Ludmila Zbant Thesis

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

Cu titlu de manuscris C.Z.U.: 81+811.133.1+811.135.1

ZBANŢ LUDMILA

STUDIU PRIVIND INTENSITATEA ABSOLUTĂ A CALITĂŢII ŞI ACŢIUNII (în limbile franceză şi română) Specialitatea 10.02.19 – Lingvistica generală (contrastiv-tipologică)

Teza de doctor habilitat în filologie

Consultant ştiinţific:

Anatol CIOBANU doctor habilitat, profesor universitar, membru corespondent al Academiei de Ştiinţe a Moldovei

Autor:

Chişinău – 2009

© Zbanţ Ludmila, 2009

2

ADNOTARE ZBANŢ Ludmila. STUDIU PRIVIND INTENSITATEA ABSOLUTĂ A CALITĂŢII ŞI ACŢIUNII (în limbile franceză şi română). Teză de doctor habilitat în filologie la specialitatea 10.02.19 – Lingvistica generală (contrastiv-tipologică), Chişinău, 2009 Studiul ia în dezbatere probleme ce ţin de fenomenul intensităţii absolute, analizat în două limbi romanice – franceză (Romania de Vest) şi română (Romania de Est). Teza cuprinde preliminarii, 4 capitole, concluzii generale şi recomandări, bibliografia din 404 de surse, 252 de pagini de text de bază al tezei, 5 tabele, 8 scheme. Rezultatele obţinute sunt publicate în 51 de lucrări ştiinţifice. Cuvinte-cheie: Arhiintensem, bloc semantico-sintactic, câmp semantico-funcţional, grad de comparaţie/de intensitate, intensem, intensificare, intensitate absolută, obiectivă/subiectivă, scară graduală, subiectul vorbitor. Scopul tezei rezidă în descrierea modului de producere, de funcţionare şi de traducere a diferitelor structuri ce exprimă valoarea de intensitate maximă sau minimă în franceză şi în română. Alegerea arsenalului metodologic al cercetării a fost determinată de caracterul multiaspectual al subiectului investigat. Faptele de limbă sunt examinate în baza principiului onomasiologic. Noutatea şi originalitatea ştiinţifică a cercetării şi semnificaţia teoretică a lucrării constă în următoarele: a) este realizată, pentru prima oară, o analiză comparată privind evoluţia şi funcţionarea, în plan sincronic, a fenomenului intensităţii în două limbi romanice – franceză (Romania de Vest) şi română (Romania de Est); b) s-a întreprins un studiu complex al problemei superlativului absolut vs. intensitatea absolută; c) s-a efectuat o sinteză a trei concepte: aprecierea, graduarea, intensificarea; d) au fost examinate, cu discernământ, aprecierile tradiţionale referitoare la gradele de comparaţie şi gradele de intensitate; e) s-a relevat natura comunicativă a blocurilor semantico-structurale ale intensităţii absolute şi s-a fundamentat teza despre caracterul lor funcţional şi pragmatic; f) sunt triate nivelurile de producere şi de funcţionare a structurilor marcate de graduare intensivă în limbă şi în discurs; g) a fost elaborată şi pusă în circulaţie o terminologie specială raportată la fenomenul intensificării; h) s-a oferit o imagine de sinteză privind câmpul semantico-funcţional al intensităţii absolute; i) s-a concentrat atenţia asupra problemelor şi posibilităţilor de traducere (din franceză în română şi invers) a structurilor purtătoare de intensem. Direcţia pragmasemantică a permis delimitarea unităţii minimale a intensităţii absolute numită intensem. Intensemele de nivel inferior (de obicei morfeme, lexeme, sintagme) produc în cofuncţionare o unitate mai mare – arhiintensemul (funcţionează, cu preponderenţă, la nivelul frazei/enunţului şi al textului/ discursului). Valoarea aplicativă a lucrării rezultă din substanţa ei conceptuală. Materialele tezei au şi o orientare didactică: ele pot fi probate în diverse domenii: gramatică, lexicologie, stilistică, analiza textului, teoria enunţului, sociolingvistică, traductologie şi traducere, terminologie atât sub aspect practic, cât şi cel teoretic. 3

АННОТАЦИЯ ЗБАНЦ Людмила. ИССЛЕДОВАНИЕ ВЫРАЖЕНИЯ АБСОЛЮТНОЙ СТЕПЕНИ ИНТЕНСИВНОСТИ КАЧЕСТВА И ДЕЙСТВИЯ (во французском и румынском языках). Диссертация на соискание ученой степени доктора хабилитат филологических наук, специальность 10.02.19 – Общее языкознание (сопоставительно-типологическое) Кишинёв, 2009 Работа посвящена выявлению основных приемов и структур, используемых французским и румынским языками для передачи значения абсолютной степени интенсивности (АСИ). Диссертация состоит из введения, 4 глав, 252 страниц основного текста диссертации, 5 таблиц, 8 схем. Результаты исследования опубликованы в 51 научных работах. Ключевые слова: архиинтенсем, говорящий, интенсем, интенсификация, интенсивность абсолютная, высокая, максимальная, минимальная; семантико-синтаксический блок, степени сравнения, функционально-семантическое поле, шкала значений. Целью исследования является изучение образования, функционирования и перевода структур выражающих максимальную или минимальную степень интенсивности во французском и румынском языках. Выбор научных методов продиктован многоаспектуальностью исследования. Языковые факты анализируются исходя из ономасиологического принципа, от концепта или функционирования к форме. Научная оригинальность исследования и теоретическое значение обусловлены тем, что: а) впервые реализован сопоставительный анализ категории интенсивности в синхронном плане в двух языках: французском и румынском; б) изучено соотношение между высшей степенью сравнения и абсолютной степенью интенсивности; в)

осуществлен синтез трёх концептов: оценки,

градуирования и интенсификации; г) изучены мнения касающиеся традиционной системы степеней сравнения и степеней интенсификации; д) oпределена коммуникативная сущность семантико-синтаксических блоков АСИ и обоснован их функциональный и прагматический характер; е) выявлены уровни образования и функционирования структур носителей АСИ в языке и в речи; ж) разработана специальная терминология относительно функционирования интенсивности; з) детально представлено видение функционально-семантического поля АСИ; и) исследованы возможности перевода структур содержащих интенсивность. Вводится понятие АСИ качества или действия; минимальной единицей которого является интесем, а для более объемных структур (на уровне предложения или текстов) – архиинтенсем. Практическая ценность работы состоит в её концептуальной субстанции. Материалы исследования имеют и дидактическое применение в курсах по грамматике, лексикологии, стилистике, социолингвистике, переводу и др. 4

ANNOTATION Zbanţ Ludmila. THE STUDY OF ABSOLUTE INTENSITY OF QUALITY AND ACTION (in French and Romanian Languages). Doctor Habilitat in Philology Thesis, speciality 10.02.19 – General Linguistics (contrastive-typologic), Chişinău, 2009 The

present study discusses problems connected with the phenomenon of absolute

intensity analysed in two Romance languages – French (Romania of the West) and Romanian (Romania of the East). The thesis is composed of an introduction, 4 chapters, general conclusion and recommendations, bibliography that contains 404 sources, 252 pages of text, 5 tables and 8 schemes. The obtained results are published in 51 articles and other research works. Key-Words: Arhiintenseme, semantico-syntactic block, semanmtico-functional field, degree

of

comparison/intensity,

intenseme,

intensification,

absolute/objective/subjective

intensity, gradation scheme, the speaker. The aim of the thesis lies in the description of the way of production, functioning and translation of various structures that express the value of maximum or minimum intensity in French and Romanian Languages. The choice of methods used to carry out the research was determined by the wide-range character of the investigated subject. The examples are analysed on the basis of the onomasiologic principle. The novelty, the research originality and theoretical value of the thesis lies in the following: a) a comparative analysis of the evolution and functioning of intensity in two Romance languages French (Romania of the West) and Romanian (Romania of the East) is carried out for the first time; b) a complex study of the problems of absolute superlative versus absolute intensity has been done; c) a synthesis of the three concepts has been carried out: appreciation, graduation, intensification; d) the traditional appreciations connected with the degrees of comparison and intensification have been examined with discernment; e) the communicative nature of the semnatico-structural blocks of absolute intensity has been revealed and the thesis about their functional and pragmatic character has been determined; f) the levels of production and functioning of the structures marked by intensive graduation in language and dialogue have been chosen; g) a special terminology connected with the phenomenon of intensity has been developed and introduced into use; h) a picture of the semantico-functional field of absolute intensity synthesis has been offered; i) special attention was concentrated on the problems and possibilities to translate the structures including intensemes. The pragmasemantic direction allowed to determine the minimal unit of the absolute intensity called intenseme. The intensemes of the inferior level (morphemes, lexemes and syntagms) produce in co-functioning a larger unit called arhiintenseme (it functions mainly at the level of phrase/sentence and that of text/dialogue). The practical value of the thesis lies in its conceptual substance. The thesis relates to didactics as well: the results can be confirmed in various branches of linguistics. 5

ABREVIERI ŞI SIGLE ADI

–

analiza discursului în interacţiune

Adj

–

adjectiv

Adv

–

adverb

BSS

–

bloc semantico-sintactic

C1

–

comparat

C2

–

comparant

fam.

–

familiar

fig.

–

figurat

GN

–

grup nominal

IA

–

intensitate (absolută, hiperbolizată)

iron.

–

ironic

N

–

substantiv

NP

–

nume predicativ

pp

–

participe passé (participiu trecut)

SA

–

superlativ absolut

SR

–

superlativ relativ

V

–

verb

Vaux

–

verb auxiliar

Vconj

–

verb la o formă conjugată

Vcop

–

verb copulativ

Vinf

–

verb la infinitiv

Vsub

–

verb ce redă o valoare subiectivă

6

TABLA DE MATERII ADNOTARE ...................................................................................................................................3 ABREVIERI ŞI SIGLE ...................................................................................................................6 PRELIMINARII ............................................................................................................................10 1. DIN ISTORIA CERCETĂRILOR ASUPRA INTENSITĂŢII ÎN LIMBĂ ŞI ÎN DISCURS............................................................................................................19 1.1. Concepţia tradiţională a superlativului ..........................................................................19 1.2. Superlativul absolut vs. intensitatea absolută ..............................................................21 1.2.1. Locul elativului în sistemul intensităţii absolute ...............................................34 1.2.2. Delimitarea domeniilor de funcţionare a superlativului relativ şi a superlativului absolut.......................................................................................35 1.3. Intensitatea absolută din perspectiva teoriei comunicării..............................................37 1.3.1. Abordarea pragmasemantică a noţiunii de intensitate absolută.........................46 2. REPERE METODOLOGICE ŞI TERMINOLOGICE ÎN STUDIUL INTENSITĂŢII ABSOLUTE ....................................................................................................57 2.1. Metodologia cercetării intensităţii absolute în limbile franceză şi română ...................57 2.2. Analiza corpusului faptic al lucrării ..............................................................................59 2.3. Statutul aprecierii şi al graduării....................................................................................61 2.4. Cofuncţionarea noţiunilor de cantitate, calitate şi intensitate........................................65 2.5. Noţiuni şi termeni-cheie ai câmpului semantico-funcţional al intensităţii: intensitate absolută, intensem, arhiintensem, blocuri semantico-sintactice ................69 2.6. Raportul dintre normă şi sistem în funcţionarea structurilor intensităţii absolute.........74 2.7. Delimitarea nivelurilor de funcţionare a intensităţii absolute în procesul comunicării....................................................................................................75 2.8. Câmpul semantico-funcţional al intensităţii absolute...................................................79 3. EXPRIMAREA INTENSITĂŢII ABSOLUTE ÎN LIMBILE FRANCEZĂ ŞI ROMÂNĂ ....84 3.1. Rolul topicii în generarea unităţilor structurale ce transpun intensitatea absolută.....................................................................................................84 3.2. Repetiţia ca mijloc de graduare afectivă........................................................................87 3.3. Rolul factorilor de ordin fonetico-prozodic în constituirea structurilor de intensitate absolută ......................................................................................................92 3.3.1. Alungirea vocalelor şi consoanelor şi accentuarea vocalelor ca procedeu de redare a intensităţii ......................................................................93 7

3.3.2. Divizarea cuvintelor în silabe ca procedeu de exprimare a intensităţii ............95 3.3.3. Accentul de insistenţă şi intonaţia ca procedee de redare a intensităţii.............97 3.4. Rolul morfemelor (al afixelor şi al afixoidelor) în transpunerea intensităţii absolute ......................................................................................................98 3.5. Glosemele şi rolul lor în constituirea structurilor ce exprimă intensitatea absolută...................................................................................................108 3.5.1. Adjectivele în blocurile semantico-sintactice ale intensităţii absolute............112 3.5.2. Substantivele în blocurile semantico-sintactice ale intensităţii absolute.........120 3.5.3. Adverbele în blocurile semantico-sintactice ale intensităţii absolute..............125 3.5.4. Verbele în blocurile semantico-sintactice ale intensităţii absolute..................137 3.5.5. Redarea intensităţii absolute în blocurile semantico-sintactice cu numerale ...................................................................................................143 3.6. Unităţile frazeologice şi rolul lor în generarea blocurilor semantico-sintactice ale intensităţii absolute ..............................................................................................152 3.6.1. Structura Adj,V+comme+N(GN) în franceză şi Adj,V+ca+N(GN) în română.........................................................................156 3.6.2. Structurile Adj+à+Vinf în franceză şi Adj+(de)+Vconj în română ............174 3.6.3. Structura N1+de+N2 .........................................................................................175 3.7. Rolul frazei în constituirea blocurilor semantico-sintactice ale intensităţii absolute ..............................................................................................179 3.7.1. Exclamaţia şi interogaţia retorică ca mijloc de exprimare a intensităţii absolute ........................................................................................181 3.7.2. Negaţia ca mijloc de redare a intensităţii absolute ..........................................193 3.7.3. Subordonata consecutivă ca mijloc de exprimare a intensităţii absolute ........201 3.8. Unităţile suprafrastice, textul şi rolul lor în exteriorizarea intensităţii absolute..........213 3.9. Schema generală de manifestare a intensităţii absolute în limbile franceză şi română.....................................................................................222 4. MODALITĂŢI DE TRADUCERE A UNOR MONOSTRUCTURI ŞI BLOCURI SEMANTICO-SINTACTICE ALE INTENSITĂŢII ABSOLUTE ........................................226 4.1. Traducerea structurilor cu intenseme-morfeme...........................................................228 4.2. Traducerea structurilor cu intenseme-gloseme............................................................233 4.3. Traducerea structurilor cu intenseme-sintagme...........................................................242 4.4. Traducerea blocurilor semantico-sintactice ale intensităţii absolute formate la nivelul frazei, al unităţilor suprafrastice şi al textului..............................245 8

5. ÎNCHEIERE ............................................................................................................................249 5.1. CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI ............................................................................249 BIBLIOGRAFIE .........................................................................................................................253 SURSE DE EXEMPLE ŞI SIGLE UTILIZATE ........................................................................274 DECLARAŢIE PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII ........................................................275 CURRICULUM VITAE .............................................................................................................276

9

PRELIMINARII Consideraţii generale. Orice societate se află în continuă schimbare, ale cărei realizări se materializează într-o serie de concepte noi. În limbă procesul în cauză presupune apariţia unor structuri mai concrete, dar, în acelaşi timp, mai expresive. Ştiinţa lingvistică a acumulat un material bogat, fondat pe date experimentale. La momentul actual, este necesar nu atât a releva noi fapte, cât a reevalua cele existente, a le examina dintr-o nouă perspectivă, racordată stării de lucruri la etapa contemporană şi plasată în coordonatele unei receptări potenţiale, fără a neglija experienţa şi tradiţia. Limba, facultate inerentă speciei umane, ocupă, pe bună dreptate, un loc deosebit în cadrul ştiinţelor cunoaşterii, fiind un fenomen comunicativ care se pretează, în principiu, unei formalizări, fără a-şi denatura esenţa [370, p. 19]*. Parte inalienabilă a unei comunităţi socioculturale, limba evoluează pe mai multe căi ce ţin de aspectul ei intern, dar şi de dezvoltarea societăţii, a gândirii umane, de progresul tehnic etc. Aceste schimbări îşi află motivarea în evoluţia semantică a unităţilor de vocabular şi sunt condiţionate de procesul de comunicare, oferindu-ne posibilitatea de a constata că variate comunităţi de vorbitori numesc în mod diferit aceleaşi noţiuni sau realităţi din mediul ambiant. Pentru a înţelege dinamica limbii, conchide A.Martinet, trebuie să reţinem că, la fiecare nivel al structurii limbii, intră în conflict trei forţe ale căror componente denotă un echilibru necesitând o actualizare permanentă. Este vorba despre dorinţa de a comunica, inerţia naturală care tinde să reducă energia depusă şi presiunea exercitată de tradiţie [260, p. 35]. E.Coşeriu afirmă, într-un context similar, că o limbă “vie” sau vorbită, în mod real, se găseşte într-o mişcare perpetuă şi, în fiecare moment, în ea au loc schimbări şi inovaţii individuale pe care, pur şi simplu, este imposibil să le înregistrăm în totalitatea lor [31, p. 75]. Savantul defineşte limba drept o “tehnică istorică a vorbirii, care nu este un produs static, un «lucru», ci un sistem dinamic de procedee, de «moduri» de producere” [30, p. 12]. In aceeaşi ordine de idei, academicianul S. Berejan pune în valoare faptul că “limba, ca mijloc de comunicare, este un sistem dinamic ce funcţionează şi evoluează în condiţii concret-istorice” [9, p. 109]. Orice unitate glotică reflectă realitatea înconjurătoare şi, subliniază E.Coşeriu, “schimbările în limbă nu sunt niciodată generale şi simultane, ele sunt provocate de un act individual, de o inovaţie care capătă răspândire prin imitaţie” [30, p.17]. Orişicare savant urmează să identifice fenomenele limbii ţinând cont de funcţionarea lor foarte complexă, fiind inapt a le schimba, a le

*

Aici şi în continuare traducerea citatelor din lucrările în limbile străine ne aparţine. – L.Z.

10

modela după bunul său plac, fiindcă “limbajul e făcut de şi pentru vorbitori (s.n., L.Z.), nu de şi pentru lingvişti” [32, p. 30]. Punctul de vedere semnalat ne face să acceptăm opinia acad. N. Corlăteanu care observă: “Pe lingvist nu-l interesează conţinutul în sine al operei literare. [...] Obiectul de studiu al lingvistului îl constituie mijloacele de exprimare a acestui conţinut şi raporturile dintre mijloacele de exprimare şi conţinutul redat prin opera literară” [27, p. 50-51]. E de subliniat că limbajul uman reprezintă, mai întâi de toate, un produs interactiv, armonizat cu activităţile sociale, fiind o caracteristică a vieţii sociale umane, a cărei funcţie majoră este de ordin comunicativ sau pragmatic [117, p. 34]. Actualitatea şi importanţa problemei studiate. Prezenta investigaţie pune în discuţie mai multe aspecte de redare a intensităţii ce denotă calitatea unui obiect/subiect sau caracteristica unei acţiuni/stări, fenomen analizat în două limbi romanice – franceză (Romania de Vest) şi română (Romania de Est). Perspectiva abordării problematicii în cauză este subordonată domeniului epistemic actual, dezvăluind latura subiectivă a structurilor ce conţin semul intensităţii. Alegerea temei investigaţiei noastre este determinată de interesul sporit pentru studiile de lingvistică interacţională, în speţă, ale lingviştilor E. Benveniste şi C. Kerbrat-Orecchioni, autori ai unor teorii aparte, anticipate, la rândul lor, de o serie de lucrări ale unor precursori – reprezentanţi ai diferitelor şcoli lingvistice – J. Searle, L. Scerba, M. Bahtin, J. Austin, I. Iordan ş.a. – care au readus subiectul vorbitor în prim plan, deplasând astfel accentul de la demersul structural al comunicării spre cel antropocentric. Or, fiecare subiect care efectuează operaţia de intensificare dispune de propria-i viziune asupra referentului graduat (e de menţionat că această idee a fost reluată, în repetate rânduri, de lingviştii Iu. Apresean, N. Arutiunova, V. Gak ş.a.). Examinând categoria intensităţii, am constatat că această noţiune este cunoscută în lingvistica modernă. Fenomenul intensităţii este studiat, tradiţional, în compartimentul ”Gradele de comparaţie” (C. Nyrop, J. Dubois, G. Mounin, R. Georgin, D. Maingueneau, V. Marin, I. Melniciuc ş.a.) sau ”Grade de intensitate” (P. Charaudeau, M. Riegel, M. Avram, I. Coteanu, D. Irimia ş.a.). Concepţiile emise de diferiţi cercetători sunt motivate de interpretarea noţiunii intensităţii. În unele lucrări problematica în cauză esre abordată la nivelul unei singure limbi (C. Berthelon, 1955, I. Melniciuc, 1980), acordându-se prioritate, de cele mai multe ori, cuvintelor ce conţin semul intensităţii şi ale elementelor afixale, ce contribuie la formarea lor. Se vehiculează concepte de genul: ”intensitatea ca parte a semanticii unui cuvânt”, ”cuvinte cantitative” ”cuvinte intensificatoare”. Mult mai rar lingviştii apelează la noţiunea de ”categorie a intensităţii”.

11

Numeroase studii consacrate intensităţii oferă o remarcabilă diversitate metodologică şi teoretică. Este evident că interpretarea noţiunii de intensitate în limbă/discurs trebuie întemeiată pe funcţionarea unor domenii complementare: logica, psiholingvistica, psihologia cognitivă, comunicarea şi, desigur, lingvistica. Mai mult chiar, structurile respective trebuie cercetate la nivel pragmalingvistic şi pragmasemantic, în interdependenţă cu parametri extraglotici (mimica, gestul, condiţiile spaţio-temporale concrete etc.). Raportată la realităţile socioculturale ale limbilor franceză şi română, lucrarea de faţă pune în lumină posibilităţile şi modalităţile de manifestare a IA în comunicarea scrisă, inserând şi elemente de oralitate. Materialul de limbă este excerptat din operele unor notorietăţi ale literaturii franceze şi române, care au activat în diferite epoci istorice: A. Dumas, E. Zola, M. Proust, M.Druon, A. Maurois, M. Duras, J. M. G. Le Clezio, A. Makine, Ph. Delerm, M. Eminescu, B. Delavrancea, M. Sadoveanu, E. Cioran, P. Istrati, L. Rebreanu, I. Druţă ş.a. Scopul investigaţiei îl constituie analiza monoelementelor şi structurilor purtătoare de intensem, valorizarea particularităţilor funcţionale şi discursive, a tipologiei lor în limbile franceză şi română şi a posibilităţilor de traducere. Complexitatea problemelor privind intensitatea unei calităţi, a unei acţiuni sau a unei stări, în limbile franceză şi română, solicită următoarele obiective investigaţionale: 1. a aborda perspectivele logico-conceptuale şi pragmatico-comunicative ale intensităţii prin prisma realizărilor ştiinţifice de ultimă oră; 2. a analiza şi a sintetiza orientările şi tendinţele de investigare a IA; 3. a elucida esenţa comunicativă, enunţiativă, intersubiectivă a IA, ce se manifestă prin modalităţi epistemice şi apreciative; 4. a reevalua terminologia existentă şi a introduce termeni noi ce ţin de intensitate şi vin în acord cu cercetările recente în acest domeniu; 5. a delimita sferele de manifestare a comparaţiei, a superlativului şi a intensităţii; 6. a descrie condiţiile de generare şi de funcţionare a câmpurilor semantico-funcţionale ale IA; 7. a releva modul de utilizare a unităţilor fonemice şi morfemice pentru a reda sensuri marcate de intensem; 8. a dezvălui rolul unităţilor sintactice, stilistice şi pragmatice în realizarea intensificării unei calităţi sau a unei acţiuni; 9. a reliefa importanţa fenomenelor de ordin sociocultural, etnocultural, psihic etc. în producerea monostructurilor, a BSS şi a câmpurilor semantico-funcţionale ale IA; 10. a tipologiza monostructurile şi BSS ale IA în franceză şi în română; 12

11. a analiza mijloacele şi procedeele de traducere a secvenţelor marcate de graduarea afectivă şi intensivă actualizate la diferite niveluri ale limbii şi ale discursului. Strategia pragmasemantică a permis demarcarea unitatăţii minimale a intensităţii calităţii unui obiect sau a unei persoane ori a caracteristicii unei acţiuni sau a unei stări, pe care am numit-o intensem. Intensemele de nivel inferior (de obicei, morfemele, glosemele şi sintagmele) produc în cofuncţionare o unitate mai mare decât intensemul – arhiintensemul, aflat, preponderent, la nivelul frazei şi/sau al enunţului şi al textului şi/sau al discursului. Modelele structurale au exemplificat convingător constatările de ordin aplicativ, punând în lumină, parţial, aspectele tipologic şi comparativ pe care-l suscită analiza oricărui fenomen al limbii. Noutatea ştiinţifică şi importanţa teoretică a cercetării constau în următoarele: • este realizată, pentru prima oară, analiza comparată privind evoluţia şi funcţionarea, în plan sincronic, a fenomenului intensităţii în două limbi romanice – franceză (Romania de Vest) şi română (Romania de Est); • s-a întreprins un studiu complex al problemei SA vs. IA; • s-a efectuat o sinteză a trei concepte: aprecierea, graduarea, intensificarea; • au fost examinate, cu discernământ, aprecierile tradiţionale referitoare la gradele de comparaţie şi gradele de intensitate; • s-a relevat natura comunicativă a BSS ale IA şi s-a fundamentat teza despre caracterul lor funcţional şi pragmatic; • sunt triate nivelurile de producere şi de funcţionare a structurilor marcate de graduare intensivă în limbă şi în discurs; • a fost elaborată şi pusă în circulaţie o terminologie specială raportată la fenomenul intensificării maxime sau minime; • s-a oferit o imagine de sinteză privind câmpul semantico-funcţional al IA; • s-a concentrat atenţia asupra problemelor şi posibilităţilor de traducere (din franceză în română şi invers) a monostructurilor şi a BSS ale IA. În urma aplicării criteriului logico-semantic, structural şi, mai cu seamă, a celui funcţional, au fost delimitate şi descrise cele mai frecvente secvenţe, apte a genera intensificarea calităţii unui obiect, a unui subiect sau a caracteriza acţiuni şi stări. În acest scop, este aplicată şi dezvoltată teoria blocurilor sintactice [19, 72], folosită pentru tipologizarea modelelor de IA. Graţie unor noi forme de exteriorizare a diferitelor valori semantice, limba atestă polisemia unităţilor morfosintactice ce se manifestă prin atribuirea unor sensuri noi formelor şi structurilor deja existente. Astfel, se confirmă postulatul despre caracterul pragmatico-funcţional al 13

comunicării ce condiţionează, la rândul său, valori semantice inedite într-un anumit context situaţional sau pragmatic. Valoarea aplicativă a cercetării rezultă din substanţa ei conceptuală, datorită incursiunii ample în spaţiul disputelor ştiinţifice axate pe statutul graduării sau al intensificării şi caracterul pragmatic al secvenţelor marcate de IA. Teza are, implicit, o importanţă practică, înscriindu-se în direcţiile de cercetare ale Universităţii de Stat din Moldova. Materialele tezei au şi o orientare didactică: rezultatele analizei contrastive a generării şi a modului de funcţionare a intensităţii unei calităţi sau a unei acţiuni, în limbile franceză şi română, pot fi probate în diverse domenii: gramatică, lexicologie, stilistică, analiza textului, teoria enunţului, sociolingvistică, traductologie şi traducere, terminologie, atât sub aspect practic, cât şi cel teoretic. Ne referim la elaborarea unor compartimente ale cursurilor “Stilistica şi traducerea”, “Traductologia”, “Noi tendinţe în lingvistica contemporană” ş.a., destinate studenţilor şi masteranzilor de la Facultăţile de Limbi şi Literaturi Străine, Litere etc. Materialul faptic al tezei poate contribui şi la alcătuirea unor dicţionare explicative monoşi plurilingve. Este vorba despre BSS ale IA, actualizate prin sintagme stabile, clişee, mai mult sau mai puţin stereotipe, de care dispune, practic, orişice limbă. S-ar putea alcătui un dicţionar special în acest sens, care ar servi scopurilor de predare-învăţare a limbilor străine şi ar fi un suport calitativ pentru efectuarea diverselor tipuri de traduceri. Se ştie că, pentru a cunoaşte bine o limbă străină şi pentru a o utiliza corect, este absolut necesară asimilarea regulilor de montare şi de construire a diverselor formule stereotipe, inclusiv a celor cu valoare de intensificare. Un traducător şi, mai cu seamă, un interpret, implicat în traduceri simultane, va găsi în astfel de lucrări lexicografice un vademecum preţios pentru munca lui, formule gata ce i-ar permite să câştige în timp şi în calitatea traducerii. Prezenta lucrare furnizează un bogat material pentru alte studii, bunăoară, teze de licenţă, de masterat şi de doctorat. Cercetările modalităţilor de producere a IA în comunicarea orală, în limbajul jurnalistic şi publicistic, completează simţitor tabloul de funcţionare a fenomenului cercetat în limbile franceză şi română. Aprobarea rezultatelor investigaţiei a fost realizată in diverse moduri: – în cadrul discuţiilor la şedinţa comună a Catedrei Limba Franceză şi a Catedrei Traducere, Interpretare şi Lingvistică Aplicată de la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii de Stat din Moldova; la şedinţa Catedrei de Limbă şi Literatură Franceză de la Facultatea de Litere şi Ştiinţe ale Comunicării a Universităţii ”Ştefan cel Mare” din Suceava, România; la Seminarele Ştiinţifice de Profil din cadrul Institutului de Filologie al Academiei de 14

Ştiinţe a Moldovei şi a Catedrei Limbă Română, Lingvistică Generală şi Romanică de la Facultatea de Litere a Universităţii de Stat din Moldova. – prin avize pozitive scrise: V. Marin, I. Dumbrăveanu, M. Bîrcă, A. Macarov, Universitatea de Stat din Moldova; V. Pavel, Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă”; S.M. Ardeleanu, M. Neţ, Universitatea „Ştefan cel Mare”, Suceava, (România); M. Pavel, Universitatea „Al.-I. Cuza”, Iaşi (România); Z. Guével, Universitatea „Laval”, Québec (Canada); M. Peñalver Vicea, Universitatea din Alicante (Spania) ş.a.; – prin intervenţii orale în cadrul şedinţelor menţionate ale catedrelor şi ale Seminarelor Ştiinţifice de Profil (prof. univ. A. Ciobanu, prof. univ. V. Marin, prof. univ. I. Dumbrăveanu, prof. univ. M. Bîrcă, conf.univ. A. Macarov, conf. univ. E. Axenti, Universitatea de Stat din Moldova; prof. univ. V. Pavel, Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă”; prof. univ. S.M. Ardeleanu, prof. univ. V. Dospinescu, prof. univ. G. Moldoveanu, Universitatea „Ştefan cel Mare”, Suceava (România); prof. univ. M. Pavel, Universitatea „Al.-I. Cuza”, Iaşi (România) ş.a.); Unele aspecte ale prezentei lucrări au fost expuse şi apreciate pozitiv de către participanţii la diverse conferinţe, colocvii şi simpozioane : - republicane: conferinţele ştiinţifice tradiţionale ale corpului didactico-profesoral al Universităţii de Stat din Moldova (1998-2008); - naţionale: Conferinţa naţională de filologie Limba română azi (Iaşi–Chişinău, septembrie 2000); - internaţionale, desfăşurate în Moldova, România, Ucraina: Conferinţa internaţională consacrată jubileului profesorului S. V. Semcinski (Kiev, mai 2001); Simpozionul internaţional consacrat Anului European al Limbilor (Piteşti, România, mai 2001); Conferinţa ştiinţificometodică internaţională Terminologie şi limbaje specializate (Chişinău, iulie 2001); Conferinţa ştiinţifică internaţională Conexiuni şi perspective în filologia contemporană consacrată aniversării a 60-a de la naşterea lui V. Banaru (Chişinău, septembrie 2001); Colocviul internaţional de ştiinţe ale limbajului (Ediţia a VI-a, Suceava, România, octombrie 2001); Simpozionul internaţional Diversitatea lingvistică şi culturală – factor al dezvoltării europene (Bucureşti, octombrie 2001); Colocviul internaţional In memoriam Grigore Cincilei (Chişinău, noiembrie 2002); Colocviul internaţional de ştiinţe ale limbajului (Ediţia a VII-a, Cernăuţi, Ucraina, octombrie 2003); Conferinţa internaţională Probleme actuale de lingvistică, didactică şi ştiinţă literară, consacrată aniversării de 40 de ani ai Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii de Stat din Moldova (Chişinău, martie 2004); Conferinţa internaţională consacrată jubileului de 70 ani ai profesorului A. Ciobanu (Chişinău, mai, 2004); Colocviul internaţional de ştiinţe ale limbajului (Ediţia a VIII-a, Chişinău, mai 2005); Colocviul internaţional « Europe des cultures et 15

espaces francophones » (1-2 iulie 2005, ASE Bucureşti); Colocviul internaţional «La linguistique entre recherche et application», organizat cu ocazia aniversării a XL-a a catedrei de Filologie Franceză « Grigore Cincilei » (USM, Chişinău, 18-19 noiembrie 2005); Colocviul Internaţional «Connexions et perspectives en philologie contemporaine», consacrat aniversării de 65 ani ai profesorului V. Banaru (ediţia a II-a, 20-21 octombrie 2006, Chişinău); Colocviul internaţional de ştiinţe ale limbajului (Ediţia a IX-a, Suceava, octombrie 2007); Colocviul ştiinţific internaţional «Probleme de lingvistică generală şi romanică», consacrat aniversării de 80 ani ai profesorului G. Cincilei (1 decembrie 2007, Chişinău); Colocviul internaţional In memoriam acad. Silviu Berejan ”Semantica limbii şi semantica discursului: interpretare şi descriere” organizat de Institutul de Filologie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei (30-31 iulie 2008, Chişinău); Colocviul internaţional prilejuit de aniversarea a 45-a de la fondarea Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii de Stat din Moldova ” Probleme actuale de lingvistică, glotodidactică şi ştiinţă literară ” (4-5 martie 2009, Chişinău). Diverse aspecte ale lucrării au fost expuse, de asemenea, la întâlnirile cu profesorii Facultăţii de Litere a Universităţii Laval, Québec (Canada, februarie-aprilie 2002), cu profesorii Facultăţii de Filozofie şi Litere a Universităţii Alicante (Spania, septembrie 2002), ai Universităţii Ştefan cel Mare, Suceava, (România, 2003, noiembrie 2003, iulie 2005) şi ai Facultăţii de Litere a Universităţii Marc Bloch, Strasbourg (Franţa, noiembrie 2004); participanţii la seminarul de didactică universitară Interaction entre sémantique et pragmatique: Problèmes de méthode dans l’enseignement universitaire, Universitatea Ovidius, Constanţa (România, august, 2004), la care au luat parte profesori din universităţile din Franţa, Moldova, România, Ucraina; Colocviul Internaţional «Connexions et perspectives en philologie contemporaine», consacrat aniversării a 65-a de la naştere a lui Victor Banaru, USM, 2007 ş.a. - într-o serie de publicaţii: Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova, seria Ştiinţe filologice (1998-2006); culegerea Probleme actuale de lingvistică, didactică şi ştiinţă literară (Chişinău, 1999), culegerea Probleme actuale de lingvistică română (Chişinău, 2000); culegerea Moldoscopie (Chişinău, USM, volumul XV, 2001); culegerea Terminologie şi limbaje specializate (Chişinău, CNT, ed. III, 2001); culegerea Limba română azi (Chişinău–Iaşi, 2001), culegerea Лингвистическое и культурное разнообразие – фактор европейского развития. Русский язык в контексте Европейского года языков (Bucureşti, ASE, 2001); culegerea Conexiuni şi perspective în filologia contemporană. Victor Banaru la 60 ani de la naştere (In memoriam) (Chişinău, USM, 2002); culegerea Diversitatea lingvistică şi culturală – factor al dezvoltării europene (Bucureşti, ASE, 2002; 2 publicaţii); culegerea Limbaje şi comunicare, Vol. VI, p.I – In Honorem Eugen Coşeriu (Suceava, 2003); revista Estudios de Lingüística 16

(2003, No 16, Universitatea Alicante, Spania); culegerea Probleme de lingvistică generală şi romanică, Vol.I (Chişinău, 2003); revista de ştiinţă şi cultură Limba română (No 4-6, 7-8, Chişinău, 2004, 2008); revista ştiinţifică Studia Universitatis (USM, volumul 10, 2007); Limbaje şi comunicare, Vol.VII, (Cernăuţi, 2004); materialele Conferinţei internaţionale, consacrate aniversării de 40 ani ai Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine (Chişinău, 2004); actele ediţiei XI a Seminarului de Didactică universitară desfăşurat la Universitatea Ovidius, Constanţa, România; materialele conferinţei consacrate aniversării de 70 ani ai profesorului A.Ciobanu (Chişinău, 2004); publicaţiile colocviului internaţional organizat de ASE Bucureşti, iulie 2005; culegerea Colocviul internaţional de ştiinţe ale limbajului «Eugen Coşeriu», «Strategii discursive», ediţia 2005, Vol. VIII, p. I-a (Chişinău, 2006); actele Colocviului Internaţional «Connexions et perspectives en philologie contemporaine», consacrat aniversării de 65 ani ai profesorului V. Banaru (Chişinău, 2007), ediţia a II-a; culegerea Colocviul internaţional de ştiinţe ale limbajului «Eugen Coşeriu», ediţia 2007 «Evoluţia şi funcţionarea limbii – perspective normative în noul context european»,Vol. IX, p. A II-a (Suceava, 2007); actele Colocviului ştiinţific internaţional «Probleme de lingvistică generală şi romanică», consacrat aniversării de 80 ani ai profesorului G. Cincilei (Chişinău, 2008); actele Colocviului internaţional ”Filologia modernă: realizări şi perspective în context european”, organizat de Institutul de Filologie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei (Chişinău, 2008) ş.a. La tema de cercetare au fost publicate o monografie (2 ediţii) şi 50 de articole ştiinţifice, rezumate şi teze, incluse în culegeri, reviste de specialitate din Republica Moldova, România, Spania, Ucraina. Structura tezei. Teza cuprinde lista abrevierilor şi a siglelor, adnotări şi termeni-cheie (în limbile română, engleză şi rusă), preliminarii, 4 capitole, concluzii generale şi recomandări, addenda subdivizată în : bibliografie (404 surse), surse utilizate şi siglele lor. În compartimentul 1, Din istoria cercetărilor asupra intensităţii în limbă şi în discurs, propunem o analiză critică a materialelor ştiinţifice în care se abordează subiecte legate nemijlocit de problematica graduării afective, a superlativului şi a intensităţii în limbă şi în discurs. Dezbaterile ce ţin de raportul între gradele de comparaţie şi gradele de intensitate pun în evidenţă complexitatea delimitării conceptelor în cauză, condiţionată de activitatea enunţiativă a subiectului vorbitor. În compartimentul 2, Repere metodologice şi terminologice în studiul intensităţii absolute, descriem metodele aplicate în investigaţia noastră şi principiile de constituire a corpusului faptic; reevaluăm noţiunile deja existente cu referire la conceptul analizat, iar pentru a denumi unitatea minimală a intensităţii absolute, propunem termenul intensem, atribuindu-l 17

monoelementelor sau BSS ce exprimă acest sens la diverse niveluri ale limbii şi ale discursului; cu referire la nivelurile superioare, adică la cele compuse din fraze, unităţi suprafrastice sau texte, este binevenit termenul arhiintensem semnificând un ansamblu de intenseme în BSS cu o structură mai dezvoltată. În compartimentul 3, Exprimarea intensităţii absolute în limbile franceză şi română, este valorificat rolul repetiţiei şi al topicii în generarea şi în funcţionarea secvenţelor graduate; venim cu un studiu contrastiv şi comparat, în limbile franceză şi română, al funcţionării variatelor structuri ce conţin intensemul sau arhiintensemul, de la nivelul mijloacelor foneticoprozodice până la cel al textului. Compartimentul 4, Modalităţi de traducere a unor monostructuri şi blocuri semanticosintactice ale intensităţii absolute cuprinde o trecere în revistă a unor probleme traductologice axate, în particular, pe specificul traducerii formaţiunilor ce comportă subiectivitatea şi afectivitatea. Observăm că, în astfel de situaţii, există tendinţa de a apela la metodele indirecte de traducere, conturându-se necesitatea unei adaptări pragmatice a informaţiei din limba şi cultura sursă la limba şi cultura ţintă. În Concluzii evidenţiem principalele constatări cu referire la funcţionarea intensităţii absolute în limbile franceză şi română şi propunem nişte recomandări ce ar completa studiul asupra graduării afective atât în cadrul unor cursuri universitare, cât şi prin cercetări aparte la nivel de licenţă, de masterat sau de doctorat.

18

1. DIN ISTORIA CERCETĂRILOR ASUPRA INTENSITĂŢII ÎN LIMBĂ ŞI ÎN DISCURS Obiectul cercetării noastre pare a fi, la prima vedere, suficient studiat, însă nu e decât o aparenţă înşelătoare. Sursele consultate în ceea ce priveşte problematica intensităţii includ, mai cu seamă, opinii despre aspectul formal-gramatical al superlativului; doar unii specialişti semnalează, sporadic, raportul comparaţie – superlativ - intensiv. Caracterul pragmatic, aspectul funcţional al IA nu este, deocamdată, reflectat în măsura couvenită în lucrările de referinţă. Cele remarcate ne-au suscitat interesul faţă de conceptul anunţat, spre a compara modul de funcţionare în limbă şi în discurs. 1.1. Concepţia tradiţională a superlativului În limbile romanice, categoria comparaţiei descinde, genetic şi structural, dintr-o sursă comună – limba latină. O confirmare concludentă reprezintă opiniile lingviştilor contemporani asupra subiectului în cauză. Noţiunii de intensitate îi precedă, în plan diacronic, cea de superlativ. Potrivit părerii emise de L. Luht, limbile romanice, care sunt genetic înrudite, înregistrează o analogie în domeniul morfologiei, atât prin afinitatea materială a elementelor radicale şi auxiliare, cât şi prin mijloacele de exprimare a categoriilor gramaticale esenţiale [246, p. 203]. După cum scrie A.Romero Cambrón, superlativul latin, neavând forme speciale pentru a reda SR şi SA, denotă posibilitatea unei duble interpretări a structurilor, oferită de limba latină în vederea formării complementului comparativ, care va fi moştenită, în principiu, de toate limbile romanice1 [354, p. 159]. Valoarea dublă a superlativului latin a fost perpetuată în sistemul superlativului în limbile neolatine, repercutându-se apoi şi în cadrul gradelor de intensitate. Se ştie că SR şi SA erau desemnate în latină prin acelaşi sufix -issimus, pe care limba franceză l-a moştenit sub forma -issime [199, p. 894-1141], iar limba română operează cu sufixul -isim. Lingvistul francez M. Cohen relevă două sufixe: -imus şi -issimus de care dispunea latina spre a marca superlativul şi subliniază că absenţa articolului în latină făcea cu neputinţă diferenţierea celor două valori ale superlativului: relativ şi absolut [134, p. 131]. Savanţii J. Damourette şi E. Pichon reliefează lipsa unei limite tranşante între SA şi SR în latina clasică, evidenţiind două ipostaze ale superlativului, apt a exterioriza valori semantice absolut diferite: 1 “la duplicidad de estructuras que presentaba el latín para la formación del complemento comparativo serà heredada, en principio, por todas las lenguas romances”.

19

a) noţiunea de SR se aplică pentru decomensurare (“décommensuration”), atunci când se decomensurează mai mult de două cantităţi determinate (“quanta”); b) termenul SA sugerează faptul că volumul mediat (intermediar) este foarte înalt ca valoare absolută [s.n. L.Z.]. Autorii sunt de părerea că superlativul îşi datorează dubla funcţionare lingviştilor contemporani, deoarece, în realitate, disocierea superlativului latin în relativ şi absolut aparţine gramaticienilor moderni, pe când romanii nu aveau decât o singură formă gramaticală utilizată în acest scop2 [145, p. 293-294]. Deseori, pentru a obţine efectul SA, în latina clasică erau întrebuinţate adverbe ca: multum, valde, bene etc., iar reminiscenţele acestor modele se întâlnesc, practic, în toate limbile romanice contemporane. E. Lüder semnalează fenomenul superlativului în latina arhaică, preconizând concurenţa formelor sistemului comparativ sintetic şi al celui analitic, ultimul tip impunându-se, în cele din urmă. Acest analitism se manifestă în SA printr-un spectru larg de posibilităţi de parafrazare. Autoarea constată că perturbaţiile survenite în dezvoltarea comparativului din latină au dus la pierderea SR, înlocuit de comparativul precedat de un articol hotărât [58, p. 29-30]. E.Lüder ajunge să conchidă că superlativul latin persistă în limbile romanice contemporane sub forma unui SA ce rămâne unicul “moştenitor” al acestui fenomen. Reamintim, în acelaşi context, opiniile susţinute de T.Alisova, T.Repina şi M.Tariverdieva, care menţionează trei posibilităţi de redare a gradului calităţii în latina clasică: sufixală (sintetică); sufixală-supletivă, ce prevedea înlocuirea rădăcinii (de exemplu, magnus, bonus, malus etc.); analitică, ce recurgea la adverbele magis şi maxime. Cel din urmă tip, ce apare sporadic în latina clasică (în cea vulgară era deja frecvent), este acceptat în limbile neolatine. Acestea păstrează parţial şi formele sufixală şi sufixală-supletivă, cu excepţia limbii române, care preferă forma analitică, unica posibilă [356, p. 207-208]. Or, limba română contemporană apelează, de asemenea, la modelul considerat drept un împrumut. De exemplu, M. Avram califică formantul -isim ca sufix neologic în limba română, plasându-l la limita dintre morfologie şi vocabular [5, p. 126; o părere similară este emisă în 45, p.164]. Examinând adverbele comparative, înregistrate în română în sec. XVI, G. Ciompec ajunge la concluzia că limba în cauză a dezvoltat sistemul perifrastic al gradelor de comparaţie, preluat din latina târzie [25, p. 123-127]. Cercetătoarea observă că adverbele folosite la formarea comparativului şi a superlativului absolut nu sunt, deocamdată, gramaticalizate şi specializate

2 “En réalité ce sont les grammairiens modernes qui ont séparé les emplois du superlatif latin en emplois relatifs et absolus. Les Romains n’en avaient qu’une seule formation grammaticale”.

20

pentru a exprima anumite raporturi. În limba română veche nu se atestă ordinea strictă a elementelor respective, pe când în româna contemporană ea este deja fixată. E lesne de remarcat aspectul esenţial ce ţine de tipologia formelor moştenite ale superlativului în limbile romanice şi, în special, în română şi în franceză: comparaţia analitică (SA este iniţial inclus în sistemul gradelor de comparaţie) prevalează asupra celei sufixale, care mai păstrează totuşi vestigiile formelor sintetice din latina clasică. 1.2. Superlativul absolut vs. intensitatea absolută Informaţia expusă supra dezvăluie, parţial, multitudinea de opinii ale lingviştilor contemporani privind comparaţia, gradele de comparaţie, în particular delimitarea SR de SA şi de gradele de intensitate. Specificul SA şi SR solicită a reliefa, mai întâi de toate, intensificarea maximă sau minimă proprie structurilor numite în gramaticile clasice SA. De reţinut că intensitatea se datorează caracterului endofuncţional al comparaţiei pe care o conţine: o calitate sau o acţiune este amplificată la un grad foarte înalt sau mic, fără a fi comparată, în mod explicit, cu altele de acelaşi gen, aflate în exteriorul unităţii graduate la nivelul maxim sau minim. Ţinem să evidenţiem următoarea premisă de o importanţă majoră, semnalată tangenţial în unele lucrări ştiinţifice ce abordează subiectul prezentei cercetări: intensitatea conţine elementul comparaţiei, îmbinând, concomitent, două seme: semul calităţii şi cel al cantităţii. Pentru a construi o comparaţie, este necesar un punct de referinţă care apare drept un etalon al anumitor însuşiri, calităţi etc. Comparaţia, menită a actualiza intensitatea, nu vizează prezenţa sau absenţa unei calităţi sau a unei acţiuni, ci valorifică nivelul excesiv (intensitate maximă) sau insuficient (intensitate minimă) al acestora, atribuite unui obiect sau unui subiect ori unei acţiuni sau unei stări. Valoarea de IA este detectată frecvent în raport cu ceea ce ştim aprioric despre însuşirile lucrurilor acceptate ca puncte de reper. Problema majoră a gradelor de intensitate rezidă în caracterul unei asemenea referinţe, de obicei puternic marcată de subiectivitate, de apreciere, de opţiunea locutorului. Deseori referinţa este implicită şi cere anumite cunoştinţe şi capacităţi în vederea decodificării enunţului emis de locutor. Astfel, D. Amiot susţine, pe bună dreptate, că sensul de evaluare – superioritatea, excesul şi gradul înalt – ar fi generate drept rezultat al unei operaţii de reperare şi de localizare, existând o normă implicită care este, în toate cazurile, depăşită [81, p. 98].

21

În funcţie de recunoaşterea sau nerecunoaşterea SA, delimitarea gradelor de comparaţie de cele de intensitate, includerea categoriei SA în cadrul lor, opiniile lingviştilor contemporani se pretează următoarei clasificări: 1) Se neagă, în principiu, existenţa conceptului SA sau nu se acceptă raportarea lui la gradele de comparaţie. Se relevă fie un superlativ generic (care include atât SA, cât şi SR), fie numai SR. Uneori este greu de demarcat noţiunile de SR şi SA. Una din cauze constă în faptul că trecerea superlativului de la o formă la alta se efectuează printr-o serie de transformări de ordin morfosintactic sau semantic. Acestea denotă un caracter deictic şi pot fi interpretate adecvat doar într-un context concret. Ataşarea structurii determinative restrictive, ce posedă o semantică specifică unui SR, duce la încorporarea ei în categoria IA: Ea îmi este fiinţa cea mai dragă din întreg universul. Într-un context clar delimitat, unde atestăm un ansamblu de valori, structura ce redă formal un SR dezvăluie un sens apropiat de cel al IA. Situaţia vizată e condiţionată de elementele constitutive ale structurilor în cauză, apte a exprima distinct gradul maxim al calităţii sau al acţiunii respective în raport cu alte valori posibile. O ambianţă similară apare frecvent în multiple clişee cu nuanţă comparativă, ce exteriorizează, în esenţa lor, ideea de IA. Fenomenul unic poate fi explicitat graţie semanticii glosemelor concrete: adjective, adverbe sau substantive, care răspund necesităţii de graduare, de dozare, de nuanţare a caracterizării unui obiect, a unui subiect sau a unui proces: a) Cette importance était encore accrue du fait que les Verdurin étaient persuadés que la Raspelière, qu’ils comptaient acheter, était une propriété unique au monde. (Proust, SEG, 731) b) Acest sentiment era sporit de faptul că soţii Verdurin erau convinşi că Raspelière, pe care nădăjduiau s-o cumpere, era o proprietate unică în lume. (Proust, SG, 284) În astfel de cazuri, se realizează nişte modele care manifestă ambiguitate în interpretarea informaţiei ce poate fi de ordin sintactic şi semantic. În exemplul citat, este vorba despre latura sintactică a fenomenului dat, căci segmentul de suprafaţă admite, cel puţin, două interpretări la nivelul structurilor de profunzime: secvenţa unique au monde poate fi înţeleasă ca o apreciere calitativă de ‘deosebită, nemaicunoscută, extraordinară’ sau ca una cantitativă de ‘una singură’. G.Le Bidois şi R.Le Bidois consideră că în exemple ca: Là où je n’avais vu avec ma grand’mère au mois d’août que les feuilles et comme l’emplacement des pommiers, à perte de vue ils étaient en pleine floraison, d’un luxe inouï pour 22

ne pas gîter le plus merveilleux satin rose qu’on eu jamais vu et que faisait briller le soleil. (Proust, SEG, 637), superlativul poate avea valoare hiperbolică. Este semnalat un superlativ urmat de o subordonată, care, limitând câmpul comparaţiei, i se asociază superlativului numit de unii lingvişti “hiperbolic” [242, p. 298]. Prezintă interes opinia lingvistului H. Frei care vede în modelele de tipul un homme le plus aimable “un superlativ figurat” [173, p. 259]. Constatarea este întemeiată pe faptul că un SR este precedat de un articol nehotărât, ceea ce indică alegerea unică dintr-o serie de fapte izolate ce nu poate fi depăşită. Asemenea situaţii şi structuri par să explice opinia lui C. de Boer, înclinat să creadă că limba franceză modernă nu dispune de o formă distinctă pentru un “superlativ absolut”. Drept consecinţă, gramatica nu cunoaşte decât un “superlativ relativ”, deoarece doar SR posedă un semn special le+comparativ [149, p. 124]. C. de Boer contestă existenţa SA, odată ce formaţinnea respectivă nu inserează un semn special, distinctiv, şi propune criteriul formal ce indică prezenţa sau absenţa unei categorii sau a unei clase. G. Galichet susţine, la rândul său, că delimitarea clasică dintre superlativ şi comparativ nu pare a fi justificată în limba franceză din motivul că “superlativul” rămâne a fi un comparativ, fie din punctul de vedere al caracterizării însăşi (ce ar corespunde, în opinia noastră, IA), fie în raport cu toate obiectele de acelaşi fel (am opera în cazul dat cu noţiunea de SR). Demarcarea în cadrul superlativului a două noţiuni diferite, realizată de G. Galichet, pune în evidenţă faptul că el recunoaşte ambele structuri ale superlativului: atât SR, cât şi SA. Lingvistul francez relevă, în mod special, prezenţa comparaţiei în ambele forme analizate [183, p. 88], stăruind şi asupra modului diferit de redare a comparaţiei de fiecare tip al superlativului. În acest sens, M. A. Henry afirmă că, în franceza modernă, superlativul nu trebuie studiat în cadrul gradelor de comensurare: Paul est très sage nu se referă, de fapt, la nici un element din afară; altfel spus, superlativul absolut nu este comensurabil3 [213, p. 174]. B. Pottier respinge opinia lui M. A. Henry, considerând-o greşită (“insoutenable”). SA nu este lipsit de valoarea relaţională, care se dovedeşte a fi endofuncţională, fiindcă se compară calitatea sau acţiunea cu ea însăşi, manifestându-se prin diferite grade de intensitate [297, p. 153]. Lingvistul român G. Bulgăr susţine că “cele trei trepte esenţiale marchează ipostazele gradaţiei unei calităţi”, cu referire la pozitiv – comparativ – superlativ şi semnalează separat SA, 3

“Le superlatif du français moderne ne doit pas être compris dans l’étude des degrés de commensuration: Paul est très sage ne fait appel, en effet, à aucun élément de référence; en d’autres termes, le superlatif absolu ne joue aucun rôle commensuratif”.

23

“când nu se compară cu alte situaţii”, fiind vorba despre “o apreciere autonomă” [13, p. 56]. Un alt lingvist român, B. Berceanu, are o atitudine rezervată faţă de concepţia tradiţională a gradelor de comparaţie şi subliniază că ele nu cuprind sfera adjectivelor calificative din mai multe considerente: pe de o parte, se atestă o serie de adjective şi adverbe ce nu comportă “grade de comparaţie” (suprem, fix etc.), în acelaşi timp, sunt şi alte părţi de vorbire cărora li s-ar atribui comparaţia (mai poet). Autorul menţionează multiple argumente ce infirmă teoria respectivă căreia i se raportează SA. B. Berceanu emite părerea că SA “nu este un grad de comparaţie, pentru că e lipsit de termen comparativ, este deci mai just să apropiem ceea ce se numeşte superlativul relativ mai mult de numele comparativului decât de numele superlativului absolut” [7, p. 224]. Ideea în cauză vine să confirme, în mod indirect, faptul că SA nu face parte din gradele de comparaţie explicită. Ţinem să remarcăm faptul că intensitatea presupune prezenţa comparaţiei implicite. Se efectuează comparaţia cu un anumit etalon, ultimul având, de regulă, un caracter subiectiv şi variază în funcţie de comunitatea etnică concretă şi de opţiunea unei anumite persoane. 2) Se respectă, într-un mod sau altul, concepţia tradiţională a sistemului gradelor de comparaţie, în cadrul căruia SA are un statut autonom în opoziţie cu SR. Printre adepţii concepţiei vizate, i-am putea numi pe C. Nyrop, J. Dubois, G. Mounin, R. Georgin ş.a. C. Nyrop relevă două tipuri de superlativ şi subliniază că, alături de formele comune pentru SR şi SA, existente în latină, limbile romanice dezvoltă şi alte procedee similare, recurgând la mijloace diverse [289, p. 326-343], proces ce mai continuă şi la momentul actual. În Dicţionarul de ştiinţe ale limbii, superlativul este considerat unul dintre cei trei membri ai categoriei gramaticale a comparaţiei. Dacă însuşirea este raportată direct la un grup de obiecte sau de împrejurări, gradul superlativ este numit relativ; dacă însă însuşirea e privită exclusiv în sine, este vorba despre superlativul absolut [10, p. 520]. O analiză mai atentă a articolului respectiv din dicţionarul citat dezvăluie SA, căruia i se atribuie în calitate de “câmp de acţiune” doar domeniul gramaticii. În acelaşi timp, modalităţile şi formele de exprimare ale SA depăşesc nivelul gramaticii. Ce-i drept, autorii subliniază că “nevoia de expresivitate în acest domeniu este atât de mare, încât mijloacele de realizare a superlativului stilistic (s.n., L.Z.) pot fi cu greu circumscrise în tipare clare”. Prezenţa calificativului “stilistic” este un argument forte ce probează ideea privind aria largă de funcţionarea pragmastilistică a intensităţii. Diversitatea formelor de manifestare a superlativului stilistic ca, de altfel, a intensităţii înalte, cuprinde variate mijloace, cum ar fi, de exemplu, substantivele cu valoare adverbială, intonaţiile specifice, multiplicarea unor litere/sunete etc. 24

Exprimarea implicită a comparaţiei în cadrul SA a condiţionat, în mare măsură, excluderea lui din categoria gradelor de comparaţie. Opinia lui G. Mounin, împărtăşită de R. Georgin şi O. Jespersen, se bazează pe opoziţia dintre SR şi SA, constatându-se că ultimul “nu conţine comparaţie” [281, p.74]. 3) Se utilizează termenul generic ‘grade’ sau ‘grade de semnificaţie’ în cadrul cărora se analizează separat SA şi SR. Sistemul gradelor de semnificaţie denotă o amplificare cantitativă şi înglobează “grade intermediare”. D. Maingueneau descrie metodele la care se recurge pentru exprimarea gradelor [253, p. 79-80], deosebind les degrés avec comparaison/les degrés sans comparaison (gradele cu comparaţie şi gradele fără comparaţie). În al doilea caz, se face distincţia dintre degré faible şi degré élevé, cel din urmă corespunzând conceptului tradiţional de superlativ absolut. Formele de superlativ relativ sunt incluse în cadrul gradelor de comparaţie. În Grammaire française, J. Dubois, G. Jouannon şi R. Lagane folosesc termenul ‘degré de signification’ [161, p. 138], subdivizat tradiţional în gradul pozitiv – gradul comparativ – gradul superlativ relativ – gradul superlativ absolut. Autorii demarcă net cele două tipuri de superlativ, atribuindu-le diferite domenii de funcţionare. M. Pougeoise [299, p. 29-30] evidenţiază două grade de semnificare ale adjectivului: • grade relative (“degrés relatifs“), ce conţin ideea de comparaţie; • grade absolute (“degrés absolus“), lipsite total de noţiunea comparaţiei. Lingvistul francez semnalează gradul absolut, contestându-i orice caracteristică a comparaţiei şi dezvăluindu-i semnificaţia unei calităţi excepţionale. M. Pougeoise nu consideră gradul absolut ca o noţiune invariabilă şi deosebeşte, în cadrul lui, mai multe subdiviziuni: ● cel mai înalt grad (“le plus haut degré”), numit ”superlativ absolut de superioritate” (”superlatif absolut de supériorité”), ce se exprimă cu ajutorul adverbului très antepus adjectivului. Acest adverb poate fi înlocuit prin altele: bien, extrêmement, fort şi tout à fait4. De notat alte grade (”autres degrés”): ● gradul mediu (“le degré moyen”), format cu adverbul assez: Il est assez fort; ● gradul inferior (“le degré inférieur”), ce inserează adverbul peu: Il se montrait peu enchanté; ● gradul excesiv (“le degré excessif”), incorporând adverbul trop: Une musique trop moderne;

4 Faptul că M. Pugeoise este nevoit să asocieze unităţii SA calificativul de ‘superioritate’ scoate în vileag insuficienţa sintagmei ‘superlativ absolut’ pentru a desemna ideea unei calităţi sau acţiuni la gradul superior.

25

● gradele intermediare (“les degrés intermédiaires”), ce exprimă diferite nuanţe, în funcţie de adverbele întrebuinţate: assez, fort peu, trop peu, très peu etc. Se creează impresia că autorul îi atribuie noţiunii ’grad absolut’ un alt sens, fondându-şi opinia pe criteriul poziţiei absolute a formelor respective, a lipsei comparaţiei exterioare explicite. Se trece cu vederea faptul că noţiunea de referinţă presupune neapărat prezenţa unei comparaţii sau a unei graduări foarte înalte sau foarte joase a nivelului de intensitate a calităţii sau a acţiunii. La analiza mostrelor ce conţin BSS ale IA trebuie luate în seamă două premise în funcţionarea IA: prezenţa obligatorie a unei calităţi sau a unei acţiuni graduate la punctul maxim sau minim şi criteriul poziţional, care exclude, în mod tradiţional, existenţa unui alt termen de referinţă comparativă exterioară, dată fiind funcţionarea implicită a unităţii respective. În acest caz, calitatea, acţiunea sau starea sunt comparate cu ele însele, ceea ce denotă comparaţia proprie elementelor în cauză. Ideea amintită este promovată şi de E. Lüder care susţine, pe bună dreptate, că SA exprimă o relaţie endograduală, atunci când “comparaţia este ridicată pe propria bază şi se menţine în limitele ei”, iar calificativul “absolut” nu demonstrează incontestabil gradul absolut al comparaţiei, ci, mai degrabă, relevă lipsa unei raportări directe la alte obiecte sau situaţii într-o asemenea operaţie [58, p. 99]. În opinia savantului M. Grevisse, tradiţia moştenită de la gramatica latină face ca gramaticile franceze să imprime gradelor de comparaţie ale adjectivului o dezvoltare deosebită. Sunt abordate diverse probleme privind gradele, bunăoară gradele numelor, ce reliefează că cele două forme ale superlativului – relativ şi absolut – nu au nimic comun în afară de faptul că în latină erau exprimate prin aceeaşi desinenţă5 [199, p. 894]. Astfel, M. Grevisse recunoaşte existenţa a două tipuri de superlativ şi clasifică SA în cadrul gradelor de comparaţie. G. şi R. Le Bidois subliniază creativitatea limbii ce a elaborat, alături de un comparatif simple (plus grand que…) şi un comparatif généralisé (le plus grand de…), care, la prima vedere, par să nu realizeze nici o comparaţie. Ele exteriorizează comparaţia în mod relativ, fără a opune, realmente, din punct de vedere formal, un grad comparat altui, pentru a marca superioritatea sau chiar excelenţa. Asemenea forme sunt numite des superlatifs absolus [242, p. 299].

5

“... des développements particuliers, dans lesquels ils rangent les divers problèmes concernant les degrés, même lorsqu’il s’agit des degrés des noms”; “... les deux superlatifs (superlatif relatif et superlatif absolu) n’ont en commun que d’être exprimés en latin par la même désinence”.

26

4) Un număr impunător de lingvişti contemporani sunt tentaţi a separa sistemul gradelor de comparaţie de cel al gradelor de intensitate. Astfel, I. Iordan şi V. Robu acordă o atenţie deosebită categoriilor de intensitate şi de comparaţie [55, p. 403-408], susţinând că adjectivul actualizează diferite grade de intensitate în două moduri: noncomparativ sau comparativ. În funcţie de acest criteriu, pot fi identificate două categorii de grade: • de intensitate noncomparativă sau grade de intensitate: un copil foarte deştept; • de intensitate comparativă, numite, de obicei, grade de comparaţie: cel mai deştept copil din clasă. Se consideră că gradele de intensitate redau multiple valori semantice emfatice, al căror diapazon se extinde de la gradul zero – punctul iniţial – până la intensitatea maximă depăşită. Ca urmare, intensitatea este orientată pe axă în două direcţii opuse: de la intensitatea minimă, ce constituie prima treaptă marcată faţă de baza zero şi presupune utilizarea unor adverbe de graduare: foarte puţin…, foarte slab…, extrem de puţin… etc., până la gradul intensităţii maxime, aflate la polul opus al axei. Scara de graduare cuprinde şi alte valori intermediare ale intensităţii ce ar corespunde clasificărilor făcute de lingviştii francezi pe care le-am prezentat anterior (de exemplu, cea a lui M. Pougeoise). Gradele în cauză se bucură de o largă varietate de structuri şi posibilităţi de redare. I. Iordan recunoaşte existenţa SA, afirmând că ”…numai el exprimă cel mai înalt grad al unei însuşiri, privită în sine (s.n., L.Z.), nu comparativ cu aceeaşi însuşire existentă la mai multe obiecte” [52, p. 108]. D. Irimia consideră intensitatea drept o categorie gramaticală autentică, unică din flexiunea adjectivului. Intensitatea este deosebit de importantă pentru adverb, fiindcă, sub aspect morfologic, el “îşi fixează identitatea specifică în dezvoltarea categoriei gramaticale a intensităţii în care îşi are singurul sens gramatical din planul său semantic” [57, p. 203]. În continuare, D. Irimia pune în evidenţă dubla natură a categoriei intensităţii: cea semantică şi cea deictică. Acestea implică două variante categoriale: intensitatea obiectivă (comparativă), care corespunde, parţial, (în clasificarea tradiţională) gradelor de comparaţie, şi intensitatea subiectivă (apreciativă), care coincide, aproximativ, cu superlativul (relativ şi absolut). Pentru studiul nostru, prezintă interes conţinutul categoriei intensităţii subiective. Termenul respectiv reliefează intensitatea ca rezultat al unor activităţi de ordin semantico-psihic ale subiectului vorbitor, ceea ce confirmă concludent exemple concrete: Dure vie que celle du traducteur! (Jolicoeur, SM, 108)

27

Pentru a reconstitui sensul unui produs textual, vorbitorul sugerează relaţii greu de reperat la nivelul materialităţii produsului dat. Interpretând mesajul, participanţii la actul de comunicare descifrează corect ideea de IA (este foarte greu să fii traducător), inclusă în exemplul citat, ceea ce permite a-i atrage într-un proces dinamic de construire a sensului. Procesul indicat reflectă calităţile, cunoştinţele şi aptitudinile pe care le posedă interlocutorul în vederea decodării mesajului recepţionat. În aceeaşi ordine de idei, D. Irimia menţionează şi o a treia formă a superlativului, calificată drept superlativ excesiv. Formaţiunea în cauză apare în situaţiile când subiectul vorbitor consideră că gradul de intensitate a unei oarecare însuşiri depăşeşte limita superioară sau inferioară. De exemplu: ”... urechile ce-s prea lunge” (M.Eminescu). Cercetătorul exclude termenii marcând noţiunile de grad de comparaţie, de superlativ relativ sau de superlativ absolut, înlocuindu-i prin concepte reunite sub genericul intensitate. Astfel se evită polisemia terminologică sesizabilă în cadrul gradelor de comparaţie şi al gradelor de intensitate. Profesorul V. Marin abordează superlativul în raport cu fenomenul comparaţiei şi cel al intensităţii [61, p. 110]. Referindu-se la aspectul stilistic al superlativului, lingvistul consideră necesar a distinge intensitatea absolută “prin care nu se exprimă nici un fel de relaţii” şi intensitatea relativă “care presupune o totalitate de obiecte din care face parte şi obiectul comportat”. Savantul, de comun acord cu lingviştii ruşi V. Gak şi L. Ilia, evidenţiază variate mijloace lexicale, apte a reda intensitatea, care se pot schimba permanent, păstrând expresivitatea formelor ce transmit noţiunea de IA. “Gramatica limbii române”, ediţia Academiei române din 2005, semnalează noţiunea ”grade de intensitate”. Concomitent, autorii încearcă a menţine terminologia tradiţională, susţinând: “Categoria intensităţii, numită tradiţional categoria comparaţiei…” [s.n. L.Z.] [45, p. 154]. Este subliniat faptul că intensitatea unei însuşiri poate fi comparabilă (evaluarea având ca temei comparaţia) sau noncomparabilă. Totodată, evaluarea comparativă a intensităţii unei însuşiri poate fi considerată obiectivă şi subiectivă (apreciativă), cea din urmă redându-se, mai ales, prin superlativ absolut (cu diferite nuanţe semantice) şi prin pozitiv [45, p. 154]. Credem că, în ultimul caz, noţiunea ’grade de intensitate’ comportă, în mare măsură, sensuri similare celei de grade de comparaţie. In acelaşi timp, operând cu termenul ”grade de intensitate”, apare posibilitatea de a depăşi limitele tradiţionale ale gradelor de comparaţie. În lucrarea citată se relevă că “gradele de intensitate sunt exprimate cu ajutorul unor mărci gramaticale analitice, totdeauna antepuse, ca şi prin mijloace expresive – sintactice, fonetice sau lexicale – mai mult sau mai puţin gramaticalizate ” [45, p. 154]. 28

5) Unii lingvişti, bunăoară Ch. Bally, A. Feuillet, I. Mel’čuk ş.a., emit viziuni aparte privind problema superlativului, în general, şi a superlativului absolut, în particular. Astfel, Ch. Bally nu trece cu vederea problema noţiunilor “absolut” şi “relativ”. Conform opiniei lingvistului, noţiunile în cauză desemnează două tipuri de asocieri stabilite între două idei care sunt, în felul acesta, identificate sau diferenţiate. Identificarea şi diferenţierea au, în principiu, un aspect cantitativ, cum ar fi: mărimea, distanţa, intervalul de timp, gradul unei calităţi etc. Lingvistul elveţian deosebeşte structura absolută, dacă termenul care serveşte în calitate de punct de comparaţie îi este raportat subiectul vorbitor, accentuând rolul atribuit subiectului vorbitor în constituirea structurilor de intensitate absolută, şi cea relativă, când norma vizată îi este exterioară vorbitorului. Structura are, de regulă, un caracter implicit în primul caz şi explicit în cel de-al doilea [98, p. 191]. În continuare, Ch. Bally delimitează SR de SA, conform funcţionării lor pragmatice. Definiţia noţiunilor de ”absolut” şi ”relativ”, propuse de Ch. Bally, dezvăluie rolul primordial în abordarea problemei intensităţii ce îi revine subiectului comunicării, persoanei care îşi exteriorizează emoţiile într-un mod explicit sau implicit. Datorită lui Ch. Bally, conceptul ’intensitate’ capătă o importanţă aparte în lingvistică. Cercetătorul caracterizează intensitatea din două perspective – intelectuală şi afectivă. Fiind analizată in extenso, noţiunea respectivă este încadrată în orice comparaţie a faptelor de limbaj, cu acea condiţie ca ’intensitatea’ să semnifice orice diferenţă redusă la o măsură a cantităţii, a mărimii, a valorii, a forţei etc., fără a delimita reprezentările concrete sau abstracte6 [99, p. 170]. Lingvistul subliniază că aspectul afectiv de analiză a sensului intensiv oferă un domeniu de studiu mai amplu şi mai atractiv. Capacitatea de a marca diferenţele de ordin cantitativ sau intensiv este inerentă fiinţelor umane, fiind una dintre ”categoriile” aplicate tuturor obiectelor percepute, iar limba reflectă fidel această tendinţă. Prin urmare, noţiunea de intensitate este acceptată ca normă de clasificare pentru expresiile ce constituie o rubrică ideologică7 [99, p. 170]. În volumul II al lucrării sale ”Cours de Morphologie générale”, I. Mel’čuk vorbeşte despre cuantificarea nonnumerică a faptelor (‘des faits’) care, în opinia lui, se realizează prin intermediul a două grupuri de categorii flexionale: A – categorii verbale (şi adjectivale), care includ intensitatea, B – categorii adjectivale ale comparaţiei. Savantul defineşte intensitatea drept o categorie ale cărei elemente specifică intensitatea fenomenului cu care se operează (“du fait en question”). 6

“Prise dans son acception la plus large, cette notion est impliquée dans toute comparaison des faits de langage, à condition qu’on comprenne sous le terme d’intensité toutes les différences qui se ramènent à une mesure de la quantité, de la grandeur, de la valeur, de la force, etc., peu importe qu’il s’agisse de représentations concrètes ou de concepts abstraits”. 7 “norme de classement pour les expressions constitutives d’une rubrique idéologique”.

29

Intensitatea comportă, de obicei, trei grameme principale: ‘neutră’ [intensitatea normală] ~ ‘atenuativă’ ~ ‘intensivă’ ” [267, p. 100-101], raportate la categoriile mensurativitaţii nominale, care echivalează aproximativ cu noţiunile ‘diminutiv’ ≈ ’atenuativ’ ≈ ’augmentativ’ ≈ ‘intensiv’. Semnalându-l pe lingvistul american E. Sapir, care consideră comparaţia sau, mai exact, graduarea cantitativă, drept semantică a cuantificării, I.Mel’čuk analizează categoria de grad sau comparaţie caracteristică, în special, adjectivelor (şi adverbelor) calitative. El vede în comparaţie o categorie ale cărei elemente dezvăluie gradul de intensitate a unei anumite proprietăţi (de la propriété en question), fie în corelaţie cu aceeaşi proprietate a unui alt obiect sau a tuturor obiectelor, examinate într-o anumită situaţie [s.n., L.Z.], fie în raport cu aceeaşi proprietate a aceluiaşi obiect, dar în diferite momente [267, p. 98]. O analiză mai atentă a ideilor expuse de I. Mel’čuk pune în evidenţă concepţii cunoscute, împărtăşite de mulţi lingvişti. Originalitatea tezelor propuse de cercetătorul canadian vizează, în special, terminologia utilizată şi modul de interpretare a faptelor ce ţin de relaţia intensitate vs. comparaţie. În lucrarea ”Introduction à l’analyse morphosyntaxique”, J. Feuillet încearcă să generalizeze problema raporturilor ce se stabilesc între gradele de comparaţie şi cele de intensitate. Relevând funcţionarea formelor considerate, tradiţional, ca adverbe, numite în lucrarea menţionată modificateurs, autorul opinează că ar fi vorba despre nişte elemente invariabile care nu sunt independente. O problemă legată de funcţionarea formelor date se referă la gradele de comparaţie ale adjectivelor şi ale adverbelor. Multitudinea de mijloace existente pentru redarea gradelor de comparaţie sugerează, în opinia lui J. Feuillet, trei moduri esenţiale de abordare a problemei în cauză ce suscită atenţia unui cercetător: 1. Gradul este o categorie gramaticală, – afirmaţie întemeiată pe constatarea că în numeroase limbi există formaţiuni sintetice ale gradelor de comparaţie. Chiar şi atunci când ele reprezintă formaţiuni analitice, mulţi gramaticieni reliefează ca marcher al acestora o particulă, şi nu un adverb. Deseori intensitatea este exteriorizată prin procedee speciale (‘idéophones’) sau prin repetare (‘redoublement’)8. 2. Gradul este un adverb de tip “modificator”. Pentru a-şi demonstra aserţiunea, J. Feuillet menţionează argumente opuse celor dintâi, bunăoară gradele sunt nişte forme sintetice, iar

8

Întru susţinerea celor expuse, şi în română se atestă mijloace de realizare a IA, graţie statutului intensificatorilor foarte şi tare, care şi-au pierdut, practic, autonomia caracteristică unui adverb şi funcţionează ca nişte afixoide. Este important de analizat componentele BSS ale IA, formate ca rezultat al repetării aceluiaşi element, şi de determinat rolul şi funcţia elementelor care generează ideea de intensificare înaltă.

30

marcherii lor inserează elemente recunoscute drept adverbe: très, extrêmement, terriblement, extraordinairement etc.9. 3. Gradul este o categorie lexicală, manifestată în diferite limbi ce dispun de “cuvinte” supletive (de exemplu, bon/meilleur, mauvais/pire etc.) [171, p. 160-166]). Credem că părerea semnalată poate fi acceptată doar parţial, întrucât, dintre limbile romanice în ansamblu, româna nu posedă forme supletive, iar în limbile ce le conţin ele sunt sporadice. Suntem tentaţi să împărtăşim afirmaţia că gradul este şi o categorie lexicală; cercetând problema în discuţie, am atestat o diversitate importantă de structuri menite a exprima intensificarea, ce funcţionează la nivelul glosemului şi al sintagmei. Spre a concilia opiniile controversate, J. Feuillet propune un criteriu morfosintactic unic, ce nu exclude variate posibilităţi de formare a gradelor. Lingvistul francez insistă, în acelaşi timp, asupra necesităţii de a distinge net les gradatifs şi les intensifs, deşi, în unele situaţii, ambele formaţiuni includ elemente comune. Ne asociem opiniei lui J. Feuillet, care are perfectă dreptate, precizând că divizarea semnalată nu explicitează întru totul diferenţierea dintre SR, SA sau intensitate din motivul că operaţia dată nu poate fi efectuată în orice situaţie. Termenul ‘gradatif’ se referă la adverbe (sau ‘indices adverbiaux’) care presupun expansiunea nucleului, indiciu principal în delimitarea comparaţiei de intensitate. Suntem de părerea că ideea în cauză confirmă, tangenţial, nevoia de a studia IA în blocuri semantico-sintactice. Volumul acestora poate varia, îndeosebi în creştere, prin expansiune structurală, generând, la rândul său, şi o expansiune de ordin semantic. Remarcăm importanţa atribuită de A. Feillet factorului sociocultural în determinarea nuanţelor celor mai fine ale intensivului în diverse registre ale limbii. Într-adevăr, în dependenţă de stilul funcţional, de ambianţa culturală în care este analizată problema intensităţii absolute, se formează BSS ale IA inegale ca volum, cu structuri diverse de ordin gramatical şi cu un lexic specific fiecărui stil în parte. Factorul remarcat creează dificultăţi deosebite în consolidarea polilor scării graduale ce reprezintă, prin ea însăşi, o structură foarte complicată. Pornind de la termenul de IA pe care îl propunem pentru a desemna ideea de intensitate foarte înaltă, ce nu 9 În legătură cu cele emise de J. Feuillet, avem anumite rezerve în ceea ce priveşte formele nominalizate în calitate de adverbe. Este vorba, în primul rând, despre très şi echivalentele lui foarte şi tare în română care au generat o serie de opinii ce neagă apartenenţa lor la clasa adverbelor. Amintim, în acelaşi context, şi unele controverse referitor atât la clasa adverbelor, în general, cât şi la includerea în ea a diferitelor forme ce nu răspund întru totul cerinţelor faţă de elementele capabile să îndeplinească funcţia de adverbe. Astfel, ne convingem de faptul că nu putem vorbi despre existenţa unor viziuni comune, acceptate de specialiştii din domeniul respectiv.

31

poate fi depăşită într-un anturaj concret şi într-o anumită situaţie de comunicare, înţelegem că obiectul cercetării de faţă este concentrat la un pol sau altul. Or, generarea structurilor IA şi funcţionarea lor pragmasemantică în diferite registre stilistice demonstrează că scara de intensificare se poate extinde în permanenţă şi constituie un fenomen dinamic, variabil. Multitudinea termenilor ce desemnează conceptul de IA adevereşte constatarea noastră. Trecând în revistă glosemele utilizate în acest sens, putem depista o anumită graduare chiar în cadrul IA: astfel, se vorbeşte despre intensitatea absolută, superlativă, extremă, maximală, excesivă şi hiperbolizată. Structurile de IA sunt atrase de polii scării de graduare, deşi se pot difuza dincolo de ei, în cazul intensităţii excesive şi hiperbolizate. I. Bosque postulează obiectivul de a depăşi spaţiul gramaticii în analiza modalităţilor de intensificare. Lingvistul atestă scara lui Fauconnier, care cuprinde şi superlativele pragmatice şi sintactice, producând şi forme intermediare în urma intrepenetrării [350, p. 131]. Cercetătorul plasează pe prim plan formele pragmatice, adică tocmai cele care sunt generate ad hoc, şi nu cele sintactice, ce corespund structurării superlativului conform gramaticilor tradiţionale. Afirmaţiile semnalate supra ne conving că intensitatea nu funcţionează doar ca o categorie în cadrul gramaticii, deoarece intensitatea reflectă actul de comunicare unde se operează cu structuri afective sau emotive originale în concordanţă cu imaginarul lingvistic individual sau de grup. Este clar că intensitatea trebuie analizată prin prisma pragmasemanticii, a dinamicii comunicării umane. Sensul evaluativ al superiorităţii, al excesului, al gradului înalt porneşte de la o normă implicită, peste care se trece în consituaţii concrete. Din tezele şi opiniile expuse, rezultă că problema intensităţii înalte sau joase este destul de complexă. Evoluţia pe care a înregistrat-o fenomenul în cauză în ultimul timp a obligat lingviştii să-şi orienteze cercetările atât spre lingvistică, cât şi spre ştiinţele adiacente la care ne-am referit anterior. Făcând abstracţie de o serie de concepte utilizate mai rar de unii lingvişti pentru a defini fenomenul superlativului absolut, ţinem să reflectăm cele ce înregistrează o frecvenţă mai mare. Trierea conceptelor respective ne-a permis să elaborăm o schemă ce reprezintă evoluţia noţiunii marcate iniţial prin termenul superlativ absolut, întâlnit în cadrul gramaticilor normative, spre o realitate nouă – conceptul intensităţii absolute, care funcţionează la diferite niveluri structurale şi semantice ale limbii şi ale discursului:

32

Limba latină clasică GRADE DE COMPARAŢIE Comparativ

Superlativ (SR+SA)

Elativ

Limbile romanice GRADE DE COMPARAŢIE Comparativ

SR SA sau Superlativ Limbile neolatine

GRADE (grade de semnificare, de evaluare)

GRADE DE COMPARAŢIE

Comparativ

SR

GRADE DE INTENSITATE

SA Superlativ joasă medie înaltă

absolută maximală hiperbolizată minimală

Schema 1.1. Evoluţia SA şi IA.

(Notă: în franceza şi, mai puţin, în româna contemporană, există vestigii ale elativului) Să observăm modul în care se realizează schimbările de ordin cantitativ şi calitativ ale superlativului în evoluţia din latina clasică spre limbile romanice actuale. Aidoma unui organism viu, sistemul superlativului se dezvoltă prin divizare, generând, la rândul său, sisteme noi. Constatăm următoarele: ● condiţiile pentru bifurcarea treptată a superlativului în relativ şi absolut apar deja în limba latină; ● în limbile neolatine, se atestă oscilarea între utilizarea noţiunii generice de superlativ sau de superlativ relativ vs. superlativ absolut; ● urmează delimitarea gradelor de comparaţie de gradele de intensitate, preconizându-se o nouă graduare a nivelului intensităţii.

33

În prezent, prevalează concepţia potrivit căreia noţiunea de superlativ absolut se dizolvă în cea generică de intensitate absolută. IA se manifestă la nivel gramatical sub forma gradelor de intensitate, dar se extinde dincolo de limitele gramaticii, fiind redată prin diverse structuri întrebuinţate sporadic în cadrul discursului (scris şi oral). Gradul de intensitate a calităţii unui obiect sau a caracteristicii unui verb este deseori amplificat până la valori foarte înalte sau chiar excesive, funcţionând, mult mai rar, IA cu valori inferioare. Este certă prezenţa comparaţiei în ambele sisteme (cel al gradelor de comparaţie şi cel al gradelor de intensitate). Pentru a le demarca, trebuie reţinut că, în primul caz, se atestă o comparaţie externă, extrinsecă, existând, cel puţin, două elemente care se compară. În cazul intensităţii, se produce o comparaţie intrinsecă, atunci când calitatea exprimată de adjectiv sau caracteristica unui verb este analizată din interior şi percepută în limbă la diferite grade de intensitate, repartizate pe următoarea scară: intensitate joasă, medie (normală) sau înaltă (puternică, extremă)10 [307, p. 1994, 361]. În cea din urmă situaţie, e cu neputinţă a preciza o limită finală, de nedepăşit. Varierea nesfârşită a structurilor desemnând intensificarea se explică prin depistarea unor forme mai puţin utilizate, netradiţionale, în dezacord cu anumite clişee sau norme ale limbii respective. Impulsul rezidă în intenţiile de ordin afectiv ale subiectului vorbitor. Doar el decide, selectând forma de exteriorizare a emoţiilor trăite, amplificându-le la maxim. 1.2.1. Locul elativului în sistemul intensităţii absolute O soluţie la care se recurge pentru a evita problemele de ordin terminologic în cercetarea noastră este încercarea de a reveni la terminologia curentă în latina clasică, substituind unitatea SA prin una mai “exactă”, cea de elativ. G. Mounin defineşte elativul drept concept al gramaticii clasice, folosit în calitate de sinonim al superlativului absolut11 [281, p. 121]. În cunoscutul ”Dictionnaire de linguistique et de sciences du langage”, dimpotrivă, elativul este apreciat ca sinonim al superlativului relativ, termenul echivalând cu superlativul relativ12 [162, p. 173]. Faptul că noţiunea de elativ are rădăcini adânci în gramaticile clasice denotă, o dată în plus, că problema delimitării şi a clasificării SA nu este inedită. Întrebuinţarea termenului elativ la diferenţierea celor două tipuri de superlativ nu dă rezultatul scontat din motivul că acesta înglobează valoarea dublă a superlativului din latină. Din contra, situaţia se complică din cauza varietăţii termenilor multipli, ce servesc pentru a denumi fenomene similare. 10

«... est appréciée en elle-même et saisie par la langue à différents degrés d’intensité répartis sur une échelle: faible, moyenne (normale) ou élevée (forte, extrême)». 11 “employé en grammaire classique comme synonyme de superlatif absolu”. 12 “On donne parfois le nom d’élatif au superlatif relatif”.

34

I. Mel’čuk nu include categoria elativului în cadrul gradelor de comparaţie şi evită termenul ”superlativ absolut”, semnalând folosirea absolută a gradelor de comparaţie. Urmând o asemenea strategie, I. Mel’čuk subliniază că, în multe limbi, intensificarea calităţilor desemnate prin adjective se efectuează cu ajutorul elativului – grad al adjectivului, identic sau similar celui de superlativ, dar care exprimă sensul de ‘très’, ‘extrêmement’ (’foarte’ sau ’extrem’). Pentru a-şi demonstra afirmaţia, savantul apelează la superlativul din limba latină fort+issim(+us) ‘le plus fort’, care poate avea sensul de ‘très (extrêmement) fort’. I. Mel’čuk distinge adevăratul superlativ ”vrais superlatifs” (de exemplu, în spaniolă el más, în italiană il più etc.) şi veritabilul elativ ”élatifs véritables” în spaniolă -ísimo, iar în italiană -issimo. În opinia savantului, numai formele în -isimo şi în -issimo aparţin elativului. Dânsul susţine categoric: “Le superlatif français n’a pas d’emploi élatif ” – superlativul francez nu este folosit în calitate de elativ, deoarece elativul nu este un grad de comparaţie, ci un intensiv [267, p. 104]. A accepta părerea lui I. Mel’čuk înseamnă a nega existenţa elativului într-o serie de limbi romanice, deşi structurile generate conform modelului analizat din limba latină funcţionează mai frecvent în italiană şi în spaniolă. Ele se atestă mult mai rar în franceza contemporană şi, sporadic, în română, utilizându-se fie în limbajul oficial, fie ca unităţi impregnate de semnificaţie ironică. Conchidem că termenul elativ nu poate acoperi completamente conceptul de IA, reprezentând doar una dintre formele de redare a valorii generice. Termenul elativ se deosebeşte de alţii din seria în cauză prin faptul că dispune de forme concrete, inserând sufixele -issime (în limba franceză) / -isim (în limba română), şi se află într-o relaţie de hipo-/hiperonimie (de subordonare) cu noţiunea generică de ”intensitate absolută”, fiind una dintre formele de manifestare ale acesteia. 1.2.2. Delimitarea domeniilor de funcţionare a superlativului relativ şi a superlativului absolut Esenţa conceptului de IA poate fi elucidată demarcând frontiera între SR şi SA. Conceptul nominalizat în gramaticile tradiţionale prin termenul ‘superlativ absolut’ şi criteriile de delimitare ale superlativului absolut (SA) de superlativul relativ (SR) au evoluat considerabil în ultimele decenii, ceea ce probează opiniile neunivoce ale unor specialişti din domeniu asupra subiectului respectiv. Deseori, pentru a nu suscita polemici sau din cauza nerecunoaşterii SA, se apelează la termenul generic de ”superlativ”, fără a specifica natura lui. Nu acceptăm opinia vizată, căci SR şi SA desemnează realităţi calitative diferite. Neglijarea ori subaprecierea discrepanţelor între structurile respective ale SR şi SA implică, la nivelul comunicativ, confuzii de ordin semantic în cadrul unei limbi şi în procesul traducerii dintr-o limbă în alta. 35

În limbile romanice, evoluţia SA din latină dezvăluie multiple particularităţi. Actualmente, nu beneficiem de studii de sinteză care să oglindească starea reală a lucrurilor în sistemul comparaţiei şi cel al intensităţii, analizată în domeniul a cel puţin două limbi romanice, cu atât mai mult, în sfera limbilor romanice în ansamblu. Or, lingvistul român Iorgu Iordan a menţionat necesitatea de a compara o limbă cu altele şi, în primul rând, cu cele care fac parte dintr-un grup genealogic comun [221, p. 111]. În felul acesta, este cu putinţă a cunoaşte mai bine o limbă şi a pătrunde mai adânc în structura ei, apreciind adecvat direcţiile ei de evoluţie. Discuţiile în contradictoriu, axate pe problema SA şi pe modalităţile lui de funcţionare, cercetarea comparată a modelelor de IA din limbile franceză şi română demonstrează nevoia de a reexamina unele structuri care trebuie actualizate permanent, în virtutea faptului că ele sunt produsul activităţii creatoare a subiectului vorbitor în procesul comunicării intra- şi interlinguale. Se ştie că fenomenele de limbă se manifestă din două perspective: cea a unei simple constatări în exprimarea diverselor fapte şi cea a unei interpretări afective a faptelor respective. Anume al doilea aspect – cel afectiv – constituie domeniul de funcţionare a IA. La rândul ei, intensitatea desemnează o realitate dublă: pe de o parte, există fapte incontestabile, de exemplu, un obiect e frumos prin esenţa lui. Pe de altă parte, un lucru sau o realitate sunt considerate frumoase dintr-un punct de vedere particular, adică subiectiv. Susţinem ideea despre apartenenţa IA la categoria intensităţii subiective, ce solicită o varietate remarcabilă de forme şi procedee pentru a se manifesta în toată amploarea. O atare funcţionare depinde de factori de natură paralinguală, psihică şi socioculturală. Valorile BSS ale IA se actualizează în context nu atât datorită formei exterioare a structurii lor, cât în baza unor premise ce ţin de expresivitate, bunăoară intonaţia (însoţită de mimică şi gesturi), lexicul emotiv, afectiv, comparaţia şi multiple procedee de intensificare de ordin sintactic. Un pronunţat efect de intensificare a calităţii, a acţiunii sau a stării se obţine atunci când diverse elemente capabile să genereze IA acţionează concomitent, formând o structură mixtă. Suntem de părere că IA şi SA înglobează un conţinut diferit de cel al noţiunii de SR, fapt ce exclude contopirea acestor concepte în cel generic de ‘superlativ’. Chiar dacă există zone limitrofe în care SR ia aspectul unui IA, ele nu se pretează abordării într-un sistem unic. Motivele invocate în situaţia vizată sunt de ordin structural, dar mai cu seamă de ordin semantic. Atât în franceză, cât şi în română, SR este o formă gramaticalizată ce cuprinde un număr redus de structuri variind ca gen şi număr. Asemenea formaţiuni includ diferite părţi de vorbire: adjective, adverbe, nume, formele de expresie nu afectează însă esenţa structurii. Fac excepţie doar unele contexte unde SR comportă valoarea de IA. Prin urmare, se constituie un sistem, în principiu, închis. 36

Din punctul de vedere semantic, SR redă o comparaţie explicită, de aceea aparţine gradelor de comparaţie. Valoarea unei astfel de comparaţii se află la una dintre limitele cele mai înalte sau cele mai joase ale scării de graduare. Aceste frontiere sunt valabile pentru o perioadă anumită de timp şi pot fi depăşite în orice moment. Se creează o comparaţie de tip exofuncţional (extern), comparându-se două sau mai multe obiecte ori noţiuni ce posedă aceeaşi calitate sau calităţi asemănătoare, comparabile. Conceptul de intensitate nu mai este examinat doar în cadrul gramaticii tradiţionale, iar secvenţele marcate de intensem sunt interpretate tot mai frecvent în studii de gramatica funcţională, textuală, de sens [de exemplu, 128], de stilistică, de pragmatică, fiind explorate concepţiile despre caracterul comunicativ, discursiv al noţiunii analizate. Având un caracter scalar, intensificarea solicită prezenţa elementelor graduabile. IA presupune, de obicei, o comparaţie de ordin endofuncţional (intern), când se compară norma, stabilită în mod subiectiv, proprie calităţii unui obiect sau caracteristicii unui verb cu amplificarea ei maximală sau minimală. În formulele cu sens de intensificare, comparaţia se raportă, de regulă, la o referinţă implicită, ideală [128, p. 365]. Intensitatea înaltă se manifestă, în limbile investigate, prin structuri intermediare consacrate, moştenite din latina clasică şi vulgară. Acestea, numite SA, transmit sensul de intensitate maximă sau minimă, distingându-se de structurile SR. În procesul comunicării, simţim necesitatea de a găsi forme expresive originale, inedite sau să exteriorizăm nişte stări afective ale subiectului vorbitor, ceea ce creează o diversitate mare de modele distincte din punct de vedere structural şi semantic. Ele apar ca rezultat al aplicării concomitente a mijloacelor glotice (gramaticale, lexicale, stilistice etc.) şi paraglotice, un rol important revenindu-i aspectului sociocultural al limbii unei comunităţi. În urma conlucrării mijloacelor nominalizate, se formează câmpul semantico-funcţional al IA, ce atestă o continuă schimbare, o dinamică, datorită funcţionării istorice şi sociale concrete şi evoluţiei permanente a unei limbi. 1.3. Intensitatea absolută din perspectiva teoriei comunicării În calitate de instrument de comunicare, limba serveşte la analiza experienţei umane [263, p. 10], procesul în cauză decurgând diferit în fiecare limbă şi comunitate. Iată de ce nu ne surprinde atenţia deosebită a lingviştilor contemporani, axată pe comunicare. De la Saussure încoace, comunicarea este considerată drept funcţie fundamentală a limbii. Toate limbile dispun de anumite categorii, la care se recurge, preponderent, pentru exprimarea unor modele constante. Astfel de forme sunt inventariate şi investigate în diverse surse lexicografice şi alte texte.

37

Funcţiile lor se realizează explicit doar în procesul exerciţiului limbii, adică în producerea discursului sau în comunicare [106, p. 67]. Contrar lingvisticii structuraliste, care îl neglija pe locutor şi receptor, lingvistica comunicativă sau “pragmatico-enunţiativă” studiază relaţiile care îi leagă. În acest context, devine relevantă concepţia “dialogală” a limbajului, elaborată de M. Bahtin [93], care consideră dialogul – schimb de cuvinte drept cea mai naturală formă a limbii, ce apare din nevoia de a lua în considerare exprimările concrete ale indivizilor în anturaje sociale specifice. Ideea semnalată este dezvoltată în mod original în teoria Imaginarului Lingvistic [4; 84; 215; 216; 217]), ce explică atribuirea unui caracter multiaspectual glosemelor întrebuinţate de vorbitori în diverse situaţii de enunţare. Unităţile respective produc diferite valori în condiţii concrete, bunăoară cele marcate de aprecieri scalare, de intensificare înaltă. Este pertinentă noţiunea ”modalităţi enunţiative”, inclusiv cele subiective, folosite de vorbitor pentru a-şi ”enunţa” aprecierea conţinutului expus (aprobare, indignare, negare, mirare etc.). În activitatea comunicativă, discursivă, contează atât prezenţa persoanei care dialoghează, cât şi unităţile deictice vehiculate de subiectul vorbitor, a căror funcţie constă în a înscrie unităţile-ocurenţe în spaţiu şi în timp, în raport cu punctul de reper ce reprezintă enunţiatorul, ceea ce exclude separarea persoanelor şi a deicticelor13 [253, P. 33]. Mărcile deictice figurează în numeroase exemple ce transmit ideea de IA. În mostra: Ah! La figure, les yeux, la beauté de ces deux femmes!... Il n’en existait pas une qui eût pu leur tenir tête. (Istrati, RAZ, 572), este de menţionat deixisul personal, textual, desemnat prin multiple mijloace: tipul exclamativ al secvenţei analizate, interjecţia Ah! în poziţie iniţială, punctele de suspensie care implică interlocutorul în aprecierea celor afirmate de locutor, lăsându-i interlocutorului un spaţiu liber pentru imaginaţie. Absenţa verbului în Ah! La figure, les yeux, la beauté de ces deux femmes!... denotă, în mod expres, caracterul discursiv al secvenţei de mai sus, ce dezvăluie unele experienţe paraverbale ale interlocutorului, facilitează decodificarea adecvată a mesajului din exemplul citat. Ideea de IA este întregită de fraza ce o urmează imediat: Il n’en existait pas une qui eût pu leur tenir tête, menită a reliefa unicitatea calităţilor graduate la maximum (în exemplul citat). În exemplul: Car, dites-moi, où trouverez-vous un amour pareil au mien, un amour que ni le temps, ni l’absence, ni le désespoir ne peuvent éteindre[…]? (Dumas-père, LTM, 165), deixisul personal se desprinde din: 1) verbele dites-moi, trouverez-vous ce actualizează dialogul din fraza dată; 2) din pronumele posesiv mien; 3) din conectorul car, formă a deixisului textual. Fraza interogativă, de asemenea, marchează prezenţa subiectului vorbitor, adică deixisul personal. 13 “…inscrire les énoncés-occurences dans l’espace et le temps par rapport au point de repère que constitue l’énonciateur. En aucun cas, par conséquent, il ne faut dissocier personnes et déictiques”

38

Exemplele semnalate reprezintă nişte modele de funcţionare a aşa-numitului deixis emotiv sau deixis emfatic [129, p. 160], de natura sentimentală, ce demonstrează capacitatea memoriei subiectului vorbitor de a păstra emoţiile trăite şi de a le împărtăşi interlocutorului prin diverse mijloace, suscitând nişte reacţii asemănătoare (afective sau apreciative). Modalităţile enunţiative evocă atitudinea vorbitorului faţă de cele emise şi reflectă, concomitent, căile pe care locutorul încearcă să-şi influenţeze interlocutorul (sau interlocutorii). Atunci când suntem emoţionaţi sau dacă dorim să ne exteriorizăm emoţiile ori, dimpotrivă, să i le provocăm interlocutorului nostru, înlocuim cuvintele lipsite de afectivitate prin altele mai expresive, ce impresionează, sunt patetice şi comportă nuanţe emotive într-un mod sau în altul [164, p. 15]. În situaţia dată, afectivitatea, emotivitatea se echivalează cu individualul. Diverse seme modale servesc pentru a marca enunţarea nondeictică, adică felul în care este sesizat conţinutul enunţului. Ch. Bally are meritul de a fi definit noţiunea de modalitate în lingvistică [95, p. 3]. Savantul elveţian reexaminează deosebirea ce exista în limba latină între modus (modalitate, fel de a spune) şi dictum (ceea ce este spus). Astfel, dictum mai poate fi interpretat drept conţinutul semantic al enunţului, iar modus – ca o dimensiune pragmatică a unităţii în cauză. Alături de modalităţile logice, cum ar fi cele temporale, deontice, epistemice etc., un rol aparte le revine modalităţilor apreciative, ele permiţând vorbitorului să-şi demonstreze atitudinea subiectivă, axiologică, printre acestea plasându-se graduarea sau intensificarea hiperbolizată (numită deseori intensificarea absolută, adică intrinsecă). În acest sens, C. Kerbrat-Orecchioni relevă adjectivele evaluative non- axiologice, care li se opun celor axiologice (“ce qui est de l’ordre de la valeur”) [229, p. 85], dezvăluind valori ce corespund normelor de adevăr, de frumos, de bun. Adjectivele non-axiologice, “fără a enunţa vreo judecată de valoare şi nici un angajament afectiv din partea locutorului, implică o evaluare cantitativă sau calitativă a obiectului denotat prin substantivul pe care îl determină” [229, p. 85]. Nu este vorba doar despre delimitarea adjectivelor de relaţie, care nu atestă graduarea sau intensificarea valorii lor, de cele ce exprimă calitatea, de obicei graduabile. Este pusă în evidenţă posibilitatea de a desemna judecăţi privind gradul de prezenţă sau absenţă a unei calităţi, atribuite unui subiect sau unui obiect. Judecata în cauză denotă întotdeauna subiectivitatea impregnată de interlocutori. Domeniul modalităţilor enunţiative reuneşte mijloacele glotice şi nonglotice la care apelează vorbitorul preocupat de a-şi exterioriza aprecierea faţă de gândurile expuse. Intenţia locutorului este realizată graţie marcherilor intonativi, lexicali sau morfologici. Prioritatea evaluativă aparţine deseori diverselor substantive, adjective, verbe şi adverbe care transmit nişte judecăţi de 39

valoare, uneori graduate în mod hiperbolizat în anumite anturaje. Orice material de limbă ce cuprinde elemente alcătuind microsisteme şi macrosisteme lexicale face posibilă exprimarea subiectivităţii şi comportă marcheri ai modalităţii. Nu arareori valoarea denotativă, primară a unor asemenea elemente conţine indicii de subiectivitate. Funcţionând în situaţii particulare, condiţionate de viziunea şi de judecata de valoare ce o emite subiectul vorbitor, materialul lexical, utilizat în anumite împrejurări, poate transmite nişte valori singulare. Numeroşi lingvişti contemporani semnalează o atare funcţionare. Astfel, P. Charaudeau susţine ideea despre sensul în limbă şi sensul în discurs [128, p. 15]. Primul tip de sens este constant, relativ stabil din perspectiva conceptualizării referenţiale şi structurale a semnelor. În discurs, sensul este redat în anumite ambianţe şi ţine de faptul că subiectul vorbitor este unic în felul său, fiind apt a produce o valoare singulară. În acelaşi timp, acesta este o fiinţă socială, fiind martorul practicilor de comunicare ale unei comunităţi sau ale unui grup social. Secvenţele purtătoare ale semului IA reprezintă, de obicei, produsul ultimului tip de activitate şi redau comportamentul intelectual şi afectiv al subiectului vorbitor. Enunţând o calitate, o acţiune sau o stare, subiectul vorbitor încearcă să-şi exprime reacţia faţă de cele expuse şi să influenţeze interlocutorul său real sau virtual cu scopul de a-i suscita o reacţie similară. Alegerea mijloacelor de enunţare variază şi în funcţie de statutul locutorilor care produc şi recepţionează enunţuri evaluative, apreciative, şi în dependenţă de condiţiile concrete de comunicare. Se graduează, se intensifică, de obicei, calitatea unui nume. Operând cu noţiunea de calitate (a obiectului, a subiectului), nu putem vorbi despre o evaluare obiectivă, deoarece atât atribuirea unei calităţi, cât şi intensificarea sunt deseori subiective; este estimat gradul de variere a unei calităţi. Ideea de intensificare este, în esenţă, calitativă şi permite doar o apreciere implicită. De exemplu, este imposibil a determina în care dintre structurile de tipul: subţire ca o trestie sau trasă ca prin inel / mince comme un fil calitatea de a ‘fi foarte subţire’ este intensificată mai pregnant. Aceeaşi constatare vizează acţiunea de ’a consuma foarte mult alcool’ redată prin intermediul expresiilor a suge ca un burete, ca o sugativă / boire comme une éponge. Semantica generală denotă diferite tipuri de comportament al participanţilor la procesul de comunicare, ce sunt influenţate de modul de gândire, de emoţiile, de voinţa subiectului, materializate cu ajutorul diverselor mijloace lingvistice. În semantica generală, comunicarea este interpretată drept o noţiune destul de amplă. În acest sens, aderăm la opinia lui A. Schaff, care distinge lanţul: “fapte – sistemul nervos – limba – sistemul nervos – acţiune” [317, p. 264]. Lanţul menţionat indică interferenţa aspectelor glotice şi paraverbale în procesul analizei valorilor semantice generate în contexte concrete. Aspectele 40

reliefate sunt motivate de dimensiunile: socială, care situează vorbitorii pe planul relaţiilor sociale legitimate şi perenizate; culturală, ce relevă funcţia de reprezentare, investiţia patrimonială; cea politică, ce angajează raportarea la manifestările puterii şi a strategiilor prin medierea semnelor verbale şi nonverbale) [70, p. 28]. Interpretarea adecvată a valorilor semnalate solicită să ţinem cont de cele trei postulate fundamentale ale semanticii generale în domeniul teoriei limbii: 1) nonidentitatea (‘la non-identité’), când cuvântul nu corespunde obiectului desemnat; 2) nonplenitudinea (‘la non-plénitide’) – ”harta nu este teritoriul”, adică semnul nu poate pretinde la o reprezentare completă a obiectului; 3) ierarhia semnelor (‘la hiérarchie des signes’), semnificând diferenţierea dintre limba obiectivă şi metalimbaj [317, p. 265]. Aplicând postulatele în cauză la noţiunea de IA, putem stabili o serie de criterii ce ţin de funcţionarea acesteia. Primul postulat se referă la faptul că un singur sem al IA este exprimat în limbile franceză şi română prin multiple structuri ce posedă un statut semantico-sintactic şi stilistic diferit, generând nonidentitatea dintre sem (intensem) şi modul lui de desemnare. Este o manifestare a asimetriei în limbă, care vizează capacitatea cuvintelor şi a sintagmelor de a fi semantic “maleabile”, uşor de operat. Fenomenul dat contribuie la crearea unor condiţii propice ale comunicării şi favorizează delimitarea noţiunilor, ce nu comportă forme speciale. În asemenea situaţii, limba adaptează formele de care dispune. Condiţia respectivă se realizează din dorinţa de a diversifica mijloacele de exteriorizare a intenţiilor participanţilor la comunicare, din intenţia de a produce structuri originale, uneori extravagante, pentru a focaliza informaţia transmisă interlocutorilor sau alocutorilor. În împrejurările de acest fel, subiectul vorbitor trebuie, totuşi, să respecte normele comunicative existente în societatea respectivă. Efectele unor atare utilizări în cadrul IA pun în evidenţă două tendinţe opuse. Prima tendinţă marchează termenul ”superlativ absolut” căruia i se atribuie un sens destul de exact şi care este definit ca formă de comparaţie endocentrică, construită după modelul gramatical din latina clasică şi vulgară. Totodată, sunt selectaţi termeni noi, cu referire la variate formaţiuni ce redau ideea unei graduări afective. A doua tendinţă se reduce la încercarea de a raporta funcţionarea IA în domeniul exterior gramaticii, trecându-se cu vederea formele moştenite din gramatica latină. Nici mijloacele stilistice ce exprimă IA, cu toată varietatea lor, fiind întrebuinţate de sine stătător, nu corespund exigenţelor. Apar valori conotative inedite, datorate materialului glotic, fonetic, grafic, prozodic (ritm, intonaţie), construcţiilor sintactice, fiind pertinente topica elementelor, unele tipuri de fraze prin 41

subordonate etc. Sesizăm semnificaţii conotative («idiosyncrasiques») ce reflectă o lume aparte şi o viziune subiectivă care se pretează mult mai greu perceperii şi analizei14 [139, p. 307]. Credem necesar a examina funcţionarea, în ansamblu, a aspectelor nominalizate. Noile structuri ce desemnează conceptul de IA, reflectă şi relaţiile complexe între conţinutul lor semantic şi realitatea obiectivă, extralinguală, care implică valori noi, neaşteptate, ale componentelor din alcătuinţa modelelor concrete. Astfel, se reliefează cel de al doilea postulat al semanticii generale privind nonplenitudinea semnului în raport cu obiectul. Referindu-ne la comunicarea umană, ţinem să menţionăm ideile lui M. Bahtin, care susţine că limbajul trăieşte şi evoluează în comunicarea verbală concretă, şi nu în sistemul formelor limbii, nici în psihicul individual al locutorilor15 [93, P. 137]. Un alt savant, H. Weinrich, foloseşte, în contextul dat, noţiunea les communicants [344, p. 75], iar E. Coşeriu relevă caracterul dialogal al limbajului: “... limbajul, ca activitate de vorbire, înseamnă întotdeauna să vorbeşti cu cineva”16, astfel încât limbajul este strâns legat de ceea ce locutorii au în comun [139, p. 14-15]. Aderând, în mare parte, la postulatele lingvisticii enunţului şi aplicându-le la problematica studiului nostru, remarcăm premisa conform căreia locutorii emit enunţurile în anumite condiţii de comunicare, ceea ce scoate în vileag caracterul efemer, irepetabil al enunţurilor realizate. M. Bahtin consideră cuvântul drept o verigă intermediară între cel care produce enunţul şi cei cărora acest enunţ le este adresat. Veritabila substanţă a limbii apare graţie unui fenomen social important: interacţiunea verbală (’verbal’ descinde de la verbum - ‘cuvânt’). Lingvistul francez D. Maingueneau acceptă opinia semnalată şi subliniază că enunţarea este baza relaţiilor între limbă şi lume17 [251, p. 36]. Aceasta nu se reduce doar la întrebuinţarea unei limbi de către un singur individ, deoarece, în asemenea circumstanţe, interacţiunea este indispensabilă. Cele expuse şi alte concepţii similare permit a sesiza fenomenul IA în toată amploarea lui. Pornind de la aspectul comunicativ (dialogal, în opinia lui M. Bahtin), acceptăm printre mijloacele ce redau IA secvenţe destul de voluminoase, graţie structurii şi conţinutului semantic. Sensul unui enunţ nu cuprinde doar cel al glosemelor, ci se datorează tuturor unităţilor limbii: celor fonetice, grafice, ritmice, chiar textuale, ceea ce preconizăm să demonstrăm cât mai explicit în prezentul studiu. În teoria lui M. Bahtin, cuvântul nu apare ca unitate a limbii, ci a vorbirii, reprezentând un rezultat al activităţii umane, care cere o abordare sub un unghi practic, adică funcţional, comunicativ. 14

“... qui reflètent un monde singulier et une vision subjective, plus difficiles de fait à percevoir et à analyser”. “... vit et évolue historiquement dans la communication verbale concrète, non dans le système linguistique des formes de la langue, non plus que dans le psychisme individuel des locuteurs”. 16 “... le langage en tant qu’activité de parler est toujours parler à un autre.”; esenţa limbajului se prezintă în dialog, în faptul de a vorbi cu cineva : ”parler-à-un autre”. 17 “... est le pivot de la relation entre la langue et le monde”. 15

42

În baza celor semnalate anterior, ajungem la al treilea postulat ce vizează ierarhia semnelor. Semnele verbale funcţionează doar în procesul comunicării, de aceea, intenţionând să comunice ceva, locutorii “îmbrăcă” acest “ceva” în forme selectate din limbă la propria lor dorinţă, respectând, concomitent, unele reguli ale convenţiei sociale. În cadrul IA, alegerea semnelor variază în funcţie de formă şi volum. Elementele triate sunt, esenţialmente, semne verbale, deşi există abateri de la această regulă. Astfel, IA este generată, în unele cazuri, de formanţi care nu au avut sau care şi-au pierdut, parţial sau total, calitatea de cuvânt autosemantic, actualizându-se ca intensificator doar în îmbinare cu alte unităţi. De reţinut, pe de o parte, unele afixe şi afixoide (arhi-, supra-, hiper-, ultra-; isim/-issime etc.) şi o serie de adverbe (mai ales, très şi foarte). Pe de altă parte, IA mai este exteriorizată prin structuri complexe şi compuse, bunăoară fraze, unităţi suprafrastice sau texte, cum ar fi: Un juron suivit. Je reconnus la voix du logofat. Jamais homme ne fut plus heureux dans le malheur que moi en cet instant-là! (Istrati, RAZ, 408) Când a împreunat Maxim mâinile pe piept, în ogradă erau clăi de fân, în cele două grajduri nu mai încăpeau vitele, în şură şi sub şopron n-aveau loc carele. Se vedea de departe belşugul. Acuma ograda-i goală bătătură, iar în grajduri rage a pustiu o închipuire de vacă stearpă şi veşnic flămândă. (Rebreanu, O1, 60) Cele relevate sunt în deplin acord cu opinia lui Ch. Bally despre intensitatea afectivă. Lingvistul elveţian operează cu termenul mijloace directe (moyens ou procédés lexicologiques ou moyens ou procédés directs) şi mijloace indirecte (moyens ou procédés indirects du langage ou moyens indirects d’expression) [99, p. 253], ce le invocă subiectul vorbitor cu scopul de a-şi exprima atitudinea afectivă şi graduată faţă de unele realităţi abordate în discurs. În asemenea situaţii, mijloacele indirecte realizează ideea de IA în mod implicit. Coraportul dintre domeniul semantic şi cel sintactic este întemeiat pe două categorii ale implicitului: semantic şi pragmatic. Potrivit părerii lui E. Sales-Willemin, diferenţa esenţială dintre aceste două tipuri de implicit rezidă în gradul lor de îmbinare cu discursul, în modul lor de funcţionare în cadrul comunicării [312, p. 175]. Reperarea cazurilor de implicit semantic ţine de multiple elemente lexicale (verbe, adverbe, conectori etc.) sau de marcheri de ordin sintactic (ordinea elementelor, elipsa etc.). Spre deosebire de implicitele semantice, cele pragmatice nu se pretează unei interpretări univoce, întrucât, alături de mărci glotice şi sintactice, se ia în consideraţie şi

contextul

discursiv-enunţiativ, factorii de ordin sociolingvistic sau extraglotic. Or, monostructurile şi BSS 43

ale IA denotă frecvent diverse modele de funcţionare a implicitului pragmatic, iar reperarea lor le cere participanţilor la actul de comunicare eforturi interpretative suplimentare. T. Slama-Cazacu atrage atenţia asupra acestui aspect important în studiul limbii şi îl pune în evidenţă în procesul de comunicare (orală). Lingvista consideră utilizarea mijloacelor de receptare vizuală “ca un complement al exprimării verbale”, iar recurgerea simultană la actele verbale şi la cele nonverbale (mimică, gesturi etc.) este calificată drept “sintaxă mixtă” [71, p. 184-196]. Rolul gestului în exprimarea BSS al IA este demonstrat concludent în următoarele exemple: – Ia spune drept-drept, câţi turci au murit la război? Cazacul îşi arătă părul din cap. – Şi câţi moscali? Cazacul îşi arătă părul din barbă. În cap avea cazacul păr cu nemiluita, iar în barbă câteva fire rari şi pârlite. (Delavrancea, O, 433) a) „Avez-vous de l’argent?” D’Artagnan fit sonner le sac qu’il avait dans sa poche. „Assez? demanda M. de Treville. – Trois cents pistoles. – C’est bien, on va au bout du monde avec cela; allez donc.” (Dumas-père, LTM, 244) b) – Ai bani? D’Artagnan făcu să sune punga în buzunarul lui. – Destui? – Trei sute de pistoli. – Nu e rău, cu atâţia bani poţi ajunge şi până la capătul lumii. (Dumas-tatăl, TM, 185-186) În secvenţele citate, autorii recurg la o naraţiune a gesturilor, ce au un rol decisiv în decodificarea corectă a mesajelor transmise. Sintagmele a arăta părul din cap, părul din barbă sugerează numărul foarte mare de duşmani răpuşi şi numărul redus de cazaci morţi în bătălie, iar îmbinarea a face să sune pistolii în pungă evocă indirect ideea unei cantităţi mari de bani şi dă de înţeles că d’Artagnan este bogat. Variate elemente glotice, cum ar fi, de pildă, fraza finală C’est bien, on va au bout du monde avec cela; allez donc/ Nu e rău, cu atâţia bani poţi ajunge şi până la capătul lumii precizează ideea de IA. Informaţia suplimentară are menirea de a reliefa valoarea de IA din exemplele respective.

44

Mostrele folosite reprezintă un model al exprimării orale ce comportă în scris o selecţie riguroasă: este eliminată redundanţa, substituindu-se unele mijloace de reliefare şi de organizare, deoarece “regula unui text bine scris e de a crea impresia oralităţii, adaptând-o însă la alte condiţii de comunicare, prin decontextualizare – şi recontextualizare...” [75, p. 278]. În opinia lingvistului W. Labov, limba nu înglobează exclusiv unităţi funcţionale invariabile. Savantul relevă structurile variabile ce reflectă diversificarea socială a limbajului, ele fiind definite prin metode cantitative, care favorizează studierea aprofundată a schimbărilor lingvistice [235, p. 141-142]. La rândul său, acad. T. Vianu susţine că în limbaj se eliberează o stare sufletească individuală şi se organizează un raport social: ”Considerat în dubla sa intenţie, se poate spune că faptul lingvistic este în aceeaşi vreme “reflexiv” şi ”tranzitiv”. Se reflectă în el omul care îl produce şi sunt atinşi, prin el, toţi oamenii care îl cunosc” [74, p. 22]. În procesul comunicării, locutorul tinde să alcătuiască enunţuri transparente semantic, în vederea perceperii lor cât mai adecvate de către interlocutor. Sunt de remarcat diverse unităţi ce transpun IA, atât de ordin morfologico-afixal (afixe şi adverbe de intensificare, adjective, verbe care înglobează intenseme), sintactic (topica elementelor), prozodic (intonaţia), ortoepic (semnele de punctuaţie), cât şi cele nonverbale (mimica şi gesturile, aspectul grafic, imaginile şi alte elemente ale sistemelor semiotice extralingvistice). Cele indicate se explică prin dorinţa locutorului de a crea structuri capabile să exteriorizeze cât mai clar gândurile, sentimentele şi emoţiile adresate interlocutorului său cu scopul de a-l atrage, de a-l implica direct în această stare, provocându-i o reacţie asemănătoare cu cea exprimată de autorul mesajului. Exemplele semnalate supra vin să dezvăluie forma “camuflată”, când locutorul alege nişte structuri care, la prima vedere, nu au valoarea de IA (de exemplu, enunţuri negative, comparative). Interlocutorul are misiunea de a decoda prin diverse mijloace mesajul respectiv, servindu-i drept temei cunoştinţele de ordin lingual, cultural şi experienţa proprie şi încearcă să evite greşeala sau echivocul în procesul interpretării unor unităţi.18 Interpretarea onomasiologică a valorilor atestate în asemenea modele este fondată pe concepte logico-lingvistice, ce permit ulterior a detecta totalitatea “urmelor” din procesul “limbajului în acţiune”, marcate pretutindeni prin forţa ilocutorie (“la force illocutoire”) [332, p. 3-11]: în ordinea cuvintelor, în accentul logic, în intonaţie, în punctuaţie, în statutul frazei, în structura lexicală a verbelor. Analiza orientată de la concept la mijloace de exprimare este

18

“... la mécanique illocutoire n’est pas une mécanique symétrique dans laquelle le Récepteur reconstruirait purement ou simplement […] le sens produit par l’Emetteur, mais une mécanique interlocutoire ouverte dans laquelle chacun des partenaires inter-agit partiellement dans le projet de la construction du sens de l’autre et construit en plus le sens qui lui est propre” [127, p. 170-171].

45

pertinentă în studierea modelelor de BSS ale IA formate în procesul comunicării şi reliefează multitudinea factorilor de natură glotică şi extraglotică ce contribuie nemijlocit la redarea IA. 1.3.1. Abordarea pragmasemantică a noţiunii de intensitate absolută Examinând detaliat funcţionarea structurilor IA în procesul comunicării, credem oportun să demonstrăm necesitatea analizei lor din perspectivă pragmasemantică. Aplicarea criteriilor pragmaticii în lingvistică este recentă. În acest sens, pragmatica lingvistică este o disciplină relativ tânără, un domeniu în evoluţie, cu frontiere neclare, la confluenţa cercetărilor filozofice, socioculturale şi lingvistice. F. Armengaud trece în revistă unele aspecte privind dezvoltarea domeniului în cauză, reunind rezultatele obţinute într-un tabel genealogic [85, p. 120-121]. Înţelegem că pragmatica, în general, îşi află originea în antichitate, în opera lui Aristotel, a stoicilor, constituind un obiect al predilecţiei numeroşilor filozofi, logicieni şi lingvişti renumiţi: Frege, Russell, Carnap, Bar-Hillel, Quine. Savanţii menţionaţi abordează dimensiunea pragmatică a limbii ce solicită o atenţie sporită asupra rolului ce-l au interlocutorii şi contextul în comunicarea verbală. Perspectiva semnalată de cercetare a faptelor de limbă descoperă deosebirea esenţială dintre pragmatică şi sistemul lingvistic al lui F. de Saussure, care excludea subiectul vorbitor din câmpul de analiză. Pragmatica recunoaşte poziţia centrală ce-i revine vorbitorului în raport cu momentul în care se realizează discursul, deoarece vizează nu limba, ci vorbirea, procesul de enunţare. Întrucât este cu neputinţă a analiza actul de enunţare, un lingvist se va preocupa de studierea reminiscenţelor acestui proces, ce se manifestă în produsul operaţiei de enunţare – enunţul impregnat de activitatea subiectului vorbitor [229, p. 30]. În investigaţiile lingvistice, criteriile pragmatice au jucat întotdeauna un rol important [115, p. 33]. Potrivit opiniei lui Ch. Fillmor, pragmatica studiază fenomenele într-un raport tridimensional care cuprinde: 1) formele lingvistice; 2) funcţiile comunicative ce le realizează acestea; 3) contextele şi cadrul în care formele lingvistice respective desemnează funcţiile comunicative date [apud 395, p. 38]. D. Maingueneau pune accentul pe componenta pragmatică ce aparţine limbii, alături de componentele semantică şi sintactică [251, p. 65]. Reiese că fenomenul intensităţii poate fi interpretat exhaustiv în baza raportului tridimensional menţionat de C.Morris [apud 333, p. 9-10]. Raportul relevat înglobează trei domenii ale oricărei limbi formale sau naturale: 1) domeniul sintactic ce se referă la relaţiile formale între semne, fiind detaşat de ceea ce semnele exprimă sau de subiecţii care le folosesc; 2) domeniul semantic ce include relaţiile dintre semn şi obiectul desemnat (denotatul, referentul), fără a se raporta la actanţii comunicativi şi la condiţiile ce determină funcţiile comunicative ale limbii; 46

3) domeniul pragmatic ce reliefează relaţiile dintre limbă şi utilizatori. Susţinem ideea Marianei Tuţescu conform căreia achiziţiile de ordin teoretic ale lingvisticii în ultimele decenii fac ca delimitarea remarcată să nu mai fie relevantă la etapa actuală a dezvoltării limbilor. Devine evidentă necesitatea unor noi definiţii ale celor trei dimensiuni ale semioticii (sintaxa, semantica şi pragmatica), ce implică împărţirea pe domenii mai mici şi, totodată, urmează a examina raporturile reciproce între domeniile vizate. O problemă incitantă o constituie ordinea funcţionării celor trei componente, dat fiind faptul că în lingvistica actuală nu întotdeauna se respectă principiul linearităţii în triada sintaxă – semantică – pragmatică. Justeţea acestor afirmaţii nu trezeşte îndoieli, graţie numeroaselor exemple de manifestare a IA în limbile romanice şi, în special, în franceză şi în română. Analiza minuţioasă a multiplelor opinii privind pragmatica şi comunicarea, ne permite să afirmăm, împreună cu M. Tuţescu, că aspectele esenţiale ale pragmaticii sunt integrate în semantică [333, p. 11]. Este imposibil a examina numeroase fenomene ce ţin de conţinutul semantic al oricăror unităţi lingvistice cu un volum mai mare (sintagme, fraze, texte), fără a introduce dimensiunea pragmatică. În acelaşi timp, sintaxa, semantica şi stilistica se află permanent într-un raport de interdependenţă, iar disocierea unor componente poartă un caracter formal la care se recurge, de obicei, din considerente practice. Sintaxa rezidă în reflectarea la suprafaţă a structurilor de profunzime ce constituie domeniul semanticii şi al pragmaticii. Pornind de la asemenea premise, nu am operat separarea netă a domeniilor respective, ci am distins o serie de unităţi formale, selectându-le după rolul lor în producerea şi în funcţionarea BSS ale IA de diferite dimensiuni. Componentele semantice şi pragmatice sunt incluse în structurile examinate, formându-se şi funcţionând într-un context pragmasemantic. O asemenea analiză a fenomenului IA dezvăluie structurile de profunzime care influenţează asupra elementelor limbii/discursului, de la cele mai simple (morfeme, gloseme) până la cele complexe (fraze, texte). Conceptul IA se impune a fi comentat din perspectivă semantică şi presupune, concomitent, abordarea la nivel lexical, gramatical, stilistic şi comunicativ. Utilizarea variată a expresiilor şi a cuvintelor în diverse ambianţe în procesul de comunicare sugerează a releva nu doar uzul unor structuri, ci şi uzul limbii, discursul, ceea ce corespunde, de fapt, noţiunii de pragmatică. Altfel spus, pragmatica are ca obiect de cercetare modul de funcţionare şi de actualizare a unui discurs, inclusiv marcherii speciali care atestă vocaţia discursivă a limbii. A. H. Gardinier a interpretat raportul limbă–discurs printr-o metaforă foarte reuşită. Pornind de la constatarea că limba este cea care prescrie, iar discursul încearcă

47

timid să se manifeste ca un rebel, autorul susţine că limba este mama oricărui discurs.19 Câtă fineţe şi cât spirit aplicate la descrierea problemelor esenţiale în raportul limbă/discurs, cât de exact este reliefată evoluţia permanentă a limbii prin discurs! O confirmare şi o completare a ideilor respective o denotă următoarea remarcă a lui A.Martinet: “Ce n’est pas un paradoxe dire qu’une langue change parce qu’elle fonctionne” [263, p. 40]. Acceptând această optică în felul de a aprecia fenomenele de limbă, credem că IA există datorită funcţionării pragmatice a limbii, deoarece monostructurile şi BSS ale IA funcţionează ad hoc. Ele sunt purtătoare ale semnelor discursului produs de către locutori în procesul de comunicare, deci aparţin aspectului dinamic al limbii, ceea ce constituie un criteriu important al pragmaticii. Este evident că numeroşi lingvişti contemporani încearcă să cerceteze situaţia în lingvistica actuală din punctul de vedere al integrării în ea a dimensiunii pragmatice. Profesorul A. Ciobanu semnalează, în special, rolul pragmaticii în cadrul sintaxei şi afirmă, pe bună dreptate, că “la ora actuală lingvistica teoretică a intrat în epoca semanticii, ceea ce ar însemna că ea s-a apropiat la maximum de realitatea vieţii, de misiunea ei centrală de a reflecta, cât mai adecvat, latura cognitiv-comunicativă a limbajului uman”. Autorul subliniază că pragmatica “se va referi la relaţiile dintre semne şi vorbitori, semne şi lumea ambiantă”, fiindcă “lingvistica (sintaxa) pragmatică studiază fenomenele de limbă raportate la emiţător, deci văzute, sesizate, contemplate de către acesta” [21, p. 13]. În lingvistica modernă se atestă frecvent noţiunea de pragmatică a comunicării care preconizează, conform opiniei lui P. Watzlawick, studierea modurilor de comunicare ce le servesc indivizilor atât pentru a întreţine raporturi în cadrul comunicării verbale, cât şi pentru a transmite diferite viziuni asupra lumii generat de aceste raporturi [343, p. 7]. Într-un cadru mai restrâns, putem vorbi despre pragmatica conversaţională [271, p. 67] sau pragmatica empirică ce reflectă condiţiile posibile de realizare a enunţurilor şi sensurile lor în procesul comunicării, explicitând principiile teoriei actelor limbajului, considerate drept criterii principiale ale pragmaticii [85, p. 25]. Cu referire la cele expuse, C. Bachmann, J. Lindelfeld şi J. Simonin operează cu noţiunea context pragmatic [92, p. 59], susţinând că numai acesta implică sensul adevărat al unei exprimări lingvistice. Asemenea afirmaţii reliefează posibilitatea de a depista ideea de IA doar în

19

“elle l’équipe par son exemple passé, elle détermine le modèle qu’il est censé suivre. Mais l’enfant est plein de vigueur, il a l’esprit aventureux et il n’en fait souvent qu’à sa tête. Sage est la mère qui n’hésite pas à faire preuve de tolérance, car un jour elle s’éteindra et ses enfants assumeront à leur tour le rôle de parents. Dans l’intérêt de l’avenir de la famille, les règles de conduite doivent toujours être sujettes à révision, même s’il est inévitable que les étapes transitoires relèvent des traces de fiction” [184, p. 27].

48

funcţionarea diverselor unităţi de comunicare în anturaje concrete, pornind de la sensurile pe care le atestă în fiecare caz. Rolul contextului diferă în funcţie de interpretarea conceptului ”pragmatică”. Într-o analiză pragmatică se ia în seamă evoluţia contextului, concomitent cu cea a discursului. Este pertinentă părerea lui F. Armengaud potrivit căreia contextul este un rezultat al actelor de limbaj anterioare şi cauza actelor de limbaj ulterioare.20 Importanţa contextului este evidentă în modul de formare şi de funcţionare a monostructurilor şi a BSS ale IA. Constatarea în cauză are la bază diverse relaţii lexicale şi schimbări lingvistice, ceea ce indică, în repetate rânduri, lingviştii, filozofii şi logicienii. Postulatul conform căruia dimensiunea esenţială a pragmaticii se înscrie în teoria sensului motivează tendinţa de a elucida raporturile între pragmatică şi semantică, de a stabili frontierele ce le separă. În încercarea de a răspunde la unele probleme referitoare la cofuncţionarea semanticii şi a pragmaticii, se face apel la variate soluţii şi interpretări [239, p. 21-22]. Unele dintre ele relevă două tipuri de obiecte: 1) obiectul intern, numit şi obiect al semanticii, furnizat chiar de limbă (sau de orice alt sistem de simboluri) şi 2) obiectul extern, numit şi obiect al pragmaticii, constituit din felurite elemente determinate de utilizarea practică a limbajului în planul “referirii la realitate”. O altă concepţie exclude pragmatica din semantică. Concomitent, este stabilită relaţia analitică dintre pragmatică şi sens, adică obiectele ei trebuie să fie concepute în acelaşi mod ca şi cele ale semanticii. Evoluţia conceptului ”intensitate” e legată indisolubil de pragmatica. Abordarea problemei în cauză din perspectivă pragmasemantică explică imperativul de a situa fenomenul IA într-un domeniu exterior gramaticii, analizând funcţionarea discursului, marcat de implicarea afectivă a vorbitorului care foloseşte structuri şi BSS atestate în limbă. Numeroase expresii sunt determinanţi stabili ai anumitor cuvinte (substantive, verbe, adjective, adverbe etc.), reprezentând asocieri constante, tipice pentru limba respectivă. Astfel, în română, expresiile fără de seamăn, rupt de oboseală, a bate până la sânge ş.a. exemplifică reuşit afirmaţia noastră. Copiii coborau la vale rupţi de oboseală. (Delavrancea, O, 482) La rândul său, şi în limba franceză sunt folosite diverse combinaţii de acest tip. Nominalizăm unităţile: plein à craquer, crever de colère, rire à gorge déployée, (courir) à toutes jambes etc.: La boutique est étroite et pleine à craquer du sol au plafond. (Delerm, PGB, 48-49) Une blonde riait à gorge déployée. (Duras, RLS, 181) 20

“Le contexte est l’effet des actes de langage antérieurs et la cause des actes de langage ultérieurs” [85, p. 26-27]

49

Actualizarea unei asemenea expresii, prin asocierea intensificatorilor alături de alţi determinanţi decât cei consacraţi de uz, este posibilă anume datorită funcţionării într-un context pragmatic. Este un mijloc special, destinat a produce sensuri noi: umoristice, ironice etc.: [...] je le prévoyais et vos circonlocutions, cousues de câble blanc, ont confirmé mon attente... (Maurois, UC, 65) Fraza cumulează îmbinări neobişnuite şi o graduare a nivelului intensităţii calităţii, graţie substituirii unei expresii tipice être cousu de fil blanc (cu sensul de a fi evident) prin alta, inedită: être cousu de câble blanc (însemnând a fi deosebit de evident). Conexiunile structurale şi semantice funcţionează la nivelul pragmatic, având menirea de a exprima relaţiile stabilite între elemente noi care “încalcă”, în atare situaţie, ordinea previzibilă a modelelor tradiţionale. Axele de continuitate coezivă şi interacţiunile dintre valorile pragmasemantice ale structurilor de acest gen, se manifestă la nivelul comunicării. Într-un domeniu în care multă vreme a prevalat punctul de vedere morfosintactic, se dovedeşte a fi incontestabil mai eficientă analiza IA, nu doar din perspectiva „conţinutului”, ci şi din perspectiva funcţională, cu referire la nivelul discursului. Comparând modurile de delimitare, în procesul comunicării, a implicitului semantic de cel pragmatic, constatăm în ambele tipuri de implicit prezenţa unui nucleu marcat lexical şi sintactic. Conchidem că, în actul comunicativ, semantica şi pragmatica indică tangenţe importante, iar analiza unui enunţ solicită imperios ambele tipuri de implicit. Iată de ce este mai logic să operăm cu noţiunea de implicit pragmasemantic reprezentând, de fapt, o punte de legătură dintre semantică şi pragmatică. Astfel, evităm, în primul rând, demarcarea permanentă a celor două câmpuri de analiză şi, în al doilea rând, pragmaticii i se atribuie o importanţă primordială, apreciată în mod pozitiv, şi nu una de “reziduu de semantică” [apud 229, p. 9]. Problema IA urmează a fi studiată în baza analizei pragmasemantice ce ar îmbina o serie de elemente manevrabile şi previzibile. Prezenţa componentei semantice sau pragmatice determină gradul de “incertitudine”, sesizabil în momentul decodării enunţului respectiv. Sunt indispensabile repere cu un caracter explicit sau conţinuturi implicite. Gradul de incertitudine este condiţionat de intenţia locutorului21 în procesul producerii şi al sonorizării enunţului respectiv şi de “şansa” interlocutorului care decodifică mesajul concret. Atestăm variaţii psiho-lingvistice, având în vedere procesul de comunicare, de enunţare şi comportamentul interlocutorilor în diferite situaţii. De reţinut multipli factori ce au repercusiuni nemijlocite asupra codificării de către 21

În această ordine de idei, să nu uităm de existenţa a patru factori esenţiali pentru realizarea actului de vorbire ca rezultat al condiţiilor sociale. A.H.Gardinier subliniază că este vorba despre locutor, interlocutor, obiectele enunţate şi cuvintele utilizate în acest scop [184, p. 24-39].

50

emiţător sau locutor şi, respectiv, a decodificării de către receptor a unui mesaj. Nu putem vorbi despre psihicul uman fără a lua în seamă de determinismul social. Interlocutorii – fiinţe active, în permanentă schimbare – sunt influenţaţi de condiţiile vieţii din societate, ceea ce le impregnează o anumită dinamică a gândirii. Vorbitorul cugetă cu ajutorul cuvintelor, dotate cu variate sensuri care funcţionează în plan pragmatic şi se organizează într-un sistem gramatical. Nu-şi pierde importanţa informaţia implicită, căci conţinutul conştiinţei vorbitorului nu este redat direct, iar comunicarea emiţătorreceptor nu este lineară. De aceea receptorul apare deseori în situaţia când simte necesitatea de a decoda atât mesajul explicit, cât şi valorile implicite ale unui anumit enunţ, iar ceea ce obţine nu este o “copie fidelă” a mesajului produs de către emiţător, ci este interpretat din punctul de vedere ale receptorului. De exemplu, în stilul publicistic se atestă frecvent modele complexe ce solicită cunoştinţe suficiente pentru a fi tălmăcite: Puţina presă independentă care mai există nu poate concura cu niagara de minciuni ce se revarsă din Dealul Schinoasei. (Timpul, Nr.1, 05.01.2004). Autorul articolului, C. Tănase, utilizează metafora niagara de minciuni pentru a sugera ideea multor minciuni exagerate. Imaginea unei ”cascade de minciuni” care vine, asemenea avalanşei, asupra cititorilor din numeroasele publicaţii mass-media este foarte reuşită. Jurnalistul foloseşte intenţionat substantivul propriu Niagara cu minusculă, atribuindu-i statutul unui nume comun, intensificator al acţiunii de “a spune foarte multe minciuni”. Pentru a interpreta corect aluzia făcută la Niagara – cea mai mare cascadă din lume – şi a invoca ideea numărului sufocant de minciuni, receptorul (cititorul) trebuie să fie la curent cu această realitate a civilizaţiei umane. Alături de factorii ce ţin nemijlocit de limbă, IA poate fi redată în cadrul comunicării scrise prin elemente de factură extralinguală, cum ar fi diferite procedee grafice22. Acest procedeu de focalizare şi de intensificare a unei calităţi sau a unei acţiuni, a unei idei integrale, este întrebuinţat în diferite circumstanţe, având o deosebită priză în limbajul publicistic şi în cel publicitar. Fenomenul se explică prin caracterul interactiv al registrelor respective, preconizându-se tendinţa de a acţiona, concomitent şi eficient, asupra mai multor receptori ai interlocutorilor, cu scopul de a accentua, de a pune în lumină informaţia dorită, de a convinge. Nu întâmplător, exemplele în care elementele grafice comportă valoare intensificatoare au fost excerptate din limbajul presei. În scrierile lui C. Tănase au mai fost înregistrate cazuri când mijloacele nonverbale de intensificare a informaţiei scontate, bunăoară diverse modele grafice, menite a reliefa secvenţa 22

P.Zumthor afirmă, în această ordine de idei”: “Plus manifestement que le langage, le graphisme relève de l’intellect créateur; il isole et «marque», il fait non plus exister, mais être; la colonne gravée préserve de tout asservissement temporel le dessin qu’elle porte, et le dessein” [349, p. 13].

51

intensificată într-un context mai amplu, coexistă cu un “amestec” de registre stilistice. De notat într-un text din stilul publicistic elemente din limbajul familiar : screme, termenul din domeniul zoologiei: a făta, utilizat cu valoare ocazională în limbajul politic, cărora li se alătură ocazionalismul lexical folosit de autorul articolului: demoldovenizator. Şi îţi spun de ce: “procesul” românizării moldovenilor va continua. Oricât v-aţi screme voi, oricâte “concepţii” va făta mintea voastră obosită de atâta prostie, românizarea moldovenilor va continua! (evidenţiat de C. Tănase) Iar eu, îmi voi face de departe datoria de călău demoldovenizator: voi romaniza tot ce-mi iese în cale! (Timpul, Nr 46, 26.12.2003) Ca să ajungi la acest “bine comun” trebuie să existe UN SINGUR DRUM, nu mai multe! şi COLABORARE (evidenţiat de C. Tănase) între politicieni suficient de inocenţi şi o populaţie care să aibă încredere în Dumnezeu. (Flux, 26.05.2000) Nu este vorba doar despre o simplă evidenţiere a ideilor, ci despre o accentuare (formală – prin grafie şi comunicativă – prin idei) a unor gânduri, mai pertinente în opinia enunţătorului, adresate interlocutorului său cu intenţia de a-l convinge de ceva, de a-i trezi nişte emoţii, o reacţie la situaţiile descrise sau la informaţia expusă. Astfel de procedee au scopul de a genera efecte puternice pe fondul unor evenimente de o importanţă covârşitoare şi atunci se apelează la orice mijloace – de conţinut şi formă – pentru a sensibiliza auditoriul căruia îi este destinat mesajul respectiv. De exemplu, în perioada campaniei de alegeri parlamentare (inclusiv în Republica Moldova) în presă sunt publicate numeroase articole polemice al căror scop este a scoate în vileag probleme stringente în legătură cu alegerile, a încerca de a le sugera interlocutorilor importanţa anumitor acţiuni etc. Textele ce aparţin acestui gen de publicaţii sunt vădit marcate de aprecieri graduate la maximum, iar valorile în cauză pot fi sesizate din secvenţele destul de extinse care coincid uneori cu volumul publicaţiei în întregime. Iată un fragment concludent din articolul lui C. Tănase din ziarul Timpul de dimineaţă, inserând referiri la fraudele comise pe parcursul perioadei preelectorale (am păstrat integral modul de înfăţişare a informaţiei pe paginile ziarului): Cuvântul de ordine în această campanie electorală este FRAUDAREA alegerilor. [...] Vorba e că înalţii funcţionari europeni, venind din alt tip de democraţie, unde există alte reguli de joc, nici nu-şi imaginează CUM pot moldovenii frauda alegerile. [...] În acest an, moldovenii NU POT alege liber, ei fiind MANIPULAŢI prin diferite metode. (Timpul de dimineaţă, Nr. 8, 02.02.2005, 1) C. Tănase insistă să reliefeze formal cuvintele-cheie ce comportă esenţa mesajului transmis; elementele respective sunt selectate în mod deliberativ, astfel încât, chiar fără a citi articolul în 52

întregime, cititorul să înţeleagă şi să reacţioneze la informaţia expusă: noţiunile semnificative sunt similare unor lozinci, unor ordine care nu te lasă indiferent. Pentru a-şi atinge finalitatea, autorul articolului prezintă într-un anumit mod materialul utilizat, folosind mijloace glotice şi nonglotice impregnate de valori pragmatice reale sau virtuale. Se recurge la segmentarea textului, la repartizarea informaţiei în funcţie de relevanţa ei, accentuându-se secvenţele pertinente. Punctele de suspensie din fragmentul citat ne conduc la ideea că sunt multe de spus pentru a reda informaţia din fiecare frază, acestea prezentând telegrafic subiectele de discutat. În forma scrisă, obiectivul scontat poate fi realizat atât prin topica elementelor, cât şi prin folosirea mijloacelor grafice (tipul grafiei, caracterele majuscule, ”jocul” punctuaţiei). Este un mod original de a valorifica potenţele pragmatice ale mijloacelor grafice în scopuri comunicative, când autorul celor scrise i se adresează cititorului său potenţial. Astfel, prin intermediul elementelor grafice, se amplifică influenţa informaţiei asupra receptorului. Deseori, pentru a transmite realităţile caracteristice discursului, forma scrisă a limbii include mijloace specifice doar ei, printre care, după cum am concluzionat din exemplele anterioare, un rol de seamă îi revine punctuaţiei23. Punctuaţia îndeplineşte multiple funcţii, exprimând implicit noţiunea de IA. Este vorba, mai ales, despre semnul de exclamare, exclamare şi interogare şi despre punctele de suspensie: Părea mult prea frumoasă, mult prea îndepărtată, mult prea străină, şi de la necazurile mele până la lumina ei, ehei… (Druţă, S, 79) În secvenţa de mai sus, unei persoane i se atribuie calităţi evocate prin intermediul unei izotopii semantice, care cuprinde prin mai multe elemente. Autorul pune în evidenţă antiteza dintre noţiunile ‘necazurile mele’ şi ‘lumina ei’, folosind un superlativ excesiv, format cu ajutorul lui mult prea. În exemplul citat, punctele de suspensie, precedate de interjecţia ‘ehei’ (care îi atribuie frazei analizate mărci deictice, de discurs), ne sugerează ideea unei distanţe şi a unei diferenţe considerabile între cele două noţiuni şi personaje comparate. I. Druţă foloseşte suspensia în scopuri expresive, aceasta servind pentru a reda ideea de intensificare puternică.24 Punctuaţia, în calitate de procedeu grafic, exteriorizează în scris mijloacele vorbirii pentru a dezvălui raporturi sintactice: intonaţia şi pauza. Prin urmare, punctuaţia este un mijloc din limba scrisă ajustat pentru a prezenta variate stări afective. Ea poate apărea ca generator al 23

De notat opinia potrivit căreia semnele de punctuaţie pot să aibă trei funcţii: prozodică (organizează conţinutul prozodic al unui text scris), sintactică (marchează relaţiile sintactice) şi semantică (delimitează informaţia semantică) [307, p. 8384]. 24 “... la suspension du caractérisant stimule une certaine impuissance langagière du locuteur en quête du qualificatif idoine et traduit par contrecoup une vertu ou (plus souvent) un défaut superlatifs” [347, p. 238].

53

modelelor de IA, mai cu seamă în structurile exclamative. Lingvistul rus V. Vinogradov susţine că vorbirea “orală” nu este sonorizată în literatură. Ea este scrisă (“Она письменна. Она олитературена”). Şi totuşi, această vorbire “literară orală” (“в литературно устной речи”), include simptomele relaţiilor ei cu formele imaginate sau presupuse ale vorbirii orale (устного говорения) [371, p. 17]. Faptele expuse privind pragmatica, comunicarea vin să sprijine considerentele noastre referitoare la evoluţia şi la funcţionarea conceptului IA, deoarece vizează direct tipurile de IA şi reflectă felul “în care vorbitorul foloseşte un sistem de semne în împrejurări concrete” [21, p. 13], respectând, pe cât e posibil, regulile sintactice şi semantice ale sistemului, ceea ce se înscrie în domeniul specific al pragmaticii şi, in extenso, al comunicării. Nu este paradoxal să afirmăm că, graţie comunicării, o limbă se schimbă, întrucât funcţionează. Cele relatate în contextul problematicii IA permit să concluzionăm că analiza faptelor de limbă franceză şi română trebuie însoţită de abordarea teoretică a subiectului investigat din perspectiva ştiinţei lingvistice contemporane şi a disciplinelor adiacente. În conformitate cu această strategie, am stabilit tipologia structurilor ce redau sensul de IA, utilizate cel mai frecvent în limbile romanice de referinţă. Nu pretindem a elucida în mod exhaustiv problema, ceea ce ar fi imposibil, căci mijloacele care permit realizarea în limbă sau în discurs a unei serii intensive sunt extrem de variate şi pot avea un caracter individual25 [141, p.152]. Pornind de la premisa că intensitatea este: - produsă în procesul comunicării, - generată de aprecierea graduală subiectivă, - bazată pe structurile afective, cognitive şi acţionale exteriorizate de locutori, - determinată nemijlocit de imaginarul lingvistic al subiectului vorbitor, presupunem că studierea conceptului intensităţii necesită o analiză pluriaspectuală, pe planul limbii, dar, în special, pe cel al discursului, dintr-o perspectivă antropocentrică, racordată la realitatea extralinguală. Baza epistemologică a lucrării este determinată de natura discursivă a problemei cercetate, motivând scopul şi obiectivele investigaţiei noastre. Studiul se sprijină pe legi, teorii, principii, concepţii, idei din domeniul lingvisticii, al filozofiei, al logicii, al traductologiei. Drept reper conceptual al cercetării a servit viziunea interdisciplinară a intensităţii, dată fiind dimensiunea ei pragmatică şi intersubiectivă. Iată unele postulate:

25

«Les moyens par lesquels on réalise en langue ou dans le discours une série d’intensité sont extrêmement variés et leur recensement complet est impossible à réaliser, cela d’autant plus que ces moyens peuvent avoir un caractère individuel».

54

- condiţia indispensabilă a funcţionării limbii este dezvoltarea ei neîncetată prin comunicare [31, p. 75, passim; 9, p.107-111]; - esenţa şi locul intensităţii în sistemul categoriilor filozofice [90, p. 9, 12, passim] ţin de înţelegerea materialului de limbă la nivelul conţinutului; - categoria intensităţii se află în interdependenţă cu cea a cantităţii şi a calităţii, formând o triadă, căci schimbările cantitative între diferite obiecte poartă un caracter calitativ şi intensiv [269, p. 219-222, passim; 247, p. 89, passim; 55, p. 403-405, passim]; - categoria intensităţii se înscrie în logica modală, dezvoltată de Aristotel, fiind constituită din logica aprecierilor absolute de ”bine” sau ”rău”, ”fără apreciere” şi din logica aprecierilor comparate ”mai bine”, ”mai rău”, ”identic”; logica apreciativă reflectă partea subiectivă a triadei cantitate – calitate – intensitate; - teoria referitoare la nivelurile de analiză în lingvistică (107, p.22, 119, 130, passim; 139, p.184-186) şi cea a câmpului semantico-funcţional (368, p.17-20; 355, p.47-51; 19, p.62-64) a permis o structurare şi o regrupare logică a materialului faptic analizat; - fenomenele de limbă sunt examinate în cofuncţionarea formei şi a conţinutului, fiecare contribuind la exteriorizarea intensificării unei calităţi, a unei acţiuni sau a unei stări (107, p.5456, passim; 82, p.93-100; 19, p.21, 25, 72-76, 119, 171, passim); - rezultatele fiabile din analiza materialului faptic sunt condiţionate de calitatea corpusului de analiză; - abordarea contrastiv-tipologică şi sistemică a corpusului faptic bilingv facilitează evidenţierea tendinţelor universale şi a particularităţilor existente în limbile comparate. În lingvistica modernă, nu se mai pune la îndoială interdependenţa expresiei şi a conţinutului, fapt acceptat şi confirmat de numeroşi cercetători. Prof. A.Ciobanu subliniază, în repetate rânduri, acest aspect de o însemnătate deosebită pentru interpretarea adecvată a funcţionării unei limbi [19, p. 67-75; 138-139; 173 etc.]. La orice nivel de analiză lingvistică, semantica este omniprezentă, indispensabilă unei comunicări realizate prin mijloacele codului scris sau oral. Raportul dintre expresie şi conţinut fiind, în multe cazuri, arbitrar (e motivat doar de opţiunea purtătorilor limbii unei comunităţi socioistorice), intenţia comunicativă diferă de la o limbă la alta. Se ştie că “schimbările evolutive (diacronice) în limbă pot fi de adâncime şi de suprafaţă” [23, p.11]. Şi dacă schimbările evolutive de suprafaţă nu conduc la discrepanţe importante [23, p.12], pentru a înţelege schimbările de adâncime (adică schimbările de sens ce implică valorile ocazionale etc.), este nevoie de numeroase competenţe ce ţin de domeniul social, istoric, cultural, psihologic. Anume capacitatea de a

55

satisface asemenea condiţii face posibilă decodificarea, mai mult sau mai puţin adecvată, în procesul de comunicare, a mesajelor impregnate de afectivitate. Din cele relatate putem formula rezultatele ştiinţifice principale înaintate spre susţinere: • Efectul intensificării unei calităţi sau a unei acţiuni rezultă din cofuncţionarea factorilor de natură glotică şi extraglotică. • Intensitatea absolută este produsul activităţii enunţiative, subiective, afective a locutorilor şi poate fi depistată doar într-un anumit context şi într-o anumită situaţie de comunicare. • Limba se actualizează pe două planuri, dintre care primul vizează simpla constatare în exprimarea diverselor fapte sau fenomene (res) şi cel de-al doilea ce se referă la interpretarea afectivă a faptelor sau a fenomenelor respective (dictum). Anume cel de al doilea aspect – afectiv – constituie domeniul de funcţionare a IA. Susţinem ideea despre apartenenţa intensităţii absolute la categoria intensităţii subiective, caracterizată printr-o varietate considerabilă de forme şi procedee, în vederea subiectivizării intenţiei de graduare. • Doar respectarea condiţiilor de funcţionare ad hoc a structurilor de intensitate absolută face posibilă îmbinarea noţiunilor de intensitate (valoare cu un caracter infinit) şi absolut (valoare cu un caracter finit), pentru a marca un nivel maxim sau minim al calităţii ori al acţiunii ce nu poate fi depăşit în fiecare situaţie concretă. • Discernerea structurilor ce conţin intensificarea unei calităţi, a unei acţiuni sau a unei stări necesită examinarea faptelor de limbă în baza principiului onomasiologic, direcţionat de la substanţă (concept, funcţie) spre formă şi în cofuncţionarea formei şi a conţinutului, fiecare contribuind la exteriorizarea intensificării unei calităţi, a unei acţiuni sau a unei stări. • Sub presiunea unei situaţii ce poate îngloba mai multe dimensiuni (de ordin glotic şi nonverbal sau paraverbal) ale cadrului comunicativ, chiar şi unele structuri negraduate (precum şi cele negraduabile) sunt apte a reda valoarea de IA, realizându-se, graţie elementelor constituente, la diferite niveluri ale limbii. • Pentru a opera cu o terminologie adecvată ce ar reflecta modul de funcţionare a intensificării unei calităţi, a unei acţiuni sau a unei stări în limbă şi în discurs, propunem termenul intensem care denumeşte unitatea minimală capabilă să transmită valoarea de intensitate absolută, exteriorizată, mai cu seamă, în cadrul monostructurilor (la nivelul morfemic, cel al glosemului şi al sintagmelor), iar pentru structurile de intensitate absolută, compuse din fraze, unităţi suprafrastice sau texte este rezonabil să apelăm la o altă unitate, adică la cea de arhiintensem, concepută drept un ansamblu de intenseme. Arhiintensemelor, ca unităţi de adâncime, li se suprapun, în mod obligatoriu, unităţile prozodice suprasegmentale. 56

2. REPERE METODOLOGICE ŞI TERMINOLOGICE ÎN STUDIUL INTENSITĂŢII ABSOLUTE Complexitatea noţiunii ’intensitate absolută’ motivează alegerea diferitelor metode de cercetare şi necesitatea precizării valorilor pe care le atribuim unor termeni excerptaţi din literatura lingvistică consultată. Problemele abordate ne-au sugerat oportunitatea creării unor termeni noi, definiţi în compartimentul de faţă. 2.1. Metodologia cercetării intensităţii absolute în limbile franceză şi română Alegerea arsenalului metodologic al cercetării problematicii intensităţii absolute a fost determinată de caracterul multiaspectual al subiectului investigat. Considerând intensitatea drept o categorie conceptuală complexă, exteriorizată la mai multe niveluri, prezenta lucrare dezvoltă postulatul privind esenţa socială şi dinamică a limbii. Se pune accentul pe componentele conţinutală, mentalistă, substanţială şi funcţională ale semnului lingvistic. Faptele de limbă sunt examinate în baza principiului onomasiologic, direcţionat de la substanţă (concept, funcţie) spre formă; apelăm la structurile de adâncime şi de suprafaţă (expresie), analiza transformaţională fiind o metodă eficientă în interpretarea semantică, pragmatică şi funcţională a fenomenelor de limbă supuse investigaţiei. Corpusul faptic al lucrării a fost constituit respectând acelaşi criteriu. Suportul teoretico-ştiinţific al lucrării îl constituie cercetările întreprinse în domeniu de către lingviştii Ch. Bally, G. Le Bidois şi R. Le Bidois, E. Benveniste, F. Brunot, P. Charaudeau, C. Kerbrat-Orecchioni, R. Jakobson, D. Maingueneau, A. Martinet, R. Riégel, E. Coşeriu, S. Berejan, N. Corlăteanu, M. Avram, T. Cristea, I. Coteanu, I. Iordan, D. Irimia, A. Ciobanu, V. Marin, I. Melniciuc, C. Berthelon, E. Lüder ş.a., ale căror studii au focalizat diferite direcţii în examinarea problemei menţionate, relevându-se concepte privind fenomenul intensităţii. Strategia diacronică şi, mai ales, cea sincronică de abordare a comparaţiei, a superlativului, a intensităţii, axată pe lucrările autorilor francezi, belgieni, canadieni, români, ruşi, spanioli şi conceptualizarea problemei în discuţie permit a reliefa caracterul evolutiv, dinamic al noţiunii intensităţii. În căutarea unor soluţii ale problemelor ce le sugerează conceptul ’intensitate’, am consultat diverse lucrări de specialitate privind comparaţia şi intensificarea în limbă şi interpretarea conceptului de intensitate. Am încercat, de asemenea, să ţinem cont şi de alte ştiinţe ce conlucrează cu lingvistica în numeroase domenii, bunăoară comunicarea, psihologia, filozofia, logica naturală etc. Am aplicat unele postulate ale ştiinţelor în cauză la interpretarea monostructurilor şi a BSS ce redau o intensificare a însuşirii unui obiect sau a caracteristicii unui verb. 57

În investigarea intensificării calităţii unui obiect sau a unei persoane, a caracteristicii unei acţiuni sau a unei stări, un rol aparte îi revine teoriei enunţului, raportată la subiectul vorbitor. Modalităţile enunţiative sunt condiţionate de alegerea, adică de imaginarul lingvistic al locutorului [215; 216; 84], de atitudinea acestuia faţă de cele expuse şi elucidează, în acelaşi timp, felul în care locutorul îşi influenţează interlocutorul (interlocutorii) real(i) sau virtual(i). Metodele şi procedeele utilizate variază de la caz la caz. Este revelatoare afirmaţia axiomatică, evocată de academicianul S. Berejan, potrivit căreia “principiul istorismului şi principiul structural-sistemic cu cel funcţional numai aplicate împreună pot asigura eficienţa procesului de cunoaştere şi pot contribui la constituirea lingvisticii integrate...”, căci “toate orientările metodologice existente sunt utile, dar fiecare dintre ele urmează a fi aplicată atunci şi acolo, când şi unde ea este mai adecvată scopului cercetării” [9, p.109]. Specificul obiectului nostru de studiu solicită a folosi variate metode în ansamblu: întrebuinţată separat, nici una dintre ele nu poate asigura examinarea complexă a problemei discutate. Concomitent, ne dăm seama că fiecare dintre ele facilitează cercetarea diverselor aspecte ale subiectului lucrării, în vederea soluţionării diferitelor probleme de ordin funcţional, structural şi semantic ce survin în procesul analizei secvenţelor purtătoare de intensem sau de arhiintensem. Viziunile semnalate, racordate la metoda ipotetico-deductivă, au format pivotul metodologic în elaborarea modelelor de manifestare a intensificării calităţii unui obiect sau a unui subiect, ori a caracteristicii unei acţiuni sau a unei stări, în limbile franceză şi română. Se cer evidenţiate două direcţii esenţiale ale investigaţiei: 1. selectarea unui corpus de fapte de limbă din surse şi documente autentice (opere ale scriitorilor francezi şi români, lucrări publicistice, ştiinţifice etc.); 2. analiza şi descrierea fenomenelor atestate prin prisma postulatelor teoretice adecvate, ceea ce a permis a releva felul de manifestare a IA la diferite niveluri ale limbii şi ale vorbirii şi a construi modele de generare şi de funcţionare a structurilor descrise. Problematica tezei noastre este abordată în plan lexical, sintactic şi tematic. Cuvintele şi sintagmele sunt studiate într-un context concret şi din perspectiva unităţii privind intensitatea unei calităţi sau a unei acţiuni. Glosemele selectate comportă anumite sensuri în enunţuri de diferit volum, găsite în fraze şi texte. Analiza sintactică demonstrează specificul ocurenţelor referitoare la glosemele din secvenţele respective. Interpretarea exemplelor ne-a convins de utilitatea metodelor moderne de cercetare, cum ar fi: distributivă, transformaţională, contextuală şi comparativ-contrastivă. Ele ne-au ajutat să evidenţiem unele tangenţe şi divergenţele în cadrul conceptual şi funcţional al IA din limbile franceză şi română.

58

Analiza materialului faptic a fost proiectată pe axa relaţiilor sintagmatice şi paradigmatice ale unităţilor limbii, pentru a observa modul de alegere a materialului glotic de către subiectul vorbitor şi de combinare a elementelor purtătoare de sens intensiv cu cele din cotextul şi contextul lor. Am stabilit unele formule structural-distributive ale BSS ale IA, bazându-ne pe principiul semiotic al corelaţiei dintre expresie şi conţinut. Procedeul de analiză este orientat de la cazuri individuale la cele sistemice. Compartimentul practic a solicitat o viziune pragmasemantică asupra fenomenului, ceea ce a implicat elaborarea unor modele comune de manifestare a IA în franceză şi în română, delimitându-se cele înregistrate doar în una din limbile comparate. Analiza cantitativă şi/sau statistică a unităţilor purtătoare de seme intensive a dezvăluit relaţii complexe între diferite structuri la nivel intra- şi interlingual. Această analiză face posibilă observarea schimbărilor ce se produc într-o limbă [A se consulta 163, p.10] sau în mai multe limbi. 2.2. Analiza corpusului faptic al lucrării Analiza modalităţilor şi a formelor de exteriorizare a IA se realizează în baza unor mesaje concrete care pun în lumină, de regulă, interacţiunea dintre locutor şi interlocutor (emiţător şi receptor) în diverse situaţii. Interpretarea rezultatelor acestei interacţiuni solicită diverse fenomene care există independent de cercetător [71, p. 221]. Construirea corpusului faptic al lucrării noastre relevă multiple dificultăţi la delimitarea unui amplu material lingvistic. Pentru a obţine dintr-o clasă deschisă de elemente de examinat, una relativ închisă, am ţinut să folosim eşantioane de exemple specifice diferitelor niveluri de analiză lingvistică, aplicând criterii structurale şi semantice, fără a pierde din vedere funcţionarea lor pragmatică în textele din limbile franceză şi română. În legătură cu cele indicate, intenţionăm să argumentăm preferinţa noastră faţă de exemplele excerptate din textele literare, aparţinând codului scris, cu toate că suntem departe de a nega numeroase structuri de intensificare realizate în comunicarea orală. Ele trebuie să constituie obiectul unui studiu aparte, cu implicarea unui aparataj special. În situaţia dată, cercetătorul urmăreşte aspectul material, fizic al înregistrărilor discursului spontan; în atare condiţii, studierea laturii prozodice va avea mai multă însemnătate. Lingvista C. Kerbrat-Orecchioni face parte din grupul lingviştilor francezi care se ocupă de investigarea problemelor oralităţii, de analiza discursului în interacţiune (ADI). Cercetătoarea condamnă, într-o anumită măsură, tendinţa din lingvistica actuală de a fundamenta studiile pe

59

“scripturocentrism”, adică pe analiza discursului scris, şi nu a celui oral. Savanta îşi motivează opinia invocând corpusul apreciabil de discursuri orale din majoritatea limbilor, care însă nu este explorat suficient în lucrările lingviştilor contemporani [232, p. 95-119]. Lingvista T. SlamaCazacu aderă la concepţia emisă C. Kerbrat-Orecchioni şi susţine: “Aproape abandonată de către oamenii de ştiinţă [...], comunicarea orală merită studii şi cercetări în această lume «modernă»”. [71, p. 137]. În calitate de contraargument al opiniilor semnalate, sunt de relevat ideile lui B. Stanosz [324, p. 81-86], pe care le găsim justificate şi le acceptăm. Este vorba despre faptul că formelor scrise ale limbilor li se conferă actualmente o autonomie structurală şi funcţională considerabilă, ceea ce presupune un aparat descriptiv particular. Există şi probe solide în favoarea tezei potrivit căreia trăsăturile fundamentale ale structurii limbii se dovedesc a fi mult mai pertinente, fiind analizate, cu precădere, în forma scrisă a limbii, şi nu cea orală. Pornind de la un punct de vedere metodologic, este normal să acordăm prioritate formelor scrise de manifestare a vorbirii: ele permit a ne fonda concepţia pe exemple mai clare şi mai accesibile decât cele ce aparţin formei orale. Cu toate acestea, este inadmisibil a contesta importanţa ADI, pe care o considerăm drept etapa posterioară cercetărilor efectuate în baza textelor scrise. Ordinea semnalată pare mai logică şi facilitează completarea reciprocă a informaţiei cu un conţinut glotic şi extraglotic, obţinută în fiecare tip de analiză. Spre a concentra analiza asupra discursului situaţional, în care nonverbalul îndeplineşte importante funcţii interactive, am excerptat exemplele incluse în corpus din opere de factură “dialogală” şi comunicativă. Materialul faptic a fost extras, în mare parte, din secvenţe ce comportă o “dominantă” emoţională. Este vorba, în special, despre texte descriptive sau narative, inserând monologuri şi dialoguri, ce reprezintă o încercare de a fixa în forma scrisă specificul vorbirii. Asemenea texte denotă modalităţi epistemice, evaluative, fiind impregnate de un caracter subiectiv. Prin intermediul lor, interlocutorii îşi exteriorizează sentimentele şi prezintă aprecieri graduale, de intensificare, raportate la conţinutul secvenţei respective. În BSS ale IA de un volum mai mare, locutorul este subiectul modalizator care produce structura respectivă, folosind atât potenţele unităţilor lexicale, cât şi cele ale topicii elementelor şi îmbinând, în mod eficace, mecanismele de natură glotică şi nonverbală. Utilizate cu titlu ilustrativ, exemplele excerptate pun în evidenţă, o dată în plus, actualitatea studiului în cauză. Operele artistice au fost alese pentru a efectua tipologia IA, invocând opinia lui A. Dauzat, care estimează înalt rolul scriitorilor în dezvoltarea, îmbogăţirea şi perfecţionarea unei limbi, în încercarea de a o reînnoi, a o diversifica, pentru ca ea să nu se împietrească în formule şi tradiţii şi pentru ca să nu devină o limbă moartă [147, p. 286-287]. R. Georgin susţine că limba literară 60

actuală preconizează căutarea unui efect, fie brutal, fie rafinat26 [190, p. 209]. Atestăm multiple afirmaţii de acest gen, ce pot fi atribuite întru totul scriitorilor români care au contribuit simţitor întru evoluţia şi îmbogăţirea acestei limbi. În constituirea corpusului de exemple, am respectat câteva principii, dintre care primul ţine de valoarea textuală a IA şi priveşte identificarea elementelor purtătoare ale intensemului sau arhiintensemului bazate pe izotopie. Acestea pot să apară într-un context restrâns sau pot fi alcătuite din segmente ample, fraze, paragrafe, texte. Constatăm că analiza eficientă şi pertinentă a structurilor şi a BSS ale IA nu trebuie limitată doar la unele elemente sau chiar fraze izolate, ci urmează să operăm cu segmente textuale mai ample, stabilind permanent raportul de izotopie între elementele limitrofe sau îndepărtate topic unul de celălalt. Considerăm întemeiat a include în corpusul materialului faptic secvenţe ale autorilor francezi, francofoni şi români din diferite perioade şi curente literare. O parte din secvenţele excerptate au fost comparate cu traducerile realizate de profesioniştii din Moldova şi România. Am examinat puţine traduceri, efectuând comentariul critic al unor fragmente transpuse mai puţin reuşit. Ţinând seama de multiplicarea şi de diferenţierea situaţiilor de comunicare, a contextelor de uz, am socotit firesc să punem în lumină şi o serie de exemple spicuite din texte ale stilului publicistic. De remarcat faptul că mijloacele de comunicare în masă au pus în circulaţie unele tipuri de discursuri (scrise şi orale) cu totul noi în care se identifică perfect capacitatea de a analiza “raportul dintre explicit şi implicit, dintre ceea ce este enunţat direct şi ceea ce este doar presupus sau implicat” [75, p. 19]. Ne-am străduit să operăm cu secvenţe elocvente, spre a argumenta şi a exemplifica tezele expuse de lingviştii francezi, români, ruşi, spanioli privind diverse probleme ale de IA.

2.3. Statutul aprecierii şi al graduării Noţiunea ”superlativ absolut” reflectă un mod special de materializare a graduării lingvistice subiective, afective şi, totodată, o formă de manifestare a categoriei aprecierii. Aceasta se referă, într-un sens mai larg, la universaliile conceptuale şi, într-un sens mai îngust, face parte din universaliile – generalităţi istorice sau empirice ce se atestă în limbile cunoscute. Cele menţionate ne fac să presupunem că asemenea universalii există în toate limbile [139, p. 71]. Fenomenul graduării este cercetat demult, actualmente fiind desemnat prin multiple concepte: intensificare, cuantificare, graduare, amplificare, diminuare, augmentare, hiperbolizare 26

“... la recherche de l’effet, ou brutal ou raffiné”.

61

etc. În logică aprecierea reprezintă judecata despre valoare (sau valori), iar ştiinţa filozofică operează cu aşa-numita categorie a valorilor în axiologie, dezvăluind natura, locul lor în realitatea înconjurătoare, structura, mai exact, legăturile între diferite valori. În cazul IA, ce ar corespunde unei aprecieri proiectate gradual la nivelul superior sau inferior, legăturile în cauză poartă deseori un caracter implicit. Este vorba despre o categorie universală, pentru că e puţin probabil să se ateste limbi în care ar lipsi, de exemplu, ideea despre frumos sau foarte frumos27. Noţiunea de universalie nu se reduce la simple afirmaţii privind eventualitatea unor fenomene, ci valorifică legi şi tendinţe ce se realizează cu un grad înalt de probabilitate în numeroase limbi sau într-o singură limbă în procesul fiinţării ei în timp [379, p. 31-32]. Nu este justificat să susţinem că idiomurile nu posedă trăsături individuale privind modul de a exprima, a aprecierea, întrucât aceasta ţine de aspectul intenţional al limbii, diverşi factori periclitând reflectarea realităţii înconjurătoare în conştiinţa subiectului vorbitor. În acelaşi timp, detectăm un cadru universal ce implică redarea aprecierii. Procesul în cauză presupune întotdeauna (direct sau indirect) subiectul care o produce şi obiectul (de diferită natură) sau alt subiect care este apreciat. Totodată, acesta solicită o scară graduală şi nişte elemente sau structuri, mai mult sau mai puţin stereotipe, indispensabile pentru a realiza aprecierea. Diferenţele ce apar la desemnarea diverselor valori sunt condiţionate de specificul şi de felul de a opera cu elementele şi cu structurile respective, la care recurge fiecare limbă în parte. În lucrarea de faţă, este cercetată aprecierea marcată de amplificarea, de intensificarea la maximum sau minimum a calităţii unui nume sau a caracteristicii unui verb. Un strălucit orator din antichitate, Quintilian, observă în Arta oratorică: “[…] amplificarea se obţine mai ales în patru moduri: prin accentuare, comparare, raţionament şi acumulare” [67, p. 336]. Afirmaţia reprodusă supra este valabilă şi în prezent, chiar dacă se schimbă, întrucâtva, accentele. Actualmente, se acordă predilecţie comparaţiei şi graduării, fie explicite, fie implicite, graţie aplicării diverselor mijloace glotice şi nonverbale sau paraverbale. De mai mult timp, graduarea le suscită lingviştilor un interes deosebit. Fiinţa umană posedă capacitatea de a fracţiona schimbările cantitative în anumite segmente, a le caracteriza calitativ şi a le compara între ele. Această procedură psihică a fost numită de E. Sapir ’graduare’ [400, 1985]. D. Bolinger semnalează despre o continuă reorganizare a graduării [apud 359, p. 247]. Starea dată a lucrurilor îşi găseşte explicaţia în faptul că o situaţie standard, de 27

În situaţia dată apelăm la universalii de tip deductiv, care corespund formulei ”dacă un anumit fenomen există într-o limbă sau într-un grup de limbi, putem deduce a priori că acelaşi fenomen ar trebui să se ateste în toate limbile” (la care nu ne-am referit). Pentru mai multe detalii a consulta: 401, p. 5-30.

62

regulă, nu trezeşte nici interes, nici emoţii, pe când informaţia bazată pe abaterea de la norme şi de la stereotipurile obişnuite face ca valorile raportate la extremităţile scării de graduare să posede o multitudine de forme şi de structuri. Dimpotrivă, ”sectorul de mijloc” care înglobează norma operează cu mult mai puţine valori [Bolinger, apud 358, p. 81]. Vorbind despre apreciere, comparaţie şi intensificare, E. M. Volf analizează scara apreciativă a cărei structură incorporează două aspecte de bază, inerente aprecierii – cel subiectiv şi cel obiectiv. Aspectele remarcate denotă o strânsă legătură, una dintre trăsăturile primordiale fiind persistenţa factorului subiectiv care interacţionează cu cel obiectiv. Pe de o parte, contează atitudinea subiectului faţă de obiect; pe de altă parte, sunt relevante proprietăţile obiectului care este apreciat. Scara dată comportă un caracter dinamic, extinzându-se în două direcţii: de mărire şi de micşorare a volumului calităţii respective. Amplificarea volumului calităţii este un fenomen mai răspândit decât operaţia inversă [373, p. 48]. E. Sapir pune accentul pe importanţa graduării din perspectivă psihologică, definind-o ca proces psihic ce precedă măsura şi numărarea [400, p. 43-44]. Statutul graduării este stabilit în funcţie de referirea la cantitate în termenii unităţilor de măsură sau în termenii numerici şi presupune întotdeauna, în mod explicit sau implicit, cunoştinţe preliminarii despre graduare. Pentru a defini adecvat noţiunea în cauză, autorul compară doi termeni: A şi B. Presupunând că A are sensul de “mai mare decât” sau “mai mic decât”, se invocă ideea despre “înglobare” (‘envelopment’). Dacă A poate fi “înglobat” în B, aceasta ar însemna că A este mai mic decât B. Modul de interpretare a graduării ţine, în special, de comparaţie28. Graţie graduării, “este codată lingvistic variaţia de intensitate a proprietăţilor obiectelor şi a caracteristicilor acţiunilor, mai exact, perceperea şi aprecierea acestei variaţii de către vorbitor” [10, p. 237]. Aplicând cele menţionate la problematica IA, constatăm că, în cadrul structurilor capabile să redea fenomenul vizat, comparaţia este exteriorizată implicit. Este vorba despre o comparaţie internă, când obiectul se compară cu el însuşi şi calitatea A este comparată cu calitatea A1. A diferă de A1 după cantitatea, gradul de manifestare a calităţii, a acţiunii sau a stării, proprii fiecărui termen. Această graduare se realizează fie cu ajutorul unor termeni care transmit cuantificarea în mod explicit (adverbe de intensificare, numerale etc.), fie implicit. În conştiinţa vorbitorilor se formează o scară a valorilor ce cuprinde o reprezentare psihică a relaţiilor obiective din realitatea extralinguală. O asemenea scară conţine diferite mărci, având un caracter relativ şi dinamic, ce evidenţiază atât nivelul prezenţei unei calităţi într-un anumit obiect sau la un anumit subiect, cât şi al caracteristicii unei acţiuni sau a unei stări. Fiecare 28

Idee postulată de B. Pottier, care estimează graduarea drept o mişcare de la cantitate spre comparaţie. [297, p.153].

63

vorbitor alege nivelul iniţial al caracterizării sau al graduării unei calităţi. Pentru a atinge nivelul maxim sau minim de graduare, emiţătorul tinde să depăşească marcherii situaţi mai în stânga sau mai în dreapta faţă de un oarecare punct ”zero”, care ar putea fi considerat ca nivel (relativ) neutru de manifestare a graduării afective. Tendinţa semnalată nu are limite, iar diferenţa nivelului de graduare este sesizată intuitiv de subiectul vorbitor. Ch. Bally menţionează, în mai multe rânduri, fenomenul în discuţie, referindu-se la intensitatea intelectuală şi cea afectivă. Subliniind lipsa unei frontiere tranşante între aspectul intelectual şi cel afectiv, Ch. Bally susţine că este la fel de greu a delimita ceea ce revine perceperii şi ceea ce aparţine sentimentelor. De exemplu, diferenţa intensivă dintre terrible şi formidable este sesizată, cel puţin, atât prin sentiment, cât şi prin spirit ...29 [99, p. 172]. I. Tamba-Mecz defineşte asemenea comparaţii ca nişte evaluări retorice ce dezvăluie o modalizare intensivă, o exagerare din partea enunţătorului30 [328, p.144]. E. Sapir analizează fenomenul în discuţie din punctul de vedere logic, psihologic şi lingvistic, precizând că graduarea lingvistică posedă o gamă deschisă de posibilităţi, cu sau fără referinţă la norma obiectivă. În viziunea lui E. Sapir, graduarea se înfăptuieşte, concomitent, în două direcţii pe orizontală şi în două direcţii pe verticală, generând diferite valori ale structurilor graduate în punctele de interferenţă. Graduarea superlativului se actualizează în funcţie de contextul în care el funcţionează, din care rezultă fie valoarea de SR (cel mai bun), fie valoarea de IA (foarte bun) [400, p. 45]. O altă interpretare a noţiunii de graduare este promovată de O. Ducrot şi J. M. Schaeffer. Potrivit opiniei lor, stabilirea ordinii graduale, lineare între elementele diverselor categorii adesea înlesneşte descrierea funcţionării lor în limbă. Avantajul acestei descrieri constă în posibilitatea de a clasa cuvintele din domeniul unei categorii lexicale pe o scară orientată într-o direcţie anumită. Astfel, prin definiţie, cuvântul y va fi considerat ”mai puternic” decât cuvântul x, dacă, parcurgând scara în funcţie de direcţia dată, primul termen întâlnit este x, şi nu y. Savanţii estimează statutul graduărilor lingvistice drept o problemă centrală a lingvisticii contemporane şi pun în evidenţă trei poziţii: cognitivă, cea de tip logic şi teoria gradualităţii numită “argumentativă”. De pe poziţia cognitivă, categoriile lexicale sunt proprietăţi specifice ale realităţii sau ale reprezentării umane despre realitate. Asemenea proprietăţi au particularitatea de a fi graduabile, în sensul în care ele pot fi atribuite unui obiect într-o măsură mai mică sau mai mare [39, p. 184-185]. Or, în baza analizei exemplelor concrete, O. Ducrot distinge graduarea 29 30

“La différence intensive entre terrible et formidable est saisie au moins autant par le sentiment que par l‘esprit...”. “... car elle traduit une modalisation intensive, une exagération de la part de l’énonciateur”.

64

admisă de către toţi utilizatorii unei limbi de graduarea proprie unui dialect sau unui uz particular [167, p. 258]. Graduarea preconizează o suprapunere a valorilor de calitate, de cantitate şi de intensitate. Latura subiectivă, afectivă ce caracterizează graduarea permite a extinde interpretarea conceptului de intensitate din clasa gramaticii în cea a stilisticii, a pragmaticii şi a comunicării, îmbogăţind astfel tipurile de structuri ale comparaţiei şi ale graduării ce funcţionează într-o limbă sau alta. În acelaşi context intervin şi factorii de ordin sociolingvistic şi etnolingvistic care îşi lasă amprenta specifică, contribuind, în mod diferit, la varierea formelor de graduare. Din aceste motive, constatăm că noţiunea de graduare este departe de a fi studiată în tot spectrul. Nu trezeşte dubii faptul că IA este o parte integrantă a graduării (mai ales, a celei subiective) şi are tendinţa de a se stabili pe poziţia superioară sau inferioară a scării de graduare a calităţii numelor sau a caracteristicii verbelor. 2.4. Cofuncţionarea noţiunilor de cantitate, calitate şi intensitate Este axiomatică afirmaţia potrivit căreia lingvistica secolului al XX-lea a periclitat simţitor edificiul venerabil al gramaticii tradiţionale, al părţilor de vorbire ce constituie obiectul său de cercetare, al multor reguli, în aparenţă imuabile. Din momentul în care comunităţile purtătoare de limbi romanice (şi nu numai) au ieşit din cercul îngust ce includea un număr restrâns de forme, spre a reda ideea de cuantificare şi de calificare, se produce “marea explozie” care generează o diversitate impunătoare de factori şi de structuri utilizate în mod creator de fiecare limbă, pentru a realiza o graduare afectivă, adică pentru a desemna ideea de cuantificare şi de calificare, întregite de cea a intensificării. Tradiţia filozofică abordează corelaţia dintre noţiunile de cantitate şi de calitate. Asemenea logicii, unde este examinată legătura indisolubilă dintre categoriile menţionate (calitatea, cantitatea şi măsura), cuantificarea, calificarea şi intensificarea cofuncţionează armonios, însă nu este exclusă nici posibilitatea manifestării lor autonome, în special atunci când este vorba despre cuantificare şi despre calificare. După părerea lui V. Panfilov, categoria calităţii o precedă pe cea a cantităţii, deoarece, pentru a judeca despre calitatea unui obiect, acesta urmează să fie evidenţiat din mulţimea de alte obiecte31 [392, p. 132]. Opinia în cauză este împărtăşită şi de A. Spirkin,

31 “Иначе говоря, категория качества, предшествуя категории количества, по началу своего формирования в процессе исторического развития мышления человека, вместе с тем выступает и как начальный этап познавательной деятельности человека, направленной на какой-либо предмет или явление обьективной действительности. В самом деле, познание может быть направлено на количественную определённость каких-либо обьектов только после того, как они выделены из окружающей действительности как качественно определенные”.

65

care, generalizând ideile expuse, relevă că, pentru a opera cu noţiunea de cantitate, trebuie să dispunem şi de categoria de calitate, cu toate că, în mod real, nu există calitate fără cantitate şi invers [397, p. 331]. Intensitatea reprezintă o categorie însoţită, de regulă, de celelalte două: calitatea şi cantitatea. Spre exemplu, în„”Grammaire du sens et de l’expression”, P. Charaudeau analizează raportul quantité et intensité fortes [128, p. 251]. Putem interpreta cantitatea, calitatea şi intensitatea drept membri ai unei trihotomii. Lingvistica preia noţiunile de cantitate şi de calitate din domeniul logicii şi le abordează neunivoc. Din punctul de vedere al logicii, calitatea este inerentă unui concept. Este vorba, de exemplu, despre ceea ce numim caracterizarea sau specificarea unui substantiv. Cuantificarea sau cantitatea indică porţiunea dintr-un întreg cu care se operează sau limitele de extensiune ale unui concept într-o ambianţă concretă. Din perspectivă psihologică, definirea acestor noţiuni ne convinge de faptul că o cantitate mare, asemenea intensificării, creează impresia unei atitudini apreciative faţă de un concept. Fenomenul semnalat ar putea fi calificat drept o permutare a valorilor. Cantitatea enormă pierde din obiectivitate şi din exactitate, generând diverse aprecieri subiective, procedee de graduare şi de intensificare. Invocând cantitatea şi măsura, F. Brunot accentuează că este vorba despre o noţiune de bază, aplicată indisolubil concepţiilor noastre, care, tocmai din acest motiv, influenţează cu uşurinţă chiar şi procesul de formare a cuvintelor [120, p. 657]. În schimb calitatea, mai cu seamă calificarea, susţine P. Deschamps [155, p. 118-125], este un fenomen esenţial în toate limbile, deoarece oamenii cunosc şi fac să le fie cunoscute ideile şi diverse lucruri, graţie calităţilor principale şi secundare ale lor. Scopul scontat este atins utilizându-se variate mijloace gramaticale şi stilistice. Comparând cantitatea şi calitatea, J. J. Briu porneşte de la analiza sensurilor acestora, legate indiscutabil de noţiunea de “Număr”, ceea ce-i permite a stabili, pe de o parte, un numitor comun ce redă ideea unei ”Cantităţi”, iar pe de altă parte, cea a unei ”Calităţi”, când nu există nici o posibilitate de a determina cantitatea32 [116, p. 122]. Savantul constată că valoarea cantitativă pune în evidenţă particularităţile unei mărimi, în timp ce calitatea o generalizează; cantitatea este o valoare variabilă particulară, iar calitatea – o valoare globală, generală. Cantitatea denotă un grad infim de generalizare, iar calitatea – un grad maximal. J. J. Briu distinge, în principiu, două tipuri de cantitate: unul având o caracteristică cardinală (care desemnează, de exemplu, numărul de elemente ale unui ansamblu), celălalt cu o caracteristică infinitezimală (cu sensul de cantitate nonneglijabilă, foarte mică sau foarte mare). 32

“... d’une part une espèce de dénominateur commun, qui est l’idée de “Quantité” et d’autre part celle de “Qualité” quand la quantité n‘est pas déterminable en quelque façon”.

66

Credem că tocmai al doilea tip de cantitate se află la frontiera dintre cantitate şi calitate, mai exact le întruneşte armonios în cadrul IA şi posedă, concomitent, un caracter aspectual şi modal, reflectând semnificaţia subiectivă şi, mai puţin, cea obiectivă a relaţiilor dintre interlocutori. J. Cl. Milner studiază cu lux de detalii latura respectivă a raportului cantitate – calitate. Viziunea lingvistului menţionat se deosebeşte întrucâtva de cea a lui J. J. Briu. Astfel, J. Cl. Milner e de părerea că orice determinare cantitativă corespunde unei proprietăţi obiective a referentului şi este autonomă, iar calitatea, în anumite structuri, nu poate fi autonomă. Contrar aserţiunii sale, J. Cl. Milner conchide că este uneori cu putinţă a păstra reprezentarea unitară, care cuprinde în globo, în cadrul cantităţii, atât grupările cantitative, cât şi cele calitative. Iată cum paralelismul formelor de suprafaţă este justificat din punctul de vedere al regulilor bazei (sau ale structurilor de profunzime) [269, p. 219-222]. J. Lyons analizează noţiunea de cuantificator (“quantificateur”), reliefând operatori de cuantificare existenţială şi universală, demarcaţi în logică. Funcţia operatorilor constă în a conexa variabilele la care acestea se raportează. Termenul în cauză a fost împrumutat în lingvistică. De observat că, în anumite circumstanţe, noţiunile “determinanţi” şi “cuantificatori” sunt confundate [247, p. 89]. Un asemenea mod de evaluare se explică, parţial, prin faptul că orice noţiune preconizează o corelaţie neunivocă între cantitativ şi calitativ şi, doar sporadic, atestăm, ca excepţie, prezenţa unui sau a celuilalt aspect. Referindu-se la categoria calităţii, P. Charaudeau defineşte calificarea drept o activitate care pune în valoare aptitudinea subiectului vorbitor de a manifesta o imaginaţie individuală şi/sau colectivă într-un conflict sui-generis între viziunile normative, impuse de consensul social, şi viziunile proprii subiectului respectiv [128, p. 664]. P. Charaudeau examinează laturile comune ale calificării şi ale cuantificării, exteriorizate prin procedee concrete. Este vorba despre o serie de adverbe, cum ar fi énormément, excessivement , terriblement etc. Lingvistul francez susţine că asemenea forme pot fi aplicate atât la aprecierea calităţii fiinţelor ce se pretează sau nu enumerării, fiind succedate de prepoziţia de, cât şi a proprietăţilor şi a proceselor, cu condiţia de a respecta coeziunea semantică33 [128, p. 254]. Reiese că adverbele respective posedă o amplă arie a funcţionării, ceea ce explică rolul activ al unei serii de adverbe, apte a fi, concomitent, calificatori-cuantificatori, la generarea structurilor de IA. I. Iordan şi V. Robu consideră că intensificarea “se află mereu în legătură cu valorile cantitative exprimate de formanţii adverbiali ai diferitelor grade de intensitate comparată şi 33

“... à des êtres dénombrables et non dénombrables (suivis de de) ainsi qu’à des propriétés et des processus à condition de respecter la cohésion sémantique”.

67

noncomparată; dar cantitatea este strâns legată de calitate, întrucât formanţii de marcă nu sunt valori numerice, discontinue, ci implică o apreciere sau o aproximare…” (s.n., L.Z.) [55, p. 404]. O idee similară emite M. Cressot, care semnalează despre o caracterizare mixtă, axată pe cantitate, calitate şi intensitate ce poate fi atribuită nu numai adjectivelor şi adverbelor, ci şi substantivelor şi verbelor [140, p. 135-136]. Dinamismul limbajului vorbit se manifestă în crearea unui palmares bogat de expresii folosite cu valori duble de cuantificare şi de calificare, capabile să genereze intensificarea calităţii unui obiect sau a unui subiect ori a caracteristicii unui verb. Din punct de vedere semantic, aceste expresii denotă, în interiorul lor, un exces, un grad, care nu face referinţă la nici o normă34 [128, p. 258]. R. Rivara scoate în relief cuantificarea evaluativă [309, p. 57-59], exemplificând-o în baza funcţionării unei serii de numerale în limba franceză. Savantul constată o situaţie, în aparenţă paradoxală, când un indiciu cantitativ, ce reflectă realitatea evocată, este, practic, lipsit de semnificaţia cantităţii, devenind un purtător al unei semnificaţii apreciative. Ne-am convins de justeţea acestei afirmaţii, atestând în corpusul de material faptic o serie de BSS ale IA ce inserează numerale care, fără a funcţiona drept marcheri ai unei cantităţi concrete, exprimă ideea unei IA: a) Et selon moi, mon oncle Jilbert a eu mille fois raison, non seulement pour faire cette algarade, mais aurait dû en finir il y a plus de dix mois avec un dreyfusard avéré. (Proust, SEG, 557) Traducerea exemplului citat în limba română evidenţiază funcţionarea cuantificatoare evaluativă, în care numeralul este înlocuit printr-o construcţie ce redă explicit o intensificare maximală: b) Şi după părerea mea, unchiul Gilbert are toată dreptatea, el nu numai că trebuia să-i pună la punct, dar ar fi trebuit să rupă încă de acum mai bine de şase luni cu acest cunoscut partizan al lui Dreyfus. (Proust, SG,79) ( a eu mille fois raison = are toată dreptatea) Desigur, am putea admite şi alte variante de traducere în limba română, ce ar conţine o structură echivalentă, de exemplu, “după părerea mea, unchiul Gilbert a avut de o mie de ori dreptate…”. Asemenea mostre vin să demonstreze validitatea tezei despre posibilitatea de a cuprinde, într-o formulă comună, atât valoarea cantitativă, cât şi cea calitativă. R. Rivara emite ideea la care aderăm şi noi despre proprietatea fundamentală a acestor ”elemente evaluative clasificante”, care, fiind evaluative, ţin de studierea cuantificării35 [309, p. 64]. 34 35

“... un excès, un degré, qui se passe de toute référence normée”. “La propriété cruciale de ces « évaluatifs classifiants » est que, en tant qu’ils sont évaluatifs, ils relèvent d’une étude de la quantification”.

68

În concluzie, avem temeiul să susţinem că relaţia calitate – cantitate constituie fundamentul conceptului ‘grad de intensitate’. Tipul dat de evaluare se actualizează în mod variat în cadrul IA, dar, în ansamblu, noţiunile în discuţie – cantitatea, calitatea şi intensitatea – stau la baza graduării afective, a generării şi a funcţionării diverselor structuri de IA. 2.5. Noţiuni şi termeni-cheie ai câmpului semantico-funcţional al intensităţii: intensitate absolută, intensem, arhiintensem, blocuri semantico-sintactice În cercetarea de faţă acceptăm termenii superlativ absolut, intensitate absolută, intensitate maximală, intensitate superioară, intensitate hiperbolizată, folosiţi în literatura de specialitate consultată, atât în limba franceză, cât şi în română. Trecând în revistă situaţia actuală privind problema intensităţii, am invocat, parţial, unele argumente ale lingviştilor francezi şi români şi am abordat o serie de termeni raportaţi la conceptul în cauză. În cele ce urmează, ţinem să precizăm şi să reevaluăm sensul unor termeni consacraţi. Examinând opiniile axate pe raportul SA vs. IA, constatăm un pluralism terminologic în legătură cu exprimarea conceptului de intensitate maximă sau minimă a calităţii unui obiect sau a unui subiect ori a caracteristicii unui verb. Asimilarea postulatelor teoretice importante, conştientizarea unor aspecte reprobabile motivează încercarea de a promova un termen mai potrivit pentru a desemna conceptul respectiv. Conchidem că sintagma superlativ absolut nu reflectă adecvat starea reală a lucrurilor privind problema graduării intensive. Ţinem să reevaluăm şi să interpretăm actualizat un termen deja cunoscut, cu scopul de a nominaliza noţiunea discutată. Ne referim la unitatea terminologică intensitate absolută. Este important ca termenul vizat să răspundă cerinţei esenţiale de a indica valoarea semantică de limită (extremitate) maximală sau minimală în graduarea sau intensificarea calităţii unui obiect sau a unui subiect ori a caracteristicii unui verb cu care se operează ad hoc, într-un context (sau o situaţie de comunicare) concret. Definirea conceptului intensitate a suscitat interesul multor cercetători care au identificat şi au descris ceea ce asigură valoarea de IA şi modalitatea de constituire a solidarităţii elementelor unei unităţi textuale sau discursive purtătoare a semanticii respective. Aspectul graduării afective caracteristic IA nu exclude orientarea argumentativă ce implică dorinţa locutorului de a informa cât mai convingător interlocutorul său, provocându-i o reacţie nemijlocită la cele expuse în procesul de comunicare. Diverse procedee, menite a dezvălui starea afectivă a subiectului vorbitor, creează structurile în cauză.

69

Intensitatea absolută a calităţii unui obiect sau a unui subiect ori a caracteristicii unui verb se realizează la diferite niveluri ale limbii. Se atestă o ierarhie relativă a nivelurilor de manifestare a IA ce cuprinde parametri de ordin structural, începând cu graduarea sau cu intensificarea ce denotă un caracter fonetico-prozodic şi morfemic (numită şi graduare de ordin intralexemic), succedată de gloseme, de sintagme, de fraze36, de unităţi suprafrastice sau de texte, ale căror limite şi volum nu pot fi stabilite cu precizie, deoarece variază de la caz la caz. Încercarea de a elabora o nomenclatură, un sistem de elemente, are ca scop inventarierea cât mai amplă a mijloacelor apte să genereze IA, asociate unor procedee ce asigură clasificarea domeniilor de funcţionare intensificatoare în baza asemănărilor sau a deosebirilor semanticostructurale. Avem în vedere multiple niveluri ce interacţionează permanent, formând un sistem deschis care se înscrie armonios în dinamica evoluţiei unei limbi. Deseori IA posedă o valoare conotativă, suplimentară (dar nu secundară) a structurilor care, de regulă, sunt utilizate pentru a exprima alte sensuri. Ca rezultat, apare polisemia lexicală a unor semne verbale şi polisemia funcţională a unor blocuri semantico-sintactice. De exemplu, numeralele pot să cumuleze valoarea de cuantificare si de calificare, desemnând, mai cu seamă, calificarea intensivă. O serie de metafore, metonimii nu comportă doar comparaţii, ci redau o intensificare înaltă, hiperbolizată, funcţionând, în comun, cu elemente constitutive ale BSS. Frazele negative şi interogative ca formă sunt impregnate, în anumite contexte, de valoarea unei IA maxime sau minime. Operaţia de intensificare produce, de obicei, nişte modele nucleare bimembre şi poate fi aplicată cu succes structurilor semantice care admit graduarea prin variate mijloace şi procedee. Relaţia emisiei-recepţiei solicită frecvent elemente afective, IA rămânând un mijloc eficient de realizare a actului comunicativ, apt să influenţeze receptorul (cititorul) pe plan emoţional, expresiv şi apreciativ. Modelul general al structurilor de bază ale IA în limbile romanice corespunde următoarelor formule:

(xy)n (x+y+n)n

intonaţie exclamaţie, interogaţie, negaţie

În formulele de mai sus, elementul x indică baza (calitatea unui obiect sau a unui subiect ori caracteristica unui verb) de graduare intensificativă; elementul y semnifică graduarea aplicată elementului x. Operaţia semnalată poate fi reiterată în unele structuri de n ori, ceea ce conduce, 36

E de subliniat că în studiul nostru punem accentul preponderent pe funcţionarea pragmatică a elementelor, iar noţiunii frază îi atribuim semnificaţia acceptată de lingviştii francezi: aceasta însemnând atât propoziţia simplă, cât şi fraza complexă.

70

evident, la o amplificare permanentă a intensităţii conţinutului semantic al unor monostructuri sau al BSS. Prima formulă (xy)n reflectă situaţia când ambele elemente se contopesc într-o singură unitate. Astfel, se constituie graduarea intrinsecă a cuvintelor “conţinută în matricea semantică a radicalului” [10, p. 237], iar IA este redată de monostructuri a căror semantică denotativă se distinge printr-o intensitate înaltă. Formula în cauză cuprinde şi monoelemente a căror semantică intensivă este generată de o intonaţie specială sau se datorează folosirii lor în enunţuri exclamative, negative sau interogative (Magnifique! Încântător!). Formula a doua (x+y+n)n vizează intensificarea calităţii sau a acţiunii prin mijloace sintetice, prin afixe sau afixoide (arhiplin, hipertensiune) ori prin forme analitice. De remarcat şi utilizarea a două sau mai multe elemente, bunăoară adjective, adverbe, substantive şi verbe, cu scopul graduării calităţii unui obiect sau a unui subiect ori a caracteristicii unui verb (extrem de rapid, extrêmement rapide). Un rol incontestabil le revine sintagmelor stabile, clişeelor (iute ca gândul; dormir comme une souche), frazelor scurte (Vous êtes la femme de ma vie!). În fraze mai desfăşurate, în unităţi suprafrastice şi în texte, tipurile de bază ale formulelor de intensificare se atestă în mod repetat, sau cofuncţionează într-o izotopie întemeiată pe valoarea de intensificare a calităţii unui obiect ori a unui subiect sau a caracteristicii unui verb. Generalizând faptele de limbă şi argumentele expuse în studiul nostru, ţinem să menţionăm că intensitatea absolută presupune graduarea în direcţie ascendentă sau descendentă a calităţii unui obiect sau a unui subiect ori a caracteristicii unui verb, fiind exteriorizată prin diverse structuri şi blocuri semantico-sintactice în contexte concrete, ad hoc. Afirmaţiile invocate reflectă specificul funcţional al limbii şi pun în lumină necesitatea de a investiga cerinţele exprimării afective şi graduate şi posibilităţile sau mijloacele de realizare a acestora. În acelaşi timp, aserţiunea în cauză reflectă caracterul dinamic, schimbările de ordin pragmasemantic ce se observă în mişcarea perpetuă a limbii şi în modificările redate prin diverse structuri şi forme. Reevaluarea noţiunilor deja existente solicită elaborarea unor termeni noi. Funcţionarea structurilor şi a BSS ale IA scoate în relief un sem comun, o unitate minimală capabilă să indice valoarea de intensitate absolută; pentru a o marca, propunem termenul intensem. Deşi nelipsit de unele inconveniente, termenul intensem se potriveşte pentru a denumi conceptul ”intensitate maximă sau minimă” proprie elementelor sau BSS ce exprimă ideea dată la diverse niveluri ale limbii şi ale discursului. Intensemul se manifestă, mai cu seamă, ca o structură de adâncime în cadrul monostructurilor (la nivelul morfemic, glosematic şi al sintagmelor). În funcţie de nivelul de funcţionare a IA, distingem intensemul-morfem, intensemul-glosem şi intensemul-sintagmă. 71

Intensemul nu poate satisface întru totul condiţiile de funcţionare în BSS compuse din fraze, din unităţi suprafrastice sau texte. În asemenea cazuri, este rezonabil să apelăm la o altă unitate, cea de arhiintensem, semnificând un ansamblu de intenseme în BSS cu o structură mai dezvoltată. Arhiintensemelor, ca unităţi de adâncime, le corespund, în mod obligatoriu, unităţile prozodice suprasegmentale, care formează un al treilea nivel de funcţionare. Arhiintensemele se referă la nivelurile ierarhice superioare de manifestare a IA (frază, text). Există situaţii când enunţul se bazează pe o frază constituită dintr-un singur cuvânt, iar statutul de frază se datorează predicativităţii desemnate prin intonaţie. Formal, funcţionează un singur element, dar, în realitate, valoarea intensivă este un produs al cofuncţionării glosemului şi a intonaţiei ce îl însoţeşte. Ca rezultat, ar fi justificat să relevăm ”intensemul-intonem” care aparţine structurilor suprasegmentale. Conchidem că fenomenele semantice pot fi reduse la elementele minimale, constituite din trăsături semantice pertinente – intenseme. Drept consecinţă a unor operaţii complicate reprezentând combinarea sensurilor acestora, sunt produse unităţi mai mari – arhiintenseme. Nu este vorba despre o simplă sumă aritmetică a valorilor intensemelor în discuţie, ci despre o amplificare a gradului de intensitate a unei calităţi, a unei acţiuni sau a unei stări, implicând o cantitate şi o calitate nouă, realizate la o treaptă superioară, la o limită absolută, valabilă pentru contextul concret: [...] lorsque soudain sa mère, l’inflexible Aixa, le regardant de ses yeux éclatants, lui dit d’une colère satanique: „Pleure aujourd’hui comme une femme ce que tu n’as pas su défendre comme un homme”. (Jolicoeur, SM, 115) Valoarea adjectivului satanique, marcat puternic de o conotaţie metaforică, apare în exemplul dat ca intensificator al substantivului colère ce include intensemul în valoarea denotativă (‘supărare puternică, foarte mare’). Utilizarea intensificatorului satanique duce la o graduare afectivă pronunţată. O asemenea amplificare a intensităţii creează un nivel de intensificare superior fiecărui element al sintagmei analizate, conferindu-i-se cotextului şi contextului în întregime. În lucrarea de faţă, întrebuinţăm noţiunea de bloc semantico-sintactic (BSS) al IA, afiliată conceptului blocuri sintactice definite de profesorul A. Ciobanu drept “nişte îmbinări, în principiu libere, de cuvinte, în care într-un anume microcontext se «topesc» frontierele semantice între constituenţii lor, substanţa ca şi cum sudându-se şi creându-ne imaginea unui tot întreg semantic, noţional şi, desigur, funcţional” [19, p. 72]. G. Galichet numeşte asemenea structuri ‘molécule syntaxique’ relevând funcţia gramaticală comună a elementelor constitutive ale acesteia sau, mai precis, raportul funcţional al

72

”moleculei sintactice” semnalate, comparată cu alte cuvinte sau ”molecule” ale unei fraze, în care funcţia semantică formează ”cimentul” moleculei; mai mult decât atât, anume ea este cea care îl produce...37. G. Galichet nu neagă nici importanţa semanticii în funcţionarea ”moleculelor sintactice”, afirmând că unitatea ”moleculei” se intensifică datorită unei anumite unităţi semantice38, care nu constituie suma, dar mai curând o combinare originală a semnificaţiilor particulare ale fiecărei componente a moleculei [182, p. 97-99]. M. Mahmoudian subliniază utilitatea de a grupa unităţile în ansambluri mai mari, în baza proprietăţilor sintactice. Este evidentă economia de efort în comparaţie cu situaţia în care se analizează fiecare unitate în parte [249, p. 124]. Este un argument ce demonstrează tendinţa spre economie, a efortului minimal – fenomen specific multor limbi contemporane. Prezintă interes şi opinia lingviştilor francezi C. Baylon şi X. Mignot [103, p. 24]. Savanţii menţionaţi susţin că limbajul natural nu întotdeauna se supune principiului compoziţional, iar valoarea unei secvenţe de elemente se deduce, pe de o parte, din valorile elementelor componente şi, pe de altă parte, din regulile de combinare ce li se aplică. Concomitent, nu se poate contesta în mod categoric importanţa principiului compoziţional, inerent limbilor naturale, iar BSS tocmai reprezintă un produs al funcţionării principiului dat într-un anumit context pragmatic. Revenind la viziunea profesorului A. Ciobanu asupra blocurilor sintactice, constatăm că BSS nu există a priori în limbă, ci apar ad hoc din necesitatea stringentă de a transmite un anumit mesaj, de a armoniza conţinutul şi forma. În legătură cu cele relatate, ţinem să observăm că IA produce permanent un număr infinit de BSS, ca urmare a funcţionării pragmasemantice. Asemenea blocuri se formează graţie reunirii elementelor constitutive, raportate la o temă comună. Este vorba despre tendinţa subiectului vorbitor de a transmite un anumit mesaj ce conţine o graduare afectivă maximă sau minimă a calităţii, a acţiunii ori a stării. Elementele respective înglobează multiple seme primare şi secundare ale unităţilor generatoare de IA. De exemplu, adverbele de mod posedă capacitatea de cuantificare; numeralele, alături de valoarea de cuantificare, mai au şi una de intensificare. Aceste mijloace suplimentare nu pot fi separate şi trebuie analizate în ansamblu, alcătuindu-se un tot întreg, atât din perspectiva informaţiei (aspectul semantic), cât şi din cea a mesajului (aspectul funcţional). Parametrii structurali (compoziţionali) ai BSS ale IA sunt definiţi 1) din perspectiva criteriilor logice şi funcţionale de cercetare a părţilor de vorbire; 2) prin prisma unei teme comune care uneşte constituenţii BSS. Pentru formarea unui BSS, se cere prezenţa a cel puţin 37 38

“La fonction syntaxique est comme le ciment de la molécule, mieux encore, c’est elle qui l’engendre…”. “L’unité de la molécule est souvent renforcée par une certaine unité sémantique”.

73

două monoelemente. BSS în cauză pot fi extinse, în conformitate cu necesităţile de comunicare, până la unităţi suprafrastice sau texte. Un alt criteriu formal al blocurilor date este posibilitatea de a substitui orice tip de BSS al IA printr-o structură primară (de bază) a IA, redată prin formula tradiţională de constituire a SA: Très + Adj, Adv, N (în limba franceză) şi Foarte/tare + Adj, Adv, N (în limba română). Unei asemenea înlocuiri i se pretează unităţi structurale destul de ample. Din punctul de vedere al structurii, BSS pot fi bimembre sau polimembre, ajungând la dimensiunile unei fraze sau ale unui text şi sunt apte a funcţiona la nivelul sintagmei şi la alte niveluri superioare, până la unităţi de un volum destul de mare. BSS ale IA se atestă, practic, în toate stilurile limbii. Analiza materialului faptic pune în evidenţă BSS din limba literară, inserând structuri de un volum mai amplu, comparativ cu cele din stilul familiar. În registrul familiar, BSS cuprinde un lexic special, marcat emoţional mai pronunţat şi se recurge la structuri sintactice specifice acestui stil. 2.6. Raportul dintre normă şi sistem în funcţionarea structurilor intensităţii absolute În contextul celor afirmate privind intensificarea, se impune analiza relaţiei dintre intensitate, norma şi sistem. Examinând raportul dintre normă şi sistem în cadrul IA, apelăm la opinia lui E. Coşeriu care defineşte sistemul drept totalitatea posibilităţilor, a vectorilor ce arată căile deschise şi închise în vorbirea “înţeleasă de comunitatea lingvistică dată”, iar norma este “sistemul realizărilor obligatorii, acceptate în comunitatea dată şi de cultura dată”. Sistemul înglobează formele ideale pentru manifestarea unei limbi concrete, adică tehnicile şi etalonul raportat la o anumită activitate a limbii. Norma include modele exteriorizate deja în plan istoric cu ajutorul tehnicilor şi al structurilor oferite de sistem. Prin intermediul sistemului, se evidenţiază dinamismul limbii, faptul cum se realizează şi deci modul în care ea poate depăşi limitele formelor deja realizate. Norma corespunde fixării limbii în formele ei tradiţionale [32, p. 175]. În cazul IA, raportul dintre normă şi sistem se actualizează prin formele tradiţionale, moştenite din latină sau stabilite în urma evoluţiei îndelungate a limbilor franceză şi română. Formulele tradiţionale denotă, de regulă, structurile gramaticale de SA şi constituie norma, iar modelele de intensitate maximă sau minimă au un caracter pragmasemantic, dinamic şi depind de evoluţia limbii, a culturii şi a societăţii unei comunităţi etnice. Monostructurile şi BSS ale IA dezvăluie pregnant expresivitatea afectivă. Deosebim două tipuri de funcţionare: comună şi individuală. Primul tip ţine prioritar de nişte elemente şi

74

structuri tradiţionale de formare a IA, admise de o comunitate glotică. De exemplu, în limbile română şi franceză sunt folosite prefixe şi sufixe de felul: super-, extra-, archi-/arhi- issime/-isim etc.; forme gramaticale obişnuite ale SA (superlativul gramatical). Funcţionarea individuală este extrem de variată şi reflectă imaginaţia proprie fiecărui participant al procesului de comunicare. Pentru a gradua calitatea, acţiunea sau starea, orice limbă dispune de mijloace expresive ce valorifică implicarea afectivă a subiectului vorbitor. Mijloacele respective sunt triate şi întrebuinţate reieşind din diferite registre funcţionale care valorifică statutul social al vorbitorului, nivelul cunoştinţelor şi al competenţelor lui, starea emotivă a acestuia. Dezvoltând ideile lui E. Coşeriu despre normă, prof. S. M. Ardeleanu (alături de A. M. Houdebine-Gravaud, profesor la Universitatea Sorbonne din Paris) observă că, la momentul actual, conceptul de normă cunoaşte o evoluţie importantă. În literatura de specialitate nu se mai vorbeşte despre o normă, ci despre o pluralitate de norme individuale [4, p. 4; 84, p. 127131], care, de fapt, sunt nişte norme fictive. A. M. Houdebine-Gravaud semnalează necesitatea de a evita utilizarea termenului ‘normă’ la singular în orice circumstanţe [217, p. 205-206]. Pluralitatea normelor este elaborată graţie activităţii creatoare a subiectului vorbitor în procesul comunicării. Constituirea normelor individuale şi a tabloului general al acestora se înscrie în domeniul teoriei imaginarului lingvistic [84; 215; 216]. Teoria vizată nu neagă existenţa normelor prescriptive, ci studiază raportul între normele prescriptive şi normele fictive, ca produs al utilizării limbii de către fiecare locutor. Ideile despre pluralitatea normelor reflectă dinamica limbii şi rolul creator al subiectului vorbitor în evoluţia ei. Unul dintre efectele sincroniei dinamice [264, p. 29] reliefate reprezintă IA, exteriorizată prin formele de exprimare ale interlocutorilor în procesul comunicării scrise sau orale. 2.7. Delimitarea nivelurilor de funcţionare a intensităţii absolute în procesul comunicării Practicată în societate, comunicarea orală şi cea scrisă generează o mare diversitate de fenomene şi de efecte ce descind din cofuncţionarea tuturor componentelor antrenate în activitate, iar un lingvist trebuie să le cerceteze, reliefând complexitatea relaţiilor datorate unei asemenea cofuncţionări39 [291, p. 50]. Ne asociem întru totul opiniei acad. S. Berejan potrivit căreia lingvistica nu acordă prioritate obiectelor, faptelor de limbă luate izolat, ci distinge formaţiuni sistemice, privite în ansamblu (în bloc), ce s-au substituit şi se substituie în cursul 39

“Ce qui au non-linguiste apparaît comme un donné binaire somme toute assez simple (l’union d’une face phonique et d’une face conceptuelle, auxquelles on donne éventuellement les noms empruntés à Saussure, de signifiant et de signifié) apparaît au linguiste comme étant une pâte feuilletée au multiples strates, dont les interrelations sont aussi importantes que la connaissance et la composition intrinsèque”.

75

dezvoltării istorice a fiecărei limbi concrete. Numai în aşa mod pot fi descoperite, examinate şi descrise ştiinţific legităţile obiective, proprii procesului de evoluţie [9, p. 109]. În lucrarea ”Funkţionalinaia semantica oţenki” (”Функциональная семантика оценки”) citată supra, E. Volf preconizează analiza diferitelor modalităţi de interacţiune dintre realitate şi fiinţa umană, care se reflectă în aprecierea emotivă a fenomenelor realităţii înconjurătoare, materializate sub diferite forme în procesul de comunicare. Unul dintre procedeele utilizate pentru a exterioriza sentimentele trăite de vorbitor constă în intensificarea lor sau pierderea acesteia, acţiuni demarcate pe scara graduală. După părerea autoarei, intensificatorii reprezintă nişte serii lungi de unităţi, slab organizate, ce corelează între ele într-un mod greu de definit [373, p. 45]. R. Jakobson emite o concepţie în dezacord cu cea semnalată, conform căreia ştiinţa contemporană nu consideră niciodată un ansamblu de fenomene ca o acumulare mecanică, ci ca un tot întreg structurat [224, p. 15]. În contextul celor menţionate, merită atenţie părerea lingvistului francez B. Clavier care subliniază că franceza (la fel ca şi alte limbi) este, într-un mod propriu ei, un sistem al sistemelor (‘système des systèmes’) sau un sistem ierarhizat, unde structurarea se extinde de la fonem până la domeniul stilisticii într-o complexitate crescândă. Nu se subînţeleg nişte structuri ce se suprapun, dar cele care se află una în interiorul alteia (‘imbriqués’) [131, p. 49]. În aceeaşi ordine de idei, se înscrie şi opinia lui M. Mahmoudian, care apreciază limba drept un sistem neomogen, dar ierarhizat [248, p. 34]. Faptele glotice se supun unor regularităţi şi nu funcţionează separat, ca unităţi izolate, ci în componenţa unor ansambluri (clase) de unităţi. Pluralitatea nivelurilor sau a straturilor există, de obicei, în orice material glotic cu care operăm. Aserţiunea cu privire la caracterul sistemic al limbii este proiectată de noi şi asupra elementelor de intensificare. În domeniul dat, am încercat să evidenţiem modul de interacţiune dintre nivelurile diverselor elemente capabile să fie graduate sau să gradueze şi consecinţele acţiunii în cauză, dezvăluite într-un câmp semantico-funcţional al IA. Manifestarea IA la diferite niveluri se pretează analizei, în mare măsură, în baza axiomelor formulate de E. Coşeriu. Reputatul lingvist relevă necesitatea de a studia problemele lingvistice din mai multe perspective. Credem că strategia semnalată creează condiţii optime pentru a elucida exhaustiv orice problemă, ceea ce implică nişte concluzii mai exacte şi profunde. Nivelurile de analiză structurală stabilite coincid în franceză şi în română, pe când cele de analiză funcţională deseori se deosebesc pregnant. Evidenţiind funcţia principală a limbii – cea comunicativă – putem estima importanţa faptelor de limbă în conformitate cu posibilităţile acestora de a asigura comunicarea. Un criteriu de ierarhizare a diverselor elemente de limbă poate fi valoarea lor comunicativă sau modul ei de realizare. 76

Ilustrul lingvist E. Benveniste a elaborat teoria, considerată clasică, a nivelurilor de analiză în lingvistică [106; 107], reexaminată şi completată ulterior de alţi cercetători. Astfel, B. Pottier susţine că semantica limbii este pertinentă la diferite niveluri ale ei. Lingvistul numeşte următoarele niveluri: – morfem – lexie – sintagmă – enunţ – texte ...40 [298, p. 68]. Se pare că nivelurile limbii, în accepţia lui B. Pottier, nu se reduc doar la cele enumerate supra, ceea ce confirmă punctele de suspensie de la sfârşitul citatului. În lucrarea comună ”Comprendre la linguistique”, un grup de lingvişti francezi afirmă că gramatica (sintaxa şi morfologia) înglobează reguli de combinare a unităţilor semnificative, inferioare frazei pe care o constituie. Fiecare element al limbii este o parte componentă a unei unităţi superioare, astfel încât integrarea unităţilor respective una în alta permite a crea un număr nelimitat de semne dintr-un număr restrâns de elemente: morfemele servesc pentru a forma cuvintele, care, la rândul lor, intră în alcătuinţa frazei (de notat grupul nominal şi grupul verbal etc.) [86, p. 177-178]. Abordând problema nivelurilor (a straturilor structurării gramaticale), E. Coşeriu vine să afirme că orice sistem gramatical trebuie să conţină cel puţin două niveluri: cel al elementelor combinabile şi cel al combinării sintagmelor [139, p. 184]. Ultimele se pot asocia într-o sintagmă de nivel superior. Savantul menţionează multiple straturi gramaticale: Textul Fraza Clauzula (un termen convenţional, ce relevă opoziţia dintre comentariu şi segmentul comentat în aceeaşi frază: de exemplu, cert înseamnă ’eu ştiu’) Grupul de cuvinte Cuvântul Monemul Schema prezentată se citeşte de jos în sus [139, p. 184]. 40

– “morphème – lexie – syntagme – énoncé – textes...”.

77

E. Coşeriu este de părerea că numărul de straturi gramaticale variază în diferite limbi, dintre care numai două straturi sunt raţional necesare şi, ca urmare, au în mod obligatoriu un caracter universal: stratul monemului şi cel al frazei. Situaţia dată se explică prin faptul că fiecare limbă posedă elemente minimale care se combină şi unităţi de combinări în enunţ, ”le dire” (unitatea enunţului fiind anume fraza)41 (s.n. L.Z.) [139, p. 186]. Analizând concepţiile apropo de nivelurile de funcţionare a elementelor structurale ale unei limbi, am intenţionat să punem în evidenţă un sistem ce ar oglindi posibilităţile de a produce şi de a exterioriza intensitatea înaltă sau scăzută a calităţii unui obiect ori a unui subiect, sau a caracteristicii acţiunii ori a stării. Nivelurile sau domeniile propuse sunt delimitate sintetizând selectiv teoriile despre ierarhizarea elementelor constitutive ale unei limbi. După părerea noastră, ar fi mai comod şi mai exact să ne referim în cercetare nu la o scară ce creează ierarhia elementelor limbii, ci la nişte domenii ce interacţionează. Acestea corespund principiului conform căruia elementele mai mici ale limbii servesc drept material de construcţie pentru unităţile superioare [106; 107] sau se atestă în domenii mai ample. Asemenea ”domenii” nu au decât frontiere convenţionale ce separă imaginar fiecare nivel de funcţionare a intensemelor, având structuri deosebite şi dimensiuni variate. Interacţiunea structurilor în cauză generează câmpul semantico-funcţional al IA. O astfel de viziune asupra funcţionării pluriaspectuale a intensităţii, raportată atât la sfera limbii, cât şi la cea a vorbirii, este întemeiată pe interpretarea mai amplă a conceptului IA. Opiniile lingviştilor referitoare la problema gradelor (de comparaţie şi de intensitate) şi materialul faptic de care dispunem ne permit să conchidem că intensitatea se realizează prin şi în comunicare. Modelele de IA ce reflectă activitatea inerlocutorilor la nivelul vorbirii includ unităţi de dimensiuni mai mici, dat fiind specificul şi efectele comunicării orale : rapiditatea reacţiei verbale impune unităţi concise. Dimpotrivă, structurile şi unităţile ce aparţin comunicării scrise sunt de dimensiuni mult mai mari, bunăoară, fraze complexe, unităţi suprafrastice sau texte. Posibilităţile expresive mai vaste, oferite de comunicarea scrisă, vin să elucideze fenomenul remarcat. Delimitarea dintre oral şi scris nu este însă una definitivă şi categorică, fiindcă “în raport cu realizarea lingvistică, oralul şi scrisul nu pot fi prezentate sub forma a două blocuri monolitice, situate la antipod unul faţă de celălalt, ci sub forma unei scale, de-a lungul căreia se ordonează, între extremităţile delimitate de varietăţi tipic orale şi tipic scrise, întreaga diversitate a varietăţilor comunicării verbale” [50, p. 15]. Afirmaţia citată sugerează existenţa formelor 41

“seul deux couches sont rationnellement nécessaires et, par conséquent, nécessairement universelles: la couche du monème et celle de la phrase; cela, parce qu’il faut qu’il y ait dans chaque langue des éléments minimaux combinables et des unités de combinaisons dans le «dire» (l’unité du dire, étant précisément la phrase)”.

78

scrise cu realizări de tip oral, ceea ce probează materialul faptic extras de noi din operele literare ale scriitorilor francezi şi români şi, parţial, dintr-o serie de lucrări publicistice în franceză şi română. Deoarece toate unităţile limbii sunt apte a forma sensul (unităţile fonetice, grafice, ritmice, chiar şi textuale,42 [290, p. 167]), în prezenta lucrare ne-am propus să relevăm rolul elementelor aparţinând unor diferite niveluri, în limbile franceză şi română, la redarea sensului de intensitate maximă sau minimă. Considerăm utilă analiza ce reliefează cofuncţionarea tuturor unităţilor nominalizate care produc sensuri cu nuanţe afective graduate la maximum, adică în câmpuri semantico-funcţionale. 2.8. Câmpul semantico-funcţional al intensităţii absolute Principiile de constituire a câmpurilor semantico-funcţionale [368, p. 17-20; 355, p. 47-51, 19, p. 62-64 ş.a.] pot fi aplicate spre a studia fenomenul intensităţii în franceză şi în română. Un câmp semantico-funcţional, corelat cu un câmp conceptual, poate cuprinde o varietate impunătoare de elemente implicate în generarea şi în funcţionarea monostructurilor şi a BSS ale IA deosebite ca volum. Un câmp semantic este asociat, de regulă, unui câmp noţional, fiind vorba despre câmpurile conceptual şi lexical, iar interacţiunea elementelor în alcătuinţa diverselor compartimente şi niveluri ale limbii creează câmpul semantico-funcţional. IA se manifestă la felurite niveluri ale limbii şi ale vorbirii, graţie unei varietăţi mari de monostructuri şi de BSS, formate şi în baza unor factori de ordin paralingual şi extralingual. Conceptul IA se cuvine studiat ţinând cont, concomitent, atât de aspectele morfosintactic, semantic, stilistic, cât şi de factori de ordin intonaţional şi extralingvistic. Cofuncţionarea elementelor în cauză asigură constituirea câmpului semantico-funcţional al IA, având un caracter onomasiologic. Trăsăturile fundamentale ale unui câmp semantico-funcţional se axează pe o serie de principii [368, p. 17]: • un câmp semantico-funcţional este compus dintr-un nucleu, adică un centru, iar celelalte componente formează periferia în raport cu acesta; • un câmp semantico-funcţional denotă interacţiunea elementelor, ceea ce nu exclude interacţiunea diferitelor câmpuri; • în cadrul unui câmp semantico-funcţional se realizează legăturile semantice atât între elementele omogene, de acelaşi rang, cât şi între elementele cu un statut deosebit (de rang diferit). 42 “...en fait, toutes les unités linguistiques peuvent participer à la construction du sens, unités phonétiques, graphiques, rythmiques, textuelles même”.

79

Câmpul, în general, şi cel semantico-funcţional al IA, în particular, nu este o structură statică, ci presupune un echilibru instabil între multiple forţe ce oscilează permanent, dând naştere, în anumite momente, unor configuraţii noi. Nu există câmpuri omogene, căci un câmp cuprinde întotdeauna elemente dominante şi unităţi dominate, poziţii centrale şi periferice [251, p. 14]. În mod tradiţional, un câmp semantico-funcţional este divizat în două părţi – într-un nucleu (sau un centru) şi o periferie, ceea ce reprezintă legea asimetriei, o latură universală a limbii [391, p. 131]. Nucleul unui câmp semantico-funcţional este constituit, de obicei, din nişte categorii morfologice. Acestea reprezintă structurile consacrate şi aprobate în dezvoltarea diacronică a unei limbi şi se caracterizează printr-o stabilitate structurală şi semantică avansată, în comparaţie cu alte elemente ale limbii. Variate formaţiuni din limbile romanice contemporane pot reda constant ideea de IA. De exemplu, în câmpul IA din română şi franceză, nucleul este constituit din unităţi structurale ce corespund formulelor de mai jos şi încorporează construcţii cu valoare semantică de pozitiv (amintim că, în structurile negative, intensificatorul très/foarte îşi pierde valoarea de intensificare, alăturându-i-se cea de apreciere): În limba franceză: Adverb1 [très] + Adjectiv / Adverb2 / Nume; În limba română: Adverb1 [foarte (tare)] + Adjectiv / Adverb2 / Nume. Diminuarea aproape completă a autonomiei semantice şi funcţionale a primului element al fiecăreia dintre formulele semnalate reliefează gradul “sudurii” unor asemenea structuri. Nucleul câmpului semantico-funcţional al IA are un volum mic, conţinând un număr relativ redus de formaţiuni, iar pătrunderea unor componente noi în compartimentul vizat al câmpului semanticofuncţional al IA este foarte limitată. Nucleul câmpului semantico-funcţional al IA se învecinează cu elementele a căror dominantă semantică este valoarea de IA [19, p. 76-78, 80]. Valoarea dată nu este unica posibilă pentru a marca IA. Am putea exemplifica cele afirmate prin modul de funcţionare a afixelor şi a afixoidelor de intensificare: extra- (cu valoare de intensificator, însemnând ‘în afară de’), super(intensificator cu sensul de ‘peste, de asupra’) etc. Cele menţionate se referă şi la adverbele din limba franceză de tipul: extrêmement, exceptionnellement şi parfaitement care vădesc tendinţa clară spre graduarea maximă în ascendenţă sau în descendenţă. Limba română dispune de puţine adverbe în -mente (în mare parte, împrumuturi), ce nu aparţin clasei elementelor de intensificare, de aceea nucleul câmpului semantico-funcţional al IA în această limbă cuprinde, în special, locuţiuni adverbiale capabile să genereze BSS ale IA. Frazele exclamative raportate la partea

80

dată a câmpului semantico-funcţional redau, mai întâi de toate, ideea de IA, deşi pot desemna, desigur, şi alte valori [269, p. 260-312]. Periferia câmpului semantico-funcţional al IA înglobează o diversitate însemnată de construcţii apte a funcţiona cu valoarea de IA, însă sensul indicat nu este dominant, ci unul conotativ, suplimentar (figurat, metaforic etc.). Structurile analizate se înscriu în BSS pentru a reda valoarea de IA prin intermediul modelelor semantico-sintactice generate. La periferia câmpului semantico-funcţional al IA se află: numeralul, derivatele cu prefixe negative, care oscilează între nucleu şi periferie, orientându-se, preponderent, spre nucleul câmpului IA; fraza negativă, interogaţia retorică, subordonata consecutivă, concesivă, comparativă etc. Unităţile de limbă sau BSS sunt incluse în câmpul semantico-funcţional al IA doar atunci când sunt utilizate permanent, şi nu sporadic, cu valoare de IA. Cu privire la cele relatate, sunt de comentat două noţiuni importante. Prima, din domeniul paradigmaticii, este cea de funcţie gramaticală primară, generală, ce înglobează dominanta conţinutului funcţional şi al celui semantic. A doua este funcţia specială, nonobligatorie, pragmatică, ce nu exprimă acelaşi volum al sensului primar, dar capătă valori noi (netradiţionale, nespecifice formei respective) datorită contextului, anturajului glotic sau intenţiei subiectului vorbitor. Din perspectiva menţionată, asemenea structuri aparţin domeniului sintagmatic. Astfel, la periferia câmpului semantico-funcţional al IA se manifestă mai pronunţat interdependenţa planurilor paradigmatic şi sintagmatic, graţie folosirii creatoare a limbii de către subiectul vorbitor. Conceptul “funcţie specială” (nonobligatorie) presupune cofuncţionarea elementelor gramaticale, lexicale şi stilistice, deoarece noile valori ale unor structuri le pot implica şi sensurile secundare sau conotative ale monostructurilor sau ale componentelor BSS ale IA. Caracterul pragmasemantic al schimbărilor în cauză se explică prin situaţia de comunicare sau prin contextul pragmatic în care acestea se produc. Anume în astfel de condiţii se atestă valori inedite ale unităţilor lexicale sau ale unor formaţiuni mai mari. În interiorul câmpului semantico-funcţional al IA, ia amploare mişcarea de la periferie spre nucleu, cu toate că nu este exclusă nici direcţia opusă. O atare mişcare depinde nemijlocit de frecvenţa întrebuinţării de către subiectul vorbitor a structurilor respective cu valoare de intensificare a calităţii, a acţiunii sau a stării. Acelaşi criteriu permite a include modelele de IA – iniţial sporadice, ocazionale – în câmpul semantico-funcţional al IA. Perturbările afectează mai puţin nucleul câmpului semantico-funcţional şi, în principiu, sunt puţin probabile, din motivul că acesta cuprinde, în exclusivitate, structuri morfologice care evoluează extrem de lent, mai precis, practic nu se schimbă. Astfel, nucleul constituie o categorie (clasă) închisă şi bine organizată, având un caracter obligatoriu [368, p.19-23]. În cazul câmpului semantico-funcţional al IA, nucleul interferează cu elemente ce nu comportă statutul unor 81

structuri morfologice strict stabilite în funcţionarea de graduare intensivă şi posedând, în multiple ambianţe, şi alte valori, deşi cea de intensificare ar fi una de bază. Informaţia expusă privind câmpul semantico-funcţional al IA este ilustrată în schema de mai jos: utilizare obligatorie sau preponderent specializată

nucleul câmpului sem.-funcţ.

utilizare specializată, conotativă nonobligatorie s p o periferia r câmpului a sem.-funcţ. d i c ă

Schema 2.1. Mişcarea unităţilor generatoare de intensificare în câmpul semantico-funcţional al IA.

Schema de faţă pune în evidenţă faptul că, în funcţie de utilizarea elementelor – obligatorie, preponderent specializată, conotativă sau nonobligatorie – ele aparţin fie nucleului, fie periferiei câmpului semantico-funcţional al IA. Câmpul semantico-funcţional există graţie mai multor factori, printre care nominalizăm: • Interacţiunea elementelor ce creează o structură uniformă Câmpul semantico-funcţional al IA poate fi detectat în baza unui element comun – intensemul (când ne referim la morfeme, gloseme şi sintagme) sau a arhiintesemului – când este vorba despre un BSS având un volum mai mare (frază sau text). • Legăturile reale între elementele de nivel diferit În câmpul semantico-funcţional al IA asemenea legături se constituie începând cu nivelul morfemului, al glosemului şi al sintagmei şi terminând cu cel al frazei şi al textului. Multipli factori de ordin gramatical, stilistic şi semantic, cărora li se asociază premise de ordin extraglotic şi paraglotic, condiţionează funcţionarea structurilor vizate. Câmpul semantico-funcţional cuprinde o “zonă de focalizare” – nucleul – care contribuie la gramaticalizarea sau la specializarea funcţională a unor elemente ce denotă o frecvenţă sporită, în comparaţie cu alte componente de acelaşi gen. Sunt de indicat adverbele très în franceză şi foarte în română care, pierzându-şi statutul de adverb, devin, de bună seamă, nişte marcheri gramaticali ai IA, o varietate de intensem structural. În al doilea rând, grupul de adjective “augmentative sau evaluative” şi de adverbe în -ment din franceză îşi dezvăluie, cu precădere, 82

valoarea de intensificare, în detrimentul funcţionării lor în calitate de adverbe modale. În felul acesta, li se atribuie pregnant statutul de intensem, astfel încât este justificată raportarea lor, la limită, în centrul câmpului. Comparând ariile “zonelor de focalizare” (adică ale centrului) în câmpul semanticofuncţional al IA în franceză şi în română, observăm că extensiunea lor diferă de la o limbă la alta, cuprinzând în franceză adverbul de intensificare très, o serie de afixe de intensificare, metaadjective, adverbe în -ment, iar în română foarte/tare, unele afixe, unele metaadjective şi o serie de locuţiuni adverbiale. Materia semantică a “zonelor de focalizare” relevate trădează tendinţa unor elementelor de a deveni intensificatori. Prezenţa unităţilor tipice unui câmp semantico-funcţional al IA este mai mare în nucleu, însă diminuează pe măsura deplasării spre periferie unde sunt verificate şi valorificate formele ce tind să pătrundă în câmpul semantico-funcţional al IA. Asemenea forme pot fi acceptate dacă vădesc o anumită frecvenţă de utilizare cu valoarea de intensificator ce apare cu o regularitate mai mare sau mai mică în procesul comunicării. Atunci când nu corespund criteriilor de selectare şi de raportare la câmpul semantico-funcţional al IA, ele sunt respinse. Prin urmare, periferia este “piatra de încercare” şi partea cea mai dinamică a unui câmp semantico-funcţional al IA. Si dacă nucleul câmpului semantico-funcţional al IA atestă intensitatea cea mai înaltă a elementelor proprii doar acestui câmp, periferia, dimpotrivă, cuprinde cea mai mare varietate de forme, capabile să realizeze valoarea de IA.

83

3. EXPRIMAREA INTENSITĂŢII ABSOLUTE ÎN LIMBILE FRANCEZĂ ŞI ROMÂNĂ Gradul şi modul de exprimare a intensităţii absolute variază de la o comunitate glotică la alta, fiind condiţionate de aşa-zisa “mentalitate verbală”. Ea reflectă raportul dintre realitatea care ne înconjoară şi limba ce transpune această realitate prin multiplele structuri, valorificând, în diferită măsură, mijloacele verbale şi paraverbale respective. 3.1. Rolul topicii în generarea unităţilor structurale ce transpun intensitatea absolută Studiile consacrate ordinii elementelor promovează felurite clasificări ale tipurilor de topică, acestea deosebindu-se şi în funcţie de limbă. Din perspectiva problemei IA, este întemeiată divizarea în topică obiectivă vs. topică subiectivă. Tipul subiectiv nu este doar un produs al varierilor de ordin stilistic, ci şi al condiţiilor pragmatice de constituire a unui text sau a unui discurs care se desfăşoară pe axa sintagmatică, fiind ”dirijat” de voinţa locutorului, a celui care emite structura respectivă, aflându-se sub imperiul sentimentelor şi al emoţiilor sale. Astfel, locutorul ”deviază” de la o ordine neutră a elementelor, optând pentru diverse aranjări ale elementelor. Ordinea elementelor înlesneşte esenţial generarea multiplelor structuri ale IA, graţie funcţiilor îndeplinite într-o limbă anumită: informaţie de natură logică, indiciu al focalizării, mijloc de evitare a ambiguităţilor structurale etc. [108, p. 9-20]. Ponderea şi efectul de intensificare produs de topică nu are însă o valoare similară în limbile franceză şi română, deoarece nu coincid întru totul regulile de plasare a elementelor în lanţul sintagmatic în fiecare din limbile de referinţă. Aderând la opiniile unor lingvişti francezi de notorietate, cercetătorii C. Baylon şi P. Fabre susţin că ordinea cuvintelor, succesiunea sintagmatică este foarte însemnată pentru limba franceză, fiind uneori unicul mijloc de a stabili raportul între anumite unităţi sintactice şi restul enunţului, iar poziţia elementelor în discuţie este pertinentă pentru a elucida funcţia lor [101, p. 216]. Mai mult decât atât, poziţia unui termen este semnificativă, indiferent de funcţia lui sintactică. Franceza posedă o topică mai rigidă, mai puţin flexibilă [111, p. 320-327; 135, p. 1621 etc.]; drept consecinţă, sunt create valori expresive şi efecte stilistice mai pronunţate. Contează modificările ce survin în ordinea elementelor unor structuri inegale ca volum; fiecare unitate supusă operaţiilor în cauză pe plan sintagmatic îşi regăseşte din plin vigoarea şi expressivitatea. 84

În atare situaţii, este relevantă ordinea psihologică [101, p. 216] sau ordinea subiectivă [372, p. 278] condiţionată de starea emoţională a vorbitorului în momentul când este format enunţul concret şi transmis un anumit mesaj. În opinia acad. V. Vinogradov, ordinea subiectivă preconizează faptul că vorbitorul începe să-şi expună ideile pornind de la nucleul enunţului (numit de savant ядро высказывания), ca să ajungă la baza enunţului (основа высказывания) şi la legătura cu situaţia de comunicare sau cu contextul. O astfel de topică este proprie, consideră lingvistul rus, frazelor interogative, exclamative, modale etc. Or, anume frazele interogative şi exclamative oferă diverse posibilităţi pentru elaborarea BSS ale IA. Ca rezultat, ordinea subiectivă este un indiciu relevant al IA în BSS mai ample, mai dezvoltate din punctul de vedere structural (sintagme, fraze, unităţi suprafrastice şi texte). Vorbind despre blocurile sintactice, prof. A. Ciobanu şi prof. R. Piotrovskii reliefează tendinţa de inversie a topicii obiective, ce posedă elemente componente ale unităţilor sintactice. Cele evocate argumentează, o dată în plus, adevărul axiomatic privind diferite inversii efectuate spre a accentua, a evidenţia, a sublinia etc. [393, p. 186; 19, p. 84]. În cazul topicii virtual inversate, atestăm semantica verticală (de adâncime), care produce cele mai neaşteptate imagini şi reflectă starea emotivă a subiectului vorbitor, materializată în multiple şi diverse BSS ale IA. Profesorul V. Marin defineşte topica drept un compartiment deosebit de eficace [60, p. 165], iar C. Ionescu şi M. Cerkez subliniază că, dincolo de ordinea logică a comunicării, există ordinea stilistică, impusă de necesităţile expresivităţii [49, p. 89], care este reprezentată prin produsul ei cu caracter afectiv constituind IA. În aceeaşi ordine de idei, amintim şi opinia lingvistului român I. Diaconescu [37, p. 36], potrivit căreia, pe planul orizontal al organizării unităţilor sintactice, au loc modificări de structură ce afectează poziţia sintactică a unităţilor. Alegerea unei modalităţi de exprimare se face, în primul rând, în funcţie de statutul gramatical al determinantului, de posibilităţile sale de variaţie sintactică printr-o redistribuire funcţională, iar, în al doilea rând, în funcţie de semnificaţia, pe care vorbitorul intenţionează să o imprime actului comunicării. Autorul semnalează că inversiunea sintactică reflectă o ordine subiectivă a elementelor, motivată de factori extraglotici care transpun atitudinea sau intenţia subiectului vorbitor [37, p. 44-54]. De exemplu, valoarea de intensificare este atribuită frazei (şi enunţului pe care aceasta îl sprijină) în întregime, atunci când elementul ce exprimă intensificarea deschide seria componentelor frastice: a) Bouleversement de toute ma personne. (Proust, SEG, 618) b) Tulburare adâncă a întregii mele fiinţe. (Proust, SG, 151) 85

De indicat substantivul bouleversement (tulburare) a cărui semantică denotativă comportă intensemul. Poziţia substantivului respectiv în propoziţie amplifică suplimentar valoarea de IA. Efectul de intensificare este evidenţiat şi atunci când predicatul ce include elementul de graduare este situat la debutul frazei şi “declanşează” intensificarea: Il est immense, le trottoir roulant de la station Montparnasse. (Delerm, PGB, 53) Datorită topicii, poate fi intensificată calitatea unui substantiv, schimbându-se ordinea obişnuită a elementelor propoziţiei: a) “Faire de l’histoire” c’était le mot qui revenait sans cesse sur nos lèvres; c’était le maître-mot . (Cioran, MP, 136) b) “A face istorie” era cuvântul care ne revenea fără încetare pe buze: era cuvântul nostru de ordine. (Cioran, TM, 20) În sintagma le maître-mot apare cratima, procedeu frecvent în limba franceză, utilizat pentru a marca un cuvânt compus. Afirmaţia dată nu este valabilă şi pentru exemplul de mai sus, deoarece, în dicţionarele consultate, nu a fost înregistrat un astfel de compus. Alteori, cratima este motivată de inversia ordinii tradiţionale a elementelor, situaţie detectată în exemplul citat. Traducerea nu redă exact graduarea intensivă impusă de o asemenea topică: în secvenţa semnalată supra, sesizăm o noţiune importantă, folosită, din abundenţă, într-un anumit cerc de persoane. În limba franceză, schimbarea poziţiei determinatului faţă de determinant în unitatea le maître-mot (ordinea le mot maître fiind mai firească pentru topica obişnuită a limbii franceze) reliefează însemnătatea realităţilor descrise prin aceste cuvinte. Adverbul este una dintre părţile cele mai mobile din punctul de vedere al poziţiei lui în frază şi, în acelaşi timp, majoritatea adverbelor participă la crearea BSS ale IA. Fenomenul în cauză sugerează că modificările ce afectează poziţia adverbului exteriorizează un mod de a produce, în franceză şi în română, unităţile structurale cu valoare de IA. Mai mult decât atât, în limba franceză sunt întrebuinţate adverbe care generează sau, dimpotrivă, nu conţin semul de intensificare, în funcţie de locul lor alături de elementul pe care îl determină, fapt remarcat, de exemplu, de C. Berthelon [109, p. 96]. Cercetătoarea semnalează locul adverbelor în -ment în îmbinările cu verbele folosite la formele temporale compuse. Poziţia acestor adverbe este revelatoare: dacă ele precedă participiul trecut, atunci sunt impregnate de valori intensificatoare, pe când în encliză asemenea unităţi posedă doar o valoare calificativă: Elle m’a regardé drôlement – valoare calificativă; Elle m’a drôlement regardé – valoare intensificatoare.

86

Adjectivele formează, la rândul lor, o categorie capabilă să-şi nuanţeze semantica în funcţie de locul lor în frază [135, p. 15]. Potrivit părerii lui E. Cîmpeanu [15, p. 81], adjectivul beneficiază de acest mijloc gramatical pentru a crea diferite grade de intensitate, profitând de posibilitatea modificării topicii. Academicianul N. Corlăteanu [27, p. 394] menţionează capacitatea adjectivelor de a reda valoarea de intensitate în dependenţă de locul lor pe lângă substantivul determinat, punând accentul, mai cu seamă, pe situaţiile în care un adjectiv antepus apare în unităţile frazeologice de tipul: frumoasă de mama focului. Fiind folosit în finalul frazei, adjectivul ce conţine un intensem îşi modifică semantica şi îşi amplifică nivelul de intensificare a unei calităţi: Ce n’était pas possible. Madame Verlaque était abominable. (Zola, VP, 394) Schimbarea locului determinantului şi a determinatului duce la efectul de intensificare şi în fraza ce urmează, unde chiar sensul lexical primar al adjectivului impitoyable conţine intensemul: Ce fut au chemin solitaire qui menait à la ville que j’ai crié ma détresse, toute la douleur d’une tendre adolescence livrée à l’impitoyable vie. (Istrati, RAZ, 98) Abordăm mai detaliat acest aspect al problemei în compartimentul vizând rolul adjectivului în realizarea structurilor de IA. Conchidem că topica elementelor oferă multiple posibilităţi de graduare subiectivă, afectivă. Reliefarea diverselor elemente sau structuri contribuie substanţial la focalizarea lor. Unele tipuri de topică afectivă au devenit mijloace utilizate pe larg, menite să intensifice calitatea, acţiunea sau starea. De menţionat, bunăoară repetiţia, varierea semantică ce depinde de poziţia elementelor etc. Un efect sporit de intensificare survine atunci când se modifică ordinea cuvintelor ce exprimă un grad înalt al calităţii prin forma sau prin semantica lor primară. Uneori schimbarea topicii este însoţită de o intonaţie exclamativă care generează, de asemenea, o graduare a nivelului intensităţii. 3.2. Repetiţia ca mijloc de graduare afectivă Printre procedeele generale de intensificare a calităţii unui obiect sau a unui subiect ori a caracteristicii unui verb, un rol de seamă îi aparţine repetiţiei. Acesteia i se acordă o atenţie deosebită în studiile de stilistică şi în gramaticile moderne (de exemplu, în compartimentele privind gradele de comparaţie sau gradele de intensitate) în limbile de referinţă. Diverse figuri ale repetiţiei asigură, de obicei, organizarea (numită de Cicero decoraţia), dinamizarea textului, înfăptuite în condiţii mai restrictive [268, p. 55-57]. Intensificarea calităţii unui obiect sau a 87

caracteristicii unui verb atribuie anumite valori semantice, folosindu-se procedeul analizat. În cadrul BSS ale IA, efectul organizator, dar şi intensificator, al repetiţiei este incontestabil, graţie izotopiei semantice a elementelor purtătoare de intensem. Nivelurile de semnificaţie suplimentare apar corelând elementele cu sens de intensificare, aflate în diverse segmente ale unei fraze sau ale unui text. În opinia lui Ch. Bally, una dintre cauzele repetiţiei rezidă în fluxul mişcărilor afective care însoţesc gândirea43 [99, p. 100], emoţiile care se repercutează în exprimare. Concomitent, repetiţia este, mai ales, un mijloc al comunicării şi al pătrunderii ideilor44 [99, p. 100]. Este motivat interesul cercetătorilor pentru aspectul comunicativ unde se atestă frecvent diverse fapte marcate stilistic. Odată ce textele conţin structuri ale repetiţiei, este de aşteptat ca ele să abunde în comunicarea orală, impregnată de spontaneitate. Formele repetiţiei variază sensibil de la un registru stilistic la altul, la diferiţi autori, producând variate efecte semantice, inclusiv cel de intensificare. Nu există restricţii privind repetarea cuvintelor sau a frazelor în întregime [99, p. 101]. În general, se consideră că pot fi repetate sunetele, radicalele, cuvintele, sintagmele, frazele. Altfel spus, repetiţia poate fi fonetică (buuună treabă), lexicală (mare-mare) şi gramaticală (şi eu fug, şi fug, şi fug) [A se consulta, de exemplu: 28, p. 390; 61, P.114; 10, p. 437 ş.a.]. În ansamblu, acestea facilitează şi redarea intensităţii unei însuşiri sau a calităţii, adică a IA. E. Cîmpeanu este de părerea că ”intensitatea pe care o provoacă topica inversă este mult mai redusă decât cea realizată de repetiţie” [15, p. 81]. Ne asociem ideii că ”sensul repetiţiei poate fi superlativ sau poate marca o nuanţă intensivă” [10, p. 438]. Examinând modul de manifestare a valorii de intensitate în limbile franceză şi română, am remarcat diverse posibilităţi de utilizare a repetiţiei pentru o graduare subiectivă, afectivă. Repetiţia simplă sau compusă e proprie, de regulă, adjectivelor şi adverbelor. Corpusul nostru de material faptic ne pune la dispoziţie numeroase exemple în care părţile de vorbire nominalizate denotă repetiţia simplă. Pot fi intensificate diverse calităţi şi caracteristici ale acţiunii şi ale stării: [...] şi încă şi atunci va pretinde la ceva zestre, iar de nu-i vor putea da nimic, îi va întoarce spatele repede-repede. (Rebreanu, O1, 117) Des années et des années de faim les torturaient d’une fringale de massacre et de destruction. [Zola, G, 271] 43 44

“... de mouvements affectifs accompagnant la pensée” “... la répétition est une nécessité de la communication et de la pénétration des idées”

88

Roţile se mişcă încet, abia-abia, ca vai de dânsele. (Druţă, O, 94) Şi era o fată de împărat, frumoasă-frumoasă. (Delavrancea, O, 177) În exemplele citate, repetarea adverbelor repede, abia vine să reliefeze o acţiune ce se va derula extrem de rapid sau foarte lent. În asemenea structuri, apare o formulă ce-şi are originea în vorbirea populară unde şi continuă să existe [61, p. 114]. În ochii lui strălucea sfidătoare bucuria bucuriilor. (Rebreanu, O, 371) Iubirea e taina tainelor, domnule Aleman! (Rebreanu, O, 374) Cette Normande est la dernière des dernières. (Zola, VP, 172) Malheur des malheurs ! J’aurais à faire si je dois aller à Stamboul les chercher tous et les tuer (Istrati, RAZ, 300) Cel din urmă exemplu reprezintă un “transfer cultural”, împrumutându-se un clişeu din limba română, la care recurge Panait Istrati în scrierile sale în limba franceză. Asemenea ”transferuri” sunt motivate de intenţia autorului de a evoca mediul social, cultural românesc, de a caracteriza personajele etc. Modelele tautologice întemeiate pe repetiţia substantivului comportă indiciile unui limbaj popular, marcat de afectivitate, caracteristic registrului vorbit al limbii române sau al celei franceze. O simplă repetare a unui substantiv, a unui adjectiv, a unui adverb creează situaţia în care construcţia ”capătă o expresivitate intensă, vădită, redând în mod adecvat şi în forma populară, ideea unui superlativ absolut” [28, p. 390]: Ichim s-a ridicat, a găsit o vargă, a coborât jos pantalonaşii nou-nouţi, abia aduşi de la magazin, şi l-a ciupit de câteva ori. (Druţă, O, 203) În exemplul de mai sus, ideea de intensificare este mai pronunţată, datorită repetiţiei nounouţi şi BSS intercalat abia aduşi de la magazin cu valoare adjectivală, ce urmează imediat după structura inserând repetiţia. Procedeul analizat poate indica nu numai graduarea în creştere a calităţii respective, ci şi una în descreştere: -

Încet, încet, încetinel, că uşile nu sunt de fier. (Delavrancea, O, 236)

Putem decodifica corect sensul exprimat de BSS al IA din exemplul precedent reieşind, mai ales, din valoarea ultimei componente încetinel. Aceasta este formată cu ajutorul unui sufix diminutival şi atribuie blocului, în întregime, semnificaţia ’foarte atent, cu mare grijă’. Dacă elementul dat ar fi lipsit, în contextul respectiv, sensul secvenţei ar fi fost cel de ’foarte încet’.

89

În limba română se foloseşte cratima – element de conexiune ce conţine repetarea chemată a sublinia identitatea semantică şi funcţională a componentelor ei. Virgulă, la rândul său, oferă mai multă ”libertate” pentru interpretarea glosemului repetat. Iată câteva mostre cu BSS ale IA: A oftat nucul adânc, apoi a şoptit încet, încet de tot. (Druţă, O, 107) Cam fudul flăcău îi Sidor acela şi încrezut, grozav de încrezut. (Druţă, O, 180) C’est mon défaut, défaut capital, j’en conviens; (Dumas-père, LTM, 374) - Ecoutez, dit M. De Tréville, voulez-vous que je vous donne un conseil, un bon conseil, un conseil d’ami? (Dumas-père, LTM, 292) Tipul semnalat al BSS al IA conţine o graduare în creştere ce rezultă din amplificarea calităţii desemnate de elementele repetate încet, încrezut; défaut, conseil, apte a cofuncţiona cu elementele de intensificare şi de calificare de tot, grozav, capital, bon, d’ami. Constatarea noastră se referă şi la următorul exemplu în care semnalăm prima etapă a intensificării calităţii ’lung’, realizată prin repetiţia simplă lungă-lungă. A doua etapă a intensificării se atestă în consecinţa graduării ascendente din sintagma aproape nesfârşită, cu sensul de ’foarte lungă, nelimitată’. Mătuşa, fireşte, se supără rău şi, ca să-i dea putinţă să-şi mai descarce sufletul, badea Cireş vine din vreme în vreme cherchelit acasă, dându-i, la rândul lui, un bun prilej de ciondăneală lungă-lungă, aproape nesfârşită. (Druţă, O, 262) În franceză, prezenţa sau absenţa virgulei determină, mai ales, diferenţa semantică în astfel de BSS: Dans le quartier on disait la belle Normande, comme on disait la belle la belle Lisa. (Zola, VP, 109) Je n’ai jamais fini, jamais, jamais. (Zola, VP, 118) Repetiţia este relevantă şi la nivelul sintagmei: O pauvre femme, pauvre femme! murmurait Athos d’une voix brisée. (Dumas-père, LTM, 757) Cu o deosebită pregnanţă se manifestă semantica intensificatoare a repetiţiei în frazele exclamative, procedeu întrebuinţat cu prisosinţă în limbile franceză şi română: C’est merveilleux, merveilleux! cria le monsieur, dans un élan final d’enthousiasme. (Zola, G, 108) Domnule doctor, o iubesc, o iubesc, o iubesc! (Delavrancea, O, 274) Datorii n-are, da câte necazuri are – Doamne, Doamne, Doamne! (Druţă, O, 308) 90

În exemplele citate, repetarea imediată se produce de două şi de trei ori, ceea ce duce, mai întâi de toate, la extinderea formală a secvenţei purtătoare de graduare afectivă. Analizând valorile BSS ale IA în exemplele din franceză şi din română, desprindem un grad de intensitate sporit în secvenţele exclamative: C’est merveilleux, merveilleux!; o iubesc, o iubesc, o iubesc! Doamne, Doamne, Doamne!, decât cel din frazele cu o simplă repetare încet, încet de tot; la belle la belle Lisa ş.a. De exemplu, în la belle la belle Lisa, repetarea unei sintagme ce include un adjectiv produce o graduare a structurii în întregime. În schimb, în C’est merveilleux, merveilleux! depistăm repetarea unui adjectiv a cărui semantică denotativă comportă ideea de intensificare, supusă unei amplificări suplimentare prin repetare, adică prin reduplicare. Separarea prin virgulă a formelor repetate ale adverbelor, ale adjectivelor şi ale numelor conferă o anumită autonomie fiecărui element, focalizându-l şi atribuindu-i o semantică suplimentară de intensificare, însoţită deseori de accentul de intensitate, de alungirea consoanei iniţiale şi de o intonaţie exclamativă: C’est ′merveilleux, ′merveilleux! Selectarea materialului faptic de limbă franceză ne-a pus la dispoziţie exemple unde se repetă intensificatorul très sau sintagma în care acesta apare, fenomen mai puţin obişnuit pentru limba franceză unde elementul dat şi-a pierdut, de fapt, statutul de cuvânt autosemantic: Le père de mon mari est très, très vieux...(Druon, GF, 296) Il était une fois un pauvre homme. On l’envoya très loin, très loin, à l’autre côté de la mer... (Zola, VP, 124) În primul caz, dubla întrebuinţare a lui très produce o intensificare mai evidentă a calităţii ce marchează adjectivul vieux, căci ambii intensificatori vizează aceeaşi bază de intensificare. În sintagmele très loin, très loin calitatea de loin ‘departe’ este amplificată prin repetarea întregii structuri ce exteriorizează IA. Repetarea adverbului très denotă graduarea şi implică intensificarea unui element considerat drept banal, o astfel de semantică fiind frecventă. Operaţia de intensificare rezidă în repetarea multiplă a elementului très, în funcţie de nivelul de intensificare pe care dorim să-l obţinem. Acţiunea în cauză este puternic impregnată de afectivitate, de subiectivitate şi de intensificare, o însemnătate deosebită revenindu-i intonaţiei redate, în scris, prin semnul de exclamare. Există şi modalităţi mai puţin tradiţionale de repetare a unor părţi de vorbire. Ne referim, de exemplu, la pronume: Vous! vous! s’écria-t-il au comble de la stupéfaction. Comment, c’est vous ! (Zola, VP, 55)

91

În asemenea ambianţe, are loc amplificarea implicită a unei calităţi, a unei acţiuni sau a unei stări, detectabilă în frază sau chiar într-un context mai amplu. În exemplul precedent, repetarea pronumelui personal vous desemnează culmea mirării. Constatarea noastră se bazează pe indicii de natură neomogenă. Alături de repetarea propriu-zisă a pronumelui, şi substantivul stupéfaction decodifică mesajul, redând un grad foarte înalt de mirare. Observăm mai multe semne de exclamare chemate să dezvăluie, pe cât e posibil în forma scrisă, intonaţia enunţului citat. Nu se pune la îndoială faptul că ocurenţa repetiţiei în variate circumstanţe de comunicare produce şi alte valori semantice, dar interesul nostru s-a axat pe rolul ei în generarea graduării intensive, afective, repetiţia distingându-se printr-o frecvenţă masivă. 3.3. Rolul factorilor de ordin fonetico-prozodic în constituirea structurilor de intensitate absolută Etapa iniţială a acestei analize o constituie nivelul fonetico-prozodic, fonemele, considerate de numeroşi lingvişti (de la E. Benveniste încoace) drept cele mai mici unităţi ale segmentării glotice. La prima vedere, a aborda fonemele drept elemente ce generează graduarea afectivă înseamnă a comite o eroare gnoseologică. De fapt, nu este vorba despre o greşeală, căci intensificarea nu este înfăptuită de foneme, ci se datorează modului în care acestea sunt folosite în comunicare. Punem accentul anume pe modul lor de întrebuinţare, apelând la opinia prof. V. Marin, potrivit căreia “până şi relaţiile fonetice pot genera anumite «ecouri» semantice în anumite contexte, mai ales în limbajul poetic, unde valorile conotative se realizează cu deosebită pregnanţă” [62, p. 27]. În aceeaşi ordine de idei, I. Apresian susţine că într-un text totul este condiţionat şi organizat din valori semnificative, până şi structura fonologică. Este, însă, inadecvat a ne limita la indicii fonologici în descrierea semnificaţiilor unui text [357, p. 55-66]. Studiul nostru este axat pe codul scris al limbii, ceea ce, eventual, ar putea provoca observaţii critice privind termenul ”nivelul fonemelor” întrebuinţat în analiza ce ţine de posibilităţile de producere a secvenţelor, care înglobează graduarea afectivă, unităţile în cauză fiind elemente ale codului oral. În sprijinul strategiei date, un argument ponderabil este afirmaţia lui I. Iordan şi V. Robu că “transpunerea unui mesaj din codul oral în codul paralel scris al limbii constă [doar] în schimbarea materiei fonice cu o materie grafică, perceptibilă prin analizatori vizuali” [55, p. 71]. Astfel, în comunicarea scrisă operăm cu unităţi ce reflectă utilizarea fonemelor în comunicarea orală, redată prin semne grafice şi punctuaţie. În legătură cu cele relatate, G. Galichet opinează că limba cuprinde patru sisteme esenţiale: ● două sisteme de semne: unul fonetic şi altul grafic; ● două sisteme de valori: unul semantic şi altul gramatical [182, p. 13]. 92

Considerăm motivată aserţiunea lingvistului francez referitor la caracterul instantaneu al mecanismului alcătuit din imaginea grafică şi cea fonică, imaginea concept şi semnificaţie [182, p. 35]. A pronunţa sau a scrie un cuvânt este suficient pentru a actualiza, în conştiinţa noastră, semnificaţia unităţii în cauză, astfel încât suntem tentaţi să confundăm semnul cu valoarea pe care el o simbolizează. Trebuie ţinut cont şi de memoria de lungă durată a participanţilor la comunicarea scrisă şi cea orală, ce păstrează intonaţia specifică fiecărui tip de frază, diverse expresii, cuvinte etc. (amintim, în legătură cu cele relatate, noţiunea ”deixis al memoriei” (“déixis mémorielle”) sau ”deixis emotiv”, ”emfatic”) care parcă le reactualizează în gând atunci când interactanţii au în faţă un text scris. Are perfectă dreptate J. Charand, observând că este imposibil de a separa cuvintele de cel care le emite, de modul în care acesta o face, de jocul realizat în momentul când rosteşte ceva… [126, p. 176]. Ideea respectivă se desprinde şi din cele menţionate de F. Rastier care reformulează ipoteza despre conceperea imaginilor mentale drept corelaţii psihologice ale semnificaţiilor lingvistice, iar determinarea referentului are loc în baza corelaţiei dintre imaginea mentală şi perceperea obiectelor [303, p. 207]. Lingvistul francez consideră noţiunea de imagine prea restrictivă şi susţine că, mai curând, este vorba despre ”des simulacres multimodaux” [303, p. 207] care pun în joc nu doar văzul, ci şi auzul etc. Modalităţilor de percepere senzorială li se suprapun, în situaţia vizată, modalităţi de ordin cultural. De reţinut că interlocutorii rareori fac schimb de mesaje lipsite de conţinut afectiv sau emotiv. Atât cel care creează şi transmite un mesaj, cât şi cel care îl recepţionează, într-o măsură mai mare sau mai mică, încearcă anumite emoţii personale ce influenţează folosirea sau interpretarea cuvintelor, a părţilor de cuvinte (silabe, foneme) sau a mijloacelor paraglotice. Prof. D. Irimia [56, p. 109] înregistrează prezenţa şi subliniază importanţa procedeelor fonetico-prozodice ce redau intensitatea înaltă în limbajul popular, în stilul beletristic şi în limbajul poetic românesc. Fiind de natură deictică, procedeele semnalate, asociate celor morfologice, sintactice sau pragmastilistice, contribuie la sporirea expresivităţii textului. 3.3.1. Alungirea vocalelor şi consoanelor şi accentuarea vocalelor ca procedeu de redare a intensităţii Alungirea unor vocale şi consoane, precum şi accentuarea vocalelor poate fi un indiciu expresiv al IA a calităţii, al acţiunii sau al stării. Atât lingviştii români, de exemplu, I. Iordan [52, p. 50-51], I. Toma [73, p. 160], C. Ionescu, M. Cerkez [49, p. 19], A. Ciobanu [17, p. 87-95], 93

V. Marin [62, p. 186], cât şi cei francezi (A. Martinet, M. Grammont, J. Marouzeau ş.a.) relevă pregnant fenomenul semnalat. În ediţiile academice ale gramaticii limbii române [43; 44; 45; 46], în lucrările lui H. Frei [173, p. 279] şi în cele ale lui A. Martinet [258, p. 17] cu referire la limba franceză, este descrisă alungirea vocalelor şi geminarea consoanelor, raportate la limbaj, bunăoară la redarea superlativului din diferite limbi. Cercetând limbajul operelor literare, M. Cressot descrie unele cazuri de articulare alungită sau redusă a cuvintelor. În opinia lingvistului, tipurile de pronunţare menţionate sunt chemate să reliefeze importanţa atribuită de autori unor cuvinte într-un context anumit. Argumentându-şi părerea, M. Cressot îl citează pe G. Flaubert care, într-o scrisoare, foloseşte cuvântul ”enorme” ortografiindu-l ‘énorrrme’ pentru a semnala maniera sa specială de a rosti acest cuvânt. Alungirea silabei accentuate este intenţionată. În situaţia data, M. Cressot, asemenea lui O. Jespersen, consideră că învelişul sonor al limbii are incontestabile proprietăţi expresive, acumulate în procesul evoluţiei fonetice [140, p. 17-21]. M. Cressot delimitează o serie de procedee stilistice cu efecte speciale, ce au la bază jocul de foneme în diverse ipostaze. Dar nu în toate limbile romanice o articulare alungită a consoanelor semnifică prezenţa structurilor IA. De exemplu, în dialectul toscan al limbii italiene, alungirea consoanei iniţiale a unor cuvinte întrebuinţate în anumite contexte este motivată nu numai fonic, ci şi sintactic. În asemenea caz, nu e justificat să vorbim despre un marcher intonaţional de insistenţă şi nici despre reflectarea unei stări afective a locutorului, ci, mai degrabă, iese la iveală o trăsătură a ritmului caracteristic vorbirii în dialectul respectiv [300, p. 40]. După părerea lui I. Iordan, în limba română lipsesc deosebiri cantitative între sunete motivate de condiţiile în care acestea apar. Atât alungirea vocalelor, cât şi cea a consoanelor este o abatere fonetică de la norma limbii “sub imperiul unei stări sufleteşti afective” [52, p. 17]. De exemplu, stările de nemulţumire, de mirare, de entuziasm etc. pot da naştere unor sentimente care ating un grad de intensitate ieşit din comun, fiind redate în scris prin repetarea vocalelor sau a consoanelor atât în limba română, cât şi în cea franceză: Eu, domnule părinte, spun drept, îs mare păcătos…Maaare! ’S beţiv şi stricat, cum nu se mai pomeneşte în şapte sate, zău, cruce! (Rebreanu, O1,70) Oooof, că amar mă mai doareeee!!! (Druţă, S, 31) Et puis, ajouta-t-elle dans un dernier mâchonnement enthousiaste, elle est si hartthhisstte! (Proust, SEG, 669) Exprimarea orală a intensificării prin mijloace fonetice se datorează pronunţării alungite (sau repetării) a vocalei sau a consoanei. În scris, intensificarea este desemnată prin intermediul 94

multiplelor mijloace: al repetării semnului grafic (maaare, hartthhisstte), al semnelor de punctuaţie, binevenite a marca, în măsura posibilităţilor, intonaţia exclamativă (chiar dacă au loc anumite pierderi). În situaţia vizată, contextul şi cotextul sunt elemente de concretizare şi de explicitare. Acad. I. Iordan caută insistent o motivare anatomică şi fiziologică a articulării alungite a vocalelor şi a consoanelor. Odată ce alungirea vocalelor se produce în momentul în care subiectul vorbitor este stăpânit de indignare, de mânie, de furie şi de alte stări sufleteşti, are loc o încordare a organelor articulatorii şi o scădere a intensităţii curentului de aer expirat [52, p. 50]. Fiind cauza principală a alungirii vocalelor şi a consoanelor, efectul este mai puternic în momentul în care sunt rostite primele sunete din cuvinte, iată de ce anume ele sunt supuse alungirii: mmizerabile! ddobitocule! Potrivit explicaţiilor acad. I. Iordan, în cazul SA, exprimat stilistic prin numeroase sinonime afective ale adverbului foarte, determinantul, şi nu adjectivul (sau adverbul), suferă alungirea consoanei: ffoarte frumos! ttare cuminte! nnemaipomenit de obraznic! [52, p. 52]. Şi limba franceză foloseşte procedee similare de intensificare [196, p. 198]: C’est fformidable! Totodată, se poate alungi şi o consoană din rădăcina cuvântului: C’est horrible! [183, p. 93].

3.3.2. Divizarea cuvintelor în silabe ca procedeu de exprimare a intensităţii În diverse situaţii, autorii operelor artistice recurg la împărţirea cuvintelor în silabe45, obţinând efectul scontat de intensificare a calităţii sau a acţiunii. Despre marcherii fonetici în cauză ai IA semnalează, de exemplu, R. L. Wagner şi J. Pinchon [342, p. 145]. Potrivit estimărilor realizate de I. Iordan [52, p. 72-73], frecvenţa fenomenului dat în opera scriitorilor români este scăzută, accentuarea efectuată prin împărţirea în silabe atestându-se destul de rar în limba scrisă. Justeţea acestei constatări o probează materialul faptic extras din opera scriitorilor francezi şi români. Din mulţimea de exemple excerptate, am înregistrat doar unul în care IA este redată prin silabaţie: a) – Cela s’appelle de la mousse à la fraise , dit Mme Verdurin. – Mais c’est ra-vis-sant. (Proust, SEG, 756) b) – Fragi cu frişcă, spuse doamna Verdurin. – Sunt de-li-ci-oşi! (Proust, SG, 314)

45

I. Iordan, V. Robu şi alţi lingvişti români consideră, de fapt, silaba ca structură fonologică de bază. [55, p.10].

95

I. Iordan consideră că o articulare şi o atare scriere caracterizează exclusiv vorbirea ‘răspicată’, ce atestă modificarea accentuării tuturor silabelor cuvântului, ele căpătând o accentuare egală. Mijlocul remarcat exteriorizează deseori creşterea intensităţii calităţii sau a acţiunii respective. Ca rezultat, nu orice segmentare în silabe vine să redea IA. Numai segmentările survenite ca rezultat al unei stări afective (uimirea, surpriza etc.), ce apar într-un anturaj exclamativ, exprimă intensificarea înaltă a unei calităţi, a unei acţiuni sau a unei stări. O asemenea motivare afectivă a comunicării valorifică prof. Gh. Bulgăr [13, p. 124]. Şi A. Martinet accentuează rolul factorilor de ordin fonetic, meniţi a dezvălui aspectul afectiv al limbii, care e condiţionat de modificările mesajului şi se transmite prin modulaţiile vocii, prin alungirile expresive ale vocalelor şi ale consoanelor [apud 283, p. 164]. Savantul francez explică alegerea anumitor procedee de intensificare prin eficacitatea lor într-un context concret. Altfel spus, dacă locutorul doreşte ca o informaţie oarecare (sau un element al acesteia) să nu îl lase indiferent pe receptor în procesul comunicării, el trebuie să găsească un mijloc eficient pentru a atrage atenţia interlocutorului său asupra informaţiei sau asupra elementului respectiv. În asemenea circumstanţe, locutorul poate înlocui formele insignifiante şi uzuale din punctul de vedere informaţional prin altele, cu sens analog, dar neobişnuite, pentru contextul respectiv. A. Martinet se referă la un mod special de evidenţiere a informaţiei neînsemnate, chemate să atragă atenţia interlocutorului asupra acesteia şi, anume, la împărţirea cuvântului în silabe: un économiste dis-tin-gué [264, p. 191-192]. Lingvistul explică procedeul de intensificare a valorilor prin aplicarea silabizării motivate de dorinţa interlocutorilor de a reliefa pregnant o informaţie care, în mod tradiţional, nu este percepută ca ceva important. Procesul menţionat de intensificare a valorilor informaţiei îşi atinge finalitatea dacă se realizează restrictiv, însă îşi pierde eficacitatea fiind utilizat frecvent. M. Mahmoudian [248, p. 6] abordează factorii intensivi de ordin fonetic, analizând, iniţial, ierarhia funcţiilor limbajului, identificate în teoria fonologică. Conform teoriei vizate, funcţia comunicativă este superioară celei expresive, fiecare funcţie înglobând multiple subfuncţii. Teoria în discuţie ne ajută să constatăm că transpunerea IA este determinată, în special, de procesul de comunicare, acesta, la rândul său, depinzând de subiectul vorbitor care se comportă diferit, în dependenţă de starea lui afectivă şi emotivă. Întrucât procesul de comunicare este o condiţie inerentă a existenţei unei societăţi, folosirea fonemelor drept unităţi ce exprimă graduarea unei calităţi sau a unei acţiuni şi a unei stări nu exclude unii factori de natură extraglotică, bunăoară societatea, comunicarea, starea emotivă şi exteriorizarea ei. Observăm interdependenţă premiselor în cauză ce ilustrează următoarea 96

schemă: societatea →comunicarea→starea emotivă→manifestarea acestei stări (prin monostructuri şi prin BSS ale IA). 3.3.3. Accentul de insistenţă şi intonaţia ca procedee de redare a intensităţii Aserţiunile lingviştilor contemporani şi materialul faptic studiat ne permit să mai relevăm un procedeu ce ţine de aspectul fonetico-prozodic al funcţionării unei limbi: accentul de insistenţă. Savanţii G. Galichet [182, p. 45], R. L. Wagner, J. Pichon [342, p. 139], I. Iordan [52, p. 17] şi alţii remarcă rolul accentului de insistenţă în distincţia particulară a unei litere sau a unui sunet ori a unei silabe. Spre deosebire de accentuarea ritmică obişnuită, caracteristică fiecărei limbi, accentul de insistenţă este, de obicei, facultativ, fiind de natură: 1) ”afectivă” atunci când reliefează prima consoană a unui cuvânt şi 2) ”intelectuală” atunci când este aplicat primei silabe a cuvântului [214, p. 274]. Îmbinarea ambelor tipuri de accent de intensitate duce la evidenţierea cuvântului, în întregime. R. L. Wagner şi J. Pinchon relevă accentul de insistenţă ca un mijloc de delimitare a adjectivelor ce comportă valori laudative sau peiorative, plasat, de obicei, pe una dintre silabele unor asemenea adjective. Accentuarea nu se realizează prin mijloace glotice segmentale (sunete, cuvinte, morfeme etc.), ci ţine doar de discursul oral. Codul scris utilizează mijloace proprii, bunăoară semnul accentului ['], pentru a marca acelaşi fenomen. Importanţa accentuării în comunicarea orală este incontestabilă în vorbirea stăpânită de afect. Accentul şi/sau alungirea vocalei îi atribuie oricărui cuvânt (nu numai adjectivelor, după cum afirmă unii lingvişti) expresivitate şi, concomitent, o graduare afectivă puternică, producând astfel intensificarea calităţii unui obiect ori a unui subiect sau a caracteristicii unui verb. Şi intonaţia dezvăluie unităţi impregnate de intensitate înaltă. Ne referim la intonaţia afectivă care oglindeşte climatul psihologic al frazei, fiind constituită din unităţi tonale caracteristice vorbirii orale. Conchidem că transpunerea informaţiei afective într-un enunţ solicită o intonaţie specială. Identificând rolul intonaţiei în limbă, C. Hagège subliniază că aceasta reduce, fie şi neînsemnat, diferenţa dintre varietatea mare de sensuri şi puţinele mijloace formale apte a le reda [211, p. 22]. Un alt cercetător, F. Gadet, evidenţiază importanţa intonaţiei în diverse registre ale limbii franceze [178, p. 70]. Credem că cele indicate sunt aplicabile şi limbii române. Ca unitate suprasegmentală a limbii, intonaţia exteriorizează reuşit multiple structuri ale intensităţii absolute a calităţii, a acţiunii sau a stării. Dintre toate formele de discurs raportat

97

(discursul direct, discursul indirect şi discursul indirect liber), definite de A. Herschberg Pierrot [214, p. 111-117], discursul direct denotă frecvent efecte intonaţionale, amplificate şi de jocul interjecţiilor, al onomatopeelor, al ocazionalismelor etc. Mijloacele nominalizate reflectă, în mare măsură, starea afectivă a subiectului vorbitor şi transpun modul lui subiectiv de recepţionare şi de reproducere a imaginilor realităţii obiective. Cele semnalate demonstrează că accentul de intensitate şi intonaţia deţin un rol aparte, desemnând şi amplificând gradul de intensitate a calităţii, a acţiunii sau a stării până la maximum, până la cel absolut sau excesiv. Deseori accentul de intensitate şi intonaţia funcţionează de comun acord cu alte elemente ce posedă capacitatea de a desemna BSS ale IA. În această ordine de idei, acceptăm clasificarea E. Slave vizând structurile generate în urma aplicării mijloacelor fonetico-prozodice la nivelul variantelor ocazionale de manifestare a expresivităţii, din motivul că lipsesc modificări esenţiale în conţinutul lexical al cuvântului. Cercetătoarea apreciază asemenea structuri drept “suplimente afective”, mai mult sau mai puţin accidentale [322, p. 365]. Intonaţia exclamativă este unul dintre mijloacele de exprimare a IA în cadrul frazei exclamative de diferite dimensiuni. Anume intonaţia exclamativă reliefează structura sau BSS al IA şi face să vibreze toată fraza în ritmul unei reacţii afective. Lingvista M. Avram este de părerea că topica şi intonaţia specifică pot atribui valoarea de intensitate înaltă chiar şi unor adjective la gradul pozitiv: Bun (mai) e ceaiul ! [5, p. 12]. Generalizând opiniile expuse, constatăm că IA a calităţii, a acţiunii sau a stării este transpusă la nivel fonetico-prozodic printr-o serie de procedee, în principiu, comune limbilor română şi franceză. Nu încape îndoială, că mijloacele analizate se înscriu preponderent în domeniul oralităţii. Elementul inedit al acestei strategii de abordare a unei opere artistice rezidă în faptul că se acordă preferinţă analizei jocului de sunete şi de accente care generează o variere a sensului unui enunţ. Cele afirmate ne fac să înţelegem că muzicalitatea, sonoritatea nu sunt de neglijat atunci când dorim să cercetăm o ambianţă emotivă sau expresivă. 3.4. Rolul morfemelor (al afixelor şi al afixoidelor) în transpunerea intensităţii absolute La nivelul morfemelor sau al afixelor (şi al afixoidelor) [402, p. 94; 383, p. 56-61; 40, p. 175], ţinem să descriem mai detaliat o serie de prefixe şi sufixe al căror statut morfologic a provocat discuţii în contradictoriu, elementele analizate fiind apte a reda IA în limbile franceză şi română. Examinăm doar unii dintre formanţii în cauză, mai cu seamă unităţile capabile să transpună IA, clasificate drept intenseme-morfeme. 98

În limba franceză, majoritatea cercetătorilor evidenţiază aceleaşi prefixe, ce marchează intensitatea maximă sau minimă, exagerată, hiperbolizată etc. Ţinând cont de originea comună a majorităţii prefixelor respective provenind din latină, s-ar părea că, la acest capitol, între limba franceză şi cea română n-ar trebui să existe deosebiri tranşante, dar are perfectă dreptate profesorul I. Dumbrăveanu atunci când ne previne că statutul tradiţional de clasă închisă conferit formanţilor afixali nu este corect [41, p. 70], ceea ce se observă în limbile romanice la nivel intraglotic, dar mai ales la nivel interglotic. Atestăm discrepanţe de ordin numeric şi componenţial ale afixelor delimitate de diferiţi autori. Limba română posedă o gamă bogată de prefixe, inclusiv cele de intensificare, ce s-au aflat deja în centrul atenţiei a numeroşi specialişti. Astfel, a fost determinată etimologia majorităţii prefixelor de intensificare în limba menţionată, au fost studiate atât posibilităţile combinatorice a unităţilor respective cu diferite părţi de vorbire, cât şi statutul semantic al blocurilor (cuvintelor derivate) obţinute. De fapt, prefixele cumulează mai multe valori semantice, cea de intensificare fiind doar una dintre ele şi nu întotdeauna cea principală. Constatăm acest lucru în baza articolelor din ”Dicţionarul explicativ al limbii române”, care indică valoarea de amplificare a prefixelor de intensificare pe poziţia a doua. Savanţii deosebesc în limba română două grupuri mari de prefixe: vechi şi noi. De exemplu, cercetătorul G. Brâncuşi remarcă frecvenţa unor formaţiuni prefixale în româna actuală [11, p. 224]. Alţi lingvişti propun o analiză detaliată a acestor prefixe, bunăoară E. Lüder [58, p. 60], care abordează elementele: arhi- (arhi1 şi arhi2), prea-, stră- proto-, para-. Dumneaei generalizează opiniile expuse în gramaticile de limbă română contemporană privind prefixele graduale, împărţite în “vechi” şi “noi”, ţinând cont de perioada apariţiei lor în limbă. Prefixele vechi se numesc şi “moştenite”, cele noi – “neologisme, prefixe livreşti, culte”. Lingviştii I. Iordan şi V.Robu mai identifică, alături de prefixul de intensitate maximă arhi-, şi prefixul baş- de origine turcească. Din păcate, în mostrele disponibile, nu am înregistrat prefixul în cauză. Savanţii menţionează despre productivitatea prefixului baş- în secolele XVIIXVIII, când a pătruns în limba română, concomitent cu unele cuvinte turceşti denumind diferite funcţii sau ranguri de frunte: baş-aga, baş-boier, baş-ciohodar. În româna actuală, cuvintele respective sunt considerate arhaisme [55, p. 302]. Profesorul V. Marin evidenţiază în limba română prefixele răs-, răz-, prea-, stră- cu valoare intensivă [62, p. 186], iar M. Avram le consideră vechi [5, p. 125], ceea ce semnalează şi ”Gramatica limbii române” publicată de Academia Română [43, p. 133].

99

Cercetătorul I. Melniciuc delimitează multiple prefixe arhaice (baş-, prea-, răs- (răz-), ne-, stră-), indicându-le şi etimologia [64, p. 112-128]. Elementele date sunt analizate şi de către M. Avram. Domnia sa remarcă procedeul supraprefixării: răsrăsrăstrăbunel, străstrăvechi. În opinia M. Avram, supraprefixarea apare din dorinţa vorbitorului de a spori expresivitatea enunţului [5, p. 126]. Referindu-se la formanţii afixali ai limbii spaniole, profesorul I. Dumbrăveanu, de asemenea, relevă o listă desfăşurată ce conţine prefixe de origine latină şi greacă, întrebuinţate în această limbă. Printre ele se numără şi prefixele utilizate la construirea structurilor ce redau valoarea de IA. Este vorba atât despre prefixele archi-, extra-, super-, ultra- şi hiper-, cât şi despre perechile omonimice (extra- şi ultra-) [40, p. 42-43]. Afixul meta-, de origine greacă, deşi lipsit de valoarea primară de intensificare, comportă totuşi şi semnificaţia de “ceea ce se află dincolo de limită”. Prefixele vechi din română îşi află explicaţia în caracterul lor specific. După părerea prof. R. A. Budagov, idiomul în cauză diferă mult de limba franceză [370, p. 3], iar prof. E. Coşeriu susţine că “din punct de vedere genealogic, limba română este, în primul rând, latină sau neolatină, cu toate aspectele ei «moştenite» sau dezvoltate din cele moştenite şi care reprezintă structurile ei esenţiale”. În acelaşi timp, limba română denotă o unitate autonomă în cadrul latinităţii, în general, şi în cadrul Romaniei Orientale, în particular [30, p. 13-14]. Pentru a analiza posibilităţile combinatorii ale prefixelor “vechi” de intensificarea din limba română şi valorile semantice ce le redau, am studiat literatura de specialitate în domeniul vizat. Generalizând informaţia căpătată, am întocmit tabelul ce urmează: Tabelul 3.1 Valorile semantice ale unor prefixe de intensificare în limba română, evidenţiate de unii lingvişti contemporani Autorul

Prefixul

Valoarea semantică a prefixului

D. Irimia I. Melniciuc

atotbaş-

Intensificare

I. Iordan V. Robu S. Berejan

baş-

Intensitate maximă

ne-

I. Melniciuc

ne-

Negaţie Intensitate maximă Negaţie Intensificare

Tema de derivare

Notă explicativă a autorului citat

Exprimă superlativul absolut. Substantive Provine din limba turcă. A ieşit din uzul contemporan. Descinde din limba turcă. Derivatele sunt arhaisme. Participii Ete foarte productiv în româna adjectivizate contemporană. Adjective Modifică totalmente sensul cuvântului-rădăcină. 100

I. Coteanu, A. BiduVrănceanu V. Marin

prea-

I. Melniciuc

prea-

E. Lüder

prea-

V. Marin

răs-, răz-

I. Melniciuc

răs-, răz-

D. Irimia E. Lüder

răsrăs-

V. Marin

stră-

E. Lüder

stră-

I. Melniciuc

stră-

D. Irimia

stră-

ne-

Negaţie (nu menţionează intensificarea) Intensificare Ironie Intensificare Ironie Intensificare Intensificare Ironie Notă accentuată de emfază Intensificare Diverse alte valori semantice Repetiţie Intensificare Intensificare Temporală Spaţială Intensificare Intensificare

-

Manifestă o productivitate sporită Adjective Substantive în româna contemporană. Adverbe Adjective Este caracteristic vorbirii orale. Adjective Este puţin productiv, se întâlneşte (cel mai des) doar în creaţia spontană. Adverbe Este mai productiv doar acolo unde este confundat cu un adverb. Adjective Constituie un produs al unei anumite stări afective. Adjective Substantive Verbe Adverbe Adjective Verbe Substantive Adjective Adverbe -

Răs- arată gradul apogeic al intensităţii. Răz- este un formant substantival utilizat sporadic drept un calificativ superlativ. Exprimă superlativul excesiv Se întâlneşte îndeosebi în limbajul poetic. Are caracter popular. Sunt foarte puţini formanţi adjectivali şi substantivali. Exprimă superlativul absolut.

În tabel am inclus doar prefixele “vechi” de intensificare, indicate frecvent în lucrările specialiştilor în domeniu, care sunt citate în studiul de faţă. Tabelul sugerează absenţa unei opinii univoce privind numărul prefixelor analizate şi valoarea lor semantică. Lesne de observat că în unele lucrări nu se precizează tema de derivare căreia i se asociază prefixul. Puţini lingvişti români semnalează, în studiile de referinţă, prefixul de origine turcă baş- ca element intensiv, calificându-l drept arhaizat, inapt a genera structuri noi la ora actuală. O situaţie similară atestă prefixul de intensificare stră- şi, parţial, prea- utilizat îndelungat în limba română, motiv care ”şterge”, în mare măsura, originalitatea structurii şi diminuează efectul de intensificare, datorat formanţilor în discuţie. Era hotărât să rămână definitiv în ţară, frumoasa lui soţie fiind originară din Basarabia, unde se spune că avea moşii străvechi. (Rebreanu, O2, 198)

101

Hotărârea însă a întristat adânc pe doamna Herdelea, care veşnic visa pe Titu preot în Mohor, satul ei de baştină, căci băiatul semăna mult cu ea, având o voce preafrumoasă […] (Rebreanu, O1, 97) Franceza şi româna posedă multiple prefixe negative cu valoare intensivă provenite din diferite limbi. În franceză unităţile date descind din latină. Puţini lingvişti însă s-au preocupat de valoarea de intensificare ce o comportă, suplimentar, formanţii respectivi. În limba română au fost emise diverse opinii despre prefixul ne-, unii savanţi acceptând, iar alţii negând valoarea de intensificare proprie formantului menţionat. Lingviştii care-i atribuie prefixului ne- valoarea de intensificare o remarcă, de obicei, după cea de negare. Este evidentă intenţia de a prezenta valorile descrise ţinând cont de factorul cronologic la caracterizarea unor sensuri, negaţia relevându-se drept o valoare de bază. Limba română atestă prefixul de origine slavă ne- în textele româneşti vechi, devenit în româna contemporană un element polisemantic. În opinia acad. S. Berejan, prefixul indicat denotă relaţii de omosemie cu baza negativă formativă ce i se ataşează, ceea ce produce structuri negative după formă, apte a exprima un superlativ absolut [364, p. 282]: neasemănat – incomparable, sans égal, sans pareil; nespus – indiciblement, extrêmement; nelimitat – illimité etc. Numeroase exemple inserând prefixul de negaţie ne- în calitate de intensificator apar în operele scriitorilor români: Binevoieşte, sfinte părinte, a cunoaşte foamea în veci neistovită. (Sadoveanu, CA, 328) O păstrează şi azi ca un document de nepreţuită valoare. (Rebreanu, O1, 113) Şi în limba franceză, monostructurile în discuţie dezvăluie o semantică formată în baza prefixelor de negaţie. Astfel, H. D. Béchade delimitează în limba franceză un registru de prefixe dintre care doar in- are valoare negativă [105, p. 108-111]. J. Pinchon deosebeşte atât valoarea negativă a prefixul in-, cât şi una superlativă, înglobând seme meliorative sau peiorative, fără însă a preciza amplitudinea graduării acestei valori [293, p. 16]. În limba franceză, se recurge fie la structuri ce conţin prefixul negativ in- (şi variantele lui im-, il-, a-), fie la grupuri perifrastice, cercetate de un număr neînsemnat de specialişti, bunăoară de L. Ilia care abordează valoarea de intensificare a prefixelor negative a-, dé-, in-, im- în idiomul dat [386, p. 44]. Aspectul semantic al radicalului, căruia i se adaugă unul dintre prefixele semnalate, poate produce variate efecte, bunăoară îi imprimă negaţiei expresivitate: indicible, inespéré, dépaysé etc. şi desemnează deseori gradul înalt al calităţii: incomparable, imbattable etc. Contextul are un rol important în funcţionarea semantică a formanţilor în cauză, iar includerea cuvintelor cu asemenea prefixe în anumite ambianţe marchează trecerea de la o valoare negativă la una de intensificare: 102

La foule s’était rassemblée pour admirer l’incroyable beauté d’Isabelle, qui en cet instant allait renoncer définitivement à ce nom pour celui de Zoraya. (Jolicoeur, SM, 58-59) […] à cela s’ajoutait une physionomie incroyablement plébéienne, une trogne sympathique mal appariée […] (Michon, VM, 73) […] je décidai qu’il était devenu ennuyeux, insupportable. (Maurois, UC, 51) Valoarea de intensificare a formanţilor analizaţi supra se pretează graduării suplimentare în limba română, care operează cu o topică mai flexibilă în comparaţie cu cea din limba franceză. În română, de exemplu, adjectivul poate anticipa elementul determinat: nepreţuită valoare sau poate apărea în finalul absolut al frazei, având valoare intensificatoare. Faptul reliefat implică accentul tonic, logic şi psihologic suplimentar în frază : foamea în veci neistovită. În exemplul de mai jos remarcăm un prefixoid46, atot-, exprimând IA. [...] din pădurile negre bătând în verde se înalţă în unde nevăzute viaţa cea mare, atotputernică, neîndurată şi totuşi nesfârşit de ademenitoare. (Rebreanu, O2, 100) Alături de prefixoidul atot-, de o vechime considerabilă, româna atestă unităţile mini-, micro- [64, p. 158], definite drept formanţi intensificatori noi. La momentul actual, “tendinţa dominantă a lexicului limbii române moderne este caracterizată în mod vădit prin creşterea numărului neologismelor de origine romanică, în primul rând franceze” [59, p. 50], ceea ce explică existenţa în limba română a unor prefixe “noi”, ce coincid, formal, cu cele din limba franceză. Prof. V. Marin apreciază redarea IA prin prefixele de intensificare mai noi drept un procedeu internaţional, având un caracter pur livresc [61, p. 114]. Credem că afirmaţia citată este valabilă, mai cu seamă, pentru limba română. În alte limbi romanice, mai ales în franceză, aceste prefixe nu aparţin doar registrului livresc, fiind întrebuinţate, tot mai des, atât în stilul familiar, cât şi în argou. Aceeaşi tendinţă se manifestă şi în limba română contemporană, în special în limbajul tinerilor. Aderăm la opinia emisă de M. Verdelhan-Bourgade, potrivit căreia factorii de ordin geografic, cultural şi social influenţează prioritar evoluţia mijloacelor de comunicare, ceea ce şi condiţionează muabilitatea limbii, lesne de observat nu numai în cadrul lexicului, ci şi în sintaxă, chiar într-o perioadă de timp foarte scurtă [336, p. 65].

46

Credem oportun să amintim, în contextul dat, opinia profesorului Gr. Cincilei, care pune în lumină natura dublă, cea de rădăcină şi cea de afix, a termenilor ştiinţifici în –oid, fiind întrebuinţaţi în mod regulat în cuvinte de acelaşi tip. Această natură se explică şi prin provenienţa formanţilor respectivi nu de la prepoziţii sau adverbe, ci de la substantive, verbe şi adjective [402, p. 95].

103

Conchidem că limba română contemporană denotă o tendinţă pronunţată de a utiliza cu o frecvenţă sporită prefixele “neologice” în formarea cuvintelor noi de uz general, a termenilor din diverse limbaje specializate, chiar şi a lexicului de bază: supranatural, hiperacuitate etc. În acelaşi timp, în limba franceză, care a cunoscut o evoluţie de unificare mai rapidă şi mai intensă decât limba română, prefixele de intensificare nu se disociază în baza criteriului ”popular” vs. “nou”. Cele enunţate pun în lumină deosebirea dintre limbile romanice comparate şi fac ca limba franceză să valorifice plenar grupul de prefixe de provenienţă latină. Lingviştii francezi identifică o serie de prefixe apte a exprima IA (înaltă şi joasă). În acest sens, R. L. Wagner şi J. Pinchon menţionează archi-, extra-, super-, sur-, hyper-, ultra-, hypo[342, p. 195]. Am acumulat un material ilustrativ bogat privind prefixele cu valori intensive, ceea ce demonstrează înalta productivitate a prefixelor relevate în limba franceză şi întrebuinţarea lor în diferite registre: Une telle transmutation, opérée par Mme de Saint-Euverte, d’un salon de lépreux en un salon de grandes dames (la dernière forme, en apparence ultra-chic, qu’il avait prise) [...] (Proust, SEG, 553) Je comprends qu’ils aient reculé devant le coupé superfétatoire. (Proust, SEG, 882) Tot mai des, în stilul publicistic şi în cel colocvial poate fi întâlnit formantul de origine greacă mega- ‘foarte mare’: ... Ţinând cont de respectiva experienţă (tristă şi descurajantă), eu tratez cu mult scepticism ideile despre megablocuri, megapartide, megaalianţe, cărora li se atribuie o forţă magică [...] (Tănase, Timpul, 14 februarie 2003, p.7) În exemplele selectate din limba franceză, mai relevăm un formant similar. Este vorba de formantul héca- : […] quelque tante anonyme et dont on n’évoquait le nom que pour parler des femmes restées sans mari après l’hécatombe masculine de la dernière guerre. (Makine, LTF, 14) Mai multe limbi romanice folosesc aceleaşi prefixe neologice (este vorba, mai curând, despre modul de combinare a prefixelor cu radicale-neologisme), provenind din limba latină sau greacă în care formanţii examinaţi aveau o valoare de intensificare. Funcţionarea lor variază de la o limbă la alta, iar cuvintele ce le conţin nu se încriu doar în stilul livresc. Sunt puse în discuţie şi unele probleme în ceea ce priveşte ortografierea lexemelor inserând asemenea prefixe. Astfel, remarcând multiple cuvinte împrumutate ce includ prefixele sau prefixoidele extra- şi ultra-, profesorul Gr. Cincilei subliniază că, iniţial, se observa tendinţa de a le 104

utiliza în scriere glosemică în împrumuturile efectuate, ca mai apoi să fie formate cuvinte noi cu prefixele menţionate. Ele se reproduceau prin analogie, ceea ce le sporea regularitatea şi, în acelaşi timp, reliefa un anumit nivel de gramaticalizare al acestora, radicalul şi radixoidul apropiindu-se nemijlocit de afixe. Întrebuinţarea stabilă a unor prefixe le-a conferit autonomia, ceea ce a dus ulterior la lexicalizarea lor şi a apropiat afixoidele respective de radicale [402, p. 109-110]. În legătură cu cele comentate este de remarcat opinia lingvistului R. Le Bidois [241, p. 48], care semnalează două tendinţe opuse în cuvintele apărute recent în limba franceză cu ajutorul prefixelor în cauză: 1) tendinţa de lexicalizare şi 2) de gramaticalizare a lor, marcate, deopotrivă, de prezenţa sau de absenţa cratimei. Semnul dat este întrebuinţat în funcţie de prefixul respectiv, considerat un simplu intensificator sau un element al cuvântului “sudat” cu radicalul. În prima situaţie, se recurge la scrierea prin cratimă: super-lessive, ultra-chic, pe când în a doua ambianţă, semnul menţionat se omite: superfin, superpétrolier, extrafort, ultramoderne etc. Prefixul comportă şi o autonomie deplină, pierzându-şi statutul de prefix şi funcţionând în calitate de unitate autosemantică: faire le plein de super, “Mini, mini, tout est mini dans notre vie” (cuvintele unui cântec). Abordând funcţionarea prefixelor noi în limba română, I. Melniciuc reliefează gramaticalizarea parţială a unităţilor analizate, când sensul lor lexical mai este sesizat. Iată de ce prefixele super- şi ultra- denotă în română factura adjectivală: sare extra, liberal ultra, iar celelalte prefixe îşi pierd autonomia semantică [64, p. 118]. La nivelul morfemelor apte a desemna IA în limba română, este de semnalat şi sufixul – isim, unicul sufix al limbii date, capabil să redea o intensitate înaltă a calităţii. Deşi s-a scris mult despre formantul în cauză, în lucrarea de faţă relevăm doar unele opinii, pentru a descrie starea lucrurilor la nivel interglotic, în domeniul limbilor română şi franceză. În contextul vizat, I. Iordan şi M. Manoliu califică multiple forme sintetice latineşti ale SA drept împrumuturi savante, având iniţial o valoare emfatică, ce se foloseau în limbile romanice numai ca SA [ 54, p. 154]. Lingvistele ruse N. A. Katagoşcina şi E. M. Volf exclud, în principiu, formanţiunile cu sufixul -isim- sau –issim- din categoria gramaticală a gradelor de comparaţie, raportându-i la formanţii de cuvinte noi [388, p. 95]. M. Cohen şi M. Grevisse evidenţiază, în studiile lor, originea sufixului nominalizat, indicând două sufixe latineşti folosite pentru redarea superlativului: -imus şi –issimus. Primul dintre sufixele amintite este moştenit în limbile franceză, română, spaniolă şi italiană, în cuvintele de felul: minime, ultime, infime etc. Al doilea sufix servea la formarea atât a superlativului relativ, cât şi a celui absolut în latină [134, p. 131; 199, p. 899]. 105

M. Cohen susţine că -issime a fost împrumutat de timpuriu în limba italiană din limba latină. În franceză, elementul în discuţie reprezintă un formant pătruns posterior din latină sau din italiană şi este înregistrat în emfază în puţine cuvinte: richissime, savantissime, rarissime, grandissime etc., având o frecvenţă diferită în unele epoci istorice. Alte unităţi glotice similare au un caracter ocazional [133, p. 186]. M. Grevisse relevă contextul special de funcţionare a formaţiunilor inserând sufixul -issime în limba franceză şi capacitatea lor de a exterioriza un grad foarte înalt de comparaţie în componenţa termenilor de etichetă: excellentissime, illustrissime, éminentissime, révérendissime etc. În acelaşi timp, în construcţii ocazionale, asemenea elemente dezvăluie nuanţe umoristice, peiorative sau ironice: une longuissime lettre; un événement capitalissime etc. [199, p. 899]. ”Grammaire Larousse du français contemporain” menţionează faptul că sufixul dat nu s-a integrat niciodată pe deplin în sistemul limbii franceze, atestându-se cu o nuanţă ironică în unii compuşi pomeniţi supra şi în unele adjective ‘de dignité’ [196, p. 199-200]. R. L. Wagner şi J. Pinchon reliefează, la rândul lor, o uşoară valoare ironică, dar şi umoristică şi peiorativă47, asociate sensului de intensitate, propriu sufixului -issime [342, p. 145]: – Vous êtes donc en fonds? dit Aramis. – Riche, richissime, mon cher! (Dumas-père, LTM, 491) Sunt utilizate, mai rar, şi alte tipuri de adjective în -issime, bunăoară într-un context istoric sau cel care ţine de manifestarea unor tradiţii, de unele titluri etc.: Il y a un endroit à Grenade, peu connu des touristes et assez difficile d’accès, à deux pas pourtant du célébrissime Generalife, qui porte l’étrange nom de Silla del Moro, c’est-à-dire « Siège du Maure ». (Jolicoeur, SM, 46) Spre deosebire de franceză, în limba română contemporană derivatele cu sufixul -isim funcţionează sporadic. Mulţi lingvişti nici nu-l amintesc în publicaţiile axate pe tematica respectivă. De exemplu, M. Avram constată folosirea limitată a unui număr restrâns de cuvinte de acest fel, în bună parte împrumuturi din alte limbi romanice, incluse în dicţionarul limbii române: importantisim, rarisim, simplisim etc. [5, p. 125-126]. O părere similară emite şi prof. D. Irimia [57, p. 108], iar B. Berceanu doar citează sufixul în cauză la capitolul despre formarea gradelor de IA [7, p. 226], evitând exemple concrete. ”Gramatica Academiei Române” semnalează o serie de adjective al căror superlativ este format cu sufixul -isim, împrumutat din italiană. În opinia autorilor, procedeul de construire a superlativului prin intermediul sufixului isim- a fost mai răspândit în scrierile clasicilor din 47

“... une valeur ironique, plaisante, péjorative”.

106

secolul al XIX-lea. În lucrarea citată se mai afirmă că, în româna contemporană, cu excepţia lui rarisim, superlativele de acest tip nu se bucură de o largă circulaţie [43, p. 131]. Din cele relatate, ne dăm seama despre modul diferit de funcţionare în limbile franceză şi română contemporane a morfemelor (a afixelor şi a afixoidelor), capabile să producă valori de intensitate absolută în formanţii unde se atestă. În concluzie, susţinem că atât în limba română, cât şi în franceză structurile sintetice ce desemnează un grad foarte înalt sau excesiv al unei calităţi sunt generate frecvent cu ajutorul câtorva prefixe şi al unui sufix. Opiniile lingviştilor francezi şi români invocate în compartimentul de faţă şi materialul faptic ce conţine structuri create cu prefixele şi sufixele de intensificare din limbile franceză şi română probează teza despre existenţa morfemului-intensem. Ţinem să ilustrăm situaţia vizată în cadrul IA la nivelul morfemelor (al afixelor şi al afixoidelor) în felul următor: Limba română

Prefixe vechi başprearăs- (răz-) nestrăatot-

Limba franceză

Prefixe noi

Prefixe

arhiextrahiperhiposuprasuperultraa-

archiextrahyperhyposursuperultrain- (il-,im-, a-)

Sufixul -isim

Sufixul -issime

Schema 3.1. Morfeme-intenseme în limbile română şi franceză.

Schema în cauză demonstrează că limba franceză dispune de un număr mai redus de afixeformanţi ai IA, în comparaţie cu limba română. Dar asemenea unităţi au o întrebuinţare largă în toate registrele limbii, vădesc o plurivalenţă şi o capacitate foarte înaltă de creare a cuvintelor noi, ce exprimă IA. În limba română contemporană, afixele “vechi” sunt mai puţin productive, pe când afixele şi afixoidele neologice vădesc tendinţa de formare a unor noi lexeme.

107

3.5. Glosemele şi rolul lor în constituirea structurilor ce exprimă intensitatea absolută O altă unitate a limbii, aptă a exterioriza valori intensive, este glosemul. Deşi cuvântul este definit drept unitatea de bază a sistemului unei limbi (sub aspect denominativ şi gramatical), statutul lui nu este elucidat exhaustiv. În studiul de faţă, nu intenţionăm să punem în discuţie problema respectivă, ci să ne referim doar la glosem în calitate de element-cheie de redare a IA la nivelul abordat. Unitatea vizată nu este analizată izolat de alte componente, deoarece sensul unei fraze (de fapt, şi al BSS de diferite dimensiuni) cuprinde, concomitent, semantica elementelor sale lexicale şi a structurii sale sintactice48 [307, p. 363]. La nivelul morfematic, IA se datorează fuziunii de ordin semantic a unei serii de prefixe sau a unui sufix cu cea a (radicalelor) substantivelor, a adjectivelor sau a adverbelor ce redau o judecată subiectivă sau afectivă. La nivelul glosemului însă (nivelul verbal), situaţia se schimbă, graţie unui număr mare de substantive, adjective, adverbe şi verbe a căror semantică denotativă include seme de intensificare. Acestea conferă ulterior intensemul elementelor din cotextul lor sau creează izotopia semantică graduată, atribuită parametrilor unei fraze sau ai unui text. Încă F. de Saussure menţiona că e uşor, chiar amuzant, să urmăreşti transformările ce au loc în limbă de-a lungul istoriei [315, p. 141-142]. Orice idiom, deci şi cuvintele ce-i aparţin, se află într-o continuă modificare şi evoluţie ce o implică multiple fenomene, bunăoară formarea unor noi substantive, adverbe, adjective, verbe, transpoziţia categoriei gramaticale, achiziţionarea, în variate contexte, a unor noi valori semantice. Sunt folosite multiple structuri semantice, care, în viziunea lui A. J. Greimas, reprezintă forma generală de organizare a diverselor universuri semantice, care se schimbă în funcţie de natura socială şi individuală a persoanelor care le produc. Trebuie ţinut cont şi de faptul că sensul este o realitate imediată ce-i permite omului să existe şi să acţioneze într-o lume ce semnifică49 [197, p. 39]. După cum am menţionat, în repetate rânduri, nicidecum nu poate fi neglijat rolul subiectului care utilizează cuvântul în procesul comunicării. Se ştie că, dintre membrii dihotomiei saussuriene langue/parole, anume parole constituie comunicarea ce poartă amprenta subiectivă a conlocutorilor. Afirmaţia noastră vizează, predominant, scriitorii (iar materialul faptic la care am apelat pentru a ne argumenta tezele denotă rezultatele muncii lor). Mânuitorii de condei, “pornind de la cuvinte comune, adaugă ceva comunicării, o colorează, îi dau un timbru afectiv şi ne creează anumite trăiri şi emoţii” [59, p. 16]. Examinând nivelul glosemului ce cuprinde, din abundenţă, mijloace expresive ale IA, îi atribuim o valoare deosebită, fiindcă “unitatea biplană cuvânt, privită drept concept lingvistic, 48 49

“... est une fonction du sens à la fois de ses éléments lexicaux et de sa structure syntaxique“. “... vivre et agir dans un monde signifiant”.

108

poate constitui un nivel de integrare a limbii, distinct de celelalte nivele, şi care poate fi studiat ca atare” [55, p. 211]. Luat izolat, cuvântul nominalizează o noţiune generalizată. Fiind însă atras în realitatea vie a vorbirii şi a expresiei artistice, cuvântul capătă deseori sensuri inedite. Bogăţia de sensuri şi semnificaţii proprii cuvântului se manifestă pregnant atunci când unitatea dată are şi valoare pragmatică. În opinia lui I. Iordan şi V. Robu, “nivelul lexical este nucleul inventarului în sistemul limbii române, deoarece aici sunt angajate sistemul fonetico-fonologic, structura morfologică, din unităţile lui se formează combinaţiile sintagmatice fixe, lor li se aplică ansamblul regulilor gramaticale, fiind baza funcţiei comunicative a limbii prin vorbire ca activitate şi ca act concret” [55, p. 212]. Un asemenea mod de abordare a cuvintelor poate fi aplicat, cu deplin temei, atât limbii franceze, cât şi altor limbi; el valorifică aspectul sincronic, momentan al semanticii cuvântului (sau a unor structuri mai ample). Analiza unităţilor în cauză este fondată pe parametri pragmatici, ce explică diverse modificări survenite în semantica unor cuvinte, în funcţie de contextele în care acestea se înscriu. Susţinem întru totul opinia lui G. Mounin că un cuvânt nu posedă cu adevărat un sens atât timp cât este în afara contextului50 [282, p. 191]. Profesorul A. Ciobanu ne previne însă despre necesitatea de a nu estima preconceput rolul contextului, fiindcă unităţile lexicale exteriorizează un anumit sens (un conţinut semantic) incipient, pe care purtătorii unei limbi îl percep în afara contextului, fără a raporta cuvântul dat la alte unităţi similare. Aserţiunea prof. A. Ciobanu se sprijină pe părerile unor lingvişti de renume: R. Budagov, A. Fiodorov, P. Guiraud ş.a. [19, p. 62-66]. Relevând domeniile de funcţionare a cuvintelor ca intensificatori (şi a altor unităţi în aceeaşi funcţie), este important să amintim şi ideile lingvistului rus V. I. Şahovski [404, p. 20], cu referinţă la lexicul emotiv. În lingvistica contemporană, este promovată divizarea semanticii unui glosem în macrocomponente, componente şi microcomponente a căror interacţiune duce la formarea unei structuri organizate după principiul “câmpului”. Organizarea dată presupune nucleul şi periferia ce reprezintă elemente structurale ale sensului de bază, iar orice întrebuinţare a cuvântului provoacă varierea semanticii lui. Savantul analizează noţiunea de emosem (sau sem emotiv), definită prin prisma actualizării elementelor lexicale sub aspect apreciativ sau expresiv. Semul respectiv face să apară valorile conotative ale cuvântului şi, credem, oferă un sol fertil pentru graduarea afectivă a calităţii unui obiect ori a unui subiect sau a caracteristicii unui verb. Referindu-se la expresivitatea lexicală condiţionată de folosirea figurată a cuvintelor, E. Slave evaluează drept o premisă de importanţă primordială polisemantismul celor mai uzuale 50

“... n’a pas véritablement de sens tant qu’il n’a pas de contexte”.

109

gloseme [72, p. 853]. Cercetătoarea îşi fundamentează concluzia pe părerea academicianului I. Coteanu care a demonstrat că, virtual, cuvintele dotate cu o multitudine de sensuri sunt unităţile lexicale cele mai expresive [33, p. 75]. Funcţionarea elementelor lexicale în calitate de intensificatori ţine, cu precădere, de domeniul afectiv, adică subiectiv. Cuvintele ce conţin intensemul, fiind capabile a exterioriza IA, suplinesc această funcţie, datorită atât sensului primar, cât şi celui figurat. Opiniile în cauză ar putea fi ilustrate în schema propusă de Gh. Bulgăr [12, p. 169], care modelează raportul dintre cuvânt şi context, ilustrat în felul următor: L – sensul de bază logic, uzual F – sensul figurat, adăugat ulterior M– sensul metaforic, invenţie, expansiune

Schema 3.2. Modelarea raportului dintre cuvânt şi context.

Cuvântul, ca element de bază al limbii, “are în sfera semantică suficientă elasticitate ca să cuprindă atât înţelesul logic fundamental, tradiţional, de circulaţie curentă, cât şi valori figurate, semnificaţii metaforice în context, sugerând nuanţe fine de realităţi, frământarea materiei primare” [12, p. 168]. Aserţiunea lingvistului român şi schema propusă ne ajută să demonstrăm că structurile de IA exprimate prin glosem funcţionează în toate cele trei straturi semantice identificate de Gh. Bulgăr. Pornind de la stratul L, ce indică sensul de bază sau cel al informaţiei denotative, sunt pertinente modelele de IA redate prin forme de origine latină. Acestea sunt considerate, în română şi în franceză, drept incompatibile cu ideea intensificării sau a graduării. Ele conţin deja semul superlativului, abordat într-o ipostază dublă, drept SR şi SA, asemenea limbii latine, sau, mai exact, al IA, detectabil în semantica glosemelor. Ne referim la unităţi de tipul: celebru, clasic, colosal, cumplit, magnific, masiv, monstruos, extraordinar, proeminent, etc.; în franceză: extraordinaire, sublime, immense, colossale, absolu etc. Prof. A. Ciobanu cercetează atare adjective (magnific, celebru, proeminent, extraordinar, masiv, clasic etc.) [23, p. 33-40] din punctul de vedere al devierii lor incontestabile de la norma literară. Formele semnalate abundă în presă. Savantul menţionează că numeroşi purtători ai limbii române nu le mai sesizează ca adjective la superlativ, ci în calitate de ”corpuri eterogene”. 110

Devierile de la normă apar, mai întâi, în vorbire, apoi pătrund în textele scrise. Deseori, ele nu au numai forma unor structuri noi, ci şi a unor ‘antinorme’. De notat formaţiunile numite metaadjective [termen introdus de A. Vincenz, 339, p. 41], care ne informează mai mult despre calităţile obiectului, decât despre obiectul propriu-zis. Fiind incompatibile cu ideea de graduare a calităţii ce o transmit, astfel de adjective denotă, din ce în ce mai frecvent, o formă graduală, “încălcând” astfel normele de formare a lor. Alături de numeroşi lingvişti, şi N. Mihăescu pledează pentru o limbă română corectă, constatând cu regret că unele cuvinte, deşi sunt extrem de solicitate, “se întâmplă să nu se bucure întotdeauna de o justă întrebuinţare” [65, p. 87]. Cercetătorul semnalează unităţile superior, suprem şi optim al căror sens primordial vădeşte o valoare comparativă (în cazul lui superior) sau un grad superlativ (suprem). Ele se supun, în mod eronat, unei graduări sau unei comparaţii suplimentare *cel mai superior, *cel mai optim, ceea ce nu corespunde normelor limbii române. M. Grevisse pune în lumină capacitatea unor forme ale limbii de a pierde valoarea de superlativ, preluând-o pe cea de pozitiv (“descendre au niveau de simples positifs”), pretându-se unei varieri în direcţia amplificării sau a diminuării: un incident très minime [199, p. 178]. Formele de acest tip pot deveni, în unele contexte, obiect al comparaţiei, constatare care l-a motivat pe lingvistul francez J. Goes [194, p. 70] să sublinieze caracterul relativ al opiniei despre imposibilitatea graduării sau a intensificării unor adjective ce exprimă o limită imposibilă de depăşit: parfait, exceptionnel, extraordinaire etc. Studiind structurile de IA, am înregistrat multiple exemple ce demonstrează posibilitatea intensificării unor adjective de felul celor amintite. Opiniile lingviştilor români şi francezi şi-au găsit reflectare şi în corpusul nostru faptic, chemate să arate existenţa monostructurilor şi a BSS ale IA descrise: [...] ils étaient en pleine floraison, d’un luxe inouï, pour ne pas gîter le plus merveilleux satin de rose qu’on eût jamais vu [...] (Proust, SEG637) […] aussi je la connais très peu, mais je sais que c’est une femme absolument supérieure. (Proust, SEG, 208) Vous voyant sans cesse entouré de mousquetaires à l’air fort superbe […] (Dumas-père, LTM, 118) Il paraît, reprit-il, que Paris c’est très superbe. (Proust, SEG, 820) Credem că intensificarea adjectivelor merveilleux, supérieur şi superbe are drept temei intenţia autorilor de a evidenţia, în mod expres, valoarea de IA. În situaţia vizată, se face apel la 111

efectul de singularizare a calităţii de supérieur cu ajutorul adverbului absolument care exclude orice dubii referitoare la gradul de intensificare (absolută sau maximă), redat de BSS în discuţie. În limbile română şi franceză, substantivele, adjectivele şi adverbele de intensificare augmentează graduarea calităţii sau a acţiunii din cotextul lor. Valoarea de intensitate înaltă sau joasă a calităţii, a acţiunii sau a stării, proprie formelor respective, este proiectată asupra anturajului lor, generând BSS ale IA. Glosemele ce exprimă intensificarea se înscriu, în special, în clasele gramaticale ale adjectivelor şi ale adverbelor, deşi se atestă şi o serie de substantive, verbe şi numerale cu un sens similar. Structura elementelor din exemplele citate supra reflectă proeminent capacitatea acestora de a fi intensificate sau de a genera valoarea de intensificare în anturajul lor lexical. De notat că unul dintre cele mai active şi mai productive elemente ce funcţionează în calitate de intensificatorcuantificator al unei calităţi, al unei acţiuni sau al unei stări este adverbul. Succesul operaţiei de intensificare depinde, în mare măsură, şi de unitatea intensificată. În situaţia dată, are prioritate adjectivul. 3.5.1. Adjectivele în blocurile semantico-sintactice ale intensităţii absolute Analiza modalităţilor de formare a structurilor cu intensem în limbile de referinţă presupune, ca punct de plecare, adjectivele. Întrucât majoritatea adverbelor îşi trag originea din adjective, “capacităţile” şi “posibilităţile” lor nu pot fi trecute cu vederea, ele influenţând nemijlocit prezenţa sau absenţa intensemului în clasa adverbelor, a substantivelor şi a verbelor. Teoriile privind partea de vorbire numită, în mod tradiţional, adjectiv au fost supuse criticii, având motive diverse: lipsa unor limite tranşante ale unităţii examinate [292, p. 452], independenţa ei faţă de substantiv, acceptată, dar şi contestată încă de numeroşi lingvişti [194, p. 1135]. Sunt de amintit şi reflecţiile vizavi de problema generală a părţilor de vorbire [A se vedea, de exemplu, 88, p. 37-57; 89, p. 79-91; 136, p. 1-8; 137, p. 51-63; 171; 238, p. 93-108], la care aderăm, cu anumite rezerve. Situaţia se mai complică întrucât, în componenţa adjectivelor, lingviştii demarcă subclase ce denotă că unele dintre ele sunt “mai puţin adjective” decât altele [390, p. 155-182]. Este vorba despre adjectivele numite “de relaţie” (ministerial, nativ etc.), a căror semantică, în principiu, nu poate fi supusă operaţiei de graduare sau de intensificare. Constatăm că procesul intensificării nu ”afectează” partea de vorbire semnalată, în ansamblu, şi nu se referă la toate adverbele.

112

Potrivit unor opinii, adjectivele de relaţie se formează, în mare parte, în limba scrisă şi se atestă în postpoziţie în raport cu substantivul. Pătrunse în limba vorbită, acestea pot fi transformate, în anumite circumstanţe, în cele calificative. Drept consecinţă, în registrul vorbit al limbii, manifestarea fenomenului graduării sau al intensificării ia amploare, în comparaţie cu cele din forma scrisă. Adjectivele calificative se pretează, de regulă, uşor graduării sau intensificării calităţii ce o redau. Operaţia menţionată este realizată, cu precădere, cu ajutorul adverbelor, deşi mai există şi alte mijloace cu aceeaşi funcţie. Mulţi lingvişti consideră capacitatea de graduare a adjectivelor drept un argument convingător în vederea disocierii părţii de vorbire analizate de altele. Intensificarea în cadrul diferitelor adjective are loc, în principiu, pe câteva căi: semantică, sintactică şi semantico-sintactică. Intensificarea semantică le este specifică metaadjectivelor la care ne-am referit anterior (superior, suprem, maxim etc.), ce posedă intensitatea în valoarea primară. Modul sintactic de intensificare a unui adjectiv se datorează poziţiei adjectivului faţă de substantiv. Intensificarea semantico-sintactică se realizează atât în baza factorului semantic, cât şi a topicii, ceea ce creează o gamă largă de secvenţe marcate de intensem. S. Ullmann susţine, în legătură cu cele menţionate, că, în plan sintactic, limba franceză şi alte limbi romanice au găsit un mijloc delicat şi elegant de a varia semantica adjectivului [334, p. 155]. În limbile romanice, care au perpetuat capacitatea adjectivului latin de a preceda sau de a succeda determinatul său, unităţii descrise i s-au atribuit valori semantice speciale în fiecare dintre poziţiile semnalate. Adjectivul în prepoziţie exprimă, de obicei, afectivitatea, aprecierea şi anumite nuanţe morale. În postpoziţie, partea de vorbire examinată mai capătă, suplimentar, multiple seme ce corelează doar parţial cu cele ale substantivului. În dependenţă de poziţia adjectivului faţă de substantiv, variază şi gradul de “sudură” a elementelor în cauză. Astfel, adjectivul antepus este legat mai strâns de substantiv decât atunci când este postpus, creând impresia de a “fi rupt” de substantiv. Posibilităţile de a plasa unitatea menţionată în raport cu substantivul şi valorile semantice obţinute, în legătură cu cele relatate, mai sunt discutate în literatura de specialitate, constituind, concomitent, o problemă deosebit de importantă a gramaticii şi a altor compartimente atât din lingvistica franceză, cât şi în alte limbi romanice [170, p. 93-154]. Problema vizată s-a aflat şi în centrul atenţiei cercetătorilor G. Le Bidois şi R. Le Bidois care au analizat schimbările ce survin în statutul semantic al părţii de vorbire nominalizate, în funcţie de locul lor faţă de substantivele determinate. Lingviştii francezi postulează divizarea adjectivelor în câteva subcategorii [242, p. 82-87]. Un grup numeros (aproximativ 40 de unităţi) cuprinde adjectivele a căror valoare semantică se modifică odată cu schimbarea poziţiei lor faţă 113

de substantiv. Autorii nu pretind să formuleze o regulă strictă, susţinând că elementele postpuse au tendinţa de a-şi păstra valoarea semantică. Antepuse substantivului, asemenea unităţi comportă sensuri derivate sau figurate. D. Délomier [154, p. 5-24] face un bilanţ al tuturor teoriilor gramaticale privind locul adjectivului în limba franceză, emise în secolul XX. Savantul ajunge la concluzia că nici una dintre concepţiile abordate nu explică schimbarea poziţiei unităţii studiate ce antrenează sau nu modificarea valorii semantice a unităţii date, deoarece majoritatea cercetătorilor includ ”perturbările” de ordin semantic în domeniul stilisticii, şi nu al gramaticii. Într-o astfel de situaţie, urmează a fi elucidată limita dintre gramatică şi stilistică. Problema menţionată este, mai curând, o întrebare retorică ce nu şi-a găsit răspuns în lucrările lingviştilor contemporani, până în prezent. Deşi nerezolvată exhaustiv, problema nominalizată este totuşi definită: poziţia şi, eventual, sensul adjectivului depind atât de substantivul determinat sau corelativ, cât şi de contextul în care funcţionează: Au-contraire, j’ai voulu vous laisser à vos travaux, vous éviter des médisances fort possibles, un gros ennui politique, peut-être. (Istrati, RAZ, 574) Datorită semanticii sale denotative ‘care depăşeşte norma’, glosemul gros e folosit, mai întâi de toate, la caracterizarea persoanelor, a fiinţelor şi a lucrurilor, desemnate prin intermediul substantivelor concrete. Asociat cu substantive abstracte, adjectivul menţionat capătă valori de intensificare. Astfel, în exemplul citat, gros ennui poate fi interpretat ca ‘probleme, neplăceri foarte mari’. Alături de poziţiile semnalate ale adjectivului faţă de substantiv, G. Schlocker [320, p. 2630] mai delimitează una – cea dislocată, când acesta nu se află nemijlocit lângă substantiv, ci funcţionează relativ independent, generând diverse efecte stilistice: Les ormes du Mail revêtaient à peine leurs membres sombres, d’une verdure fine comme une poussière, et pâle. (A.France). Schlocker subliniază că o frază cu o astfel de structură este asimetrică, accentul principal punându-se pe o singură silabă sau pe un cuvânt. În exemplul de mai sus, accentul cade pe adjectivul pâle, care, în context, exprimă o intensificare specială. La utilizarea adjectivelor în finala absolută a unei fraze, are loc intensificarea graduată a valorii lor, datorită poziţiei respective. Se ştie că poziţia finală este una pertinentă, iar informaţia expusă în final are capacitatea de a fi reţinută mai efectiv de subiectul vorbitor şi de către interlocutorul său: […] le plus courageux osa dire: -

Nous risquons gros… Nous serons découverts et pendus. (Istrati, RAZ, 431)

În exemplul de mai sus, glosemul gros funcţionează ca un adverb, ceea ce suscită atenţia. 114

Am încercat să reliefăm posibilităţile de graduare sau de intensificare a calităţii redate de partea de vorbire vizată şi modalitatea ei de a realiza operaţia de intensificare în BSS. Ne asociem opiniei lui C. Berthelon [109, p. 17] că topica adjectiv+substantiv impregnată de afectivitate, de emoţiile şi de sentimentele interlocutorilor, este mai prielnică pentru înfăptuirea operaţiei de graduare sau de intensificare a calităţii. Les téléphones ronflaient et les rubans de papier, en se déroulant, emplissaient le bureau, avec une incroyable rapidité, de leurs sinistres serpentins couverts de lettres et de chiffres. (Maurois, UC, 97) Elle s’esquiva, effrayée de voir cette malheureuse tourner vers elle des yeux d’ardente prière. (Zola, G, 95) Nu pot fi trecute cu vederea şi alte ambianţe în care unităţile în discuţie denotă aptitudinea de intensificare a calităţii, mai cu seamă, când intensificarea în cauză depinde de statutul semantico-sintactic al adjectivelor concrete. În exemplul de mai jos, semantica primordială a cuvântului endiablé exteriorizează o calitate marcată de intensem, precizată şi amplificată în contextul frazei unde se atestă: Après trois jours de congrès et de discussions endiablées sur la littérature et autres sujets qui nous tenaient au cœur, en confiance finalement, il me raconte ce qui lui est arrivé trois ans plus tôt, au cours d’un séjour en Equateur. (Jolicoeur, SM, 37) Adjectivul endiablé caracterizează substantivul discussions, intensificându-i calitatea şi atribuindu-i o graduare afectivă – cea de ‘discuţii foarte aprinse’ – sugerată chiar de semantica lui endiablé. Poziţia adjectivului în finalul absolut al frazei reprezintă o modalitate suplimentară de intensificare a calităţii ce o exprimă partea de vorbire nominalizată. Varierea topicii se îmbină cu semantica de intensificare proprie adjectivelor din finalul frazei: Des soupirs lui gonflaient la gorge, sa voix s’étranglait dans une tristesse immense. (Zola, G, 345) Tout de suite on sent l’atmosphère excellente. (Maurois, UC, 41) Exemplele menţionate supra susţin ideea potrivit căreia topica nu este unicul mijloc de intensificare a calităţii unui obiect sau a unui subiect. Insuficienţa remarcată îşi află explicaţia în faptul că limba nu redă doar idei, concepte şi fapte, ci şi “stări sufleteşti”. Acceptăm afirmaţiile respective, punând accentul pe un factor pertinent, menit să amplifice graduarea sau intensificarea semnificaţiei unui adjectiv. Ne referim la informaţia cu caracter subiectiv, transmisă prin 115

intermediul diverselor adjective. Asemenea informaţie a fost minuţios cercetată de lingviştii care demarcă câteva tipuri de adjective ce conţin indiciile respective. Examinând semantica acestora, C. Kerbrat-Orecchioni operează cu o axă ce include o serie de adjective delimitative în temeiul unei clasificări mai relevante decât cea propusă de G.A. Milner, care e fondată pe simpla dihotomie între adjective clasificatoare sau nonclasificatoare. Realizând doar modificări neînsemnate în schema propusă de C. Kerbrat-Orecchioni [231, p. 94]51, putem stabili domeniul de funcţionare a monostructurilor cu sens de IA în cadrul glosemelor sau chiar al unor BSS de IA. Schema de mai jos ilustrează unele elemente de intensificare raportate la lexicul subiectiv (la adjective ce indică valori conotative).

OBJECTIF │ célibataire

SUBJECTIF │

│

jaune

│

petit

bon

domeniul de funcţionare a IA Schema 3.3. Domeniul de intensificare a adjectivelor.

Nu avem în vedere doar disocierea adjectivelor de relaţie (care nu admit graduarea sau intensificarea) de cele ce exprimă calitatea şi sunt, prin urmare, graduabile. Se reliefează posibilitatea de a desemna o judecată de valoare privind prezenţa sau absenţa unei anumite calităţi atribuite unui subiect sau unui obiect. Judecata de acest tip comportă întotdeauna subiectivitatea interlocutorilor, al cărei grad variază, de obicei, în anturaje concrete, de la un context la altul. Trebuie acceptat faptul că în uzajul adjectivelor totul este relativ: “Ar greşi cel care ar susţine că lucrurile reale sunt mari sau mici. Această propoziţie nu este nici adevărată, nici eronată. Nu este adevărat şi nici greşit dacă se afirmă că obiectele sunt aproape sau departe. Această nedeterminare permite a enunţa că lucrurile sunt foarte aproape sau foarte departe sau că sunt foarte mari sau foarte mici; că cele mai apropiate lucruri pot fi numite îndepărtate şi cele îndepărtate, apropiate; că cele mai mari pot fi numite mici, iar cele mici, mari”52 [apud 231, p. 94]. Adjectivele, 51

O analiză detaliată a adjectivelor obiective şi subiective este inserată la fel în articolul lui Marquez E. Classification des adjectifs: étude exploratoire sur l’organisation sémantique-pragmatique des adjectifs. [256, p. 87-105]. 52 “Il se tromperait celui qui dirait que les choses réelles sont grandes ou petites. Dans cette proposition, il n’y a ni vérité ni erreur. Il n’y a pas non plus d’erreur ou de vérité dans l’affirmation que les objets sont proches ou qu’ils sont lointains. Cette indétermination fait que les mêmes choses peuvent être appelées très proches ou très lointaines; très grandes ou très petites; que les plus proches peuvent être appelées lointaines et les lointaines, proches ; que les plus grandes peuvent être appelées petites et les petites, grandes.”

116

clasificate ca subiective, sunt cele mai pertinente în enunţare. Punând în valoare proprietăţile obiectului sau ale subiectului pe care le determină, ele implică şi reacţia subiectului vorbitor, evidenţiind angajamentul subiectiv al acestuia. Pornind de la dihotomia “obiectiv vs. subiectiv” şi fiind conştientă de faptul că toate criteriile invocate pentru a delimita subgrupurile de adjective sunt foarte vagi, B. Buffard-Moret consideră că ar fi mai corect ca unităţile în discuţie să fie identificate în baza utilizărilor obiective, subiective, axiologice etc. [121, p. 70-71]. Categorisirea adjectivelor trebuie neapărat ancorată în spaţiu şi în timp care constituie nişte factori importanţi în condiţionarea schimbărilor semantice ale unităţilor glotice. Este întru totul justificată opinia emisă de C. Berthelon [109, p. 13], cu referire la adverbele de intensificare, potrivit căreia intensitatea, în gramatică, nu poate fi calculată prin cifre, aşa cum se face în ştiinţele naturii, deoarece în domeniul lingvisticii intensitatea nu este luată drept o noţiune fizică, ci ca una care se percepe în mod intuitiv, având la bază corespondenţa dintre scara valorilor subiective (afectivitate sau emotivitate) şi faptele descrise. Clasificarea semnalată este fondată pe ideea că evaluarea conţinutului semantic al glosemelor are loc pe o axă. La o extremitate a ei se află valoarea de obiectivitate (sau descriptivă), iar la cealaltă extremitate – valoarea subiectivă (sau evaluativă). Nu există totuşi un hotar tranşant între cele două valori indicate. Proiectată pe axa respectivă, semantica adjectivului cumulează, în măsură diferită, valoarea obiectivă sau cea subiectivă. În funcţie de volumul conţinutului obiectiv sau subiectiv, putem aprecia posibilităţile de graduare sau de intensificare a valorilor adjectivelor respective. Adjectivele ce tind către extremitatea [obiectiv] (premier/primul, laitier/lăptos), în majoritatea cazurilor, nu atestă graduarea valorii lor, prin urmare, nu preconizează intensificarea. Deplasându-ne pe axa semnalată de la polul “obiectiv” spre cel “subiectiv”, observăm grupul de adjective cu semul [-obiectiv] (sourd/surd, aveugle/orb, montagneux/muntos, chauve/chel etc.). Statutul lexical al grupului vizat nu reprezintă unităţi cu valoarea subiectivităţii, ci unităţi ce nominalizează fragmentele unei realităţi univoce şi stereotipe pentru toţi reprezentanţii comunităţii date de vorbitori. Factorul relevat condiţionează atât interpretările individuale ale calităţilor respective (deosebite de norma comună), cât şi redarea componentei subiective, prin urmare, şi a unor structuri graduate. Întru susţinerea ideilor expuse supra, vin exemple în care adverbele de intensificare graduează calitatea unui adjectiv cu statut obiectiv. În situaţia menţionată, e justificat a preciza dacă putem fi siguri de caracterul obiectiv al adjectivului în cauză: [...] son passé est trop présent pour qu’on l’efface [...] (Jolicoeur, SM, 117) Elle était prodigieusement française. (Maurois, UC, 174) 117

Cum să evaluăm drept obiectiv sensul glosemelor présent sau française în frazele citate? Oare putem fi un pic mai ’prezenţi’ decât ’absenţi’ sau mai ’francezi’ decât ’francezi’? Abordând funcţionarea adjectivului impregnat de o valoare metaforică, i-am putea atribui cu greu acestuia calificativul de obiectiv, fapt ce pune în lumină relativitatea noţiunii de ”obiectiv” în astfel de gloseme. Conchidem că o frecvenţă sporită vor avea adjectivele inserând semul “mai puţin obiectiv ” [-obiectiv] decât cel [obiectiv]. Următorul grup denotă valoarea de ’mai puţin subiectiv’ [-subiectiv] (fort/puternic, faible/ slab, large/larg, étroit/îngust, vieux/bătrân, grand/mare etc.). Prevalează evaluarea subiectivă specifică unor asemenea adjective, al căror conţinut semantic nu înglobează nici o componentă “veridică” din realitatea obiectivă. Calitatea ce o redau unităţile semnalate se pretează uşor graduării sau intensificării şi variază în funcţie de substantivul la care este raportat tipul respectiv de adjective. Numitorul comun al grupului vizat de adjective îl reprezintă evaluarea calităţii în raport cu un anumit model sau etalon. Ultimul grup de adjective identificate din perspectiva graduării sau intensificării posedă valoarea de ’mai mult subiectiv’ [+subiectiv] (sympathique/simpatic, antipathique/antipatic, adorable/adorabil, charmant/încântător etc.). Subiectivitatea ce i se atribuie semanticii adjectivelor remarcate are drept temei capacitatea lor de a dezvălui nişte calităţi al căror referent este însuşi vorbitorul. El impune norma proprie (subiectivă) de apreciere a calităţii, fapt ce motivează alegerea domeniului “preferat” de funcţionare a adjectivelor de referinţă – cel al exclamaţiei şi al interogării. Ce fut au chemin solitaire qui menait à la ville que je criais ma détresse, toute la douleur d’une tendre adolescence livrée à l’impitoyable vie. (Istrati, RAZ, 98) Adjectivul impitoyable este marcat puternic de factorul subiectivităţii care produce, în acelaşi timp, intensificarea valorii semantice a substantivului vie, semnificând în ansamblu: ‘viaţă foarte cruntă, nemilostivă’. O situaţie similară se conturează în exemplul în limba română: În aceeaşi clipă o durere violentă îl zgudui ca şi când i s-ar fi împlântat un pumnal în piept. (Rebreanu, O2, 304) Valoarea de IA, redată cu ajutorul adjectivului violent însemnând ’foarte puternic’, a cărui semantică primară denotă intensemul, este amplificată suplimentar de subordonata modală ca şi când i s-ar fi împlântat un pumnal în piept. Subordonata semnalată întregeşte valoarea generală a intensificării şi contribuie la focalizarea atenţiei interlocutorului asupra noţiunii de ‘durere foarte puternică’, adică asupra intensificării calităţii ‘puternic’ ce califică substantivul ‘durere’. 118

Modalitatea de exteriorizare a subiectivităţii cunoaşte multiple forme în diverse comunităţi, fiind motivată de “viziunea lumii” sau de “mentalitatea verbală” caracteristice limbii şi culturii concrete. Distinsa romanistă A. Repina observă că la nivelul «noţiunii mentale», se face o selectare sui-generis a aspectelor (a caracteristicilor) pe care fiecare popor – purtător al unei limbi concrete – le evidenţiază prin mijloace verbale. Alegerea aspectelor realităţii exteriorizate prin anumite mijloace lingvistice diferă de la o limbă la alta. Ca rezultat al unei asemenea «selectări» mentale, apar, într-o măsură mai mare sau mai mică, deosebiri verbale, în reacţia purtătorilor diverselor limbi la una şi aceeaşi situaţie [68, p. 67]. Situaţia dată deseori iese la iveală în structurile comparative care pun în lumină diverse calităţi specifice (de exemplu, calităţile atribuite reprezentanţilor florei şi faunei), fie că se referă la activităţile îndeplinite de persoane din diferite structuri sociale, fie la religie, la mituri, la realităţi etnografice etc. Se cer menţionate formaţiunile în care unele adjective li se asociază altor adjective antepuse, prin analogie cu adverbul. In limba română elementele vizate sunt legate de regentul lor prin prepoziţia “de”: moartă de beată, putredă de bogată, frântă de oboseală etc., formând unităţi frazeologice. Analizând potenţele adjectivelor de a intensifica pregnant calitatea redată, în funcţie de gradul de manifestare a factorului subiectiv, ne convingem de justeţea opiniilor potrivit cărora intensitatea maximă sau minimă a calităţii corelează permanent cu subiectivitatea. Anume lexicul impregnat de un conţinut subiectiv este apt să genereze graduarea ori intensificarea, pretându-se el însuşi unei intensificări, amplificându-se până la un grad destul de înalt, chiar excesiv al intensităţii. Este de menţionat că tezele expuse în compartimentul de faţă pot fi raportate, în bună parte, atât la limba franceză, cât şi la română. Limba comparată înglobează, de asemenea, o mare diversitate a valorilor stilistice, inclusiv efectul de intensificare ce-l implică varierea topicii părţii de vorbire în discuţie. În creaţia lui M. Eminescu întâlnim o mulţime de secvenţe cu topica inversată. Astfel, unei calităţi deja graduate puternic îi este suprapusă o a treia dimensiune – cea a rolului stilistic al inversiunii, căci “se scoate pe prim-plan intensitatea calităţii şi se încarcă cu anumite note emotive” [20, p. 11]: Iar faţa ei frumoasă ca varul este albă (Eminescu, P, 98) [A se vedea mai multe detalii în 77, p.115-121]. Sintagma o faţă frumoasă comportă un grad mai mic de intensificare, în comparaţie cu sintagma o frumoasă faţă. Examinând starea de lucruri în cadrul clasei adjectivelor cu posibilităţi de realizare a BSS ale IA, remarcăm interacţiunea unor factori de natură semantică, sintactică şi stilistică, meniţi a reliefa intensificarea. Semantica unui adjectiv poate gradua, intensifica pe cea a unui substantiv, 119

fiind ea însăşi intensificată de diferite adverbe de cuantificare sau de intensificare. Rolul unităţii analizate în operaţia de intensificare rezidă şi în faptul că aceasta creează un temei solid pentru adverbe. În domeniul dat, fenomenul IA se manifestă plenar graţie variatelor modele de funcţionare, care se modifică de la o limbă la alta, de la un registru al limbii la altul. 3.5.2. Substantivele în blocurile semantico-sintactice ale intensităţii absolute Rolul substantivelor în procesul de graduare sau de intensificare se deosebeşte, întrucâtva, de cel al adjectivelor. Cu toate acestea, şi substantivele pot genera IA, datorită semanticii lor primare: Breb îi privea ţintă cetind patima neistovită în ochii lui sub fruntea îngustă. (Sadoveanu, CA, 94) Cuvântul patimă este definit în ”Dicţionarul explicativ al limbii române” în felul următor: 1) un sentiment puternic şi violent care-l copleşeşte pe om, întunecându-i adesea dreapta judecată; (prin extensiune) pasiune, iubire excesivă pentru ceva, pornire nestăpânită, suferinţă morală. În exemplul citat, înregistrăm o intensificare dublă, rezultând din interacţiunea semanticii substantivului patimă cu cea a calificativului neistovită, care intensifică la maximum, excesiv chiar, sensul substantivului în cauză, provocând un efect emotiv pronunţat. Să mai analizăm câteva exemple: a) Le petit clan était en effet le centre actif d’une longue crise politique arrivée à son maximum d’intensité: le dreyfusisme. (Proust, SEG, 609) În mostra semnalată, identificăm un model de generare a IA, realizat de semantica substantivului maximum. Substantivul menţionat poate fi tradus în limba română, graţie transpoziţiei la nivel de unitate morfosintactică. Astfel, sintagmei franceze son maximum d’intensité [N+de+N] îi corespunde, în limba română, îmbinarea la punctul maxim de intensitate53 [N+Adj+de+N], iar adjectivul maxim din română este echivalentul substantivului maximum din limba franceză. Ambele adjective comportă sensul de IA, întregit şi de semnificaţia substantivului intensitate: b) Micul clan era, într-adevăr, centrul activ al unei îndelungi crize politice ajunsă la punctul maxim de intensitate: atitudinea în favoarea lui Dreyfus. (Proust, SG, 140) În unele contexte, un substantiv ce nu este marcat de un intensem în sistemul limbii poate deveni un intensificator în urma unei utilizări originale sau a unor procedee stilistice ce i se aplică. Nominalizăm, în legătură cu cele indicate, metaforizarea şi metonimizarea, ce duc la formarea diferitelor sintagme cu alura unor expresii fixe: O viaţă de om a trecut de atunci, dar pe semne aşa e harul copilăriei, de-a fi darnic în amintiri […] (Druţă, S, 31) 53

Traducerea în baza procedeului de compensare – punctul maxim, este în acord cu normele limbii române.

120

Substantivul viaţă, folosit în contextul pragmatic al sintagmei o viaţă de om, reprezintă, mai întâi de toate, funcţionarea unei unităţi de măsură a duratei cu semnificaţia: ’au trecut mulţi sau foarte mulţi ani’, fiind, concomitent, marcat şi de o graduare afectivă. Acelaşi efect îl are şi expresia de o veşnicie în exemplul: Acuma, însă, de o veşnicie, nu mai venea nimeni să-i anunţe sfârşitul ceremoniei de-acolo. (Rebreanu, O, 291) Substantivul veşnicie produce intensificarea, iar sintagma, în ansamblu, are semnificaţia de ’perioadă foarte lungă de timp’. În ambianţa frazei de mai sus, sintagma o veşnicie are menirea a descrie sentimentele ce-l copleşesc pe personajul principal, care se află în aşteptare: câteva ore se egalează pentru el cu o veşnicie, cu o aşteptare insuportabil de lungă. Aceeaşi modalitate de graduare în timp o observăm şi în următorul exemplu: Cele câteva zile de la Brundusium la Roma, fură o eternitate. (Rebreanu, O, 303) Semantica primară a substantivului eternitate conţine semul ’durată foarte lungă’, adică nelimitată în timp. Între infinitul trecutului şi infinitul viitorului sufletul şovăie ca în faţa unei imense porţi închise... (Rebreanu, O, 306) În exemplul citat supra, substantivul infinit întregeşte viziunea filozofică asupra vieţii trăite de o persoană. În acelaşi timp, fraza menţionată atestă şi o graduare intensificată a duratei vieţii. În diverse anturaje, sensul primar de intensitate absolută al unor substantive este redat pregnant, graţie funcţionării elementelor de intensificare ce se manifestă în opoziţie sau în graduarea ascendentă a calităţii unui obiect sau a caracteristicii unui verb: […] le heurtant du front à l’épaule, lui fit pousser un cri ou plutôt un hurlement. (Dumaspère, LTM, 55) În planul conţinutului semantic al unităţilor impregnate de graduare intensivă, suscită atenţia unităţile glotice un cri şi un hurlement. Conform dicţionarului “Le Petit Larousse”, unitatea cri este definită în modul următor: ”son perçant émis avec force par la voix de l’homme”; iar cuvântul hurlement are două sensuri de bază: 1. ”cri prolongé, plaintif ou furieux, particulier au loup, au chien, à l’hyène; 2. cri long et prolongé que l’homme fait entendre dans la douleur, la colère etc.”. Definiţiile semnalate vin să reliefeze specificul semantic, ce delimitează glosemele analizate atât semantic, cât şi funcţional. Unitatea un cri este din start atribuită fiinţei umane, care recurge la strigăte în diferite împrejurări, pe când un hurlement este utilizat, mai întâi de toate, referitor la animale şi doar apoi are loc un transfer metonimic asupra fiinţelor umane, capabile să 121

producă, sub impresia anumitelor stări sufleteşti şi a emoţiilor negative, sunete asemănătoare cu cele ale animalelor. Deosebirea semantică implică şi diferenţa situaţiilor de comunicare în care au loc aceste acţiuni şi viceversa. Din perspectiva intensificării calităţii, a acţiunii sau a stării, credem că glosemul un hurlement transmite ideea unei intensificări mai puternice decât cea a glosemului un cri. Să examinăm un alt exemplu din aceeaşi serie: […] un souffle devient cyclone, le palais s’envole. (Délerm, PGB, 84) Semele proprii glosemelor în binomul un souffle şi un cyclone denotă o diferenţă sensibilă: chiar experienţa extraglotică ne sugerează că un souffle nu cauzează, de obicei, nici o devastare serioasă, spre deosebire de dimensiunile catastrofale ale distrugerilor provocate de un ciclon (un cyclone). Sistemul limbii franceze dezvăluie multiple sensuri ale glosemelor respective definite în acelaşi dicţionar în felul următor: ”souffle: 1. agitation de l’air, courant d’air; 4. déplacement d’air extrêmement brutal, provoqué par une explosion; cyclone: 1. tourbillon de vents violent”. În realitate, este vorba fie despre două fenomene diferite ale naturii (legate de mişcarea aerului), nominalizate în primul sens al glosemului souffle (curent, agitaţie a aerului) şi în glosemul cyclone (mişcare a aerului însoţită de rafale puternice de vânt şi de ploi torenţiale), fie despre evocarea unor consecinţe ale activităţii umane, care generează, în urma exploziilor, curenţi puternici de aer, ce nu sunt însoţiţi de rafale de vânt şi de ploi torenţiale. Caracteristicile remarcate pun în valoare diferenţa semantică a unităţilor comparate şi duc la excluderea lor din clasa sinonimelor în asemenea condiţii de funcţionare. Anume din aceste considerente, este discutabilă semnificaţia iterativă a cuvintelor considerate sinonime, care se disting, în primul rând, după nivelul intensităţii semnului [364, p. 57]. Acad. S. Berejan califică, pe bună dreptate, unităţile vizate drept sinonime false [364, p. 57]. Deosebirea gradului de intensitate în caracterizarea unui obiect sau a unei acţiuni demonstrează lipsa echivalenţei semantice a cuvintelor în cauză. La etapa actuală, limbile franceză şi română atestă un fenomen glotic interesant ce constă în transpunerea unor substantive în clasa adjectivelor. Fenomenul semnalat se înscrie în formula N1+N2, de exemplu: année champion, soldes monstres, prix cadeau, arrivée catastrophe etc. Pentru a exprima ideea de IA, şi limba română recurge la substantive care se comportă asemenea adjectivelor: singur cuc, beat turtă, scump foc etc. În ediţia din 2005 a ”Gramaticii limbii române”, elaborată de Academia Română, se susţine că “Adjectivarea/adjectivizarea substantivului are caracter excepţional (câini bărbaţi). Modificarea morfologică esenţială este dobândirea compatibilităţii cu mărcile comparaţiei 122

gramaticale, categorie specifică adjectivelor şi adverbelor. […] funcţia denominativă, proprie substantivelor, e înlocuită cu o funcţie adjectivală, de calificare” [45, p. 130]. Cu referire la limba franceză, P. Barbaud identifică, în situaţia dată, o concatenare a două substantive, realizată printr-o simplă juxtapunere54 [100, p. 75] şi subliniază că atare formule au un caracter ambiguu ce implică prezenţa diverselor structuri de profunzime care impun un mod special de interpretare a structurilor de suprafaţă. În franceza contemporană, formaţiunile binominale au o frecvenţă impresionantă, mai cu seamă, în limbajul mass-media, în cel ştiinţific, publicitar etc. O tendinţă similară se înregistrează şi în limba română: cuvânt-şoc, bârfă-beton etc. (Academia CAŢAVENCU). După cum ne informează unii specialişti în domeniu, substantivului i se conferă valoarea de adjectiv, când acesta este întrebuinţat fără determinant. Faptul remarcat îşi află explicaţia în lingvistica modernă ce recunoaşte existenţa adjectivelor invariabile, astfel încât ies la iveală situaţiile în care substantivul apare în rolul unui atribut. O asemenea funcţionare pune în evidenţă discrepanţa dintre substantive şi adjective. Juxtapunerea a două nume nu se face la întâmplare, ci în concordanţă cu anumite reguli de combinare a elementelor. P. Barbaud delimitează, în acest sens, patru tipuri de relaţii între componentele structurilor binominale: relaţia de atribut (un président-fondateur, une femme-médecin), metaforică (un oiseau-mouche, un article-massacre), de complementaritate (des lunettes-soleil, un prix-cadeau) şi de coordonare (le mélange selpoivre, un alliage platine-chrome). Relaţiile nominalizate se bazează pe factori de natură psihică, de aceea este greu de elucidat sensul exact al unui grup binominal. V. Gak relevă patru eventuale interpretări ale binomului analizat: 1. a) pe poziţia N2 se află un adjectiv sau b) N2 este un substantiv ataşat, cu funcţie de adjectiv; 2. N1+N2 este un singur cuvânt a) compus sau b) derivat în care N2 este sufix [376, p. 130]. În sintagmele impuse de grupul N1+N2 substantivul se pretează unui grad diferit de adjectivizare. Unul dintre indiciile unei asemenea adjectivizări este, în primul rând, stabilirea acordului în gen şi număr între ambele substantive; în al doilea rând, substantivele în funcţie de adjectiv sunt capabile să înglobeze sensuri noi. Şi M. Noailly [286, p. 129-139] menţionează patru tipuri probabile de raporturi între N1 şi N2: de calificare, de determinare, de coordonare şi de identificare. Demarcarea raportului de calificare, ce acoperă şi relaţiile metaforice definite de P. Barbaud, ne-a sugerat ideea despre existenţa unui domeniu ce dezvăluie posibilităţi reale pentru funcţionarea IA redată prin sintagme de felul N1+N2. Ipoteza noastră şi-a găsit confirmarea şi în materialul faptic excerptat din diverse surse. Este vorba, îndeosebi, despre textele publicistice şi publicitare, despre lucrările 54

“... concaténation de deux noms effectuée par simple juxtaposition”.

123

teoretice consultate etc. Nu ne-am ocupat, în mod detaliat, de problema structurilor binominale. Ea ar putea constitui punctul de plecare pentru o serie de investigaţii ulterioare. Semnalând formaţiunile în cauză, constatam oportunitatea ce li se oferă cercetătorilor de limbă franceză şi română de a explora structuri noi de manifestare a IA. Semnificaţia de intensificare a BSS nominalizate o condiţionează, în special, semantica numelor care funcţionează în ambianţa relevantă. O condiţie obligatorie pentru realizarea valorii de intensificare este caracterul graduabil şi atribuirea intensemului componentei N2, ce apare în calitate de generator al IA într-o structură integrată: l’année champion (ideea de IA o conferă semantica substantivului champion – ‘cel mai bun’), arrivée catastrophe (glosemul catastrophe evocă ideea unui accident foarte grav), cuvânt-şoc (şoc denotă o stare de emoţie foarte puternică). Alături de semantica proprie a substantivelor (epitete în asemenea sintagme), se atestă şi unele valori conotative speciale ale unităţilor respective, datorate sensului metaforic al sintagmelor analizate în ansamblu. Uneori N2, aflându-se în poziţia unui adjectiv, cu funcţiile caracteristice, manifestă tendinţa de a-şi pierde sensul primar, evidenţiindu-se doar ca un cuantificator sau ca un intensificator al determinatului căruia i se raportează. În situaţia menţionată, N2 funcţionează asemenea unui adjectiv de cuantificare: embouteillage monstre, soldes monstres etc. În BSS embouteillage monstre, soldes monstres etc., semantica substantivului monstre determină valoarea de IA şi exprimă ideea unei cantităţi considerabile sau a unui lucru foarte mare. Substantivul indicat îşi pierde, parţial, sensul primar (fiinţă mitologică, nămilă) în folosul celui figurat (de proporţii mari, extraordinar, neobişnuit), ce reliefează valoarea de intensitate foarte înaltă. În limba română, substantivul monstru este întrebuinţat într-un anturaj similar: Azi-noapte am făcut un chef monstru cu solgăbirăul, cu popa din Runc (...) (Rebreanu, O, 99) Este de subliniat că sintagma N1+N2 deseori se actualizează în contexte neobişnuite, ce nu permit a elucida sensul primar al substantivelor formând structura semnalată. Aceste substantive pot funcţiona şi în mod autonom, mai cu seamă, în sloganele publicitare. În astfel de ambianţe, un rol deosebit îl au factorii de ordin psihic – uzul atribuie substantivelor şi variantelor lor contextuale valoarea de IA. Gradul scăzut de adjectivizare a substantivului N2 în sintagma N1+N2 face posibilă intensificarea lui N1 cu ajutorul adverbelor: Les billets français ont toujours eu un “look” très peinture, comparés aux billets anglais, allemands, suisses, hollandais ou autres. (Le Monde, 29/01/94) (Exemplu citat de J.Goes)

124

Je t’en traduis des passages, cela devrait t’amuser (note surtout le ton très XIX-e siècle – ton siècle, disais-tu souvent, comme regrettant de l’avoir manqué [...] (Jolicoeur, SM, 39) Ultimul exemplu probează elocvent un anumit grad de estompare a deosebirilor dintre substantivele şi adjectivele limbii franceze: très se referă la o sintagmă alcătuită dintr-un numeral şi substantiv (très XIX-e siècle), realizând calificarea graduată a substantivului le ton. Prin ce s-ar putea explica tendinţa de a califica un substantiv cu ajutorul altui substantiv? La această întrebare încearcă să răspundă, parţial, J. Goes [194, p. 157-158], care evidenţiază caracterul multidimensional al substantivului – element de bază al sintagmei, ce creează, în acelaşi timp, o serie de dificultăţi în procesul graduării substantivelor-determinante. De notat particularitatea substantivelor abstracte ce se pretează mai uşor graduării calităţii pe care o redau. Din multitudinea de seme ale substantivului, locutorul are de ales pe acelea care ar putea fi graduate sau intensificate. Specificul plurivalent al substantivului cauzează şi comportamentul lui sintactic rigid. Constatarea noastră ne face să conchidem despre postpoziţia, practic obligatorie, pe axa sintagmatică, a substantivelor cu funcţia unui adjectiv. Ţinem să indicăm şi alte premise ce duc la utilizarea adjectivală a substantivului, argumentul stilistic fiind unul ponderabil. Substantivele denotă tendinţa permanentă de a se abate de la norma tradiţională spre una individuală, originală, în vederea focalizării atenţiei locutorilor asupra calităţilor de referinţă. Un alt argument ţine de principiul economiei în limbă, căci N2 poate înlocui o sintagmă sau chiar o frază: une informatique caméléon = une informatique qui a la faculté d’adaption. Atât tezele teoretice privind rolul substantivului în generarea BSS ale IA, cât şi mostrele citate în vederea unei argumentări mai convingătoare, dovedesc interpătrunderea semanticii diferitelor părţi de vorbire în procesul intensificării unei calităţi, a unei acţiuni sau a unei stări. Fenomenul semnalat se manifestă în conţinutul pragmasemantic al substantivelor ce posedă o semantică marcată de intensitate sau care contribuie la intensificarea altor elemente din cotextul lor. 3.5.3. Adverbele în blocurile semantico-sintactice ale intensităţii absolute Cât priveşte clasa adverbelor, mulţi lingvişti recunosc eterogenitatea incontestabilă a categoriei abordate. Cercetătorul C. Guimier relevă, de exemplu, o clasă specială de cuvinte: “la classe reliquat, celle qui accueille tous les mots qui ne rentrent pas naturellement dans l’une ou dans l’autre des parties du discours traditionnelles” [208, p. 1]. Chiar şi în franceza contemporană, se observă tendinţa de a include în clasa vizată elemente care nu comportă nimic comun între ele. Există 125

cuvinte ce funcţionează ca adverbe, dar care ar putea fi raportate, fără nici o dificultate, altor clase gramaticale. De exemplu, ici, là, y şi en – sunt pronume; hier, demain, aujourd’hui – nume. Unităţile alcătuind o altă serie: encore, donc, ensuite, sunt numite de C. Guimier opérateurs (în alte surse îi corespunde termenul ’conectori’, ’legături logice’ ş.a.), care se manifestă ca marcheri gramaticali cu valoare aspectuală, modală, temporală, discursivă etc. şi nu-şi găsesc locul printre părţile de vorbire tradiţionale. Studiul unor probleme privind graduarea intensivă în limba franceză a oferit probe incontestabile referitoare la rolul remarcabil al adverbelor formate cu sufixul –ment în redarea IA. Analizând utilizarea acestui subtip de adverbe în limbile comparate, putem afirma cu siguranţă că, la etapa actuală de dezvoltare a limbilor franceză şi română, unităţile în discuţie sunt întrebuinţate cu o frecvenţă diametral opusă: în franceză, ele au o mare importanţă din perspectiva volumului şi a funcţiilor semantice, realizate în toate registrele limbii. În română, dimpotrivă, astfel de elemente se întâlnesc rar, fiind întrebuinţate, mai cu seamă, în limbajul oficial şi în presă. Lingviştii R. Quirk şi S. Greenbaum numesc asemenea adverbe modificatori intensificatori amplificatori (‘modifieurs intensifieurs amplifieurs’) [apud 192, p. 67]. Autorii încearcă să identifice şi să stabilească, în ansamblu, valorile semantice pe care unităţile respective le-ar putea avea. În lucrarea ”Grammaire des adverbes. Description des formes en –ment”, cercetătorii C. Molinier şi F. Levrier [280, p. 190] împart adverbele în –ment în două tipuri: 1) adverbe în ipostază de intensificatori-cuantificatori a căror funcţionare se aseamănă cu cea a adverbelor de cantitate; unităţile menţionate apar într-un context verbal, adjectival sau adverbial, fie cu valoare de intensificare, fie cu una de cuantificare; 2) adverbe de intensificare-apreciere, care comportă o semnificaţie de intensificare într-un context adjectival sau adverbial şi una apreciativă într-un context verbal. Conchidem că specialiştii nominalizaţi analizează mult mai detaliat adverbele în –ment, incluzând în listele de lucru gloseme ce aparţin tuturor registrelor limbii franceze: abondamment, considérablement, énormément, follement, vachement etc. Adverbele semnalate, formate, în marea lor majoritate, de la un adjectiv, atestă multiple restricţii impuse de semantica bazei adjectivale. Bigrement, bougrement, diablement, drôlement, fichtrement, joliment, rudement, sacrément şi vachement şe înscriu în registrul limbii vorbite, fiind marcate pregnant de afectivitate. În plus, în procesul de comunicare, li se mai conferă o intonaţie specială şi un accent afectiv. Spre deosebire de primul subgrup de adverbe, aceste unităţi provin de la diferite baze derivative: de exemplu, glosemele bougrement, bigrement şi fichtrement provin de la interjecţii; joliment, rudement, vachement sunt create în baza valorilor speciale ale adjectivelor joli, rude şi vache care-şi pierd orice conţinut obiectiv precis. 126

Adverbele éminemment, exceptionnellement, hautement, particulièrement, singulièrement, supérieurement, superlativement şi suprêmement sunt utilizate cu sens de intensificare, dar nu şi de cuantificare, iată de ce nici una dintre unităţile numite nu poate fi modificată de très. C. Molinier şi F. Levrier evidenţiază mai multe criterii care au efect asupra capacităţii părţii de vorbire menţionate de a funcţiona ca elemente de intensificare, de cuantificare sau de apreciere a unei calităţi sau a unei acţiuni. Pe axa sintagmatică, un rol important îi revine tipului semantico-funcţional al verbului şi al anturajului lui care, în fond, implică opţiunea pentru adverbul respectiv şi motivează valoarea lui pragmasemantică. Nu este de neglijat nici poziţia adverbelor faţă de elementele caracterizate. C. Berthelon atribuie grupului vizat de adverbe o valoare intensificatoare şi concepe intensitatea drept un fenomen având ca temei o anumită corelare a scării valorilor subiective (numită şi ”afectivă”, a sentimentelor şi emoţiilor) şi a faptelor descrise de subiectul respectiv [109, p. 13]. Şi C. Nyrop susţine că, în limba franceză, o bună parte din adverbele în –ment îşi pierd deseori sensul etimologic, denotativ în folosul unei amplificări cu o tentă generalizatoare [289, p. 343]. Examinând multitudinea de opinii despre adverbele în -ment, observăm că specialiştii în domeniu preferă să menţioneze separat grupul de adverbe de mod, capabile să realizeze, alături de alte valori, şi cea de cuantificare, de graduare ori de intensificare maximă sau minimă. Conform unor calcule, se presupune că există aproximativ 150 de asemenea adverbe. Anume ele suscită un interes deosebit în studierea modelelor structurale ale IA în limba franceză. Modul de repartizare a unor valori semantice ale celor mai utilizate adverbe din acest subgrup este ilustrat în Tabelul 3.2 şi Tabelul 3.3 (exemplele şi comentariile sunt extrase din dicţionarele ”Le Petit Larousse”, ”Le Petit Robert”.). Tabelul 3.2 Adverbe în –ment cu sensul de totalizare Tipul adverbului

Absolument +

Complètement +

Entièrement -

Totalement +

Complètement

-

-

-

Entièrement

-

+ De façon complète -

+

-

Foncièrement Parfaitement Rigoureusement Totalement

+ +

+ + -

+ En entier + -

+ + + +

En soi, par nature De façon parfaite Tout à fait Avec rigueur

Absolument

127

Alte valori Sans restrictions ni réserves -

Tabelul 3.3 Adverbe în -ment în limba franceză ce denumesc diferite limite ale intensităţii Adverbul Affreusement Bougrement (fam.) Définitevement Diablement (fam.)

Extrêmement + -

Très + + fam.

Excessivement -

Eminement Enormément Etroitement

+ -

-

+ -

Excessivement Extraordinairement Extrêmement Grandement Horriblement Infiniment Joliment Monstrueusement

+ -

+

+ -

+ + + -

+ fam. -

+

+ fig.

-

-

Prodigieusement Profondément

-

-

+ -

Rudement

-

+ fam.

-

Tellement Terriblement

-

+ -

-

Mortellement

Alte valori De façon affreuse De façon définitive Terriblement Au plus haut degré A l’étroit, intimement; strictement Avec excès, tout à fait De façon extraordinaire Au très haut degré Beaucoup, largement De façon horrible iron.: très mal D’une manière monstrueuse De manière telle qu’elle cause la mort De façon prodigieuse De manière profonde, à un haut degré D’une façon rude, cruellement Beaucoup, au point de fam. extraordinaire, de façon terrible

Secvenţele excerptate cu valoare de IA ne-au pus la dispoziţie mai multe adverbe în -ment având o diferită frecvenţă de utilizare în cadrul BSS, care produc valoarea de IA55. Recurgând la metoda statistică, binevenită atunci când dorim să ne convingem de frecvenţa şi de dreptul la existenţă a unor fenomene lingvistice, am constatat că, din cele aproximativ 150 de adverbe în -ment, înregistrate la momentul actual de dicţionarele de limbă franceză, în eşantionul nostru faptic (cu un total de 242 de exemple) figurează 64 de adverbe de acest fel, având funcţia de intensificator. Tabelul ce urmează înglobează unităţile în cauză.

55

A se vedea la fel: ZBANŢ L. Adverbe de intensificare în cadrul blocului semantico-sintactic al superlativului absolut // Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova. Seria «Ştiinţe filologice». - Chişinău, 2000a, p.231-236.

128

Tabelul 3.4 Cota adverbelor în –ment cu funcţie de intensificator, atestate în corpusul faptic al lucrării Absolument – 7

Extrêmement –16

IMPECCABLEMENT – 1 Particulièrement – 2

Admirablement –1 Affectueusement – 1 Ancestralement – 1 Ardemment –1 Bougrement –1 Complètement –7 Crânement – 2 Cruellement – 4 Définitivement – 2 Désespérément – 1 Diablement – 2 Divinement – 1 Eminemment – 1 Enormément – 6 Entièrement – 9

Extraordinairement–7 Eperdument – 2 Eternellement – 1 Etonamment – 1 Etroitement –1 Exactement – 1 Exceptionnellement – 1 Excessivement – 4 Foncièrement – 2 Forcément – 2 Fortément – 2 Furieusement – 1 Grandement –1 Grièvement – 1 Horriblement – 6

Incroyablement –1 Infiniment –16 Intensément – 1 Invinciblement – 1 Irrévocablement – 1 Joliment – 2 Magistralement –1 Matériellement –1 Merveilleusement –7 Modestement – 1 Monstrueusement – 1 Mortellement – 2 Nullement – 2 Obstinément – 2 Parfaitement – 32

Passionnément – 2 Pâteusement – 1 Prodigieusement – 3 Profondément – 14 Remarquablement – 2 Rigoureusement – 2 Rudement – 1 Scrupuleusement –1 Sempiternellement – 1 Superbement – 2 Tellement – 2 Terriblement – 7 Véritablement – 3 Violemment – 2 Vivement – 4

Notă: cifra indică numărul de exemple cu adverbul respectiv, incluse în corpusul nostru. Tabelul 3.4 pune în evidenţă frecvenţa diferită a adverbelor în –ment, folosite în calitate de intensificatori. Cel mai des apar într-o asemenea ipostază unităţile parfaitement, profondément, extrêmement şi infiniment. Remarcăm tendinţa, din ce în ce mai pronunţată, de a funcţiona cu valoare de intensificator, ceea ce ne permite să emitem ipoteza despre posibila lor deplasare, cu timpul, în nucleul câmpului semantico-funcţional al IA: J’ai vu Bedrassou ressusciter sa femme avec une flûte, en lui jouant dans l’oreille. Alors qu’elle était parfaitement morte, je l’ai vu bien. (Remize, CLG, 449) Analizând exemplul de mai sus, ne întrebăm în ce măsură se păstrează semantica primordială a adverbului parfaitement în sintagma ce inserează adjectivul morte ? Credem că este vorba, mai curând, despre funcţionarea acestuia în calitate de intensificator dotat cu o valoare figurată sau conotativă. Am depistat şi alte mostre în care adverbele de tipul celor indicate se atestă în ipostaza de intensificator: Mais il mourra bêtement peu avant toi, ce qui t’avait bien étonné, et bien sûr attristé, moi de même en fait, cet homme ayant incarné, dans mes voyages à Paris, un toi moins angoissé, plus absolument tourné vers l’avant. (Jolicoeur, SM, 30) În BSS plus absolument tourné, adverbul absolument este întrebuinţat ca intensificator, graduând sensul adverbului plus. Astfel, accentul de intensitate se deplasează de pe adverbul în 129

-ment pe adverbul plus. Ca rezultat, se intensifică valoarea lui absolument şi, drept consecinţă, cea a lui tourné, graţie celor doi intensificatori-cuantificatori: plus şi absolument. În general, ar fi mai potrivit să afirmăm că, la momentul actual, adverbele în -ment sunt polisemantice, realizând o graduare mixtă, adică intensificator+sem(e) particular(e), şi se pretează unei intensificări de diferită amploare. În următorul exemplu observăm adverbul terriblement: [...] laisse-moi te raconter comment Muley Hacem, au coeur du terrible remous causé par son amour pour deux femmes terriblement différentes, va créer les conditions... (Jolicoeur, SM, 53-54) Semantica adverbului în cauză este dezvăluită în dicţionarul ”Le Petit Larousse”: ‘de façon terrible’; sensul denotativ al glosemului menţionat redă ideea a ceva ’înspăimântător, îngrozitor’, ceea ce nu explică utilizarea lui terriblement în exemplul semnalat. Referindu-ne la adjectivul terrible, mai exact la unul din sensurile acestuia în limbajul familiar, găsim răspunsul scontat: 4. Fam. (Indique un haut degré, une grande quantité) a. Extraordinaire b. fantastique, formidable, remarquable. În sintagma deux femmes terriblement différentes, adverbul terriblement e folosit în rol de intensificator al calităţii différentes. Este important să ţinem cont de registrul funcţional în care atare adverbe apar ca intensificatori. De remarcat registrul familiar, ce comportă preponderent efectele diverselor trăiri şi emoţii ale vorbitorilor. Funcţionarea adverbelor în -ment depinde, în plus, de contextul care impune o serie de restricţii, implicate de sensul primar al acestora [278, p. 37]. Materialul analizat conţine câteva tipuri de structuri în care unităţile respective intensifică o calitate sau o acţiune: Adv (-ment)+Adj : A mes côtés, le visage cruellement ravi... (Michon, VM, 210) Glosemul cruellement califică nemijlocit calitatea adjectivului ravi, care se extinde asupra substantivul le visage. V+Adv (-ment): Alors, la Normande, à toute volée, donna un soufflet à Claire, qui pâlit affreusement et qui sauta sur elle […] (Zola, VP, 388) Adverbul affreusement califică acţiunea/starea pâlit. Verbul pâlir permite unele interpretări subiective şi, ca urmare, o graduare afectivă.

130

V+Adv (-ment)+Adj : Quand à d’Artagnan, il demeura parfaitement indifférent à l’enthousiasme des deux hommes noirs. (Dumas-père, LTM, 338) Adverbul parfaitement intensifică, concomitent, verbul demeurer şi adjectivul indifférent, generând un BSS al IA, efectul de intensificare fiind dezvăluit pregnant în sintagme mai dezvoltate. Vaux+Adv (-ment)+ pp : Puis, le monde dédaigné par elle à vingt ans, quand il était à ses pieds, lui avait cruellement manqué à trente […] (Proust, SEG, 581) Adverbul cruellement este intercalat într-un predicat verbal simplu, dislocând elementele lui componente. Poziţia menţionată oferă posibilităţi suplimentare de intensificare a caracteristicilor verbului cu ajutorul adverbului şi prin varierea topicii constituenţilor predicatului. Vcop+Adv (-ment)+Adj. : La saison est exceptionnellement brillante cette année à Balbec. (Proust, SEG, 626) Asemenea exemplului citat supra, şi în mostra dată, adverbul exceptionnellement este inserat între părţile componente ale predicatului nominal, realizând intensificarea în cadrul blocului predicatului în ansamblu. În alte anturaje, se produce intensificarea valorii unor adjective originale în felul lor, de exemplu, a celor provenite de la nume proprii, ce păstrează legătura semantică cu sursa de formare: Je vous dirais qu’avec M. de Charlus c’était difficile. Il est extrêmement dreyfusard. (Proust, SEG, 872) În cazurile de intensificare a componentelor predicatului verbal [Vaux+Adv(-ment)+pp] sau ale celui nominal [Vcop+Adv(-ment)+Adj, NP], adverbul generează distanţarea predicatului [76], situându-se între părţile componente ale blocului predicativ. Astfel, verbului şi tuturor componentelor BSS li se atribuie o intensificare suplimentară, graţie topicii mai puţin obişnuite a elementelor acestui bloc. V+ Adv1+Adv2 (-ment) : Formula în cauză reflectă multiple intensificări ”în lanţ”, când semantica unui adverb de cuantificare este amplificată, la rândul ei, de un alt intensificator: 131

Mme Karl répondit très affectueusement: Lol. (Duras, RLS, 68) Acest model, în anumite contexte, îşi extinde structura pe contul altor adverbe sau adjective care se incorporează în lanţul sintagmatic al secvenţei respective: V+ Adv1(-ment)+Adj+Adv2(-ment)+Adj : [...] il était plutôt doux, et obstinément, sombrement fidèle à ceux qui lui montraient quelque égard. (Michon, VM, 193) Este de amintit una din regulile limbii franceze care pune în evidenţă necesitatea de a evita utilizarea concomitentă a două adverbe în -ment. Restricţia semnalată este însă “încălcată” în unele BSS ale IA, precum cel relevat supra. Alteori apar structuri de tipul: V+ Adv+V+Adv(-ment)+ Adj1+Adj2+Adjn : [...] mais sans même parler du caractère de l’homme que j’ai toujours trouvé foncièrement antipathique, sournois, en dessus […] (Proust, SEG,779) În exemplul dat, observăm că adverbul foncièrement intensifică sensul adjectivelor omogene antipathique şi sournois. Sunt de reliefat multiple modele ale IA în care adverbele intensificatoare în -ment sunt incluse în sintagme, mai mult sau mai puţin sudate, provocând dislocarea componentelor acestora. Ca rezultat, au loc modificarea structurii şi un efect stilistic suplimentar de intensificare, condiţionat de remanieri ale topicii unor unităţi în alcătuinţa structurilor în cauză: A mon tour, je tombais éperdument amoureux des yeux brûlants de Maritza. (Istrati, RAZ, 585) În mostra de mai sus, remarcăm schimbări de topică în sintagma sudată tomber amoureux, graţie inserării între elementele ei a adverbului éperdument, ce denotă efectul de intensificare. Aceeaşi situaţie sesizăm şi în exemplul următor : între părţile constituente ale sintagmei avoir raison este intercalat adverbul parfaitement care implică graduarea semanticii sintagmei examinate în ansamblu. Vous avez parfaitement raison, répondit Noël. (Druon, GF, 345) Dicţionarul ”Le Petit Larousse” înregistrează următoarele sensuri ale adverbului de intensificare parfaitement: 1) de façon parfaite; 2) totalement, complètement, absolument; 3) oui, certainement, à coup sûr.

132

În dicţionarul consultat, figurează şi sensul de intensificator al glosemului parfaitement. Desemantizarea, estomparea semanticii primare a unităţii menţionate se manifestă în măsură diferită, persistând uneori şi “urmele” altor valori semantice ale adverbului respectiv. Credem că în exemplul: Il y parvint, il en fut parfaitement heureux. (Zola, VP, 64), adverbul parfaitement comportă atât sensul de ‘de façon parfaite’, cât şi cel de ‘complètement, absolument’. Graduând sensul adjectivului ‘heureux’, adverbul parfaitement îi conferă un sens suplimentar de graduare a lui ‘foarte mult’. O ambianţă distinctă atestă adverbul profondément : Cela l’étonna profondément. (Zola, VP, 20) Florent se trouva profondément surpris du nombre considérable de complices qu’on lui donna. (Zola, VP, 408) Dicţionarul ”Le Petit Larousse” defineşte glosemul profondément în felul următor: 1) de manière profonde; 2) à un haut degré. Potrivit dicţionarului consultat, adverbul profondément înregistrează sensul ’au plut haut degré’, funcţionând în calitate de intensificator. Semnificaţia dată este destul de frecventă, chiar tipică pentru unitatea profondément. Semantica elementelor din cotextul adverbului în cauză, în exemplele de referinţă: ‘il s’étonna profondément’, ‘profondément surpris’, demonstrează pierderea sensului primar (de ‘adânc, profund’), în favoarea celui de intensificare. Analizând utilizarea adverbelor în -ment, vom ţine cont de remanierile topicii. Detaşarea adverbului de frază implică structuri diverse şi efecte semantice cu valoare de intensificare: – C’est moi qui l’ai entièrement formé, et bien formé, je dois dire, alors forcément, il m’était très attaché... – Et il vous le reste, profondément, dit Noël. (Druon, GF, 323) Prof. V. Gak subliniază capacitatea adverbelor modale de a se raporta, mai întâi de toate, la fraza în ansamblu [275, p. 255], iar H. Nølke semnalează adverbele contextuale a căror semantică poate fi interpretată invocând elementele contextului. În general, adverbele contextuale reflectă, prin excelenţă, opinia locutorului56 [288, p. 13]. Un asemenea rol îi revine cuvântului profondément în fragmentul citat, calificat drept un adverb de text [294, p. 13-19], exofrastic [208, p. 5-7], un modalizator al textului. Adverbul semnalat caracterizează o acţiune ce nu figurează în cotextul lui, adică în fraza respectivă, ci în 56

«L’adverbe contextuel est le véhicule par excellence du regard du locuteur. Celui-ci peut en effet ajouter toutes sortes de commentaires à son texte à l’aide de ces éléments linguistiques».

133

cea precedentă – il m’était très attaché – ‘foarte ataşat’. În situaţii similare, BSS ale IA sunt demarcate, examinând semantica elementelor la un nivel superior glosemului, deci la nivel textual. De obicei, informaţia transmisă de mutaţiile în poziţie finală comportă gradul maximal de intensificare. În exemplul: “Elle l’aime diablement”, murmura-t-il. (Dumas-père, LTM, 451), adverbul diablement este supus unei intensificări duble: pe de o parte, prin sensul său primar de intensificare (sensul: ‘îl iubeşte la nebunie’) şi, pe de altă parte, prin poziţia în structura frazei. Un grad de intensificare mai înalt le revine adverbelor în –ment situate în finalul frazei: [...] son tablier blanc, cachant la pointe de ses souliers, ne laissait voir que des bouts de sa robe de cachemire noir, les épaules rondes, le corsage plein dont le corset tendait l'étoffe, extrêmement. (Zola, VP, 58) Utilizarea părţilor de vorbire în discuţie într-o frază exclamativă reprezintă un factor suplimentar ce contribuie la amplificarea graduării afective: – Ah, vous me rassurez grandement! (Druon, GF,322) Autonomia funcţională a adverbului în –ment se manifestă mai pronunţat în contextul unei fraze eliptice: – Je suis sûre que vous avez été un mari fidèle ? – Prodigieusement fidèle… Immaculé… (Maurois, UC, 88) – Mais vous êtes jaloux, dis-je. –

Furieusement. (Maurois, UC, 67)

În fragmentul citat, adverbul furieusement are funcţia unui intensificator textual. Reamintim că secvenţele excerptate ţin de domeniul scris şi reflectă discursul oral, exteriorizat prin dialoguri, prin contexte unde se creează condiţii propice pentru a genera modele de IA de tipul celor prezentate anterior. Printre exemplele vizând intensificarea calităţii unui obiect ori a unui subiect sau a caracteristicii unui verb, am detectat câteva adverbe în –ment neatestate în dicţionarul ”Le Petit Larousse” şi nici în ”Le Robert”, fapt ce confirmă teza despre caracterul deschis al clasei acestor adverbe. Unităţile analizate au un rol important în manifestarea creativităţii scriitorilor şi a jurnaliştilor care folosesc sau „inventează” asemenea adverbe, pentru a-şi perfecţiona stilul şi pentru a obţine efectul scontat: Pour en revenir à des meurs fort ignorées de l’ambassadeur dont nous venons d’évoquer la silhouette ancestralement épaisse […] (Proust, SEG, 535) 134

Dicţionarele menţionate înregistrează doar adjectivul ancestral – ‘des ancêtres’, căruia în română îi corespunde adjectivul ancestral – ‘strămoşesc’. În exemplul extras din opera lui M. Prust, autorul, pentru a sugera imaginea corpului bătrân, gras şi voluminos, a creat adverbul în cauză, cu valoare ocazională şi pragmatică: ‘foarte mult, excesiv de’. Un alt adverb din seria semnalată este pâteusement : J’étais ivre sans doute, et ma parole avait pris le tour approprié, pâteusement intempestif […] (Michon, VM, 140) Adverbul evidenţiat este format de la adjectivul pâteux – (fig.) ’qui manque d’aisance, lourd, embarrassé’ şi, în contextul vizat, denotă intensemul asociat semului ‘stângaci, greoi’. Un original efect stilistic sesizăm în ambianţa unde adverbul de intensificare şi baza pe care o intensifică constituie un oximoron. Nu se poate afirma că, în astfel de structuri, ar avea loc doar desemantizarea totală a adverbului. Mai curând, este vorba despre un joc mai puţin obişnuit de valori semantice, dezvăluite în mod intenţionat de cel care creează asemenea formaţiuni: […] cette messe infiniment relative ne les effarouchait pas d’avantage qu’un vol de sauterelles dans les champs […] (Michon, VM, 208) Mystère, me dit-il. Mystère parfaitement banal, et le plus impénétrable, et le seul qui nous importe. (Druon, GF, 11) În principiu, funcţionarea adverbelor în -ment în calitate de intensificatori este însoţită de desemantizarea lor totală sau parţială, sensul lor primar fiind înlocuit cu cel apreciativ sau de amplificare. În situaţia semnalată, nu putem trece cu vederea rolul subiectului vorbitor: anume locutorul alege adverbul şi modalitatea de a-l folosi în sintagmă sau în frază, influenţând valoarea semantică a acestuia într-un context pragmatic, în funcţie de idiolectul şi ideostilul corespunzător [55, p. 59]. Sunt de remarcat câteva tipuri de intensificare, redate prin intermediul adverbelor în –ment; glosemul absolument e chemat a stabili o limită dincolo de care nu se poate trece; adverbul totalement cuprinde elementele, în ansamblu; complètement desemnează elementele global. La prima vedere, unităţile de tipul parfaitement ar funcţiona în afara scării de cuantificare. Analiza lor minuţioasă pune în lumină rolul valorilor conotative în realizarea operaţiei de intensificare. O astfel de clasificare reliefează unele modele de intensificare ce tind spre punctul superior (mai rar, spre cel inferior) al scării de valori: – adverbele entièrement, totalement, complètement etc. modifică, total sau global, o calitate sau o acţiune şi generează o intensitate maximală. Acţiunea sau calitatea se prezintă, în anturajul 135

vizat, ca fiind realizate integral, excluzându-se completările sau schimbările. Asemenea unităţi au un caracter închis; – adverbele extrêmement, hautement etc. produc o intensitate foarte înaltă, având un caracter deschis, căci nu este stabilită nici o limită maximală a calităţii modificate. În situaţiile examinate este valorificată norma psihică generând intensificarea, fără a apela la un punct de reper exterior conţinutului unui adjectiv sau al unui adverb. Şi în limba română, adverbul reprezintă un element apt a crea activ structuri marcate de intensificare. În idiomul menţionat, adverbele intensificatoare sunt mai reduse la număr şi manifestă o flexibilitate mult mai scăzută, în comparaţie cu adverbele în –ment din limba franceză57. Limba de referinţă mai denotă şi tendinţa de a utiliza nişte forme consacrate de uz, în vederea graduării maxime sau minime a calităţii, a acţiunii sau a stării. Afirmăm acest lucru, având la dispoziţie exemplele de limba română ce constituie corpusul faptic. Spre deosebire de limba franceză, în română, alături de adverbe, întâlnim mai frecvent diferite locuţiuni adverbiale. Unităţile în cauză marchează un deixis personal, simţindu-se prezenţa subiectului care le enunţă, sau deixisul social, când locuţiunile aparţin fie unui registru colocvial, fie celui familiar. Adverbele de intensificare sunt utilizate în limba română în diverse contexte: Îl văzu rezemat de stâlpul cerdacului, cu faţa cumplit de schimbată. (Rebreanu, O, 102) -

Sunt laş, sunt chiar ipocrit, recunosc! Sâsîi Gross aprig infuriat parcă de sfiala

camaradului (Rebreanu, O, 124) În alte mostre excerptate din texte în limba română, sunt folosite mai des locuţiunile adverbiale de tipul: de tot, cu totul, nespus de ş.a., cu valoare de intensificatori: Mătuşa a aţâţat focul, a spălat rădăcinile bine de tot (...) (Druţă, S, 255) Mă iubeşte mult de tot, nici nu-ţi poţi închipui cât mă iubeşte. (Rebreanu, O, 245) Cu puţine vorbe, măcinate într-o limbă cu totul necunoscută, varangul cel tânăr dădu lămurire. (Sadoveanu, CA, 282) După o zi întreagă de vuiet şi fierbinţeală, răcoarea serii, curgerea domoală a apelor şi fluierul cela de peste râu îl vrăjeau pe bătrân cu totul. (Druţă, S, 81) Pe urmă, când am aflat că eşti pe cale de vindecare, tot Meyer a zis că trebuie să-ţi fie nespus de dragă viaţa (...) (Rebreanu, O, 85) Ameninţarea ei însă revoltă peste fire pe doamna Herdelea (...) (Rebreanu, O, 121) 57

Modalitatea de funcţionare a subgrupului analizat de adverbe în limba română se poate observa consultând: C. Căpăţînă, ”Dicţionar invers al limbii române” [14].

136

Din cele relatate, constatăm că modul de graduare, de intensificare a unei calităţi, a unei acţiuni sau a unei stări cu ajutorul adverbelor diferă, întrucâtva, în limbile franceză şi română. Prima dispune, în acest scop, alături de un instrument flexibil şi variat, cum ar fi subclasa adverbelor în –ment, şi de unele locuţiuni adverbiale folosite cu o frecvenţă mai redusă decât adverbele menţionate. Limba română, dimpotrivă, demonstrează tendinţa de a recurge mai frecvent la locuţiuni adverbiale. Concluzia noastră are drept temei diverse mostre alcătuind corpusul de exemple extrase doar din texte literare. Nu excludem însă şi alte rezultate, ce ar reieşi din studiul problemei în discuţie pe material extras din presă, din publicitate etc. 3.5.4. Verbele în blocurile semantico-sintactice ale intensităţii absolute Cercetătorii M. Riegel, J. C. Pellat şi R. Rioul relevă multiple părţi de vorbire ce se pretează graduării: « Les degrés de comparaison et d’intensité n’affectent pas seulement les adjectifs qualificatifs, mais aussi les adverbes (plus souvent, très souvent), les verbes (cela m’intéresse beaucoup/plus/assez), les noms employés comme adjectifs (Nous avouerons que notre héros était fort peu héros en ce moment. Stendhal) … [307, p. 362]. Urmărind unele aspecte ale IA, ne-am convins că verbele sunt “afectate”, asemenea altor părţi de vorbire, de graduarea intensivă. Este de subliniat că verbele, ca şi adjectivele, adverbele, substantivele sau orice alte unităţi lexicale, comportă sensuri subiective ce transmit informaţia cu caracter evaluativ, apreciativ sau graduativ. Ţinem să amintim că verbelor li se atribuie atât o semantică lexicală, cât şi una gramaticală. Pentru a realiza structuri impregnate de IA, subiectul vorbitor apelează la numeroase posibilităţi oferite de această parte de vorbire. Ideea de intensificare este implicată fie de valoarea denotativă, intrinsecă a verbului, fie de sensurile figurate, conotative, construite prin procedee metaforice, metonimice, prin litote etc. Alteori, sensul intensiv se datorează funcţionării în comun a elementelor unui cotext sau ale unui context mai amplu, adică se formează graţie coparticipării adverbelor de intensificare şi a substantivelor. Este important, şi în acest caz, tipul frazei ce funcţionează ca suport al enunţului exclamativ, negativ sau interogativ. Verbele exprimă o intensitate înaltă a acţiunii sau a stării, mai întâi de toate, prin intermediul valorilor primare ce le posedă. În limbile franceză şi română există o serie de verbe evaluative sau apreciative a căror semantică denotativă conţine intensemul, apte a reda graduarea subiectivă: abonder/a abunda; abuser/a abuza; affliger/a întrista; effrayer/a speria, a înfricoşa; épouvanter/a (se) înspăimânta, a (se) înfricoşa; exaspérer /a exaspera ; exténuer a (se) extenua, a (se) epuiza etc.

137

M. de Charlus eût peut-être volontier compromis quelqu’un mais se sentir, lui, compromis par ce sourire partant d’un autre et qui ne pouvait avoir qu’une signification, l’exaspéra. (Proust, SEG, 556) Dicţionarul ”Le Petit Larousse” menţionează următoarele sensuri ale verbului exaspérer (lat. exasperare; de asper>âpre): mettre au comble de l’irritation, de l’énervement; irriter. Semnificaţia indicată reliefează intensitatea foarte înaltă a acţiunii ce exprimă sensul primar al verbului exaspérer. În procesul comunicării, locutorii utilizează mai frecvent lexicul emotiv, bogat în diverse nuanţe stilistice, a cărui pondere este mare, ceea ce ilustrează şi schema propusă de G. Bulgăr la care ne-am referit anterior [12, p. 169]. Schema în cauză arată că sensul de bază, logic, uzual L, situat în centrul circumferinţelor, ocupă o zonă limitată, comparativ cu celelalte. La rândul său, acestui sens L i se ancorează sensului F figurat şi, mai larg – sensului M – metaforic, de invenţie şi de expansiune. Anume câmpul M cuprinde, aidoma păpuşilor ruseşti (matrioşka), celelalte tipuri de sensuri. Actualmente constatăm că multe BSS ale IA se construiesc în limba franceză cu ajutorul verbelor redate prin participiul trecut sau cel prezent în -ant, care modelează intensificatorii, acceptându-l chiar şi pe très, fapt considerat imposibil, până acum. Fenomenul dat se explică prin asemănarea funcţională a formelor de participiu trecut ale unor verbe cu cele ale adjectivelor. În atare anturaje, se realizează graduarea sau intensificarea calificării. Operaţia de intensificare are loc dacă aspectul semantic al “bazei” pe care o modifică très se pretează graduării. În situaţia relevată, observăm că adverbul très îşi schimbă valoarea din una de cuantificare sau de intensificare în una de apreciere sau de frecvenţă. Se ştie că, în limba franceză, acţiunea sau starea ce o indică verbul poate fi graduată de adverbele de intensificare de tipul beaucoup, trop, tant şi si, raportate la un spectru larg de verbe: Mme Coquenard […] sourit un peu et rougit beaucoup. (Dumas-père, LTM, 421) Nu acceptăm ideea potrivit căreia intensificatorii enumeraţi mai sus generează întotdeauna structuri ale IA, aceştia necesitând un factor suplimentar pentru a desemna ideea de IA. Factorul în cauză reprezintă, de obicei, tipul frazei (exclamativă, interogativă sau negativă) în care funcţionează verbul respectiv. De reţinut două condiţii obligatorii în intensificarea acţiunii sau a stării, ce se impun a fi respectate: 1) verbele să posede capacitatea de a fi graduate, adică să admită judecăţi de valoare cu un caracter subiectiv; semantica internă a formelor verbale întrebuinţate, subiectivitatea caracteristică locutorului pun în evidenţă diverse aprecieri redate prin verbe cu ajutorul variatelor 138

procedee (nominalizăm, în limba franceză, derivarea prin sufixele -oter, -eler, -onner: toussoter, griffonner etc.); 2) folosirea unor moduri sau timpuri verbale în felurite tipuri de fraze şi în multiple registre funcţionale. Ideea de intensiv ce o conţine semantica denotativă primară a unui verb este deseori amplificată de anturajul pragmasemantic în care funcţionează partea de vorbire semnalată: […] mais il faut dire aussi que le nom de Miledy le paralysait. (Dumas-père, LTM, 585) Este evident că, în contextul frazei de mai sus, verbul paralyser nu se utilizează doar cu sensul lui denotativ. Dicţionarele explicative ale limbii franceze relevă următoarele sensuri suplimentare ale acestui verb: 1) immobiliser; 2) frapper d’inertie, rendre incapable d’agir ou de s’exprimer. Semnificaţia suplimentară, atribuită verbului paralyser în exemplul citat ar fi ‘a provoca un efect negativ foarte puternic, a speria puternic’. Aceeaşi valoare redă verbul étouffer din exemplul: La colère alors étouffait Lulu qui s’en allait, parlant tout seul, gesticulant, et faisant se retourner les passants. (Druon, GF, 353) Verbul etouffer posedă o semantică bogată. În secvenţa analizată, el are sensul denotativ de ‘suffoquer – a se sufoca, a respira foarte greu’, ce arată, concomitent, comportamentul personajului şi starea lui morală, exteriorizând, treptat, un sens figurat de ‘opresser, peser – o stare morală foarte grea’. Sensurile conotative ale verbelor depind sau sunt produse uneori de cele ale substantivelor marcate de intensem, ce li se asociază într-o sintagmă: J’en vois une et même plusieurs, répondit la maîtresse, qui bouillonnait de colère sous un masque de calme imposé. (Istrati, RAZ, 521) Comme Bébert n’était pas admis à ces parties-là, et qu’il recevait une bourrade, dès qu’il voulait tâter de Lydie, il restait gêné, travaillé de colère et de malaise quand les deux autres s’amusaient … (Zola, G, 120) În ambele fraze, valoarea de intensificare, proprie verbelor bouillonner şi travailler, este întregită de cea a substantivului colère exprimând sensul: ‘violent mécontentement accompagné d’agressivité’. În exemplul citat, verbul bouillonner are sensul figurat: ‘être en effervescence, s’agiter’, iar BSS, în ansamblu, semnifică: ‘a fi foarte, extrem de supărat’. Verbul travailler este folosit, în primul rând, cu sensul: ‘faire souffrir, tourmenter, torturer’, întrebuinţat mai puţin 139

frecvent în franceza actuală, bunăoară în sintagme ”sudate”; în al doilea rând, verbul dat mai dezvăluie în fraza respectivă înţelesul: ‘être agité, troublé, révolté’. În ansamblu, BSS ce conţine verbul travailler indică starea: ‘a fi foarte supărat’. În limba română, echivalentul verbului bouillonner desemnează, deopotrivă, ideea de IA, un rol deosebit avându-l contextul: Preotul fierbea de indignare. (Rebreanu, O1, 103) Îşi fierbea creierii căutând să născocească un mijloc care să-l scape de ghearele hoţului [...] (Rebreanu, O1, 216) În ambele mostre, verbul a fierbe este întrebuinţat cu un sens figurat. În primul exemplu, verbul în cauză este raportat la substantivul abstract indignare a cărui semantică demonstrează graduarea şi ideea de intensificare. În a doua frază, verbul semnalat funcţionează cu sens metaforic în sintagma ”sudată” a-şi fierbe creierii, ce semnifică ‘a fi frământat de gânduri, a căuta o soluţie într-o situaţie dificilă’. În limba franceză, verbul este apt a reda acţiuni referite la fapte concrete şi observabile în realitatea extralinguală. În astfel de anturaje, se reliefează pregnant rolul factorilor extraglotici în explicitarea acţiunii marcate de verb: Il alla se jeter dans les bras ouverts de Jiano, qui l’étreignit à l’étouffer. (Istrati, RAZ, 491) În exemplul precedent, sesizăm IA, ce se datorează păstrării, în memoria interlocutorilor, a informaţiei ce permite reconstituirea imaginară a acţiunii realizate, graţie utilizării unei forţe fizice considerabile. O atare forţă sugerează, în fraza examinată, expresiea ‘étreindre à étouffer – a îmbrăţişa foarte strâns’. O situaţie similară atestă fraza ce urmează, unde acţiunea este marcată prin aceleaşi mijloace: Tout d’abord, ce relâchement de servitude me gonfla la poitrine d’une bourrasque de bonheur, mais ce fut de courte durée. (Istrati, RAZ, 251) Judecata exprimată prin me gonfla la poitrine d’une bourrasque de bonheur semnifică: ‘m-am umplut de fericire, am devenit foarte fericit’. Ne imaginăm persoana cuprinsă de sentimentul de fericire, care poate chiar în acest moment, să-şi umfle pieptul, respirând adânc. Respiraţia grea, foarte adâncă, din cauza unor neplăceri, este exteriorizată şi în română, de pildă, prin verbul ‘a ofta’ urmat de calificativul intensiv tocmai din baierele inimii: – Aşa o fi, Neghiniţă, mai zise împăratul, oftând tocmai din baierele inimii. (Delavrancea, O, 335) 140

Un fenomen al naturii – tunetul – serveşte spre a dezvălui valoarea figurată a verbului tonner în fraza de mai jos: Le calme trompeur du colonel s’évanouit, ses yeux se courroucèrent, sa voix tonna: – Moi, dans la foire aux bourreaux? (Istrati, RAZ, 549) Verbul tonner apare aici cu sensul de ‘exprimer violemment sa colère en parlant très fort – a vorbi foarte tare şi supărat’. Un alt fenomen al naturii, soarele, şi capacitatea lui de a încălzi foarte puternic sunt relevate prin intermediul unei comparaţii menite a invoca efectul produs de temperaturile foarte înalte, ele fiind ‘capabile să topească zidurile’: Soarele ardea să topească zidurile. (Rebreanu, O2, 100) – încălzea foarte puternic, ardea. În general, în limba română, există o serie întreagă de verbe cu semul comun ‘care depinde de temperaturi înalte’, folosite cu sensul figurat sau metaforic în diverse expresii, inclusiv în unităţi frazeologice. Ele realizează, totodată, BSS ale IA: Se simţi umil şi mic, deşi sufletul îi clocotea de ură. (Rebreanu, O2, 76) Inima mă durea, inima mi se topea de dragoste şi mi se făcea de câte zece ori pe zi dor de fetişcana ceea. (Druţă, S, 110) Unde poţi găsi muncitori mai buni decât dânşii pentru că ei se aprind de la o simplă adiere de vânt, şi nu se opresc până nu cad pe brânci. (Druţă, S, 53) Contextele examinate supra ne permit a conchide că graduarea afectivă a conţinutului verbelor se produce, mai cu seamă, în frazele exclamative, generând BSS ale IA. Din analiza minuţioasă a frazelor exclamative şi a verbelor ce le inserează acestea, J. Cl. Milner identifică trei clase de verbe [269, p. 311-314]: 1) verbele inapte de a avea marca exclamaţiei (se produire, se passer etc.); 2) verbele ce indică schimbarea calităţii (embellir, vieillir etc.); 3) verbele afective ce admit graduarea (aimer, détester etc.). Sunt de amintit unele verbe ce nu se înscriu nici în una dintre cele trei clase stabilite. Este posibilă întrebuinţarea unităţilor respective în fraze exclamative, deşi ele nu admit graduarea: Oh comme vous y allez! Alegerea mijloacelor expresive de către subiectul vorbitor vizează monostructurile şi BSS intensificate. Verbele ce denotă graduarea acţiunii sau a stării şi funcţionează în structurile exclamative ţin de una dintre extremităţile scării graduale: de polul nonexclamativ (sau “obiectiv”) şi

141

de cel exclamativ (sau “subiectiv”). Odată cu deplasarea verbelor pe axa menţionată de la ‘obiectiv’ la ‘subiectiv’, creşte capacitatea lor de a produce structuri cu valoare de IA. Contrastul sau opoziţia, ca mijloc de reliefare a intensităţii calităţii, a acţiunii sau a stării, este evident şi în ambianţa verbelor: Il ne l’aimait déjà plus, il l’adorait. (Dumas-père, LTM, 689) Semantica glosemelor aimer şi adorer comportă seme comune, ce constituie un câmp lexico-semantic. Contrastul între unităţile semnalate rezidă în nivelul de graduare a acţiunii, propriu fiecăruia dintre aceste verbe. Astfel, aimer înseamnă I.1. Eprouver pour (qqn) une profonde affection, un attachement très vif. 2. Eprouver pour (qqn) une inclination très vive fondée à la fois sur la tendresse et l’attirance physique. Cu referire la verbul adorer, citim: 1. Rendre un culte à (un dieu, un objet divinisé). 2. Aimer passionnément. Din cele menţionate, decurge structura semantică a verbului adorer=aimer+passionnément, altfel spus, verbul adorer este mai puternic graduat, căci sensului de ’a iubi, a avea un sentiment profund faţă de cineva’ i se mai adaugă: ’cu multă pasiune’. Contrastul între formele verbale descrise în exemplul de mai sus serveşte ca mijloc suplimentar ce implică creşterea gradului de intensificare a acţiunii de ’a iubi’. Analiza semantică bazată pe observarea nuanţelor fine de înţeles ce caracterizează unităţile lexicale graduate confirmă argumentele invocate de academicianul S. Berejan, care contestă legăturile sinonimice între unităţile în cauză şi posibilitatea de a se constitui lanţul lor semantic [364, p. 60]. Considerăm că intensitatea foarte înaltă a acţiunii sau a stării se produce mai des atunci când verbele sunt folosite cu sensul lor figurat sau în contexte mai puţin obişnuite, ce le atribuie un sens nou cu valoare de IA: Le coeur du jeune homme débordait de joie. (Dumas-père, LTM, 240) Elles glissent sur une fête, vraiment élégante, celle-là, où la maîtresse de la maison, pouvant avoir toutes les duchesses, lesquelles brûlent d’être “parmi les élus” […] (Proust, SEG, 553) Dicţionarul ”Le Petit Larousse” înregistrează, printre sensurile verbului brûler, şi următorul: désirer ardemment, éprouver un sentiment, un désir très vif. În limba română, valoarea de IA poate fi exprimată prin supine postpuse adjectivului, ce includ prepoziţia de: aprig de temut, frumoasă de speriat etc. Franceza mai dispune suplimentar de unele mijloace originale, chemate a intensifica acţiunea desemnată de un verb, ce ţin de domeniul sociocultural şi cel stilistic. În acest sens, H. Frei aduce unele exemple din registrul familiar al limbii franceze în care perfectul simplu (passé

142

simple) este întrebuinţat afectiv sau peiorativ: Ce fut bon! Expresivitatea şi originalitatea formei respective se datorează excluderii ei din uzul familiar. Detectabil doar în registrul scris al limbii, perfectul simplu, fiind folosit în registrul oral, provoacă diverse efecte, printre care şi intensificarea acţiunii desemnate de verb. În situaţia vizată, se realizează un fel de “împrumut intersocial” sui-generis. 3.5.5. Redarea intensităţii absolute în blocurile semantico-sintactice cu numerale Gramaticile teoretice ale limbilor franceză şi română cuprind multiple viziuni asupra numeralului. Acesta este interpretat, de regulă, drept o parte de vorbire flexibilă, cu ajutorul căreia se redă ideea de număr definit [10, p. 353]. În unele studii, numeralul este categorisit drept un adjectiv [342], în alte lucrări este apreciat în calitate de parte de vorbire distinctă, întemeiată pe noţiunile de cardinal şi de ordinal sau numai pe ultima [305]; sunt şi cercetări care îl analizează doar ca un grup semantic de cuvinte deosebite. Cea din urmă afirmaţie este argumentată prin faptul că numeralele, drept unităţi eterogene, nu posedă indiciile gramaticale comune [145]. Interpretările semnalate vizează utilizarea numeralului în calitate de adjectiv, implicit, de intensificator, sugerând că printre mijloacele de formare a BSS ale IA trebuie introdus şi numeralul. De la bun început, ţinem să subliniem faptul că numeralul are un rol special în generarea BSS ale IA. Cele relevate sunt lesne de înţeles, fiindcă în cazul numeralelor capabile să producă o structură marcată de IA, se pune accentul nu pe aspectul cantitativ, dar pe cel calitativ sau evaluativ. Numeralul este expresia lingvistică a categoriei numărului, preconizând abandonarea aspectului calitativ în favoarea celui cantitativ, ceea ce ar însemna că, într-o clasă de obiecte, există cel puţin unul, care are o proprietate ce-l deosebeşte de toate celelalte obiecte ale clasei. În procesul de constituire a numărului, nu are loc o asociere, ci o disociere, deoarece, proprietăţile elementelor fiind diferite, acestea se anulează reciproc din punctul de vedere calitativ. Astfel, fiece proprietate reprezintă ea însăşi unitatea (expresia cantitativă a entităţii, a obiectului sau a trăsăturilor lui unice). La etapa următoare, se poate realiza o eventuală asociere de abstractizare, ce presupune posibilitatea de a înlătura opoziţiile calitative. Toate schimbările în cauză se reflectă nemijlocit şi asupra numeralelor, de aceea, menţionând structurile de IA ce incorporează numeralele, subînţelegem funcţionarea lor cu totul specială, care vine, de fapt, în contradicţie cu funcţia tradiţională a unităţilor lexicale în discuţie. Semantica denotativă a numeralului presupune întotdeauna un grad măsurabil şi o cuantificare exhaustivă, pentru a descrie exact fenomenele. Intensificarea însă este “exact ceea ce scapă orişicărei măsuri” [39, p. 474]. Contradicţia reliefată asigură originalitatea BSS ale IA, generate de numerale. Ea provoacă pierderea valorii 143

de număr precis, exact de obiecte sau de acţiuni şi transformarea semantică a numeralelor, apte a exprima, în asemenea situaţii, o cantitate nedeterminată, chiar dacă numărul este exact. În astfel de BSS ale IA, numeralele nu apar în calitate de simpli cuantificatori, ci, am zice, într-o ipostază dublă de cuantificatori-intensificatori, deoarece cuantificarea evaluativă este diminuată în folosul cuantificării subiective, estompându-se, total sau parţial, valoarea nominală a numeralelor ce îndeplinesc doar funcţiile unor adverbe sau adjective. Şi mai mult se apropie de adverbele cantitative “numeralele multiplicative” (întreit, înzecit etc.), funcţionând în contexte caracteristice adverbului [26, p. 275-278]. În urma analizei mostrelor ce conţin BSS ale IA, se evidenţiază câteva numerale utilizate mai frecvent în structurile intensificate. În limba franceză, ne referim, pentru început, la cent şi mille. În exemplele citate infra, observăm desemantizarea treptată a numeralelor respective, care generează un nivel diferit de graduare şi de intensificare: Comme lui pénétrant dans le palais de l’Elysée, nous nous effarouchâmes devant le spectacle de tous les habits noirs qui s’immobilisèrent à son approche – pensez donc, plus de deux cents sénateurs et trois cents députés ! (Makine, LTF, 26) O frază enunţiativă mai păstrează încă valoarea de cuantificare şi cantitatea exactă exprimată prin numeralul cent. Dar într-o frază exclamativă, de tipul celei ilustrate mai sus, sensului primordial al numeralelor i se poate suprapune şi unul de intensificare, căci nu este vorba doar despre numărul concret de persoane oficiale prezente într-o adunare, ci şi de efectul produs de numărul lor impunător şi de aspectul lor asupra unui observator din exterior. Prezenţa, într-un singur loc, a numeroaselor persoane imfluente – senatori şi deputaţi – are menirea de a reda, implicit, atât importanţa momentului descris în secvenţa semnalată, cât şi respectul deosebit faţă de preşedintele Franţei, exprimat prin reverenţa “hainelor negre” în faţa unei singure persoane – cea a preşedintelui ţării. Intensificarea implicită a calităţii, a acţiunii sau a stării se produce şi atunci când o cifră este utilizată într-un anumit context ce creează mai multe posibilităţi de interpretare. În fraza de mai jos, e plauzibil să identificăm un BSS al IA, doar dacă suntem la curent cu tradiţiile bisericii ortodoxe: Cincizeci şi doi de preoţi, cu episcopul în frunte, slujiră sfinţirea. (Rebreanu, O1, 389) Numărul exact de cincizeci şi doi de preoţi care asistă la sfinţirea bisericii, cu episcopul în frunte, vine să reliefeze, în mod implicit, remarcabilul eveniment – slujba religioasă – descris în secvenţă (se ştie că, potrivit obiceiurilor bisericii ortodoxe, importanţa slujbei religioase este marcată de numărul de preoţi reuniţi într-un sobor şi de rangul ce le revine). 144

În următorul exemplu, numeralul cent apare drept sinonim al adverbului beaucoup, având rolul de intensificator: Merci de ces douces paroles, oh ma belle Majesté, cent fois merci. (Dumas-père, LTM, 169) Uneori, într-un microtext, se atestă mai multe numerale, desemantizate în măsură diferită, ce produc, în ansamblu, efectul unei intensificări şi, ca rezultat, un BSS al IA: Il est vrai que mon luxe dépasse le vôtre, qui êtes [...] cent fois plus riches que moi, en effet, n’êtes-vous pas le maître absolu de cinquante communautés paysannes, englobées toutes dans un seul domaine qui couvre plusieurs kilomètres carrés de terre, bois, viviers, pâturages? Des milliers d’esclaves travaillent pour vous seul [...]. (Istrati, RAZ, 521) Numeralele cent, cinquante şi milliers, utilizate în fraza menţionată, creează sugestiv imaginea bogăţiilor enorme ale unui personaj: se descrie belşugul însutit, în comparaţie cu volumul iniţial al averii, destul de mare şi ea: cincizeci de sate unite într-un singur domeniu se întind pe mai mulţi kilometri pătraţi, iar mii de sclavi muncesc pentru o singură persoană. Antiteza care încheie pasajul subliniază, o dată în plus, ideea unei opulenţe ieşite din comun. Amplificarea implicită a calităţii prin intermediul numeralelor are loc într-un alt exemplu, în care creşterea gradului intensităţii se datorează numeralelor sute, mii, mii şi mii: Cine poate şti de câte ori a tot vânturat Ilenuţa căldarea din vraful cu grâu şi a turnat-o în coşul vânturătorii... Poate de sute, poate de mii, poate de mii şi mii de ori, dar de câte ori ar ridica ea sus căldarea plină, arunca o privire – măcar pentru o clipă săgetează zarea, căutând o căruţă cu doi cai roibi. (Druţă, S, 180) În limbajul poetic, asemenea numerale comportă valoarea de cuantificare-intensificare şi sunt întrebuinţate în contexte inserând diverse figuri stilistice. Mijloacele respective sporesc efectul de intensificare, scontat de autorii lucrărilor poetice: a) La steaua care a răsărit

b) Vers l’étoile qui s’est levée,

E-o cale atât de lungă

Une aussi longue route;

Că mii de ani i-au trebuit

Qu’à sa lumière des années

Luminii să ne-ajungă

Par milliers ça coûte.

(Eminescu, P, 410)

(Eminescu, P, 411)

Numeralul mii, folosit de M. Eminescu cu valoare figurată, sugerează imaginea unei distanţe foarte mari (de mii de ani-lumină), ce ne desparte de steaua care a răsărit. Şi în limba franceză, numeralul comportă o semnificaţie similară: Lui, il est obligé. Il a peur; il est de mille ans en retard sur toi. Pardonne-lui ! (Istrati, RAZ, 566) 145

În exemplul citat, mille indică diferenţa foarte mare dintre două persoane. Este vorba fie despre o deosebire de vârstă, fie despre una socială, fie despre una intelectuală etc., care, deopotrivă, denotă gradul foarte înalt de manifestare a calităţii sau a stării nominalizate. Reinterpretarea a două cifre ce exprimă dimensiunile timpului cauzează efectul intensificării, graţie remanierii de valori semantice ale substantivelor cu sens temporal, ce se află în raport semantic de hipero-hiponimie: Oui, mais dans certaines cirsonstances, cinq minutes sont cinq siècles. (Dumas-père, LTM, 155) În exemplul de mai sus, sesizăm ”reconceperea” unui segment foarte scurt de timp, sub influenţa unor factori de ordin psihic, ce îi atribuie acestuia durată şi care evidenţiază starea unei persoane foarte energice care e nevoită să aştepte, fiind într-o situaţie foarte dificilă. O ambianţă asemănătoare se conturează şi în exemplul de mai jos: Les jours de l’attente sont longs, et d’Artagnan surtout aurait parié que les jours avaient maintenant quarante-huit heures. (Dumas-père, LTM, 597) Cifra quarante-huit are menirea de a reda durata foarte lungă a zilelor de aşteptare: o zi are 48 de ore, în special, pentru unul dintre personajele principale ale romanului Cei trei muschetari – d’Artagnan, un gascon tânăr, o fire nerăbdătoare. Schimbările adânci în viaţa unei societăţi, derulate într-o perioadă de timp foarte scurtă, sunt evocate în mostra următoare: En quatre ans de guerre, la France avait vieilli d’un siècle, son dernier siècle peut-être de grande civilisation. (Druon, GF, 22) Intensificarea noţiunii de schimbări foarte mari, nefaste pentru Franţa care avait vielli d’un siècle într-o perioadă foarte scurtă en quatre ans de guerre, are efectul dorit prin opunerea semantică a două sintagme – quatre ans şi un siècle. Procedeul semnalat se referă la perioada războiului când, într-un ritm rapid, au loc distrugeri materiale, dar, mai ales, calamităţi sociale. Sunt de amintit multiple frazeologisme şi structuri, mai mult sau mai puţin sudate, conţinând numerale, ce exteriorizează, în ansamblu, valoarea de IA. Sunt elocvente, de pildă, construcţiile de tipul cent/mille fois din limba franceză: Merci, monsieur, et vous êtes cent fois bons. (Dumas-père, LTM, 243) În ambianţa dată, pierderea semnificaţiei de cantitate exactă se produce prin atribuirea unei valori aproximative numeralului, ceea ce condiţionează transpoziţia elementului în clasa intensificatorilor: 146

Inima mă durea, inima mi se topea de dragoste şi mi se făcea de câte zece ori pe zi dor de fetişcana ceea. (Druţă, S, 110) Unitatea de câte zece ori pe zi reia şi intensifică noţiunea de ‘persoană puternic îndrăgostită’ care este redată, mai întâi, prin secvenţa inima mi se topea de dragoste. O factură semantică asemănătoare au formaţiunile de tipul unităţilor frazeologice: Je montais, à ce moment-là, la colline de mon bonheur, et mon sang en ébouillition me faisait vivre cent vies à la fois. (Istrati, RAZ, 201) D’Artagnan ne savait où il était et eût voulu être à cent pieds sous terre. (Dumas-père, LTM, 42) În asemenea anturaje, apar şi alte numerale, bunăoară glosemele doi, trei, patru, şapte şi nouă, cărora li se atribuie o simbolică aparte în cultura fiecărei societăţi, ceea ce se reflectă în limbă: De ce nu trece măcar să-i spuie lui că uite aşa şi aşa, că doar nu e peste nouă mări şi nouă ţări? (Rebreanu, O1, 190) (Se presupune că persoana despre care se vorbeşte în frază se află undeva foarte aproape, iar locutorul îi reproşează că nu se arată de foarte mult timp.) În fraza: Înaltă, spătoasă, căruntă, Rubanca munceşte cât doi. (Druţă S, 149), unitatea frazeologică ce conţine numeralul are sensul: ‘a munci foarte mult’. Ideea unui devotament deosebit, a fidelităţii şi a jertfirii de sine poate fi evocată prin locuţiuni frazeologice cu numeralul quatre/patru : C’est le médecin de la famille, un brave cœur que nous adorons et qui se ferait couper en quatre pour nous. ( Proust, SEG, 770) [...] dar Titu muncea cât şapte şi-i ducea în spate toată cancelaria [...] (Rebreanu, O1, 319) Exemplul de faţă transmite acelaşi gând de a munci foarte mult, de a realiza un volum de muncă mare, cât şapte persoane. Numeralul quatre poate fi inclus şi în sintagme libere de cuvinte, ce dezvăluie un nivel înalt de intensificare a calităţii unui obiect sau a unui subiect ori a caracteristicii unui verb: Si Noël en était amené à avouer ce qu’il avouait en ce moment, il fallait que la situation fût quatre fois plus grave. (Druon, GF, 207) Sensul denotativ al adjectivului grave marchează intensificarea înaltă a calităţii (‘foarte rău, foarte greu’). În fraza citată, se face aluzie la intensificarea denotativă, augmentată de patru ori. Astfel, numeralul majorează gradul intensemului atribuit glosemului grave. Şi în următorul 147

exemplu, se observă amplificarea puternică a modului de realizare a unei acţiuni ce o conferă efectul de intensificare, generat de un numeral: En échange, Athos à lui seul buvait comme quatre. (Dumas-père, LTM, 356) În ambianţa vizată, se produce intensificarea situaţiei redate prin verbul boire, fiind vorba despre o persoană care utilizează cantităţi excesive de băuturi alcoolice. Pentru a sugera ideea unei cantităţi abuzive de alcool, se recurge la expresia il buvait comme quatre (o persoană bea cât patru), adică foarte mult. Numeralul din expresiile frazeologice denotă intensificarea dimensiunilor de spaţiu şi de timp, interpretate generalizat şi aproximativ. Dimensiunile enorme ale oraşului Babilon sunt evocate descriindu-se lungimea – greu de măsurat cu exactitate – a pereţilor ce înconjurau faimoasa cetate: a) Babilon, cetate mândră cât o ţară, o cetate [...] Cu muri lungi cât patru zile, cu o mare de palate [...] (Eminescu, P, 616) b) Babylone, tout aussi grande qu’un pays, fière cité [...] Ses murs - quatre jours de marche, une mer tous ses palais[...] (Eminescu, P, 617) În franceză, semnificaţia unei durate de timp foarte scurte este comunicată expresiv în fraza: Alors, l’affaire fut conclue en quatre paroles. (Zola, G, 79), ce conţine unitatea frazeologică evidenţiată cu sensul: ‘afacerea s-a soluţionat foarte repede’. Efectul de intensificare prin numerale este augmentat atunci când aceste unităţi se îmbină cu substantive abstracte care, în principiu, nu se pretează cuantificării exacte: [...] et les nègres, soucieux de rétablir la balance des destins, lui arrachèrent une ultime terreur équivalant leurs mille effrois, lui firent une dernière plaie vivante valant pour toutes leurs plaies. (Michon, VM, 30-31) În fraza de mai sus, frica nemărginită este dezvăluită, graţie multiplicării imaginare a sentimentului de teamă trăit de personajele terorizate timp îndelungat de o singură persoană. Autorul foloseşte, întru exteriorizarea IA, unitatea terreur (teroare), reliefând groaza, spaima, frica provocată intenţionat şi majorată de mii de ori: une ultime terreur équivalant leurs mille effrois. Numeralul mille funcţionează, în mostra menţionată, asemenea unui adjectiv calificativ şi ca un intensificator, care nu este întrebuinţat cu valoarea lui directă, ci cu cea figurată. În fraza: Je montais, à ce moment-là, la colline de mon bonheur, et mon sang en ébullition me faisait vivre cent vies à la fois. (Istrati, RAZ, 201), expresia vivre cent vies à la fois serveşte pentru a reda sentimentul de fericire imensă de care este copleşită persoana în cauză. 148

O situaţie similară atestă numeralul şapte în exemplul: În schimb, domnişoarele parcă aveau şapte suflete, nu oboseau deloc şi zâmbeau întruna şi din ce în ce mai ademenitor. (Rebreanu, O1, 157) (Este vorba despre nişte persoane care vădesc o rezistenţă de invidiat, o dragoste de viaţă extraordinară.) Multiple BSS ale IA conţin numeralul trois/trei; cifra corespunzătoare are un rol deosebit în religia creştină, fiind considerată, în general, o cifră magică. Întrebuinţarea acesteia în calitate de intensificator şi de generator al IA este motivată şi de contextul pragmatic în care este folosită. În anumite circumstanţe, numeralul trei reprezintă un intensificator al unei calităţi sau al unui proces. În exemplul de mai jos, graduarea se referă la starea unui personaj, evidenţiind profunzimea sentimentelor trăite de persoana respectivă: Ghighi umplu de plâns trei batiste la plecare. (Rebreanu, O1, 287) În propoziţia dată, este lesne de înţeles că o persoană a plâns foarte mult, aflându-se sub influenţa puternică a sentimentelor legate de despărţirea de oamenii dragi. De semnalat încă un exemplu asemănător: En outre il avait ramassé deux bons duels avec deux hommes capables de tuer trois d’Artagnan … (Dumas-père, LTM, 58) Sesizăm valoarea unei intensităţi foarte înalte a calităţii de ‘bărbat abil, curajos’, redată implicit prin aluzia la etalonul persoanei abile şi curajoase – muschetarul d’Artagnan. În propoziţie se vorbeşte despre doi bărbaţi, capabili să ucidă trei ca d’Artagnan, deci care sunt foarte abili şi curajoşi. Datorită numeralului trois, care-şi pierde în context valoarea primordială, este dezvăluit sensul de IA. În mostra de faţă, are loc intensificarea maximă a calităţii de ‘curajos, abil’. În limba română, sunt de notat structuri asemănătoare în care intensificarea înaltă a calităţii este produsă prin referinţa la un etalon deja marcat de intensem ce se pretează unei amplificări suplimentare, graţie dublării, triplării sau măririi de mai mult de trei ori a valorii originare: Satul lui badea Cireş e de vreo trei ori mai mare decât cel mai mare sat pe care l-ai văzut dumneata vreodată. (Druţă, S, 260). În frază de mai sus, referentul graduării este foarte subiectiv : decât cel mai mare sat pe care l-ai văzut dumneata vreodată. Într-o asemenea ambianţă, detectăm un model de funcţionare a implicitului pragmatic, ce evocă ideea de graduare maximă a dimensiunii unui sat prin intermediul comparaţiei de trei ori mai mare decât cel mai mare sat. În limba română, este bine cunoscută expresia a nu face două parale însemnând ‘a nu avea nici un preţ’, ‘a fi prea de ieftin’. În limba franceză, structurii date îi corespunde o altă expresie cu aceeaşi valoare, ce include frecvent numeralul trois. Cele indicate argumentează necesitatea de a ţine cont, în procesul traducerii, de aspectul sociocultural în ceea ce priveşte utilizarea numeralelor pentru a desemna valori, în principiu, echivalente: 149

a) – C'est-à-dire que c’est trois fois rien, dit Françoise […] (Proust, SEG, 603) b) “Adică nu face două parale”, spuse Françoise […] (Proust, SG, 133) Într-un alt exemplu: Ainsi, aujourd’hui, moi, on ne me tirerait pas deux sous. Où il n’y a rien, il n’y a rien. (Zola, G, 99), expresia on ne me tirerait pas deux sous subliniază sărăcia absolută ce suportă personajul din romanul lui E. Zola. Ideea este emisă şi intensificată prin repetarea Où il n’y a rien, il n’y a rien. Numeralele şapte şi nouă şi cifrele corespunzătoare comportă o semnificaţie deosebită în Biblie, în mitologie, în poveşti şi, în general, în creaţia scriitorilor unde sunt utilizate cu scopul de a intensifica o calitate, o acţiune sau o stare. În limbile de referinţă, acestea apar în calitate de intensificatori şi de generatori ai BSS ale IA. Astfel, în fraza: Je ne pense pas qu’il meure de cette blessure; Cosma c’est un homme à sept vies. (Istrati, RAZ, 286), expresia frazeologică un homme à sept vies, cu numeralul sept (şapte), caracterizează o persoană care posedă o foarte mare putere şi rezistă greutăţilor fizice şi morale. De notat un alt exemplu concludent: Bien plus gaillarde était l’histoire de l’autre femme, la Marinoula joyeuse de jadis, surnommée la Cavalière précisément à cause de l’aventure amoureuse qui la fit tomber du « neuvième ciel » de la galanterie, dans l’enfer du sarcasme. (Istrati, RAZ, 502) Se ştie că expresia a fi în al nouălea cer (cu variantă: al şaptelea cer) semnifică ‘a fi foarte fericit’. În fraza reprodusă, se pune accentul pe formula-clişeu respectivă ; efectul scontat este atins în procesul de transmitere a mesajului către interlocutor sau cititor, graţie antitezei tomber du “neuvième ciel” / dans l’enfer du sarcasme, menită a reliefa schimbările radicale ce s-au produs în viaţa personajului descris, constrâns să abandoneze traiul foarte fericit şi fără griji, ca să suporte greutăţile vieţii. Sunt de remarcat două procedee ce implică un pronunţat efect de intensificare sau de amplificare: 1) cuantificarea sau graduarea prin numerale a elementelor al căror sens primar redă ideea unei calităţi, a unei acţiuni sau a unei stări la un nivel foarte înalt şi 2) graduarea unor elemente în rol de intensificatori. Este cazul adjectivului extraordinaire: [...] elle reprit: „Mais je ne savais pas du tout que vous connaissiez Mme de Molé!” comme si ç’avait été doublement extraordinaire et que M. De Charlus connût cette dame et que Mme de Verdurin ne sut pas qu’il connaissait. (Proust, SEG, 753) Efectul de intensificare se obţine şi datorită repetării unor numerale: – Mécontent de moi ? Et pourquoi, oncle ? 150

– Parce que tu es un jouisseur! parce que tu oublies la lumière de la tête et les paroles d’autrefois!.. cela est permis à mille et mille obscurs mortels comme moi, mais pas à toi, Adrien, m’entends-tu? (Istrati, RAZ, 196) Printre numeralele ordinale, premier/primul se distinge prin frecvenţă, mai cu seamă în limbajul publicitar, dar şi în operele literare, chemat să evoce un obiect sau o calitate excepţională în felul ei: [...] je venais d’apprendre que la mère morte avait été une capacité commerciale de premier ordre. (Istrati, RAZ, 30) Cele relatate vin să dezvăluie, alături de valoarea cuantificatoare, şi o semnificaţie dublă de cuantificator-intensificator, ce se manifestă ca urmare a desemantizării parţiale sau totale a numeralelor utilizate cu funcţie adjectivală sau adverbială. În situaţia când unor marcheri obiectivi li se suprapun nişte conotaţii subiective, are loc transformarea indicatorului cantităţii într-un indicator al nivelului de intensitate a calităţii, a acţiunii sau a stării. Aruncând o privire de ansamblu asupra funcţionării adjectivelor, a adverbelor, a substantivelor şi a verbelor în câmpul semantico-funcţional al IA, conchidem că atât în limba franceză, cât şi în română, valoarea de IA se formează, preponderent, într-un context pragmasemantic larg. De regulă, ea nu este redată de un singur element, ci de o sintagmă alcătuită din cel puţin două elemente: un intensificator şi un adjectiv, un intensificator şi un adverb, un intensificator şi un substantiv, un intensificator şi un verb, un numeral intensificator-cuantificator şi un nume, etc., ordinea elementelor variind. Ca rezultat, sunt generate monostructurile şi BSS ale IA. Natura elementului intensificat determină pregnant modul în care se produce intensificarea (nominalizăm calitatea exprimată prin adjectiv sau prin substantiv, acţiunea sau starea redată prin verb), constituind baza BSS al IA. Anume factura aceasta favorizează sau periclitează procesul de intensificare foarte înaltă şi ne ajută să stabilim tipul de apreciere cantitativă sau calitativă. În ipostaza unui intensificator poate fi orice parte de vorbire, atestându-se o pierdere parţială (de diferit grad) a sensului primar, în folosul cuantificării sau al intensificării foarte înalte sau excesive a calităţii, a acţiunii sau a stării. Crearea structurilor intensive este însoţită de atragerea lexicală a unităţilor, antrenând selectarea unui termen de către celălalt pe axa sintagmatică. Fenomenul semnalat condiţionează o topică diversă a elementelor BSS (de pildă, schimbarea semanticii unor adjective are loc în funcţie de poziţia pe care acestea o ocupă pe lângă determinat), iar intensitatea îşi atinge apogeul atunci când un intensificator apare alături de o bază care dispune deja de un grad înalt al calităţii, al acţiunii sau al stării. 151

3.6. Unităţile frazeologice şi rolul lor în generarea blocurilor semantico-sintactice ale intensităţii absolute Intensificarea maximă sau minimă a calităţii unui obiect ori a caracteristicii unui verb apare, în mare măsură, ca rezultat al comunicării impregnate puternic de afectivitate, iar grupurile de cuvinte, variate ca structură, oferă condiţii benefice pentru operaţia de graduare afectivă. Asemenea grupuri sunt cu atât mai expresive şi produc un efect cu atât mai pronunţat, cu cât mai originală este alegerea elementelor ce alcătuiesc atare sintagme, situate în contexte marcate de afectivitate. Utilizarea excesivă a structurilor respective diminuează expresivitatea lor şi solicită a crea îmbinări noi de cuvinte. În acelaşi timp, se observă tendinţa opusă, ce rezidă în reluarea şi în întrebuinţarea frecventă, în comunicare, a sintagmelor stabile, ce se disting prin plasticitatea lor deosebită. Drept consecinţă, se realizează varierea afectiv-expresivă şi estetică a felului de redare a IA prin diverse locuţiuni adjectivale şi grupuri de cuvinte ce manifestă un grad diferit de fuziune. Arsenalul lor e amplu şi cuprinde atât îmbinări libere, cât şi grupări sudate constituind unităţi frazeologice: D’Artagnan trouva le conseil prudent, il prit ses jambes à son cou, il arriva chez M. de Treville. (Dumas-père, LTM, 139) Vous avez tort, me dit M. de Cambremer, il fait un froid de canard. (Proust, SEG, 783) Referindu-ne la îmbinările mai mult sau mai puţin stabile, numite “discurs repetat” în terminologia lui E.Coşeriu58, înţelegem complexitatea problemei date. Până acum se fac, în repetate rânduri, încercări de a clasifica şi de a delimita sintagmele libere şi unităţile frazeologice. În lucrarea de faţă, folosim noţiunea de ’unitate frazeologică’ în sensul cel mai general, atribuindu-i o largă semnificaţie. În accepţia noastră, conceptul vizat acoperă, în principiu, aria de funcţionare a ceea ce este desemnat, în lingvistica modernă, cu termenii ‘discurs repetat’, ‘locuţiuni’, ‘expresii’, ’clişee’, ‘formule, grupări frazeologice’, ‘grupări idiomatice’, ‘lexii complexe’, ’automatisme’ etc. Asemenea formaţiuni reprezintă nişte imagini-tip a căror funcţie rezidă în exteriorizarea senzaţiilor, a impresiilor, a sentimentelor noastre. Ele se caracterizează prin tendinţa constituenţilor de a-şi pierde, în diferită măsură, independenţa semantică şi prin necesitatea de a fi memorizate în ansamblu, fiindcă, de obicei, este imposibil de disociat şi de examinat, în mod separat, valorile semantice ale elementelor care intră în structura lor. În această privinţă, este revelatoare opinia prof. E. Coşeriu, care observă că “expresiile sudate nu pot fi analizate, în sensul propriu al termenului, fiindcă ele nu se compară cu alte expresii doar printr-o parte a 58

”Le «discours répété» comprend tout ce qui est traditionnellement figé comme «expression»; «phrase» ou «locution» et dont les éléments constitutifs ne sont pas remplaçables ou re-combinables selon des règles actuelles de la langue”. [139, p. 235; a se vedea la fel 138, p. 194-198]

152

elementelor lor constitutive: ele transmit sensul «în bloc»”59 [139, p. 236]. Interesul nostru este axat mai mult pe modul în care se realizează, în limbile franceză şi română, intensificarea calităţii unui obiect sau a unui subiect ori a caracteristicii unui verb în cadrul structurilor respective. Situaţia se complică şi prin faptul că realizarea unor grupări libere nu exclude cazurile de omonimie, ceea ce periclitează topica elementelor componente. În limba franceză, de exemplu, unităţile tendre la main şi au jour le jour pot avea, în funcţie de împrejurări, statutul de grupare liberă sau stabilă: mendier Tendre la main secourir d’une manière régulière Au jour le jour sans se soucier du lendemain Schema 3.4. Omonimia în grupările de cuvinte.

Numai contextul ajută a demarca semnificaţia unităţilor glotice nominalizate. Utilizarea unităţilor frazeologice, menite a reda IA, este caracteristică, mai ales, limbajului familiar, ce atestă multiple structuri vădind o expresivitate aparte. Fenomenul semnalat denotă o consecinţa a îndepărtării cuvintelor de la întrebuinţarea lor curentă, modificarea relaţiilor obişnuite şi transformarea lor în altele, mai puţin tradiţionale, neaşteptate chiar. Analizând manifestarea IA în variate anturaje, atestăm, în franceză şi în română, numeroase mijloace afective de origine populară, familiară sau livrească. Un efect mai pronunţat se obţine în urma interferenţei stilurilor funcţionale în contextele care admit un asemenea uzaj. Or, sensul sintagmelor având un caracter mai mult sau mai puţin integru, sudat, se tolerează deseori restricţia sau extensiunea semantică a cuvântului. Nu este vorba, de fapt, despre un sens implicit, ci despre unul explicit, atribuit, în mod convenţional, printr-un acord social, anumitor înlănţuiri de cuvinte. Astfel de perturbări se produc la nivelul sintagmelor, de aceea nu se încalcă ordinea pe care am stabilit-o privind funcţionarea nivelurilor IA. În cadrul unităţilor frazeologice, BSS ale IA se disting printr-o expresivitate deosebită. Legăturile sintactice ce se statornicesc între componentele sintagmelor provoacă numeroase transformări de ordin semantic; acestea condiţionează, la rândul lor, modificări ale funcţionării 59

“... en effet, les expressions figées ne peuvent pas être analysées, au sens propre du terme, puisqu’elles ne s’opposent pas à d’autres expressions par une partie quelconque de leurs éléments constitutifs: elles signifient, pour ainsi dire, «en bloc»”.

153

stilistice. Odată ce sintaxa şi stilistica sunt interdependente, în urma interacţiunii lor, are loc orientarea semantică a cuvintelor cu un caracter banal în domeniul construcţiilor expresive, inclusiv al celor de IA. O privire de ansamblu asupra dicţionarelor frazeologice sau a dicţionarelor de locuţiuni ne convinge că o mare parte din unităţile încorporate în lucrările lexicografice sunt impregnate de expresivitate. Într-un studiu efectuat asupra frecvenţei cuvintelor utilizate cu sens figurat în expresiile din limba română, E. Slave ajunge la concluzia că numărul lor este considerabil, în raport cu vocabularul, în general [72, p. 849]. Cercetătoarea afirmă, pe bună dreptate, că, din punctul de vedere cantitativ, situaţia în română este analogă celei din alte limbi. În principiu, orice limbă posedă grupuri de cuvinte previzibile şi convenţionale, organizate în baza unor formule mai mult sau mai puţin sudate. În lanţul sintagmatic ce se reliefează în circumstanţele vizate, remarcăm tendinţa de a selecta elementele, în vederea combinării lor, ceea ce produce, ca rezultat, o serie de expresii de o diversitate formală şi stilistică importantă. Pornind de la obiectul de studiu al lucrării de faţă, avem în vedere structurile capabile să redea ideea de IA. Formaţiunile în cauză sunt un produs al creativităţii individuale, caracteristice fiecărei limbi, dar sunt uneori întemeiate pe nişte strategii şi modele ce se manifestă la nivel interlingual. Observaţia noastră se referă la sintagme ce reprezintă, prin forma lor, diverse comparaţii şi au un conţinut semantic, marcat de o graduare afectivă permanentă, care duce la formarea BSS ale IA. În opinia noastră, este necesară o trecere în revistă a unor comentarii şi a unor opinii expuse apropo de semantica structurilor formal comparative, din perspectiva posibilităţii de realizare a unei graduări intensive. Astfel, acad. I. Coteanu este de părerea că majoritatea comparaţiilor-figuri de stil se încadrează, din punctul de vedere gramatical, la gradul comparativ de egalitate, fiindcă scopul comparaţiei constă în a pune semnul egalităţii între lucrurile, fiinţele, ideile sau împrejurările comparate [34, p. 129]. M. Avram semnalează capacitatea intensificatoare a structurilor comparative şi ne atenţionează asupra faptului că nu trebuie confundate cu superlativul adjectivele folosite în comparaţiile de egalitate sau de inegalitate, prin care se exprimă gradul cel mai înalt sau cel mai scăzut al însuşirii: curat ca lacrima, dulce ca mierea, etc. [5, p. 248]. Ne asociem afirmaţiei că, în aceste structuri, nu adjectivele semnifică valoarea de superlativ, ci structura comparativă în ansamblu, care este capabilă să genereze graduarea calităţii unui obiect sau a unui subiect ori a caracteristicii unui verb. În cadrul BSS, se stabileşte un raport de comparaţie între componentele lui, dar, datorită intensemului propriu etalonului referenţial al comparaţiei, întreg BSS capătă valoarea de IA. De exemplu, în sintagma rusé [C1] comme un renard, [C2] între C1 şi C2 se 154

constată relaţia de egalitate ‘a fi tot atât de hâtru ca o vulpe’. Pornind de la faptul că, în mentalitatea unor popoare, referentul la care se face trimitere – vulpea – este considerat un etalon al vicleniei, structura, în ansamblu, exprimă ideea ‘a fi foarte viclean, hâtru’. Afirmaţia este valabilă şi în ceea ce priveşte modelele construite după criteriul C1 ca C2 în limba română : curat ca lacrima (foarte curat); liber ca păsările cerului (absolut liber), etc. Astfel, dincolo de caracterul formal al relaţiei comparative ce comportă structurile în ansamblu, este evidentă valoarea lor de IA, care predomină în uzul limbilor franceză şi română: Spre răsărit, trei icoane muscăleşti, roşii ca para focului. (B. Delavrancea). Limbile nominalizate posedă, în aceste scopuri, o serie de modele, dintre care prevalează următoarele: Adj,V+comme/ca+N (GN): rusé comme un renard; riche comme Crésus; limpede ca apa de izvor; încăpăţânat ca un măgar etc. Modelele menţionate reflectă posibilităţile de evoluţie în extindere a clişeelor de genul comme+N, deseori considerate drept figuri de stil uzate [318, p. 26]. Un alt model de sintagmă cu valoare de intensificare a calităţii corespunde formulei N1+de+N2 : un froid de chien; une patience d’ange; un appétit d’ogre; o răbdare de înger; o foame de lup etc.: Avec une prudence de guetteur indien on s’est habillé, faufilé de pièce en pièce. (Delerm, PGB, 20) Bineînţeles, există şi alte tipuri de structuri ce constituie, de fapt, nişte variante ale celor relevate supra. Tipologia lor variază şi în conformitate cu normele, strategiile de formare şi de utilizare în diferite limbi. Nu este deloc uşor a crea o comparaţie reuşită, a-i găsi referentul ce i-ar garanta o apreciere meritorie şi o funcţionare durabilă. Fiecare participant la actul de comunicare o face cu o abilitate mai mare sau mai mică. Un rol important, în această activitate, le aparţine scriitorilor care sunt mereu în căutarea a noi forme menite să exteriorizeze emoţiile şi trăirile profunde ale subiectului. În cercetarea de faţă, am selectat doar unele expresii stabile marcate de intensem, analizându-le specificul în limbile de referinţă. Atât în franceză, cât şi în română, cuvintele dezvoltă sensuri particulare inedite în diverse unităţi frazeologice ce transpun realitatea vie a vorbirii şi a expresiei artistice. Cu cât întrebuinţarea unor asemenea unităţi este mai neaşteptată, mai puţin condiţionată de elementul denotativ, cu atât sporeşte forţa de evocare, funcţia expresivă a cuvântului şi a sintagmei stabile, ce dezvăluie un anumit sens.

155

Gradul de legătură dintre componentele BSS este, în multiple ambianţe, foarte înalt. Alteori, în alcătuinţa BSS sunt admisibile remanieri ale componentelor, ceea ce creează condiţii favorabile pentru jocul de cuvinte şi pentru elaborarea unor noi tipuri de modele de IA fundamentate pe cele deja existente. Din perspectiva semnalată, în fiecare limbă se realizează opţiuni speciale (“toutes les langues opèrent dans des domaines possibles des choix” [257, p. 73]), întemeiate, în primul rând, pe factorii de ordin semantic şi pe cei extrasemantici. Din acest motiv, “clişeele” ce desemnează relaţia de echivalenţă nu au neapărat acelaşi grad de stabilitate şi aceleaşi valori stilistice în plan interglotic, căci limbile îşi dezvoltă, în mod diferit, sfera idiomatică, unde se deosebesc atât procedeele ce servesc pentru a forma blocurile “sudate”, cât şi frecvenţa utilizării lor. Se consideră [319, p. 27-28] că îmbinarea comme+N cu valoare de intensificare este unul dintre clişeele cele mai răspândite ale limbii franceze, afirmaţie valabilă şi pentru structurile corespunzătoare în română. Termenul “clişeu” suscită ideea unui trop banalizat, în primul rând, din punctul de vedere al stilisticii, deoarece, prin definiţie, se face referinţă la o figură, la o imagine ce-şi pierde expresivitatea din cauza unei întrebuinţări prea frecvente. Pe de altă parte, din punctul de vedere lingvistic, anume frecvenţa înaltă a unor asemenea sintagme contribuie la crearea unei unităţi sudate. B. Laffleur [237, p. VI] interpretează dintr-o altă perspectivă noţiunea de clişeu. Cercetătorul canadian susţine că astfel de unităţi reprezintă nişte metafore împrumutate de la autorii de notorietate, în special, de la poeţi, pentru a fi transmise “pe bucăţi alese”. În opinia savantului, clişeele vădesc o limbă mai aleasă. Continuându-şi gândul, el subliniază că nu este totuşi justificat a face generalizări prea categorice în acest sens. Suntem de părerea că B. Laffleur are dreptate în ceea ce priveşte caracterul metaforic al unităţilor în discuţie, ce cuprind o gamă variată a figurilor de stil (hiperbola, catacreza, comparaţia, litota, oximoronul etc.), capabile să redea IA proprie structurilor de tipul Adj,V+comme+N, GN. Nu trebuie însă absolutizată ideea despre apartenenţa clişeelor respective doar la un stil select, deoarece aria lor de funcţionare este mult mai amplă. În cele ce urmează intenţionăm să analizăm mai detaliat o serie de BSS ale IA, generate de sintagmele stabile în limbile franceză şi română. 3.6.1. Structura Adj,V+comme+N(GN) în franceză şi Adj,V+ca+N(GN) în română Unităţile frazeologice cu valoare comparativă, ce corespund formulelor relevate supra, capătă, în procesul funcţionării, intensitate şi graduare. Numele sau grupul nominal este perceput, de regulă, ca un reprezentant stereotipic şi ca un etalon al gradului maxim al proprietăţii ce o 156

exprimă adjectivul sau verbul. Structurile ce înglobează un nume sau un grup nominal comportă un caracter sudat, ca unităţi sintactice şi semantice. Formaţiunile în cauză, în majoritatea cazurilor, nu se pretează operaţiei de comutare sau de separare, de asociere a elementelor, fără a afecta integritatea structurilor. Să comparăm următoarele formule : Adj,V+comme+N(GN) (1)

(2)

(3)

Adj,V +ca +N(GN) (1a)

(2a)

(în franceză); (în română).

(3a)

Structurile ce se conformează modelelor menţionate se aseamănă foarte mult: componentele (1) şi (1a), (3) şi (3a) coincid din punct de vedere formal. Elementul copulativ şi de comparaţie comme (2) din franceză echivalează semantic cu unitatea ca (2a) în română, moştenită din latina comună. În română se atestă adverbul cum, care, spre deosebire de ca, pare mai apropiat formal de unitatea comme din franceză, fiind, de fapt, utilizat în alte tipuri de structuri. De remarcat modele în care elementele (3, 3a) – N pot fi amplificate, alcătuind un grup nominal destul de voluminos ca structură, al căror nume este determinat de un atribut: être comme les deux doigts de sa main. În lingvistica franceză contemporană sunt numeroase lucrări ce abordează statutul unităţii comme, unele din perspectiva caracterului global al construcţiilor cu elementul vizat, altele din punctul de vedere al modelelor particulare sau al analizei aspectelor semantice ale structurilor cu elementul comme. Lingvistul A. Henry semnalează valoarea de intensificare, exteriorizată de structurile inserând adverbul comme: “comme peut signifier manière et intensité” [213, p. 59], iar H. Portine menţionează, în limba franceză, şapte utilizăriale structurii C1+comme+C2: cu valoare de comparare, apartenenţă, aproximare, exemplificare, temporalitate, cauzalitate, intensificare60 [295, p. 369] (sub.n., L.Z.). Cele afirmate pot fi atribuite şi echivalentelor lui comme din limba română – ca şi cum. Se consideră, tradiţional, că structurile în discuţie sunt constituite din două componente: comparatul (C1) şi comparantul (C2). În legătură cu cele relatate în lucrarea noastră, ţinem să subliniem că nu toate BSS înscrise în formula C1+comme/ca+C2 au doar valoare comparativă. În numeroase cazuri, acestea exprimă sensul de intensificare. Consemnăm pluralitatea de opinii privind componenţa structurală a sintagmelor corespunzătoare formulei în cauză. Astfel, academicianul I. Coteanu consideră că “în fapt, comparaţia are 60

“... comparatif, appartenance, approximation, exemplification, temporel, causal, intensif”.

157

trei termeni: al treilea fiind însuşirea comună a obiectelor, fiinţelor sau acţiunilor asemănătoare între ele” [34, p. 129]. Ideea semnalată e susţinută de I. Stepanov care distinge, în comparaţia stilistică, trei elemente: tema, comparaţia şi baza comparaţiei, ultima incluzând elementul comun pentru celelalte două componente [398, p. 161]. Observăm că lingviştii sunt tentaţi să recunoască trei factori ce funcţionează într-o structură comparativă. Alături de comparatul C1 şi comparantul C2, mai există un al treilea element, care este baza comparaţiei B [382, p. 153] sau “motivul” [174, p. 136] ei, ce indică factorul comun pentru comparat şi comparant, adică noţiunea ce apropie elementele nominalizate. Operăm cu o acţiune sau cu o stare atunci când este vorba despre comparaţia verbelor, iar pentru a compara adjectivele, recurgem la calitate. Ţinând cont de conceptul ternar al comparaţiei, putem ilustra structura ei, practic similară în română şi în franceză, în felul următor: C1

comme/ca

C2

B Schema 3.5. Structura ternară a locuţiunii comparative.

Modelul ternar al comparaţiei a fost studiat de diferiţi lingvişti, fie în cadrul gramaticii care examinează comparaţia gramaticală, fie în stilistică, ce reliefează comparaţia stilistică, fiind vorba despre o construcţie cu o frecvenţă sporită. Numeroşi lingvişti acceptă, în principiu, faptul că unul dintre sensurile structurii C1 (Adj, V, N)+comme/ca+C2 (N, GN) este cel de intensificare înaltă. Rămâne discutabil statutul funcţional al structurii relevate, ce influenţează direct statutul semantic. Cercetătorul T. Szende pledează, în contextul celor remarcate, pentru ideea grupărilor preferenţiale (“grouppements préférentiels”) [325, p. 63-64]. Întrucât structurile glotice cu valoare intensivă se situează între sintagmele libere şi cele idiomatice, se propune a le clasifica printre colocaţii (“les collocations”) – grupări preferenţiale al căror sens global, mai mult sau mai puţin previzibil, poate descinde din suma elementelor constitutive. În opinia lui M. Gross, expresiile de tipul comme+C reprezintă structuri sudate ce funcţionează ca adverbe [202, p. 196]. În domeniul limbii, statutul structurii comparative C1+comme/ca+C2 se apropie într-adevăr de cel al unităţilor frazeologice. Se deosebesc multipli parametri ai acestora: etimologia sau sursa, frecvenţă de utilizare, perioada istorică şi societatea care le creează etc. Este evidenţiat aspectul formal întrucâtva uzat al structurii C1+comme/ca+C2, care afectează, în parte, şi aspectul semantic. Cu toate că apare ca o structură obişnuită, C1+comme/ca+C2 mai persistă totuşi în limbile franceză şi română şi se foloseşte cu o frecvenţă impresionantă, datorită faptului că denumeşte noi realităţi ale societăţii şi ale limbii concrete. 158

După părerea I. Tamba-Mecz [327, p. 17], structura C1+comme+C2 atestă amplificarea mecanismului ce conţine “centrul comparaţiei” (C1) şi cuvântul (C2). Se reliefează semnificaţia funcţională determinată de poziţia acestor variabile în structura dată. Identificarea înfăptuită de comme porneşte de la C1 spre C2, fiind ireversibilă. Pentru a desprinde ideea de graduare sau de cuantificare intensivă în anturajul vizat, este necesar ca C1 şi C2 să exprime proprietăţi ce pot fi graduate, atingând valoarea maximă sau minimă. Contextul poate genera o amplificare hiperbolizată, graţie unor marcheri de intensificare foarte înaltă (adjective, adverbe, numerale etc.). În plan morfosintactic, sintagmele construite cu ajutorul lui comme se caracterizează printr-o anumită autonomie, dar, în acelaşi timp, se supun unor restricţii de ordin distribuţional şi funcţional. Structura analizată este specifică atât lexicului francez, cât şi celui românesc; în particular, îmbinările evocând Biblia şi mitologia: (pleurer comme une Madeleine – ‘a plânge amarnic’; a fi ca în sânul lui Dumnezeu – ‘a se simţi foarte bine’, parler comme l’Apocalypse – ’a spune vorbe adevărate’; être vrai comme l’Evangile – ’a spune adevărul pur’ ş.a. De exemplu: Ah, merveille! s’écria Athos, vous êtes le roi des poètes; mon cher Aramis, vous parlez comme l’Apocalypse et vous êtes vrai comme l’Evangile. (Dumas-père, LTM, 592) ). Alte sintagme se referă la realităţi deja dispărute, la personalităţi istorice sau la personajele operelor literare şi la realităţile specifice unei comunităţi etnice etc.: (riche comme Crésus / bogat ca Crezus ş.a. în îmbinarea semnalată sugerează bogăţiile enorme ale împăratului Crezus, iar expresia redă ideea: ’a fi foarte bogat’). De exemplu: – Da, răspunse revizorul, apoi, uitându-se la Panuci, care adormise pe un fotoliu: doarme ca Anibal după Capua! (Delavrancea, O, 386) În mostra de mai sus, comparaţia nu poate fi apreciată la justa ei valoare, fără a recurge la un context istoric, social şi cultural mai amplu. Acest exemplu de BSS al IA nu face parte din seria impresionantă a structurilor interpretate drept ”discurs repetat”, ci conţine o aluzie la nişte evenimente istorice. Pentru a tălmăci corect intenţia ce a sugerat comparaţia respectivă, e nevoie a cunoaşte evenimentele în cauză şi doar atunci va deveni clar că persoana despre care este vorba în exemplul anterior este foarte obosită, dar şi foarte fericită, căci Hanibal câştigase bătălia de la Capua şi acaparase bogăţii fabuloase. Lingviştii francezi M. Grevisse, G. Gougenheim, R. L. Wagner, J. Damourette, E. Pichon, J. Pinchon şi alţii au cercetat cu lux de amănunte funcţionarea structurilor comparative cu sens de intensificare. Printre lingviştii români care abordează formaţiunile semnalate, îi nominalizăm pe I. Coteanu, I. Iordan, V. Marin, M. Popescu-Marin ş.a. 159

O viziune originală asupra fenomenului în discuţie, ce confirmă teza despre natura structurii C1+comme+C2, emit P. A. Buvet şi G. Gross care o numesc “comparaţie falsă” [124, p. 84]. Cercetătorii explică termenul semnalat, invocând utilizarea netradiţională a formei comparative pentru a exprima un grad înalt de intensitate. O asemenea întrebuinţare a comparaţiilor de tipul C1+comme+C2 ne-a atras atenţia, înscriindu-se în domeniul investigaţiilor pe care ni le-am propus. Structura în cauză nu trebuie privită în sine, endofuncţional, ci într-un cadru mai amplu, care ţine de context, de momentul dezvoltării istorice a societăţii respective şi a limbii ei, de specificul social şi cultural, de situaţia concretă în care se realizează actul respectiv de comunicare. Ideea de intensificare este exteriorizată ca rezultat al evaluării comparative a proprietăţilor considerate excepţionale pentru etalonul la care se face referinţă şi care este atribuit, într-o societate concretă, comparatului şi comparantului. Confruntând calităţile unei persoane sau ale unui obiect cu intensitatea maximă sau minimă a calităţii, a acţiunii sau a stării, conferite etalonului de referinţă, presupunem că persoana sau obiectul respectiv posedă nivelul calităţii etalonului sau chiar îl depăşeşte. O astfel de evaluare nu are, de regulă, un caracter obiectiv ci, mai curând unul retoric, subiectiv. Situaţia dată se explică ţinând cont de scopurile comunicative ale enunţătorului care foloseşte în comunicare o modalizare intensivă sau o exagerare. Anume de aceea, în astfel de structuri, se recurge, de obicei, la adjective, verbe ce denotă capacitatea de a fi graduate, servind drept referent-etalon al calităţilor, al acţiunilor sau al stărilor enunţate. Faptul că nu toate grupările de felul acesta dezvăluie ideea de intensificare impune permanent necesitatea de a analiza structurile de profunzime, valorile semantice proprii unităţilor capabile să realizeze sensul de IA. Acesta este un domeniu ce permite a evidenţia pregnant trăsăturile comune şi diferenţiale ale unităţilor în discuţie în franceză şi română. Structurile de suprafaţă sunt transpuse formal prin mijloace cvasisimilare, fiind întemeiate pe aceeaşi structură de profunzime cu valoare de intensificare. Structurile de suprafaţă se manifestă într-un mod inedit în fiecare limbă, în sensul că, în (1)Adj,V+(2)comme+(3)N(GN) şi (1a)Adj,V+(2a)ca+(3a)N(GN), raporturile dintre elementele (1) şi (1a), (3) şi (3a) sunt determinate de discrepanţele dintre limbi ce se conturează ca rezultat al funcţionării lor pragmasemantice, dar care dezvăluie totuşi sensuri asemănătoare. Vorbitorii recurg la anumite referinţe cărora li se dă prioritate atunci când se face o comparaţie cu efect de intensificare. Pentru a atinge rezultatul scontat, este necesar a alege nişte repere care să posede un statut exclusiv şi să fie temeiul unei idei unice, constituind un etalon redat prin excelenţă sau chiar în mod hiperbolizat, adică cel mai binevenit în graduarea foarte înaltă a calităţii, a acţiunii sau a stării. În acest sens, M. Riegel, J. C. Pellat şi R. Rioul identifică etalonul 160

stereotip cu valoare intensivă61 [307, p. 363], care stă la baza comparaţiei, apte a genera structura Adj,V+comme/ca+N (GN), ce exprimă sensul de IA. Prototipul ce determină structurile analizate este cel mai reprezentativ în fiecare categorie luată aparte. De obicei, etalonul este desemnat, în limbile franceză şi română, prin nume de persoane, animale, lucruri sau tipuri de acţiuni şi stări, menite a realiza o graduare intensivă. În cadrul sintagmei ce corespunde formulei Adj,V+comme/ca+N (GN), intensificarea este mai frecventă în ambianţele în care elementul (1) este un adjectiv indicând o calitate ce poate fi graduată. În situaţia menţionată, atestăm următoarele modele de funcţionare: a) cu caracter paradigmatic, când unul şi acelaşi adjectiv, în poziţie de comparat, este modificat printr-o serie de colocatori ce se înscriu în formula de referinţă, exteriorizând o idee similară de intensificare: beau comme un ange / un astre/ un camion/ un cœur/ un jour/ un dieu; frumoasă ca o zână / ca o Consânzeană/ ca-n poveşti / ca soarele. Structurile ce apar în circumstanţele descrise comportă claritate şi expresivitate, toate având sensul de ‘foarte frumos’, iar intensemul comun le permite unor astfel de locuţiuni să se substituie reciproc în diverse contexte, fiind pertinentă doar valoarea lor expresivă: Elle sauta debout, droite, belle comme une Cosinzeana. (Istrati, RAZ, 534) (Foarte frumoasă) Un de mes amis […] devint amoureux à vingt-cinq ans d’une jeune fille de seize, belle comme les amours. (Dumas-père, LTM, 370) (Foarte frumoasă.) O situaţie similară se înregistrează şi în cazurile de amplificare a caracteristicii procesului sau a stării redate printr-un verb ce acceptă, la rândul său, diferiţi colocatori pentru a reda valori sinonimice: dormir comme une souche /comme une marmotte – a dormi foarte strâns; a dormi tun/ buştean/ adânc/ dus – a dormi foarte strâns; partir, passer comme une flèche/ comme un trait/ comme le vent – a pleca, a porni foarte repede; a pleca ca din puşcă, a porni ca o săgeată/ca un glonţ - a pleca, a porni foarte repede ; J’ai dormi comme une souche, mais d’un sommeil naturel, et je me sens ce matin parfaitement lucide. (Maurois, UC, 113) La jument dressa sur les jambes de derrière, mordit son frein et partit comme le vent. (Istrati, RAZ, 111) 61

“... parangons stéréotypés à valeur intensive”

161

Posibil că existenţa mai multor structuri cu sens de intensificare, ce se pretează unor interpretări asemănătoare, se explică prin dorinţa de a varia, de a face mai original felul de caracterizare şi de apreciere a unor situaţii sau a unor calităţi similare. În asemenea anturaje, constatăm un anumit grad de flexibilitate a unităţilor sudate ce pot fi raportate nu doar la un singur etalon al calităţii respective. b) modele inedite demonstrând o funcţionare specifică, ce nu permite substituirea nici unuia dintre elementele structurale: pleurer comme une Madeleine – a plânge amarnic, foarte mult, cu multă tristeţe; être comme un coq en pâte – a se simţi foarte bine: Ah! Le malheureux!… il était ici comme un coq en pâte, il pouvait redevenir honnête, il n’avait que de bons exemples. (Zola, VP, 262) Asemenea structuri denotă un grad mai înalt de coeziune a componentelor, care nu admit, în principiu, varierea unuia dintre ele fără a afecta funcţionarea semantico-sintactică a sintagmei în întregime. Majoritatea structurilor ce corespund modelului analizat sunt marcate de nuanţele socioculturale [245, p. 16-17] specifice limbii fiecărei comunităţi. Pentru a înţelege şi a le decodifica adecvat sensul, avem nevoie de o informaţie suplimentară asupra originii fenomenelor, a ideilor sau a persoanelor concrete care au implicat comparaţiile în cauză cu sens de intensificare. Astfel, exemplul ce urmează include locuţiunea ’se porter comme le Pont-Neuf’: Il y a des gens qui sont finis, usés, vidés à cinquante ans. D’autres qui, à quatre-vingt, se portent encore comme le Pont-Neuf et ont l’esprit plus clair que celui de biens des gamins. (Druon, GF, 118) Nu toţi cunosc istoria Podului Nou din Paris, de aceea pot să nu înţeleagă motivul pentru care acesta este baza referenţială a locuţiunii din exemplul citat. Este vorba despre o realitate specifică societăţii franceze, evocată cu scopul de a crea unitatea însemnând ’a avea o stare fizică şi morală foarte bună’. Iată de ce sunt binevenite dicţionarele enciclopedice pentru a interpreta corect locuţiunea dată. Ţinând seama de adjectivul neuf (nou) în componenţa unităţii semnalate, se poate presupune implicit că ea realizează o apreciere pozitivă. În exemplul: A dix-huit ans, elles ont rencontré un Hongrois, de noble et ancienne famille, beau comme un demi-dieu, musicien comme un Tzigane (Maurois, UC, 114), valoarea expresivă a locuţiunii beau comme un demi-dieu este mai uşor a decoda, formaţiunea semnificând: ‘foarte frumos; frumos ca un semi-zeu, având şi trăsături ale caracterului omenesc’), decât sensul celei

162

de-a doua (musicien comme un Tzigane), deoarece ultima necesită cunoştinţe speciale din partea unor comunităţi ce nu cunosc justa valoare a capacităţilor muzicale ale poporului ţigănesc. Trebuie luat în seamă şi caracterul sociocultural al structurilor de tipul Adj+comme+N(GN), conferit unităţilor ce denumesc culorile şi dezvăluie ideea de IA: Blanc(he) comme neige / Alb(a) ca zăpada; Noir comme la nuit/le charbon / Negru ca noaptea/ca tăciunele etc. În procesul de învăţare a limbilor străine şi de instruire a traducătorilor, este important să se ştie specificul utilizării denumirii culorilor în tradiţia diferitelor culturi. Afirmaţia noastră se referă, în special, la traducerea literară, mai ales cea artistică. Cum să compari, de exemplu, albul cu zăpada în cultura şi limba popoarelor care nu cunosc zăpada sau cum să fie înţeleasă o comparaţie ca “negru ca pământul” de popoarele care posedă terenuri de alte culori? Nu este clar dacă unităţile respective vor cumula şi sensuri de intensitate sau, pur şi simplu, numai unul de comparaţie. Un traducător versat nu se va lăsa indus în eroare de simplitatea formelor de comparaţie în cauză. Un bun traducător va căuta nişte echivalente adecvate ale structurii date, în conformitate cu realităţile limbii în care se efectuează traducerea. În lucrarea de faţă, am examinat modul în care sunt generate, în franceză şi în română, comparaţiile ce desemnează variate culori şi nuanţele lor. Iată câteva exemple elocvente în acest sens. Cu referire la culoarea roşie, limba româna dispune de comparaţii de tipul: roşie ca sângele proaspăt, ca para focului, ca muşcata din fereastră etc., care însă nu pot fi considerate ca sinonimice, căci nuanţa de roşu se deosebeşte în fiecare caz. Aceeaşi concluzie este valabilă şi pentru sintagmele ce conţin alte culori. Gungunum se făcu roşu ca sângele proaspăt, nu mai îndrăzni să întrebe altceva, ci alergă la tatăl său care se apropia de ieşire, în urma regelui. (Rebreanu, O2, 267) Spre răsărit, trei icoane muscăleşti, roşii ca para focului. (Delavrancea, O, 105) Fata se făcu roşie ca muşcata din fereastră şi, o clipă, şovăi. (Rebreanu, O2, 94) În situaţia remarcată, limba franceză recurge şi la alte baze referenţiale, care, credem, ar putea fi întâlnite şi în limba română, deoarece vizează şi realitatea descrisă de limba nominalizată. Este vorba despre baza referenţială inserând unităţile cireaşă, cocoş etc.: […] la pauvre enfant devint rouge comme une cerise. (Dumas-père, LTM, 432) Les efforts que faisait M. de Froberville pour qu’on n’entendit pas son rire l’avaient fait devenir rouge comme un coq. (Proust, SEG, 564) 163

Pentru a reda nuanţele culorii albe, în română se folosesc următoarele comparaţii: albă ca hârtia, ca laptele, ca varul (stins) etc.: În pragul odăii din fund apăru doamna Bologa cu faţa albă ca hârtia. (Rebreanu, O2, 97) O pisică albă ca laptele vine în vârful picioarelor, ferindu-se să nu-şi murdărească lăbuţele prin murdăria uliţei. (Rebreanu, O2, 59) Era albă la faţă ca varul stins şi picioarele-i tremurau şi de-abia se ţinea. (Rebreanu, O2, 376) Iar faţa ei frumoasă ca varul este albă. (Eminescu, P, 98) În ultimul exemplu, este cu putinţă de înfăptuit inversia structurii comparative, procedeu specific doar limbajului poetic. Atunci când se afirmă, de pildă, că ”faţa ei frumoasă ca varul este albă”, se presupune că faţa posedă calitatea de a fi albă, dezvăluită la acelaşi grad ca şi albul simbolizat, prin excelenţă, de var. În limba română există, desigur, şi alte comparaţii apte a marca intensitatea înaltă a calităţii de ‘alb’. În acelaşi timp, consemnăm situaţii în care etalonul ales o dată nu mai este suficient pentru a reda intensitatea înaltă a calităţii sau a acţiunii şi în alte condiţii. Fenomenul semnalat se explică prin pierderea treptată a caracterului de exclusivitate pe care îl poseda cândva din cauza utilizării prea frecvente, ceea ce diminuează efectul original al comparaţiei respective. Nu este exclus ca structurile comparative să fie amplificate printr-o a doua comparaţie, suprapusă celei dintâi: mai albă ca varul – ce exprimă o depăşire a etalonului ‘alb ca varul’. În franceză întâlnim comparaţii de tipul blanc comme la craie, ce inserează adjectivul blanc (alb): Il était dans le lit à côté de Floritchica qui avait le visage blanc comme la craie . (Istrati, RAZ, 268) În aceeaşi limbă, unităţile le bitume, les diables etc. servesc în calitate de etalon pentru a semnala intensitatea foarte înaltă a culorii negre: Sur le chemin régional qui oblique vers la grande route nationale de Calaraşi, et par cette nuit noire comme le bitume, nos quatre chevaux avançaient péniblement à la queue leu leu. (Istrati, RAZ, 268) Leurs mains semblaient des pattes d’ours; ils étaient noirs comme des diables dans leurs ghebas, qui les enveloppaient depuis le cou jusqu’au-dessous de genoux. (Istrati, RAZ, 70) În exemplul precedent, observăm o comparaţie ce ţine de viziunile religioase ale unei comunităţi lingvistice care consideră ca etalon al culorii negre cea a unor figuri mitologice (les diables). Este vorba despre o comparaţie marcată puternic de subiectivitate în alegerea referentului exterior.

164

Dar nu orice structură de tipul Adj (culoare) comme/ca N este purtătoare a valorii de IA. În unele cazuri, se exprimă doar o valoare apreciativă a unei calităţi şi atunci se evidenţiază factori eterogeni: 1) de natură glotică, bunăoară rolul contextului sesizat cu o deosebită pregnanţă; 2) de natură extraglotică: convenţiile, tradiţiile cauzate de anumite superstiţii şi observaţii asupra fenomenelor realităţii înconjurătoare, specifice unei societăţi etc. În legătură cu aserţiunile de mai sus, să comparăm două fraze: a) Il était devenu blême comme une bougie. (Druon, GF, 336) şi b) […] il était bleu comme un pendu. (Maurois, UC, 195) În fraza a), structura ce se înscrie în formula de referinţă are un caracter de intensificare, însemnând ‘palid ca lumânarea, foarte palid’. Aceeaşi formaţiune atestă o graduare a valorii de ‘palid’, a cărei semantică denotativă posedă valoarea de intensificare. Este de presupus o tradiţie, o acceptare din partea comunităţii de limbă franceză a valorii de intensificare, proprie acestei comparaţii (care există, de altfel, şi în limba română). Oricum, este greu a aprecia obiectiv cât de palidă trebuie să fie o persoană pentru a constata prezenţa intensificării calităţii date. În fraza b), unitatea cu valoare comparativă ‘albastru ca un spânzurat’ comportă o apreciere, o constatare, deşi nu este vorba despre o adevărată graduare a calităţii denotative de ’albastru’, deoarece un spânzurat are, de obicei, o nuanţă albastră a pielii care nu poate fi mai mult sau mai puţin pronunţată. Este o comparaţie ce semnifică o nuanţă de ‘albastru’, fără vreo manifestare a graduării intensive, căci semantica primară a adjectivului bleu ‘albastru’, nu cuprinde ideea de intensificare. Ca urmare, structura comparativă, în ansamblu, indică o constatare sau o apreciere. În acelaşi timp, limba franceză dispune de expresia une peur bleue sau une frousse bleue, cărora li se atribuie valoarea: ‘frică foarte puternică’. În acest caz, adjectivul bleu califică un substantiv abstract şi funcţionează ca un intensificator, iar structura, în întregime, capătă o valoare metaforizată. Este un argument concludent, ce dezvăluie necesitatea de a opera cu nişte contexte mai ample, pentru a evita riscul unor greşeli în aprecierea efectelor semantice produse de denumirile de culori în structuri comparative şi de intensificare. Prototipul poate căpăta o anumită specializare, ce variază în diverse limbi. În franceză, este firesc să spunem: fort comme un roc, iar în română expresia menţionată echivalează cu unitatea tare ca piatra. Remarcăm aici o intensificare a amplorii, ce denotă forţa spirituală a unei persoane. Cu referire la forţa fizică, în limba franceză se foloseşte o altă expresie – fort comme un bœuf, care, în forma sa eliptică comme un bœuf, mai are şi sensul de ‘a fi calm’. În română, echivalentul unităţii date obţine o nuanţă depreciativă: ’a fi prost’. O interpretare adecvată a semanticii unor formaţiuni similare cere să reieşim din context.

165

O serie de structuri comparative se bazează pe fapte obiective, adică verificabile, atunci când redau valorile de IA a unei calităţi sau a unei acţiuni. Nominalizăm, în acest sens: rapide comme la pensée / iute ca gândul; fin comme le cheveu / subţire ca un fir de păr; amer comme le fiel / amar ca fierea etc.: Un éclair de joie terrible, mais rapide comme la pensée, jaillit des yeux de Milady. (Dumas-père, LTM, 664) (Foarte rapid) Amère comme le fiel fut l’existence du haïdouc pendant ces jours de dévouement imposé. (Istrati, RAZ, 511) (Foarte amar) O situaţie similară atestă şi structurile ce servesc pentru a realiza graduarea intensivă a caracteristicii unui verb: A six ans, je savais nager comme un poisson. (Istrati, RAZ, 428) (A înota foarte bine) […] ce lit […] la brûlait comme un brasier ardent. (Dumas-père, LTM, 696) (A frige puternic) Dar şi expresiile în cauză au pierdut din veridicitatea lor în condiţiile actuale ale progresului tehnic, când au fost descoperite fenomene fizice şi realităţi ale lumii microscopice, care depăşesc limitele obişnuite ale bazei referenţiale a intensificării calităţii de ‘rapid’ sau de ‘subţire’ în componenţa comparaţiilor cunoscute. În limbajul actual, structurile ce marchează asemenea comparaţii funcţionează purtând, oarecum, amprenta unui lexic arhaizat. În sfera comunicării cotidiene, structurile date redau foarte clar ideea de IA a calităţilor la care se referă. În franceză şi română, se mai întâlnesc şi sintagme redate prin formula comme+N(GN), ce reliefează viziuni mentale, sau subiective: heureux comme un roi / fericit ca în sânul lui Dumnezeu; inaccessible et caché comme un dieu etc.: A mon père, inaccessible et caché comme un dieu, je ne saurais directement penser. (Michon, VM, 71) Apare întrebarea: oare regii sunt întotdeauna fericiţi şi chiar foarte fericiţi (câte exemple ce vădesc contrariul ne oferă istoria şi literatură!)? Dar cum poate fi verificată veridicitatea unei afirmaţii ce ţine de supranatural (fericit ca în sânul lui Dumnezeu, inaccessible et caché comme un dieu)? Structurile de acest tip, ce se înscriu în formula Adj,V+comme/ca+N(GN) denotă secvenţe foarte originale de IA, create de scriitori. Ele confirmă convingător teza despre diversitatea impunătoare a elementelor lexicale ce contractează structura analizată, dându-i vigoare şi asigurându-i “existenţa” în limba comunităţilor respective. De fiecare dată, dispunem de probe care certifică vitalitatea şi productivitatea structurii C1+comme/c+C2 cu valoare de intensificare 166

în franceza şi în româna contemporană, dar şi în alte limbi romanice [150, p. 35]. Sunt de menţionat câteva exemple edificatoare: [...] la mère de Perronne, la Brûlée ainsi qu’on la nommait, terrible avec ses yeux de chathuant et sa bouche serrée comme la bourse d’un avare. (Zola, G, 76) Comparaţia ce o foloseşte E. Zola este foarte elocventă. Ne închipuim cu uşurinţă cât de strâns e închisă gura bătrânei descrise în fragmentul citat – ca portmoneul unui zgârcit! Aspectul semantic al frazei: Mais le péager, rancunier comme une belle-mère à cause de je ne sais quel dégât fait par Cosma à son bac, flaira notre présence et nous vendit à l’administration de Braïla (Istrati, RAZ, 238) demonstrează nuanţa depreciativă a unităţilor ce exprimă graduarea intensivă rancunier comme une belle-mère, iar structura comparativă şi intensivă inclusă în BSS în cauză poartă un caracter sociocultural specific atât limbii franceze, cât şi altori idiomuri. Remarca noastră se referă şi la unităţile comparative din exemplele de mai jos: Le moment d’après fut pour moi triste comme la mort, comme l’esclavage. (Istrati, RAZ, 244) (Ce poate fi mai trist pentru un haiduc decât moartea şi sclavia!) Le monde indien était fragile comme un rêve, auquel le rêve des oracles annonçait la fin. (Le Clézio, RM, 122) Ideea unei lumi fragile ca un vis capătă un accent inedit de intensificare în contextul întregii cărţi ”Le rêve mexicain” scrisă de Le Clezio. Autorul analizează atitudinea nemiloasă faţă de lumea autohtonilor amerindieni din partea europenilor care o descoperă, o cuceresc şi apoi o distrug. M. Druon foloseşte o comparaţie cu o adâncă marcă filozofică: Il ne restait de son personnage, en deça des gouffres, sur la planète aux hommes, que ce que pouvait contenir des livres semblables à cette thèse où il voyait se composer sa seule effigie transmissible, plate comme une eau-forte, morte comme un buste, fausse comme l’histoire. (Druon, GF, 35) Mostra reprezintă o îngemănare de calificări bazate pe noţiunile obiective şi subiective ce desemnează nişte trăsături cu valoare depreciativă, ce conturează imaginea calităţilor personajului în cauză prin prisma creaţiei sale. Astfel, plate comme l’eau-forte are sensul de ‘fără nici o schimbare, fără nici un gust’; morte comme un buste se traduce: ‘absolut nemişcat, neschimbat, fără suflet’, iar fausse comme l’histoire semnifică ‘foarte fals’. În formula Adj(V)+comme(ca)+N(GN) secvenţa impregnată de valoarea metaforică comme (ca)+N(GN) poate fi înlocuită prin alte elemente neutre sau cu efect de metaforă, ceea ce 167

ne convinge de faptul că nucleul semantic al structurii, în ansamblu, este constituit din primul element (Adj sau V): a fi frumos (frumoasă) ca soarele/ ca o zână/ al naibii/ foarte frumos/ etc.; être beau comme le jour/ un ange/ /un astre/ / un cœur/ très beau/ etc. În schimb, valoarea expresivă a structurii se concentrează cu prisosinţă în segmentul comme(ca)+N(GN). Centrul expresiv al structurii este ales în funcţie de situaţia de comunicare, de doleanţele subiectului vorbitor, dar întotdeauna persistă tendinţa de a păstra, în asemenea structuri, valoarea de IA. Un alt grup de expresii este axat pe o serie de stereotipuri formate la unele popoare cu referinţă la alte popoare. Comparaţiile semnalate transpun valori subiective, deseori inexplicabile: fort comme un Turc :[…] il devait être fort comme un Turc…(Zola, VP, 195). În exemplul citat se face aluzia la vigoarea excesivă a turcilor, ceea ce reflectă, întrucâtva, tenta arhaică a expresiei care, posibil, se trage din perioada când Imperiul Otoman obţinea numeroase victorii şi avea o armată puternică. Expresia soûl comme un Polonais surprinde o apreciere subiectivă a francezilor care consideră că polonezii beau alcool în cantităţi exorbitante: De nouveau il se soûla comme un Polonais. (Remize, CLG, 419). A se compara şi exemplul: – Nous disons, nous: “Fier comme un Ecossais”. – Et nous disons, nous “Fier comme un Gascon” – répondit d’Artagnan. Les Gascons sont les Ecossais de la France. (Dumas-père, LTM, 271) Este clar că fiecare comunitate operează cu nişte valori proprii, împărtăşite de toţi membrii săi. Aceste valori sunt fondate pe un anumit etalon ce face trimitere la o realitate sau la un concept, uneori necunoscute şi deci neînţelese de reprezentanţii unei alte societăţi: este o constatare ce sugerează contextul ultimului exemplu. Motivele invocate duc la interpretări incorecte ale structurilor de felul celor analizate în compartimentul de faţă, dacă nu sunt consultate surse suplimentare, ce informează despre diferite referinţe care apar în secvenţele respective. Un factor comun limbilor franceză şi română îl constituie comparaţiile cu valoare de constatare şi de generalizare de tipul: cum nu se mai poate, comme je ne sais pas etc., atestate, cu precădere, în registrul oral, familiar: Chinuiţi cum nu se mai poate, vărsându-şi până şi maţele, vlăguiţi, înjosiţi, ţi se rupea inima de ruşinea la care au ajuns [...] (Druţă, S, 75) Astfel de structuri sunt întru totul marcate de aprecierea subiectivă a locutorului care, producându-le, se bazează pe propria experienţă şi atitudine. 168

Alteori, structurile pierd din efectul lor de graduare apreciativă din cauza elementului C2 care exclude interpretarea univocă a semanticii sale. Sunt de notat modele de tipul: des yeux comme ça: Avec des yeux comme ça, disait-elle, on verrait à travers les portes. (Zola, VP, 202) Elementul de comparaţie ça nu poate servi, în măsură suficientă, în calitate de etalon al comparaţiei. Valoarea de IA se datorează contextului ce succede elementul C2, adică secvenţei on verrait à travers les portes, care concretizează calitatea graduată, atribuită ochilor în ambianţe de acest gen, cea de ’foarte adânci, pătrunzători’, ajutându-ne să reperăm corect sensul calităţii căruia i se raportează pronumele ça. Structurile de tipul celor analizate variază de la o limbă la alta, ceea ce creează multiple piedici în procesul de învăţare a unei limbi străine şi în cadrul traducerilor. O eventuală cercetare a expresiilor inserându-l pe comme în vorbirea persoanelor pentru care franceza nu este limbă maternă, ar pune în evidenţă multiple şi variate dificultăţi. Într-o anumită situaţie, limba maternă şi cea străină fac uz de mijloace variate pentru a-şi crea structurile gramaticale şi lexicale explicite, ce exteriorizează ideea de IA prin intermediul unor unităţi comparative. Din punctul de vedere formal, astfel de modele structurale cunosc diverse niveluri de motivare care se deosebesc, de exemplu, la un francofon şi la un nonfrancofon. Comparantele a două limbi ce denumesc acelaşi referent pot să nu aibă aceeaşi valoare stilistică. Mai mult decât atât, comparantul utilizat într-un idiom poate lipsi în altul. Este ilustrativă, în acest sens, unitatea Se porter comme le Pont Neuf însemnând ‘a avea o stare fizică şi morală foarte bună’. Situaţia pare mai dificilă în cadrul sintagmelor ce redau ideea de IA în mod implicit. Fiind obligat să efectueze o analiză structurală şi semantică aprofundată, un nonfrancofon va interpreta diferit structurile ce includ adverbul comme. O asemenea stare de lucruri s-ar explica prin circulaţia unor expresii de acest fel, capabile să dezvăluie, prin structurile lor de profunzime, intensificarea înaltă, marcată de un sens ironic sau antonimic, în raport cu structura de suprafaţă. De exemplu, expresia: bronzé comme un cachet d’aspirine semnifică: ‘a nu fi deloc bronzat’; être aimable comme une porte de prison denotă sensul: ‘a nu fi deloc amabil’. Are loc o inversie a evaluării unde este antrenat prototipul care tocmai nu posedă nicidecum calitatea graduată. Cele menţionate ne fac să repudiem ideea lui T. Szende potrivit căreia cercetarea structurilor comparative nu cere a lua în seamă etimologia unor formaţiuni demotivate [325, p. 65] de tipul être riche comme Crésus; être tranquille comme Baptiste; être fier comme Artaban, pe care autorul le consideră comprehensibile şi sugestive pentru receptorul ce urmează să le tălmăcească conţinutul. 169

Distribuţia comparanţilor de felul celor remarcaţi se face în funcţie de valoarea exprimată. În limba franceză, expresia il est grand comme une aspierge nu conţine niciun indiciu ce ar demonstra că sensul adjectivului grand se reduce la ‘mince – subţire’. În exemplul dat, ca şi în structurile bronzé comme un cachet d’aspirine şi être aimable comme une porte de prison, sensul negativ este redat printr-un semnificat pozitiv, ceea ce suscită un efect ironic. Comme/ca “pun pe acelaşi cântar” atât proprietatea atribuită comparatului, cât şi proprietatea de care acesta este privat, fie prin definiţie, fie prin convenţia culturală ce-i aparţine unei limbi, producând intensificarea proprietăţii contrare. Drept consecinţă, iese la iveală o exagerare condiţionată de o antifrază ce periclitează interpretarea corectă a expresiilor vizate. Astfel, locuţiunea être riche comme Crésus poate fi înţeleasă neunivoc chiar şi de un purtător al limbii franceze care nu cunoaşte istoria antică şi care îi poate conferi atât sensul ‘foarte bogat’, cât şi ‘foarte sărac’. Aceeaşi constatare se referă şi la unitatea être fier comme Artaban, însemnând ‘a fi foarte mândru’, sau ‘a nu fi deloc mândru’. În unităţile nominalizate se operează cu o informaţie ce nu mai este actuală din perspectivă referenţială, adică nu este în uz cotidian, dar care relevă un caracter sociocultural de ansamblu, raportat la civilizaţia franceză sau, şi mai amplu, la cea europeană sau la cea creştină. Utilizarea unor asemenea structuri cere o atenţie sporită, ele exteriorizând uneori valori speciale, produse de ”jocul” componentelor, ce survine, mai cu seamă, în limbajul publicistic. În domeniul dat, aceste elemente suferă, mai întâi, schimbări structurale, succedate de cele semantice, ceea ce declanşează efecte speciale, în cazul unor expresii mai mult sau mai puţin sudate. E justificată afirmaţia lui I. Apresian conform căreia orice persoană care pretinde să vorbească curent o limbă străină trebuie să înveţe pe de rost fiecare glosem ce se combină cu un cuvânt-cheie, pentru a reda valoarea de IA, fiindcă deseori nu există niciun criteriu semantic ce ar permite alegerea cuvântului convenabil în fiecare caz concret [83, p. 4]. Problema abordată de I.Apresian are o valoare specială în formarea unui traducător obligat să cunoască expresiile respective în limbile de lucru în procesul traducerii, pentru a fi capabil a discerne corect echivalentele interlinguale. Or, în astfel de situaţii, se atestă un teren extrem de prielnic “prietenilor falşi” ai traducătorului. Ţinem să menţionăm doar un singur exemplu ce demonstrează complexitatea problemei în discuţie: existenţa unui “cuib” de expresii a căror structură inserează adjectivul clair în limba franceză şi echivalentele lor din limba română ce nu comportă raporturi univoce:

170

comme le jour clair

luminos

comme deux et deux font quatre

simplu

comme l’eau de la roche

limpede

comme l’eau de la source

ca ziua ca doi ori doi, ca bună ziua ca apa de munte ca apa de izvor

Schema 3.6. Strategii de traducere a locuţiunilor comparative.

Schema citată dovedeşte că româna dispune de multiple mijloace de traducere, în sensul că adjectivului clair din franceză îi corespund în română trei adjective diferite: luminos, simplu şi limpede. Cercetarea unităţilor comparative din limbile franceză şi română sugerează o serie de întrebări ce ţin de sfera interculturală: ce asociere există între comportament şi obiecte? În ce mod comunitatea de vorbitor alege baza comparativă, de exemplu, în cazul culorilor? În ce rezidă arbitrarul acestui proces de creaţie? Deoarece întrebările în cauză nu-şi găsesc, deocamdată, un răspuns plauzibil, ne asociem opiniei lui A. Rey care afirmă, pe bună dreptate, că limba îşi formează efectele făcând opţiuni subtile printre posibilităţile care sunt de mii de ori mai numeroase, printr-o alegere despre care nu ştim nimic62 [306, p. XII]. În contexte mai ample, depistăm ambianţe în care comme C1 este detaşat de C2, funcţionând în fraze diferite: Je n’ai jamais vu une beauté aussi fragile. Oui, comme une icône dessinée sur la glace. (Makine, TF, 250) Formal, se produce dezmembrarea structurii C1 comme C2. Reconstruirea acesteia impune a efectua analiza la nivelul suprafrastic de manifestare a IA, căci raportarea concomitentă la a doua propoziţie ne permite a identifica IA ce implică legătura dintre două calităţi: cea de ‘foarte frumos’ şi cea de ‘foarte fragil’ redate de unitatea beauté fragile comme une icône dessinée sur glace. Pe plan funcţional, comme introduce atât sintagme nonfrastice, cât şi sintagme frastice, de factură eliptică63. Am putea desemna structura unităţilor menţionate printr-o serie de formule care certifică eventualitatea de a amplifica structurile bimebre (sau trimembre) în distribuţia dreaptă:

62

“... le langage crée ses effets au moyen de choix subtils parmi des possibilités mille fois plus grandes, par une sélection dont nous ignorons presque tout”. 63 A se consulta, de exemplu, opinia lui M. Gross referitoare la semantica conectorului comme [201, p.237-269].

171

• C1 (Adj,V, N)+comme/ca+C2 (N,V) : […] et il s’élança pour passer comme une flèche entre eux deux. (Dumas-père, LTM, 56) (…) că morile din Jidoviţa macină scump şi prost, pe când în Dumitriţa e o moară de foc care face o făină ca aurul. (Rebreanu, O1, 152) • C1 (Adj,V, N)+comme/ca+C2 (N, GN) [...] la mère de Perronne, la Brûlée ainsi qu’on la nommait, terrible avec ses yeux de chat-huant et sa bouche serrée comme la bourse d’un avare. (Zola, G, 76) • C1 (Adj,V, N)+comme/ca+C2 (frază) […] cet amour avait-il chez lui un simple but politique ou était-ce tout naturellement une de ces profondes passions comme en inspira Anne d’Autriche à ceux qui l’entouraient? (Dumaspère, LTM, 508) Asemenea structuri denotă o particularitate esenţială: C2 repetă, sub diverse forme posibile, semantica unităţii C1. “Partea leului”, în redarea IA la nivel frastic, nu-i revine subordonatei de mod introduse de comme sau ca. Sunt şi exemple în care sesizăm această valoare, care, însă, se dovedeşte a fi, la moment, una secundară şi care solicită eforturi pentru a interpreta structurile ei de profunzime, cu scopul de a depista ideea de IA. În opinia lui M. Gross, atunci când comme C modifică o frază, se evidenţiază rolul adverbului [202, p. 196-197]; mai mult decât atât, conţinutul acestei fraze variază în funcţie de secvenţa comme C. Credem că afirmaţia lingvistului francez reliefează situaţia când nu toate structurile comme C comportă sensul de IA, fiind în dezacord cu părerile altor cercetători [265, p.111-122; 325, p. 61-77]. Dânsul susţine că uneori modelul în cauză funcţionează la limita dintre ideea de IA şi cea de apreciere, constatându-se asemănarea în urma unei comparaţii: Sur Aimé, l’influence de ce père qu’il aima, ou qu’au contraire il détesta comme un miroir déformant déposé sempiternellement devant lui à table familiale […] (Michon, VM, 78) Apelând la structurile de profunzime, conchidem că, în exemplul citat, noţiunea de IA o exprimă nu atât structura în întregime, cât verbul détester, cu valoare intensificată, ce redă, la rândul său, o valoare antonimică amplificată a acţiunii ‘a iubi’. O oglindă ce deformează nu întotdeauna provoacă nemulţumirea (puternică), dimpotrivă, deseori ea are menirea de a produce un efect comic. Trebuie accentuate cazurile de modificare a modelului analizat, ce se caracterizează prin: ● înlocuirea lui comme prin unităţi sinonimice de tipul: pareils à, dans le genre de etc.: 172

[...] et étaient capables, en venant chez Mme Verdurin, de détruire un des fameux mercredis, chefs-d’œuvre incomparables et fragiles, pareils à ces verreries de Venise qu’une fausse note suffit à briser. (Proust, SEG, 715) […] cette même imagination qui le rendait en affaires si redoutable aux autres, représentait à Noël Schoudler une catastrophe maritime dans le genre de celle de Titanic (Druon, GF, 180) ● exprimarea valorii lui comme printr-un verb la modul condiţional (sau la alte moduri şi timpuri gramaticale cu valoare de condiţional în franceză) sau la forma impersonală: […] tudieu! À la place de mon cousin, je ne garderais pas de pareils gourmands. On dirait des naufragés qui n’ont pas mangé depuis six semaines. (Dumas-père, LTM, 422) Je fus aussi ému que pouvait l’être un Grec qui voyait pour la première fois un demi-dieu. (Proust, SEG, 823) ● exprimarea implicită a lui comme, cauzată de specificul combinatoric al verbului (tranzitiv sau intranzitiv): Les secondes me semblèrent des éternités, la nuit, un enfer. (Istrati, RAZ, 408) (Redarea implicită a structurii analizate în la nuit, [me semblait] un enfer.) Comme poate fi reluat de nişte modalizatori ale căror formă şi statut diferă. Esenţial în compararea elementelor în cauză este, pe de o parte, caracterul lor subiectiv şi, pe de altă parte, raportul poziţional dintre cele două componente ale comparaţiei şi sensul de IA, care generează nişte imagini sau noţiuni metaforice. ● amplificarea elementului N, desemnat printr-un grup de cuvinte sau printr-o subordonată comparativă: astfel este depăşit nivelul sintagmelor în funcţionarea BSS ale IA, prevalând formaţiunile nivelului frastic şi suprafrastic: Seulement, dans le pillage, on découvrit une cinquantaine de bouteilles de genièvre, qui disparurent comme une goutte d’eau bue par du sable. (Zola, G, 271) M. Charlus était comme un provincial qui a à traverser les boulevards. (Proust, SEG, 860) Cu toate că formula comme+N(GN) este considerată ca stereotipă din punctul de vedere al formei, ea nu-şi pierde expresivitatea deosebită, datorită actualizării permanente şi folosirii unui lexic original şi are drept obiectiv intensificarea calităţii sau a acţiunii redate prin expresiile comparative concrete. Această structură este utilizată destul de frecvent şi în limbajul publicistic cu scopul de a-i atenţiona pe cititori asupra diverselor fenomene din societate, asupra activităţilor, propunerilor etc., atestându-se şi în limbajul reclamei, pentru a atrage atenţia publicului la serviciile sau la mărfurile oferite de publicităţile respective. 173

3.6.2. Structurile Adj+à+Vinf în franceză şi Adj+(de)+Vconj în română Alte structuri ce servesc pentru a realiza BSS ale IA sunt Adj+à+Vinf în franceză şi Adj+(de)+Vconj în română. Pentru a dezvălui valorile de intensificare a calităţii unui obiect ori a unui subiect sau a caracteristicii unei acţiuni ori a unei stări, în limbile franceză şi română sunt întrebuinţate diverse unităţi ce se conformează formulelor nominalizate: Jolie à croquer / être à gober dans un verre d’eau ‘frumoasă (de) să-o mănânci (cu ochii)’ etc.: L’homme me déplaisait, mais la femme était à gober dans un verre d’eau! (Istrati, RAZ, 125) În anturajul de faţă remarcăm un substitut al adjectivului belle sau sympathique: sintagma à gober dans un verre d’eau, unitate foarte transparentă, ce se apropie, din punctul de vedere semantic, de expresia jolie à croquer – frumoasă (de) să-o mănânci (s-o înghiţi într-un pahar cu apă). Uneori, structurile Adj+à+Vinf şi Adj+(de)+Vconj sunt modificate înlocuindu-se adjectivul printr-un nume care face parte din acelaşi câmp semantic şi atunci sensul verbului la infinitiv augmentează calitatea atribuită numelui: […] et pour les réduire au respect, il montrait un courage à se casser les os, passant par les endroits les plus difficiles, toujours le premier et dans les coups de grisou. (Zola, G, 66) BSS din exemplul citat mai sus semnifică: ‘foarte curajos’. Credem că, în mostra menţionată, nu se operează cu o expresie de tip idiomatic, cu toate că secvenţa un courage à se casser les os se aseamănă cu astfel de construcţii. În dicţionarele consultate nu a fost atestată o asemenea expresie. Exemplul respectiv este extras din romanul lui E. Zola Germinal, în care se descrie modul de viaţă şi de muncă al minerilor în epoca instaurării orânduirii capitaliste în Franţa. Dacă ne referim la un context mai larg, constatăm că este vorba despre condiţiile extrem de grele şi periculoase în care se aflau minerii obligaţi uneori să se deplaseze prin locuri foarte înguste, riscându-şi viaţa pentru a găsi vâna bogată în cărbune. Sintagma un courage à se casser les os poate fi analizată, în exemplul citat, în sensul ei direct, dar ideea de IA vine, mai cu seamă, din interpretarea ei metaforică, ce presupune valoarea: ‘a fi foarte curajos’. În franceză, formula respectivă se pretează remanierii, înlocuind adjectivul printr-un verb: V+à+Vinf: geler à pierres fendre / e ger de crapă pietrele. În limba română, sintagmele în cauză au drept echivalente o altă varietate de structură al cărei prim element verbal este redat implicit: (este) ger de crapă pietrele.

174

Sub aspectul cantităţii şi al frecvenţei, sintagmele ce exteriorizează IA conform modelului comentat sunt net inferioare celor de tipul C1+comme/ca+C2. Asemenea locuţiuni cu sens de intensificare (ca, de altfel, şi multe altele) conţin determinanţi stabili în nominalizarea unei anumite noţiuni, fiind condiţionaţi etimologic sau numai prin uz. Constatăm că numeroase grupări nominale plasate în poziţia C2 sunt apte să apară ca etalon al căror comparant reprezintă un reper, un punct de referinţă al comparatului. Astfel, între C1 şi C2 se stabileşte un raport de apreciere a gradului de manifestare a calităţii ce o comportă fiecare component sau se observă tendinţa de a o depăşi. 3.6.3. Structura N1+de+N2 Structura N1+de+N2 se caracterizează, în limba română, printr-o polisemie şi un polifuncţionalism aparte [37, p. 46-51], ceea ce este evident şi în limba franceză. Putem afirma cu certitudine că atât în franceză, cât şi în româna, structura nominalizată posedă valoarea de IA [124, p. 83-88]. Faptul semnalat se datorează, în unele cazuri, substantivelor derivate din adjective, alteori, raportului metaforic sau metonimic ce se stabileşte între componentele acestei structuri. Intensemul denotă, în secvenţele date, un grad diferit de explicitate şi de fuziune cu alte seme. Există diverse sintagme capabile să se înscrie în formula N1+de+N2, ce dezvăluie o semantică, iar uneori şi o structură lexicală similară în franceză şi în română. Nu este vorba despre calchieri dintr-o limbă în alta, ci, mai curând, despre provenienţa lor comună din limba latină. Diferenţa între ele este, cu precădere, de ordin formal, sintactic, ceea ce explică specificul structurilor în cauză. Asemenea valori axiologice se constituie deseori ca rezultat al exteriorizării unor reprezentări referenţiale în anumite simboluri. Se ştie că simbolul se naşte nu printr-un transfer, ci printr-un cumul de sensuri care produce uneori ambiguitate [1, p. 368]. Se creează multiple conotaţii cunoscute şi acceptate de purtătorii limbii şi ai culturii date. Particularităţile de dezvoltare ale fiecărei limbi condiţionează mai des folosirea unor structuri asemănătoare cu cele din alte limbi din acelaşi grup, deşi acestea cuprind imagini axiologice evaluative de diferită natură. Astfel, nominalizăm: în franceză – Il fait un froid de canard – N1+de+N2 (canard se traduce ca răţoi); în română – Un frig de crapă pietrele (ouăle corbului) – N1+de+Verb+N2. În fiecare dintre limbile comparate în lucrarea de faţă, este redată ideea de “foarte frig”. În limba franceză se observă structura standard N1+de+N2, ce marchează raportul simbolic froid– canard. Motivarea unei astfel de alegeri este greu de explicat, făcându-se referinţă la geruri

175

foarte puternice. Una dintre explicaţii ar putea să se rezume la faptul că răţoii sunt foarte rezistenţi la frig, datorită stratului de grăsime care îi acoperă. Oricum, motivarea nu este una de suprafaţă. În limba română, este întrebuinţată o structură predicativă dezvoltată, a cărei unitate componentă este verbul a crăpa, reprezentând nucleul ideii de ‘foarte frig’, căci se descrie un fenomen fizic concret, înregistrat la temperaturi foarte scăzute. Suntem de părerea că anume în limba română este demarcat mult mai explicit fenomenul de ‘ger foarte puternic’. De altfel, datorită creaţiei lui P. Istrati, în limba franceză atestăm o structură calchiată din română: Giel à faire éclater les pierres. (Istrati, RAZ, 593) Sunt semnalate şi alte secvenţe ce dovedesc cu prisosinţă creativitatea şi stilul individual al autorului: Il fait un froid du tonnerre de Dieu. (Zola, VP, 179) Structura N1+de+N2 nominalizează două realităţi lingvistice: 1. Unităţi sudate răspândite în franceză şi în română de mult timp, ce posedă, după cum am pomenit, trăsături formale asemănătoare: Pardon, si c’est ainsi: j’ai une faim de loup! (Istrati, RAZ, 491) Într-o vinere badea Cireş s-a întors vesel de la lucru cu o foame de lup [...] (Druţă, S, 268) 2. În baza formaţiunilor existente, se creează altele noi, care totuşi nu au încă un grad avansat de fuziune, ceea ce se explică parţial prin valoarea axiologică a structurilor analizate. Acestea pot fi mai mult sau mai puţin stabile, adică, alături de termenii marcaţi explicit de intensem, funcţionează alţii, care nu reproduc uneori direct conotaţia respectivă. Este vorba, în special, despre modul de manifestare a BSS de IA în diferite stiluri, mai exact, în dialecte, sociolecte, idiolecte particulare (sunt relevante aici şi stilurile individuale ale scriitorilor): [...] je n’ai rien mangé depuis ce matin et j’ai une faim de tous les diables. (Dumas-père, LTM, 343) Structurile comparative reprezintă un mijloc original de care dispun româna şi franceza cu scopul de a reda IA a calităţii unui obiect ori a unui subiect sau a caracteristicii unui verb. Un rol deosebit îl are intensemul sau arhiintensemul în blocul semantico-sintactic, în general, care reliefează ideea de IA : Era într-adevăr, o zi de cuptor – ţin minte cum mă frigea colbul la picioare atunci când mă duceam la naşa după ţânc [...] (Druţă, S, 67) Altminteri însă are o inimă de ceară şi în douăzeci şi opt de ani nu şi-a bătut muierea niciodată; mai curând Floarea s-a întâmplat să-l muştruluiască. (Rebreanu, O2, 62-63) 176

Structurile N1+de+N2 denotă deseori sensul de IA, datorită unui raport metaforic ce se stabileşte între componentele lor: […] pendant que son cheval, un gros cheval jaune, attendait, dans une immobilité de pierre, qu’on eût vidé les six berlines montées pour lui. (Delerm, PGB, 28) „J’ai toujours dit que ce cadet de Gascogne était un puits de sagesse”, murmura Athos. (Dumas-père, LTM, 252) Mme de Verdurin, sous une apparence froide, cache des trésors de sensibilité. (Proust, SEG, 724) În ambianţa examinată, au loc modificări ale graduării afective, de intensificare, a structurilor cu un nucleu nominal. Avem la dispoziţie şi un material faptic privind utilizarea unui şir de structuri omogene. Semul de IA este motivat de alegerea prototipului cu care se compară o anumită calitate. Drept consecinţă a acestei suprapuneri în “cascadă” a mărcilor de intensificare, se manifestă o a doua intensificare ce ajută la formarea unei imagini de ansamblu a calităţii, a acţiunii sau a stării graduate: Il était d’une crédulité d’enfant et d’une confiance de héros. (Zola, VP, 343) Grande dame boïarde mariée à un riche seigneur totalement niais. Beauté de pivoine, démarche d’oie, intelligence de brebis et un tempérament à éreinter un escadron en une nuit. (Istrati, RAZ, 502) E de notat că, în limba română, structura N1+de+N2 constituie, într-un anumit fel, o transformare a structurii C1+ca+C2 (adică o structură de tipul N1+ca+N2), graţie inversiunii sintagmatice nominale [37, p. 46], în care determinatul (adică comparatul) realizează funcţia de determinant: o fată ca un bujor → un bujor de fată. În limba franceză, este, mai curând, vorba despre o “condensare” a structurii C1+comme+C2, fapt care se explică prin specificul structurii sintactice a limbii franceze: un poignet comme d’acier → un poignet d’acier. Şi în română, inversiunea sintagmatică nominală cunoaşte anumite restricţii de ordin semantic, căci “N2, prin conţinutul său, trebuie să exprime o calitate sau o însuşire, care se atribuie lui N1 prin comparaţie, urmărindu-se o augmentare sau o diminuare pozitivă sau negativă a trăsăturilor atribuite” [37 , p. 461]. Este, de fapt, şi o condiţie sine qua non pentru funcţionarea BSS ale IA, căci sensul respectiv al structurii N1+de+N2 apare atunci când alăturarea elementului N2 este pertinentă spre a identifica, într-un mod hiperbolizat, calitatea exprimată de N1. Condiţia semnalată presupune ca al doilea substantiv să posede valoarea de intensem, generată în urma unui proces de selectare în care se aplică 177

criteriul reprezentativ, etalon al calităţii, al acţiunii sau al stării în cauză, desemnate de N2. Astfel, este reluată ideea de “etalon”. De reţinut că IA apare deseori din asocierea lui N1 cu N2 în baza unui trop, bunăoară a sinecdocăi: [...] vous avez un jarret de fer, un poignet d’acier. (Dumas-père, LTM, 14) Prezenţa IA poate fi deseori detectată în contextul unor comparaţii stereotipe, ce se apropie de clişee. Se observă însă frecvent procedeul invers: subiectul vorbitor caută un comparant cu o semantică cât mai amplă şi ”împrumută” din forţa lui pentru a spune ceea ce vrea să exprime64 [337, p. 105]: a) […] mais à ce moment je vis que le prince de Guermantes au lieu de recevoir sur place le bonsoir du mari d’Odette l’avait aussitôt, avec la puissance d’une pompe aspirante, entraîné avec lui au fond du jardin […] (Proust, SEG, 542) b) […] însă, în acea clipă, am văzut că prinţul de Guermantes, în loc să aştepte să fie salutat de soţul Odettei, îl târâse cu el, aspirându-l parcă o puternică pompă, în adâncul grădinii […] (Proust, SG, 61) a) Şi privesc... Codrii de secoli, oceane de popoare. (Eminescu, P, 616) b) Je regarde... Des bois de siècles et les peuples-océans. (Eminescu, P, 617) În ultimele două exemple, sesizăm o intensificare prin graduarea stilistică redată în mod implicit printr-o comparaţie ascunsă. Dicţionarele consultate ne pun la dispoziţie multiple sensuri ale glosemului ocean: în franceză atestăm sensul direct: vaste étendue du globe terrestre couverte par l’eau de mer şi sensul figurat: grande quantité, immensité. În română, remarcăm sensul direct: vastă întindere de apă sărată pe suprafaţa globului, delimitată de continente şi sensul figurat: întindere nemărginită, noian, imensitate: mulţime nemărginită. În exemplul citat, substantivul ocean este folosit în calitate de intensificator al substantivului oameni, deşi fiecare dintre unităţile menţionate funcţionează în câmpuri semantice diferite. De remarcat situaţii intermediare ce creează dificultăţi în depistarea sensului de IA, propriu structurilor N1+de+N2. Faptul se explică prin impedimentele atestate la analiza sensurilor asociative, ce se formează atunci când N1 şi N2 cofuncţionează. Fenomenul semnalat oferă mai multe posibilităţi pentru creaţiile lexico-sintactice inedite ce le completează pe cele existente, atribuindu-i structurii N1+de+N2 un caracter deschis şi dinamic.

64

“En fait, le sujet parlant cherche un point de comparaison aussi tendu que possible et lui emprunte de sa force pour dire ce qu’il veut exprimer”.

178

Remanierea unor locuţiuni stabile în urma includerii intensificatorilor alături de alţi determinanţi decât cei consacraţi de uz este un mijloc eficace de realizare a unor efecte stilistice şi comunicative neaşteptate. Ca rezultat, sunt explorate mijloace suplimentare de generare a BSS ale IA.

3.7. Rolul frazei în constituirea blocurilor semantico-sintactice ale intensităţii absolute Fraza65, alături de celelalte unităţi apte a reda IA, este şi ea obiectul unor discuţii aprinse atât în lingvistica franceză, cât şi în cea română. În teoriile lingvistice emise recent, un loc important revine studierii raportului dintre enunţ şi frază. Procesul de enunţare este interdependent în raport cu semantica, mai ales la nivelul frazei. De fapt, E. Benveniste consideră anume fraza în calitate de unitate a discursului (sau a vorbirii), deoarece, prin intermediul ei, locutorul are toată libertatea de a se manifesta verbal [106, p. 130]. Este foarte important de indicat că, precizând noţiunea de frază, E. Benveniste nu se referă la o frază-model, standard, ci la una enunţată de un locutor, sugerând că este vorba despre enunţ. În această ordine de idei, e binevenită părerea lui C. Hagège care consideră fraza drept elementul central al unei analize semantico-sintactice. Lingvistul francez susţine că nu trebuie să operăm doar cu gloseme, efectuând o asemenea analiză întrucât, ceea ce creăm în procesul comunicării sunt frazele şi ansamblurile de fraze care formează texte66 [212, p. 211]. În lucrarea de faţă, recunoaştem că fraza menţine funcţia comunicativă de bază în cadrul aspectului scris al limbii, însă ţinem să subliniem că unitatea în cauză nu este limita superioară în ceea ce priveşte construirea unităţilor capabile să redea IA. Graţie proprietăţilor structurale şi semantice, frază serveşte pentru a realiza comunicarea verbală şi a recepta orice informaţie raţională şi emotivă [395, p. 5], materializată prin intermediul enunţurilor. După justa opinie a profesorului A. Ciobanu, “studiată ca un proces activ, un segment al gândirii noastre în mişcare, propoziţia nu se poate dispensa de sens, de semantică”, dar “fireşte, situaţia, contextul, momentul extralingvistic – toate aceste elemente se dovedesc a fi extrem de importante, când vorbim de propoziţie, de esenţa ei comunicativă, de valoarea ei informativă, de varietatea mesajelor transmise” [19, p.112-113].

65 Amintim că în studiul de faţă noţiunea de frază semnifică atât propoziţia simplă, cât şi fraza complexă, deoarece există puncte de tangenţă în modul lor de generare a BSS ale IA în limbile franceză şi română. Totodată, nu intenţionăm să punem în discuţie interpretările existente ale noţiunilor de propoziţie şi frază în lingvistica franceză şi română, ci doar facem referinţă la ele. [A consulta, de exemplu, 19; 37; 55; 199; 187; etc.] 66 “Telle est la matière manifeste que chacun produit et perçoit. Dans un tel cadre, c’est plutôt à partir de phrases que le linguiste aboutit aux mots”.

179

Fraza poate cuprinde BSS ale IA drept o unitate de proporţii, ce ne permite să observăm şi să analizăm nişte efecte semantice obţinute în baza unor structuri afective depăşind nivelul şi volumul cuvântului şi al sintagmei. Acad. I. Iordan îi atribuie o însemnătate deosebită frazei ”cotite”, înregistrată, mai cu seamă, în vorbirea populară şi cea familiară. Este vorba despre tipul de frază ce se caracterizează prin faptul că este “frântă, întreruptă de exclamaţii şi interogaţii, care-i dau culoare, dramatism, viaţă şi izvorăsc din stări sufleteşti afective” [52, p. 221]. Or, anume în asemenea circumstanţe, se creează un teren fertil pentru formarea şi funcţionarea structurilor ce exprimă IA a calităţii, a acţiunii sau a stării. Fraza constituie un domeniu controversat al lingvisticii contemporane, mai ales în raportul ei cu textul. Se discută mult despre încercările de a opera cu fraza prin text şi de a unifica obiectele şi metodele lingvisticii tradiţionale şi cele ale lingvisticii discursului. Un argument peremptoriu ce vine să confirme transformarea în cauză rezidă în faptul că, sprijinindu-ne pe intuiţia locutorului şi a interlocutorului, competenţa noastră nu poate fi decât textuală, şi nu frastică, deoarece sensul informaţiei pe care o receptăm nu este constituit din suma frazelor izolate ce compun textul dat [125, p. 9]. Concomitent, recunoscând existenţa relaţiilor interfrastice, ideea de “succesiune nedeterminată de fraze” este înlocuită prin noţiunea de “text”, în care este pusă în evidenţă importanţa deosebită a funcţiilor pragmatice ale comunicării. Generalizând opiniile neunivoce privind subiectului în cauză, C. Chabrol constată lipsa unei concepţii clare în acest sens. Se conturează totuşi o tendinţă de a accepta existenţa a două niveluri distincte: nivelul frazei şi nivelul textului, concepţie la care ne alăturăm şi noi, încercând să aducem o serie de argumente concludente. Un factor pertinent al fenomenului menţionat este unitatea semantică a elementelor constitutive, “este raţiunea de a fi a unei structuri semantice”, căci “ceea ce este lipsit de înţeles rămâne în afara dimensiunilor unei propoziţii” (fraze) [37, p. 238]. Este cert că analiza semantică a frazei se deosebeşte de analiza semantică a altor unităţi ce-i sunt inferioare, pe care le putem examina şi în mod izolat. Dimpotrivă, analiza frazei apare deseori în concordanţă cu un context mai amplu, cu situaţia în care ea (fraza) este realizată. Nu poate fi vorba despre fraze care nu ar poseda predicativitate. Fiind calitatea primară şi primordială a frazei, conceptul vizat exprimă raportul gnoseologic dintre structura frazei şi specificul situaţiei extraglotice. Anume predicativitatea transformă fraza dintr-o structură abstractă în una comunicativă [361, p. 24]. Separând nivelul frazei în ierarhia modelelor de funcţionare a IA, am apelat, în primul rând, la criteriile semantico-structurale ce se manifestă anume prin aspectul apreciativ, emotiv şi comunicativ, capabile să realizeze semul comun de intensitate maximă sau minimă (arhiintensemul). 180

În al doilea rând, fraza se conformează condiţiilor ce trebuie să le satisfacă unităţile minimale, ceea ce constituie temeiul funcţionării unui nivel de analiză [106]. Ea posedă caracteristicile unei unităţi biplane sub aspect structural şi funcţional, fiind formată din constituenţi imediaţi sau ultimi (sintagme, gloseme …) şi generând, la rândul său, în calitate de elemente de construcţie, nişte unităţi superioare (unităţi suprafrastice sau texte). Fraza reuneşte armonios toate trăsăturile şi mijloacele de generare a IA, proprii altor componente structurale mai mici. Specificul frazei şi al unităţilor imediat superioare acesteia (unitatea suprafrastică sau textul) constă în faptul că IA ce o exteriorizează apare din izotopia cauzată de o serie de factori: ● participarea ierarhizată a intensemului-morfem, a intensemului-glosem, a intensemuluisintagmă la generarea arhiintensemului frastic şi suprafrastic; ● semantica glosemelor, a conectorilor propoziţiei regente şi a subordonatelor este mai frecvent impregnată de valoarea conotativă decât de cea denotativă. Fenomenul dat se explică prin sensul ocazional al unităţilor atestate într-un context concret, fiind axat pe o temă comună, deci operăm cu valoarea pragmasemantică a componentelor frazei; ● operaţia de graduare şi de intensificare o realizează, preponderent, intonaţia şi toate tipurile de predicaţie care fac să funcţioneze, în câmpul semantico-funcţional al IA, elemente şi structuri al căror sens primar nu comportă această valoare, dar o obţine anume datorită factorilor nominalizaţi, reuniţi în jurul unei teme comune. În tendinţa de a elucida pregnant starea lucrurilor în ceea ce priveşte manifestarea IA la nivelul frazei, intenţionăm să trecem în revistă unele tipuri de fraze care beneficiază de mari posibilităţi de a desemna valorea de IA. Fenomenul menţionat ţine, de regulă, de exprimarea prin propoziţii sau fraze exclamative, interogative retorice, consecutive şi negative, ce servesc drept suport pentru enunţurile respective. 3.7.1. Exclamaţia şi interogaţia retorică ca mijloc de exprimare a intensităţii absolute Enunţurile exclamative şi cele interogative (sprijinite pe structurile respective) au un rol remarcabil în redarea sensului de IA în limbile franceză şi română. Este un mod de comunicare ce oferă interlocutorilor posibilitatea de a exprima spontan emoţiile puternice, aprecierile afective, ce concordă cu sentimentele sau senzaţiile trăite de aceştia. Operăm cu noţiunile de structuri exclamative şi interogative, deoarece sensul de IA poate fi dezvăluit nu doar de fraza respectivă, ci şi de unele unităţi inferioare, dar marcate la fel de

181

predicativitate67. Componenta exclamativă cuprinde toate mijloacele ce contribuie la transmiterea intensităţii unui sentiment: fraza, elementele frazei, tonul [149, p. 28]. Intenţionând să determinăm frecvenţa celor două mijloace, exclamaţia sau interogaţia, unul în corelaţie cu celălalt, este lesne de înţeles că exclamaţiei îi aparţine prioritatea. Spre deosebire de interogaţie, care necesită prezenţa (fie şi fictivă) a unui partener, exclamaţia “este un mijloc de expresie prin excelenţă personal şi direct: tot ce ne doare, tot ce ne bucură, tot ce ne revoltă, aparţine oarecum organic fiinţei noastre, ne interesează în cel mai înalt grad pe noi, şi limbajul serveşte, în primul rând, la descărcarea sufletului propriu de gândurile şi simţirile acumulate în el” [52, p. 221-222]. Importanţa exclamaţiei şi a interogaţiei retorice în generarea BSS ale IA îşi găseşte explicaţia în faptul că ambele inserează, practic, aceleaşi elemente ce le introduc în lanţul sintagmatic; prin urmare, ele posedă valori semantice asemănătoare, sunt marcate de o intonaţie specifică (intonaţia în fraza exclamativă este mai puţin marcată, în comparaţie cu cea interogativă), de o topică particulară, până şi semnele de punctuaţie utilizate coincid în unele situaţii [240, p. 233; 153, p. 42]. Iată un exemplu edificator: Dure vie que celle du traducteur! (Jolicoeur, SM, 108) În mostra citată, adjectivul dure ocupă poziţia proclitică într-o propoziţie exclamativă, căci autorul a avut intenţia de a focaliza şi de a intensifica anume această calitate. Inerente propoziţiilor afective, sensurile exclamative pot apărea atât în cadrul enunţiativelor, cât şi al interogativelor [10, p. 207]. Un alt argument ce apropie exclamativele de interogative îl aduce H. Weinrich [344, p. 559], care susţine că structura gramaticală a unui număr considerabil de exclamative poate fi interpretată ca nişte răspunsuri sub forma unor întrebări (este clar că se are în vedere întrebarea retorică), ceea ce dezvăluie funcţia exclamativelor în dialog. Pe de o parte, ele constituie nişte răspunsuri, datorită faptului că indică o reacţie la nişte situaţii sau lucruri uimitoare, neaşteptate; pe de altă parte, ele reprezintă întrebări în măsura în care evidenţiază necesitatea unei precizări suplimentare privind nişte fapte considerate ieşite din comun. J. C. Milner efectuează o analiză foarte detaliată a problemei în cauză, constatând că, de fapt, nu există o definiţie unanimă a structurilor exclamative care ar putea fi acceptată fără rezerve. Comun pentru diverse exclamative este modul în care sunt interpretate acestea: orice frază denumită ”exclamativă” implică exprimarea unui grad înalt, fie al calităţii (atunci când este 67 “... tout ce qui concourt – phrase, éléments de phrase, ton – à l’intensité du sentiment dans une expression linguistique”.

182

vorba despre un adjectiv), fie al unei cantităţi68 [269, p. 252-253]. Astfel, se pune accentul pe capacitatea exclamativelor de a materializa o amplificare la gradul cel mai înalt al unei calităţi, al unei acţiuni sau al unei stări, generând, drept consecinţă, BSS ale IA. Valoarea de IA este doar una dintre acelea pe care le comportă structurile de referinţă [184, p. 273-276]. J. Gérard consideră exclamativele ca nişte structuri trunchiate ale frazelor consecutive [191, p. 3]. Analiza materialului faptic de care dispunem ne permite să observăm productivitatea sporită a unor atare structuri, apte a crea BSS ale IA: Tu me fais une peur! Utilizarea articolului nehotărât une pe lângă un substantiv abstract ce nu se pretează cuantificării apare în exemplul dat ca o “încălcare” a regulilor gramaticale. Iar în exemplul: Est-elle jolie! care ar corespunde frazei elle est si (tellement) jolie que..., corelativul de intensificare si (tellement) este subînţeles în lipsa subordonatei consecutive, ceea ce, de obicei, nu se atestă într-o frază declarativă. Intonaţia exclamativă elimină toate restricţiile enumerate, asigurând coerenţa unor structuri incomplete. Astfel de secvenţe condiţionează, graţie caracterului lor deschis, valoarea de IA. Conform opiniei lui J. Gérard, exclamaţia marchează, în plan semantic, un grad înalt particular, idee susţinută şi de R. Rivara [310, p. 41]. Savantul promovează noţiunea de ’degré exclamatif’ demarcată de conceptul ’haut degré’. Este vorba despre un grad care “échappe à l’énonciation”, un grad extrem, privat de marcherii de graduare, care depăşeşte gradul exprimat de SA. Această premisă cauzează, pe scara graduării ascendente, situaţia în care exclamaţia ar ocupa treapta cea mai înaltă [191, p. 3-4]. Astfel, exclamaţia funcţionează uneori ca un ansamblu de enunţuri incomplete (“trunchiate”) ce denotă un grad extrem în cadrul calificării sau al cuantificării intensive. Este lesne de înţeleges că, în discursul oral, IA este redată mai evident, mai convingător, fiind însoţită de elemente extraglotice ca mimica şi gestul. Până şi aspectul fonetico-prozodic este ilustrat printr-o sumedenie de nuanţe intonaţionale ce i se suprapun stării afective a interlocutorilor care utilizează structurile exclamative, pentru a reda diverse sentimente. Forma scrisă de comunicare dispune, în acest scop, de mai puţine posibilităţi. Menţionăm, mai întâi de toate, semnele ortografice – semnul de exclamaţie şi punctele de suspensie. Ele constituie elemente de bază, apte a marca graduarea sau intensificarea, iar fraza exclamativă, spre deosebire de cea interogativă, nu posedă elemente morfologice omogene, care i-ar fi specifice în exclusivitate. Dar condiţiile de utilizare a semnului de exclamaţie sunt variabile şi subiective, semnul în cauză fiind potrivit, mai ales, pentru a desemna manifestarea unor sentimente [243, p. 100]. 68

“... c’est l’interpétation qui rassemble les exclamatives: toute phrase qu’on désigne de ce nom implique l’expression d’un haut degré (s.n., L.Z.), soit dans l’ordre de la qualité (quand il s’agit d’un adjectif), soit dans l’ordre de la quantité”.

183

Exclamaţia poate să apară uneori fără a purta semnul specific, care este înlocuit de punctele de suspensie. Moş Nichita, cel mai bătrân dintre Pădurari, a cules de prin cenuşă lăcata fierbinte, a îngropat-o cu piciorul în pământ să se răcorească puţin şi a oftat: – Amu ce jale o să mai fie, mama mea... (Druţă, S, 169) În exemplul de mai sus, fenomenul IA rezultă din descrierea evenimentelor ce precedă secvenţa exclamativă. Este vorba despre un incendiu ce a distrus complet o casă şi despre consecinţele acestui dezastru care presupun o nenorocire şi o durere extrem de mare. Sesizăm situaţia respectivă datorită cuvântului-cheie jale – purtător al intensemului. Este de menţionat şi utilizarea, într-un mod creativ, a retoricii conotative [167, p. 16], ce conferă valori suplimentare unităţilor sau structurilor întrebuinţate. Asemenea valori nu pot fi depistate în dicţionare sau în enciclopedii, ci sunt percepute direct în situaţia în care se produce actul de vorbire. Faptul dat ne convinge de imposibilitatea de a defini clar şi de a caracteriza exhaustiv o clasă de enunţuri, bunăoară frazele exclamative. Constatarea este o probă concludentă referitoare la exteriorizarea semanticii structurilor şi a BSS ale IA în anturaje concrete. Studiind modul de manifestare a IA, ne-am propus să comentăm unele dintre modelele structurale şi BSS ale IA, generate de exclamaţie şi de interogaţia retorică. Trebuie indicat că în franceză şi în română structurile exclamative sunt de două feluri – cele marcate de cuvintele exclamative şi cele neînsoţite de asemenea elemente. În primul subtip al mijloacelor de exprimare a exclamaţiei, fiecare limbă recurge la procedee proprii, acestea variind şi în cadrul limbii respective, în conformitate cu stilul funcţional căruia îi aparţin. Cel de-al doilea subtip poate include diferite elemente care generează exclamaţia, fără ca să li se asocieze indiciile lexicale specializate în realizarea structurilor ce redau un grad foarte înalt de intensitate69. În plus, intră în joc topica, iar intonaţia exclamativă se manifestă mai pronunţat, uneori în mod exclusiv, căci tipul vizat de exclamative poate funcţiona sub forma unor structuri predicative eliptice (G. şi R. Le Bidois remarcă noţiunea de “abrégé” – prescurtat [242, p. 14-15]). Printre unităţile de conexiune ce introduc exclamativele în franceză (unele dintre ele se mai atestă şi în interogative), vom numi si, que, quel(le, les), ce que, comme, comment şi combien de70: [...] ah! Seigneur, combien j’ai payé cette faute! (Dumas-père, LTM, 358) Ah! Que de tort on fait dans sa vie! (Istrati, RAZ, 27) 69 70

C.Berthelon vorbeşte, în acest sens, chiar despre “mots vides” [109, p. 253] A se consulta: 213, p. 125-151; 253, p.58-59; 209, p.100-104; 244, p.89-90 etc.

184

[...] ma mère me dit, entendant que je faisais dire au chauffeur d’aller chercher Albertine: “Comme tu dépenses de l’argent!”. (Proust, SEG, 815) Uneori, un context mai larg ne ajută să înţelegem sensul implicit latent într-o frază exclamativă şi să identificăm just elementul supus intensificării: Schumann, ayant emmené une femme faire une promenade en barque et n’ayant pas, en deux heures, prononcé une seule parole, lui dit en la quittant: “Comme nous nous sommes bien compris aujourd’hui!” (Maurois, UC, 250) Din fraza exclamativă citată, ne dăm seama că este vorba despre două persoane care apreciază foarte mult liniştea şi tăcerea şi, graţie faptului menţionat, se înţeleg perfect. În limba română, în ambianţa vizată, e folosit pronumele ce cu valoare adjectivală sau adverbială: Ce întunerec, Doamne, ce întunerec s-a lăsat pe pământ... (Rebreanu, O2, 16) Sunt de notat şi unele sinonime ale unităţii date: cât (de), cum, aşa de, atât de, unde nu, că [10, p. 207]: Cât a dorit-o şi cât s-a simţit de umilit până ce a căpătat-o! (Rebreanu, O1, 55) Ah, şi cum aş vrea să trăiesc! (Delavrancea, O, 272) O simplă trecere în revistă a posibilităţilor oferite de structurile exclamative în limbile franceză şi română, în ceea ce priveşte generarea formelor de IA, ne permite a observa unele similitudini sau chiar coincidenţe. Constatăm că există conectori ai structurilor exclamative având o frecvenţă sporită. Limba franceză dispune, în acest sens, de cuvintele que şi comme, ce funcţionează într-o dublă ipostază, cu valoare cantitativă şi intensivă. Semnificaţiile relevate transformă conectorii în cauză în nişte cuantificatori-intensificatori ce implică BSS ale IA: Que la conversation est aisément belle quand elle est éclairée par l’amour! Les mots les plus ordinaires y prennent souvent un éclat vif. (Maurois, UC, 228) Deseori semantica de intensificare, proprie frazei exclamative, este amplificată de sensul primar al elementelor ce apar în fraza respectivă. Astfel, are loc o amplificare a nivelului intensităţii. O asemenea operaţie este realizată de substantive sau de adjective (metaadjective) ce posedă deja valoarea de IA: Que de haine elle distille! (Dumas-père, LTM, 634) Ce pays est monstrueux! Le mal, la torture, la souffrance, l’automutilation sont les passetemps favoris de ses habitants. (Makine, LTF, 186)

185

Diverse tipuri ale repetiţiei servesc, la rândul lor, pentru a amplifica nivelul intensităţii în frazele exclamative. Remarcăm reluarea unui cuvânt (adverb, substantiv sau adjectiv) sau chiar a sintagmelor de proporţii diferite: Extraordinaire, extraordinaire! s’écria l’historien en soufflant devant lui une poussière de biscuit. (Druon, GF, 189) „Merveilleux, merveilleux!” murmurait Simon. (Druon, GF, 223) În exemplele citate supra, sensul primar al adjectivelor extraordinaire şi merveilleux denotă ideea de superlativ, amplificată graţie repetiţiei şi intonaţiei exclamative într-o frază eliptică. Cette chaleur, cette chaleur! (Delerm, PGB, 80). Repetarea sintagmei Cette chaleur în aceeaşi propoziţie sugerează o arşiţă istovitoare. Uneori, reluarea structurilor exclamative “provoacă” excluderea verbului, acesta fiind sesizat ca un element redundant, întrucât repetiţia şi intonaţia exclamativă îşi asumă funcţia de predicativitate: Cette chaleur, cette chaleur! Et l’humidité ! L’humidité! (Delerm, PGB, 80) Alteori, este vorba despre nişte structuri omogene, utilizate în ”cascadă”, ele intensificând, la rândul lor, o calitate sau o acţiune prin inserarea lor într-un segment scos în relief al frazei exclamative. Interlocutorul este pregătit pentru a recepţiona şi pentru a aprecia ideea pe care locutorul o reliefează în acest mod: Quel éclat! Et si alors les soupçons de Votre Majesté [...] avaient quelque consistance, quel éclat terrible! Quel scandale désespérant! (Dumas-père, LTM, 205) Quel orgueil pour lui! Comme il redressait fièrement la tête! Quelle joie il ressentait d’avoir compris! (Proust, SEG, 857) Câte drumuri, câte şcoli, câte case au fost construite din pietrele scoase de aceste două mâini! (Druţă, S, 200) Şi ce vâlnic, şi ce năframă, şi ce cămaşe de borangic, galbenă ca spicul, subţire ca pânza păianjenului, încât i se simte tot sânul, pietros ca poama pârguită, cum se bate când abia răsuflă de osteneală. (Delavrancea, O, 105) În ultimul exemplu, intensificarea prin intermediul exclamaţiei este completată de o serie de structuri comparative purtătoare de intensem, reunite de o temă şi situate într-un câmp semantico-funcţional comun: galbenă ca spicul, subţire ca pânza păianjenului, încât i se simte tot sânul, pietros ca poama pârguită, cum se bate când abia răsuflă de osteneală, etc. Ideea de exclamaţie şi de intensificare decurge atât de evident din succesiunea structurilor exclamativ– intensive, încât autorul evită semnul de exclamaţie, înlocuindu-l prin punct. Dar, în momentul în 186

care citim sau pronunţăm fraza respectivă, intonaţia exclamativă este cea mai potrivită modelului descris. Stilul familiar al limbilor franceză şi română cuprinde o serie de structuri exclamative specifice în care topica unităţilor şi conectorii meniţi a introduce exclamativele exprimă IA. În limba franceză, sunt întrebuinţate frecvent pronumele interogativ que şi locuţiunile pronominale ce que, qu’est-ce que, raportate, în special, la adjective sau la adverbe în enunţul exclamativ [307, p. 401]: Ce que nous avons pu être bêtes! (Cioran, MP, 145) Mais que je suis bête! Pensa-t-elle soudain. (Makine, TF,78) S’il est possible de vivre dans une pareille ordure! murmura la Pierronne. (Zola, G, 103) Limba română dispune de conectorii săi şi de structuri speciale pentru a exterioriza exclamaţia: În sfârşit ceva colosal!... Şi mi-e un somn! (Rebreanu, O2, 99) Ş-apoi dacă-i brava Profira asta! Mai bine să sufere unul decât o jumătate de sat. (Druţă, S, 159) În exemplul de mai sus, se face aluzie la capacităţile deosebite ale unui personaj – Profira – de a regla diverse probleme dificile ce ţin de relaţiile dintre locuitorii unui sat. Efectul de intensificare este sesizat mai pronunţat atunci când propoziţia exclamativă este precedată de un microcontext care pregăteşte interlocutorul pentru a recepta şi a aprecia informaţia marcată de afectivitate şi redată apoi printr-o structură exclamativă: Aproape zilnic neamul Pădurarilor creşte, alţii, mai bătrâni, se întâmplă să moară – ehei, şi apoi să vezi cum bocesc Pădurencele! (Druţă, S, 184) Fraza, în întregime, poate fi examinată drept o structură alcătuită formal din două părţi – una descriptivă: Aproape zilnic neamul Pădurarilor creşte, alţii, mai bătrâni, se întâmplă să moară şi alta de intensificare: şi apoi să vezi cum bocesc Pădurencele. Hotarul dintre aceste părţi îl constituie interjecţia ehei ce serveşte, totodată, ca punte de legătură între cele două părţi semnalate şi ca element ce indică, în fraza de faţă, locutorul, autor al BSS al IA. Interjecţia mai are un rol deosebit de important în sensul că apare în funcţie de element deictic ce exteriorizează situaţia de enunţare şi creează astfel impresia că interlocutorul participă nemijlocit la evenimentele descrise. Numeralele în cadrul structurilor exclamative denotă, la rândul lor, o apreciere intensivă, generând astfel BSS ale IA: – Vous les avez lus? – Si je les ai lus? Cent fois! (Maurois, UC, 89) 187

În exemplul menţionat, replica sugerează noţiunea ‘de foarte multe ori’, dându-se de înţeles că ’informaţia respectivă este foarte bine cunoscută’. Stilului familiar îi aparţine şi fraza de mai jos, ce abundă în interjecţii succedate de nume sau adjective. Luate în ansamblu, ele marchează o apreciere foarte înaltă a calităţilor unui personaj: a) Ah! Sac à ficelles, ah! douceur, ah! perfidie! rusé entre rusés, rosse des rosses! Ah! Molière! (Proust, SEG, 687) b) Ah! Şmecherul şmecherilor! Ah! Dulceaţa sufletului meu! Ah! Vicleanule între vicleni, prefăcutul prefăcuţilor! Ah! Molière! (Proust, SG, 232) În exemplul dat, lipseşte verbul, dar fraza reprezintă o integritate, anume datorită IA a calităţilor enumerate, ilustrate grafic printr-o suită de semne de exclamaţie. Cât priveşte utilizarea adverbelor sau a adjectivelor în fraza exclamativă, semantica lor de modalizatori-cuantificatori-intensificatori se schimbă în funcţie de locul pe care-l ocupă în lanţul sintagmatic. Cel mai pronunţat efect se datorează amplasării adverbului, a adjectivului sau a substantivului la finalul frazei, încheiată de semnul de exclamaţie. Cu toate acestea, multiple structuri similare celor analizate nu sunt introduse de conectorii obişnuiţi pentru astfel de fraze, rolul de bază în realizarea intensificării revenindu-i intonaţiei exclamative. O, Titu e un băiat rar! De-ar fi şi alţii ca el!... murmură Ghighi oftând visătoare. (Rebreanu, O1, 382) Elle porte bien son nom, ta fille, elle a des yeux d’un bleu! (Delerm, PGB, 76) Mais je ne peux pas croire que ce soit bon pour vous d’aller si haut. Je sais que ma soeur ne pourrait pas le supporter. Elle reviendrait dans un état! (Proust, SEG, 883) Asemenea fraze sunt chemate să certifice statutul exclamativelor în calitate de structuri trunchiate. Valoarea semantică a frazei exclamative lasă impresia unui gând neterminat, ce urmează a fi completat. Ca rezultat, ultimul element al frazei apare în centrul atenţiei interlocutorului, care poate alege varianta proprie de decodare a semnificaţiei frazei. Nu trezeşte dubii faptul că în astfel de situaţii există toate premisele pentru realizarea unui BSS al IA. Efectul scontat de intensificare a calităţii unui obiect ori a unui subiect sau a caracteristicii unui verb se obţine odată cu introducerea elementelor de intensificare, capabile să realizeze operaţia respectivă: Ah! La figure, les yeux, la beauté de ces deux femmes!... Il n’en existait pas une qui eût pu leur tenir tête. (Istrati, RAZ, 572) 188

a) Malheureusement il était honnête homme, il l’épousa. Le sot, le niais, l’imbécile! (Dumas-père, LTM, 371) b) Din păcate, însă, era un om cinstit şi se căsători cu ea. Prostul, neghiobul, tâmpitul de el! (Dumas-tatăl, TM, 280) Din contrastul format la nivel suprafrastic între propoziţia antepusă celei exclamative ce conţine o informaţie apreciativă despre personajul de referinţă – il était honnête homme/era un om cinstit, precedate de adverbele malheureusement/ din păcate – este lesne de înţeles că, alături de amplificarea intensivă a calităţilor atribuite unui personaj – Le sot, le niais, l’imbécile/ Prostul, neghiobul, tâmpitul – mai este vorba şi despre exprimarea graduată a ideii de nemulţumire profundă de căsătoria personajului în cauză (domnul Bonacieux) cu o femeie (Constance) de care este îndrăgostit cel care pronunţă fraza respectivă (d’Artagnan). Dimensiunile BSS ale IA sunt uneori motivate de tipul şi de locul adverbelor de intensificare în frază. Pentru a ne exemplifica afirmaţia, vom semnala câteva secvenţe inserând adverbul monosilabic tant: 1. Il parlait de vous avec tant d’estime! (Druon, GF, 294) 2. J’avais en la sagesse de ma femme tant de confiance! (Maurois, UC, 184) 3. Il faut le retrouver tout de suite, monsieur le maire... Il faut... Il serait capable de ne plus revenir... Et je l’aime tant! (Maurois, UC, 170) În primul exemplu ce conţine adverbul tant, este intensificată acţiunea redată de structura predicativă parler avec estime, accentul de intensitate referindu-se la substantivul estime. Se ştie că în limba franceză topica obişnuită cere ca adverbele monosilabice să fie plasate între componentele predicatului, în cadrul blocului predicativ. Ca urmare, are loc distanţarea elementelor predicatului, şi, concomitent, se observă o sudare mai strânsă a tuturor constituenţilor blocului respectiv, atestându-se o anumită intensificare a valorii blocului în ansamblu. Fenomenul în cauză însoţeşte includerea, între componentele sintagmei predicative avoir confiance, a unui grup desfăşurat ce cuprinde, în exemplele anterioare, adverbul tant, care produce efectul de intensificare, mai cu seamă, asupra substantivului confiance. În cel de-al treilea exemplu, adverbul tant este ultimul element al frazei, dezvăluind o încărcătură semantică de intensificare mult mai puternică, atribuită frazei în întregime. În felul acesta, se manifestă, în linii generale, diversitatea structurilor exclamative, utilizate în limbile franceză şi română cu scopul de a desemna valoarea semantică de IA. Toate formele invocate se completează, ca rezultat al folosirii modelelor de întrebări retorice, apte să producă, la rândul lor, BSS ale IA. 189

BSS ale intensităţii maximale sau minimale, având forma interogaţiei retorice, constituie un exemplu elocvent de sincretism sintactic, de asimetrie sau de dualism gramatical în care “forma, raporturile gramaticale nu pot servi la rezolvarea justă a situaţiei, la identificarea rezonabilă şi peremptorie a fenomenului sintactic” [19, p. 23-24]. Interogaţia retorică are doar o valoare emfatică, ea nu este reală, căci nu presupune un răspuns. Este o formă de persuasiune prin care se afirmă puternic [10, p. 272]. Profesorul A. Ciobanu constată că retorismul şi patetismul întrebărilor dezvăluie caracterul fictiv al lor (emiţătorul nu are de întrebat, ci de afirmat!) [19, p. 111], idee susţinută şi de S. Corniciuc, în opinia căreia “întrebarea retorică este o entitate designată printr-o structură interogativă, care nu solicită informaţii, ci transmite, implicit sau explicit, un conţinut cognafectiv” [29, p. 48]. Graţie funcţiei sale de accentuare, de reliefare, întrebarea retorică se apropie de exclamaţie. Un aspect comun al exclamaţiei şi al interogaţiei retorice este şi sintaxa afectivă căreia îi revine un rol însemnat la generarea BSS ale IA. În exemplul: Quelle atroce image que celle-là, n’est-ce pas? (Jolicoeur, SM, 24), valoarea de IA apare în urma dublei întrebuinţări a subiectului, reluat prin pronumele demonstrativ celle-là şi a lipsei predicatului (est), care este subînţeles. În contextul dat, persistă ideea de imagine groaznică şi, în felul acesta, este intensificată calitatea evocată. Ne dăm seama cât este de greu uneori de identificat o interogaţie sau o exclamaţie, o simplă întrebare sau o intensificare a unei calităţi sau a unei acţiuni. După cum susţine Ch. Bally, o întrebare este, cel mai des, expresia unei necesităţi şi a unei dorinţe însoţite de mişcarea afectivă [94, p. 257-265]. În interogaţia retorică, se îmbină intonaţia interogativă cu un ansamblu de intonaţii afective ce le conferă exclamaţia: Qu’est-ce donc que quelques années encore de vie, quand on est riche de tant de pertes? (Michon, VM, 67) Factorilor enumeraţi li se suprapune deseori negaţia, iar cofuncţionarea lor generează o serie de BSS, ce comportă o intensitate maximală. Ne întrebăm însă dacă, în ambianţe similare, este vorba doar despre nişte varieri eminamente intonaţionale şi contextuale sau, dimpotrivă, avem de a face cu proprietăţi sintactice sau semantice lipsind în interogaţia veritabilă. Ceea ce observăm, într-adevăr, în cadrul interogaţiei retorice este ”inversiunea polarităţii” [113, p. 2], realizată între forma gramaticală şi interogaţie prin modul în care ea este formulată şi datorită căreia putem sesiza ideea sugerată. Nu arareori, IA ia forma interogaţiei retorice atribuindu-şi valorile implicite ce pot fi sesizate de către subiectul vorbitor în ambianţa respectivă, fiind triaţi factorii ce implică IA.

190

Întrucât BSS ale IA posedă un caracter pragmatic, funcţionând ad hoc, se poate opera, în anturajul dat, cu ideea de implicit pragmatic. În acelaşi timp, în cazul implicitului pragmatic, nu putem vorbi despre raporturi simetrice în care locutorul şi interlocutorul concep acelaşi sens. Trebuie să recunoaştem existenţa unui mecanism interlocutor deschis, ce oferă fiecăruia dintre parteneri posibilitatea să coparticipe la crearea sensului [127, p. 170-171]. În interpretarea structurilor inserând interogaţia retorică, sunt situaţii ce provoacă anumite dubii cauzate de prezenţa semnului de interogare: Atâta lumină cine să rabde? (Delavrancea, O, 354) Fiind ruptă din context, fraza respectivă se pretează la două interpretări. Prima ţine, prioritar, de o interogare ce exprimă indignarea, fiind sugerat sentimentul de iritare. Ideea respectivă porneşte de la substantivul lumină, supus cuantificării şi graduării redate de adjectivul atâta. Iată de ce presupunem că este vorba despre o lumină orbitoare şi iritantă. Se impune o altă interpretare dacă apelăm la un context mai amplu, ce cuprinde nivelul suprafrastic sau textual: – Irinel, să mergi cu mine! Nu vezi ce zi frumoasă? Am găsit un ciorchine de corniţă coaptă. Toată săptămâna l-am păzit... – Nu. Mersi! – Imposibil, trebuie să mergi... Am să-ţi spun ceva... – Ce? Şi mă pironi cu ochii. Atâta lumină cine să rabde? Mă uitai în jos. Revoltat de frică, simţii un curaj de erou. Ridicai capul. – Trebuie să vii! (Delavrancea, O, 354) În situaţia examinată, devine clară ideea intensificării calităţii de ‘lumină a ochilor’. Substantivul lumină demarcând o realitate fizică este atribuit unei părţi a corpului omenesc – ochilor şi reflectă, în contextul dat, calităţile sufleteşti ale persoanei ai cărei ochi emană foarte multă lumină şi curăţenie sufletească. Intensificarea calităţii respective este susţinută şi de adjectivul de cuantificare atâta ce apare, în contextul respectiv, într-o dublă ipostază: ca un cuantificator–intensificator. Sensul de IA conferit interogaţiei retorice este explicitat în anumite contexte. Astfel, se confirmă ipoteza despre funcţionarea unei structuri intensificate şi nu a unei întrebări ce solicită un răspuns:

191

Spunea cineva mai demult: o, aceşti băieţi vânjoşi şi voinici de la ţară! Unde poţi găsi muncitori mai buni decât dânşii, pentru că ei se aprind la o simplă adiere de vânt şi nu se opresc până nu cad pe brânci. (Druţă, S, 53) În exemplele propuse, semnul de interogaţie este raportat la o interogaţie falsă, căci valoarea pragmasemantică a frazelor exteriorizând interogaţia retorică conţine ideea de intensificare afectivă, reliefată în conţinuturile implicite. Acestea descind din modelele respective în baza analizei structurilor de profunzime: Sa réputation était perdue, il est vrai, mais de quelle valeur était dans le monde la réputation d’une petite mercière ? (Dumas-père, LTM, 162) Pentru a evita interpretările eronate, interogaţia retorică necesită deseori un context explicit reprezentând o completare sau o opoziţie faţă de conţinutul cuprins în interogaţia retorică, astfel obţinându-se o graduare suplimentară: Car, dites-moi, où trouvez-vous un amour pareil au mien, un amour que ni le temps, ni l’absence, ni le désespoir ne peuvent éteindre; un amour qui se contente d’un ruban égaré, d’un regard perdu, d’une parole échappée. (Dumas-père, LTM, 165) În exemplul de mai sus, enumerarea detaliată a condiţiilor ce suscită o afecţiune deosebită are menirea de a întregi descrierea sentimentului de dragoste profundă pe care o resimte personajul ce pronunţă acest monolog (d’Artagnan). Utilizând, concomitent, semnul de interogaţie şi cel de exclamaţie [?!], în secvenţa: Să mergi la zece-unsprezece ani cu medalie la piept de-a lungul Horodiştei – putea oare fi ceva mai frumos, ceva mai măreţ pe această lume?! (Druţă, S, 60), autorul încearcă să expliciteze ideea de IA. Aceasta poate fi sesizată punând la îndoială şi negând imediat posibilitatea să existe o mândrie mai mare decât cea de a merge cu o medalie pe piept de-a lungul satului la vârsta de zece-unsprezece ani. Contextul frazei citate dezvăluie o notă uşoară de ironie. Semnul de exclamaţie elimină orice dubiu referitor la calitatea invocată (foarte mândru) şi o amplifică la maximum. Deseori frazele ce conţin exclamaţia şi interogaţia retorică se succed, iar corelaţia întrebare retorică – exclamaţie face să apară o structură amplă cu valoarea de IA. Autorul ”pregăteşte terenul” pentru a introduce o secvenţă purtătoare de intensitate maximală sau minimală, antrenând interlocutorul în acţiunea descrisă şi apelând la sentimentele lui. Astfel, interogaţia retorică este marcată, într-o anumită măsură, de un caracter interactiv sau deictic: Qu’en dites-vous? Une statue de marbre eût-elle été plus impassible et plus muette? (Dumas-père, LTM, 618) 192

Închipuiţi-vă un copil înfomat şi tremurând în ziua de Crăciun... E ceva mai dureros? (Delavrancea, S, 442) Alteori, valoarea de IA se datorază opoziţiei dintre informaţia ce o conţine interogaţia retorică şi cotextul ei: – Să munciţi şi să vă faceţi! Strigă Vasile Baciu. – Oare? Da’ pân-amu n-am muncit? Pân-amu nu mi-am sfărâmat de ajuns oasele? Că slava domnului, cu mâinile în sân n-am stat! (Rebreanu, O1, 214) Comparând semantica frazelor – Oare? Da’ pân-amu n-am muncit? Pân-amu nu mi-am sfărâmat de ajuns oasele? şi: Că slava domnului, cu mâinile în sân n-am stat, desprindem ideea unei intensificări a acţiunii de a munci – ‘am muncit foarte mult’. Sunt lesne de observat nişte accente semantice suplimentare – de indignare şi de dezamăgire profundă – create în contextul analizat. Mostrele în discuţie ne pun la dispoziţie probe ce denotă posibilitatea de a forma BSS, ce evocă valoarea de intensitate maximală sau minimală, graţie unor structuri ce exprimă formal o interogaţie retorică. Fenomenul psiho-logico-semantic complex [29, p. 150] numit ”interogaţia retorică”, este un mijloc eficient de a asigura, suplimentar, eventualitatea de a reda valoarea de IA în franceză şi în română. Ca urmare a utilizării fictive a unui asemenea tip de întrebare, BSS ale intensităţii foarte înalte sunt impregnate de îmbinarea diverselor valori semantice şi stilistice ale elementelor folosite în structurile interogative retorice, care atestă o strânsă legătură cu un cotext sau context mai larg. Interogaţia retorică reprezintă, în plan semantic, negarea existenţei unui grad mai înalt în cuantificarea sau în calificarea anumitor calităţi, acţiuni sau stări, anunţând în felul acesta, că, în anturajul dat, gradul maximal (mai rar, minimal) este atins în ceea ce priveşte calitatea, acţiunea sau starea respectivă. Gradul de improbabilitate ce comportă semantica interogaţiei retorice variază în funcţie de sensul componentelor incluse în structura sau BSS respective şi condiţionează o nouă intensificare. Astfel, raportul IA – un anumit grad de improbabilitate relevă faptul că nivelul maximal al calităţii este o limită care poate fi depăşită prin deplasarea până la infinit pe scara graduală. 3.7.2. Negaţia ca mijloc de redare a intensităţii absolute În paragraful de faţă ţinem să abordăm un aspect mai puţin elucidat al problemei IA privind rolul enunţului negativ în exteriorizarea valorilor intensive. Particularităţile semanticostilistice ale negaţiei sunt reliefate prin prisma unor opinii ale lingviştilor contemporani, care ne 193

permit să remarcăm ponderea mai mare a formei negative în limbă, în calitate de model structural, decât a celei afirmative. C. Hagège susţine, cu deplin temei, că negaţia este mai puternic marcată în morfosintaxa ei, “car il faut en général plus de traits pour dire ce qu’une chose n’est pas que pour dire ce qu’elle est”, negaţia este, în acelaşi timp, “plus chargée de présupposés et psychologiquement plus complexe”. Ea oferă “une parfaite illustration de l’incidence des situations dialogales sur la structure même de la langue” [212, p. 240]. Şi profesorul V. Marin [61, p. 110-118] pune accentul pe schimbarea continuă a mijloacelor lexicale, pe măsură ce expresivitatea lor scade, ceea ce reliefează numeroase procedee de redare a sensului de IA prin structuri morfosintactice mai puţin tradiţionale funcţionarea neobişnuită a unor formaţiuni care generează valori pragmasemantice inedite. Ne referim, în această ordine de idei, şi la utilizarea specială a unor structuri negative. Negaţia a constituit sfera de preocupare a mai multor lingvişti. Confruntarea principalelor teorii lingvistice axate pe problema negaţiei dezvăluie necesitatea analizei ei de pe platforme diferite. Este lesne de înţeles că abordarea negaţiei doar de pe poziţiile sintaxei sau ale semanticii nu este suficientă, fapt motivat de constituirea unei reţele complexe de relaţii între noţiuni în care negaţia constituie un domeniu unde cofuncţionează informaţia explicită şi cea implicită. În lucrarea sa capitală ”La pensée et la langue” [120, p. 1965], F. Brunot încearcă să expună metodic faptele de gândire, examinate şi clasificate în raport cu mijloacele lor de exprimare. Câteva capitole ale studiului său sunt consacrate problemei negaţiei. Lingvistul ajunge la concluzia că se impune distincţia dintre negaţia aparentă (a formei de exprimare) şi negaţia reală (a sensului). Din perspectiva problemei intensităţii în limbă şi în discurs, ne interesează mai mult primul aspect al problemei, cel al negaţiei aparente, capabil să redea, în realitate, sensul de IA. Într-o secvenţă descriptivă, locutorul nu dezvăluie realitatea, ci fie comunică, în mod explicit, imposibilitatea de a o descrie, fie recurge la o structură comparativă sau de opoziţie cu valoare de superlativ şi prezintă obiectul de referinţă ca posedând trăsături superioare sau caracteristice, prin excelenţă, categoriei respective. Structurile menţionate sunt puternic impregnate de subiectivitate, căci, la originea lor, se află cel care le produce, iar alegerea unei anumite forme îi aparţine anume lui. Funcţia primară a negaţiei, în orice limbă, se bazează pe “l’opposition de mots de sens contraire” [307, p. 410], dar, analizând materialul faptic de care dispunem, ne convingem că această funcţionare nu este unica ce o atestă negaţia. În momentul generării IA, structurile negative (care, de obicei, exprimă diverse nuanţe modale: afirmaţia, constatarea, atenuarea, restricţia etc.) demonstrează funcţia complementară sau secundară, formaţiunile în cauză manifestându-şi sensul intensificator. Schimbarea semnalată nu este un fenomen neobişnuit, căci, potrivit părerii 194

lui A. J. Greimas, “Le sens, en tant que forme du sens, peut se définir alors comme la possibilité de transformation de sens” [197, p. 15]. Atare structuri, pe care acad. I. Coteanu le califică drept “superlativ ascuns” [34, p. 89-90], se întâlnesc destul de frecvent atât în limba franceză, cât şi în română. Afirmaţia lingvistului pune în evidenţă exprimarea implicită a IA, ceea ce poate fi remarcat într-o serie de exemple excerptate din operele scriitorilor francezi şi români: Nul n’avait l’oeil plus profondément scrutateur que le cardinal de Richelieu. (Dumas-père, LTM, 497) Nici un paradis nu e frumos ca acela pe care şi-l zugrăveşte omul în sufletul său. (Rebreanu, O1, 386) În astfel de cazuri, este vorba despre desemnarea, cu ajutorul unei forme negative, a unui conţinut afirmativ [19 , p. 110], asociat unei valori a IA. Franceza şi româna dispun de diverse mijloace chemate a desemna formal negaţia: pronume, adjective, locuţiuni speciale, raportate la verbe, substantive, adjective şi adverbe. Efectul de intensificare de ordin comunicativ, ce duce la apariţia secvenţelor intensive, se datorează utilizării destul de variate şi creative a mijloacelor nominalizate. Se cunosc, în principiu, următoarele tipuri de negaţie: totală, parţială şi exceptivă. Fiind analizate la nivelul structurilor de profunzime, aceste tipuri de negaţie sunt exteriorizate prin procedee menite a transpune o informaţie diferită de cea negativă. Astfel, ele pot marca graduarea unei calităţi, a unei acţiuni sau a unei stări până la limitele cele mai înalte sau cele mai scăzute (cea din urmă se întâlneşte mult mai rar): M-a bătut Dumnezeu, mai rău nu se poate. (Rebreanu,O1, 328) As-tu jamais entendu là-bas du prix d’un livre? Non, parce que le livre n’avait pas de prix! On pouvait ne pas s’acheter une paire de chaussures et se geler les pieds en hiver, mais on achetait un livre. (Makine, LTF, 293) Situarea elementelor apte a exterioriza negaţia pe primul loc în frază este un mijloc suplimentar de a amplifica valorile de intensificare: Aucune tâche ne pouvait entamer son énorme santé physique et morale; que ce fut l’évangélisation des foules, la direction d’un collège, la conversion d’une âme isolée, il se vouait à toute œuvre avec une même et totale attention, parce que tout dans l’univers lui semblait d’une égale importance. (Druon, GF, 307) Intensificarea calităţii, a acţiunii sau a stării, graţie întrebuinţării negaţiei, se obţine ca rezultat al opoziţiei componentelor unei propoziţii, ce-şi găseşte, parţial, reflectarea în noţiunea 195

’contrast relevant’ propusă de I. Coteanu [34, p. 136-139]. Raportul de antiteză sesizabil în exemplele citate mai jos, produce efectul de intensificare a calităţii. Mai presus de un copil frumos, care priveşte cu ochi veseli, care mlădie la mângâierile noastre, care te simte fără a te înţelege, nici un geniu nu a putut crea nimic, fie pe pânză, fie-n piatră, fie-n cuvinte. (Delavrancea, O, 208) Il est gâteux, idiot, on ne s’occupe pas de lui, il n’y a que sa femme qui compte et qui est charmante. (Proust, SEG, 611) În cazul negaţiei parţiale din limba franceză, graduarea apare în baza valorilor pozitive ale glosemelor corelate cu ne. Glosemele de acest fel (pronumele, adjectivele, adverbele nehotărâte) constituie “des variables non saturées” [307, p. 421], îndeplinind funcţii suplimentare alături de cea de negare. Lingvistul rus V. Gak consideră funcţiile suplimentare drept secundare, ce redau o serie de nuanţe modale [375, p. 211]. În astfel de situaţii, operaţia de intensificare nu este realizată direct, ci cu ajutorul unor mijloace implicite, detectabile în funcţionarea structurilor formal negative într-un context pragmatic. Se constituie un gen de opoziţie, o valoare ilocutorie având menirea de a accentua implicit graduarea calităţii acţiunii sau a stării respective: Fiindu-i bojdeuca chiar lângă noi, treceam de mii de ori pe zi lângă dânsa, dar era veşnic încuiată, pentru că moş Andrei, robaci din fire, nici n-avea când să-şi şteargă fruntea de sudoare. (Druţă, S, 62) Remarcând neputinţa personajului de ‘a-şi şterge fruntea’, I. Druţă vorbeşte despre moş Andrei ca despre un om foarte harnic: el nu are timp nici să-şi şteargă fruntea de sudoare, căci lucrează foarte mult. Negaţia cu caracter restrictiv (dar şi exceptiv) nici nu este apreciată drept negaţie în sensul deplin al cuvântului [307, p. 412], ceea ce duce la generarea BSS ale IA: A part la poésie, la métaphysique et la mystique, il n’y a rien qui vaille. (Cioran, TM, 143) Dintr-o perspectivă pragmasemantică, negaţia dezvăluie, în principiu, modul de funcţionare a unui lexic sau a unor structuri apreciative, dar şi posibilitatea de a gradua calităţile unui obiect, ale unei fiinţe sau caracteristicile unui verb, răspunzând astfel necesităţii de a nuanţa, de a ”doza” această individualizare şi de a exterioriza, în acelaşi timp, starea emotivă a colocutorilor în procesul de comunicare. Eventualitatea unui efect de intensificare cu ajutorul structurilor formal negative iese la iveală la diferite niveluri ale limbii şi, mai ales, la cel morfosintactic şi cel stilistic. Toate secvenţele în care intensificarea este desemnată prin structuri negative conţin o comparaţie explicită sau implicită. Dacă ar fi să examinăm comparaţiile respective, am releva 196

unele aprecieri datorate caracterului subiectiv, uneori abstract al referentului ce serveşte pentru a construi o comparaţie negativă: om, libertate, paradis; un ingrat ami, don Juan etc. Analiza propoziţiei sau a frazei inserând astfel de structuri evidenţiază ideea de intensificare la maximum. În majoritatea exemplelor, funcţionează fraza exclamativă, ce reprezintă suportul esenţial pentru a exprima graduat calitatea unui obiect ori a unui subiect sau caracteristica unei acţiuni ori a unei stări. Mai putem semnala şi o serie de elemente ce introduc fraza negativă, fiind, în atare secvenţe, şi conectori ai valorii de intensificare. În limba română înregistrăm forme de tipul: – nimic: Nimic nu e mai presus de om! se ridică atunci Gross, grăbit ca nu cumva să-i ia cineva vorba. (Rebreanu, O2 , 32) Oh! Libertate, nimic nu e mai scump ca tine! (Delavrancea, O, 430) – nici: Nici un paradis nu e frumos ca acela pe care şi-l zugrăveşte omul în sufletul său. (Rebreanu, O1, 386) Limba franceză recurge, la rândul său, la o serie de formanţi cu valoare negativă pentru a reda IA. Sunt de notat, mai întâi de toate, rien, jamais, personne şi nul : – rien:

Rien n’est si dangereux qu’un ingrat ami. (Lafontaine)

– nul: […] il avait perdu la foi dans les créatures, qui est peut-être celle de plaire aux belles créatures: nul n’eut d’avantage de foi que don Juan. (Michon, VM, 198) Valoarea de IA evidenţiată în exemplele citate este amplificată de factori de ordin suprasegmental şi sintactic, cum ar fi intonaţia exclamativă şi topica elementelor. Subliniem că antepoziţia lui nimic sau a lui nici nu este întâmplătoare: elementele în cauză introduc fraza sau partea ei care generează IA. Amintim că, din punctul de vedere al topicii, există câteva poziţii ce produc un efect mai pronunţat în acest sens, mai cu seamă poziţia iniţială într-o frază. Ideea în cauză este valorificată de mulţi lingvişti francezi şi români, bunăoară G. si R. Le Bidois, H. Frei, P. Charaudeau, I. Iordan, D. Irimia, A. Ciobanu ş.a. Pentru a aprecia just valoarea semantică a propoziţiilor sau a frazelor negative, este însă nevoie să apelăm la un context mai vast. Amplificarea intensităţii poate fi efectuată repetând pronumele, adverbele sau adjectivele negative. Este un procedeu folosit pe larg în registrul limbii vorbite şi în stilul beletristic: C’est à Dieu de juger du juste et de l’injuste… Et c’est tout ce que j’ai à te dire, à toi, homme sans cœur, sans honte, sans pitié. (Istrati, RAZ, 215) Pe lângă negarea calităţilor demarcate prin intermediul substantivelor precedate de sans, exteriorizarea intensităţii maxime sau excesive solicită şi concentrarea graduată a substantivelor 197

semnalate la finalul propoziţiei. Este cazul sintagmelor anticipate de sans în exemplul anterior însemnând: ‘om foarte cumplit, foarte rău’. Sensul respectiv apare ca rezultat al cofuncţionării izotopice a ansamblului de elemente impregnate de valoarea apreciativă şi intensificatoare. O situaţie identică se observă în fraza de mai jos: Non seulement, il n’avait jamais publié un livre, mais jamais écrit un article de revue, jamais une note dans un journal, jamais prononcé une parole en public. (Maurois, UC, 35) Aici semul de intensificare se reliefează prin repetarea lui jamais în funcţie de element de graduare a acţiunilor ce desemnează verbele pe care le precedă. Opoziţia dintre construcţia negativă-restrictivă non seulement şi mais permite a plasa în focus informaţia ce urmează şi intensificarea ei, graţie unei topici specifice a unităţilor. Nu este vorba despre o simplă repetare, ci despre una intenţionată. Efectul scontat de intensificare se obţine la nivelul frazei. Repetarea multiplă a lui jamais are scopul de a gradua noţiunea de ‘persoană incapabilă să întreprindă acţiuni concrete, absolut inactivă’. Sărăcia copleşitoare care domină într-o familie de mineri este descrisă de E. Zola repetând particula negativă pas: Seulement cette fois, le buffet était bien vide: rien, pas une croûte, pas un fond de provision, pas un os à ronger. (Zola, G, 92) Alături de monoelementele ce comportă un sens primar negativ, care duc la formarea structurilor şi BSS ale IA, atât în română, cât şi în franceză, uzul înregistrează locuţiuni speciale cu o valoare formal negativă, dar şi cu o funcţie de intensificare într-un context pragmatic concret. În procesul selectării materialului faptic, am atestat exemple ce includ locuţiuni de felul: – ‘cum nu s-a mai pomenit’, ’ cum nu s-a mai văzut’, ‘cum nu se mai află’: […] era una Zamfira, o babă cam arţăgoasă şi rea de gură cum nu se mai află. (Druţă, S, 63) De aceea Domşa îi făcea puţină curte, în speranţa că îi va atrage atenţia asupra domnişoarei Marta, o fetiţă de vreo şaptesprezece ani, drăgălaşă şi isteaţă cum nu s-a mai pomenit pe valea Someşului… (Rebreanu, O2, 25) – ‘mai rău nu se poate’, ‘de nu mai pot’: M-a bătut Dumnezeu, mai rău nu se poate. (Rebreanu,O1 , 328) Mă gândeam acasă şi mi-era dor de mama de nu mai puteam. (Delavrancea, O, 412) Academicianul I. Coteanu numeşte tipul vizat de construcţii “comparaţie egocentrică”, având în vedere anturajele unde, în calitate de al doilea termen al unei comparaţii, este invocat 198

punctul de vedere al vorbitorului [34, p. 140]. Astfel, este evocată o judecată subiectivă, ce nu se pretează unei evaluări concrete sau obiective. Savanţii francezi J. Damourette şi E. Pichon înregistrează structuri similare în limba franceză. Multiple referinţe la subiectul în discuţie cuprind şi unele gramatici franceze, de exemplu, ”Grammaire Larousse du XX-e siècle” etc. Se evidenţiază structuri de tipul ‘on ne peut plus’, ‘comme pas un’ etc. Prezenţa lor în limba vorbită se explică prin tendinţa acesteia de a anticipa sau de a succeda cu astfel de structuri enunţurile în care sunt dezvăluite anumite emoţii, stări, adică cele marcate de subiectivismul interlocutorilor. Şi unele sintagme stabile pot dezvălui ideea de IA printr-o structură negativă: Tu sais parfaitement que je n’arrive pas à joindre les deux bouts; c’est à peine si je parviendrais à payer l’édition de ma thèse. (Druon, GF, 25) Expresia ne pas arriver à joindre les deux bouts semnifică ‘a duce o existenţă foarte grea, a trăi în sărăcie’. E de menţionat că, de regulă, negaţia e folosită în limbile comparate pentru a caracteriza diferite acţiuni şi stări. Anume în asemenea situaţii negaţia se manifestă printr-o varietate impunătoare de structuri în funcţia sa de generator al IA. Lingviştii G. şi R. Le Bidois notează că, pentru a reda o stare sau o calitate la nivelul cel mai înalt, se apelează deseori la o construcţie în care ideea de superlativ, în loc să se manifeste deschis, se ascunde sub forma unei comparaţii, prezentate sub semnul negativ71 [242, p. 300]. În astfel de modele, comparaţia negativă poate fi explicită: Da, da, ai dreptate… tot ce urmează după primul păcat nu se poate compara cu primul păcat. (Delavrancea, O, 364) […] beaucoup d’hommes se sont pliés devant “domnitza de Snagov”, d’autres ont cassé, et certains, fier de leur cruoté, se sont convaincus pitoyablement que la dureté d’une femme n’a point d’égal. (Istrati, RAZ, 490) Dar cel mai frecvent apare exprimarea implicită a graduării intensive în frazele negative: Apoi culmea-culmilor – aşa geruri, aşa viscole nu se mai pomeniseră. (Druţă, S,30) Exemplele de mai sus atestă conlucrarea mai multor elemente ce contribuie la graduarea calităţii. Primul element care declanşează graduarea intensivă este structura tautologică culmeaculmilor, chemată să informeze despre un eveniment ce provoacă o puternică mirare sau indignare. Adjectivul aşa nu intensifică numele căruia i se raportează, ci îl accentuează – anume 71

“... l’idée superlative, au lieu de se montrer sous son plein jour, se déguise quelque peu sous la forme d’une comparaison, d’une comparaison présentée sous le signe négatif”.

199

aşa şi nu altfel – şi mai denotă, în plus, valoarea deictică de demonstrare. Se exprimă apoi ideea contradictorie prin negarea şi, totodată, prin intensificarea calităţilor ce le conţine implicit adjectivul aşa. Se reliefează faptul că sunt geruri foarte mari, viscole foarte puternice, nemaicunoscute până atunci. O nenorocire foarte mare este descrisă în exemplul: Le désespoir des paysans n’eût pas été aussi grand, si on leur avait annoncé que les vagues de Danube, hautes comme la maison, venaient pour les engloutir. (Istrati, RAZ, 422) În mostra citată supra, ideea de intensificare poate fi sesizată doar luând în considerare contextul frazei în întregime sau chiar apelând la macrocontext. Afirmaţia lui C. Hagège: “C’est encore un sens superlatif que l’on trouve identiquement, derrière l’apparence d’antonymie …” [212, p. 153] vine să completeze teza semnalată. Valoarea de IA, într-o structură negativă, este însoţită deseori de o intonaţie exclamativă, consemnată, în scris, prin semnul respectiv: Les gens qui se tenaient derrière nous avaient dû croire que ma sœur voulait se faufiler sans faire la queue – un crime impardonnable! (Makine, LTF, 59) Prezenţa negaţiei în întrebările retorice este destul de obişnuită şi constituie un fenomen cunoscut în franceză şi în română. Uneori e foarte greu a disocia negaţia de exclamaţie şi de interogaţie, mijloacele în cauză funcţionând, de obicei, concomitent în asemenea întrebări, ceea ce produce un efect puternic de graduare afectivă. În situaţia dată, valorile negative şi cele interogative sunt preluate de cele ale IA: Car, dites-moi, où trouverez-vous un amour pareil au mien, un amour que ni le temps, ni l’absence, ni le désespoir ne peuvent éteindre[…]? (Dumas-père, LTM, 165) Menirea structurilor formal negative, din exemplul de mai sus, este de a descrie un sentiment puternic de dragoste, capabil să reziste celor mai grele încercări. Cele expuse în paragraful de faţă ne permit a conchide următoarele: în limbile studiate, negaţia reprezintă o structură polisemantică, a cărei funcţionare, sub diferite aspecte, devine un factor important, ce asigură realizarea IA, “neglijindu-şi” semul contradictoriu, adică cel “antonimic” primar. În felul acesta, se manifestă semantica sincronică a unui cuvânt, a unei fraze sau a unei unităţi suprafrastice la un moment dat şi într-un context anumit. În plus, este un mijloc eficient al limbilor în elaborarea permanentă a unor noi forme de exprimare, pentru a răspunde la necesităţile de variere a modalităţilor de comunicare. Procesul în cauză cere să fie valorificate posibilităţile suplimentare de a atribui noi interpretări fenomenelor deja cunoscute.

200

3.7.3. Subordonata consecutivă ca mijloc de exprimare a intensităţii absolute Reliefând modalităţile de generare şi de funcţionare a IA a calităţii unui obiect ori a unui subiect sau a caracteristicii acţiunii ori a stării, am stabilit că frazele cu subordonate consecutive participă activ la realizarea structurilor şi a BSS ale IA. Deseori valoarea nominalizată se evidenţiază remarcabil în tipul de frază la care ne referim, atât în franceză cât şi în română. Fiecare dintre limbile numite are modele proprii în care un rol important îi revine topicii şi semanticii, atât ale elementelor constitutive din subordonatele respective, cât şi ale conectorilor ce introduc asemenea componente. Ceea ce le este comun acestor limbi ţine de caracterul polisemantic, omonimic al structurilor de referinţă, a căror valoare de IA nu este una dominantă (C. Muller apreciază intensitatea drept un criteriu fals aplicat consecutivelor, “l’intensité n’est pas [...] un trait définitoire de ce type de subordination” [284, p. 154]). Intensitatea apare ca rezultat al interacţiunii unor multipli factori de natură diferită72. Recunoscând facultatea de a marca gradul de intensitate foarte înaltă, caracteristic unui şir de structuri consecutive la originea lor73, majoritatea lingviştilor le includ totuşi în cadrul categoriei consecutivelor, în conformitate cu schema normativă. Sunt menţionate două tipuri de structuri consecutive: de mod şi de intensitate, în care o acţiune sau o calitate, amplificate la un grad foarte înalt, provoacă un anumit efect exprimat prin ‘consecutive’ [242, p. 484]. Valoarea semnalată are deseori un caracter explicit, alteori însă ea poate fi dedusă din analiza conţinuturilor implicite, de profunzime ale unităţilor cercetate. Pentru a reda ideea unui grad de intensitate maximă sau minimă, se recurge la nişte “dovezi”, la nişte semne de graduare a caracteristicii respective. Incorporate în fraze exclamative, acestor structuri li se conferă sensul de IA, subordonata consecutivă exteriorizând un grad foarte înalt de afectivitate. Delimitarea valorii de consecutivitate de cea de intensificare, în formaţiunile de referinţă, prezintă dificultăţi. În limba franceză contemporană, subordonatele de factură consecutivă sunt introduse de conectorii de tipul si...que, tant...que, tel...que, tellement...que, à un tel point que, à ce point que ş.a., alcătuind sisteme ce servesc pentru a exprima corelativ intensitatea şi consecinţa. La o analiză mai detaliată a unităţilor date, constatăm necesitatea de a determina dacă se operează cu o singură sintagmă conjunctivă cu o semnificaţie discontinuă sau dacă trebuie dislocate două elemente distinctive, independente unul faţă de altul, îndeplinind o funcţie specifică. Criteriul potrivit pentru a verifica aceste situaţii este cel de comutare. O astfel de comutare pare irealizabilă, căci si, tellement, tel şi tant nu sunt autonome în structurile nominalizate, iar 72

A se vedea, de exemplu: 307, p.516-517; 192, p.75-85; 80, p.21-26; 123, p.160-164; 204, p.217-231 etc. În opinia lingviştilor francezi M. Riegel, J.-C. Pellat şi R. Rioul, propoziţiile numite ”consecutive” în gramatică denotă consecinţa, dar, pentru a justifica o evaluare, se marchează un grad înalt al calităţii sau al intensităţii unui proces [307, p.516].

73

201

locuţiunile respective trebuie analizate în bloc, în ciuda faptului că si, tellement, tel şi tant sunt formal separate pe axa sintagmatică. G. Gougenheim le numeşte “morphèmes de l’intensité possible” [195, p. 251], considerându-le complete doar cu condiţia ca acestea să funcţioneze asociate unui verb ce raportează atributul la subiect (sunt de nominalizat, în acest sens, être, sembler, paraître) sau la obiect (bunăoară, verbele croire, juger etc.). În fraza cu o subordonată consecutivă, se materializează raportul de cauză şi efect, în care subordonata dezvăluie efectul, rezultatul acţiunii enunţate în propoziţia regentă. În funcţionarea BSS ale IA, are un rol deosebit de important semantica elementelor din propoziţia regentă, care pot fi exprimate prin adverbe de intensificare, prin adjective raliate substantivelor. Trebuie luată în considerare şi semantica subordonatei consecutive, în ansamblu. O condiţie însemnată rezidă în faptul că subordonata consecutivă, situată în postpoziţie, este sesizată ca o realizare a unei valori pe scara de cuantificare, iar orice valoare superioară se prezintă ca “un déclancheur de conséquence” [284, p. 154]. O astfel de funcţionare pune în evidenţă consecinţa care este cu atât mai adevărată, cu cât este mai înaltă valoarea cuantificată. În funcţie de elementul din regentă de care depinde subordonata consecutivă, folosim diferite moduri ale verbului, mai cu seamă în limba franceză, unde se utilizează indicativul în subordonata introdusă de que şi subjonctivul în subordonata introdusă de pour que: Elle était si malade qu’on ne pouvait pas lui parler. – Era într-atâta de bolnavă că nu puteai să-i vorbeşti. Elle était trop malade pour qu’on lui parle. – Era prea bolnavă ca să-i vorbeşti. Deşi asemănătoare după structură, subordonatele consecutive exprimă în mod diferit valoarea de IA, fiind unite prin conectori ce presupun întrebuinţarea verbului la un timp al modului indicativ sau conjunctiv (în limba franceză – subjonctiv). În limba franceză, există câţiva conectori ai subordonatei consecutive ce funcţionează cu o frecvenţă sporită, având capacitatea de a marca graduarea intensivă. Este vorba despre adverbele nehotărâte si, tellement, tant şi despre adjectivul nehotărât tel. Cercetătoarea L. Ilia atribuie acestor adverbe cel mai înalt grad de obiectivitate în redarea valorii de cantitate şi de calitate, deoarece semantica lor e lipsită de nuanţe de afectivitate. Totuşi capacitatea formanţilor relevaţi de a declanşa o graduare a unei calităţi sau a unei cantităţi relevă un anumit nivel de subiectivitate şi de afectivitate ce le este propriu. În opinia lingvistei ruse, adverbele si, tellement, tant şi très pot fi acceptate ca unităţi auxiliare (“служебные наречия”), ce participă la construirea formei analitice a categoriilor intensităţii şi a comparaţiei adjectivelor [386, p. 46]. Ele funcţionează, desigur, în calitate de intensificatori ai semanticii unui adverb, a unui verb sau a unui substantiv (mai ales, în cazul lui tel): 202

Vous avez les yeux parfois si clairs. Vous êtes si blonde. (Duras, RLS, 114) [...] sachant certainement avant l’heure qu’il n’allait pas pouvoir garder son trésor longtemps, la beauté suscitant tellement d’avidité, lui qui pourtant n’en jouissait que pour le plaisir et l’élévation de l’âme. (Jolicoeur, SM, 46-47) Je me rappelle que, le jour où Albertine s’était laissée embrasser par moi pour la première fois, j’avais eu un sourire de gratitude pour le séducteur inconnu qui avait amené en elle une modification si profonde et m’avait tellement simplifié la tâche. (Proust, ESG, 695) În exemplele anterioare, atestăm o varietate de consecutive implicite, deoarece subordonata în cauză nu se manifestă direct, explicit, prin structura desfăşurată, ci pare să fie “trunchiată” şi “ascunsă”. În opinia lui H. Gezundhajt, fenomenul indicat este motivat de faptul că asemenea structuri nu sunt de ordin evenemenţial, ci se referă la o apreciere enunţiativă [192, p. 76]. O situaţie specială se conturează atunci când sunt întrebuinţaţi multipli conectori ai subordonatei consecutive de tipul si...que, tellement...que, tant...que, tel....que. După cum am menţionat, aceştia funcţionează în ansamblu, ceea ce conduce la pierderea autonomiei elementelor componente. Valorile maximală sau minimală de intensificare ale subordonatelor consecutive nu pot fi determinate fără a ţine cont de analiza conţinutului propriu-zis (explicit sau implicit) al subordonatei şi al frazei în întregime. Ideii de consecinţă i se suprapune cea de intensitate, ajunsă la limita ei superioară sau inferioară. Subiectul vorbitor este constrâns să aleagă un model, un etalon care ar servi drept dovadă a caracterului exclusiv al calităţii sau al acţiunii graduate. În contextul examinat, vorbim despre nişte procedee ce ţin de domeniul logicii şi al psihologiei, întrucât enunţurile cu seme de intensitate maximă sau minimă sunt prezentate de locutor ca nişte adevăruri indubitabile, ce exclud, de fapt, posibilitatea unor alte opinii sau interpretări. Factorul care lipseşte în redarea în scris a formelor de BSS ale IA este intonaţia de tip afectiv, capabilă să sporească efectul de intensificare scontat şi să excludă orice dubii, oferindu-i intensităţii o preponderenţă netă faţă de exprimarea consecutivităţii. Factorul melodic este pregnant atunci când subordonata consecutivă figurează într-o frază exclamativă. În limba franceză, conectorul obişnuit al subordonatei consecutive cu principala este conjuncţia que. Ea se combină cu elementul corelativ din regentă: si, tellement, tel sau tant, pentru a genera BSS ale IA, ceea ce implică structurile: ● si...que După cum susţine C. Berthelon, cuplul corelativ si...que introducea o consecutivă de intensitate încă de la originea limbii franceze [109, p. 115]. Autoarea semnalează opiniile existente, 203

conform cărora structura si...que este utilizată sporadic în franceza contemporană, funcţionând ocazional alături de si. Există totuşi o diferenţă între unitatea exclamativă si şi structura consecutivă si...que. Considerăm eronată afirmaţia despre folosirea sporadică, ocazională a sintagmei conjunctive si...que. Concluzia noastră este întemeiată pe faptele de limbă (circa 140 de mostre în corpusul nostru de exemple) în care subordonata consecutivă cu valoare de IA este introdusă de si...que. Subordonatele consecutive inserând si... que servesc pentru a reliefa unele proprietăţi şi sunt antepuse unităţilor calificatorii cu scopul de a sublinia întrebuinţarea lor cu valoare absolută: Je pouvais avoir entre huit et neuf ans, ma soeur entre onze et treize, et si belle que, je me tenais toute la journée près d’elle pour la regarder de la tête aux pieds. (Istrati, RAZ, 49) Adverbul si califică aici adjectivul belle care, prin subordonata consecutivă que je me tenais toute la journée près d’elle pour la regarder de la tête aux pieds, este puternic graduat, însemnând ’foarte frumoasă’. Structura si...que le este proprie atât unităţilor ce dezvăluie o intensitate maximă, cât şi celor situate la extremitatea valorilor minime. În asemenea situaţii, si… que este însoţit fie de alte adverbe de intensificare, fie de cuantificatori : [...] dans la vie de l’homme le plus courageux peuvent surgir des circonstances si complètement hostiles que la lutte devient impossible [...] (Maurois, UC, 101) Il semblait si parfaitement sûr d’arranger sa vie à sa guise, que Florent finit par éprouver pour lui une sorte de respect mêlé d’irritation. (Zola, VP, 190) Pour lui avoir dit cela, j’ai reçu une claque si peu fraternelle que ma joue en devint une aubergine. (Istrati, RAZ 328) Efectul litotei (si peu fraternelle) constă în faptul că noţiunea ‘foarte rău’ este redată printr-o structură antonimică. Uneori BSS al IA este precedat de un fragment al frazei cu elemente marcate de intensem, a căror menire este să pregătească interlocutorul pentru a recepta structura cu valoarea de IA. In exemplul ce urmează, nominalizăm un supplice, une angoisse intolérable în calitate de elemente ce facilitează decodificarea sensului de intensitate graduată la maximum, completat de subordonata consecutivă introdusă de si…que : Au bout de quelques minutes, cette position devenait un supplice, une angoisse intolérable, si pénible qu’elle se mettait un instant à genoux, pour se redresser et respirer. (Zola G, 59)

204

Alteori, componentele si şi que sunt dislocate printr-o structură destul de voluminoasă, care totuşi nu distruge integritatea formulei si...que, întrucât statutul nonautonom al lui si obligă interlocutorul să rămână “în aşteptarea” argumentului intensificator, ce completează şi graduează intensiv informaţia despre calitatea introdusă de conectorul de intensitate si: Je descends la Cuesta de los Chinos. Aucun Chinois n’y semble jamais y être venu. Autre incongruité de l’Histoire. Celle-ci est toutefois si vaste, si étonnante (enfin ce n’est pas l’Histoire qui l’est, mais la vie simplement et l’étourdissant passage du temps, qui à lui seul explique que la vie soit si vaste), qu’une raison doit bien exister quelque part. (Jolicoeur, SM, 78) Cumularea în “cascadă” a seriilor omogene introduse de si este o altă modalitate de a construi un BSS al IA prin intermediul frazei cu o subordonată consecutivă: Elle lui servit du vin de Carthagène, sirupeux et doré, dans des verres si bizarres, si contournés, si frêles, qu’on craignait de les voir éclater dans des doigts. (Druon, GF, 130) Astfel de structuri se pretează, deopotrivă, dislocării, urmărindu-se scopul de a-i atribui informaţiei expuse un caracter cât mai explicit, fără însă a pierde valoarea de intensificare. O dublă (multiplă) punere în valoare a calităţii intensificate o accentuează şi mai puternic, plasând-o în centrul atenţiei locutorului: Cette fin que j’étais condamné à connaître d’avance me sembla tout à coup si absurde et si injuste surtout en pleine fête, au milieux des feux de la Comédie-Française – que j’éclatais en sanglots et, en repoussant mon petit tabouret, je m’enfuis dans la cuisine. (Makine, LTF, 53-54) Nu putem să nu observăm că formula de intensificare a consecutivelor se bucură de o popularitate sporită atât în limba literară, cât şi în stilul familiar, constituind un procedeu ce redă ideea de intensificare într-un mod concret, logic şi explicit. Fenomenul indicat denotă şi structurile ce funcţionează similar tant...que, tellemet...que, tel...que. ● tel...que În gramaticile contemporane ale limbii franceze, se indică funcţia unui adjectiv sau a unui atribut, a unităţii tel, ce se acordă întotdeauna cu substantivul determinat : Je ne la regardais pas, j’aurais voulu disparaître: son chagrin et son dégoût étaient tels qu’elle gémissait sans pouvoir dire un mot. (Michon, VM, 172) Tel nu este un marcher univoc al consecutivităţii, desemnând în limba franceză un grad, o varietate, un tip, o formă etc. [144, P. 3-4; 220, p. 64, 74]. Cuplul tel...que uneşte două enunţuri care, graţie implicării reciproce în construirea sensului, fuzionează într-o singură frază. 205

În dubla ipostază de adjectiv şi de corelator, tel cumulează valoarea de cuantificator, apropiindu-se astfel de unităţile si, tellement şi tant din perspectivă funcţională. În acelaşi timp, perechea corelativă tel...que transpune o comparaţie a cărei funcţionare o apropie de formulele de tipul C1+comme/ca+C2, analizate în această lucrare. Ansamblul de valori exprimate de structura tel...que cuprinde, alături de semnificaţia de cuantificare şi cea de comparaţie, încă una – cea de intensificare: La douleur était telle que je sentis se dessiner dans ma poitrine les contours brûlants de mon coeur. (Makine, LTF, 194) IA poate fi reliefată printr-o frază cu o subordonată consecutivă, ce înglobează conectorul tel...que în mod explicit sau implicit : C’était la Brûlée, effrayante de maigreur, le cou et les bras à l’air, accourue d’un tel galop, que les mèches de cheveux gris l’aveuglaient. (Zola, G, 334) Descrierea şuviţelor de păr sur care orbesc persoana ce aleargă creează o imagine foarte clară şi este uşor să-ţi închipui cât de repede se deplasează persoana în cauză. În plus, substantivul galop adaugă un detaliu suplimentar, chemat să nuanţeze ideea de intensitate foarte înaltă a acţiunii de ‘a fugi foarte repede’. Realizarea acţiunii este restrictivă în fraza ce urmează, ceea ce contribuie la intensificarea acesteia prin limitarea sferei de acţiune şi prin concentrarea ei asupra unui singur obiect: L’abjection humaine était telle qu’on ne pourrait pas la comparer qu’à elle-même, car le genre humain, de toutes les créatures de la terre, seul peut se dégrader à ce point. (Istrati, RAZ, 146) Structura tel...que se manifestă uneori într-o formă eliptică, în care se subînţelege, de obicei, subordonata consecutivă, fenomen posibil în fraza exclamativă. Spre a-i atribui frazei un caracter mai explicit, tel poate fi precedat de o unitate care serveşte la evidenţierea, accentuarea segmentului introdus de tel, fapt care îi conferă secvenţei valoare marcată de intensem. Jadis, songeant avec envie aux heures que Mme de Guermantes passait avec lui, j’attachais un tel prix à le voir! (Proust, SEG, 817) Am reliefat anterior importanţa deosebită a intonaţiei în funcţionarea structurilor consecutive eliptice, care redau intensificarea afectivă în vorbirea orală. Interesul nostru a fost suscitat şi de capacitatea de a reproduce această intonaţie în memoria celui care receptează informaţia respectivă, mai cu seamă, datorită semnelor de punctuaţie, care transpun prozodia discursului în textul scris.

