Nora Roberts Inocenta Carnala Pdf

Nora Roberts Inocenta carnală

Traducere de: Anca Nistor

Carnal Innocence by Nora Roberts © Copyright for romanian language by MIRON

Toate drepturile rezervate Editurii MIRON. Nicio parte a acestei cărţi nu poate fi reprodusă sau transmisă sub nicio formă şi prin niciun fel de mijloc -electronic sau mecanic – inclusiv prin fotocopiere, înregistrare magnetică sau prin alt sistem de stocare şi redare a informaţiei, fără permisiunea scrisă a Editorului.

Tehnoredactor: Claudia Feticu Corector: Calin Doina ISBN: 973-95059-93

Prolog Era o dimineaţă rece de februarie când Bobby Lee Fuller găsi primul cadavru. Aşa spunea, că îl găsise, însă adevărul era că se împiedicase de ceea ce mai rămăsese din Arnette Gantrey. Oricum, rezultatul era acelaşi şi Bobby Lee avea să trăiască multă vreme, de atunci încolo, cu faţa aceea albă invadându-i visele. Dacă nu s-ar fi certat iarăşi cu Marvella Truesdale, cu o seară în urmă, ar fi stat aplecat deasupra biroului, muncindu-şi creierii cu Macbeth de Shakespeare, în loc să pescuiască în Gooseneck Creek. Dar acea ultimă ceartă, avută în relaţia lui de optsprezece luni, cu Marvella, îi pusese capac, aşa că se hotărâse să-şi ia o zi liberă ca să se odihnească şi să reflecteze. Să-i demonstreze Marvellei, care avea o limbă teribil de ascuţită, că era bărbat, nu cârlig de rufe. În familia lui Bobby Lee întotdeauna cântase cocoşul – sau aşa se pretindea, iar el nu avea de gând să încalce tradiţia. La vârsta de nouăsprezece ani, Bobby Lee era foarte înalt. Avea un metru optzeci şi trei, arătând chiar slăbănog, anii de împlinire fizică fiind încă destul de departe. Palmele erau mari, de muncitor, ca ale tatălui său, iar braţele lungi şi slabe; moştenise de la mama sa părul negru şi bogat, şi genele dese. Îi

plăcea să-şi poarte părul uns şi pieptănat pe spate, în stilul idolului său, James Dean. Bobby Lee îl considera pe Dean un tip extraordinar, căruia nu i-ar fi plăcut să înveţe mai mult decât i-ar fi plăcut lui. Dacă ar fi fost după el, ar fi lucrat la Mobile Service Station and Eatery a lui Sonny Talbot, în loc să se chinuie să termine clasa a douăsprezecea. Dar mama lui avea alte concepţii şi nimănui din Innocence, Mississippi, nu-i plăcea să o supere pe Happy Fuller. Happy1, căreia numele i se potrivea destul de bine, din moment ce putea să zâmbească fermecător în timp ce te reteza de la genunchi, nu îşi iertase complet fiul cel mare pentru faptul că rămăsese repetent de două ori. Dacă nu ar fi fost atât de deprimat, Bobby Lee nu ar fi riscat să chiulească o zi, mai ales că nu stătea deloc bine cu notele. Dar Marvella constituia genul de fată care era în stare să împingă un bărbat la lucruri nesăbuite. Aşa că Bobby Lee aruncă undiţa în apele maronii ale râului Gooseneck Creek şi se ghemui în geaca lui de blugi, decolorată, apărându-se de frig. Tatăl lui spusese întotdeauna că, atunci când un bărbat era muncit de gânduri, cel mai bun lucru pe care trebuia să-l facă era să se ducă la râu şi să vadă ce muşca. Nu avea importanţă dacă nu prindeai nimic, conta doar să fi acolo. 1 Fericită.

— Să le ia naiba de femei, bombăni Bobby Lee, rânjind într-un fel pe care îl exersase ore în şir în faţa oglinzii din baie. Să le ia naiba! Nu avea nevoie de problemele pe care Marvella i le dădea cu amândouă mâinile. Încă de când o făcuseră pe bancheta din spate a maşinii lui, ea tot încercase să-l determine să fie aşa cum voia ea. Ceea ce lui Bobby Lee nu-i plăcea deloc. Nu conta dacă îl făcea să ameţească de dragoste, atunci când nu se întâlneau. Nici chiar dacă avea acei ochi mari şi albaştri, care păreau să şoptească secrete numai pentru el, în momentul când treceau unul pe lângă altul pe culoarele aglomerate ale liceului Jefferson Davis. Şi nici chiar dacă, după ce o dezbrăca, ea îl regula de îl făcea să-şi piardă minţile. Poate că o iubea şi poate că ea era mai deşteaptă decât el, dar al naibii să fie dacă avea să o lase să facă ce voia din el. Bobby Lee stătea ghemuit între trestiile care creşteau de-a lungul braţului alimentat de puternicul Mississippi. Auzi şuieratul trenului care mergea spre Greenville şi şoapta vântului rece de iarnă printre trestiile unduitoare. Undiţa stătea neclintită. Singurul lucru care muşca în dimineaţa aceea era temperamentul lui. Poate avea să plece la Jackson, să-şi scuture de pe pantofi praful orăşelului Innocence şi să pornească spre oraş. Era un mecanic bun – al naibii de bun – şi se gândi că ar fi putut găsi de lucru, chiar dacă nu

avea o diplomă de liceu. La naiba! Nu trebuia să ştii ceva despre un tip pe nume Macbeth sau despre triunghiuri cu unghiuri obtuze, ori despre tot felul de astfel de lucruri, ca să repari un carburator. La Jackson ar fi putut să-şi găsească o slujbă într-un garaj şi cu timpul să ajungă mecanic-şef. La naiba, ar fi putut să ajungă cineva în scurt timp, iar în toată această perioadă, Marvella avea să rămână în Innocence, plângând până nu mai putea. Apoi, el urma să se întoarcă. Zâmbetul îi lumină chipul frumos şi îi încălzi ochii de culoarea ciocolatei într-un fel care i-ar fi provocat palpitaţii Marvellei. Da, avea să se întoarcă, având buzunarele doldora de bancnote de douăzeci de dolari. Avea să reintre în oraş cu Cadillac-ul său clasic din ’62 – una dintre numeroasele lui maşini îmbrăcat într-un costum italienesc, devenind un om mai bogat decât cei din familia Longstreet. Şi avea să o vadă pe Marvella, slabă şi palidă de dorul lui. Ea să stea în faţa magazinului Larsson’s Dry Goods, frângându-şi mâinile între sânii moi ca nişte perne, cu lacrimile şiroindu-i pe obraji la vederea lui. Iar când avea să-i cadă la picioare, suspinând şi spunându-i cât de rău îi părea pentru faptul că fusese atât de groaznică şi îl îndepărtase de ea, atunci poate – doar poate – avea să o ierte. Se lăsă furat de acea fantezie. Pe măsură ce soarele încălzea puţin aerul şi razele lui dansau uşor pe apa

tulbure a râului, el începu să se gândească la aspectele fizice ale împăcării lor. Avea să o ducă la Sweetwater, deoarece el ar fi cumpărat deja frumoasa şi vechea plantaţie a familiei Longstreet, care trecuse printr-o perioadă grea. Ea avea să rămână cu gura căscată şi să se înfioare când ar fi realizat ce noroc dăduse peste el. Fiind un gentleman şi un romantic, el avea să o urce în braţe pe scările lungi, în spirală. Din moment ce Bobby Lee nu fusese niciodată mai departe de parterul casei, îşi puse imaginaţia la treabă. Dormitorul, în care avea să o ducă pe tremurătoarea Marvella, semăna cu un apartament de hotel din Las Vegas, care reprezenta actuala noţiune de eleganţă a lui Bobby Lee. Draperii roşii, grele, un pat în formă de inimă, mare cât un lac, şi un covor atât de gros, încât trebuia să înoţi prin el. Se auzea muzică. Ceva clasic, îşi spuse el. Bruce Springsteen sau Phil Collins. Da, Marvellei îi plăcea la nebunie Phil Collins. Apoi, el să o întindă pe pat. Ochii aveau să-i fie umezi când el o săruta. Avea să-i spună iar şi iar ce proastă fusese, cât de mult îl iubea şi cum promitea să-şi petreacă tot restul vieţii, făcându-l fericit. Tratându-l ca pe un rege. După aceea, el avea să-i mângâie sânii incredibil de albi cu sfârcuri trandafirii, strângând doar puţin, aşa cum îi plăcea ei. Avea să-şi depărteze coapsele moi şi să-şi înfigă degetele în umerii lui, în timp ce

scotea acel sunet din gât. Şi apoi… Undiţa se mişcă. Bobby Lee se îndreptă, strâmbându-se puţin din cauză că blugii îi stăteau umflaţi în dreptul sexului. Distras de excitare, trase peştele afară din apă şi îl văzu zbătându-se în razele soarelui. Deoarece mâinile îi erau neîndemânatice şi umede de emoţie, aruncă peştele printre trestii. Faptul că îşi imagina cum i l-ar fi dus Marvellei, îl făcu să încurce guta în trestii. Se ridică înjurând, pentru că fusese neatent. Din moment ce o gută bună era la fel de valoroasă ca peştele pe care îl prindea, Bobby Lee începu să înainteze. Bibanul încă se mai zbătea. Îl şi auzea pleoscăind. Zâmbind, trase scurt de undiţă. Aceasta nu se mişcă şi el murmură din nou o înjurătură. Dădu cu piciorul într-o cutie de bere Miller, ruginită, şi mai făcu un pas în iarba înaltă şi rece. Alunecă pe ceva ud. Bobby Lee Fuller căzu în genunchi şi se trezi faţă în faţă cu Arnette Gantrey. Expresia ei de uimire o oglindea pe a lui: ochii mari, gura căscată, faţa albă ca varul. Bibanul îşi dădea sufletul sub sânii ei goi şi mutilaţi. Doar faptul că o văzu moartă, era de ajuns pentru el. Dar bălţile de sânge care îmbibau pământul, transformându-i părul oxigenat în ceva întunecat şi tare, închegându-se oribil din locurile de unde ţâşnise, din duzinile de găuri făcute în carnea ei, din tăietura care îi înconjura gâtul, îl făcură să scoată acele sunete groaznice şi. Animalice. Începu să se

târască în patru labe. Nu îşi dădea seama că el era cel care scotea sunetele, ci doar conştientiza faptul că stătea în genunchi în sângele ei. Bobby Lee se chinui să se ridice exact la timp pentru a vărsa peste adidaşii noi tot ce mâncase la micul dejun. Lăsând bibanul, undiţa şi o bună parte din tinereţea lui printre trestiile însângerate, o rupse la fugă spre Innocence. Capitolul 1 Vara, acea ticăloasă verde şi rea, îşi încorda muşchii şi apăsa orăşelul Innocence, Mississippi. Lucru care nu era deloc greu. Încă înainte de războiul dintre state, Innocence nu era altceva decât o pată mică şi prăfuită pe hartă. Deşi solul era bun pentru agricultură, chiar dacă cineva putea să suporte căldura umedă, inundaţiile şi secetele capricioase, Innocence nu era destinat să prospere. Când s-a construit calea ferată, s-a întins suficient de mult atât spre nord, cât şi spre vest pentru a şicana orăşelul Innocence cu şuierăturile acelea prelungi şi răsunătoare, care însemnau viteză şi progres, fără să-i aducă însă niciuna, nici alta. Şoseaua interstatală, săpată la vreun secol după calea ferată, cotea legând Memphis de Jackson şi lăsând Innocence în praf. Nu avea nici câmpuri de luptă, nici minuni ale naturii, care să atragă turiştii cu aparate de

fotografiat şi cu bani. Niciun hotel care să-i răsfeţe pe aceştia, ci doar o pensiune mică şi menţinută curată prin mari eforturi, condusă de familia Koons. Sweetwater, singura plantaţie de dinainte de război, aparţinea familiei Longstreet de două sute de ani. Nu era deschisă pentru public, în caz că acesta ar fi fost interesat. Despre Sweetwater se scrisese odată în Case din Sud, dar acest lucru se petrecuse prin anii ’80, pe când trăia Madeline Longstreet. Acum, când nu mai erau nici ea, nici beţivanul şi zgârcitul de bărbatusău, nu mai exista decât casa care era în proprietatea celor trei copii ai lor, care şi locuiau acolo. Împreună, aceştia aproape că stăpâneau oraşul, numai că nu prea făceau nimic în această privinţă. S-ar fi putut spune – şi se spunea chiar – că cei trei urmaşi moşteniseră doar frumuseţea tipică a familiei lor şi niciun pic din ambiţia acesteia. Era greu să-i urască cineva, dacă oamenii din acel orăşel adormit ar fi adunat energia necesară pentru resentimente. Pe lângă părul negru, ochii aurii şi oasele bune, cei trei Longstreet mai aveau şi puterea de a te fermeca imediat. Nimeni nu îl condamna prea mult pe Dwayne pentru faptul că apucase pe drumul beţiei, ca şi tatăl lui. Iar dacă îşi lovea maşina din când în când sau zdrobea câteva mese la Taverna lui Megreedy, întotdeauna îşi răscumpăra greşelile când era treaz.

Deşi, odată cu trecerea anilor, era treaz din ce în ce mai rar. Toată lumea susţinea că ar fi putut fi altfel dacă n-ar fi abandonat şcoala la care fusese trimis. Sau dacă ar fi moştenit şi priceperea tatălui său de a lucra pământul, nu numai pasiunea acestuia pentru băutură. Alţii, mai puţini amabili, spuneau că doar banii îl puteau ţine într-o asemenea casă şi în maşinile lui de lux, dar nu îi puteau cumpăra curaj. Când o lăsase însărcinată pe Sissy Koons, în ’84, Dwayne se însurase cu ea fără să crâcnească. Iar când, mai târziu, sticlele de whisky s-au înmulţit, Sissy i-a cerut divorţul, el acceptând la fel de amabil, deşi aveau doi copii. Fără resentimente, Sissy se dusese cu copiii la Nashville, unde trăia cu un comisvoiajor care voia să fie un al doilea Waylon Jennings.. Josie Longstreet, singura fiică şi cea mai mică dintre copii, fusese căsătorită de două ori până la vârsta de treizeci şi unu de ani ai săi. Ambele căsnicii fuseseră de scurtă durată, dar le oferiseră oamenilor din Innocence o sursă nesecată de bârfe. Ea regreta ambele experienţe în acelaşi fel în care o femeie regretă apariţia – primelor fire de păr albe. Existase ceva furie, ceva înverşunare, ceva teamă. Apoi, totul fusese îngropat. Ochii care nu se văd, se uită. Aşa cum îi plăcea lui Josie să-i spună lui Crystal, prietena ei bună şi proprietara lui Style Rite Beauty

Emporium, voia să repare cele două erori de judecată, încercându-i pe toţi bărbaţii din Innocence până la frontiera cu Tennessee. Josie ştia că erau câteva muieri cărora le plăcea să şuşotească pe la colţuri că ea nu era deloc atât de bună pe cât se credea. Dar erau bărbaţi care zâmbeau pe ascuns, ştiind că era mult mai bună decât atât. Lui Tucker Longstreet îi plăceau femeile, poate nu cu acelaşi abandon cu care surioarei lui îi plăceau bărbaţii, dar avusese destule la viaţa lui. Se ştia că mai şi bea, deşi nu cu aceeaşi sete de nestins a fratelui său mai mare. Pentru Tucker, viaţa era un drum lung şi leneş. Nu îl deranja să-l parcurgă, atâta timp cât o făcea în ritmul impus de el însuşi, li plăceau ocolişurile, cu condiţia ca în final să îl ducă la destinaţia propusă. Deocamdată, evitase un drum spre altar – experienţele fraţilor săi lăsându-l puţin dezgustat în această privinţă. Prefera să-şi parcurgă drumul nestânjenit. Era prietenos şi simpatizat de majoritatea oamenilor. Faptul că se născuse bogat, probabil că le stătea în gât unora, dar el nu prea se afişa. Şi era de o generozitate fără margini, care îl făcea să fie iubit. Se ştia că, dacă aveai nevoie de un împrumut, puteai să te duci la bătrânul Tuck, care îţi dădea bani, fără acea îngâmfare care te făcea de obicei să-ţi fie atât de greu să-i iei. Bineînţeles, întotdeauna aveau să existe

cei care bombăneau că îi era uşor să dea bani cu împrumut, din moment ce avea mai mult decât destui. Dar asta nu schimba cu nimic culoarea bancnotelor. Spre deosebire de tatăl său, Beau, Tucker nu majora dobânda zilnic şi nici nu ţinea un carneţel plin cu numele celor care îi erau datori, ci menţinea dobânda la un rezonabil zece la sută. Numele şi sumele se aflau în mintea lui deşteaptă şi adesea subestimată. Nu făcuse nimic ca să-şi câştige acea avere cu ajutorul căreia rezolva până şi cele mai simple lucruri. Sentimentele lui faţă de acea realitate variau de la o acceptare apatică până la o zdruncinătură a conştiinţei sociale, dar şi asta din când în când. Ori de câte ori conştiinţa smucea prea tare, el se întindea în hamacul de plasă de sub stejar, îşi trăgea pălăria pe ochi şi bea ceva rece, până când starea aceea neplăcută trecea. Exact asta făcea când Della Duncan, menajera familiei Longstreet, o femeie în jur de treizeci de ani, scoase capul pe o fereastră de la etajul doi. — Tucker Longstreet. Sperând că avea să fie bine, Tucker rămase cu ochii închişi şi lăsă hamacul să se legene. Balansa o sticlă de bere Dixie pe abdomenul plat şi dezvelit, în timp ce, într-o mână, ţinea lejer paharul. — Tucker Longstreet! Strigă Delia, făcând păsărelele să-şi ia zborul de pe crengile copacului.

Lui Tucker îi păru rău, căci îi făcuse plăcere să audă cântecele lor şi zumzetul albinelor care curtau gardeniile. — Cu tine vorbesc, băiete. Oftând, Tucker deschise ochii. Prin ţesătura largă a pălăriei sale, razele soarelui treceau fierbinţi. Era adevărat că el îi plătea salariul, dar ce autoritate să mai ai asupra ei, când îţi schimbase scutecele şi te bătuse la fund? Fără chef, Tucker îşi dădu pălăria pe spate şi privi, făcând ochii mici, în direcţia ei. Ea era aplecată peste pervazul ferestrei, părul de un roşu-aprins ieşindu-i de sub batic. Pe faţa mare, puternic fardată, avea o expresie severă şi dezaprobatoare, pe care Tucker învăţase să o respecte. Trei şiraguri de mărgele viu colorate se izbeau de pervaz. El îi aruncă un zâmbet vinovat, ca un puşti prins cu mâna în borcanul cu dulceaţă. — Da? — Ai zis că te duci în oraş să-mi cumperi un sac de orez şi o ladă de Coca-Cola. — Păi… spuse Tucker, plimbând sticla încă rece peste abdomen, înainte de a lua o înghiţitură zdravănă. Cred că aşa am zis, Delia. Da’ m-am gândit sa mai aştept până s-o mai răcori. — Ridică-ţi fundu’ ăla leneş şi du-te imediat. Altfel n-o să fie nimic de mâncare pe masă, diseară. — E prea zăpuşeală ca să mai mănânci, mormăi el încet, dar Delia avea auzul foarte fin.

— Ce-ai zis, băiete? — Am zis că mă duc, spuse el şi, cu o graţie de dansator, se dădu jos din hamac, golind sticla de bere din mers. Când aruncă o privire în sus şi îi zâmbi, pălăria îi alunecă ştrengăreşte pe părul ondulat, iar în ochii aurii apăru un licăr diabolic, ceea ce o făcu pe Delia să se îmbuneze. Trebui să se forţeze să-şi păstreze expresia severă. — O să prinzi rădăcini în hamacul ăla într-o bună zi, ai să vezi. Ai zice că te doare ceva, după felul cum preferi să stai întins. — Un bărbat poate să facă mai multe când stă întins. Ea se trădă izbucnind într-un hohot de râs zgomotos. — Numa’ ai grijă să n-ajungi la altar cu una ca stricata aia de Sissy, care l-a păcălit pe Dwayne al meu. El zâmbi iarăşi. — Am înţeles. — Şi adu-mi şi nişte apă de toaletă din cea pe care o folosesc eu. Are la Larsson’s. — Aruncă-mi portofelul şi cheile, te rog. Capul ei dispăru, dar apoi reapăru cu o secundă înainte ca ea să-i arunce obiectele cerute. Tucker le prinse din zbor cu o mişcare agilă a încheieturii mâinii, ceea ce îi aminti Dellei că băiatul nu era atât de leneş cum se prefăcea.

— Să-ţi pui cămaşa şi s-o vârî în pantaloni! Îi strigă ea, ca şi cum el ar fi avut zece ani. Tucker luă cămaşa din hamac, punându-şi-o în timp ce îndrepta spre partea din faţă a casei, unde o duzină de coloane dorice se înălţau de pe veranda acoperită până la lucrătura din fier forjat a terasei de la etajul al doilea. Cămaşa era aranjată până ajunse la maşină. Urcă la volanul Porscheului, pe care îl cumpărase dintr-un capriciu, cu şase luni în urmă, dar de care nu se săturase încă, şi puse în balanţă confortul instalaţiei de aer condiţionat şi plăcerea de a simţi vântul biciuindu-i faţa; se decise să lase capota jos. Unul dintre puţinele lucruri pe care Tucker le făcea în viteză era şofatul maşinii. Pietrişul scrâşni sub roţi când el porni pe drumul lung şi şerpuit. Coti pe lângă rondul unde mama lui plantase bujori, hibiscuşi şi begonii. Drumul era străjuit de magnolii al căror parfum era ameţitor şi plăcut. Trecu pe lângă piatra de granit aflată pe locul unde fratele stră-străbunicului său, Tyrone, fusese aruncat de pe un cal nărăvaş şi îşi rupsese gâtul. Avusese doar şaisprezece ani când murise. În memoria trecerii lui prin viaţă, părinţii lui, zdrobiţi de durere, comandaseră să fie ridicată o piatră funerară. De asemenea, piatra mai avea şi menirea de a le reaminti că, dacă Tyrone nu ar fi încălecat acea iapă nărăvaşă, care îl omorâse, atunci fratele lui mai mic, adică stră-străbunicul lui

Tucker, nu ar fi moştenit Sweetwater şi nu ar fi lăsat-o urmaşilor săi. Tucker ar fi putut locui într-un apartament în Jackson. Nu ştia niciodată prea bine dacă să regrete sau să fie recunoscător de fiecare dată când trecea pe lângă acea piatră. Când ieşi pe porţile mari şi înalte, simţi mirosul de asfalt încins şi cel al apei nemişcate a bălţii de dincolo dă copaci. Întinse mâna după ochelarii de soare, pe care şi-i puse, apoi luă la întâmplare o casetă şi o introduse în casetofon. Lui Tucker îi plăcea foarte mult muzica anilor ’50, aşa că nu avea nimic în maşină înregistrat după 1962. Imediat se auzi vocea lui Jerry Lee Lewis. Când atinse viteza de optzeci de mile pe oră, Tucker se alătură şi el cu excelenta lui voce de tenor, bătând cu degetele în volan. Urcând ca vântul un povârniş, trebui să tragă de volan mult spre stânga pentru a nu lovi din spate un BMW. Claxonă, dar nu ca avertisment, ci în semn de salut când ocoli maşina aceea elegantă. Nu micşoră viteza, dar, uitându-se în oglinda retrovizoare, văzu că BMW-ul era oprit la intrarea pe drumul care ducea spre casa lui Edith Menair. Când Jerry Lee începu să cânte Breathless, Tucker se gândi fugitiv la maşină şi la şofer. Doamna Edith murise cu vreo două luni în urmă, cam în perioada

când un al doilea cadavru mutilat fusese descoperit plutind în apă la Spook Hollow. Acest lucru se întâmplase prin aprilie şi se formase un grup de oameni care o căuta pe Francie Alice Logan, care dispăruse de două zile. Tucker strânse din dinţi când îşi aminti cum fusese, când mergea prin baltă, ţinând o Ruger Red Labei şi sperând să nu se împuşte în picior sau să nu găsească nimic. Dar o găsiseră, iar el avusese ghinionul de a fi cu Burke Truesdale când se întâmplase acest lucru. Nu era uşor să se gândească la ce îi făcuseră apa şi peştii. Francie, drăguţa roşcată cu care el flirtase, cu care se întâlnise o dată sau de două ori şi se tot întrebase dacă să se culce sau nu cu ea. I se strânse stomacul şi dădu volumul casetofonului mai tare. Nu se gândea la Francie. Nu putea. Se gândise la domnişoara Edith şi asta era mai bine. Trăise până aproape de nouăzeci de ani şi murise liniştită în somn. Tucker îşi aminti că lăsase casa, o construcţie frumoasă cu două nivele, de pe vremea reconstrucţiei, unei rude din nord. Din moment ce nu ştia pe nimeni din jurul lui în Innocence, care să aibă un BMW, trase concluzia că yancheul trebuia să se fi decis să vină să-şi vadă moştenirea. Alungă din minte gândurile la invazia nordului, scoase o ţigară şi, după ce rupse o bucată cât o unghie, o aprinse…

La jumătate de milă în urmă, Caroline Waverly îşi încleştă mâinile pe volan şi aşteptă să i se potolească bătăile inimii. Idiotul! Ticălos nebun! Dobitoc nesăbuit! Se forţă să ia piciorul de pe frână şi să continue să înainteze pe drumul îngust şi năpădit de buruieni. Câţiva centimetri, îşi spuse ea. Câţiva centimetri lipsisea ca el să o lovească. Apoi mai avusese şi tupeul să claxoneze. Cât ar fi vrut ca el să oprească. Ah, cât de mult ar fi dorit acest lucru, pentru ca ea să-i poată spune idiotului câteva vorbe. Precis s-ar fi simţit mai bine, după ce şi-ar fi vărsat năduful. Se pricepea al naibii de bine să-şi verse nervii, de când doctorul Palamo îi spusese că ulcerul şi durerile de cap erau rezultatul direct al reprimării sentimentelor. Şi al excesului în muncă, bineînţeles. Ei bine, acum făcea ceva în privinţa ambelor. Caroline îşi desprinse mâinile de pe volan şi şi le şterse de pantaloni. Avea să petreacă o vacanţă plăcută şi liniştită acolo în Nicăieri, Mississippi. După câteva luni – dacă nu murea din cauza căldurii înăbuşitoare – avea să fie gata să se pregătească pentru turneul de primăvară. Cât despre reprimarea sentimentelor, terminase cu acest lucru definitiv. Ultima ei discuţie urâtă cu Luis fusese atât de eliberatoare, atât de neinhibată, încât aproape că ar fi vrut să se ducă înapoi la

Baltimore şi să o facă iarăşi. Aproape. Trecutul, plus Luis, cu limba lui ascuţită, cu talentul lui extraordinar şi cu ochii lui rătăcitori, rămăseseră în urma ei. Viitorul, cel puţin până îşi refăcea nervii şi sănătatea, nu era deosebit de interesant. Pentru prima oară în viaţa ei, Caroline Waverly, copil minune, muziciană consacrată şi o proastă din punct de vedere emoţional, avea să trăiască numai şi numai pentru prezent. Şi acolo, în sfârşit, avea să-şi creeze un cămin. În felul ei. Nu avea să mai dea înapoi din faţa problemelor. Nu avea să mai fie o laşă, declarânduse de acord cu cerinţele şi aşteptările mamei sale. Nu avea să se mai chinuie să fie reflectarea dorinţelor tuturor celorlalţi. Până la sfârşitul verii, avea de gând să ştie cu exactitate cine era Caroline Waverly. Simţindu-se mai bine, porni maşina şi continuă să străbată aleea. Îşi aminti vag cum mai trecuse pe acolo odată, demult, când venise să-şi viziteze bunicii. Fusese o vizită scurtă, bineînţeles – mama Carolinei făcuse tot posibilul să-şi reteze propriile legături cu provincia dar Caroline şi-l amintea pe bunicul ei, un bărbat solid şi rumen la faţă, care o dusese la pescuit într-o dimineaţă. Îşi aminti şovăiala ei copilărească de a pune momeala în cârlig, până când bunicul ei îi spusese că râma aceea bătrână abia aştepta să prindă un peşte mare şi gras.

Emoţia ei teribilă din clipa în care i se mişcase undiţa şi sentimentul de veneraţie şi împlinire, care o stăpânise când se întorseseră acasă cu trei peşti mari. Bunica ei, o femeie foarte slabă, cu un păr de culoarea oţelului, îi prăjise într-o tigaie neagră şi grea. Deşi mama Carolinei nici nu vrusese să guste, ea mâncase cu poftă. Pe atunci avea şase ani, era fragilă, cu degete lungi şi subţiri, şi ochii verzi şi mari. Când văzu casa, zâmbi. Nu se schimbase prea mult. Vopseaua începuse să se cojească de pe obloane şi iarba era înaltă până la gleznă, dar casa era tot bine îngrijită, cu o verandă acoperită şi cu un horn din piatră foarte puţin înclinat spre stânga. Simţi cum i se umplură ochii de lacrimi şi clipi de câteva ori, ca să le împiedice să izvorască. Nu trebuia să fie tristă. Bunicii ei beneficiaseră de vieţi lungi, pline de mulţumire. Era o prostie să se simtă vinovată. Când bunicul ei murise, cu doi ani în urmă, Caroline se afla într-un turneu concertistic la Madrid şi era copleşită de obligaţii. Pur şi simplu, îi fusese imposibil să se ducă la înmormântare. Şi încercase, încercase foarte mult, să-şi convingă bunica să se mute în oraş, unde ea s-ar fi putut duce mai uşor în vizită între turnee. Dar Edith nici nu vrusese să audă; râsese la gândul de a părăsi casa în care intrase ca tânără mireasă, cu şaptezeci şi ceva de ani în urmă, casa în

care fuseseră născuţi şi crescuţi copiii ei, casa în care trăise toată viaţa. Iar când murise ea, Caroline era într-un spital din Toronto, unde se refăcea în urma epuizării. Nu aflase despre moartea bunicii ei decât la o săptămână după înmormântare. Deci, era o prostie să se simtă vinovată. Dar, stând aşa în maşină, mângâiată de aerul condiţionat, fu copleşită de emoţie. A — Îmi pare rău, le spuse ea fantomelor. Îmi pare atât de rău că n-am fost aici. Că n-am fost niciodată aici. Oftând, îşi trecu degetele prin părul blond de culoarea mierii. Nu îi folosea la nimic dacă stătea în maşină şi medita. Trebuia să-şi ducă lucrurile în casă, să se instaleze. Era locuinţa ei acum şi avea de gând să o păstreze. Când deschise portiera, simţi că se sufocă din cauza valului de căldură care o izbi în faţă. Luă cutia cu vioara de pe bancheta din spate şi era deja extenuată, după ce duse instrumentul şi o cutie grea cu partituri pe verandă. Mai făcu trei drumuri până la maşină, pentru a lua valizele, două pungi mari cu alimente, pe care le cumpărase dintr-o piaţă mică aflată la vreo treizeci de mile spre nord, şi în cele din urmă casetofonul. După ce strânse toate lucrurile pe verandă, scoase cheile. Fiecare avea câte o hârtiuţă agăţată; uşa din faţă, uşa din spate, cămara pentru rădăcinoase, seif,

camioneta Ford. Scoaseră un clinchet muzical când Caroline o alese pe cea de la uşa din faţă. Aceasta scârţâi, ca orice uşă veche, şi se deschise dezvăluind interiorul unei case nelocuite. Luă întâi vioara, căci era, cu siguranţă, mult mai importantă decât orice altceva. Puţin pierdută şi, pentru prima oară, singură, păşi înăuntru. Holul ducea direct în spate, unde ea ştia că se află bucătăria. În stânga era o scară a cărei balustradă din lemn de stejar era închisă la culoare şi acoperită de o peliculă subţire de praf. Chiar sub scară era o masă pe care se aflau un telefon, negru şi greu, cu disc şi o vază goală. Caroline lăsă jos cutia şi se puse pe treabă. Duse alimentele la bucătărie şi le vârî în frigider, bucurându-se foarte mult că acesta sclipea de curăţenie. I se spusese că nişte femei din vecinătate veniseră şi făcuseră curăţenie după înmormântare şi Caroline îşi dădu seama că era adevărat. În afară de praful acumulat în decursul a două luni şi de pânzele de păianjen apărute în colţuri, se simţea mirosul vag de Lysol. Se întoarse încet în holul de la intrare, tocurile răsunând pe parchet. Vârî capul în camera de zi, cu pernele ei şi cu consola televizorului care părea extrem de veche, apoi, în living-room, unde trandafiri de dulceaţă decoloraţi se căţărau pe pereţi

şi mobila era acoperită de pânze albe. După aceea, în studioul bunicului ei, unde se aflau dulapul cu puşti de vânătoare şi pistoale, şi fotoliul încăpător cu braţele zdrenţuite. Luând valizele, urcă la etaj pentru a-şi alege camera. Se decise asupra dormitorului bunicilor ei. Patul mare părea să ofere confort. Scrinul din lemn de cedru, de la picioarele acestuia, ar fi putut ascunde secrete. Violetele şi trandafiraşii de pe pereţi trebuiau să aibă un efect liniştitor. Caroline puse valizele deoparte şi se duse la uşa îngustă din sticlă, care dădea pe veranda de la etaj. De acolo putea să vadă trandafirii şi plantele perene ale bunicii ei, care luptau contra bălăriilor. Auzea apa lovindu-se de o stâncă sau de vreun buştean căzut în spatele stejarilor şi a muşchiului spaniol. În depărtare, văzu fâşia maro de apă care era puternicul Mississippi. Se auzeau păsări ciripind, o simfonie de sunete în acel aer încins – gaiţe şi vrăbiuţe, ciori şi ciocârlii. Şi poate ţipătul gâlgâit al curcanului sălbatic. Visă acolo, câteva clipe, o femeie cu o conformaţie delicată, puţin cam prea slabă, cu mâini superbe şi ochi adumbriţi. Timp de un moment, priveliştea, miresmele şi sunetele dispărură. Ea se afla în camera de zi a mamei, unde se auzea doar ticăitul ceasului şi se simţea parfumul Chanel. Foarte curând aveau să

plece la primul ei recital. — Ne aşteptăm să dai tot ce e mai bun în tine, Caroline. Vocea mamei era caldă şi şoptită, şi nu lăsa loc pentru comentarii. — Ne aşteptăm să fi cea mai bună. Nu merită să ţinteşti spre nimic altceva. Înţelegi? Caroline îşi ţinea degetele de la picioare îndoite în pantofiorii de lac Mary Jane din cauza nervozităţii. Nu avea decât cinci arii. — Da. În salon apoi, braţele durând-o după două ore de repetiţii. Afară, soarele era strălucitor şi auriu. Şi, văzând o pasăre stând în echilibru pe o creangă, începu să chicotească, oprindu-se din cântat. — Caroline! Strigă mama ei de pe scară. Nu ţi-a mai rămas decât o oră de exersat. Cum vrei să fi pregătită pentru acest turneu, dacă nu ai niciun pic de disciplină? Ia-o de la capăt. — Îmi pare rău, spuse Caroline şi, oftând, ridică vioara care, pentru umerii ei de doisprezece ani, începuse să pară de plumb. În culise, chinuindu-se să-şi potolească nervii în seara premierei. Şi era obosită, era atât de obosită după repetiţii nesfârşite, pregătiri, drumuri. Oare de când trăia acel calvar? Cât avea, optsprezece, douăzeci de ani? — Caroline, mai dă-ţi cu puţin roşu, pentru Dumnezeu. Parcă ai fi moartă.

Acea voce agitată, degetele care îi ridicară bărbia. — De ce nu poţi să dai dovadă de puţin entuziasm? Ştii cât de mult am muncit eu şi tatăl tău ca să ajungi unde eşti acum? Cât ne-am sacrificat? Şi, uită-te ia tine, cu zece minute înainte de ridicarea cortinei, stai şi visezi în faţa oglinzii. — Îmi pare rău. Întotdeauna îi păruse rău. Stând în patul acela de spital în Toronto, bolnavă, epuizată, ruşinată. — Cum adică ai anulat restul turneului? O întrebă mama ei, al cărei chip furios plutea deasupra ei. — Nu pot să-l duc la capăt. Îmi pare rău. A — Îţi pare rău! La ce sunt bune părerile de rău? Îţi faci praf cariera, l-ai supărat pe Luis îngrozitor. Nu m-ar mira să rupă şi logodna. — Era cu alta, spuse Caroline cu un glas stins. Lam văzut chiar înainte de ridicarea cortinei… în cabină. Era cu alta. — Prostii. Şi, chiar dacă ar fi aşa, numai tu eşti de vină. După felul cum te-ai purtat în ultima vreme, mergând ca o stafie, anulând interviuri, refuzând să mergi la petreceri, era de aşteptat. După tot ce am făcut pentru tine, aşa îţi arăţi recunoştinţa. Cum crezi că o să mă descurc cu presa, cu speculaţiile, cu încurcătura în care m-ai lăsat? — Nu ştiu, spuse ea, închizând ochii şi excluzând totul. Îmi pare rău. Nu mai pot s-o fac. Nu, îşi spuse Caroline, deschizând ochii din nou.

Nu, mai putea să o facă. Nu putea să fie ceea ce voiau alţii să fie. Nici acum, nici altcândva. Oare era egoistă, nerecunoscătoare, răsfăţată, aşa cum spusese mama ei? Nu părea să mai conteze acum. Nu mai avea importanţă decât faptul că era acolo. La zece mile distanţă, Tucker Longstreet intra în centrul orăşelului Innocence, stârnind un nor de praf şi speriindu-l de moarte pe Nuisance, câinele de vânătoare al lui Jed Larsson, care îşi odihnea oasele pe porţiunea de beton de sub tenda cu dungi a prăvăliei. Caroline Waverly ar fi înţeles perfect spaima câinelui, în clipa în care acesta a deschis ochii şi a văzut acea maşină roşie, strălucitoare, venind direct spre el şi oprind la numai cincizeci de centimetri de locul lui de odihnă. Schelălăind, câinele se ridică repede şi fugi într-un loc mai sigur. Tucker râse uşor şi îl chemă pe Nuisance cu un fluierat, dar câinele îşi văzu de drum. Ura acea maşină roşie atât de mult, încât nu se apropia de ea nici măcar ca să urineze pe roţi. Tucker îşi vârî cheile în buzunar. Avea toate intenţiile să cumpere orezul, Coca-Cola şi apa de toaletă pentru Delia, după care să se întoarcă şi să se întindă iarăşi în hamac, unde considera el că era locul unui om deştept într-o după-amiază călduroasă. Dar zări maşina surorii lui, oprită pe

două locuri de parcare în faţa barului Chat ’N Chew Realiză că drumul îi făcuse sete şi nu i-ar fi prins rău un pahar mare cu limonadă. Şi, probabil, o bucată zdravănă de prăjitură cu afine. Mai târziu avea să petreacă mult timp regretând acel mic ocol. Familia Longstreet era proprietara localului Chat ’N Chew, ca şi a lui Wash Dry Laundromat, a pensiunii din Innocence, a magazinelor Feed and Grain şi Hunter’s Friend Gun Shop, plus a unei duzini de proprietăţi de închiriat. Membrii familiei Longstreet erau destul de deştepţi – sau de leneşi – încât să angajeze oameni care să se ocupe de acele firme. Dwayne arăta un interes slab faţă de pensiuni, trecând în fiecare zi de întâi ale lunii pentru a aduna banii sau să asculte scuzele şi să noteze ce reparaţii erau necesare. Dar Tucker ţinea contabilitatea, indiferent dacă îi plăcea sau nu. Odată, când se răzvrătise împotriva acestui lucru, Josie preluase acea activitate, dar dăduse totul peste cap atât de groaznic, încât lui Tucker îi trebuiseră zile întregi ca să facă ordine iarăşi în registre. Totuşi, nu îi displăcea chiar atât de mult. Contabilitatea era ceva ce se putea face seara, pe răcoare, cu un pahar rece alături. Priceperea lui la socoteli făcea să fie o treabă mai degrabă plictisitoare decât dificilă.

Chat ’N Chew era unul dintre locurile preferate ale lui Tucker şi avea un geam imens, care era veşnic acoperit cu anunţuri de vânzări, piese şcolare şi licitaţii. Înăuntru, podeaua era acoperită cu linoleum, îngălbenit de vreme şi pătat de ceea ce păreau a fi excremente de muşte. Separeurile erau din vinilin roşu, o îmbunătăţire faţă de maronul rupt şi zdrenţuit, pe care Tucker îl înlocuise cu numai şase luni în urmă. Roşul se transforma deja în portocaliu. De-a lungul anilor, oamenii scrijeliseră tot felul de mesaje pe suprafeţele laminate ale meselor. Un fel de tradiţie a localului. Iniţialele erau cele preferate, împreună cu inimi şi săgeţi, dar, din când în când, cineva era inspirat să mai strecoare şi câte un Hei! Sau în cazul unui singur client morocănos, Mănâncă rahat şi mori. Fiecare separeu avea tonomatul său, unde puteai alege orice melodie voiai; trei melodii pentru douăzeci şi cinci de cenţi. Fiindcă lui Earleen îi plăceau melodiile country, majoritatea erau de acest gen, dar Tucker reuşise să strecoare şi câteva rockuri din ’50. În faţa tejghelei erau înşirate douăsprezece scaune, toate îmbrăcate în acelaşi vinilin roşu, decolorat. Într-un vas de sticlă cu trei nivele se aflau ofertele zilei în materie de prăjituri. Privirea lui Tucker se opri asupra celei cu afine, cu o adevărată încântare. Schimbând saluturi din mână şi hei-uri cu câţiva

clienţi, se îndreptă spre locul unde sora lui stătea în faţa tejghelei. Vorbind cu Earleen, Josie îşi bătu fratele uşor pe braţ, fără să se întrerupă. — Aşa că i-am zis: Justine, dacă o să te măriţi cu un tip ca Will Shiver, ca să fi fericită nu trebuie decât să cumperi un lăcăţel pentru şliţul lui şi să te asiguri că numai tu ai cheia. O să se ude el din când în când, dar atâta tot. Earleen râse şi şterse câteva cerculeţe ude de pe tejghea. — Nu pot să pricep de ce o vrea să se mărite cu un tip atât de lipsit de importanţă ca Will. — Scumpo, e un adevărat tigru în pat, spuse Josie, făcându-i cu ochiul. Aşa se aude. Salut, Tucker, spuse ea apoi şi îşi sărută fratele cu zgomot, înainte să-şi plimbe degetele prin faţa ochilor lui. Abia miam. Făcut manichiura. Roşu-aprins! Ce zici? El îi examină unghiile lungi şi roşii. — Parcă tocmai ai fi scos ochii cuiva. Earleen, dămi o limonadă şi o bucată de plăcintă cu afine şi cu îngheţată de vanilie deasupra. Mai degrabă încântată de descrierea lui Tucker, Josie îşi trecu degetele prin părul negru. — Lui Justine i-ar fi plăcut să mi-i scoată, zise ea şi, zâmbind, sorbi cu paiul din cutia de Coca-Cola dietetică. Era la coafor ca să se vopsească la rădăcină şi îşi tot mişca mâna ca să-i vadă toată lumea bucată de sticlă, căreia ea îi zice diamant. Probabil că Will lo fi câştigat doborând sticle la bâlci.

În ochii aurii ai lui Tucker apăru un licăr. — Eşti geloasă, Josie? Ea deveni rigidă şi se bosumflă, dar aproape imediat se lumină la faţă, îşi dădu capul pe spate şi izbucni în râs. — Dacă l-aş fi vrut, l-aş fi avut. Dar, în afară de pat, e groaznic de plictisitor. Amestecă lichidul, care mai rămăsese în cutie, cu paiul şi aruncă o privire peste umăr spre doi băieţi care se aflau într-un separeu şi care se împăunară imediat, sugându-şi burţile umflate de bere. — Asta e povara noastră, Tuck. Suntem aproape irezistibili pentru sexul opus. După ce îi zâmbi lui Earleen, el muşcă din plăcintă. — Da, asta e crucea noastră. Josie bătu cu unghiile în tejghea doar pentru plăcerea de a le auzi. Starea de nelinişte, care o făcuse să se căsătorească şi să divorţeze de două ori în cinci ani, se făcea prezentă de câteva săptămâni. Ar cam fi timpul să plec, îşi spuse ea. Câteva luni petrecute în innocence o făceau să tânjească după vânzoleala din alte părţi. Şi câteva luni petrecute în alte părţi o făceau să tânjească după liniştea orăşelului ei natal. Cineva introdusese o monedă de douăzeci şi cinci de cenţi în tonomat şi Randy Travis începuse să cânte o melodie despre suferinţele provocate de dragoste. Josie bătea darabana cu unghiile în ritmul

muzicii şi se încruntă la Tucker care se îndopa cu plăcintă şi îngheţată.. — Nu-mi dau seama cum de poţi mânca aşa în miezul zilei.. Trucker muşcă din nou din plăcintă. — Deschid gura şi înghit. — Şi nu pui nimic pe tine. Eu trebuie să fiu atentă la fiecare aliment pe care-l mănânc, altfel fac nişte şolduri cât ale lui Mamie Gantrey, spuse ea şi, după ce vârî un deget în îngheţata lui, îl linse. Ce faci prin oraş, în afară de faptul că te îndopi? — Cumpărături pentru Della. Am trecut pe lângă o maşină care intra pe drumul spre casa Menair. — Hmmm, spuse Josie şi ar fi acordat mai multă atenţie acelei informaţii, dacă în clipa aceea nu ar fi intrat Burke Truesdale. Ea se îndreptă în scaun, se aşeză picior peste picior şi îi aruncă un zâmbet plin de dulceaţă. — Salut, Burke. — Josie, o salută el şi îl lovi uşor pe spate pe Tucker. Tuck. Ce mai faceţi? — Pierdem vremea, spuse Josie. Burke era un tip solid, de vreun metru optzeci, cu umeri de fundaş şi o faţă cu maxilarul pătrat, îndulcită de ochii ca de căţel. Deşi era de aceeaşi vârstă cu Dwayne, era mai apropiat de Tucker şi de asemenea, era unul dintre puţinii bărbaţi pe care Josie îl dorise şi nu îl avusese. Burke se sprijini cu un şold de scaun şi cheile de pe

inel zdrăngăniră. Insigna de şerif sclipi în razele soarelui. — E prea cald ca să faci altceva, spuse el şi îi mulţumi lui Earleen care îi puse în faţă un pahar de ceai cu gheaţă. Îl bău până la fund, fără să-şi tragă sufletul. Josie îşi linse buza de sus privindu-i mărul lui Adam cum se mişca. — Ruda domnişoarei Edith s-a mutat în casă, anunţă el, lăsând paharul jos. Domnişoara Caroline Waverly, o muziciană din Philadelphia. Earleen îi umpluse din nou paharul, dar de data aceasta, el îl bău pe îndelete. — A sunat să i se pună telefonul în funcţiune şi să i se dea drumul la lumină. — Cât o să stea? Întrebă Earleen care întotdeauna era atentă la astfel de informaţii, deoarece, ca proprietară a localului, simţea că era de datoria ei să ştie. — N-a zis. Domnişoara Edith nu obişnuia să vorbească despre rudele ei prea mult, dar îmi amintesc că am auzit-o spunând că avea o nepoată care călătorea mult cu o orchestră sau ceva de genul ăsta. — Trebuie să câştige bine, spuse Tucker gânditor. L-am văzut maşina acum vreun sfert de oră. Un BMW nou-nouţ. Burke aşteptă până când Earleen se depărtă de el. — Tuck, trebuie să-ţi vorbesc în legătură cu

Dwayne. Deşi chipul îi rămase impasibil şi prietenos, scutul lui Tucker îşi ocupă locul. — Despre? — S-a îmbătat din nou aseară şi s-a luat la bătaie la Megreedy’s. L-am închis într-o celulă azi-noapte. Acum se văzu o schimbare, o întunecare a ochilor, o severitate a gurii. — L-ai acuzat de ceva? — Haide, Tuck, spuse Burke şi, mai mult rănit decât ofensat, îşi schimbă poziţia. Făcea un tărăboi îngrozitor şi era prea beat ca să conducă. M-am gândit că nu i-ar strica un loc unde să doarmă. Ultima oară când l-am adus acasă în toiul nopţii, domnişoara Delia a fost teribil de furioasă. — Da, spuse Tucker, relaxându-se. Existau prietenii, existau rudele şi exista Burke, o combinaţie din cele două. — Unde-i acum? — La închisoare, mahmur. M-am gândit că, dacă tot eşti aici, poate îl duci tu acasă. Îi putem trimite maşina mai târziu. — Îţi mulţumesc, spuse el şi cuvintele acelea şoptite mascau o dezamăgire cumplită. Dwayne era în starea aceea de două săptămâni. Odată ce cădea, Tucker ştia că avea să urmeze un urcuş îndelungat şi alunecos. Se ridică şi îşi scoase portofelul. Când uşa se deschise brusc, cu un zdrăngănit de geamuri când se izbi de rafturi, se

întoarse imediat. O văzu pe Edda Lou Hatinger şi ştiu că dăduse de necazuri. — Ticălos nenorocit! Strigă ea năpustindu-se spre el. Dacă Burke nu ar mai fi avut reflexele care îl făcuseră vedetă în liceu, faţa lui Tucker ar fi fost franjuri în clipa următoare. — Hei, hei, spuse el, în timp ce Edda Lou se zbătea să scape. — Crezi că poţi să-mi dai cu piciorul aşa? — Edda Lou, spuse Tucker care, din experienţă, îşi păstra vocea scăzută şi calmă. Trage aer în piept. O să ţi se facă rău. Ea îşi dezveli dinţii mici într-un mârâit. — O să-ţi fac eu ţie rău, parşiv nenorocit. Fără entuziasm, Burke intră în pielea de şerif. — Fato, linişteşte-te sau va trebui să te închid. Taică-tău n-o să fie deloc încântat. Ea şuieră printre dinţi: — N-o să-l ating pe ticălos nici cu un deget, zise ea, şi când Burke îşi slăbi strânsoarea, ea se desprinse din mâinile lui şi se scutură. — Dacă vrei să discutăm despre asta… începu Tucker. — O să discutăm, stai liniştit. Chiar aici şi acum, spuse ea rotindu-se, în timp ce clienţii se holbau sau se prefăceau că fac altceva. Brăţările de plastic, viu colorate, zdrăngăniră pe braţele ei. Faţa şi gâtul îi erau asudate. — Ascultaţi cu toţii. Am ceva de spus în legătură

cu domnul Longstreet Mare şi Tare. — Edda Lou… spuse Tucker şi îi atinse braţul uşor, dar ea se întoarse şi îl lovi cu dosul palmei. Nu, îi spuse el lui Burke, făcându-i semn să nu se amestece şi ştergându-şi gura de sânge. Las-o să spună ce are de spus. — Să ştii c-o să spun. Ai zis că mă iubeşti. — N-am spus niciodată aşa ceva. De acest lucru Tucker putea fi sigur. Până şi în focul pasiunii era atent cu cuvintele. Mai ales în focul pasiunii. — M-ai făcut să cred asta! Îi strigă ea. Mirosul deodorantului ei se combina cu cel al transpiraţiei formând o aromă care îi amintea lui Tucker de ceva proaspăt mort. — M-ai păcălit, ca să te culci cu mine. Ai spus că eram femeia pe care o aşteptai. Ai spus… Lacrimile începură să se amestece cu sudoarea pe faţa ei, transformându-i rimelul în grămăjoare ude sub ochi. — Ai spus c-o să ne căsătorim. — Ah, nu, spuse Tucker al cărui temperament, de obicei ţinut sub control, începu să se trezească la viaţă. Asta a fost ideea ta, scumpo. Iar eu ţi-am spus foarte clar că n-o să se întâmple. — Ce să creadă o fată când vii fluierând, aducând flori şi cumpărând vin scump? Ai zis că ţineai la mine mai mult decât la oricine altcineva. — Şi am ţinut.

Ceea ce era adevărat. Întotdeauna ţinuse la ea. — Nu ţii la nimeni şi la nimic, în afară de tine, spuse ea apropiindu-şi faţa de a lui, scuipând în timp ce vorbea. Văzând-o aşa, el se întrebă cum de putuse să ţină vreodată. Şi nu-i plăcea deloc faptul că unii dintre băieţii care erau la mese îşi dădeau coate şi râdeau pe înfundate. — Atunci, ţi-e mai bine fără mine, nu? Întrebă el, punând două bancnote pe tejghea. — Crezi c-o să scapi aşa uşor? Întrebă ea, apucându-l de braţ cu putere şi el îi simţi muşchii tremurând. Crezi că poţi să-mi dai cu piciorul la fel ca celorlalte? A naibii să fie ea dacă avea să lase să se întâmple aşa ceva, mai ales că le spusese despre căsătorie tuturor prietenelor ei. Se dusese chiar până în Greenville, ca să se uite la rochii de mireasă. Ştia, simţea, că jumătate din oraş avea să râdă deja. — Ai obligaţii faţă de mine. Ai făcut promisiuni. — Spune-mi una, zise el, începând să-şi piardă cumpătul şi desprinzându-i mâna de pe braţul lui. — Sunt însărcinată, zise ea împinsă de disperare şi avu satisfacţia de a auzi un murmur de glasuri în separeuri şi de a-l vedea pe Tucker pălind. — Ce-ai spus? Ea schiţă atunci un zâmbet plin de cruzime. — Ai auzit foarte bine, Tuck. Acum ai face bine să hotărăşti ce ai de gând să faci.

Ridicându-şi bărbia, se întoarse şi ieşi ca vântul. Tucker aşteptă până când inima îi coborî la loc din gât. — Hopa, spuse Josie, zâmbindu-le clienţilor care se holbau, dar luându-şi fratele de mână. Pe zece dolari că minte. Încă ameţit, Tucker se uită la ea. — Poftim? — Zic că nu e mai însărcinată decât tine. Cel mai vechi truc al unei femei, Tucker. Nu te lăsa păcălit. El simţea nevoia să se gândească şi voia să fie singur pentru a o face. — Scoate-l tu pe Dwayne de la închisoare, da? Şi ia lucrurile de care are nevoie Delia. — Ce-ar fi să… Dar el ieşea deja. Josie oftă, gândindu-se că avea să iasă tărăboi mare, pentru că el nu-i spusese de ce avea nevoie Delia. Capitolul 2 Dwayne Longstreet stătea pe un pat tare ca piatra, într-una din cele două celule alăturate ale închisorii, şi gemea ca un câine lovit. Cele trei aspirine, pe care le înghiţise, încă nu îşi făcuseră efectul şi armata de ferăstraie care zumzăia în capul lui se apropia teribil de mult de creier. Îşi înălţă capul dintre mâini doar atât cât să bea din cafeaua pe care i-o lăsase Burke, după care şi-l strânse iarăşi, parcă temându-se să nu-i cadă.

Sperând pe jumătate că acest lucru avea să se întâmple. Ca întotdeauna, în prima oră după ce se trezea din beţie, Dwayne se dispreţui. Nu suporta gândul că picase, zâmbind, în aceeaşi capcană oribilă din nou. Nu era vorba despre băutură. Nu, lui Dwayne îi plăcea să bea. Savura prima gură fierbinte de whisky care îi atingea limba, apoi îi luneca pe gâtlej şi se instala în stomac, asemeni unui sărut îndelung şi încet al unei femei frumoase. Îi plăcea valul care i se răspândea în cap după al doilea pahar. La naiba, îi plăcea la nebunie. Nici măcar nu îl deranja faptul că se îmbăta. Nu, trebuia să se spună ceva despre acel moment de plutire care apărea după ce dădea pe gât cinci, şase pahare. Când totul părea în regulă şi amuzant. Când uitai că viaţa ta devenise oribilă, că îţi pierduseşi nevasta şi copiii, pe care nu prea îi doriseşi cine ştie ce de la bun început, şi că erai obligat să stai într-un orăşel prăfuit şi uitat de lume, pentru că nu aveai unde să te duci în altă parte. — Da, îi plăcea foarte mult acel moment de plutire şi uitare. Nu prea îi păsa ce se mai întâmpla după aceea. Când mâna ţi se tot îndrepta spre sticlă, fără să prevină restul organismului în legătură cu ce avea să urmeze. Când încetai să mai simţi vreun gust şi continuai să înghiţi doar pentru că whisky-ul era acolo şi la fel şi tu.

Nu îi plăcea faptul că, uneori, băutura îl făcea să se comporte urât, aşa încât voia să se ia la bătaie. Din fire, el nu era un scandalagiu. Aşa fusese tatăl lui. Dar uneori, doar uneori, whisky-ul îl transforma în Beau şi el regreta acest lucru. Ceea ce îl speria era faptul că existau momente când nu îşi mai amintea dacă făcuse tărăboi sau îşi pierduse cunoştinţa. Ori de câte ori se întâmpla acest lucru, mai mult ca sigur se trezea în celulă cu o mahmureală îngrozitoare., încet, ştiind că mişcarea ar fi putut transforma ferăstraiele din capul lui întrun roi de albine furioase, se ridică în picioare. Razele soarelui, care pătrundeau printre gratiile de la fereastră, îl orbiră. Dwayne îşi feri ochii cu latul palmei şi ieşi bâjbâind din celulă. Burke nu îl încuia niciodată înăuntru. Se duse împleticindu-se până la toaletă, unde lăsă un galon, parcă, din whisky-ul care se filtrase prin rinichi. Fiindu-i un dor teribil de propriul lui pat, îşi dădu cu apă rece pe faţă până când ochii încetară săi mai ardă. Strânse din dinţi când auzi uşa de la intrare trântindu-se şi scânci uşor când Josie îl strigă veselă. — Dwayne? Eşti aici? A venit surioara ta să te scoată. Când el apăru în prag şi se rezemă vlăguit de tocul uşii, Josie ridică din sprâncenele pensate cu grijă. — Vai de mine! Arăţi ca dracu’, spuse ea şi se apropie mai mult, bătându-şi buza de jos cu unghia.

Scumpule, cum de reuşeşti să vezi prin tot sângele ăla din ochii tăi? — Am… spuse el şi tuşi pentru a-şi limpezi vocea. Am făcut praf vreo maşină? — Din câte ştiu eu, nu; Acum, haide, vino cu Josie, spuse ea şi îl luă de braţ, dar când el întoarse capul, se dădu repede înapoi. Dumnezeule mare, câţi ai omorât cu răsuflarea asta? Scoţând un ţâţâit dezaprobator, scotoci în poşetă şi scoase o cutiuţă de Tic Tac. — Ia, mestecă vreo două din astea, spuse ea, vârându-i-le în gură cu mâna ei. Altfel o să leşin. — Delia o să fie furioasă, mormăi el, lăsând-o pe Josie să-l ducă spre uşă. — Bănuiesc că da, dar când o să afle de Tucker, o să uite de tine. — Tucker? Fir-ar să fie, zise Dwayne, clătinânduse când lumina soarelui îl izbi în ochi. Dând din cap, Josie îşi scoase ochelarii de soare cu strasuri în jurul lentilelor şi i-i dădu. — Tucker are necazuri. Sau Edda Lou susţine că el i-a făcut necazuri. Dar o să mai vedem noi. — Dumnezeule mare, spuse el şi, pentru o clipă, uită de propriile lui probleme. Tuck a lăsat-o gravidă pe Edda Lou? Josie deschise portiera, pentru ca Dwayne să se scurgă înăuntru. — A făcut o scenă teribilă la Chat ’N Chew, aşa încât toată lumea din oraş o să urmărească să vadă

dacă i se umflă burta. — Dumnezeule! — Aşa este, zise Josie pornind maşina şi închizând radioul. Indiferent dacă e gravidă sau nu, el ar face bine să se gândească de două ori înainte s-o aducă pe stricata aia smiorcăită în casă. Dwayne ar fi fost de acord întru totul, dar era prea ocupat să-şi ţină capul. Tucker îşi dădu seama că nu ar fi făcut bine dacă s-ar fi dus acasă. Delia s-ar fi repezit la el într-o secundă. Avea nevoie de câteva momente de singurătate. O dată ce trecea de poarta de la Sweetwater, nu se mai putea bucura de aşa ceva. Deodată, trase pe dreapta, lăsând o dâră mai închisă la culoare pe asfaltul încins al şoselei. Lăsă maşina acolo şi porni printre copaci. Căldura paralizantă scăzu cu câteva grade odată ce ajunse la umbră. Cu toate acestea, el nu căuta săşi răcorească pielea, ci mintea. O clipă, la local, vrusese să o strângă pe Edda Lou de gât până când îşi dădea sufletul. Nu îi păsa nici de impuls, nici de faptul că imaginea îi făcuse plăcere. O parte dintre lucrurile pe care le spusese ea fuseseră minciuni. Dar asta însemna că jumătate fuseseră lucruri adevărate. Dădu la o parte o ramură joasă şi îşi continuă drumul spre apă. Un bâtlan, speriat de apropierea lui, îşi strânse picioarele lungi şi graţioase, şi îşi luă

zborul lin. Tucker se uită după şerpi când se aşeză pe un buştean.. Fără să se grăbească, scoase o ţigară, rupse o bucăţică din vârf şi o aprinse. Întotdeauna îi plăcuse apa; nu atât de mult vuietul şi forţa oceanului, cât întunecimea nemişcată a iazurilor, murmurul izvoarelor, pulsul constant al fluviului. Chiar şi când era mic copil fusese atras de el, folosind scuza pescuitului pentru a sta să se gândească sau să moţăie, ascultând pleoscăitul broaştelor şi zgomotul monoton al greierilor. Pe atunci nu avusese decât probleme copilăreşti. Dacă avea să mănânce bătaie pentru acel D la geografie, cum să facă să obţină o bicicletă nouă de Crăciun. Şi, mai târziu, dacă să o invite pe Arnette sau pe Carolanne la balul de Sfântul Valentin. Pe măsură ce înaintai în vârstă, problemele se înmulţeau. Îşi aminti cât de mult suferise când tatăl lui plecase şi murise în acel Cessna în drum spre Jackson. Dar asta nu fusese nimic, absolut nimic în comparaţie cu durerea cumplită pe care o simţise când o descoperise pe mama lui prăbuşită în grădină, deja prea aproape de moarte pentru ca vreun doctor să-i mai poată ajuta cu ceva inima. Pe atunci, venea adesea în acel loc, pentru a încerca să-şi depăşească durerea. Cu timpul, toate lucrurile acestea se estompaseră. Numai că, uneori, când privea pe fereastră, aproape că se aştepta să o vadă – cu chipul ascuns de pălăria mare de pai, cu eşarfa de şifon în spate – tăind trandafiri.

Madeline Longstreet nu ar fi acceptat-o pe Edda Lou. Ar fi găsit, fireşte, că era vulgară şi şireată. Şi, îşi mai spuse Tucker trăgând încet din ţigară şi dând fumul afară, şi-ar fi exprimat dezaprobarea cu acea politeţe extraordinară, caracteristică unei adevărate doamne din sud. Mama lui fusese o adevărată doamnă din sud. Pe de altă parte, Edda Lou era bună din punct de vedere fizic. Sâni mari, lată în şolduri, cu o piele pe care şi-o menţinea umedă, ungându-se cu Vaseline Intensive Care Lotion dimineaţa şi seara. Avea o gură dornică şi lacomă, nişte mâini doritoare şi, Dumnezeule, se simţise bine cu ea. Nici nu o iubise, nici nu îi spusese vreodată aşa ceva. Tucker considera că declaraţiile de dragoste erau o unealtă de prost gust pentru convingerea unei femei de a se culca cu tine. El o făcuse să se simtă bine şi în pat şi în afara patului. Nu era genul de bărbat care să înceteze să mai curteze o femeie odată ce aceasta îşi desfăcea picioarele. Dar, în clipa în care ea făcuse aluzie la căsătorie, el dăduse mult înapoi. Mai întâi, o lăsase o perioadă să se potolească, ieşind cu ea de vreo două ori în două săptămâni şi excluzând sexul complet. Îi spusese verde în faţă că nu avea nici cea mai mică intenţie de a se căsători. Dar îşi dăduse seama, după expresia de înfumurare din ochii ei, că nu îl crezuse. Aşa că pusese capăt relaţiei. Ea plânsese, dar fusese

civilizată. Tucker îşi dădu seama acum că ea îşi închipuise că avea să-l poată aduce înapoi. De asemenea, Tucker nu avea nicio îndoială că Edda auzise că el fusese cu altcineva. Toate contau, nimic nu conta. Dacă Edda Lou era însărcinată, era sigur că, în ciuda măsurilor de precauţie, el era cea care o adusese în starea respectivă. Acum trebuia să se gândească ce să facă. Se mira că Austin Hatinger nu venise deja după el cu puşca încărcată. Austin nu era cel mai înţelegător om şi niciodată nu îi suferise pe membrii familiei Longstreet. Adevărul era că îi ura încă de când Madeline Larue îl alesese pe Beau Longstreet, punând capăt astfel, pentru totdeauna, visului lui Austin de a se căsători cu ea. De atunci, Austin se transformase într-un ticălos. Toată lumea ştia că îşi lovea soţia de câte ori avea chef. Aceeaşi metodă o folosea cu toţi cei cinci copii ai săi; cel mai mare dintre ei, A.J., fiind închis în Jackson pentru furt de maşini. Austin însuşi îşi petrecuse câteva nopţi în spatele gratiilor. Violenţă, tulburarea liniştii, de obicei săvârşite în timp ce vorbea din Scriptură sau îl invoca pe Dumnezeu. Tucker se gândi că nu era decât o chestiune de timp până când Austin avea să vină după el cu puşca sau cu pumnii lui imenşi. Avea să fie nevoit să-l înfrunte. La fel cum avea să fie nevoit să facă faţă responsabilităţii faţă de Edda Lou. Responsabilitate,

asta era, dar să fie al naibii dacă avea să se însoare din obligaţie. O fi fost ea pricepută la pat, dar nu era în stare să întreţină o conversaţie. Şi, aşa cum descoperise, era la fel de proastă şi de vicleană ca o vulpe. Acesta era un lucru pe care nu avea de gând să-l suporte în fiecare dimineaţă tot restul vieţii lui. Avea să facă ce putea şi ce era corect. Erau bani şi mai era şi timpul lui. Măcar atâta putea să dea. Şi, poate că, după ce o să treacă furia, avea să simtă puţină afecţiune pentru copil, dacă nu pentru mamă. Spera să fie afecţiune în locul acelei senzaţii de greaţă, pe care o simţea în clipa aceea. Tucker îşi trecu mâinile peste faţă, dorind ca Edda Lou să dispară pur şi simplu. Să plătească pentru scena oribilă din restaurant, unde îl făcuse să pară mai îngrozitor decât era. Dacă ar fi putut să găsească o cale… Auzi deodată un foşnet de frunze şi se întoarse brusc. Dacă Edda Lou se ţinuse după el, avea să-l găsească nu numai gata de ceartă, dar şi dispus s-o provoace. Când păşi în luminiş, Caroline îşi înăbuşi un ţipăt. Acolo, în locul unde pescuise odată cu bunicul ei, era un bărbat, cu ochi aurii ca nişte agate, cu pumnii strânşi şi schiţând ceva între un mârâit şi un rânjet. Se uită în jur disperată căutând o armă, dar apoi îşi dădu seama că nu se putea baza decât pe sine. — Ce cauţi aici?

Tucker îşi schimbă expresia de duritate la fel de uşor cum ar fi schimbat o cămaşă. — Mă uit la apă, spuse el, aruncându-i un zâmbet menit să-i dea de înţeles că era inofensiv. Nu mă aşteptam să dau de cineva. Atitudinea sobră şi încordată dispăruse, dar Caroline nu era convinsă că era inofensiv. Vocea lui era caldă, cu acea tentă leneşă care putea fi atât de uşor ironică. Deşi ochii lui îi zâmbeau, emanau atâta sexualitate, încât Caroline era pregătită să o rupă la fugă numai dacă el se apleca puţin spre ea. — Cine eşti? — Tucker Longstreet, doamnă. Locuiesc puţin mai încolo. Ştiu că am intrat pe proprietatea dumitale. Din nou acel zâmbet care parcă spunea: Nu-ţi face nicio grijă. — Iartă-mă dacă te-am speriat. Doamna Edith nu se supăra dacă veneam să stau aici, aşa că m-am gândit să trec şi să-ţi cer permisiunea. Dumneata eşti Caroline Waverly, nu? — Da, zise ea şi îşi dădu seama că răspunsul acela era prea rigid în comparaţie cu manierele lui, aşa că, pentru a-l îndulci, zâmbi, dar continuă să fie rezervată şi încordată. M-ai speriat, domnule Longstreet. — Ah, spune-mi doar Tucker, zise el zâmbind şi măsurând-o din privire. Puţin cam prea slabă, îşi spuse el, dar avea o faţă la fel de palidă şi de delicată precum cameea pe care

obişnuia să o poarte mama lui pe o panglică neagră de catifea. De obicei, prefera părul lung la o femeie, dar tunsoarea scurtă îi scotea foarte bine în evidenţă gâtul graţios şi ochii mari. Îşi vârî degetele în buzunare. — În definitiv, suntem vecini. Pe-aici avem tendinţa să fim prietenoşi. Ar fi putut fermeca şi scoarţa de pe copaci, îşi spuse ea. Mai cunoscuse unul ca el. Şi, indiferent dacă erau rostite cu un accent sudic sau spaniol, cuvintele erau la fel de periculoase. Ea încuviinţă – regeşte, după părerea lui. — Aruncam o privire proprietăţii, continuă ea. Nu mă aşteptam să dau peste cineva. — E un loc frumos. Te instalezi definitiv? Dacă ai nevoie de ceva, nu trebuie decât să dai un chiot. — Mulţumesc, dar cred că mă descurc. N-am ajuns decât de vreo oră. — Ştiu. Am trecut pe lângă dumneata când mă duceam spre oraş. Ea dădu să mai spună ceva politicos, dar deodată făcu ochii mici. — Cu un Porsche roşu? De data aceasta, zâmbetul fu leneş şi devastator. — E o frumuseţe, nu? Caroline fu cea care se duse spre el, aruncând flăcări din ochi. — Idiot iresponsabil, cred că mergeai cu nouăzeci. Acum nu mai era fragilă şi drăguţă, ci chiar

frumoasă, cu acea roşeaţă în obraji. Tucker rămase, cu degetele în buzunare. Întotdeauna fusese de părere că, dacă nu puteai evita furia unei femei, cel puţin puteai să te bucuri de ea. — Ba nu. Din câte îmi amintesc, mă apropiam de optzeci. Eh, ajunge şi la o sută douăzeci, dacă drumul e drept, dar… — Ai fost cât pe ce să mă loveşti. El păru să se gândească la acea posibilitate, după care clătină din cap. — Nu, aveam destul timp să te ocolesc. Totuşi, s-ar putea ca, dumitale, să ţi se fi părut mai aproape. Îmi pare nespus de rău că te-am speriat de două ori în aceeaşi zi, spuse el, dar licărul din ochii lui nu aveau nicio legătură cu scuzele. De obicei încerc să am cu totul alt efect asupra unei femei frumoase. Dacă exista vreun lucru pe care mama Carolinei i-l băgase în cap, acesta era demnitatea. Se opri înainte să înceapă să se răstească: — Nici n-ai ce să cauţi pe şosea. Ar trebui să te reclam la poliţie. Toată acea indignare, tipic yanchee, îl amuza. — Ei bine, poţi s-o faci. Du-te în oraş şi întreabă de Burke. Burke Truesdale. El e şeriful. — Şi, fără îndoială, vărul dumitale, zise ea printre dinţi. — Nu, doamnă, deşi sora lui mai mică s-a măritat, într-adevăr, cu un văr al meu, de-al doilea. Dacă ea îl lua drept un ţărănoi din sud, el avea să-i

facă pe plac. — S-au mutat de partea ailaltă a fluviului, în Arkansas. Pe vărul meu îl cheamă Billy Earl Larue. E din partea mamei. El şi cu Meggie – surioara lui Burke – conduc unul dintre magazinele alea, unde se depozitează lucruri. Ştii, unde oamenii îşi duc mobila, maşinile sau, mă rog, orice, timp de o lună. Şi chiar se descurcă bine. — Sunt încântată să aud asta. — Eşti foarte amabilă, spuse el şi zâmbetul îi fu la fel de lent şi leneş ca apa de lângă el. Să nu uiţi să-l saluţi pe Burke din partea mea când o să stai de vorbă cu el. Deşi el era mai înalt decât ea cu câţiva centimetri, Caroline reuşi să-l privească de sus. — Cred că amândoi ştim că n-ar folosi la nimic. Acum, te rog să pleci de pe proprietatea mea, domnule Longstreet. Iar, dacă vrei să te mai uiţi la apă vreodată, caută alt loc. Se întoarse, dar nu apucă să facă decât doi paşi, când vocea lui Tucker – şi fir-ar să fie, era ironică – se auzi în urma ei: — Don’şoară Waverly? Bun-venit în Innocence. Să ai o zi plăcută, auzi? Ea continuă să meargă. Tucker, fiind prudent din fire, aşteptă până când ea se depărtă destul de mult înainte să izbucnească în râs. Dacă n-ar fi fost vârât până la gât în necazuri, i-ar fi plăcut să o şicaneze pe frumoasa yanchee. Al naibii

să fie dacă nu-l făcuse să se simtă mai bine. Edda Lou era pregătită şi aranjată. Îşi făcuse griji ca nu cumva să fi stricat lucrurile, explodând, după ce aflase că Tucker o dusese pe nesuferita de Chrissy Fuller la cină şi la film. Dar se părea că, pentru prima oară, temperamentul acţionase în favoarea ei. Scena aceea din local, umilirea lui Tucker în public, îl pusese serios la punct. Ah, poate avea să încerce să o convingă să-l lase în pace. Tucker Longstreet avea limba cea mai abilă din ţinutul Bolivar. Dar, de data aceasta, nu avea să mai scape. Ea va avea un inel pe deget şi un certificai de căsătorie în mână, cât ai clipi. Avea să le şteargă tuturor înfumurarea de pe feţe când se va muta în casa cea mare. Şi ea, Edda Lou Hatinger, care crescuse la o fermă cu găini prăpădite, care cotcodăceau prin curte, şi cu un miros de untură de porc veşnic în bucătărie, avea să poarte haine elegante, să doarmă într-un pat moale şi să bea şampanie franţuzească la micul dejun. Îi plăcea de Tucker, era adevărat. Dar în inima ei însetată mai era loc şi pentru casa, numele şi contul lui din bancă. Iar când o să se plimbe prin Innocence, avea să o facă într-un Cadillac lung şi roz. Nu mai trebuia să se ocupe de registrele de la Larson’s sau să strângă bănuţ cu bănuţ, ca să poată să-şi păstreze camera de la pensiune, în loc să stea

acasă, unde tatăl ei ar fi snopit-o în bătaie tot timpul. Ar fi fost o Longstreet. Punând capăt fanteziilor, trase maşina, un Impala ’75, pe dreapta. Nu stătuse să se întrebe de ce îi trimisese Tucker un bilet în care îi cerea să se întâlnească la izlaz. Găsea că era romantic. Edda Lou se îndrăgostise – atât cât îi permitea inima lacomă – datorită faptului că Tucker era extrem de atrăgător. Nu te apuca şi te pipăia cu grosolănie, ca unii dintre cei care veneau la Megreedy’s. De asemenea, nu întotdeauna căuta să se culce cu ea, aşa cum făceau majoritatea bărbaţilor cu care se întâlnea. Nu, lui Tucker îi plăcea să vorbească. Şi, deşi, aproape niciodată nu înţelegea ce spune, îi aprecia politeţea. Îi făcea cadouri cu generozitate. Sticluţe cu parfum, buchete de flori. Odată, când se certaseră, ea plânsese mult şi acest lucru îi adusese o cămaşă de noapte de mătase. După ce se căsătoreau, avea să aibă un sertar plin, dacă voia. Şi o carte de credit American Express, cu care să cumpere. Luna era destul de plină, motiv pentru care nu îşi adusese o lanternă. Nu voia să strice atmosfera. Îşi înfoie părul blond şi lung, şi trase de bluză până când sânii mari, aproape că îi ieşiră din decolteu. Pantalonii scurţi, de un roz-aprins, erau puţin cam strimţi, dar se gândea că efectul merita.

Dacă îşi juca rolul bine, Tucker avea să i-i scoată cât ai clipi. Numai acel gând, că şi începu să se umezească. Nimeni nu o făcea ca Turker. Uneori, când o atingea, uita de banii lui. Voia să intre în ea în seara asta, nu numai datorită plăcerii de a o face în aer liber, ci şi pentru că ar fi fost momentul potrivit. Cu puţin noroc, pretenţia ei, cum că ar fi fost însărcinată, ar fi putut deveni realitate până dimineaţă. Înaintă printre frunzele dese şi prin mirosurile ameţitoare de apă, caprifoi şi propriul ei parfum. Lumina lunii arunca pe pământ umbre mişcătoare. Fiind născută şi crescută la ţară, nu tremura când auzea tot soiul de zgomote. Pleoscăitul broaştelor, foşnetul ierbii, cântecul strident al greierilor sau ţipătul cucuvelelor. Surprinse sclipirea unor ochi galbeni, care ar fi putut fi ai unui raton sau ai unei vulpi. Dar dispărură când ea se apropie mai mult. O victimă mică ţipă în iarbă. Edda Lou nu dădu mai multă atenţie acelui zgomot decât ar fi dat un newyorkez şuieratului unei sirene. Acela era locul vânătorilor nocturni – bufniţa şi vulpea. Era o femeie prea pragmatică pentru a se gândi că ea însăşi ar fi putut fi prada. Zgomotul paşilor ei era înăbuşit de pământul moale şi de ierburile din jurul bălţii. Lumina lunii se revărsa asupra ei, transformându-i pielea, pe care o

îngrijea cu o adevărată religiozitate, în ceva aproape la fel de lucitor ca marmura. Şi, datorită faptului că zâmbea, sigură de victorie, chipul ei avea un fel de frumuseţe incandescentă. — Tucker? Întrebă ea folosind acea voce de fetiţă cu care cucerea de obicei. Îmi pare rău că am întârziat, scumpule. Se opri lângă apă şi, deşi privirea îi era aproape la fel de bună ca a unei pisici noaptea, nu văzu decât apă, pietre şi o vegetaţie deasă. Strânse din buze şi frumuseţea îi dispăru. Intenţionat venise mai târziu, pentru a-l face să asude zece, cincisprezece minute. Oftând, se aşeză pe buşteanul pe care Tucker stătuse cu numai câteva ore în urmă. Dar nu îi simţi prezenţa. Era supărată că venise, alergând, la un semn al lui din deget. Şi nici măcar nu făcuse semnul el însuşi, ci printr-un bileţel. „Vino la izlazul Menair la miezul nopţii. O să aranjăm totul. Vreau doar să fiu singur cu tine o vreme”. Nu era ceva tipic lui? Îşi spuse ea. O făcea să se îmbuneze, zicând că vrea să fie singur cu ea şi, pe urmă, o enerva întârziind. Cinci minute, hotărî în sinea ei. Atât avea să aştepte. După care avea să se ducă la el acasă să-i arate că nu putea să se joace cu sentimentele ei. Auzind un foşnet în spate, întoarse capul, pregătindu-se să bată din gene. Lovitura în moalele capului o făcu să se prăbuşească.

Geamătul ei era înăbuşit. Edda Lou îl auzea în mintea ei şi îşi simţea capul, ca şi cum ar fi fost despicat de o piatră. Încercă să-l ridice. Ah, ce tare durea! Când încercă să ridice mâinile pentru a-şi alina durerea, descoperi că le avea legate la spate. Primul fior de spaimă îi depăşi durerea. Deschise ochii şi încercă să strige. Dar avea căluş în gură. Simţea gustul şi mirosul materialului. Dădu ochii peste cap, chinuindu-se să-şi elibereze mâinile. Era goală, iar spatele şi fesele i se frecau de scoarţa copacului, de care era legată, când încerca să se elibereze. Fusese legată de un stejar, cu picioarele desfăcute. Imagini de viol îi dansau oribil prin minte. — Edda Lou! Edda Lou! Vocea era scăzută şi aspră, semănând cu zgomotul unui metal frecat de o piatră. Ochii înspăimântaţi ai Eddei Lou se învârtiră în orbite, încercând să descopere cine vorbea. A Dar nu vedea decât apa şi frunzişul întunecat, încercă să ţipe şi se înecă din cauza căluşului. — Am pus ochii pe tine. Mă întrebam cât de curând se va întâmpla. E romantic, nu-i aşa, să stai în pielea goală în lumina lunii? Şi suntem complet singuri, tu şi cu mine. Numai noi doi. Hai să facem sex. Paralizată de groază, ea văzu silueta desprinzându-se din umbră. Observă cum lumina lunii cădea pe piele şi timp de o secundă oribilă, zări

sclipirea unui cuţit cu lamă lungă. Acum simţi groază şi repulsie când recunoscu ceea ce venea spre ea. Stomacul i se strânse şi i se întoarse pe dos, simţind gustul de vomă pe limbă. Dar silueta se apropia din ce în ce, acoperită de o peliculă fină de sudoare şi mirosind a nebunie. Rugăminţile şi rugăciunile ei erau înăbuşite de căluş. Firişoare subţiri de sânge îi şiroiau pe spate şi pe picioare, căci se freca disperată de trunchiul copacului, pentru a se elibera. Mâinile erau pe ea, strângând, mângâind. Şi gura. Lacrimi fierbinţi îi şiroiră pe obraji când gura se coborî lacomă asupra sânilor ei lipsiţi de apărare. Alunecos din cauza transpiraţiei, trupul se freca de al ei, făcând lucruri care ei nu îi venea să creadă că i se puteau face. Acum plângea în neştire, trupul cutremurându-i-se la fiecare atingere a acelei guri ude, a acelor degete care străpungeau, a acelei lame de cuţit. Căci îşi amintise ce păţiseră Arnette şi Francie, şi ştia că trebuiau să fi simţit aceeaşi teroare care amorţea toate simţurile, aceeaşi repulsie, în ultimele clipe ale vieţilor lor.. — O vrei. O vrei. Acele cuvinte rostite cu răsuflarea tăiată întrecură zumzetul din creierul ei. — Târfă! Cuţitul se răsuci, tăind delicat, aproape fără să provoace durere, de-a lungul braţului ei. Când gura

se lipi lacomă de rană, Edda Lou aproape că leşină. — Nu, nu. O mână o plesni peste faţă, pentru a o readuce în simţiri. — Târfele nu dorm când muncesc. Apoi se auzi un râset aproape vesel. Buzele erau mânjite de sânge. Edda Lou deschise ochii înceţoşaţi şiâşi aţinti privirea. — Mai bine, aşa e mai bine. Vreau să te uiţi. Gata? — Te rog, te rog, te rog! Strigă ea în gând. Nu mă omorî. N-o să spun, n-o să spun, n-o să spun! — Nu! Vocea era răguşită din cauza excitării şi Edda Lou simţea mirosul propriei spaime, propriului sânge, când faţa aceea se apropie de a ei, nebunia licărind în ochii pe care îi cunoştea foarte bine. — Nu meriţi să fi regulată. Brusc, îi scoase căluşul din gură. O parte din plăcere, din nevoie, era să audă acel ţipăt strident, care fu întrerupt când cuţitul îi tăie gâtul Eddei Lou. Caroline se ridică brusc în capul oaselor, inima bătându-i cu putere. O apăsă cu ambele mâini, aproape rupând cămaşa subţire în care dormea. Un ţipăt, îşi spuse ea în timp ce răsuflarea agitată îi răsuna în cameră. Cine a ţipat? Fu cât pe ce să sară din pat şi să aprindă lumina, dar, deodată, îşi aminti unde era şi se întinse la loc în pat. Nu era în Philadelphia. Nici la Baltimore, New

York sau Paris. Era în ruralul Mississippi, dormind în patul în care dormiseră bunicii ei. Sunetele specifice nopţii păreau să umple încăperea. Ciripit de păsări, de greieri şi de cucuvele. Auzi un alt ţipăt care semăna ciudat de mult cu al unei femei. Ţipete de cucuvele, îşi aminti ea. Bunica ei o liniştise într-o noapte, în timpul acelei vizite de demult, când acelaşi ţipăt o trezise din somn. „Nu-i decât ţipătul unei cucuvele bătrâne, iubito. Nu-ţi fie frică. Eşti în siguranţă ca un gândăcel întrun covor. “Închizând ochii, Caroline ascultă huuuuuu-ul prelung al altei cucuvele, mai manierate. Zgomote obişnuite la ţară, îşi spuse ea şi încercă să ignore scârţâiturile răzleţe ale acelei case vechi. În curând, toate aveau să i se pară la fel de fireşti ca zgomotul maşinilor care treceau pe stradă sau ca ţiuitul îndepărtat al sirenelor. Era exact aşa cum îi spusese bunica ei. Era în siguranţă ca un gândăcel într-un covor. Capitolul 3 Tucker stătea pe veranda laterală, unde viţa purpurie se căţăra pe spalier. O pasăre colibri veni din spatele lui, bătând din aripile irizate când zăbovi puţin, pentru a bea dintr-una dintre florile delicate. În casă se auzea aspiratorul Dellei, al cărui zgomot ieşea pe ferestre pentru a se combina cu zumzetul albinelor. Sub masa de sticlă stătea întins Buster, bătrânul

câine de vânătoare al familiei, care, din când în când, aduna energia necesară pentru a da din coadă şi a se uita, plin de speranţă, la micul dejun al lui Tucker. Acesta nu dădea atenţie, în mod conştient, zgomotelor şi mirosurilor dimineţii, ci le absorbea la fel de absent cum sorbea sucul rece, cafeaua sau mânca pâinea prăjită. — Se ocupa de unul dintre ritualurile lui zilnice preferate: cititul corespondenţei. Ca întotdeauna, erau o mulţime de cataloage şi reviste de modă pentru Josie, pe care le puse una câte una pe taburetul de lângă el. De fiecare dată când un catalog era trântit, Buster îşi ridica ochii urduroşi, plini de speranţă, după care mormăia cu un dezgust canin. Era o scrisoare pentru Dwayne din Nashville, adresa de pe plic fiind scrisă în maniera copilărească a lui Sissy. Tucker o privi o clipă încruntat, o ţinu în lumină, după care o puse deoparte. Ştia că nu putea fi vorba despre bani pentru copii, căci, fiind contabilul familiei, făcea verificările lunare personal şi trimisese o alocaţie, cu două săptămâni în urmă. Ca de obicei, puse facturile pe un alt scaun, corespondenţa personală fu aşezată de partea cealaltă a cafetierei, iar scrisorile care erau, evident, de la vreo organizaţie filantropică ori de la vreun grup care derea bani, într-un mod subtil, erau aruncate într-un sac de hârtie de lângă el. Tucker obişnuia să vâre mâna în sac o dată pe

lună şi să aleagă două plicuri la întâmplare. Organizaţiile respective beneficiau de contribuţii generoase, indiferent dacă era vorba despre Fondul Mondial pentru Viaţa în Sălbăticie, Crucea Roşie Americană sau Societatea pentru Prevenirea Pieliţelor. Astfel, Tucker simţea că familia Longstreet se achita de obligaţiile sale filantropice. Şi, dacă unele organizaţii erau nedumerite când primeau un cec de câteva mii de dolari într-o lună şi nimic, timp de câţiva ani, după aceea, el se gândea că asta era problema lor. El avea propriile lui probleme. Simpla rutină de a sorta corespondenţa îl ajuta să uite de necazuri, cel puţin pe moment. Adevărul era că nu ştia care ar fi trebuit să fie următoarea lui mişcare, din moment ce Edda Lou nici măcar nu îi vorbea. Avusese două zile la dispoziţie, după penibilul anunţ. Public, dar se părea că se dăduse la fund. Nu numai că nu luase legătura cu el, dar nici nu răspundea la telefon. — Era îngrijorător, mai ales de când îşi dăduse seama ce temperament avea. Aşteptarea aceea îl făcea să fie extrem de tensionat. Strânse grămadă plicurile cu Eşti câştigători, pe care Dwayne avea plăcerea să le trimită copiilor lui, şi dădu peste plicul care avea culoarea şi parfumul liliacului şi care nu putea fi trimis decât de o singură persoană. — Verişoara Lulu, spuse el zâmbind bucuros şi

uitând de toate grijile. Lulu Longstreet Boyston făcea parte din ramura familiei ce locuia în Georgia şi era o verişoară a bunicului lui Tucker. Se bănuia că ar fi avut în jur de şaptezeci şi cinci de ani, deşi ea se încăpăţâna de câţiva ani să rămână la şaizeci şi cinci. Era o femeie extrem de bogată, înaltă de vreun metru cincizeci şi nebună de legat. Tucker o adora, pur şi simplu. Deşi pe plic scria: Verilor mei Longstreet, el îl deschise, fără să mai aştepte ca Dwayne şi Josie să se întoarcă de unde plecaseră. Citi primul paragraf, scris cu o cerneală de un rozaprins, şi scoase un fluierat. Verişoara Lulu avea să le facă o vizită. Întotdeauna se exprima astfel, aşa încât niciodată nu ştiai dacă venea doar la cină sau avea de gând’să stea o lună. Tucker spera să fie vorba de o lună. Simţea nevoia să i se distragă atenţia. Ultima oară când venise în vizită, adusese o ladă plină de torturi de îngheţată, împachetate în gheaţă, şi purtase o pălărie sofisticată, cu o pană de struţ, care ieşea prin vârful ascuţit. O ţinuse pe cap timp de o săptămână întreagă, chiar şi când dormea, spunând că sărbătorea zile de naştere. Zilele de naştere ale tuturor. Tucker linse gemul de căpşuni de pe degete, după care îi aruncă lui Buster restul de pâine prăjită. Lăsând celelalte scrisori pentru a fi sortate mai

târziu, se îndreptă spre uşă cu gândul de a-i spune Dellei să se ocupe de camera verişoarei Lulu. Chiar în clipa în care deschise uşa, Tucker auzi zdrăngănitul camionetei lui Austin Hatinger. Un singur vehicul din Innocence scotea acel zgomot. După ce se gândi o secundă să intre în casă şi să încuie uşile, Tucker se întoarse şi ieşi pe verandă, pregătindu-se să înfrunte muzica. Nu numai că îl auzea pe Austin venind, dar îl şi vedea, după norul de fum negru, care se înălţa dintre magnolii. Oftând, Tucker aşteptă ca maşina să ajungă să se vadă şi, scoţând o ţigară din buzunar, îi rupse o bucăţică din vârf. Tocmai se bucura de primul fum, când camioneta opri şi Austin Hatinger se rostogoli afară din ea. Era la fel de mătăhălos ca vechiul Ford, dar numai muşchi. Sub pălăria pătată de sudoare, chipul lui arăta ca şi cum ar fi fost sculptat într-un trunchi de copac. Riduri adânci porneau de la ochii de culoarea lemnului de nuc, îi brăzdau obrajii arşi de vânt şi îi încadrau gura severă şi nezâmbitoare. Niciun fir de păr nu i se vedea de sub pălărie. Nu că Austin ar fi fost chel. În fiecare lună se ducea la frizer şi îşi rădea părul cărunt. Tucker se gândea uneori că o făcea, probabil, în amintirea celor patru ani pe care îi petrecuse în armată. Semper Fi. Acesta era doar unul dintre desenele pe care le tatuase pe braţele lui ca nişte blocuri de piatră. Alături, unduindu-se odată cu încordarea muşchilor, era

drapelul american. Scuipă puţin tutun Red Indian în pietrişul de pe alee. Sub salopeta prăfuită şi sub cămaşa de lucru asudată – care, până şi pe căldura aceea, Austin o ţinea închisă până la ultimul nasture –, pieptul îi era la fel de lat ca al unui taur. Tucker observă că nu luase cu el niciuna dintre puştile care se aflau în suportul din camionetă. Speră că putea să ia acel gest drept un semn bun. — Austin, îl salută el, coborând o treaptă, în semn de amabilitate. — Longstreet. Avea o voce care semăna cu zgomotul făcut de un cui ruginit frecat de beton. — Unde naiba mi-e fetiţa? Dat fiindcă era ultima întrebare la care s-ar fi aşteptat, Tucker clipi nedumerit. — Poftim? — Ticălos nenorocit şi fără Dumnezeu. Unde naiba e Edda Lou a mea? Completarea aceea era puţin mai apropiată de ceea ce aşteptase Tucker. — N-am mai văzut-o pe Edda Lou de alaltăieri, când: Mi-a făcut scena aia în local., Ridică o mână, înainte ca Austin să mai spună ceva. Totuşi, existau avantaje dacă făceai parte din cea mai influentă familie din ţinut.

— Poţi să fi cât de furios vrei, Austin, şi mă aştept să fi teribil de furios, dar adevărul e că m-am culcat cu Fiica ta, zise el şi trase lacom din ţigară. Probabil că ai ştiut foarte bine ce făceam când ne întâlneam şi nu cred că ai fost prea încântat. Nu cred nici că aş putea să te condamn pentru asta. Austin îşi dezveli dinţii galbeni şi strâmbi. Nimeni nu ar fi luat acel gest drept zâmbet. — Ar fi trebuit să te jupoi chiar de prima oară când ai început să-i dai târcoale.! — Este adevărat, dar, ţinând cont că Edda Lou a depăşit vârsta de douăzeci şi unu de ani, cu câţiva ani în urmă, poate să aleagă şi singură, spuse Tucker, trăgând iarăşi din ţigară, apoi aruncând-o. Ce-a fost a fost, Austin. — Ţi-e uşor să vorbeşti aşa, când ai plantat un bastard în burta fiicei mele. J — Cu deplina ei cooperare, zise Tucker, vârând mâinile în buzunare. O să am grijă să aibă tot ce-i trebuie în timpul sarcinii şi n-o să fac niciun fel de probleme când; o să fie vorba despre pensia pentru întreţinerea copilului. — Vorbe mari, zise Austin, scuipând din nou. Vorbe frumoase. Întotdeauna te-ai priceput să scoţi cuvintele care trebuie, Tucker. Acum ascultă câteva. Eu am grijă de ce-mi aparţine şi vreau ca fata să iasă imediat. Tucker ridică doar o sprinceană.

— Crezi că Edda e aici? Nu e. — Mincinosule! Preacurvarule! Strigă el şi glasul i se ridica şi i se cobora ca.al unui evanghelist. Ai sufletul negru de atâtea păcate. — Nu te contrazic în privinţa asta, spuse Tucker cât putu de agreabil, dar Edda Lou nu-i aici. N-am niciun motiv să te mint şi poţi să verifici şi singur, dar îţi spun că nici n-am văzut-o şi nici n-am vorbit cu ea de când a făcut marele anunţ. Austin se gândi să dea buzna în casă, dar îşi dădu seama că ar fi părut un prost şi nu voia să se facă de râs în faţa unui Longstreet. — Dacă nu-i aici, n-are unde să fie în altă parte. Îţi spun eu ce cred, ticălosule, cred că ai convins-o să se ducă la una dintre clinicile alea ucigaşe, ca să scape de copil. — Edda Lou şi cu mine n-am vorbit absolut nimic. Dacă a făcut cumva asta, a fost numai ideea ei. Uitase cât de iute era uriaşul. Înainte ca el să apuce să scoată ultimul cuvânt, Austin se repezi şi îl apucă de cămaşă, ridicându-l de pe trepte. — Să nu vorbeşti aşa despre fata mea. Era o creştină cu frică de Dumnezeu, înainte să se-ncurce cu tine. Uită-te la tine, nu eşti altceva decât un porc leneş şi nenorocit, care trăieşti în casa asta mare şi frumoasă cu beţivul de frate-tău şi cu târfa de sorăta. Picături fine de salivă stropiră faţa lui Tucker, în timp ce Austin se făcea roşu ca focul.

— O să putreziţi cu toţii în iad, la fel ca păcătosul de taică-tău. Tucker prefera să vorbească, să farmece sau să fugă de confruntări. Dar exista întotdeauna un punct, oricât de mult ar fi încercat să-l împiedice, în care mândria şi temperamentul său îşi spuneau cuvântul. Îi trase un pumn în plex lui Austin, luându-l prin surprindere atât cât trebui ca să-şi slăbească strânsoarea. — Ascultă ticălos prefăcut, acum ai de-a face cu mine, nu cu familia mea. Numai cu mine. Ţi-am spus o dată că o să fac tot ce trebuie pentru Edda Lou şi n-o să mai repet. Dacă-ţi închipui că am fost primul care a regulat-o, atunci eşti mai nebun decât aş fi crezut. Se aprindea şi ştia că nu ar fi trebuit, însă stânjeneala, supărarea şi insulta întrecură precauţia. — Şi să nu crezi cumva că a fi leneş înseamnă a fi prost. Ştiu foarte bine ce încearcă să facă. Dacă vă închipuiţi că ţipetele şi ameninţările or să mă facă să dansez până la altar, vă înşelaţi amarnic. Maxilarul lui Austin se încordă. — Deci, e destul de bună ca s-o regulezi, dar nu şi ca să te-nsori cu ea. — Cam ăsta e adevărul. Tucker fu destul de iute ca să se ferească de prima lovitură, dar nu şi de a doua. Pumnul lui Austin îl izbi în stomac, lăsându-l fără suflare, şi făcându-l să

se încovoaie. Primi o ploaie de pumni în faţă şi în gât înainte să reuşească să-şi tragă sufletul pentru a se apăra. Simţi gust şi miros de sânge. Faptul că era al său îl făcu să simtă o furie teribilă străbătându-i fiinţa. Nu simţi durere când încheieturile degetelor îi intrară în contact cu bărbia lui Austin, dar forţa loviturii se făcu cunoscută în braţ.. Se simţea bine. Al naibii de bine. O parte din el continua să gândească extrem de limpede. Trebuia să rămână în picioare. Nu avea să-l egaleze niciodată pe Austin nici în mărime, nici în forţă, aşa că trebuia să se bazeze pe agilitate şi iuţeală. Dacă era pus la pământ şi reuşea să se mai ridice, probabil că avea să aibă oasele rupte. Şi faţa plină de sânge. Primi un pumn chiar sub ureche şi auzi arhanghelii cântând. Pumnii intrau în contact cu oasele. Sânge şi sudoare ţâşneau sub formă de picături fine. În timp ce se luptau, mârâind ca nişte animale, Tucker îşi dădu seama că nu îşi apăra numai mândria, ci chiar viaţa. În ochii lui Austin se vedea un licăr de nebunie care vorbea mai clar decât mormăielile sau înjurăturile. Acel lucru îl făcu să simtă un început de panică. Cele mai rele temeri deveniră realitate în clipa în care Austin se năpusti spre el cu capul înainte. Scoase un strigăt triumfător când Tucker alunecă pe

pietriş şi se prăbuşi pe spate în mijlocul bujorilor. Rămase fără suflare. Auzea şuieratul aerului care se chinuia să-i ajungă în plămâni. Dar furia tot îi rămăsese. Când dădu să se ridice, Austin se trânti asupra lui, cu o mână strângându-l de gât şi cu cealaltă lovindu-l în rinichi. Chiar când îşi strecură mâna sub bărbia lui Austin, chinuindu-se să-i dea capul pe spate, vederea i se înceţoşă. Nu mai vedea decât acei ochi care străluceau acum de plăcerea de a ucide, orbiţi de nebunie. — Te trimit ia Satana, zise el. Te trimit la Satana! Ar fi trebuit să te omor mai de mult, Beau. Ar fi trebuit s-o fac. Simţind cum se scurgea viaţa din el, Tucker ţinti spre ochi. Austin dădu brusc capul pe spate, urlând ca un câine rănit. Când mâna îi alunecă de pe gâtul lui Tucker, acesta trase lacom aer în piept. — Ticălos nebun, eu nu sunt tata, spuse el, înecându-se, tuşind şi izbutind să se ridice în patru labe. Îi era groază să nu verse peste florile strivite. — Pleacă naibii de pe proprietatea mea. Întoarse capul şi cunoscu un moment de satisfacţie când îi văzu faţa însângerată. Dăduse la fel de bine cum primise – şi nimeni nu putea cere mai mult. Doar dacă nu era vorba despre un duş rece, o pungă cu gheaţă şi o sticlă de aspirine. Încercă să se sprijine

pe călcâie, iute ca un şarpe, Austin întinse mâna spre una dintre pietrele grele, care. Înconjurau bujorii. — Dumnezeule! Şopti Tucker când Austin ridică piatra; deasupra capului. Împuşcătura îi făcu pe amândoi să tresară. Fragmente de piatră zburară printre flori. — Mai am o ţeavă încărcată, ticălosule! Strigă Delia de pe verandă. Şi e îndreptată direct spre scula ta care nu-i bună de nimic. Pune piatra aia la loc de unde ai; luat-o, şi fă-o mai repede, fiindcă mă cam mănâncă degetul. Nebunia se stingea. Tucker aproape că o vedea dispărând din ochii lui Austin, fiind înlocuită de o furie violentă, dar oarecum mai firească. — Probabil că n-o să te omor, zise Delia pe un ton de conversaţie, stând la marginea verandei, cu puşca pe umăr şi privind prin cătare, cu un zâmbet sumbru pe i buze. S-ar putea să mai trăieşti vreo douăzeci de ani, urinând într-o pungă de plastic. Austin dădu drumul pietrei. Zgomotul înfundat, pe care îl produse în contact cu pământul, îl făcu pe Tucker să aibă impresia că i se întoarce stomacul pe dos. — Pentru judecată venit-am! Cită Austin. O să plătească pentru ce i-a făcut fetei mele. — O să plătească, zise Delia. Dacă fata aia poartă ceva ce-i aparţine lui, Tucker o să aibă grijă. Dar eu nu-s la fel de credulă ca băiatul, Austin, şi o să vedem care-i treaba înainte să semneze vreo hârtie

sau să completeze vreun cec. Austin se ridică, ţinând pumnii strânşi. — Vrei să zici că fata mea minte? Delia continuă să ţină puşca îndreptată spre mijlocul lui. — Vreau să spun că Edda Lou n-a fost niciodată ce i ar fi trebuit să fie, dar nu o condamn. Acum pleacă imediat de pe proprietatea asta şi, dacă eşti deştept,: du-o pe fată la doctorul Shays, ca să vezi dacă este gravidă. După aia o să discutăm civilizat. Sau poţi să înaintezi şi te fac praf. Austin îşi încleştă şi îşi descleştă pumnii. Sângele îi şiroia pe obraji, ca nişte lacrimi. — O să revin, spuse el, scuipând din nou şi, întorcându-se spre Tucker, continuă: Data viitoare, n-o să mai fie ridici o muiere care să te apere. Se duse spre camionetă, ocoli rondul de flori şi se depărtă cu zgomot, lăsând în urmă un nor de fum negru. Tucker rămase între flori şi îşi lăsă capul pe genunchi. Nu avea de gând să se ridice. Nu, nu încă. Avea să mai stea puţin, până îi trecea ameţeala. Oftând adânc, Delia lăsă puşca jos. O propti cu grijă de balustradă, după care coborî şi păşi peste pietrele din jurul florilor, până ajunse la Tucker. El ridică privirea, gata să-i mulţumească. Ea însă îl plesni peste cap atât de tare, încât îi răsunară urechile. — Dumnezeule, Delia!

— Asta, pentru că gândeşti cu glandele, spuse ea şi îl plesni din nou. Şi asta, pentru că l-ai adus pe maniacul ăla prin preajma casei mele. Încă o palmă peste creştetul capului. — Iar asta e pentru că ai stricat florile mamei tale. Dând din cap mulţumită, îşi încrucişă braţele. — Când te ridici de-aici, să vii la bucătărie să te curăţ. Tucker îşi şterse gura cu dosul mâinii şi se uită absent la pata de sânge. — Am înţeles. Fiindcă îşi închipui că mâinile îi erau mai sigure acum, ea îi vârî un deget sub bărbie. — O să ai un ochi învineţit, zise ea. Dar, din câte am văzut, el o să-i aibă pe amândoi. Nu te-ai descurcat rău. — Bănuiesc că nu, spuse el, ridicându-se încet în genunchi. Respirând greu, se ridică apoi în picioare. Avea senzaţia că fusese călcat de o herghelie de cai. — O să mă ocup de flori mai târziu. — Aşa să faci, spuse ea şi, susţinându-l, îl ajută să meargă înăuntru. Deşi nu îi păsa atât de mult, încât să se înfurie din cauza Eddei Lou, Tucker nu putea să scape de acel supărător sentiment de îngrijorare. Îşi spuse să nu-l lase pe nebunul Austin să turbeze de grijă pentru fata lui la fel de nebună, care, mai mult ca sigur,

stătea ascunsă câteva zile ca să evite mânia tatălui ei şi ca să-l facă pe Tucker să se simtă vinovat. Dar nu putea uita cum fusese când găsise cadavrul micuţei Francie plutind, rănile acelea lipsite de sânge, căscându-se pe tot trupul ei străveziu. Aşa că îşi puse o pereche de ochelari de soare, ca să-şi ascundă ochiul stâng învineţit, şi, după ce înghiţi două pastile din cele pe care le lua Josie contra crampelor menstruale, porni spre oraş. Soarele ardea necruţător, făcându-l să-şi dorească să se urce în pat cu o pungă cu gheaţă şi cu un whisky mare. Aşa avea să facă după ce stătea de vorbă cu Burke. Cu puţin noroc, Edda Lou avea să fie în spatele tejghelei de la Larsson’s, vânzând tutun, acadele şi săculeţi cu cărbune pentru grătar. Dar văzu prin vitrină, când trecu prin dreptul magazinului, că vânzător era tânărul Kirk Larsson, nu Edda Lou. Tucker opri în faţa secţiei de poliţie. Dacă ar fi fost singur, ar fi coborât din maşină centimetru cu centimetru. Scâncind. Dar cei trei bătrâni care stăteau întotdeauna în faţă, mestecând tutun, înjurând vremea şi sperând să mai audă câte o bârfă, erau şi acum acolo. Pălării de pai le acopereau capetele cărunte, obrajii arşi de vânt le erau umflaţi, căci mestecau, iar cămăşile decolorate erau ude de sudoare. — Salut, Tucker.

— Domnule Bonny, spuse el, salutându-l din cap pe primul dintre ei, aşa cum se cuvenea, căci Claude Bonny era cel mai bătrân din grup. Toţi trei trăiau, de mai bine de un deceniu, de pe urma asistenţei sociale şi considerau că porţiunea de trotuar, acoperită de tendă, din faţa pensiunii era un paradis. — Domnule Koons. Domnule O’Hara. Pete Koons, rămas fără dinţi încă de la vârsta de patruzeci de ani şi deloc un adorator al protezelor, scuipă printre gingii în găleata de tablă, pe care i-o adusese nepoata lui. — Băiete, da’ se pare că ai avut de-a face ori cu o muiere afurisită, ori cu un soţ gelos. Tucker izbuti să zâmbească. Existau puţine secrete în oraş şi un om deştept şi le alegea cu înţelepciune. — Nu. Cu un tată supărat. Charlie O’Hara râse şuierător. Emfizemul lui nu se ameliora deloc şi, cum era mai mult ca sigur că nu avea să mai apuce încă o vară, aprecia toate glumele mărunte ale vieţii. — Austin Hatinger? Când Tucker dădu din cap afirmativ, O’Hara râse din nou. — Rău. L-am văzut odată cum îl bătea pe Toby March. În fine, Toby era negru, aşa că nimeni n-a prea dat atenţie. Trebuie să fi fost prin ’69. L-a făcut coastele şi faţa praf. — În ’68, îl corectă Bonny, pentru că exactitatea

era importantă în astfel de chestiuni. A fost în vara când am primit tractorul cel nou, aşa că ţin minte. Austin a zis că Toby furase o bucată de frânghie din şopronul lui. Dar nu era adevărat. Toby era un băiat de treabă şi nu lua niciodată ce nu era al lui. După ce i s-au vindecat coastele, a venit să lucreze la fermă cu mine. Nu mi-a dat niciodată de furcă. — Austin e un om rău, zise Koons şi scuipă din nou, fie de nevoie, fie ca să-şi sublinieze cuvintele. A plecat în Coreea rău şi s-a întors şi mai rău. N-a iertat-o niciodată pe mama ta că s-a măritat, în timp ce el se lupta cu ochii oblici. O alesese pe domnişoara Madeline, deşi ea nu-i dădea nicio atenţie, zise el şi începu să râdă. O să-ţi fie socru, Tuck? — În niciun caz pe lumea asta. Aveţi grijă să nu munciţi prea mult. Râseră apreciativ, iar el se întoarse şi deschise uşa lui Burke. Biroul şerifului era o încăpere mică şi sufocantă, în care se aflau un birou metalic, două scaune rotitoare, un balansoar din lemn scrijelit, un dulap cu arme şi un Mr. Coffee nou-nouţ, cadou de Crăciun de la soţia lui Burke. Pe duşumeaua de lemn se vedeau picături de vopsea albă, de când fuseseră vopsiţi pereţii ultima oară. Dincolo de acea încăpere era o cameră de toaletă cât un dulap de mare şi, alături, un spaţiu de depozitare, cu rafturi metalice, şi destul loc pentru un pat pliant. Acesta era folosit în caz că Burke sau

adjunctul său erau nevoiţi să păzească vreun deţinut peste noapte. Cel mai adesea era folosit când ori unul, ori altul avea probleme acasă şi trebuia să-şi lase consoarta să se calmeze. Tucker se întrebase mereu cum de Burke, fiul unui fermier care pe vremuri fusese prosper, putea fi fericit acolo, încasând amenzi de circulaţie, întrerupând câte un scandal din când în când, supraveghind beţivii. Dar Burke părea destul de mulţumit, la fel cum părea de mulţumit să fie căsătorit, de aproape şaptesprezece ani, cu fata pe care o lăsase însărcinată pe când erau amândoi încă în liceu. Îşi purta insigna cu mândrie şi era suficient de simpatic ca să-şi menţină popularitatea în Innocence, unde oamenilor nu le plăcea să li se spună ce nu aveau voie să facă. Tucker îl găsi la birou, uitându-se încruntat pe nişte dosare, în timp ce ventilatorul din tavan învârtea fumul şi aerul încins deasupra capului. — Burke. — Salut, Tuck. Ce-i cu… Se întrerupse brusc însă, atunci când îi văzu faţa umflată. — Dumnezeule mare, măi băiete, peste ce ai dat? Tucker se strâmbă şi mişcarea aceea bruscă îl cam costă. — Peste pumnii lui Austin. Burke zâmbi.

— Şi el cum arată? — Delia zice că mai rău. Eu eram prea ocupat cu ţinutul maţelor înăuntru, ca să mai observ. — Probabil că n-a vrut să te jignească. Ştiind că putea fi adevărat, Tuck se aşeză pe unul din scaunele rotative. — Probabil. Totuşi, nu cred că tot sângele de pe cămaşa mea era al meu. Sper că nu. — Edd Lou? — Da, zise Tucker şi vârî degetele uşor pe sub ochelari, pipăindu-şi ochiul vânăt. După părerea lui, am pângărit o virgină pură, care nu mai văzuse o sulă în viaţa ei. — Pe naiba. — Exact, spuse Tucker, fiind cât pe ce să facă greşeala de a ridica din umeri. Chestiunea e că ea este majoră şi eu cu ea m-am culcat, nu cu taică-său. — Mă bucur să aud asta. Tucker zâmbi şi, astfel, făcu să i se întindă buza umflată. — Mama Eddei Lou trebuie să închidă ochii şi să se roage la Dumnezeu de fiecare dată când el o ia la bătaie. Redeveni serios, căci gândul că Austin. Putea să lovească acea femeie fragilă era prea tulburător. — Problema este că vreau să fac lucrurile cum trebuie, Burke, spuse el şi oftă, dându-şi seama că nu numai pentru un singur motiv venise în oraş, dar aceea era introducerea pentru primul. Lucrurile au

ieşit bine pentru tine şi Susie. — Da, spuse Burke şi, scoţând un pachet de ţigări Chesterfield, luă una, după care îi aruncă pachetul lui Tucker. Eram prea tineri şi prea proşti ca să ne gândim că n-or să iasă bine.. Privi cum Tucker rupse o bucăţică din vârful ţigării. A – Şi o iubeam. O iubeam, pur şi simplu, peatunci. Încă o mai iubesc. Îi aruncă chibriturile. — Marvella născându-se înainte de a termina noi liceul, n-a fost uşor faptul că a trebuit să locuim cu ai mei timp de doi ani, până când ne-am putut permite să avem propria noastră casă. Apoi Susie a rămas însărcinată din nou cu Tommy, zise el şi dădu fumul afară, clătinând din cap. Trei copii în cinci ani. — Ai fi putut să-ţi tii şi tu şliţul închis. Burke zâmbi. — Şi tu la fel. — Da, spuse Tucker suflând fumul printre dinţi. Ei da, lucrurile stau în felul următor. N-o iubesc pe Edda Lou, dar am o responsabilitate faţă de ea. Nu pot să mă însor totuşi cu ea, Burke. Nu pot, pur şi simplu. Burke scutură scrumul într-o scrumieră metalică, ce fusese albastră odată, dar acum avea culoarea funinginei. — Trebuie să recunosc că ai fi un prost dacă ai face-o, spuse el şi îşi drese glasul înainte să se aventureze pe un teren alunecos. Susie mi-a zis că

Edda se laudă de câteva săptămâni că o să locuiască în casa cea mare şi o să aibă servitori. Susie nu i-a dat atenţie, dar alţii i-au dat. Mi se pare mie că fata a pus ochii pe Sweetwater. Fu atât o lovitură dată mândriei lui, cât şi o imensă uşurare. Deci, nu fusese niciodată el, îşi dădu seama Tucker. Fusese numai numele de Longstreet. Bine, dar trebuia să fi ştiut că el avea să-şi dea seama la un moment dat. — Am venit să-ţi spun că n-am reuşit s-o văd din ziua aia, când a venit la local. Austin a dat buzna peste mine, gândindu-se că o ascundeam la Longstreet. Ai văzut-o cumva prin oraş? Burke stinse ţigara, încet. — Nici eu n-am văzut-o de vreo zi, două. — O fi la vreo prietenă, zise Tucker şi ideea aceea îl mai linişti. Chestiunea e, Burke, că, de când am găsit-o pe Francie… — Da, spuse Burke simţind cum i se strânge stomacul. — Ai mai aflat ceva în legătură cu Francie sau cu Arnette? — Nimic, spuse el şi senzaţia de eşec îl făcu să se încălzească şi mai tare. Şeriful districtual se ocupă mai mult cu treaba asta. Eu am lucrat cu legistul şi ne-au ajutat şi băieţii de la poliţia statală, dar n-am descoperit nimic concret. O femeie a fost tăiată în bucăţi, în Nashville, luna trecută. Dacă se găseşte vreo legătură, o să chemăm FBi-ul.

— Nu mai spune? Burke încuviinţă doar. Nu îi plăcea gândul că nişte ofiţeri federali aveau să vină în oraş, să-i ia locul, să se uite la el cu coada ochiului şi să-şi spună că era un ţărănoi care nu putea nici măcar să închidă un beţiv. — Faptul că mi-am amintit de Francie m-a făcut să mă îngrijorez, continuă Tucker. — O să întreb oamenii, spuse el ridicându-se, căci voia s-o facă imediat. Aşa cum ai zis şi tu, probabil că e la vreo prietenă, unde stă câteva zile ca să te facă să fierbi puţin şi să vii cu cererea în căsătorie. — Da. Bucuros că trecuse povara aceea pe umerii lui Burke, Tucker se ridică şi se îndreptă, şchiopătând, spre uşă. — Să mă anunţi. — De cum aflu ceva, spuse Burke ieşind cu el. Îi aruncă o privire lungă oraşului său. Acolo se născuse şi crescuse, pe străzile acelea alergau copiii lui, acolo îşi făcea cumpărăturile soţia lui. Putea să ridice un deget, în chip de salut, şi toată lumea îl recunoştea şi îi răspundea. — La te uită! Rosti Tucker, oftând uşor când o văzu pe Caroline Waverly coborând din BMW şi îndreptându-se spre Larsson’s. Asta e o înghiţitură de apă rece. Te face să-ţi fie sete numai când te uiţi. — Ruda lui Edith Menair? — Da. M-am întâlnit cu ea acum vreo două zile. Vorbeşte ca o ducesă şi are cei mai mari ochi verzi,

pe care i-ai văzut vreodată. Recunoscând semnele, Burke începu să râdă. — Ai destule probleme, băiete. — E o slăbiciune, spuse Tucker, ducându-se spre maşină, şchiopătând uşor, dar apoi se răzgândi şi traversă strada. Cred că mă duc să cumpăr un pachet de ţigări. Zâmbetul pieri de pe faţa lui Burke, când Tucker îşi întoarse privirea spre pensiune. Şi el îşi amintea de Francie. Sigur că Edda Lou ar fi stat pe-aproape ca să-l bată la cap pe Tucker cu căsătoria. Faptul că nu o făcea, îi lăsa un gust neplăcut în gură. Mă adaptez foarte bine, îşi spuse Caroline, străbătând peluza arsă de soare şi îndreptându-se spre copaci. Femeile pe care le întâlnise în magazinul lui Larsson, în după-amiaza aceea, erau mai curioase decât era ea obişnuită, dar fuseseră totuşi prietenoase şi îi arătaseră simpatie. Era plăcut să ştie că, dacă se plictisea singură acasă, se putea duce în oraş pentru a se bucura de companie. Îi plăcuse îndeosebi Susie Truesdale, care trecuse pe acolo ca să cumpere o felicitare pentru ziua de naştere a surorii ei din Natchez şi stătuse douăzeci de minute. Bineînţeles, acel tip, Longstreet, apăruse şi el, ca să flirteze cu femeile şi să împrăştie farmec sudist. Ochelarii fumurii nu putuseră să ascundă faptul că se bătuse. Când fusese întrebat în legătură cu acest lucru, smulsese compătimirea tuturor femeilor din

magazin. Cei de genul lui întotdeauna reuşeau asta, îşi spuse ea. Dacă Luis îşi rupea o pieliţă de pe un deget, femeile erau gata să doneze sânge. Slavă Domnului că terminase cu el, cu bărbaţii, cu tot ce era legat de ei. Îi fusese patetic de uşor să-i respingă avansurile lui Tucker. Îi spusese don’şoară Caroline, îşi aminti ea zâmbind uşor. Era aproape sigură că ochii lui râdeau în dosul acelor lentile întunecate. Păcat de mâinile lui totuşi, îşi spuse ea, lăsându-se puţin în jos pentru a trece pe sub muşchiul care atârna. Erau frumoase, cu degete lungi şi palme late. Îi păruse rău când îi văzuse încheieturile degetelor jupuite şi învineţite. Supărată, alungă acel sentiment de compătimire. Imediat după ce plecase, şchiopătând uşor, femeile începuseră să şuşotească despre el şi o anume Edda Lou. Caroline trase în piept acel aer curat şi zâmbi în sinea ei. Se părea că fermecătorul domn Longstreet intrase într-o încurcătură cam urâtă. Prietena lui era însărcinată şi ţipa s-o ia de nevastă. Iar, după spusele celor din oraş, tatăl ei era genul de om care abia aştepta să încarce puşca de vânătoare. Plimbându-şi degetul de-a lungul unei crengi, începu să simtă mirosul apei. Doamne, cât de departe era de Philadelphia. De unde era să ştie că avea să fie atât de plăcut şi de amuzant să asculte

bârfele despre Don Juan-ul oraşului? Îi făcuse plăcere vizita în oraş, sporovăielile femeilor, despre copii, despre reţete şi despre bărbaţi. Dar în mod special despre sex. Râse uşor. Se părea că, indiferent dacă era vorba de nord sau de sud, când se întâlneau mai multe femei la un loc, sexul era subiectul preferat. Dar acolo erau mult mai libertine în legătură cu acest lucru. Cine cu cine se culca şi cine nu. Probabil că din cauza căldurii, îşi spuse ea aşezându-se pe un buştean pentru a se uita la apă şi a asculta muzica serii care începea să vină. Se bucura că venise la Innocence. Cu fiecare zi care trecea, simţea că se vindecă. Liniştea, soarele puternic, care te lăsa fără pic de energie, frumuseţea simplă a apei umbrite de copacii acoperiţi de muşchi, începuse chiar să se obişnuiască şi cu zgomotele nopţii şi, de asemenea, cu acel întuneric de nepătruns. Cu o noapte în urmă, dormise opt ore în şir, pentru prima oară după multe săptămâni. Şi se trezise fără durerea aceea de cap insuportabilă. Dădea rezultate singurătatea, seninătatea unui orăşel şi obiceiurile rurale. Rădăcinile pe care nu avusese voie niciodată să le însămânţeze, rădăcinile acelea, a căror existenţă mama ei o negase cu înverşunare, începuseră să se prindă. Nimic şi nimeni nu avea să le mai smulgă din nou.

Poate avea să încerce chiar să pescuiască. Ideea o făcu să râdă şi să se întrebe dacă îi mai plăcea peştele. Se aplecă şi luă o pietricică, pe care o aruncă în apă. Făcu un zgomot atât de plăcut, încât mai luă una, şi încă una, privind cum se lărgeau cerculeţele în jurul punctului în care cădeau. Zărind o piatră mare şi plată la marginea apei, se ridică şi se duse să o ridice. Avea să fie amuzant să încerce să o arunce razant. Şi aceea era o imagine veche, aproape uitată. Bunicul ei stând acolo, chiar în locul acela, şi încercând să o înveţe cum să arunce piatra razant. Încântată de amintire, se aplecă şi o cuprinse cu mâna. Brusc, avu cea mai ridicolă senzaţie că era privită. Fix. Chiar când simţi primul fior prin şira spinării, zări ceva alb cu coada ochiului. Se întoarse şi se uită. În clipa aceea încremeni. Până şi ţipătul îi îngheţă în gât. Era privită fix, deşi ochii aceia nu vedeau nimic. Nu era decât un chip care plutea la suprafaţa apei întunecate, cu o claie hidoasă de păr lung şi blond, care se încurcase în rădăcinile unui copac bătrân. Începu să respire sacadat şi scânci îngrozită în timp ce se dădea înapoi, împleticindu-se. Dar nu îşi putea lua ochii de la acel chip, de la felul cum apa îi mângâia bărbia, de la felul cum o rază de soare cădea chiar pe ochii aceia lipsiţi de vlagă. Abia când reuşi să-şi acopere faţa şi să nu mai vadă acea privelişte, reuşi să tragă aer în piept şi să ţipe. Sunetul făcu păsările să zboare speriate din

copaci. Capitolul 4 Răul îi trecuse aproape complet. Încă mai simţea valuri de greaţă în stomac, dar dacă se forţa să respire rar, reuşea să bea puţină apă călduţă. Sorbi din nou, trase adânc aer în piept şi aşteptă ca Burke Truesdale să se întoarcă. Nu-i ceruse să-l însoţească. Bănuia că, după ce se uitase o dată la ea, îşi dăduse seama că nu putea să mai facă niciun pas. Nici acum, când stătea pe prima treaptă a verandei şi când tremurul mâinilor încetase aproape complet, nu îşi amintea cum ajunsese de la izlaz înapoi în casă. Îşi pierduse un pantof, observă ea absentă. Unul din frumoşii balerini alb cu bleumarin, pe care îi cumpărase de la Paris, cu câteva luni în urmă. Îşi privi piciorul desculţ, murdar de pământ şi iarbă, şi, încruntându-se, îşi scoase şi celălalt pantof. Părea oarecum important să aibă ambele picioare goale. În definitiv, cineva ar fi putut să o creadă nebună dacă o vedea stând acolo pe verandă, încălţată doar cu un pantof. Şi cu un cadavru plutind în apa iazului. Când stomacul i se întoarse pe dos, ameninţând să dea afară până şi apa călduţă, lăsă capul să-i cadă între genunchi. Ah, nu putea să sufere să verse; ura acest lucru cu o înverşunare pe care o simţea numai cineva care îşi revenise recent după o boală îndelungată.

Slăbiciunea, pierderea controlului. Strângând pumnii, îşi folosi toată puterea de concentrare ca să se abţină. Ce drept avea să-i fie rău, să-i fie frică şi să-i vină ameţeală? Era în viaţă, nu? În viaţă, întreagă şi nevătămată. Nu ca acea sărmană femeie. Dar ţinu capul în jos până când stomacul i se linişti şi ţiuitul îi dispăru din urechi. Îşi ridică din nou capul când auzi o maşină venind pe alee. Puse o mână streaşină la ochi şi urmări cu privirea camioneta care se apropia. — Era necesar să taie viţa aceea, îşi spuse ea. Parcă auzea cum se frecau frunzele de maşina aceea deja zgâriată. Trebuia să fie vreo foarfecă în şopron. Cel mai bine era să o facă dimineaţa, înainte să se încălzească prea tare. Privi cum camioneta opri lângă maşina şerifului şi din ea coborî un bărbat slab şi deşirat, cu o cravată roşie înnodată în jurul unui gât ca de curcan. Purta o cămaşă albă cu mâneci scurte şi o pălărie albă pe o claie de păr, pe care şi-l vopsise într-un negru precum cărbunele. Pungi de piele îi atârnau sub maxilar şi sub ochi, de parcă, pe vremuri ar fi fost umplute cu grăsime sau cu lichid. Pantalonii negri îi erau traşi în sus de o pereche de bretele roşii şi purta acel gen de pantofi grei şi sclipitori, pe care ea îi asocia cu armata. Dar geanta de piele îi trăda profesia. — Dumneata trebuie să fi don’şoara Caroline.

Vocea lui piţigăiată ar fi făcut-o să râdă într-un alt moment sau în alt loc. Suna vag ca a unui vânzător de maşini vechi, pe care îl văzuse la televizor cu o seară în urmă. — Eu sunt doctorul Shays, spuse el proptindu-şi un picior pe prima treaptă de jos. L-am îngrijit pe bunicii dumitale, aproape douăzeci şi cinci de ani. Caroline dădu din cap politicoasă. — Încântată. El îi aruncă o privire şi fu surprins să vadă cât era şocată. — Burke m-a sunat şi mi-a. Zis că vine încoace, spuse el, scoţând o batistă albă, imensă, cu care îşi şterse faţa şi gâtul. Deşi se putea mişca repede când era nevoie, atitudinea lui calmă de acum era ceva mai mult decât atitudinea unui medic aflat la căpătâiul unui bolnav. Aşa prefera el să facă lucrurile. — O căldură îngrozitoare, nu? — Da. — Ce-ar fi să mergem înăuntru, unde e mai răcoare? — Nu, cred că… spuse ea privind neputincioasă spre pâlcul de copaci. Ar trebui să aştept. S-a dus acolo să vadă… Aruncam pietricele în apă. Nu i-am văzut decât faţa. Se aplecă spre ea şi îi luă mâna într-a lui. Degetele, încă agile după patruzeci de ani de profesare a medicinei, îi căutară pulsul.

— A cui faţă, draga mea? — Nu ştiu. Când el se aplecă să deschidă geanta, ea deveni rigidă. Lunile petrecute în preajma medicilor, cu acele lor subţiri şi sclipitoare, îi slăbiseră sistemul nervos. — N-am nevoie de nimic! Nu vreau nimic, spuse ea sărind ca arsă şi, deşi încercă, nu putu să-şi împiedice vocea să nu fie prea subţire. Eu n-am nimic. Ar trebui să încercaţi s-o ajutaţi pe ea. Trebuie să puteţi face ceva ca s-o ajutaţi. — Fiecare lucru la rândul lui, draga mea, spuse el şi, ca să-i câştige încrederea, închise geanta. Hai, aşează-te aici lângă mine şi povesteşte-mi ce s-antâmplat. Încet, fără grabă. Pe urmă o să ne gândim ce să facem. Ea nu se aşeză, dar îşi recăpătă controlul suficient de mult pentru a trage de câteva ori aer în piept. Nu voia să ajungă din nou în spital. Nu putea. — Îmi pare rău. Bănuiesc că nu prea sunt coerentă. — Ei, asta nu mă îngrijorează deloc. Majoritatea celor pe care îi cunosc îşi petrec cam jumătate din viaţă fiind coerenţi şi cealaltă jumătate mişcându-şi doar maxilarele. Spune-mi numai cum a fost. — Cred că s-a înecat, zise ea cu o voce calmă şi atentă. În apa izlazului. Nu i-am văzut decât faţa… Se întrerupse, forţându-se din nou să alunge acea imagine din faţa ochilor înainte să-şi piardă iarăşi

controlul. — Mă tem că era moartă. Înainte ca Shays să apuce să mai întrebe ceva, ajutorul de şerif, Cari Johnson, îşi făcu apariţia dintre copaci şi se îndreptă spre ei. Uniforma lui, care de obicei era imaculată, era udă pe alocuri şi murdară de noroi. Totuşi, el mergea cu o precizie militărească, reprezentând o prezenţă impunătoare cu înălţimea sa de aproape doi metri şi cu muşchii săi. Pielea lucioasă îi era de culoarea castanelor. Era un bărbat căruia îi plăcea autoritatea de care se bucura şi era extrem de stăpân pe sine. Dar, în clipa aceea, se chinuia să-şi menţină aura profesională, când tot ce îşi dorea era să găsească un loc ascuns, unde să verse ce mâncase la prânz. — Doctore. — Cari. Nu fu nevoie de mai mult pentru ca ei să facă schimb de informaţii. Înjurând, Shays îşi şterse faţa din nou. — Domnişoară Waverly, aş dori să folosesc telefonul dumneavoastră. — Desigur. Îmi puteţi spune ce… Dar privirea i se îndreptă iarăşi spre copaci şi mintea spre ceea ce se afla dincolo de ei. — E moartă? