M. Maeterlinck_viata Albinelor

MAURICE MAETERLINCK

VIAŢA ALBINELOR

Editura APIMONDIA Bucureşti, 1976

Traducere în româneşte, CONSTANTIN TEACĂ

Cuvînt înainte Cartea de faţă se situează la jumătatea drumului între litera­ tură şi apicultură : este opera unui îndrăgostit de albine care le-a privit cu ochii sufletului unui mare artist al cuvîntului. Belgian de origine, Maurice MAETERLINCK (1862—1949), lau­ reat al Premiului Nobel (1911), este considerat de istoricii li­ teraturii ca poet-magician al misterului. Teatrul simbolist îi datorează mult lui MAETERLINCK, din a cărui creaţie este cunoscută — să nu amintim decît pe aceasta — Pelleas şi Melisande (1892) care i-a servit lui Debussy drept libret pentru opera cu acelaşi nume. Poet unic în felul său, Maurice MAETERLINCK este preţios lumii literare pentru a fi scrutat cu talent şi pătrundere filo­ sofică secretele vieţii interioare, pentru a fi meditat profund la viaţă în sine, pentru a fi abordat marile întrebări metafizice; este, în acelaşi timp, cunoscut şi preţuit în lumea amatorilor de literatură bună, a celor ce alcătuiesc „publicul larg”, prin nemuritoarea sa „Pasăre albastră”, prin faptul că şi-a dezvăluit cu talent şi dăruire sensibilitatea pentru minunăţiile lumii ve­ getale şi pentru pilduitoarea, surprinzătoarea lume a insectelor, (Viaţa albinelor, 1901 ; Inteligenţa florilor, 1907 ; Viaţa termi­ telor, 1927 ; Viaţa furnicilor, 1930). De-a lungul celor şapte cărţi ale „Vieţii albinelor” facem cu­ noştinţă, puţin cîte puţin, cu cetatea cea mai bine chibzuită şi, din acest motiv fără pereche, a albinelor. Ordinea, munca neîn­ treruptă şi dezinteresată, diviziunea muncii, construcţia geo­ metrică ideală a celulelor, fenomenele ce se succed cu o preci­ zie matematică în funcţie de anotimpuri — roirea, creşterea puietului şi a mătcii care asigură viitorul speciei — toate aces­ tea îl determină pe Maurice MAETERLINCK să ne considere pe noi oamenii inferiori albinelor, sau aflîndu-ne într-o etapă de tranziţie, spre o nouă formă de organizare ce nu ar putea rivaliza prea curînd cu aceea a „gîzelor blonde”. Deşi a trecut mult, chiar foarte mult, de cînd MAETERLINCK a scris cartea, deşi de la data apariţiei sale s-au făcut multe descoperiri asupra vieţii albinelor, acestea nu pot umbri cu nimic poezia adevărului prezentată cu atîta dulceaţă de marele poet. Nimic din farmecul cărţii nu s-a epuizat, fondul ei edu­ cativcontinuă să fie valabil şi astăzi.

De 75 de ani iubitorii cei mulţi ai albinelor îl consideră puţin „al lor” pe MAETERLINCK, ca fiind, printre cei care au cîntat albina, unul din cei mai pasionaţi şi mai plăcuţi minţii şi sufletului. De aceea Editura APIMONDIEI — aflată în slujba organizaţiilor de apicultori din toată lumea — a decis să răspîndească această carte, pentru a da posibilitatea unui număr cît mai mare de apicultori să-şi îmbogăţească biblioteca şi cu­ noştinţele cu frumoasele pagini ale unui mare scriitor şi ilustru apicultor.

iunie 1976, Bucureşti

Preşedintele APIMONDIEI şi al Asociaţiei Crescătorilor de Al­ bine din R. S. România, prof. dr. ing. V. HARNAJ

„Geometrii ştiu că nu există decît trei feluri de figuri de care te poţi folosi pentru a împărţi o suprafaţă în mici spaţii asemănătoare, de formă regulată, de mărime egală, fără goluri între ele. Acestea sînt triunghiul echilateral, pătratul şi hexagonul regulat, care, în ceea ce priveşte al­ cătuirea celulelor depăşeşte pe celelalte două din punct de vedere al comodităţii şi al rezis­ tenţei. Ei bine, tocmai de hexagon se folosesc albinele ca şi cînd i-ar cunoaşte foloasele. De asemenea, fundul celulelor se compune din trei feţe care se întîlnesc într-un punct şi se ştie că acest sistem de construcţie permite o economie însemnată de muncă şi de materiale. Mai trebuie să ştim totuşi ce unghi de înclina­ ţie al feţelor contribuie la o economie mai mare, problemă ce ţine de matematicile supe­ rioare..." (Cartea a III-a, XVII)

CARTEA

ÎNTÎI

În pragul stupului I N-am de gînd să scriu un tratat de apicultură sau de creş­ tere a albinelor. Toate ţările civilizate au tratate exce­ lente, încît este inutil să mai fac si eu unul. Franţa are tra­ tatele lui DADANT, ale lui Georges de LAYENS şi BONNIER, ale lui BERTRAND, ale lui HAMET, ale lui WEBER, ale lui CLEMENT si ale abatelui COLLIN. Ţările de limbă engleză au pe LANGSTROTH, BEVEN, COOK, CHESHIRE, COWAN, ROOT si pe discipolii lor. Germania are pe DZIERZON, Van BERLEPSCH, POLLMANNjpOGEL şi pe mulţi alţii. Mai mult, nu este vorba nici de o monografie ştiinţifică despre Apis mellifica, ligustica, fasciata, etc. şi nici de o cu­ legere de observaţii sau de studii noi. Nu voi spune aproape nimic nou pentru toţ cei care cunosc cît de cît albinele. Pen­ tru a nu îngreuna această expunere, am rezervat pentru altă lucrare, mai tehnică, o serie de experienţe şi observaţii pe care le-am făcut timp de douăzeci de ani de cînd practic api­ cultura şi care prezintă un interes foarte limitat şi special. Vreau să vorbesc numai despre „gîzele blonde” ale lui RONSARD la fel cum vorbeşti unor oameni ce nu cunosc un obiect pe care numai tu îl cunoşti şi-l preţuieşti. Nu socotesc să înfrumuseţez adevărul şi nici să-l înlocuiesc, aşa cum face REAUMUR, reproşînd pe drept cuvînt acelora care s-au ocupat înainte de el de albine, o minune plăcută şi imaginară cu minuni reale. Sînt multe lucruri minunate în stup şi nu mai este cazul să mai adăugăm şi noi altele. În plus, am re­ nunţat de mult timp să caut în această lume o minune mai interesantă şi mai frumoasă decît adevărul, sau, cel puţin, decît efortul omului ce tinde să-l cunoască. Să nu ne ostenim 7

să descoperim măreţia vieţii în lucrurile îndoielnice. Toate lucrurile foarte sigure sînt foarte măreţe şi pînă acum nu v-am descris nici unul. Nu voi afirma deci nici un lucru pe care să nu-l fi verificat eu însumi sau care să nu fi fost într-atît de admis de către clasicii apidologiei, încît orice ve­ rificare devenea inutilă. Contribuţia mea se va reduce la a prezenta faptele într-o manieră exactă, dar un pic mai vie, la a le însoţi cu cîteva reflecţii mai dezvoltate şi mai libere, la a le grupa mai armonios aşa cum nu putem face într-un îndreptar, într-un manual sau într-o monografie ştiinţifică. Cine va citi această carte, nu va putea să îngrijească un stup, dar va cunoaşte aproape tot ceea ce se ştie sigur, deo­ sebit, profund şi intim asupra locuitorilor săi. Acest lucru nu este făcut deloc cu preţul a ceea ce mai rămîne să aflăm. Voi trece sub tăcere toate tradiţiile eronate din care este ţesută încă la ţară şi în multe lucrări legenda prisăcii. Cînd vom întâlni vreo îndoială, vreun dezacord sau ipoteză, cînd voi fi în faţa necunoscutului o voi spune deschis. Veţi vedea că ne vom opri adesea în faţa necunoscutului. În afara ma­ rilor acte sensibile ale poliţiei lor şi ale activităţii lor, nu se ştie nimic foarte precis asupra fabuloaselor fiice ale lui Aristeu. Pe măsură ce ne ocupăm de ele, învăţăm să ignorăm şi mai mult misterele existenţei lor reale, dar acest fel de neştiinţă este mult mai bun decît neştiinţa inconştientă şi trufaşă ce face baza ştiinţei noastre despre viaţă ; şi este pro­ babil tot cu ceea ce omul se poate mîndri de a afla în această lume. Există oare o lucrare asemănătoare asupra albinei ? În ceea ce mă priveşte, cu toate că am impresia că am citit aproape tot ce s-a scris despre albine, nu cunosc vreo lucrare asemănătoare în afară de capitolul pe care i-1 consacră MICHELET la sfîrşitul cărţii sale Insecta şi de eseul pe care i-1 dedică Ludwig BUCHNER, celebrul autor al lucrării Force et matiere în al său Geistes Leben der Thiere1. MICHELET a prezentat de-abia sumar acest subiect ; cît despre BUCH­ NER, studiul său este destul de complet, dar citindu-i afir­ maţiile hazardate, legendare, ideile învechite pe care le pre1

S-ar mai putea cita monografia lui KIRBY şi SPENCE din Introduction to Entomology, dar ea are un caracter aproape exclusiv tehnic.

8

zintă, îl bănuiesc că nu şi-a părăsit biblioteca pentru a-şi interoga eroinele, că n-a deschis niciodată unul din sutele de stupi zgomotoşi şi înaripaţi pe care trebuie să-i cunoaştem înainte ca instinctul nostru să se pună de acord cu secretul lor, înainte de a fi pătruns de atmosfera, de parfumul, de spi­ ritul, de misterul acestor virgine lucrătoare. Acestea n-au nici parfumul mierii şi nici pe cel al albinei şi aceasta este lipsa numeroaselor cărţi savante ale căror concluzii sînt adesea preconcepute şi al căror aparat ştiinţific este format dintr-o acumulare enormă de anecdote nesigure şi culese de peste tot. De altfel, acest lucru îl voi întîlni rar în lucrarea mea deoarece punctele noastre de plecare şi de vedere precum şi scopurile sînt foarte diferite. II Cărţile despre albine (să începem cu cărţile pentru a le putea părăsi mai repede şi să ne îndreptăm chiar spre iz­ vorul acestor cărţi) sînt foarte numerose. Această mică fiinţă stranie trăind într-o societate, cu legi complicate şi executînd în bezna stupului lucruri minunate a atras de la început curiozitatea omului. ARISTOTEL, CATON, VARRO, PLINIU, COLLUMELLE, PALLADIUS au studiat-o fără să mai vor­ bim de filosoful ARISTOMACHUS care, aşa cum ne spune PLINIU, le-a observat timp de cincizeci şi opt de ani sau de PHILISCUS din Thasos care a trăit în ţinuturi pustii pentru a nu mai vedea decît albine, fiind poreclit mai apoi „Sălba­ tecul”. Dar toate acestea nu sînt decît legende ţesute în ju­ rul albinei şi tot ceea ce putem reţine de aici, adică aproape mai nimic, se găseşte rezumat în cîntul patru din Georgicele lui VERGILIU. Istoria ei nu începe decît în secolul al XVII-lea odată cu descoperirile marelui savant olandez SWAMMERDAM. Totuşi, trebuie să adăugăm acest amănunt puţin cunoscut ; chiar înainte de SWAMMERDAM, un naturalist flamand, CLUTIUS, afirmase anumite adevăruri importante, printre altele, pe acela că regina este singura mamă a întregii populaţii şi posedă atributele celor două sexe ; dar el nu şi-a dovedit afirmaţiile. SWAMMERDAM a inventat adevăratele 9

metode de observare ştiinţifică, a creat microscopul, a ima­ ginat injecţiile de conservare, a fost primul care a disecat albinele, a precizat definitiv, prin descoprirea ovarelor şi a oviduictului, sexul mătcii care fusese crezută rege * şi a arun­ cat o lumină nouă asupra întregului mecanism al stupului punînd la baza lui idea de maternitate. În fine, el a pre­ zentat disecţiile şi a desenat planşe atît de perfecte, încît servesc şi astăzi la ilustrarea numeroaselor tratate de apicul­ tură. El a trăit în furnicarul tulbure care era Amsterdamul de atunci regretând „viaţa plăcută de la ţară” şi s-a stins la patruzeci şi trei de ani istovit de muncă. Într-un stil simplu şi plin de evlavie, în care elanurile simple şi sincere ale unei credinţe ce-i este teamă să nu dea înapoi glorifică pe Creator, el şi-a strîns observaţiile în marea sa lucrare Bybel der Naturae pe care, o sută de ani mai tîrziu, doctorul BOERHAVE a tradus-o din olandeză în latină sub titlul Biblia naturae (Leida, 1737). Mai apoi, REAUMUR, credincios aceloraşi metode, a făcut numeroase experienţe şi observaţii curioase în grădinile sale de la Charenton şi a consacrat albinelor un volum întreg în Memoires pour servir ă l'histoire des insectes. II putem citi cu folos şi fără să ne plictisim. Este o carte clară, directă, sinceră şi nu lipsită de un anumit farmec. El şi-a consacrat activitatea mai ales să îndrepte numeroase greşeli vechi, a mai răspîndit şi el altele, a lămurit în parte formarea roiurilor, viaţa mătcilor, într-un cuvînt a descoperit numeroase ade­ văruri anevoioase şi a deschis drumuri noi pentru alte des­ coperiri. El şi-a închinat înţelepciunea pentru a lămuri mi­ nunile arhitecturii stupului şi tot ceea ce a spus despre acest lucru nu a fost încă întrecut. Tot lui îi datorăm şi ideea stu­ pilor din sticlă care, perfecţionaţi mai tîrziu, au dezvăluit toată viaţa intimă a acestor tenace muncitoare, care îşi încep opera în lumina orbitoare a soarelui, dar nu o desăvîrşesc decît în întuneric. Pentru a întregi tabloul, ar trebui să mai men­ ţionăm cercetările şi lucrările ce au urmat imediat, datorate iui Charles BONNET şi SCHIRACH (care a dezlegat enigma oului de matcă) ; dar mă voi mărgini la cei mai de seamă şi * în franceză matcă, „reine” (regină), de aceea în text cuvîntul corespunzător este masculin.

10

ajungem astfel la François HUBER, maestrul şi clasicul ştiinţei apicole de astăzi. Născut la Geneva în 1750, HUBER orbeşte de tînăr. Captivat mai întîi de experienţele lui REAUMUR pe care voia să le controleze, el va deveni curînd pasionat după aceste cercetări şi, cu ajutorul unui servitor inteligent şi devotat, Frangois Burnens, îşi va dedica viaţa întreagă studiului al­ binei. În analele suferinţei şi victoriilor umane, nimic nu este mai înduioşător şi pilduitor ca povestea acestei colaborări plină de răbdare, în care unul, care nu percepea decît o lu­ mină imaterială, conducea cu gîndul mîinile şi privirile celuilalt, care se bucura de lumina binefăcătoare a soarelui. Orbul, după cum se spune, nu văzuse niciodată un fagure prin pînza acestor ochi stinşi, care era dublată de cealaltă cu care natura învăluie orice lucru. El surprindea tainele de nepătruns ale geniului care forma acest fagure de miere in­ vizibil, pentru a arăta că nu există nici un moment în care ar trebui să renunţăm a spera şi a căuta adevărul. Nu voi enu­ mera ceea ce ştiinţa apicolă datorează lui HUBER, mai cu­ rînd voi spune ceea ce nu-i datorează. Lucrarea sa „Nouvelles observations sur les abeillesç, al cărui prim volum a fost scris în 1789 sub formă de scrisori adresate lui Charles BONNET iar al doilea n-a apărut decît douăzeci de ani mai tîrziu, a rămas un nepreţuit izvor de informaţie pentru toţi apidologii. Desigur, mai găsim în această lucrare unele scă­ pări, unele adevăruri nepuse la punct ; după apariţie, cartea a contribuit mult la dezvoltarea micrografiei, la creşterea al­ binelor, la mînuirea mătcilor, etc. dar nu s-a putut desminţi sau dovedi falsă nici una din observaţiile sale principale care au rămas în picioare şi stau la baza activităţii noastre. III După dezvăluirile lui HUBER urmează cîţiva ani de tă­ cere ; dar, puţin timp după aceea, DZIERZON, preot la Carlsmark, în Silezia, descoperă partenogeneza, adică concepţia vir­ ginală a mătcilor şi imaginează primul stup cu rame mobile datorită căruia apicultorul va putea pe viitor să ia o parte din recolta de miere fără a-şi omorî cele mai bune colonii şi fără a distruge într-un singur moment munca unui an întreg. 11

Stupul său, departe de a fi perfect, este magistral perfec­ ţionat de către LANGSTROTH, care inventează rama mobilă propriu zisă ce se răspândeşte cu un succes uluitor în Ame­ rica. ROOT, QUINBY, DADANT, CHESHIRE, de LAYENS, COWAN, HEDDON, HOWARD şi alţii îi mai aduc cîteva îm­ bunătăţiri preţioase. Pentru a scuti albinele de a produce ceara şi de a construi faguri, operaţie pentru care ele risipesc atîta miere şi îşi irosesc cel mai mult timp, MEHRING a avut ideea de a pregăti faguri artificiali pe care albinele îi acceptă imediat şi îl întrebuinţează după nevoie. De HRUSCHKA des­ coperă „extractorul” care, prin folosirea forţei centrifuge, per­ mite extragerea mierii fără distrugerea fagurilor. În cîţiva ani rutina în apicultură este dată uitării. Capacitatea şi pro­ ducţia stupilor se întreiesc. Stupine importante şi deosebit de productive se ivesc peste tot. De acum înainte va lua sfîrşit inutilul masacru al coloniilor celor mai muncitoare şi odioasa selecţie contra naturii care-i urma. Omul devine cu adevărat stăpînul albinelor, stăpîn ascuns şi neştiut, conducînd totul fără să dea porunci, ascultat de toţi fără a fi cunoscut. El se substituie anotimpurilor şi separă nedreptăţile anului. El uneşte republicile vrăjmaşe, ajustează bogăţiile, măreşte sau limitează naşterile, rânduieşte rodnicia mătcii, o detronează şi o înlocuieşte după ce a ştiut să zmulgă cu dibăcie consimţămîntul greu al unui popor care se răscoală la simpla bă­ nuială a unui amestec străin, neînţeles de ele. Violează paşnic, cînd crede de cuviinţă, taina camerelor sfinte, ca şi întreaga politică vicleană şi prevăzătoare a reşedinţei regale. El pradă de cinci sau şase ori la rînd rodul muncii surorilor din mica mănăstire fără de odihnă, fără să le rănescă, fără să le descurajeze sau să le sărăcească. El potriveşte magaziile de rezerve şi hambarele locuinţelor lor după bogăţia florilor pe care primăvara, în graba-i inegală, le risipeşte pe povârni­ şurile colinelor, le obligă să-şi reducă numărul fastuos al în­ drăgostiţilor care aşteaptă naşterea principeselor. Cu alte cuvinte, el face din ele ceea ce vrea şi obţine tot ce le cere, numai dacă cererea lui ţine cont de virtuţile şi legile lor, căci, mai presus de acea suflare divină care le stăpâneşte — prea mare pentru a fi văzută şi prea străină pentru a o pri­ cepe — ele privesc mai departe chiar decît această suflare divină şi nu se gîndesc în neclintitul lor sacrificiu decît să desăvîrşească tainica menire a neamului. 12

IV

Şi acum, după ce cărţile ne-au spus ce aveau mai important să ne spună despre o poveste destul de veche, să pă­ răsim tot ceea ce a dobîndit ştiinţa prin munca altora pen­ tru a vedea albinele cu ochii noştri. Un ceas petrecut în prisacă ne va arăta poate lucruri mai puţin precise, dar mult mai vii şi mai folositoare. Nu am uitat încă primul stup pe care l-am văzut şi care m-a învăţat să îndrăgesc albinele. Era, cu mulţi ani în urmă, într-un sat mare din acea Flandră Zelandeză, atît de curată şi fermecătoare, care, mai mult decît Zelanda însăşi, acea oglindă concavă a Olandei, a adunat în ea gustul culorilor aprinse şi în care, ca nişte jucării drăguţe şi serioase, îţi mîn­ gîie privirea casele cu poduri ţuguiate, turnurile şi căruţele frumos decorate, dulapurile şi pendulele ce lucesc în fundul sălilor, arbuştii aliniaţi de-a lungul cheiurilor şi canalelor în aşteptarea, pare-se, a unei sărbători binefăcătoare, bărcile şi vechile corăbii cu pupa frumos sculptată ; nu pot uita uşile şi ferestrele ce aduceau cu nişte flori, podeţele multicolore şi meşteşugit lucrate ce se lăsau şi se ridicau, căsuţele lustruite ca nişte oale smălţuite pline de armonie şi strălucire, de unde ies femei în formă de clopoţei gătite cu aur şi argint, ducîndu-se să-şi mulgă vacile pe pajiştile înconjurate de garduri albe sau să-şi întindă rufele pe covorul verde împărţit în ovale şi în romburi al câmpiilor stropite cu flori. Un bătrîn înţelept, ca bătrînul lui Vergiliu, un Om semănînd cu regii, om semănînd cu zeii Şi mulţumit ca dînşii şi liniştit ca ei, cum ar fi spus la Fontaine, se retrăsese acolo unde viaţa pă­ rea mai intimă decît în altă parte, dacă este posibil să mai găseşti într-adevăr o viaţă potolită. Îşi alesese această sin­ gurătate nu din amărăciune — un înţelept nu cunoaşte marile decepţii — ci oarecum plictisit de a mai cerceta oamenii care răspund mai greu decît animalele şi plantele, cînd vrei să-i întrebi despre atîtea lucruri cu adevărat însemnate ce privesc firea şi legile ei nestrămutate. La fel ca acel filozof, scit, toată fericirea lui era formată de frumuseţea unei grădini şi printre aceste minuni cea mai preţuită şi cea mai căutată era o prisacă formată din doisprezece stupi de paie pe care-i vopsise pe unii într-un roz deschis, pe alţii în galben viu, pe 13

cei mai mulţi în albastru odihnitor, căci observase, cu mult înaintea experienţelor lui Sir John LUBBOCK, că albastrul este culoarea preferată a albinelor. El îşi instalase prisaca lîngă zidul alb al casei, în colţul uneia din acele curate şi pri­ mitoare bucătării olandeze cu blidare de faianţă unde stră­ lucesc crătiţi şi arămuri ce se oglindesc, prin uşa deschisă, în apa molcomă a unui canal. Şi apa, încărcată de aceste ima­ gini familiare, mişcîndu-se alene sub o perdea de plopi, îţi plimba privirile pînă hăt departe, la orizont, străjuit de mori şi de fineţe. În acest loc. ca şi oriunde i-ai aşeza, stupii dăruiseră o viaţă nouă florilor, liniştii, aerului, razelor soarelui. Aici nu ţi-ai fi putut închipui o sărbătoare mai minunată a verii. Aici te odihneai ca la o răspîntie luminoasă unde se încrucişează şi de unde pornesc acele linii aeriene pe care aleargă pripite şi zgomotoase toate mirosurile îmbătătoare ale cîmpului de la revărsatul zorilor şi pînă în amurg. Aici veneai să asculţi sufletul viu şi fericit, glasul inteligent şi plin de viers, fo­ carul de neţărmurită desfătare al minunatelor ore ale gră­ dinii. Aici, la şcoala albinelor, veneai să înveţi grijile naturii atotputernice, legăturile vii între cele trei regnuri, organiza­ rea profundă a vieţii, învăţămintele muncii tenace şi dezin­ teresate. Şi, tot ceea ce este la fel de preţios ca şi munca, tot ele, curajoasele lucrătoare, ne mai învaţă să gustăm şi plă­ cerile dulci ale odihnei, subliniind, pentru a ne exprima astfel, cu linii de foc lăsate de miile lor de aripi mici, de­ liciile greu de înţeles ale acestor zile imaculate, cînd se învîrtesc mereu în jurul lor prin cîmpiile fără de sfîrşit ale văzduhului, fără să ne aducă la urmă nimic, în afară de o bobită străvezie, goală de amintiri, ca o fericire prea curată. V Pentru a urmări cît mai uşor cu putinţă evoluţia unui stup în timpul unui an, vom alege unul care se trezeşte la viaţă primăvara, îşi reia activitatea şi vom vederea desfăşurîndu-se astfel, în ordinea lor normală, marile etape ale vieţii albinelor : formarea şi plecarea roiului, întemeierea unei noi cetăţi, naşterea, luptele şi zborul nupţial al tinerelor mătci, nimicirea trîntorilor şi reîntoarcerea la somnul din timipul iernii. Fiecare din aceste etape va aduce singură lămuririle 14

necesare asupra legilor, particularităţilor, obişnuinţelor, asu­ pra evenimentelor care îi dau naştere, astfel încît, la sfîrşitul anului apicol, oare este scurt şi nu ţine decît din aprilie şi pînă la sfîrşitul lui septembrie, să pătrundem toate secretele „casei de miere”. Deocamdată, înainte de a deschide şi de a arunca o privire generală, este de ajuns să ştim că ea este formată dintr-o matcă, mamă a întregului ei popor ; din mii de lucrătoare sau albine fără sex, femele incomplete şi sterile şi, în sfîrşit, din cîteva sute de trîntori, dintre care va fi de­ semnat soţul unic şi nefericit al viitoarei suverane pe care lucrătoarele o vor alege după plecarea, de voie sau de nevoie, a reginei ce domneşte. VI Cînd deschizi pentru prima oară un stup, simţi puţin emo­ ţia ce ai avea-o violînd un lucru necunoscut şi plin, poate, de surprize de temut, ca de pildă un mormînt. În ju­ rul albinelor s-a ţesut o legendă plină de ameninţări şi de pericole. Mai dăinuie amintirea supărătoare a înţepăturilor care provoacă o durere specială pe care n-ai şti cu ce să o compari, cu o uscăciune arzătoare, un fel de flacără a deşer­ tului ce-ţi cuprinde mădularul înţepat, ca şi cum aceste fiice ale soarelui ar fi scos din razele supărate ale tatălui lor un venin strălucitor, pentru a apăra cu mai multă putere co­ morile de dulceaţă ce le plămădesc în orele sale binecuvîntate. Este adevărat că stupul, deschis fără atenţie de către cineva care nu cunoaşte şi nici nu respectă firea şi obiceiurile locuitoarelor lui, se transformă pe loc într-un haos clocotitor de mînie şi eroism. Dar nimic nu-i mai uşor de dobîndit decît dibăcia necesară pentru a şti să-l mînuieşti fără frică. Puţin fum, răspîndit la timp, mult sînge rece şi blîndeţe sînt în­ deajuns şi aceste lucrătoare înarmate pînă-n dinţi se lasă prădate, fără a se gîndi măcar să scoată acul. Ele nu-şi re­ cunosc stăpînul, aşa cum s-a spus, nu se tem de om, dar, la mirosul fumului sau la apariţia mîinii unui om, care umblă prin locuinţa lor încet şi fără să le ameninţe, ele cred că nu e vorba de un atac sau de un vrăjmaş împotriva căruia le-ar fi cu putinţă să se apere, ci de o forţă sau de o catastrofă naturală în faţa cărora trebuie să se plece. În loc să lupte în 15

van, pline de o prevedere înşelătoare ce le duce prea departe, ele vor să salveze cel puţin viitorul şi atunci se năpustesc asupra rezervelor de miere pentru a lua şi a ascunde în ele ceea ce le trebuie pentru a întemeia o nouă cetate, dacă cea veche este distrusă sau dacă sînt forţate să o părăsească. VII Neştiutorul, sub ochii căruia se deschide un stup de obser­ vaţie1, este destul de dezamăgit la început. I se spusese că această cutie de sticlă cuprinde o activitate fără seamăn, un număr nesfîrşit de legi înţelepte, tot atîta geniu, mistere, cuminţenie, socoteală, pricepere, atîtea îndeletniciri deosebi­ te, atîta prevedere, siguranţă, obiceiuri, inteligente, atîtea simţiri şi virtuţi curioase. El nu descoperă înăuntru decît o îngrămădeală încurcată de mici boabe roşietice ce aduc a boabe de cafea prăjită sau a struguri uscaţi îngrămădiţi la fereastră. Aceste sărmane bobiţe sînt mai mult moarte decît vii, fără rost şi greu de înţeles. El nu poate recunoaşte minu­ natele picături de lumină care, ceva mai înainte, se scurgeau şi ţâşneau fără oprire în răsuflarea plină de viaţă de aur şi mărgăritare a miilor de flori îmbietoare. Ele bîjbîie prin întuneric. Ele se înăbuşă într-o mulţime cuprinsă de frig ; ai zice că sînt nişte prizoniere bolnave sau regine detronate care nu s-au bucurat decît de o clipă de strălucire în mijlocul florilor pline de lumină ale grădinii, pentru a se reîntoarce la mizeria de plîns din locuinţa lor strimtă şi neprimitoare. Şi albinele au aceeaşi soartă ca toate marile adevăruri. Trebuie să înveţi să le observi. Un locuitor de pe altă planetă care ar privi pămîntul şi ar vedea oamenii umblînd pe ne­ simţite de colo colo pe străzi, înghesuindu-se împrejurul anu­ mitor clădiri sau în anumite pieţe, aşteptînd cine ştie ce, fără vreo mişcare aparentă în locuinţele lor, ar crede de ase1 Stup de observaţie, stup confecţionat din geamuri avînd per­ dele negre sau obloane. Cei mai buni nu conţin decît un singur fa­ gure permiţîndu-ne să-l observăm în ambele părţi. Acest tip de stup prevăzut cu o ieşire, poate fi aşezat fără nici o greutate, într-un salon, bibliotecă, etc. Albinele care locuiesc în stupul instalat în cabinetul meu de lucru de la Paris, culeg din pustiul de piatră al marii capitale ceea ce le trebuie pentru a trăi şi a progresa.

16

menea că şi ei sînt nişte fiinţe de plîns şi fără vlagă. Îţi tre­ buie mult timp ca să poţi pătrunde viaţa multiplă a acestei inerţii aparente. Într-adevăr, fiecare din aceste mici boabe, aproape ne­ mişcate, munceşte fără răgaz şi fiecare face un lucru aparte. Nici una nu ştie ce este odihna şi acelea, de exemplu, care par cele mai adormite şi atîrnă de geamuri ca nişte ciorchini uscaţi, au misiunea cea mai tainică şi cea mai istovitoare; ele produc şi secretă ceara. Dar vom reveni în curînd la amănuntele acestei activităţi unanime. Deocamdată este de ajuns să ne fixăm atenţia asupra trăsăturii celei mai impor­ tante a firii albinei care explică îngrămădirea extraordinară a acestei munci încîlcite. Albina este la fel ca şi furnica şi, încă mai mult decît furnica, este o fiinţă de grup. Ea nu poate trăi decît într-o colonie, într-un grup numeros. Cînd iese din stupul atît de aglomerat, încît trebuie să-şi croiască drum lovind cu capul pereţii vii oare o înconjoară, ea iese din ele­ mentul său natural. Ea se afundă o clipă în văzduhul plin de flori la fel ca pescuitorul în oceanul plin de mărgăritare ; dar sub ameninţarea morţii ea trebuie, la intervale regulate, să revină în stup, să-şi regăsească colonia, la fel ca pescui­ torul ce revine la suprafaţă ca să respire. Rămasă singură, cu hrană îmbelşugată şi la o temperatură prielnică, ea se stinge în cîteva zile nu de soare sau de frig, ci din cauza sin­ gurătăţii. Colonia, cetatea întreagă îi dă albinei o hrană ne­ văzută, tot atît de necesară pentru ea ca şi mierea. Pentru a ne da seama de spiritul legilor stupului trebuie să ajungem la înţelegerea acestei nevoi. În stup, individul nu este nimic, el nu are decît o existenţă condiţionată, nu este decît o clipă oarecare, un organ înaripat al speciei. Întreaga sa viaţă este un sacrificiu total făcut fiinţei fără număr şi perpetuu din care face parte. Este curios să constatăm că lucrurile nu s-au petrecut mereu astfel. Şi astăzi regăsim la himenopterele melifere toate stadiile civilizaţiei progresive ale albinei noastre domestice. La începutul acestei evoluţii albina lucrează singură, din greu ; adesea, ea nu-şi dă seama nici de descendenţa sa (Prosopis, Colletes, etc.) uneori trăieşte în mijlocul familiei anuale pe care şi-o durează (bondarii). Ea formează mai apoi asociaţii temporare (Panurgus, Dasypoda, Halyctus etc.) pentru a ajunge treptat 1a societatea aproape perfectă dar

necruţătoare a stupilor noştri, unde individul este absorbit în întregime de republică şi unde, la rîndu-i, republica este cu regularitate sacrificată cetăţii abstracte şi nemuritoare a viitorului. VIII Să nu ne grăbim să tragem din aceste fapte concluzii ce s-ar putea potrivi oamenilor. Omul are libertatea de a nu se supune legilor firii ; şi faptul de a şti dacă are sau nu drep­ tate, de a se folosi de acest drept al său constituie elementul cel mai important şi mai puţin lămurit al moralei sale. Dar nu este mai puţin interesant să surprinzi voinţa naturii într-o altă lume, diferită de a ta. Astfel, în evoluţia himenopterelor care sînt, imediat după om, vietăţile cele mai dotate în ce priveşte inteligenţa, această voinţă apare foarte limpede. Ea tinde în mod vădit la îmbunătăţirea speciei, dar ea arată în acelaşi timp că nu o doreşte sau nu o poate obţine decît în detrimentul libertăţii, al drepturilor şi al fericirii fiecărui in­ divid în parte. Pe măsură ce societatea se organizează şi pros­ peră, viaţa particulară a fiecărui membru se limitează şi mai mult. De îndată ce progresul se face simţit undeva, el nu este decît rezultatul jertfei, al sacrificării interesului personal bunului mers al societăţii. Mai înainte de toate, fiecare tre­ buie să-şi părăsească patimile care sînt acte de independenţă. Astfel, în penultimul stadiu de evoluţie al albinelor, se gă­ sesc bondarii care se aseamănă cu antropofagii noştri. Lucră­ toarele adulte dau mereu tîrcoale ouălor pentru a le mînca şi mama este nevoită să le apere cu îndîrjire. Mai trebuie apoi, după ce fiecare s-a lepădat de patimile cele mai peri­ culoase, să dobîndească un anumit număr de virtuţi, unele mai grele decît altele. Lucrătoarele bondarilor, de exemplu, nici nu se gîndesc să renunţe la dragoste, pe cînd albina noastră domestică trăieşte într-o nevinovăţie continuă, veş­ nică. Vom vedea în curînd tot ceea ce părăsesc în schimbul unui trai bun, al siguranţei, al desăvîrşirii arhitecturale, eco­ nomice şi politice a stupului şi vom reveni asupra surprin­ zătoarei evoluţii a himenopterelor în capitolul închinat pro­ gresului speciei lor. 18

C A R T E A A ll-A

Roiul I Albinele stupului pe care l-am ales au scuturat, aşadar, toropeala iernii. Matca a început din nou să ouă din pri­ mele zile ale lui februarie. Lucrătoarele au cercetat anemo­ nele, florile de mierea ursului, arbuştii, violetele, sălciile, alunii. Iar mai apoi primăvara a cuprins tot pămîntul; ham­ barele şi pivniţele gem de miere şi de polen, mii de albine se nasc în fiecare zi. Bărbaţii, mari şi greoi, ies din celulele lor încăpătoare, se plimbă pe faguri, şi înghesuiala înflori­ toarei cetăţi este aşa de mare încît, seara, întorcîndu-se de pe flori, sute de lucrătoare întîrziate nu mai găsesc adăpost şi sînt nevoite să-şi petreacă noaptea în jurul urdinişului unde frigul nopţii le răpune. O grijă serioasă preocupă întreg poporul şi bătrîna matcă începe să se frămînte. Ea are presimţirea unui nou destin ce se pregăteşte. Ea şi-a făcut cu sfinţenie datoria de mamă bună, şi acum, din datoria împlinită, nu va culege decît tris­ teţea şi zbuciumul. O forţă de neînvins îi ameninţă liniştea ; în curînd va trebui să părăsească oraşul peste care domneşte. Şi totuşi, acest oraş este opera ei, este ea însăşi. Ea nu este regină în sensul pe care noi oamenii îl dăm acestui cuvînt. Ea nu dă porunci, ci este supusă ca ultima dintre supusele ei acestei puteri nevăzute şi pline de înţelepciune pe care o vom numi, pînă ce vom ajunge să ne dăm seama unde se află, „spiritul stupului”. Dar ea este mama şi singurul organ al iubirii. Ea a creat cetatea în nesiguranţă şi sărăcie. Tot ea, fără pic de zăbavă, a înmulţit-o cu preţul vieţii şi toţi 19

cei care îi dau viaţă, lucrătoare, trîntori, larve nimfe, şi ti­ nere prinţese, a căror naştere apropiată îi va grăbi plecarea şi dintre care una i-a şi luat locul pentru a se îngriji de per­ petuarea speciei, toţi au ieşit din măruntaiele ei. II Unde este ascuns „spiritul stupului” şi în ce se întrupează ? El nu se aseamănă cu instinctul specific al păsărilor care ştiu să-şi clădească cu dibăcie cuibul şi să caute alte zări cînd ceasul pribegiei a sunat. Şi nu este nici un fel de obiş­ nuinţă mecanică a speciei care nu cere orbeşte decît să tră­ iască şi care se loveşte de toate greutăţile soartei deîndată ce o împrejurare neprevăzută tulbură firul întîmplărilor obişnuite. Dimpotrivă, el urmează pas cu pas împrejurările atotputer­ nice ca un sclav inteligent şi spontan care ştie să profite chiar de poruncile cele mai primejdioase ale stăpînului său. El hotărăşte fără milă, dar în linişte, şi întocmai ca şi cînd ar fi supus unei mari îndatoriri, toate bogăţiile, ferici­ rea, libertatea şi viaţa întregului popor înaripat. El socoteşte zi cu zi numărul naşterilor potrivindu-1 dibaci bogăţiei florilor ce strălucesc pe cîmpii. El vesteşte reginei detronarea sau perspectiva plecării, o sileşte să aducă la lumina zilei pe ri­ valele ei, pe acestea le creşte regeşte, le ocroteşte, împotriva urei politice a mamei lor, îngăduie sau opreşte, după dărnicia florilor multicolore, după vîrsta primăverii şi după primejdiile ce ar putea ameninţa zborul nupţial, ca cea dintîi născută dintre prinţesele fecioare să omoare în leagănul lor pe tine­ rele ei surori ce murmură cîntecul reginelor. Alteori, cînd vremea e timpurie, cînd florile au o viaţă mai scurtă, pen­ tru a curma răzmeriţele şi a grăbi reluarea lucrului, aceiaşi spirit porunceşte chiar şi lucratoarelor de a nimici toată des­ cendenţa imperială, pe toţi urmaşii prezumtivi ai mătcii. Acest spirit al stupului e prudent şi econom, dar nu e zgîrcit. În aparenţă, el cunoaşte legile pline de fast şi puţin cam nebunatice ale firii în tot ceea ce priveşte iubirea. De aceea, în zilele îmbelşugate din cursul verii, ele tolerează în mijlocul lor prezenţa supărătoare a trei sau patru sute de 20

trântori nerozi, stîngaci, încurcă-lume, îngîmfaţi fără pereche şi revoltător de leneşi, gălăgioşi, lacomi, neciopliţi, murdari, nesăturaţi, uriaşi — căci dintre ei matca ce se va naşte îşi va alege iubitul. Dar, îndată ce regina e fecundată, într-una din dimineţile cînd florile se deschid mai trîziu şi se închid mai devreme, acest spirit porunceşte cu sînge rece măcelul trântorilor, o baie de sînge care să-i nimicească pe toţi deodată. Tot el rânduieşte munca fiecărei lucrătoare. După vîrstă el dă de lucru doicilor, care au în grijă larvele şi nimfele, doamnelor de onoare, care veghează şi se îngrijesc de bună­ starea mătcii, nepierzînd-o din ochi, albinelor ventilatoare care, bătînd din aripi, aerisesc, răcoresc sau încălezsc stupul şi grăbesc uscarea mierii cînd aceasta conţine prea multă apă, dă de lucru arhitecţilor, zidarilor, cereselor, sculptoriţelor, care fac lanţ şi clădesc fagurii, culegătoarelor care caută pe cîmp nectarul florilor care va deveni miere, polenul care este hrana larvelor şi a nimfelor, propolisul care serveşte la astuparea crăpăturilor şi la consolidarea construcţiilor cetăţii, apa şi sarea trebuincioase tinerilor membri ai naţiunii. El cheamă la datorie pe chimişti, care asigură păstrarea mierii introducînd în ea, cu ajutorul acului lor, o picătură de acid formic, pe căpăcitoare, care astupă celulele a căror bogăţie este coaptă, pe măturătoare, care menţin curăţenia de invidiat a străzilor şi pieţelor publice, pe cioclii care duc departe pe cei morţi, pe amazoanele corpului de gardă care veghează zi şi noapte la securitatea pragului, cercetînd pe cei ce pleacă şi vin, recunoscînd pe cei tineri, cînd ies pentru prima dată din stup, înspăimîntînd pe haimanale, pe leneşi, pe hoţi, gonindu-i pe nepoftiţi. Ele atacă cu toatele pe vrăjmaşii de temut şi, la nevoie, baricadează intrarea. În sfîrşit, tot „spiritul stupului” este acela care hotărăşte ceasul marei jertfe a anului adusă geniului speciei— mă re­ fer la roire — cind un întreg popor ajuns în culmea puterii şi a înfloririi îşi lasă, deodată, în mîinile generaţiei viitoare, toate bogăţiile, palatele şi casele, tot rodul trudei, pentru a căuta, departe, cine ştie unde, în nesiguranţă şi sărăcie, o nouă patrie. Iată o faptă care, conştient sau nu, depăşeşte morala omenească. Ea nimiceşte uneori, ea sărăceşte întotdeauna, risipeşte desigur cetatea fericită pentru a se supune unei legi superioare fericirii cetăţii. Unde se formulează această lege 21

care, după cum vom vedea imediat, e departe de a fi fatală şi oarbă aşa cum s-ar putea crede ? Unde, în ce adunare, în ce sfat, în ce loc obişnuit sălăşluieşte acest spirit căruia toate i se supun şi care e supus, el însuşi, unei datorii eroice şi unei raţiuni ce priveşte necontenit spre viitor ? Cu albinele noastre se întîmplă acelaşi lucru ca şi cu cele mai multe lucruri din lumea aceasta; observăm cîteva din obiceiurile lor şi spunem : ele fac cutare lucru, lucrează . în cutare fel, regina naşte astfel, lucrătoarele lor rămîn caste, roiesc la un anumit timp. Credem că le-am cunoscut şi nu vrem mai mult. Le privim zburînd grăbite din floare în floare şi observăm acel du-te vino, acea forfotă a stupului. Această existenţă ni se pare foarte simplă, limitată, ca multe altele, la grijile instinctive ale hranei şi perpetuării speciei. Dar, dacă privim atent şi dorim să înţelegem, atunci ne apare complexi­ tatea uimitoare a fenomenelor celor mai fireşti, taina inte­ ligenţei, a voinţei, a soartei, a scopului, a mjloacelor şi cauze­ lor, a organzării de nepătruns a celui mai mic dintre faptele vieţii lor. III Aşadar, în stupul nostru se pregăteşte roirea, adică marea jertfă adusă zeilor pretenţioşi ai speciei. Dînd ascultare poruncii „spiritului” care ni se pare destul de greu de pri­ ceput, întrucît este tocmai împotriva tuturor pornirilor spe­ ciei noastre, şaizeci sau şaptezeci de mii de albine, din cele optzeci sau nouăzeci de mii cît numără toată populaţia unui stup, vor părăsi la momentul hotărît cetatea maternă. Ele nu vor pleca într-un moment de spaimă, nu vor părăsi, în urma unei hotărîri pripite şi pline de groază, patria pustiită de foame, de război sau de molime. Nu, bejenia lor e hotărîtă de mult şi ceasul potrivit este aşteptat cu răbdare. Dacă stupul e sărac, dacă este zdruncinat de nenorocirile familiei regale, de vreme rea, de jafuri, ele nu-l părăsesc. Ele nu-l părăsesc decît în apogeul puterii, atunci cînd, după munca titanică din primăvară, palatul strălucitor cu o sută douăzeci de mii de celule frumos rînduite, este plin pînă la refuz de mierea cea nouă şi de acel praf de culoarea curcubeului 22

ce se numeşte polen şi pe care ele îl folosesc ca hrană pentru larve şi nimfe. Niciodată stupul nu e mai frumos decît în ajunul acestei renunţări eroice. Pentru el este ceasul fără seamăn, plin de viaţă, înfrigurat dar senin, ceasul belşugului şi al deplinei desfătări. Să încercăm a-l imagina, dar nu aşa cum îl văd albinele, căci noi nu putem percepe în ce chip fermecător se oglindesc întâmplările vieţii în cele şase pînă la şapte mii de faţete care compun ochii lor lăturalnici şi în întreitul ochi de ciclop din fruntea lor, ci să ni-1 închipuim cum l-am vedea noi, dacă am fi de mărimea lor. Din înălţimea unui dom mai uriaş decît cel de la Sf. Pe­ tru din Roma coboară pînă jos paralele, verticale şi nenumă­ rate, măreţe ziduri de ceară, construcţii geometrice suspen­ date în gol şi în întuneric şi pe care, păstrînd toate propor­ ţiile, nu le-am putea asemăna cu niciuna din clădirile ome­ neşti în ceea ce priveşte precizia, îndrăzneala şi mărimea. Fiecare din aceste ziduri a căror substanţă e încă proas­ pătă de tot, feciorelnică, argintie, neatinsă, parfumată, este compusă din mii de celule şi conţine provizii îndestulătoare pentru a hrăni întreg poporul timp de mai multe săptămîni. Aici sînt acele pete strălucitoare, roşii, galbene, mov şi negre ale polenului, praful iubirii florilor de primăvară, depus în celulele transparente. De jur împrejur, între lungi şi impu­ nătoare perdele de aur cu falduri aspre şi nemişcate, mierea de aprilie, cea mai limpede şi cea mai parfumată, se odih­ neşte deja în cele douăzeci de mii de rezervoare închise cu un capac pecetluit, ce nu va fi atinsă decît în zilele de răstrişte. Mai sus, mierea de mai se coace încă în mari zăcători des­ chise pe marginea cărora cohorte de străjeri neadormiţi fac în continuu ventilaţie. În mijloc, şi departe de lumină, ale cărei sclipiri de diamante pătrund prin singura deschizătură, în partea cea mai caldă a stupului, dormitează şi se deşteaptă viitorul. Este domeniul regal al „puietului” rezervat mătcii şi celor din suita sa : aproape zece mii de locuinţe unde s-au depus ouă, cincisprezece sau şaisprezece mii de camere ocu­ pate de larve, patruzeci de mii de case locuite de nimfe albe îngrijite de mii de doici. 1) În sfîrşit, în Sfînta Sfintelor aces1 Cifrele de mai sus sînt riguros exacte. Ele se referă la un stup puternic.

23

tor domenii, în cele trei, patru, şase sau douăsprezece palate închise, foarte bine proporţionate cu celelalte, prinţesele tinere hrănite în întuneric îşi aşteaptă ceasul, palide şi nemişcate, acoperite cu un fel de linţoliu. IV Dar în ziua sorocită de „spiritul stupului” o parte din po­ por, precis hotărîtă, după legi sigure şi nestrămutate, lasă locul acestor speranţe care n-au încă nici o formă. În oraşul adormit sînt părăsiţi trântorii dintre care va fi ales iubitul mătcii, albine foarte tinere care îngrijesc puietul şi cîteva mii de lucrătoare care vor continua să zboare şi să culeagă departe de stup, vor păstra comoara depusă în faguri şi vor duce mai departe tradiţiile morale ale stupului, deoarece fiecare stup are morala sa proprie. Întîlnim stupi plini de virtuţi, iar alţii plini de vicii şi stuparul neprevăzător poate strica un popor cuminte, poate să-l facă să-şi piardă respectul pentru bunu­ rile altuia, să-l îndemne să fure, să-l obişnuiască la cuceriri sau să-l înveţe leneş, fapt care îl va face de temut pentru toate micile republici din jur. Pentru aceasta e deajuns ca albina să fi avut prilejul să simtă că munca, în depărtări, pe florile ce trebuie vizitate cu sutele pentru a aduna o pică­ tură de miere, nu este nici singurul şi nici cel mai rapid mij­ loc de a se îmbogăţi şi că este mai uşor a se furişa prin vic­ leşug în cetăţile rău păzite sau chiar cu forţa în cele prea slabe care nu se pot apăra. Ea pierde numaidecît ideea dato­ riei minunate dar neîmblînzite ce face din ea sclava înaripată a florilor în armonia nupţială a naturii şi e foarte greu să readuci pe calea cea bună un stup astfel rătăcit. V Totul ne spune că nu matca, ci spiritul stupului este acela care hotărăşte roitul. Cu matca se întîmplă ca şi cu mai marii oamenilor ; au aerul că numai ei poruncesc, dar în rea­ litate ei înşişi ascultă de porunci mai puternice şi mai de 24

neînţeles decît acelea pe care le dau supuşilor lor. Dar cînd acest spirit a sorocit ora, chiar de la revărsatul zorilor, poate chiar din ajun sau şi mai devreme, de cînd şi-a anunţat hotă­ rârea, îndată ce soarele a sorbit primii stropi de rouă, se observă de jur împrejurul neastîmpăratei cetăţi o zarvă ne­ obişnuită ce poate înşela foarte rar pe un stupar. Uneori ai crede că este o luptă, o ezitare, o frică. Într-adevăr, timp de mai multe zile, se întîmplă ca această emoţie aurie şi transparentă să se producă şi să se liniş­ tească fără să vezi de ce. Un nor, pe care noi nu-l vedem, se adună în acea clipă pe cerul văzut numai de ele sau e o părere de rău ce se înfiripă în sufletul lor ? Se discută oare într-un sfat gălăgios despre nevoia plecării ? Nu ştim nimic, după cum nu ştim nici prin ce mijloc spiritul stupului anunţă mulţimii hotărîrile sale. Dacă nu ne îndoim că albinele comu­ nică între ele, n-am aflat dacă ele o fac în felul oamenilor. Acel zumzet parfumat de miere, acel freamăt îmbătător al fermecătoarelor zile de vară, care e una din plăcerile cele mai dulci ale stuparului, acel cîntec înălţător de muncă ce se ridică şi coboară în jurul stupului în limpezimea străvezie a văzduhului ca un susur de încîntare al florilor desfătate, cîntecul fericirii lor, ecoul parfumurilor lor suave, glasul garoa­ felor albe, al cimbrişorului, al maghiranului, toate acestea nu se ştie dacă le mai aud. Cu toate acestea ele au o gamă întreagă de sunete pe care noi le înţelegem, ce merge de la fericirea fără margini pînă la ameninţare, la mînie şi la neno­ rocire ; ele au cîntecul mătcii, refrenele belşugului, psalmii durerii ; în sfîrşit, au lungile şi tainicile strigăte de război ale tinerelor prinţese din timpul luptelor şi măcelului cu care începe zborul nupţial. Este oare o muzică întîmplătoare ce nu tulbură liniştea dinăuntru ? Nu este mai puţin adevărat că zgomotul ce-l facem în jurul stupului nu le neliniştesc ci cred, poate, că aceste zgomote nu aparţin lumi lor şi nu prezintă nici un interes pentru ele. Se prea poate, de aseme­ nea, ca noi să nu auzim decît o infimă parte din ceea ce spun ele, iar mulţimea armoniilor pe care le produc ne scapă. În orice caz, aşa cum vom vedea mai departe, ele ştiu să se înţeleagă şi să se sfătuiască cu o repeziciune uimitoare, de pildă cînd marele jefuitor al mierii, uriaşul Sfinx atropos, fluturele înfiorător ce poartă pe spate un cap de mort, pă25

trunde în stup vrăjindu-le cu un fel de murmur cu care numai el ştie să le îmbete. Atunci, ştirea trece de la una la alta şi, tot poporul, de la mic la mare, de la paznicele intră­ rii pînă la ultimile lucrătoare de pe fagurii cei noi, este pus în mişcare. VI Părăsind comorile regatului lor pentru a se arunca astfel în necunoscut, înţeleptele albine atît de econoame, atît de calculate şi atît de prevăzătoare de felul lor, s-a crezut mult timp că ar da ascultare unei nebunii fatale, unei porniri oarbe, unei legi a neamului, unei porunci a firii, acelei puteri ascunse tuturor vieţuitoarelor în întunericul timpului care se scurge. Fie că este vorba de albine sau de noi înşine, pentru noi este fatal tot ceea ce nu putem înţelege încă. Dar astăzi stupul şi-a dezvăluit două sau trei din secretele sale şi s-a văzut că această bejenie nu este nici instinctuală şi nici de neînlăturat. Nu este o migraţie oarbă, ci mai degrabă un sacrificiu ce pare gîndit, al generaţiei de azi pentru generaţia de mîine. E deajuns ca stuparul să omoare în celulele lor pe tinerele mătci ce nu au viaţă încă şi, în acelaşi timp, dacă larvele şi nimfele sînt numeroase, să mărească hambarele şi dormitoarele poporului : ca prin farmec, toată zarva ce nu dădea roade se abate ca picăturile de aur ale unei ploi mol­ come, zumzetul muncii obişnuite începe să învăluie florile şi, devenind de neînlocuit, nemaisperînd şi nemaitemîndu-se de urmaşi, sigură de viitorul muncii ce va începe, bătrîna regină renunţă să mai vadă lumina soarelui în acest an. Ea îşi reia în linişte, în întuneric, sarcina ei de mamă ouînd pe linia unei spirale metodice, din celulă în celulă, fără să uite vreuna, fără să se oprească, două sau trei mii de ouă în fie­ care zi. Ce este fatal în toate acestea în afară de dragostea gene­ raţiei de azi pentru generaţia de mîine ? Această fatalitate există şi la specia umană, dar puterea şi întinderea ei sînt 26

mai mici. Ea nu dă niciodată jertfe atît de mari, venind din partea tuturor. Cărei fatalităţi prevăzătoare ne supunem noi, ce o înlocuieşte pe aceasta ? Nu ştim şi nici nu cunoaştem fiinţa care ne priveşte pe noi oamenii aşa cum noi privim albinele. VII Dar omul nu tulbură deloc viaţa stupului pe care l-am ales şi căldura plină încă de boare a unei dimineţi însorite ce se risipeşte pe sub arbori grăbeşte ora despărţirii. De sus pînă jos, în coridoarele aurite care despart zidurile paralele, lucrătoarele fac ultimele pregătiri pentru călătorie. Mai întîi, fiecare dintre ele ia atîta miere cît îi trebuie pentru cinci sau şase zile. Din această miere, pe care o iau cu ele, vor scoate, printr-o chimie ce nu a fost lămurită încă, ceara necesară pentru a începe imediat înălţarea noilor edificii. Ele iau de asemenea, puţin propolis, care este un fel de răşină, rînduită a lipi crăpăturile noii locuinţe, a repara tot ce se clatină, a vopsi toţi pereţii, a astupa toate deschizăturile, deoarece le place să muncească într-un întuneric aproape desăvîrşit, în care se călăuzesc cu ajutorul ochilor lor cu multe feţe sau poate cu micile lor antene unde se bănuieşte că sălăşluieşte un simţ necunoscut ce le permite să măsoare întunericul. VIII Prin urmare, ele ştiu să prevadă aventurile zilei celei mai primejdioase din existenţa lor. Într-adevăr, astăzi prinse de grijile şi riscurile nespuse ale acestei mari fapte, nu vor avea răgazul să cutreiere grădinile şi pajiştile iar mîine, poimîne, poate va sufla vîntul, va ploua chiar, iar micile lor aripi vor îngheţa şi florile nu vor mai voi să se deschidă. Fără această prevedere n-ar urma decît foametea şi moartea. Nimeni nu le-ar sări în ajutor şi ele n-ar putea cere ajutorul nimănui. Locuitoarele unei cetăţi nu-şi cunosc vecinele din altă cetate şi nici nu se ajută unele pe altele vreodată. Se 27

întîmplă ca stuparul să găsească vechea matcă înconjurată de ghemul albinelor plecate, chiar lîngă stupul pe care l-au părăsit şi să le facă noul stup lîngă acesta. Oricare ar fi nenorocirea care le loveşte, s-ar putea spune că au uitat cu desăvîrşire liniştea, acea fericire plină de muncă, imensele bogăţii şi siguranţa trecută şi toate, una după alta, pînă la ultima, nu vor ezita să moară de frig şi de foame în jurul nenorocitei lor suverane, în loc să se reîntoarcă în casa părin­ tească, al cărui parfum de bogăţie, care nu este altul decît acela al muncii lor de odinioară, le învăluie pînă şi în dis­ perarea lor.

IX Iată, se va spune, un lucru pe care nu l-ar face oamenii, iată unul din aceste fapte ce ne dovedesc că în perioada rînduielilor lor minunate, albinele nu sînt cîrmuite nici de inteli­ genţă şi nici de o adevărată conştiinţă. Dar ce ştim în reali­ tate ? În afară de faptul că este foarte posibil ca în alte vietăţi să existe o inteligenţă de cu totul altă natură decît a noastră şi care să producă cu totul alte efecte, nu mai prejos decît ace­ lea ale inteligenţei noastre, sîntem noi oamenii, fără să ne părăsim opiniile, buni judecători ai spiritului ? Este suficient să vedem două sau trei persoane vorbind şi agitîndu-se în spa­ tele unei ferestre, fără a putea auzi ce spun, şi tot încă ne este greu să ghicim gîndul ce le munceşte. Credeţi oare că un lo­ cuitor de pe Marte sau de pe Venus care, din înălţimea unui munte, ar vedea umblînd încoace şi încolo pe străzile şi în pieţile publice ale oraşelor noastre, micile puncte negre care sîntem noi oamenii, şi-ar putea forma, după gesturile noastre, după înfăţişarea clădirilor, a canalelor, a maşinilor noastre, o idee exactă despre civilizaţia noastră, despre morala noastră, despre felul nostru de a iubi, de a cugeta, de a spera, într-un cuvînt, o idee despre fiinţa noastră intimă şi adevărată ce sălăşluieşte în noi ? El s-ar mărgini să constate cîteva fapte destul de surprinzătoare, cum facem şi noi cu stupul şi ar trage concluzii tot aşa de nesigure, tot aşa de greşite ca ale noastre. 28

În orice caz, i-ar fi foarte greu să descopere în „micile noastre puncte negre” marea direcţie morală, minunatul simţ de solidaritate ce cuprinde un stup. „Unde se duc ? ar întreba, după ce ne-a observat, vreme de mai mulţi ani sau veacuri ; ce fac ? care este punctul central, care este scopul vieţii lor ? se supun vreunui zeu ? Nu văd nimic din ceea ce le-ar putea călăuzi paşii. Într-o zi îi vezi, pare-se, adunînd şi îngrămădind mici lucruri, pentru ca, a doua zi, să le dărîme şi să le împrăştie. Pleacă şi vin, se adună şi se risipesc, dar nu poţi şti ce doresc şi îţi oferă o mulţime de privelişti fără sens. Vezi, bunăoară, pe unii care nu fac nici o mişcare. Îi recunoşti după înfăţişarea lor mai deosebită ; de multe ori ei sînt şi mai voluminoşi decît ceilalţi. Ei stau în case de zece sau de două­ zeci de ori mai mari, mai ingenios construite şi mai bogate decît locuinţele obişnuite. În fiecare zi ei dau mese îmbelşu­ gate ce se prelungesc ceasuri întregi şi, uneori, chiar noaptea tîrziu. Toţi cei care se apropie de ei par că îi onorează şi nu­ meroşi furnizori ies de prin casele vecine aducîndu-le merinde sau alţii vin chiar din satele uitate pentru a le face plocoane. Ai putea crede că aceştia sînt fiinţe importante, de care lumea nu se poate lipsi şi aduc servicii imense omenirii cu toate că mijloacele noastre de cercetare nu ne-au îngăduit încă să cunoaştem cu exactitate natura acestor foloase. Sau, alţii, dimpotrivă, se frămîntă fără încetare în nişte colibe mari ce te asurzesc cu vuietul roţilor, în vizuini întunecoase, în jurul porturilor sau pe nişte mici petece de pămînt pe care le tot sapă din zori şi pînă-n asfinţit. Totul te-ar face să crezi că această mişcare este ispăşirea unei pedepse, căci îi vezi cum locuiesc în cocioabe strimte, murdare şi dărăpănate. Trupul şi-l acoperă cu o substanţă fără de culoare. Şi într-atît sînt de absorbiţi de această muncă vătămătoare sau cel puţin za­ darnică, încît de-abia găsesc timp să mănînce şi să doarmă. Numărul acestora din urmă faţă de cei dintîi este ca o mie faţă de unul. Este de mirare cum specia a putut să supra­ vieţuiască pînă acum în condiţii aşa de vitrege. De altfel, e bine să mai spunem că, în afară de această pornire oarbă ce însoţeşte munca lor istovitoare, par blînzi şi supuşi, mulţu­ mindu-se cu rămăşiţele acelora care sînt paznicii şi poate chiar salvatorii acestui neam”. 29

X Nu e de mirare că stupul pe care-l vedem aşa de nelămu­ rit, din înălţimea altei lumi, să ne conducă la un răspuns adînc şi neîndoios de la prima privire ce i-am arunca-o ? Nu e mi­ nunat că obiceiurile sale, clădirile atît de exacte, legile, organi­ zarea economică şi politică, virtuţile şi chiar defectele sale ne dezvăluie imediat ideea sau dumnezeul pe care albinele îl slu­ jesc şi care nu este nici cel mai puţin drept, nici cel mai cu­ minte dintre toţi, vreau să spun viitorul, singurul zeu pe care nu l-am adorat de loc ? Căutăm uneori în istoria noastră ome­ nească să cîntărim forţa şi măreţia morală a unui popor sau a unui neam şi nu găsim altă măsură decît statornicia şi măreţia idealului pe care-l urmăresc unite cu sacrificiul pe care sînt în stare să-l facă pentru atingerea lor. Am mai întîlnit vreodată un ideal mai potrivit cu dorinţele Universului, mai statornic, mai sublim, mai dezinteresat, mai hotărît şi un sacrificiu mai înălţător şi mai eroic ?

XI Curioasă republică atît de mică, atît de logică şi atît de se­ rioasă, atît de reală, atît de conştiincioasă şi de econoamă şi cu toate acestea victima unui vis aşa de mare şi de amăgitor ! Popor aşa de hotărît şi de pătrunzător, hrănit cu lumină şi căldură, cu ceea ce este mai curat în natură, cu sufletul florilor, zîmbetul cel mai cald al materiei şi strădania ei cea mai minunată către fericire şi frumuseţe, cine oare ne va putea spune enigmele pe care le-aţi dezlegat şi care pentru noi rămîn de nepătruns, adevărurile pe care le-aţi cucerit şi pe care noi va trebui să le cucerim de acum înainte ? Şi dacă este adevărat că aţi dezlegat acele enigme, aţi cucerit acele adevă­ ruri, nu datorită inteligenţei ci graţie unui imbold orb şi înăscut, ce nouă taină, mai de nepătruns, ne mai propuneţi să dezlegăm ? Minusculă cetate plină de credinţă, de speranţe şi de taine, pentru ce oare acea sută de mii de fecioare ce pri­ mesc, fără cîrtire, o trudă pe care nici un sclav n-a primit-o 30

încă ? Cruţîndu-şi forţele, mai puţin uituce cu ele însele, mai puţin devotate unei munci istovitoare, ele ar putea revedea o altă primăvară şi o a doua vară; dar în clipa minunată în care toate florile le chiamă, ele par cuprinse de beţia ucigătoare a muncii şi, cu aripile frînte, cu trupul istovit şi măcinat, pline de răni, se sting aproape toate în mai puţin de cinci săptămîni. Tantus amor florum, et generandi gloria mellis, exclamă Vergiliu care ne-a transmis în cartea a patra a Georgicelor, consacrată albinelor, greşelile fermecătoare ale ce­ lor vechi care observau natura cu nişte ochi şi mai orbiţi de prezenţa unor zei închipuiţi. XII De ce se lipsesc de somn, de deliciile mierii, de dragoste, de plăcerile pline de desfătare pe care le cunoaşte, bunăoară, fluturele, fratele lor înaripat ? N-ar putea trăi şi ele astfel ? Nu foamea este aceea care le sileşte să trăiască astfel. Două sau trei flori ajung pentru a le hrăni, iar ele cercetează două sau trei sute într-o oră pentru a strînge o comoară a cărei dulceaţă nu o vor gusta niciodată. La ce bun atîta zbucium, de unde vine atîta prevedere ? Prin urmare, e neîndoielnic că ge­ neraţia pentru care muriţi merită această jertfă, că ea va fi mai frumoasă şi mai fericită, că va face ceva mai mult decît aţi făcut voi ? Noi vedem scopul vostru, e tot aşa de limpede ca al nostru ; voi vreţi să trăiţi prin urmaşii voştri cît va trăi şi pămîntul ; dar care să fie scopul acestei mari ţinte şi rostul acestei vieţi care se primeneşte fără încetare ? Dar noi, care vă punem nişte întrebări aşa de zadarnice, nu sîntem oare chiar mai mult decît voi copleşiţi de nehotărîre şi de greşeală, nu sîntem nişte visători copilăroşi ? Din schimbare în schimbare, veţi fi devenit atotputernice şi feri­ cite, veţi fi ajuns pe culmi de unde stăpîniţi legile firii, veţi fi ajuns, în sfîrşit, nişte zeiţe nemuritoare. La ce bun să vă mai întrebăm ce nădăjduţi, încotro vreţi să mergeţi, unde aveţi de gînd să vă opriţi, ce dorinţe aveţi ? Noi oamenii sîn­ tem făcuţi să nu fim niciodată mulţumiţi, să nu credem nici31

odată că ceva ar putea avea un scop ascuns în sine, că ar putea exista pentru a exista, fără vreun gînd ascuns. Am pu­ tut pînă acum să ne închipuim vreunul din zeii noştri, înce­ pînd cu cel mai necioplit şi sfîrşind cu cel mai raţional, fără să-l facem numaidecît să se agite, fără să-l silim să creeze o mulţime de fiinţe şi de lucruri, fără să caute mii de scopuri mai presus de el însuşi şi ne vom mulţumi noi vreodată a reprezenta în linişte, timp de mai multe ceasuri, o formă in­ teresantă a activităţii materiei, pentru a relua numaidecît, fără mirare şi fără părere de rău, cealaltă formă, a inconşti­ entului, a necunoscutului, a nemişcării, a veşniciei ?

XIII Dar să nu uităm stupul nostru, unde roiul îşi pierde răb­ darea, stupul nostru care fierbe şi ale cărui valuri negre şi neastîmpărate se revarsă, aidoma unui potir sonor sub povara soarelui. Este ora prînzului şi ai zice că, în jurul căldurii ce domneşte, copacii adunaţi îşi reţin frunzele să foşnească, cum cineva îşi reţine răsuflarea în faţa unui lucru foarte scump dar foarte grav. Albinele dau mierea şi ceara parfumată omu­ lui care le îngrijeşte ; dar ceea ce preţuieşte poate mai mult decît ceara este că ele atrag atenţia omului asupra desfătări­ lor lui iunie, îl fac să guste armonia lunilor minunate, iar în toate faptele vieţii lor sînt legate de cerul senin, de sărbă­ toarea florilor, de fericirea celor mai frumoase ceasuri ale anului. Ele sunt sufletul verii, ceasornicul clipelor de belşug, aripa plină de sîrg a parfumurilor care se revarsă, inteligenţa razelor ce plutesc, murmurul luminilor ce clipesc, cîntecul văzduhului care se odihneşte şi se alintă şi zborul lor e sem­ nul văzut, nota convingătoare şi melodioasă a micilor şi ne­ număratelor bucurii care nasc din căldură şi trăiesc în lu­ mină. Ele ne fac să înţelegem vocea cea mai intimă a blîndei naturi. Pentru cine le-a cunoscut, pentru cine le-a iubit, c vară fără albine i se pare tot atît de tristă şi searbădă ca o primăvara fără ciripit de păsări şi fără flori. 32

XIV Cine ia parte pentru prima dată la acest eveniment asur­ zitor şi dezordonat care este roitul unui stup puternic, îşi pierde uşor cumpătul şi nu se apropie decît cu teamă. El nu mai recunoaşte blîndele şi liniştitele albine din ceasurile de muncă. Le văzuse cu cîteva clipe mai înainte întorcîndu-se din toate colţurile cîmpiei, preocupate ca nişte mici gospodine pe care nimic nu le-ar putea abate de la obiceiurile casei. In­ trau aproape neobservate, obosite, grăbite, frămîntate, dar tă­ cute, salutate în trecere, cu o uşoară înclinare de aripă, de către tinerele amazoane de la poartă. Cel mult, schimbau cele două-trei vorbe indispensabile poate, lăsîndu-şi în grabă re­ colta de miere tinerelor ucenice ce aşteaptă mereu în curtea interioară a uzinei ; sau se duceau să-şi descarce în marele hambar care înconjoară cuibul, cele două coşuleţe pline de polen ce le atîrnă de picioruşe, pentru a pleca apoi imediat, fără să le pese de ceea ce se întîmplă în ateliere, în iatacurile nimfelor sau în palatul regal, fără să se amestece nici o clipă în vălmăşagul pieţii care se întinde în faţa pragului şi unde, în ceasul marilor călduri, nu-şi poţi trage sufletul de înghe­ suiala guralivelor ventilatoare care, după expresia plină de farmec a stuparului, „fac barbă”.

XV Azi, totul este schimbat. Este adevărat că un număr oare­ care de lucrătoare, liniştite, ca şi cînd nimic nu se va întîmplă, se duc pe cîmp, se întorc, curăţă stupul, urcă în camerele cuibului fără să le pese de zarva dimprejur. Acestea sînt al­ binele ce nu vor însoţi matca şi vor rămîne în vechea locuinţă pentru a o păzi, pentru a îngriji şi hrăni cele nouă sau zece mii de ouă, cele optsprezece mii de larve, cele treizeci şi şase de mii de nimfe şi cele şapte sau opt prinţese care rămîn. Ele sînt alese pentru această sarcină anevoioasă fără să putem şti după ce reguli şi nici de unde şi nici cum. Ele rămîn acolo liniştite şi credincioase şi, cu toate că de nenumărate ori am 3 - C. 263

33

repetat experienţa marcînd cu o culoare cîteva din „cenuşărese” resemnate, pe care le poţi recunoaşte uşor după înfăţişarea serioasă şi cam greoaie cu care se în mijlocul poporului în sărbătoare, destul de rar am vreuna în mulţimea gălăgioasă a roiului.

aceste foarte mişcă găsit

XVI Şi cu toate acestea, atracţia pare de neînvins. E beţia sa­ crificiului, inconştientă poate, poruncită de vreun zeu, este sărbătoarea mierii, este izbînda rasei şi a viitorului, este singura zi de bucurie, de uitare, de nebunie, este singura du­ minică a albinelor. E, în acelaşi timp, după cum s-ar crede, singura zi în care mănîncă pe săturate şi cunosc din plin gustul minunat al comorii pe care o strîng. Ele au înfăţişarea unor sclave dezrobite şi duse dintr-o dată într-o ţară plină de veselie unde găsesc desfătarea. Ele îşi ies din fire, nu se mai stăpînesc. Ele, care nu fac niciodată vreo mişcare nehotărîtă sau de prisos, se agită acum, ies, intră, ies din nou pentru a alarma pe celelalte surori, căutînd să vadă dacă regina este gata, pentru a nu le înşela aşteptarea. Acum zboară mult mai sus ca de obicei şi fac să vibreze totul în jurul prisăcii, pînă la frunzele copacilor. Nu mai au nici teamă, nici griji. Nu mai sînt nici sălbatice, migăloase, bănui­ toare, supărăcioase, războinice sau neîmblînzite. Omul, stă­ pînul lor neştiut, pe care nu-l cunosc niciodată şi care nu izbuteşte să le stăpînească decît respectînd toate obiceiurile muncii lor, respectînd toate legile lor, urmînd pas cu pas căra­ rea trasată în viaţă de inteligenţa lor îndreptată mereu spre binele zilei de mîine şi pe care nimic n-o tulbură din mersul ei, acum, omul poate să se apropie de ele, poate sfîşia per­ deaua caldă şi aurie pe care o formează în juru-i vîrtejul lor asurzitor, le poate lua în mînă, le poate aduna ca pe un cior­ chine ; sînt aşa de blînde, aşa de inofensive, ca libelulele sau fluturii şi în această zi fericită, nemaiavînd nimic, încrezătoare în viitor, ele se supun oricui şi nu se ating de nimeni atîta timp cît văd regina în mijlocul lor. 34

XVII Dar adevăratul semnal nu a fost încă dat. În stup, este o frămîntare de neînţeles şi o învălmăşeală al cărui scop e şi mai greu de găsit. In vremuri liniştite, cînd albinele se întorc acasă, uită că au aripi şi fiecare stă aproapte nemişcată pe faguri, lucrînd în linişte la locul ce-i este destinat muncii ei. Acuim, se mişcă ca nişte nebune, în cercuri compacte, din înălţimea marilor pereţi şi pînă la baza lor, ca o pastă sonoră agitată de o mînă nevăzută. Căldura din stup creşte repede şi uneori, este aşa de mare, încît ceara locuinţelor se înmoaie şi se strică. Regina, ce nu părăseşte de obicei fagurii din mijloc, străbate gîfîind de emoţie, suprafaţa mulţimii tul­ burate oare se agită în loc. O face oare pentru a grăbi ple­ carea sau pentru a întîrzia ? Le porunceşte sau se roagă de ele ? Se sileşte să le mărească emoţia sau este şi ea cuprinsă de aceeaşi simţire ? Pare destul de clar, după cîte ştim despre psihologia generală a albinelor, că roirea se face mereu împo­ triva voinţei bătrînei suverane. În realitate regina trece în ochii ascetelor lucrătoare, care sînt fiicele ei, drept un organ al dragostei, folositor şi sfînt, dar puţin cam nepricepută într-ale vieţii şi adeseori cam copilăroasă. De aceea, ele se poartă ca şi cu o mamă ţinută sub papuc. Au pentru ea un respect şi duioşie fără margini. Ei i se păstrează mierea cea mai curată, limpezită anume şi fără pic de ceară. Ea are o suită de servitori sau de lictori, cum zicea Pliniu, care veghează asupră-i zi şi noapte, îi uşurează munca de mamă, pregăteşte celulele în care ea trebuie să ouă, o alintă, o mîngîie, o hră­ neşte, o curăţă, îi absorb chiar murdăria. Cum i se întîmplă cel mai mic neajuns, ştirea se răspîndeşte din gură în gură şi întreg poporul se îngrămădeşte şi se vaită. Dacă ai lua-o din stup şi albinele nu ar mai avea nici o speranţă să o înlocu­ iască, fie că n-are urmaşi sorociţi mai dinainte, fie că nu găsesc larve de lucrătoare mai tinere de trei zile (căci orice larvă de lucrătoare ce nu a împlinit trei zile, datorită unei hrane deosebite, poate să fie transformată în nimfă regală — acesta e marele principiu democratic al stupului care compen­ sează prerogativele predestinării materne), dacă aceste împre­ jurări o prinzi, o închizi şi o duci departe, îndată ce s-a aflat de dispariţia ei — se scurg uneori două sau trei ore înainte 35

ca vestea să facă înconjurul stupului — lucrul încetează aproape peste tot. Puii sînt părăsiţi, o parte a poporului rătă­ ceşte fără rost căutîndu-şi mama, altele zboară crezînd că o vor găsi afară, şirul de lucrătoare ocupate la clădirea fagu­ rilor se destramă şi se risipeşte, lucrătoarele nu mai zboară din floare în floare, păzitoarele porţii îşi părăsesc posturile şi jefuitorii străini, toţi hoţii de miere care stau mereu la pîndă aşteptînd vreo pleaşcă, intră şi ies nestingheriţi, fără ca nimeni să se gîndească la apărarea comorii strînse cu atîta trudă. Încetul cu încetul, cetatea sărăceşte şi se pustieşte iar locuitorii ei, descurajaţi, nu vor întîrzia să moară de amără­ ciune şi de mizerie, cu toate să florile strălucitoare ale verii le aşteaptă. Dar dacă le dai înapoi regina, înainte ca dispariţia ei să fie interpretată ca un lucru împlinit şi de nereparat, înainte ca descurajarea să fie prea mare, (albinele sînt ca şi oamenii, o nenorocire şi o disperare îndelungată le întunecă mintea şi le strică caracterul) dacă le-o dai înapoi numai după cîteva ceasuri, ai fi mişcat şi uimit de primirea pe care i-o fac. Toate se îngrămădesc în jurul ei, se urcă una peste alta, o mîngîie în trecerea ei cu lungile lor antene care conţin atîtea organe necunoscute încă, îi aduc miere, o conduc cu alai pînă la locuinţa regală. Imediat, ordinea se restabileşte, munca reîncepe de la fagurii din centru ai cuibului şi pînă în colţurile cele mai îndepărtate unde se depune prisosul recoltei, culegătoarele ies în şiruri negre şi se întorc uneori în mai puţin de trei minute încărcate de nectar şi polen, hoţii şi paraziţii sînt go­ niţi sau ucişi, străzile sînt măturate şi stupul întreg răsună de acel cîntec fericit şi unic, de cîntecul intim al prezenţei regale. XVIII Există mii de exemple ale acestei legături, al acestui de­ votament absolut al lucrătoarelor, pentru conducătoarea lor. În toate nenorocirile micii republici, căderea stupului sau a fagurilor, nepriceperea sau brutalitatea omului, frigul, foame­ tea, boala chiar, dacă poporul piere cu miile, matca rămîne mai totdeauna neatinsă şi o regăsim sub cadavrele fiicelor ei credincioase. Căci toate o apără, îi uşurează fuga, fac scut şi metereze din trupurile lor, îi păstrează hrana cea mai sănă36

toasă şi ultimele picături de miere. Cît ea este în viaţă, ori­ care ar fi nenorocirea, descurajarea nu pune stăpînire pe ce­ tatea „neprihănitelor băutoare de rouă”. Sfărîmaţi-le fagurii de douăzeci de ori la rînd, luaţi-le de douăzeci de ori copiii şi ouăle şi tot nu veţi izbuti să le clintiţi credinţa în viitor. Nimicite de boli sau de foame, rămase aşa de puţine încît abia îşi mai pot ascunde matca de ochii duşmanului, ele vor primeni legile coloniei, vor stărui asupra celor mai grab­ nice, îşi vor împărţi din nou sarcinile după nevoile momentu­ lui prin care trec şi vor relua munca imediat cu o pricepere, o răbdare, o îndârjire pe care n-o întîlneşti deseori în natură, cu toate că cea mai mare parte a vieţuitoarelor sînt mai cura­ joase şi mai încrezătoare în viitor decît omul. Pentru a îndepărta descurajarea şi a le întreţine dra­ gostea, nici nu e nevoie ca matca să fie de faţă, e deajuns ca ea să fi lăsat în ceasul morţii sau al plecării sale cea mai slabă speranţă de a avea urmaşi. „Am văzut, spune venerabi­ lul LANGSTROTH, unul din părinţii apiculturii moderne, o colonie care nici nu avea atîtea albine pentru a putea acoperi un fagure de zece centimetri pătraţi şi făcea totuşi eforturi pentru a-şi creşte o matcă. Vreme de două săptămîni înche­ iate nu şi-au pierdut nădejdea; la sfîrşit, cînd numărul lor ajunsese la jumătate, matca s-a născut, dar aripile ei erau atît de slabe încît nu putea să zboare. Deşi era aşa de neputin­ cioasă, albinele n-au tratat-o cu mai puţin respect. După o săptămînă nu mai rămăseseră decît o duzină de albine ; în sfîrşit, după alte cîteva zile, matca dispăruse, lăsînd pe faguri cîteva nenorocite nemîngîiate.”

XIX Iată, printre altele, o împrejurare născută din încercările nemaiauzite pe care intervenţia noastră recentă şi tiranică le impune nefericitelor dar neclintitelor eroine şi unde surprinzi pe viu ultimul gest de dragoste filială şi de dăruire de sine. Ca orice iubitor de albine, am adus şi eu, în mai multe rîn­ duri, mătci fecundate din Italia, căci rasa italiană este mai bună, mai robustă, mai rodnică, mai activă şi mai blîndă decît 37

a noastră. Ele sînt expediate în mici cutiuţe găurite. Se pune înăuntru ceva hrană şi matca este închisă în această cutie însoţită de un număr oarecare de lucrătoare alese, pe cît e cu putinţă, dintre cele mai bătrîne (vîrstă albinelor se cu­ noaşte destul de uşor după corpul lor delicat, slab, fără peri şi mai cu seamă după aripile lor tocite şi sfîşiate de muncă) pentru a o hrăni, a o îngriji şi a o păzi în timpul călătoriei. Destul de des, lucrătoarele mor înainte de a ajunge la desti­ naţie. Odată toate muriseră de foame ; dar, atunci, ca şi întot­ deauna, matca era puternică şi neatinsă căci cea de pe urmă din albinele din suită se stinsese, pe semne, oferind stăpînei lor, simbolul unei vieţi mai preţioase şi mai importante decît a ei, ultima picătură de miere ce o păstra în fundul guşii.

XX Omul, văzînd această dragoste aşa de neclintită, a ştiut să tragă foloase din minunatul simţ politic, din focul muncii, din statornicia, din mărinimia, din pasiunea viitorului care toate nasc şi se găsesc în albină. Numai datorită ei omul a reuşit, de cîţiva ani încoace, să îmblînzească puţin, şi fără ştirea lor, aceste războinice sălbatice, căci ele nu se supun nici unei puteri străine şi în robia lor inconştientă ele nu servesc decît propriile lor legi, robite fiind şi ele. Ţinînd în mînă regina, el ţine soarta şi sufletul întregului stup. După cum ştie să se poarte cu ea, el poate, de pildă, să provoace, să multiplice, să împiedice sau să restrîngă roirea, el uneşte sau desparte coloniile, el călăuzeşte emigrarea unor întregi re­ gate. Nu este mai puţin adevărat că matca nu este în realitate decît un fel de simbol viu care, ca toate simbolurile, întru­ pează un principiu mai mare şi mai nevăzut de care stuparul trebuie să ţină seama, dacă nu vrea să aibă mai multe neajun­ suri. De altfel, albinele nu se înşeală şi nu pierd din vedere, dincolo de matca lor văzută şi vremelnică, regina lor cea ade­ vărată, veşnică şi nevăzută, care este ideea lor fixă. Că această idee este conştientă sau nu, aceasta nu are importanţă decît dacă am dori numai să admirăm mai mult albinele care o au sau natura care le-a dat-o. În orice parte s-ar afla această 38

idee, în trupurile lor aşa de mici şi de plăpânde sau în marele corp pe care nu-l putem cunoaşte, ea este vrednică de toată atenţia noastră. Şi, fie spus, în treacăt, dacă noi nu ne-am teme să ne subordonăm admiraţia atîtor împrejurări legate de loc sau de origine, n-am pierde aşa de des prilejul de a des­ chide ochii ou mirare şi nimic nu este mai folositor decît a-i deschide astfel. XXI S-ar putea spune că toate acestea sînt ipoteze destul de îndrăzneţe şi prea omeneşti, despre care albinele nu au, pro­ babil, nici o idee, iar noţiunea de viitor, de dragoste pentru rasa lor şi atîtea altele pe care le credem că le au nu sînt în realitate decît formele cu care se îmbracă în lumea lor nevoile vieţii, teama suferinţei şi a morţii sau ispita plăcerii. Ei bine, sînt de acord ! Toate acestea, dacă vreţi, nu sînt decît un fel de a vorbi şi de aceea nu le voi da o prea mare impor­ tanţă. Singurul lucru sigur din tot ceea ce ştiu este că în cuitare sau în cutare împrejurare, albinele se poartă cu matca lor în cutare sau în cutare fel. Restul nu este decît o taină în jurul căreia nu poţi face decît presupuneri mai mult sau mai puţin plăcute, mai mult sau mai puţin ingenioase. Dar dacă am vorbi despre oameni cum vorbim despre albine, ceea ce ar fi foarte cuminte, am avea dreptul să spunem mult mai mult ? Noi înşine ne supunem numai nevoilor, ispitei plăce­ rilor sau groazei suferinţei şi ceea ce numim inteligenţă are aceeaşi obărşie şi aceeaşi menire cu ceea ce noi numim instinct la animale ? Noi facem unele lucruri al căror rezultat credem că-i cunoaştem, ne supunem lor lăudîndu-ne de a le fi înţeles cauzele mai bine decît o pot ele face ; dar în afară de faptul că această presupunere nu se întemeiază pe nimic hotărît, aceste fapte sînt mici şi rare, în comparaţie cu mulţimea enormă a celorlalte. Dar, toate la un loc, cele mai bine cunos­ cute şi cele mai necunoscute, cele mai mici ca şi cele mai grandioase, cele mai apropiate şi cele mai depărtate, se săvîrşesc într-o noapte adîncă, în care, poate, sîntem tot atît de orbi cum credem noi că sînt albinele. 39

XXII „Vom recunoaşte, spune undeva BUFFON, care poartă al­ binelor o pică destul de ciudată, că luînd aceste zburătoare una cîte una, au mai puţină minte decît cîinele, decît maimuţa şi decît cea mai mare parte a animalelor; vom recunoaşte că sînt mai puţin supuse, mai puţin afectuoase, într-un cuvînt au mai puţine însuşiri omeneşti ; aşa stînd lucrurile, trebuie să recunoaştem că tot ceea ce ni se pare la ele inteligenţă, nu vine decît din mulţimea lor adunată la un loc ; cu toate acestea, această mulţime nu presupune nici o inteligenţă pentru că ele nu se adună mînate de o pasiune morală ci, din contră, se adună la un loc fără voia lor. Societatea lor nu este, prin urmare, decît o adunare de trupuri dictată de natură şi în afară de orice cunoaştere sau judecată. Albina mamă produce zece mii de inşi deodată şi în acelaşi loc ; aceşti zece mii de inşi, chiar dacă ar fi de o mie de ori mai proşti decît bănuiesc, vor fi siliţi, pentru a-şi duce existenţa, să se inţeleagă între ei ; puterile lor fiind egale, chiar dacă au început prin a-şi face rău unul altuia, vor ajunge curînd să-şi facă din ce în ce mai puţin rău, adică să se întrajutoreze ; vor lăsa să se înţeleagă că se împacă bine şi servesc toţi aceluiaşi scop ; cel care le-ar observa, le-ar atribui o inteligenţă şi o minte ce le lipsesc ; el va voi să le explice orice acţiune, fiecare mişcare va fi motivată de un scop şi de aici vor ieşi minuni sau exagerări fără număr ; căci aceşti zece mii de inşi care s-au născut toţi odată, care au locuit împreună, care au crescut aproape în acelaşi timp, nu pot să nu facă toţi acelaşi lucru şi, oricît de puţin simţămînt ar avea, nu pot să nu deprindă toţi aceleaşi obiceiuri, de a-şi rîndui viaţa la fel, de a se simţi bine laolaltă, de a se ocupa de locuinţa lor, de a veni la ea după ce au plecat, etc. şi de aici ia naştere arhitectura, geometria, ordinea, prevederea, dragostea de patrie, republica într-un cuvînt, totul întemeindu-se, cum am văzut, pe admiraţia celui ce priveşte”. Iată un fel destul de diferit de a explica viaţa albinelor noastre. La prima vedere ea poate părea mai firească, dar în realitate, nu ne apare astfel, deoarece nu explică nimic ? Trec peste greşelile evidente ale acestui fragment; dar faptul că-şi ormduiese viaţa în aşa fel încît să nu-şi facă nici cel mai 40

mic rău una alteia, în vîltorile vieţii de toate zilele, nu pre­ supune o oarecare înţelepciune ? Aceasta ne va apărea cu atît mai izbitoare cu cît vom examina mai îndeaproape în ce fel aceşti „zece mii de indivizi” evită să-şi facă vreun rău şi ajung în cele din urmă să se ajute. Şi oare aceasta nu este propria noastră istorie ? Şi ce spune bătrînul naturalist supă­ rat, care să nu se potrivească aidoma tuturor societăţilor ome­ neşti ? înţelepciunea noastră, virtuţile noastre, politica noastră, fructe aprige pe care nevoia imaginaţiei noastre le-a poleit, n-au alt scop decît de a folosi egoismul nostru şi de a în­ druma, spre binele tuturor, activitatea vătămătoare, chiar prin natura ei, a fiecăruia dintre noi. Şi apoi, încă odată, dacă acceptăm că albinele n-au nici una din ideile, nici una din simţirile pe are li le atribuim, ce rost mai are să ne mai mirăm ? Chiar dacă credem că ar fi nepotrivit să admirăm albinele, ei bine, vom admira natura şi tot va veni o clipă cînd nu vom mai putea să nu dăm drumul admiraţiei noastre şi nici atunci nu vom fi pierdut nimic aşteptînd şi stînd la îndoială. XXIII Oricum ar fi şi pentru a nu părăsi ipoteza noastră, care are cel puţin avantajul de a uni în mintea noastră unele fapte ce sînt vădit legate şi în realitate, albinele adoră regina nu atît pentru dînsa, cît pentru viitorul rasei lor pe care ea îl reprezintă. Albinele nu sînt deloc sentimentale şi, cînd o lucrătoare se întoarce de la muncă grav rănită, aşa încît li se pare că n-ar mai fi bună de nimic, o aruncă afară fără milă. Şi, cu toate acestea, n-am putea spune că sînt incapabile să-şi dovedească dragostea faţă de mama lor. Ele o recunosc imediat. Bătrînă fiind, slăbită, nenorocită, gardienele n-ar per­ mite niciodată unei regine necunoscute, oricît de tînără, oricît de frumoasă şi de rodnică ar părea, să pătrundă în stup. Este adevărat că acesta este unul din principiile de căpetenie ale poliţiei lor, de la care nu se abat decît în timpul unui cules bogat, de dragul vreunei lucrătoare străine încărcată peste măsură cu hrană. Cînd regina a ajuns cu totul stearpă, ele o înlocuiesc cres­ când un anumit număr de prinţese. Dar ce fac cu vechea stă41

pînă ? Nu putem şti precis dar, nu odată, stuparii au găsit pe fagurii unui stup o regină de toată frumuseţea şi în floarea virstei şi în fund de tot, într-un colţ întunecat, vechea „stă­ pînă”, cum este numită în Normandia, slăbită şi oloagă. Se pare că, în acest caz, albinele au avut grijă să o ferească pînă la capăt de ura puternicei rivale care nu visează decît moartea ei, căci reginele între ele, nutresc o ură de nepotolit, care le face să se arunce una asupra alteia, de îndată ce se găsesc două sub acelaşi acoperiş. S-ar putea crede uşor că ele asigură celei mai bătrîne o retragere onorabilă şi liniştită pentru a-şi sfîrşi zilele într-un colţ liniştit al oraşului. Şi aici ne lovim de una din miile de taine ale regatului de ceară şi avem ocazia să constatăm încă o dată că politica şi obiceiurile albinelor nu sînt limitate şi fatale şi că ele se supun unor îndemnuri mult mai complicate decît acelea pe care le credem că le cunoaştem.

XXIV Dar noi tulburăm în fiecare clipă legile naturii, care lor trebuie să li se pară neclintite. Noi le punem în fiecare zi în situaţia în care ne-am găsi noi înşine dacă cineva ar suprima dintr-o dată în jurul nostru legile gravitaţiei, ale spaţiului, ale luminii sau ale morţii. Ce vor face ele dacă am introduce cu forţa sau fraudulos o a doua regină în cetate ? În stare sălbatică, acest fapt, graţie santinelelor de la intrare, nu li s-a întîmplat de cînd se ştiu pe lume. Ele nu se zăpăcesc deloc şi se pricep să împace două principii pe care le respectă ca pe nişte porunci divine. Primul este acela al unei singure mame şi el nu este părăsit niciodată în afară de cazul, cu desăvîrşire rar, al unei mătci sterpe. Al doilea este şi mai curios, dar, dacă nu-l pot călca, cel puţin se servesc de el cum le place. Acest principiu conferă un fel de inviolabilitate mătcii, oricare ar fi ea. Ar fi uşor albinelor să străpungă pe străină cu mii de ace înveninate ; ea ar muri pe loc şi nu le-ar mai rămîne decît să-i scoată cadavrul afară din stup. Dar, cu toate că acul lor e mereu pregătit, cu toate că se servesc de el în fiecare moment pentru a se lupta între ele, pentru a ucide trîntorii, vrăjmaşii sau paraziţii, ele nu înţeapă 42

niciodată o regină după cum nici o regină nu înţeapă un om, un animal sau o albină obişnuită ; şi arma ei regală, în loc să fie dreaptă ca a lucrătoarelor este încovoiată ca un iatagan, nu o scoate din teacă decît luptîndu-se cu o potrivnică de ace­ laşi rang, adică împotriva unei alte mătci. Albinele, după toate aparenţele, neîndrăznind să-şi asume grozăvia omorului sîngeros al unei mătci, în toate împrejură­ rile în care ordinea şi prosperitatea republicii cer ca o matcă să dispară, ele se silesc să dea acestei morţi înfăţişarea unei morţi naturale ; ele fărîmiţează crima la inifinit astfel încît ea să pară anonimă. Ele „ambalează” atunci matca străină, pentru a întrebu­ inţa o expresie tehnică a stuparilor, adică o împresoară din toate părţile, învăluind-o cu corpurile lor înlănţuite. Ele ridică astfel o închisoare vie, în care prinsa nu mai poate să se mişte. Ele stau astfel în jurul ei chiar douăzeci şi patru de ore, dacă e nevoie, pînă ce moare de foame sau înăbuşită. Dacă matca legitimă se apropie în această clipă şi, simţind o rivală, pare că vrea s-o atace, zidurile vii ale temniţei se deschid numaidecât înaintea ei. Albinele fac roată în jurul celor două vrăjmaşe şi, fără se se amestece, stau atente la lupta lor curioasă, căci numai o mamă poate să scoată sabia împotriva altei mame, numai aceea care poartă în măruntaiele ei aproape un milion de vieţi, pare a avea dreptul de a secera, cu o singură lovitură, un milion de morţi. Dar, dacă încleştarea se prelungeşte fără rezultat şi cele două iatagane se lovesc de scuturile puternice ale chitinei, matca ce ar voi să fugă, fie că este cea legitimă, fie că este cea străină, este oprită şi prinsă numaidecît în închisoarea tremurătoare, pînă cînd dă semne că ar voi să reia lupta. Tre­ buie să mai adăugăm că, în numeroasele experienţe ce s-au făcut în această privinţă, s-a putut vedea, mai totdeauna, că regina domnitoare iese victorioasă, fie că, simţindu-se acasă, printre ai săi, are mai multă îndrăzneală şi pasiune decît cea­ laltă, fie că albinele, dacă sînt nepărtinitoare la începutul luptei, nu sînt tot aşa în felul în care ele ştiu să închidă pe cele două rivale, căci mama lor nu pare suferindă cînd scapă din această închisoare, pe cînd cea străină iese mai totdeauna jumulită şi moleşită. 43

XXV

O experienţă uşor de făcut ne arată, cum nu se poate mai bine, că albinele îşi recunosc matca şi au pentru ea o adevărată dragoste. Luaţi-le matca şi veţi vedea îndată produ­ cându-se toate fenomenele de spaimă şi de îngrijorare pe care le-am descris într-un capitol precedent. Daţi-le-o înapoi după cîteva ore şi toate fiicele ei vor alerga înainte aducîndu-i miere. Unele îi vor străjui drumul, altele, cu capul plecat şi cu abdomenul în aer, se vor aşeza în faţa ei în semicercuri, unde, nemişcate, vor cînta un imn de regăsire şi care, s-ar putea spune, că în obiceiurile lor regale e semnul respectului celui mai înalt şi al fericirii supreme. Dar nu nădăjduiţi că le puteţi înşela înlocuind matca adevărată cu una străină. De-abia ar face cîţiva paşi şi lucră­ toarele nemulţumite s-ar năpusti din toate părţile. Ea ar fi prinsă pe loc, împresurată şi ţinută în grozava temniţă gălă­ gioasă ale cărei ziduri nemiloase se vor schimba pe rînd, dacă putem spune astfel, pînă la moartea ei căci, în acest caz deose­ bit, nu se întîmplă mai niciodată să scape vie. De aceea, una din marile greutăţi în creşterea albinelor este introducerea şi schimbarea mătcilor. E curios să vezi cîtă diplomaţie, cîtă şiretenie trebuie să întrebuinţeze omul pentru a-şi atinge scopul şi să înşele aceste mici insecte aşa de per­ spicace, dar întotdeauna aşa de încrezătoare, care primesc, cu un curaj care te mişcă toate întîmplările cele mai neaşteptate şi nu văd, în aparenţă, decît un capriciu nou, dar de neînlă­ turat, al naturii. Într-un cuvînt, omul, folosindu-se de această diplomaţie şi de zăpăceala plină de deznădejde ce le cuprinde, îşi atinge scopul tot datorită minunatului simţ practic al albi­ nelor, graţie comorii nesecate a legilor şi uimitoarelor obice­ iuri ale stupului, al dragostei lor de ordine, de pace şi de folos obştesc, al credinţei lor nestrămutate în viitor, a carac­ terului lor aşa de dibaci şi de hotărît, al uitării de sine şi, mai cu seamă, mulţumită rîvnei lor neclintite şi neobosite în înde44

plinirea datoriei lor. Dar amănuntele acestor mijloace se gă­ sesc în tratatele de apicultură şi noi n-am face decît să de­ păşim subiectul propus 1). XXVI Cît despre iubirea personală de care vorbeam şi pentru a termina cu ea, dacă e cu putinţă ca ea să existe în realitate, este iarăşi neîndoios că memoria ei este scurtă. Dacă am vrea să readucem în stupul ei o matcă care a lipsit cîteva zile, fiicele ei necăjite o vor primi astfel încît va trebuie să o smulgem din închisoarea de moarte cu care ele pedepsesc mătcile străine. Între timp ele au avut răgazul să schimbe în botci vreo zece celule de lucrătoare astfel încît viitorul nea­ mului nu mai este în primejdie. Iubirea lor creşte sau se mic­ şorează după cum matca întruchipează acest viitor. Deseori, cînd o matcă fecioară împlineşte sărbătoarea primejdioasă a 1 De obicei se introduce matca străină într-o colivie mică cu gratii de fier şi se aşează între doi faguri. Colivia are o portiţă de ceară pe care o mănîncă lucrătoarele după ce le-a trecut supărarea eliberînd prizoniera pe care o întîmpină adesea cu bunăvoinţă. Dl. S. SIMMINS, director al m a r i stupine din Rottingdean, a găsit de curînd un mod nou de a introduce matca, destul de simplu, care reuşeşte aproape totdeauna şi care se răspîndeşte tot mai mult printre stuparii ce-şi iubesc meseria. De obicei, dificultatea de a introduce o matcă nouă este comportamentul ei. Ea se agită, fuge, se ascunde, se poartă ca o străină şi dă de bănuit lucrătoarelor, atitudine care nu întîrzie s-o dea de gol. Dl. SIMMINS o izolează mai întîi şi o ţine nemîncată timp de o jumătate de oră. El ridică mai apoi un colţ al acoperişului de dinăuntru al stupului orfan şi aşează noua matcă pe vîrful unuia din faguri. Desnădăjduită de izolarea ei de mai înainte, ea se simte acum fericită între albine şi, flămîndă cum e, primeşte cu lăcomie hrana ce i se dă. Lucrătoarele înşelate de purtarea ei liniştită, nu cercetează mai serios, îşi închipuie că le-a revenit vechea regină şi o primesc cu bucurie. Din această experienţă rezultă, după cît se pare, contrar ideii lui HUBER şi a celorlalţi observatori, că albinele nu pot să-şi recunoască matca. Oricum ar fi, aceste două explicaţii la fel de plauzibile — cu toate că adevărul se găseşte într-o a treia pe care n-o cunoaştem încă — ne arată încă o dată cît de complexă şi de necunoscută este firea albinei. Şi de aici, ca din toate întâmplările vieţii, nu am putea trage decît învăţăminte şi anume că, aşteptînd mai mult decît azi vom fi întotdeauna curioşi să aflăm cît mai mult.