206

Tel...que, utilizat într-o frază în repetate ori, introduce sintagme omogene. Topica menţionată dezvăluie dorinţa celui care produce enunţurile în cauză de a crea o ambianţă plină de emotivitate şi de afectivitate, condiţionând astfel valorile intensive ale calităţilor, ale acţiunilor sau ale stărilor: Mais il y avait une telle ardeur dans ses yeux, une telle persuasion dans sa voix, qu’elle se sentit entraînée à se fier de lui. (Dumas-père, LTM, 178) [...] Chalonnes accueillit ma timidité et légère observation avec une telle colère et un tel mépris, je sentis une sensibilité tellement à vif que je perdis tout courage. (Maurois, UC, 56) Ultimul exemplu demonstrează că unitatea tel poate funcţiona într-un context comun cu alte jonctive ale subordonatei consecutive. ● tellement...que În lanţul conectorilor subordonatei consecutive cu funcţie de intensificare, tellement...que înregistrează unele trăsături speciale. Este vorba despre o perspectivă polisemică şi omonimică, deoarece structura semnalată este aptă a demarca multiple valori semantice. În virtutea celor relevate, apare necesitatea de a interpreta permanent, din punctul de vedere pragmasemantic, fiecare frază supusă analizei, concentrându-ne atenţia, cu precădere, asupra subordonatei ce inserează conjuncţia que, menită deseori a pune în lumină sensul frazei în întregime. Spre deosebire de tel, adverbul tellement se combină cu adjective sau cu adverbe, îndeplinind o funcţie similară celei ce o are unitatea tel în determinarea substantivelor. Atestăm şi cazuri când tellement intensifică un verb: [...] il est tellement devenu pour moi un personnage d’histoire, d’histoire mondaine du moins, qu’il m’arrive de m’étonner en pensant qu’une femme, qu’un homme que je connais sont sa soeur et son neveu. (Proust, SEG, 591) În plus, tellement denotă tendinţa de a exprima valoarea exclamativă, motivată, mai întâi de toate, de intonaţia crescândă şi relativ autonomă prin care adverbul în cauză este reluat în curba melodică a frazei. Tellement...que funcţionează, prioritar, în calitate de intensificator şi datorită apartenenţei sale la grupul de adverbe în –ment: Chez certaines femmes l’orgueil l’emporte tellement sur la pudeur qu’elles avoueraient volontiers des fautes qu’elles n’ont pas commises. (Maurois, UC, 232) Ideea de IA este redată deseori în nişte situaţii concrete, ce contribuie la exteriorizarea explicită a IA a frazei în ansamblu. 207

Reluarea multiplă, într-o secvenţă, a structurii tellement...que constituie un procedeu ce produce fraze impregnate de intensem. Il roulait dans cette tête exaltée des plans tellement vastes, des projets tellement tumultueux, qu’il n’y restait plus de place pour aucun amour [...] (Dumas-père, LTM, 670) Chiar şi în fragmente de proporţii, cu o structură variată, reprezentând unităţi suprafrastice sau texte, se depistează formaţiunea semnalată şi se constată valoarea de IA, conferită, în general, unităţii în discuţie: Leur figure avait tellement gardé l’humidité de la glaise malléable de leurs rivières, que, dès qu’on parlait d’un étranger qui était dans l’hôtel, pour répéter ce qu’il avait dit, Celeste et Marie appliquaient sur leurs figures sa figure, leur bouche devenait sa bouche, leurs yeux ses yeux, on aurait voulu garder ces admirables masques de théâtre. (Proust, SEG, 688) ● tant ... que Există şi alte structuri cărora li s-ar aplica o bună parte din parametrii funcţionali şi semantici numiţi anterior, de exemplu, tant ... que: On avait allumé tant de cierges que la lumière du jour se trouvait rejetée de l’autre côté des vitraux. (Druon, GF, 85) În acelaşi timp, subordonata consecutivă poate fi construită şi în baza unor conectori de natură diferită. Gradul de certitudine în ceea ce priveşte identificarea unui BSS al IA variază, mai întâi de toate, în funcţie de sensul conectorului şi apoi în dependenţă de valoarea semantică a componentelor frazei supuse analizei. Este vorba despre locuţiuni de tipul: au point que, à tel point que: La terreur avait gagné la pauvre fille au point qu’elle n’avait cessé de marcher de Paris jusqu’en Bourgogne, son pays natal. (Dumas-père, LTM, 223) Unii conectori funcţionează în anumite ambianţe, având o structură cu totul deosebită de cele relevate anterior. Sunt de menţionat sintagmele constituite din prepoziţia à şi un verb utilizat la infinitiv: C’était du brouillard: –

Il est épais, dit le compagnon, à le couper au couteau! Il ne nous est pas possible de

voir à un mètre. (Istrati, RAZ, 562) (este o variantă a structurii il était si épais qu’on ...) C’était un dégel brusque, le ciel couleur de terre, les murs gluants d’une humidité verdâtre les routes empesées de boue, une boue spéciale au pays du charbon, noire comme de la suie délayée, épaisse et collante à y laisser ses sabots. (Zola, G, 93) (remarcăm o altă posibilitate de a reda varianta elle était si épaisse que…) 208

Această formaţiune se pretează, la rândul său, interpretărilor neunivoce: unii cercetători evidenţiază în cadrul ei consecinţa sesizată ca o probabilitate, fiind marcată de intensitate. Alţii apreciază structura à+Vinf drept un mijloc de calificare a substantivelor sau a adjectivelor. I se atribuie chiar şi funcţia de subordonată de scop [109, p. 120]. Totuşi decodificarea sensului frazei este întemeiată pe contextul pragmatic, pe valoarea componentelor frazei, în ansamblu, pe interpretarea ce i-o atribuie locutorul şi, în final, nu trebuie trecut cu vederea interlocutorul în momentul decodării mesajului. În limba română, subordonatele consecutive funcţionează în mod specific, realizând BSS ale IA. Fiind un tip de propoziţie circumstanţială, subordonata consecutivă determină un verb, un adjectiv sau un adverb din propoziţia regentă, exprimând, de obicei, consecinţa unei acţiuni sau a unei însuşiri. Credem că circumstanţele semnalate fac posibilă generarea unor structuri impregnate de intensem, deoarece prezenţa unei calităţi a obiectului sau a subiectului ori a caracteristicii unei acţiuni sau a unei stări creează condiţii favorabile pentru funcţionarea BSS ale IA. În limba română, subordonata consecutivă este introdusă de încât, că, de raportate la adverbele corelative atât, aşa, astfel, prea, destul etc. din propoziţia regentă [10, p. 135]. Statutul cuplurilor corelative, alcătuite din elementele enumerate atât...încât, atât...că, aşa...că, destul...de etc., se aseamănă cu cel al unităţilor respective din franceză, adică adverbele din regentă anunţă faza incipientă a intensificării, ce-şi “găseşte împlinirea” în subordonata consecutivă. Cea din urmă vine să expliciteze, direct sau indirect, situaţia anunţată în propoziţia regentă. Să examinăm detaliat elementele ce introduc consecutivele, capabile să producă BSS ale IA în limba română. Este vorba despre: ● atât(a ) (de) ... încât Structura în cauză se atestă destul de frecvent în română, fiind întrebuinţată cu valoare de cuantificare, ceea ce-i permite să devină, treptat, unui conector de structuri marcate de intensem: Fata cuprinse cu braţele gâtul lui Ion, moleşită şi aprinsă, şi inima-i bătea atât de năvalnic încât el o auzea. (Rebreanu, O1, 67) (Inima bătea foarte tare.) Aici avea atâta vreme să-şi depene închipuirile încât parcă-şi storcea creierii. (Rebreanu, O2, 331) (Se presupune că personajul respectiv dispunea de foarte mult timp liber pentru a medita.) Motanul lui moş Costache – hâtru al naibii! – se plimba pe lângă cireada de paie cu atâta nepăsare, încât părea că fie măcar tot omătul slănină, el nici s-o miroase. (Druţă, S, 111) (Din analiza conţinutului implicit al microtextului precedent, intercalând structuri exclamative, conchidem că este vorba despre un motan foarte hâtru.)

209

Aceasta exaspera pe Laura atât de rău, încât ameninţă că, dacă vor sufla o singură vorbă fetelor despre obrăznicia lui Pintea, ea imediat se va arunca într-o fântână. (Rebreanu, O1, 121) În exemplul de mai sus, valoarea de graduare intensivă se datorează unor factori multipli, bunăoară semanticii primare a componentelor (a exaspera şi obrăznicie), structurii sintacticosemantice a subordonatei consecutive conţinând îmbinarea de atât de rău. Aceasta denotă o semantică intensificată, anticipând astfel valoarea de intensitate maximă sau minimă, întregită prin subordonată. Deseori sunt folosite modele ce dezvăluie, în prealabil, informaţia cumulată în vederea pregătirii interlocutorului pentru a recepta subordonata consecutivă, ce reprezintă punctul final şi descifrează conţinutul cu valoare de IA al frazei în întregime: Şi ca să vezi, s-a întâmplat tocmai să fie duminică, şi era o duminică atât de caldă, atât de priitoare, încât sufletul omului a zis – atât, că vreau să stau la sfat cu un alt suflet. (Druţă, S, 94) ● atât (de) ...că Cuplul corelativ nominalizat este capabil să introducă subordonata consecutivă cu valoare de IA, ce graduează maximal sau minimal caracteristica unei acţiuni sau a unei stări. Din când în când Simion Butunoiu strănută atât de zgomotos că toate femeile se întorc spăimântate [...] (Rebreanu, O1, 62) M-a alungat tata ... şopti Ana atât de încet că nici ea nu-şi auzi bine glasul [...] (Rebreanu, O1, 264) Intensitatea redată printr-o frază cu subordonată consecutivă cuprinde elemente al căror sens primar indică IA. În exemplul de mai jos, adjectivul cumplit, folosit în locul variantelor tradiţionale foarte, tare şi mult, apare drept un indiciu suplimentar al ideii de IA, exteriorizată şi prin subordonata că ... n-a putut scoate o vorbă. Toate componentele frazei produc, în ansamblu, intensificarea calităţii de ‘uimit’, semnificând ‘foarte uimit’: Pe Laura scrisoarea a uimit-o atât de cumplit, că, până ce a ieşit Herdelea, n-a putut scoate o vorbă. (Rebreanu, O1, 16) Pentru a marca intensitatea foarte înaltă a calităţii, a acţiunii sau a stării, limba română mai dispune de unităţi ce se referă la descrierea realităţilor materiale. Folosindu-le, interlocutorul urmează a-şi antrena imaginaţia, apelând la experienţa trăită şi la cunoştinţele pe care le posedă, pentru a înţelege descrierile şi unităţile respective: [...] şi coana Anica Mitulescu, o femeie ca de vro 45 de ani, atât de groasă că, pe scaun, pieptul i se uneşte cu pântecele. (Delavrancea, S, 377)

210

Ne putem închipui foarte clar cât de grasă era persoana înfăţişată în exemplul precedent. În alte anturaje, se recurge la subordonatele omogene în care se fac referinţe la realităţi materiale omogene, ele constituind un alt mod de a amplifica informaţia pragmasemantică: Se simţea atât de vinovat faţă de logodnica lui, că de-abia aştepta ziua de mâine, să alerge la ea, să-i cadă la picioare şi să-i ceară iertare... (Rebreanu, O2, 97) Zecile de perechi bat Someşana cu atâta pasiune, că potcoavele flăcăilor scapără scântei, poalele fetelor se bolbocesc, iar colbul de pe jos se învâltoreşte, se aşează în straturi groase pe feţele brăzdate de sudoare, luminate de oboseală şi de mulţumire. (Rebreanu, O1, 61) ● aşa (de) ...că A dres barda, dălţile, tăietoarea, a făcut pentru gealăe calupuri noi şi l-a tot ascuţit pe fiecare – aşa le-a mai ascuţit, că sufla un fir de păr pe tăişul lor şi părul se desprindea în două. (Druţă, S, 274) Slabă, galbenă, cu pielea de pe faţă aşa de subţire, că-i numărai vinele albăstrui urzite în curmezişul tâmplelor. (Delavrancea, S, 119) În mostrele citate supra, subordonatele consecutive servesc pentru ca să intensifice calitatea desemnată de adjectivele ascuţit şi subţire. Cercetând mijloacele chemate a introduce termenul care creează intensificarea într-o frază cu o subordonată consecutivă, ne-am îndreptat atenţia, mai întâi de toate, asupra corelatorilor capabili să atribuie unei subordonate formal consecutive o valoare de intensificare. Am constatat că limba română posedă o serie de conectori ce includ deseori adverbele atât/aşa...încât/că/de, reprezentând o “punte de legătură” între adjectivele, adverbele sau verbele din regentă. Unităţile vizate determină apariţia arhiintensemului ce cofuncţionează cu subordonata consecutivă. Sunt de semnalat şi alte tipuri de formaţiuni, una dintre care echivalează cu structura Adj,V+à+V inf din franceză: belle à gober etc. Într-o asemenea ipostază, consemnăm o sintagmă cu un caracter stabil, ce se conformează, în română, formulei Adj, Adv+V conj: dragă să o mănânci; frumoasă să o sorbi într-o lingură de apă etc. Menţionăm şi secvenţe ce cumulează multiple sensuri, de exemplu, cel al condiţiei, al comparaţiei, al consecinţei. Datorită perpetuării raportului cauză–efect, se folosesc şi structuri ce comportă, pe lângă altele, sensul de IA: În curând Zenobia află că Florica, împreună cu maică-sa, au umplut satul că Ion a cerut-o de nevastă. Dacă ar fi lovit-o cineva cu parul în cap tot parcă nu s-ar fi supărat atât de rău. (Rebreanu, O1, 118)

211

În exemplul de mai sus, ideea de IA e dezvăluită pregnant la nivel suprafrastic. Astfel, în fraza ce anticipează condiţionala, sesizăm cauza care suscită mirare foarte puternică. În limba română, se utilizează destul de frecvent structuri eliptice ale construcţiilor examinate, private de unul dintre elementele obligatorii. Unitatea subînţeleasă poate fi uşor restabilită printr-o serie de operaţii de ordin logic sau lingvistic, iar valoarea implicită descinde din analiza conţinuturilor “voalate” ale structurilor de suprafaţă. Printre elementele excluse, se numără adverbul corelativ (atât de, aşa de etc.): Se arăta el vesel în lume, dar sufletul îi era rănit de nu mai ştia cum să-l vindece. (Rebreanu, O1, 274) – sufletul era atât de rănit încât... – a retrăi foarte mult. Alteori, se omit, concomitent, adverbul de corelaţie şi adjectivul sau adverbul care stă la baza comparaţiei, ceea ce implică legătura de cauză–efect, caracteristică structurilor consecutive. Comentând exemplele de felul celor ce urmează, suntem puşi în faţa situaţiei dificile de a delimita o subordonată consecutivă de una modală: Sultănica strânse pumnii de-i trosniră deştele. (Delavrancea, O, 111) (Strânse pumnii atât de puternic de-i trosniră degetele.) Şi închide pliscul că te pocnesc de-ţi sar măselele tocmai în curtea bisericii. (Rebreanu, O1, 64) (te pocnesc atât de tare de-ţi sar măselele tocmai în curtea bisericii). În ultimul exemplu, contextul subordonatei în care se indică fapte observabile dezvăluie valoarea de IA. Se ştie că degetele pocnesc atunci când sunt strânse foarte puternic. Tălmăcirea corectă a celeilalte fraze necesită cunoştinţe extraglotice care ţin de o anumită cultură, în cazul nostru, de cea creştină. Se ştie că bisericile se construiesc, de obicei, pe locurile cele mai înalte din sat, deci subordonata consecutivă te pocnesc de-ţi sar măselele tocmai în curtea bisericii sugerează ideea unei lovituri foarte puternice. Repetarea unei structuri cu scopul de a o focaliza şi a o intensifica are un efect şi mai pronunţat: De leneş însă n-a îndrăznit nimeni să spună că-i leneş, – umblă săracul de i s-au tocit călcâiele; umblă de i s-au destrămat poalele hainei cât le atinge cu mâneca din mers... (Druţă, S, 155) (umblă atât de mult de i s-au tocit călcâiele, umblă atât de mult de i s-au destrămat poalele hainei cât le atinge cu mâneca din mers...) În fraza: Inima îi bătea în piept ca un ciocan vrăjmaş, încât se temea ca nu cumva bătăile acestea s-o deştepte pe Roza din somn. (Rebreanu, O2, 166), sintagma bătea în piept ca un ciocan vrăjmaş elimină adverbul corelativ atât, însemnând: ‘inima bătea foarte tare’. Astfel este relevată cauza ce generează efectul descris în exemplul citat. 212

Suprimarea subordonatei consecutive are loc în condiţiile în care contextul devine explicit, datorită unei structuri antepuse adverbului corelativ atât (aşa), ce permite interpretarea graduată, scontată de emiţătorul frazei respective: În fraza: Norii suflau a rece, a gheaţă, suflă de sus, iar fetiţa ceea era sărmana, atât de puţintică şi atât de fricoasă... (Druţă, S, 99), se subînţelege însuşirea de ‘foarte mică, foarte fricoasă’; fraza, în ansamblu, evocă imaginea unei fiinţe foarte mici şi foarte înspăimântate, care se află în condiţii foarte grele, prezentând un pericol pentru viaţa ei. În concluzie, reliefând rolul subordonatelor consecutive în realizarea şi în manifestarea BSS ale IA, constatăm, în principiu, existenţa acestui tip de structură atât în franceză, cât şi în română, fapt care constituie un argument ponderabil în ceea ce priveşte aspectele comune în evoluţia şi în funcţionarea limbilor aparţinând aceluiaşi grup. Diferenţa apare atunci când analizăm corelatorii sau elementele în componenţa modelelor de factură consecutivă, redând şi valoarea de IA. La o primă abordare a problemei, se observă că fiecare dintre limbile de referinţă dispune de o serie de adverbe, mai rar de adjective şi de verbe, capabile să introducă o subordonată consecutivă. În limba franceză, atestăm deseori modele cu o structură dislocată a cuplurilor corelative, care stau la baza subordonatelor consecutive. Deşi nu am înregistrat asemenea forme în corpusul nostru de exemple de limbă română, nu excludem posibilitatea existenţei lor. Realitatea respectivă ţine, în mare măsură, de specificul topicii în limba franceză în care se poate obţine un efect pronunţat de focalizare şi deci de intensificare a tuturor componentelor frazei cu subordonate consecutive. Ne-am convins, de asemenea, că atât franceza, cât şi româna conţin, pe de o parte, forme gramaticalizate în alcătuinţa subordonatelor consecutive cu valoare de intensificare, iar pe de altă parte, limbile comparate sunt mereu în căutarea unor modele noi, utilizate uneori ocazional, dar şi original, pentru a atinge efectul scontat. 3.8. Unităţile suprafrastice, textul şi rolul lor în exteriorizarea intensităţii absolute Nivelul textual de analiză este considerat ”superior”. Acesta, spre deosebire de nivelurile ”inferioare” a căror pertinenţă probează, în majoritatea cazurilor, referinţa la nişte ansambluri închise ce aparţin limbii, nu este raportat la limbă, ci la o situaţie lingvistică, adică la parametrii de tipul universului real, al participanţilor la comunicare etc. Textul presupune trecerea din domeniul sensului la cel al semnificantului, de la un cadru discret, discontinuu, caracteristic tuturor sistemelor limbii, la unul nondiscret şi continuu, proiectat pe sens şi pe universul referenţial [291, p. 54].

213

Necesitatea de a apela la realitatea lingvistică, înglobată în sfera noţiunilor de unitate suprafrastică sau text, se explică prin faptul că, în compartimentul vizat, există o diversitate impunătoare de posibilităţi de a desemna IA a calităţii obiectului sau a subiectului ori a caracteristicii acţiunii sau a stării. În vorbirea scrisă şi orală, sunt frecvente situaţiile când o idee (sau un enunţ), mai mult sau mai puţin completă, este redată de o serie întreagă de fraze legate semantic şi formal între ele. Referirea la nivelul unităţilor suprafrastice [61, p. 340; 378, p. 14; 396, p. 12-14, 160-164 etc.] sau al textului denotă limita superioară de funcţionare a IA. Aici se reunesc toate celelalte compartimente, inclusiv nivelul cultural de analiză lingvistică (apreciat ca ultim în numeroase studii actuale). Un atare nivel, graţie multitudinii formelor de manifestare, marcate de intensem, generează, în ansamblu, un text purtător al arhiintensemului. Încercările de a separa aria textului în calitate de nivel de analiză au suscitat multiple discuţii şi opinii controversate. Problema în cauză şi exemplele excerptate din operele artistice ne permit să acceptăm realitatea nivelului nominalizat în analiza fenomenelor lingvistice. Este justificată opinia C. Kerbrat-Orecchioni, care consideră drept inadmisibile încercăriile de a nega pertinenţa “rangului” sau a “nivelului textului” [229, p. 7]. F. Rastier afirmă categoric că textul este un veritabil obiect al lingvisticii74 [302]: contrar autorităţii tradiţiei gramaticale, totul obligă lingvistica să recunoască textul drept obiect de cercetare. În asemenea caz, lingvistica abordează un fenomen detectabil la o altă scară, de dimensiuni eminamente ample75 [304, p. 13]. Prof. S. M. Ardeleanu are perfectă dreptate când susţine că “textul este o manifestare lingvistică în măsura în care este o formă de comunicare prin discurs; el întrece câmpul investigaţiilor lingvistice, pentru că este o formă discursivă” [2, p. 8]. Cercetătorul I. Popov aderă la concepţia dată, observând că anume în text este înlăturată dihotomia dintre limbă şi vorbire [394, p. 67]. Aserţiunea în cauză sugerează că nu sunt unităţi speciale ale vorbirii şi că putem recunoaşte existenţa reală doar a unităţilor din sistemul unui text, adică a unităţilor limbii, actualizate (concretizate) într-un text. Acceptăm, alături de S. M. Ardeleanu, ideea că textul trebuie conceput ca un semn global cu o triplă dimensiune: semantică, sintactică şi pragmatică [2, p. 8]. Dar, în acelaşi timp, textul este un factor cultural şi ideologic ce poartă amprenta societăţii în care este emis la un moment dat, rezultând şi din activitatea glotică a subiectului vorbitor, cu scopul de a-l adresa interlocutorului său. Textul are atât caracter sistemic, cât şi individual. Caracterul sistemic al textului 74

“Le texte est le véritable objet de la linguistique”. “malgré l’autorité de la tradition grammaticale, tout engage la linguistique à prendre les textes pour objet: elle affronte alors des phénomènes d’une toute autre échelle, en vraie grandeur”. 75

214

rezultă din genul, din curentul literar căruia îi aparţine şi din întregul context istorico-cultural. Factura individuală este o manifestare subiectivă a celui care produce textul şi care apare, la rândul său, într-o dublă postură: locutorul respectiv este, şi, în acelaşi timp, nu este liber în alegerea materialului verbal pentru a crea un text. În funcţionarea unui text, o importanţă deosebită are caracterul pragmatic al acestuia, deoarece pragmatica este o verigă indispensabilă pentru a pune gramatica şi competenţele comunicative în raport cu uzul concret al sistemului. În centrul lui se află locutorii care motivează, în mare măsură, condiţiile, situaţia de elaborare a textului, deci condiţiile, situaţia pragmatică în care ia naştere şi există un text. Ceea ce poate fi obţinut folosind fraza în generarea IA a calităţii unui obiect sau a unui subiect ori a caracterizării unei acţiuni sau a unei stări poate fi realizat, într-un mod special, cu ajutorul unui lanţ de fraze, adică a unei unităţi suprafrastice sau a unui text. Este limpede că un text nu reprezintă o juxtapunere aleatorie a frazelor [223, p. 47]. Merită atenţie, în contextul celor relatate, opinia profesorului A. Ciobanu, care critică gnoseologia pragmatică şi nihilismul teoretic al unor lingvişti căci: “A interpreta la nivel de limbă întregul ca o simplă sumă a părţilor lui componente este, desigur, pretenţios, unilateral şi greşit, deoarece volens-nolens se pierde din câmpul de viziune stratificarea elementului invizibil – semantica, ajungându-se la o ruptură între partea materială şi cea ideală a semnului lingvistic” [19, p. 55]. Un rol aparte îi acordă problemei unităţii suprafrastice profesorul V. Marin, care susţine că “există legături mai mult sau mai puţin întinse de propoziţii şi fraze, pe care gramatica le lasă, de obicei, în afară de preocupările ei” [61, p. 340]. Unitatea textului presupune o unitate obligatorie a elementelor sale şi a părţilor alcătuitoare ale componentelor [396, p. 161], adică unitatea conţinutului unui text sugerează legătura semantică între cuvintele, sintagmele, propoziţiile şi frazele ce formează textul. Astfel, unitatea de conţinut a unui text este întemeiată pe legătura semantică obligatorie între unităţile suprafrastice ce produc acest text, între frazele ce constituie unitatea suprafrastică şi între glosemele şi/sau sintagmele care generează frazele. Unităţile suprafrastice (textele) sunt deseori construite din fraze diferite ca structură, în care pot fi incluse construcţii, “unite prin intonaţie şi alte mijloace de legătură (parataxa, hipotaxa etc.) pentru a dezvălui o microtemă (subtemă) a textului” [61, p. 340]. În cazul IA, microtema ce reuneşte toate elementele textului are marca intensemului şi admite o graduare afectivă, subiectivă. Mai bine zis, intensificarea calităţii unui obiect sau a unui subiect ori a caracteristicii unei acţiuni sau a unei stări, realizată la nivelul textului, vizează manifestarea arhiintensemului. Totodată, fiind studiate în cadrul unui text, intensemele de rang inferior celui al textului capătă valori suplimentare, de ordin pragmasemantic, condiţionate de utilizarea lor în fiecare 215

situaţie comunicativă concretă. Nu este vorba despre o simplă sumare a valorilor intensificate ale componentelor textului, ci de o valoare creată hic et nunc. Amintim, cu această ocazie, că savantul francez P. Guiraud atribuie glosemelor un sens de bază atunci când ele sunt parte a limbii (dans la langue) şi un sens contextual în vorbire (dans la parole) [210, p. 63], idee ce poate fi extinsă şi asupra altor unităţi funcţionale ale limbii. Este o exteriorizare a polisemiei sintagmatice sau textuale la nivel frastic şi textual [16, p. 105]. În majoritatea cazurilor, funcţionarea unităţilor respective este însoţită de intonemul exclamativ. Dreptul la existenţă a unui BSS al IA, constituit dintr-o unitate suprafrastică sau text, este asigurat de coerenţă, adică de posibilitatea unei interpretări în contextul compatibilităţii semantice76 şi de coeziunea acestuia, întemeiată pe procedeele de continuitate textuală, care sunt materializate în diverse mijloace ca repetiţia, anafora, elipsa, o serie de conectori etc. Elaborarea conceptelor de izotopie, ca reflectare a formei remarcabile de combinare a semelor, are menirea să susţină coeziunea. Izotopia nu se referă la structurile semantice şi rămâne indiferentă faţă de pretinsele limite ale frazei [301, p. 10-11]. O condiţie obligatorie a manifestării BSS ale IA la acest nivel este prezenţa, explicită sau implicită, a arhiintensemului, adică este nevoie să funcţioneze izotopia dominantă a intensificării. Marcherii de intensitate pot ocupa diferite poziţii în cadrul unităţii analizate, dar aspectul comun ce le reuneşte este emiterea unei informaţii, cu un volum destul de mare, a cărei dominantă semantică este constituită de structurile impregnate de emoţiile puternice ale locutorului, adresate interlocutorului său real sau virtual, pentru a le împărtăşi sau cu scopul de a avea o reacţie adecvată. Considerentele semnalate solicită intuiţia şi abilităţile interlocutorului de a interpreta informaţia recepţionată. Valoarea semantică de IA corespunde, pe axa sintagmatică, succesiunii segmentelor ce comportă informaţia cunoscută, comună (adică tema), urmată de informaţia nouă ce i se adaugă permanent celei cunoscute (şi constituie rema), condiţionând, în ansamblu, dinamismul comunicativ al unui text (sau al unui discurs). Analiza completă a fenomenului vizat necesită, în acelaşi timp, a releva şi o altă dimensiune – cea a structurilor de profunzime – ce condiţionează valoarea semantică a ansamblului textual. Examinând realizarea IA a calităţii sau a acţiunii fie în cadrul frazei, fie la nivel de text, trebuie să efectuăm, concomitent, analiza textuală şi cea structurală a acestor unităţi ale limbii.

76

Idee accentuată de mulţi lingvişti, bunăoară de J. Lyons, care susţine că în lingvistică termenul ‘text’ e folosit pentru a denumi orice fragment (passage) scris sau oral, indiferent de lungimea lui, care formează un tot întreg coerent (subl.n., L.Z.): LYONS J. Sémantique linguistique. Paris, 1990, p. 247-248.

216

Analiza structurală se aplică, de obicei, unui discurs (oral), iar cea textuală este înfăptuită, cu prisosinţă, într-un text scris. Întrucât fenomenul IA se manifestă într-un domeniu situat la confluenţa aspectului oral şi a celui scris, este necesar să ţinem cont de ambele tipuri de analiză. Abordarea structurală a funcţionării IA permite a extrage informaţia despre multiple varietăţi de fraze şi de texte ce produc sau acceptă valorile de IA şi a defini marcherii formali ai unei atare funcţionări întemeiate, în fond, pe nişte unităţi mobile, al căror volum structural şi semantic variază. Referirea la aspectul textual al analizei ne ajută să urmărim modul în care IA se realizează în cadrul unei fraze concrete şi căile pe care valoarea în cauză se amplifică şi se proiectează la diferite niveluri textuale. Procesul dat se bazează pe factori expliciţi, uşor de depistat, întrucât se constituie din elementele purtătoare sau generatoare de intensiv. În acelaşi timp, nu sunt de ignorat nici factorii de ordin implicit, al căror rol în producerea BSS ale IA trebuie luat în seamă. Anume combinarea premiselor de ordin explicit şi implicit asigură diversitatea enormă de modele ale IA, actualizate la nivelul frazei, dar mai ales la cel suprafrastic (textual). În analiza BSS ale IA, constituite din unităţi suprafrastice sau din texte, ar fi rezonabil să operăm cu valoarea pragmatică a unităţilor de amploare, care nu decurge din simpla asociere a semnificaţiilor unor categorii gramaticale, a verbelor sau chiar a propoziţiilor, ci din asamblarea lor într-o configuraţie proprie, în care unităţile gramaticale şi lexicale poartă totuşi amprenta “unităţii de amploare” căreia îi aparţin. Microtema dezvoltată de o unitate suprafrastică sau de un text poate desemna ideea de intensificare, graduare afectivă a calităţilor unui obiect sau ale unui subiect ori a caracteristicilor unei acţiuni sau ale unei stări. Cele indicate se observă pregnant în secvenţa de mai jos. În exemplul: Când a împreunat Maxim mâinile pe piept, în ogradă erau clăi de fân, în cele două grajduri nu mai încăpeau vitele, în şură şi sub şopron n-aveau loc carele. Se vedea de departe belşugul. Acuma ograda-i goală bătătură, iar în grajduri rage a pustiu o închipuire de vacă stearpă şi veşnic flămândă. (Rebreanu, O1, 60), se operează cu valori de intensitate foarte înaltă ’foarte bogat/foarte sărac’, exprimând un raport antonimic sugerat de ideea-cheie din fiecare frază. Astfel, enumerarea concretă a bunurilor ne ajută să înţelegem că este vorba despre o persoană destul de înstărită, chiar bogată – Maxim (în ogradă erau clăi de fân, în cele două grajduri nu mai încăpeau vitele, în şură şi sub şopron n-aveau loc carele. Se vedea de departe belşugul), care s-a stins din viaţă (a împreunat Maxim mâinile pe piept), iar, după moartea lui, a survenit sărăcia mare, descrisă în fraza a doua (Acuma ograda-i goală bătătură, iar în grajduri rage a

217

pustiu o închipuire de vacă stearpă şi veşnic flămândă). Opoziţia dintre faptele enunţate în primul alineat şi consecinţele grele, ce au dus la o sărăcie mare, pe care autorul le prezintă în a doua frază, generează un efect suplimentar de intensificare a calităţii de ‘foarte sărac’. Evocând tragedia celui de al doilea război mondial, A. Makine relatează, în romanul său Testamentul francez, nişte evenimente cu totul specifice, utilizând, în acest scop, o serie de realităţi din ex-Uniunea Sovietică din acea perioadă. Autorul pomeneşte despre persoanele mutilate, supranumite în popor “samovare”, trezind astfel o profundă compasiune faţă de aceste victime şi o ură neţărmurită faţă de orice război, care aduce un om sănătos la o asemenea stare: Des “samovars”! C’est ainsi que dans leurs conversations nocturnes, mon père et ses amis appelaient ces soldats sans bras ni jambes, ces troncs vivant dont les yeux concentraient tout le désespoir du monde. Oui, c’étaient des samovars: avec les bouts de cuisses semblables aux pieds de ce récipient en cuivre et des moignons d’épaules, pareils à des anses. (Makine, LTF, 130) Pentru a desprinde valoarea de intensificare, atribuită noţiunii “samovars”, este important să demarcăm, în ambianţa dată, o metonimie. Este o realitate a societăţii sovietice din perioada primilor ani după cel de-al doilea război mondial. Graţie metonimiei, este redat gradul extrem de mutilare fizică a unor foşti soldaţi, la care se adaugă şi descrierea suferinţelor morale prin care trec persoanele în cauză. Informaţia expusă în fragmentul citat dezvăluie intensificarea ce nu se produce explicit prin nişte elemente purtătoare ale semului intensiv, ci se datorează unor detalii foarte precise şi imaginii ce o creează secvenţa în ansamblu. Astfel, decodificarea adecvată a informaţiei incifrate în exemplul precedent solicită a releva şi dimensiunea socioculturală, caracteristică epocii şi spaţiului respectiv. Deseori, înlănţuirea frazelor pe axa sintagmatică denotă tendinţa de a accentua calitatea sau acţiunea intensificată deja; se constituie o nouă verigă în intensificarea fenomenelor date sau, cel puţin, se complinesc imaginea deja formată: Florica, în mijlocul ogrăzii, se uita după car, cu ochii mari, încremeniţi. Nu mai putea. Durerea o sugruma. Lacrimile i se porniră singure, şiroaie, arzându-i obrajii ca hârtia. (Rebreanu, O1, 379) Stilul aproape telegrafic al microtextului citat pune în lumină starea psihologică apăsătoare a personajului descris (Florica), completând elementele de ordin lexical cu valoare de intensitate înaltă. Nominalizăm: ochi mari încremeniţi, negaţia nu mai putea, substantivul durerea şi verbul a sugruma. Ultima frază reliefează paroxismul acestei stări de deprimare totală: Lacrimile i se porniră singure, şiroaie, arzându-i obrajii ca hârtia, descriind şi aspectul fizic al Floricăi. 218

Frumuseţea extraordinară a naturii în perioada primăverii este zugrăvită edificator în fragmentul ce urmează: Porumbiştile primăvăratice erau o podoabă. Iarba se strecura şi pe potecile bătătorite. Ogrăzile de pruni şi mere se îndoiau sub greutatea pometului. Vrejurile de dovlecei se încolăciseră unu peste altu, acoperind gardurile cu foi ţepoase şi mai late ca foile de lipan. Era un an cât cinci. Săturase orice râvnă. Că din vreme veche nu se pomenise atâta prisos de bucate. Ai fi zis că fitece bob se însutise. (Delavrancea, O, 117) Exemplul citat demonstrează abilitatea autorului care a folosit iscusit diverse mijloace, pentru a sugera imaginea frumosului anotimp al anului. Menţionăm gloseme impregnate de colorit emoţional: o podoabă, ogrăzile se îndoiau sub greutatea pometului, vrejurile, râvnă, prisos. Nu e de neglijat nici rolul numeralelor în calitate de intensificatori: un an cât cinci şi fitece bob se însutise. Întregul fragment parcă inspiră sentimentul de bucurie pentru belşugul ce domneşte, pentru frumuseţea ce te înconjoară, creând, în ansamblu, un BSS al IA la nivelul textului. Cunoştinţele de ordin sociocultural sunt valorificate şi la analiza BSS ale IA din exemplul de mai jos: Mais notre existence dans cette maison devait empirer avec l’apparition des passions sensuelles. Moi, j’en fus exempt: je n’ai jamais senti le besoin de soulever le voile qui couvre le visage d’une femme. Cosma, en revanche, souleva sa part de voiles, ma part, celle du frère pendu et celle de tous les ancêtres de la famille qui avaient été timides comme moi, ou qui s’étaient pendus comme Ismaïl. Cosma souleva tout. (Istrati, RAZ, 364) În exemplul menţionat, se face referinţă la nişte tradiţii specifice ale unei societăţi musulmane în care se consideră drept o mare îndrăzneală sau chiar o obrăznicie să se ridice vălul de pe faţa unei femei. Descrierea “aventurilor” senzuale ale lui Cosma, pe care ne-o oferă P. Istrati, denotă obrăznicia lui nemărginită. Înţelegem clar că îi plăceau foarte mult femeile şi a profitat din plin de bucuriile vieţii, folosindu-şi partea sa, dar şi partea altor membri ai familiei lui, care erau prea timizi sau care au decedat. Este un mod foarte original de a forma un BSS al IA, punând accentul mai mult pe factori de ordin implicit, sugerându-i, în acelaşi timp, interlocutorului sensul mesajului transmis. Iată o secvenţă extrasă din nuvela scriitorului francez Ph. Delerm “La première gorgée de bière”, ce vine în acord cu ideea centrală a paragrafului:

219

(1) C’est la seule qui compte. (2) Les autres, de plus en plus anodines, ne donnent qu’un empâtement tiédasse, une abondance gâcheuse. (3) La dernière peut-être, retrouve la désillusion de finir un semblant de pouvoir. (4) Mais la première gorgée ! (5) Gorgée ? (6) Ça commence bien avant la gorge. (7) Sur les lèvres déjà cet or mousseux, fraîcheur amplifiée par l’écume, puis lentement sur le palais bonheur tamisé d’amertume. (8) Comme elle semble longue, la première gorgée! (9) On la boit tout de suite, avec une avidité faussement instinctive. (Delerm, PGB, 31) Analizând atent fiecare element al fragmentului în cauză, constatăm că un ansamblu de structuri de volum diferit redau IA: gloseme ce comportă semul intensităţii înalte: ‘abondance’, avidité; propoziţii sau fraze interogative retorice (eliptice) Gorgée? şi exclamative cu predicatul gramatical exprimat: Comme elle semble longue la première gorgée! sau fără predicat gramatical explicit: Mais la première gorgée! Arhiintensemul se manifestă pregnant, datorită altor procedee folosite cu iscusinţă de scriitor. De exemplu, în fraza (1), alături de intonaţia exclamativă, se evidenţiază suplimentar semantica restrictivă a BSS ‘c’est la seule qui compte’ – ’ prima înghiţitură de bere este cea mai importantă’, amplificată graţie raportului de antiteză, ce se stabileşte în corelaţie cu fraza (2) ale cărei elementele lexicale, evocând înghiţiturile de bere care urmează după prima înghiţitură, reprezintă o graduare în descreştere de la ‘foarte bun’ la ‘mai puţin bun’: ‘les autres, de plus en plus anodines, ne donnent qu’un empâtement tiédace, une abondance gâcheuse’. Raportul dintre frazele (1) şi (3) vizează, de asemenea, opoziţia dintre prima şi ultima sorbitură de bere. Fraza (3) constituie faza finală a graduării descrescânde a calităţii din fraza (2): ‘La dernière…retrouve la désillusion de finir un semblant de pouvoir’. Fraza (4) reia amplificarea calităţii printr-o repetiţie într-o propoziţie exclamativă: ‘Mais la premère gorgée!’. În fraza (5), o a treia repetiţie a cuvântului ‘Gorgée?’ este amplificată de intonaţia exclamativ-interogativă şi de fraza (7), în care se produce o altă graduare intensivă în creştere a calităţilor berii: ‘cet or mousseux’, ‘fraîcheur amplifiée par l’écume d’amertume’. O a patra repetare a unităţii ‘gorgée’ în sintagma ‘première gorgée’ apare iarăşi într-o propoziţie exclamativă (8). Tabloul este întregit de fraza (9) dezvăluind o sinteză, o completare a valorilor intensive, exprimate de unităţile precedente. Remarcăm conlucrarea multiplelor mijloace de generare a IA: lexicale, sintactice, stilistice şi intonaţionale, reunite în jurul temei comune privind aprecierea gustului deosebit de delicios al primei înghiţituri de bere.

220

Un fragment similar este excerptat din nuvela lui B. Delavrancea Din memoriile trubadurului: I. (1) Şi în aceste popoare – atât de fericite după aparenţă – câte lupte, câte nedreptăţi, câtă durere şi câte pungăşii, ziua, la lumina soarelui, supt ochii tuturora, nu se întâmplă, fără ca vreo fiinţă vecinică şi sfântă să puie capăt răului care izbuteşte. (2) Se fură îmbucătura din gura celui slab, se strică cuiburile, se mănâncă ouăle şi puii, se bat până la sânge, se robesc, şi nelegiuirile şi crimele se petrec fără frică de lege şi de Dumnezeu. (3) Un guşter face douăzeci de omoruri pe zi; o furnică fură şi robeşte pe bieţii purici de iarbă; o vulpe striveşte la fiece pas trei-patru gângăuni. (4) Şi câte soţii nu sunt părăsite într-un chip ruşinos! (5) Câţi nevinovaţi înşelaţi! (6) Câte zavistii! (7) Câtă ură! (8) Câte talente ucise! (9) Şi câţi neghiobi în fruntea bucatelor! II. (10) Aceste partide, ori aceste noroade, se mişcă, se aţâţă, se-nşeală, se ucid şi-şi duc vieaţa într-o luptă egoistă şi înşelată. (11) Şi când şarpele, aprins de focul soarelui, se repede fâşiind şi culcând la pământ palele de fân, vietăţile se împrăştie ca puii de potârniche, şi multe din ele îşi dau sufletul de spaimă. (12) Trece cel mare, cel brutal, cel prost, dar cel mai tare…(13) Cum n-o să înspăimânte p-atâţea laşi, slăbănogi şi fără caracter? III. (14) Câtă asemănare între oameni şi micile dobitoace! IV. (15) Şi cât de ipocrit ascunde natura, supt velinţe de flori, nemerniciile şi crimele ei!” (Delavrancea, O, 199-200) În secvenţa citată, B. Delavrancea exploatează sentimentul unei îngrijorări şi al unei indignări profunde, în legătură cu modul de existenţă a omenirii şi a tot ce e viu pe pământ. Autorul foloseşte, în acest scop, variate mijloace lexicale şi procedee sintactico-stilistice, ce au menirea de a reflecta emoţiile sale. Mai întâi de toate, sesizăm intonaţia exclamativă cu nuanţa de acuzare, prezentă într-o serie de fraze exclamative (1,4,5,6,7,8,9,14,15) şi interogative retorice (13). Are loc graduarea în creştere a semelor ce marchează diverse calităţi, acţiuni sau stări. Dispoziţia emotivă o sugerează topica elementelor propoziţiei, şi segmentarea ei: ‘câtă durere şi câte pungăşii, ziua, la lumina soarelui, supt ochii tuturora, nu se întâmplă, fără ca o fiinţă vecinică şi sfântă să puie capăt răului care izbuteşte’. De semnalat amplificarea sentimentelor de indignare şi de îngrijorare exprimate de autor prin opoziţia celor două alineate. O atare amplificare atinge gradul cel mai înalt de intensitate în ultimele două fraze (14,15), repartizate dispersat în alineate aparte (III, IV). Astfel are loc concentrarea atenţiei locutorilor asupra informaţiei ce o conţin frazele respective. 221

Premisele teoretice expuse în paragraful de faţă şi materialul faptic analizat prezintă nişte probe concludente, ce reliefează gama vastă de mijloace la nivelul unităţilor superioare frazei, apte a genera BSS ale IA. Credem că este un mijloc intern suplimentar, de care dispune o limbă pentru a se dezvolta. Graţie sintetizării diferitelor construcţii, modalitatea în cauză reflectă, în acelaşi timp, transformarea gândirii subiectului vorbitor sub influenţa emoţiilor şi a trăirilor sale. Aruncând o privire de ansamblu asupra nivelurilor ierarhice şi asupra domeniilor de manifestare a IA, ţinem să subliniem că structurarea pe care o propunem nu pretinde a fi una categorică sau una rigidă cu hotare impenetrabile. Ne dăm bine seama că operăm cu nişte valori ale IA redate, de regulă, în mod implicit, ce decurg din intenţiile subiective ale locutorului care le produce. Criteriul ce stă la baza analizei preconizate este, în primul rând, de ordin semantic. El presupune capacitatea formaţiunilor abordate de a se preta unei graduări afective şi de a crea imaginea intensificată a unor calităţi şi/sau a unor acţiuni ori a unor stări atestate în textele cercetate, ce constituie nucleul lor. Anume elementele formale, capabile să desemneze noţiunea de intensitate maximă sau minimă a calităţii unui obiect sau a unui subiect ori a caracteristicii acţiunii sau a stării, ne-au permis să relevăm intensemele de nivel şi volum structural diferit, care, cofuncţionând, generează arhiintensemele caracteristice pentru secvenţele în cauză, examinate în ambianţă pragmatică respectivă. În contextul celor relatate, este relevant principiul asimetriei celor două planuri ale limbii: ideea de IA, ce constituie planul conţinutului, suportă schimbări de ordin structural în planul expresiei. Ele sunt influenţate direct atât de factori de ordin glotic, cât şi de cei de factură extraglotică, ce variază de la o societate la alta.

3.9. Schema generală de manifestare a intensităţii absolute în limbile franceză şi română Generalizând atât materialul faptic ce conţine monostructurile şi BSS ale IA, cât şi premisele teoretice privind problematica abordată, constatam coincidenţa, în ansamblu, a modalităţilor de redare a intensificării maxime şi minime a calităţii unui obiect sau a unui subiect ori a caracteristicii acţiunii sau a stării în limbile franceză şi română. Schema ce urmează vine să ilustreze acest fapt:

222

Tabelul 3.5 TABELUL SINOPTIC AL MIJLOACELOR ŞI AL MODURILOR DE EXPRIMARE A INTENSITĂŢII ABSOLUTE ÎN LIMBILE FRANCEZĂ ŞI ROMÂNĂ Procedeul utilizat Alungirea vocalelor şi a consoanelor

Accentul de intensitate şi intonaţia specifică Silabizarea accentuată

Prefixele/ prefixoidele de intensificare

Sufixul -issime/-isim

Adjective cu valoarea primară de IA: supérieur, inférieur, maxim etc.

Limba Limba Notă Notă Franceză română +/Apare, de preferinţă, la +/Se atestă, de obicei, la începutul cuvântului; e începutul sau în folosită mai frecvent în mijlocul cuvântului; e registrul familiar al limbii utilizată mai frecvent în registrul familiar al limbii + O importanţă deosebită + Denotă o situaţie similară îi revine intonaţiei cu cea în limba franceză exclamative + Contribuie la generarea + Produce un efect de IA, datorită elementelor intensificare prin prozodice accentuarea suplimentară a fiecărei silabe +/Comportă două +/În comparaţie cu substraturi de prefixe: româna, posedă un vechi – de origine număr mai mic de prefixe autohtonă, slavă, turcă, /prefixoide de neogreacă şi noi – de intensificare, origine latină, greacă şi majoritatea de origine neolatină. Cele vechi nu latină, greacă; se sunt productive în româna folosesc frecvent în contemporană; cele noi diferite registre ale funcţionează, limbii; au şi alte valori, preponderent, în limbajul alături de cea de literar, ştiinţific; intensificare; comportă valori prefixoidele extra-, suplimentare faţă de cea mini-, super, ultrade intensificare; pot fi utilizate şi prefixoidele extra-, independent super-, ultra- pot fi întrebuinţate şi independent Se întâlneşte sporadic, în +/Este împrumutat pe mai +/câteva forme atestate în multe căi din latină sau stilul literar, în massdin italiană; este folosit media relativ rar în franceza contemporană, în formulele de politeţe sau cu valoare ironică + Demonstrează o situaţie + Provin de la formele similară cu cea din limba sintetice din latină, franceză (se explică prin unde astfel de cuvinte etimologia latină comună posedau valoarea dublă a majorităţii unor astfel de SR şi de SA; de forme ale adjectivului: generează structuri superior, inferior, maxim comparative etc.) redundante, ”greşite”.

223

Adjective intensificatoare (majoritatea sunt calificative)

+/-

Substantive intensificatoare

+

Semantica unor adjective variază în funcţie de poziţia lor în raport cu substantivul calificat; se intensifică, de regulă, calitatea redată prin adjectivele marcate de un conţinut subiectiv; este important tipul frazei sau al propoziţiei în care sunt întrebuinţate Se intensifică graţie semanticii primare, sensului figurat, metaforizat sau prin adjective; este important tipul de frază sau de propoziţie în care se atestă; manifestă tendinţa spre adjectivare în structurile binominale N1+N2 : arrivée catastrophe, année champion etc. Există o clasă deschisă şi numeroasă de adverbe în -ment; unele dintre ele pierd, în diferită măsură, sensul primar în folosul celui de intensificator

+/-

+

+/-

Adverbe intensificatoare

+/-

Verbe intensificate /intensificatoare

+/-

Se bazează pe conţinutul subiectiv; se intensifică datorită semanticii primare, utilizării cu sensul figurat, metaforic sau prin adverbe; importă tipul frazei sau al propoziţiei în care funcţionează

+/-

+

Îşi pierd semantica de cuantificare exactă în favoarea unei graduări intensificate a calităţii sau a acţiunii

+

Numerale

224

Se intensifică, de regulă, calitatea exprimată prin intermediul adjectivelor impregnate de un conţinut subiectiv; locul adjectivelor pe lângă substantive este mai puţin relevant pentru procesul de intensificare; este important tipul frazei sau al propoziţiei în care se înscriu. Comportă o situaţie similară cu cea din limba franceză. Se folosesc frecvent în presă: bârfă beton, chef monstru etc.

Posedă mai puţine adverbe servind pentru intensificarea calităţii sau a acţiunii/stării. Limba preferă diverse locuţiuni: Aramis rougit excessivement (A.Dumaspère); b) Aramis roşi până în albul ochilor (A.Dumas-tatăl) Se bazează pe conţinutul subiectiv; se intensifică graţie semanticii primare, folosirii cu sensul figurat, metaforic sau prin adverbe; este pertinent tipul de frază sau de propoziţie în care se înscriu. Limba română întrebuinţează forme de supin postpuse adjectivului, pentru a intensifica caracterizarea acţiunii sau a stării Denotă o situaţie asemănătoare cu cea din limba franceză.

Sintagme libere/ stabile

+/-

Enunţurile te tip exclamativ şi cele cu interogaţie retorică

+

Structurile şi enunţurile negative

+

Subordonate consecutive încadrate în diverse tipuri de enunţuri

Unităţi suprafrastice şi texte care generează enunţuri extinse

+/-

+

În sintagmele libere, intensificarea are loc datorită semanticii elementelor constituente şi efectului comun pe care îl produc; sintagmele stabile formează o serie de modele structurale: Adj,V+comme+N Adj+à+Vinf N1+de+N2 etc. Au o importanţă deosebită în generarea BSS ale IA; comportă un puternic efect stilistic Se disting prin valoarea lor secundară, dar importantă; generează BSS ale IA cu o coloratură stilistică deosebită Se evidenţiază prin valoarea lor secundară de intensificare; generează BSS ale IA cu un colorit stilistic remarcabil; posedă o varietate de conectori Însumează valorile semantice ale elementelor de la nivelurile ierarhice anterioare; gravitează în jurul unei teme comune; utilizează toate posibilităţile de ordin lingvistic şi extralingvistic

+/-

Dovedesc o situaţie similară cu cea din limba franceză. Sintagmele stabile reprezintă unele modele structurale: Adj,V+ca+N Adj+(de)+Vconj N1+de+N2 etc.

+

Dezvăluie o situaţie similară cu cea din limba franceză.

+

Atestă o situaţie similară cu cea din limba franceză.

+/-

Demonstrează o situaţie similară cu cea din limba franceză. Sunt utilizaţi conectori specifici limbii române

+

Denotă o situaţie similară cu cea din limba franceză. Uneori, în procesul traducerii, au loc schimbări structurale, de exemplu, o frază poate fi tradusă prin câteva propoziţii aparte etc. Nivelul unităţilor suprafrastice permite a păstra integritatea expresivă a mesajului, spre deosebire de formă, care poate varia

Notă: – prin semnul [+] este marcată coincidenţa modurilor de construire a structurilor de IA; – prin semnul [+/-] este desemnată coincidenţa relativă a modurilor de construire a structurilor de IA; totodată, prin el se indică şi discrepanţele înregistrate.

225

4. MODALITĂŢI DE TRADUCERE A UNOR MONOSTRUCTURI ŞI BLOCURI SEMANTICO-SINTACTICE ALE INTENSITĂŢII ABSOLUTE Atât din perspectiva unei limbi, cât şi din cea a două sau mai multe idiomuri, comunicarea umană este o formă de traducere. În sens larg, traducerea presupune, mai întâi de toate, înţelegerea şi interpretarea originalului. Transpunerea unui text dintr-o limbă în alta este însoţită de emanaţia spirituală spre cultura unei alte comunităţi etnice, ce înregistrează trăsături specifice, care vin în acord, în acelaşi timp, cu valorile general umane. În domeniul traductologiei, discuţii aprinse s-au axat, ultimii ani, pe problema echivalenţei şi a unităţii de traducere [6, p. 24-28; 141, p. 19-97; 351, p. 201-234; 352, p. 50-52 ş.a.]. Atât diverse criterii şi abordări ale nivelurilor de analiză în lingvistică, cât şi interpretările noţiunii de traducere şi alte aspecte controversate din domeniul de referinţă au cauzat existenţa unor multipli termeni ce desemnează noţiunile de bază ale traductologiei – cea de “echivalenţă” şi cea de “unitate de traducere” – fără a ajunge însă la un consens. Sunt şi teoreticieni care neagă, în general, posibilitatea traducerii. De aceea, orice critică privind calitatea (uneori proastă) a traducerilor este deseori privită ca un argument concludent contra traducerii. Credem totuşi că volumul impunător al versiunilor de tot felul, menite a elimina barierele lingvistice (sindromul turnului Babel) dintre purtătorii diferitelor limbi, este o dovadă indubitabilă a faptului că traducerile sunt posibile şi necesare. Cele menţionate ne impulsionează să examinăm unele aspecte ce ni s-au părut relevante în legătură cu traducerea secvenţelor ce incorporează sensul de IA. Natura pragmatică a monostructurilor şi a BSS ale IA şi funcţionarea lor nemijlocită în contextele concrete ale limbii-sursă creează dificultăţi în redarea pe cât se poate de fidelă a informaţiei ce cuprind textele traduse în limba-ţintă. Traducătorul nu caută “echivalente” directe, absolute, ci exprimă aceeaşi realitate prin intermediul limbii şi a culturii-ţintă [353, p. 177-205]. Valoarea de IA este generată în concordanţă cu anumiţi factori expliciţi, dar, mai ales, impliciţi, obligând traducătorul să recurgă la decodificarea mai multor coduri sau mai multor tipuri de informaţie: referenţială, pragmatică, dialectală, stilistică, păstrând şi reformulând caracterul subiectiv al majorităţii secvenţelor şi a textelor create de locutor. În felul acesta, versiunile originalului mai sunt marcate de subiectivismul traducătorului, mai bine zis, textele transpuse într-un alt cod glotic comportă o “încărcătură” dublă de subiectivism, fiind interpretate, adică supuse unui transfer hermeneutic de către traducător. Astfel se confirmă, o dată în plus, teza despre generarea relaţiilor intersubiective, care au, concomitent, un caracter intra- şi trans-glotic [234, p. 20]. 226

Credem că traducerea structurilor şi a BSS ale IA ar trebui realizată, mai întâi de toate, pornind de la teoria interpretativă [321; 152 ş.a.], fără a neglija principiile lingvisticii funcţionale. O astfel de abordare a procesului vizat implică comprehensiunea, decodificarea sau deverbalizarea textului, interpretarea, apoi şi recodificarea sau reverbalizarea acestuia [151, p. 23]. De fapt, pentru a reda structurile de profunzime, se recurge la tehnicile perifrazării care corespund ”à des équivalences dans les désignations: à des «synonymes cognitifs», non pas à des synonymes linguistiques” [139, p. 99]. Atunci când traducem, nu trecem direct de la limba sursă la limba ţintă, ceea ce este imposibil, deoarece anumite semnificaţii aparţin unei limbi concrete şi nu se pretează traducerii. Este indispensabil să facem referinţă la realitatea extralingvistică şi să căutăm modalităţi adecvate de a reda informaţia încifrată în limba sursă prin mijloacele oferite de limba ţintă. O traducere calitativă este întotdeauna orientată spre destinatarul său, preconizându-se a păstra fidelitatea faţă de conţinutul originalului şi respectul pentru tradiţiile glotice ale locutorilor limbii-ţintă. Cele indicate reprezintă principiile aplicate traducerilor unor texte cu un caracter pragmasemantic, bunăoară ale numeroaselor monostructuri şi BSS ale IA. O astfel de strategie presupune o dublă interpretare a subiectului-cheie în traducere, adică a sensului: – ca sens semantic: desemnând un domeniu al semanticii tradiţionale, ce studiază sensul la nivelul cuvântului şi al propoziţiei, în raport cu afirmaţia conţinută şi cu structura propoziţiei; – ca valoare socială sau comunicativă, ancorată în sfera pragmaticii, operându-se cu textul şi cu discursul [6, p. 97]. Este de subliniat că traducerea se face într-un volum ascendent, implicând un întreg sistem ierarhizat de indicaţii ale modului de transfer. Mai întâi, indicaţiile în cauză vizează elementele infra-frastice, apoi frazele, apoi are loc deplasarea spre relaţiile transfrastice, indiferent dacă este vorba despre relaţii intrafrastice sau despre relaţii între secvenţe textuale77 141, p. 69]. Pornind de la nivelurile de manifestare a IA, ne-am propus: 1) să analizăm dificultăţile în traducerea unor sintagme sau a unor BSS, examinând structurile la care recurge limba franceză, spre deosebire de limba română; 2) să formulăm soluţiile cu referire la unele probleme de transpunere interlinguală a secvenţelor ce conţin diverse intenseme sau arhiintenseme. Asemenea operaţii permit, în acelaşi timp, a reliefa specificul modelelor de funcţionare a IA, a delimita echivalentele interglotice, care fac posibilă traducerea directă, relevând diferenţele structurale

77

“par masses croissantes: elle implique tout un système hiérarchisé d’instructions de transfert. Ces instructions sont portées d’abord par les éléments infra-phrastiques, ensuite par la phrase, d’autres enfin sont confiées aux relations transphrastiques, qu’il s’agisse de relations interphrastiques ou de relations entre séquences textuelles.”

227

atunci când limba ţintă nu dispune de echivalente directe pentru structurile corespunzătoare din original. Situaţia dată îl obligă pe traducător să aplice metode şi procedee indirecte de traducere. Este de amintit că, în teoria traducerii, sunt semnalate două tipuri de metode şi principii de traducere: directe (împrumutul direct, calcul, parafraza literală, (sau directă)) şi oblice (transpoziţia, modularea, echivalenţa şi adaptarea). În studiul de faţă, sunt utile, în măsură diferită, ambele metode de traducere; caracterul afectiv, subiectiv al secvenţelor impregnate de intensem şi de arhiintensem face să prevaleze totuşi metodele indirecte de traducere, prin care secvenţele-scop sunt raportate maximal la original. Uneori, echivalenţa structurilor este relativă, scopul traducătorului fiind nu atât fidelitatea formei originalului, cât fidelitatea conţinutului, sensului, imaginii din textul sursă. Noi am ales, cu mici excepţii, o singură direcţie de traducere a monostructurilor şi a BSS ale IA, ce transmit ideea de graduare afectivă în creştere şi în descreştere: traducerea din limba franceză în cea română. În analiza traducerilor de mai jos, unitatea de traducere se adaptează la consituaţia concretă. 4.1. Traducerea structurilor cu intenseme-morfeme Elucidând particularităţile de traducere a structurilor cu IA, alegem, ca punct iniţial, nivelul morfemelor, căci la nivelul fonetico-prozodic nu au fost înregistrate deosebiri esenţiale în modul şi în procedeele de redare a IA în limbile franceză şi română. Iată doar câteva comentarii. În exemplele: a) – Cela s’appelle de la mousse à la fraise, dit Mme Verdurin. – Mais c’est ra-vis-sant. (Proust, SEG, 756) b) – Fragi cu frişcă, spuse doamna Verdurin. – Sunt de-li-cioşi (Proust, SG, 314) Autorul traducerii reia cu fidelitate procedeul de intensificare din franceză – împărţirea în silabe a cuvântului ravissant, ce comportă marca de intensificare a calităţii de ‘foarte gustos’, redat în română prin calificativul delicioşi. Până şi numărul de silabe este acelaşi în unităţile din ambele limbi – acesta fiind trei, cu toate că în română am fi putut diviza cuvântul şi în patru silabe : de-li-ci-oşi, obţinând un efect de intensificare mai puternic, fiindcă ar fi fost accentuate nu trei, ci patru silabe. Mai aducem exemple similare : a) Et puis, ajouta-t-elle dans un dernier mâchonnement enthousiaste, elle est si hartthisstte ! (Proust, SEG, 669) b) Şi apoi, adăugă ea, mestecând parcă fiecare cuvânt cu entuziasm, este atât de arrtisstă ! (Proust, SG, 211) 228

Reluarea în română doar a manierei de redare în scris a alungirii consoanelor este insuficientă pentru a transpune intensificarea unor unităţi din frază, ceea ce solicită a utiliza suplimentar intensificatorul atât de. Procedeul alungirii în cauză este aplicat, în limba română, cu referire la consoanele s şi r (spre deosebire de tt şi ss în franceză), deşi se operează cu perechea de cuvinte artiste-artistă, provenite de la o sursă comună latină, adică nu este vorba despre gloseme a căror formă diferă mult. Se pare că autorul versiunii româneşti a selectat consoanele care se pretează, în această limbă, unei alungiri în pronunţie. Ar fi dificil să ne imaginăm alungirea consoanei tt în română. În principiu, procedeele de intensificare la nivelul fonetico-prozodic atestă mari asemănări în limbile franceză şi română. La nivelul morfemelor, situaţia este întrucâtva deosebită în ceea ce priveşte traducerea unităţilor cu sens de IA. Faptul că în limbile franceză şi română bazele derivaţionale nu coincid (după volum şi origine), în vederea realizării graduării intensive, explică diversitatea variantelor oferite de traducători în procesul transpunerii unui asemenea lexic. În situaţia dată, este valorificat, în mare măsură, aspectul socio-cultural al traducerii. Întrucât în limba română afixele extra-, super-, supra-, ultra-, hipo- şi hiper- denotă, cu precădere, un caracter livresc şi ştiinţific, se observă tendinţa de a utiliza, în anumite contexte, nişte variante româneşti ale echivalentelor corespunzătoare din franceză, ce ar transmite mai adecvat registrul vorbit al limbii vizate: a) Je comprends qu’ils aient reculé devant ce coupé superfétatoire. (Proust, SEG, 882) b) Înţeleg că au dat îndărăt în faţa unui asemenea cupeu. (Proust, SG, 465) a) Une telle transmutation, opérée par Mme de Saint-Euverte, d’un salon de lépreux en salon de grandes dames (la dernière forme, en apparence ultra-chic, qu’il avait prise) [...] (Proust, SEG, 553) b) O asemenea metamorfoză, operată de doamna de Saint-Euverte, prin care un salon de leproşi se transformase într-un salon frecventat de cele mai mari doamne (era ultima formă, în aparenţă foarte şic, pe care o luase) [...] (Proust, SG, 74) a) Mais les clercs ne furent pas dupés de cette superchérie. (Dumas-père, LTM, 423) b) Dar copiştii nu se lăsară amăgiţi de acest şiretlic. (Dumas-tatăl, TM, 322) În exemplele de mai sus, este lesne de remarcat că în limba română, spre deosebire de limba franceză, sunt evitate elemenetele create prin prefixe de intensificare (superfétatoire – asemenea; ultra-chic – foarte şic; superchérie – şiretlic). Credem că o asemenea situaţie îşi află explicaţia în dorinţa de a exclude folosirea, în română, a formanţilor ce ar echivala cu cei din franceză, adică de natură livrească sau ştiinţifică în contexte ce descriu situaţii cotidiene şi care nu necesită 229

un limbaj ales. Afirmaţia noastră nu este categorică, deoarece am întâlnit şi corespondenţele directe la nivel interlingual: a) […] peut-être pas sans une contrariété bizarre, allant jusqu’à la surexcitation nerveuse, mais à laquelle le nom de remords irait fort mal… (Proust, SEG, 826) b) […] poate nu fără o bizară contrarietate, mergând până la o surexcitare nervoasă căreia nu i se potrivea deloc numele de remuşcare… (Proust, SG, 397) a) […] il avait, pour être averti de la froideur qu’on avait à son égard, une véritable hyperacuité sensorielle (Proust, SEG, 830) b) […] el era înzestrat cu o adevărată hiperacuitate senzorială care îl avertiza cu privire la răceala manifestată faţă de ei. (Proust, SG, 402) a) Et quand je repense à toutes les passions, … au cynisme surnaturel qui s’était emparé de moi … (Cioran, MP, 136-137) b) Şi când îmi vin în minte toate pasiunile … cinismul supranatural care pusese stăpânire pe mine … (Cioran, TM, 21) Alegerea echivalentului românesc este de competenţa traducătorului care ţine cont de: 1) întrebuinţarea cuvintelor din stilul ştiinţific într-un context potrivit ce respectă parametrii unui text ştiinţific; 2) utilizarea frecventă, practic generalizată, a derivatului respectiv (supranatural). Selectând exemple cu afixe/afixoide de intensificare, am depistat unul întrucâtva deosebit: a) […] quelque tante anonyme et dont on n’évoquait le nom que pour parler des femmes restées sans mari après l’hécatombe masculine de la dernière guerre. (Makin, LTF, 14) b)[…] vreo mătuşă anonimă, căreia nu i se pomenea numele decât când se vorbea despre femeile rămase fără soţ după măcelul din ultimul război. (Makin, TF, 7) Formarea cuvintelor cu héca- (formant de origine greacă) nu a devenit, deocamdată, un procedeu tradiţional, universalizat în limba română. Iată de ce, în traducere, se aplică procedeul adaptării, unitatea măcel fiind pusă în relaţie cu hécatombe pentru a transmite aceeaşi idee de ‘pierderi enorme’. Cât priveşte sufixul de intensificare -issime/-isim, se constată discrepanţa între formele folosite în limba franceză (în care acest sufix apare tot mai rar şi produce un efect stilistic special, indicând un registru ales, foarte oficial, de adresare sau de comunicare, sau, dimpotrivă, atribuie nişte note ironice) şi în limba română, unde -isim se întâlneşte doar în unele texte din domeniul stilului oficial: 230

a) […] vous dites que se sont les gardes de l’Eminentissime qui ont été chercher querelle à vos musquetaires ? (Dumas-père, LTM, 78) b) […] prin urmare spui, că ostaşii din garda domnului cardinal au căutat ceartă cu muschetarii dumitale? (Dumas-tatăl, TM, 59-60) Mostrele excerptate în limba română nu conţin niciun echivalent cu prefixul -isim pentru Eminentissime din motivul că, în primul rând, în limba română, astfel de forme se atestă rar şi, în al doilea rând, pentru că este vorba despre o realitate a vieţii sociale a Franţei din perioada dominaţiei cardinalului Richelieu, supranumit şi l’Eminentissime. În exemplul din română, noţiunea în cauză denotă o traducere adaptată, folosindu-se un substantiv generic (domnule cardinal). Astfel, se pierde o parte din informaţia pertinentă, adică cea cu referinţă anume la cardinalul Richelieu, şi nu la un oarecare cardinal. Este utilizată o secvenţă echivalentă pentru a dezvălui realitatea respectivă din cultura franceză unui cititor care nu o cunoaşte. În acelaşi timp, trebuie ţinut cont şi de faptul că sufixul -issime din Eminentissime îndreptăţeşte o dublă interpretare a glosemului pe care îl generează: fie ca SA, fie ca SR. În ambianţa relevată, se evidenţiază dubla natură a sufixului nominalizat, de origine latină. E greu de presupus care ar fi linia de demarcare dintre cele două tipuri de superlativ, formate cu ajutorul lui -isim/-issime. Uneori, această nuanţare destul de fină este reprodusă prin intermediul traducerii, interpretarea fiind întotdeauna subiectivă, fapt ce nu ne permite să o acceptăm în calitate de criteriu de delimitare a celor două valori ale sufixului în discuţie. Un rol deosebit îi revine, în asemenea situaţii, sintagmaticii sincronice, adică semanticii cuvântului care acceptă sufixul respectiv. Nu ar trebui neglijat nici anturajul formanţilor în cauză. În exemplul precedent, Eminentissime mai comportă un sens ironic, sesizabil în contextul concret: se face aluzie la un cardinal care trimite garda personală, pentru a provoca muschetarii regelui. Tot la A.Dumas-tatăl, am înregistrat următorul exemplu: a) – Vous êtes donc en fonds? dit Aramis. – Riche, richissime, mon cher! (Dumas-père, LTM, 491) b) – Văd că te-ai umplut de parale, – se miră Aramis. – Da, dragul meu, sunt putred de bogat. (Dumas-tatăl, TM, 374) Traducătorul a ales procedeul de echivalenţă, căci richissime este o repetare intensificată a lui riche din cotextul precedent. Astfel e transpusă ideea de intensificare dintr-o limbă în alta (riche, richissime → sunt putred de bogat), estompând, întrucâtva, specificul registrului oficial, de care ţin formaţiile cu –issime din franceză. În anturajul examinat, ar fi fost, poate, acceptabilă 231

şi o formulă de tipul foarte bogat, extrem de bogat. Dar în cazul când glosemele respective sunt folosite în stilul limbii vorbite, atribuindu-li-se o nuanţă de ironie (având în vedere personajul care le pronunţă – muschetarul d’Artagnan, de origine nobilă), se poate îngădui în traducere şi formula sunt putred de bogat. Iată un alt exemplu conţinând glosemul richissime: a) Tout simplement, un compte de Surgis avait épousé, pendant la Restauration, la fille d’un richissime industriel [...] (Proust, SEG, 580) b) Un conte de Surgis se însurase, pur şi simplu, în timpul Restauraţiei, cu fata unui industriaş nespus de bogat [...] (Proust, SG, 106) Contextul din care este extras exemplul de mai sus este relativ neutru, reprezentând o simplă descriere a unei situaţii, fapt ce motivează şi echivalentul propus de traducător (richissime – nespus de bogat). Formantul -issime în limba franceză este folosit de către M. Proust pentru a reproduce mediul aristocratic din epoca sa. Autorul foloseşte mai multe cuvinte derivate cu ajutorul sufixului respectiv, ceea ce reflectă destul de reuşit ambianţa aristocratică şi limbajul cizelat, în care comunică membrii societăţii respective: a) Et il eut un petit rire qui lui était spécial – un rire qui lui venait probablement de quelque grand’mère bavaroise ou lorraine, qui le tenait elle-même, tout identique, d’une aïeule, de sorte qu’il sonnait ainsi, inchangé, depuis pas mal de siècles dans de vielles petites cours de l’Europe et qu’on goûtait sa qualité précieuse comme celle de certains instruments anciens devenus rarissime. (Proust, SEG, 757-758) b) […] şi râse într-un anumit fel – râs care îl moştenise de la vreo bunică bavareză sau lorenă, ce-l moştenise ea însăşi întru totul de la o străbunică, astfel încât suna aşa, neschimbat de multe secole, în micile şi bătrânele curţi ale Europei, calitatea lui preţioasă putând fi gustată ca aceea a anumitor instrumente vechi şi tot mai rare. (Proust, SG, 316) M. Proust manifestă predilecţie faţă de frazele de proporţii, ceea ce denotă stilul său. În cazul traducerii structurilor de IA, toată informaţia ce precedă unitatea rarissime constituie anturajul suplimentar, destinat să pregătească interlocutorul pentru momentul când va fi utilizată o secvenţă ce exprimă IA. În limba română, atât fragmentul menţionat, cât şi derivatul cu -issime s-au tradus printr-o structură redând un SR, ceea ce se explică prin faptul că, în limba latină, formanţii cu -issimus serveau pentru a exterioriza ambele tipuri de superlativ. Mai rar, se atestă şi alte adjective în -issime, detectate, de obicei, într-un context istoric sau care pune în lumină anumite tradiţii, titluri etc.

232

4.2. Traducerea structurilor cu intenseme-gloseme În teoria şi practica traducerii, cuvântului i-a revenit dintotdeauna un rol deosebit de important. Unii lingvişti (teoreticieni ai traducerii) pledează chiar pentru traducerile mot-à-mot (J. R. Ladmiral vorbeşte despre sourciers – traducătorii care rămân fideli textului-sursă, iar unitatea de traducere cu care se operează, în astfel de cazuri, este cuvântul). Un traducător începător are, de regulă, impresia că cele mai mari probleme de traducere sunt cauzate de unitatea lexicală. Practica de translator sugerează că dificultăţile sunt legate de funcţionarea cuvintelor în diverse contexte. Relaţiile dintre unităţile lexicale şi cofuncţionarea altor parametri de ordin extralingual implică schimbări importante ale sensurile primare ale lexemelor. Nu trebuie lăsaţi în umbră nici interlocutorii care produc actele verbale, situându-le în spaţiu şi în timp, impregnându-le variate nuanţe conotative, afective şi expresive. Toate argumentele nominalizate pun în valoare însemnătatea pragmaticii în definirea strategiei şi în evaluarea calităţii traducerii. Există multiple abordări posibile privind sensul cuvântului ce au un impact nemijlocit şi asupra modalităţilor de traducere. R. Bell propune trei perspective de examinare a sensului cuvântului: teoria referenţială, analiza componenţială şi postulatele sensului [6, p. 100]. În procesul traducerii, sunt antrenate, concomitent, toate tipurile semnalate de decodificare a sensului unităţilor lexicale, ce rezolvă doar parţial problemele axate pe transpunerea mesajelor dintr-o limbă în alta. Reputatul savant remarcă: “sistemele lexicale ale limbilor se caracterizează în principal printr-o delimitare imprecisă, neclară, şi tocmai această neclaritate a limbilor reprezintă cel mai mare obstacol pe care traducătorul trebuie să-l depăşească” [6, p. 118]. Analizând modalităţile şi calitatea traducerilor unor sintagme sau ale unor BSS ale IA, am găsit argumente concludente ale acestei poziţii. Referindu-ne la nivelul intensemului-glosem, am examinat diverse părţi de vorbire, capabile să desemneze o calitate, o acţiune sau o stare ce intensifică o altă calitate, acţiune sau stare, observând felul în care sunt traduse în operele ce au constituit baza corpusului nostru de exemple. Am menţionat deja că adjectivele îşi modifică nivelul de graduare, în funcţie de ambianţa unui substantiv. a) A l’horizon, un terrifiant incendie embrasait la steppe, la fumée allait bientôt éclipser le soleil [...] (Makine, LTF, 36) b) În zare, un incendiu înspăimântător încingea stepa, iar fumul avea să eclipseze în curând soarele [...] (Makine, TF, 22) În frazele [a) şi b)] topica este următoarea: adjectiv+substantiv în franceză – un terrifiant incendie şi substantiv+adjectiv – un incendiu înspăimântător în română. Ordinea cuvintelor este 233

dictată parţial de intenţia autorului care a produs mesajul original în limba franceză, dorind să-i atribuie un nivel mai înalt intensităţii calităţii redate de adjectiv. Păstrarea ordinii elementelor din franceză în limba română ar crea un ton patetic, neatestat în fraza din limba-sursă. Motivele invocate explică opţiunea traducătorului care foloseşte topica substantiv+adjectiv, ce i se pare mai naturală pentru a transmite mesajul din franceză. În anturajul vizat, este vorba despre adaptarea în traducere, când se alege o ordine adecvată limbii-ţintă, pentru a reda cât mai fidel mesajul original, fără ca traducerea să fie influenţată de topica din limba-sursă. Este edificator exemplul de mai jos: a) Le petit clan était en effet le centre actif d’une longue crise politique arrivée à son maximum d’intensité: le dreyfusisme. (Proust, SEG, 609) b) Micul clan era, într-adevăr, centrul activ al unei îndelungi crize politice ajunsă la punctul maxim de intensitate: atitudinea în favoarea lui Dreyfus. (Proust, SG, 140) Mostrele citate demonstrează echivalenţa parţială a formei: substantivul maximum din limba franceză este înlocuit, în limba română, prin sintagma punctul maxim (substantiv+adjectiv), dar se păstrează echivalenţa totală semantică în graduare şi în intensificare. Astfel, se utilizează metoda de transpoziţie în traducere. Secvenţele care urmează conţin substantivele apothéose/apoteoză, împrumutate în limbile franceză şi română din greacă: a) Et le soir, le grand Gala de l’Opéra fut une apothéose. (Makin, LTF, 43) b) Iar seara marele spectacol de gală de la Operă a fost o apoteoză. (Makin, TF, 27) Comparând sensurile glosemelor evidenţiate în franceză şi română, observăm anumite deosebiri. Iată cum defineşte dicţionarul ”Le Petit Larousse” unitatea apothéose: (du gr. apotheôsis) 1. Dernière partie, la plus brillante, d’une manifestation artistique, sportive; 2. Antique: déification d’un héros, d’un souverain après sa mort; 3. Litt.: honneurs extraordinaires rendues à qqn. În ”Dicţionarul explicativ al limbii române”, definiţia unităţii apoteoză este formulată similar: (în antichitatea greco-romană) Solemnitate, festivitate prin care un erou sau un împărat era zeificat. Figurat – Onoruri extraordinare aduse cuiva: preamărire, slăvire, glorificare. (s.n., L.Z.) Din fr. apothéose; lat. – apotheosis. Sensurile unităţilor în cauză, înregistrate în franceză şi în română, diferă prin faptul că, în limba franceză, conform dicţionarului, el nu are un sens figurat; valorile semantice ale cuvântului 234

dat se deosebesc doar în plan cronologic şi funcţional. În schema lui G.Bulgăr [12, p. 169], cuvântul apothéose trebuie plasat în domeniul lexicului cu sens de bază, logic şi uzual [marcat L]. În română însă, cuvântul apoteoză ajunge printr-un şir de împrumuturi (greacă → latină → franceză → română). Spre deosebire de franceză, în română el are un sens figurat, care tocmai generează ideea de IA. Cuvântul apoteoză trebuie inclus în schema amintită în domeniul lexicului cu sens figurat, adăugat ulterior [marcat F]. Din cele expuse, ne convingem că nu toate cuvintele împrumutate de diferite limbi dintr-o a treia limbă funcţionează similar, de aceea ele nu întotdeauna se înscriu în modele structurale şi semantice analoge. Franceza şi româna utilizează asemănător unele elemente expresive cu sens “dezagreabil” în graduarea intensivă, ceea ce facilitează traducerea mai fidelă a mesajului dintr-o limbă în cealaltă: a) Il m’inquiéta affreusement en me parlant des Verdurin [...] (Proust, SEG, 817) b) El mă nelinişti groaznic vorbindu-mi despre soţii Verdurin [...] (Proust, SG, 387) a) Mme Molé y était, elle s’est énormément amusée. (Proust, SEG, 557) b) Era de faţă şi doamna Molé, şi s-a amuzat teribil. (Proust, SG,79) a) Elle devint excessivement pâle [...] (Dumas-père, LTM, 218) b) Ea se făcu straşnic de palidă [...] (Dumas-tatăl, TM, 167) Folosirea glosemului straşnic în calitate de echivalent al adverbului excessivement din limba franceză ni se pare nereuşită, iar mesajul transmis în limba română capătă nuanţe conotative suplimentare în comparaţie cu cel în limba franceză. Funcţionarea cuantificativă/intensificativă a substantivelor este, la fel, motivată de topica unităţilor ce o alcătuiesc: a) Bouleversement de toute ma personne. (Proust, SEG, 618) b) Tulburare adâncă a întregii mele fiinţe. (Proust, SG, 151) Ideea de IA proprie substantivului francez bouleversement este reliefată distinct în traducerea românească. Dat fiind caracterul relativ liber al topicii în limba menţionată, în fraza citată mai sus, efectul produs de ordinea elementelor nu este suficient pentru a transmite ideea de intensificare a calităţii. Din aceste considerente, în versiunea românească se apelează la procedeul de transpunere şi la amplificare, adăugându-se adjectivul adânc. Adjectivul dat, asociat substantivului tulburare, redă în limba română valoarea de intensificare a calităţii de ‘foarte emoţionat’, ce exprimă substantivul bouleversement în franceză. 235

Am menţionat deja că în registrul vorbit al limbii române sunt exploatate din abundenţă diferite tipuri de repetări. O mare parte dintre ele produc structuri ale IA caracteristice, cu precădere, registrului vorbit sau limbajului popular. Şi în limba franceză este întrebuinţată repetarea în diverse scopuri, bunăoară în vederea graduării intensive. În procesul traducerii structurilor semnalate, fiecare limbă recurge la formulele cele mai acceptabile: a) Car M. De Charlus était momentanément devenu, pour Mme Verdurin, le fidèle des fidèles, une seconde princesse Sherbatoff. (Proust, SEG, 834) b) Căci domnul de Charlus devenise pentru doamna Verdurin fidelul fidelilor, a doua prinţesă Sherbatoff. (Proust, SG, 115) Atunci când valoarea de IA provine din repetarea unui substantiv N1+(de)+N2, acesta apare atât ca determinant, cât şi ca regent, iar substantivele în cauză sunt uneori legate între ele prin prepoziţia de. Am atestat formula menţionată în ambele limbi de referinţă, ceea ce facilitează procesul transferului unităţilor dintr-o limbă în alta. În exemplele a) şi b) (supra), traducătorul a considerat mai adecvată îmbinarea fidelul fidelilor, unde repetiţia este utilizată în mod obişnuit în limba română, pentru a reda valoarea de IA. În procesul traducerii mesajului din limba franceză în limba română, apar dificultăţi speciale în cazul adverbelor formate cu sufixul –ment, care funcţionează într-o triplă ipostază: ca modalizatori-cuantificatori-intensificatori. Deoarece limba română dispune de puţine forme de felul celor semnalate (împrumutate şi ele din alte limbi romanice), traducătorii simt permanent necesitatea de a adapta traducerea la realitatea limbii-ţintă, ce ar transmite echivalentul informaţiei din textul-sursă prin mijloacele ce le posedă limba română. În urma analizei materialului faptic de care dispunem, am remarcat multiple posibilităţi de transfer al acestui tip de adverbe, cea mai frecventă fiind adaptarea. Din păcate, nu am înregistrat niciun caz de traducere a unităţilor vizate în limba română printr-un adverb în -mente. Adverbele din franceză inserând sufixul -ment sunt traduse, de obicei, prin alte forme ale adverbelor, ce vin în acord cu structura gramaticală a limbii române: a) Puis, le monde dédaigné par elle à vingt ans, quant il était à ses pieds, lui avait cruellement manqué à trente [...] (Proust, SEG, 581) b) Apoi, societatea dispreţuită de ea la douăzeci de ani, când îi avea pe toţi la picioare, îi lipsea crunt la treizeci de ani [...] (Proust, SG, 107) a) Je vous avouerai que cette idée d’une illégalité possible dans la conduite du procès m’était extrêmement pénible [...] (Proust, SEG, 582) 236

b) Îţi voi mărturisi că ideea unei ilegalităţi posibile în desfăşurarea procesului mă face extrem de nefericit [...] (Proust, SG, 108) a) Oui, ses secousses instantes, sa force mâle étaient pour moi d’une nature profondément sensuelle. (Makine, LTF, 197-198) b) Da, smunciturile lui insistente, forţa lui masculină erau pentru mine de natură profund senzuală. (Makine, TF, 131) Una din variantele propuse de traducători se reduce la formula clasică a SA: foarte/tare+Adj, Adv ale cărei elemente foarte şi tare înlocuiesc un adverb în -ment din limba franceză: a) Mais ils savent parfaitement qui je suis. (Proust, SEG,751) b) Dar ei ştiu foarte bine cine sunt eu. (Proust, SG, 309) a) [...] ils souhaitaient vivement qu’on vînt maintenant dîner chez eux en habit de soir; (Proust, SEG, 705) b) [...] ei doreau foarte mult ca lumea să cineze în casa lor în ţinută de seară. (Proust, SG, 253) O astfel de formulă (adverb sau adjectiv precedat de foarte) reprezintă o variantă universală pentru traducerea adverbelor analizate. Alte unităţi întrebuinţate frecvent în traducerea glosemelor adverbiale în –ment, sunt structurile de tipul cu desăvârşire/cu totul+Adj,Adv: a) Bonacieux avait dit Saint-Mandé, parce que Saint- Mandé est le point absolument opposé à Saint-Cloud. (Dumas-père, LTM, 312) b) Bonacieux pomenise de Saint-Mande doar pentru că era un punct cu desăvârşire opus localităţii Saint-Cloud. (Dumas-tatăl, TM, 236) a) Quant à d’Artagnan, il demeura parfaitement indifférent à l’enthousiasme des deux hommes noirs. (Dumas-père, LTM, 338) b) Cât despre d’Artagnan, el rămase cu totul nepăsător faţă de entuziasmul celor doi oameni în negru. (Dumas-tatăl, TM, 255) a) En tout cas si nous y allons, pour que mon temps à la Raspelière ne soit pas du temps absolument perdu, il faudra que je pense à[...] (Proust, SEG, 886) b) În orice caz, dacă mergem totuşi, pentru ca să nu-mi pierd cu totul timpul la La Raspelière, va trebui să mă gândesc [...] (Proust, SG, 471) 237

Obervăm că alegerea uneia dintre variantele în cauză (cu desăvârşire sau cu totul) nu depinde de adverbul concret din limba franceză, căci fiecare dintre unităţile nominalizate este folosită atât ca echivalent al adverbului absolument, cât şi al adeverbului parfaitement (prin aceleaşi structuri pot fi traduse şi alte adverbe de acest fel). Am înregistrat, de pildă, entièrement étranger căruia îi corespunde cu desăvârşire străin; complètement nulles este echivalent cu cu desăvârşire nule; infiniment dissemblables corelează cu sintagma cu totul diferite; excessivement malsain este transpus în română prin cu totul nesănătos. În asemenea cazuri, versiunea confirmă funcţionarea adverbelor respective ca intensificatori. În calitate de echivalent, am zice, “universal”, este atestat nespus de: a) [...] cet air qui en ce moment ressemblati extraordinairement à celui de ma grand’ mère me permettant de boire du cognac [...] (Proust, SEG, 899) b) [...] acea expresie care, în clipa aceea, semăna nespus de mult cu cea a bunicii când îmi îngăduia să beau coniac [...] (Proust, SG, 486) a) Car ce sujet m’était infiniment pénible à aborder. (Proust, SEG,584) b) Căci subiectul acesta îmi era nespus de penibil. (Proust, SG, 111) Alteori este omis, în general, echivalentul adverbului în varianta tradusă, procedeu ce atenuează graduarea intensivă prezentă în limba-sursă: a) [...] mais sans même parler du caractère de l’homme que j’ai toujours trouvé foncièrement antipathique, surnois [...] (Proust, SEG, 779) b) [...] fără a mai vorbi despre caracterul omului, pe care l-am găsit totdeauna antipatic, viclean, ascuns [...] (Proust, SG, 342) – nu este tradus adverbul de intensificare foncièrement. a) La saison est exceptionnellement brillante cette année à Balbec. (Proust, SEG, 626) b) Anul acesta la Balbec se desfăşoară un sezon strălucit. (Proust, SG, 161) Se pare că structura exceptionnellement brillante este întrucâtva redundantă, fiindcă semantica adjectivului brillante conţine deja intensemul, acesta fiind amplificat prin adverbul de intensificare exceptionnellement. Situaţia dată este evitată în română, unde adjectivul strălucit e lipsit de graduare suplimentară. Credem că, pentru a păstra semul de intensificare din franceză, s-ar fi putut utiliza sintagma un sezon cu totul deosebit. Dispunem de traduceri realizate prin modulare sau adaptare adecvată, pe care le considerăm foarte reuşite. Ele includ nişte variante ale structurilor de IA, generate de adverbele de intensificare în –ment din limba franceză, cărora le este propriu un nivel diferit de fuziune în cadrul sintagmei. În situaţia dată, se aplică metoda de adaptare şi de modulare : 238

a) – Votre Exellence est saine et sauve? demanda l’hôte. – Oui, parfaitement saine et sauve, mon cher hôtelier [...] (Dumas-père, LTM, 20) b) – Excelenţa Voastră e teafăr şi nevătămat? – se interesă hangiul. – Da, n-am nici cea mai mică zgârâitură, scumpe hangiu [...] (Dumas-tatăl, TM, 16) a) [...] elle était éminemment gracieuse dans le sourire. (Dumas-père, LTM, 164) b) [...] buza ei se umplea de un farmec cuceritor când zâmbea. (Dumas-tatăl, TM, 126) a) Aramis rougit excessivement [...] (Dumas-père, LTM, 60) b) Aramis roşi până în albul ochilor [...] (Dumas-tatăl, TM, 46) În unele ambianţe, se operează şi cu un lexic ce comportă un caracter sociocultural pronunţat. Traducătorul trebuie să depună eforturi sporite, pentru a găsi echivalentul cel mai potrivit transpunerii mesajului din limba-sursă (franceza) în limba-ţintă (româna). Deoarece adjectivul dreyfusard din exemplul: a) Je vous dirais qu’avec M. de Charlus c’était difficile. Il est extrêmement dreyfusard. (Proust, SEG, 872) provine de la numele lui Dreyfus (o realitate a istoriei societăţii franceze, care face referinţă la procesul Dreyfus), în limba română nu înregistrăm acest adjectiv: b) Îţi voi spune că relaţiile cu domnul de Charlus erau nespus de dificile. Este un partizan înverşunat al lui Dreyfus. (Proust, SG, 452) Este de menţionat că nici adverbul extrêmement nu are un echivalent exact în română. Toţi factorii relevaţi explică diferenţa privind construirea BSS ale IA în franceză şi română, evidentă în exemplele de mai sus. În locul adjectivului dreyfusard, intensificat în limba franceză de adverbul extrêmement, în limba română este indicat numele propriu al personajului concret, în componenţa unei parafraze un partizan înverşunat al lui Dreyfus. Efectul de graduare intensificată are loc, graţie semanticii adjectivului înverşunat constituind nucleul BSS al IA. La traducerea structurilor şi a BSS al căror efect de intensificare este produs de verbe, din partea traducătorului se cere o atenţie deosebită la sensurile conotative ale verbelor, căci, în majoritatea cazurilor, anume aceste valori stau la baza funcţionării IA : a) Aramis fit un bond, saisit la lettre, la lut ou plutôt la dévora, son visage rayonnait. (Dumas-père, LTM, 349) b) Aramis făcu o săritură, o înşfăcă şi o citi sau mai degrabă, o înghiţi. (Dumas-tatăl, TM, 264) a) Elles glissent sur une fête, vraiment élégante, celle-là, où la maîtresse de la maison, pouvant avoir toutes les duchesses, lesquelles brûlent d’être “parmi les élus”, ne demande qu’à deux ou trois […] (Proust, SEG, 553) 239

b) Ele alunecă uşor peste câte vreo petrecere cu adevărat elegantă, a cărei amfitrioană, putându-le avea în saloanele ei pe toate ducesele, care ard de nerăbdare să fie printre cei aleşi, nu le invită decât pe câteva […] (Proust, SG, 74) Dicţionarul ”Le Petit Larousse” înregistrează variate sensuri ale verbului brûler, inclusiv cel care-i poate fi atribuit în exemplul citat supra: désirer ardemment, éprouver un sentiment, un désir très vif. Mesajul cu sens de intensificare, redat de verbul déborder, denotă o adaptare completă a traducerii în mostrele următoare : a) Le coeur du jeune homme débordait de joie. (Dumas-père, LTM, 240) b) Inima tânărului gascon era plină cu vârf de bucurie. (Dumas-tatăl, TM, 183) În limba română, sensul glosemului déborder este exprimat prin sintagma era plină cu vârf, ceea ce scoate în relief amplificarea unităţii transpuse în textul-ţintă. Pentru a efectua o traducere calitativă a acestui tip de lexic marcat de intensem, vom avea nevoie de dicţionare, dar mai important este să analizăm sensurile unităţilor în cauză în contextul pragmatic concret. Doar astfel este cu putinţă să interpretăm cât mai adecvat originalul şi să efectuăm traducerea calitativă în limba-ţintă. Aceeaşi afirmaţie este valabilă şi cu referire la monostructurile şi la BSS conţinând numerale în funcţie de intensificator, a căror traducere depinde nemijlocit de contextul pragmatic în care ele sunt folosite. Ca atare, numeralele în funcţie de intensificator au fost atestate atât în română, cât şi în franceză, fapt ce condiţionează utilizarea procedeelor de traducere directă. Trebuie ţinut cont şi de faptul că, în ambele limbi, numeralele funcţionează într-o serie de sintagme stabile asemănătoare, cu valoare de IA, provenite din latină. a) [...] căci Domnul Dumnezeu are o mie de nume şi o mie de forme. (Sadoveanu, CA, 62) b) [...] car le bon Dieu a mille noms et mille formes. (Sadoveanu, RO, 30) În limbile comparate, numeralele mie şi mille sunt întrebuinţate în scopul intensificării, când nu se mai mizează pe o cantitate exactă, ci pe una nedefinită, dar totdeauna nelimitată, idee ce se înscrie în parametrii producerii IA. Astfel, în exemplul precedent, se vorbeşte despre atotputernicia lui Dumnezeu şi despre prezenţa lui pretutindeni. Traducerea frazei a) Mais après avoir célébré le “palais” de sa cousine, elle s’empressa d’ajouter qu’elle préférait mille fois “son humble trou”. (Proust, SEG, 552) b) Dar după ce lăudase “palatul” verişoarei sale, se grăbi să adauge că-i preferă de mii de ori “umila ei locuinţă”. (Proust, SG, 73) este o probă peremptorie a valorii de intensificare, 240

ce comportă asemenea structuri în contexte de felul celui semnalat supra. Se recurge la procedeul chemat a stabili echivalenţa directă. Expresia se faire couper en quatre din exemplul a) [...] me coupât-on en quatre, soyez convaincu qu’il n’y a pas un morceau qui parlera. (Dumas-père, LTM, 595) are ca sinonim în limba franceză verbul écarteler. Conform dicţionarului ”Le Petit Larousse”, el are următoarele sensuri: 1. Tirer, tirailler entre plusieurs choses; le solliciter en sens opposés; 2. Anc.: Faire subir le supplice d’écartellement à un condamné. În limba română, sensul învechit al acestui verb este: a ucide, a executa prin rupere sau prin tăiere în patru. Întrucât structuri sudate asemănătoare există în ambele limbi de referinţă, este binevenit procedeul traducerii directe prin calchiere: b) Dar chiar de m-ar tăia în patru, fiţi încredinţaţi că nici una din aceste bucăţi nu va scăpa o vorbă. (Dumas-tatăl, TM, 450) Numeralele apar într-o serie de unităţi frazeologice care aparţin, mai cu seamă, limbajului familiar al francezei contemporane: a) Ah ça, mais ce sont des diables à quatre, des gens à pendre, que vos musquetaires ! (Dumas-père, LTM, 54) Versiunea românească b) Ce-i cu muschetarii dumitale, sunt nişte draci împeliţaţi, vrednici de spânzurătoare. (Dumas-tatăl, TM, 56) nu conţine niciun numeral, dar pune în evidenţă valoarea de intensitate foarte înaltă a calităţilor de ‘curaj’, ‘îndrăzneală’, marcate şi de cea a ‘obrăzniciei’ nelimitate. O situaţie similară remarcăm şi în exemplele în care amplificarea şi intensificarea sentimentelor de ‘ură puternică’ sau, în limbajul familiar, cea de ‘foarte prost, neghiob’ este realizată de numeralele deux/doi, double: a) [...] et le combat commença avec un acharnement bien naturel entre des gens deux fois ennemis [...] (Dumas-père, LTM, 410) b) [...] iar lupta începu cu o îndârjire foarte firească între nişte oameni de două ori duşmani [...] (Dumas-tatăl, TM, 312) a) [...] et je saurais bien me débarrasser de toi ensuite, double sot, lame d’épée vivante ! (Dumas-père, LTM, 463) b) […] că pe urmă ştiu eu cum să mă descotorosesc de tine în doi timpi şi trei mişcări, bleg nemaipomenit ce eşti, sabie goală pe picioare de om. (Dumas-tatăl, TM, 352) Din nou traducătorul a optat pentru o variantă ce se îndepărtează formal destul de mult de original. Totuşi noţiunea de IA este reliefată în fraza de mai sus şi în următoarea ca o variantă de traducere a exemplelor selectate: 241

a) [...] elle reprit: “Mais je ne savais pas du tout que vous connaissiez Mme de Molé!” comme si ç’avait été doublement extraordinaire et que M. De Charlus connût cette dame et que Mme de Verdurin ne sût pas qu’il connaissait. (Proust, SEG, 753) b) [...] ea continuă “Nu ştiam că o cunoaşteţi pe doamna de Molé” ca şi cum ar fi fost neobişnuit atât faptul că domnul de Charlus o cunoştea pe acea doamnă, cât şi faptul că doamna de Verdurin nu ştia că el o cunoaşte. (Proust, SG, 311) 4.3. Traducerea structurilor cu intenseme-sintagme La nivelul sintagmelor, o problemă greu de soluţionat pentru traducător o constituie redarea în limba ţintă a imaginii transpuse de sintagmele stabile ale limbii surse, ele fiind deseori puternic marcate de valori socioculturale. Fiecare comunitate etnică creează, în felul său, clişeele ce exteriorizează o comparaţie, o metaforă etc., iar traducătorului îi revine rolul de a găsi echivalentele adecvate ale structurilor corespunzătoare în limba-ţintă, respectând specificul limbii şi al culturii date. În acest sens, este practicată frecvent traducerea întemeiată pe adaptare pragmatică şi pe modulare. Analizând variate structuri capabile să desemneze valoarea de IA la nivelul sintagmelor, am constatat că franceza şi româna recurg, în unele cazuri, la construcţii asemănătoare, motivate de o cultură europeană, religioasă etc. comună. Unele exemple de acest fel evocă, de pildă, ideea de ‘tăcere absolută’: a) […] elle était sombre et muette comme le tombeau. (Dumas-père, LTM, 764) b) […] stătea sumbră şi mută ca un mormânt. (Dumas-tatăl, TM, 576) a) Nous sommes tous croyants comme des mahométistes et muets comme des catafalques, dit Athos. (Dumas-père, LTM, 124) b) Credem ca nişte mahometani şi stăm muţi ca nişte catafalcuri – îl asigură Athos. (Dumas-tatăl, TM, 950) Comparând originalul şi traducerea în exemplele anterioare, depistăm nişte construcţii comparative similare la nivel interlingual: sombre et muette comme le tombeau - sumbră şi mută ca un mormânt (se aplică metoda de echivalenţă directă); croyants comme des mahométistes et muets comme des catafalques - credem ca nişte mahometani şi stăm muţi ca nişte catafalcuri (se recurge transpunere acosiată metodei de echivalenţă), care, în ansamblu, exprimă valoarea de IA. În unele sintagme stabile, numele ”atrage” un adjectiv sau o locuţiune adjectivală a cărei semantică produce efectul de intensificare. Traducerea lor deseori cere abilităţi deosebite pentru transferul mesajului dintr-o limbă în alta. 242

a) […] et il s’élança pour passer comme une flèche entre eux deux. (Dumas-père, LTM, 56) b) […] şi se repezi, crezând că va trece ca o săgeată. (Dumas-tatăl, TM, 43) a) Ils s’écartèrent, d’Artagnan passa entre eux comme un trait. (Dumas-père, LTM, 119) b) Amândoi se dădură în lături şi d’Artagnan trecu printre ei ca o săgeată. (Dumas-tatăl, TM, 91) În registrul limbii literare, se atestă o echivalenţă semantică şi formală a structurilor ce includ o comparaţie intensificatoare care, în principiu, se pretează uşor traducerii directe. Fenomenul în cauză se explică prin factori de ordin cultural comuni al românei şi francezei: a) […] et elle appuyait sa tête dans ses deux mains blanches comme d’ivoire. (Dumas-père, LTM, 771) b) […] spriginindu-şi capul în mâinile ei albe ca fildeşul. (Dumas-tatăl, TM, 581) Astfel, pentru a sugera nuanţa de palid, se folosesc comparaţii de felul: pâle comme la mort, galben ca un mort: a) Felton, pâle comme la mort, resta quelques instants l’oreille tendue en écoutant […] (Dumas-père, LTM, 656) b) Felton, galben ca un mort, rămase câteva clipe locului, cu urechea ciulită. (Dumas-tatăl, TM, 495) În fraza (b), traducătorul alege structura echivalentă ca sens, dar care diferă formal de cea a originalului, lucru motivat de tradiţiile socioculturale, specifice limbii române. O situaţie similară se evidenţiază şi în exemplele de mai jos: a) [...] je n’ai rien mangé depuis ce matin et j’ai une faim de tous les diables. (Dumas-père, LTM, 343) b) Pe lângă asta, ţin să-ţi mai mărturisesc că n-am luat nimic în gură de la ora zece dimineaţa şi mă chinuie o foame de lup. (Dumas-tatăl, TM, 259) Autorul traducerii păstrează modelul cunoscut foame de lup, fără a încerca să selecteze, la rândul lui, un echivalent mai apropiat de cel al textului-sursă. În secvenţele ce urmează, structurile de IA denotă o asemănare considerabilă, cu excepţia perechii était un puits de sagesse – e o adevărată fântână de înţelepciune. Traducerea în limba română atestă amplificarea prin intensificatorul adevărată care, pe de o parte, îi atribuie structurii, în ansamblu, valoarea de IA, mai lesne de sesizat; pe de altă parte, produce efectul ambiguităţii semantice: e o adevărată fântână, şi nu una falsă. Graţie funcţionării, într-un context 243

concret, a sintagmei adevărată fântână, care califică substantivul abstract înţelepciune şi, în plus, este atribuită unei persoane, voluntarului din Gasconia, traducerea poate fi interpretată adecvat şi corespunde textului. 1a) „J’ai toujours dit que ce cadet de Gascogne était un puits de sagesse”, murmura Athos. (Dumas-père, LTM, 252) 1b) Am spus întotdeauna că acest voluntar din Gasconia e o adevărată fântână de înţelepciune. (Dumas-tatăl, TM, 192) Fiecare limbă manifestă tendinţa de a genera secvenţe originale, apelând deseori la patrimoniul naţional. Fiind incluse în contexte pragmatice, astfel de sintagme necesită eforturi sporite din partea traducătorilor, spre a fi decodificate. Scrierile lui M. Proust abundă în sintagme originale a căror valoare semantică este cea de IA: a) Il se tient debout, tout droit comme une évidence. (Proust, SEG, 688) b) S-a ridicat în picioare, drept ca un trunchi de copac. (Proust, SG, 233) În versiunea b), traducătorul propune o variantă stranie, nereuşită, ce redă, de fapt, o altă realitate, căci nu orice copac are trunchiul drept; în plus, nu e clară legătura dintre noţiunile ‘evidenţă’ şi ‘copac’ în grupările comparative aparţinând originalului. În varianta tradusă, se pierd unele valori conotative ale unităţii ‘evidenţă’. Dicţionarul ne ajută să înţelegem valoarea de intensitate înaltă, ce o exprimă glosemul évidence: 1. Caractère de ce qui s’impose à l’esprit avec une telle force qu’il n’est besoin d’aucune autre preuve pour en connaître la vérité, la réalité. Caracterul conotativ al anturajului acestui cuvânt i se datorează şi adjectivului ‘droit’, care îl precedă şi ne incită la diferite interpretări – 1. (concret) qui est sans déviation, d’un bout à un autre; 2. (abstrait) qui ne s’écarte pas d’une règle (morale). În versiunea b) a frazei a), s-a pus accentul pe semnificaţia concretă, obiectivă a adjectivului în cauză. Poate anume de aceea traducătorul a ales comparaţia cu un trunchi de copac, folosind un substantiv concret, pentru o valoare concretă a adjectivului determinant. În original, adjectivul ‘droit’ se asociază cu un substantiv abstract, ‘évidence’, a cărui valoare semantică este impregnată de un intensem şi îi permite interlocutorului să aprecieze în felul său secvenţa respectivă.

244

4.4. Traducerea blocurilor semantico-sintactice ale intensităţii absolute formate la nivelul frazei, al unităţilor suprafrastice şi al textului Referindu-ne la traducerea la nivelul frazei, nu putem trece cu vederea afirmaţiile contradictorii cu privire la frază în calitate de unitate de traducere [6, p. 119-130; 141, p. 58-66 etc.]. Totuşi, majoritatea specialiştilor în materie consideră că traducerea este un act al comunicării, iar unitatea menţionată reprezintă segmentul textual minimal, care trebuie interpretat ca un tot întreg [351, p. 224; a se consulta la fel 141: p. 58-96]. Această constatare ne permite să recunoaştem fraza în calitate de unitate de traducere. În asemenea situaţii, dificultăţile majore se explică prin faptul că “sensul” care urmează a fi transpus trece prin “semnificaţia” frazei [141, p. 58]. În procesul transpunerii textului-sursă, traducătorul este obligat să analizeze atât valorile frazelor ce-l constituie, cât şi tipurile de raporturi care le unesc. Persoana în cauză realizează actul de decodificare a informaţiei la mai multe niveluri: semantic, lexico-gramatical, stilistic şi pragmatic. Este justificată tendinţa de a respecta tipul frazei-sursă şi valoarea ce o produce aceasta într-o ambianţă concretă. Astfel, dacă în limba franceză se utilizează o frază exclamativă (1a, 1b), interogativretorică (2a, 2b), consecutivă (3a, 3b), comparativă (4a, 4b), negativă (5a, 5b), ce exteriorizează ideea de intensitate înaltă, este de dorit ca şi în limba română să se păstreze aceiaşi parametri: 1a) Je me répétais: “Comme elle est gentille, quel être admirable !” (Proust, SEG, 817) 1b) Îmi spuneam neîncetat : “Cât e de drăguţă, ce fiinţă adorabilă!” (Proust, SG, 387) 2a) … sa réputation était perdue, il est vrai, mais de quelle valeur était dans le monde la réputation d’une petite mercière ? (Dumas-père, LTM, 162) 2b) Dar ce însemna oare în lume reputaţia unei simple neveste de negustor de mărunţişuri ? (Dumas-tatăl TM, 124) 3a) Le silence était tel qu’on entendait le léger crissement des tiges arrachées et le piétinement mou des sabots sur la terre humide. (Makine, LTF, 127) 3b) Liniştea era atât de adâncă încât se auzeau ţârâitul uşor al tulpinilor smulse şi copitele călcând pe pământul umed. (Makine, TF, 84) 4a) Et là, avec sa petite canne, il n’est que fourrures et dentelles, comme jamais prince n’a eu. Mais ce n’est rien à côté de son immense majesté et de ma bonté encore plus profonde. (Proust, SEG, 687) 4b) Şi când colo, în fotografie, unde poartă şi un bastonaş, e înfofolit din cap până în picioare în blănuri şi dantele, cum nici măcar prinţii nu sunt. Dar asta nu-i nimic pe lângă înfăţişarea lui regală şi bunătatea lui încă şi mai adâncă. (Proust, SG, 232) 245

5a) …il est vrai que les paroles dont le présent avait été accompagné n’avaient pas de prix. (Cioran, MP, 13) 5b) Ce-i drept, cuvintele care însoţiseră darul erau în schimb de nepreţuit. (Cioran, TM, 10) Exemplele (5a şi 5b) demonstrează că, în franceză şi în română, statutul negaţiei diferă. În franceză, atestăm o propoziţie negativă les paroles [...] n’avaient pas de prix, cu valoare de IA în contextul frazei respective. În română, în calitate de echivalent al propoziţiei negative menţionate apare partea nominală a predicatului nominal, ce redă o valoare negativă: erau de nepreţuit. Considerăm că versiunea aleasă se datorează polisemiei structurii a fi fără de preţ, care, în contextul dat, se pretează unor interpretări ambigue şi ar putea sugera ideea unei negaţii, şi nu a unei intensificări. Marcarea elementelor socioculturale, caracteristice, de pildă, unei societăţi la o anumită etapă istorică, implică împrumuturile dintr-o terţă limbă (rusa, în exemplul de mai jos) în ambele idiomuri: a) Des “samovars”! C’est ainsi que dans leurs conversations nocturnes, mon père et ses amis appelaient ces soldats sans bras ni jambes, ces troncs vivant dont les yeux concentraient tout le désespoir du monde. Oui, c’étaient des samovars: avec les bouts de cuisses semblables aux pieds de ce récipient en cuivre et des moignons d’épaules, pareils à des anses. (Makine, LTF, 130) b) “Samovare!” Aşa îi numeau uneori, în conversaţiile lor nocturne, tatăl meu cu prietenii lui, pe soldaţii fără mâini şi fără picioare, trunchiurile acelea vii, ai căror ochi adunau în ei toată deznădejdea din lume. Da, erau nişte samovare: cu capetele pulpelor asemenea picioarelor recipientului acela de aramă şi cu cioturile umerilor aidoma toartelor lui. (Makine, TF, 86) Numai împrumutând cuvântul-cheie al acestei secvenţe, samovar, este posibil a reda mai adecvat valoarea integrală a fragmentului din textul-sursă în textul-ţintă. În alte situaţii, unele cuvinte-realităţi sau nume proprii aparţinând anumitor culturi sunt omise în traducere. Motivele invocate se pot deosebi: fie că informaţia este considerată puţin pertinentă pentru limba şi cultura ţintă, fie că traducătorul nu a găsit echivalentul adecvat, fie că se impun restricţii de ritm şi rimă etc.: a) Liră de argint, Sihleanu – Donici cuib de-nţelepciune, Care, cum rar se întâmplă, să mediteze pune Urechile ce-s prea lunge ori coarnele de la cerb. (Eminescu, P, 416) b) Lyre d’argent ou bien fontaine de sagesse, Celui qui, bien penser, à notre place laisse Les longs oreilles de l’âne, les cornes du cerf superbe. (Eminescu, P, 417) 246

În versiunea franceză a frazei, sunt eliminate numele lui Donici şi Sihleanu, fiind înlocuite prin pronumele demonstrativ celui care, de fapt, atribuie calităţile redate prin metonimiile lyre şi fontaine unei singure persoane. Astfel, este denaturată ideea ce o conţine textul original. În plus, se pierde şi valoarea de IA, conferită sintagmelor în textul-sursă: Liră de argint, Sihleanu – Donici cuib de-nţelepciune. Majoritatea BSS ale IA inserează elemente ce produc valoarea de intensificare atât prin sensurile lor conotative sau figurate, cât şi în urma funcţionării cu valori suplimentare în cadrul unor structuri morfosintactice. Constatarea noastră reliefează necesitatea unei abordări pragmasemantice a constituentelor BSS ale IA de orice volum şi traducerii lor dintr-o perspectivă textuală, pragmatică. Atunci când traducătorul “uită” cerinţa de a detaşa sensul componentelor unităţilor de traducere dintr-un text mai amplu, evitând traducerea mot-à-mot, sunt posibile erorile de traducere: a) A Saint-Pierre-des-Ifs monta une splendide jeune fille qui, malheureusement, ne faisait pas partie du petit groupe. Je ne pouvais détacher mes yeux de sa chair de magnolia, de ses yeux noirs, de la construction admirable de ses formes. (Proust, SEG, 713) b) Din gara Saint-Pierre-des-Ifs urcă o splendidă fată care, din nefericire, nu făcea parte din micul grup. Nu-mi puteam desprinde privirea de la carnea (?!L.Z.) ei de magnolie, de la ochii ei negri, de la formele ei minunat construite şi zvelte. (Proust, SG, 264) În versiunea (b) în limba română, unitatea evidenţiată nu este transpusă reuşit. S-a comis o greşeală gravă de sens, care periclitează sensul şi stilul ales al secvenţei în întregime. În limba franceză, unitatea chair de magnolia funcţionează cu sensul de ’piele de culoarea magnoliei’. Trebuie ţinut cont de faptul că, la nivelul transferului interglotic al majorităţii unităţilor şi al BSS ce comportă valoarea intensivă, nu se realizează o simplă reformulare a elementelor din limbasursă în limba-ţintă, ci au loc modificări la nivelul structurilor de profunzime, care solicită multiple schimbări şi reorganizarea mijloacelor de expresie la nivelul unităţilor de suprafaţă. E de reţinut că orice unitate complexă, care transpune valoarea de IA, este constituită din unităţi mai mici, ce denotă atât relaţii reciproce, cât şi cu fraza sau cu textul, în ansamblu. Pierderea valorii de IA a calităţii, a acţiunii sau a stării la nivel de intensem, ce se manifestă în momentul reconstituirii sensului şi a imaginii în limba-ţintă, reduce din valoarea de IA a macrounităţii întregi. Examinând traducerea secvenţelor care conţin structuri sau BSS ale IA de diferite dimensiuni, ţinem să subliniem necesitatea de a efectua o analiză minuţioasă a sensurilor explicite şi implicite, depistând semele de IA. Concluzia noastră este întemeiată pe faptul că, alături de 247

unităţile al căror sens primar include intensemul sau a căror funcţie principală este cea de intensificare, există numeroase modalităţi de redare a IA. Acestea sunt orientate spre selectarea altor structuri a căror valoare semantică principală pune în lumină comparaţia, consecinţa, negaţia etc. Analizând contexte pragmatice de proporţii şi situaţia de comunicare, este posibil a transpune, în fiecare caz aparte, sensul unităţilor de traducere, ceea ce asigură traducerea calitativă. Faptul că limbile franceză şi română recurg la o serie de procedee asemănătoare, chemate să genereze monostructuri şi BSS ale IA, facilitează simţitor trierea echivalentelor semantice şi structurale în procesul traducerii acestui tip de unităţi. Există multiple discrepanţe de ordin morfologico-sintactic, bunăoară diferenţele existente între limbi în clasa adverbelor (mai ales a adverbelor în -ment), rolul topicii în varierea semanticii adjectivelor, modul special de construire a unor sintagme, mai mult sau mai puţin stabile etc. Sunt de relevat şi divergenţele de ordin semantic când glosemele formal asemănătoare posedă valori semantice deosebite (drept consecinţă, se manifestă “prietenii perfizi ai traducătorului”) şi cele de ordin sociocultural (cele din urmă creează dificultăţi majore în procesul de traducere). Operarea cu monostructurile şi cu BSS ale IA la nivel interlingual reliefează caracterul subiectiv al secvenţelor respective deja în domeniul unei singure limbi. Nu arareori, astfel de secvenţe au o tentă ocazională, deci nu pot fi inserate în nişte formule stabile. Sunt de semnalat repere ale unei tipologii ce include o serie de sintagme stabile sau nişte procedee de formare prin derivare a structurilor de IA, care recurg la un tip anumit de morfeme de intensificare. Din constatările respective, ne dăm seama că nu poate fi vorba despre nişte “reţete generale” în transpunerea unor asemenea secvenţe. Traducerea necesită în permanenţă o atenţie susţinută şi o capacitate sporită de analiză creativă din partea celui ce o realizează. De cele mai dese ori, dicţionarele nu oferă soluţii plauzibile, căci este vorba despre o funcţionare pragmasemantică a variatelor elemente, structuri şi BSS, capabile să redea IA a calităţii unui obiect ori a unui subiect sau a caracteristicii unui verb. Este extrem de utilă efectuarea operaţiei de traducere de pe poziţiile unor unităţi structurale de proporţii, cum sunt fraza şi textul, luând în considerare parametrii de natură glotică şi extraglotică.

248

5. ÎNCHEIERE Actualmente, cercetările lingvistice se axează, de regulă, pe examinarea aspectului pragmasemantic, comunicativ al funcţionării limbii şi a modalităţilor de implicare în aceste procese a vorbitorilor, a factorului uman. 5.1. Concluzii şi recomandări În prezenta lucrare, am încercat să elaborăm o viziune proprie asupra fenomenului intensităţii absolute în limbile franceză şi română. Pornind de la un corpus impunător de mostre, extrase din lucrări reprezentative, ce ţin de stilurile beletristic şi publicistic din limbile comparate, au fost identificate, analizate, clasificate şi interpretate modelele semantico-structurale ale IA, de la cele prefrastice până la cele transfrastice, ceea ce a permis evidenţierea unui spectru larg de valori afectiv-comunicative redate prin IA. 1. Investigaţia la tema vizată a demonstrat că, în virtutea caracterului său dinamic, concordat în permanenţă cu modus-ul cogitandi şi exprimandi al locutorului predispus a crea şi a utiliza structuri şi enunţuri mai puţin obişnuite, conform propriului imaginar lingvistic, fenomenul IA rămâne deschis pentru modalităţi de exprimare noi, ceea ce permite să afirmăm că studiul graduării intensive nu este totalmente epuizat. 2. În abordarea problematicii intensităţii absolute, am pus accentul pe latura afectivă a comunicării interumane, ce reflectă varietatea de sentimente şi emoţii trăite de interlocutori. În lingvistică problema în cauză este interpretată multiaspectual. De exemplu, R. Jakobson, referindu-se la funcţiile limbii, recunoaşte cea emotivă sau expresivă [223, p. 209-248], axată pe emiţător, ce denotă starea lui emoţională în momentul producerii enunţului. J. M. Klinkenberg preferă termenul „funcţie expresivă”, căci orice mesaj, fie şi cel mai „rece”, valorifică condiţia în care se află emiţătorul ei [233, p. 52-53]. 3. Mijloacele de transpunere a emoţiilor şi a trăirilor se deosebesc mult. Fiecare societate dezvoltă şi completează în permanenţă un sistem amplu de structuri linguale şi elemente nonlinguale, în scopul redării diverselor sentimente şi stări. Unele culturi care se află în zone largi de interferenţă atestă o structurare comparabilă. Sunt de semnalat limbile neolatine, bunăoară franceza şi româna, între care există mai multe coincidenţe de ordin structural şi semantic. Această situaţie permite a compara modelele de IA la multiple niveluri şi facilitează traducerea diferitelor tipuri de texte, chiar şi a celor cu o pronunţată încărcătură socioculturală şi afectivă.

249

4. Examinarea IA pe niveluri ierarhice, propusă în lucrarea de faţă, nu pretinde a fi una exhaustivă. În investigarea fenomenului vizat, am ţinut cont atât de criteriul semantic, cât şi de cel funcţional, aplicat unităţilor analizate într-un context pragmatic concret, după principiul hic et nunc. 5. Analiza surselor teoretice şi a opiniilor unor lingvişti din Franţa, Canada, Belgia, România, Moldova, Rusia, Spania dezvăluie lipsa de omogenitate în modul de a aborda conceptul şi termenul de IA. Anume din aceste considerente, am ţinut să propunem un termen special pentru a desemna unitatea minimală de intensificare a calităţii, a acţiunii sau a stării, considerând adecvat termenul de intensem. În acelaşi timp, pentru BSS ale IA, formate la nivelul textului, ni s-a părut rezonabil a întrebuinţa termenul arhiintensem ce denumeşte o unitate constituită din intenseme. 6. Discernerea intensemelor şi a arhiintensemelor poate fi efectuată, în mare parte, datorită unui demers onomasiologic. În procesul de cercetare a problematicii intensităţii absolute, am observat că, în rezultatul interacţiunii câmpurilor noţional şi lexical ale limbii, prin efectul conjugat al unui întreg arsenal de elemente subiacente, de ordin morfosintactic, semantic, stilistic, pragmatic, intonaţional şi extralingual, ia naştere câmpul semantico-funcţional al IA. 7. Fenomenul IA se integrează în cel al graduării şi tinde spre treapta superioară pe scara de graduare a valorilor, funcţionând alături de cantitate şi de calitate. Abordarea laturii subiective, afective a tipului semnalat de graduare permite a extrapola categoria comparaţiei din cadrul unei entităţi abstracte în domeniul enunţului. 8. Efectul de intensificare devine mai pronunţat, drept consecinţă a actualizării valenţelor intrinsece şi a celor extrinsece ale unităţilor capabile să realizeze operaţii scalare de gen diferit. Această constatare rezultă din premisa că, în limbă şi în discurs, categoria intensităţii poate avea atât un caracter static, cât şi unul dinamic. Se poate vorbi despre un caracter static al intensităţii în cazul unităţilor dotate cu o semantică intensificatoare primară, cum ar fi adjectivele şi adverbele de tipul maxim, superior, extraordinar etc. Valorile semantice ale unităţilor vizate devin mai evidente atunci când sunt raportate la antonimele sau la sinonimele lor: maxim-minim, superior-inferior, mic-micuţ etc. Natura dinamică a intensităţii rezultă din explorarea diverselor posibilităţi de intensificare în scopul unei aprecieri subiective a unor calităţi, a unor acţiuni sau a unor stări şi se bazează pe nişte procedee apreciative subiective de tipul: bun, rău, mare, mic etc. Dinamica intensificării rezidă în capacitatea semnului calităţii de a se modifica, reprezentând diferite niveluri graduale. În realitate, în majoritatea cazurilor, cele două modalităţi de intensificare (statică şi dinamică) produc o interferenţă funcţională. 250

9. Atât în limba franceză, cât şi în română, la formarea şi funcţionarea IA trebuie ţinut cont de o serie de factori determinanţi, cum ar fi : a) prezenţa unui element regent (morfem, glosem, sintagmă, în cadrul frazei sau al enunţului), purtător al sensului de intensificare, analizabil în consituaţie ; b) natura elementului ce urmează a fi intensificat motivează procedeele şi mijloacele folosite pentru graduare; c) relaţiile semantico-sintactice şi pragmatice se conturează ca rezultat al cofuncţionării glosemelor, a sintagmelor, a frazelor, a unităţilor suprafrastice, generând variate enunţuri; d) nu orice enunţ este apt a exprima sensul de IA: se impun, în acest sens, enunţurile exclamative, interogative, negative, cele ce conţin subordonate consecutive, unele enunţuri eliptice; e) factorul stilistic este relevant în momentul selectării anumitor elemente şi a stabilirii ordinii de prezentare a lor pentru a desemna ideea de IA; f) factorul sociolingvistic şi etnolingvistic depinde de natura socială şi culturală a subiectului (individual sau colectiv) şi influenţează alegerea registrului stilistic respectiv, în funcţie de intenţiile locutorului, de imaginarul său lingvistic; g) contextul şi situaţia de comunicare cuprind informaţia de factură pragmatică şi paralingvistică; h) intensificarea dezvăluie deseori valoarea suplimentară a unor structuri folosite în vederea exteriorizării intenţiilor de graduare, permiţând a observa polisemia denotativă a unor semne verbale şi polisemia funcţională a BSS cu structuri variate. 10. La traducerea secvenţelor impregnate de IA, este important a ţine cont de esenţa lor subiectivă. Or, structurile cu IA poartă un caracter consituaţional şi reflectă creativitatea instantanee a locutorului (autorului). Anume aceasta nu permite ”încorsetarea” lor semantică şi structurală. De aici vin impedimentele de ordin strict tipologic. Nici dicţionarele explicative şi nici cele bilingve nu fixează eventualele structuri ale BSS cu IA. Traducerea secvenţelor textuale cu elemente graduate impune o atenţie sporită în alegerea strategiilor respective şi luarea în considerare a parametrilor de ordin lingual şi extralingual, în vederea adaptării pragmatice a traducerilor la limba şi cultura-ţintă. Rezultatele investigaţiei ne permit să formulăm următoarele recomandări: 1. Dezvoltarea în continuare a teoriei subiectivităţii în limbă şi în discurs, fundamentate pe principiul antropocentric. 2. Elaborarea unor strategii noi de abordare a categoriei intensităţii în limbă şi în discurs.

251

3. Acceptarea unei baze metodologice interdisciplinare în studierea categoriei intensităţii în limbă şi în discurs. 4. Analiza categoriei intensităţii în cofuncţionare cu cea a cantităţii şi a calităţii. 5. Introducerea obligatorie în decodificarea structurilor purtătoare de intensem şi de arhiintensem a dimensiunii ‘situaţia de comunicare’. 6. Includerea compartimentului “Intensitatea în limbă şi în discurs” în cursurile de gramatică teoretică, de stilistică, de analiză a textului şi a discursului. 7. Antrenarea studenţilor, a masteranzilor şi a doctoranzilor în efectuarea unor cercetări asupra categoriei intensităţii, folosindu-se diferite tipuri de texte şi de discursuri.

252

ADDENDA BIBLIOGRAFIE În limba română 1. Alexandrescu S. Simbol şi simbolizare. Observaţii asupra unor procedee poetice argheziene. În: Studii de poetică şi stilistică. Bucureşti: Editura pentru literatură, 1966, p.318-369. 2. Ardeleanu S.-A. Micro-lexic de gramatică narativă. In: Analele Universităţii “Ştefan cel Mare”, anul I, vol.I, 1992, p.7-10. 3. Ardeleanu S. M. Repere în dinamica studiilor pe text. În: De la o Gramatică Narativă către un model de Investigaţie Textuală. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., 1995. 120 p. 4. Ardeleanu S. M. Despre “imaginarul lingvistic” şi noile perspective de colaborare universitară. În: Făclia, 23.05.2001. 5. Avram M. Gramatica pentru toţi. Bucureşti: Humanitas, 1997. 597 p. 6. Bell R. T. Teoria şi practica traducerii. Iaşi: Polirom, 2000. 311 p. 7. Berceanu B. B. Sistemul gramatical al limbii române (reconsiderare). Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1971. 285 p. 8. Berejan S., Matcovschii I., Reabţov C., Ciornâi I. Limba moldovenească. P.I. Chişinău: Lumina, 1989. 304 p. 9. Berejan S. Limba ca sistem funcţional în dinamică. În: La linguistique entre recherche et application. Actes du Colloque International organisé à l’occasion du XL-ème anniversaire du Département de Philologie Française « Grigore Cincilei », 18-19 novembre 2005. Chişinău: CEP USM, 2005, p.107-111. 10. Bidu-Vrănceanu A. şi alţii. Dicţionar de ştiinţe ale limbii. Bucureşti: Nemira, 2001. 606 p. 11. Brâncuşi G. Părţile de vorbire flexibile. În: Hristea T. Sinteze de limbă română. Bucureşti: Albatros, 1984, p.209-248. 12. Bulgăr G. Studii de stilistică şi limbă literară. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1971. 296 p. 13. Bulgăr G. Limba română. Bucureşti, 1995. 335 p. 14. Căpăţînă C. Dicţionar invers al limbii române. Editura Niculescu, 2007. 704 p. 15. Câmpeanu E. Contribuţii la stilistica gradelor de comparaţie. În: Cercetări de lingvistică. 1966, Anul XI, 1. Editura Academiei Române, p.77-90. 16. Cincilei G. Aspecte ale polisemiei textuale. În: Analele Universităţii Bucureşti. Limbi şi literaturi străine. 1991, Anul XL. Bucureşti, p.105-107. 253

17. Ciobanu A. Câteva consideraţii despre gradele de comparaţie ale adjectivelor calitative şi întrebuinţarea lor în construcţii comparative. În: Însemnări ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Chişinău. Chişinău, 1957, vol.31, Filologie, p.87-95. 18. Ciobanu A. Probleme dificile de gramatică. Chişinău: Ştiinţa, 1969. 98 p. 19. Ciobanu A. Sintaxa şi semantica. Chişinău: Ştiinţa, 1987. 198 p. 20. Ciobanu A. Sintaxa practică. Chişinău: Lumina, 1991. 280 p. 21. Ciobanu A. De la semantică la pragmatică. În: Analele Ştiinţifice ale USM, Seria “Ştiinţe filologice”. Chişinău: USM, 1997, p.11-18. 22. Ciobanu A. Punctuaţia limbii române. Chişinău: Lumina, 2000. 462 p. 23. Ciobanu A. Limba în evoluţie. În: Analele ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova. Seria „Ştiinţe filologice”. Chişinău, CE USM, 2003, p.11-14 24. Ciobanu A. O deviere de la norma literară: „superlativul excesiv”. În: Limba română. Revistă de ştiinţă şi cultură. Chişinău, 2003, nr 1, Anul XIII, p.33-40. 25. Ciompec G. Observaţii privind sistemul comparaţiei adverbiale în sec.XVI. În: Omagiu lui A.Rosetti. Bucureşti: Editura Academiei Române, 1965, p.123-127. 26. Ciompec G. şi alţii. Limba română contemporană, vol. I. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1974. 336 p. 27. Corlăteanu N. Studii asupra sistemei lexicale moldoveneşti. 1870-1890. Chişinău: Cartea moldovenească, 1964. p.496 28. Corlăteanu N. Limba moldovenească literară contemporană. Lexicologia. Chişinău: Lumina, 1982. 240 p. 29. Corniciuc S. Valori semantico-stilistice ale interogaţiei retorice. Chişinău: CCRE “Presa”, 1999. 172 p. 30. Coşeriu E. Latinitatea orientală. În: Buletinul societăţii de ştiinţe filologice din România pe anii 1993-1994. Bucureşti, 1994, p.11-24. 31. Coşeriu E. Introducere în lingvistică. Cluj: ECHINOX, 1995. 143 p. 32. Coşeriu E. Sincronie, diacronie şi istorie. Bucureşti: Editura Enciclopedică, 1997. 253 p. 33. Coteanu I. Considerente asupra structurii stilistice a limbii. Probleme de lingvistică generală. Bucureşti, 1962, vol. IV, p.78-103. 34. Coteanu I. Stilistica funcţională a limbii române. Bucureşti: Editura Academiei Române, 1973. 204 p. 35. Coteanu I. Gramatică. Stilistică. Compoziţie. Bucureşti, 1990. 254 p. 36. Coteanu I. Gramatica de bază a limbii române. Bucureşti: GARAMOND (fără an). 422 p.

254

37. Diaconescu I. Probleme de sintaxă a limbii române actuale. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989. 293 p. 38. Dîrul A. Categoriile gramaticale şi nivelele limbii. În: Probleme actuale de lingvistică română. Chişinău: USM, 2000, p.208-217. 39. Ducrot O., Shaeffer J.M. Noul dicţionar enciclopedic al ştiinţelor limbajului. Bucureşti: Editura Babel, 1996. 532 p. 40. Dumbrăveanu I. Câmpul interprefixal al intensităţii în limbile romanice. În: Conferinţa ştiinţifică a corpului didactico-ştiinţific a Universitatea de Stat din Moldova, Tezele rezumatelor. Chişinău,1992, vol.2, p.175. 41. Dumbrăveanu I. Este oare categoria formanţilor afixali o clasă închisă? În: Analele Ştiinţifice ale USM. Seria “Ştiinţe filologice”. Chişinău: USM, 1999, p.70-73. 42. Dumbrăveanu I. Considerente privind selectivitatea şi expansiunea formanţilor neologici şi terminologia. În: Terminologie şi limbaje specializate, ed.II-a. Chişinău: Centrul Naţional de Terminologie, 2000, p.27-31. 43. Gramatica limbii române. Vol. I. Bucureşti: Editura Academiei Române, 1966. 437 p. 44. Gramatica limbii române. Vol.II. Bucureşti: Editura Academiei Române, 1966. 588 p. 45. Gramatica limbii române. Cuvântul. Vol. I. Bucureşti: Editura Academiei Române, 2005. 712 p. 46. Gramatica limbii române. Enunţul. Vol.II. Bucureşti: Editura Academiei Române, 2005. 1036 p. 47. Graur A. Studii de lingvistică generală. Bucureşti: Editura Academiei Române, 1960. 317 p. 48. Groza L. Despre conceptul de unitate frazeologică. În: Analele Universităţii Bucureşti, Anul XLIII, 1994, p.52-63. 49. Ionescu C., Cerkez M. Gramatica şi stilistica. Bucureşti: Editura ALL Educaţional, 1997. 320 p. 50. Ionescu-Ruxăndoiu L. Conversaţia. Structuri şi strategii. Bucureşti: ALL UNIVERSITAR, 1999. 126 p. 51. Iordan I. Scrieri alese. Bucureşti: Editura Academiei Române, 1968. 251 p. 52. Iordan I. Stilistica limbii române. Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1975. 405 p. 53. Iordan I. Limba literară. Craiova: Editura SCRISUL ROMÂNESC, 1977. 363 p. 54. Iordan I., Manoliu M. Introducere în lingvistica romanică. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1965. 296 p. 55. Iordan I., Robu V. Limba română contemporană. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1978. 685 p. 255

56. Irimia D. Structura gramaticală a limbii române. Iaşi: Junimea, 1987. 215 p. 57. Irimia D. Gramatica limbii române. Iaşi: POLIROM, 1997. 543 p. 58. Lüder E. Procedee de gradaţie lingvistică. Iaşi: Editura Universităţii ”A.I.Cuza”, 1995. 484 p. 59. Macrea D. Lingvistica şi cultura. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1978. 167 p. 60. Marin V. Aspecte ale stilisticii moldoveneşti. Chişinău: Cartea Moldovenească, 1987. 175 p. 61. Marin V. Elemente de stilistică gramaticală. Chişinău: Lumina, 1988. 358 p. 62. Marin V. Stilistică şi cultivare a vorbirii. Chişinău: Lumina, 1991. 345 p. 63. Mattelart A., Mattelart M. Istoria teoriilor comunicării. Iaşi: Polirom, 2001. 173 p. 64. Melniciuc I. Superlativul în limba moldovenească. Chişinău: Ştiinţa, 1981. 172 p. 65. Mihăescu N. Abateri de la exprimarea corectă. Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1963. 118 p. 66. Niculescu A. Individualitatea limbii române între limbile romanice. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978. 333 p. 67. Quintilian. Arta oratorică. Bucureşti: Minerva, 1974. 383 p. 68. Repina T. Cu privire la problema aşa-zisei “mentalităţi verbale”. (Studiu comparativ tipologic privind unele limbi romanice). În: Omagiu lui Grigore Cincilei. Chişinău: Universitatea de Stat din Moldova, 1997, p.67-79. 69. Ricoeur P. De la text la acţiune (eseuri de hermeneutică II). Cluj: Echinox, 1999. 399 p. 70. Rovenţa-Frumuşani D. Semiotică, societate, cultură. Iaşi: Institutul European, 1999. 309 p. 71. Slama-Cazacu T. Psiholingvistica o ştiinţă a comunicării. Bucureşti: Editura ALL, 1999. 825 p. 72. Slave E. Frecvenţa cuvintelor cu valoare figurată în expresiile limbii române. În: Omagiu lui A. Rosetti. Bucureşti: Editura AŞR, 1965, p.849-853. 73. Toma I. Limba română contemporană. Bucureşti: Editura NICULESCU SRL, 1996. 328 p. 74. Vianu T. Arta prozatorilor români. Chişinău: Editura Hiperion, 1991. 368 p. 75. Zafiu R. Diversitate stilistică în româna actuală. Bucureşti: Editura Universităţii din Bucureşti, 2001. 327 p. 76. Zbanţ L. Predicatul distanţat în limba franceză. Teză de doctor în ştiinţe filologice. Universitatea de Stat M.Lomonosov. Moscova, 1990. - 168 p. 77. Zbanţ L. Blocuri semantico-sintactice ale superlativului absolut în poezia lui M.Eminescu. În: Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova, Seria “Ştiinţe filologice”. Chişinău, 1998, p.115-121. 78. Zbanţ L. Adverbe de intensificare în cadrul blocului semantico-sintactic al superlativului absolut. În: Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova. Seria “Ştiinţe filologice”. Chişinău, 2000, p.231-236. 256

79. Zbanţ L. Numerale în funcţie de intensificatori în cadrul superlativului absolut. În: Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova, Seria “Ştiinţe filologice”. Chişinău, 2000, p.237-242. În limba franceză 80. Allaire S. L’indefini tel (Sodome et Gomorrhe). In: L’Information grammaticale. Paris: Duculot, 2001, nr 89, p.21-26. 81. Amiot D. Haut degré de préfixation. In: Intensité, Comparaison, Degré. Presses Universitaires de Rennes, 2004, 1, p.91-104. 82. Apresjan J. Syntaxe et sémantique. In: Langages. Paris: Didier-Larousse,1967, nr 7, p.93100. 83. Apresjan J. D. Enseignement du lexique assisté par l’ordinateur. Lexicomatique et dictionnairique. In: Actes du colloque de Lyon. Beyrouth-Montréal: Aupelf-Uref, 1996, p.1-10. 84. Ardeleanu S. M., Prouet L. La norme dans les imaginaires des langues. In: Limbaje şi comunicare, IV. Suceava: Editura Universităţii “Ştefan cel Mare”, 2000, p.127-131. 85. Armengaud F. La Pragmatique. (Que sais-je?). Paris: PUF, 1985. 127 p. 86. Arrivé M. şi alţii. Comprendre la linguistique. Paris: Marabout Université, 1975. 320 p. 87. Arrivé M., Gadet F., Galmiche M. La grammaire d’aujourd’hui. Paris: Flammarion, 1986. 720 p. 88. Auroux S. Beauzée et l’universalité des parties du discours. In: Blanche-Benveniste C., Chervel A., Gross M. Grammaire et histoire de la grammaire. Hommage à la mémoire de Jean Stefanini. Aix-en-Provence: 1988, p.37-57. 89. Auroux S. La grammaire générale et les fondements philosophiques des classements des mots. In: Langages. Paris: Larousse, 1988, nr 92, p.79-91. 90. Aouroux S., Deschamps J., Kouloughi D. La philosophie du langage. Paris, PUF, 2004. 412 p. 91. Autier J. Note sur l’interprétation sémantique de «très + participe passé passif». In: Cahiers de Lexicologie. Besançon, 1980, nr 37, p.25-33. 92. Bachmann C., Lindenfeld J., Simonin J. Langage et communications sociales. Paris: HatierDidier, 1993. 223 p. 93. Bakhtine M. Le marxisme et la philosophie du langage. Essai d’application de la méthode sociologique en linguistique. Paris, Les Editions de Minuit, 1977. 233 p. 94. Bally Ch. Traité de stylistique française. Paris: Klincksieck, 1936. 331 p.

257

95. Bally Ch. Syntaxe de la modalité explicite. In: Cahiers Ferdinand de Saussure. Genève, 1942, nr 3, p.3-13. 96. Bally Ch. Linguistique générale et linguistique française. Bern: Editions Francke Bern, 1965. 440 p. 97. Bally Ch. Le langage et la vie. Paris: Payot, 1967. 367 p. 98. Bally Ch. Les notions grammaticales de l’absolu et du relatif. In: Essais sur le langage. Paris: les Editions de Minuit, 1969, p.191-204. 99. Bally Ch. Traité de stylistique française. Genève: Librairie de l’Université Georg & CIE S. A., 1970, vol. 1. 331 p. 100. Barbaud P. L’ambiguïté structurale du composé binominal. In: Cahier de linguistique. Montréal: Les Presses de l’Université de Québec, 1971, nr 1, p.73-116. 101. Baylon Ch., Fabre P. Grammaire systématique de la langue française. Paris: Nathan, 1995. 338 p. 102. Baylon Ch., Mignot X. La Communication. Paris: Nathan Université, 1994. 150 p. 103. Baylon Ch., Mignot X. Sémantique du langage. Paris: Nathan Université, 1995. 255 p. 104. Béchade H. D. Syntaxe du français moderne et contemporain. Paris: PUF, 1986. 333 p. 105. Béchade H. D. Phonétique et morphologie du français moderne et contemporain. Paris: PUF Fondamental, 1992. 302 p. 106. Benveniste E. Problèmes de linguistique générale, 1. Paris: Gallimard, 1966 şi 1992. 256 p. 107. Benveniste E. Problèmes de linguistique générale, 2. Paris: Gallimard, 1966 şi 1993. 280 p. 108. Berrendonner A. L’ordre des mots et ses fonctions. In. Travaux de linguistique. Revue internationale de linguistique française. Paris–Gembloux: Editions Duculot, 1987, nr 14/15, p.9-20. 109. Berthelon C. L’expression du haut degré en français contemporain. Berne: Edition A. Francke S. A., 1955. 189 p. 110. Bidu-Vrănceanu A. Systématique des noms des couleurs. Bucureşti: Editura Academiei Române, 1976. 175 p. 111. Blanche-Benveniste C. Trois remarques sur l’ordre des mots dans la langue parlée. In: Langue française, 1996 (111), p.109-117. 112. Blinkenberg A. L’ordre des mots en français moderne. Kobenavn: 1928, t.II. 100 p. 113. Borillo A. Quelques aspects de la question rhétorique en français. In: Dans le champ pragmatico-énonciatif. Paris, 1981, nr 25, p.1-33.

258

114. Bracops M. Introduction à la pragmatique. Les théories fondatrices: actes de langage, pragmatique cognitive, pragmatique intégrée. Bruxelles: De Boeck et Larcier s.a. Edition université, 2006. 224 p. 115. Brekle H. E. Sémantique. Paris: Edition Armand Colin, 1974. 110 p. 116. Briu J. J. Les “catégories” du groupe nominal. Thèse pour le doctorat de 3-e cycle. Université Paris-Sorbonne, Paris, 1977. 349 p. 117. Bronckart J. P. Activité langagière, textes et discours. Pour un interactionisme sociodiscursif. Lausanne (Switzerland): Delachaux et Niéstlé S.A., 1996. 351 p. 118. Brunet-Hunault L. Normes et identité. In: Limbaje şi comunicare IV. Suceava: Editura Universităţii “Ştefan cel Mare”, 2000, p.153-160. 119. Brunot F. Grammaire historique de la langue française. Paris: Masson et C-ie Editeurs, 1899. 698 p. 120. Brunot F. La pensée et la langue. Paris: Masson et C-ie Editeurs, 1965. 982 p. 121. Buffard-Moret B. Introduction à la stylistique. Paris: DUNOD, 1998. 128 p. 122. Bulles J. M. Manuel de linguistique descriptive. Le point de vue fonctionnaliste. Paris: Nathan Université, 2000. 414 p. 123. Bureau C. Syntaxe fonctionnelle du français. Québec: Les presses de l’Université Laval, 1978. 246 p. 124. Buvet P. A., Gross G. Comparaison et expression du haut degré dans le groupe nominal. In: Faits de langue, 1995, nr 5, p.84-97. 125. Chabrol C. De quelques problèmes de grammaire narrative et textuelle. In: Sémantique narrative et textuelle. Paris: Larousse, 1973, p.7-28. 126. Charand J. Les parlers et les hommes. Paris: Hachette, II-e vol, 1992. 511 p. 127. Charaudeau P. L’interlocution comme interaction de stratégies discursives. In: Verbum, vol. VII, 1984, nr 2-3, p.165-183. 128. Charaudeau P. Grammaire du sens et de l’expression. Paris: Hachette, 1992. 927 p. 129. Charaudeau P., Maingueneau D. (sous la direction de), Dictionnaire d’analyse du discours. Paris: Seuil, 2002. 662 p. 130. Chomsky N. La forme et le sens dans le langage naturel. In: Hypothèses. Paris: Editions SEGHERS/LAFFONT, 1972, p.127-151. 131. Clavier H. La tension stylistique entre structures et significations dans la langue française. In: Al XII-a Congres Internaţional de Lingvistică şi Filologie romanică. Bucureşti, 1968, p.49. 132. Cogard K. Introduction à la stylistyque. France, Flammarion, 2001. 347 p. 259

133. Cohen M. Nouveaux regards sur la langue française. Paris: Editions sociales, 1963. 315 p. 134. Cohen M. Une fois de plus des regards sur la langue française. Paris: Editions sociales, 1972. 367 p. 135. Colignon. Berthier. La pratique du style. Simplicité, précision, harmonie. Paris: Edition DUCULOT, 1996. 78 p. 136. Colombat B. Présentation des éléments de réflexion pour une histoire des parties du discours. In: Langages. Paris: Larousse, 1988, nr 92, p.1-8. 137. Colombat B. Les «parties du discours» (partes orationis) et la reconstruction d’une syntaxe latine au XVI-e siècle. In: Langages. Paris: Larousse, 1988, nr 92, p.51-63. 138. Coşeriu E. Structure lexicale et enseignement du vocabulaire. În: Actes du Premier Colloque International de Linguistique Appliquée. Nancy, 1966, p.175-252. 139. Coseriu E. L’homme et son langage. Louvain-Paris-Sterling-Virginia: Editions PETERS, 2001. 486 p. 140. Cressot M. Le style et ses techniques. Paris: PUF, 1971. 342 p. 141. Cristea T. Stratégies de la traduction. Bucureşti: Editura Fundaţiei «România de mâine», 2000. 196 p. 142. Cristea T. Structures signifiantes et relations sémantiques en français contemporain. Bucureşti: Editura Fundaţiei «România de mîine», 2004. 239 p. 143. Cristea T., Stoean C. Ş. Eléments de pragmatique linguistique. Bucureşti: Editura ASE, 2004. 271 p. 144. Culioli A. Un si gentil homme! et autres énoncés. In: L’Information grammaticale, 1992, nr 55, p.3-7. 145. Damourette J., Pinchon E. Des mots à la pensée. Paris: Payot, 1911-1930, vol. II. 539 p. 146. Dauzat A. La vie du langage. Paris: Colin, 1929. 217 p. 147. Dauzat A. Le guide du Bon Usage. Paris: Librairie Delagrave, 1954. 220 p. 148. Dauzat A. Le génie de la langue française. Paris: Librairie Guénéraud, 1977. 357 p. 149. De Boer C. Syntaxe du français moderne. Leiden, 1947. 352 p. 150. Delabre M. Les deux types de comparaison avec comme. In: Le Français moderne, 1984, 52-e année, nr 1/2, p.22-47. 151. Delesalle S., Meschonnic H. Histoire et grammaire du sens. Paris: Hachette, 1996. 253 p. 152. Delisle J. La traduction raisonnée. Les Presses de l’Université d’Ottawa, 1993. 484 p. 153. Deloffre F. La phrase française. Paris: Société d’Edition d’Enseignement supérieur, 1967. 143 p.

260

154. Delomier D. La place de l’adjectif en français. Bilan des points de vue et théories du XX-e siècle. In: Cahiers de Lexicologie. Besançon, 1980, nr 37, p.5-24. 155. Deschamps Ph. L’analyse raisonnée de la langue française. Québec: Les presses Universitaires Laval, 1955. 139 p. 156. Dictionnaire des mots contemporains. Paris: Les usuels de ROBERT, 1987. 739 p. 157. Dijk van T.A. Grammaires textuelles et structures narratives. In: Sémantique narrative et textuelle. Paris: Larousse, 1973, p.177-207. 158. Dubois J. Grammaire structurale du français. Nom et pronom. Paris: Larousse, 1965. 189 p. 159. Dubois J. Grammaire structurale du français. Paris: Larousse, 1969. 192 p. 160. Dubois J. et Dubois-Charlier F. Eléments de syntaxe française. Paris: Larousse, 1970. 295 p. 161. Dubois J., Jouannon G., Lagane R. Grammaire française. Paris: Larousse, 1961. 175 p. 162. Dubois J. şi alţii Dictionnaire de linguistique et des sciences du langage. Paris: Larousse, 1994. 514 p. 163. Dubois S. Vers une approche variationniste du discours. New York: PETER LANG, 1997. 268 p. 164. Ducháček O. Précis de sémantique française. Brno: Université J.E. Purkynĕ, 1967. 211 p. 165. Ducrot O. Présupposés et sous-entendus. In: Stratégies discursives. Lyon: Presses Universitaires de Lyon, 1978, p.33-43. 166. Ducrot O. Le dire et le dit. Paris: Edition de Minuit, 1984. 237 p. 167. Ducrot O. Dire et ne pas dire. Paris: HERMANN. Editeurs des sciences et des arts, 1991. 327 p. 168. Ducrot O., Todorov T. Dictionnaire encyclopédique des sciences du langage. Paris: Seuil, 1972. 384 p. 169. Eco, U. Le signe. Bruxelles: Editions Labor, 1988. 146 p. 170. Emonds J. Les parties du discours en grammaire générative. In: Recherches linguistiques de Vincennes, 1986, nr 14/15, p.93-154. 171. Feuillet J. Introduction à l’analyse morphosyntaxique. Paris: PUF, 1988. 223 p. 172. Forsgren M. Un classique révisité: la place de l’adjectif épithète. In: Les formes du sens, Louvain-la-Neuve, 1997, p.121-141. 173. Frei H. La grammaire des fautes. Genève: Slatkine REPRINT, 1971. 317 p. 174. Fromilhague C., Sancier A. Introduction à l’analyse stylistique. Paris: Bordas, 1991. 362 p. 175. Fuchs C. Les problématiques énonciatives: Esquisses d’une présentation historique et critique. In: Dans le champ pragmatico-énonciatif. Paris: DRLAV, Centre de recherche de l’université Paris VIII, 1981, nr 25, p.35-60. 261

176. Fuchs C. La paraphrase. Paris: PUF, 1982. 184 p. 177. Fuchs C. Les ambiguïtés du français. Paris: Hachette, 1996. 184 p. 178. Gadet F. Le français ordinaire. Paris: Edition Armand Colin, 1989. 192 p. 179. Gadet F. Présentation. La variation en syntaxe. In: Langue Française, 1997, nr 115, p.3-5. 180. Gadet F. La variation, plus qu’une écume. In: Langue Française, 1997, nr 115, p.5-19. 181. Galichet G. Essais de grammaire psychologique. Paris: PUF, 1950. 312 p. 182. Galichet G. Physiologie de la langue française (Que sais-je?). Paris: PUF, 1967. 136 p. 183. Galichet G. Grammaire structurale du français moderne. Montréal, 1969. 248 p. 184. Gardinier A. H. Langage et acte de langage. Aux sources de la pragmatique. Presses Universitaires de Lille, 1989, p.24-39. 185. Garric N. Une stratégie discursive publicitaire: les adverbes en –ment. In: Langage et société, 1996, nr 78, p.77-88. 186. Garrigues M. Une méthode de désambiguïtion locale nom/adjectif pour l‘analyse automatique des textes. In: Langages, 1977, nr 126, p.60-78. 187. Gary-Prieur M. N. De la Grammaire à la Linguistique. Paris: Edition Armand Colin, 1985. 165 p. 188. Géorgin R. Guide de Langue française. Paris: Editions André Bonne, 1952. 442 p. 189. Géorgin R. Difficultés et finesses de notre langue. Paris: Editions André Bonne, 1961. 337 p. 190. Géorgin R. Comment s’exprimer en français Paris: Les Editions sociales, 1969. 256 p. 191. Gérard J. L’exclamation en français. Tübingen: Max Niemeyer Verlag, 1980. 138 p. 192. Gezundhajt H. Adverbes en -ment et opérations énonciatives. Bern, Berlin, New York, Wien, Lang: PETER LANG S.A., 2000. 353 p. 193. Glatigny M. Sur la place de quelques adjectifs monosyllabiques employés comme épithètes. In: Le Français dans le monde, 1970, nr 32, p.37-38. 194. Goes J. L’adjectif. Entre nom et verbe. Paris, Bruxelles: Edition Duculot, 1999. 348 p. 195. Gougenheim G. Système grammatical de la langue française. Paris: Edition d’Artrey, 1969. 377 p. 196. Crammaire Larousse du français contemporain. Paris: Larousse, 1988. 495 p. 197. Greimas A. J. Du sens. Essais sémiotiques. Paris: Edition du Seuil, 1970. 317 p. 198. Greimas A. J. Sémantique structurale. Paris: PUF, 1995. 262 p. 199. Grevisse M. Le Bon Usage. Paris: Gembloux, 1986. 1768 p. 200. Grevisse M. Le français correct. Guide pratique. Paris, Louvain-la-Neuve: Duculot, 1989. 440 p.

262

201. Gross M. Une famille d’adverbes figés: les constructions comparatives en comme. In: Revue Québecoise de linguistique, Université de Québec à Montréal, 1984, vol.13, nr 2, p.237-269. 202. Gross M. Grammaire transformationnelle du français. 3. Syntaxe de l’adverbe. Paris: ASSTRIL, 1986. 493 p. 203. Gross M. Les expressions figées en français. Paris: OPHRYS, 1996. 285 p. 204. Groussier M. L. L’exclamatif, l’intensif, le focalisé. In: Faits de langue, 1995, nr 6, p.217-230. 205. Grunig B. Plusieurs pragmatiques. In: Dans le champ pragmatico-énonciatif. Paris: DRLAV, Centre de recherche de l’université Paris VIII, 1981, nr 25, p.101-118. 206. Guilbert L., Dubois I. Formation du système préfixal intensif en français moderne et contemporain. In: Le Français moderne, 1961, nr 1, p.17-32. 207. Guillemin-Flescher J. Questions théoriques et évaluation modale. In: Langue et Langage. Paris: PUF, 1995, p.435-457. 208. Guimier C. Les adverbes du français. Le cas des adverbes en -ment. Paris: OPHRYS, 1996. 170 p. 209. Guiraud P. La stylistique. (Que sais-je ?). Paris: PUF, 1967. 118 p. 210. Guiraud P. La grammaire. Paris: PUF, 1974. 121 p. 211. Hagège C. La structure des langues. (Que sais-je ?). Paris: PUF, 1982. 128 p. 212. Hagège C. L’homme de paroles. Paris: Librairie Arthème Fayard, 1996. 316 p. 213. Henry A. Etudes de syntaxe expressive. Ancien français et français moderne. Editions de l’université de Bruxelles, 1977. 177 p. 214. Herschberg Pierrot A. Stylistique de la prose. Paris: Edition BELIN, 1993, 2003. 319 p. 215. Houdebine A. M. Imaginaire linguistique et dynamique des langues. Aspects théoriques et méthodologiques. In: Estudios en Homenaxe as Profesoreas Françoise Jordan, Pons e Isolina Sancez Regueira. Université de Santiago de Compostela, 1995, p.119-132 216. Houdebine A. M. L’unes langue. In: Eloy J.M. (ed.) La qualité de la langue, le cas du français. Paris, Champion, Politique linguistique, 1995, p.95-121 217. Houdebine-Gravaud A. M. Norme et normes. In: Limbaje şi comunicare IV. Suceava: Editura Universităţii “Ştefan cel Mare”, 2000, p.205-211. 218. Hristea T. Contribution à l’étude de l’influence française sur le roumain (calques linguistiques). In: Analele Universităţii Bucureşti. Limba şi literatura română. Anul XLIV/1995, p.7-23. 219. Humbert J. Le vrai visage de la langue française. Paris: Le Pavillon Roger Maria Editeur. 1968.196 p. 263

220. Hybertie Ch. La conséquence en français. Paris: OPHRYS, 1996. 147 p. 221. Iordan I. L’importance du roumain pour les études de linguistique romane. In: XII Congres Internaţional de Lingvistică şi Filologie romanică, Bucureşti, 1968, p.5-6. 222. Jamrozik E. De la subjectivité dans le lexique. In: Langages, Paris: Larousse,1988. nr 89, p.87-95. 223. Jakobson R. Essais de linguistique générale. Paris: Edition de Minuit, 1963. 389 p. 224. Jakobson R. Une vie dans le langage. Paris: Edition de Minuit, 1984. 163 p. 225. Jeandillou J. F. L’analyse textuelle. Paris, Armand Colin, 1997. 192 p. 226. Jespersen O. La philosophie de la grammaire. Reimpr. France, 1992. 514 p. 227. Kaboré R. Polyvalence des unités linguistiques. L’identité à travers la variabilité. In: Langue et Langage. Paris: PUF, 1995, p.459-474. 228. Kerbrat-Orecchioni C. La Connotation. Lille: Presse Universitaire de Lille, 1977. 273 p. 229. Kerbrat-Orecchioni C. L’Implicite. Paris: Edition Armand Colin, 1986. 404 p. 230. Kerbrat-Orecchioni C. Rhétorique et pragmatique: les figures révisitées. In: Langue française. Paris: Larousse, 1994, nr 101, p.57-71. 231. Kerbrat-Orecchioni C. L’Enonciation. De la subjectivité dans le langage. Paris: Edition Armand Colin, 1999. 267 p. 232. Kerbrat-Orecchioni C. Oui, Non, Si: un trio célèbre et méconnu. In: Marges linguistiques, 2001, nr 2. http://www.marges.linguistiques.com (citat 30.03.2002) 233. Klinkenberg J. M. Précis de sémiotique générale. Paris: De Boeck et Larcier S.A., 1996. 487 p. 234. Kristeva J. La révolution du langage poétique. Paris: Editions du Seuil, 1974. 646 p. 235. Labov W. Sociolinguistique. Paris: Les Editions de Minuit, 1989. 460 p. 236. Ladmiral J. R. Traduire: théorèmes pour la traduction. Paris: Gallimard, 1994. 274 p. 237. Lafleur B. Dictionnaire des locutions idiomatiques françaises. Montréal: Editions du renouveau pédagogique, 1991. 790 p. 238. Lagarde J. P. Le parties du discours dans la linguistique moderne et contemporaine. In: Langages. Paris: Larousse, 1988, nr 92, p.93-108. 239. Latraverse F. La pragmatique. Histoire et critique. Bruxelles: P. Mardaga Editeurs, 1987. 267 p. 240. Léard J. M. Les gallicismes. (Etude syntaxiques et sémantique). Paris-Louvain-la-Neuve: Edition DUCULOT, 1992. 279 p. 241. Le Bidois R. Les mots trompeurs ou le délire verbal. Paris: Klincksieck, 1970. 286 p.

264

242. Le Bidois G. et Le Bidois R. Syntaxe du français moderne. Paris: Editions Auguste Picard, vol. II, 1938. 778 p. 243. Le Goffic P. Grammaire de la phrase française. Paris: Hachette supérieur, 1993. 589 p. 244. Le Querler N. Typologie des modalités. Caen: Université de Caen, 1996. 159 p. 245. Lerat P. Sémantique descriptive. Paris: Hachette, 1983. 128 p. 246. Luht L. Quelques remarques sur la typologie romane (morphologie). Actele XII Congres Internaţional de Lingvistică şi Filologie Romanică. Bucureşti: Editura Academiei Române, vol.I., 1971, p.203-206. 247. Lyons J. Sémantique linguistique. Paris: Larousse, 1990. 495 p. 248. Mahmoudian M. Structure linguistique: problèmes de la constance et des invariations. In: La Linguistique. Paris: PUF, 1980-1, vol 16, p.5-36. 249. Mahmoudian M. La Linguistique. Paris: Editions SEGHERS, 1981. 239 p. 250. Mahmoudian M. Structure du signifié et fonction de communication. In: La Linguistique. Paris: PUF, 1985, vol. 21, p.251-274. 251. Maingueneau D. Les termes clés de l’analyse du discours. Paris: Editions du Seuil, 1996. 94 p. 252. Maingueneau D. Analyser les textes de communication. Paris: Nathan Université, 1998. 211 p. 253. Maingueneau D. Syntaxe du français. Paris: Hachette supérieur, 1999. 159 p. 254. Maingueneau D. L’Enonciation en linguistique française. Paris: Hachette supérieur, 1999. 156 p. 255. Maingueneau D. Eléments de linguistique pour le texte littéraire. Paris: Nathan Université, 2000. 203 p. 256. Marquez E. Classification des adjectifs: étude exploratoire sur l’organisation sémantiquepragmatique des adjectifs. In: Langages, 1998, nr 132, p.87-105. 257. Martin R. Sur les problèmes du figement lexical. In. Locution et théorie linguistique. Actes du colloque international de St Cloud. Paris: ENS Editions, 1996, p.53-74. 258. Martinet A. La gémination consonantique d’origine expressive dans les langues germaniques. Copenhague-Paris, 1937. 127 p. 259. Martinet A. Le Langage. Paris: Gallimard, 1968. 345 p. 260. Martinet A. Le français sans fard. Paris: PUF, 1969. 220 p. 261. Martinet A. La linguistique. Paris: PUF, 1969. 342 p. 262. Martinet A. Syntaxe générale. Paris: Armand /Masson, 1985. 266 p. 263. Martinet A. Fonction et dynamique des langues. Paris: Armand Collin Editeur, 1989. 182 p. 265

264. Martinet A. Eléments de linguistique générale. Paris: Edition Masson, 1996. 222 p. 265. Mejri S. Séquences figées et expressions de l’intensité. Essai de description sémantique. In: Cahiers de lexicologie. Paris: Didier Erudition, 1994, nr 65, p.111-122. 266. Mel’čuk I. Cours de morphologie générale. Introduction et première partie: le mot. Presses de l’Université de Montréal, CNRS Editions, 1993, vol.1. 412 p. 267. Mel’čuk I. Cours de Morphologie Générale. Les Presses Universitaires de Montréal, CNRS Editions, 1994, vol. II. 456 p. 268. Milhe Putignon G. La répétition dans Saül le furieux de Jean de la Taille. In: Faits de langue et sens des textes. SEDES, 1998, p.55-75. 269. Milner J. C. De la syntaxe à l’interprétation. Qualités. Insultes, exclamations. Paris: Edition du Seuil, 1978. 408 p. 270. Minkin L. La négation grammaticale dans le français moderne. In: XII Congres Internaţional de Lingvistică şi Filologie romanică, Bucureşti, 1968, p.100-101. 271. Moeschler J. Théorie pragmatique et pragmatique conversationnelle. Paris: Edition Armand Colin, 1996. 169 p. 272. Moeschler J. Pragmatique. Etat de l’art et perspectives. In: Marges linguistiques, 2001, nr 1. http://www.marges-linguistiques.com (citat 30.03.2002) 273. Moignet G. Etudes de psycho-systématique française. Paris: Klincksieck, 1974. 237 p. 274. Molinié G. Eléments de stylistique française. Paris: PUF, 1986. 213 p. 275. Molinié G. Le français moderne. (Que sais-je?). Paris: PUF, 1991. 127 p. 276. Molinié G. Dictionnaire de rhétorique. Paris: Le livre de Poche, 1992. 351 p. 277. Molinié G. Sémiostylistique. L’effet de l’art. Paris: PUF, 1998. 284 p. 278. Molinier C. Une classification des adverbes en –ment. In: Langue Française, 1990, nr 88, p.28-41. 279. Molinier C. Sur la productivité adverbiale des adjectifs. In: Langue française. 1992, nr 96, p.44-64. 280. Molinier C. Levrier F. Grammaire des adverbes. Description des formes en -ment. GenèveParis: Librairie Droz, 2000. 524 p. 281. Mounin G. Clefs pour la sémantique. Paris: SEGHERS, 1974. 268 p. 282. Mounin G. Dictionnaire de la linguistique. Paris: Quadrige/PUF, 1974. 340 p. 283. Mounin G. Les problèmes théoriques de la traduction. Paris: Gallimard, 1998. 297 p. 284. Muller C. La subordination en français. Paris: Armand Colin, 1996. 256 p. 285. Noailly M. De nouveaux adjectifs. In: Le Français moderne. Paris, 1982, L-2, p.129-139. 286. Noailly M. Le substantif épithète. Paris: PUF, 1990. 128 p. 266

287. Noailly M. Adjectif adverbial et transitivité. In: Cahiers de Grammaire, 1994, nr 19, p.103114. 288. Nølke H. Le regard du locuteur. Pour une linguistique des traces énonciatives. Paris: Kimé, 2001. 299 p. 289. Nyrop C. Grammaire historique de la langue française. II partie. Morphologie. Cenève: Slatkine Reprints, 1979. 483 p. 290. Paveau M. A., Sarfati g.-e., Les grandes théories de la linguistique. De la grammaire comparée à la pragmatique. Paris: Armand Colin, 2003. 256 p. 291. Pernier M. Du sensible au sens. Continuité ou rupture ? In: Comprendre le langage. Actes du colloque de septembre 1980. Paris: Didier Editions, 1981, p.50-51. 292. Picabia L. La construction adjectivale en français. Genève-Paris: Droz, 1978. 157 p. 293. Pinchon J. Morphosyntaxe du français. Etude de cas. Paris: Hachette Université, 1986. 301 p. 294. Pop L. Adverbes de texte. In: L’information grammaticale. Paris, 2001, nr 91, p.13-19. 295. Portine H. Fin comme (un) cheveu. Revue de Linguistique Romane, 1995, tome 59, nr 235236. Strasbourg, p.369-399. 296. Portine H. Représentation de la diversité des sens et des chaînons dans l’EGLF de Damourette et Pichon: le cas de comme. Langages, 1996, nr 124, p.85-112. 297. Pottier B. Systématique des éléments de relation. Paris: Klincksieck, 1962. 375 p. 298. Pottier B. Théorie et analyse en linguistique. Paris: Hachette, 1987. 224 p. 299. Pougeoise M. Dictionnaire des difficultés grammaticales. Paris: Edition Armand Colin, 1998. 436 p. 300. Pratelli R. Le renforcement syntaxique de consonnes en italien. In: La Linguistique. Paris: PUF, 1970/1, nr 6, p.39-50. 301. Rastier F. Sémantique interprétative. Paris: PUF, 1987. 277 p. 302. Rastier F. Sens et textualité. Paris: Hachette, 1989. 275 p. 303. Rastier F. Sémantique et recherches cognitives. Paris: PUF, 1991. 272 p. 304. Rastier F. Arts et sciences du texte. Paris: PUF, 2001. 303 p. 305. Referovskaïa E. A., Vassilieva A. K. Essai de grammaire française. Cours théorique. Leningrad: Prosvescenie, 1973. 430 p. 306. Rey A., Chantreau S. Dictionnaire des Expressions et Locutions. Paris: Le Robert, 1993. 314 p. 307. Riegel M., Pellat J. C., Rioul R. Grammaire méthodique du français. Paris: PUF, 1994. 646 p.

267

308. Ritz M. E. La sémantique de la négation en français. In: Langue française. Paris: Larousse, 1993, nr 98, p.67-78. 309. Rivara R. Le système de la comparaison. Sur la construction du sens dans les langues naturelles. Paris: Edition de Minuit, 1990. 219 p. 310. Rivara R. Adjectifs et structures sémantiques scalaires. In: L’Information grammaticale, 1993, nr 58, p.40-46. 311. Salles M. Hypothèse d’un continuum entre les adjectifs ”modaux” et les adjectifs qualificatifs. In: L’information grammaticale, Paris, 2001, nr 88, p.23-27. 312. Sales-Wuillemin E. Implicites sémantiques/implicites pragmatiques. In: Verbum, Presses Universitaires de Nantes, 1994, nr 2, p.175-197. 313. Sapir E. Le langage. Introduction à l’étude de la parole. Paris : Petite Bibliothèque Payot, 2001. 285 p. 314. Sarfati G. E. Eléments d’analyse du discours. Paris: Nathan Université, 1997. 128 p. 315. Saussure F. de Cours de lingvistique générale. Paris: Payot, 1972. 520 p. 316. Sauvageot A. Les procédés expressifs du français. Paris: Librairie C. Klincksieck, 1957. 241 p. 317. Schaff A. Langage et connaissance suivis de six essais sur la philosophie du langage. Paris: Edition ANTHROPOS, 1969. 373 p. 318. Schapira Ch. Les stéréotype en français: proverbes et autres formules. Paris: Ophrys, 1999. 172 p. 319. Schapira Ch. Du prototype au stéréotype, et inversement: le cliché comme+SN. In: Cahiers de Lexicologie. Paris: Didier Edition, 2000-1, nr 76, p.27-40. 320. Schlocker G. Equilibre et symétrie dans la phrase française moderne. Paris: Librairie Klincksieck, 1957. 124 p. 321. Seleskovitch D., Lederer M. Interpréter pour traduire. Col. Traductologie, 1. Paris: Didier Erudition, 1984. 216 p. 322. Slave E. La hiérarchie des niveaux expressifs de la langue. In: Actes du X-ème Congrès International de linguistes. Bucureşti: Editura AŞR, 1970, t. III, p.365-369. 323. Stati S. La sémantique des adjectifs en langues romanes. Paris: Jean-Favard, 1979. 167 p. 324. Stanosz B. Sur une propriété mystérieuse de la linguistique moderne. In: Langages, 1988, nr 89, p.81-86. 325. Szende T. A propos des séquences intensives stéréotypées. In: Cahiers de Lexicologie. Paris: Didier Edition, 1999-1, nr 74, p.61-77.

268

326. Tamba I. Organisation hiérarchique et relations de dépendance dans le lexique. In: L’Information grammaticale, 1991, nr 50, p.43-47. 327. Tamba-Mecz I. A propos de la signification des figures de comparaison. In: L’Information grammaticale, 1979, vol. I, fasc.1, p.16-20. 328. Tamba-Mecz I. Le sens figuré. Paris: Presses Universitaires de France, 1981. 199 p. 329. Tamine-Gardes J. Introduction à la syntaxe. L’adjectif. In: L’Information grammaticale, 1985, nr 27, p.42-45. 330. Tatilon C. Traduire. Pour une pédagogie de la traduction. Toronto : Editions du GREF, 1986. 177 p. 331. Thun H. Quelques relations systématiques entre groupements de mots figés. In: Cahiers de lexicilogie. Besançon, 1975-II, p.52-71. 332. Todorov T. Problèmes de l’énonciation. In: Langages, 1970, nr 17, p.3-11. 333. Tuţescu M. Précis de sémantique française. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică; Paris: Librairie C. Klincksieck, 1979. 257 p. 334. Ullmann S. Précis de sémantique française. Berne: Francke, 1952. 352 p. 335. Van Willigen M. Remarques sur la dérivation des adverbes en -ment en français. In: Cahiers de Lexicologie, 1983, nr 42, p.63-69. 336. Verdelhan-Bourgade M. Procédés sémantiques et lexicaux en français branché. In: Langue Française, 1991, nr 90, p.65-79. 337. Vidal-Sephiha H. Introduction à l’étude de l’intensif. In: Langages, 1970, nr 18, p.104-120. 338. Vincenz I. Les degrés de signification en roumain. In: Cahiers de linguistique théorique et appliquée. IV. Bucureşti: Editura AŞR, 1967, p.261-268. 339. Vincenz A. Un modèle logico-mathématique pour la description des degrés de signification des adjectifs. In: Cahiers de linguistique théorique et appliquée. VI. Bucureşti: Editura Academiei Române, 1969, p.87-100. 340. Von Wartbourg W. et Zumthor P. Précis de syntaxe du français contemporain. Berne: Editions Francke Berne, 1989. 400 p. 341. Wagner R. L. La grammaire française. Paris: PUF, 1968. 151 p. 342. Wagner R. L. et Pinchon J. Grammaire du français classique et moderne. Paris: Hachette, 1982. 648 p. 343. Watzlawick P. La réalité de la réalité. Confusion, désinformation, communication. Paris: Edition du Seuil, 1978. 240 p. 344. Weinrich H. Grammaire textuelle du français. Paris: Hachette, 1989. 672 p.

269

345. Wilmet M. La place de l’épithète qualificative en français contemporain. Etude grammaticale et stylistique. In: Revue de linguistique romane, 1981, t.45, p.17-73. 346. Wilmet M. La détermination nominale. Paris: PUF, 1986. 311 p. 347. Wilmet M. Grammaire critique du français. Paris: Hachette, 1997. 670 p. 348. Wunderli P. La place de l’adjectif: norme et infraction de la norme. In: Travaux de linguistique. Paris: Duculot, 1987, nr 14/15, p.221-233. 349. Zumthor P. Langue, texte, énigme. Paris: Editions du Seuil, 1975. 267 p. În limba spaniolă 350. Bosque I. Sobre la negación. Madrid: Ediciones Cátedra S.A., 1980. 158 p. 351. Hurtado Albir A. Traducción y traductología. Madrid: Cátedra, 2001. 695 p. 352. Newmark P. Manual de traducción. Madrid: Cátedra, 1999. 364 p. 353. Ortega Agronilla E. Filosofía, traducción y cultura. In: Álvarez R. (ed.) Cartografías de la traducción. Del post-estructuralismo al multiculturalismo. Salamanca: Ediciones Almar, 2002, p.177-205. 354. Romero Cambrón R. La construcción comparativa preposicional en castellano antiguo. In: Revue de Linguistique Romane, Strasbourg, 1995, tome 59, nr 235-236, p.159-190. În limba rusă 355. Адмони В. Г. Основы теории грамматики. Москва-Ленинград: Наука, 1964. 378 c. 356. Алисова Т. Б., Репина Т. А., Таривердиева М. А. Введение в романскую филологию. Москва: Высшая школа, 1982. 343 c. 357. Апресян Ю. Д. Тавтологические и контрадикторные аномалии. В: Логический анализ языка. Проблемы интенсиональных и прагматических контекстов. Москва: Наука, 1989. 287 c. 358. Арутюнова Н. Д. Типы языковых значений. Оценка. Событие. Факт. Москва: Наука, 1988. 247 c. 359. Арутюнова Н. Д. Язык и мир человека. Москва: Издательство Языки русской культуры, 1998. 895 c. 360. Банару В. Очерк по теории предикативности. Кишинев: Штиинца, 1973. 42 c. 361. Банару В. Некоторые вопросы функциональной перспективы предложения. Кишинев: Штиинца, 1975. 62 c. 362. Банару В. Типы предикации во французском языке. Кишинев: Штиинца, 1980. 123 c.

270

363. Бахарев А. И. Отрицание в логике и грамматике. Саратов: Издательство Саратовского университета, 1980. 77 c. 364. Бережан С. Г. Семантическая эквивалентность лексических единиц. Кишинев: Штиинца, 1973. 371 c. 365. Боголюбова Л. И. О соотношении степеней сравнения и элатива: на материале латинского и французского языков. В: Вестник ЛГУ, 1978, nr 2, с.130-134. 366. Бойко Е. С. Экспрессивный пласт лексики со значением интенсивности действия. В: Слово в системных отношениях на разных уровнях языка. Свердловск, 1991, c.103109. 367. Бондаренко В. Н. Отрицание как логико-грамматическая категория. Москва: Наука, 1983. 212 c. 368. Бондарко А. В. Грамматическая категория и контекст. Ленинград: Наука, 1971. 114 c. 369. Бондарко А. В. Грамматическое значение и смысл. Ленинград: Наука, 1978. 175 c. 370. Будагов Р. А. Сравнительно-семасиологические исследования (романские языки). Москва: Издательство МГУ, 1963. 301 c. 371. Виноградов В. В. Стилистика. Теория поэтической речи. Поэтика. Москва: Издательство АН СССР, 1963. 253 c. 372. Виноградов В. В. Исследования по русской грамматике. Москва: Наука, 1975. 559 c. 373. Вольф Е. М. Функциональная семантика оценки. Москва: Наука, 1985. 228 c. 374. Гак В. Г. Беседы о французском слове. Москва: Международные отношения, 1966. 335 c. 375. Гак В. Г. Сравнительная типология французского и русского языков. Ленинград: Просвещение, 1977. 300 c. 376. Гак В. Г. К типологии функциональных подходов к изучению языка. В: Проблемы функциональной грамматики. Москва: Наука, 1985, c.5-15. 377. Гак В.Г. Теоретическая грамматика французского языка. Морфология. Москва: Высшая школа, 1986. 312 c. 378. Гак В. Г. Теоретическая грамматика французского языка. Синтаксис. Москва: Высшая школа, 1986. 221 c. 379. Гринберг Д., Осгуд Ч., Дженкинс Д. Меморандум об языковых универсалиях. В: Новое в лингвистике, V. Москва: Наука, 1970, c.31-44. 380. Дейк ван Т. А. Язык. Познание. Коммуникация. Сборник работ. Москва: Прогресс, 1989. 389 c.

271

381. Добровольский Д. О. Национально-культурная специфика во фразеологии (2). В: Вопросы языкознания, Москва: Наука, 1998, nr 6, с.48-57. 382. Долинин К. А. Стилистика французского языка. Ленинград: Просвещение, 1978. 344 c. 383. Думбрэвяну И. М. Очерк по теории словосложения. Кишинев: Штиинца, 1980. 111 c. 384. Думбрэвяну И. М. Рассмотрение лексического материала языковой структуры. Кишиневский Государственный Университет, 1989. 52 c. 385. Збанц Л. П. Изучение образования функционально-семантических полей высшей степени интенсивности качества (на примере русского, румынского и французского языков). В: Международная конференция “Лингвистическое и культурное разнообразие – фактор европейского развития”. Бухарестская экономическая академия, 2001, с.29-33. 386. Илия Л. И. Очерки по грамматике современного французского языка. Москва: Высшая школа, 1970. 176 c. 387. Илия Л. И. Пособие по теоретической грамматике французского языка. Москва: Высшая школа. 1979. - 215 c. 388. Катагощина Н. А., Вольф Е. М. Сравнительно-сопоставительная грамматика романских языков. Москва: Высшая школа, 1968. 312 c. 389. Маглакелидзе Ж. Г. Функции числительного в формировании семантики текста. Автореферат на соискание степени кандидата наук. Москва, МГПИ им. Н. Крупской, 1989. 24 c. 390. Ноуэлл-Смит П. Х. Логика прилагательных. В: Новое в зарубежной лингвистике. Вып. XVI. Москва: Прогресс, 1985, с.155-182. 391. Ольшанский И. Г. Полисемия и проблема «центр-периферия» в лексике. Omagiu lui Grigore Cincilei. Chişinău, Universitatea de Stat din Moldova, 1997, p.131-137. 392. Панфилов В. З. Философские проблемы языкознания. Москва: Наука, 1977. 287 c. 393. Пиотровский Р. Г. Очерки по стилистике французского языка. Ленинград: Учпедгиз, 1960. 224 c. 394. Попов Ю. В. Система языка и система текста. В: Коммуникативно-прагматические и семантические функции речевых единств. Калинин, КГУ, 1980, с.66-73. 395. Почепцов Г. Г. Прагматика текста. В: Коммуникативно-прагматические и семантические функции речевых единств. Калинин, КГУ, 1980, с.5-10. 396. Реферовская Е. А. Коммуникативная структура текста. Ленинград: Наука, 1989. 167 c. 397. Спиркин А. А. Происхождение сознания. Москва: Наука, 1960. 275 c. 398. Степанов Ю. Французская стилистика. Москва: Высшая школа, 1965. 355 c. 272

399. Столнейкер Р. С. Прагматика. В: Новое в зарубежной лингвистике, Вып. ХVI. Москва: Прогресс, 1985, с.419-438. 400. Сэпир Э. Градуирование. Семантические исследования. В: Новое в зарубежной лингвистике, Вып. ХVI. Москва: Прогресс 1985, с.43-78. 401. Успенский Б. Проблема универсалий в языкознании. В: Новое в лингвистике, V. Москва, 1970, с.5-30. 402. Чинчлей Г. С. Соотношение минимальных значимых единиц языковой структуры. Кишинев: Штиинца, 1975. 222 c. 403. Чинчлей Г. С. Вопросы тождества морфемы и супплетивизм. Кишинев: Штиинца, 1980. 41 c. 404. Шаховский В. И. Типы значений эмотивной лексики. В: Вопросы языкознания, Москва: Наука, 1994, nr 1, с.20-25.

273

SURSE DE EXEMPLE ŞI SIGLE UTILIZATE Sigla Cioran, MP/TM= Delavrancea, O= Delerm, PGB= DEX = Druon, GF= Druţă, S= Dumas-père, LTM= Dumas-tatăl, TM= Duras, RLS= Eminescu, P= Istrati, RAZ= Jolicoeur, SM= Le Clézio, RM= Makine, LTF= Makine, TF= Maurois, UC= Michon, VM= Perrault, C= Proust, SEG= Proust, SG= Rebreanu, O1 = Rebreanu, O2 = Remize, CLG= Rivière, S/P = Sadoveanu, CA= Sadoveanu, RO= Zola, VP= Zola, G=

Denumirea operei Cioran E. Mon pays. / Ţara mea. Bucureşti: Humanitas, 1996 (ediţie bilingvă). 219 p. Delavrancea B. Opere alese, Vol.I. Chişinău: Ştiinţa, 1994. 550 p. Delerm Ph. La première gorgée de bière. Paris: Gallimard, 1997. 95 p. Dicţionarul explicativ al limbii române. Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic, 1996. 1192 p. Druon M. Les grandes familles. Paris: Livre de poche, 1989. 378 p. Druţă I. Scrieri, Vol.I. Chişinău: Literatura Artistică, 1989. 533 p. Dumas-père A. Les trois musquetaires. Paris: Livre de poche, 1972. 795 p. Dumas-tatăl A. Cei trei muschetari. Chişinău: Cartea moldovenească, 1976. 606 p. Duras M. Le ravissement de Lol V. Stein. Paris: Gallimard, 1996. 191 p. Eminescu M. Poezii. / Poésies. Bucureşti: Libra, 1994 (ediţie bilingvă). 639 p. Istrati P. Les récits d’Adrien Zograffi. Paris: Gallimard, 1977. 598 p. Jolicoeur L. Le Siège du Maure. Québec: L’instant même, 2002. 122 p. Le Clézio J. M. G. Le rêve mexicain. Paris: Gallimard, 1988. 274 p. Makine A. Le testament français. Paris: Edition Mercure de France, 1984. 309 p. Makine A. Testamentul francez. Bucureşti: Univers, 1997. 204 p. Maurois A. Une carrière et autres nouvelles. Moscou: Editions du Progrès, 1975. 272 p. Michon P. Vies minuscules. Paris: Gallimard, 1984. 249 p. Perrault Ch. Contes. Paris: Edition Bookking International,1993. 254 p. Proust M. A la recherche du temps perdu. Sodome et Gomorrhe. Paris: Edition Robert Laffont. p.495-899 Proust M. În căutarea timpului pierdut. Sodoma şi Gomora. Bucureşti: Univers, 1995. 486 p. Rebreanu L. Opere, Vol.I. Chişinău: Ştiinţa, 1994. 463 p. Rebreanu L. Opere, Vol.II. Chişinău: Ştiinţa, 1994. 518 p. Remize F. Contes et légendes du Gévaudan. Montpellier: Espace sud Editions, 1996. 482 p. Rivière S. Statornicii/Persistance. Montréal Bucureşti: Humanitas, 1994. (ediţie bilingvă). 115 p. Sadoveanu M. Creanga de aur. Bucureşti: Univers, 1981. 368 p. Sadoveanu M. Le rameau d’or. Bucureşti: 1993. 223 p. Zola E. Le ventre de Paris. Paris: Edition Bookking International, 1995. 413 p. Zola E. Germinal. Paris: Edition Robert Laffont, 1992. 406 p. Ziare:

Academia CAŢAVENCU (Bucureşti) Flux (Chişinău) Timpul (Chişinău) 274

DECLARAŢIE PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII Subsemnata, declar pe proprie răspundere că materialele prezentate în teza de doctorat se referă la propriile activităţi şi realizări, în caz contrar urmând să suport consecinţele, în conformitate cu legislaţia în vigoare.

Zbanţ Ludmila

10 august 2009

275

CURRICULUM VITAE Numele şi prenumele : ZBANŢ Ludmila Data şi locul naşterii : 14 aprilie 1957, Tîrnova, Donduşeni, Moldova Studii universitare : • 1974-1979 – Facultatea de Limbi Străine, Universitatea de Stat din Chişinău • 1979 – Universitatea de Stat din Chişinău (diplomă cu menţiune) Specializarea principală : limba şi literatura franceză, profesor Specializarea secundară : traducător Doctorat : 1985-1990 – Universitatea de Stat din Chişinău, cu teza Distanţarea predicatului în limba franceză, sub conducerea membru cor. al AŞM, prof.univ., dr.hab., Anatol Ciobanu; 1990 – susţinerea tezei de doctor Distanţarea predicatului în limba franceză la Universitatea « M.Lomonosov », Moscova Diplome Conferenţiar universitar – Chişinău, 1998,Universitatea de Stat din Moldova Doctor în filologie – Moscova, 1990, Universitatea de Stat « M.Lomonosov » Stagii Martie 2009, stagiu de cercetare la Universitatea Bordeaux 3, Franţa, în cadrul programului Erasmus Mundus Martie-aprilie 2005, Universitatea Lyon 2, Franţa, stagiu profesional pe lângă Centrul de cercetări în domeniul Traducerii şi terminologiei, bursă a Agenţiei Universitare a Francofoniei. Noiembrie 2003, Strasbourg, Franţa, Institutul de Traducători, Interpreţi şi Relaţii Internaţionale pe lângă Universitatea Marc Bloch, stagiu de formare în domeniul traducerii şi interpretării Septembrie, 2002, Alicante, Spania, Universitatea Alicante – bursă Tempus de mobilitate individuală vizând studierea specificului formării interpreţilor – traducerea consecutivă şi traducerea simultană Ianuarie-aprilie, 2002, Québec, Canada, Universitatea Laval – bursă de cercetare oferită de Agenţia Universitară a francofoniei Septembrie, 1997, Rennes, Franţa – universitatea de toamnă în traductologie, terminologie, frazeologie Activitatea profesională 2006, noiembrie – prezent – Decanul facultăţii Limbi şi Literaturi Străine (aleasă prin concurs) 2001, august – ianuarie 2006 – Şef Catedră Traducere, Interpretare şi Lingvistică Aplicată, Universitatea de Stat din Moldova 1997, iulie – 2001, august - Şef Catedră Limbă Franceză, Universitatea de Stat din Moldova 1996, septembrie – 1997, iulie - Conferenţiar la Catedra Teoria şi Practica Traducerii, Universitatea de Stat din Moldova Ianuarie, 1994 - Lector superior la Catedra Limbă franceză, Universitatea de Stat din Moldova 1991, august – 1993, iulie – profesor de limba franceză, Colegiul Financiar-bancar, Moscova 1989 – 1990 – traducător, firma „Lemos”, Moscova 1985-1990 – doctorantura, Universitatea de Stat din Chişinău, Catedra Filologie Franceză 1983 – 1985 – inspector, Ministerul Învăţământului Superior şi Mediu de Specialitate al Republicii Moldova 276

1981-1983 – metodist-traducător, Facultatea pentru pregătirea studenţilor străini, Universitatea de Stat din Chişinău 1980-1981 – lector-asistent, Catedra Limba Franceză, Universitatea de Stat din Chişinău 1974 – 1979 – studentă, Facultatea de Limbi Străine, Universitatea de Stat din Chişinău Domeniile de activitate ştiinţifică Teoria şi practica traducerii/interpretariatului, Terminologie şi limbaje specializate; Lingvistică contrastivă; Lingvistică textuală; Discursivitate; Comunicare şi cultură. Conducător de teze de doctor, dintre care una în cotutelă cu universitatea Lille 3 Franţa (susţinută la 14 decembrie 2007), de master şi de licenţă. Recenzarea tezelor de doctor, de master, de licenţă, tezelor prezentate pentru susţinerea la gradului pedagogic. Secretar ştiinţific al Consiliului Ştiinţific DH 30-10.02.05 – limbi romanice (până în a.2007) Membru al Seminarelor Ştiinţifice de Profil 10.02.05 şi 10.02.19 Membru al Seminarului Ştiinţific de Profil Participări la foruri ştiinţifice internaţionale În perioada 1999 – 2009 am participat la circa 30 conferinţe şi colocvii organizate în diverse centre universitare şi academice din Republica Moldova şi peste hotare: în Canada, Franţa (Paris, Renes, Strasbourg), Spania, România (Bucureşti, Constanţa, Iaşi, Piteşti, Suceava), Ucraina (Kiev, Cernăuţi). Colocvii din ultimul an: Martie 2009, Colocviul internaţional « Probleme actuale de lingvistică, glotodidactică şi ştiinţă literară », USM. Iulie 2008, Paris, participare la Primul Congres Mondial de Lingvistică Franceză, organizat de Institutul de Lingvistică Franceză. Iulie 2008, Colocviul internaţional „Semantica limbii şi semantica discursului: interpretare şi descriere.” In memoriam Silviu Berejan, desfăşurat la A.Ş.M. Lucrări ştiinţifice publicate 2 monografii, circa 90 articole, materiale ale comunicărilor ştiinţifice şi rezumate Participări în proiecte ştiinţifice naţionale şi internaţionale Membru al comitetului de organizare a ediţiei a X-a (martie-octombrie 2009), a IX-a (octombrie 2007), a VIII-a (ianuarie-mai 2005) a Colocviul Internaţional de Ştiinţe ale Limbajului ”Eugen Coşeriu”, în colaborare cu universitatea Ştefan cel Mare, Suceava, România şi Universitatea Iurii Fedkovici Cernăuţi, Ucraina Membru al comitetului ştiinţific al colocviului internaţional „Les langues-cultures à l’université”, organizat la ASE Bucureşti, România (martie 2009) Ianuarie 2005 – decembrie 2006 proiectul susţinut de Agenţia Universitară a Francofoniei, vizând elaborarea unui curs on-line şi publicarea monografiei „Le discours en action”. Parteneri în proiect Universitatea de Stat din Moldova, Universitatea Ştefan cel Mare Suceava, România, Universitatea Tirana, Albania Premii şi menţiuni: Diplome de Onoare a Ministerului Educaţiei a Republicii Moldova Domiciliul: or. Chişinău, str.Anestiadi, 8, ap.9 tel. 577697 (serviciu) mobil: 069955582 e-mail: [email protected] 277