spune. Şi totuşi, de acolo trebuia să încep cu acest suflet. Făcînd lucrul acela uşor de care-i spusesem, fiindcă este binevoitoare, sufletul i se va înmu-ia şi-şi va reveni. Atunci îi voi spune să facă ceva mai greu şi aşa, încet-încet, se va apropia de Hristos". Arta păstorească a Părintelui îmi aduse în minte cuvintele Apostolului Pavel: „Tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip, să mîntuiesc pe unii" (Nota trad. I Corinteni 9, 22). O legătură bolnavă

282

Konstantinos

Yannilsiotis

Părintele ajuta la dezlegarea unor situaţii „încurcate", desigur, cu condiţia să contribuie şi cel interesat. Odată un tînăr voia să-şi întemeieze o familie cum se cuvine şi se gîndea să se adreseze unei tinere serioase şi să o ceară în căsătorie. A considerat însă necesar ca, înainte de a întreprinde ceva, să-1 întrebe pe Părintele, aşa că s-a dus în vizită la el. Părintele, după ce 1-a ascultat, i-a zis: „Văd că te afli într-o stare de tulburare sufletească. Ai lăsat nerezolvată o relaţie mai veche, bolnavă, cu o fată nestatornică. Cînd te afli lîngă ea. se plictiseşte de tine, te dispreţuieşte şi te alungă. Cînd te îndepărtezi, e geloasă, te doreşte şi te cheamă. Dacă nu o rupi definitiv cu ea, nu te vei elibera ca să-ţi întemeiezi familia pe care ţi-o doreşti. Acum te-a alungat. Dacă te cheamă să-ţi dea explicaţii, ca şi cum chipurile s-ar căi, să nu te duci, căci iar vei rămîne cu ea şi veţi începe aceeaşi poveste, la infinit". Tînărul nu 1-a ascultat. La prima invitaţie a tinerei s-a dus la ea, cu încredere în sine, ca să lămurească povestea personal. în cele din urmă a rămas iar cu ea şi s-au împlinit cele spuse de Părintele.

Un suflet nestatornic Uneori „încurcătura" era mai gravă şi dezlegarea sa nu ţinea doar de abordarea corectă a unei probleme exterioare, ci şi de o dureroasă cunoaştere de sine a problemelor interioare. Părintele mi-a povestit acestea: „O tînără venea la mine din cînd în cfnd. Din prima clipă i-am văzut sufletul. Odată a vizitat şi o mănăstire de maici. într-o zi vine la mine Stareţa. „Ce să fac, Preacuvioase, mă întrebă, cu fata asta? Vrea foarte tare să se facă maică". I-am răspuns: „Să n-o faci maică". Nu m-a ascultat şi a îmbrăcat-o cu haine de maică. După un timp iar vine Stareţa la mine, foarte supărată:

Lingă

Părintele

Porfir ie

283

„Mare greşeală am racut, îmi zise, că nu te-am ascultat, fiindcă fata aceea a aruncat rasa şi a fost văzută dansînd cu haine lumeşti, la o petrecere". I-am zis: „Acum ce să-ţi fac?". Au trecut cîteva zile şi, într-o după-amiază, iată că vine şi fata la mine. îmi zise: „Sînt deznădăjduită, şovăi şi nu ştiu dacă sînt bună de maică sau de căsătorie". I-am zis: „Tu nu faci nici de maică, nici de soţie, tu faci de Matala, faci de ce-ţi iese în cale". Mă întrebă supărată: „De ce?". I-am răspuns: „Fiindcă nu eşti statornică. Eşti ca o moară de vînt, care se întoarce după cum bate vîntul. Dacă te-ai aflat împreună cu un grup de creştine, ai făcut pe creştina; cu oamenii de lume de te-ai aflat, ai făcut pe mondena, iar dacă ai fi fost la un loc cu hippy, te-ai fi dus cu ei şi la Matala. Te-ai dus încolo şi-ncoace, fiindcă nu ai dobîndit o credinţă a ta".

Cu ciudăţeniile ei t e va sfinţi Un cunoscut de-al meu se întîlnea cu o tînără pe care i-o peţiseră, însă era şovăitor, fiindcă distingea la viitoarea soţie cîteva lipsuri grave. I-am recomandat să se ducă în vizită la Părintele, care i-a desluşit şi i-a enumerat toate lipsurile viitoarei soţii, încheind enigmatic: „însă şi aşa se poate face o căsătorie". Atunci cunoscutul meu 1-a întrebat: „Cum adică se poate face şi aşa, Preacuvioase?". Iar Părintele i-a răspuns: .,Iată, cu ciudăţeniile ei te va sfinţi şi o vei sfinţi", înţelegînd prin aceasta desigur faptul că, dacă se căsătorea, ar fi trebuit să se exerseze în răbdare, îngăduinţă, înţelegerea celuilalt, iertare şi, în general, în toate virtuţile, încît să se sfinţească. Auzind acestea cunoscutul meu a refuzat în cele din

282

Konstantinos

Yannilsiotis

urmă să se căsătorească cu acea tînără. N-a cutezat să urmeze un astfel de drum spre sfinţire.

înainte spre sfinţire! Un tînăr credincios, ce se căsătorise cu o tînără care nu prea avea nici o legătură cu credinţa, s-a dus la Părintele să-i ceară sfatul. Părintele, pus în faţa faptului împlinit, „a înţeles" imediat care erau slăbiciunile soţiei tânărului, aşa că i-a spus acestea: „Acum, înainte, spre sfinţire! Nu mai ai altă soluţie. Te vei lupta în fiecare zi tot mai mult să te sfinţeşti, iar soţia ta, văzîndu-ţi chipul strălucind de bucuria lui Hristos, va fi geloasă şi va voi să te imite". Părintele găsea cea mai bună soluţie pentru fiecare problemă.

O sensibilitate pent ru sfinţire într-o zi mi-a spus: „Odată a venit la mine un tînăr şi mi-a spus că, în timpul verii, pe cînd călătorea cu vaporul, a văzut în faţa sa o fată frumoasă şi provocatoare şi s-a tulburat. Atunci eu i-am văzut sufletul şi i-am spus: «Măi, binecuvîntate, cu sensibilitatea pe care ţi-a dăruit-o Dumnezeu, tu acum trebuia deja să te fi sfinţit»". Poate un alt duhovnic ar fi privit întâmplarea ca pe o ocazie să tune şi să fulgere împotriva păcătosului, însă Părintele a privit-o ca pe o ocazie de a-i dezvălui darul dumnezeiesc al marii sale sensibilităţi, dar şi puterea sa de a se sfinţi, prin această sensibilitate, „îndepărtând iubirea prin iubire şi stingînd focul prin focul cel nematerialnic

Lingă

Părintele

Porfir ie

Povara păcatului trupesc

283

Unei mame i-a spus: „Să fii cu băgare de seamă şi să te rogi să nu-ţi cadă copiii în păcate trupeşti. Desigur, omul poate păcătui şi cu gîndul, însă mai uşor, dar cu împreunarea trupească mult mai grav, fiindcă prin aceasta se petrec schimbări profunde şi se-aduc pagube mari sufletului".

Izvoarele ispitelor Părintele atrăgea atenţia asupra porţilor prin care pătrund ispitele, interior, prin gînduri, şi exterior, prin simţuri. într-o zi, pe cînd ne aflam împreună în maşina unui prieten, am trecut pe lîngă o şatră de ţigani: cunoscuta imagine a unei şatre ţigăneşti era însoţită de casetofoa-ne, din care se revărsau la unison cîntece populare, din cele preferate de ţigani. Părintele tăcea, în timp ce eu, cu gîndul, îi judecam pe acei oameni, în general pentru nivelul lor cultural şi, în special, pentru opţiunile lor muzicale. Atunci Părintele mi-a întrerupt gîndurile cu următoarele cuvinte: „Bieţii ţigani, ce să facă, pun cîntecele astea ca să se mîngîie în necazurile lor". Eu am fost nedumerit. M-am

286

Konstanlinos Yannitsiotis

Părintele i-a răspuns: „Iată, cu ciudăţeniile ei te va sfinţi şi o vei sfinţi", înţelegînd prin aceasta desigur faptul că, dacă se căsătorea, ar fi trebuit să se exerseze în răbdare, îngăduinţă, înţelegerea celuilalt, iertare şi, în general, în toate virtuţile, încît să se sfinţească. Auzind acestea cunoscutul meu a refuzat în cele din urmă să se căsătorească cu acea tînără. N-a cutezat să urmeze un astfel de drum spre sfinţire.

Lîngâ Por/irie

Părintele

287

şi să fulgere împotriva păcătosului, însă Părintele a privit-o ca pe o ocazie de a-i dezvălui darul dumnezeiesc al marii sale sensibilităţi, dar şi puterea sa de a se sfinţi, prin această sensibilitate, „îndepărtînd iubirea prin iubire şi stingînd focul prin focul cel nematerialnic".

Povara păcatului trupesc înainte spre sfinţire! Un tînăr credincios, ce se căsătorise cu o tînără care nu prea avea nici o legătură cu credinţa, s-a dus la Părintele să-i ceară sfatul. Părintele, pus în faţa faptului împlinit, „a înţeles" imediat care erau slăbiciunile soţiei tînă-rului, aşa că i-a spus acestea: „Acum, înainte, spre sfinţire! Nu mai ai altă soluţie. Te vei lupta în fiecare zi tot mai mult să te sfinţeşti, iar soţia ta, văzîndu-ţi chipul strălucind de bucuria lui Hristos, va fi geloasă şi va voi să te imite". Părintele găsea cea mai bună soluţie pentru fiecare problemă.

O sensibilitate pent ru sfinţire într-o zi mi-a spus: „Odată a venit la mine un tînăr şi mi-a spus că, în timpul verii, pe cînd călătorea cu vaporul, a văzut în faţa sa o fată frumoasă şi provocatoare şi s-a tulburat. Atunci eu i-am văzut sufletul şi i-am spus: «Măi, binecuvîntate, cu sensibilitatea pe care ţi-a dăruit-o Dumnezeu, tu acum trebuia deja să te fi sfinţit»". Poate un alt duhovnic ar fi privit întîmplarea ca pe o ocazie să tune

Unei mame i-a spus: „Să fii cu băgare de seamă şi să te rogi să nu-ţi cadă copiii în păcate trupeşti. Desigur, omul poate păcătui şi cu gîndul, însă mai uşor, dar cu împreunarea trupească mult mai grav, fiindcă prin aceasta se petrec schimbări profunde şi se-aduc pagube mari sufletului".

Izvoarele ispitelor Părintele atrăgea atenţia asupra porţilor prin care pătrund ispitele, interior, prin gînduri, şi exterior, prin simţuri. într-o zi, pe cînd ne aflam împreună în maşina unui prieten, am trecut pe lîngă o şatră de ţigani: cunoscuta imagine a unei şatre ţigăneşti era însoţită de casetofoa-ne, din care se revărsau la unison cîntece populare, din cele preferate de ţigani. Părintele tăcea, în timp ce eu, cu gîndul, îi judecam pe acei oameni, în general pentru nivelul lor cultural şi, în special, pentru opţiunile lor muzicale. Atunci Părintele mi-a întrerupt gîndurile cu următoarele cuvinte: „Bieţii ţigani, ce să facă, pun cîntecele astea ca să se mîngîie în necazurile lor". Eu am fost nedumerit. M-am gîndit: „Oare încuviinţează Părintele preferinţele

lor muzicale?". Iar Părintele, din nou „cunoscîndu-mi gîndurile" a spus: „Desigur, nu zic că aceste cîntece sînt bune".

Cea mai bună muzi că Aflîndu-mi Părintele, de la cunoştinţe comune, dragostea pentru muzică în general, a vrut să mă ajute duhov-niceşte în acest domeniu. Aşa că, într-o după-amiază, pe cînd ne plimbam prin pădurea de brad, mi-a zis: „Este bine să asculţi muzică. Mai presus de toate însă, se află muzica bizantină, fiindcă nu tulbură sufletul, ci-1 uneşte cu Dumnezeu şi-1 odihneşte pe deplin. Dacă însă vrei foarte tare, poţi asculta şi muzică profană, însă eu zic că e mai bine să asculţi muzica ce nu are cuvinte".

Căsăt orie sau celibat A

Intr-o după-amiază de vară, stăteam aşezaţi sub un brad, ascultînd cuvintele Părintelui, cîţiva tineri, şase-şap-te prieteni, pe atunci necăsătoriţi: „Să nu vă chinuiască problema opţiunii între căsătorie şi celibat. Uneori vin zile cînd simţiţi dorinţe sufleteşti şi trupeşti pentru căsătorie, iar alteori aceste dorinţe scad în intensitate, fiindcă simţiţi dorinţe dumnezeieşti, mai înalte decît căsătoria. Cînd vin ispitele trupeşti, să nu încercaţi să le alungaţi cu forţa, fiindcă satana profită şi le face şi mai atrăgătoare şi astfel vă vatămă. E mai bine să le înfruntaţi cu calm şi să le transformaţi dorinţele din păcătoase în curate. Să vă spuneţi vouă înşivă: Poate ne vom căsători şi vom gusta din plăcerile căsătoriei, aşa cum vrea Hristos. Iar cînd vă vin din nou dorinţe de feciorie, să le primiţi cu recunoştinţă, culţivînd în taină arta sfinţirii. La un moment dat cumpăna va înclina într-una din părţi. Unii încearcă să se

sfinţească, luptîndu-se cu patimile şi păcatele lor, iar alţii, iubin-du-L pe Hristos şi voia Sa. Cei dintîi izbîndesc puţine lucruri, fiindcă lupta lor devine foarte rece şi dură. Ceilalţi izbîndesc mai multe, fiindcă, iubindu-L pe Hristos, patimile păcătoase îşi pierd farmecul şi tăria, în faţa bucuriei iubirii lui Hristos, pe care o trăiesc. Cînd se luminează de ziuă şi lumina soarelui va pătrunde-n odaie, în mod firesc întunericul se risipeşte". Părintele se opri şi părea că se gîndeşte la ceva. Apoi grăi din.nou: „Poate că n-ar trebui să vă spun asta, însă o să vă spun. Un om poate ajunge la o vîrstă înaintată şovăind încă între căsătorie şi celibat. Atunci satana îl va ataca cel mai dur, punîndu-i în suflet o mare nelinişte şi facîndu-1 să-nceapă imediat să-şi caute o soţie, să pună pe alţii să-i găsească, iar aceia să rîdă de el, astfel încît se îmbolnăveşte sufleteşte. De aceea vă spun să nu vă lipiţi de întrebarea: Căsătorie sau celibat? In loc să vă consumaţi, încercînd zadarnic să vă daţi răspuns vouă înşivă, sîrguiţi-vă mai bine să-L iubiţi din tot sufletul pe Hristos, iar El vă va da, la timpul potrivit, răspunsul ce se potriveşte sufletului vostru, pe care-1 veţi primi fară grabă şi supărare, ci în linişte şi cu mulţumire. Aşa vă veţi elibera pentru totdeauna de această întrebare şi veţi păşi pe un drum anume, slăvindu-L pe Dumnezeu". Unui prieten de-al meu care şovăia între căsătorie şi feciorie, Părintele i-a oferit nenumărate perspective de mîntuire şi 1-a eliberat de neliniştea acestei dileme, încă înainte de a fi ales ceva, spunîndu-i: „Nu te chinui zadarnic, silindu-te să hotărăşti acum ce vei alege. Eliberea-ză-te de acest gînd obsesiv şi îndreaptă-ţi toată atenţia spre cum să-L iubeşti pe Hristos, Care te iubeşte. Toate ale lui Hristos sînt - trecutul, prezentul şi viitorul nostru -în care se vădeşte Pronia Sa, pînă în cel mai mic amănunt al vieţii noastre. Poate îţi vei întemeia o familie, poate însă te vei duce, unde vei voi, să te afieroseşti. Poate însă nu vei face nimic din acestea, ci vei

rămîne la tine acasă, aşa cum eşti acum. Şi tot te vei mîntui. Ajunge să-L iubeşti pe Hristos. Hristos îţi va oferi soluţia care ţi se potriveşte cel mai bine şi care va vorbi desluşit sufletului tău. Nu te necăji, căci şi acum te afli tot pe drumul lui Hristos". Unui prieten căruia îi era foarte greu să se căsătorească Părintele i-a dezvăluit că cea mai profundă cauză a îndelungatelor sale reţineri în faţa căsătoriei era un sentiment de eşec din adolescenţă, pe care-1 reprimase în subconştient. Aşadar, i-a spus acelui prieten: „Ai iubit-o pe aceea cu toată tăria sufletului tău, ai transformat-o în idealul vieţii tale, ai fost rănit de indiferenţa ei şi te-ai dezbinat în tine. Ai încercat să găseşti în chipul fiecărei fete pe care ţi-o peţeau, chipul ei şi, fiindcă acest lucru era cu neputinţă, inima ta a rămas ferecată". Cu ajutorul Părintelui a conştientizat această piedică ascunsă, s-a eliberat definitiv de ea şi astfel a putut să-şi întemeieze o familie. Un cunoscut de-al meu care s-a dus să-1 întrebe ce i se potrivea cel mai bine, căsătoria în Hristos sau fecioria în Hristos, a primit de la Părintele un răspuns surprinzător: „Eşti bun pentru amîndouă". După acest răspuns 1-a întrebat care din acestea două îi era mai de folos, de vreme ce ambele erau accesibile. Iar Părintele, din discreţie, nu i-a dat nici un răspuns. Poate considera că nu exista nici un motiv să i-1 dea el, de vreme ce îl dădea Evanghelia, în mod vădit, acest om era dintre aceia „cărora li se dă" şi, prin urmare „cuprindea cuvîntul" exersării fecioriei „pentru împărăţia cerurilor". Cu toate acestea, Părintele a aşteptat să se întîmple anumite evenimente hotărîtoare şi abia apoi i-a spus că, aşa cum şi-a dat seama şi el. Dumnezeu i-a grăit limpede prin Evanghelie şi prin evenimente, arătîndu-i ce-i este mai de folos. Ba chiar i-a zis: „Dacă însă preferi căsătoria, eşti liber şi acum să te căsătoreşti, însă eu trag semnalul de alarmă. Dragul meu, s-a dus vremea căsătoriei

pentru noi". Cu minunată smerenie, Părintele se punea şi pe sine printre aceia ce nu se mai puteau gîndi la căsătorie, deşi era ştiut că, de mic copil, alesese şi că nu se gîndise niciodată la căsătorie. Vizitatorul Părintelui a ales definitiv şi s-a pus în bună rînduială. Acum însă trebuia să-i înfrunte pe părinţii săi care, necunoscîndu-i hotărîrea - pe care nu le-o spusese ca să nu-i necăjească - îl presau să-şi întemeieze o familie. Acest lucru 1-a cam supărat, aşa că s-a dus din nou la Părintele. El, foarte firesc, ca şi cum fusese în casa tînărului, i-a spus cuvînt cu cuvînt spusele părinţilor săi legate de acest subiect: „Acum părinţii tăi îţi spun: «Pînă cînd vei sta astfel? E timpul să te-aşezi şi tu la casa ta, să-ţi întemeiezi o familie, să ai soţie şi copii. Dacă rămîi aşa, cine s-o mai uita la tine la bătrîneţe?». Să nu le-o iei în nume de rău, căci au şi ei dreptate, în ce-i priveşte. Dacă ai fi în locul lor, la fel ai vorbi. Ei văd lucrurile lu-meşte, vor să trăieşti bine şi să ai o bătrîneţe liniştită. Dar sînt oare puţini aceia ce-şi întemeiază o familie, iar apoi copiii îi părăsesc şi au o bătrîneţe nefericită? Totul este ca

292

Konstantinos

Yannitsiotis

omul să-L iubească pe Hristos, şi atunci toate problemele i se vor rezolva". Cunoscutul meu şi-a exprimat admiraţia faţă de Părintele care, cu mult discernămînt, 1-a îndrumat spre ce-i era mai de folos, explicîndu-i, înţelegător, atitudinea părinţilor săi şi chiar pe a sa.

însoţitor în Hristos Un prieten de-al meu mi-a spus că în tinereţe se îndrăgostise „platonic" de o tînără. A păstrat în taină acest vis, pînă cînd şi-a deschis un birou în Atena şi s-a aranjat din punctul de vedere al profesiei. Atunci s-a ivit din nou acel sentiment şi i-a propus aceleia să se căsătorească, însă ea a refuzat. De atunci, drumurile li s-au despărţit. El 1-a cunoscut pe Părintele Porfirie, care 1-a condus spre Hristos şi viaţa lui s-a schimbat. După cîţiva ani s-a în-tîlnit din nou în chip neaşteptat cu acea femeie. Nu mai putea fi vorba de căsătorie pentru nici unul dintre ei, însă ea avea nevoie de ajutor imediat într-o problemă gravă. Iar el a făcut tot ce putea pentru ea: a dus-o la Părintele Porfirie. Lîngă el, femeia aceea a descoperit drumul mîn-tuirii duhovniceşti. Cît despre prietenul meu, Părintele i-a spus bucuros: „Dumnezeu te-a învrednicit ca, în loc de a deveni soţul ei, să devii însoţitorul ei în Hristos".

BOGĂŢIE DE DARURI I

Lîngă

Părintele

Porfirie

293

In afară de darurile amintite pînă acum, Părintele mai avea multe alte daruri, care-1 făceau să semene cu o pajişte de munte, împodobită cu flori sălbatice. Avea atît de multe şi bogate daruri, încît te făcea să te întrebi nu ce dar are, ci ce dar îi lipseşte. Avea capacitatea de a-i înţelege pe cei mai diferiţi oameni şi de a găsi soluţii salvatoare celor mai variate probleme. Atunci îţi dădeai seama că ştia aproape totul, că avea păreri luminate pentru fiecare chestiune, de la cea mai practică la cea mai teoretică, de la cea mai generală la cea mai particulară.

Darurile - un instrument al mîntuirii însă lucrul cel mai minunat era că Părintele nu-şi folosea aceste daruri ca scop în sine, ci ca mijloace care serveau unui singur scop: eliberării sufletului din stăpîni-rea diavolului şi intrării sale în raiul „Bisericii pămînteşti nezidite a lui Hristos" - după cum spunea. Acest ţel înalt, era prea puţin înţeles de majoritatea oamenilor, lucru care-1 rănea pe Părintele. Cei mai mulţi erau impresionaţi de mijloacele pe care le folosea şi de darurile sale. Cu acestea Părintele ar fi putut să-i uimească pe toţi, însă nu voia acest lucru. Părintele nu a intrat în viaţa noastră ca un făcător de minuni, ca un magician, ca să ofere soluţii uşoare, de circumstanţă, pe potriva lenei noastre trupeşti şi inte-

294

Kons ox

lani

in

Yann iis iot is

lectuale. El a intrat în viaţa noastră ca un lucrător al lui Dumnezeu, pentru a sluji, cu ajutorul nostru, lucrarea mîntuirii noastre în Hristos. într-o zi Părintele mi-a zis: „Vin la mine tot felul de oameni şi văd că sufletul le este ruinat. Ei însă nu-şi pri-• cep propria stare şi de-aceea îmi cer alte lucruri, despre care cred că sînt problemele lor, tară să ştie care este marea lor problemă. Eu le vorbesc despre aceasta, dar ei nu înţeleg şi nu dau importanţă celor spuse de mine, fiindcă mintea lor e prinsă acolo de problemele lor, de lucrurile pe care le doresc. Atunci, ca să nu plece de la mine fară nici un folos, uneori sînt nevoit ca, folosind darul pe care mi 1-a dat Dumnezeu, să le dezvălui unele secrete despre ei, despre rudele lor. despre satul lor. şi alte lucruri de felul acesta, ca să se minuneze şi astfel să le cîştig încrederea, încît să dea atenţie spuselor mele, spre propriul lor folos". Unii erau cu foarte mare băgare de seamă la cuvintele Părintelui, alţii puţin şi alţii deloc, fiecare după cît de pregătit era din punct de vedere duhovnicesc. Cîţi pricepeau la timp ce le era de folos, ciuleau urechea şi-şi închideau gura, erau atenţi foarte la cuvintele Părintelui şi plecau din chilia sa entuziasmaţi, mulţumindu-i Părintelui şi slăvindu-L pe Dumnezeu, fiindcă se duseseră să ceară zece daruri şi se întorceau primind o mie. Părintele, cu simplitatea ce-1 caracteriza şi cu vorba sa directă, obişnuia să dea sfaturi vizitatorilor săi, spunîndu-le: „Nu te necăji de problemele pe care mi le-ai spus, nu te închide în ele, nu Le da roată fară oprire. Eliberează-te de ele şi mergi înainte, fiind atent şi străduindu-te să devii vrednic de iubirea lui Hristos, cunoscînd şi urmînd poruncile Sale. Lucrînd poruncile lui Hristos, vei vedea că toate problemele ţi

Lingă ie

Părintele

Porfir

295

s-au rezolvat de la sine şi că ai pătruns in raiul Bisericii nezidite a lui Hristos, care începe de aici". Părintele se bucura foarte tare cînd vedea suflete smerite gata să-i asculte cu sete cuvîntul şi să purceadă drept spre marele ţel, fără să aştepte să li se ofere mai întîi calea ocolită a mijloacelor, sau să fie impresionaţi de darurile Părintelui, lucru ce influenţează, în oarecare măsură, libertatea voinţei. Părintele urma exemplul lui Hristos, Care nu i-a fericit pe cei ce-au văzut şi au crezut, ci pe cei ce „nevăzînd, au crezut". Fiindcă nu înseamnă că cei ce nu văd cu simţurile sînt nevăzători, ci că sînt văzători în duh. O atitudine asemănătoare cu cea a Părintelui, în această problemă, avea şi duhovnicul meu, care într-o zi a fost vizitat de un necunoscut ciudat, colecţionar de povestiri despre minuni. Dialogul lor a fost acesta: Vizitatorul: „Părinte, am auzit multe despre darurile Sfinţiei voastre. Spuneţi-mi, aţi văzut minuni?". Duhovnicul: „Minuni? Multe". Vizitatorul (entuziasmat): „Vreau să-mi spuneţi cea mai însemnată minune pe care aţi văzut-o". Duhovnicul: „Cea mai însemnată minune pe care am văzut-o este că eu sînt cel mai mare păcătos din lume şi că Hristos este Mîntuitorul meu". Vizitatorul (dezamăgit): „Atît aveţi a-mi spune?". Duhovnicul: „Dar există oare în lume o mai însemnată minune decît aceasta?". Vizitatorul necunoscut a plecat în cele din urmă amărît. Părintele Porfirie, deşi se întrista, nu se mînia, cînd vedea că-1 vizitau suflete leneşe, trîndave, egoiste şi nepregătite. Era pe deplin îngăduitor şi cu mare înţelegere pentru păcatele noastre. Şi se purta astfel, nu ca să le justifice, ci pentru a ne stimula vitejia să le combatem. Ca să ne ajute în acest război, recurgea adesea la

folosirea darurilor sale, ce umpleau sufletele vizitatorilor săi de uimire şi teamă. Uneori, împlinea prin minuni cererile pelerinilor, însă avînd mereu un ţel duhovnicesc profund. Nu urmărea să se facă plăcut pentru un scurt timp, ci voia să le fie altora util în permanenţă. Şi, într-adevăr, i-ar fi nedreptăţit pe pelerini, dacă s-ar fi limitat doar să le rezolve problemele trecătoare, ţinîndu-le închisă poarta Raiului, unde nu mai există probleme, fnsă cînd vedea că nu mai era nici o posibilitate de raportare la mîntuirea sufletului, din pricina unei îndîrjiri egoiste, nu-şi folosea darurile, pentru a nu îngreuna şi mai mult situaţia vizitatorilor săi cu darurile ce li s-au oferit şi pe care nu le-au valorificat. Aştepta să scadă îndîrjirea. Atunci tăcea, însă nu era indiferent faţă de ei. Ii ajuta cu rugăciunea sa care era mai eficientă decît propriile cuvinte. Nu lăsa pe nimeni fără ajutor, chiar dacă mulţi îi luau tăcerea în nume de rău. Uneori tăcerea îi era provocată de crizele multelor sale boli, alteori era provocată de faptul că nu ştia nici el cu exactitate ce era de făcut, iar alteori de cauze care erau ştiute doar de Dumnezeu şi de el însuşi.

Părerea omenescă şi părerea luminată a lui Dumnezeu Intr-o după-amiază l-am vizitat la mănăstire şi i-am cerut părerea într-o chestiune urgentă. Atunci Părintele mi-a spus: „Sînt foarte bolnav şi nu mă pot concentra. Vrei să-ţi răspund acum, cu mintea mea, existînd prin urmare riscul să greşesc, sau vrei să vii mîine dimineaţă, cînd sper să fiu bine, putînd să mă concentrez?". I-am răspuns: „Nu-mi răspundeţi acum, Preacuvioase, voi veni mîine dimineaţă". A doua zi dimineaţă mi-a dat răspunsul aşteptat. Ne-a păcălit satana!

Altă dată cînd l-am vizitat, l-am găsit pe Părintele uluit. îmi zise: „Măi, ce-am păţit! Ne-a păcălit satana!". L-am întrebat neliniştit: „Ce s-a întîmplat, Preacuvioase?". Iar el mi-a explicat: „Ţi-1 aminteşti pe omul acela pe care l-am trimis să vorbească unui cunoscut de-al său ca să-1 convingă să vină la mine, ca să-1 scot din încurcătura lui diavolească, aşa cum m-au rugat mulţi să fac? Ei, acel om a făcut tocmai pe dos. S-a dus şi 1-a găsit pe cunoscutul său şi m-a acuzat că sînt şarlatan şi-mi bat joc de lume. Auzi? Cum să mai vină ăla la mine acum? Dacă ştiam c-o să mă ponegrească, nu l-aş fi trimis. Acum am priceput că şi pe el îl apasă satana şi că are probleme psihologice. Acum însă e prea tîrziu, paguba s-a făcut. Măi, cum m-a mai păcălit satana! Rar mi se întîmplă una ca asta". Ce s-a întîmplat însă în cele din urmă? Bucuria satanei fu scurtă, fiindcă a căzut chiar el în laţul ce-1 întinsese Părintelui. Am aflat că tocmai această mică pagubă duhovnicească s-a transformat, cu ajutorul tainic al lui Dumnezeu, într-un mare cîştig duhovnicesc, pentru mulţi oameni. Strategia înţelepciunii dumnezeieşti a distrus tactica vicleniei diavoleşti. La sfîrşit Părintele s-a bucurat de izbînda trimisă din cer, iar diavolul s-a jelit, fiindcă fusese prins în propria capcană. Dumnezeu a îngăduit ca, în mod cu totul neobişnuit, Părintele să fi fost înşelat de diavol, ca mulţi oameni să înţeleagă faptul că, lîngă Hristos, în cele din urmă creştinul învinge, chiar şi cînd pare învins vremelnic de diavol, şi că diavolul este învins în cele din urmă, chiar cînd izbîndeşte vremelnic împotriva creştinului.

Să- ! păcălim şi noi ! După această întîmplare, adesea îl auzeam pe Părintele zicîndu-mi surîzător: „Fii atent. Fă ce-ţi spun, însă în tăcere. înainte, să-1 păcălim pe satana".

Părintele, cu harul lui Hristos, cunoştea „lucrăturile diavolului", îi ştia „gîndurile", îi vedea tertipurile înşelătoare şi strategia vicleană, îi înţelegea ţelurile ucigătoare de oameni şi-i bara eficient calea, provocînd ura neîmpăcată a aceluia. Ba încerca să ne iniţieze şi pe noi, în măsura posibilului, în această cunoaştere. într-o zi mi-a spus: „Cînd te rogi pentru un om pe care-1 munceşte diavolul cu patimi păcătoase, să nu i-o spui, fiindcă diavolul va afla şi va ridica îndîrjire în sufletul tău şi astfel rugăciunea ta nu va da rod. Să te rogi pentru acel om, însă în taină, şi atunci rugăciunea ta îl va ajuta". Altă dată mi-a spus: „Să fii foarte atent la demonul acediei. Să nu-1 subapreciezi. Cînd îţi supune sufletul, îl adoarme şi îl paralizează. Este un demon mare care, cînd intră în om, nu intră singur, ci este urmat de o mulţime de alţi demoni, aşa cum se întîmpla în vechime cu marii ar-honţi, care mergeau cu alai mare, şezînd pe un tron purtat pe umeri de mulţime de servitori". Intervenţie treptată De fiecare dată cînd veneau la Părintele suflete rănite de „săgeţile încinse ale vicleanului, cele cu viclenie aruncate împotrivă-ne", încerca să tămăduiască rănile, răcind, pe cît posibil, operaţii cît mai nedureroase. Odată, o doamnă de lume, foarte cultivată, foarte sensibilă, foarte dezamăgită şi împovărată de apăsătoare păcate (aproape necunoscute sieşi) 1-a vizitat pe Părintele, ca să-şi spună păsul. Părintele a consolat-o şi a îndrumat-o, spunîndu-i cum să se elibereze de nesiguranţă. Cît despre păcatele sale, i-a dat impresia (aşa cum spunea,chiar ea) unei maici bune, care-şi dojeneşte copila care. jucîndu-se, şi-a stricat păpuşile. La următoarele întîlniri, tămăduirea rănilor ei duhovniceşti a mers treptat în profunzimi mai mari şi mai dureroase.

Intervenţie imedi ată Uneori însă deţinea „informaţii" că neputinţa avea nevoie de o intervenţie imediată şi hotărîtă. Atunci nu şovăia, chiar de la prima întîlnire, să folosească bisturiul, pentru a-1 uşura pe bolnav de abces. Astfel, cînd o doamnă, cultivată şi bine educată, 1-a vizitat ca să-şi spună chinurile îndurate din pricina copilului ei neurastenic, Părintele a certat-o aspru, spunîndu-i că fiul ei se îmbolnăvise din pricina ei şi că se va vindeca, dacă ea însăşi se va smeri şi se va sfinţi. Doamna a ieşit din chilia Părintelui smerită şi plîngînd în hohote. La întîlnirile ce-au urmat însă, Părintele a consolat-o şi a încurajat-o, dîndu-i mari

300

Κ ο η s ι α η ι i η ο s

Lingă

Yannitsiolis

speranţe că i se va vindeca fiul şi chiar că ea însăşi va progresa duhovniceşte. In alte cazuri intervenţia vindecătoare a Părintelui se limita la sfatul: „Fă ce te-o lumina Dumnezeu", iar alteori dădea doar binecuvîntare în tăcere. Toate intervenţiile sale dădeau rod, în funcţie de nevoile şi posibilităţile fiecăruia. Ce înseamnă „surprins"? De cele mai multe ori, sfaturile şi dezvăluirile Părintelui erau originale, neprevăzute, surprinzătoare, ajungînd pînă la limita incredibilului. Odată vorbeam cu el despre un om căruia un prieten de-al său îi trimisese o scrisoare foarte gravă, în legătură cu o problemă de-a lor. Ştiam despre ce era vorba, dar nu ştiam dacă scrisoarea ajunsese la destinaţie. Părintele tăcea, stînd cu capul plecat. La un moment dat l-am auzit şoptind: „Da, văd că a primit scrisoarea". Şi întorcîndu-se spre mine, m-a întrebat: „Ia spune-mi, ce înseamnă «surprins»?". M-am mirat de această întrebare ce-mi părea tară legătură cu ceea ce discutam, însă i-am răspuns: „Din cîte-mi amintesc, Preacuvioase, înseamnă uimit, uluit, mut de mirare". Iar Părintele a continuat: „Da, asta înseamnă - uimit, mirat, uluit". Şi imediat mai zise: „Da, aşa a rămas, surprins, îndată ce a citit scrisoarea". I-am răspuns uimit: „Preacuvioase, aţi spus cuvîntul «surprins» fară să fi ştiut ce înseamnă?". Iar Părintele mi-a răspuns: „Da, nu ştiam ce înseamnă cuvîntul «surprins», dar l-am zis fiindcă mi-a venit în gură". Cînd am ajuns în Atena, am vorbit la telefon cu expeditorul care mi-a spus că destinatarul primise deja scrisoarea şi că rămăsese uluit de conţinutul ei. însă dintre toţi cel mai uluit am fost eu, de incredibila cunoaştere a Părintelui, care, nu

Părintele

Ρor fir ie

301

doar că „a văzut" că scrisoarea fusese primită, dar a şi simţit uluirea destinatarului, pe care a exprimat-o cu un cuvînt potrivit, al cărui sens îi era iniţial necunoscut.

Ce înseamnă cuvînt ul „ira"? 1 3 Altă dată, cînd m-a întrebat ce rugăciuni spun, i-am spus Psalmul 142 al lui David. Cînd am ajuns la locul unde spune „Arată-mi, Doamne, calea pe care voi merge, că la Tine am ridicat sufletul meu", Părintele m-a oprit, întrebîndu-mă: „Ia spune-mi, ce înseamnă cuvîntul «ira»?". I-am răspuns: „înseamnă «am ridicat, am înălţat». Şi-apoi l-am întrebat: „Nu ştiţi ce înseamnă «ira»?". Iar Părintele mi-a răspuns foarte simplu: „Nu ştiu ce înseamnă, dar ştii cum simt eu acest cuvînt?". Şi-ncepu a face o analiză duhovnicească a conceptului înălţării sufleteşti către Dumnezeu. Părintele, fiindcă era puţin ştiutor de carte, nu ştia sensul cuvîntului „ira", însă-i cunoştea foarte bine sensul profund, duhovnicesc. Atunci mi-am zis: „Mare eşti, Doamne!". Am continuat să-i spun Psalmul şi, fiindcă mă liniştea sufleteşte (după ce am fost judecat pe nedrept de cineva), am accentuat cuvintele: „întru dreptatea Ta scoate din necaz sufletul meu. Fă bunătate de stîrpeşte pe vrăjmaşii mei şi-i pierde pe toţi cei ce necăjesc sufletul meu, că eu sînt robul Tău". îndată Părintele, „cercetînd inima şi rărunchii" a intervenit, spunîndu-mi: „Ia stai. Cînd zici

Nota trad. în original ,,προς Σε ηρα την ψνχη μον". „Fă să aud dimineaţa mila Ta, că la Tine mi-e nădejdea. Arată-mi calea pe care voi merge, că la Tine am ridicat sufletul meu" (Psalmul 142, 8). lj

300

Κ ο η s ι α η ι i η ο s

Yannitsiolis

„stîrpeşte pe vrăjmaşii mei şi pierde pe cei ce necăjesc sufletul meu", să nu te gîndeşti la oameni, ci la demoni. Fiecare caz să-1 întîmpini cu iubirea Noului Testament". Ortodoxa sensibilitate duhovnicească a Părintelui mi-a priceput imediat cele mai subtile gînduri şi, cînd acestea se abăteau de la drumul drept, intervenea pentru a corecta situaţia. Desigur, în acel moment nu mă gîndisem, nici la „stîrpirea", nici- la „pierzania" celor ce mă judecaseră pe nedrept, ci doar la înfăptuirea dreptăţii lui Dumnezeu, spre îndreptarea nedreptăţii lor. El însă, nu accepta nici măcar această abatere. Ba chiar mi-a amintit că, aşa cum mă învăţase odată, oamenii aceia erau fraţii mei ce căzuseră victimă demonilor prădalnici şi că împotriva acestora, care erau adevăraţii mei duşmani, trebuia să-mi îndrept lupta, iubindu-i întotdeauna pe semenii mei, aşa cum ne descoperă Iisus Hristos în Noul Testament. Dumnezeu nu pedepseşte Părintele trăia iubirea Noului Testament şi toate lucrurile le aprecia pe baza criteriului acestei iubiri. Odată îi vorbeam despre criza morală a vremii noastre, care datorită extraordinarelor mijloace audio-vizuale de telecomunicaţii luase forma unei epidemii mondiale de apostazie diavolească, fară precedent în istorie, luînd în consideraţie dimensiunile şi profunzimea sa. Părintele încuviinţă întristat, dar nu spuse nimic. Insă îndată ce i-am spus că mă temeam ca nu cumva Dumnezeu să îngăduie pedepse mai aspre, ca să ne îndreptăm, s-a împotrivit, spunîndu-mi: „Nu, Dumnezeu nu pedepseşte. Omul se pedepseşte pe sine, îndepărtîndu-se de Dumnezeu. Să zicem că aici e apă, iar acolo, foc. Sînt liber să aleg. Pun mîna în apă, şi mă răcoresc. O pun în foc, şi mă ard".

Lingă

Părintele

Ρor fir ie

301

Intervenţia lui Dumnezeu este tainică La următoarea noastră întîlnire am revenit la acelaşi subiect şi i-am spus un fragment din cuvîntul Sfîntului Ioan Gură de Aur, care zice că Dumnezeu voieşte educarea aspră a omului păcătos, spre îndreptarea şi mintuirea sa. însă, din pricină că are multă iubire şi suferă mai mult decît cel ce trebuie îndreptat, încurajează mijlocirea Sfinţilor, a ce for vii şi a celor adormiţi, care are drept rezultat îndulcirea asprimii pedepsei. Părintele asculta mulţumit. Atunci l-am întrebat: „Preacuvioase, Dumnezeu intervine în viaţa noastră?". Iar el mi-a răspuns: „Nu. nu intervine, ci ne respectă libertatea". Şi, cu glas jos, a mai adăugat: „Intervenţia lui Dumnezeu este tainică". Am simţit cum cuvîntul său se îndrepta spre tainele lui Dumnezeu. Ple-cînd din chilia sa mă gîndeam: Intervenţia lui Dumnezeu este tainică, prin urmare ne este necunoscută. De aceea este foarte periculos să legăm anumite păcate ale oamenilor de anumite evenimente concrete neplăcute, printr-o relaţie de cauzalitate şi efect, şi să caracterizăm acele efecte ca fiind intervenţia văzută şi pedeapsa lui Dumnezeu, ca fiind judecata şi pedeapsa lui Dumnezeu. „Neştiută e voia lui Dumnezeu". Şi „cine cunoaşte gîndul Domnului", decît numai Domnul însuşi şi sfinţii Săi, în măsura în care El le-o descoperă? Ceea ce ni s-a făcut cunoscut nouă este că „Dumnezeu este iubire" şi, prin urmare, intervenţiile Sale tainice, se faptuiesc din iubire. Iar iubirea Sa ne respectă libertatea.

304

Konstantinos

Yannitsiotis

Dumnezeu respectă chiar şi libertatea diavolului Cînd, după cîteva zile, l-am vizitat din nou, Părintele a avansat mai în profunzime, spunîndu-mi: „Diavolul este o persoană şi de aceea Dumnezeu îi respectă libertatea". Nu mi-aş fi închipuit acest lucru. Că Dumnezeu respectă libertatea îngerilor care nu păcătuiesc, că respectă libertatea oamenilor care păcătuiesc şi se pocăiesc, puteam înţelege. Dar că respectă libertatea demonilor necuraţi, care păcătuiesc, dar nu se pocăiesc, asta nu puteam înţelege. Pînă unde iubirea lui Dumnezeu respectă libertatea rapturilor Sale raţionale? Nu cumva, nu există limită? însă atunci, cum are loc intervenţia Sa tainică, aşa cum mă încredinţa Părintele? Aceasta este un lucru ascuns, de vreme ce e tainic. Şi de vreme ce e ascuns, e preferabil să accept pur şi simplu ceea ce se întîmplă, decît să mă ostenesc zadarnic, cercetînd curios să aflu, cum se întîmplă. îmi ajunge să ştiu faptul că tot ce se întîmplă, se întîmplă din iubire.

Dumnezeu ne respectă vrerea Este mişcătoare discreţia iubirii lui Dumnezeu, aşa cum ne-a dezvăluit-o Părintele. Odată mă aflam împreună cu un grup de prieteni în Kallisia, lîngă stîncile mănăstirii, avîndu-1 între noi pe Părintele. Era noapte, în ajunul sărbătorii Pogorîrii Sfîntului Duh. Părintele ne-a făcut o descriere smerită, exterioară şi interioară, a Privegherilor aghi-oritice de la Kafsokalivia, în momentul cînd după cum spunea - „Duhul Sfînt venea şi umplea sufletele monahilor cu cerească bucurie". Şi spunînd aceasta ne-a lăsat un mesaj

Lingă

Părintele

P or fir ie

305

trezvitor: „Şi acum Sfîntul Duh vrea să intre în sufletele noastre ca atunci, însă ne respectă libertatea şi nu vrea să o încalce. Aşteaptă să-i deschidem noi singuri uşa. Atunci va intra în sufletul nostru şi îl va transfigura". Cuvintele sale mi-au amintit Apocalipsa: „lată. stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine" (Nota trad. Apocalipsa 3, 20). Dumnezeu cel Atotputernic bate uşor la uşa sufletului omului neputincios şi aşteaptă răbdător să I se deschidă, pentru a-1 face cu adevărat fericit. Iar acela, de cele mai multe ori, folosindu-şi rău libertatea pe care Acela i-a dăruit-o, nu-I deschide, rămînînd închis în nefericirea sa. Oare cîţi dintre noi avem înţelepciunea de a pune în practică rugăciunea „Mîngîietorule, Duhul adevărului, vino şi Te sălăşluieşte întru noi"? Cîţi dintre noi, spunînd această rugăciune, nu ne zăvorim în siguranţa nesiguranţei noastre? Iar Dumnezeu ne respectă lipsa de înţelepciune, fiindcă şi aceasta constituie o expresie a libertăţii noastre. într-o zi Părintele mi-a spus: „Dumnezeu ne respectă vrerea". Iar altă dată mi-a zis: „Orice-ai face, să faci fiindcă vrei, liber, responsabil şi mulţumit". Am încercat să aprofundez aceste sfaturi lapidare, dar foarte însemnate, pe care mi le-a dat. Ascultare din egoism într-o zi discutam cu el un subiect anume. Era vorba despre un duhovnic «aspru», care n-a vrut să împlinească dorinţa unui fiu duhovnicesc de-al său, de a-1 vizita pe Părintele Porfirie, ca să-i vorbească despre o gravă problemă personală. întîmplarea aceasta mi-a făcut o impresie jalnică şi i-am spus-o şi Părintelui. El a dat

304

Konstantinos

Yannitsiotis

trist din cap şi a şoptit: „Ce să spui? Vezi bine că e duhovnic". întotdeauna Părintele era foarte atent şi îngăduitor cînd îşi spunea părerea despre alţii, mai ales cînd era vorba despre preoţi care tăceau greşeli. în loc să-1 osîndească, a preferat să-mi vorbească în parabole: „Ştii, cînd un misionar papal primeşte ordin să se ducă într-o misiune, se suie-n avion la Roma şi, cînd ajunge pe aeroportul unui stat african, deschide un plic închis şi citeşte care este lucrarea pe care este obligat să o împlinească, chiar dacă nu este de acord. Noi, ortodocşii, nu procedăm aşa". Am înţeles în mare ce voia să spună. De altminteri nu era prima dată cînd constatam că există în spaţiul ortodox îndrumători duhovniceşti, din fericire puţini la număr, care sînt hrăniţi efectiv de un duh papal, îndrumători care cer să li se îndeplinească poruncile, iară să ţină seama de împotrivirea interioară, a fiilor lor duhovniceşti. Aceştia cultivă o mentalitate totalitară. Din pricină că se tem de libertate, impun constrîn-geri şi ignoră faptul că ascultarea ortodoxă este rodul libertăţii. Nu trecu mult timp şi constrîngerea şi-a adus roadele: acelaşi fiu duhovnicesc al părintelui „aspru", le-a spus prietenilor săi care-1 îndemnau să se ducă să-1 vadă pe Părintele Porfirie, că nu mai doreşte să-1 viziteze. Odată, cînd m-am întîlnit cu Părintele, i-am spus: „Cred că nu vine la Sfinţia voastră, nu fiindcă nu vrea să vină, ci fiindcă face ascultare duhovnicului său". Părintele m-a surprins, zicîndu-mi: „Face ascultare, fiindcă sfaturile duhovnicului său îi satisfac egoismul". Era prima oară că îl auzeam pe Părinte vorbind aşa deschis despre greşeli duhovniceşti. Ştiam că nu o făcea din susceptibilitate personală. Părintele nu chema oameni în vizită la el (A făcut o singură excepţie, şi aceasta după îndelungi rugăminţi ale prietenilor unui om cu prejudecăţi, care era muncit foarte, într-adevăr, atunci a fost vorba de o invitaţie

Lingă

Părintele

P or fir ie

305

indirectă din partea acelora). Părintele nu voia să-şi facă adepţi, ci doar îi ajuta pur şi simplu pe cei ce se duceau la chilia lui. Poate mi-a vorbit astfel, fiindcă voia să-mi dezvăluie un alt vicleşug al diavolului în rîndul creştinilor. Şi mă gîn-deam: „Prin urmare, pricina ascultării acelui om, era mulţumirea egoismului său". Netulburat de ispitele vrăjmaşului Eu remarcam tot felul de lucruri neplăcute şi, văzind starea de pace duhovnicească a Părintelui, eram puţin invidios. Rămînea netulburat, chiar dacă anumite întîmplări nu mă priveau pe mine personal, ci pe el însuşi, de vreme ce pe el îl răstălmăciseră. Niciodată Părintele nu transforma o judecată nedreaptă împotriva sa, într-o discuţie contradictorie cu osînditorii săi. Spunea adevărul, nu cu „teamă şi patimă", ci cu curaj şi sfîntă nepătimire, fiindcă ştia că lupta duhovnicească nu se duce între oameni, ci între iubire şi ură, între sfinţenia creştină şi „duhurile cele viclene de pe pămînt". în fiecare situaţie rămînea acelaşi părinte paşnic, blînd, tolerant şi îngăduitor cu căderile oamenilor, fiindcă stăpînea tainele luptei duhovniceşti. Nu se lăsa prins în capcana vicleşugurilor înşelătoare ale diavolului care, ca un cunoscător, aplica, cu variante mult modernizate, metoda lui „desparte şi împărăteşte". Părintele nu era părtinitor şi nu se socotea pe sine în afara celor păcătoşi, ci se simţea organic legat de toţi creştinii, în ca-

Lingă

308

Konstant Yannilsiolis

Părintele

Porfirie

109

inos

drul trupului unitar al Bisericii. Trăia cuvîntul apostolic care zice: „Cine este slab şi eu să nu fiu slab? Cine se sminteşte şi eu nu ard?" {Nota trad. II Corinteni 11, 29). Pe cît respingea păcatul, pe atît îi iubea, fară deosebire, pe toţi păcătoşii. De multe ori ei îl combăteau, îndemnaţi fiind de diavol, însă Părintele încerca să li se alăture în lupta comună a creştinilor împotriva celui viclean. Urma sfatul Sfîntului Ioan Gură de Aur: „Nu vă alăturaţi aceluia (diavolului) împotriva celorlalţi, ci alăturaţi-vă celorlalţi, împotriva lui". Cînd vine Hristos, pleacă păcatul Intr-o zi, îmi spunea: „Cînd vine Hristos să se sălăş-luiască în tot sufletul nostru, atunci dispar toate problemele, toate rătăcirile, toate supărările. Atunci pleacă şi păcatul". L-am întrebat cu uimire: „Cum pleacă păcatul, Preacuvioase, de vreme ce Sfînta Scriptură spune că, o singură zi de-am trăi pe pămînt, şi tot vom păcătui?". Părintele m-a privit trist şi mi-a zis: „Ce să-ţi spun, dacă n-ai priceput?". Am încercat să-1 înţeleg. Cînd am ajuns acasă, am studiat acest subiect în Sfînta Scriptură. Am găsit că întrebarea mea era îndreptăţită în Vechiul Testament, în cuvintele lui Iov: „Căci cine este curat de murdărie? Ci nimeni, chiar dacă o zi ar fi viaţa lui pe pămînt". Insă am găsit că şi răspunsul Părintelui era întemeiat, în Prima Epistolă a Sfîntului Apostol Ioan pe care îl îndrăgea foarte mult: „Şi voi ştiţi că El S-a arătat ca să ridice păcatele şi păcat în El nu este. Oricine rămîne întru El nu păcătuieşte; oricine păcătuieşte nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut" {Nota trad. I Ioan 3, 5-6). Astfel, n-am mai pus întrebarea Părintelui Porfirie, ci Sfîntului

Evanghelist Ioan. Era limpede că zadarnic mă osteneam, din pricină că încercam să pricep prin intelect adevăruri ce pot fi înţelese doar trăindu-le. Sfîntul Evanghelist Ioan şi Părintele Porfirie, datorită experienţei lor sfinte şi duhovniceşti, vorbeau aceeaşi limbă. Sfînta Schimbare la Faţă Altă dată Părintele, cedînd slăbiciunii mele, a vrut să mă ajute desluşindu-mi nelămurirea. Aşadar, mi-a spus: „Pricepem imediat cînd se pogoară asupră-ne Sfîntul Duh. Nu avem nici o îndoială. însă nu este o emoţie din cele cu care sîntem obişnuiţi. Este ceva ce vine de sus şi ne transfigurează pe toţi, faeîndu-ne să fim cu totul alţi oameni. De aceea am numit această mănăstire, Mănăstirea Schimbării la Faţă a Mîntuitorului. Cînd Hristos vine şi Se sălăşluieşte în noi, trăim doar binele, doar iubire pentru întreaga lume. Răul, păcatul, ura, dispar singure şi nu mai pot rămîne, fiindcă nu mai e loc pentru ele". Simţeam că Părintele îmi vorbea nu de un efort de-al nostru, bun, dar fragmentar, ci de o trecere hotărîtă, definitivă, de la viaţa veche a păcatului la viaţa nouă a sfinţeniei, după care noi trăim în Hristos şi Hristos în noi. Iar pentru această trecere trebuia să ne dăm toată osteneala. Odată m-a întrebat: „Ia, spune-mi, de cîţi ani de studiu are nevoie cineva, ca să se facă avocat?". I-am răspuns. Apoi m-a întrebat din nou: „Dar ca să se facă inginer, chimist sau medic, de cîţi ani are nevoie?". I-am răspuns, mirîndu-mă de aceste întrebări. După aceea Părintele a conchis: „Noi, cît din timpul nostru îl dedicăm studierii, aflării şi aplicării voinţei drul trupului unitar al Bisericii. Trăia cuvîntul apostolic care zice: „Cine este slab şi eu să

Lingă

nu fiu slab? Cine se sminteşte şi eu nu ard?" {Nota trad. II Corinteni 11, 29). Pe cît respingea păcatul, pe atît îi iubea, fară deosebire, pe toţi păcătoşii. De multe ori ei îl combăteau, îndemnaţi fiind de diavol, însă Părintele încerca să li se alăture în lupta comună a creştinilor împotriva celui viclean. Urma sfatul Sfîntului Ioan Gură de Aur: „Nu vă alăturaţi aceluia (diavolului) împotriva celorlalţi, ci alăturaţi-vă celorlalţi, împotriva lui". Cînd vine Hristos, pleacă păcatul Intr-o zi, îmi spunea: „Cînd vine Hristos să se sălăş-luiască în tot sufletul nostru, atunci dispar toate problemele, toate rătăcirile, toate supărările. Atunci pleacă şi păcatul". L-am întrebat cu uimire: „Cum pleacă păcatul, Preacuvioase, de vreme ce Sfînta Scriptură spune că, o singură zi de-am trăi pe pămînt, şi tot vom păcătui?". Părintele m-a privit trist şi mi-a zis: „Ce să-ţi spun, dacă n-ai priceput?". Am încercat să-1 înţeleg. Cînd am ajuns acasă, am studiat acest subiect în Sfînta Scriptură. Am găsit că întrebarea mea era îndreptăţită în Vechiul Testament, în cuvintele lui Iov: „Căci cine este curat de murdărie? Ci nimeni, chiar dacă o zi ar fi viaţa lui pe pămînt". Insă am găsit că şi răspunsul Părintelui era întemeiat, în Prima Epistolă a Sfîntului Apostol Ioan pe care îl îndrăgea foarte mult: „Şi voi ştiţi că El S-a arătat ca să ridice păcatele şi păcat în El nu este. Oricine rămîne întru El nu păcătuieşte; oricine păcătuieşte nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut" (Nota trad. I Ioan 3, 5-6). Astfel, n-am mai pus întrebarea Părintelui Porfirie, ci Sfîntului Evanghelist Ioan. Era limpede că zadarnic mă osteneam, din pricină că încercam să pricep prin intelect adevăruri ce pot fi înţelese doar trăindu-le. Sfîntul Evanghelist Ioan şi Părintele Porfirie, datorită experienţei lor sfinte şi duhovniceşti, vorbeau aceeaşi limbă.