45

„zborului nupţial”, putem vedea că supusele ei sînt aşa de îngrijorate să nu o piardă încît o însoţesc toate în această tra­ gică şi îndepărtată căutare a dragostei, despre care voi vorbi îndată. Acest lucru nu se întîmplă dacă am avut grijă să le dăm o bucată de fagure cuprinzînd celulele de puiet tînăr din care speră să crească o nouă matcă. Ataşamentul lor pen­ tru matcă poate să se transforme în ură şi îndîrjire dacă ea nu îndeplineşte toate datoriile faţă de divinitatea nevăzută pe care am putea-o numi societatea viitoare şi la care ele ţin mai mult decît noi. S-a întîmplat, bunăoară, că stuparii au împiedicat, din diferite motive, pe regină a urma roiul, oprind-o în stup cu ajutorul unei plase printre ochiurile căreia sprintenele şi subţirile lucrătoare treceau nestînjenite dar prin care, sărmana roabă a iubirii, mult mai mare şi mai greoaie decît fetele ei, nu se putea strecura. La prima ieşire, albinele văzînd că ea nu era în grup, reveneau în stup, bombănind şi îmbrîncind cu răutate pe nefericita prizonieră pe care, de­ sigur, o învinuiau de lene sau prostie. La a doua ieşire, reaua ei voinţă părînd evidentă, mînia lor creşterea şi tulburările deveneau mai îngrijorătoare. În sfîrşit, la a treia ieşire, considerînd-o cu totul necredincioasă soartei şi viitorului naţiunii, o condamnau aproape totdeauna şi o executau în închisoarea regală. XXVII După cum vedem, totul este subordonat acestui viitor cu prevedere, o bună înţelegere, o hotărîre, o inteligenţă în interpretarea împrejurărilor care te uimeşte cînd ţii seama de neprevăzutul şi supranaturalul pe care îl aduce amestecul nostru în viaţa lor. S-ar putea crede că în ultimul exemplu ele înţeleg destul de greşit neputinţa reginei de a le urma. Am fi noi oare mult mai pătrunzători dacă o inteligenţă de o putere deosebită şi ajutată de un corp tot atît de uriaş, încît mişcările lui ar fi tot aşa de neînţelese ca acelea ale unui fenomen natural, s-ar distra întinzîndu-ne curse de acelaşi soi ? Nu ne-am trudit cîteva mii de ani să născocim o explicaţie mulţumitoare pentru măreţia fulgerului ? Orice inteligenţă începe să lîncezească cînd o scoţi din sfera ei care este mereu 46

mică şi cînd o pui faţă în faţă cu nişte evenimente pe care nu le-a pus niciodată în mişcare. De altfel, nu se poate şti dacă, tot repetând experienţa, albinele nu vor ajunge să în­ ţeleagă cursa şi să o ocolească. Ele au înţeles deja mai multe experienţe de acest fel şi au ştiut să profite de ele cu inte­ ligenţă. Experienţa cu „ramele mobile” sau cu „secţiunile”, de exemplu, unde sînt obligate să depună mierea de rezervă în mici cutioare simetric îngrămădite sau experienţa şi mai ex­ traordinară făcută cu „fagurii artificiali” unde celulele nu sînt decît desenate printr-un slab contur de ceară al căror folos îl simt imediat, continuînd să clădească celule desăvîrşite, scutind muncă şi timp, sînt dovezi grăitoare în acest sens. Nu descoperă ele oare, în toate împrejurările care nu se înfăţi­ şează sub forma unei curse întinse de către un zeu şiret şi răutăcios, cel mai bun şi singurul gînd al omului ? Pentru a aminti una din aceste împrejurări fireşti, dar cu totul neobiş­ nuite, cînd un vierme sau un şoarece se strecoară în stup şi, după ce-l omoară, ce vor face cu cadavrul care nu va întîrzia să strice aerul ? Dacă nu reuşesc să-l dea afară sau să-l facă bu­ căţele, îl închid cu meşteşug într-un adevărat coşciug de ceară şi propolis, coşciug în care nu intră pic de aer şi care se ridică asemenea unei clădiri ciudate printre celelalte edificii ale cetăţii. Am întîlnit anul trecut într-unul din stupii mei, trei morminte de acest fel grămădite la un loc şi despărţite, ca şi celulele fagurilor, prin nişte pereţi comuni pentru a economisi cît mai multă ceară. Prevăzătoarele lucrătoare le clădiseră peste ră­ măşiţele a trei melci mititei pe care un copil îi băgase în stup. De obicei, cînd este vorba de melci, se mulţumesc să astupe cu ceară orificiul cochiliei. Dar în cazul de faţă, coaja căsuţei fiind găurită pe alocuri, au găsit de cuviinţă că este mai bine să acopere toată căsuţa ; şi, pentru a nu stînjeni intrarea, ele au construit în această masă greoaie un oarecare număr de galerii potrivite exact, nu după trupul lor ci după trupul trîntorilor care sînt aproape de două ori mai mari decît ele. Faptul acesta şi cel ce va urma nu ne face să credem că într-o zi vor ajunge să înţeleagă de ce matca nu le poate urma străbătând plasa ? Ele au un simţ foarte sigur al pro­ porţiilor şi al spaţiului necesar unui corp pentru a se mişca, în locurile în care bîntuie hidosul cap de mort, Acherontia atropos, ele clădesc la intrarea stupilor coloane de ceară prin­ tre care hoţul de noapte nu-şi poate strecura uriaşul pîntec. 47

XXVIII Dar să punem punct acestei discuţii căci, dacă aş cita toate exemplele nu ştiu unde am putea ajunge. Pentru a rezuma în două cuvinte care este rolul şi situaţia mătcii s-ar putea spune că ea este inima-sclavă a cetăţii a cărei inteli­ genţă o înconjoară. Ea este singura stăpînă, dar, în acelaşi timp, o servitoare regească, păstrătoarea captivă şi întruparea răspunzătoare a iubirii. Poporul ei o slujeşte şi i se închină, fără să uite că nu se închină persoanei sale ci misiunii pe care ea o îndeplineşte şi soartei pe care o întrupează. Cu greu am putea găsi o republică omenească al cărui plan să îmbră­ ţişeze aşa de multe din dorinţele planetei noastre ; o demo­ craţie în care independenţa să fie în acelaşi timp mai desă­ vîrşită şi mai perfectă şi supunerea mai completă şi mai bine gîndită. Nu vom găsi nici o cetate în care sacrificiile să fie mai aspre şi mai absolute. Să nu vă închipuiţi că admir aceste jertfe, pe cît admir rezultatele lor. Ar fi de dorit ca aceste rezultate să fie obţinute cu mai puţine jertfe, cu mai puţine renunţări. Dar principiul o dată acceptat — şi poate că el este necesar în organizarea ascunsă a globului nostru — organi­ zarea lui e minunată. Oricare ar fi adevărul omenesc asupra acestui lucru, în stup viaţa nu este privită ca un şir de ore mai mult sau mai puţin plăcute, din care e bine să nu umbrim şi să nu îngreunăm decît momentele necesare întreţinerii ei, ci ca o mare datorie comună riguros împărţită, îndreptată către un viitor greu de atins, care de la începutul existenţei lor şi pînă astăzi nu face decît să se depărteze. Pentru aceasta, fiecare se lipseşte de mai bine de o jumătate din drepturi şi fericire. Regina îşi ia rămas bun de la lumina zilei, de la dul­ ceaţa florilor şi de la libertate ; lucrătoarele nu se mai gîndesc la dragoste, îşi scurtează viaţa cu patru-cinci ani şi renunţă la bucuria de a fi mame. Regina îşi vede creierul redus la nimic în folosul organelor de reproducere, iar lucrătoarele îşi văd aceleaşi organe atrofiindu-se în folosul inteligenţei lor. Nu ar fi drept să susţinem că voinţa ar fi străină de aceste renunţări. Este adevărat că lucrătoarea nu-şi poate schimba propria soartă dar, ea dispune de aceea a tuturor nimfelor care o înconjoară şi care sînt fiicele sale indirecte. Am văzut că fiecare larvă de lucrătoare, dacă este hrănită şi îngrijită în chip regesc, poate ajunge matcă ; şi tot la fel, fiecare larvă regală, dacă i se 48

schimbă hrana şi i se micşorează locuinţa, s-ar transforma în lucrătoare. Aceste uimitoare hotărîri au loc în fiecare zi la umbra aurită a stupului. Ele nu se produc la întîmplare. O înţelepciune a cărei dreaptă judecată şi a cărei pătrundere numai omul ar putea-o pune la îndoială, o înţelepciune mereu trează le face şi le desface, ţinînd socoteală de tot ce se întîmplă înăuntrul şi în afara cetăţii. Dacă nişte flori nepre­ văzute se deschid deodată pline de bogăţie, dacă luncile sau malurile rîului strălucesc de noi comori, dacă matca a îmbătrînit sau e mai puţin rodnică, dacă poporul se înmulţeşte şi se simte strîmtorat, veţi vedea înălţîndu-se botci. Aceleaşi botci vor fi distruse, dacă recolta e slabă sau dacă stupul e mărit. Adesea, ele vor fi păstrate atîta timp cît tînăra matcă nu şi-a săvîrşit sau nu a reuşit zborul nupţial pentru a fi distruse îndată ce ea ar reveni în stup trăgînd după sine semnul neîndoielnic al împerecherii. Unde este această înţe­ lepciune care apasă astfel prezentul şi viitorul şi din care ceea ce noi nu vedem încă e mult mai de preţ decît ceea ce vedem ? Unde sălăşluieşte această prevedere necunoscută care alege şi renunţă, care înalţă şi micşorează, care, din atîtea lucrătoare, poate să facă atîtea regine şi care, din atîtea mame, face un popor de fecioare ? Am spus mai sus că ea se află în „spiritul stupului” ; dar unde să căutăm acest „spirit al stu­ pului"' dacă nu în ansamblul lucrătoarelor ? Pentru a ne con­ vinge, poate, că acolo trebuie căutat, ar fi bine să observăm cu multă luare aminte obiceiurile republicii regale. Ar fi deajuns, aşa cum au făcut-o DUJARDIN, BRANDT, GIRARD, VOGEL şi alţi savanţi entomologi, să aşezăm sub microscop, alături de ţeasta cam goală a reginei şi de capul măreţ al trîntorilor cei cu douăzeci şi şase de mii de ochi, micul cap sărăcuţ şi plin de griji al fecioarei lucrătoare. Am putea vedea că în acest căpşor se împletesc circumvoluţiunile creie­ rului celui mai bogat şi mai iscusit din tot stupul. El este chiar cel mai frumos, cel mai complicat, cel mai delicat, cel mai perfect, într-o altă ordine şi cu o orînduială diferită, vine în ordine firească după cel al omului 1). Şi aici, ca peste tot în lumea pe care o cunoaştem, acolo unde se află creierul, se găseşte autoritatea, forţa cea adevărată, înţelepciunea şi vic4 - o. 283

49

toria. Şi aici este un atom aproape nevăzut al acestei sub­ stanţe misterioase care robeşte şi organizează materia şi care ştie să-şi făurească un mic colţ triumfător şi statornic în mij­ locul puterilor uriaşe şi nemişcate ale neantului şi morţii. XXIX Să ne întoarcem la stupul nostru care roieşte şi care nu a aşteptat sfîrşitul acestor gînduri pentru a da semnalul de plecare. In clipa în care semnalul a fost dat, s-ar zice că toate porţile oraşului se deschid simultan în urma unei îmbulziri nebune şi neaşteptate. Mulţimea neagră evadează sau, mai bine zis, ţîşneşite, după numărul deschiderilor în două, trei sau patru jeturi deodată, frămîntate, zgomotoase şi neîncetate care irup şi se răspîndesc în văzduh într-o reţea sonoră împletită de o sută de mii de aripi străvezii şi exasperate. Timp de cîteva minute, reţeaua aceasta pluteşte deasupra stupului, ca un mur­ mur ameţitor de mătăsuri diafane pe care mii şi mii de degete electrizate ar sfîşia-o şi ar ţese-o iar fără încetare. Acest norişor pluteşte, ezită, tremură ca un văl de dansatoare, pe care mîini nevăzute îl leagănă uşor între cer şi pămînt strîngîndu-l şi desfăşurându-1, înălţîndu-1 uşor de lîngă flori pînă în azurul cerului, în aşteptarea unei sosiri sau al unei plecări măreţe. In sfîrşit, una din poalele mantiei coboară, cealaltă se ridică, cele patru colţuri pîine de soare ale acestei pelerine de zumzet se unesc şi, întocmai ca un covor fermecat din basmele cu zîne trece dincolo de orizont, mantia se îndreaptă com­ pactă şi strînsă, pentru a acoperi prezenţa sfîntă a viitorului, spre tei, păr sau salcie unde matca se aşezase cîteva clipe mai înainte ca un cui de aur. Aici, în jurul acestui cui, se agaţă, una după alta, acele note muzicale înfăşurînd în jurul lui pînza de mărgăritare strălucind de lumina zilei. 1 Creierul albinei, după calculele lui Dujardin, formează a 174-a parte din toată greutatea insectei iar cel al furnicii a 296-a parte, în schimb, corpii pedunculaţi, care par să se dezvolte în proporţie cu victoria ce inteligenţa o dobîndeşte asupra instinctului, sînt mai puţin importanţi la albină decît la furnică. Cornpensînd una cu alta, s-ar putea conchide, păstrînd totuşi terenul ipotezei şi ţinînd seama de greutatea problemei, că valoarea intelectuală a albinei este aproape aceeaşi cu aceea a furnicii.

50

Mai apoi, liniştea cuprinde din nou văzduhul. Această frămîntare gălăgioasă şi acest văl periculos ce părea urzit cu numeroase ameninţări şi mînii, această grindină asurzitoare de aur care, plutind prin aer, cădea gălăgioasă pe toate lucrurile dimprejur, se transformă, pe nevăzute, într-un ciorchine mare, blînd şi liniştit, ce se leagănă de o creangă, format din mii şi mii de mici boabe vii, dar nemişcate, care aşteaptă reîntoar­ cerea cercetaşelor plecate în căutarea unui adăpost. XXX Este primul pas ce-i face roiul care a fost numit „roiul pri­ mar” în fruntea căruia se află mereu bătrîna regină. El se aşează, de obicei, pe capacul sau pe arbustul cel mai apropiat de stup, căci regina, plină de ouă şi care n-a văzut lumina zilei de la zborul de nuntă sau de la roirea din anul precedent, ezită să se avînte în văzduh şi pare că a uitat menirea aripilor. Apicultorul aşteaptă ca ghemul să se strîngă bine. Apoi, cu pălăria de paie pe cap (căci albina cea mai blîndă înţeapă atunci cînd se rătăceşte prin păr, crezînd că a căzut într-o capcană), dar fără mască şi făr văl, şi, dacă este îndemînatec, după ce şi-a udat cu apă rece mîinile pînă la coate, culege roiul scuturînd cu putere craca deasupra unui stup cu gura în sus. Ghemul cade greoi în stup ca o fructă coaptă. Cînd craca este prea puternică, el ia poporul zgomotos cu un polonic şi îl împrăştie pe unde-i place, cum ar semăna grîu. Nu trebuie să se teamă de albinele ce bîzîie în jurul său şi care îi aco­ peră cu zecile mîinile şi faţa. El ascultă cîntecul lor de bucurie care nu seamănă cu acela al mîniei. Nu trebuie să-şi facă griji, de asemenea, dacă roiul se împarte, se irită, se împrăştie sau îi scapă. Am mai spus-o : în această zi, misterioasele lu­ crătoare sînt stăpînite de un spirit de sărbătoare şi de încre­ dere pe care nimic nu-l zdruncină. Ele s-au despărţit de bu­ nurile ce aveau datoria să le apere şi nu-şi mai recunosc vrăj­ maşii. Ele sînt inofensive pentru că sînt fericite şi sînt fericite fără să se ştie de ce : împlinesc o lege. Nu este fiinţă care să nu aibă momente de fericire deplină, pe care natura i le hărăzeşte pentru ca să-şi atingă ţelurile. Să nu ne mirăm că albinele sînt înşelate ; şi noi, de sute de ani de cînd le privim, cu un creier mai perfect decît al lor, sîntem înşelaţi şi nu ştim încă dacă albina e binevoitoare, nepăsătoare sau josnic de crudă. 51

Roiul se va fixa acolo unde a căzut regina şi, chiar dacă a căzut singură în stup, îndată ce albinele o descoperă, îşi vor îndrepta paşii către ea, pornind în nesfîrşite şiruri negre ; şi, pe cînd cea mai mare parte vor pătrunde în grabă în noua casă, o altă mulţime, oprindu-se o clipă în pragul porţilor ne­ cunoscute, va forma cercuri pline de bucurie cu care ele îşi sărbătoresc momentele de bucurie. Ele „fac adunarea” după cum spun sătenii noştri. Pe loc, adăpostul neaşteptat este luat în primire şi cercetat în cele mai îndepărtate unghere ; locul lui în prisacă, forma, culoarea sînt recunoscute şi înscrise în mii de mici memorii prevăzătoare şi credicioase. Lucrurile dimprejur sînt memorate cu grijă, noua cetate există în în­ chipuirea lor îndrăzneaţă, locul ei este însemnat în inima şi în sufletul tuturor locuitorilor ; între zidurile ei începe să răsune cîntecul de iubire al prezenţei regale şi munca îşi reia cursul. XXXI Dacă omul nu-l prinde, povestea roiului nu se termină aici. El rămîne atîrnat de cracă pînă la întoarcerea lucrătoa­ relor care fac serviciul de cercetăşie şi care, din primele clipe ale roitului, s-au răspîndit în cele patru vînturi în căutarea unui adăpost. Acestea se întorc una după alta şi dau soco­ teală de misiunea lor şi, deoarece nu ne este cu putinţă să pătrundem în gîndurile albinelor, trebuie să tîlmăcim ome­ neşte priveliştea ce se înfăţişează sub ochii noştri. Pe semne că fiecare este ascultată cu luare aminte. Una poate că laudă o scorbură de copac, alta laudă o spărtură de zid părăsit, o a treia le îmbie cu foloasele unei peşteri sau alte unei gropi părăsite. Se întîmplă deseori că adunarea stă la îndoială şi cumpăneşte pînă a doua zi dimineaţa. In cele din urmă, ale­ gerea se face şi înţelegerea este unanimă. La un moment dat, tot ciorchinele se agită, furnică, se desprinde, se împrăştie şi, dintr-un singur zbor, puternic şi hotărît, care de data aceasta nu mai cunoaşte nici o oprelişte, pilcul zgomotos porneşte în linie dreaptă peste garduri, ogoare, cîmpii cu in, căpiţe de fîn, mori, bălţi, sate şi fluvii, către o ţintă precisă şi totdeauna foarte depărtată. Destul de rar omul le mai poate urmări în această a doua plecare. Ele revin în sînul naturii-mamă şi le pierdem urma pentru totdeauna. 52

C A R T E A A lll-A

Întemeierea cetăţii I Să vedem acum ce face în stup roiul pe care stuparul nos­ tru l-a scuturat mai înainte. Şi, mai întîi, să ne reamintim jertfa pe care au făcut-o cele cincizeci de mii de fecioare, oare, după cum spune Ronsard : Portent un gentil coeur dedan un petit corps 1 şi să admi­ răm curajul care le trebuie pentru a reîncepe viaţa în singu­ rătatea unde au poposit. Ele au uitat cetatea bogată şi mă­ reaţă unde s-au născut, unde viaţa era fără de griji şi atît de bine orânduită, unde parfumul tuturor florilor ce aminteau soarele binefăcător le îngăduia să înfrunte fără grijă amenin­ ţările iernii viforoase. Ele au părăsit, adormite în leagăn, mii şi mii de fiice pe care nu le vor mai revedea niciodată. În afară de uriaşa comoară de ceară, de propolis şi de polen, strînsă cu atîta trudă, au părăsit mai mult de 60 kg de miere, adică de douăsprezece ori greutatea poporului întreg, aproape de şase sute de mii de ori greutatea fiecărei albine, ceea ce ar însemna pentru om patruzeci şi două de mii de tone de me­ rinde, o întreagă flotilă de vase mari încărcate cu alimentele cele mai scumpe şi cele mai bune pe care le cunoaştem, căci mierea este pentru albine un fel de viaţă curgătoare, un fel de chil ce se asimilează imediat şi în întregime. Aici, în noua casă, nu este nimic, nici un strop de miere, nici o bucată de ceară, nici un fir călăuzitor, nici un punct de sprijin. Întîlneşti numai goliciunea plină de tristeţe a unui monument uriaş ce nu are decît acoperiş şi ziduri. Pereţii, rotunzi şi lustruiţi, nu închid decît întunericul iar, sus, bolta 1 Poartă o inimă gingaşă în trup atît de firav.

53

înfricoşătoare este aruncată peste abis. Dar albina nu are păreri de rău zadarnice ; în orice caz, ea nu se opreşte. Avîntul ei, departe de a fi abătut printr-o încercare ce ar întrece cu mult orice altă fire, e mai mare ca oricînd. De-abia stupul este întors şi aşezat la noul său loc, de-abia învălmăşeala mul­ ţimii gălăgioase începe să se potolească şi îndată poţi vedea, pe neaşteptate, că ele se despart foarte precis. Cea mai mare parte a albinelor, ca o armată ce ar asculta de un ordin precis, încep să se urce, în şiruri compacte, pe zidurile drepte ale clădirii. Ajunse la boltă, cele dintîi se agaţă de ea cu unghiile picioarelor din faţă, cele care vin mai apoi se agaţă de primele şi aşa mai departe, pînă ce s-au format punţi ce servesc mul­ ţimii ce nu conteneşte să urce. Încetul cu încetul, aceste şi­ ruri înmulţindu-se, întărindu-se şi înlănţuindu-se la nesfîrşit, devin nişte ghirlande, care sub urcuşul neîncetat al celorlalte, se transformă, la rîndul lor într-o perdea deasă şi triunghiu­ lară sau, mai degrabă, într-un fel de con compact şi întors, al cărui vîrf se prinde de cupolă, iar corpul se lasă în jos pier­ zîndu-se pînă la jumătatea sau la două treimi din înălţimea stupului. Atunci, de îndată ce ultima albină, ce se simte che­ mată de un glas misterios să facă parte din acest grup, ajunge la perdeaua suspendată în întuneric, urcuşul se opreşte, orice mişcare se potoleşte sub cupolă, şi timp de mai multe ore, toată această curioasă suflare aşteaptă, într-o linişte religioasă şi într-o nemişcare ce ar părea înfricoşătoare, sosirea miste­ rioasă a cerii. În acest timp, fără să se îngrijească de ţesutul minunatei perdele din cutele căreia va apărea un dar fermecat, restul albinelor, adică toate acelea care au rămas la temelia stupului, nu se simt deloc îmbiate de a se uni cu celelalte, cercetează cu luare aminte noua clădire şi încep lucrările necesare. Podeaua este măturată cu grijă. Frunzele veştede, urmele de tot felul, firicelele de nisip sînt duse departe rînd pe rînd, căci curăţenia albinelor merge pînă la manie. Chiar în toiul iernii, cînd crapă pietrele de frig, şi nu pot ieşi din stup pen­ tru a face „zborul de curăţire”, după cum spun stuparii, ele preferă să piară cu sutele, victime ale bolilor, decît să-şi murdărească cît de cît stupul. Numai trîntorii sînt cu totul nepăsători şi murdăresc fără ruşine fagurii pe care se aşează, lăsînd pe bietele lucrătoare să cureţe fără încetare în urma lor. 54

După ce au făcut curăţenie, albinele din acelaşi grup, care nu se amestecă cu grămada ce stă atîrnată într-un fel de extaz, se apucă să chituiască cu multă grijă de jur împrejur temelia stupului. După ce toate crăpăturile sînt cercetate, umplute şi acoperite cu propolis se începe de sus în jos şi lustruirea pere­ ţilor. Paza de la intrare este reînfiinţată şi, peste puţin timp, un oarecare număr de lucrătoare pleacă pe cîmp şi se reîntorc încărcate cu nectar şi polen. II înainte de a ridica puţin cutele perdelei misterioase, la adăpostul căreia se pune temelia adevăratei locuinţe, să în­ cercăm a ne da seama de priceperea de care trebuie să dea dovadă acest mic popor de emigrante, de exactitatea privirii, de socotelile şi de munca necesară pentru a-şi dura adăpostul, pentru a desena cu inteligenţă în acest pustiu locul edificiilor ce trebuie ridicate cu cît mai multă economie şi repeziciune, căci matca, nevoită să ouă, a şi început să-şi depună pe jos ouăle. In afară de aceasta, în acest labirint de clădiri diferite, încă imaginare şi care vor trebui să fie ridicate într-un chip necunoscut pînă atunci, ele nu vor trebui să uite legile aeri­ sirii, ale trăiniciei, să verifice mereu rezstenţa cerii, să fie cu luare aminte la felul merindelor ce le vor depozita şi la uşurinţa de a ajunge la ele, să nu uite de obiceiurile mătcii, de locul ei dinainte stabilit, deoarece ea este organic cea mai impor­ tantă, să prevadă locul magaziilor, al caselor, al străzilor şi al locurilor de trecere şi atîtea alte lucruri care ne-ar fi greu de povestit. Dar forma stupilor cu care omul îmbie albinele variază la infinit, începînd cu copacul scorburos sau cu oala de lut ars, ce se mai întrebuinţează şi azi în Africa şi Asia, trecînd prin vechea coşniţă de paie pe care o zărim în mijlocul unui lan de floarea-soarelui, de brumărele sau de nalbe, sub ferestre sau în grădinile de zarzavat şi pînă la adevăratele uzine ale apiculturii mobile de astăzi unde se adună uneori mai mult de o sută cincizeci de kilograme de miere în trei sau patru etaje de faguri suprapuşi şi înconjuraţi fiecare de o ramă ce 55

ne dă posibilitatea să-i ridicăm, să-i mişcăm după voie, să extragem mierea cu ajutorul centrifugii şi după aceea să-i aşezăm la loc aşa cum facem, în bibliotecă, cu o carte pe care am citit-o. Capriciul sau ingeniozitatea omului adăposteşte într-o bună zi roiul acesta docil într-una din aceste locuinţe curioase. Şi iată mica gîză obligată să se descurce, să se orienteze, să-şi schimbe planurile pe care forţa lucrurilor o făcuse să le creadă veşnice şi nestrămutate, să-şi hotărască în această casă necunoscută poziţia hambarelor de iarnă care nu se pot în­ tinde dincolo de ţinuturile micului popor în faşă ; tot ea este aceea care va socoti locul unde se vor aduna fagurii de puiet, care n-au voie să fie nici prea sus nici prea jos, nici prea departe, nici prea aproape de intrare, căci altfel ar fi pier­ duţi. Ea iese, de exemplu, din trunchiul unui copac prăbuşit care nu forma decît o lungă galerie orizontală strimtă şi tur­ tită pe alocuri şi, iat-o, dintr-o dată, într-o clădire înaltă cît un turn şi al cărei acoperiş se pierde în neguri. Pentru a înţelege şi mai bine mirarea ce trebuie s-o cuprindă, ea se obişnuise de sute de ani să trăiască sub bolta buduroaielor de paie din satele noastre şi acum se vede găzduită într-un fel de dulap mare sau ladă spaţioasă, de trei sau patru ori mai mare decît locuinţa ei de baştină, în mijlocul unei învălmăşeli de rame atîrnînd unele deasupra altora aici paralele, aici perpendicu­ lare pe intrare, ce formează o reţea de schele care îi încurcă toată casa.

III Cu toate acestea, nu s-a întîmplat niciodată ca un roi să fi refuzat să lucreze, să se fi descurajat sau zăpăcit de ciudăţe­ nia lucrurilor din jur, în afară de cazul în care locuinţa ce i se oferă miroase urît şi este, într-adevăr, de nelocuit. Chiar şi în acest caz nu putem vorbi de descurajare, de zăpăceală şi nici una nu-şi uită datoria. El părăseşte locuinţa inospitalieră, pentru a-şi căuta norocul în altă parte şi nu putem spune că cineva le-a putut vreodată obliga să facă un lucru copilăros sau lipsit de judecată. Nimeni nu le-a văzut pe albine pier56

zîndu-şi capul şi nici apucîndu-se să construiască, în momente de nehotărîre, locuinţe bizare şi fără rost. Puneţi-le într-o sferă, într-un cub, într-o piramidă, într-un coş oval sau poli­ gonal, într-un cilindru sau într-o spirală, observaţi-le după cîteva zile, dacă au acceptat această nouă locuinţa, şi veţi vedea că acest popor straniu format din mici inteligenţe inde­ pendente a ştiut să se pună numaidecît de acord pentru a alege, fără zăbavă, cu o metodă ale cărei principii par infle­ xibile, punctul cel mai de folos şi adesea singurul cu putinţă al ciudatului adăpost. Cînd le adăposteşti într-una din acele mari uzine cu rame despre care am vorbit mai sus, ele nu ţin seamă de aceste rame decît în măsura în care le aduc vreun folos sau vreun punct de sprijin pentru fagurii lor şi atunci, desigur, nu vor să ţină seamă nici de dorinţele şi nici de intenţiile omului. Dar, dacă apicultorul s-a îngrijit să lipească cîte o fîşie îngustă de ceară în partea de sus a acestor rame, ele văd imediat avanta­ jele ce le-ar avea de pe urma acestei munci începute şi vor continua cu grijă acea fîşie şi lipind de ea propria lor ceară, vor prelungi cu pricepere fagurele în direcţia indicată. De ase­ menea — şi cazul este destul de frecvent în stupinele mari de azi — dacă toate ramele stupului unde am scuturat roiul sînt pline cu faguri artificiali, ele nu vor mai pierde vremea clădind în dreapta sau în stînga, producînd o ceară de prisos ci, găsind lucrul pe jumătate făcut, se mulţumesc să adîncească şi să lărgească fiecare din celulele fagurilor artificiali, îndreptînd părţile în care ele se abat de la linia dreaptă şi, în felul acesta, ele vor avea, în mai puţin de o săptămînă, o ce­ tate tot atît de luxoasă şi bine făcută ca aceea pe care au părăsit-o. Altminteri, lăsate fără ajutor, le-ar trebui două sau trei luni pentru a-şi reconstrui aceeaşi mulţime de hambare şi de case din ceară albă. IV Se pare totuşi că acest spirit de adaptare depăşeşte ciudat limitele instinctului. De altfel, nimic nu e mai arbitrar decît deosebirile ce se fac între instict şi ceea ce se cheamă inteligenţă. Sir John LUBBOCK, care a făcut observaţii atît de curioase şi personale asupra furnicilor, viespilor şi albine57

lor, este foarte înclinat, poate dintr-o predilecţie inconştientă şi puţin şi nedreaptă, pentru furnici, pe care le-a observat mai ales — căci fiecare cercetător vrea ca insecta pe care o stu­ diază să fie mai inteligentă sau mai deosebită decît celelalte şi nu trebuie să fim pătimaşi în acest studiu —, sir John LUBBOCK, cum am spus, este înclinat să tăgăduiască albinei orice discernămînt şi orice judecată de îndată ce o scoţi de pe făgaşul muncii de toate zilele. Pentru a întări această afir­ maţie, el ne dă drept exemplu o experienţă uşor de făcut. Introduceţi într-o sticlă de apă cîteva muşte şi vreo cîteva al­ bine; apoi culcînd sticla, aşezaţi-o cu fundul către fereastră. Ore întregi, albinele se vor strădui pînă ce vor cădea răpuse de oboseală să găsească o ieşire prin fundul sticlei, pe cînd muş­ tele, în mai puţin de două minute, se vor furişa toate prin gîtul ei. Sir John LUBBOCK trage concluzia că, inteligenţa albinei este foarte limitată, pe cînd musca este mult mai abilă reuşind să se descurce şi să-şi regăsească drumul. Această concluzie nu pare fără defect. Întoarceţi de douăzeci de ori, rînd pe rînd, cînd fundul cînd gîtul sticlei transparente şi de douăzeci de ori albinele se vor întoarce spre lumină. Ceea ce le duce la pierzanie în experienţa savantului englez este dra­ gostea lor de lumină sau chiar inteligenţa lor. Ele îşi închi­ puie, bineînţeles, că, în orice închisoare, scăparea vine din partea cea mai luminată, acţionează astfel şi, lucrînd mereu aşa, lucrează foarte logic. Ele n-au cunoscut niciodată taina supranaturală ce o reprezintă sticla, această atmosferă de ne­ pătruns care nu există în natură, această piedică şi acest mister trebuie să le fie cu atît mai greu de pătruns şi de neadmis cu cît sînt mai inteligente. Pe cînd muştele zăpă­ cite, fără să le pese de logică, de chemarea luminii, de mis­ terul cristalului, se învîrtesc la întîmplare prin sticlă. Găsind în cele din urmă norocul celor săraci cu duhul, care adesea scapă tocmai acolo unde pier cei cuminţi, muştele nimeresc, fără îndoială, în drumul lor, gura sticlei, prin care ies afară. V Acelaşi naturalist ne dă o altă dovadă a lipsei lor de inte­ ligenţă, găsind-o în următoarea pagină a marelui apicultor american, bătrînul LANGSTROTH. „Fiindcă musca n-a fost 58

hărăzită să trăiască pe flori, ci pe materii în care s-ar fi putut îneca uşor, ea se aşează binişor pe margi­ nea vaselor ce conţin o hrană lichidă, gustînd uşor pe cînd nefericita albină se aruncă cu capul în jos şi moare numaidecît. Nenorocitul destin al surorilor lor nu le opreşte o clipă pe celelalte cînd se apropie, la rîndul lor, de aceeaşi cursă, căci ele se aşează ca nişte nebune peste cadavrele celor moarte sau peste cele muribunde, pentru a le împărtăşi trista lor soartă. Nimeni nu-şi poate închipui cît de nebune sînt dacă n-a văzut vreo cofetărie asaltată de mii şi mii de albine înfometate. Eu am văzut zeci de mii cum erau scoase din siro­ purile în care se înecaseră, mii de albine ce se aşezau pe zahă­ rul ce fierbea, pămîntul era acoperit şi ferestrele întunecate de albine. Unele se tîrau, altele zburau, în sfîrşit, altele erau atît de pline de sirop încît nici nu mai puteau să se tîrască sau să zboare ; nici una din zece nu era în stare să aducă acasă prada aşa de greu dobîndită, şi cu toate acestea, aerul gemea de noi legiuni ce soseau la fel de nebune ca şi cele dintîi”. Acest lucru nu este mai hotărîtor decît ar fi, de exemplu, pentru un observator venit din altă lume ce şi-ar propune să fixeze limitele înţelepciunii noastre, spectacolul dureros al alcoolismului sau al unui cîmp de luptă. Poate, chiar mai puţin, situaţia albinei în lumea aceasta, dacă o comparăm cu a noastră, este foarte curioasă. Ea a fost adusă pe lume pentru a trăi în mijlocul naturii nepăsătoare şi inconştiente şi nici­ decum alături de o făptură extraordinară care răstoarnă legile cele mai statornice şi creează fenomene măreţe şi de neînţeles. În natură, în timpul existenţei monotone din pădurea natală, zăpăceala descrisă de LANGSTROTH nu ar putea să se pro­ ducă decît numai dacă vreun accident ar distruge stupul plin cu miere. Dar atunci nu ar fi acolo nici ferestre ucigătoare, nici zahăr încins, nici sirop prea gros, prin urmare n-ar fi nici morţi şi nici alte primejdii, decît acelea de care se loveşte orice animal urmărindu-şi prada. Ne-am păstra noi mai bine sîngele rece decît albinele dacă ne-am vedea ameninţaţi la fiecare pas de o putere neobiş­ nuită ? Ne este foarte greu să judecăm albinele pe care noi înşine le irităm şi a căror inteligenţă nu pare destul de pre­ gătită pentru a învinge cursele noastre, după cum nici inteli­ genţa noastră nu pare destul de tare pentru a dejuca pe acelea ale unei fiinţe superioare, necunoscută nouă, dar a cărei exis59

tenţă pare posibilă. Necunoscînd nimic care să ne întreacă, noi credem că ocupăm locul cel mai important de pe pămînt ; dar, la urma urmei, acest lucru poate fi discutat. Nu vreau să cred că atunci cînd facem lucruri urîte sau nesăbuite cădem în capcana unei fiinţe superioare, dar nu e cu totul de necrezut că lucrul acesta să pară verosimil într-o zi. Pe de altă parte, nu se poate susţine în mod raţional că albinele sînt lipsite de inteligenţă, deoarece nu au ajuns să deosebească pe om de maimuţă sau de urs şi de aceea ele se poartă cu noi cum s-ar purta cu aceşti oaspeţi nevinovaţi din pădurea primitivă. Fără îndoială că, în noi şi în jurul nostru, sînt influenţe şi puteri atît de deosebite una de cealaltă încît nu ne dăm seama de ele mai mult decît o fac albinele. În sfîrşit, pentru a termina această apologie care mă face să cad în păcatul pe care-l reproşam lui Sir John LUBBOCK, nu trebuie oare să fii inteligent pentru a fi în stare de ne­ bunii aşa mari ? Lucrurile stau aşa aproape mereu în domeniul nesigur al inteligenţei, care este starea cea mai precară şi mai schimbătoare a materiei. Pe aceeaşi linie cu inteligenţa se află pasiunea despre care nu s-ar putea spune prea bine dacă este fumul sau focul flăcării. Şi cînd vorbim de albine, pasiunea lor este destul de mare pentru a fi iertate de şovăielile inteli­ genţei. Ceea ce le determină să comită această imprudenţă nu este lăcomia animală de a mînca miere peste puterile lor. Ele ar putea-o face nestingherite în hambarele locuinţelor lor. Observaţi-le, urmăriţi-le într-o împrejurare asemănătoare şi le veţi vedea că, îndată ce-şi simt guşa plină, revin în stup pentru a-şi depozita prada şi, mai apoi, se întorc şi părăsesc de treizeci de ori într-o oră florile parfumate. Ne găsim în faţa aceleiaşi dorinţe care săvîrşeşte atîtea lucruri minunate : rîvna de a căra cît mai multe bunuri în casa surorilor lor şi a viitorului. Cînd nebuniile oamenilor au o cauză atît de lipsită de interes, noi le dăm adesea un alt nume. VI Cu toate acestea, trebuie să spunem tot adevărul. În mijlocul minunilor muncii lor, a rînduielii lor şi a jertfelor cu care ne uimesc, un lucru ne va surprinde mereu în admira­ ţia pe care o avem faţă de ele şi anume nepăsarea lor faţă de 60

moarte şi faţă de nenorocirea tovarăşelor lor. În caracterul albi­ nei pare că se ascunde o dedublare destul de curioasă. În stup toate se iubesc şi se într-ajutorează. Ele sînt tot atît de unite cum sînt gîndurile bune ale aceluiaşi suflet. Dacă loveşti pe vreuna o mie de surori se vor jertfi pentru a răzbuna ofensa. Afară din stup, ele nu se mai cunosc una cu alta. Distrugeţi, striviţi — dar mai bine feriţi-vă de a face acest lucru deoarece ar fi o cruzime zadarnică, fiindcă situaţia nu s-ar schimba cu nimic — dar, în sfîrşit, să ne închipuim că aţi omorît, că aţi strivit pe un fagure aşezat la cîţiva paşi de locuinţa lor zece douăzeci sau treizeci de albine ce ies din acelaşi stup. Acelea oare au scăpat neatinse nu vor întoarce capul şi vor continua să sugă cu ajutorul limbii, bizară ca o armă chinezească, mierea care le este mai scumpă decît viaţa, fără să le pese cîtuşi de puţin de ultimele mişcări ale acelora care agonizează alături sau de strigătele deznădăjduite ale altora. Cînd fagurele se va goli, pentru a nu pierde nimic, nici chiar mierea ce s-a lipit de cadavre, ele se vor urca încetişor pe corpurile celor moarte şi pe cele1 rănite, fără să se înduioşeze şi fără a se gîndi să le ajute pe cele rănite. Deci, în acest caz, ele nu au nici no­ ţiunea primejdiei ce le ameninţă, pentru că moartea ce se în­ tinde în jurul lor nu le tulbură deloc neavînd nici cel mai mic sentiment de solidaritate sau de milă faţă de semeni. Cît priveşte pericolul, este cert, albina nu cunoaşte teama dar nimic pe lume nu o înfricoşează în afară de fum. Cînd pleacă din stup ea respiră odată cu albastrul cerului, blîndeţea şi răbdarea. Ea îi ocoleşte pe cei ce o supără şi se face că nu vede pe acela care nu o sîcîie din cale afară. Ai zice că-şi dă foarte bine seama că trăieşte într-un univers al tuturor, unde fiecare are drept la o mică parte şi, aşa stînd lucrurile, e bine să fii blînd şi împăciuitor. Sub această bunătate se ascunde un suflet atît de sigur de sine, încît nu se gîndeşte să-şi facă înadins ştiută prezenţa. Dacă cineva o ameninţă, ea îl ocoleşte, dar nu fuge niciodată. Pe de altă parte, în stup, ea nu se mulţumeşte să înregistreze cu nepăsare pericolul. Ea se repede cu o furie de neasemuit asupra oricărei fiinţe, furnică, leu sau om care ar îndrăzni să se apropie de această corabie sfîntă. Şi să numim acest lucru, după cum ne place, mînie, îndîrjire oarbă sau eroism ? Dar asupra lipsei de unire în afară de stup şi asupra soli­ darităţii lor dinăuntru nu avem nimic de zis. Trebuie oare să 61

credem în existenţa unor asemenea limite neprevăzute în orice inteligenţă şi că scînteia ce pleacă cu greutate dintr-un creier, efect al arderii anevoioase a atîtor materii neînsufleţite, să fie atît de nesigură încît să nu lumineze bine o regiune decît ou preţul uitării celorlalte ? Putem considera că albina sau că natura a rînduit, într-un chip mai desăvîrşit decît în oricare altă fiinţă, munca în obşte, cultul şi dragostea pentru viitor ? Oare din această cauză pierd ele din vedere restul ? Ele iubesc ceea ce văd înaintea lor, pe cînd noi iubim mai ales ceea ce este în jurul nostru. E poate deajuns să iubeşti aici pentru a nu avea nici o dragoste dincolo. Nimic nu e mai schimbător decît direcţia bunătăţii şi a milei. Altădată, chiar noi n-am fi fost atît de surprinşi ca astăzi de nepăsarea albinelor şi mulţi oameni din vechime nu s-ar fi gîndit vreodată să le găsească vreo vină. De altfel, am putea prevedea toată surpriza unei fiinţe care ne-ar observa, aşa cum observăm noi albinele ?

VII Ar rămîne să mai vedem, pentru a ne face o idee mai cla­ ră despre inteligenţa lor, felul în care se înţeleg între ele. E un lucru hotărît că se înţeleg şi că o republică aşa de nume­ roasă, cu munci variate şi minunat rînduite n-ar putea să trăiască dacă cetăţenii ei ar tăcea şi s-ar feri unul de altul. Prin urmare, ele trebuie să aibă darul de a-şi comunica gîndurile sau simţurile, fie cu ajutorul unui grai oarecare, fie, şi mai sigur, cu ajutorul unui limbaj tactil sau al unei perceperi mag­ netice care corespunde, poate, unor simţiri sau unor însuşiri ale materiei pe care nu le putem cunoaşte, pricepe care s-ar putea afla în acele misterioase antene cu care ele se conduc aşa de bine prin întuneric şi care, după socotelile lui CHESSHIRE, sînt formate la lucrătoare din douăsprezece mii de perişori tactili şi de cinci mii de cavităţi pentru miros. Ceea ce dovedeşte că ele se înţeleg nu numai asupra muncii de toate zilele, ci şi asupra neprevăzutului, care are un nume şi un loc bine definit în limba lor, este felul în care se răspîndeşte în stup o noutate bună sau rea, obişnuită sau ieşită din comun ; pierderea sau reîntoarcerea mamei, căderea unui fagure, intra62

rea unui duşman, strecurarea unei regine străine, apropierea unei cete de hoţi, descoperirea unei comori, etc. Faţă de fie­ care din aceste evenimente, mişcările şi murmurul lor sînt atît de diferite, atît de caracteristice, încît stuparul cu experienţă ghiceşte foarte uşor ceea ce se petrece în liniştea tulburată a stupului. Cine vrea o dovadă mai sigură, ar putea să observe o albi­ nă care a găsit cîteva picături de miere risipite pe geam sau pe un colţ al mesei. La început ea va mînca cu atîta lăcomie, încît ai putea, liniştit, fără să o deranjezi, să o însemni pe vestuţă cu o culoare. Dar această lăcomie nu este decît aparentă. Căci mierea nu ajunge în stomacul propriu al albinei, ci rămîne în guşă, primul ei stomac, pe care l-am putea numi, mai bine, stomacul întregii colectivităţii. Îndată ce guşa este plină, albina se va depărta, dar nu grăbită sau prosteşte, cum ar face un fluture sau o muscă. Dimpotrivă, o vei vedea zburînd şovăi­ toare cîteva clipe, înconjurînd fereastra sau masa, cu faţa spre casă. Ea se uită bine de jur împrejur şi fixează în memorie poziţia exactă a comorii. Mai apoi aleargă la stup, îşi lasă provizia într-una din celulele hambarului, pentru a se reîn­ toarce după trei sau patru minute şi a pleca din nou încăr­ cată de la camera cea binecuvîntată. Din cinci în cinci minute cît timp va dura mierea, şi dacă e nevoie pînă seara tîrziu, fără răgaz, ea va zbura mereu de la fereastră la stup, de la stup la fereastră. VIII Nu vreau să înfrumuseţez adevărul, aşa cum au făcut-o mulţi care au scris despre albine. Asemenea observaţii nu prezintă nici un fel de interes decît dacă sînt absolut sin­ cere. Aş fi recunoscut că albinele sînt incapabile de a pricepe un eveniment exterior şi aş fi simţit, poate, cu toată decepţia ce m-ar fi cuprins, o oarecare plăcere să constat, odată mai mult, că omul este singura fiinţă cu adevărat inteligentă de pe pămînt. Şi dealtfel, după ce ai ajuns la o anumită vîrstă, începi să te bucuri mai mult spunînd lucruri adevărate decît izbi63

toare. Se cuvine şi aici, ca în toate împrejurările de altfel, să nu te depărtezi de la acest principiu : dacă adevărul ade­ vărat pare deoomadată mai puţin măreţ, mai puţin nobil sau de mai puţină însemnătate ca podoaba imaginară cu care l-am putea găti, greşeala este numai a noastră care nu ştim încă să deosebim legătura totdeauna neaşteptată care există între fiinţa noastră necunoscută şi legile universului şi, în acest caz, nu adevărul are nevoie de a fi mărit şi înnobilat, ci inteligenţa noastră. Vă voi spune că, adesea, albinele însemnate cu o culoare se întorc singure. Trebuie să credem că există şi între ele aceleaşi deosebiri de caracter ca între oameni, unele sînt mai tăcute, altele mai vorbăreţe. Cineva care asista la experienţele mele, susţinea că, din egoism sau din vanitate, multe din ele nu voiau să dezvăluie celorlalte izvorul bogăţiei lor sau să îm­ partă cu una din prietenele lor gloria unei munci pe care tot stupul o va acoperi cu laude. Iată, desigur, vicii de condamnat, care n-au parfumul sincer şi curat al casei celor o mie de surori. În ciuda acestei constatări, se întîmplă adesea ca albina norocoasă să se reîntoarcă însoţită de două sau trei colabora­ toare. Ştiu că sir John LUBBOCK, la sfîrşitul cărţii sale Ants, Bees and Wasps, ne face lungi şi minuţioase observaţii, de unde se poate trage concluzia că aproape niciodată o albină nu urmează alteia. Nu ştiu ce fel de albine a observat învă­ ţatul naturalist sau dacă împrejurările observaţiilor sale erau favorabile. În ceea ce mă priveşte, consultînd tabelele ce le-am alcătuit singur şi, după ce am luat toate precauţiunile necesare pentru ca albinele să nu fie direct atrase de mirosul mierii, am observat că, într-o proporţie de patru la zece cazuri, o albină îşi aducea surorile la sursa de hrană descoperită. Într-o zi am întîlnit chiar o minunată albinuţă italiană pe care am însemnat-o cu albastru. La a doua călătorie ea era urmată de alte două surori. Le-am reţinut pe acestea, fără să o tulbur pe ea. Plecată din nou, a revenit însoţită de alte trei asociate care au avut soarta celor dintîi şi am procedat astfel pînă la sfîrşitul după-amiezii, pentru a constata că ea comunicase vestea unui număr de optsprezece albine. Pe scurt, dacă aţi repeta aceleaşi experienţe, v-aţi putea da seama că dacă între albine nu este o comunicare regulată, ea se face, cu toate acestea, destul de des. Acest lucru este, de altfel, aşa de cunoscut vînătorilor de albine din America, 64

încît se folosesc de el atunci cînd e vorba să descopere un cuib. „Ei aleg, spune Dl. Josiah EMERY. (citat de ROMANES, în Intelligence des animaux vol. 1, pag. 117), pentru a-şi începe lucrul, un cîmp sau o pădure depărtate de orice colonie de albine domestice. Ajunşi acolo, ei pândesc cîteva albine care culeg pe flori, le prind şi le închid într-o cutie plină cu miere şi apoi, după ce s-au ghiftuit, le dau drumul. Trece un timp de aşteptare, mai lung sau mai scurt, după distanţa la care se află copacul cu albine; în sfîrşit, cu răbdare, vînătorul îşi vede în cele din urmă albinele întorcîndu-se cu alte tovarăşe. Le prinde din nou, le hrăneşte regeşte şi dă drumul din cutie fiecăreia din alt loc observînd cu luare aminte încotro apucă fiecare ; punctul către care se îndreaptă toate îl fac să ghi­ cească cu aproximaţie unde se găseşte cuibul”.

IX Veţi vedea de asemenea, în experienţele ce le veţi face, că tovarăşele ce ascultă parcă de cuvîntul celei noro­ coase, nu zboară toate în grup şi că sosesc acasă la cîteva clipe una după alta. În legătură cu aceste comunicări ar trebui să ne punem întrebarea căreia sir John LUBBOCK i-a găsit un răspuns pentru lumea furnicilor. Însoţitoarele care vin la co­ moara găsită de prima albină nu fac decît s-o urmeze pe ea sau o nimeresc după semnele şi descrierea locurilor pe care le face ? Desigur, acest lucru este de cea mai mare însemnătate pentru a ne da seama de întinderea şi de puterea inteligenţei lor. Savantul englez, cu ajutorul unui aparat complicat şi inge­ nios, compus din punţi, coridoare, gropi pline cu apă şi poduri suspendate, a reuşit să stabilească faptul că, în aceste cazuri, fur­ nicile urmau numai drumul insectei ce o lua înainte. Aceste experienţe se puteau face numai cu furnicile pe care le poţi sili să treacă pe unde vrei, dar albinelor, care au aripi, toate căile le sînt deschise. Trebuia imaginat un cu totul alt mijloc. Iată unul de care m-am folosit, care nu mi-a dat, ce-i drept, rezultate hotărîtoare, dar care, mai bine organizat şi în împre­ jurări mai prielnice, ne-ar conduce, cred, la rezultate mulţu­ mitoare. 5 - c. 263

65

Cabinetul meu de lucru de la ţară este la primul etaj, deasupra unui parter destul de înalt. În timpul înfloririi teilor şi castanilor, albinele nu zboară aşa de sus, încît mai bine de o săptămînă înaintea experienţei, am lăsat pe masă un fagure descăpăcit (ale cărui celule fusese deschise) fără ca nici o albină să fie atrasă de parfumul mierii. Am luat atunci dintr-un stup de sticlă, aşezat aproape de casă, o albină de rasă italienească, am adus-o în cabinetul meu de lucru, am aşezat-o pe fagure şi am însemnat-o în timp ce ea se ospăta. Sătulă, îşi luă zborul spre stup şi, urmărind-o, am văzut-o cum se grăbeşte înghesuindu-se peste celelalte, băgîndu-şi capul într-o celulă goală, depunîndu-şi mierea şi pregătin­ du-se iar de zbor. Am pîndit-o şi, cînd a apărut la ieşire, am prins-o. Am repetat de douăzeci de ori la rînd această expe­ rienţă cu albine diferite şi prinzînd de fiecare dată albina „înşelată”, pentru ca celelalte să nu descopere pista. Pentru a uşura experienţa, am aşezat la urdiniş o cutie de geam des­ părţită în două. Dacă albina însemnată ieşea singură, o închi­ deam aşa cum făcusem cu cea dintîi şi mă duceam să aştept în odaia mea de lucru pe acelea cărora le-ar fi putut comu­ nica noutatea. Dacă însă ea ieşea însoţită de una sau două tovarăşe, o ţineam în cea dintîi despărţitură a cutiei pentru a o izola de celelalte şi, după ce însemnam pe celelalte cu altă culoare, le dădeam drumul urmărindu-le cu ochiul. Fără în­ doială, dacă ar fi avut loc între ele vreo comunicare verbală sau magnetică, vreo descriere a locurilor, o metodă de orien­ tare, ar fi trebuit să găsesc în cabinetul meu un oarecare număr din aceste albine informate. Trebuie să recunosc că n-am văzut venind decît una singură. Urmase ea poveţile date în stup, era o simplă întîmplare ? Observaţia nu era suficientă dar condiţiile nu mi-au permis să o continui. Am dat drumul albinelor „închise” şi, după puţin timp, odaia îmi era inva­ dată de mulţimea gălăgioasă a acelora care aflaseră drumul comorii după felul obişnuit de informare. 1 1) Am reluat experienţa în primele zile ale acestei primăveri capricioase. Ea a avut acelaşi rezultat negativ. Pe de altă parte, unul din prietenii apicultori, observator iscusit, şi corect, căruia îi scrisesm despre experienţa mea, îmi spune că a obţinut, după acelaşi procedeu, patru comunicări fără tăgadă. Lucrul trebuie să fie verificat şi pro­ blema nu este încă dezlegată. Dar eu cred că prietenul meu s-a lăsat indus în eroare de dorinţa lui foarte firească de a-i reuşi experienţa.

66

X Fără a trage vreo concluzie hotărîtă din această expe­ rienţă incompletă, mai multe lucruri curioase ne obligă să admitem că albinele au între ele raporturi sufleteşti care nu se mărginesc la un „da” sau la un „nu” sau la simple legă­ turi pe care le determină o mişcare sau un exemplu. S-ar putea cita, între altele, armonia plină de mişcare a muncii care frămîntă stupul, uimitoarea împărţire a nevoilor şi ro­ taţia lor regulată. De exemplu, am putut vedea deseori că lucrătoarele pe care le însemnasem dimineaţa se ocupau după amiază — numai cînd culesul nu era prea bogat — să în­ călzească sau să aerisească fagurii cu puiet sau le descopeream prin mulţimea care forma acele tainice lanţuri adormite în mijlocul cărora lucrează ceresele şi constructoarele de celule. Am mai observat, de asemenea, că lucrătoarele pe care le-am văzut culegînd polen „o zi sau două”, nu-l mai cărau a doua zi, cînd zburau numai în căutarea nectarului şi invers. S-ar mai putea cita încă, din punctul de vedere al divi­ ziunii muncii, ceea ce vestitul apicultor francez Georges de LAYENS numeşte repartiţia albinelor pe plantele melifere. În fiecare zi, odată cu răsăritul soarelui, îndată după reîntoarce­ rea primelor cercetaşe, stupul care se trezeşte află noutăţile bune ale zilei : „astăzi înfloresc teii ce străjuiesc malurile”, — „trifoiul alb luminează iarba drumurilor”, — „sulfina şi salvia de pe cîmpie se vor deschide”, „crinii şi rozetele sînt pline de polen”. Repede, ele trebuie să-şi rînduiască munca, să ia măsuri, să-şi împartă îndotoririle. Cinci mii din cele mai vînjoase vor zbura spre tei, trei mii din cele mai tinere vor lua calea trifoiului alb. Acestea se îmbătau ieri cu nectarul coro­ lelor, astăzi, pentru a-şi odihni limba şi glandele guşii, vor merge să culeagă polenul roşu al rozetelor, celelalte, polenul galben al crinilor celor mari, căci nu veţi vedea niciodată o albină celugînd sau amestecînd polenuri de culori sau de specii diferite. Rînduiala prafului parfumat în hambare după felul lor, după culare şi origină este una din marile griji ale stupului. Astfel sînt date poruncile de geniul lor ascuns. Fără să piardă vreo clipă, lucrătoarele ies în şiruri lungi şi fiecare zboară drept la ţintă. „S-ar zice, afirmă LAYENS, că albi­ nele sînt perfect informate asupra locului, bogăţiei meli67

fere relative şi depărtării tuturor plantelor ce se găsesc în jurul stupului. Dacă notăm cu grijă diferitele direcţii în care zboară lucrătoarele şi dacă observăm atent recolta albinelor de pe diferitele plante dimprejur, am putea constata că lucrătoarele se răspîndesc pe flori după cît de mare e numărul plantelor de acelaşi fel şi după cît sînt de bogate în miere. Ceva mai mult, ele apreciază în fiecare zi valoarea celui mai bun lichid dulce pe care-l pot strînge. De pildă, primăvara, după înflorirea sălciilor, cînd nimic n-a înflorit pe cîmpie, albinele n-au altă sursă de hrană decît primele flori de pădure şi le putem vedea aşezîndu-se pe anemone, pe florile de mierea-ursului, pe arbuşti şi pe violete. Cîteva zile mai tîrziu, după înflorirea verzei şi a rapiţei, albi­ nele părăsesc plantele pădurii în plină floare pentru a cerceta cu stăruinţă florile de varză sau de rapiţă. În fiecare zi îşi rînduiesc astfel munca pe flori pentru a culege în cel mai scurt timp posibil cel mai bun şi cel mai dulce lichid. Am putea zice, prin urmare, că o colonie, atît în truda zborului din floare în floare cît şi în activitatea din stup, ştie să stabilească o distribuţie foarte echilibrată a numărului de lucrătoare aplicînd principiul diviziunii muncii”. XI Dar, s-ar putea spune, ce ne pasă nouă dacă albinele sînt mai mult sau mai puţin inteligente ? De ce să cîntărim astfel, cu atîta grijă, o mică urmă de materie, aproape nevă­ zută, ca şi cum ar fi vorba de ceva de care ar depinde desti­ nele omului ? Fără să exagerez nimic, cred că interesul pe care-l avem pentru a face cît de cît lumină, este din cele mai însem­ nate. A găsi, în afară de noi, vreo urmă de inteligenţă adevă­ rată, înseamnă a retrăi în parte emoţia lui Robinson cînd a descoperit urma unui pas omenesc pe prundişul insulei sale. Se pare că sîntem mai puţin singuri pe acest pămînt decît am crede. Cînd încercăm să ne dăm seama de inteligenţa albi­ nelor, la urma urmei, cercetăm în ele tot ce e mai scump în 68

noi înşine, un atom din această materie extraordinară care, oriunde se iveşte, are uimitoarea însuşire de a da o strălucire neaşteptată nevoilor oarbe, de a organiza, de a înfrumuseţa şi de a îmbogăţi viaţa, de a ţine în aşteptare, într-un chip izbitor, pornirea îndărătnică a morţii şi valul uriaş ce rostogleşte aproape tot ce trăieşte într-o inconştienţă veşnică. Dacă am fi singurii în stare să stăpînim şi să menţinem o părticică de materie în acea stare minunată de înflorire sau de incandescenţă pe care o numim inteligenţă, am avea oare­ care drept să ne credem privilegiaţi şi să ne închipuim că natura şi-a atins cu noi scopul ; dar iată o categorie întreagă de fiinţe, himenopterele, în care natura şi-a atins un scop aproape asemănător. Dacă vrem, acest lucru nu înseamnă prea mult, dar faptul nu ocupă un loc mai puţin însemnat printre mulţimea micilor lucruri care lămuresc mai bine situaţia noa­ stră pe acest pămînt. Dintr-un anumit punct de vedere, aceasta este o contră-probă a părţii celei mai nepătrunse din fiinţa noastră, este o coincidenţă a destinelor pe care le dominăm de pe o înălţime de unde putem contempla, ca nimeni alţii, soarta omenirii. Vedem în viaţa lor, la proporţii reduse, linii mari şi simple ce nu le putem niciodată descîlci şi nici urmări cu atenţie pînă la capăt în lumea noastră fără de margini. Vedem spirit şi materie, specie şi individ, evoluţie şi perma­ nenţă, trecut şi viitor, viaţă şi moarte, grămădite toate într-un spaţiu mic pe care-l putem ţine în mînă şi cuprinde cu o singură privire ; şi ne-am putea întreba dacă puterea corpu­ rilor şi locul pe care ele îl ocupă în timp şi spaţiu schimbă, atît cît credem noi, tainicul gînd al naturii, pe care vrem să-l surprindem în mica istorie a stupului, seculară în cîteva zile, cum ar fi marea istorie a oamenilor unde trei generaţii nu pot fi cuprinse de un veac întreg. XII Să reluăm deci, de unde am lăsat-o, povestea stupului nos­ tru, pentru a ridica, pe cît ne va fi cu putinţă unul din faldurile perdelei de ghirlande în dosul căreia roiul începe a se umezi de acea sudoare curioasă, albă ca zăpada şi mai uşoară decît puful unei aripioare. Fiindcă ceara pe care o 69

produc acum nu seamănă deloc cu aceea pe care o cunoaştem cu toţii : este curată, neatinsă, imponderabilă, parcă ar fi, într-adevăr, sufletul mierii, care, şi ea, este duhul florilor, scos la lumină de un susur tainic, pentru a deveni mai tîrziu in mîinile noastre, în lumina mirositoare a altarelor, amintirea originii sale în care e atîta lumină, atîta parfum, atîta cer albastru, atâtea raze străvezii, atîta puritate şi măreţie. XIII Este foarte greu să urmărim diferitele faze ale producerii şi întrebuinţării cerii la un roi care începe să-şi clă­ dească fagurii. Totul are loc în mijlocul mulţimii, al aglome­ rării care, devenind mai mare, poate produce căldura necesară acelei asudări ce poate cuprinde pe cele tinere. HUBER, care le-a studiat cel dintîi cu o răbdare de necrezut şi, uneori, cu preţul unor pericole destul de serioase, consacră acestor feno­ mene mai mult de două sute cincizeci de pagini interesante, dar destul de confuze. Eu, care nu fac o lucrare tehnică, mă voi mărgini, folosindu-mă la nevoie de ceea ce s-a mai observat înaintea mea, să vă prezint ceea ce fiecare poate să vadă după ce a capturat un roi într-un stup de sticlă. Să o spunem fără ocol : nu se ştie încă prin ce alchimie mierea se transformă în ceară în corpul plin de enigme al gîzelor noastre. După optsprezece sau douăzeci şi patru de ore de aşteptare, la o temperatură destul de ridicată, încît ai crede că o flacără a cuprins stupul, observi cum apar, în deschiză­ tura celor patru mici buzunare, aşezate de fiecare parte a abdo­ menului albinei, nişte solzi albi şi străvezii. Cînd cea mai mare parte din albinele care formează conul întors au pîntecele vărgat de lamele ca fildeşul, poţi vedea, deo­ dată, pe cîte una din ele, ca prinsă de un gînd neaşteptat, dezlipindu-se de mulţime, căţărîndu-se cu repeziciune de-a lungul mulţimii liniştite pînă la culmea dinăuntru a bolţii unde se instalează solid dînd cu capul în dreapta şi în stingă în veci­ nele care îi stînjenesc mişcările. Atunci înşfacă cu gura şi cu picioarele unul din cei opt solzi de pe pîntece, il roade, îl îndreaptă, îl subţiază, îl frămîntă cu saliva ei, îl îndoaie şi-l lucrează cu iscusinţa unui tîmplar. În sfîrşit, cînd sub70

stanţa lucrată astfel i se pare că ar avea dimensiunile şi tăria trebuincioasă, o lipeşte de vîrful bolţii, punînd astfel prima piatră sau, mai bine zis, cheia de boltă a noii cetăţi, căci aici este vorba de o cetate cam pe dos ce coboară din cer şi nu se înalţă de la pămînt ca un oraş omenesc. După aceasta, ea potriveşte la această cheie de boltă sus­ pendată în gol alte bucăţele de ceară luate treptat de pe inelele ei; mai lustruieşte o dată construcţia cu limba şi o încearcă cu antenele ; apoi, tot aşa de repede cum a venit, se retrage şi se pierde în mulţime. Numaidecît, o a doua albină îi ia locul, preia munca de acolo de unde a fost lăsată, o adaugă pe a ei, îndreaptă ceea ce nu i se pare conform cu planul ideal al comunităţii, dispare la rîndu-i, şi o a treia, o a patra, o a cincea, care îi urmează, adaugă fiecare, într-un şir de apariţii rapide şi inspirate partea lor de muncă, fără ca vreuna să încheie întreaga operă. XIV De vîrful bolţii atîrnă acum o bucată mică de ceară fără formă. Cînd li se pare destul de groasă, din mulţime iese o altă albină, al cărei chip se deosebeşte simţitor de acelea care au precedat-o. Ai putea crede, văzînd siguranţa deciziei şi aşteptarea celor din jur, că este un fel de inginer iscusit care le arată dintr-odată locul primei celule de care va depinde matematic construcţia celorlalte. În orice caz, această albină aparţine clasei lucrătoarelor care sculptează sau cizelează, nu produc ceară, mulţumindu-se să lucreze materialele ce li se oferă. Ea alege, prin urmare, locul celei dintîi celule, sapă o clipă în grămada de ceară gaura în jurul căreia aşează ceea ce a scos dinăuntru. După aceea, cum au făcut cele care au pus bazele fundaţiei şi ea dispare deodată. O altă lucrătoare nerăbdătoare o înlocuieşte continuîndu-i munca pe care o a treia o va sfîrşi, pe cînd altele, după aceeaşi metodă de lucru neîntrerupt şi succesiv, încep să clădească în jurul lor restul suprafeţei şi partea opusă a peretelui de ceară. Ai zice că legea nepătrunsă a stupului împarte între ele mîndria acestei munci şi că orice muncă trebuie să fie comună şi anonimă spre a fi cu adevărat frăţească. 71

XV Peste puţin timp începe să se ivească fagurele cel nou. La început este neregulat, căci micile celule care îl compun, nefiind deopotrivă de adînci, se scurtează regulat şi treptat de la mijloc spre margini. În acest moment el are aproape înfăţişarea şi grosimea unei limbi omeneşti alcătuită, pe cele două feţe ale ei, din celule hexagonale. De îndată ce primele căsuţe sînt construite, albinele însăr­ cinate cu punerea temeliilor lipesc de boltă o a doua şi mai apoi o a treia şi o a patra bucată de ceară. Aceste bucăţi de ceară sînt rînduite la intervale regulate şi astfel calculate încît, atunci cînd fagurii vor fi atins forma lor definitivă, ceea ce se va petrece mult mai tîrziu, albinele vor avea totdeauna destul loc pentru a se mişca între pereţii paraleli. În planul lor ele trebuie să prevadă grosimea definitivă a fiecărui fagure, care este de douăzeci şi doi sau douăzeci şi trei de milimetri şi, în acelaşi timp, lărgimea străzilor care le separă şi care trebuie să aibă vreo unsprezece milimetri lăr­ gime, adică de două ori înălţimea unei albine, pentru că, prin­ tre faguri, ele vor trebui să meargă spate în spate. De altfel şi ele pot greşi şi siguranţa lor nu pare a fi aceea a unei maşini. În împrejurări grele fac, cîteodată, gre­ şeli destul de mari. Cîteodată, între faguri rămîne prea mult sau prea puţin loc. Ele îndreaptă această situaţie cît pot mai bine, fie lăsînd într-o parte fagurele prea apropiat, fie con­ struind un alt fagure mai subţire acolo unde locul a rămas prea larg. „Li se întîmplă adesea să se înşele, spune despre acest lucru REAUMUR, dar aceasta e încă un fapt ce arată că ele judecă”. XVI Se ştie că albinele construiesc patru feluri de celule. Mai întîi clădesc botcile care nu sînt ca celelalte şi seamănă cu o ghindă. Apoi desăvîrşesc celulele cele mari pentru creşte­ rea trîntorilor şi adunarea proviziilor cînd florile sînt pline de belşug. Mai apoi ridică celulele cele mici, care slujesc de leagăn 72

lucrătoarelor şi de hambare obişnuite şi care ocupă, de obicei, optzeci la sută din suprafaţa clădită a stupului. În sfîrşit, pentru a lega pe nesimţite pe cale mari de cele mici, ele con­ struiesc un oarecare număr de celule de tranziţie. În afară de neregularitatea inevitabilă a acestora din urmă, mărimea celor mari şi a celor mici e aşa de bine calculată, încît, în momentul stabilirii sistemului zecimal, cînd toată lumea căuta în natură o măsură fixă, care să poată servi ca punct de plecare şi ca unitate de măsură sigură, REAUMUR a propus celula albinei 1 . Fiecare din aceste celule e compusă dintr-o ţeava hexago­ nală aşezată pe o temelie piramidală şi fiecare fagure este com­ pus din două straturi de astfel de ţevi lipite la bază astfel încît fiecare din cele trei romburi, care constituie baza piramidală a unei celule de pe o faţă, formează, în acelaşi timp, baza, de asemenea piramidală, a trei celule de pe faţa opusă. În aceste tuburi prismatice este adunată mierea. Pentru a evita însă scurgerea ei pe timpul coacerii, lucru care s-ar întîmpla uşor dacă ar fi perfect orizontale după cum par a fi, albinele le ridică puţind formînd astfel un unghi de patru, cinci grade. „În afară de economia de ceară ce rezultă din această dispunere a celulelor, spune REAUMUR admirînd ansamblul acestei construcţii minunate, şi de faptul, că prin această dis­ punere, albinele clădesc peste tot fără a lăsa nici un colţ gol, mai descoperim şi avantajele acestei opere destul de trainice. Unghiul de bază al fiecărei celule, vîrful cavităţii piramidale, este sprijinit de colţul pe care-l fac împreună două feţe ale hexagonului unei alte celule. Cele două triunghiuri sau pre­ lungiri ale acestor feţe hexagonale care alcătuiesc unul din unghiurile cavităţii închise de cele trei romburi, compun toate un unghi plan în partea unde vin în atingere ; fiecare din aceste unghiuri, care este concav înăuntrul celulei, sprijină 1. Această propunere a fost respinsă nu fără motiv. Diametrul celulelor este de o regularitate minunată dar, ca orice produs al unei fiinţe vii, nu este matematic invariabil în acelaşi stup. În afară de aceasta aşa cum observă. Dl. Maurice GIRARD, diferitele specii de albine au fiecare altă măsură pentru celulele lor, aşa încît unitatea de măsură s-ar schimba de la un stup la altul după rasa albinelor ce se găsesc înăuntru.

73

în partea ei convexă din afară una din lamele destinate să formeze hexagonul unei alte celule şi această celulă, care se sprijină şi ea de acest unghi, se opune puterii care le-ar îm­ pinge în afară ; în felul acesta colţurile sînt întărite. Toate foloasele pe care le-ai putea pretinde de la o celulă în ceea ce priveşte trăinicia ei sînt cîştigate prin forma ei şi prin felul în care sînt aşezate unele faţă de celelalte”. XVII Geometrii ştiu, spune Dr. REID, că nu există decît trei feluri de figuri de care te poţi folosi pentru a împărţi o suprafaţă în mici spaţii asemănătoare, de formă regulată, de mărime egală, fără goluri între ele. „Acestea sînt triunghiul echilateral, pătratul şi hexagonul regulat, care, în ceea ce priveşte alcătuirea celulelor depăşeşte pe celelalte două din punct de vedere al comodităţii şi al re­ zistenţei. Ei bine, tocmai de hexagon se folosesc albinele ca şi cînd i-ar cunoaşte foloasele. De asemenea, fundul celulelor se compune din trei feţe care se întîlnesc într-un punct şi se ştie că acest sistem de construcţie permite o economie însemnată de muncă şi de ma­ teriale. Mai trebuie să ştim totuşi ce unghi de înclinaţie al feţelor contribuie la o economie mai mare, problemă ce ţine de matematicile superioare şi care a fost rezolvată de cîţiva savanţi printre alţii şi de MACLAURIN şi comunicată în darea de seamă prezentată Societăţii regale din Londra 1. Dar un­ ghiul astfel determinat prin calcul corespunde cu acela măsurat pe fundul celulelor”. 1 REAUMUR propusese celebrului matematician KOENIG urmă­ toarea problemă : „Dintre toate celulele hexagonale cu fundul pira­ midal compus din trei romburi asemenea şi egale care este aceea ce poate fi construită cu mai puţine materiale ?” KOENIG a descoperit că o astfel de celulă are fundul făcut din trei romburi ale căror unghiuri mari aveau 109°26' şi fiecare unghi mic de 70°34'. Un alt sa­ vant, MARALDI, măsurînd cît mai exact posibil unghiul romburilor construite de albine, a găsit pe cel mare de 109°28' şi pe cele mici de 70°32'. Prin urmare, între cele două rezolvări nu este decît o 74

XVIII Desigur, eu nu cred că albinele fac socoteli aşa de grele, dar nici nu pot crede că întîmplarea sau forţa lucrurilor produce aceste rezultate uimitoare. Pentru viespi, de pildă, care clădesc ca şi albinele faguri din celule hexagonale problema era aceeaşi dar ele au rezolvat-o mai puţin ingenios. Fagurii lor n-au decît o singură fîşie de celule şi n-au fundul comun care serveşte ambelor feţe ale fagurelui ca la albine. De aceea, fagurii viespii n-au nici atîta trăinicie, nu sînt nici aşa de regulaţi, cer mult mai mult timp, material şi spaţiu, le răpesc un sfert din munca lor şi le frustrează de a treia parte din spaţiu. De asemenea, trigonele şi meliponele, care sînt ade­ vărate albine domestice, dar mai puţin civilizate decît al­ binele noastre, nu-şi construiesc celulele decît pe un singur rînd, sprijinindu-şi fagurii pe nişte stîlpi de ceară urîţi şi greu de construit. În ceea ce priveşte hambarele lor, ele seamănă cu nişte mari burdufuri grămădite fără nici o orînduială, iar acolo unde s-ar putea încrucişa, realizîndu-se, prin urmare, o economie de spaţiu şi material, aşa cum se petrece la albine, Meliponele, fără să sesizeze posibilitatea acestei economii, in­ troduc între acele sfere nişte celule cu pereţi plani. Din această cauză, cînd compari unul din cuiburile lor cu cetatea mate­ matic construită a albinelor noastre, ai putea crede că te afli în faţa unui sat cu bordeie alături de unul din marile oraşe frumoase, care sînt rezultatul fără farmec, poate, dar logic, al geniului uman care luptă azi cu mai mare îndîrjire decît odi­ nioară împotriva timpului, a spaţiului şi a materiei. diferenţă de 2'. Este posibil ca greşeala, dacă este greşeală, să fie a lui MARALDI şi nicidecum a albinelor deoarece nu există nici un instrument să măsoare cu precizie unghiurile celulelor care nu sînt destul de bine precizate. Un alt matematician, CRAMER, căruia i s-a propus aceeaşi pro­ blemă, a dat o soluţie care se apropie şi mai mult de aceea a albine­ lor şi anume : 109°28' şi jumătate pentru unghiurile mari şi 70°30' şi jumătate pentru cele mici. MACLAURIN, îndreptîndu-1 pe KOENIG, dă 70°32' şi 109°28'. Dl. Leon LALANNE dă 109°28'16" şi 70°81'44". Asupra acestei chestiuni discutate vezi MACLAURIN, Philos. Trans. of London, 1743 ; BROUGHAM, Rech. anal. et exper. sur les alv. des abeilles; L. LALANNE, Note sur l'Arch. des abeilles, etc.

75

XIX Teoria curentă, reînnoită de altfel de către BUFFON, sus­ ţine că albinele n-au cîtuşi de puţin intenţia să facă hexagoane cu bază piramidală, că ele nu vor să sape în ceară decît celule rotunde, dar că vecinele lor şi acelea care lucrează pe cealaltă parte a fagurelui sapă în acelaşi timp, cu aceleaşi inten­ ţii, iar punctele unde celulele se întîlnesc iau, prin forţa împre­ jurărilor, forma unui hexagon. Acelaşi lucru se întîmplă şi la cristale, la solzii unor peşti, la baloanele de săpun, etc. şi în ex­ perienţa următoare pe care o propune BUFFON. „Dacă umplem, zice el, un vas cu mazăre sau cu alte boabe de formă cilindrică şi dacă îl închidem tocmai după ce am turnat atîta apă cît poate primi spaţiul liber dintre boabe, dacă fierbem această apă, toţi aceşti cilindri vor deveni coloane cu şase feţe. Se poate vedea clar motivul, care este pur mecanic : fiecare boabă cilindrică tinde, prin umflare, să ocupe cît mai mult loc posibil într-un sapţiu dat ; ele vor deveni, prin urmare, în chip firesc, nişte hexagoane prin compresia reciprocă. Fiecare albină caută să ocupe, de asemenea, cît mai mult loc într-un spaţiu dat; e, prin urmare, firesc, de asemenea, fiindcă şi trupul albinelor e cilindric, ca celulele să fie hexagonale din aceeaşi cauză a obstacolelor ce-şi ridică una în calea alteia”. XX Iată dar obstacole reciproce care produc o minune, după cum viciile oamenilor, din aceeaşi pricină, produc o vir­ tute generală care este de ajuns pentru ca neamul omenesc, luat în întregime, să nu merite dispreţul pe care-l merită fiecare individ luat în parte. Mai întîi s-ar putea obiecta, aşa cum au făcut-o BROUGHMAN, KIRBY şi SPENCE şi alţi savanţi, că experienţa cu bulele de săpun şi cu boabele de mazăre nu dovedeşte nimic pentru că, într-un caz şi în altul, efectul pre­ siunii nu duce decît la forme foarte neregulate şi nu explică raţiunea de a fi a bazei prismatice a celulelor. S-ar putea răspunde mai ales că sînt mai multe feluri de a profita de pe urma necesităţilor oarbe. Viespea, bondarul 76

păros, meliponele şi trigonele din Mexic şi Brazilia, deşi tră­ iesc în condiţia asemănătoare şi au scopuri identice, ajung la rezultate destul de deosebite şi evident inferioare. S-ar mai putea adăuga că, dacă celulele albinei se supun legii cristalelor, a zăpezii, a baloanelor de săpun sau a mazărei fierte a lui BUFFON, ele se supun, în acelaşi timp, prin simetria generală, prin aşezarea în două straturi opuse, prin înclinarea calculată, la multe alte legi care nu se găsesc în materie. S-ar mai putea adăuga că tot geniul omului stă, de ase­ menea, în felul în care ştie să învingă nevoi de acelaşi fel şi, dacă acest fel ni se pare cel mai bun cu putinţă, este pentru că deasupra noastră nu se află alt judecător. Dar este mult mai bine ca raţionamentele să dispară în faţa faptelor şi, pentru a lămuri o obiecţie ce decurge dintr-o experienţă, nimic nu este mai bun decît o altă experienţă. Pentru a mă convinge că arhitectura hexagonală este într-adevăr înscrisă în spiritul albinei, am decupat şi am scos într-o bună zi, din mijlocul unui fagure, unde era deopo­ trivă şi puiet şi miere, un disc de mărimea unei monezi ceva mai mărişoare. Tăind mai apoi discul prin mijlocul grosimii lui, adică în locul în care se unesc bazele piramidale ale celor două rînduri de celule, am lipit pe bazele uneia din cele două secţiuni astfel obţinute, o plăcuţă de cositor de aceeaşi mă­ rime şi destul de rezistentă pentru ca albinele să nu o poată nici deforma şi nici curba. Apoi am aşezat la loc în fagure această secţiune cu tăbliţe de cositor. Una din feţele fagurelui nu prezenta nimic deosebit deoarece paguba era astfel în­ dreptată, dar pe cealaltă faţă se vedea un fel de gaură destul de mare al cărui fund era format de rondela de cositor şi care ţinea acum locul a mai bine de treizeci de celule. Mai întîi, albinele au fost tulburate, veneau cu grămada să cerceteze şi să studieze prăpastia de necrezut şi, timp de mai multe zile la rînd, s-au agitat în jur şi au deliberat fără să ia vreo hotărîre. Dar cum le dădeam multă hrană în fiecare seară, a fost un moment în care nu aveau celule disponibile pentru a-şi de­ pozita proviziile. E probabil că atunci inginerii cei iscusiţi, sculptorii şi pricepuţii fabricanţi de ceară au primit poruncă să dea de rostul acestei prăpăstii nefolositoare. 77

Un şir greoi de cerese se rînduiseră de jur împrejur pen­ tru a întreţine căldura trebuincioasă, alte albine se scoborîră în gaură şi începură să fixeze cu trăinicie placa de metal cu ajutorul unor mici cîrlige de ceară înfipte de jur împrejur şi prinse de colţul celulelor vecine. Ele au început mai apoi să construiască trei sau patru celule în jumătatea de sus a plăcii, legîndu-le de acele cîrlige. Fiecare din aceste celule de tran­ ziţie sau de reparaţie avea partea de sus mai mult sau mai puţin deformată, pentru a se lipi cu celula vecină a fagurelui, dar jumătatea ei de jos desena mereu pe tăbliţă trei unghiuri foarte distincte, de unde ieşeau deja trei mici linii drepte din care începea să se ridice prima jumătate a celulei următoare. La capătul a patruzeci şi opt de ore, cu toate că trei sau patru albine, cel mult, au putut lucra simultan în această des­ chizătură, toată suprafaţa cositorului era acoperită de înce­ putul temeliilor viitoare ale celulelor. Aceste celule erau, fireşte, mai puţin regulate decît cele ale unui fagure obişnuit ; de aceea, regina, înţeleaptă, după ce le-a vizitat, a refuzat să-şi depună aici ouăle crezînd că va ieşi o generaţie nenorocită. Dar toate erau perfect hexagonale ; nu aveau o singură linie curbă, nu aveau nici un unghi greşit. Cu toate acestea, toate condiţiile obişnuite erau schimbate. Celulele nu erau săpate într-un bloc aşa cum observă HUBER sau într-o calotă de ceară, după cum spune DARWIN, rotunde la început iar mai apoi hexagonale ca urmare a presiunii celulelor vecine. Nu putea fi vorba de piedici opuse una alteia, deoarece se năşteau una după alta însemnînd pe tabla netedă mici linii de început. E, prin urmare destul de sigur că hexagonul nu este rezul­ tatul unor necesităţi mecanice, ci el face parte într-adevăr din planul, din experienţa, din inteligenţa şi din voinţa al­ binei. Un alt fapt curios al perspicacităţii lor, pe care-l notez în trecere, este că tuburile pe care le clădiră pe discul de metal n-aveau alt fund decît metalul. Inginerii trupei au so­ cotit, desigur, că metalul e destul de tare pentru a nu lăsa lichidul să pătrundă prin el şi, de aceea, nu l-au căptuşit cu un strat de ceară. Dar, după puţin timp, văzînd probabil că primele picături de miere se strică venind în contact cu me­ talul, s-au răzgîndit şi pe suprafaţa cositorului au aşternut un strat subţire de ceară. 78

XXI Dacă am vrea să dăm la iveală toate misterele acestei arhi­ tecturi geometrice am mai avea încă de cercetat mai multe lucruri interesante, cum ar fi, de pildă, forma primelor celule care se lipesc de capacul stupului şi care se schimbă după nevoia de a atinge acest acoperiş în cît mai multe puncte. Ar mai trebui să observăm nu atît orientarea marilor străzi, dictată de paralelismul fagurilor, cît, mai ales, aşezarea străzilor mai mici, a trecătorilor ce se găsesc ici şi colo de-a lungul sau împrejurul fagurilor, făcute pentru a înlesni cir­ culaţia aerului şi astfel rînduite pentru a evita ocolişurile prea mari şi o probabilă aglomeraţie. Ar trebui, în sfîrşit, studiată construcţia celulelor de tranziţie, instinctul, care determină pe albine, la un moment dat, să mărească dimensiunile că­ suţelor lor, fie că recolta îmbelşugată cere vase mai mari, fie că socotesc populaţia prea puternică sau naşterea trîntorilor devine necesară. Ar trebui să admirăm, în acelaşi timp, price­ perea minunată şi siguranţa plină de armonie cu care ele trec, în aceste cazuri, de la mic la mare sau de la mare la mic, de la simetria perfectă la o asimetrie de neînlăturat, pen­ tru a reveni, îndată ce legile geometriei lor o îngăduie, la re­ gularitatea ideală, fără ca vreo celulă să fie pierdută, fără ca vreo parte din edificiile stupului să fie sacrificată copilăreşte sau fără rost, fără să lase nimic neîntrebuinţat. Dar mă tem că m-am pierdut în multe amănunte lipsite de interes pentru un cititor care n-a urmărit, poate, niciodată cu ochii săi zbo­ rul albinelor sau care nu s-a interesat de albine decît în trea­ căt, cum ne interesăm cu toţii de o floare, cînd trecem pe lîngă ea, de o pasăre, de o piatră preţioasă, fără a cere altceva decît o certitudine superficială şi fără să credem că cel mai mic secret al unui obiect pe care-l vedem în natura care nu ţine de om, este mult mai legat de misterul de nepătruns al destinelor şi obîrşiei noastre decît secretul pasiunilor noastre cele mai aprinse pe care le-am studiat cu cea mai mare răbdare. 79

XXII Pentru a nu îngreuna acest studiu, voi trece şi peste in­ stinctul destul de surprinzător care le face deseori să subţieze sau să distrugă marginile fagurilor cînd vor să-i pre­ lungească sau să-i lărgească. Şi, cu toate acestea, nu vom tăgă­ dui că a surpa pentru a reclădi, a strica ceea ce ai făcut pentru a o face la loc mai bine şi mai îngrijit, presupune o curioasă dedublare a instinctului orb de a clădi. Las la o parte şi alte experienţe interesante ce le putem face pentru a le forţa să con­ struiască faguri rotunzi, ovali, în formă de tuburi sau avînd forme curioase şi felul iscusit cu care ele izbutesc să facă celule lărgite ale părţii convexe din fagure care să corespundă cu celulele înguste ale părţii concave. Dar, înainte de a părăsi acest subiect, să ne oprim cîteva clipe asupra felului misterios cum îşi orînduiesc munca şi cum iau măsurile necesare atunci cînd sculptează, în acelaşi timp, fără să se vadă, cele două feţe ale unui fagure. Priviţi în lu­ mină unul din aceşti faguri şi veţi vedea, desenată de umbre ascuţite în ceară străvezie, o întreagă reţea de prisme cu linii aşa de clare, un întreg sistem de construcţii atît de exacte, încît le-ai crede întipărite în oţel. Nu ştiu dacă cei care n-au văzut niciodată cum arată in­ teriorul unui stup îşi pot închipui îndeajuns aşezarea şi aspec­ tul fagurilor. Să-şi imagineze, pentru a da drept exemplu stu­ pul sătenilor noştri, în care albina este lăsată în voia ei — un coş de paie sau de răchină în formă de clopot; această coşniţă este împrăţită de sus în jos prin cinci, şase, opt sau chiar zece despărţituri de ceară perfect parelele ca nişte felii rotunde de pîine care coboară din vîrful stupului şi se lipesc şi urmează forma ovoidală a pereţilor. Între fiecare din aceste felii se găseşte un, spaţiu cam de unsprezece milimetri, în care se află şi circulă albinele. Cînd în vîrful stupului începe con­ strucţia uneia din aceste felii, zidul de ceară cu care încep şi care mai tîrziu va fi subţiat şi lungit, este încă foarte gros şi desparte complet cele cincizeci sau şaizeci de albine ce lu­ crează deasupra de cele cincizeci sau şaizeci ce lucrează de­ desubt, aşa încît este cu neputinţă ca ele să se vadă unele pe altele, afară numai dacă am crede că ochii lor au darul să pătrundă şi corpurile cele mai întunecate. Cu toate acestea, o 80

albină de pe faţa de sus nu sapă nici o gaură, nu adaugă nici strop de ceară care să nu se potrivească în mod desăvîrşit cu ieşiturile sau cu adînciturile de pe cealaltă faţă şi invers. Cum oare reuşesc acest lucru? Cum se face că una nu sapă prea mult şi cealaltă prea puţin? Cum se potrivesc toate unghiurile construcţiei lor aşa de uimitor ? Cine le spune să înceapă lucrul aici şi să-l oprească mai apoi ? Trebuie să ne mulţumim, odată mai mult, cu răs­ punsul care nu ne spune mare lucru : „Este unul din miste­ rele stupului”. HUBER a încercat să explice acest mister spu­ nînd, că la anumite intervale, prin presiunea picioarelor sau dinţilor ele provocau, poate, o uşoară proeminenţă pe faţa cealaltă a fagurelui sau că ele îşi dădeau seama de grosimea mai mult sau mai puţin mare a blocului datorită flexibilităţii, elasticităţii sau altei proprietăţi fizice a cerii. Tot el continuă spunînd că antenele lor par că le slujesc la cercetarea părţilor celor mai subţiri şi mai deformate ale obiectelor, servindu-se de ele ca de un compas în întuneric sau, în sfîrşit că forma şi mărimea tuturor celulelor decurge matematic din aşezarea şi dimensiunile acelora din primul rînd, fără să mai fie nevoie de vreo altă măsurare. Dar putem vedea că aceste explicaţii nu sînt suficiente: primele sînt ipoteze de neverificat; celelalte le evită pur şi simplu. Şi, dacă este bine să le eviţi cît mai des posibil, nu trebuie să spui că, înlocuind o taină cu cealaltă, le-am dezlegat întru totul.

XXIII Să părăsim, în sfîrşit, platourile monotone şi deşertul geo­ metric al celulelor. Iată, deci, fagurii începuţi, care pot fi locuiţi. Migala nevăzută creşte pe nesimţite şi ochiul nostru, care vede aşa de puţin, nu observă nimic din munca lor, cu toate că opera de ceară la care se lucrează zi şi noapte fără ră­ gaz se întinde cu o rapiditate extraordinară. Regina, plină de nerăbdare, a străbătut de mai multe ori clădirile care se întind albe prin întuneric şi acum, cînd temeliile au fost terminate, ea le ia în primire cu toată suita de gardiene, sfetnice sau sclave, căci nu ai putea spune dacă o regină este condusă sau urmată, 6 - c. 263

81

dacă e respectată sau păzită. Sosită în locul pe care ea îl socoteşte prielnic sau pe care sfetnicile ei i-1 impun, ea îşi încovoaie spinarea şi îşi strecoară trupul ei lung şi inelat într-una din celulele noi. În acest timp, toate micile capete din jur, micile capete cu enormii ochi ai gardienelor din escortă, o înconjoară, cu luare aminte, pline de dragoste, îi susţin picioruşele, îi mîngîie aripile şi agită deasupra ei antenele lor înfrigurate, parcă ar voi să o încurajeze, s-o zorească sau s-o felicite. Se poate recunoaşte cu uşurinţă locul unde se găseşte re­ gina după acea cocardă înstelată sau, mai mult, după această broşă ovală al cărui topaz din mijloc este ea însăşi şi care seamănă destul de bine cu acele broşe pe care le purtau bu­ nicile noastre. E curios de văzut, de altfel, şi o poate vedea oricine, că lucrătoarele se feresc totdeauna să întoarcă spatele reginei. De îndată ce se apropie de un grup, toate se aşează astfel încît să-i prezinte ochii şi antenele şi în faţa ei nu merg decît de-a-ndaratelea. Este un semn de respect sau mai mult de bunăvoinţă care, oricît de curios ar părea, este sta­ tornic şi general. Dar să revenim la regina noastră. Adesea, în timpul micii sforţări ce însoţeşte ouatul, una din fiicele ei o prinde în braţe şi, frunte lîngă frunte, gură lîngă gură, pare că-i vorbeşte încetişor. Ea, destul de indiferentă la aceste măr­ turisiri pătimaşe, nu se pierde cu firea, nu se emoţionează, absorbită fiind de misiunea sa, care i se pare a fi o desfătare amoroasă şi nicidecum o muncă istovitoare. În fine, după cîteva momente, ea se ridică binişor, mai înaintează cu un pas, priveşte puţin în jur şi, înainte de a introduce pîntecele, bagă capul în celula vecină pentru a se convinge că totul este în ordine şi că nu ouă de două ori în aceeaşi celulă. În acest timp, două sau trei albine din suită coboară grăbite în celula părăsită de regină, pentru a vedea dacă opera s-a săvîrşit şi pentru a îngriji sau a pune într-un loc mai bun micul ouşor albăstrui pe care l-a depus regina. Din această clipă şi pînă la primul frig al toamnei, ea nu se mai opreşte, ouînd cînd e hrănită şi cînd doarme — dacă putem spune că doarme. De acum înainte ea reprezintă puterea mistuitoare a viitorului care pune stăpînire pe toate colţişoarele stupului. Ea urmează pas cu pas pe nefericitele lucrătoare care se istovesc cons­ truind leagănele pe care rodnicia reginei nu încetează să le 82

ceară. Asistăm asftel la conlucrarea a două instincte puter­ nice ale căror peripeţii ne dau la iveală, nicidecum pentru a le dezlega, mai multe taine ale stupului. Se întîmplă, de exemplu, că lucrătoarele o iau mai înainte. Ascultînd de obiceiurile lor de bune gospodine care se gîn­ desc la proviziile din zilele geroase, ele se grăbesc să umple cu miere celulele în care regina nu a ouat încă. Dar ea se apro­ pie ; bunurile materiale trebuie atunci să lase locul gîndului superior al naturii şi atunci lucrătoarele speriate golesc în grabă această comoară ce stânjeneşte. Se întîmplă, de asemenea, ca ele să isprăvească înaintea reginei chiar un fagure întreg : atunci, nemaiavînd sub ochi pe aceea care reprezintă tirania zielelor pe care nimeni nu le va mai apuca, ele se folosesc de timp pentru a clădi cît mai repede cu putinţă o zonă de celule pentru trîntori, a căror construcţie este mult mai uşoară şi mai rapidă. Ajungînd în această zonă, regina lasă cu părere de rău cîteva ouă, trece înainte şi cere noi celule de lucrătoare. Lucrătoarele se supun, îngustează încet, încet, celulele şi urmărirea reîncepe pînă cînd, nesăţioasa mamă, aidoma unui blestem rodnic şi adorat, este readusă la celulele de început din care s-a şi născut pri­ ma generaţie. Peste cîtva timp, din umbra leagănului în care s-a născut, noua generaiţe se va risipi pe florile din împre­ jurimi, va zburda cîntînd în razele soarelui umplînd de viaţă ceasurile binecuvântate pentru ca, la rîndul lor, peste puţin timp, să se jertfească şi ele generaţiei care a şi înlocuit-o în leagănele părăsite. XXIV Şi albina-regină cui se supune oare ? Hranei ce i se dă ; căci ea nu se hrăneşte singură ; ea e hrănită ca un copil chiar de lucrătoare pe care rodnicia ei nu le lasă o clipă să răsufle. Iar hrana aceasta, este, la rîndul ei, măsurată de lu­ crătoare după bogăţia florilor şi după culesul cu care vin încărcate tovarăşele lor. Şi aici, deci, ca oriunde în lumea aceasta, o parte din ceea ce vedem este învăluită de întuneric ; 83

aici, ca oriunde, porunca supremă vine din afară, de la o putere necunoscută iar albinele i se supun ca şi noi, dealtfel, stăpînului necunoscut al roţii care se învîrteşte în loc distru­ gînd voinţele care o pun în mişcare. Cineva căruia îi arătam cum cîteva zile, într-unul din stupii mei din sticlă, mişcarea acestei roţi ce se putea vedea ca şi roata mare a unui ceasornic, cineva care vedea limpede acea furnicare neostoită de pe faguri, toată forfota înfrigu­ rată, nebună şi misterioasă a doicilor în jurul cuibului, punţile şi scările vii pe care le formează ceresele, spiralele pe oare le desenează regina, activitatea felurită şi fără de răgaz a mul­ ţimii, efortul zadarnic şi necruţător, goana pătimaşă încoace şi încolo, odihna necunoscută decît în leagănul pe care-l şi pîndeşte munca de mîine, liniştea pe care nu le-o dă decît moartea îndepărtată şi ea din acest ţinut care nu îngăduie nici bolnavi şi nici morminte, cineva care vedea toate acestea, după ce şi-a revenit din prima surpriză, şi-a întors privirile unde se putea citi o spaimă plină de tristeţe. Dincolo de aparenţa plăcută a primei priviri, dincolo de amintirile minunate ale zilelor frumoase care îl umplu şi fac din el sipetul plin cu giuvaeruri ale verii, dincolo de acel du-te-vino care-l leagă de miile de flori, de apele limpezi, de albastrul cerului, de belşugul desfătător a tot ceea ce repre­ zintă frumosul şi fericirea, în stup, într-adevăr, dincolo de aceste minuni ce le putem vedea, te întîmpină o privelişte din cele mai triste ce se pot vedea. Iar noi ceştilalţi, orbi, care nu privim decît cu nişte ochi împăienjeniţi, cînd ne uităm bine la aceste biete osîndite pricepem bine că nu numai ele sînt de plîns, că nu numai pe ele mintea noastră nu e în stare să le priceapă, ci e o formă jalnică a acelei mari puteri care ne însufleţeşte deopotrivă şi ne mistuie şi pe noi. Da, desigur, acest lucru e trist, după cum totul este trist în natură cînd priveşti cu atenţie. Şi va fi aşa atîta timp cît nu-i vom pătrunde taina dacă are, bineînţeles, vreo taină. Şi, dacă într-o bună zi am afla că nu a fost nici o taină sau că a fost o taină îngrozitoare, a doua zi vor naşte alte datorii care nu au pînă astăzi nume. Aşteptînd acel moment, inima noastră să repete dacă vrea : ,,E trist”, dar mintea să se mulţumească a-i răspunde : „E trist, dar aşa e”. Datoria noastră de astăzi 84

este să vedem dacă, dincolo de această tristeţe, nu se mai află ceva şi, pentru aceasta, nu trebuie să întoarcem ochii în altă parte ci, trebuie să le privim ţintă şi să le studiem cu atîta luare aminte şi cu atît curaj, ca şi cînd ar fi vorba de nişte bucurii. Se cade ca, înainte de a ne plînge, înainte de a judeca natura, să fim în stare să o cunoaştem cît mai bine. XXV Am văzut că lucrătoarele, de îndată ce nu se mai simt zorite de rodnicia ameninţătoare a mamei, se grăbesc să clă­ dească celule pentru provizii a căror construcţie este mai eco­ nomicoasă şi care au o capacitate mai mare. Am mai văzut, de asemenea, că matca ţine să-şi depună ouălele mai cu seamă în celule mai mici, pe care nu încetează să le ceară de la lucră­ toare. Totuşi, în lipsa lor, sau aşteptînd să i se clădească celule după voie, ea se resemnează şi ouă şi în celulele mai mari pe care le întîlneşte în drumul ei. Albinele care vor ieşi din aceste celule vor fi bărbaţi sau trîntori cu toate că ouălele nu se deosebesc de loc de acelea din care ies lucrătoarele. Dar, contrar cu ceea ce se întîmplă la transformarea unei lucrătoare în regină, nu forma sau capa­ citatea unei celule face să se nască trîntorul, căci dintr-un ou depus într-o celulă mare se va naşte neapărat un bărbat, chiar dacă l-am introduce într-o celulă mică de lucrătoare (eu am reuşit să fac de patru sau cinci ori această schimbare deosebit de grea din cauza dimensiunilor miroscopice ale oului şi a fra­ gilităţii lui). Deci, regina, atunci cînd ouă, trebuie să aibă darul să re­ cunoască sau să hotărască sexul oului pe care-l depune şi să-l potrivească după mărimea celulei pe oare s-a oprit. Rareori îi este dat să se înşele. Dar cum izbuteşte ? Şi cum, printre zecile de mii de ouă ce le poartă în cele două ovare, poate alege bărbaţii de femei şi cum poate să strecoare ouăle după bunul ei plac, în singurul ei oviduct ? Iată-ne, şi de data aceasta, în faţa uneia dintre tainele stupului şi a uneia dintre cele mai de nepătruns. Se ştie că re85

gina fecioară nu este stearpă, dar ea nu poate oua decît ouă de trîntori. Numai după împerecherea ce se produce în zborul nupţial ea poate aduce pe lume, după bunul ei plac, lucră­ toare sau trîntori. După zborul de nuntă, ea are cu totul în stăpînire, pînă cînd va pieri, spermatozoizii smulşi de la ne­ fericitul ei iubit. Aceşti spermatozoizi, ce ating cifra de două­ zeci şi cinci de milioane, după cum crede doctorul LEUCKART, sînt păstraţi vii într-o glandă specială, aşezată sub ovare, la in­ trarea oviductuluii comun, glandă ce poartă numele de spermatecă. Se presupune, prin urmare, că îngustimea intrării micilor celule şi forma acestui orificiu, silind-o pe regină să se încovoaie şi să se chircească, produce o anumită apăsare asupra spermatecii, în urma căreia spermatozoizii ies şi fecundează oul în momentul trecerii lui. Această apăsare nu se mai produce cînd regina se opreşte pe celulele cele mari, spermateca nu mai este apăsată şi nu se mai deschide. Alţii, dimpotrivă, cred că regina porunceşte într-adevăr muşchilor care deschid sau închid spermateca care dă în vagin şi, într-adevăr, aceşti muşchi sînt foarte numeroşi, puternici şi complicaţi. Fără a putea spune care din aceste două ipoteze este cea mai bună, căci, cu cît observi mai mult, cu atît vezi mai bine că nu sîntem decît nişte naufragiaţi pe oceanul foarte necunoscut al naturii şi învăţăm mai bine că un fapt este întotdeauna gata să iasă din sînul unui val devenit pe neaşteptate mai limpede distrugînd într-o clipă tot ceea ce credeai că ştii, totuşi eu voi mărturisi că înclin în favoarea celei de a doua ipoteze. Mai întîi, expe­ rienţele unui apicultor din Bordeaux, M. DRORY, arată că, dacă am lua toate celule mari dintr-un stup, mama, în mo­ mentul sorocit pentru a depune ouă de trîntori, nu şovăie să le depună în celule de lucrătoare; şi, din contră, ea va depune ouă de lucrătoare în celule mari, dacă n-a găsit altele la în­ demînă. Apoi frumoasele observaţii ale Domnului FABRE asupra Osmiilor care sînt albine sălbatice şi singuratice din familia Gastrilegidelor dovedesc destul de clar nu numai că Osmia ştie dinainte sexul oului pe care-l va depune, dar că acest sex rămîne la bunul plac al mamei după spaţiul de care dispune, „spaţiu de cele mai multe ori întîmplător, greu de schimbat”, lăsînd aici un ou de mascul, ceva mai departe un ou de fe86

melă. Nu voi intra aici în amănuntele experienţelor marelui entomolog francez. Ele sînt din cale afară de migăloase şi ne-ar duce prea departe. Dar, oricare ar fi ipoteza pe care o acceptăm, atît una cît şi cealaltă ar explica foarte bine, în afara ori­ cărei descoperiri viitoare, înclinarea reginei de a oua în ce­ lule de lucrătoare. Este probabil că această mamă-roabă pe care sîntem în­ clinaţi să o plîngem, dar care, poate, este o îndrăgostită ne­ săţioasă, o mare voluptuoasă, simte din unirea principiului bărbătesc şi femeiesc ce se plămădeşte în fiinţa sa o oarecare bucurie, o amintire a beţiei zborului de nuntă, pe care îl simte numai odată în viaţa sa.. Şi aici, natura, care nu este niciodată atît de iscusită şi nici atît de prevăzătoare sub în­ făţişarea ei prefăcută decît atunci cînd este vorba de capca­ nele pe care le întinde dragostea, a avut grijă să ocrotească interesul înmulţirii speciei sprijinindu-l, ca de obicei, pe sim­ ţul unei plăceri. De altfel să încercăm să ne facem bine în­ ţeleşi ca să nu ne înşelăm cu propria noastră explicaţie. Dacă am presupune că natura are astfel de gînduri şi am crede că acest lucru este de ajuns, ar fi ca şi cînd am arunca o piatră într-una din acele prăpăstii necunoscute ce se mai găsesc în întunericul unor peşteri şi ne-am închipui că zgomotul pe oare îl va face căzînd va răspunde tuturor întrebărilor noastre şi ne va dezvălui altceva decît necuprinsul abisului. Cînd repetăm mereu : natura vrea cutare lucru, pregă­ teşte cutare minune, urmăreşte cutare scop, spunem, în reali­ tate, că o mică parte de viaţă iese la lumină şi izbuteşte să se menţină pe nemărginita suprafaţă a materiei care nouă ni se pare trîndavă şi pe care o numim, evident, pe nedrept, ori de cîte ori ne ocupăm de ea, neant sau moarte. Un concurs de împrejurări întîmplătoare a menţinut această manifestare de viaţă printre multe altele, poate la fel de interesante, la fel de inteligente, dar care nu au avut acelaşi noroc şi care au dispărut pentru totdeauna fără să aibă prilejul să ne minu­ neze. Ar fi un lucru îndrăzneţ să afirmi altceva şi tot ceea ce rămîne, gîndurile noastre, încăpăţînata noastră explicare a scopurilor existenţei, speranţele noastre, tot ceea ce ne uimeşte nu sînt în realitate decît necunoscutul, pe care îl 87

tot lovim de lucruri şi mai necunoscute pentru a provoca un mic zgomot care ne face să simţim gradul cel mai înalt al existenţei particulare pe care am putea-o atinge pe aceeaşi suprafaţă tăcută şi de nepătruns, după cum cîntecul privi­ ghetorii şi zborul condorului le descoperă de asemenea cel mai înalt grad de existenţă proprie neamului lor. Cu toate aioestea, nu e mai puţin adevărat că una din datoriile noastre cele mai neclintite este de a produce acest unic zgomot ori de cîte ori se iveşte prilejul, fără să deznădăjduim, deoarece, după toate aparenţele, este inutil.

C A R T E A A IV-A

Tinerele Regine I Să închidem aici stupul nostru cel tînăr în care viaţa, reluîndu-şi mişcarea bogată şi fără tihnă, cuprinde toată co­ lonia pentru a se împărţi la rîndu-i, deîndată ce va atinge culmea forţei şi fericirii, şi să deschidem din nou, ultima dată, cetatea mamă pentru a vedea ceea ce se întîmplă după plecarea roiului. După ce tumultul ce însoţeşte plecarea s-a calmat şi două treimi din numărul copiilor săi au părăsit-o fără vreun gînd de reîntoarcere, nefericita cetate este aidoma unui corp din care s-a scurs tot sîngele : este sleită de puteri, pustie, aproape moartă. Cu toate acestea, au mai rămas cîteva mii de albine înăuntru care, neclintite, dar puţin slăbite, îşi reiau lucrul înlocuind cît pot mai bine pe cele plecate, şterg urmele urgiei, strîng rămăşiţele proviziilor prădate, vizitează florile, ve­ ghează asupra cuibului care va asigura viitorul, pătrunse de chemarea lor şi credincioase datoriei pe care un destin ne­ înduplecat le-a impus-o. Dar, dacă prezentul pare întunecat, tot ceea ce putem ve­ dea ne umple inima de speranţe. Sîntem într-unul din cas­ telele de basm din poveştile germane, ale căror ziduri sînt formate din mii de steluţe în care se găsec sufletele oamenilor ce se vor naşte. Sîntem în ţinutul miraculos al vieţii care precede viaţa. Aici, în toate unghiurile, în leagănele bine în­ chise, în suprapunerea infinită a minunatelor celule cu şase feţe, sînt zeci de mii de nimfe, mai albe decît laptele care, cu braţele încrucişate şi cu capul plecat pe piept, aşteaptă ora deşteptării. Văzîndu-le în linţoliile lor uniforme, nenu­ mărate şi aproape străvezii, ai putea crede că sînt nişte pitici 89

încărunţiţi pradă gîndurilor sau cete de fecioare stîlcite de cutele giulgiului, îngropate în prismele hexagonale pe care un geometru neînduplecat le-a înmulţit nebuneşte. Pe întreaga suprafaţă a acestor ziduri perpendiculare în care este închisă o lume ce creşte, se transformă, se agită, îşi schimbă de patru sau cinci ori veşmintele şi îşi toarce linţoliul în întuneric, bat din aripi şi dansează sute de lucră­ toare pentru a menţine căldura necesară şi cine mai ştie pen­ tru ce altceva, căci dansul lor are mişcări extraordinare şi metodice, care trebuie să corespundă unui scop pe care nici un observator, după cît ştim, nu l-a descoperit. După cîteva zile, capacele acestor zeci de mii de cutii (într-un stup puternic pot exista între şaizeci şi optzeci de mii) încep să crape şi doi ochi mari negri şi serioşi îşi fac apari­ ţia însoţiţi de antenele ce bîjbîie în jurul lor, pe cînd fălcile lor neobosite continuă să lărgească deschizătura. îndată, doi­ cile îşi fac apariţia, ajută tînără albină să-şi părăsească închi­ soarea, o susţin, o perie, o curăţă şi-i întind cu vîrful limbii prima picătură de miere din noua sa viaţă. Ea, care vine din­ tr-o altă lume, este încă zăpăcită, puţin palidă, şovăitoare. E plăpîndă ca un biet bătrîn scăpat de la moarte, ai putea spune că este o călătoare plină de praful pufos al cărărilor necunos­ cute care au condus-o la viaţă. De altfel, ea este desăvîrşită din cap pînă-n picioare, ştie numaidecît tot ceea ce trebuie să ştie şi, asemenea copiilor din popor care învaţă, pentru a spune astfel, de îndată ce văd lumina zilei, deoarece nu vor avea timp de joacă sau de rîs, se îndreaptă spre celulele închise şi începe să bată din aripi şi să se agite în ritm cu celelalte, pen­ tru a încălzi, la rîndu-i, pe surorile care mai dorm încă în lea­ găn, fără să se mai ostenească să priceapă uimitoarea taină a destinului şi a rasei sale.

II

Cu toate acestea, lucrările cele mai istovitoare n-o privesc deocamdată. Ea nu părăseşte stupul decît după opt zile de la naştere pentru a face primul său „zbor de curăţire” şi pentru a-şi umple cu aer plămînii care se umflă, îi înfrumu90

seţează tot corpul şi fac din ea, din acest moment, soţia văzdu­ hului nemărginit. Se reîntoarce apoi în stup, mai aşteaptă o săptămînă şi după aceea, însoţită de surorile ei de aceeaşi vîrstă, face prima sa ieşire de culegătoare cuprinsă de o emo­ ţie aparte, pe care apicultorii o numesc joc de artificii. Ar tre­ bui numită mai degrabă joc al neliniştii. Într-adevăr, vezi că le este frică, lor, fiicelor umbrei de nepătruns şi a mulţimii, vezi că se tem de abisul azuriu şi de singurătatea nesfîrşită a luminii, iar bucuria lor reţinută e tulburată de groază. Ele se plimbă încetişor în pragul urdinişului, stau la îndoială, vin şi pleacă de douăzeci de ori. Se leagănă în văzduh cu capul întors mereu spre casa unde s-au născut, se înalţă binişor în cer­ curi mari care se ridică şi cad deodată ca şi cum ar fi muncite de vreo părere de rău şi cei treisprezece mii de ochi ai fie­ căreia cercetează totul de jur împrejur, judecă, ţin minte tot ce văd, copacii, fîntina, gardul, pomii de lîngă zidul casei, aco­ perişurile şi ferestrele de primprejur şi aceasta pînă ce în mintea lor calea pe care vor pluti la reîntoarcerea acasă să fie tot atît de bine întipărită ca şi cînd două şine de oţel ar dese­ na-o în văzduh. Iată o nouă taină. S-o cercetăm îndeaproape la fel ca pe celelalte şi, dacă la întrebările noastre nu primim nici un răs­ puns, tăcerea ce o va însoţi va mări, cel puţin cu cîteva măsuri semănate, ce-i drept, cu bună voinţă, cîmpul neştiinţei noastre vădite, care este cel mai roditor din toată activitatea noastră. Cum îşi regăsesc albinele locuinţa pe care, uneori, este impo­ sibil să o zărească, ascunsă deseori sub arbori şi a cărei intrare nu este în tot cazul, decît un punct de nevăzut din întinderea necuprinsă ? Cum se face că, dacă le-am duce într-o cutie la o depărtare de doi sau trei kilometri de stup, se întîmplă foarte rar să se rătăcească ? Îl recunosc oare printre atîtea obstacole ? Se călăuzesc oare după anumite semne meşteşugite sau albinele au acest simţ special şi mai puţin cunoscut pe care-l atribuim unor fiinţe necuvîntătoare, rândunelelor şi porumbeilor, de exemplu, şi pe care-l numim simţul direcţiei ? Experienţele lui J. H. FABRE, ale lui LUBBOCK şi mai ales acelea ale lui M. ROMANES (Nature 29 octombrie 1886) par să stabilească faptul că ele nu sînt conduse de acest instinct straniu. Pe de altă parte, 91

am constatat de multe ori că nu dau deloc atenţie formei sau culorii stupului. Ele par că sînt mai mult captivate de înfă­ ţişarea obişnuită a suportului pe care este instalată casa lor, de forma urdinişului şi a scîndurii de zbor 1). Dar nici acest lucru nu are prea mare importanţă căci, dacă, în timpul absen­ ţei culegătoarelor, se modifică de sus pînă jos înfăţişarea casei lor, ele se vor reîntoarce drept la ea din adîncurile de necu­ prins ale zărilor, cu o precizie la fel de mare şi nu vor mani­ festa vreo şovăială decît în clipa în care vor păşi pragul de nerecunoscut. Metoda lor de orientare, atît cît experienţele noastre ne îngăduie să ne formăm o idee, pare mai degrabă bazată pe o cunoaştere extraordinar de minuţioasă şi precisă a împrejurimilor. Ele nu-şi recunosc stupul, ci, cu o aproxi­ maţie de trei sau patru milimetri, poziţia lui faţă de obiectele din jur. Şi această recunoaştere este atît de minunată, atît de matematic exactă şi atît de adînc întipărită în memoria lor încît, dacă aşezi stupul pe suportul lui dar mai la dreapta sau mai la stînga, după cinci luni de iernare într-o pivniţă întu­ necoasă, toate lucrătoarele, întorcîndu-se de pe primele flori ale primăverii, se vor îndrepta într-un zbor netulburat şi pre­ cis către locul ocupat de stup în vara trecută şi numai bîjbîind vor regăsi, în cele din urmă, poarta mişcată din loc. S-ar părea că văzduhul a păstrat cu sfinţenie, pe tot timpul iernii, urma de neşters a cărărilor umblate şi că mica lor potecă, bătătorită cu truda lor nepotolită, a rămas săpată în albastrul cerului. De aceea, atunci cînd mutăm un stup de la locul lui, multe albine se rătăcesc afară numai dacă nu fac o călătorie mai îndepărtată sau dacă împrejurimile pe care le cunosc per­ fect pînă la trei sau patru kilometri de jur împrejur nu s-au schimbat, după cum iar se mai pot rătăci cînd nu avem grijă să punem în faţa „urdinişului” o scîndură, un ciob de ţiglă sau un obstacol oarecare, pentru a le atrage luarea aminte că s-a schimbat ceva, îngădulndu-le astfel să se orienteze din nou după noile lucruri din jur. 1 Scîndură de zbor, care nu este altceva decît prelungirea supor­ tului pe care este aşezat stupul, formează un fel de peron, de balcon sau loc de odihnă în faţa intrării principale care se nuimeşte urdiniş.

92

III După ce am spus toate acestea, să ne reîntoarcem la ceta­ tea care se populează din nou, în care mulţimea leagăne­ lor nu încetează să se deschidă, în care chiar substanţa ziduri­ lor se pune în mişcare. Totuşi această cetate nu are încă o re­ gină. Pe marginile unuia din fagurii din centru se înalţă, în cîmpia bolovănoasă a celulelor obişnuite, şapte sau opt clădiri bizare care ne duc cu gîndul la umflăturile şi la crate'rele ce fac atît de stranii fotografiile lunii. Sînt ca nişte capsule de ceară aspră sau ca nişte ghinde înclinate şi perfect astupate, care ocupă locul a trei sau patru celule de lucrătoare. De obicei, ele sînt grupate într-un singur punct şi o strajă nume­ roasă, deosebit de neliniştită şi vigilentă, veghează în jurul acestor locuri peste care pluteşte un prestigiu necunoscut. Aici se zămislesc reginele. În fiecare din aceste capsule, îna­ intea plecării roiului, a fost despus un ou, asemănător cu acelea din care ies lucrătoarele, fie de către regina însuşi, fie, cum mai e cu putinţă, deşi nu avem vreo dovadă sigură, de către una din albinele doici care l-au adus aici din vreun leagăn vecin. După trei zile, din acest ou iese o mică larvă căreia i se dă o hrană deosebită şi cît mai îmbelşugată ; şi iată cum ne stă în putinţă să observăm, pas cu pas, mişcările uneia din acele metode minunat de măreţe ale naturii pe care am bote­ za-o, dacă ar fi vorba de oameni, cu numele măreţ de Fata­ litate. Mulţumită acestei îngrijiri, larva cea mică ia o dezvol­ tare neobişnuită ; mişcările şi tot corpul i se transformă aşa de mult, încît albina care iese din această larvă pare să apar­ ţină unei rase de insecte cu totul deosebite. Ea va trăi patru sau cinci ani în loc de şase sau opt săp­ tămîni. Pîntecele ei va fi de două ori mai lung, culoarea ei va fi mai deschisă şi mai aurie, iar acul său va fi mai înco­ voiat. Ochii ei nu vor avea decît opt sau nouă mii de faţete în loc de douăsprezece sau treisprezece mii. Creierul său va fi mai mic, ovarele sale vor deveni uriaşe şi ea va dobîndi un organ special, spermateca, graţie căreia va deveni o vie­ tate, pentru a spune astfel, hermafrodită. Ea nu va avea nici una din uneltele unei vieţi de muncă : nici glanda pentru 93

a secreta ceara, nici periuţe, nici coşuleţe pentru adunatul polenului. Ea nu va avea nici unul din obiceiurile, nici una din pasiunile pe care le atribuim albinei. Ea nu va dori să vadă nici soarele, nici să cutreiere văzduhul şi va muri fără să se fi atins de vreo floare. Ea îşi va petrece viaţa în întu­ neric, în agitaţia mulţimii stupului, căutînd cu înfrigurare noi leagăne libere pe care e ursită să le populeze. În schimb, ea singură va cunoaşte nelinştea dragostei. Ea nu este sigură că va avea două clipe de lumină în viaţa sa — căci plecarea roiului nu este inevitabilă — şi, poate, nu se va servi de aripi decît o singura dată pentru a-şi întîlni iubitul. Este ciudat să vedem că atîtea lucruri, atîtea organe, idei, dorinţe, obi­ ceiuri, un întreg destin se găsesc astfel în aşteptare, nicidecum într-o sămînţă — aceasta ar fi miracolul obişnuit al planetei, al animalului şi al omului — ci într-o substanţă străină şi inertă : într-o picătură de miere 1. IV S-a scurs aproape o săptămînă de la plecarea bătrînii re­ gine. Nimfele princiare, care dorm în leagăne, nu sînt toate de aceeaşi vîrstă, căci albinele au tot interesul ca naşte­ rile regale să vină una după alta, după cum vor hotărî ca un al doilea, un al treilea sau un al patrulea roi să iasă din stup. De cîteva ore, ele au tot subţiat, puţin cîte puţin, pereţii celu­ lei celei mai coapte şi, îndată, tînăra regină, care, în acelaşi timp, rodea şi ea din interior capacul rotund, îşi arată capul, iese pe jumătate şi, ajutată de gardienele care aleargă spre ea, care o perie, o curăţă, o mîngîie, iese din celulă şi face primii paşi pe fagure. La fel ca şi lucrătoarele care s-au năs­ cut de curînd, noua regină este palidă şi firavă dar după vreo zece minute picioarele-i se întăresc şi, neliniştită, sim1 Unii apidologi susţin că, după maştere, lucrătoarele şi reginele primesc aceeaşi hrană, un fel de lapte foarte bogat în azot, secretat de o glandă specială ce se găseşte în capul doicilor. Dar, după cîteva zile, larvele de lucrătoare sînt înţărcate şi supuse unui regim obişnuit de miere şi polen, în timp ce viitoarea regină este hrănită pînă La completa ei dezvoltare cu un lapte preţios care se numeşte „lăptişor de matcă”. Oricum ar fi, rezultatul şi minunea sînt asemănătoare.

94

tind că nu este singură şi că e datoare să-şi cucerească rega tul, că alte pretendente sînt ascunse undeva, ea parcurge zi­ durile de ceară, în căutarea rivalelor sale. Aici intervin în­ ţelepciunea, hotărârile necunoscute ale instinctului, ale spiri­ tului stupului sau ale lucrătoarelor strînse la un loc. Lucrul cel mai surprinzător, atunci cînd priveşti toate aceste eveni­ mente într-un stup de sticlă, este că nu poţi vedea niciodată nici cea mai mică şovăială sau cea mai mică discordie. Nu găseşti nici urmă de discuţie sau de nehotărîre. Peste tot domneşte o înţelegere generală stabilită de mai înainte, e atmosfera oraşului şi fiecare albină pare că ştie dinainte ceea oe vor gîndi toate celelalte. Cu toate acestea, pentru ele se apropie o clipă de mare cumpănă : la drept vorbind, se apro­ pie clipa vitală a cetăţii. Ele trebuie să ia o hotărîre, din trei sau patru cîte le stau înainte, hotărîri ce vor avea urmări îndepărtate, cu totul diferite una de cealaltă şi pe care un lucru mărunt le poate schimba în nenorocire. Ele au de îm­ păcat pasiunea sau datoria înnăscută a reproducerii speciei cu păstrarea trunchiului şi a lăstarelor lui. Uneori ele se înşeală, pregătesc plecarea succesivă a trei sau patru roiuri care sleiesc complet cetatea-mamă şi, mai apoi, prea slăbite pentru a se reorganiza destul de repede, surprinse de clima noastră, care nu este clima lor de obîrşie, dar de care îşi reamintesc totuşi, mor în masă odată cu venirea iernii. Atunci, ele sînt victime a ceea ce numim „frigurile roitului”, care sînt, la fel ca febra obişnuită, o reacţie prea puternică a vieţii, o reacţie care depăşeşte scopul, închide cercul şi regăseşte moartea. V Nici una din hotărîrile ce vor fi luate, nu pare să pre­ cumpănească şi omul, dacă rămîne numai un simplu specta­ tor, nu poate prevedea la care din hotărîri se vor opri. Dar, ceea ce dovedeşte că hotărîrea aleasă este mereu plină de înţelepciune, este că omul poate înrîuri, poate chiar schimba hotărîrile lor, după cum ar modifica sau nu anumite împre­ jurări, micşorînd sau mărind spaţiul ce le acordă, scoţînd fagurii plini de miere pentru a-i înlocui cu faguri noi, plini de celule de lucrătoare. 95

Ele trebuie să ştie, prin urmare, nu atît dacă trebuie să roiască de două sau de trei ori — căci s-ar putea spune că aici n-ar fi decît o hotărîre oarbă, născută din capriciul sau cerin­ ţele înfrigurate ale unui moment prielnic — ci trebuie ca ele să ia de pe acum şi în deplină înţelegere măsurile ce le vor permite să arunce în văzduh un al doilea roi la trei sau la patru zile de la naşterea primei regine şi să roiască a treia oară, la trei zile după plecarea tinerei regine în fruntea celui de al doilea roi. Nu s-ar putea tăgădui că este vorba de un întreg sistem, de o întreagă combinaţie de prevederi care se întinde pe un timp destul de lung dacă îl comparăm, mai ales, cu viaţa lor atît de scurtă. VI Aceste măsuri privesc straja tinerelor regine care stau încă în închisorile lor de ceară. Bănuiesc că albinele au judecată mai cumpănită şi nu pregătesc un al doilea roi. Şi aici se pot întîmplă două lucruri. Oare vor îngădui ele primei născute din fecioarele regale, aceleia pe care am văzut-o cum se naşte, să-şi nimicească surorile vrăjmaşe sau vor aştepta ca ea să săvîrşească periculoasa ceremonie a „zborului nup­ ţial” de care poate depinde viitorul naţiunii ? Adeseori ele permit nimicirea lor imediată ; alteori ele se opun, dar este, desigur, foarte greu de înţeles dacă o fac pentru a pre­ găti un al doilea roi sau ţinînd seamă de primejdiile „zborului nupţial”, căci s-a putut vedea de mai multe ori că, după ce hotărîseră o a doua roire, ele renunţau la ea pe neaşteptate şi nimiceau toată generaţia de urmaşi, fie că timpul devenise neprielnic, fie din altă pricină pe care nu o putem pătrunde. Dar să ne închipuim că ele au renunţat la roire şi au acceptat riscurile „zborului nupţial”. Cînd tînără noastră regină, mi­ nată de dorinţa ei tainică, se apropie de locul marilor leagăne, straja îi lasă drumul liber. Stăpînită de o gelozie plină de furie, ea se aruncă asupra primei celule pe care o întîlneşte şi cu ajutorul picioruşelor şi a dinţilor, se sileşte să rupă învelişul de ceară ce o acoperă. Reuşeşte să o facă, smulge cu violenţă coconul ce căptuşeşte locuinţa, o dezbracă pe prinţesa adormită şi, dacă rivala sa este aproape de a vedea 96

lumina zilei, ea se reîntoarce, îşi strecoară acul în celulă şi o înţeapă cu sete pînă cînd captiva moare sub loviturile armei otrăvite. După aceasta îşi recapătă liniştea, mulţumită de moartea ce pune un friu tainic urii tuturor fiinţelor, îşi re­ trage acul, atacă o nouă celulă, o deschide, trece mai departe dacă nu găseşte înăuntru decît o larvă sau o nimfă neispră­ vită şi nu se opreşte decît atunci cînd gîfîind, extenuată, unghiile şi dinţii săi alunecă sleiţi pe pereţii de ceară. Albinele din juru-i îşi privesc suverana plină de mînie, dar nu se amestecă, se dau la o parte pentru a-i lăsa drumul liber ; dar, pe măsură ce o celulă este găurită şi pustiită, ele vin în grabă, scot din celulă şi aruncă afară din stup cadavrul, larva încă vie sau nimfa înţepată şi se ospătează cu lăcomie din preţiosul lăptişor de matcă ce umple fundul celulei. Mai apoi, după ce regina, la capătul puterilor, îşi domoleşte furia, ele desăvîrşesc uciderea sărmanelor nevinovate şi fac astfel să dispară neamul şi casele regale. Ca şi la nimicirea trîntorilor, care, de altfel, este de iertat, aceasta este momentul îngrozitor al stupului, singurul în care lucrătoarele acceptă ca dezbinarea şi moartea să calce pragul locuinţei lor. Şi, aşa cum se întîmplă adesea în natură, fiinţele răsfăţate ale dragostei sînt acelea care atrag asupra lor loviturile năpraznice ale nemiloasei morţi. Uneori, dar cazul este rar deoarece albinele îşi iau mă­ surile de prevedere pentru a-l evita, se nasc două regine în acelaşi timp. Atunci, de îndată ce-şi părăsesc leagănul, lupta neîntîrziată şi ucigătoare, menţionată pentru prima dată de HUBER, are o particularitate destul de stranie : de fiecare dată, în drumul lor, cele două fecioare cu pieptarul de chitină se aşează astfel una în faţa alteia încît, scoţîndu-şi acul, s-ar străpunge reciproc — la fel ca în luptele din Iliada. Ai zice că un zeu sau o zeiţă, care este poate zeul sau zeiţa rasei, se aşează între ele, şi cele două războinice cuprinse de o spaimă comună iau poziţie de luptă, se depărtează şi se fugăresc înnebunite, pentru a se reîntîlni şi a reîncepe goana, dacă primejdia dublei lor existenţe ameninţă din nou viitorul po­ porului lor pînă ce una dintre ele reuşeşte să-şi surprindă rivala imprudentă sau stîngace şi s-o omoare fără pericol, căci legea speciei nu cere decît o singură jertfă. 1 — c. 263

97

VII După ce tînără suverană a nimicit leagănele celorlalte sau şi-a omorît rivala, ea e primită de popor şi, pentru a domini întradevăr şi a fi privită la fel ca mama lui, nu-i mai rămîne altceva de făcut, decît a săvîrşi zborul nupţial, de­ oarece albinele nu o prea bagă în seamă şi nu-i dau toate onorurile ce i se cuvin, atîta timp cît este stearpă. Dar, ade­ seori, povestea ei este mai puţin simplă şi lucrătoarele re­ nunţă rareori la dorinţa de a roi şi a doua oară. În acest caz, la fel ca şi în celălalt, mînată de aceeaşi dorinţă, ea se apropie de celulele regale dar, în loc de a găsi acolo nişte supuse plecate care să o încurajeze, ea se loveşte de o strajă potrivnică şi numeroasă oare îi taie drumul. Supărată, dar stăpînită de ideea ei fixă, vrea să forţeze cor­ doanele sau să le ocolească, dar pretutindeni întîlneşte san­ tinele care veghează la căpătîiul prinţeselor adormite. Se încăpăţînează, încearcă din nou, este respinsă din ce în ce mai aprig, străjerii o brutalizează chiar, pînă cînd înţelege vag că aceste mici lucrătoare dîrze în îndărătnicia lor reprezintă o lege înaintea căreia trebuie să se plece cealaltă lege care o însufleţeşte pe ea. În sfîrşit, se îndepărtează plimbîndu-şi, de pe un fagure pe altul, mînia nepotolită făcînd să răsune acel strigăt de luptă sau acea văicăreală ameninţătoare cunoscută de orice apicultor, care seamănă cu sunetul unei îndepărtate trîmbiţi de argint şi care este atît de puternic în slăbiciunea ei mînioasă încît îl auzi, mai ales seara, la o distanţă de trei sau patru metri de stup străbătînd de-a lungul pereţilor dubli ai stupului celui mai bine închis. Acest strigăt regesc are o influenţă magică asupra lucră­ toarelor. El le înspăimîntă sau le face să se oprească, uimite, pline de respect, iar cînd regina scoate acest strigăt în jurul celulelor păzite, gardienele, care o înconjoară şi o hărţuiesc, se opresc brusc, îşi pleacă fruntea şi aşteaptă, nemişcate, pînă ce strigătul va înceta. Se crede, de altfel, că, tocmai datorită fascinaţiei acestui strigăt pe care îl imită, Sphinx Atropos poate pătrunde în stupi şi se ghiftuieşte cu miere, fără ca albinele să se gîndească măcar să-l atace. 98

Timp de două sau trei zile fără întrerupere, uneori chiar cinci, acest geamăt rănit al reginei răsună în tot stupul chemînd la luptă rivalele protejate. Între timp acestea se dez­ voltă, vor să vadă lumina zilei şi încep să roadă căpăcelele de ceară ale celulelor. O mare restrişte ameninţă republica. Dar geniul stupului, luînd odată o hotărîre precisă, a avut în vedere toate urmările. Gardienele, bine pregătite, îşi cunosc ceas cu ceas îndatoririle pentru a evita orice surpriză a unui instinct nesatisfăcut şi pentru a împăca două forţe vrăjmaşe. Ele ştiu prea bine că, dacă tinerele regine, care aşteaptă să vadă lumina zilei, ar reuşi să iasă din celule, ar cădea repede pe mîna reginei mai mari, deja neînvinsă, care le-ar nimici una după alta. De aceea, pe măsură ce una din întemniţate subţiază pe dinăuntru pereţii turnului, lucrătoarele îi aco­ peră pe dinafară cu un nou strat de ceară şi nerăbdătoarea lucrează cu înverşunare, fără să-i treacă prin gînd, măcar că roade o piedică vrăjită, ca din basme, ce naşte din propria-i ţărînă. Ea aude, în acelaşi timp, provocările rivalei sale şi, cunoscîndu-şi destinul şi datoria ei regească chiar înainte, de a fi putut arunca o privire în viaţă şi înainte de a şti ceea ce este un stup, îi răspunde eroic din adîncul temniţei în care se află. Dar, cum strigătul său trebuie să străbată zidu­ rile unui mormînt, el este cu totul deosebit, e înăbuşit, sună a gol şi stuparul, care soseşte spre seară, cînd zumzetul cîmpiei se potoleşte şi totul este învăluit în liniştea stelelor, pentru a cerceta intrările cetăţilor miraculoase, recunoaşte şi înţelege numaidecît ce prevesteşte dialogul dintre fecioara ce rătăceşte şi captivele ei duşmance. VIII Această închisoare prelungită le este prielnică tinerelor fe­ cioare care ies din celule mature, viguroase şi gata să-şi ia zborul. Pe de altă parte, aşteptarea a întărit-o pe tînără regină fiind acum în stare să înfrunte pericolele călătoriei. Al doilea roi sau roiul secundar părăseşte atunci locuinţa avînd în fruntea lui prima născută dintre regine. Imediat, după plecarea lui, lucrătoarele rămase în stup dau drumul uneia din captive care reîncepe aceleaşi tentative ucigaşe, 99

scoate aceleaşi strigăte de mînie pentru a părăsi, la rindu-i, stupul după trei zile în fruntea unui al treilea roi şi aşa mai departe în cazul frigurilor roirii, pînă la depopularea totală a cetăţii-mamă. SWAMMERDAM vorbeşte de un stup care, prin roiurile sale şi prin roiurile roiurilor sale, a dat naştere la treizeci de colonii într-un singur anotimp. Această înmulţire extraordinară se observă mai ales după iernile aspre, ca şi cînd albinele, în legătură neîntreruptă cu voinţa de nepătruns a naturii, şi-au dat seama de primejdia ce ameninţă specia. Dar, în timp obişnuit, „frigurile roitului” sînt destul de rare în coloniile puternice şi bine cîrmuite. Multe colonii nu roiesc decît o singură dată, cele mai multe nu roiesc chiar deloc. De obicei, după a doua roire, albinele renunţă să se îm­ partă şi mai mult, fie că-şi dau seama de slăbirea peste mă­ sură a coloniei, fie că un semn nedesluşit al cerului le sfă­ tuieşte să fie prevăzătoare. Atunci ele dau voie celei de a treia regine să ucidă captivele, viaţa îşi reia cursul obişnuit şi ele se reorganizează cu şi mai multă rîvnă, cu cît aproape toate lucrătoarele sînt foarte tinere, stupul este sărăcit şi depopulat şi mai sînt atîtea goluri de umplut înainte de ve­ nirea iernii. IX Plecarea celui de al doilea şi celui de al treilea roi seamă­ nă cu aceea a celui dintîi. Toate împrejurările sînt ase­ mănătoare în afară de faptul că albinele din urmă sînt mai puţin numeroase, trupa este mai puţin prudentă şi nu mai are cercetase. Tînără regină, fecioară, energică şi sprintenă zboară mult mai departe şi din primele clipe îşi călăuzeşte tot po­ porul ce o urmează mult mai departe de stup. Afară de aceasta, cea de a doua şi a treia emigrare sînt mult mai în­ drăzneţe şi soarta acestor colonii pribege este plină de pri­ mejdii. Ele nu au în fruntea lor, pentru a reprezenta viitorul, decît o regină stearpă. Tot viitorul lor depinde de zborul nupţial ce va avea loc. O pasăre ce trece, cîţiva stropi de 100

ploaie, un vînt rece, o greşeală şi nenorocirea nu mai poate fi împiedicată. Albinele o ştiu prea bine încît, îndată ce au găsit adăpostul, în pofida dragostei pentru casa lor de o zi şi a lucrărilor începute, ele părăsesc adesea totul pentru a o însoţi pe tînără lor stăpînă în căutarea iubitului, pentru a nu o pierde din ochi, pentru a o înfăşură şi a o ascunde cu mii de aripi devotate sau a se pierde cu ea cînd dragostea o duce atît de departe de noul stup, cînd încă drumul ne­ obişnuit al întoarcerii este încâlcit şi începe să se şteargă din memoria lor.

X Dar legea viitorului este atît de puternică, încît nici o albi­ nă nu dă înapoi în faţa acestor îndoieli şi primejdii de moarte. Entuziasmul roiurilor secundare şi terţiare este egal cu acela al primului roi. Cînd cetatea-mamă a luat această hotărîre, fiecare din tinerele regine periculoase găseşte o mînă de lucrătoare pentru a-i împărtăşi soarta şi a o însoţi în această călătorie unde au numai de pierdut şi nimic de cîştigat, în afară de speranţa unui instinct satisfăcut. Cine le dă această energie, pe care noi nu o avem niciodată, să rupă cu trecutul la fel cum fac cu un duşman? Cine alege din mulţime pe acelea ce trebuie să plece şi cine le înseamnă pe acelea care rămîn? Căci nu cutare sau cutare clasă trebuie să plece sau să rămînă, — pe aici cele mai tinere, pe acolo cele mai vîrstnice ; în jurul fiecărei regine care nu se va mai reîntoarce se îngrămădesc culegătoare foarte vîrstnice alături de tinere lucrătoare care vor înfrunta pentru prima dată înălţimile ameţitoare ale azurului. Şi, mai mult, nu este nici simpla întîmplare, ocazia, elanul ori slăbiciunea trecă­ toare a unui gînd ori a vreunui instict sau sentiment care măreşte sau micşorează puterea roiului. Am încercat de mai multe ori să-mi dau seama de raportul dintre numărul de albine ce-i compun faţă de numărul acelora care rămîn ; şi cu toate că greutăţile experienţei nu mi-au îngăduit să ajung la o precizie matematică, am putut să constat că acest raport, 101

dacă ţinem seama de puiet, adică de naşterile ce vor urma, era cam acelaşi, încît s-ar putea presupune că geniul stupului face şi aici o socoteală exactă şi tainică. XI Nu vom urmări peripeţiile acestor roiuri. Ele sînt nume­ roase şi adesea complicate. Uneori, două roiuri se unesc ; alteori, în învălmăşeala plecării, două sau trei regine captive scapă de sub supravegherea gardienelor şi se amestecă cu roiul care se formează. Adesea, una din tinerele regine, în­ conjurată de trîntori, se foloseşte de zborul de roire pentru a se împerechea şi atunci ia după ea tot poporul la o înăl­ ţime şi la o distanţă extraordinare. În practica apicolă, aceste roiuri secundare şi terţiare sînt readuse mereu în stup. Re­ ginele se regăsesc în stup, lucrătoarele iau poziţie în jurul luptătoarelor şi, atunci cînd cea mai bună a ieşit învingătoare, duşmance ale dezordinii, dornice de lucru, scot afară leşurile, închid poarta violenţelor viitorului, uită trecutul, se împrăştie pe faguri şi regăsesc cărarea liniştită a florilor care le aş­ teaptă. XII Pentru a scurta povestirea noastră, să reînnodăm firul de la momentul în care regina, cu învoirea supuselor, şi-a omorît surorile în leagăn. Aşa cum am mai spus-o, ele sînt adesea potrivnice acestui măcel, chiar şi cînd nu par să aibă de gînd să roiască de două ori. Dar tot aşa de des ele îi îngăduie, deoarece spiritul politic al stupilor din aceeaşi prisacă este la fel de felurit ca acela al naţiunilor de pe acelaşi continent. Dar este sigur că, învoindu-se la acest lucru, ele comit o greşeală. Dacă regina piere sau se rătăceşte în timpul zborului de nuntă, nu mai este nimeni care s-o înlocuiască şi larvele de lucrătoare au trecut de vîrstă transformării re­ gale. Dar, în sfîrşit, greşeala a fost făcută şi iată-le în faţa primei născute, suverană unică, recunoscută în conştiinţa po102

porului său. Cu toate acestea, ea este încă fecioară. Pentru a fi la fel cu mama pe care o înlocuieşte, ea va trebui să-şi întâlnească iubitul după primele douăzeci de zile de la naştere. Dacă, dintr-o cauză oarecare, această întîlnire este întîrziată, fecioria ei este veşnică. Cu toate acestea, aşa cum am văzut, deşi fecioară, ea nu este stearpă. Sîntem aici în faţa acestei mari anomalii, a acestei prudenţe sau a acestui capriciu ui­ mitor al naturii ce poartă numele de partenogeneză şi care este comun unui anumit număr de insecte — puricilor plan­ telor, lepidopterelor din genul Psyche, himenopterelor din specia Cynipidelor, etc. Regina-fecioară este, deci, în stare să depună ouă, ca şi cînd ar fi fost fecundată, dar din toate ouăle depuse atît în celulele mari şi mici nu vor ieşi decît trîntori, iar cum trîntorii nu lucrează niciodată şi trăiesc după urma muncii harnicelor albine, căci nu culeg nici pentru ei şi nu se îngrijesc nici de propria lor întreţinere, după cîteva săptămîni, odată cu moartea ultimelor lucrătoare sleite, urmează ruina şi dispariţia totată a coloniei. Din reginafecioară vor ieşi mii de trîntori şi fiecare din aceşti bărbaţi vor avea milioane de spermatozoizi din care nici unul nu a putut să se furişeze în organismul reginei-fecioare. La urma urmei, acest lucru nu este mai surprinzător decît alte mii de fenomene asemănătoare căci, după puţin timp, cînd studiezi mai bine aceste lucruri, în special acelea ale naşterii, unde miraculosul şi neprevăzutul te întîmpină la tot pasul mult mai mult şi mult mai puţin omenesc decît în basmele cele mai fermecătoare, surpriza devine atît de obişnuită, încît îţi pierzi repede cumpătul. Dar faptul nu era, din această cauză, mai puţin demn de mirare. Pe de altă parte, cum putem desluşi intenţiile naturii care protejează astfel trîntorii, atît de nefolo­ sitori, pe seama lucrătoarelor, atît de folositoare ? Se teme natura că inteligenţa femelelor le va conduce să micşoreze peste măsură numărul acestor paraziţi păgubitori, dar de ne­ înlocuit pentru perpetuarea speciei ? Oare o face dintr-o reacţie exagerată faţă de nefericirea reginei sterpe ? Sau este, poate, una din aceste prevederi exagerate şi orbeşti care nu disting cauza răului, depăşesc soluţia şi, pentru a preveni un accident supărător, produce o catastrofă ? In realitate — dar să nu uităm că această realitate nu este realitatea naturii celei dintîi, căci în pădurea de origine coloniile erau mult mai de­ părtate decît astăzi — în realitate, deci, cînd o regină nu este 103

fecundată, aceasta nu se datoreşte niciodată lipsei de trîntori care sînt mereu numeroşi şi vin de foarte departe. Mai degrabă, frigul sau ploaia o reţin mai mult timp în stup şi, de cele mai multe ori, chiar aripile sale încă nedezvoltate o împiedică să facă marele zbor cerut de organismul trîntorelui. Cu toate acestea, natura, fără a ţine seamă de aceste cauze mai reale, se preocupă pătimaşă de înmulţirea masculilor. Ea mai tulbură şi alte legi pentru a obţine trîntori şi, uneori, găsim în poporul orfan două sau trei lucrătoare minate de setea de a-şi perpetua specia astfel încît, în ciuda ovarelor lor atrofiate, se căznesc să ouă, îşi văd mădularele cum prind putere sub vraja unei do­ rinţe nebune şi reuşesc cu greu să depună cîteva ouă ; din aceste ouă, la fel ca şi din acelea ale feeioarei-mamă nu ies decît trîntori. XIII Noi presupunem că aici intervine o voinţă superioară, dar poatte nechibzuită care supără serios voinţa inteligentă a unei vieţi. Asemenea intervenţii sînt destul de dese în lumea insectelor şi este foarte interesant să le cercetăm. Această lume fiind mai numeroasă, mai complexă decît altele, poţi observa aici mai bine anumite dorinţe ale naturii şi le poţi surprinde în cadrul experienţelor ce le-am putea crede neterminate. Ea are, de exemplu, o mare dorinţă generală pe care o vădeşte peste tot şi anume : îmbunătăţirea fiecărei specii prin victoria celui mai tare. De obicei, lupta este bine orînduită. Măcelul celor slabi este mare, dar acest lucru nu are prea mare impor­ tanţă, cu condiţia ca răsplata învingătorului să fie sigură şi eficace. Dar, uneori, sînt cazuri în care ai zice că ea nu a avut răgazul să-şi descurce combinaţiile, cînd răsplata este impo­ sibilă şi cînd soarta învingătorului este la fel de nenorocită ca aceea a învinşilor. Şi, pentru a nu ne depărta de lumea albinelor noastre, nu ştiu ceva mai izbitor în această privinţă decît povestea înmulţirii triungulinelor Sitaris Colletis. Se va vedea, de altfel, că mai multe amănunte din această povestire nu sînt aşa de străine omului pe cît am fi tentaţi să o credem. Aceste triunguline sînt larvele primare ale unui parazit specific albinei sălbatice şi solitare, Colletis, care îşi clădesc 104

cuibul în galerii subterane. Ele pîndesc albina la intrarea ei în aceste galerii şi, în grupuri de trei, patru, cinci şi uneori mai multe, se prind de perişorii albinei şi se aşază pe spatele ei. Dacă lupta dintre cei puternici şi cei slabi ar avea loc acum, nu ar fi nimic de spus şi totul s-ar petrece după legea univer­ sală. Dar, nu ştim de ce, instinctul lor o cere şi, în consecinţă, natura porunceşte ca ei să stea liniştiţi atît timp cît sînt pe spatele albinei. În timp ce ea cutreieră florile, îşi zideşte şi îşi umple fagurii, ele aşteaptă răbdătoare clipa prielnică. Dar, de îndată ce un ou a fost depus, toate sar asupra lui şi nevi­ novata Colletes închide grijulie celula plină cu hrană, fără să bănuiască măcar că odată cu el închide în celulă şi moartea progeniturii sale. Odată celula închisă, inevitabila luptă a selecţiei naturale începe imediat între triunguline în jurul singurului ou. Cel mai tare, cel mai iscusit se aruncă asupra adversarului ne­ înarmat, îl ridică deasupra capului său şi îl ţine aşa între mandibule ore întregi, pînă cînd îşi dă duhul. Dar, în timpul luptei, o altă triunguilină rămasă singură sau victorioasă asupra rivalului său s-a năpustit asupra oului şi a început să-l mănînce. Atunci, ultimul învingător trebuie să-l înlăture pe acest nou duşman, lucru de altfel uşor de făcut, căci triungulina care îşi potoleşte foamea prenatală se lipeşte cu atîta îndîrjire de ou, încît nici nu se mai gîndeşte să se apere. Iată-1, în sfîrşit, omorît şi celălalt se găseşte singur în prezenţa oului aşa de scump şi cîştigat cu atîta trudă. Ea îşi cufundă capul cu lăcomie în spărtura făcută de predecesorul său şi începe îndelungatul ospăţ care trebuie s-o schimbe în insectă perfectă şi să-i dea mijloacele necesare să iasă din celula în care este sechestrată. Dar natura, care vrea această luptă de încercare, a socotit, pe de altă parte, preţul triumfu­ lui său cu o precizie atît de avară, încît un ou întreg ajunge tocmai bine pentru a hrăni o singură triungulina. „În acest fel, spune Dl. Mayet, căruia îi datorăm povestirea acestor suprinzătoare aventuri, în acest fel învingătorului nostru îi lipseşte tocmai atîta hrană cît a mîncat ultimul său duşman înainte de a muri şi, neputincios de a îndura prima năpîrlire, moare la rîndu-i, rămîne agăţat de coaja oului sau va mări numărul înecaţilor din sucul dulce al mierii”. 105

XIV Acest caz, cu toate că este rareori atît de limpede, nu este singur în istoria naturală. Vedem pe viu înfruntarea dintre voinţa conştientă a triungulinei care vrea să trăiască şi voinţa obscură şi generala a naturii care doreşte tot aşa de mult oa ea să trăiască şi chiar să-şi întărească şi să-şi îmbună­ tăţească viaţa mai mult decît propria-i voinţă nu ar putea-o ajuta să o facă. Dar, printr-o curiozitate neexplicată, îmbună­ tăţirea impusă distruge chiar existenţa celui mai bun şi Sitaris Colletis ar fi dispărut de mult timp, dacă unii indivizi, izolaţi de o întîmplare contrară intenţiilor naturii, nu ar fi scăpat astfel de sub puterea minunatei şi prevăzătoarei legi care cere peste tot biruinţa celui mai tare. Se întîmplă oare ca marea putere care ni se pare oarbă, dar cuminte şi fără greş, doarece viaţa pe care o orînduieşte şi pe care o întreţine îi dă mereu dreptate, se întîmplă oare să facă greşeli ? Înalta ei înţelepciune pe care o invocăm atunci cînd atingem hotarele raţiunii noastre, ar avea deci şi scăpări ? Şi, dacă are scăpări, cine le îndreaptă ? Dar să ne reîntoarcem la intervenţia ei irezistibilă care ia forma partenogenezei. Şi să nu uităm că aceste probleme, pe care le întîlnim într-o lume ce ne pare foarte depărtată de a noastră, ne priveşte îndeaproape şi pe noi oamenii. Mai întîi, este probabil că şi în corpul nostru, care ne face atît de orgolioşi, totul să se petreacă aidoma. Voinţa sau spiritul naturii lucrînd în stomacul nostru, în inima noastră şi în partea neştiută a creierului nostru, nu trebuie să se deose­ bească cu nimic de spiritul sau voinţa pe care ea le-a aşezat în animalele cel mai puţin evoluate, în plante şi chiar în minerale. Mai apoi, cine ar îndrăzni să afirme că intervenţii mai ascunse, dar nu mai puţin primejdioase, nu au loc nici­ odată în sfera conştientă a activităţii omului ? La urma urme­ lor, în cazul care ne interesează, cine are dreptate, natura sau. albina ? Ce s-ar întîmplă dacă albina, mai docilă sau mai inte­ ligentă, înţelegînd prea bine dorinţa naturii, ar îndeplini-o pînă la exagerare şi, deoarece ea cere imperios masculi, i-ar înmulţi la infinit ? Nu ar risca să-şi distrugă specia ? Trebuie oare să credem că sînt intenţii ale naturii pe care ar fi peri­ culos să le înţelegi şi funest de a le urma cu prea multă 106

dăruire şi că una din cerinţele ei vrea să nu fie pătrunse şi urmate toate dorinţele ei ? Nu este oare aici unul din perico­ lele ce ameninţă chiar rasa omenească ? Căci noi înşine sim­ ţim în noi forţe necunoscute care ne împing tocmai la con­ trariul a ceea ce inteligenţa noastră cere să facem. E oare bine ca această inteligenţă, oare, de obicei, după ce se învîrteşte în jurul ei, nu ştie încotro să o ia, e bine, deci să se unească cu acele forţe şi să le adauge greutatea sa neaştep­ tată ?

XV Avem oare dreptul să conchidem, din toate acestea că partenogeneze reprezintă un pericol, putem spune că natura nu ştie mereu să-şi cumpănească mijloacele cu scopul, că ceea ce ea vrea să menţină se menţine uneori datorită altor pre­ cauţii, pe care ea le-a luat chiar împotriva propriilor sale pre­ cauţii şi, adesea, chiar de împrejurări străine pe care ea nu le-a prevăzut ? Dar oare prevede ea, înţelege ea oare să men­ ţină ceva ? Natura, se va spune, este un cuvînt cu care învăluim necunoscutul şi puţine lucruri hotărîte ne îndreptăţesc să-i atribuim un scop sau o inteligenţă. Este adevărat. Umblăm aici cu nişte vase ermetic închise, care împodobesc concepţia noastră despre univers. Pentru a nu-i atribui mereu inscripţia Necunoscut care descurajează şi obligă la tăcere, noi gravăm, după formă şi mărime, cuvintele : „Natură”, „Viaţă”, „Moarte”, „Infinit”, „Selecţie”, „Geniu al Speciei” şi multe altele, după cum cei care au trăit înaintea noastră au statornicit cuvintele : „Dumnezeu”, „Providenţă”, „Destin”, „Recunoştinţă”, etc. Atîta e şi nimic mai mult. Dar dacă par­ tea noastră lăuntrică rămîne învăluită în taină, cel puţin am cîştigat curajul să ne apropiem de aceste vase, căci inscripţiile fiind mai puţin ameninţătoare, să le putem atinge şi să ne putem lipi urechea de ele cuprinşi de o curiozitate salvatoare. Dar, orice nume le-am da, este sigur că cel puţin unul din aceste vase, şi anume cel mai mare, ce poartă pe pînteoele sale cuvîntul : „Natură”, cuprinde o forţă foarte reală, cea mai reală dintre toate şi care ştie să menţină pe globul 107

nostru o cantitate şi o calitate a vieţii, imensă şi uluitoare prin mijloace atît de meşteşugite, încît putem spune, fără să exagerăm, că ele depăşesc tot ceea ce geniul omului este capa­ bil să organizeze. Această calitate şi această cantitate s-ar putea menţine prin alte mijloace ? Şi nu cumva ne înşelăm noi crezînd că vedem prudenţă acolo unde nu este, poate, decît o simplă întîmplare fericită care supravieţuieşte unui milion de întîmplări nefericite ?

XVI Se prea poate ; dar aceste întîmplări fericite ne dau în acest caz lecţii de admiraţie care egalează pe acelea pe care le-am găsi deasupra simplei întîmplări. Să nu privim nu­ mai fiinţele care au o licărire de inteligenţă sau de conştiinţă şi care pot lupta împotriva legilor oarbe, să nu ne concentrăm atenţia nici chiar asupra primilor reprezentanţi necunoscuţi din regnul animal ce se înfiripă : Protozoarele. Experienţele celebrului microscopist H.M.J. CARTER, demonstrează, întradevăr, că o voinţă, dorinţe şi preferinţe se manifestă încă în embrionii atît de minusculi de mixomicete, că există mişcări şirete în infuzorii lipsiţi de orice organism aparent, cum ar fi Amoeba care pîndeşte cu o aşteptare prefăcută tine­ rele Acinetes la ieşirea din ovarul matern, deoarece ea ştie că, în acest moment, ele nu au încă tentacule veninoase. Dar Amoeba nu are nici sistem nervos şi nici vreun organ ce se poate observa. Să ne concentrăm atenţia asupra vegetalelor, care sînt nemişcate şi par toate supuse tuturor fatalităţilor şi fără să ne oprim la plantele carnivore, la Drosera de pildă, care se comportă întocmai ca animalele, să studiem mai degrabă inteligenţa afişată de unele din florile noastre cele mai simple pentru ca vizita unei albine să ducă negreşit la fecundarea încrucişată ce le este necesară. Să privim jocul combinat, atît de minunat, al plantei rostellum şi ai retinaclelor, a aderenţei şi a înclinării matematice şi automate a poli108

niilor din Untul vacii, orhideea pricăjită a plaiurilor noastre 1 ; să demontăm dubla basculă perfectă a anterelor salviei, care vin să atingă într-un loc corpul insectei care o vizitează, pen­ tru ca la rîndul său, să atingă într-un loc precis stigmatul unei flori vecine ; să urmărim, de asemenea, declanşările suc­ cesive şi calculele stigmatului plantei Pedicvlaris Sylvatica; să observăm cum, la apariţia albinei, toate organele acestor trei flori încep să se mişte la fel ca figurile mecanice din bîlciurile noastre, care încep să prindă viaţă de îndată ce un tră­ gător iscusit a lovit punctul negru al ţintei. Am putea merge şi mai departe şi să arătăm, aşa cum a făcut-o RUSKIN în Ethics of the Dust, obiceiurile, carac­ terul şi şireteniile cristalelor, cearta lor, cînd un corp străin vine să le tulbure planurile care sînt mai vechi decît tot ceea ce imaginaţia noastră poate concepe, apoi felul cum primesc sau resping duşmanul; victoria posibilă a celui mai slab asu­ pra celui mai puternic, de exemplu cuarţul atotputernic care l) Nu putem prezenta aici amănunte despre această capcană mira­ culoasă descrisă de către Darwin. Dar iată-o descrisă în cîteva cuvinte: polenul, în Untul vacii, nu este ca praful, ci este aglomerat sub formă de mici măciuci numite masă de polen. Fiecare din aceste măciuci (două la număr) se termină la extremitatea inferioară printr-o rondelă vîseoasă (Retinacolul) închisă într-un fel de sac membranos (Rostellum), care se deschide la cea mai mică atingere. Cînd o albină se aşează pe o floare, capul său, alungindu-se pentru a pompa necta­ rul, atinge sacul membranos, care se sfîşie şi dă la iveală cele două rondele vîscoase. Poliniile, datorită cleiului rondelelor, se lipesc de capul insectei care, atunci cînd părăseşte floarea, le ia ca pe nişte coarne umflate. Dacă aceste două coarne încărcate cu polen ar rămîne drepte şi ţepene, în momentul în care albina pătrunde într-o orhidee vecină, ele ar atinge şi ar sparge numai sacul membranos al celei de a doua flori, dar ele nu ar atinge stigmatul sau organul feminin care trebuie fecundat şi care este aşezat sub sacul membranos. Geniul lui Orichis Morio (Untul vacii) a prevăzut acest neajuns şi, la capătul a treizeci de secunde, adică în scurtul timp necesar insectei pentru a termina de pompat tot nectarul şi să-l transpore pe o altă floare, tija micii măciucii se slăbeşte şi se trage înapoi, mereu în aceeaşi parte şi în acelaşi sens ; bulbul care conţine polenul se înclină şi gradul său de înclinare este astfel calculat încît, în momentul în care albina va intra în floarea vecină, el se va găsi exact la nivelul stigmatului deasupra căruia trebuie să răspînidească praful de fecundat (vezi, pentru toate detaliile acestei drame intime a lumii inconştiente a floriilor, admirabilul studiu al lui Ch. Darwin : De la fecondation des Orchidees par les insectes et des bons effets du croisement, 1862).

109

cedează curtenitor în faţa umilului şi vicleanului epidot şi îi permite să-l înfrângă, lupta acum înspăimîntătoare, acum mă­ reaţă a cristalului de rocă cu fierul, expansiunea regulată, imaculată şi puritatea fără de pată a unui bloc sticlos, care respinge de la început toate murdăriile şi creşterea bolnăvi­ cioasă, imoralitatea vădită a fratelui său care le acceptă şi se răsuceşte nefericit în gol; am mai putea reaminti straniile fenomene de cicatrizare şi de reintegrare cristalină despre care vorbeşte Claude BERNARD, etc... Dar aici taina ne este prea Străină. Să nu ne depărtăm de florile noastre, care sînt ultimele imagini ale unei vieţi care mai are încă legături cu viaţa noastră. Nu mai este vorba de animale sau de insecte, cărora le atribuim o voinţă inteligentă şi personală datorită căreia supravieţuiesc. Mineralelor, pe drept sau pe nedrept, nu le atribuim nici una. În orice caz nu putem găsi la ele nici cea mai mică urmă din acele organe în care ia naştere şi sălăşluieşte de obicei voinţa, inteligenţa, iniţiativa unei ac­ ţiuni. Prin urmare, ceea ce lucrează în ele în chip atît de minunat vine direct de la ceea ce în altă parte am numit-o „Natura”. Nu inteligenţa individului, ci forţa inconştientă şi indivizibilă le ajută să întindă curse altor forme ieşite din sînul aceleiaşi Naturi. Şi de aici putem crede că aceste curse sînt altceva decît pure accidente fixate de o obişnuinţă şi ea întîmplătoare ? Nu avem încă dreptul să o credem. Se poate spune că, în lipsa acestor combinaţii miraculoase, aceste flori nu ar fi putut supravieţui, dar că altele, care n-ar fi avut nevoie de fecundare încrucişată, le-ar fi înlocuit, fără ca nimeni să fi observat lipsa celor dintîi, fără ca viaţa care se risipeşte cu atîta dărnicie pe pămînt să ne fi părut mai puţin de neînţeles, mai puţin variată şi mai puţin vrednică de uimire.

XVII Şi, cu toate acestea, ar fi greu să nu recunoaştem că unele fapte, care par întru totul a fi acte de prudenţă şi de in­ teligenţă, provoacă şi susţin întîmplările fericite. De unde izvo­ răsc ele ? Din fiinţa care le făptuieşte sau din forţa care îi 110

dă viaţă ? Nu voi spune „puţin interesează”, ci, dimpotrivă : ne-ar interesa foarte mult să ştim acest lucru. Dar, aşteptînd să cunoaştem acest lucru, fie că ar fi floarea care se strădu­ ieşte să întreţină şi să perfecţioneze viaţa pe care natura a rînduit-o în ea, fie că ar fi natura care se sileşte să întreţină şi să amelioreze părticica de viaţă pe care floarea a luat-o, fie, în sfîrşit, că ar fi hazardul, care pînă la sfîrşit reuşeşte să îndrepte hazardul, o mulţime de aparenţe ne fac să cre­ dem că există ceva deopotrivă cu gîndurile noastre cele mai înalte ce se desprinde din cînd în cînd dintr-un fond comun pe care sîntem chemaţi să-l admirăm, fără a putea spune unde se află. Ni se pare, uneori, că o eroare iese din acest fond comun. Dar, cu toate că ştim foarte puţine lucruri, avem de nenumă­ rate ori ocazia să recunoaştem că eroarea este un act de pru­ denţă care întrecea puterea de pătrundere a primelor noastre observaţii. Chiar în micul cerc pe care-l cuprind ochii noştri, putem descoperi că, dacă natura pare să se înşele undeva, este că ea crede de folos să îndrepte în alt loc presupusa sa gre­ şeală. Ea a pus cele trei flori de care vorbim în condiţii atît de grele încît să nu se poată fecunda între ele, lucru pe care ea îl consideră folositor, fără ca noi să-l înţelegem deloc, şi a rînduit ca ele să fie fecundate de vecinele lor ; şi geniul pe care nu ni l-a arătat undeva ea ni-1 descoperă în altă parte, iuţind inteligenţa victimelor sale. Capriciile acestui geniu rămîn de nedesluşit, dar puterea lui rămîne mereu aceeaşi. El pare că greşeşte uneori, presupunînd că ar putea să greşească, dar el reapare imediat în organul însărcinat să repare greşeala. În orice parte ne-am îndrepta privirile el domină inteligenţele noastre. El este oceanul circular, imensa întindere de apă ce nu scade niciodată şi faţă de care gîndurile noastre cele mai îndrăzneţe, cele mai independente, nu vor fi decît nişte clipociri supuse. Astăzi o numim natură şi mîine îi vom da, poate, un alt nume, mai înfricoşător sau mai dulce. In aşteptarea acestei clipe, el domneşte deopotrivă şi cu acelaşi duh peste viaţă, peste moarte şi hărăzeşte celor două surori de neîmpă­ cat armele minunate sau obişnuite care-i răscolesc şi-i împo­ dobesc sînul. 111

XVIII A şti dacă acest geniu, acest ocean ia măsuri de precauţie pentru a menţine ceea ce se agită la suprafaţa lui sau dacă trebuie închis cel mai straniu din cercuri, spunînd că ceea ce se agită la suprafaţă ia măsuri de precauţie împotriva ge­ niului însuşi care-i dă viaţă, iată nişte întrebări la care nu ştim cum am putea răspunde. Nu e cu putinţă să ştim dacă o specie a supravieţuit în ciuda intenţiilor primejdioase ale voinţei superioare, independent de acestea sau, în sfîrşit, nu­ mai prin ele însele. Tot ceea ce putem constata este că o anumită specie vie­ ţuieşte şi că natura, în consecinţă, pare că are dreptate în această privinţă. Dar cine ne va spune cîte alte specii, necunos­ cute nouă, au căzut victimele inteligenţei ei superioare, care le-a uitat sau le-a năpăstuit ? Tot ceea ce ne este dat să mai aflăm sînt formele surprinzătoare şi uneori vrăjmaşe ce le ia, uneori într-o inconştienţă perfectă, alteori cu un fel de conştiinţă reală, fluidul extraordinar pe care-l numim viaţă, fluid care ne însufleţeşte şi pe noi şi pe restul lumii şi care este chiar acela care dă naştere gîndurilor noastre, cu ajutorul cărora îl judecăm şi vocii noastre cu care ne silim să vorbim despre el.

CARTEA A V-A

Zborul nunţii I Să vedem acum în ce fel se petrece împerecherea regineialbină. Şi aici natura a luat măsuri extraordinare pentru a favoriza împerecherea masculilor şi femelelor ieşite din strămoşi diferiţi; lege stranie, pe care nimic nu a obligat-o s-o decreteze, capriciu, sau poate nepotrivire de început, pen­ tru a cărei îndreptare ea îşi sleieşte forţele sale cele mai minunate. Am putea crede că, dacă firea, pentru a asigura viaţa, pentru a micşora suferinţa, pentru a îndulci disperarea morţii, pentru a îndepărta întâmplările nenorocite, ar fi întrebuinţat numai pe jumătate geniul pe care-l risipeşte în jurul împe­ recherii încrucişate şi în jurul altor dorinţe curioase, universul s-ar fi înfăţişat ca o enigmă mai uşor de pătruns şi mai puţin vrednică de milă decît aceea pe care ne silim s-o dezlegăm. Dar nu este vorba acum de ceea ce ar fi putut fi, ci de ceea ce este şi în aceasta trebuie să pătrundă conştiinţa noastră şi să se lege interesul nostru de viaţă. În jurul reginei fecioare şi trăind cu ea în furnicarul stu­ pului se agită sute de trîntori pătimaşi, veşnic lacomi după miere, al căror singur motiv de a fi este dragostea. Dar, în ciuda contactului neîntrerupt a celor două elemente neliniş­ tite, care în orice alt loc înving toate piedicile, niciodată îm­ perecherea nu are loc în stup şi niciodată o regină captivă nu a putut fi împerecheată 1. Iubiţii care o înconjoară nu ştiu cine este atîta timp cît stă printre ei. Fără a bănui măcar că 1 Recent, Profesorul Mc Lain a putut însămînţa artificial cîteva regine în urma unei adevărate operaţii chirurgicale destul de delicată şi complicată. De altfel, fecundarea acestor regine s-a făcut rar şi a fost efemeră. 8 - C 263

113

au trecut prin apropierea ei, că dormeau împreună pe aceeaşi faguri, că au îmbrîncit-o, poate, în timpul ieşirii lor năvalnice, ei o vor căuta în văzduh, prin colţurile cele mai ascunse ale zării. S-ar părea că ochii lor minunaţi, care le împodobesc tot capul aidoma unui coif soînteietor, nu o recunosc şi nu o doresc decît atunci cînd ea pluteşte în albastrul zării. În fiecare zi, de la orele unsprezece la trei după amiază, cînd lumina îşi desfăşoară toată splendoarea şi amiaza îşi desface pînă la marginile cerului marile-i aripi albastre, pentru a aprinde flăcările soarelui, hoarda cu panaş se năpusteşte în căutarea soţiei celei mai majestuoase şi mai neîntrecute cum nu există în nici o poveste cu prinţese mofturoase, căci o încon­ joară douăzeci sau treizeci de triburi sosite din toate cetăţile de primprejur, pentru a-i alcătui un alai de mai bine de zece mii de pretendenţi. Din această mulţime va fi ales numai unul singur pentru sărutarea de o clipă, sărutare ce-i va cununa cu moartea şi cu fericirea în acelaşi timp, pe cînd ceilalţi vor zbura fără rost în jurul perechii înlănţuite şi vor pieri în curînd, fără să mai vadă această apariţie uimitoare şi fatală. II Nu exagerez de loc această surprinzătoare, această nebună risipă a naturii. În cei mai buni stupi pot exista, de obicei, patru sau cinci sute de trîntori. În stupii mai slabi sau îmbătrîniţi se găsesc deseori patru pînă la cinci mii căci, cu cît un stup se apropie de pieire, cu atît numărul trîntorilor este mai mare. Se poate spune că, în medie, o prisacă for­ mată din zece colonii răspîndeşte în văzduh, la un moment dat, un popor de zece mii de trîntori din care zece sau cinci­ sprezece cel mult vor avea norocul să desăvîrşească singura faptă pentru care au fost aduşi pe lume. În aşteptarea acestui moment, ei sleiesc proviziile cetăţii şi munca neîntreruptă a cinci sau şase lucrătoare de-abia reu­ şeşte să hrănească trîndăvia lacomă şi nesăţioasă a fiecăruia dintre aceşti paraziţi, la care numai gura e neobosită. Dar natura este mereu mărinimoasa, atunci cînd este vorba de funcţiile şi privilegiile dragostei. Ea nu drămuieşte cu zgîrcenie decît organele şi instrumentele de lucru. Ea este deo114

sebit de aspră cu tot ceea ce oamenii au numit virtute. Dim­ potrivă, ea nu este zgîrcită nici cu bucuriile, nici cu harurile pe care le răspîndeşte în calea îndrăgostiţilor celor puţin vrednici de luare aminte. Ea strigă din toate părţile : „Uniţi-vă, înmulţiţi-vă, nu există altă lege, nu e altă ţintă decît dragostea”, — chiar dacă îngînă mai apoi cu vocea pe jumă­ tate : — „Şi, mai apoi, trăiţi, dacă puteţi, acest lucru nu mă mai priveşte”. În zadar te zbaţi şi vrei altceva dar peste tot regăseşti aceeaşi morală străină de a noastră. In aceleaşi fiinţe mici putem vedea zgîrcenia ei nedreaptă şi risipa ei fără sens. De cînd se naşte şi pînă cînd dispare, eulegătoarea cea cumpănită trebuie să zboare în depărtări, să străbată hăţişurile cele mai dese în căutarea mulţimii de flori ce se ascund. Ea trebuie să descopere în labirintul nectariilor, în aleile secrete ale anterelor mierea şi polenul ascunse cu grijă. Totuşi, ochii săi, organele sale de miros, sînt ca nişte organe de infirm pe lîngă acelea ale trîntorilor. Dacă aceştia ar fi aproape orbi şi lipsiţi de miros, ei n-ar suferi deloc şi poate nici n-ar şti-o. Ei nu au nimic de făcut, nici o pradă de urmărit. Hrana li se aduce de-a gata şi îşi duc viaţa sorbind mierea chiar de pe faguri, în întunericul stupului. Dar ei sînt organele iubirii şi darurile cele mai măreţe şi cele mai inutile sînt aruncate cu amîndouă mîinile în abisul viito­ rului. Unul dintr-o mie va descoperi, odată în viaţă, în înaltul cerului, prezenţa fecioarei regale. Unul dintr-o mie va tre­ bui să urmărească o clipă în spaţiu, drumul femelei care nu caută să fugă. E de ajuns. Puterea naturii a deschis pînă la capăt şi fără frîu comorile sale nemaiauzite. Fiecăruia dintre iubiţii ei improbabili, din care nouă sute nouăzeci şi nouă vor fi masacraţi după cîteva zile de la nunta aducătoare de moarte a celui singur ales, natura i-a dăruit treisprezece mii de ochi de fiecare parte a capului, pe cînd lucrătoarei neobo­ site nu i-a dat decît şase mii. Ea a împodobit antenele lor, după socotelile lui CHESHIRE, cu treizeci şi şapte de mii optsute cavităţi olfactive, pe cînd lucrătoarea nu are decît cinci mii. Iată o pildă de disproporţie care se observă aproape peste tot între darurile pe care ea le hărăzeşte dragostei şi acelea pe care le dă cu zgîrcenie muncii, între favoarea pe care ea o răspîndeşte asupra aceleia care dă viaţă dintr-o plăcere şi indiferenţa cu care uită pe cei ce se zbat cu răbdare în greul existenţei. Acela care ar dori să înfăţişeze cu adevărat carac115

terul naturii, după trăsăturile cu care ea ni se înfăţişează, ar produce o impresie extraordinară, care nu ar avea nici o legă­ tură cu idealul nostru care trebuie totuşi să izvorască tot de la ea. Dar omul cunoaşte prea puţine lucruri ca să poată zugrăvi acest portret în care el n-ar putea pune decît o mare pată de umbră din care străbat două sau trei puncte de o lumină îndoielnică. III Îmi închipui că sînt foarte puţini la număr aceia care au pătruns secretul nunţii reginei-albină, care se cunună în strălucitoarele ţinuturi fără de sfîrşit ale unui cer albastru. Dar e cu putinţă să surprindem plecarea nehotărîtă a logod­ nicei ca şi reîntoarcerea ucigaşă a soţiei. În ciuda nerăbdării ce o stăpîneşte, ea îşi alege ziua şi ceasul aşteptînd în umbra porţilor ca o dimineaţă minunată să-şi desfăşoare strălucirea peste hotarele albastre ale ţinu­ tului de nuntă. Ea îşi alege clipa cînd un pic de rouă învă­ luie ca o amintire frunzele şi florile, cînd ultima adiere ră­ coroasă a zorilor ce se sting luptă cu fierbinţeala zilei, aidoma unei fecioare goale în braţele unui războinic uriaş, cînd tran­ dafirii şi liniştea amiezii ce se apropie mai lasă încă, pe ici pe colo, să răzbată parfumul violetelor de dimineaţă sau vreun strigăt diafan al aurorei. Ea apare atunci în pragul stupului în mijlocul indiferen­ ţei culegătoarelor care îşi văd de treburile lor sau iese înso­ ţită de lucrătoare agitate, după cum ea mai lasă în stup surori sau că nu mai este nimeni care să o înlocuiască. Ea îşi ia zbo­ rul de-a-ndaratelea, se reîntoarce de două-trei ori pe pragul de unde şi-a luat zborul şi, cînd şi-a întipărit bine înfăţişarea şi împrejurimile regatului său pe care ea nu l-a văzut nici­ odată pe dinafară, porneşte ca o săgeată în înaltul cerului. Ea se avîntă astfel la mari înălţimi şi într-un ţinut de lu­ mină unde nu se încumetă niciodată celelalte albine în viaţa lor. În depărtare, în jurul florilor, unde bîjbîie alene, trîntorii au şi zărit-o şi i-au respirat parfumul magnetic, care se răspîndeşte treptat în jurul lor pînă la prisăcile vecine. 116

Deîndată hoardele se adună şi se lansează în urmărirea ei pe marea de bucurie ale cărei hotare transparente se pun în miş­ care. Regina, îmbătată de aripile sale şi ascultînd de minunata lege a speciei care-i alege iubitul şi vrea ca cel mai puternic s-o îmbrăţişeze singur în singurătatea nemărginitului, urcă mereu şi aerul străveziu al dimineţii pătrunde adînc pentru prima oară în stigmatele pîntecului şi cîntă ca sîngele cerului în miile de fulgi minusculi lipiţi de cei doi saci traheeni care ocupă jumătatea corpului său şi care se hrănesc din adierea văzduhului. Ea continuă să urce mereu. Ea trebuie să ajungă într-un ţinut pustiu unde nu mai sînt păsări care le-ar putea tulbura misterul. Ea nu încetează să urce, pe cînd ceata inegală a urmăritorilor se micşorează şi se împrăştie tot mai mult. Cei slabi, infirmii, bătrînii, nepoftiţii, cei prost hrăniţi din cetăţile fără vlagă sau nevoiaşe renunţă să o mai urmă­ rească şi dispar în gol. In opalul nemărginit, nu mai rămîne decît un mic grup neobosit. Ea cere o ultimă sforţare aripilor sale şi iată că alesul forţelor necunoscute o ajunge, o prinde în braţe, o fecundează şi, dusă de un dublu elan, spirala ascendentă a zborului lor înlănţuit tremură o clipă în delirul pătimaş al dragostei.

IV Mai toate fiinţele au simţămîntul nedesluşit că o întîm­ plare foarte precară, un fel de pînză străvezie desparte moartea de dragoste şi că rînduiala profundă a naturii vrea ca să mori chiar în clipa în care dai viaţa. Poate că această teamă moştenită dă atîta însemnătate iubirii. Aici, cel puţin, se realizează, în simplicitatea sa primitivă, această idee a cărei amintire pluteşte încă asupra îmbrăţişării oamenilor. De în­ dată ce unirea s-a săvîrşit, pântecul trîntorelui se întredeschide, organul său se desprinde trăgînd după el toate mă­ runtaiele, aripile se destind şi, ca trăznit de înfrigurările nun­ ţii, corpul golit se învîrte şi cade în abis. Acelaşi gînd, care uneori în partenogeneză jertfea vii­ torul stupului pentru reproducerea neobişnuită a trîntorilor, sacrifică aici pe trîntori pentru viitorul stupului. 117

Această rînduială nu încetează să ne mire; cu cît în­ cercăm s-a pătrundem mai mult, cu atît certitudinile noastre se micşorează şi DARWIN, de exemplu, pentru a vorbi de acela care a căutat s-o pătrundă cu mai multă pasiune şi iscusinţă mai mult decît oricare altul, DARWIN, fără să o mărturisească prea mult, îşi cam pierde răbdarea, la fiece pas şi dă înapoi în faţa neprevăzutului şi a nepătrunsului. Priviţi-1, dacă vreţi, şi vedeţi spectacolul nobil dar deosebit de umilitor al geniu­ lui omenesc în luptă cu puterea nepătrunsă, priviţi-1 cum se sileşte să lămurească legile bizare, legile misterioase şi fără legătură ale sterilităţii şi ale fecundării hibrizilor sau acelea ale variabilităţii caracterelor specifice şi generice. De abia a reuşit să stabilească un principiu şi îndată excepţii fără număr îl copleşesc şi imediat bietul principiu copleşit este fericit să se poată adăposti într-un ungher şi să poată păstra, cu numele de excepţie, o urmă de existenţă. Aceasta se datoreşte faptului că în starea hibridă, în variabilitate (în special în schimbările simultane numite corelaţie de creştere) în instinct, în procedeele luptei pentru existenţă, în selecţie, în succesiunea geologică şi în distribuţia geogra­ fică a fiinţelor organiazte, în afinităţile reciproce, ca peste tot, de altfel, gîndul naturii este chiţibuşar şi neglijent, econom şi risipitor, prevăzător şi indiferent, schimbător şi de nezdrun­ cinat, frământat şi nemişcat, unic şi greu de numit, măreţ şi josnic în acelaşi moment şi în acelaşi fenomen. Pe cînd avea în faţa ei cîmpul nesfîrşit şi neumblat al simplicităţii, ea îl populează cu mici greşeli, cu mici legi contradictorii, cu mici probleme grele care se pierd în noianul existenţei ca nişte turme oarbe. Este adevărat că toate aceste lucruri se răsfrîng în ochiul nostru, care nu reflectă decît o realitate corespunzătoare dimensiunii şi nevoilor noastre şi nimic nu ne dă dreptul să credem că natura pierde din vedere cauzele şi rezultatele rătăcite. În orice caz, rareori, ea le permite să meargă prea departe, să se apropie de ţinuturi ilogice sau periculoase. Ea dispune de două puteri care nu se înşeală niciodată şi, cînd fenomenele întrec anumite limite, ea face semn vieţii sau morţii, care vin să restabilească ordinea şi să îndrepte drumul cu nepăsare. 118

V Ea ne scapă din toate părţile, ea nesocoteşte cea mai mare parte a legilor noastre şi sfărîmă toate măsurile eu care ne-am obişnuit. La dreapta noastră, ea este cu mult sub gîndirea noastră dar, iată că la stingă, ea o domină deodată ca un munte. În orice clipă se pare că ea se înşeală la fel de bine în lumea primelor ei încercări cît şi în aceea a celor de pe urmă, vream să spun în lumea omului. Ea pecetluieşte aici instinctul masei necunoscute, nedreptatea nesimţitoare a numărului, înfrîngerea inteligenţei şi a virtuţii, morala fără înălţime care călăuzeşte marele puhoi al speciei şi care este vădit inferioară moralei pe care o poate concepe şi dori spiri­ tul ce se contopeşte micului val mai limpede ce urcă în susul fluviului. Cu toate acestea, spiritul acesta nu are dreptate cînd se întreabă astăzi dacă nu-i de datoria sa să caute tot adevărul, în consecinţă şi adevărurile morale, la fel ca şi pe celelalte, în acest haos mai degrabă decît în sine însuşi, unde i se înfăţi­ şează atît de limpezi şi hotărîte ? El nu se gîndeşte să tăgăduiască raţiunea şi virtutea idea­ lului său consacrat de atîţea eroi şi de înţelepţi, dar uneori îşi spune că, poate, acest ideal s-a format destul de departe de masa enormă a cărei frumuseţe nedesluşită pretinde că o re­ prezintă. Cu drept cuvînt el a putut să se teamă pînă acum că silindu-se să împace morala sa cu aceea a naturii, să nu fi nimicit ceea ce i se părea a fi capodopera însăşi a acestei na­ turi. Dar acum, cînd cunoaşte natura puţin mai bine şi cînd unele răspunsuri nelămurite încă, dar de o importanţă neaştep­ tată, l-au lăsat să întrezărească un plan şi o inteligenţă mai uimitoare decît tot ce-şi putea închipui, închizându-se în sine însuşi, îi este mai puţin teamă şi, de asemenea, nu mai are nici imperios nevoie de a se refugia în umbra virtuţii şi a motive­ lor sale particulare. El crede că ceea ce este atît de mare nu ne poate îmbia să-i diminuăm măreţia. El ar dori să ştie dacă nu a venit momentul de a-şi supune principiile, certitudinile şi visele unei cercetări mai atente. O spun din nou, el nu se gîndeşte să-şi părăsească idealul său omenesc. Ceea ce pare la prima vedere că e făcut să te depărteze de acest ideal te învaţă numaidecît să te întorci la el. Natura nu ar putea să dea sfaturi rele unui spirit căruia 119

orice adevăr, care nu este cel puţin tot aşa de important ca adevărul propriei sale dorinţe, nu-i pare atît de important pentru a fi în adevăr vrednic de marele plan pe care se si­ leşte să-l cuprindă. Nimic nu-şi schimbă locul în viaţa lui, decît pentru a evolua odată cu el şi încă mult timp îşi va spune că evoluează cînd, în fond, se apropie de vechea imagine a binelui. Dar, în gîndul său, totul se schimbă ou o libertate mai mare şi, în contemplarea sa pasionată, el poate coborî nepedepsit pînă la a îndrăgi oa pe nişte virtuţi contradicţiile cele mai crude şi cele mai imorale ale vieţii, căci el are pre­ simţirea că, una după alta, o mulţime de văi conduc la limanul dorit. Această contemplare, această dragoste nu-l opresc ca, pornit în căutarea adevărului şi chiar atunci cînd străduin­ ţele sale îl duc tocmai la ceea ce nu dorea, să nu-şi rînduiască purtarea după adevărul omenesc cel mai frumos şi să păşească într-o stare de provizorat excesiv. Tot ceea ce spo­ reşte virtutea binefăcătoare intră fără zăbavă în viaţa s a ; tot ce ar micşora-o rămîne în rezervă, la fel ca acele săruri insolubile ce nu se topesc decît în momentul experienţei hotă­ rîtoare. Bl poate accepta un adevăr (inferior, dar, pentru a lucra după cum îi dictează acest adevăr, el va aştepta — timp de secole, dacă e nevoie — să desluşească legătura ce există între acest adevăr şi adevărurile celelalte, destul de nepătruns pentru a putea crede în cele din urmă că adevărul cel nou le covîrşeşte şi le întrece pe toate celelalte. Pe scurt, el desparte ordinea morală de ordinea intelec­ tuală şi nu admite în cea dintîi ceea ce este mai mare şi mai frumos ca altădată. Şi, dacă este vinovat că separă aceste două ordini, cum se întîmplă adesea în viaţă, pentru a lucra mai puţin bine decît s-ar crede ; a vedea tot ceea ce e mai rău şi a urma calea binelui, a pune fapta mai presus de gînd, aceasta este mereu cuminte şi de folos, căci experienţa ome­ nească ne îngăduie să nădăjduim tot mai mult de la o zi la alta, încît şi gîndirea cea mai înaltă ce o putem atinge va mai fi timp îndelungat mai prejos de tainicul adevăr pe care-l căutăm neostoiţi. Ceva mai mult, dacă nimic nu ar fi adevărat din tot ceea ce am spus mai înainte, tot i-ar mai rămîne un motiv simplu şi firesc pentru a nu-şi părăsi încă idealul ome­ nesc. Cu cît el dă mai multă putere legilor care par să pro­ povăduiască pilda egoismului, a nedreptăţii şi a cruzimii, cu atît, în acelaşi timp, el dă putere şi altor legi care îndeamnă 120

la generozitate, la milă, la dreptate, căci din clipa în care în­ cep să se potrivească şi să se împace mai metodic părţile ce le-a rînduit universului şi sie însuşi, el găseşte că aceste din urmă legi au o potrivire tot aşa de adîncă cu firea ca şi cele dintîi, deoarece ele sînt înscrise la fel de adînc în el pe cît sînt şi celelalte în tot ceea ce-i înconjoară.

VI Dar să ne reîntoarcem la tragica nuntă a reginei. In exem­ plul de care ne ocupăm, natura vrea, prin urmare, în scopul împerecherii încrucişate, ca împerecherea trîntorelui cu regina-albină să nu fie posibilă decît în văzduh. Dar dorinţele sale se împletesc ca o reţea şi legile sale cele mai de preţ vor trece prin sita altor legi care, după o clipă, la rîndul lor, se vor opune celor dintîi. După ce a populat acelaşi cer cu pericole fără număr, cu vînturi reci, cu curenţi, cu furtuni, cu păsări, cu insecte, cu picături de apă care ascultă şi ele de legi de neînvins, trebuia ca natura să ia măsurile cuvenite pentru ca această îm­ perechere să dureze cît mai puţin. Şi aşa şi este, datorită mor­ ţii fulgerătoare a bărbatului. O singură îmbrăţişare este deajuns şi urmarea acestei nunţi se săvîrşeşte în chiar pîntecele soţiei. Din înălţimile azurii regina coboară spre stup trăgînd după ea, ca nişte flamuri, măruntaiele desfăşurate ale iubi­ tului. Unii apidologi pretind că lucrătoarele arată o mare bucu­ rie în momentul acestei reîntoarceri atît de bogată în făgă­ duinţe. BUCHNER, printre alţii, îi face chiar un tablou amă­ nunţit. Am pîndit şi eu de nenumărate ori aceste reîntoarceri nupţiale şi mărturisesc că nu am văzut niciodată vreo frămîntare neobişnuită, afară numai cînd era vorba de o tînără regină ce părăsise stupul în fruntea unui roi şi care reprezenta sin­ gura speranţă a unei cetăţi de curînd întemeiate şi încă pustie. Atunci toate lucrătoarele sînt îngrozite şi se năpustesc să o întîmpine. Dar, de obicei, şi cu toate că primejdia ce ame­ ninţă viitorul cetăţii este adesea destul de mare, se pare că ele o uită. Ele au prevăzut totul pînă în clipa în care au 121

îngăduit nimicirea reginelor rivale. Dar, odată ajunse aici, instinctul lor pare că se opreşte ; iar prudenţa lor încetează să le mai călăuzească. Ele par aproape cu totul nepăsătoare. Ele îşi ridică frunţile, recunosc poate mărturia ucigaşă a împreunării, dar, neîncrezătoare încă, nu-şi arată bucuria la care ne aşteptam. Rezervate şi domoale în faţa iluziei, înainte de a-şi da drumul bucuriei, ele aşteaptă, parcă, şi alte dovezi. E o greşeală să le faci logice cu orice preţ şi să împrumuţi sentimentele noastre unor fiinţe atît de mici şi atît de de­ osebite de firea noastră. Cu albinele, la fel ca şi cu toate animalele care poartă în ele o imagine a inteligenţei noastre, se ajunge rareori la rezultate atît de precise ca acelea des­ crise în cărţile noastre. Prea multe împrejurări ne rămîn ne­ cunoscute. De ce oare să le înfăţişăm mai desăvîrşite decît sînt în realitate, punînd pe seama lor ceea ce nu au ? Dacă unii cred că albinele ar fi mai interesante dacă ar fi aidoma nouă, înseamnă că ei nu au încă o idee precisă de ceea ce trebuie să trezească interesul unei minţi sincere. Scopul ob­ servatorului nu este de a uimi, ci de a înţelege şi este tot aşa de interesant să notezi pur şi simplu defectele unei inteli­ genţe şi toate semnele unui regim cerebral care se deosebeşte de al nostru, decît de a povesti lucruri năstruşnice. Cu toate acestea, nepăsarea nu le stăpîneşte pe toate şi atunci cînd regina care gîfîie ajunge în pragul urdinişului, se formează numaidecît cîteva grupuri care o însoţesc pe sub bolţi unde, soarele, erou al tuturor sărbătorilor stupului, pă­ trunde cu mici paşi sfioşi, scăldînd în umbră şi lumină zidu­ rile de ceară şi perdelele de miere. De altfel, tînără soţie nu e mai tulburată decît poporul ei căci, în mintea sa mărginită de regină practică şi barbară, nu e prea mult loc pentru emoţii numeroase. Ea nu are decît o singură grijă, pe aceea de a scăpa cît mai repede de amintirile supărătoare ale soţului care îi îngreunează mişcările. Se aşează în pragul stupului şi smulge cu grijă măruntaiele inutile, pe care lucrătoarele le culeg după aceea pentru a le duce mai departe ; căci bărbatul i-a dat tot ceea ce avea şi mult mai mult decît trebuia. In spermatecă ea nu păstrează decît lichidul seminal în care înoată milioane de germeni care, pînă în ultima sa zi, vor veni unul după altul, odată cu trecerea ouălelor, să desăvîrşească, la adăpostul trupului ei, tainica împreunare a ele­ mentului bărbătesc şi femeiesc din care se vor naşte lucră122

toarele. Printr-un schimb ciudat, din ea izvorăşte partea băr­ bătească şi din bărbat principiul femeiesc. Două zile după nuntă ea începe să depună primele ouă şi, numaidecît, tot poporul o înconjoară cu cea mai mare grijă. Din acest mo­ ment, înzestrată cu amîndouă sexele, purtînd în ea un bărbat fără sfîrşit, ea îşi începe adevărata viaţă, nu mai părăseşte stupul, nu mai vede lumina soarelui decît atunci cînd va însoţi vreun roi şi rodnicia ei nu se opreşte decît odată cu apropierea morţii. VII Iată, fără îndoială, o nuntă fantastică, cea mai feerică şi cea mai tragică pe care ne-am putea-o închipui, înflăcă­ rată de avîntul unei dorinţi mai presus decît viaţa, o nuntă fulgerătoare şi fără sfîrşit, unică şi minunată, singuratică şi infinită. Iată beţii minunate unde moartea, apărînd în ceea ce este mai limpede şi mai frumos în jurul acestei sfere : spaţiul virginal şi fără de hotar, — fixează în sfinţenia măreaţă a înaltului cerului clipa de fericire, purifică în lumina imacu­ lată acea mică parte adumbrită ce însoţeşte mereu dragostea, face de neuitat îmbrăţişarea şi, mulţumindu-se de data aceasta cu un tribut modest, cu mîinile sale, ca nişte mîini de mamă, are grijă ea însăşi să introducă şi să unească pentru un luna şi nedespărţit viitor, într-un singur trup, două vieţi mici şi plăpînde. Adevărul profund este lipsit de această poezie, el are o altă poezie pe care noi sîntem mai puţin în stare să o în­ ţelegem, dar într-un tîrziu o vom înţelege şi iubi. Natura n-a avut de gînd să le pregătească acestor doi „atomi în minia­ tură”, cum i-ar numi PASCAL, o nuntă strălucitoare, o clipă perfectă de iubire. Ea n-a avut în vedere, aşa cum am mai spus-o, decît îmbunătăţirea speciei prin împerecherea încruci­ şată. Pentru a fi sigură de reuşită, ea a aşezat organul bărba­ tului într-o poziţie atît de specială, încît i-ar fi cu neputinţă să se slujească de el decît în spaţiu. Trebuie, mai întîi, ca printr-un zbor prelungit să-şi dilate cei doi mari saci traheieni. Aceste enorme băşici ce se umplu cu aer, apasă atunci abdomenul şi îngăduie organului să iasă. Acesta este tot se123

creţul fiziologic, destul de vulgar, vor spune unii, aproape supărător, vor afirma alţii, al minunatului zbor de dragoste, al goanei pîine de farmec din această nuntă de basm. VIII „Şi noi, se întreabă un poet, va trebui să ne bucurăm mereu de tot ceea ce este dincolo de adevăr ?”. Da, oricînd, în orice clipă, în orice lucru, să ne mulţumim nu cu ceea ce e dincolo de adevăr, ceeace e cu neputinţă, pentru că nu ştim unde e adevărul, ci cu ceea ce este dincolo de adevărurile mărunte pe care le întrezărim. Dacă vreo în­ tîmplare, vreo amintire, vreo iluzie sau vreo dorinţă vie, într-un cuvînt vreun motiv oarecare face ca un obiect să ni se pară mai frumos decît îl văd alţii, să începem a-l îndrăgi. Dar poate că el să nu fie decît o greşeală : dar greşeala nu împiedică de loc ca momentul în care acel lucru ne apare mai frumos să fie chiar momentul în care am putea avea cea mai mare şansă să-i descoperim adevărul. Frumuseţea ce i-o atribuim ne îndreaptă atenţia asupra frumuseţii şi măreţiei sale reale, care nu sînt deloc uşor de descoperit şi care se găsesc în legăturile pe care orice lucru le are cu legile, cu forţele generale şi veşnice. Darul de a ne minuna, ce a izvorît odată cu iluzia, nu se va pierde, chiar dacă adevărul se va ivi mai curînd sau mai tîrziu. Omenirea primeşte cu cuvinte, cu sentimente, cu căldura răspîndită de vechile frumuseţi în­ chipuite acele adevăruri care, poate, nu s-ar fi ivit şi n-ar fi găsit un mijloc mai prielnic, dacă aceste iluzii jertfite n-ar fi sălăşluit şi încălzit mai întîi inima şi gîndul în care ade­ vărurile vor coborî. Fericiţi ochii care n-au nevoie de nici o iluzie pentru a vedea cît de măreaţă este această privelişte ! Pentru ceilalţi, iluzia e aceea care îi învaţă să privească, să se mire şi să se bucure. Şi, oricît de sus ar privi, nu vor reuşi niciodată să-şi ridice privirile prea sus. De îndată ce te apro­ pii de adevăr, adevărul se înalţă ; numai admirîndu-1, îl poţi înţelege. Şi, oricît de înalte ar fi ţinuturile în care s-ar desfăta, ei nu vor ajunge niciodată în acele ţinuturi eterate şi nici nu se vor ridica deasupra adevărului necunoscut şi veşnic ce pluteşte deasupra oricărui lucru ca o frumuseţe nevăzută. 124

IX Ni s-ar putea spune, oare, că ne lăsăm seduşi de min­ ciună, de o poezie voluntară şi ireală şi că, în lipsă de altceva mai bun, nu găsim bucurie decît în ele ? Ni s-ar putea spune că, în exemplul pe care-l avem în faţa noastră, — lucru mic în sine, dar asupra căruia ne oprim atenţia pentru că în­ făţişează alte mii, precum şi toată atitudinea noastră faţă de feluritele ordine de adevăruri — putem spune că în acest exemplu vom trece cu vederea explicaţia fiziologică pentru a nu ne opri şi a nu gusta decît emoţia acestui zbor de nuntă care, oricare i-ar fi cauza, rămîne unul din cele mai pline de poezie ale acestei puteri deopotrivă de desinteresată şi irezistibilă de care ascultă toate fiinţele vii şi pe care o numim iubire ? Nimic nu ar fi mai copilăresc, nimic nu ar fi mai imposibil datorită minunatelor obiceiuri dobîndite astăzi de către toate spiritele de bună credinţă. Acest lucru mărunt, al ieşirii organului bărbătesc, care nu se poate întîmplă decît în urma umflării sacilor traheieni, îl acceptăm, deoarece este un lucru de netăgăduit. Dar, dacă ne mulţumim numai cu acest lucru, dacă nu observăm mai atent, dacă conchidem că orice gînd care merge prea departe sau se ridică prea sus cade neapărat în greşeală şi că adevărul se găseşte mereu în amănuntul material, dacă nu căutăm peste tot, în îndoielile noastre, adesea mai serioase decît acelea pe care mica noastră explicaţie ne-a obligat să o părăsim, de exemplu în straniul mister al împerecherii încru­ cişate, în perpetuarea speciei şi a vieţii, în rînduiala naturii, dacă nu căutăm acolo o urmare a acestei explicaţii, o conti­ nuare a frumuseţii şi măreţiei în necunoscut, îndrăznesc să afirm că existenţa noastră s-ar scurge pe un drum mult mai depărtat de adevăr decît existenţa acelora care perseverează orbeşte în interpretarea poetică şi foarte imaginară a acestei nunţi fermecătoare. Neîndoielnic, ei se înşeală asupra formei sau nuanţei adevărului, dar se înşeală mult mai puţin decît aceia care îşi închipuie că deţin adevărul în întregime, căci ei trăiesc sub impresia şi în atmosfera lui. Ei sînt pregătiţi să-l primească, au în sufletul lor un loc mai primitor şi, chiar dacă nu-l văd, îşi îndreaptă cel puţin privirea spre locul 125

plin de frumuseţe şi de măreţie în care e bine să creadă că se găseşte adevărul. Noi oamenii nu cunoaştem ţelul naturii care ne apare nouă ca un adevăr ce stăpîneşte pe toate celelalte. Dar, chiar de dragul acestui adevăr, pentru a păstra în sufletul nostru dragostea de a-l căuta, e necesar să-l credem impunător. Şi, dacă într-o bună zi am mărturisi că ne-am avîntat pe un drum greşit care este mic şi nu duce nicăieri, noi vom fi descoperit micimea lui tot mulţumită avîntului pe care ni-1 dăduse închipuita lui măreţie, şi această micime, cînd va fi mai presus de îndoială, ne va povăţui ce avem de făcut. In aşteptarea acestei clipe, nu greşim prea mult, continuînd să căutăm adevărul şi să punem în mişcare tot ceea ce inima şi mintea noastră au mai puternic şi mai îndrăzneţ. Şi, cînd ultimul cuvînt al acestor străduinţe ar fi de plîns, tot nu va fi puţin lucru de a fi smuls vălul ce acoperă micimea sau zădărnicia scopului naturii. X „Nu cunoaştem însă nici un adevăr, îmi spunea într-o zi unul din marii fiziologi ai timpurilor noastre în timp ce ne plimbam împreună la ţară, nu cunoaştem încă nici un adevăr, ci peste tot plutesc trei aparenţe ale adevărului. Fiecare alege sau, mai degrabă, suportă alegerea făcută şi această alegere, pe care o suportă sau pe care o face adesea fără să se gîndească şi de care se ţine, determină forma şi purta­ rea a tot ceea ce primeşte. Prietenul pe care-l întîlnim, fe­ meia care ne primeşte cu surîsul pe buze, dragostea ce ne deschide inimile, moartea sau tristeţea care ni le închid, cerul acesta de septembrie ce ne încîntă, această grădină superbă şi fermecătoare, unde vedem ca în Psyche de CORNEILLE „leagăne de verdeaţă sprijinite de statui aurite”, turma care paşte şi păstorul care doarme, casele din marginea satului, oceanul dintre arbori, totul se micşorează şi se înalţă, totul se înfrumuseţează sau se leapădă de tot înainte de a intra în noi după micul semn ce i-1 face alegerea noastră. Să învăţăm să distingem aparenţa. în amurgul unei vieţi în care am tot căutat adevărul cel mai mărunt şi cauza fizică, încep 126

să îndrăgesc nu ceea ce mă îndepărtează de ele, ci, din contră, ceea ce le precede şi, mai ales, ceea ce le întrece întrucâtva. Poposisem pe înălţimile unui tăpşan din ţinutul Caux, în Normandia, care este mlădioasă ca un parc englezesc, dar un parc natural şi nesfîrşit. Aici se găseşte unul din rarele locuri de pe pămînt unde cîmpia ţi se înfăţişează curată, de un verde imaculat. Ceva mai spre miazănoapte o ameninţă frigul; iar spre miazăzi soarele o oboseşte şi o ofileşte. La capătul unei cîmpii ce se întindea pînă la mare, nişte săteni înălţau o căpiţă. Priveşte-i, îmi spune el : văzuţi de aici sînt frumoşi. Ei ridică acest lucru atît de simplu şi atît de important care este prin excelenţă monumentul fericit şi aproape neschim­ bat al vieţii omeneşti care se statorniceşte : o căpiţă cu spice de grîu. Depărtarea, adierea serii fac din strigătele lor de bucurie un fel de cîntec fără cuvinte ce răspunde parcă sfintei cîntări a frunzelor ce se îngînă deasupra capetelor noastre. Deasupra lor cerul este minunat, ca şi cum nişte duhuri binevoitoare, înarmate cu crengi de foc, ar fi gonit toată lumina dinspre căpiţă pentru a le lumina mai mult timp munca. Şi urma acestor crengi de foc a rămas întipărită în azur. Priviţi şi bisericuţa modestă care îi domină şi-i are în pază, colo pe costişte, printre teii frumos rotunjiţi în ver­ deaţa ţintirimului prea bine cunoscut ce priveşte spre ocea­ nul natal. Muncind, ei îşi înalţă plini de armonie monu­ mentul lor de viaţă sub monumentele morţilor lor, care au făcut odată aceleaşi gesturi şi nu sînt absenţi. Cuprinde totul cu privirea : nici un amănunt nu este prea izbitor, prea caracteristic, aşa cum am descoperi în An­ glia, în Provenţa sau în Olanda. Aici este tabloul larg şi destul de banal pentru a fi simbolic, al unei vieţi tihnite şi fericite. Iată, deci, ritmul vieţii omeneşti în mişcările folo­ sitoare. Priveşte omul ce mînă caii, priveşte tot corpul ace­ luia care ia snopul în furcă, femeile aplecate pe arie şi copiii care se joacă. . . Ei nu-au mişcat nici o piatră, n-au răsturnat nici un bulgăre de pămînt pentru a înfrumuseţa peisajul ; ei nu fac nici un pas, nu sădesc nici un pom, nu seamănă nici o floare care să nu fie de folos. Toată această privelişte nu este decît rezultatul fără de voie al străduinţei omului pentru a trăi o clipă în natură ; şi, cu toate acestea, aceia 127

dintre noi care nu au altă grijă decît de a-şi închipui sau a crea spectacole unde domneşte pacea, desfătarea sau adînca cugetare, n-au găsit altceva mai desăvîrşit şi vin direct să picteze sau să descrie acest spectacol cînd vor să ne înfăţi­ şeze frumuseţea sau fericirea. Iată prima aparenţă pe care unii o numesc adevăr”.

XI „Să ne apropiem dar ! Auzi oare cîntecul care răspundea atît de bine frunzişul arborilor ? El e făcut din cuvinte grele şi din insulte ; şi rîsul nu se stîrneşte decît atunci cînd un bărbat sau o femeie spune vorbe deochiate sau toţi rîd de cel mai slab, care nu-şi poate ridica povara, de cel şchiop pe care-l trântesc, de idiotul satului, care este bătaia de joc a tuturor. Mă uit la ei de atîta amar de ani. Trăim aici, în Normandia, unde pămîntul este roditor şi darnic. E aici un belşug puţin mai mare decît ne-am putea închipui în altă parte într-o privelişte asemănătoare. De aceea, cea mai mare parte a bărbaţilor sînt beţivi şi multe femei le împărtăşesc viciul. O altă otravă, pe care nu simt nevoia să o mai numesc, le macină de asemenea neamul. Din cauza ei şi a alcoolului au fost aduşi pe lume aceşti copii pe care-i vedeţi în jur : piticul, cel plin de bube, acest picioare-strîmbe, cel de colo, cu buză de iepure sau celălalt cu capul mare cît un dovleac. Toţi, bărbaţi şi femei, tineri şi bătrîni au păcatele obişnuite ale ţăranului. Sînt brutali, prefăcuţi, mincinoşi, hrăpăreţi, bîrfitori, bănuitori, invidioşi, gata să cîştige necinstit, să te acopere de josnicii, să-l preamărească pe cel mai tare. Nevoia îi adună la un loc şi îi sileşte să se ajute unul pe altul, dar gîndul ascuns al fiecăruia este a-şi face cît mai mult rău unul altuia, de îndată ce pot să o facă fără a păţi ceva. Ne­ norocirea altuia este singura plăcere serioasă din tot satul. Un mare nenoroc este mult timp izvorul ascuns al unor des­ fătări viclene. Ei se pîndesc, se pizmuiesc, se dispreţuiesc, se urăsc. Cît timp sînt săraci, ei nutresc împotriva asprimii şi zgîrceniei stăpînilor lor o ură mocnită şi ameninţătoare, iar 128

dacă, la rîndul lor, devin stăpîni, profită de experienţa lor de slugi pentru a întrece asprimea şi zgîrcenia de care au suferit. „Aş putea să vă arăt în amănunţime meschinăriile, vi­ cleniile, cruzimile, nedreptăţile, pizmele care însufleţesc această muncă scăldată de pace şi lumină. Să nu credeţi că priveliştea acestui cer minunat, a mării oare întinde dincolo de biserică un alt cer mai fermecător, ce învăluie pămîntul ca o uriaşă oglindă din care se revarsă înţelepciune şi bună­ tate să nu credeţi că toate acestea îi schimbă sau îi înalţă. Ei nu l-au privit niciodată. Nimic nu-i frămîntă sau nu le călăuzeşte gîndurile, afară de trei sau patru temeri precise : frica de foame, frica de putere, de gura lumii şi de lege şi, în ceasul de pe urmă, groaza iadului. Pentru a-i cunoaşte ca lumea, ar trebui să-i iei unul cîte unul. Priviţi-1 pe zăplanul acesta din stînga, cu privirea jovială, care aruncă snopi atît de frumoşi. Vara trecută prietenii i-au rupt mîna dreaptă într-o încăierare la circiumă. I-am pus osul la loc, iar frac­ tura era grea şi complicată. L-am îngrijit mult timp, i-am dat cu ce să trăiască aşteptînd clipa în care va putea să muncească. Mă vizita în fiecare zi. A profitat de bunătatea mea pentru a răspîndi în tot satul zvonul că m-a văzut în braţele cumnatei mele şi că mama mea era o beţivă. Nu este răutăcios şi nu mă urăşte ; din contră, priviţi-1, faţa i se înseninează cu un zîmbet sincer cînd mă vede. Nici ura socială nu-l împingea să facă aceasta. Ţăranul nu urăşte pe cel bogat ; el respectă prea mult bogăţia. Dar eu cred că cel care mînuieşte atît de bine furca nu înţelegea deloc de ce îl îngrijeam fără să-i cer ceva. Bănuieşte că la mijloc este vreun tertip şi nu vrea să se lase înşelat. El nu credea că minte împrăştiindu-şi zvonurile, ci urma îndemnurile obi­ ceiului împămîntenit. Respecta fără să ştie, pentru a spune astfel, dorinţa atotputernică a răutăţii generale. Dar de ce să merg mai departe cu tablolul bine cunoscut tuturor ace­ lora care au trăit cîţiva ani la ţară. Iată a doua aparenţă, pe care cei mai mulţi o numesc adevăr. Este adevărul vieţii necesare. Este sigur că el se bazează pe faptele cele mai pre­ cise, pe singurele fapte pe care orice om le poate observa şi pătrunde”. 9 - o. 263

129

XII „Să ne aşezăm pe aceşti snopi, continuă el, şi să mai privim. Să nu neglijăm nici unul din micile lucruri care formează realitatea de care v-am vorbit. Să le lăsăm să se îndepărteze de la sine în văzduh. Ele ocupă primul plan, dar trebuie să recunoaştem că, în dosul lor, se ascunde o forţă admirabilă care menţine totul laolaltă. Îl menţine ea numai şi nu-l înalţă ? Aceşti oameni pe care-i vedem nu mai sînt animalele sălbatice ale lui LA BRUYERE „oare aveau un fel de voce articulată şi se retrăgeau noaptea în vizuini unde îşi duceau zilele cu pîine neagră, apă şi rădăcini. . . .”. Rasa, îmi veţi spune, este mai puţin viguroasă şi mai puţin sănătoasă, se prea poate ; alcoolul şi celălalt flagel sînt accidente pe care omenirea trebuie să le învingă, poate că sînt încercări din care organele noastre, organele nervoase de exemplu, vor avea de cîştigat, căci, de regulă, vedem că viaţa are de cîştigat de pe urma nenorocirilor ce le învinge. Afară de acestea, un lucru mărunt ce poate fi descoperit mîine va fi de ajuns să le facă nevătămătoare. Prin urmare, nu acest lucru ne va sili să ne limităm privirea. Aceşti oameni au gînduri, sentimente cum n-aveau ţăranii lui La BRUYERE. — „Îmi place mai mult creatura simplă şi goală decît odioasa corcitură murmurai la rîndu-mi”. — „Dumneata vorbeşti astfel fiind sub impresia primei aparenţe, aceea a poeţilor, pe care am văzut-o, continuă e l ; să nu o confun­ dăm cu aceea pe care o cercetăm. Aceste gînduri şi aceste sentimente sînt mici şi josnice, dacă vreţi, dar, ceea ce este mic şi josnic, tot e mai bun decît ceea ce nu e. Ei nu se fo­ losesc de loc de ele, decît pentru a-şi face rău şi pentru a se îndărătnici în mediocritatea lor ; dar acest lucru se întîmplă deseori şi în natură. De darurile ei nu te foloseşti mai întîi decît pentru a face rău, pentru a înrăutăţi ceva ceea ce ea părea că voia să îmbunătăţească ; dar, la urma urmei, din tot răul iese mereu ceva bun. Şi, apoi, eu nu ţin deloc să dovedesc progresul ; din locul de unde-1 privim, progresul este un lucru sau foarte mic sau foarte mare. Să facem con­ diţia umană mai puţin odioasă, mai puţin apăsătoare este un lucru enorm, este, poate, idealul cel mai nobil ; dar, de130

părtîndu-ne o clipă de urmările materiale şi preţuind cu spi­ ritul distanţa dintre omul care deschide calea progresului şi acela ce ne tîrăşte orbeşte în urma lui, ea nu este aşa de mare. Printre aceşti tineri neciopliţi, ar căror creier nu este stăpînit decît de gînduri grosolane, se găsesc mulţi care au posibilitatea să atingă, în scurt timp, nivelul de înţelegere la care am ajuns noi doi. Sîntem adesea izbiţi de spaţiul foarte mic ce desparte neştiinţa acestor oameni, pe care noi o cre­ dem desăvîrşită, de conştiinţa cea mai înaltă ce ne-o putem închipui. De altfel din ce este făcută această conştiinţă de care sîntem atît de mîndri ? Din mult mai multă umbră decît lu­ mină, din mult mai multă neştiinţă decît ştiinţă, din mult mai multe lucruri despre care ştim că trebuie să renunţăm a le cunoaşte decît din lucruri pe care le cunoaştem. Cu toate acestea, conştiinţa reprezintă toată demnitatea noastră, toată măreţia noastră adevărată şi, probabil, fenomenul cel mai surprinzător din acestă lume. Ea este aceea ce ne permite să ţinem fruntea sus în faţa principiului necunoscut şi să-i spunem : Nu te cunosc, dar e ceva în mine care începe să te înţeleagă. Mă vei nimici, poate, dar dacă nu o vei face pentru ca din rămăşiţele mele să zideşti un organism mai bun ca al meu, te vei arăta mai mic decît mine, iar liniştea ce va urma morţii neamului meu te va înştiinţa că ai fost osîndit. Şi, dacă tu nu eşti în stare să te îngrijeşti că vei fi judecat cu dreptate, ce importanţă mai are taina ta ? Nu mai ţinem să o aflăm. Ea trebuie să fie stupidă şi hidoasă. Tu ai produs, din întîmplare o fiinţă pe care nu aveai cali­ tatea să o produci. Cu atît mai bine pentru ea, pentru că ai distrus-o printr-o întîmplare potrivnică, înainte ca ea să fi putut măsura limita inconştienţei tale şi este încă şi mai fe­ ricită că nu supravieţuieşte lanţului nesfîrşit al experienţelor tale îngrozitoare. Ea nu avea ce căuta într-o lume în care inteligenţa sa nu găsea răsunet în nici o inteligenţă veşnică, unde năzuinţa ei de mai bine nu putea ajunge la nici un sfîrşit fericit. Încă o dată, progresul nu este necesar pentru ca pri­ veliştea să ne pasioneze. E de ajuns enigma şi această enigmă este tot atît de mare, are o strălucire tot atît de misterioasă în ţăranii aceştia, cît şi în noi înşine. O găsim peste tot cînd urmărim viaţa pînă în principiul ei atotputernic. Acestui 131

principiu îi schimbăm numele din veac în veac. Avea odată nume care erau precise şi mîngîietoare. S-a recunoscut că aceste mîngîieri şi această precizie erau închipuite. Dar, fie că îl numim Dumnezeu, Providenţă, Natură, întîmplare, Viaţă, Destin, taina rămîne aceeaşi şi, tot ceea ce ne-au învăţat mii de ani de experienţă, nu a fost altceva decît de a-i da un nume mai cuprinzător, mai apropiat de noi, mai mlădios, mai prielnic răbdării şi neprevăzutului. Aşa e numele care îl poartă astăzi; şi, de aceea, el nu a apărut niciodată mai mare. Iată, dar, una din numeroasele înfăţişări ale celei de a treia aparenţe, care este, în acelaşi timp, şi „adevărul de pe urmă”.

C A R T E A A VI-A

Măcelul Trîntoriior I

După fecundarea reginelor, dacă cerul rămîne limpede şi aerul este cald, dacă polenul şi nectarul se găsesc din belşug pe flori, lucrătoarele, cu o indulgenţă binevoitoare sau poate pre­ văzătoare peste măsură, mai tolerează cîtva timp prezenţa supărătoare şi păgubitoare a trîntorilor. Aceştia se comportă în stup la fel ca şi peţitorii Penelopei în casa lui Ulise. Voioşi şi fără griji, ei duc o viaţă de iubiţi onorifici, risipitori şi grosolani : satisfăcuţi, burtoşi, încurcînd circulaţia pe alei, închizînd trecerile, îngreunînd munca, îmbulzindu-se, înghesuiţi, aiuriţi, plini de importanţă, înfumuraţi, dar fără răutate, dis­ preţuiţi cu inteligenţă şi cu gînduri ascunse, fără să bănuiască mînia ce creşte ca şi soarta ce-i aşteaptă. Pentru a dormita în voie, ei aleg locul cel mai cald din casă, se scoală alene pentru a sorbi direct din celulele deschise mierea cea mai parfumată, murdărind cu excrementele lor fagurii cei albi pe care trec. Lucrătoarele, pline de calm, privesc viitorul reparînd în linişte stricăciunile. De la ora prînzului şi pînă la ora trei, cînd şesul albăstrui al cîmpiei tremură de o dulce obo­ seală sub privirea neînduplecată a soarelui de iulie sau august, trîntorii îşi fac apariţia în pragul stupului. Ei au o cască bătută cu uriaşe mărgăritare negre, două panaşe înalte ce se mişcă mereu, un pieptar de catifea roşcată scăldată de lu­ mină, o haină de cavaler şi o împătrită platoşă, puternică şi străvezie. Ei fac un zgomot asurzitor, dau la o parte străjerii, răstoarnă pe cele care aerisesc încăperile, îmbrîncesc lucră­ toarele care se întorc încărcate cu modesta lor pradă. Vă133

zîndu-i aşa de preocupaţi, extravaganţi şi fără îngăduinţă, ei au aerul zeilor indispensabili care ies în dezordine spre o ţintă importantă, neştiută de cei mulţi. Unul cîte unul se avîntă în văzduh, glorioşi, plini de încredere şi merg liniştiţi să se aşeze pe florile învecinate unde adorm pînă ce răcoarea după amiezii îi trezeşte. Atunci ei se întorc în stup în acelaşi iureş năvalnic şi, copleşiţi de aceeaşi ţintă măreaţă, se năpus­ tesc spre pivniţele cu miere, cufundîndu-şi capul pînă la umeri în ciuberele cu miere, umflîndu-se ca nişte amfore pentru a-şi drege puterile sleite şi se întorc cu paşi greoi pe faguri pen­ tru a se lăsa din nou pradă somnului fără vise şi fără griji care-i copleşeşte pînă la masa următoare.

II

Dar răbdarea albinelor nu e aşa de mare ca aceea a oa­ menilor. Într-o bună dimineaţă, o poruncă aşteptată face ocolul stupului şi blîndele lucrătoare se schimbă în judecători şi în călăi. Nu putem şti de unde vine ; ea vine pe neaşteptate din nemulţumirea rece şi stăpînită a lucrătoarelor şi, după cum dictează geniul republicii întregi, ea cuprinde toate inimile. O parte a poporului renunţă la cules pentru a se consacra astăzi operei de dreptate. Greoii nevolnici care dorm nepă­ sători în ciorchini pe pereţii plini de miere sînt brusc treziţi de o armată de fecioare supărate. Ei se deşteaptă tîmpi şi nesiguri, nu-şi pot crede ochilor şi mirarea lor de-abia răzbate prin lenea ce-i apasă, la fel cum se petrece cu raza de lună ce vrea să treacă prin apa unei mlaştini. Ei îşi închipuie că sînt victimele unei greşeli, privesc în jurul lor cu stupoare şi ideea cea mare a vieţii lor se însufleţeşte din nou în creierele lor greoaie şi dau să facă un pas spre ciuberele cu miere pentru a mai prinde ceva putere. Dar nu mai sînt vremurile cele bune, vremea mierii de mai, a florilor de tei, a neîn­ tinatei ambrozii de salvie, nu mai este vremea mierii de cim­ brişor, de trifoi sau de maghiran. În loc să găsească drumul 134

liber spre marile zăcători pline, care-şi deschideau sub gura lor ghizdurile de ceară dulce, găsesc de jur împrejur un hăţiş agitat de suliţe înveninate care îi ameninţă. Atmosfera ora­ şului este cu totul alta. Mireasma prietenoasă a nectarului s-a risipit, lăsînd loc mirosului acru al veninului care scînteiază în mii de picături din vîrful acelor ce răspîndesc răzbunare şi ură. Fără să ştie prea bine de sfîrşitul neaşteptat al des­ tinului său şi de răsturnarea legilor fericite ale cetăţii, fie­ care din aceşti paraziţi îngroziţi este înconjurat de trei sau patru judecătoare ce se căznesc să-i taie aripile, să-i despartă pieptul de trup, să-i taie antenele jucăuşe, să-i taie picioarele şi să găsească o spărtură printre inelele pieptarului pentru a-i înfige spada. Uriaşi, dar lipsiţi de arme, fără ac, ei nici nu se gîndesc să se apere, caută să o şteargă sau nu opun decît corpul lor mătăhălos loviturilor ce-i copleşesc. Trîntiţi pe spate, ei luptă cu stîngăcie cu picioruşele lor puternice îm­ potriva atacatoarelor care nu-i slăbesc deloc sau, învîrtindu-se în jurul lor, ei tîrăsc tot grupul într-un vîrtej nebunesc, care se calmează după scurt timp. Peste puţin timp sînt aşa de vrednici de plîns, încît mila, care nu este niciodată prea de­ parte de dreptate în sufletul nostru, şi-ar face imediat loc şi ar cere îndurare — dar în zadar —- neînduplecatelor lucră­ toare, care nu cunosc decît legea nestrămutată şi aprigă a naturii. Aripile nefericiţilor sînt sfîşiate, picioruşele smulse, antenele rupte şi minunaţii lor ochi negri, oglinzi ale florilor îmbelşugate, felinare ale azurului şi a nevinovatei arogante a verii, sînt acum copleşiţi de durere şi nu mai oglindesc decît suferinţa, deznădejdea şi groaza sfîrşitului. Unii din ei se sting în urma rănilor primite şi sînt imediat duşi de doi sau trei călăi în cimitirele îndepărtate. Alţii, mai puţin răniţi, reuşesc să se refugieze într-un colţ, unde se îngrămădesc şi unde o strajă neînduplecată îi înconjoară şi-i ţin închişi pînă cînd mor de foame. Mulţi dintre ei reuşesc să ajungă pînă la poarta stupului şi ies în văzduh, ducînd cu ei şi pe adversari, dar, spre seară, munciţi de foame şi ameninţaţi de frig, se întorc cu grămada la intrarea stupului cerşind adăpost. Dar şi de data aceasta nimeresc peste o altă gardă şi mai neîn135

duplecată. A doua zi, odată cu primul zbor, lucrătoarele curăţă pragul stupului pe care se îngrămădesc cadavrele uriaşilor nefolositori şi amintirea rasei leneşe se stinge în cetate pînă la venirea primăverii următoare.

III

Adesea, măcelul se petrece în aceeaşi zi în mai multe co­ lonii din prisacă. Coloniile cele mai puternice, cele mai bine conduse dau semnalul de început. Cîteva zile după aceasta, micile republici mai puţin bogate le urmează exemplul. Numai stirpele cele mai sărace, cele mai slabe, acelea a căror mamă este foarte bătrînă şi aproape stearpă, pentru a nu pierde speranţa de a vedea într-o bună zi înnuntită regina nepri­ hănită pe care ele o aşteaptă şi care mai poate să se nască, numai ele îşi întreţin trîntorii pînă în pragul iernii. Atunci sînt copleşite de mizeria de neînlăturat şi tot tribul, mamă, trîntori, lucrătoare se strîng laolaltă într-un grup înfometat şi înlănţuit ce se stinge în linişte, în umbra tristă a stupului, înaintea primilor fulgi de nea. După măcelul trîntorilor, în cetăţile populate şi puternice munca reîncepe, dar cu o rîvnă mai domolită, deoarece nectarul florilor începe să devină mai rar. Marile sărbători, ca şi ma­ rile drame au trecut de mult. Ghirlanda miraculoasă împo­ dobită cu mii de suflete, nobilul monstru fără somn, hrănit de flori şi de rouă, gloriosul stup al frumoaselor zile de iulie începe, încet încet, să aţipească şi răsuflarea lui caldă, plină de miresme, se domoleşte şi amorţeşte. Mierea culeasă toamna pentru a completa proviziile trebuitoare se adună, totuşi, în pereţii care le vor hrăni şi ultimele rezervoare sînt pecetluite cu pecetea de ceară albă fără de pată. Construcţiile încetează, naşterile scad, morţii devin mai numeroşi, nopţile sînt mai lungi, lumina zilei este mai zgîrcită cu ele. Ploaia şi vînturile neostoite, bruma dimineţii, capcanele frigului ce vin pe ne­ aşteptate duc la pierzanie sute de lucrătoare care nu se mai întorc acasă şi poporul cel mic, avid de soare, tot aşa ca şi 136

greierii din Africa, simte cum se întinde deasupra lui ame­ ninţarea îngheţată a iernii. Omul a luat din stup partea sa din recoltă. Fiecare din stupii puternici i-a dat patruzeci sau cincizeci de kilograme de miere, iar stupii foarte puternici pot da, uneori, chiar o sută de kilograme, cantităţi ce reprezintă enorme întinderi de lumină plămădite în miere, cîmpuri nesfîrşite de flori vizitate, una cîte una, de mii de albine în fiecare zi. În aceste clipe, apicultorul mai priveşte pentru ultima oară coloniile care încep să amorţească. El ia celor mai bogate comorile ce le prisosesc, pentru a le da celor care suferă de pe urma nenoro­ cirilor, mereu nemeritate în această lume plină de hărnicie. El le acoperă stupii cu grijă, închide urdinişurile pe jumătate, scoate ramele de prisos şi lasă albinele să-şi doarmă somnul cel lung al iernii. Ele se adună acum în mijlocul stupului, se agaţă grămadă de faguri, din ale căror coşuleţe îmbelşugate se va scurge în zilele geroase substanţa transformată a verii. Regina e în mijloc înconjurată de suita ei. În primul rînd, lucrătoarele se agaţă de celulele căpăcite, un al doilea rînd le acoperă, acoperit şi el, la rîndu-i de un al treilea şi aşa mai departe, pînă la ultimul, care formează învelişul. Cînd albinele din acest înveliş încep să simtă frigul, ele intră înă­ untru şi altele vin să le schimbe rînd pe rînd. Ciorchinele agăţat arată ca o sferă călduţă şi roşiatică, tăiată de pereţii de miere şi care se urcă sau se coboară, înaintează sau dă înapoi pe nesimţite, pe măsură ce se golesc celulele de care s-a lipit. Căci, contrar a ceea ce se crede, viaţa albinelor e micşorată şi nu întreruptă pe timpul i e r n i i . Prin zgomotul neîntrerupt al aripilor lor, micile surioare supravieţuitoare ale flăcărilor soarelui, care bat mai iute sau mai încet după cum se schimbă gerul de afară, menţin în jurul lor o căldură constantă şi egală cu aceea a unei zile de primăvară. Această tainică primăvară izvorăşte din mierea miraculoasă, care nu este altceva decît o rază de căldură transformată odinioară şi care, acum, îşi recapătă forma cea dintîi. Ea circulă acum 1

Un stup puternic, în timpul iernării, care durează în părţile noastre vreo şase luni, adică din octombrie şi pînă la începutul lui aprilie, consumă de obicei zece pînă la cincisprezece kilograme de miere.

137

prin ciorohine ca un sînge salvator. Albinele care se găsesc prinse de celulele pline o trec vecinelor care, la rîndul lor, o picură vecinelor. Mierea trece astfel din picioruş în picioruş, din gură în gură şi ajunge la capătul grupului care nu are decît un singur gînd şi o singură forţă risipită şi strînsă în mii de inimi. Ea ţine loc de soare şi flori, pînă cînd fratele ei mai vîrstnic, soarele cel adevărat al minunatei primăveri, strecurîndu-şi prin porţile întredeschise primele mîngîieri căl­ duţe, va trezi la viaţă violetele şi anemonele şi va scoate din toropeală şi lucrătoarele, spunîndu-le că azurul a pus din nou stăpînire pe lume şi că cercul neîntrerupt ce leagă moartea de viaţă a mai făcut un ocol în jurul său şi iar a înviat.

C A R T E A A VII-A

Propăşirea Neamului I Înainte de a închide această carte, după cum am închis stupul în liniştea îngheţată a iernii, aş dori să vorbesc despre o obiecţie pe care rareori uită să o facă cei cărora le des­ coperi străşnicia şi iscusinţa surprinzătoare a albinelor. Da, şoptesc ei, toate acestea sînt minunate, dar sînt neclintite. Iată mii de ani de cînd trăiesc sub imperiul acestor legi mi­ nunate, dar, iată, mii de ani de cînd aceste legi n-au suferit nici o schimbare. De mii de ani ele clădesc fagurii aceştia uimitori cărora n-ai putea să le adaugi nimic şi nici să le iei ceva şi în care se unesc, într-o desăvîrşită măsură, ştiinţa chimistului cu aceea a geometrului, ingeniozitatea arhitectului cu aceea a inginerului. Aceşti faguri sînt întru totul asemă­ nători cu aceia pe care-i găsim în sarcofage sau care sînt zugrăviţi pe pietre sau pe papirusurile egiptene. Arătaţi-ne numai un singur fapt care să dovedească cel mai mic pro­ gres, daţi-ne un singur amănunt în care să vedem ceva nou, un locşor unde şi-au schimbat rutina lor de veacuri : ne vom pleca îndată capul şi vom recunoaşte că într-însele nu sălăş­ luieşte numai un instinct minunat, dar şi o inteligenţă care se cade să fie alături de aceea a omului ; şi, odată cu ea, să sperăm într-un destin mai înalt decît acela al materiei in­ conştiente şi supuse. Nu numai un neştiutor vorbeşte astfel, dar chiar şi unii entomologi renumiţi ca KIRBY şi SPENCE, care s-au folosit de acelaşi argument pentru a tăgădui albinelor orice altă in­ teligenţă, în afară de aceea ce se agită la voia întîmplării în strimta prinsoare a unui instinct surprinzător dar mereu acelaşi. „Arătaţi-ne, spun ei, un singur caz în care, silite de 139

împrejurări, să le dea prin gînd să înlocuiască ceara şi propolisul cu argila, de exemplu, sau cu mortarul şi atunci vom crede că sînt în stare să gîndească”. Acest argument pe care ROMANES îl numeşte „The question begging argument” şi care ar mai putea fi numit „argumentul nesăţios” este dintre cele mai primejdioase şi, aplicat la om, ne-ar duce foarte departe. Studiindu-1 mai bine, el decurge din „acest simplu bun simţ”, care face adesea mult rău şi care îi răspundea lui Galileu : „Nu pămîntul se învâr­ teşte, căci eu văd soarele cum se mişcă pe cer, urcând dimi­ neaţa şi coborînd seara şi nimic nu poate întrece mărturia ochilor mei”. Bunul simţ este minunat şi necesar la temelia spiritul nostru, cu condiţia ca o nelinişte superioară să-l supravegheze şi să-i aducă aminte la timp nemărginita noastră neştiinţă ; altfel el nu înseamnă decît rutina părţilor celor mai josnice ale inteligenţei noastre. Dar albinele au răspuns sin­ gure la obiecţia lui KIRBY şi SPENCE. De-abia îşi formu­ laseră obiecţia cînd, un alt naturalist, Andrew KNIGHT, aco­ perind cu un fel de pastă făcută din ceară şi terebentină scoarţa bolnavă a anumitor arbori, a observat că albinele sale au renunţat de-a binelea să mai recolteze propolisul şi nu mai strângeau decît acest material necunoscut, verificat şi adoptat după puţin timp, pe care îl găseau gata pregătit şi din belşug împrejurul casei lor. De altfel, jumătate din ştiinţa şi practica stupăritului con­ stă tocmai din iscusinţa de a pune în lumină spiritul de ini­ ţiativă al albinei, de a oferi inteligenţei sale întreprinzătoare ocazia de a iscodi, de a face adevărate descoperiri, adevărate invenţii. Astfel, cînd polenul este rar pe flori, stuparii, pentru a le ajuta la creşterea larvelor şi nimfelor, care au nevoie de mult polen, presară o oarecare cantitate de făină în jurul stupului. Este neîndoielnic că, în starea de sălbăticie, în sînul pădurilor în care s-au născut sau a văilor asiatice unde au văzut probabil lumina zilei în epoca terţiară, ele nu au mai întîlnit niciodată o substanţă asemănătoare. Totuşi, dacă ai grijă să „alertezi” cîteva, aşezîndu-le pe făina răspîndită în jurul stupului, ele o ating, o gustă şi recunosc calităţile aproape echivalente cu acelea ale prafului de pe flori, se re­ întorc la stup, vestesc surorilor noutatea şi iată că toate cule140

gătoarele se îndreaptă către acest aliment neaşteptat şi greu de înţeles care, în memoria lor ereditară, trebuie să ţină şi ea de inima florilor unde, de atîtea veacuri, zborul lor este atît de voluptos şi somptuos salutat. II Iată că s-au scurs de-abia o sută de ani de la lucrările lui HUBER, adică din momentul în care albinele au început să fie studiate cu atenţie descoperindu-se astfel cele dintîi adevăruri însemnate care ne îngăduie să le observăm cu folos. Iată ceva mai bine de cincizeci de ani de cînd, mulţumită fagurilor şi ramelor mobile inventate de DZIERZON şi LANGSTROTH, a început creşterea raţională şi practică a albinelor şi de cînd stupul a încetat să mai fie o casă inviolabilă, unde totul se petrecea învăluit în taină pe care noi nu o puteam dezlega decît atunci cînd moartea a risipit-o. În sfîrşit, iată mai puţin de cincizeci de ani de cînd perfecţionările micro­ scopului şi ale laboratorului entomologilor ne-au dat la iveală taina adevărată a principalelor organe ale lucrătoarei, ale mamei şi ale trîntorilor. E oare de mirare că ştiinţa noastră să fie la fel de mărginită ca şi experienţa noastră ? Albinele vieţuiesc de mii de ani şi noi le observăm de vreo cincizecişaizeci de ani. Chiar atunci cînd ar fi dovedit că nimic nu s-a schimbat în stup de cînd l-am deschis, am avea noi dreptul să credem că niciodată nu s-a schimbat nimic în el, înainte ca noi să-l deschidem ? Nu ştim noi oare că, în evoluţia unei specii, un veac se pierde ca o picătură de ploaie în vîrtejul unui fluviu şi că, deasupra vieţii materiei universale, miile de veacuri trec la fel de iute ca şi anii în istoria unui popor ? III Dar nu s-a dovedit că nimic nu s-a schimbat în viaţa albinelor. Dacă le-am privi fără părtinire şi fără să ne aven­ turăm în afară de micul cîmp luminat de experienţa noastră actuală, am găsi, dimpotrivă, schimbări foarte mari. Şi cine ar putea spune cîte din ele ne scapă ? Un observator care ar 141

avea aproape de o sută cincizeci de ori înălţimea noastră şi de aproape şapte mii de ori mărimea noastră (acestea sînt raporturile dintre mărimea şi greutatea noastră faţă de plăpînda albină) care nu ar înţelege limba noastră şi ar avea cu totul alte simţuri decît cele ale noastre, şi-ar da seama că s-au produs schimbări materiale destul de curioase în ul­ timele două treimi ale acestui veac, dar cum şi-ar putea el face o idee de evoluţia noastră morală, socială, religioasă, politică şi economică ? Peste puţin timp, cea mai temeinică dintre ipotezele ştiin­ ţifice ne va permite să apropiem albina noastră domestică de marele neam al Apiilor, unde se găsesc, probabil, strămoşii ei şi care cuprinde toate albinele sălbatice1. Vom fi atunci martorii unor schimbări fiziologice, sociale, economice, indus­ triale şi arhitecturale mai extraordinare decît acelea ale evo­ luţiei noastre omeneşti. Deocamdată nu ne vom referi decît la acelea care privesc albina noastră domestică. Se crede că sînt aproape şaisprezece specii bine distincte ; dar, în reali­ tate, fie că este vorba de Apis dorsata, cea mai mare, fie de Apis florea, cea mai mică din cîte cunoaştem, este întocmai aceeaşi insectă, mai mult sau mai puţin schimbată de climă şi de împrejurările la care a fost silită să se adapteze. Toate aceste specii nu se deosebesc între ele mai mult decît se deosebeşte un englez de un spaniol sau un japonez de un european. Limitînd aici primele noastre observaţii, noi nu constatăm decît ceea ce văd cu adevărat ochii noştri şi chiar în această clipă, fără să chemăm în ajutor nici o ipoteză, ori­ cît de verosimilă şi de imperioasă ar putea fi. Nu vom cerceta toate faptele ce s-ar putea invoca. Vor fi de ajuns, în treacăt, numai cîteva dintre cele mai importante. 1 Iată locul ce-l ocupă albina domestică în clasificarea ştiinţifică : Clasa Insecte Ordin Himenoptere Familie Apide Gen Apis Specie Mellifica Termenul Mellifica este aceia al clasificării lineiene. El nu este dintre cei mai fericiţi, deoarece toate Apidele, în afară de cîteva specii parazite, sînt melifice. SCOPOLI le spune : cerifere; REAUMUR, domestica, GEOFFROY, gregaria; Apis ligustica, albina italiană, este o varietate a lui Apis Mellifica.

142

IV Mai întîi să ne oprim la îmbunătăţirea cea mai impor­ tantă şi cea mai hotărîtoare, care ar corespunde în planul activităţii umane unor munci uriaşe şi anume protecţia ex­ terioară a comunităţii. Albinele nu locuiesc ca noi în oraşe aşezate sub cerul liber, pradă vînturilor şi furtunilor, ci în cetăţi acoperite întru totul de un material protector. Ei bine, în stare naturală şi într-un climat ideal, lucrurile nu s-ar petrece tot astfel. Dacă ele nu s-ar conduce decît după instinctul lor, albinele şi-ar clădi fagurii sub cerul liber. În India, Apis dorsata nu caută cu ardoare scorburile copacilor sau scobiturile stîncilor. Roiul se aşează unde creanga se îmbină cu tulpina şi fagurele se alungeşte, regina ouă, merindele se adună fără alt adăpost decît acela al trupurilor lucrătoarelor. Am văzut uneori chiar albina noastră înşelată de o vară prea timpurie cum s-a în­ tors la acest instinct şi s-au găsit roiuri care trăiau astfel în aer liber în mijlocul unor mărăcini 1. Dar, chiar în India, acest obicei care pare înnăscut are urmări nefericite. El imobilizează un număr aşa de mare de lucrătoare care sînt ocupate numai şi numai cu păstrarea căl­ durii necesare în jurul acelora care lucrează ceara şi cresc larvele, încît Apis dorsata, atîrnată de ramuri, nu construieşte decît un singur fagure. Dimpotrivă, cel mai mic adăpost îi îngăduie să clădească patru, cinci sau chiar mai mulţi faguri şi întăreşte cu atît mai mult populaţia şi belşugul coloniei. De aceea, toate rasele de albine din ţinuturile reci şi tem­ perate au părăsit cu totul această metodă primitivă. Este evi­ dent că selecţia naturală a aprobat iniţiativa inteligentă a insectei, neîngăduind să supravieţuiască iernilor noastre decît coloniilor celor mai numeroase şi celor mai bine ocrotite. Ceea ce nu fusese decît o idee potrivnică instinctului a devenit în1 Acest lucru se întîmplă destul de des rolurilor secundare şi terţiare, căci ele sînt mai puţin experimentate şi mai puţin prudente decît riul primar. Ele au în fruntea lor o regină virgină şi uşuratică şi sînt f o r m a t e d i n albine foarte tinere, în care instinctul primitiv vorbeşte cu atît mai tare, cu cît ele nu cunosc asprimea cerului nostru potrivnic. De altfel, nici unul din aceste roiuri nu supravieţuieşte primelor vînturi de toamnă şi ele se duc să mărească numărul fără sfîrşit al victimelor experienţelor încete şi necunoscute ale naturii.

143

cetul cu încetul, un obicei instinctiv. Dar nu e mai puţin adevărat că, mai întîi, a fost o idee îndrăzneaţă şi poate plină de observaţii, de experienţe şi de raţionamente, încît s-a putut renunţa astfel la lumina minunată a naturii adorate, pentru a se statornici în ungherele tăinuite ale unui trunchi sau ale unei peşteri. S-ar putea afirma că această idee a fost tot atît de importantă pentru viitorul albinei cum a fost desco­ perirea focului pentru destinul neamului omenesc. V După acest mare progres, care, deşi este vechi şi strămo­ şesc, rămîne totuşi nou, găsim o mulţime de amănunte nesfîrşit de variate, care ne dovedesc că ingeniozitatea şi chiar poli­ tica stupului nu sînt statornicite în formule date o dată pentru totdeauna. Am vorbit mai înainte de înlocuirea inteligentă a polenului ou făina şi a propolisului cu o pastă artificială. Am mai văzut, de asemenea, cu cîtă iscusinţă se pricep albinele să folosească pentru nevoile lor casele uneori neprimitoare în oare omul le aşează. Tot aşa, am observat cît de repede şi cît de dibaci au ştiut să folosească fagurii gata făcuţi, pe care omul s-a gîndit să-i pună la dispoziţia lor. Aici, folosirea ingenioasă a unui fenomen neînchipuit de fericit, dar incom­ plet, este cu totul extraordinară. Într-adevăr, ele l-au înţeles pe om înainte ca acesta să-şi sfîrşească gîndurile. Închipuiţi-vă că, de atîtea veacuri, noi ne-am clădi oraşele nu din pietre, var şi cărămizi, ci dintr-o substanţă moale pe care ar secreta-o cu greu organele speciale ale trupului nostru istovit. Într-o bună zi, o fiinţă atotputernică ne aşează în mijlocul unei cetăţi fa­ buloase. Noi ne dăm seama că ea este făcută dintr-o substanţă asemănătoare cu aceea pe care o secretăm şi noi, dar, în ceea ce priveşte celelalte, totul ni se pare un vis, a cărui logică, chiar o logică sucită şi curioasă, e mai de neînţeles decît ar fi lipsa ei de legătură. Regăsim şi aici planurile noastre obişnuite, totul este făcut după cum ne aşteptam, dar schiţat numai şi, pentru a spune astfel, aproape strivit de către o forţă care a oprit totul în faşă şi a îngheţat devenirea. Casele care trebuie să măsoare patru sau cinci metri în înălţime sînt nişte movilite ce le putem cuprinde cu mîinile. Miile de 144

ziduri sînt însemnate printr-o trăsătură care cuprinde, în ace­ laşi timp, desenul şi materialul din care vor fi înălţate. În altă parte, sînt mari greşeli pe care va trebui-să le corectezi, goluri ce vor trebui să fie astupate şi armonizate cu tot ansamblul, mari suprafeţe care se mai mişcă şi pe care cuiele le vor sta­ tornici. Căci opera este neaşteptată, dar rudimentară şi plină de primejdii. Ea a fost concepută de o inteligenţă superioară, care a ghicit cea mai mare parte a dorinţelor noastre, dar care, stînjenită, pare-se, de propria-i măreţie, nu le-a putut realiza decît cu multă stîngăcie. Trebuie, deci, să pui ordine în toate acestea, să te foloseşti de cele mai mici intenţii ale supranatu­ ralului donator, să construieşti în cîteva zile ceea ce, de obicei, îţi ia atît amar de ani, să uiţi obiceiurile înnăscute, să-ţi schimbi cu desăvîrşire metodele de lucru. Fără îndoială că omului i-ar ajunge de-abia întreaga sa pricepere pentru a dez­ lega problemele de care s-ar lovi şi a nu pierde nimic din ajutorul, din darul cu care o mînă, de o generozitate providen­ ţială, a vrut să-i vină în ajutor. Ei bine, cam tot acest lucru îl fac şi albinele în stupii noştri moderni. 1 VI Chiar politica albinelor, aşa cum am spus, nu este proba­ bil neschimbătoare. Şi acesta este lucrul cel mai învăluit în mister şi cel mai greu de pătruns. Nu mă voi opri la felul dife­ rit cu care ele îşi tratează regina, nici la legile roitului, ce sînt altele pentru fiecare stup şi care par să se transmită din gene­ raţie în generaţie. Dar, alături de aceste fapte care nu sînt destul de lămurite, mai sînt şi altele, stabilite şi precise, care ne arată că nu toate rasele de albine domestice au atins acelaşi grad de civilizaţie politică, unde spiritul public mai bîjbîie încă şi caută, poate, o altă soluţie problemei regale. Albina siriană, de pildă, creşte de obicei o sută două zeci de regine şi, deseori, chiar mai multe, pe cînd ..albină noastră Apis mellifica creşte, 1 Fiindcă ne ocupăm pentru ultima oară de clădirile albinei să amintim în trecere o particularitate curioasă la Apis florea. Unii pereţi ai celulelor de trîntori au formă cilindrică şi nu hexagonală. Se pare că această albină nu a terminat faza de trecere de la o formă la alta şi nu a adoptat definitiv pe cea mai bună.

10 - C- 263

145

cel mult, zece sau douăsprezece. CHESHIRE ne povesteşte despre un stup sirian, deloc ieşit din comun, unde s-au descope­ rit douăzeci şi una de regine moarte şi nouăzeci de regine vii şi libere. Iată punctul de plecare sau de sosire al unei evoluţii so­ ciale destul de curioase şi care ar fi interesant de studiat în amă­ nunţime. Să nu uităm, de asemenea, că, în privinţa creşterii regi­ nelor, albina cipriotă se apropie mult de albina siriană. Să fie vorba de o reîntoarcere, nesigură încă, la oligarhie după expe­ rienţa monarhică, o reîntoarcere la maternitatea mai multor mame după ce au făcut experienţa unei mame unice ? Orice s-ar spune, albina siriană şi cipriotă, îndeaproape înrudite cu albina egipteană şi italiană, sînt, probabil, primele pe care omul le-a domesticit. În sfîrşit, o ultimă observaţie ne face să vedem şi mai limpede că obiceiurile, organizarea plină de înţelepciune a stupului nu sînt rezultatul unei porniri primitive, aplicată orbeşte de-a lungul timpurilor şi în cele mai diferite clime, ci că spiritul care conduce mica republică ştie să deosebească îm­ prejurările noi ce se ivesc, să se adapteze şi să le întrebuinţeze în folosul lui, la fel cum a învăţat să evite pericolele mai vechi. Strămutată în Australia sau în California, albina neagră de la noi îşi schimbă cu totul obiceiurile. După al doilea sau al trei­ lea an, văzînd că vara este nesfîrşită şi florile nu lipsesc nici­ odată, ea trăieşte de pe o zi pe alta, se mulţumeşte să culeagă mierea şi polenul necesar consumului zilnic şi observaţia sa recentă, plină de bun simţ, trecînd astfel peste experienţa acu­ mulată timp de generaţii, o sfătuieşte să nu-şi mai facă provizii pentru iarnă 1 . Şi nu putem chiar să o facem să-şi continuie activitatea decît luîndu-i puţin cîte puţin din fructul muncii. VII Iată ceea ce putem desluşi cu ochii noştri. Vom fi de acord că ne aflăm în faţa cîtorva fapte caracteristice, care au darul să pună pe gînduri pe aceia ce cred că orice inteligenţă este in­ stinctivă şi orice viitor e predestinat, în afară de inteligenţa şi de viitorul omului. 1 BUCHNER semnalează un fapt asemănător, dovedind că adap­ tarea la împrejurări nu este lentă, nu cere timp, nu este inconştientă şi fatală, ci imediată şi inteligentă : la Barbade, în mijlocul rafinăriilor, unde tot timpul anului găsesc zahăr din abundenţă, albinele încetează cu totul să mai viziteze florile.

146

Dar, dacă acceptăm pentru un moment ipoteza transformaţionismului, priveliştea începe să se desfăşoare şi lumina sa îndoielnică şi măreaţă cuprinde pe neştitute şi propriul nostru destin. Nu este evident, dar, pentru cine priveşte cu luare aminte, nu e greu să nu recunoască în natură existenţa unei voinţe ce tinde să înalţe o parte a materiei la o stare mai per­ fecţionată şi, poate, mai bună, să-i învăluie, puţin cîte puţin, suprafaţa cu un fluid plin de mister pe care îl numim mai întîi viaţă, mai apoi instinct şi, după aceea, inteligenţă ; şi tot această voinţă asigură, organizează şi înlesneşte existenţa a tot ceea ce se însufleţeşte pentru un scop necunoscut. Sigur nu este, dar nenumărate exemple ce le vedem în jurul nostru ne îndeamnă să presupunem că, dacă s-ar putea preţui cantita­ tea de materie care a progresat astfel de la origini şi pînă acum, am putea descoperi că ea nu a încetat să crească. Repet încă o dată, observaţia este prea puţin consistentă, dar ea este singura pe care am putut-o face asupra puterii ascunse care ne mînă ; şi acest lucru este destul de însemnat într-o lume în care cea dintîi datorie a noastră este încrederea în viaţă, chiar şi atunci cînd nu am descoperi în ea nici o lumină care să ne dea curaj şi atîta timp cît nu va fi o siguranţă contrarie. Cunosc tot ce se poate spune împotriva teorei transformaţioniste. Ea dispune de numeroase dovezi şi de argumente puternice dar care, în cel mai rău caz, nu ne poate convinge. Nimeni, niciodată, n-ar trebui să adopte fără rezervă adevărurile epocii în care trăieşte. Se prea poate ca, peste o sută de ani, numeroase capitole din cărţile noastre, care poartă pecetea acestui adevăr, să apară din această cauză, învechite, aşa cum sînt astăzi operele filosofilor din secolul trecut, dominate de un om prea desăvîrşit, dar care nu există şi cum sînt atîtea pagini din secolul al XVII-lea care au micşorat ideea Dumne­ zeului aprig şi meschin al tradiţiei catolice, deformată de atîtea vanităţi şi neadevăruri. Totuşi, atunci cînd nu poţi şti adevărul despre un lucru, este bine să accepţi ipoteza care, în momentul în care întîmplarea ne aduce pe lume, se impune imperios raţiunii noastre. Ai putea paria că este greşită şi, atîta timp cît o credem ade­ vărată, ea este folositoare, înflăcărează curajul şi călăuzeşte cercetările pe un făgaş nou. La prima vedere, pentru a înlocui aceste presupuneri iscusite, s-ar părea mult mai cuminte să spunem pur şi simplu adevărul adînc pe care, din nefericire, 147

nu-l cunoaştem. Dar acest adevăr n-ar fi de folos decît atunci când ar fi dovedit că nici nu vom şti niciodată nimic. Aşteptînd această clipă el ne-ar menţine într-o nemişcare mai rea decît cele mai supărătoare iluzii. Noi sîntem astfel făcuţi, încît nimic nu ne duce nici mai departe şi nici prea sus decît sal­ turile greşelilor noastre. în realitate, puţinul cît l-am aflat, îl datorăm unor ipoteze mereu hazardate, adesea absurde şi, în cea mai mare parte, mai puţin prudente decît aceea de astăzi. Ele erau, poate, nechibzuite, dar au întreţinut vie pa­ siunea cercetării. Ce-i pasă călătorului îngheţat dacă acela care veghează la căminul hanului omenesc este orb sau gîrbovit de ani, cînd se aşează lîngă el ? Dacă focul nu s-a stins sub supravegherea lui, el a făcut cel mai bun lucru ce-i putea face. Să transmitem această pasiune, nu intactă, ci mă­ rită şi nimic n-o poate mări mai mult decît această ipoteză a transformaţionismului, care ne obligă să întrebăm cu aju­ torul unei metode mai severe şi cu o pasiune mai trainică tot ceea ce există pe pămînt, în măruntaiele sale, în adîncurile mării şi în nesfîrşitul cerului. Ce-i putem opune şi ce-i putem pune în loc dacă o respingem ? Marea mărturisire sin­ ceră a neştiinţei savante care se cunoaşte pe sine, dar care, de obicei, este inactivă şi descurajează curiozitatea, care e mai necesară omului decît însăşi înţelepciunea sau chiar ipoteza fixităţii speciilor şi a creaţiei divine, care este mai puţin do­ vedită decît teoria noastră şi care îndepărtează pentru tot­ deauna părţile vii ale problemei şi înlătură inexplicabilul interzicîndu-ţi să-l cercetezi. VIII În această dimineaţă de aprilie, în mijlocul unei grădini care renaşte sub divina rouă străvezie în faţa răzoarelor de trandafiri şi de ciuboţica-cucului, străjuite de iarbă roşie ce mai poartă şi numele de albită sau coşuleţ de argint, am re­ văzut albinele slăbatice, strămoşii aceleia care s-a supus do­ rinţelor noastre şi mi-am adus aminte lecţiile bătrînului stupar amator din Zelanda. De nenumărate ori m-a condus printre brazdele de flori multicolore ale grădinii, desenate şi îngrijite frumos, ca pe vremea părintelui Cats, bunul poet olandez, 148

cunoscut şi plin de inspiraţie. Brazdele formau rozete, stele, ghirlande, ciucuri şi girandole la piciorul unui spin alb sau al unui pom fructifer tăiat în formă de glob, în piramidă sau în chip de furcă, iar merişorul, vigilent ca un cîine ciobănesc, fugea de-a lungul marginilor pentru a împiedica florile să nu invadeze aleile. Acolo am învăţat numele şi obiceiurile cule­ gătoarelor independente pe care noi nu le privim niciodată, luîndu-le drept nişte muşte oarecare, viespi răufăcătoare sau alte insecte neghioabe. Şi, cu toate acestea, fiecare dintre ele poartă sub dubla pereche de aripi care o distinge în ţara in­ sectelor, un plan de viaţă, uneltele şi ideea unui destin de­ osebit şi adesea minunat. Iată, mai întîi, cele mai apropiate rude ale albinelor noastre domestice, trîntorii ursuzi şi înde­ saţi, uneori mici de tot, mai totdeauna uriaşi şi acoperiţi, ca şi oamenii primitivi, de un fel de platoşă fără formă ce este înconjurată de inele de aramă sau de cinabru. Ei mai sînt încă pe jumătate sălbatici, forţează caliciile florilor, le rup cînd nu pot pătrunde sub valurile satinate ale corolelor, la fel ca ursul cavernelor, care intra sub cortul de mătase şi de perle ale unei prinţese bizantine. Alături, mai mare decît cel mai mare dintre ei, trece un monstru înfăşurat în umbră. Parcă este cuprins de un foc mocnit, verde şi liliachiu : el este xilocopul, rozător al pădurii, uriaşul poporului de albine. După el, rânduiţi după mărime, vin întunecatele calicodome sau albinele zidari, îmbrăcate ca într-un postav negru şi care con­ struiesc din lut şi pietricele, locuinţe tari ca piatra. Apoi, zboară talmeş-balmeş dasipodele şi halictele, care seamănă cu viespile, andrenele atacate adesea de un parazit fantastic, stilopsul, care schimbă cu totul înfăţişarea victimei pe care şi-a ales-o, panurgii, aproape pitici şi totdeauna copleşiţi de mari greutăţi de polen şi osmiile multiforme, care au sute de înde­ letniciri deosebite. Una dintre ele, osmia papaveris, nu se mulţumeşte să ceară florilor pîinea şi vinul trebuincioase vieţii ; ea taie, chiar din floarea macilor, mari fîşii de purpură pentru a împodobi în chip regesc palatul fiicelor sale. O altă albină, cea mai mică dintre toate, un grăunte de praf plutind pe patru aripi electrice, megachile circumcinta, taie din frun­ zele de trandafir semicercuri desăvîrşite, care le-ai putea crede făcute cu ştanţa, pe care le îndoaie mai apoi, le potriveşte şi formează din ele un toc compus dintr-un şir de mici degetare perfect regulate, din care fiecare formează celula unei larve. 149

O carte întreagă ne-ar ajunge de-abia să înşirăm obiceiurile şi talentele felurite ale mulţimii însetate după miere, care se agită în toate direcţiile pe florile ce stau lacome şi supuse, ca nişte logodnice robite în aşteptarea soliei de dragoste adusă de nişte vizitatori distraţi. IX Se cunosc aproape patru mii cinci sute de specii de albine sălbatice. Se înţelege de la sine că nu ne vom ocupa de fie­ care, într-o zi, poate, un studiu amănunţit, observaţii şi expe­ rienţe oare nu au fost făcute pînă acum şi care ar putea cere mai mult decît o viaţă de om, vor arunca o lumină hotărîtoare asupra istoriei evoluţiei albinei. Această istorie, după cît ştiu eu, nu a fost metodic făcută, să nădăjduim că va fi întreprinsă, căci ea ar avea să se ocupe de mai multe probleme la fel de mari ca altele care preocupă spiritul omenesc. Noi, fără să mai afirmăm nimic, deoarece ne aventurăm în ţinutul ascuns al presupunerilor, ne vom mulţumi să urmărim în drumul său spre o existenţă mai inteligentă, către puţină fericire şi sigu­ ranţă, un trib de himenoptere şi vom însemna cu o simplă linie faptele deosebite ale acestei ascensiuni de mai multe ori milenară. Tribul despre care este vorba, după cum ştim, este acela al apinelor, ale căror trăsături esenţiale sînt atît de bine statornicite şi atît de lămurite, încît putem, totuşi, crede că toţi membrii săi coboară din acelaşi strămoş. Discipolii lui DARWIN şi, între alţii, Hermann MULLER consideră o mică albină sălbatică, răspîndită în tot uni­ versul şi numită Prosopis, ca fiind urmaşa de azi a albinei primitive din care s-ar fi născut toate albinele pe care le cunoaştem astăzi. Faţă de loouitoarea stupilor noştri sărmana Prosopis este aproape ceea ce omul cavernelor ar fi faţă de fericiţii din marile noastre oraşe. Poate, fără să băgăm de seamă şi fără să bănuim, avem în faţa noastră pe venerabila străbună căreia îi datorăm, probabil, cea mai mare parte a florilor şi fructelor noastre. (Într-adevăr, se crede că mai mult de o sută de mii de specii de plante ar dispare dacă albinele nu le-ar vizita). Şi cine ştie, oare ? chiar şi civilizaţia noastră, căci totul se 150

înlănţuie în aceste mistere, a fost, poate, nu o dată văzută de ochii noştri într-un colţ părăsit al grădinii unde se frămîntă în jurul mărăcinilor. Ea e frumoasă şi vie ; cea mai cunoscută în Franţa este frumos pătată cu alb pe fond negru. Dar această eleganţă ascunde o sărăcie de necrezut. Ea duce o viaţă de înfometată. Ea este aproape goală cînd toate surorile ei sînt înveşrnîntate de blănuri calde şi luxoase. Ea nu are nici o unealtă de lucru. Ea nu are coşuleţe pentru a strînge polenul aşa cum au apidele sau, în lipsa lor, nici sacul de la coada andrenelor sau peria de pe pîntecele gastrilegidelor. De aceea, ea trebuie să strîngă cu mare greutate, cu ajutorul micilor picioruşe praful florilor şi să-l înghită pentru a-l putea duce în vizuina ei. Ea nu are altă unealtă în afară de limbă, gură şi picioruşe, dar limba ei este prea scurtă, picioruşele prea slabe şi buzele fără vlagă. Neputînd produce ceară, nici săpa lemnul, nici scormoni pămîntul, ea îşi face galerii stîngace în măduva tînără a rădăcinilor uscate, îşi clădeşte acolo cîteva celule aşezate în neorînduială, are grijă să lase în ele puţina hrană pentru copiii pe care nu-i va vedea niciodată, iar, mai apoi, după ce şi-a terminat această nenorocită datorie menită unui scop pe care nici ea nu-l ştie şi pe care nici noi nu-l cunoaştem mai mult, se duce să moară într-un colţ, singură pe lume cum a şi trăit. X Nu ne vom opri la mulţimea speciilor intermediare, unde am putea vedea, încetul cu încetul, lungindu-se limba pentru a putea sorbi nectarul din fundul unui număr mai mare de flori, apoi aparatul ce strînge polenul, ce este compus din atîtea organe formîndu-se şi dezvoltîndu-se, picioruşele şi buzele întărindu-se, secreţiile folositoare formîndu-se şi geniul care conduce construcţia locuinţelor căutînd şi găsind în toate păr­ ţile îmbunătăţiri uimitoare. Un asemenea studiu s-ar putea cuprinde î n t r o carte. Eu nu vreau să schiţez decît un capitol, mai puţin de un capitol, o pagină, care să ne arate de-a lungul încercărilor pline de sfială ale voinţei de a trăi şi de a fi mai fericit, naşterea, dezvoltarea şi întărirea inteligenţei sociale. Am văzut zburând nefericita Prosopis care duce în linişte prin această lume plină de puteri înfricoşătoare umila-i soartă 151

singuratecă. Un număr oarecare al surorilor ei, înrudindu-se cu rase mai înzestrate şi mai iscusite, de pildă bine înveşmîntatele Collete sau minunata tăietoare a florilor de tran­ dafir, megachile cucumcinta, trăiesc într-o singurătate atît de adîncă şi, dacă, din întîmplare, cineva se apropie de ele şi vrea să împartă cu ele locuinţa lor, nu este decît un duşman şi mult mai des un parazit. Căci lumea albinelor e populată de stafii mai curioase decît cele din lumea noastră şi există astfel nu­ meroase specii care au un dublu misterios şi leneş, la fel cu victima pe care şi-o alege şi care, din pricina lenei uitată de veacuri, l-a făcut să-şi piardă, una cîte una, uneltele muncii şi nu mai poate trăi acum decît pe spinarea tipului mun­ citor al rasei sale 1. Cu toate acestea, printre albinele care au fost numite puţin cam categoric Apide solitare, întocmai ca o flacără copleşită sub povara materiei care înăbuşă orice urmă de viaţă primitivă, începe să mijească instinctul social. Ici şi colo, în direcţii neaşteptate, prin străluciri timide şi uneori ciudate, ca şi cînd ar vrea să se facă văzut, el reuşeşte să străbată rugul ce-i copleşeşte şi care, într-o zi, îi va hrăni triumful. Dacă în lumea aceasta totul este materie, putem surprinde aici mişcarea cea mai imaterială a materiei. E vorba de a trece de la viaţa egoistă, nesigură şi nedesăvîrşită la viaţa frăţească ceva mai sigură şi puţin mai fericită. E vorba să unim într-un mod ideal, prin puterea spiritului, ceea ce este, într-adevăr, despărţit prin corp, să obţinem ca individul să se jertfească speciei şi să înlocuiască lucrurile care se văd cu acelea ce nu se pot vedea. E oare atît de uimitor că albinele nu realizează de la prima încercare ceea ce noi, care ne găsim într-un loc privilegiat, de unde instinctul străluceşte din toate părţile în conştiinţa noastră, ceea ce noi înşine nu am lămurit încă ? De aceea este curios, aproape înduioşător, să vezi cum 1 EXEMPLE. Trîntorii au drept paraziţi Psitirede, Stelidele care trăiesc pe seama Antidiilor. „Sîntem siliţi să admitem, a spus, pe drept cuvînt, J. PEREZ (Albinele) cu privire la frecventa asemănare a para­ zitului cu victima sa, că cele două genuri nu sînt decît două forme ale aceluiaşi tip şi sînt unite între ele prin cea mai strînsă asemă­ nare. Pentru naturaliştii care împărtăşesc doctrina transformaţionistă această înrudire nu este numai ideală, ci este reală. Genul parazitului n-ar fi decît un urmaş ieşit din genul lucrătoarelor, care şi-a pierdut însă organele de culegere în urma obişnuinţei de a duce o viaţă de parazit”.

152

ideea cea nouă bîjbîie la început prin întunericul care învăluie tot ceea ce se naşte pe acest pămînt. Această idee izvorăşte din materie, ea este cu totul materială.” Ea nu este decît frig, foame, frică, schimbate într-un lucru ce nu poartă încă chip. Ba se tîrăşte nedesluşit în jurul marilor primejdii, în jurul nopţilor lungi ce anunţă venirea iernii, într-o toropeală care este aproape de moarte. XI Am văzut că xylocopele sînt albine puternice care îşi construiesc cuibul în lemn uscat. Ele trăiesc totdeauna sin­ gure. Cu toate acestea, spre sfîrşitul verii, se întîmplă să găseşti cîţiva indivizi ieşiţi dintr-o specie deosebită (Xylocopa Cyariescens) ce se adună, înfriguraţi, la rădăcina liliacului, pentru a petrece iarna împreună. Această fraternitate întîrziată e foarte rară la xylocope, dar, la rudele lor foarte apro­ piate, ceratinele, obiceiul este deja încetăţenit. Iată ideea ce începe să se nască. Ea se opreşte de îndată şi, pînă aici, la xilocopide ea n-a putut depăşi această primă linie tainică a iubirii. La alte apiene, ideea ce se caută dobîndeşte alte forme. Calicodomele din hambare, care sînt albine-zidăriţe, dasipodele şi halictele oare sapă gropi, se adună în colonii numeroase pentru a-şi construi cuiburile. Dar să nu ne înşelăm : este o adunare de scurtă durată formată din indivizi singuratici. Nici o înţelegere şi nici o acţiune comună nu-i leagă. Fiecare, adînc izolat în mulţime, îşi construieşte locuinţa pentru sine fără să se intereseze de vecini. „Este o simplă îngrămădire de inşi avînd aceleaşi gusturi, după cum observă J. PEREZ, aceeaşi înclinare, unde maxima „fiecare pentru sine” domneşte cu toată asprimea ; în sfîrşit, este o îmbulzeală de muncitori ce-ţi aduce aminte de roiul unui stup numai prin număr şi agitaţie. Astfel de îngrămădiri sînt, deci, numai rezultatul marelui număr de indivizi locuind în acelaşi loc”. Dar la Panurge, verişoarele Dasipodelor, o mică rază de lumină străbate pe neaşteptate şi luminează naşterea unui sentiment nou în înghesuiala întîmplătoare. Ele se adună după cum fac cele dintîi şi fiecare lucrează pentru sine camera sa 153

de sub pămînt; dar intrarea, gangul care te duce la suprafaţa Pămîntului pînă la celulele lor separate, este comun. „Astfel, spune tot J. PEREZ, în ceea ce priveşte munca de construcţie a celulelor, fiecare se poartă ca şi cînd ar fi singură ; dar toate folosesc intrarea comună ; toate, aici, se folosesc de munca uneia şi economisesc timpul şi truda de a-şi construi fiecare o altă galerie. Ar fi interesant de aflat dacă săparea acestei galerii nu se face cumva în comun şi dacă mai multe femele nu se pun de acord pentru a lucra cu rîndul”. Oricum ar fi, ideea de solidaritate face o breşă în zidul care despărţea două lumi. Nu mai este iarna, foamea sau frica— în faţa morţii care smulge instinctului lor acest sentiment, ci tocmai viaţa activă. Şi, de data aceasta, asemenea idee se opreşte repede şi nu ajunge să se înrădăcineze prea mult în această direcţie. Dar aceasta nu are importanţă, ea nu se descurajează şi încearcă alte căi. Şi iată că ea pătrunde în lumea bondarilor, unde se maturizează, se întăreşte într-o atmosferă diferită şi face primele minuni hotărîtoare. XII Bondarii, aceste albine mari catifelate, zgomotoase, în­ fricoşătoare dar blînde şi pe care le cunoaştem cu toţii, trăiesc la început singuratice. Încă din primele zile ale lui martie, femela fecundată care a biruit iarna începe construcţia cuibu­ lui fie sub pămînt, fie într-un mărăciniş, după specia căreia îi aparţine. Ea e singură pe lume în primăvara ce trezeşte totul la viaţă. Ea curăţă, sapă, aranjează locul ales. Ea clădeşte mai apoi celule de ceară destul de urîte, le umple cu miere şi cu polen, ouă, le cloceşte, îngrijeşte şi hrăneşte larvele care ies şi peste puţin timp se vede înconjurată de o ceată de fiice oare o ajută la toate muncile dinăuntru şi dinafară şi unele din ele încep să ouă la rîndul lor. Bunăstarea creşte, con­ strucţia celulelor se îmbunătăţeşte, colonia sporeşte. Albina fondatoare rămîne sufletul şi mama principală a coloniei şi se găseşte în fruntea unui regat oare îţi aminteşte de acela al albinei noastre. Dar această asemănare nu este decît foarte de­ părtată. Belşugul, aici, este mereu limitat, legile sînt rău sta­ tornicite şi nerespectate, canibalismul şi uciderea pruncilor apar uneori, arhitectura este greoaie şi costisitoare, dar ceea 154

ce deosebeşte şi mai mult cele două cetăţi este faptul că una este permanentă iar cealaltă trecătoare. Într-adevăr, cetatea bondarilor va dispare cu totul la venirea toamnei, cei trei sau patru sute de locuitori se vor stinge fără să lase urme, tot efortul lor se năruieşte şi o singură femelă mai supravie­ ţuieşte pînă la primăvara următoare cînd va reîncepe, ca şi mama sa, în singurătate şi lipsă, aceeaşi muncă fără sens. Dar nu e mai puţin adevărat, că, de data aceasta, ideea a luat cunoştinţă de puterea ei. La bondari o vedem oprindu-se aici dar îndată, credincioasă obiceiului său, printr-un fel de me­ tempsihoză neobosită, se va încarna, tremurînd încă de ultima ei izbîndă, atotputernică şi aproape desăvîrşită într-un alt grup, penultimul din rasă, acela care precede imediat albina noastră domestică, adică grupul meliponitelor şi care cuprinde meliponele şi trigonele tropicale. XIII Aici totul e organizat ca în stupii noştri. Există pro­ babil o singură mamă1, lucrătoare sterpe şi trîntori. Unele amănunte sînt chiar mai bine aranjate. De pildă, trîntorii nu sînt cu totul nefolositori, ei secretă ceara. Intrarea în cetate este păzită cu mai mare grijă, în timpul nopţilor fri­ guroase o uşă se închide, iar în timpul nopţilor călduroase se ridică un fel de perdea ce lasă aerul să circule. Dar republica este mai puţin puternică, viaţa obştească e mai puţin sigură, belşugul mai mic decît la albinele noastre şi, peste tot unde am introduce albinele noastre, Meliponitele dispar în faţa lor. Ideea solidarităţii s-a dezvoltat deopotrivă în cele două rase, cu excepţia unui singur punct, în care la una din ele nu a trecut peste ceea ce realizase în mica fa­ milie a bondarilor. Acest punct este organizarea mecanică a muncii în comun, economia precisă a efortului, într-un 1 Nu se ştie sigur dacă principiul unei singure regine sau mame este întotdearuma respectat la Meliponite. BLANCHARD crede, pe drept cuvînt, că neavînd ac şi nepultîndu-se să se omoare între ele aşa de uşor ca reginele albinei pe care o cunoaştem, într-un stup trăiesc, probaţii, mai. multe regine. Dar acest lucru n-a putut fi încă veri­ ficat atît din cauza marii asemănări dintre femele şi lucrătoare, cît şi din cauza imposibilităţii de a creşte Melipone în clima noastră.

155

cuvînt arhitectura cetăţii care este, fără îndoială, inferioară. Ar ajunge să reamintesc ceea ce am spus în Cartea a III-a capitolul XVIII din această lucrare, adăugînd că, în stupii apitelor noastre, toate celulele sînt deopotrivă de b u n e pentru creşterea puietului şi pentru strîngerea proviziilor şi ele durează tot atît de mult ca şi cetatea, pe cînd la Meliponite celulele nu pot sluji decît unui singur scop, iar cele care servesc drept leagăne tinerelor nimfe sînt distruse după ieşi­ rea lor. Prin urmare, ideea a ajuns la dezvoltarea ei cea mai desăvîrşită în felul de viaţă al albinelor noastre domestice ; şi iată un tablou rapid şi incomplet al schimbărilor prin care a trecut această idee. Aceste schimbări sînt oare statornicite odată pentru totdeauna în fiecare specie şi linia care le uneşte nu există oare numai în închipuirea noastră ? Să nu clădim încă sisteme în această regiune puţin cunoscută. Să nu ne oprim decît la concluzii provizorii şi, dacă vrem, să ne inte­ resăm mai mult de cele mai pline de speranţă, căci, dacă ar trebui să facem neapărat o alegere, cîteva sclipiri ne-ar şi arăta că cele mai dorite vor fi şi cele mai sigure. De altfel, să mai recunoaştem încă o dată că neştiinţa noastră este adîncă. învăţăm încă să deschidem ochii şi mii de experienţe ce s-ar putea face nici n-au fost încercate. De exemplu, prosopele, prizoniere obligate să locuiască împreună cu semenele lor, ar putea cu timpul să treacă pragul de fier al singură­ tăţii desăvîrşite, să se unească la un loc ca dasipodele şi să facă un efort de înfrăţire asemănător cu acela al panurgelor ? Panurgele, la rîndul lor, în împrejurări impuse şi neobişnuite, ar trece din gangul comun într-o cameră comună ? Mamele bondarilor, care au petrecut iarna împreună, crescute şi hră­ nite în captivitate, ar putea ele ajunge la bună înţelegere şi la diviziunea muncii ? Iar meliponitelor li s-au dat vreodată faguri artificiali ? Li s-a dat oare amfore artificiale pentru a înlocui curioasele lor amfore de miere? Le-ar accepta oare? şi cum s-ar folosi de ele ? şi cum şi-ar potrivi obiceiurile cu această arhitectură neobişnuită? Iată atîtea întrebări care se adresează unor biete fiinţe mititele, dar care conţin totuşi răspunsul la cele mai mari taine care ne frămîntă. Noi nu sîntem în stare să dăm vreun răspuns, deoarece experienţa noastră e abia de ieri. Socotind timpul scurs de la experien­ ţele lui REAUMUR, iată aproape un veac şi jumătate de cînd 156

observăm obiceiurile unor albine sălbatice. REAUMUR nu cunoştea decît cîteva, iar noi am studiat altele ; dar sute, poate mii, n-au fost studiate pînă acum. decît de călători gră­ biţi sau neştiutori. Cele pe care le cunoaştem din interesan­ tele lucrări ale autorului Memoriilor nu şi-au schimbat cu nimic obiceiurile şi bondarii care, către anii 1730, se prăfuiau cu aur, vibrau ca minunatul murmur al soarelui şi se încărcau cu miere în grădinile din Charenton erau aidoma acelora care odată cu reîntoarcerea lui april vor zburda la cîţiva paşi de aici, în pădurea de la Vincennes. Dar de la REAUMUR şi pînă în zilele noastre nu este decît o clipă din timpul nesfîrşit pe care-l cercetăm şi mai multe vieţi omeneşti puse cap la cap, nu acoperă decît o secundă din istoria unui gînd al naturii. XIV Dacă ideea pe care am urmărit-o cu ochii a luat forma cea mai desăvîrşită la albinele noastre domestice, nu putem spune că tot ceea ce se petrece în stup e fără cusur. O capo­ doperă, celula hexagonală, atinge într-adevăr perfecţiunea de­ săvîrşită şi, dacă s-ar aduna toate capetele luminate, n-ar putea să-i aducă vreo îmbunătăţire. Nici o vieţuitoare, nici chiar omul, n-a realizat în centrul sferei sale de activitate ceea ce albina a realizat în sfera ei ; şi, dacă o inteligenţă străină globului nostru ar veni să ceară Pămîntului obiectul cel mai desăvîrşit al logicii vieţii, ar trebui să i se înfăţişeze mo­ destul fagure de miere. Dar nu tot ce se află în stup seamănă cu această capo­ doperă. Am arătat în treacăt vreo cîteva greşeli şi erori, uneori evidente, alteori tainice : mulţimea şi lenevia păgubitoare a trîntorilor, partenogeneza, primejdiile zborului nupţial, roirea peste măsură, lipsa de milă, sacrificiul aproape monstruos al individului faţă de societate. Să mai adăugăm la acestea şi tendinţa curioasă de a aduna mari cantităţi de polen, care, neîntrebuinţate, nu întîrzie să se rîncezească şi să se întă­ rească încurcînd locul, apoi lungul interval de timp, fără ac­ tivitate, ce începe de la cel dintîi roit şi se sfîrşeşte cu fecun­ darea celei de a doua regine, etc. etc. Dintre aceste greşeli, cea mai gravă, singura care în părţile noastre are mai totdeauna urmări fatale, este roitul 157

repetat. Dar să nu uităm că, în această privinţă, selecţia natu­ rală a albinei domestice, este, de mii de ani, împiedicată de om. De la egipteanul de pe vremea faraonilor şi pînă la ţă­ ranii din zilele noastre omul a acţionat împotriva dorinţelor şi avantajelor speciei. Stupii cei mai bogaţi sînt aceia care nu roiesc decît o singură dată la începutul verii. Ele îşi în­ deplinesc astfel dorinţa maternă, asigură perpetuarea speciei, primenirea necesară a reginelor şi viitorul roiului care, nu­ meros şi precoce, are timpul să clădească locuinţe solide şi bine aprovizionate înainte de venirea toamnei. Este ne­ îndoielnic că, lăsate în voia lor, aceste colonii precum şi des­ cendenţii lor, biruind singuri greutăţile iernii, care ar fi dis­ trus aproape sigur coloniile însufleţite de instincte diferite, regula roitului restrâns s-a fixat puţin cîte puţin şi la rasele noastre meridionale. Dar omul a distrus mereu tocmai aceşti stupi prevăzători, bogaţi şi deprinşi cu clima, pentru a le răpi bogăţiile. În practica apicolă obişnuită el nu lăsa şi nu lasă nici azi să supravieţuiască decît coloniile, mame epui­ zate, roiuri secundare sau terţiare care au abia din ce să se întreţină iarna şi cărora apicultorul le mai dă cîteva res­ turi de miere pentru a le întregi slabele lor provizii. Ca urmare a acestei situaţii specia a ieşit, probabil, slăbită şi tendinţa la roire excesivă s-a dezvoltat foarte mult de-a lun­ gul generaţiilor astfel încît astăzi, aproape toate albinele noastre, mai ales albinele negre, roiesc prea mult. De cîţiva ani încoace, metodele noi ale apiculturii „transhumante” au început să combată acest obicei periculos şi, cînd vedem cu cîtă repeziciune acţionează selecţia artificială asupra celei mai mari părţi a animalelor noastre domestice, asupra boilor, cli­ nilor, oilor, cailor, porumbeilor, pentru a nu le înşira aici pe toate, putem spera că, peste puţin timp, vom avea o rasă de albine care va renunţa aproape în întregime la roirea natu­ rală şi îşi va concentra toată activitatea la recoltarea mierii şi a polenului. XV

Dar o inteligenţă care ar înţelege mai bine scopul vieţii comune nu ar putea să îndrepte celelalte greşeli ? Ar fi multe lucruri de spus despre aceste greşeli care izvorăsc uneori din taina stupului, alteori nu sînt decît o urmare a roitului şi a 158

greşelilor sale la care avem şi noi o parte de vină. Dar, din cele ce am văzut pînă aici, fiecare poate, după bunul său plac, să atribuie sau să conteste orice, inteligenţă albinelor. Nu ţin nicidecum să le apăr. Mi se pare că de multe ori ele dau dovadă de pricepere şi, chiar dacă ar face dintr-o pornire oarbă tot ceea ce fac, mirarea mea n-ar fi mai mică. Este in­ teresant de văzut cum un creier găseşte în sine resurse extraordinare pentru a lupta împotriva frigului, foamei, morţii, timpului, spaţiului, singurătăţii, împotriva tuturor vrăjmaşilor materiei care prinde viaţă ; dar, de asemenea, e tot atît de interesant şi de extraordinar ca o fiinţă să ajungă să-şi men­ ţină mica ei viaţă complicată şi profundă fără să depăşească instinctul şi fără a face nimic ce-i depăşeşte puterile ei obiş­ nuite. Obişnuitul şi miraculosul se confundă şi au aceeaşi valoare atunci cînd le aşezăm în adevăratul lor loc în sînul naturii. Nu ele sînt acelea care poartă nume nepotrivite, ci necunoscutul şi inexplicabilul trebuie să ne oprească privi­ rile, să ne însufleţească activitatea şi să dea o formă nouă şi mai potrivită ideilor, sentimentelor şi cuvintelor noastre. Toată înţelepciunea este de a nu depăşi aceste limite. XVI De altfel, noi nu sîntem deloc îndreptăţiţi să judecăm greşelile albinelor în numele inteligenţei noastre. Nu vedem noi, oare, conştiinţa şi inteligenţa trăind mult timp în mijlocul nostru, înconjurate de atîtea rătăciri şi greşeli, fără să le observăm şi fără să le îndreptăm ? Dacă există o fiinţă al cărui destin i-a poruncit în mod special, aproape în mod or­ ganic, să gîndească asupra sa, să trăiască şi să-şi organizeze viaţa după raţiunea pură, acea fiinţă este tocmai omul. Cu toate acestea, priviţi ceea ce face din toate acestea şi com­ paraţi greşelile stupului cu acelea ale societăţii noastre. Dacă noi am fi nişte albine şi am observa oamenii, mirarea noastră n-ar fi mică, privind bunăoară nechibzuinţa şi nedrepta rînduială a muncii într-un trib de fiinţe care, de altfel, ne-ar părea că sînt înzestrate cu o judecată deosebită. Am vedea astfel suprafaţa Pămîntului, singurul izvor al întregii vieţi în comun, cultivat cu greu şi neîndestulător de către două sau trei zecimi ale populaţiei totale ; o altă zecime, total le159

neşă, ia ce mai bună parte a produselor acestei munci ; ulti­ mele şapte zecimi, osîndite aproape la foame neîntreruptă, se sleiesc fără răgaz făcînd eforturi stranii şi sterile de pe urma cărora ei nu profită niciodată şi care nu par să aibă altă menire decît de a face şi mai complicată şi mai neînţe­ leasă viaţa celor leneşi. Din toate acestea am conchide că raţiunea şi sensul moral al acestor fiinţe aparţin unei lumi complet diferite de a noastră, supunîndu-se unor principii pe care noi nu trebuie să sperăm că le vom înţelege vreodată. Dar să nu împingem prea departe acest tablou al greşelilor noastre. De altfel, ele sînt mereu prezente în gîndurile noastre.E adevărat că, fiind mereu în faţa ochilor noştri, nu cîştigăm prea mare lucru. Numai de la un veac la altul cîte una din ele se trezeşte, îşi alungă somnul pentru o clipă, scoate un strigăt de mirare, îşi întinde braţul amorţit ce-i sprijinea capul, îşi schimbă poziţia, se culcă din nou, adoarme pînă ce o nouă durere, ieşită din oboseala plină de tristeţe, o tre­ zeşte din nou. XVII După ce am admis evoluţia apienelor sau, cel puţin, a apitelor, deoarece ea este mai verosimilă decît fixitatea lor, care este deci direcţia constantă şi generală a acestei evoluţii? Ea pare să urmeze aceeaşi curbă cu evoluţia noastră. Ea tinde în mod evident să micşoreze efortul, nesiguranţa, mi­ zeria şi să mărească bunăstarea, întîmplările favorabile şi autoritatea speciei. în acest scop, ea nu ezită să sacrifice indi­ vidul compensînd, prin forţa şi fericirea tuturora, indepen­ denţa singurătăţii, de altfel iluzorie şi nenorocită. Aş spune că natura crede, ca Pericle în Tucidide, că indivizii, chiar atunci cînd suferă, sînt mai fericiţi în sînul unui oraş care prosperă în ansamblu decît dacă individul ar prospera şi Statul s-ar pierde. Ea protejează pe sclavul muncitor în ce­ tatea puternică şi lasă pradă duşmanilor fără chip şi fără nume, ce se întîlnesc în orice clipă, în toate mişcările uni­ versului, în toate golurile Pămîntului, pe trecătorul care n-are obligaţii în vremelnica asociaţie. Nu este aici momentul să discutăm acest gînd al naturii, nici să ne întrebăm dacă omu­ lui îi convine să-l urmeze, dar este sigur să peste tot masa nesfîrşită ne permite să sesizăm aparenţa unei idei, iar apa160

renta se angajează pe acest drum al cărui capăt nu-l cunoaştem. În ceea ce ne priveşte va fi deajuns să constatăm grija cu care natura se preocupă să păstreze şi să fixeze în rasa care evoluează tot ceea ce a fost cucerit în lupta contra iner­ ţiei potrivnice materiei.Ea înseamnă un punct după fiecare efort fericit şi opune retragerii, care ar urma inevitabil după efort, nişte legi speciale şi binevoitoare. Acest progres, care ar fi greu de nerecunoscut la speciile cele mai inteli­ gente, nu are, poate alt scop, decît mişcarea sa şi nu ştie în­ cotro se îndreaptă. În orice caz, într-o lume unde nimic, în afară de cîteva fapte de acest gen, nu indică o voinţă hotă­ rîtă, este destul de semnificativ să vedem anumite fiinţe ridicîndu-se a#tfel puţin cîte puţin şi fără întrerupere din ziua în care au deschis ochii ; şi, atunci cînd albinele nu ne vor fi arătat ochilor noştri altceva decît această misterioasă spi­ rală de lumini în atotputernicia nopţii, va fi încă deajuns pentru a nu regreta timpul închinat studiului micilor lor ges­ turi şi umilelor lor obiceiuri, atît de depărtate şi totuşi atît de apropiate de marile noastre patimi şi de destinele noastre trufaşe. XVIII Se poate ca toate acestea să fie deşertăciuni şi că spirala luminilor noastre, la fel ca şi aceea a albinelor, nu licăreşte decît pentru a distra întunericul. Se mai poate ca un enorm accident, venit din afară, din altă lume sau dintr-un fenomen nou, să dea pe neaşteptate un sens definitiv acestui efort sau să-l distrugă pentru totdeauna. Totuşi să ne urmăm dru­ mul ca şi cum nimic anormal nu ar trebui să se întîmple. De am şti, bunăoară, că mîine o descoperire, o comunicare cu o planetă mai veche şi mai luminoasă, va trebui să răs­ toarne pămîntul nostru, să nimicească pasiunile, legile şi adevărurile eterne ale fiinţei noastre, lucrul cel mai cuminte ar fi să jertfim toată ziua de azi pentru a ne cunoaşte pa­ siunile, legile şi aceste adevăruri, să le armonizăm, în spiritul nostru, să rămânem credincioşi destinului nostru care, este de a subjuga şi de a face să crească în noi şi în jurul nostru forţele întunecate ale vieţii. Este posibil ca nimic să nu mai supravieţuiască noii revelaţii, dar este imposibil ea aceia care îşi vor îndeplini pînă la capăt misiunea, care este mai presus 11 - c. 263

161

de orice o misiune umană, să nu se găsească în primele rîn­ duri pentru a primi această revelaţie : şi, chiar atunci cînd ea ne va spune eă singura obligaţie adevărată va fi lipsa de curiozitate şi resemnarea înaintea necunoscutului, noi vom şti să pricepem, mai bine decît alţii, această lipsă de curiozitate şi această resemnare definitivă şi vom şti să ne folosim de ea. XIX Şi apoi, să nu ne avîntăm visînd în această direcţie. Perspectiva unei distrugeri generale să nu intre deloc în socoteala nevoilor noastre, la fel cum nu intră nici interven­ ţia miraculoasă a unei întîmplări. Pînă aici, cu toate făgăduin­ ţele închipuirii noastre, noi ne-am văzut întotdeauna nevoiţi să ne încredem numai în noi înşine şi în puterile noastre. Numai datorită eforturilor noastre celor mai modeste am săvîrşit tot ce s-a făcut mai folositor şi mai trainic pe acest pămînt. N-avem decît să ne aşteptăm la mai bine sau la mai rău în urma unui accident din afară ; dar cu condiţia ca această aşteptare să nu zădărnicească datoria noastră de oameni. Şi aici albinele ne dau o minunată pildă, ca orice lecţie ce vine de la natură. Ele ar putea crede, într-adevăr, într-un amestec uimitor. Ele sînt pradă, mult mai mult decît noi, mîinilor unei voinţe care le poate distruge sau modifica rasa şi destinele. Cu toate acestea, ele îşi urmează în mod statornic datoria lor veche şi adîncă. Şi tocmai acelea dintre ele care ascultă cel mai bine de această datorie sînt mai bine pregătite să se slujească de orice amestec din afară care ar veni să schimbe astăzi soarta speciei lor. Cu toate acestea, este mai puţin greu decît s-ar crede să descoperim menirea neabătută a unei fiinţe. O putem observa mereu în organul care o distinge de celelalte şi căruia îi sînt supuse toate celelalte mădulare Şi, după cum este scris ca limba, gura şi stomacul albinelor să producă miere, tot astfel stă scris în ochii noştri, în urechile noastre, în mădularele noastre, în toate ascunzişurile creierului nostru, în tot sistemul nervos al corpului nostru, că noi sîntem făcuţi pentru a transforma tot ceea ce luăm din darurile acestui pămînt într-o energie deosebită şi de o calitate fără pereche pe această lume. Nici o fiinţă, după cîte ştiu, nu a fost creată pentru a produce ca noi acel fluid straniu pe care-l numim gîndire, inteligenţă, 162

pricepere, raţiune, suflet, spirit, putere mintală, virtute, bunătate, dreptate, ştiinţă ; căci acest fluid are mii de nume, cu toate că nu are decît o singură esenţă. Tot ceea ce este în noi i-a fost jertfit lui. Muşchii noştri, sănătatea, agerimea membrelor, echilibrul funcţiilor noastre animale, tihna vieţii noastre poartă pecetea măreaţă a superiorităţii sale. El este starea cea mai preţioasă şi cea mai grea la care putem ri­ dica materia. Flacăra, căldura, lumina, viaţa însăşi, apoi in­ stinctul, mai subtil decît viaţa, şi cea mai mare parte a pu­ terilor nevăzute care dominau lumea înaintea venirii noastre, au pălit în faţa acestui suflu nou. Nu ştim unde ne duce, ceea ce va face din noi, ceea ce vom face noi din el. El va fi acela care ne va înştiinţa cînd va domni în deplinătatea pu­ terilor sale. In aşteptarea acestei clipe să nu ne gîndim decît a-i da tot ceea ce ne cere, să-i sacrificăm tot ceea ce ar putea întîrzia deplina lui înflorire. Nu este îndoielnic că deocam­ dată aceasta este cea dintîi şi cea mai luminoasă dintre da­ toriile noastre. Pe celelalte le vom învăţa, încetul cu încetul, tot de la ea. Ea ni le va nutri şi le va prelungi după cum ea însăşi va fi nutrită întocmai cum apa din înălţime hrăneşte şi duce pîraiele din cîmpie, după cum e şi belşugul taini­ celor vîrfuri. Să nu ne chinuim zadarnic să cunoaştem cine se va folosi de toate aceste puteri pe care le cheltuim. Al­ binele nu ştiu dacă vor mînca mierea pe care au strîns-o. Şi nici noi nu ştim cine va profita de puterea spirituală pe care o introducem în univers. După cum ele zboară din floare în floare, pentru a strînge mai multă miere decît le face tre­ buinţă lor şi copiilor lor, sîntem datori şi noi să mergem şi, la fel, din realităţi în realităţi în căutarea a tot ceea ce poate nutri acea flacără de neînţeles şi de a aştepta cu liniştea datoriei împlinite orice eveniment ce ar putea veni. Să o hră­ nim cu sentimentele noastre, cu pasiunile noastre, cu tot ceea ce se vede, se aude, se înţelege, se pipăie şi cu propria-i esenţă, care este ideea ce iese din descoperirile, experienţele, obser­ vaţiile pe care le dă la iveală din tot ceea ce ea vedea. Atunci, vine o clipă în care totul se schimbă aşa de firesc în bine pentru orice spirit ce s-a jertfit cu bunăvoinţă adevă­ ratei datorii omeneşti, încît însăşi bănuiala că străduinţele în care se frămîntă erau, poate, fără scop, face încă şi mai lu­ minoasă, mai curată şi mai dezinteresată, mai independentă şi mai nobilă patima căutării sale. 163

CUPRINS C A R T E A ÎNTÎI În p r a g u l stupului

.

i 7

C A R T E A A II-A Roiul

19 C A R T E A A III-A

î n t e m e i e r e a cotaţii

53 CARTEA A IV-A

Tinerele regine

89 C A R T E A A V-A

Zborul nunţii

113 CARTEA A VI-A

Măcelul

trîntorilor

133

CATEA A VII- A Propăşirca

neamului

T i p ă r i t în atelierele poligrafice ale I n s t i t u t u l u i I n t e r n a ţ i o n a l de T e h n o l o g i e şi E c o n o m i e Apicolă al APTMONDIA B u c u r e ş t i I, str. P i t a r Moş n r . 20

139

Lei 14