Părintele

Porfirie

Sfînta Schimbare la Faţă

109

Altă dată Părintele, cedînd slăbiciunii mele, a vrut să mă ajute desluşindu-mi nelămurirea. Aşadar, mi-a spus: „Pricepem imediat cînd se pogoară asupră-ne Sfîntul Duh. Nu avem nici o îndoială. însă nu este o emoţie din cele cu care sîntem obişnuiţi. Este ceva ce vine de sus şi ne transfigurează pe toţi, facîndu-ne să fim cu totul alţi oameni. De aceea am numit această mănăstire, Mănăstirea Schimbării la Faţă a Mîntuitorului. Cînd Hristos vine şi Se sălăşluieşte în noi, trăim doar binele, doar iubire pentru întreaga lume. Răul, păcatul, ura, dispar singure şi nu mai pot rămîne, fiindcă nu mai e loc pentru ele". Simţeam că Părintele îmi vorbea nu de un efort de-al nostru, bun, dar fragmentar, ci de o trecere hotărîtă, definitivă, de la viaţa veche a păcatului la viaţa nouă a sfinţeniei, după care noi trăim în Hristos şi Hristos în noi. Iar pentru această trecere trebuia să ne dăm toată osteneala. Odată m-a întrebat: „Ia, spune-mi, de cîţi ani de studiu are nevoie cineva, ca să se facă avocat?". I-am răspuns. Apoi m-a întrebat din nou: „Dar ca să se facă inginer, chimist sau medic, de cîţi ani are nevoie?". I-am răspuns, mirîndu-mă de aceste întrebări. După aceea Părintele a conchis: „Noi, cît din timpul nostru îl dedicăm studierii, aflării şi aplicării voinţei

Lingă

310

Părintele

Porfir ie

311

¡Constantinos Yannitsiotis

lui Dumnezeu?". Am înţeles ce voia să spună şi mi-a fost ruşine să-i răspund la această întrebare. Ce să-i spun? Că cei mai mulţi dintre noi credincioşii sîntem nişte trîndavi „creştini amatori"? O ştia prea bine. Aşa că mi-a spus: „Nimeni nu poate deveni creştin, leneş fiind. E nevoie de strădanie, multă strădanie". El însuşi era un exemplu, însă tară a se mîndri. îşi dedicase, cu osîrdie, toţi anii lungii sale vieţi, încercînd să-L privească şi să-L trăiască pe Hristos. Era foarte harnic trupeşte şi sufleteşte şi voia sâ-şi transmită osîrdia şi celorlalţi. Credea că trîndăvia duce la acedie, iar aceasta la multe boli sufleteşti şi trupeşti. Le recomanda tuturor terapia prin muncă, mai ales celor răvăşiţi şi deznădăjduiţi. Părintele considera că niciodată nu e prea tîrziu pentru un nou început. Ba chiar credea că zădărnicirea speranţelor noastre lumeşti şi alungarea egoismului constituie cea mai bună premisă pentru acest început. Hărnicia ierarhizat ă a Măriei Părintele aprecia munca, cunoscînd totodată cum trebuia ea ierarhizată valoric. într-o după-amiază eram un grup de vreo zece închinători şi stăteam de vorbă cu Părintele în aer liber. Ne vorbea despre muncă. La un moment ne-a întrebat: „Ia spuneţi-mi, de ce în Evanghelie Hristos o laudă pe Măria şi nu pe Marta? Oare fiindcă Măria ar fi fost leneşă?". întrebarea ne-a surprins şi nimeni dintre noi nu i-a răspuns. Părintele a continuat: „Nu, Măria nu era leneşă. Măria era la fel de harnică precum era Marta, însă avea ceva în plus faţă de ea, mult mai de preţ: ştia să-şi pună treburile într-o ordine dreaptă, aşezîn-du-le pe cele duhovniceşti mai presus de cele materiale.

Ştia că e o mare greşeală ca atunci cînd ne vorbeşte Hristos, noi să ne ocupăm de griji materiale. Căci există un timp potrivit şi pentru aceste treburi. însă prima treabă în acel ceas era ascultarea cuvintelor Domnului, care confereau valoare şi îngrijirii de cele materiale, ce urmau după acee a . La întoarcere, cugetam la aceste cuvinte ale Părintelui, ce-mi dezvăluiau realităţi nevăzute la prima vedere. Şi nu numai oamenii de lume întorceau spatele lui Hristos, ca să reuşească „să-şi cumpere ogor", ci şi cei religioşi care se grăbeau să-L întîlnească, dar nu-L ascultau, pentru a-L putea îngriji. Destui creştini bine intenţionaţi au fost prinşi în plasa unei activităţi exagerate pentru cele exterioare. Cu mulţumirea de sine a celor ce se cred îndreptăţiţi prin faptele lor, nu-L aud şi nu-L înţeleg pe Hristos şi protestează împotriva celor ce acordă mai mult timp rugăciunii. Cum pot fi convinşi aceştia că sînt în primejdie să se asemene fariseului, care-I enumera lui Dumnezeu faptele sale bune, necunoseîndu-şi trufia? Că faptele bune, singure, fară duhul smeritei ucenicii, se transformă într-un argument puternic, care le dezvăluie duhul propriei trufii. Că mulţi dintre preaînţelepţii iubitori de singurătate, fac fapte bune în taină, socotindu-se pe sine „robi netrebnici", şi care nu constituie pur şi simplu un mijloc, ci scopul vieţii noastre, „partea cea bună", adică dobîndirea Sfîntului Duh. Iubirea Părintelui Părintele, mai harnic decît Marta, semăna foarte mult Măriei, fiindcă, şezînd „la picioarele lui Iisus, asculta cuvîntul Său" {Nota trad. Luca 12, 39), vorbind necon-

312

Konstantino s

Yannitsioti s

tenit cu El. De aceea s-a şi făcut sălaş al Sfîntului Duh, care era vădit prin roadele sale cele bogate. Primul dintre acestea era iubirea sa. O iubire adevărată, neprefacută, necondiţionată, tandră, mai puternică decît moartea, mai adîncă şi mai întinsă decît oceanul, ce îmbrăţişa fară părtinire pe toţi oamenii, lumea întreagă. Era iubirea lui Hristos, aşa cum o descrie Sfîntul Apostol Pavel, în lauda iubirii {Nota trad. vezi I Corinteni, cap.3). După harul lui Hristos, Părintele vorbea în taină „limbile oamenilor şi ale îngerilor", avea darul profeţiei şi aproape cunoştea „toate cele ascunse"; avea „toată ştiinţa şi credinţă deplină, de putea muta munţii"; îşi împărţea „toate bunurile sale" şi „trupul şi-1 dădea spre a fi lămurit" în focul feluritelor încercări ce-au durat întreaga sa viaţă, iar toate acestea le făcea „avînd dragoste". Dragostea sa era generoasă, binefăcătoare; nu era geloasă, nu se înspăimînta, nu se mîndrea, nu era necuviincioasă; era dezinteresată, nemînioasă şi nu ţinea minte răul; se întrista în nedreptăţi şi se bucura vă-zînd că domneşte adevărul. Toate le acoperea, era de bună credinţă în toate; spera binele în toate, îndura totul. Nici-cînd dragostea lui nu a decăzut, ci s-a păstrat mereu dreaptă, spre a se înălţa la sfîrşit, de la pămînt la ceruri, unde a putut vedea Iubirea cea veşnică „faţă către faţă". Celelalte roade ale Duhului în afara iubirii sale, erau vădite şi alte roade ale Sfîntului Duh, ce „se sălăşluise în el". Bucuria sa pascală ce înflorea ca o floare de colţ, chiar şi în mijlocul celor mai sălbatice furtuni ale vieţii sale şi care se transmitea tuturor vizitatorilor săi întristaţi. Pacea sa care, în

Lingă

Părintele

Porfirie

313

ciuda tuturor tulburărilor exterioare ce-1 înconjurau, domnea netulburată în el, răspîndindu-se în mii de suflete, ce veneau să se liniştească lîngă el. Răbdarea sa care, asemeni pelicanului rănit, îi acoperea cu drag pe fiii săi duhovniceşti, chiar şi cînd aceştia îl deranjau cu pretenţiile lor. Dispoziţia sa, mereu binevoitoare, care-i dezarma chiar şi pe cei mai neîncrezători. Bunătatea sa, care împărţea tuturor, cu dărnicie, bogate daruri duhovniceşti şi materiale. Neclintita sa credinţă în Hristos, respectul său desăvîrşit şi consecvenţa în toate cuvintele şi faptele. Blîndeţea sa, chiar şi cînd era deranjat de cele mai enervante insistenţe. Abstinenţa sa ascetică, chiar şi în cele mai nevinovate cerinţe al sufletului şi ale trupului. Prezenţa Sfîntului Duh în viaţa sa era vădită, um-plîndu-ne în continuu de admiraţie, de vreme ce o vedeam curgînd în pace „în necaz mult, dar cu bucuria Sfîntului Duh". Vorbind despre viaţa sa, ar fi putut spune precum Apostolul: „De aceea mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strîmtorări pentru Hristos" (Nota trad. II Corinteni 12, 10). Sfinţenia Părintelui nu plutea în norii unor vise frumoase, ci păşea pe pămîntul aspru al încercărilor şi al necazurilor şi de aceea era reală şi convingătoare. îi convingea pe cei ce se îndoiau, îi smerea pe cei nepocăiţi, îi învăţa pe cei bine intenţionaţi şi pe toţi îi umplea de binefaceri. Părintele îi iubea foarte mult pe sfinţi, fiindcă se înrudea duhovniceşte cu ei, era asemenea lor, era prietenul lor, îi înţelegea şi îl înţelegeau, îl inspirau şi îl odihneau.

Nu invidia cele bune pe care le vedea la alţii. Dimpotrivă, se bucura, ca şi cum ar fi fost ale sale. Căci sfinţii nu invidiază, ci se bucură de cele bune, pe care le socotesc

¡Constantinos Yannitsiotis

„un bun comun", un dar făcut de Dumnezeu, trupului unic al Bisericii. Părintele, el însuşi înaintat în vîrstă, nu ezita să se încline în faţa unui tînăr ajuns la sfinţenie, de vreme ce sfinţenia nu are vîrstă, ci este veşnică, avînd vîrsta lui Dumnezeu. Părintele era foarte inteligent şi cu totul lipsit de vicleşug. Nu avea „isteţimea" oamenilor de lume, ce este una cu şiretenia şi viclenia. Avea cumpătarea sfinţilor, ce este una cu „înţelepciunea după Dumnezeu", care ştie să prefere mărgăritarele grăunţelor. Diavolul este viclean, dar nu deştept. Este prost, ca toţi cei care îi urmează voia, prin opţiunile lor prosteşti. Părintele era mereu raţional, adesea era supraraţio-nal, însă niciodată nu era absurd. Adesea transcendea raţiunea, însă niciodată nu cobora sub ea. Raţiunea Părintelui era o oază de respect de sine omenesc. Unii raţionalişti, aflînd din cele povestite de alţii, opiniile Părintelui, spuneau: „Dar toate astea le poate spune orice om raţional". Bineînţeles că poate, cu singura diferenţă că, opiniile unui om raţional pot fi infirmate de unele evenimente ulterioare supraraţionale, pe cînd opiniile Părintelui erau confirmate de acestea. Părintele avea întotdeauna simţul măsurii. De asemenea, urma o cale atentă, ortodoxă, echilibrată, ce nu înclina nici spre ispitele de-a stînga, nici spre cele de-a dreapta, ale diavolului. Din viaţa sa puteai înţelege ce vrea să spună cuvîntul „a trăi în chip ortodox înseamnă a merge pe sîrmă". îşi ascundea virtut ea

Lingă Porfirie

Părintele

Deşi încărcat de roade duhovniceşti, Părintele avea grijă să le ascundă, şi nu să le arate lumii. Cuvintele sale erau puţine, smerite, astfel că de multe ori oamenii le sub-apreciau şi nu le dădeau prea multă atenţie. Păstra părintescul „ascunde-ţi virtutea" şi astfel, dacă nu aveai destulă smerenie, riscai să nu pricepi ce valoare mare ascundea şi să pierzi ocazii duhovniceşti irepetabile de a te folosi de el. Din păcate, cel mai adesea, ne duceam să-1 întîlnim nepregătiţi, adică mîndri, chiar dacă era vorba de o mîndrie „evlavioasă", fină, rafinată, ascunsă sub vorbe şi gesturi smerite. . înfăţişare săracă - bogăţie ascunsă înfăţişarea văzută a Părintelui era cu totul opusă aceleia nevăzute. în exterior vedeai un bătrînel obişnuit, neputincios, puţin ştiutor de carte şi neînsemnat. Dacă a-veai puţină pricepere, înţelegeai că te afli în faţa unui om al lui Dumnezeu cu totul neobişnuit, puternic, înţelept şi însemnat, care îşi ascundea sistematic personalitatea luminoasă, ca să nu o întunece diavolul cu gînduri de mîndrie. Părintele nu vorbea despre sine, nu se lăuda triumfător cu viaţa sa, chiar dacă aceasta era un triumf al eroicei sale lepădări de sine. Chiar şi cînd a ieşit din îndelungatul anonimat în care trăise pînă cînd sute de oameni l-au descoperit şi care mai apoi îl vizitau ca să-i ceară sfatul, el continua să rămînă în ascunzătoarea duhovnicească a smereniei sale. Dacă ar fi fost om de lume. s-ar fi simţit foarte singur, căci ar fi rămas neînsoţit în căderile sale duhovniceşti. Insă fiindcă era un

sfînt creştin, nu se simţea singur, de vreme ce putea fi împreună cu Iubitul său Hristos, laolaltă cu toţi sfinţii. Avea atîta smerenie că toate darurile sale le punea cu totul pe seama lui Dumnezeu. Avea şi multă iubire, astfel că se apleca să-i îmbrăţişeze pe toţi păcătoşii căzuţi. Discernămînt înţelept Avea un discernămînt foarte fin, astfel încît ştia bine cînd şi cît să tacă sau să vorbească, ce să spună şi ce să facă în orice situaţie. Putea să discearnă limpede şi să despartă lucrările lui Dumnezeu de cele ale diavolului, astfel încît risipea confuzia pe care o împrăştiau demonii sistematic, ca să prindă sufletele nebănuitoare în capcana rătăcirii şi a eresurilor.

învăţat de Dumnezeu Nu studiase „înţelepciunea lumii", ca să se bazeze pe ea. Nu terminase nici măcar şcoala primară. Nu concepuse teorii despre viaţă şi lume. Cînd îl întrebau oamenii despre problemele lor, el la rîndul său cerea ajutorul lui Dumnezeu cu smerenie, prin rugăciune. îşi deschidea sufletul înaintea Sa, ca pe o hîrtie curată şi nescrisă, pentru ca El să-Şi scrie acolo mesajul, iar apoi Părintele îl spunea cu smerenie. Avea dreptate cînd spunea că nu ştie să vorbească şi că nu ştie nimic. Nu se lumina singur pe sine şi nu era autodidact. Era un om ce-şi primea lumina şi ştiinţa din altă parte, depinzînd cu totul de Dumnezeu. Se dăruia pe sine lui Dumnezeu, cu iubire nereţinută, fară şovăieli, fară reticenţă egoistă, iar Dumnezeu răspunzînd acestei dăruiri de sine, 1-a acoperit în întregime cu iubirea Sa şi 1-a tăcut vas ales al Său, astfel că, toţi cei care am avut ocazia să-1 cunoaştem, putem spune mereu: „Minunat este Domnul întru sfinţii Săi". în viaţa Părintelui omul a fost îngrădit pentru a se putea sălăşlui mai bine Dumnezeu, astfel încît, precum Sfintul Ioan Botezătorul, ar fi putut spune: „Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez" {Nota trad. Ioan 3, 30).

li primea pe toţi îl vizitau pe Părinte oameni de diverse religii şi cu diverse tendinţe ideologice: de alte culte - catolici şi protestanţi, de alte credinţe - islamişti, budişti şi idolatri, atei, materialişti, umanişti, raţionalişti, sceptici, nietzscheeni, marxişti, freudieni, nihilişti, anarhişti, masoni, hiliaşti şi mulţi alţii. Pe toţi îi emoţiona sufleteşte şi tuturor le spunea un cuvînt ziditor. Găsea mereu cîte o metodă ca să-i facă pe toţi să-şi pună diverse probleme şi să-i trezească: mai ales pe ereticii altor culte şi pe cei rătăciţi, pe cei de-o credinţă cu noi care, trăind într-o atmosferă ortodoxă, se abăteau de la calea Ortodoxiei, pe cărările unor tendinţe extreme. Alături de Părintele, fiecare vizitator simţea căldura unei bucurii smerite, ce izvora curată din firea sa duhovnicească şi măsurată, întemeiată pe iubirea smerită în Hristos şi pe libertatea sa responsabilă. îi respecta pe toţi Părintele respecta particularităţile personalităţii celuilalt, fiindcă acela era „icoana slavei negrăite a lui Dumnezeu, chiar de purta stigmatele păcatelor sale". îl primea aşa cum era, chiar dacă era sluţit de păcat. Nu încerca să-1 schimbe cu de-a sila, ci se ruga în taină să vo-iască el să se schimbe, iubindu-L pe Hristos. Deşi se afla atît de sus, văzindu-ne că ne tîrîm atît de jos, nu încerca să niveleze caracterele, nu voia să fim toţi la fel, ca să ne transforme în copii ale sale. Ne respecta libertatea, chiar şi cînd alegeam greşit, rugîndu-se ca acestea (opţiunile) să fie mai bune, însă prin noi înşine. Putea cu uşurinţă să ne prevadă viitorul, să ne uimească prin darurile sale, să ne influenţeze profund şi să ne ducă uşor pe drumul pe care l-ar fi voit, însă nu o făcea, preferind să ne alegem singuri drumul, în chip liber şi responsabil. Voia să ne ridicăm sus, să ne apropiem de el, pentru a putea să ne împărtăşească darurile bogate pe care i le oferea Harul dumnezeiesc. Vedea că şi noi voiam să ne aflăm acolo sus lîngă el, însă tară a ne osteni, ci uşor, ca prin minune. Şi se-ntrista din această pricină, deşi nu ne-o spunea

deschis, şi ne lăsa acolo unde ne aflam, pînă ce înţelegeam, pînă ce prindeam curaj şi începeam să suim pe propria cărare. Acest adevăr ni-1 dezvăluia în mod indirect.

Nu sînt nici mag şi nici profet Odată mi-a zis: „Eu nu sînt nici mag şi nici profet. Nu spun că am văzut-o pe Maica Domnului sau că va fi război. Eu sînt un mare păcătos şi mă rog smerit lui Hristos să se milostivească de mine". Această din urmă frază constituia cea mai mare minune a vieţii sale, însă noi nu o vedeam. Cu această minune, a suit în linişte şi i n taină, toate treptele sfinţeniei. S-a învrednicit să aiul. i cuvîntul lui Hristos: „Voi sînteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc. De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpînul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate cîte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute" {Nota trad loan 15. 14-15). Rezultatele desătîrşirii iubirii sale se făceau cunoscute tot mai multor oameni care se duceau la mănăstirea sa. Misionar de la schit Astfel s-a înfăptuit şi cu Părintele, minunatul fenomen al „misionarismului invers" al sfinţilor ortodocşi. S-a scris: „Ascetul ortodox nu iese ca să mîntuiască lumea, ci îl roagă în taină pe Dumnezeu, să mîntuiască El lumea". Părintele nu a ieşit în lume să predice; s-a ascuns de lume ca să se poată afierosi, fară oprelişti, cu totul, iubirii lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu 1-a făcut sălaş al darurilor Sale, astfel că era de ajuns să fie cunoscute de puţini oameni, care vorbeau despre ele multora, în ciuda faptului că Părintele le interzisese. Părintele nu excludea predica şi activitatea socială creştină, ci dimpotrivă, le recomanda călduros, de vreme ce Hristos le-a spus ucenicilor Săi: „Drept aceea, mergînd, învăţaţi toate neamurile"

(Nota trad. Matei 28, 19). Tot aşa orice lucrător social creştin, corect şi nepărtinitor, nu exclude calea de pornire ascetică şi trezvitoare, de vreme ce a răsărit şi a rodit în cadrul istoriei Bisericii Ortodoxe. îi respecta pe toţi Părintele respecta particularităţile personalităţii celuilalt, fiindcă acela era „icoana slavei negrăite a lui Dumnezeu, chiar de purta stigmatele păcatelor sale". îl primea aşa cum era, chiar dacă era sluţit de păcat. Nu încerca să-1 schimbe cu de-a sila. ci se ruga în taină să vo-iască el să se schimbe, iubindu-L pe Hristos. Deşi se afla atît de sus, văzîndu-ne că ne tîrîm atît de jos, nu încerca să niveleze caracterele, nu voia să fim toţi la fel, ca să ne transforme în copii ale sale. Ne respecta libertatea, chiar şi cînd alegeam greşit, rugîndu-se ca acestea (opţiunile) să fie mai bune, însă prin noi înşine. Putea cu uşurinţă să ne prevadă viitorul, să ne uimească prin darurile sale, să ne influenţeze profund şi să ne ducă uşor pe drumul pe care l-ar fi voit, însă nu o făcea, preferind să ne alegem singuri drumul, în chip liber şi responsabil. Voia să ne ridicăm sus, să ne apropiem de el, pentru a putea să ne împărtăşească darurile bogate pe care i le oferea Harul dumnezeiesc. Vedea că şi noi voiam să ne aflăm acolo sus lîngă el, însă fără a ne osteni, ci uşor, ca prin minune. Şi se-ntrista din această pricină, deşi nu ne-o spunea deschis, şi ne lăsa acolo unde ne aflam, pînă ce înţelegeam, pînă ce prindeam curaj şi începeam să suim pe propria cărare. Acest adevăr ni-1 dezvăluia în mod indirect.

Nu sînt nici mag şi nici profet Odată mi-a zis: „Eu nu sînt nici mag şi nici profet. Nu spun că am văzut-o pe Maica Domnului sau că va fi război. Eu sînt un mare păcătos şi mă rog smerit lui Hristos să se milostivească de mine". Această din unn. i frază constituia cea mai mare minune a vieţii sale, însă noi nu o vedeam. Cu această minune, a suit în linişte şi în taină, toate treptele

sfinţeniei. S-a învrednicit să audă cuvîntul lui Hristos: „Voi sînteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc. De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpînul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate cîte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute" (Nota trad. loan 15, 14-15). Rezultatele desătîrşirii iubirii sale se tăceau cunoscute tot mai multor oameni care se duceau la mănăstirea sa. Misionar de la schit Astfel s-a înfăptuit şi cu Părintele, minunatul fenomen al „misionarismului invers" al sfinţilor ortodocşi. S-a scris: „Ascetul ortodox nu iese ca să mîntuiască lumea, ci îl roagă în taină pe Dumnezeu, să mîntuiască El lumea". Părintele nu a ieşit în lume să predice; s-a ascuns de lume ca să se poată afierosi, fără oprelişti, cu totul, iubirii lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu 1-a făcut sălaş al darurilor Sale, astfel că era de ajuns să fie cunoscute de puţini oameni, care vorbeau despre ele multora, în ciuda faptului că Părintele le interzisese. Părintele nu excludea predica şi activitatea socială creştină, ci dimpotrivă, le recomanda călduros, de vreme ce Hristos le-a spus ucenicilor Săi: „Drept aceea, mergînd, învăţaţi toate neamurile" (Nota trad. Matei 28, 19). Tot aşa orice lucrător social creştin, corect şi nepărtinitor, nu exclude calea de pornire ascetică şi trezvitoare, de vreme ce a răsărit şi a rodit în cadrul istoriei Bisericii Ortodoxe.

320

Ko n s i an Yannitsiotis

l

i

n

o

s

Părintele nu excludea nici una dintre multele căi de sfinţire şi mîntuire şi îi ajuta eficient pe fiecare să aleagă calea ce i se potrivea cel mai bine. Deplinăt ate, grijă şi dreaptă măsură Cu ajutorul harului lui Hristos devenise un îndrumător duhovnicesc deplin. Mulţi duhovnici, după firea şi tendinţele proprii, se adresau mai mult minţii fiilor lor duhovniceşti; alţii se adresau sentimentelor, iar alţii voinţei fiilor lor. Părintele li se adresa, încercînd să acopere „deplin" toate aceste trei elemente ale vieţii psihice omeneşti, ba chiar acoperea ceva mai presus de acestea, mai profund, ceva existenţial şi de negrăit, care nu este „din lumea aceasta". Tot ceea ce tăcea, răcea bine. fiindcă ştia că „binele nu este bine, dacă nu se raptuieşte în chip bun". Era plin de grijă în toate ale sale, un adevărat lucrător al iubirii, tară să devină niciodată un tipicar pedant. Cînd slujea, cînd statuia, cînd asculta, cînd bea apă, cînd îşi mînca mîncarea săracă, cînd îşi aprindea căminul improvizat, cînd meşterea, cînd se plimba printre pomi, cînd făcea orice, chiar cel mai neînsemnat lucru, res'pira mireasma umilinţei domneşti, a armoniei, a măsurii, a bucuriei profunde şi dumnezeieşti, a smereniei şi a sfinţeniei. Urma dreapta cale de mijloc a Sfinţilor Părinţi, departe de extremele contrariilor. Nu era nici rîvnitor pripit, nici inovator dedat lumii. Respingea la fel de puternic extremele opuse Ortodoxiei şi se

Lingă ie

Părintele

Porfir

321

ruga pentru cei prinşi în capcana acestora. Era ortodox în adevăratul sens - sensul nealterat - al cuvîntului. Un adevărat ajutor Era un sprijinitor mîngîietor al fiecărui suflet distrus de păcat, suflet ce ajungea la limanul chiliei sale. Era întotdeauna gata, nu doar să mîngîie sufleteşte, ci chiar să se sacrifice pentru orice om ce suferea sau care era întristat. Ajutorul său nu era de circumstanţă şi superficial, ci profund şi substanţial. Ştia că necazurile nu sînt rezultatul unor accidente sau al persecuţiei unui „ghinion", de vreme ce nimic din viaţa noastră nu este întîmplător. Prin învăţătura sa vie, ne făcea să înţelegem că „supărările noastre se datorează absenţei lui Hristos din adîncul sufletului nostru, lucrărilor diavoleşti, păcatelor noastre", „egoismului nostru rănit" de faptele noastre cele rele, care nu sînt rezultate exterioare mecanice, momentane, ale unor condiţii nefavorabile sau rezultate ale întîlnirii noastre cu „ghinionul", ci sînt rodul unui mod de viaţă şi al încuviinţării interioare îndelungate şi de bună voie a dorinţelor celor rele. Acolo, în adîncul nevăzut al sufletului nostru, devin faptele noastre urît mirositoare; chiar dacă sînt împiedicate să se exteriorizeze, ele se faptuiesc interior. Hristos, în predica Sa de pe munte, dezvăluie rădăcina interioară a păcatelor noastre exterioare care, dacă nu sînt atacate în acel punct, ne vor întina cu totul. Cu adevărat smerit şi pregătit

Părintele era cu totul pregătit „pentru momentul ieşirii sale", fiindcă, fiecărei ocazii de iubire pe care i-o dădea Domnul, la cei 86 de ani ai săi, răspundea mereu cu „da". Astfel, la sfîrşitul drumului său pămîntesc, aceste „da"-uri „s-au înmulţit precum nisipul mării". Sacrificiul de sine al iubirii sale, îţi dădea o vagă măsură de comparaţie cu nemăsurata iubire a lui Hristos pentru fiecare dintre noi şi-ţi trezea un sentiment de. recunoştinţă către Acela. Prin această iubirea a sa, s-a apropiat mult de Hristos şi de aceea îşi cunoştea păcătoşenia, fiindcă o compara cu lipsa totală a păcatului. Din cunoaşterea acestui lucru îi izvorau profunda cunoaştere de sine şi smerenia nefăţarnică.

Serios şi vesel Părintele era serios şi vesel în acelaşi timp. Era capabil să îmbine şi să armonizeze elementele de caracter pe care lumea le consideră de obicei ca fiind opuse. Fiind serios, nu avea totuşi nimic rece, posomorit sau trist în purtare. Şi, deşi era vesel, nu avea nimic superficial, uşuratic sau necugetat. Lîngă el te făcea să simţi respect şi totodată bucurie sufletească, bucurie mîntuitoare şi totodată tristeţea pocăinţei: o adevărată fericită întristare.

Plin de omenie Fiindcă ÎI iubea mult pe Hristos, îi iubea mult şi pe oameni şi de aceea, fiecare cuvînt şi fiecare faptă a sa, erau pline de omenie, dar nu în sensul umanist al francezilor, ci în acela al tradiţiei greco-ortodoxe. Părintele era capabil să trăiască la un nivel foarte înalt de sfinţenie, într-o atmosferă omenească liberă şi nesilită, plină de prietenie şi generozitate.

Netemător Deşi Părintele era suferind, totuşi era netemător. Fiindcă îl iubea mult pe Hristos nu ştia ce era teama pentru sine, de vreme ce „nu este frică în iubire, ci iubirea de-săvîrşită alungă frica; că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvîrşit in iubire" (Nota trad. I Ioan 4, 18). Putea spune împreună cu asceţii de demult ai pustiei, „nu mă tem de Dumnezeu, fiindcă îl iubesc pe Acela". Niciodată nu era înspăimîntat, nici de cea mai mare răutate a oamenilor, nici de sălbăticia fiarelor, nici de durerile neputinţelor, nici de necazurile bătrîneţii, nici de ameninţarea morţii, nici de orice alt lucru înspăimîntător, fiindcă se încredinţase pe sine cu totul grijii iubirii Atotputernicului Dumnezeu şi fiindcă el însuşi îi iubea pe toţi şi toate. Mergea în siguranţă, „ca oaia în mijlocul lupilor", fiindcă, în Hristos, era capabil să iubească şi lupii. Iubirea sa dezarma orice duşman, care simţea cum duşmănia i se domoleşte în faţa puterii paşnice a înfrăţirii în Hristos. Cu deplină cunoaşt ere a trupului şi a sufletului Odată îmi spunea: „Tendinţele neonicolaiţilor, ce se manifestă în epoca noastră, izvorăsc din erezia gnosticismului". Părintele nu învăţase în şcoli, însă cunoştea în profunzime istoria Bisericii. In învăţătura şi viaţa sa se vedea că se aflau în deplină armonie elementul trupesc şi cel sufletesc, cel material şi cel duhovnicesc, toate sfinţite prin harul Sfîntului Duh. Părintele îi iubea pe toţi oamenii, ca pe o unitate indivizibilă pe care, astfel văzîndu-i, îi

Lingă

324

Konstant Yannitsiotis

Părintele

Porfirie

325

inos

ajuta să se sfinţească. Cunoştea interdependenţa directă dintre suflet şi trup; cunoştea „obişnuita" neputinţă sufletească şi trupească a omului; îi cunoştea cauzele, care erau mai ales patimile sale păcătoase, şi se lupta să-1 tămădu-iască, prin sfinţire, ca un psihiatru priceput, desigur nu în sensul ştiinţific, convenţional al cuvîntului, ci în acela propriu, de doctor al sufletelor. Astfel Părintele era un adevărat psihiatru, psiholog, psihanalist şi psihoterapeut inegalabil. Eu însumi pot depune mărturie pentru aceasta. Odată vorbeam despre complicatele probleme psihologice care i se înfăţişau şi am fost surprins cînd l-am auzit spunîn-du-mi cu toată smerenia sa de netăgăduit: „Ştii, cînd oamenii se duc la diverşi doctori şi nu se pot vindeca, la sfîr-şit îşi zic: Acum să mergem şi la profesor". Şi Părintele era într-adevăr un profesor în ce priveşte cunoaşterea şi tămăduirea sufletelor. Nu lucra superficial, ci în profunzime. Psihologia adîncului, care pentru cei din lume constituie un hăţiş inaccesibil, pentru Părintele era o realitate inteligibilă şi accesibilă. Poate lucrul cel mai important pe care-1 oferea vizitatorilor săi, era conştientizarea patimilor lor păcătoase inconştiente, lucru care-i conducea la o profundă pocăinţă. Este ştiut faptul că Biserica se roagă pentru iertarea „păcatelor de voie şi fără de voie, a celor cu ştiinţă şi a celor din neştiinţă". Este însă foarte puţin ştiut cît de mult se influenţează reciproc aceste păcate. Cît de mult, indiferenţa noastră de a ne confrunta cu păcatele noastre cele cu ştiinţă, le creşte şi le întăreşte, aproape în mod obligatoriu, pe cele fără de voie şi din neştiinţă, care acţionează din adîncul întunecat al subconştientului, în siguranţă, în-trucît sînt nevăzute. Cu cît sînt mai primejdioase aceste păcate, decît cele amintite mai întîi? Părintele, cunoscîn-du-se pe sine, dar şi pe ceilalţi, putea să aducă în spaţiul conştiinţei, experienţe traumatizante refulate de patimi sufleteşti necunoscute, care, ca

nişte „balauri din adîncuri" şi ca nişte „sălbatici din subterane" tulburau într-una suprafaţa liniştită şi „nivelul superior îmbrăcat în strai civilizat de sărbătoare". Vizitatorul suferea de aceste tulburări, tară să ştie cu ce era vinovat, iar Părintele îi dezvăluia motivele şi-i indica tratamentul. Sfînta Scriptură, cu secole înaintea firavelor descoperiri contemporane în domeniul psihologiei adîncurilor, spune: „Ca să pătrundă înlăuntrul omului şi în adîncimea inimii lui" (Nota trad. Psalmul 63, 7); şi: „Cine o va cunoaşte?" (Nota trad. Ieremia 17, 9). „Inima adîncă", profunzimea sufletului, nu are limite, iar acest psihism abisal constituie ipostaza esenţială a omului. Cine poate cunoaşte aceste adîncuri abisale, decît doar Creatorul lor, Dumnezeu, şi sfinţii Săi, cărora El le-a dăruit puterea de a cunoaşte sufletele? Părintele Porfirie era unul din aceşti sfinţi. Observarea unei contradicţii între cuvi ntele de simpatie şi sentimentele adevărat e într-o după-amiază l-am vizitat împreună cu un cunoscut de-al meu. Ne-a primit în chilia sa pe amîndoi deodată, în discuţia ce a urmat, cunoscutul meu i-a vorbit printre altele şi despre marea apreciere pe care o avea faţă de mine. Părintele 1-a privit, a plecat capul şi nu a spus nimic. După puţin timp am plecat. Cînd l-am vizitat data viitoare, eram singur. Părintele mi-a spus: „Mă gîndesc la

326

Konstantinos nitsiolis

ian

cunoscutul tău pe care l-ai adus cu tine şi care mi-a spus cu bucurie, cit de mult te apreciază. Insă în momentul în care spunea acestea, ştii ce-am văzut în adîncul sufletului său? Că te dezaprobă şi te respinge". Am rămas uluit de cele dezvăluite de el, căci erau lucruri pe care nu mi le-aş fi imaginat. Părintele a continuat: „Fii atent însă că, ceea ce am văzut se află în subconştientul său. Ai înţeles? Ce este subconştientul?". I-am spus ce ştiam. Iar el a adăugat: „El nu e conştient de acest lucru, tocmai fiindcă se află în subconştient. Să fii foarte atent la ce-ţi spun acum". Cînd m-am întors acasă, eram foarte trist şi enervat de comportamentul făţarnic al acelui om. Dacă mă respingea în profunzime, cine îl obliga să vină la mine şi apoi să spună, de faţă cu Părintele, că mă apreciază? Nu era mai firesc să se îndepărteze de mine? Ca să fie cel puţin în armonie cu sentimentele sale profunde? Am petrecut cîteva ore în această stare şi doar la un moment dat am început să înţeleg sensul vorbelor Părintelui: „Fii atent, căci acestea se află în subconştientul său şi, de aceea, nu le cunoaşte'*, într-adevăr, acest om, conştient, mă aprecia mult, îmi arăta acest lucru şi considera că e corect faţă de mine. Problema respingerii era ascunsă în subconştient şi de aceea o ignora. Constatînd acest lucru, ce îndreptăţea avertismentul Părintelui, m-am mai liniştit. L-am luat aşa cum era şi nu mi-am schimbat atitudinea binevoitoare faţă de el, ca înainte. Mai apoi, cînd l-am revăzut pe Părinte mi-a spus despre acest subiect: „Ceea ce am văzut în subconştientul său este ceva mai vechi, este o traumă, este ceva demonic". Iar cînd l-am întrebat dacă, printr-un efort de sfinţire, s-ar fi putut schimba, Părintele mi-a răspuns: „Prin sfinţenie omul se schimbă şi traumele psihice se tămăduiese. Astăzi psihiatrii numesc

Lingă ie

Părintele

Porfir

327

aceasta psihastenie, dar în realitate este o lucrare diavolească, ce se datorează păcatelor". Am preferat să nu-i spun nimic despre cele dezvăluite de Părintele, fiindcă mă temeam ca nu cumva, în loc să-1 ajut, să-i fac rău. De altminteri, ce aş fi putut să-i spun? Rădăcinile erau atît de adînci, încît cuvintele mele nu puteau ajunge pînă acolo. M-am mulţumit doar să mă rog în taină pentru el. Doar Părintele, cînd va fi considerat că a venit momentul, va putea să-i vorbească şi să-1 trezească, astfel încît să-şi conştientizeze subconştientul. M-am gîndit că nu trebuia să localizez problema doar la acel om, fiindcă noi toţi, cu excepţia sfinţilor, avem probleme de acest fel, fără să ni le cunoaştem. Necunoscîn-du-ne mulţimea păcatelor de voie şi cu ştiinţă, adunăm în „depozitul închis" al subconştientului nostru o mulţime la fel de mare de păcate tară de voie făcute din neştiinţă, care acţionează de acolo asupra noastră apăsîndu-ne. Şi nimeni nu ştie, pînă în ce punct omul, păcătuind fără să se pocăiască, joacă teatru în adîncul conştiinţei sale, şi din ce punct, conştiinţa, întemniţată în subconştientul pătimaş, joacă teatru în dauna omului. Cuvîntul lui Hristos Răstignit: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac" (Nota trad. Luca 23, 24), poate ne sugerează şi acest adevăr. Autorii fizici şi morali ai răstignirii nu ştiau ce făceau, aşa cum un om beat, cît timp e beat, nu ştie ce face. El ştie însă, în timp ce e treaz că, dacă cedează cu ştiinţă şi de bunăvoie ispitei băturii, va fi tîrît, fără ştiinţă şi tară voie, în păcate mult mai grele. Şi va fi responsabil de aceste cedări ale sale. Căci aceste cedări, dacă nu li se pune capăt, pot duce mult mai departe, de la beţia alcoolului, la beţia păcatului şi de acolo la intoxicarea pătimaşă a subconştientului, astfel încît conştiinţa nu mai discerne răul pe care îl faptu-ieşte. Fariseii

răstignitori, stăteau sub cruce „inconştienţi, liniştiţi şi mulţumiţi" de fapta lor. De altminteri, cu cîteva ore mai înainte, se îngrijiseră să se păstreze „curaţi" şi de aceea „n-au intrat în pretoriu, ca să nu se spurce, ci să mă-nînce pastile" {Nota traci, loan 18, 28). îi deranjau miasmele pretoriului păgîn, însă nu-i deranja miasma răstignirii ucigătoare de Dumnezeu. Simţeau prima miasmă, însă nu şi pe cea de-a doua. Şi nu numai că nu o simţeau, ci mai şi credeau că, răstignindu-L pe Hristos, „aduseseră laudă lui Dumnezeu".

Cuvint e în parabole Unele din spusele Părintelui erau tainice, mai ales fiindcă adesea prefera să vorbească „în parabole", din motive de discernămînt pastoral, pe care doar el le cunoştea. Şi, deşi cuvintele sale erau confirmate de evenimentele ce urmau, după ani de zile, tot tainice au rămas. Poate s-au adeverit deja, fără să ne fi dat seama, poate se vor adeveri în cealaltă viaţă, cînd nu vom mai vedea „ca prin oglindă. în ghicitură", ci „faţă către faţă" (Nota trad.: 1 Cor interii 13, 12 - Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu). Binecuvîntare tăcut ă Nu de puţine ori Părintele primea închinători, cărora le dădea binecuvîntarea fără să le spună nici un cuvînt. Unii se întristau din cale afară din această cauză, şi se simţeau aproape jigniţi, deşi era ştiut faptul că Părintele avea atîta delicateţe că nu jignea pe nimeni, nici măcar un copil. întotdeauna exista un moment al tăcerii sale cunoscut doar de el şi necunoscut vizitatorilor. Cîţi dintre ei credeau acest lucru, plecau în pace, încredinţaţi că au primit o binecuvîntare tăcută. Aceasta era o binecuvîntare specială pe care o primsau

oamenii ce aveau smerenia de a primi cu recunoştinţă totul de la.Dumnezeu, prin intermediul Părintelui, chiar şi lucrurile neplăcute, fără să se întristeze, fără să se întrebe de ce, fără să vrea să-şi satisfacă curiozitatea.

Explicaţii amănunţi te Uneori, dimpotrivă. Părintele era foarte vorbăreţ şi chiar le dezvăluia vizitatorilor tot felul de lucruri. Este o taină necercetată felul în care, cu harul lui Dumnezeu, distingea şi analiza ungherele cele mai adînci, mai ascunse şi mai tainice ale sufletului fiecărui om, unghere ce-i erau necunoscute aceluia, şi felul în care-i deschidea într-o oarecare măsură uşa dezvăluirilor dumnezeieşti şi a ridicării spre cele înalte. Odată, cînd în mod excepţional, vorbea deschis despre darul pe care i 1-a dat Dumnezeu de „a vedea" lucruri nevăzute cu ochii fireşti, l-am întrebat cum funcţionează acest fenomen uimitor. Iar Părintele mi-a răspuns: „Nu pot să-ţi spun cum se întîmplă". Simpatie şi ajutor Părintele nu se limita doar să dea poveţe „de sus", ci chiar era preocupat de problemele oamenilor şi cobora împreună cu ei în iadul patimilor lor păcătoase, ca să-i elibereze de ele şi să le predice cu smerenie învierea propriilor lor suflete. Fără a se identifica cu ei. pătimea împreună cu ei. Adesea, această compătimire părintească ajungea pînă la sacrificiu de sine. De multe ori Părintele se angaja să rezolve probleme de viaţă personale, obositoare, ale unor oameni fără apărare care se aflau în suferinţă. Găsea timpul necesar să facă toate acestea, în ciuda mulţimii vizitatorilor, a telefoanelor, a lucrărilor de la mănăstire şi a neputinţelor sale, care îl strîngeau într-un cerc înăbuşitor. Aceste nenumărate manifestări ale

sacrificiului de sine şi ale iubirii personale a Părintelui îi mişcau pînă şi pe cei mai nesimţitori şi egoişti oameni. Nepărtinire Era nepărtinitor, urmîndu-i astfel lui Dumnezeu. In ciuda faptului că erau unii vizitatori care îl oboseau şi îl necăjeau, pe cînd alţii îl odihneau şi îl bucurau, nu făcea nici o deosebire între ei şi nu îi neglija pe unii ca să îi favorizeze pe alţii. Era drept faţă de toţi şi îi iubea pe toţi cu egală iubire, poate puţin mai mult pe cei care îl oboseau, fiindcă ei aveau mare nevoie de iubire. Uneori, din cauza oboselii şi a neputinţelor sale, era nevoit să-şi întrerupă discuţiile, însă cînd „vedea" cu privirea sa pătrunzătoare, că un suflet avea nevoie grabnică să fie sprijinit, îl primea făcînd o excepţie, chiar şi în dauna sănătăţii sale. In aceste cazuri, unii vizitatori ocazionali care priveau lucrurile superficial şi cu suspiciune, protestau de obicei. Părintele înţelegea şi se întrista, însă prefera să fie ţinta unor acuze nedrepte, decît să lase neajutat un seamăn rănit. Se purta mereu ca „bunul Samaritean" şi niciodată ca un „levit" fară inimă.

330

¡Constantinos

Yannitsiotis

Prudenţă şi cumpăt are A fost întotdeauna cumpătat. Tot timpul cît l-am cunoscut nu l-am auzit niciodată spunînd ceva superficial şi nici nu l-am văzut să facă vreo faptă necugetată. Toate ale sale erau măsurate, cîntărite, echilibrate şi, lucrul cel mai important, toate acţiunile sale erau fireşti şi nesilite, fară urmă de făţărnicie. Cumpătarea sa curgea liniştit, ca apa cristalină a unui izvor de munte, datorită darului discernă-mîntului pe care-1 ascundea în sufletul său.

Pedagog Arta sa pedagogică era unică. Nu era severă şi autoritară, încît alţii să devină dependenţi de persoana sa, să se alipească de el şi să-1 idolatrizeze, căci astfel de manifestări în general degenerează în răzvrătiri. Arta sa pedagogică nu era însă nici timidă şi umilită, încît să provoace nesiguranţă, temeri şi nelinişte. Nu era antropocentrică, cu variatele sale particularităţi, abuzuri şi slăbiciuni. Părintele nu accepta cultul personalităţii, în forma „cultului bătrî nilor", nu urmărea să îi lege pe nenumăraţii săi vizitatori de persoana sa, nu voia să facă „fratrii duhovniceşti" şi nu voia să dobîndească „adepţi". Dimpotrivă el însuşi „în Hristos", încerca, cu discretă osîrdie, să stabilească o legătură deplină între sufletele oamenilor şi Hristos, pentru a putea deveni însoţitor al acelora către Mirele ceresc; el însă rămînea la margine, în umbră, fiindcă ştia că doar astfel se dobîndeşte mîntuirea.

Simplu şi profund

Lingă

Părintele

Porfir ie

331

Era simplu şi profund, spre deosebire de mulţi alţii, chiar dintre cei-care îi învăţau pe alţii şi care sînt dificili şi superficiali. Iţi dezvăluia adevăruri profunde despre om şi despre lume, într-un fel atît de simplu şi de firesc, că de multe ori nu-i dădeai prea mare importanţă şi îţi scăpau printre degete ocazii rare de a te apropia de aceste adevăruri. Noi eram hrăniţi de duhul intelectualilor din lume, care de obicei ne ofereau cu o morgă gravă cugetările proprii, considerate înţelepte. Lingă Părintele, care era modest, umil şi mereu laconic, vizitatorul risca în fiece clipă să se prindă singur în capcana propriei mîndrii, care îl împiedica să treacă la un mod de viaţă sfinţit.

Un dejun simplu Chiar şi cele mai „materiale" fapte ale Părintelui, emanau o mireasmă duhovnicească. într-o zi, intrînd în chilia sa, l-am găsit mîncîndu-şi prînzul, aşezat pe pat. M-a binecuvîntat şi mi-a spus să stau jos, fară a-şi întrerupe prînzul. Familiaritatea lui m-a bucurat. M-am aşezat pe un scaun în faţa sa şi l-am privit în tăcere. Era o privelişte încîntătoare. Cu mîna stingă ţinea deasupra genunchilor o farfurie adîncă, cu supă de legume şi mînca aplecat, tăcut, cu atenţie, cu smerenie şi mulţumire, ca şi cînd ar fi participat la o slujbă. în acea clipă am simţit dorinţa să fi avut o cameră de filmat, ca să filmez scena şi să le-o arăt apoi prietenilor mei, ca pe o privelişte duhovnicească deosebită, tară cuvinte, cu titlul - Un sfînt care-şi mănîncă prînzul simplu. Văzîndu-1 ne-am fi umplut de bucurie şi am fi spus şi noi cuvintele acelui monah, care, mergînd la un mare puătnic, i-a zis: „îmi e de ajuns că te văd, Preacuvioase". Am simţit în chip tainic îndemnul Sfîntului A-postol Pavel: „De

330

¡Constantinos

Lingă

Yannitsiotis

aceea, ori de mîncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi" (Nota trad. I Corinteni 10, 31). Şi am fi comparat spontan această imagine ascetică, cu imaginea mesei noastre plină de mîncăruri bune. De foarte multe ori Părintele tăcea sugestii şi chiar dădea îndrumări şi chiar şi reţete de mîncăruri foarte gustoase şi de prăjituri şi arăta limpede că nu voia să fim nefericiţi şi indiferenţi faţă de toate lucrurile minunate pe care ni le dăruieşte iubirea lui Dumnezeu. •

Luare amint e, trezvie şi rugăciune Părintele trăia în necurmată trezvie şi rugăciune. Ru-gîndu-se, era cu luare aminte la sine, la interlocutorul său şi la toate, în general. Uneori, cînd îi vorbeam şi îl vedeam bolnav, cu ochii închişi, mişcîndu-şi capul puţin (cu un tremur uşor), aplecat pe pat şi cufundat în rugăciune, mă întrebam: Oare Părintele urmăreşte ce îi spun sau pur

Părintele

Porfir ie

331

334

Konst ani Yunnilsiolis

i

nos

şi simplu tace şi îmi dă impresia că e de acord cu mine? Mă surprindea însă, fiindcă, de îndată ce tăceam o greşeală în gîndurile mele sau îi spuneam un lucru inexact, mă corecta imediat, ca un computer duhovnicesc foarte sensibil care îşi aprinde luminiţele roşii, la cea mai mică abordare greşită. Somn după voie Priveghea adesea, rugîndu-se. Priveghea şi din pricina durerilor bolilor sale, pe care, prin rugăciune, le transforma din boli fără voie. în boli primite de bunăvoie. De aceea, trupul său ce îndura dureri foarte mari, avea nevoie de puţin somn, în diferite momente ale zilei. în mai multe rînduri, intrînd în chilia sa, l-am găsit dormind. Atunci mă aşezam fără zgomot lîngă patul său şi priveam acest tablou plin de smerenie. Mă gîndeam: iată un sfînt trezvitor viu, care, deşi doarme din pricina neputinţei trupului, „inima îi veghează" în rugăciune. îl priveam aşa pentru puţin şi, uneori se trezea şi stăteam de vorbă, dar alteori nu se trezea, aşa că plecam, călcînd în vîrful picioarelor şi primeam în taină binecuvîntarea sa. Nu ştiam însă cum să reacţionez atunci cînd îl vizitam şi-1 găseam treaz, stăteam de vorbă ca de obicei, iar cînd discuţia ajungea în punctul cel mai interesant, îl vedeam cu uimire că-şi închidea ochii şi dormea astfel vreme îndelungată. Mă bucuram că se odihnea dormind, însă nu ştiam ce să fac: să rămîn sau să plec? De obicei mai rămîneam puţin, iar apoi mă ridicam cu grijă, îndreptîndu-mâ spre ieşire. Uneori însă îl auzeam spunîndu-mi: „Hei, unde te duci? Nu pleca. Hai mai bine să ne continuăm discuţia. Măi, m-a luat somnul.

Lingă ie

Părintele

Porfir

335

fară să-mi dau seama". Eu însă am rămas cu impresia că Părintele adormea şi se trezea după voie. Omisiunea şi uitarea Altădată am fost uimit constatînd că uneori Părintele mai uita unele lucruri. îi aminteam lucruri pe care chiar el mi le spusese, cu cîteva zile mai înainte şi îmi răspundea dezarmant de direct: „Şi zici că eu ţi-am spus lucrurile astea? Nu-mi amintesc". Şi spunea adevărul. Părintele nu se prefăcea niciodată şi nu urma metoda conform căreia „scopul scuză mijloacele". Uneori socotea că nu trebuie să-ţi spună un anumit lucru, din motive duhovniceşti, şi atunci nu îţi dezvăluia tot adevărul, însă atît cît îţi spunea, era adevărat. într-adevăr, uita uneori tocmai el care, în alte situaţii, îşi amintea amănunţit lucruri pe care ţi le spusese cu ani în urmă. înţelegeam că Părintele ca om era neputincios, însă ca unealtă a lui Dumnezeu, era uluitor. Faptul că, deşi era aproape cu totul neştiutor de carte, avea o opinie îndreptăţită aproape în orice problemă obişnuită sau ştiinţifică, vădeşte lămurit că s-a învrednicit să lucreze ca vas ales al lui Dumnezeu, Care toate le cunoaşte. Viaţa lui amintea apostolescul:. „Şi avem comoara aceasta în vase de lut, ca să se învedereze că puterea co-vîrşitoare este a lui Dumnezeu şi nu de la noi" {Nota trad II Corinteni 4, 7). îmi amintea şi de profeţii care, cînd le vorbea Dumnezeu, grăiau lucruri minunate, însă cînd nu le vorbea, nu puteau să spună nimic. De aceea, cînd îngăduia Dumnezeu, Părintele mai uita şi făcea chiar şi greşeli. Acest lucru li se poate părea unora ca fiind smintitor. deşi nu este. Dimpotrivă, confirmă duhul Ortodoxiei. în

Ortodoxie nu există nici papă fară greşeală şi nici supraom. Există doar domnia lui Hristos Cel fară de greşeală şi a Trupului Său, care este Biserica Sa nezidită. Cînd Dumnezeu, chiar foarte rar şi în mod excepţional, îngăduia ca Părintele să greşească, o făcea din motive duhovniceşti mai înalte, care le erau de folos şi Părintelui şi vizitatorilor săi. De regulă însă, Părintele nu făcea greşeli, pentru simplul motiv că nu vorbea din imaginaţia lui omenească, ci din experienţa duhovnicească în cele sfinte. Acest lucru îl ştia şi Părintele. Odată, şovăind, i-am spus că nişte oameni criticau una din părerile sale, într-o anumită problemă. Părintele a părut foarte interesat şi, cu multă smerenie, m-a încurajat să îi vorbesc liber, spunîndu-mi: „Spune-mi care e părerea lor, ca să văd, de nu cumva eu sînt cel ce a greşit". Apoi, după o scurtă tăcere, a şoptit: „Insă nu prea cred". Deplina iubire liberă Părintele se sfinţea iubindu-i pe ceilalţi. Odată mi-a spus: „Cînd II iubim pe Hristos, patimile noastre păcătoase se retrag de la sine şi îşi pierd puterea, în faţa puterii iubirii. Cînd se luminează de ziuă şi soarele vă umple odaia, întunericul se risipeşte şi nu mai poate sta". Mai apoi m-a lămurit şi mai mult. Odată l-am vizitat împreună cu un prieten psihiatru în Kallisia, însă nu l-am găsit, fiindcă plecase şi se ascundea în pădure. Ne-am întors fară să ne fi atins ţinta şi am luat-o prin pădure. La un moment dat, prin iconomia dumnezeiască, îl vedem ieşindu-ne în cale împreună cu un prieten avocat, pe cînd suiau în direcţia opusă. Atunci am strigat: „Binecuvîntaţi, Părinte!". El s-a oprit şi ne-am apropiat I-am sărutat mîna şi i l-am prezentat pe prietenul meu S i bucurat de cunoştinţă şi 1-a întrebat: „Ia, spune-mi, M M psihiatrii învăţaţi despre o

manifestare psihică, numită au tomatism?". Prietenul a încuviinţat. Părintele a continuat: „Aşa cum în psihiatrie vorbiţi despre unii oameni care acţionează dintr-un automatism, tot astfel se întîmplă şi cu adevăraţii creştini, în al căror suflet S-a sălăşluit Hristos şi care nu mai pot face nimic altceva decît să îi iubească pe toţi oamenii, chiar şi pe vrăjmaşii lor, aşa cum Intîiul Mucenic Ştefan, în timp ce călăii săi îl ucideau cu pietre, el îi iubea şi II ruga pe Dumnezeu să nu-i pedepsească. Era vădit că Părintele vorbea din proprie experienţă şi că, chiar de-ar fi vrut, tot nu putea uri pe cineva, după cum nu putea să nu iubească, fiindcă îşi dăduse de bunăvoie propria voinţă lui Dumnezeu, Care este Dumnezeu al iubirii. Ajunsese atît de sus, suind treptele iubirii, şi se apropiase într-atît de Intîiul Mucenic Ştefan, încît se transformase în „înger pămîntesc şi om ceresc" şi-ar fi putut să ne spună ca Sfîntul Apostol Pavel: „M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine" (Nota irad. Gaîateni 2, 20). învăţătura şi viaţa sa aminteau de acel monah care, cunoscînd că Dumnezeu „vrea ca toţi oamenii să se mîn-tuiască şi să vină la cunoaşterea adevărului" şi folosin-du-şi bine libertatea de alegere între pierzanie şi mîntuirc. s-a predat cu totul voii Domnului, „în chip liber, responsabil şi plin de mulţumire", spunînd în rugăciune: „Doamne, fie că vreau, fie că nu vreau, mîntuieşte-mă!". Părintele cunoştea din experienţă că mai presus de falsele libertăţi există adevărata libertate care, în forma sa absoluiă. constă în deplina ascultare a voii lui Dumnezeu, după cum ne încredinţează Fiul Său: „Deci, dacă Fiul vă va face liberi, liberi veţi fi într-adevăr" {Nota trad. loan s, 36).

Bucurie Pascală

într-o zi Părintele îmi vorbea în chilia Sa despre marea însemnătate ce o are pentru noi oamenii învierea Domnului. La un moment dat i-am văzut chipul luminîn-du-se de bucurie în timp ce îmi spunea troparul învierii: „O, Pastile cele mari şi preasfinte, Hristoase!". Am început să i-1 spun mai departe, însă la sfîrşit m-arh încurcat. Atunci m-a mustrat cu mustrarea sa ce semăna mai degra bă cu o mîngîiere: „Ei, bată-te să te bată, măi! t\ spui greşit. Astea trebuia să le ştii pe de rost". Şi mi-a f^cut o asemenea analiză a troparului, că am simţit, pentru 0 clipă, că mă aflam cuprins de fericire alături de Hristos Cel înviat. Ce păcat că nu mă lăsa să îl înregistrez şi nici să. iau notiţe după cele spuse de el, iar acum mă străduiesc săi scot ceva din notele mele luate „pe furiş" şi din memoria mea oste-nită. îmi amintesc că a insistat asupra interpretării stihului: „dă-ne nouă să ne împărtăşim cu Tine mai c*j adevărat în ziua cea neînserată a împărăţiei Tale", după care mi-a mai spus: „Să nu te necăjeşti, măi, niciodată. Hristos a înviat ca să ne dea multă iubire şi bucurie, încă de pe acum. Aşadar, de acum să începem, să participăm tot rriai intens, la ziua luminată a împărăţiei iubirii lui Hristos, umde nu se înserează nicicînd". Imnologia Bisericii Părintele iubea mult imnele Bisericii, fiindcă fuseseră scrise de sfinţi şi fiindcă erau teologie pură ce exprima viaţa lui Hristos, a sfinţilor şi a Sa. Era cu totul devotat Bisericii Ortodoxe, pe care nu o concepea formal, ca pe un mecanism administrativ impersonal, ci o înţelegea în esenţa sa. ca pe Trupul tainic, viu şi activ al lui Hristos, ale Cărui mădulare sînt toţi creştinii ortodocşi botezaţi, Trup al cărui cap este El însuşi. Nu încuviinţa nici o formă de laicizare a Bisericii Ortodoxe prin compromis, nici cu ispitele diavoleşti cele de-a stînga, nici cu cele de-a dreapta. Ştia că, aşa cum e scris, „diavolul, după ce secole de-a rîndul s-a luptat să scoată Biserica din lume, fară să reuşească, acum se luptă să bage duhul

lumii în Biserică. Iar această luptă de introducere a duhului lumii în Biserică, o duce ascunzîndu-se cu o asemenea grijă, încît ajunge să-i convingă pe unii că nu există".

Unitate ecl eziastică Părintele se împotrivea cu tărie oricărei tendinţe fracţionare şi schismatice în cadrul Bisericii, pe care o vedea ca pe o amputare şi divizare a Trupului unitar al lui Hristos. Voia ca progresul vieţii sociale creştine să provină din sfinţirea persoanelor încorporate în Biserică şi nu separate de aceasta, în chip vădit sau nu. Ne spunea că Hristos în rugăciunea Sa domnească, cu puţin înainte de a fi răstignit, S-a rugat fierbinte Tatălui Său ceresc pentru unitatea creştinilor, prin legătura iubirii Sale în sînul Bisc ricii Sale nedespărţite.

340

¡Constantinos

Yannitsiotis Lingă

Părintele

Era după-amiază, în Joia Mare a anului 1979. Rămăsesem singur, ca să mă gîndesc mai bine la semnificaţia acestei zile mari. La un moment dat mi-am amintit de Părintele Porfirie. Privirea mi-a căzut pe telefon şi mi-am dorit foarte tare să-1 sun şi să vorbesc cu el. M-am gîndit: într-o astfel de zi, unde să îl găsesc? Insă nu cumva chiar el mi-a venit în minte, ca o chemare tainică? Aflasem care era numărul de telefon al apartamentului unde, ascuns de cei mulţi, îşi petrecea zilele de convalescenţă, după o a-gravare a stării sănătăţii sale. Mi-am făcut cruce şi am format numărul. Imediat, la celălalt capăt al firului, s-a auzit limpede şi blîndă, vocea Părintelui. Aşa voise Dumnezeu să vorbim. Şi atunci a început o slujbă smerită ce a durat o oră şi mai bine. Ii sorbeam cuvintele ca pămîntul însetat ploaia. încercam să îl înţeleg, cît puteam mai bine, îi mai spuneam şi gîndurile mele, îi aminteam fraze pe care le spusese în trecut şi pe care le legam de cele pe care le auzeam, avînd astfel un dialog viu care mă odihnea foarte mult şi care, după cum s-a văzut, îl odihnea şi pe Părintele. La un moment dat îl aud că-mi zice: „Ei, bată-te să te bată! Multe îţi mai aminteşti, măi, dar să nu le scrii şi să nu le spui. Nu ştiu ce păţesc cînd sînt cu tine, că mă apucă vorbăria şi nu-mi mai vine să mă opresc. Şi tu mă atragi, şi eu pe tine. Noi doi semănăm". Aceste cuvinte m-au mişcat şi, mai ales, ultima frază, care m-a uimit. La ce semănăm eu cu Părintele? m-am întrebat. Cum poate noaptea să fie asemenea zilei, sau o apă călduţă, ce stă să se răcească, apei calde, ce fierbe? Părintele însă nu spunea amabilităţi mondene şi cele spuse erau adevărate. Mai tîrziu, am găsit un răspuns raţional întrebărilor mele şi m-am gîndit că poate voia să spună că ne asemănăm în ce priveşte caracterul nostru înnăscut.

Ml

Porfirie

Aceasta nu exclude însă faptul că sîntem departe unul de celălalt ca cerul şi pămîntul, în ce priveşte felul în care ne valorificăm trăsăturile înnăscute. Părintele ajunsese la maturitatea sfinţeniei, pe cînd eu, pe lîngă el, păream un „prunc bătrîn", responsabil de imaturitatea lui duhovnicească. De aceea, această constatare nu m-a bucurat foarte mult, ci m-a neliniştit. Părintele era „cel care a primit cei cinci talanţi şi care a lucrat cu ei şi a cîştigat alţi cinci ta-lanţi", pe cînd eu eram „cel care a luat un talant şi care s-a dus, a săpat o groapă în pămînt şi a ascuns argintul stăpî-nului său" (Nota trad. Matei 25, 16 şi 18). Mi-a mai spus multe Părintele în acea convorbire telefonică de neuitat. îmi amintesc mai ales aceste cuvinte ale sale pe care le-a spus cu o uşoară îndurerare şi cu fierbinte dragoste pentru Hristos: „Sînt bolnav la pat. Aş vrea foarte mult ca în această zi mare să merg la biserică, să ascult slujba Patimilor Domnului. Şi, mai ales, să ascult Sfinta Evanghelie cea după Ioan, unde Hristos se roagă Tatălui Său, pentru toţi credincioşii Săi, „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine" (Nota trad. Ioan 17, 21). De am trăi cu toţii această unitate a lui Hristos cu Tatăl Său, nu ar exista astăzi atîtea dispute şi certuri în Biserică, ci am fi toţi unul, fraţi în Hristos. Iubire neţărmurită pentru Hristos şi pentru fiecare în parte Părintele nutrea un respect deosebit şi o iubire foarte mare pentru Sfintul Evanghelist Ioan, fiindcă, se pare că semănau atît prin fire, cît şi prin sfinţenia pe care o cuitiva. Cîndva poate

340

¡Constantinos

Yannitsiotis Lingă

Părintele

Părintele Porfirie va fi declarat sfînt al Bisericii noastre şi poate atunci va fi cunoscut ca „sfînt al iubirii". Dacă aş fi întrebat ce m-a impresionat mai puternic la Părintele Porfirie, în toţi acei ani în care ne-am în-tîlnit. aş răspunde tară şovăială: iubirea sa. neţărmurita sa iubire faţă de Persoana lui Hristos şi faţă de persoana fiecărui om în parte: acea iubire a sa, curată şi nefăţarnică, ce te emoţiona, te convingea, te dezarma şi te cucerea paşnic, iubire ce se apropia de iubirea lui Hristos, despre care El însuşi spunea: „Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit şi Eu. Mai mare dragoste decît aceasta nimeni nu are, ca viaţa lui să şi-o pună pentru prietenii săi" (Nota trad. Ioan 15, 12-13). într-adevăr Părintele se sacrifica pentru toţi oamenii, fiindcă îi considera prieteni pe toţi. pentru numele lui Hristos. într-o zi îi spuneam unuia dintre ucenicii săi, care-i cunoştea foarte bine iubirea, că am convingerea că Părintele mă iubea în mod deosebit. Iar el, surîzînd, mi-a spus: „Mulţi au această convingere, fiindcă Părintele avea darul deosebit de a se dărui in întregime fiecărui om, astfel încît fiecare care îl cunoştea credea că el era „ucenicul cel iubit". Astfel, alături de Părintele înţelegeai întrucîtva legătura duhovnicească dintre Sfîntul Evanghelist Ioan şi Hristos. Părintele, prin iubirea sa, se transforma într-o punte care ne ajuta să trecem de la iubirea pentru el la iubirea pentru Hristos, fiindcă ne-a convins că dacă era ce era, o datora întru totul lui Hristos. Hristos, răspunzînd întrebării ucenicului Său Toma, a spus: „nimeni nu poate ajunge la Tatăl, decît numai prin Mine". Poate nu am exagerat spunînd că tot astfel „Nimeni nu poate ajunge la Hristos, decît numai prin Sfinţii Părinţi, vii sau adormiţi". Fiindcă sfinţii constituie continuarea vieţii lui Hristos pe pămînt. Dacă nu te asemeni lui Hristos, vei oferi un Hristos după chipul tău. Părintele s-a făcut după chipul lui

Porfirie

Ml

Hristos şi de aceea a oferit un Hristos adevărat: Hristos al iubirii, afectuos şi blînd, „îndurător şi milosîrdnic, răbdător şi milostiv", înţelept şi puternic, însă şi „blînd şi smerit cu inima", îngăduitor şi paşnic, aşa cum ni-L înfăţişează Dumnezeu-Tatăl, prin profetul Isaia: „Iată Sluga mea pe Care o sprijin, Alesul Meu, întru Care binevoieşte sufletul Meu. Pus-am peste El Duhul Meu şi El va propovădui popoarelor legea Mea. Nu va striga, nici nu va grăi tare, şi în pieţe nu se va auzi glasul Lui. Trestia frîntă nu o va zdrobi şi feştila ce fumegă nu o va stinge. El va propovădui legea Mea cu cre-dincioşie, căci învăţătura Lui toate neamurile o aşteaptă" (Nota trad. Isaia 42, 1-4). Părintele semăna în multe privinţe cu Hristos, fiindcă s-a dat cu totul lui Hristos, iar Acela 1-a făcut după asemănarea Sa. Iubirea Părintelui în Hristos îl făcea să înţeleagă lucrurile la adevărata lor dimensiune şi complexitate, lucru care ne uimea ca un diamant strălucitor cu multe feţe. Cîmpul său vizual duhovnicesc se întindea binefăcător pînă în zonele sufleteşti cele mai întunecate şi mai ascunse. Părintele nu se împiedica în impasuri formale, temătoare sau meschine, care pe unii dintre vizitatorii săi îi încremeneau într-o atitudine pasivă lipsită de voinţă şi într-o autocompătimire păguboasă. Trăind el însuşi în imensul său spaţiu duhovnicesc, putea să se extindă şi asupra feluritelor probleme omeneşti şi să dea nenumărate soluţii plăcute lui Dumnezeu.

344

Konstantinos

Yannitsiotis

Sub duhovniceasca sa umbrelă protectoare, simţeai cum devine realitate şi în tine. cuvîntul lui Dumnezeu: „în casa Tatălui Meu multe locaşuri sînt" (Nota trad. loan 14, 2 ) . Alături de el, fiecare impas îşi găsea nu una, ci mai multe dezlegări mîntuitoare. Prin îndrumarea sa, fiecare păcat, fiecare greşeală, fiecare pagubă, se transformau în pocăinţă, iertare, cîştig şi astfel, în cele din urmă, diavolul era cel care se întrista, văzîndu-şi urzelile cum se prăbuşesc precum un castel de nisip, iar omul păcătos se veselea, simţind că sufletul îi învie din morţi. Complexa activitate binefăcătoare a Părintelui, amintea de spusa Evanghelistului loan: „Pentru aceasta S-a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrurile diavolului" (Nota trad. I loan 3 , 8 ) . Respect pentru Tipi c, dar nu exagerat Părintele nu absolutiza tipicul exterior. îl respecta, însă prin intermediul acestuia, ţintea întotdeauna sacrificiul. Urma cuvîntul Domnului, potrivit căruia „Sîmbăta a fost făcută pentru om, iar nu omul pentru sîmbătă" (Nota trad. Marcu 2, 27). Pentru creştini, Tipicul, care constituie un mijloc, trebuie să slujească scopului esenţial al iubirii în Hristos. Iar cînd se separă de scopul său şi devine scop în sine, se transformă dintr-un element pozitiv într-unui negativ. S-a scris că „atunci cînd omul îşi pierde esenţa, atunci se ataşează deznădăjduit de Tipic". Devine un adorator fanatic şi scrupulos al tipicului, amăgindu-se - cu mîndrie omenească plină de mulţumire de sine - că prin această activitate a sa, lipsită de substanţă, îi slujeşte lui Dumnezeu. Ataşamentul său pentru tipicuri, ca substitut al ritualului substanţial, devine îndreptăţire făţarnică, care îi ascunde propriul gol sufletesc. Astfel, cu timpul, acesta

Lingă

Părintele

Porfir ie

345

devine un mod de a se tortura pe sine, aspru, silit şi „de ochii lumii", urmîndu-i pe fariseii ce nu erau slăvitorii lui Hristos, ci răstignitorii Săi.

Sfinţit în Omonia Unul dintre lucrurile minunate şi totodată ciudate din viaţa Părintelui, este faptul că, deşi a pornit să trăiască într-un schit cu puţini vieţuitori de la Muntele Ahos, după iconomia lui Dumnezeu, mai mult de treizeci de ani a fost ieromonah paroh al Policlinicii Sfmtului Gherasim din Omonia, în centrul aglomerat al capitalei, aducînd cu adevărat sfinţita comuniune a pustiei în pustiul demonic al oraşului. Cu harul lui Hristos, Părintele a reuşit, trăind ca un ascet în lume şi depăşind ispitele şi risipirea marelui oraş, să rămînă datorită rugăciunii necurmate şi mai ales, datorită ascezei sale - unit cu Hristos, sfinţit fiind el însuşi şi totodată, sfinţindu-i şi pe cei din jurul său. Mai întîi a trăit ceea ce mai tîrziu îi învăţa şi pe alţii să facă, spunîndu-le: „Dacă vrei, te poţi sfinţi chiar şi în Omonia".

Mi-am găsit beleaua cu tine! Am fost binecuvîntat să pot fi învinuit împreună cu Părintele din acelaşi motiv: fiindcă ne acceptam unul pe celălalt. Am fost blamat ca „eretic" de unele „cercuri duhovniceşti", fiindcă vizitam „cu neştiutoare bună-credin-ţă" un călugăr „de valoare îndoielnică, care tăcea pe profetul în mod abuziv", fiindcă îi deschideam inima mea, în-

344

Konstantinos

Yannitsiotis

Jrăznind chiar să vorbesc altora despre el. A fost judecat şi Părintele, de cercuri asemănătoare, fiindcă mă apăra în privinţa unora dintre opiniile mele. îmi spunea surîzînd cu bunătate: „Măi, mi-am găsit beleaua cu tine!... De-ai şti ce îmi e dat să aud, din pricina ta... Au venit nişte oameni şi m-au certat că te primesc şi că te îndreptăţesc în ideile tale". Eram enervat de mentalitatea acelor oameni. Mă deranja foarte mult faptul că îl necăjeau pe Părintele din pricina mea. Dimpotrivă, Părintele era senin şi surîdea auzind cele de care eram învinuit. Pe mine mă interesa părerea celorlalţi, fiindcă aparţineam celor „ce-şi iau slava de la alţii'', în vreme ce Părintele rămînea indiferent, fiindcă era dintre cei ce „căutau slava doar de la Dumnezeu". Bineînţeles că eram foarte diferit de Părintele Porfirie. Aceasta era diferenţa specifică între omul mulţumit de sine şi cel smerit, între cel pătimaş şi cel nepătimaş. Din păcate, nu era singura dată cînd Părintele era judecat de alţii. De multe ori, a îndurat cu îngerească smerenie şi cu iubire, multe atacuri nedrepte şi prigoane. Ba chiar, uneori le îndura din partea unor oameni ce, în mod firesc, ar fi trebuit să îl înţeleagă şi să îi fie alături. în roţi aceşti ani, cît ne-am cunoscut, mi-a spus foarte puţine din toate acestea, trecîndu-le sub tăcere pe cele mai multe. Iertîndu-i pe toţi pentru toate, prefera ca în locul său, să vorbească iubirea lui Dumnezeu. Era adevărat că fiecare creştin, prin iubirea sa, pe care adesea o simte ca pe o slăbiciune, devine ţinta unor învinuiri, din partea unor oameni ce sînt gata să-şi plece capul în faţa celcr puternici din lume şi să-1 înalţe în faţa celor pe care lumea îi consideră neputincioşi. Fariseul contemporan, moralist sau nu, se desfată căutînd în juru-i vinovaţi, fiindcă consideră că astfel slujeşte adevărului I I însuşi vinovat şi plin de trufie, nu-şi acceptă vina, ci

Lingă

Părintele

Porfir ie

345

o neagă, atribuind-o în mod agresiv altora. Părintele, p u n viaţa sa, ne învăţa că adevăratul creştin este dator să facă opusul. Fără a provoca criticile împotriva sa, să le accepte în pace, să nu învinovăţească personal pe nimeni şi, cu rugăciunea „dăruieşte-mi mie, Doamne, să-mi văd păcatele mele şi să nu osîndesc pe fratele meu", să se pocăiască şi să se elibereze de orice vină, iertîndu-i cu sinceritate pe osînditorii săi.

In primul rînd voia l ui Dumnezeu Părintele îl lăsa pe Dumnezeu să fie Cel dinţii în toate problemele vieţii sale, limitîndu-se el însuşi la rolul unui smerit şi neînsemnat împlinitor al voii Sale, în ce-1 privea pe el însuşi, dar şi pe ceilalţi. Adevărul „nimic fară Dumnezeu", avea valoare absolută în viaţa sa, în care nimic nu se petrecea la întîmplare, ci toate se făceau după voia lui Dumnezeu. Purtarea sa duhovnicească amintea cuvîntul lui Hristos: „Eu nu pot să fac de la Mine nimic; precum aud, judec; dar judecata Mea este dreaptă, pentru că nu caut voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis" (Nota trad. Io an 5, 30). M-a impresionat în mod deosebit o întîmplare petrecută la prima mea vizită la Kallisia. Cînd am ajuns acolo împreună cu un prieten, locul era pustiu, aşa că am bătut la uşa unei mici chilii. A ieşit o maică (despre care mai lîrziu am aflat că era sora Părintelui) şi am întrebat-o cum am putea să-1 vedem pe Părintele Porfirie. Ea ne-a răspuns că Părintele lipseşte (Am băgat de seamă că purtarea îi era

Lingă

348

Konstantinos

Părintele

349

Porfir ie

Yannitsiot is

măsurată, tăioasă şi nefaţarnică, rară amabilităţi lumeşti sau exagerate gesturi de smerenie). Am întrebat-o dacă putem să îl vedem a doua zi. Ea ne-a răspuns scurt: „Dacă va vrea Dumnezeu". Astfel s-a sfîrşit discuţia noastră, mai înainte chiar de a începe. Plecînd, mă gîndeam nemulţumit: „Dacă va vrea Dumnezeu... Frumos a mai scăpat de noi! în loc să ne spună în ce zi va fi acolo ca să-1 putem întîlni, tară să ne spună cînd se va întoarce, a lăsat totul în seama lui Dumnezeu". Mai tîrziu am constatat că gîndisem greşit şi că stareţa vorbea în adevăratul sens al cuvîntului. Părintele nu-şi tăcea program, ci lăsase în seama lui Dumnezeu problema deplasărilor şi a întîlnirilor cu vizitatorii, aşa cum tăcea de altfel cu toate problemele sale. îl lăsase pe Dumnezeu să îi stabilească El programul vieţii. Cînd, după mulţi ani. diverse persoane interesate (care nu îl cunoşteau pe Părintele şi care aflaseră că îl cunosc) îmi cereau, în mod firesc, să le stabilesc o întîlnire cu el, surîdeam, însă le şi dădeam dreptate, amintindu-mi păţania mea. Atitudinea Părintelui se întemeia nu doar pe credinţă, ci şi pe raţiune. într-o zi, la începutul cunoştinţei noastre, îi vorbeam despre dorinţa unui prieten foarte ocupat, din provincie, de a veni să-1 întîlnească într-o anume zi, stabilită dinainte, ca să nu facă drumul degeaba. Părintele mi-a spus cu tristeţe: „Nu pot să-i spun cînd să vină. Să-i spun să vină într-o zi anume? însă eu nu ştiu, ci numai Dumnezeu ştie unde şi cum voi fi atunci. Vezi tu, am atîtea boli că, acum sînt bine, iar peste puţin timp nu mai sînt. Să-i spun să vină atunci şi să-1 amăgesc? Nu e drept. De aceea, spune-i că atunci cînd va avea ocazia, să vină şi să se roage. Dacă Dumnezeu va voi, îl voi

vedea, iar de nu va voi Dumnezeu, nu îl voi vedea. Aşa le spun tuturor. Ştiu că unii nu înţeleg asta şi mi-o iau în nume de rău, crezînd că vreau să îi evit, dar ce să fac?". Iniţiere în Biserica pămîntească nezidi tă Ceea ce trebuia să facă, Părintele tăcea cu prisosinţă. Cu spirit de sacrificiu, din zori pînă în noapte, primea mulţi oameni şi îi uşura de neliniştile lor pămînteşti, în-cercînd să le dea aripi să zboare, fie şi puţin, spre înal-turile cereşti pe care le cunoştea. Uneori se entuziasma şi îi transmitea entuziasmul şi interlocutorului său, mai ales cînd acela - în rarele situaţii cînd se întîmpla aceasta - îi înţelegea, fie şi puţin, dezvăluirile dumnezeieşti. Aceste clipe de neuitat erau pline de bucurie. Ţi se părea că ţi s-a deschis poarta Raiului, unde te aştepta Hristos, ca să te învăluie cu blîndeţea nesfîrşitei Sale iubiri. Şi, în timp ce, în celelalte clipe ale vieţii tale, în cele obişnuite, în cele învăluite în colbul cotidianului, păstrai în tine o imagine convenţională a lui Hristos, formală şi oarecum îndepărtată, deodată simţeai că se apropie de tine, într-o lumină minunată, un Hristos adevărat, pentru întîia dată cunoscut, a Cărui frumuseţe duhovnicească, nu găseai cuvinte omeneşti şi comparaţii pămînteşti, să o descrii astfel că, dacă încercai să scrii ceva despre Acela, ai fi ajuns să scrii mai degrabă ce nu este, decît ceea ce este. Această apropiere de Dumnezeu, te făcea să simţi, fie şi foarte puţin,"ce înseamnă ceea ce Părintele sublinia cu pasiune dumnezeiască, spunînd că „Hristos este totul", şi ceea ce Domnul spunea despre Sine însuşi: „Iată, împărăţia lui Dumnezeu este în voi". în astfel de momente fericite, de sărbătoare duhovnicească, Părintele se purta „precum copiii" pe care i-a primit Domnul. Mai

Lingă

348

Konstantinos

Părintele

349

Porfir ie

Yannitsiot is

ales cînd „vedea" că te apropii, fie şi prin grai, de înţelesul înaltelor sale trăiri, se apleca de bucurie, sărind din pat, deşi bolnav, şi striga surîzînd triumfător: „Asta e, măi, ai priceput! Ei, bată-te să te bată! Vino lingă mine să te bat uşor pe obraz. Na, o dată, şi încă o dată!". Iar apoi, exprimîndu-şi mai vesel entuziasmul, începea să-ţi ciufulească părul, spunîndu-ţi vesel cu glas scăzut: „Taci, nu vorbi, nu spune nimic din cele ce ţi-am spus, fiindcă e vai de noi". Şi te simţeai atunci ca iniţiat într-o înălţare tainică a iubirii dumnezeieşti, care avea drept scop să ucidă în tine orice lucru întunecat, murdar şi păcătos, pentru a te învia schimbat la faţă, în lumina cea neînserată a „Bisericii pămînteşti nezidite a lui Hristos", după cum spunea. Ai înţel es? Dimpotrivă, cînd vedea că nu îl înţelegeai, întreba întristat: „Ai înţeles ce ţi-am spus?". Cînd îi răspundeai că nu ai înţeles, îţi spunea din nou, în alt fel sau, dacă ştia- că se osteneşte degeaba, îţi spunea: „Ce să-ţi fac? Vino altă dată!". Insă cînd, deşi credeai că ai înţeles, nu pricepuseşi nimic, dar răspundeai că ai înţeles, Părintele reacţiona cu o sinceritate încîntătoare: „Ce-mi tot spui, măi, că ai priceput, cînd n-ai priceput?". Şi-ţi dădeai seama că Părintele, ca un cunoscător al inimilor noastre, avea dreptate. Dorinţa sa cea mai mare era să te ridice la cele mai înalte trepte ale practicii şi contemplaţiei. Dar dacă vedea că eşti leneş din punct de vedere duhovnicesc, îi părea rău, însă îţi respecta personalitatea şi, fară a te jigni, te iăsa discret acolo unde te aflai, rugîndu-se în taină pentru ridicarea ta. Părintele voia să ne transforme în vulturi, însă noi rămî-neam pe mai departe vrăbii.

Stai, nu pleca! Cu toate acestea, iubirea sa era atît de puternică, încît depăşea toată lenea şi toate slăbiciunile noastre, dă-ruindu-ni-se cu generozitate. Odată stăteam de vorbă, iar Părintele îmi vorbea inspirat. La un moment dat intră o maică şi îi spune că am stat destul şi că trebuie să plec. M-am ridicat să plec, însă Părintele m-a apucat de haină, spunîndu-mi: „Stai, nu pleca!", după care i-a spus maicii: „Tu du-te şi lasă-1". Ne-am văzut mai departe de discuţia noastră, dar la un moment dat a intrat un tehnician şi a început să îi vorbească despre problemele Bisericii. Atunci m-am ridicat şi am ieşit de bunăvoie din chilie, înţelegînd că trebuia să îi las singuri. Maica, îndată ce m-a văzut pe culoar, m-a sfătuit să nu-1 mai obosesc. După ce mi-a dat această povaţă, am plecat. Data viitoare cînd l-am vizitat, maica mi-a spus că, îndată ce a plecat tehnicianul, Părintele mă căutase şi, aflînd că am plecat îndemnat de ea, a certat-o şi i-a spus că n-a făcut bine. Acest gest al lui m-a emoţionat mult mai mult, decît dacă aş fi rămas încă puţin în chilia sa. Vrăjmaşi şi contest atari Datorită iubirii şi darurilor sale, Părintele era pentru cei mai mulţi ca un magnet puternic. Nu pentru toţi, fiindcă existau şi unii oameni care îl ignorau în mod voit, deşi

352

Ko ns t an l in os

Yannitsioli s

auziseră despre el. Erau însetaţi, treceau pe lîngă izvorul de cleştar, însă nu se aplecau să bea şi plecau la fel de însetaţi. De ce? Nu aveau oare văz duhovnicesc pentru a vedea frumuseţea izvorului? Nu aveau oare auz duhovnicesc, pentru a-i auzi susurul? Dumnezeu ştie. însă nimeni nu ar putea spune că acum e prea tîrziu pentru toţi aceştia, fiindcă izvorul, chiar dacă s-a strămutat, nu a secat. Acum curge în ceruri, încă mai curat şi se dăruieşte tuturor, mai bogat prin harul lui Dumnezeu. în orice caz, regiunea Atticii şi mai ales capitala nu au a se plînge. Deşi se află în centrul unei profunde şi extinse crize a tuturor valorilor morale, criză ce se înrăutăţeşte treptat, prin înteţirea des-frîului, a violenţei, a lăcomiei, a egoismului şi a tuturor păcatelor, s-a învrednicit totuşi să aibă în sînul său un mare sfînt tăcut şi neobosit, care mai bine de cincizeci de ani a stropit, cu apa răcoroasă a darurilor sale, mii de suflete. Şi aici s-a adeverit cuvîntul Sfîntului Apostol Pavel: „iar unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul" (Nota traci. Romani 5, 20). Dostotevski scrie undeva: „Dacă mi-ar dovedi cineva că Hristos este departe de adevăr şi adevărul departe de Hristos, aş prefera să rămîn cu Hristos şi nu cu adevărul". Aş putea spune şi eu această frază, referindu-mă însă nu doar la Hristos, ci şi la Părintele Porfirie. Au fost şi oameni care s-au îndoit de el, care l-au respins şi-au încercat să mă convingă că aveau dreptate. Desigur, găseam că argumentele lor erau, logic vorbind, neîntemeiate, pentru simplul motiv că vorbeau despre un om pe care nu îl cunoşteau, însă chiar de l-ar fi cunoscut şi mi-ar fi arătat, după mintea lor, că Părintele se afla departe de adevăr, tot aş fi rămas lîngă el, fiindcă dovezile lor

Lîngă Porfirie

Părintele

353

erau omeneşti, cu toate slăbiciunile raţiunii umane subiective, în vreme ce superioritatea mărturiei Părintelui, împotriva „adevărului" lor, s-ar fi întemeiat pe sfinţenia sa în harul lui Hristos, care îmi convinge mintea, inima şi voinţa mult mai adînc, care mă exprimă şi mă depăşeşte. Erau însă la fel de mulţi oameni ce ar fi putut răspunde celor care îl contestau pe Părinte: „Ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă. ca şi voi să aveţi împărtăşire cu noi" (Nota tr. I Ioan 1, 3). Refugi ul Părintele, prin sfinţenia sa vădită, nu era doar o valoare duhovnicească incontestabilă, ci devenea, fară a urmări acest lucru, şi o măsură în aprecierea valorii duhovniceşti a celorlalţi. Unui prieten de-al meu i se întîm-plaseră acestea: nu era de acord cu un cunoscut de-al său într-o anumită problemă serioasă şi, încercînd să se împace cu acela, i-a venit ideea să ceară sprijinul duhovnicului acelui om, pe care nu-1 văzuse niciodată. Fără să se intereseze de mentalitatea lui, s-a dus fară a bănui nimic, s-a întîlnit cu el şi şi-a deschis sufletul înaintea lui, plin de încredere, facîndu-şi reproşuri sieşi. Acela însă s-a purtat foarte aspru cu el şi a încercat să-i facă o umilitoare analiză a sufletului. Fiindcă, în vreme ce lăuda virtuţile adversarului său, pe el îl plîngea pentru defectele sale, osîndin-du-1 pentru opiniile sale şi încredinţîndu-1 că îi vorbea astfel spre binele său. A reuşit astfel nu să unească ce-i despărţea, ci să-i despartă cu totul. Prietenul meu, tulburat de toată întîmplarea, s-a dus la

Părintele Porfirie care „a văzut" limpede, chiar din prima clipă, care era situaţia reală, aşa că i-a spus despre adversarul său: „Ştii, fiule, cum te vede el acum? Ca pe o furnică". Iar despre duhovnic i-a spus: „Măi, măi, cum s-a mai rătăcit binecuvînta-tul! Unde 1-a dus gîndul! S-a bazat pe cele spuse de adversarul tău şi te-a făcut de nimic. O asemenea purtare poate face mult rău celuilalt. Ştii, unii duhovnici fac pe psihiatrii". Această tristă întîmplare a prietenului meu m-a făcut să mă gîndesc: Creştinul, dacă nu vrea să asculte pentru el cuvîntul profetului Isaia „iar numele lui Dumnezeu pentru voi este hulit între neamuri", este dator să-1 accepte pe fiecare om cu smerenie, ca pe unul ce este icoana lui Dumnezeu şi să nu-1 privească cu trufie, „ca pe o furnică". Duhovnicul, dacă nu vrea să se transforme într-un fals păstor, care îşi vatămă oile, este dator să devină discret, îndurător, nepărtinitor, fiindcă, dacă ia partea „alor noştri", împotriva „celorlalţi" (a „străinilor") Dumnezeu va şti cum să-i apere. De asemenea este dator să se ferească a face pe psihiatrul. Calea sa este sfinţirea în Hristos, astfel încît, prin purificare treptată şi prin luminarea sufletului, să ajungă la cunoaşterea de sine şi la cunoaşterea altora. Dimpotrivă, dacă foloseşte metode psihiatrice, ba chiar în chip nepotrivit, se va dezorienta şi va eşua, de vreme ce înşişi psihiatrii se confruntă cu probleme de netrecut, încercînd să cunoască şi să tămăduiască sufletul. De aceea şi alegerea unui duhovnic sfinţit şi nu plin de duhul lumii, constituie cea mai importantă, mai urgentă şi mai responsabilă acţiune a oricărui creştin ortodox. Dacă, încercînd să găsim un doctor bun, căruia să-i încredinţăm trupul nostru trecător, nu ţinem cont de osteneală, timp, bani sau distanţe, ce ar trebui să facem ca să găsim un bun duhovnic căruia să îi încredinţăm sufletul nostru veşnic? Mai sunt duhovnici buni însă, fiindcă sînt smeriţi, se ascund precum

Părintele Porfirie. Ca să îi găsim, va trebui să ne smerim foarte, să ne ostenim precum scufundătorii ce caută în adîncul mării mărgăritare de mult preţ. Este o căutare încununată la sfirşit de bucuria unei mari descoperiri, după cum ne încredinţează Hristos: „Iarăşi este asemenea împărăţia cerurilor cu un neguţător care caută mărgăritare bune. Şi aflînd un mărgăritar de mult preţ, s-a dus, a yîndut toate cîte avea şi 1-a cumpărat" (Nota trad. Matei 13, 45-46).

Frumuseţ ea bunătăţii Părintele Porfirie era un astfel de mărgăritar frumos de mult preţ. Cineva spunea, rugîndu-se: „Doamne, fă-i buni pe cei răi şi celor buni, înfrumuseţează-le bunătatea". Din păcate există destui oameni buni, ce au o bunătate urîtă. Poate aceasta sună contradictoriu, însă exprimă o realitate. Este vorba despre acei oameni care au bunătatea, însă îngăduie să pătrundă în ea elemente străine, potrivnice, care o alterează şi o urîţesc. Părintele avea o bunătate curată şi, de-aceea, frumoasă. Tot Dostoievski a scris: „Frumuseţea va mîntui lumea". Desigur, nu este vorba despre frumuseţea estetică, care este neînsufleţită şi se ofileşte degrabă, ci de frumuseţea bunătăţii, care este însufleţită şi nu se veştejeşte nicicînd. Frumuseţea bunătăţii Părintelui a mîntuit şi va mîntui multă lume.

Simplitat ea cuvî ntului Una dintre manifestările acestei frumuseţi a Părintelui, era graiul său. Limba sa era simplă, plăcută şi corectă. Fiindcă ştia din experienţă ceea ce spunea, nu încerca, precum un actor, să-şi imagineze înţelesul unui rol, pentru a-1 juca prin intermediul vorbelor cît mai fideli ci exterioriza în chip firesc şi neprefacut adevărul propriu. Nu voia ca prin cuvîntul său să facă artă, fiindcă întreaga sa viaţă era o operă de artă dumnezeiască. De aceea

cuvintele sale erau cumpănite în ce priveşte înţelesul şi atrăgătoare în formă. Deşi puţin ştiutor de carte, Părintele nu făcea greşeli de sintaxă, ci mereu folosea cuvintele şi expresiile cele mai potrivite şi mai plăcute, adesea originale şi impresionante. Le pronunţa limpede şi corect, astfel că nu te mai saturai ascultîndu-i povestirile, oricît ar fi durat, fiindcă erau „mai dulci ca un fagure de miere" şi împrăştiau în juru-le mireasmă sfîntă. Cuvîntul său era frumos şi puternic, cuprinzînd totodată mesaje dezvăluitoare, foarte importante, din cîte se vedea la suprafaţă. Trebuia să ai pricepere, răbdare şi stăruinţa unui căutător de aur, ca să sapi adînc şi să încerci să le descifrezi. Dacă pentru noi, cei superficiali duhovniceşte, cuvintele constituie simboluri şi modalităţi de descriere a trăirilor noastre interioare, aceasta era valabil şi în ceea ce îl privea pe Părintele Por-firie ale cărui trăiri erau în majoritate înalte şi greu de înţeles. Cuvîntul Părintelui era „mereu plămădit cu har şi sare" şi ar fi putut constitui un exemplu de urmat pentru mulţi dintre grecii de astăzi ce se consideră „învăţaţi". Luptă blîndă Am admirat întotdeauna felul său blînd de a lupta. Ne-am obişnuit să vedem luptători enervaţi, neliniştiţi şi agresivi, sau sihastri vlăguiţi, leneşi şi pasivi. Personalitatea rară a Părintelui îmbina armonios virtuţi diferite, eliberate de slăbjciunile ce le-ar fi putut însoţi. Vedeai cum izvora din el o putere liniştită care se putea opune paşnic, dar cu tărie, atacurilor împotriva sa pe care le respingea şi le zdrobea cu atîta netulburare, că nici nu am fi bănuit ce lupte aprige se dădeau în el. Şi aceasta fiindcă, nefacînd ca noi care trăim neliniştiţi în noi, dar şi în ceilalţi, Părintele trăia netulburat „în Hristos şi Hristos în el". De aceea s-a şi asemănat „bărbatului înţelept care a clădit casa lui pe stîncă. A căzut ploaia, au venit

rîurile mari, au suflat vînturile şi au bătut în casa aceea, dar ea n-a căzut, fiindcă era întemeiată pe stîncă" (Nota tr. Matei 7, 24-25).

Interes pentru toate în marea sa luptă duhovnicească Părintele îl vedea mai înainte şi mai presus de toate pe Hristos. îmi amintesc de mănăstire. Era marea sa iubire. S-a luptat din toate puterile sale s-o întemeieze din nimic. S-a îngrijit de ea, precum o mamă care îşi creşte copilul. A avut grijă să fie construită în locul cel mai bun astfel încît, aşa cum spunea, „să intre soarele pe ferestre în chilii iarna, dar nu şi vara". Planurile şi toate lucrările parţiale primeau, înainte de a fi realizate, binecuvîntarea sa. El însuşi a început şi a supravegheat îndeaproape toate cîte s-au făcut. Marea sa

358

Konstantmos

Yannitsiotis

iubire era însă biserica mănăstirii. Ore în şir îmi vorbea entuziasmat despre Biserica Schimbării la Faţă a Mîntui-torului şi despre misiunea sa viitoare. Adesea se întîmpla însă un lucru ciudat. In timp ce îl ascultam cu mare interes spunîndu-şi părerea despre unele probleme de-ale mele, deodată se oprea şi începea să vorbească despre biserica mănăstirii. Şi vorbea despre ea cu atîta elan şi entuziasm că repede treceam de la o nemărturisită nemulţumire interioară, provocată de felul în care lăsase deoparte problemele mele personale, şi mă bucuram de bucuria sa, încer-cînd să îl urmăresc în înălţările sale duhovniceşti. Desigur, pentru Părintele Porfirie nu era nimic ciudat. Nu lăsa deoparte subiectele ce mă interesau pe mine pentru a le discuta mai întîi pe ale sale. Pentru el nu existau problemele mele sau ale sale, ci doar problemele noastre. Pur şi simplu voia să mă desprindă de zadarnicele mele preocupări pămînteşti, pentru a mă ridica spre veşnicele sale experienţe cereşti, fiindcă vedea că în această comuniune sfîntă şi duhovnicească, toate problemele mele îşi găseau cea mai bună rezolvare. într-o zi mi-a spus: „Mănăstirea noastră se va face tot mai frumoasă. Iar în faţă vom înălţa biserica şi în spate chiliile; aşa cum se face la luptă unde, generalul stă în faţă şi soldaţii în spate, în faţă va sta Hristos, iar noi în spate". Preot într-adevăr Părintele II urma îndeaproape pe Hristos ce păşea înainte, „lepădîndu-se de sine, şi luîndu-şi crucea". Era firesc ca o asemenea deplină dăruire trăită să emoţioneze şi să convingă, mai ales cînd slujea Sfînta Liturghie.

Lingă

Părintele

Porfirie

359

Atunci cu adevărat trecea „de la moarte la viaţă şi de la pămînt la ceruri". Nu pot uita o Priveghere ce s-a ţinut vara în vechea bisericuţă a Sfîntului Nicolae din Kallisia, cînd slujea Părintele. Cuvintele sale, felul cum rostea rugăciunile, una cîte una, desluşit şi cu vădită simţire, cînta-rea lui delicată, domoală dar expresivă, ne umplea pe toţi de o adîncă smerenie. Măreţia lui Dumnezeu culmina la Vohodul cel mare, cînd Părintele apărea păşind cu demnitate preoţească, cîn-tînd smerit şi ţinînd cu mare evlavie şi băgare de seamă Sfîntul Potir şi Sfîntul Disc, facîndu-ne să ne gîndim la o maică iubitoare, care îşi ţine cu drag pruncul în braţe. Semăna cu Maica Domnului cu Pruncul. Era vădit că Părintele trăia în acea clipă drumul lui Hristos spre Golgota, pentru a oferi lumii marea jertfă de Sine, spre mîntuirea lumii. Bisericuţa era mică şi nu ne încăpea pe toţi, iar slujba lungă a durat pînă dimineaţă. Erau puţine locuri pe scaune, însă participanţii la slujbă îşi ofereau discret locurile celor ce stăteau în picioare şi apoi ieşeau puţin afară în curtea scăldată în lumina lunii ce te făcea să ţi se pară că trăieşti un vis dumnezeiesc. Părintele se bucura foarte mult de sfintele slujbe. în ultimii ani ai vieţii a fost lipsit de această bucurie căci, imobilizat la pat de boli, nu mai putea să se ducă la biserică şi era nevoit să participe la Sfînta Liturghie, ascul-tînd-o la un mic radio. într-o zi mi-a spus necăjit: „Tare îmi pare rău că nu mai pot merge la biserică. Iaca, mă mîngîi cu acest radio la care ascult Sfînta Liturghie. L-am întrebat pe un Episcop dacă e păcat ce fac şi mi-a zis că, de vreme ce sînt bolnav, nu e păcat". Insă cîţi dintre noi, cei socotiţi sănătoşi şi care mergem la biserică, participăm la Sfînta Liturghie din toată fiinţa noastră, aşa cum răcea Părintele stînd în pat şi ascultînd slujba la radio?

358

Konstantmos

Yannitsiotis

O viziune pentru scriitor Părintele participa la viaţa lui Hristos nu doar sufleteşte, ci şi trupeşte. Pentru el viaţa lui Hristos nu era trecut, ci prezent continuu. La un moment dat era tare bolnav de inimă şi-i pierdusem urma un răstimp mai îndelungat. Odată l-am descoperit într-o casă unde era găzduit. Mi-a dat binecuvîntarea să-i fac o scurtă vizită. Am intrat emoţionat în camera unde se afla. Nu voiam să-1 obosesc vor-bindu-i mult. îmi era de ajuns să-i sărut mîna în tăcere, îndată ce m-a văzut, chipul i s-a luminat de surîsul iubirii. Am îngenuncheat lîngă pat, i-am luat mîna şi i-am sărutat-o şi apoi m-am adîncit într-o rugăciune fierbinte către Hristos. La un moment dat mi-am ridicat capul şi am văzut un lucru foarte ciudat: Părintele stătea nemişcat pe pat, cu trăsăturile feţei transfigurate, privind extatic zidul din faţă. M-a cuprins frica, dar nu i-am spus nimic. Am aşteptat. La un momentilat, s-a întors spre mine şi, cu glas plin de emoţie, m-a întrebat: „L-ai văzut?". L-am întrebat: „Ce să văd, Părinte?". Iar Părintele: „Pe Hristos. A trecut Hristos prin faţa noastră. Era împovărat cu crucea şi mergea pe drumul spre Golgota, clătinîndu-Se sub povara crucii. Era cu puţin înainte să apară Simon Cirineul. L-am văzut în timp ce ne rugam împreună. L-am văzut atît de limpede, atît de frumos. Oare ce să însemne asta? Nu cumva sacrificiul pe care trebuie să ni-1 asumăm cu iubire? Şi pentru cine era viziunea? Pentru mine? Pentru tine? Cine ştie?". Am încremenit emoţionat pe scaun. îl auzeam pentru prima dată dezvăluindu-mi asemenea lucruri. Cînd am început să-mi vin puţin în fire, i-am spus, încercînd să răspund întrebărilor sale: „Eu, Părinte, nu pot şti ce înseamnă cele văzute de Sfinţia voastră, însă Sfinţia voastră ştie". A răspuns: „Nu ştiu". I-am spus: „Poate înseamnă că se apropie

Lingă

Părintele

Porfirie

359

învierea sufletelor, de vreme ce tară Mîntuitorul nu există înviere. Poate înseamnă cuvîntul spus de Hristos Apostolului Pavel aflat în neputinţe: „puterea Mea se desăvîrşeş-te în slăbiciune" (Nota trad. II Corinteni 12, 9). Părintele a răspuns: „Cine ştie?". Am mai stat puţin şi apoi m-am ridicat să plec. Părintele m-a binecuvîntat, iar chipul îi era luminat de bucurie. Mi-a tăcut cruce deasupra capului de trei ori, i-am sărutat mîna şi-apoi am plecat. Pînă la următoarea vizită pe care i-am racut-o după ceva timp, am fost cuprins de o mare emoţie din pricina viziunii Părintelui. Cînd l-am reîntîlnit, i-am vorbit despre teama ce mă cuprinsese atunci, iar el mi-a răspuns, surîzînd cu blîn-deţe: „Nu te teme, această viziune este bună". L-am întrebat: „Oare ce să însemne?". Mi-a răspuns: „înseamnă sacrificiul iubirii pentru Hristos şi pentru aproapele". L-am întrebat din nou: „Pentru cine era? Pentru Sfinţia voastră sau pentru mine?". Iar Părintele: „De vreme ce, cînd am văzut acelea, în chilia mea te aflai doar tu, înseamnă că era pentru tine". Au trecut ani de atunci şi acea viziune a Părintelui nu am putut-o uita. Se referă la trecut, la prezent sau la viitor? Sau la toate deopotrivă? Nu ştiu. Numai Hristos şi Părintele cunosc răspunsul. Singurul lucru pe care îmi e îngăduit a-1 şti este că sînt dator faţă de Hristos şi faţă de aproapele cu sacrificiul iubirii pe care nu le-am oferit-o.

362

Konstantinos

Yannitsiotis

Mulţi prieteni m-au fericit că m-am învrednicit să comunic cu Părintele Porfirie atîţia ani. Le-am spus: „îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru această cunoştinţă/care a fost cea mai mare binefacere a vieţii mele, cu atît mai mult cu cît a venit după o mare încercare. Consider că este o onoare pentru mine această legătură cu Părintele Porfirie, fiind însă mai mult o datorie pe care încă nu am plătit-o. Numai rugăciunile sale mă pot ajuta să plătesc, fie şi o mică parte din această mare datorie. Şi rugăciunile sale au mai mare putere acum, că se află lîngă Hristos şi îi aduce slavă, precum acea privighetoare de la Muntele Athos, de care îmi povestea odinioară. Poet A

Intr-o zi de vară l-am întîlnit în pădurea din Oropos. Părintele şi-a reamintit viaţa sa de tînâr călugăr la Sfîntul Munte şi mi-a povestit acestea: „într-o dimineaţă de primăvară am pornit-o spre o mănăstire din vecinătate. Mergeam pe o cărare pustie prin pădure. Era ceasul la care soarele răsărea de după munte şi cîteva raze străbăteau prin frunzişul bogat al copacilor, ajungînd pe cărare. La o cotitură a drumului, aud deodată un tril foarte frumos de privighetoare. M-am oprit şi-am privit. Pe creanga unui copac şedea privighetoarea. îşi încorda gîtul micuţ şi scotea din ciocul deschis triluri atît de dulci cum nu mai auzisem nicicînd înainte. Am fost foarte înduioşat. Mi-am întins mîinile către mica pasăre şi i-am spus: „Privighetoarea mea, cine te-a învăţat să cînţi atît de frumos, că nici cel mai bun cîntăreţ nu-ţi poate fi pe măsură? De ce-ţi pui toată puterea şi toată priceperea ca să cînţi în astă pustie, unde nu te-aude nimeni? Nu cumva aduci laudă şi-I mulţumeşti Celui ce te-a

Lingă

Părintele

Porfirie

363

plăsmuit?". Astfel i-am grăit. Şi ştii ce am priceput în acel ceas? Că într-adevăr micuţa privighetoare îl slăvea pe Dumnezeu, slujind propria-i utrenie". L-am privit uimit pe Părinte, copleşit de povestirea sa plină de sensibilitate. în acea clipă aveam înainte-mi un adevărat poet. Atunci am înţeles că cei mai sensibili, cei mai mari poeţi sînt sfinţii, fiindcă ei nu încearcă să inventeze poezii, deoarece toată viaţa lor curge firesc ca un poem divin: un poem al iubirii dumnezeieşti, pe care îl recită şi îl cîntă în fiece zi şi în fiece noapte, slăvindu-L pe Poetul a toate, precum tăcea micuţa privighetoare. într-adevăr, ar fi meritat ca un pictor să imortalizeze pe o pînză, imaginea unică a Părintelui Porfirie, stînd de vorbă cu privighetoarea dulce glăsuitoare, într-un răsărit de soare primăvăratic, în pădurea Sfîntuiui Munte.

SPRE VEŞNICIE înaripat cu iubirea dumnezeiască Părintele era o privighetoare singuratică ce, prin viaţa sa, dădea slavă lui Dumnezeu pentru lumea pe care a plăsmuit-o şi îi mulţumea pentru iubirea pe care ne-a dăruit-o. îmi amintea ceea ce citisem la strană în mica bisericuţă a Sfîntuiui Nicolae, cînd l-am vizitat în Kallisia prima oară: „Fericită le este viaţa celor singuri, ce sînt înaripaţi de iubirea dumnezeiască". Cînd l-am vizitat altădată în casa unde era găzduit, fiind bolnav, l-am găsit în pat, avîndu-1 la căpătîi pe unul dintre fiii săi duhovniceşti, care îi vorbea în acel

362

Konstantinos

Yannitsiotis

moment despre amintirea morţii. Atunci Părintele ne-a spus: „Acesta nu e singurul drum spre mîntuire. Un om ar putea voi să se apropie de Dumnezeu, nu prin amintirea morţii, ci prin amintirea iubirii, îşi întoarce sufletul spre înalturi şi îl roagă pe Dumnezeu (şi îşi ridică mîinile şi privirea) să îi dăruiască iubirea Sa, ca să poată şi el să iubească. Şi astfel, îşi găseşte drumul mîntuirii". Părintele le arăta o cale de mîntuire extraordinară, pe care se vede că o urma el însuşi. Prin luptele sale ascetice, depăşise teama de moarte şi de iad, depăşise chiar şi aşteptarea răsplăţii Raiului, fiindcă pregusta Raiul încă de pe pămînt, „înaripat fiind cu iubirea dumnezeiască".

Să devii nemuritor de pe acum Altădată cînd l-am vizitat eram foarte supărat, fiindcă într-un răstimp foarte scurt întîmpinasem multe încercări, ce ameninţau să îmi biruiască putinţa de a îndura, în acel întuneric, mă mîngîia şi mă încuraja un gînd pe care i l-am spus şi Părintelui Porfirie, îndată ce am intrat în chilia sa. I-am spus: „Sfinţia voastră ştiţi, înainte de a v-o spune, că iar trec prin încercări. Dacă aţi şti însă cît mă mîngîie gîndul că în această lume de lut în care trăim, toate sînt zadarnice şi trecătoare. Ne trebuie ceva mai multă răbdare, de vreme ce şi bucuriile şi supărările vor trece repede şi va veni ceasul cel mare, cînd moartea ne va duce spre nemurire, pe care fie ca, prin rugăciunile voastre, să mă învrednicesc şi eu nevrednicul, să o trăiesc alături de Hristos". Mă aşteptam să-mi încuviinţeze aceste „cugetări", însă am fost surprins auzindu-1 că protestează cu tărie spunîndu-mi: „Măi, nu trebuie să mai gîndeşti asemenea lucruri, că vei muri şi că apoi vei ajunge la nemurirea cerească. Luptă-te să

Lingă

Părintele

Porfirie

363

devii nemuritor de pe acum, murind aici pe pămînt, pentru tine cel rău. Astfel, nu te vei mai necăji, ci te vei bucura foarte, trăind împreună cu Hristos. Astfel nu te vei teme, nici de încercări, nici de satana şi nici de moarte, fiindcă le vei învinge pe toate de aici, de pe pămînt, astfel încît să fii pregătit pentru nemurirea din ceruri". L-am privit cu veselă uimire şi i-am spus: „Părinte, este foarte frumos ce-mi spuneţi şi mă linişteşte mai mult decît gîndurile mele pe care vi le-am mărturisit*înainte, îmi ridică moralul şi mă bucură. Chiar îmi aduc aminte o pisanie la intrarea într-o mănăstire de la Muntele Athos: «De vei muri înainte de a muri, nu vei mai muri, cînd vei muri»". Părintele, îndată ce a auzit aceasta s-a entuziasmat foarte şi mi-a spus vesel: „Ia scrie-mi asta repede, în agenda de telefon, pe o pagină albă". I-am scris-o şi i-am mai spus două gînduri scurte, despre acelaşi subiect, din Sfîntul Ioan Scărarul. I-au plăcut mult şi acelea şi mi-a spus: „Scrie-le imediat şi pe acelea în agenda de telefon". I le-am scris. Atunci mi-a poruncit: „Să iei un caiet şi toate lucrurile frumoase pe care le întîlneşti în Sfînta Scriptură şi în scrierile Sfinţilor Părinţi pe care îi studiezi, să le scrii şi să mi le aduci, să mi le citeşti,'să mă bucur şi eu. Şi eu, tot ce spun, e scris în Evanghelii". îmi amintesc că acea întîlnire s-a transformat într-un praznic duhovnicesc. Părintele se entuziasmase într-atît că era ca un copil mic. Semăna sfinţilor nebuni pentru Hristos care, din pricina prea marii bucurii a iubirii dumnezeieşti, se îmbătau de o

225

Konstantinos

Y annitsiot is

„beţie trează" trăind un „extaz lucid" şi de aceea ochii miopi ai raţiunii îi vedeau ca fiind ciudaţi şi stranii. In acel ceas încercam şi eu sărmanul, sprijinit în toiagul raţiunii, să-1 ajung din urmă pe Părintele care zbura cu aripile iubirii dumnezeieşti. înţelegeam din cuvintele sale doar că mă îndemna să mă înalţ, de la îndurarea pasivă a încercărilor şi de la aşteptarea morţii ca eventuală mîntuire, la omorîrea prin luptă a vechiului meu eu, şi a păcatului şi la învierea unui nou eu, al iubirii în Hristos, care va birui şi încercările şi diavolul şi moartea, conducîndu-mă la nemurirea dobîndită „de pe acum, de pe acest pămînt". La următoarea noastră întîlnire Părintele mi-a vorbit din nou despre nemurirea omului. încercă chiar să găsească fragmentul din Evanghelie, spunîndu-mi: „Ştiu că o scrie Sfîntul Evanghelist Ioan, în Capitolul al optulea, însă nu-mi aduc aminte exact cuvintele lui. Ia, ajută-mă şi tu, poate reuşim să le găsim". Am încercat să-mi amintesc şi bineînţeles că nu mi-am amintit nimic. Atunci Părintele mi-a spus vesel: „A, am găsit, asta e! Hristos zice: „Adevărat, adevărat zic vouă: Dacă cineva va păzi cuvîntul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Nota trad Ioan 8, 51). Şi a început a face în continuare o analiză teologică foarte profundă privitor la omul renăscut, transfigurat, mort păcatului şi înviat întru Hristos, care începe a trăi nemurirea încă de pe acum, din această viaţă.

Lingă

Părintele

P o r fir i e

367

auzeau glasurile constructorilor ce ridicau una dintre aripile mănăstirii. Părintele era istovit de bolile pe care le îndura, însă mintea şi inima îi vegheau şi urmărea lucrările care avansau cu destule greutăţi. La un moment dat se întoarse spre mine şi îmi spuse: „Fiule, nu ştiu ce poate fi asta. Cînd să ne pornim mai repede, cînd dăm în sfîrşit peste oameni care ne ajută foarte mult, în ultima clipă se întîmplă ceva şi ne întîrzie lucrarea". Atunci i-am răspuns: „Preacuvioase, Sfinţia voastră faceţi lucrarea lui Dumnezeu. Şi atunci diavolul să nu-şi facă lucrarea sa? Să stea fară treabă?". Părintele mă privi cu interes şi-mi spuse: „Să ştii că ai dreptate. Chiar aşa e. Toate aceste piedici ce ne tot apar în cale sînt lucrare diavolească. Dar, orice ar face necuratul, noi vom înălţa mănăstirea şi vom ridica şi biserica. Vreau foarte mult să terminăm biserica şi apoi să pot pleca la ceruri". M-au tulburat aceste din urmă cuvinte. Ştiam că Părintele era deja plin de zile; ştiam că, din pricina neputinţelor sale, viaţa lui atîrna de un fir; ştiam că odată urma să vină inevitabil clipa grea a despărţirii, însă în adîncul meu, nu voiam să accept această perspectivă şi nu voiam să mă împac cu acest gînd. De aceea am reacţionat imediat, spunîndu-i mai în glumă, mai în serios: „Dacă-i aşa, Părinte, să nu ne grăbim cu biserica şi 8-0 înălţăm cît mai încet". Părintele mă mustră: „Să nu mai

Să se termine construcţia bisericii şi să plec într-o după-amiază de vară stăteam singuri, doar eu şi Părintele sub un brad ce ne apăra de arşiţa soarelui. Mai încolo se 1

368

Konslantinos Yannitsiolis

spui, măi, asemenea lucruri. Biserica trebuie terminată şi-apoi eu pot să plec". Eu însă, insistam să cred în sinea mea, aproape absurd, că în special cu Părintele Porfirie, în cele din urmă se va întîmpla ceva şi nu va muri. Cu ani în urmă, un călugăr ce-1 cunoştea îmi spusese în taină că Părintele era grav bolnav şi că urma să moară. în vremea aceea aveam mare nevoie de el (dar cînd nu aveam nevoie de el?), iar reacţia mea a fost directă, intensă şi plină de credinţă. I-am spus aşadar călugărului pe un ton sigur, ceva destul de lipsit de sens: „Dacă Părintele Porfirie va muri, nu va muri şi Hristos şi, prin urmare, nici Părintele Porfirie nu o să moară". Călugărul m-a privit mirat şi s-a îndepărtat. Lunile şi anii ce au urmat păreau să îmi îndreptăţească convingerea. Printre fiii săi duhovniceşti prinse a se răs-pîndi zvonul vag, însă aducător de bucurie, că Părintele „nu moare". Mai tîrziu m-am împăcat cu o situaţie mai apropiată de realitate. într-o zi 1-a vizitat pe Părintele un tînăr ce n-avea nici o legătură cu viaţa duhovnicească. Părintele însă 1-a influenţat pozitiv. Tînărul 1-a întrebat ce trebuie să facă, iar Părintele 1-a povăţuit să-şi găsească un duhovnic bun la care să se spovedească. Tînărul i-a răspuns cu naivitate că nu se duce la alţi preoţi. Părintele i-a spus atunci că poate veni să se spovedească la el. „Da, i-a spus tînărul, dar dumneavoastră sînteţi bătrîn şi-n curînd veţi muri". Părintele i-a răspuns: „Nu voi muri prea curînd". Tînărul însă a insistat: „Da, însă eu vreau să trăiţi o sută de ani". Părintele i-a

Lingă Porfirie

Părintele

369

răspuns: „De dragul tău, voi trăi o sută de ani". Din această întîmplare aflată de mulţi, dar neverificată, s-a răspîndit zvonul că Părintele va trăi o sută de ani. Chiar de ar fi trăit încă o sută de ani, problema tot nu ar fi fost rezolvată în ce-i privea pe nenumăraţii săi vizitatori.

Sluji nd unui sfînt într-o după-amiază, cînd l-am vizitat pe Părintele, l-am găsit bolnav în pat. Am vorbit puţin şi la un moment dat ne-a spus: „Fiindcă am înţepenit stînd atîtea ore nemişcat în pat, rogu-te, ridică-mă puţintel, să mă aşez mai bine, ca să mă dezmorţesc". M-am aplecat, l-am prins cu grijă pe după umeri şi l-am ridicat uşurel. în clipa aceea, un gînd m-a făcut să mă înfior. M-am întrebat: îmi dau seama oare cu adevărat ce fac acum? Hristos m-a învrednicit pe mine, nevrednicul, să ţin în braţe trupul unui sfînt de mîine, ia care peste ani de zile, mii de oameni se vor ruga cerîndu-i să mijlocească şi se vor închina la moaştele sale ce vor fi făcătoare de minuni. Cînd s-a aşezat, i-am aranjat haina, l-am acoperit cu o pătură, ca să nu-i fie frig şi i-am pus papucii în picioare. Părintele s-a lăsat neputincios în grija mea, mulţumindu-mi neîncetat, cu un zîmbet smerit. însă eu eram cel ce mulţumea în taină lui Hristos, deoarece, în nesfîrşita Sa iubire şi smerenie, îmi făcuse deosebita

cinste de a-mi îngădui să îl slujesc, fie şi foarte puţin, în mod indirect, în persoana unui slujitor sfinţit de-al Său, care era un adevărat mădular al Trupului Său. Cît de fericit aş fi fost însă, dacă aş fi înţeles că mi se face de asemenea o deosebită onoare, de fiecare dată cînd Hristos îmi dă ocazia să slujesc „unuia dintre aceşti fraţi prea mici ai Săi" (Nota trad. Matei 25, 40) care este orice seamăn de-al nostru, fie şi cel mai păcătos. Părintele, toată viaţa sa, chiar şi cînd era neputincios din pricina bolilor şi a bătrîneţii, datorită sfinţitei sale iubiri şi smerenii, a putut să-L vadă şi să-I slujească lui Hristos, fară părtinire, în fiecare dintre „aceşti fraţi mai mici".

Să te rogi pentru mine Cu cîteva luni înainte să plece la Sfîntul Munte, l-am vizitat la chilie. Deşi era foarte bolnav, m-a ţinut destul de mult timp şi mi-a dat, cu glas scăzut, multe sfaturi. Printre altele mi-a spus în chip tainic: „Să te rogi lui Dumnezeu şi pentru mine. Nu ca să-mi vindece bolile, ci ca să Se mi-lostivească de mine. Doar atît". Părea presimţirea unei despărţiri. Eu însă nu voiam să-i interpretez astfel cuvintele. Mai degrabă le-am legat de restul învăţăturii sale privitor la „canonul" duhovnicesc în neputinţele mele trupeşti. Se pare că Părintele se gîndea totuşi la altceva. Cînd a terminat de vorbit, i-am sărutat mîinile şi picioarele, el m-a binecuvîntaj. şi, îndreptîndu-mă spre uşă, ca şi cum aş fi avut un presentiment, m-am întors puţin şi l-am mai privit o dată. Era întins pe pat, istovit, cu ochii închişi şi cu gura pe jumătate deschisă, respirînd cu greu. M-am înfiorat. Am alungat însă repede această imagine şi mi-am lăsat gîndul să zboare spre întîlnirile noastre de neuitat în Kallisia, pe cînd era tînăr şi putea să păşească sigur şi să vorbească tare, întrerupîndu-mă adesea, cu rîsul său sfînt şi fermecător. începusem să plîng şi, pe

cînd mă întorceam să plec, m-am întrebat în gînd: „Ei, Părinte, unde s-au dus acele zile minunate?". în clipa aceea Părintele şi-a ridicat puţin mîna şi mi-a făcut semn să mă apropii. Am îngenuncheat şi, cînd mi-am apropiat urechea de gura sa, mi-a spus: „Ei, unde sînt zilele de altădată? îţi aminteşti cînd eram bine şi ne plimbam împreună prin pădure, iar tu îmi spuneai problemele tale şi eu te mîngîiam duhovni-ceşte?". I-am răspuns încet: „îmi amintesc, Părinte". Şi m-a înnecat plînsul. Părintele nu a mai vorbit. Doar şi-a ridicat încet mîna, mi-a cuprins capul şi m-a mîngîiat pe A

creştet. îndată ce-am putut rosti două vorbe, i-am spus: „Părinte, vreau mult să rămîn lîngă Sfinţia voastră, dar sînteţi foarte bolnav şi nu vreau să vă obosesc şi mai mult. Binecuvîntaţi, Părinte!". I-am sărutat din nou mîna şi am plecat în grabă, cu capul plecat, ca să nu-mi vadă vizitatorii lacrimile. A fost ultima noastră întîlnire.

Despărţirea La sfîrşitul lui noiembrie 1991 am vizitat mănăstirea împreună cu doi prieteni. Ne-au spus că Părintele se afla la Muntele Athos şi că îl aşteptau să se întoarcă, îndată ce s-ar fi simţit mai bine. Ne-am pregătit de plecare, însă în acea clipă am simţit o dorinţă puternică să intru în chilia Părintelui. Am luat binecuvîntare de la maica Stareţă şi am deschis uşa. Am simţit că intru în altarul unei biserici. M-am închinat la icoana cea mare a Maicii Domnului, apoi m-am apropiat de patul Părintelui, m-am aplecat, i-am îmbrăţişat perna, mijlocul patului şi celălalt capăt, unde îşi punea picioarele. Deodată m-a cuprins o emoţie puternică, nemaiîncercată. Cutremurat, am ieşit din chilie şi abia am apucat să le spun două vorbe prietenilor mei, despre neţărmurita mea iubire pentru Părintele Porfirie. Le-am spus că nimeni în lumea aceasta, nici

măcar părinţii mei şi nimeni altcineva nu m-a iubit atît de adevărat, atît de curat şi de sfînt, precum Părintele. Am încercat să le spun mai departe toate simţămintele ce-mi copleşiseră sufletul ca o avalanşă, însă nu am putut. Mi-au dat lacrimile. Pentru prima dată plîngeam cu suspine, înaintea chiliei sale goale, ca un copil mic, rămas orfan. De multe ori, cînd lipsea, mă închinasem în chilia sa, însă întotdeauna liniştit şi vesel. Insă, în acea clipă specială, am simţit că primeam în taină răspunsul iubirii sfîntului Părinte ce se pregătea de marea călătorie, că primeam ultima „mîngîiere duhovnicească" pe care o dădea unui fiu duhovnicesc ce cuteza să se apropie de el. Că ne luam rămas bun unul de la celălalt. Nu puteam explica raţional acest lucru, însă inima îşi are propria raţiune, fiindcă are proprii ochi şi propriile urechi pentru a auzi cele neauzite. L-a văzut şi 1-a auzit pe Părintele, ca şi cum mi-ar fi stat alături, ca atunci cînd îmi spunea: „Ce minune! Trupurile departe, iar sufletele împreună". Sufletul meu îi îmbrăţişa cu drag sufletul, într-un ultim şi tainic rămas bun. Am mai trăit această emoţie şi următoarele două zile. A treia zi un prieten m-a sunat: „Ai aflat de Părintele?". Am întrebat: „Ce s-a întîmplat?". Şi imediat am ghicit răspunsul: „A plecat, a adormit ieri noapte şi a fost înmor-mîntat azi în zori". Am pus jos receptorul şi mi-am ascuns faţa înlăcrimată în palme. Nu am început să îl jelesc, ci doar continuam priveghiul tăcut, ce începuse cu trei zile înainte acolo, în chilia sa goală.

IN LOC DE EPILOG

Preacuvioase şi iubite Părinte, Cu puţin inainte să pleci în patria cerească, ne-ai lăsat mesajul iubirii tale neţărmurite: „Eu, chiar cînd voi fi plecat, voi continua să vă vorbesc. Voi oare mă veţi auzi?". Nu pot şti dacă te aud, dar ştiu că mă asculţi. De bună voie am hotărît să-mi scriu amintirile din vremea uceniciei mele pe lîngă tine. Grea lucrare, cînd cutează a scrie despre un om mare, unul mic, şi despre-un sfînt, un păcătos. îţi mulţumesc că mi-ai ajutat neputincioasa memorie, dar vezi că, în ciuda ajutorului dat, cele scrise nu sînt pe măsura darurilor pe care atît de devreme le-ai primit şi le-ai păstrat pe drept pînă la sfîrşitul vieţii tale pămînteşti. înţeleg că toate cîte le-am putut vedea la tine sînt foarte mici pe lîngă măsura sfinţeniei tale. Că toate cîte le-am scris sînt prea sărace înaintea bogăţiei iubirii tale. Am omis destule, ca fiind foarte personale, ale mele şi ale altora; unele le-am uitat iar altele, n-am găsit cuvinte să le exprim. Ştii că tot ce-am scris despre tine este o picătură într-un ocean, ca un opaiţ slab pe lîngă lumina soarelui; mai degrabă o nepricepere subiectivă, decît o prezentare obiectivă a puternicei tale personalităţi. Va fi nevoie să-şi unească micile flăcărui mai multe opaiţe, ca să putem pune în lumină, fíe şi puţin, adevăratul chip al sufletului tău. Mai presus de toate, va fi nevoie să trimită Dumnezeu un alt sfînt asemeni ţie, care să-ţi scrie adevărata biografie. Pînă atunci dar, să ne mîngîiem, povestindu-ne unul altuia, toate cîte fiecare dintre noi, am văzut cu ochi nepriceput şi am auzit cu o ureche prea slabă. Pentru slăbiciunile şi greşelile, pentru exagerările şi lipsurile textului, îţi cer iertare şi II rog pe Domnul să nu îngăduie vătămarea vreunui suflet prin citirea sa.

Părinte, tu cunoşti mai bine ca mine cît de greu mi-a fost să fiu orfan duhovniceşte şi ce a însemnat prezenţa ta în viaţa mea. Aş îndrăzni să spun că ai împărţit-o în două: cea de pînă în momentul cînd te-am cunoscut şi cea de după aceea. Te-am cunoscut tîrziu. Dacă te-aş fi cunoscut mai devreme, multe capcane aş fi evitat. Şi cît timp te-am cunoscut, mult te-am mai întristat cu lenea şi nepăsarea mea în a-ţi urma poveţele şi sfînta pildă a propriei tale vieţi ce lumina ca o candelă strălucitoare, dăruind căldură şi topindu-se în jertfa iubirii. Ai trăit dovedind iubirea şi smerenia sfinţilor şi tot astfel ai plecat. Cînd am aflat despre adormirea ta, tu deja te odihneai în ultimul tău sălaş pămîntesc. Iubirea ta caldă nu a îngăduit să bată drum lung, în miezul iernii, miile de fii duhovniceşti, ca să asiste la înmormîntarea ta. Smerenia ta discretă nu a primit să se spună discursuri ce să-ţi laude virtuţile şi nici să se facă un pelerinaj popular. Le-ai cerut ucenicilor tăi aghioriţi să-ţi vestească adormirea abia după înmormîntare. Ai plecat, aşa cum ai venit: iubitor, smerit, tăcut. Ai zburat de pe culmile sfinţite ale Muntelui Athos şi te-ai coborît în lumea cea păcătoasă a Atenei şi, îndurînd cu o răbdare ca cea a lui Iov necurmate suferinţe, ai încălzit inimi îngheţate, ai luminat minţi întunecate şi ;u întărit picioare tremurînde. Cu iubire ţi-ai luat greaua cruce, iară a înceta nici o clipă să-i însufleţeşti pe ceilalţi, pentru a-şi putea lua şi ei crucea. Şi, cînd ţi-ai dus lucrarea la bun sfîrşit şi ţi-ai simţit sfîrşitul aproape, ţi-ai luat din nou zborul spre coliba pocăinţei tale, unde te-ai învrednicit să-ţi spui propriul „Săvîrşitu-s-a". îmi spuneai adesea: „Vreau să merg la Sfîntul Munte. Acolo mă odihnesc". Hristos ţi-a împlinit sfînta dorinţă şi te-a odihnit pentru veşnicie în grădina Preacinstitei Maicii Sale. Acum trăieşti în înviere, aşa cum toţi ne rugăm, sperăm şi credem. Fiindcă tu ai pregustat învierea încă pe pămînt fiind.

Cînd trăiai pe pămînt, mereu aveam probleme gîn-dindu-ne cînd să ne întîlnim. Acum această problemă s-a rezolvat. Ne spuneai: „Hristos şi sfinţii cei adormiţi ne primesc cu drag la cele mai nepotrivite ore". Acum nu mai avem probleme în a ne întîlni, ci în a dobîndi auz duhovnicesc pentru a te putea auzi, atunci cînd ne vorbeşti. Ştii că încercările noastre continuă la fel de mari şi după plecarea ta. Sîntem siguri nu numai că vrei, ci şi poţi să ne ajuţi acum mai mult decît înainte. In tine am dobîn-dit un puternic mijlocitor ceresc. Credem că, aşa cum S-a rugat Hristos pentru ucenicii Săi, tot astfel te vei ruga şi tu pentru noi, spunînd: «Părinte, voiesc ca, unde sînt eu, să fie împreună cu mine şi aceia pe care Mi i-ai dat» (Nota trad. vezi la loan 17, 24). Noi nu cutezăm a gîndi că ne vom afla vreodată acolo sus, unde te afli tu. însă nu vrem să ne despărţim de tine. Sfinţii noştri ne încredinţează că moartea nu poate rupe legăturile ce îl leagă pe Părintele de lin săi duhovniceşti. Am fost şi dorim să rămînem veşnic Im tăi, desigur nevrednici de tine, însă totuşi, fiii tăi. Ne este de ajuns că, prin mijlocirile tale şi prin pocăinţa noastră, ne putem apropia, fie şi puţin de chilia ta cerească, pentru a putea căpăta mîngîiere şi tărie în lupta ce-o ducem. Lîngă icoane ţin fotografia ta; pe pat metaniile pe care le-ai binecuvîntat; la gît cruciuliţa pe care mi-ai dăruit-o. Acestea sînt semnele sensibile ale prezenţei tale. Insă cel mai sensibil semn este în inima care se veseleşte de cîte ori buzele şoptesc „voi, sfinţilor ai lui Dumnezeu, mijlociţi pentru noi". Fiindcă acum, printre toţi Sfinţii Bisericii te afli şi tu, care eşti acolo omul cel mai apropiat nouă. împreună cu „toţi sfinţii" îl slăveşti pe Dumnezeu, ca privighetorile de la Sfîntul Munte, şi te veseleşti laolaltă cu ei, bucurîndu-te în pace de Hristos „Care este totul". Şi deopotrivă mijloceşti pentru mădularele Bisericii noastre ca să se învrednicească să intre în această oaste triumfătoare...

Sînt momente cînd, gîndindu-mă la tine, ochii mi se umplu de lacrimi şi sufletul de pace. Nu ştiu ce este ceea ce simt: tristeţe, bucurie sau tristeţe amestecată cu bucurie? Orice ar fi. ştiu că este nespus de frumos. Nu cumva, în aceste clipe binecuvîntate, mijlocirile tale înaintea Domnului ne întăresc slabul auz duhovnicesc? Căci tu nu ai contenit a ne grăi, de cînd te-ai dus în ceruri. în aceste clipe smerite, mă întreb înfiorat: Nu cumva se repetă şi cu tine, cuvîntul lui Hristos către ucenicii Săi: „Vă este de folos ca să Mă duc Eu"? (Nota trad. loan 16, 7). Nu cumva această tristeţe a răstignirii şi a învierii, amestecată cu bucurie răsună indirect în promisiunea Domnului: „Nu vă voi lăsa orfani; voi veni la voi" (Nota trad. loan 14, 8 ) şi: „Deci şi voi acum sînteţi trişti, dar iarăşi vă voi vedea şi se va bucura inima voastră şi bucuria voastră nimeni nu <> va lua de la voi"? (Nota

trad. loan 16, 22). De fiecare dată cînd trăiesc aceste emoţii dumnezeieşti, îmi doresc să te pot auzi tot mai bine. Să-ţi pol auzi cuvintele ca să învăţ încet-încet, să silabisesc în limba ta, în limba smeritei tale iubiri. Să mă asemăn acelui călugăr simplu care îi vorbea Sfîntului Nicolae ca şi cum ar fi fost viu. Fiindcă tu eşti viu. Problema este toropeala mea duhovnicească, rod al vieţii mele păcătoase. Aceasta se datorează faptului că încă nu m-am hotărît să urmez cele ce mi-ai spus pe cînd erai pe pămînt: „Să devii nemuritor de pe acum, murind ţie celui rău". M-ai învăţat aceasta nu doar prin cuvinte, ci şi prin întreaga ta viaţă. Fiindcă tu, prin necurmata luptă pe care ai dat-o din toate puterile tale, „ai murit înainte de a muri", iar cînd a venit moartea, te-a cinstit şi nu te-a putut atinge, întrucît te-a găsit „de pe acum mort", de pe pămînt încă. Nu e întîmplător faptul că nu te-am văzut mort. Aceasta ne va ajuta să ni te amintim veşnic viu. căci ai urmat cu credincioşie cuvîntul lui Hristos şi de aceea „nu vei vedea moartea în veac".

Ţin in mîini mica broşură cu scrisoarea ta către fiii tăi duhovniceşti. Pe prima pagină îţi văd fotografia pe balconul mănăstirii, în faţa chiliei, ţinînd surîzător şi cu evlavie multă, icoana cea mare a Maicii Domnului cu Pruncul, la care in-am închinat de nenumărate ori. îmi spuneai: „Mai întîi să săruţi icoana Maicii Domnului şi apo» să-mi săruţi mîna". Pe ultima pagină îţi văd mormîntul cel sărac, cu o cruce simplă de lemn pe care ţi-e scris numele, pă-mîntul ce-ţi acoperă preacinstitul trup pămîntesc şi, de jur-împrejur, flori sălbatice, simbolizînd florile cereşti ale iubirii blînde din inima ta. în paginile dinăuntru, îţi citesc

378

Konstant in os

Yannitsiotis

Lingă

Părintele

scrisoarea. Cît de înţelept ne povăţuieşti, cu cîtă osîndire de sine vorbeşti despre viaţa ta, cu cîtă încredere aştepţi judecata iubirii lui Dumnezeu, cu cîtă smerenie ne ceri să te iertăm „pentru supărările ce ne-ai pricinuit", tocmai nouă care atît de mult te-am supărat cu păcatele noastre! Dacă tu, care te-ai jertfit pentru noi, ne ceri iertare nouă care te-am sacrificat, cum ar trebui să-ţi cerem noi iertare? Insă, oricît de mult ar trebui să ne cerem noi iertare de la tine, tu ne vei ierta cu bunăvoinţă, din marea ta iubire ce nu cunoaşte margini. Despre duhovnicul meu îmi spuneai: „A trăit în Hristos şi s-a dus la Hristos". Cred că la fel s-a petrecut şi cu tine. Aici pepămînt, nu trăiai tu, ci Hristos trăia în tine. Toate lucrurile minunate pe care le-ai spus şi le-ai făptuit, erau cuvintele şi faptele lui Hristos „prin tine". Tu te ascundeai, ca să se vădească mai limpede Hristos „în tine". Ne-ai atras lingă tine pentru a deveni însoţitorul care să ne unească sufletele cu Mirele Hristos. Mult ai suferit şi te-ai ostenit, iubindu-i pe Hristos şi pe oameni „în Hristos", iar acum pe drept te veseleşti şi te odihneşti, în „odaia împodobită de nuntă" a Mîntuitorului, „de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea". Te-ai împărtăşit acum „mai cu adevărat" din Pastile cele mari „în împărăţia cea neînserată" a lui Hristos. „unde se-aude glasul neîncetat al celor ce sărbătoresc şi veselia nesfîrşită a celor ce privesc frumuseţea cea nespusă a fetei Tale". Părinte, te rog primeşte această săracă scriere a mea, ca pe un răspuns de mulţumire din partea fiului tău, dat scrisorii tale de rămas bun, ca pe o prea puţină arătare a recunoştinţei mele pentru bogatele daruri ce mi-ai dat, ca pe o rugăciune de iertare pentru amărăciunile pe care ţ i le-am pricinuit, ca pe o rugăciune către

Por fir ie

37«>

iubirea ta nesecată, să nu mă uite acolo sus în ceruri, să nu-i uite pe fiii tăi duhovniceşti şi veşnic să-şi amintească de toată lumea. Aş vrea, Părinte, de-aş putea, să-ţi vorbesc mai tare şi mai cu pricepere şi de aceea mai degrabă aş fi vrut să tac. Fiindcă dorinţele noastre cele mai generoase, gîndu-rile cele mai luminoase, sentimentele cele mai delicate, nu pot fi exprimate prin cuvinte, ci doar prin rugăciunile noastre către Hristos, Cel care ne uneşte pe toţi cu tainică înţelegere, în iubirea Sa dumnezeiască, cea nesfîrşită şi veşnică.

Sfîrşit şi lui Dumne ze u slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Am in.

CUPRINS PROLOGUL EDITORULUI .......................................................... SCRISOAREA PĂRINTELUI PORFIRIE .

..........................

PROLOGUL SCRIITORULUI ...................................................... PRIMA ÎNTÎLNIRE ........................................................................ A DOUA ÎNTÎLNIRE ..................................................................... O PROFUNDĂ ANALIZĂ SUFLETEASCĂ .............................. RELAŢII INTERPERSONALE ....................................................

Să-i ierţi pe oamenii răniţi de cel viclean ....................... îndreptare, şi nu osîndire a răului .................................. Gîndurile rele sînt primejdioase ...................................... Iertaţi-i pe oameni! ........................................................ Nu căuta să fii iubit ......................................................... Iubeşte-i pe toţi...............................................................

7 11 13 15 21 23 28 29 30 31 32 32 33

IUBIRE OMENEASCĂ PRIN DRAGOSTEA DUMNEZEIASCĂ .....................................

Dragostea ciobăniţei şi dragostea lui Hristos . . . . Eşti unit cu toate mădularele Bisericii ............................ RUGĂCIUNEA ................................................................................

învăţătură practică ........................................................... Tu şi eu sîntem unul ....................................................... Mare este ajutorul rugăciunii de noapte......................... Viziunea unei mănăstiri deschise permanent. . . . începutul împlinirii viziunii............................................

34 34 37 38 38 40 41 42 43

Te ajut mai mult cu rugăciunile mele ............................ Sărutarea mîinii cu rugăciune ........................................ Nu te osteni cînd te rogi..................................................

45 46 47

382

Lingă

Părintele

C u p r i n s

P or fir ie

Mîngîierea duhovnicească a rugăciunii ......................... Povestea Măriei, a lui Dimitris şi a lui Iorgos . . . Rugăciunea ne e de folos în toate ................................. Să cerem a ne învrednici de iubirea lui Dumnezeu ................................................ Să faceţi metanii............................................................. Ajută-i prin rugăciunea ta ............................................... Rugăciunea în timpul lucrului ....................................... PRIMA ANEXĂ A EDITORULUI ................................................

învăţăturile Părintelui Porfirie despre rugăciunea inimii ................................................ îndrumările pentru rugăciune ale Monahului Paisie ...................................................... IUBIRE ŞI VIOLENŢĂ ................................................................

Tîlharul care s-a făcut călugăr şi i-a biruit pe tîlhari cu violenţa ................................... Monahul cel simplu care i-a învins pe tîlhari prin rugăciune ............................................................... Să ne apărăm de cîini prin rugăciune sau cu pietre? ................................................................. DARUL CLARVIZIUNII ŞI AL PREZICERII

Ce vede clarvăzătorul ...................................................... Prezicere şi tăcere pînă într-un timp .............................. Aceştia sînt răposaţi? ..................................................... Numele de alint din copilărie.......................................... îţi va telefona .................................................................. Răspunsul la rugăciune ................................................. Un sfat confirmat prin clarviziune ..................................

47 48 50 50 51 52 52 53 53 55 59 59 62 64 65 65 66 67 67 68 68 69

Te-am văzut, te vedeam, te văd ...................................... Crucea din faţa mănăstirii .............................................. Piaţa satului ................................................................... O cateheză nepotrivită .................................................... M-a analizat, m-a disecat, m-a făcut bucăţi .................... Eu te ştiu mai bine .......................................................... Descoperirea ascunzătorii............................................... Operaţia ce nu a mai avut loc ........................................ încurcăturile ce duc la o întîlnire .................................... Binecuvîntate, nu te teme, căci sosesc! ........................ Te vei căsători cu greu .................................................... Lacrimi pentru ceva ce se va întîmpla ........................... Zelosul, fumătoarea şi Părintele ...................................... Vizita tinerilor hippy ..................................................... „Nu caut". „Te va găsi el"............................................... Furtuna ce n-a mai izbucnit ............................................ Mîncarea apărută pe neaşteptate ................................... Maşina ce nu s-a prăbuşit.............................................. O călătorie în necunoscut cu final fericit ........................ Culoarea cea mai potrivită .............................................. Piatra va ieşi singură ....................................................... Botezul pruncului cu aer ................................................ El s-a întors acum........................................................... A treia cascadă ................................................................ Cablurile de înaltă tensiune ............................................. Ieri ţi-am văzut gîndul .................................................... Răspunsul unui gînd ....................................................... Măsurătoare de la distanţă...............................................

234

70 71 71 72 72 73 73 74 75 77 78 79 80 81 82 84 84 86 86 87 88 88 89 90 90 91 91 92

382

Lingă

Părintele

C u p r i n s

P or fir ie

Cînd te înhaţă satana ......................................... * ........... Zăvorul desţepenit ........................................................... O rugăciune ce îl linişteşte pe un bolnav de nervi Despre un duhovnic ....................................................... O plimbare de neuitat......................................................

93 93 94 95

235

384

Lingă

Părintele

Porfirie

E timpul să laşi deoparte scrierile despre Sfinţii Părinţi şi să citeşti chiar scrierile Sfinţilor Părinţi Iţi citesc în suflet ............................................................ Va avea copii .................................................................. Problemele copiilor.......................................................... Cum a fost convins un vînător necredincios . . . . îndrumări privind un traseu necunoscut ........................ Poveţe pentru sludiul subiectelor de examen . . . . Poveţele Părintelui privind îmbunătăţirea unei icoane ............. ....................................................... Dumnezeu vede curbat ................................................... Avertisment: diavolul întinde capcane ........................... Demonizatul care îl acuză pe Părintele ........................... Eu sînt creştin ortodox.................................................... Părintele găseşte apă ....................................................... Părintele nu-şi foloseşte darul pentru folosul propriu ...................................................... Vorbirea în limbi împreună cu o femeie din Franţa, fară interpret ....................................................... A DOUA ANEXĂ A EDITORULUI ............................................

A. Despre femeia din Franţa .......................................... Povestirea doamnei Tasoula E ...................................... Descrierea doamnei Eleni D .......................................... B. Despre Stareţă .................................................................. Motivul pentru care a fost povestită această întîmplare .......................................................... Povestirea stareţei ........................................................... Alte experienţe ale stareţei ............................................ C. Despre vorbirea în limbi ................................................. Părerile cercetătorilor......................................................

C u p r i n s

96 97 97 98 98 98 99 99 100 100 101 101 101 102 102 103 103 103 105 108 108 109 110 115 115

Fragment dintr-o discuţie a Părintelui Porfirie cu un vizitator ................................ DARUL TĂMĂDUIRII

Experienţa Părintelui în privinţa bolilor ..............................

Prima sa boală................................................................ Ultimele sale boli ........................................................... Rugăciunea pentru cancer.............................................. Rugăciunea curată tămăduieşte ..................................... Neputinţa ca luptă ........................................................... Infarctul........................................................................... Cataracta .......................................................................... Hernia.............................................................................. Doi duhovnici sînt bolnavi ............................................ Părintele ca medic al meu ......................................................

Primul diagnostic ............................................................. întreruperea folosirii unui medicament nepotrivit Ameţelile şi sufletul ........................................................ Prevestirea accidentului cerebral .................................... Prevestirea infarctului meu ............................................. Mă întrebam ce ai .......................................................... Medicamentele ................................................................ Părintele ca doctor al lumii ...................................................

Femeia bolnavă de cancer ce s-a vindecat fară operaţie .......................................... Diavolul şi bolile ............................................................ Bolnavi de cancer ce s-au vindecat prin operaţie... O operaţie pe creier reuşită............................................. 27 de sfaturi, diagnostice şi tratamente ......................... Neputinţe sufleteşti şi trupeşti ....................................... îi bucură pe alţii cînd îi vindecă şi se bucură cînd este bolnav el însuşi ..........................

236

117 121 121 121 121 123 124 125 125 129 130 131 134 134 135 136 137 141 143 144 145 145 148 151 152 154 161 163

237

Lingă

Părintele

Porfirie

Eliberarea sufletească dezleagă legăturile neputinţei ....................................................... A TREIA ANEXĂ A EDITORULUI ..........................................

Introducere ..................................................................... Povestirea domnului St. Kalkandis ................................ Experienţa victoriei sănătăţii sufleteşti............................ Durerile Martirilor şi durerile Părintelui ............ Despre durerile Martirilor............................................... Despre durerile Părintelui ............................................... A PATRA ANEXA A EDITORULUI ..........................................

Transcederea durerii ....................................................... Povestirea înregistrată a Părintelui despre o cauterizare fară anestezie ................................. Introducere ..................................................................... Povestirea ....................................................................... Şi apoi? Nimic (Comentariul editorului) ....................... Continuarea povestirii Părintelui .................................... DARUL PĂSTORIRII ...................................................................

Nu o reţineţi prin frică .................................................... Rugăciuni şi nu mustrări................................................. Cînd sînt nemîncat, înţeleg mai bine ............................... Cu cît cîrteşti mai mult, cu atît va întîrzia mai mult ............................................ Răsplata cerească ............................................................ Cămara cu vechituri....................................................... Bieţii copii orfani........................................................... Nu cîştigi nimic prin asprime ......................................... Să te sfinţeşti chiar şi în Omonia ................................... Atmosfera plăcută din curtea Părintelui .........................

C u p r i n s

167 16g 168 168 178 179 179 180 1g\ 181 181 181 182 188 190 \ 95 196 197 198 199 200 201 201 202 203 204

387

Să vii .............................................................................. Cînd despărţirea e răul cel mai mic ................................

205 205

Iubirea acoperă totul ....................................................... Cînd conştiinţa acuză ..................................................... Acum m-am predat ........................................................ Ca duhovnic am experienţă ............................................ Al doilea sfat .................................................................. Cînd e foarte frig............................................................. Te-ai pierdut pe tine însăţi .............................................. Să mergi la Sfîntul Munte.............................................. Trei zile de post şi rugăciune ......................................... Jeanne d'Arc şi Zadac ................................................... Să ai grijă de sănătatea ta ............................................... Păreri despre duhovnici.................................................. O pretenţie nesatisfacută ................................................ Războiul ascuns împotriva credinţei ............................... Vizitatoarea obraznica ............................................... Iubirea faţă de Părintele e de folos vizitatorului... Dialoguri duhovniceşti .................................................... înţeleptul sau înaintevăzătorul? Ministrul şi colaboratorul său ......................................... Politicienii încurcaţi ....................................................... Lăsaţi-1 pe cel ce e în picioare să plătească ................... încredere în Pronia lui Dumnezeu .................................. Fără dar .......................................................................... Trîndăvia şi deznădejdea................................................. Florile şi mărăcinii ......................................................... Lumina alungă întunericul .............................................. Primirea darului din iubire .............................................

206 206 207 208 208 208 210 210 211 211 212 212 212 213 214 215 216 217 218 219 219 219 220 220 221 221 222

238

Lingă

Părintele

Porfirie

Vei hotărî singur ............................................................ Răspunsurile lui Dumnezeu nu se dau la întîmplare ................................................... Dăruieşte-le acestora........................................................

C u p r i n s

223 223 224

387

239

Lingă

Părintele

Por/ir ie

SMERENIA .......................................................................................

Smerenia nesănătoasă şi psihiatrul ................................ Ce Dumnezeu bun avem!................................................ Respingerea laudelor şi primirea criticilor ..................... Chilimul şi scorpionii...................................................... Smerenie şi har .............................................................. Tu ce zici?....................................................................... Luaţi-mi un ziar.............................. 224 Mă rog ca Dumnezeu să-Şi pună mina.......... 225 Să păstrăm unitatea credincioşilor.............. 225 Educaţie şi dar............................... 226 Nu judecaţi!................................. 226 Prin propria noastră sfinţire................... 227 Un telefon după miezul nopţii................. 227 Ceasul morţii - A doua venire (Parusie)....... 228 Vreme să mustri şi vreme să lauzi.............. 229 Din Creta cu avionul pentru a-1 vizita pe Părintele................... 229 Duhovnicul meu............................. 230 Lucrătorul viei............................... 230 Oameni celebri îl vizitează pe ascuns........... 230 Aceştia nu se schimbă........................ 231 Poveţe pentru o mamă cu nervii zdruncinaţi . . . . 231 Să-ţi schimbi tovărăşiile...................... 232 Este preferabil să eşuezi ca mirean............. 232 Cel cu prejudecăţi rămîne neajutat............. 232 Ţigara candidatului la preoţie.................. 233 Apa te-a salvat............................... 234 Osîndire şi binecuvîntare...................... 234 Mai întîi la urechea lui Dumnezeu............. 235 Telefoane neaşteptate......................... 235

389

C u p r i n s

240 240 241 243 246 247 2

240

Lingă

Părintele

Por/ir ie

C u p r i n s

Binefacere ascunsă ........................................................ Fotografii şi magnetofoane............................................. Deplină ascultare ............................................................ Tu, care faci pe sfîntul ................................................... Smerenie şi ascultare..................................................... Ispite copilăreşti ............................................................ Mă rog smerit .................................................................. Cîntarea psalmilor cu smerenie ..................................... Crucea sa sculptată în lemn ............................................ Stomatologul şi dinţii Părintelui .................................... Povestirea smerită a darurilor ......................................... DISCREŢIA ....................................................................................

Mă mustră pentru o vorbă indiscretă .............................. Nu-i aminti celuilalt greşelile sale .................................. Aveam nevoie, dar nu am spus nimic ............................ întoarce-te spre fereastră Să nu-i mai propui să vină la mine ................................ O sugestie discretă ........................................................ Ai ajutat copilul cu tăcerea ta ......................................... Discreţie frăţească ........................................................... Cumpărarea peştilor ....................................................... Televizorul dăruit ........................................................... Asediaţi-1 cu rugăciunile voastre............... 236 I-aţi iubit şi i-aţi urgisit....................... 237 Lăsaţi-vă imediat de fumat.................... 237 Eşti influenţat de lucrurile cu care ai legături . . . 237 Copiii nu trebuie siliţi......................... 238 Răspunsul potrivit în fiecare împrejurare...... 238 Cînd ne stăpîneşte îndîrjirea................... 239

389

249 251 251 251 253 253 253 254 254 255 256 257 258 259 259 26Q 261 262 263 264

241

Lingă

Părintele

Por/ir ie

C u p r i n s

De ce să-1 deranjăm pe Dumnezeu? ....................................................................

389

390

Lingă

Părintele

C u p r i n s

Porfirie

SURÎSUL IUBIRII ...........................................................................................................

266

Un rîs blînd, fără viclenie, plin de smerenie . . . .

266

Şi tu eşti un tiran .................................................................... Ai venit fără ochelari? .......................................................... Tu eşti prost, măi? ................................................................. Căutînd un nume ................................................................... Cum a scăpat de o doamnă insistentă .................................

266 267 268 268 269

SUBIECTE ECONOMICE .............................................................

Noi avem doar folosinţa bunurilor ........................................ Investiţii în cer şi pe pămînt ................................................. Donaţie şi împrumut .............................................................. Să faci pe săraca ................................................................... Să-ţi asiguri proprietăţile ...................................................... Nu te preocupa de astfel de amănunte ................................ Am cumpărat o maşină de tricotat şi lucram . . . .

271 272 272 273 274 274 275 275

De ce clădiri atît de mari? ....................................................

276

RELAŢIILE ÎNTRE CELE DOUĂ SEXE ..................................

277 277

Nici sever, nici îngăduitor. Pur şi simplu, drept... Atracţia sufletească şi trupească este bună sau rea? ................................................................. Iubire faţă de cel păcătos ...................................................... Sfaturi pentru căsătorie ....................................................... Cuplu cu probleme - copil cu probleme ............................... îndreptarea greşelii ............................................................... Copilaşul vostru vă va uni ..................................................... într-o casă rău famată ........................................................... Am început de la ceva uşor ................................................... O legătură bolnavă ...............................................................

278 279 280 281 281 282

282 283 284

Un suflet nestatornic ............................................................. Cu ciudăţeniile ei te va sfinţi ............................................... înainte spre sfinţire! ............................................................. O sensibilitate pentru sfinţire ............................................... Povara păcatului trupesc ..................................................... Izvoarele ispitelor .................................................................. Cea mai bună muzică ............................................................ Căsătorie sau celibat? ............................................................ însoţitor în Hristos ................................................................

242

284 285 286 287 287 288 288 292

BOGĂŢIE DE DARURI ................................................................

293

Darurile - un instrument al mîntuirii ...................................

293

Părerea omenească şi părerea luminată de Dumnezeu .......................................... Ne-a păcălit satana! ................................................................ Să-1 păcălim şi noi! ............................................................... Intervenţie treptată .............................................................. Intervenţie imediată ............................................................. Ce înseamnă „surprins"? ...................................................... Ce înseamnă cuvîntul „ira"? ................................................ Dumnezeu nu pedepseşte ....................................................... Intervenţia lui Dumnezeu este tainică .................................. Dumnezeu respectă chiar şi libertatea diavolului.. Dumnezeu ne respectă vrerea............................................... Ascultare din egoism ............................................................. Netulburat de ispitele vrăjmaşului ........................................ Cînd vine Hristos, pleacă păcatul......................................... Sfînta Schimbare la Faţă ..................................................... Hărnicia ierarhizată a Măriei.............................................. Iubirea Părintelui .................................................................. Celelalte roade ale Duhului ...................................................

296 297 298 299 299 300 301 302 303 304 304 305 307 308 309 310 311

390

Lingă

Părintele

C u p r i n s

Porfirie

îşi ascundea virtutea .................................................................................... înfăţişare săracă - bogăţie ascunsă ...................................... Discernămînt înţelept............................................................

învăţat de Dumnezeu ..................................................... îi primea pe toţi............................................................... îi respecta pe toţi............................................................. Nu sînt nici mag şi nici profet ....................................... Misionar de la schit ......................................................... Deplinătate, grijă şi dreaptă măsură .............................. Un adevărat ajutor .......................................................... Cu adevărat smerit şi pregătit ......................................... Serios şi vesel .................................................................. Plin de omenie ................................................................ Netemător........................................................................ Cu deplină cunoaştere a trupului şi a sufletului.... Observarea unei contradicţii între cuvintele de simpatie şi sentimentele adevărate ................................ Cuvinte în parabole......................................................... Binecuvîntare tăcută ....................................................... Explicaţii amănunţite ...................................................... Simpatie şi ajutor ......................................................... Prudenţă şi cumpătare.................................................... Nepărtinire ..................................................................... Pedagog ........................................................................... Simplu şi profund .......................................................... Un dejun simplu ............................................................. Luare-aminte, trezvie şi rugăciune ................................ Somn după voie .............................................................. Omisiunea şi uitarea .......................................................

5\5 Jt j

116 316 317 318 318 319 320 321 321 322 322 323 323 325 328 329 329 330 330 331 331 332 332 333 334 335

Deplina iubire liberă ....................................................... Bucurie Pascală .............................................................. Imnologia Bisericii ........................................................ Unitate ecleziastică ......................................................... Iubire neţărmurită pentru Hristos şi pentru fiecare în parte ................................................ Respect pentru tipic, dar nu exagerat ............................ Sfinţit în Omonia ............................................................. Mi-am găsit beleaua cu tine! ........................................... în primul rînd voia lui Dumnezeu .................................. Iniţiere în Biserica pămîntească nezidită ........................ Ai înţeles? ........................................................................ Stai, nu pleca! .................................................................. Vrăjmaşi şi contestatari................................................... Refugiul............................................................................ Frumuseţea bunătăţii ...................................................... Simplitatea cuvîntului .................................................... Lupta blîndă .................................................................... Interes pentru toate ......................................................... Preot ................................................................................ O viziune pentru scriitor ................................................. Poet .................................................................................. SPRE VEŞNICIE ............................................................................

înaripat cu iubirea dumnezeiască..................................... Să devii nemuritor de pe acum ....................................... Să se termine construcţia Bisericii şi să plec . . . . Slujind unui sfînt ............................................................ Să te rogi pentru mine ................................................... Despărţirea ......................................................................

243

336 338 339 339 341 344 345 345 347 349 350 351 351 353 355 356 357 357 358 360 362 363 363 364 367 369 370 371

390

Lingă

Părintele

C u p r i n s

Porfirie

ÎN

LOC DE EPILOG ...........................................................................................

373

244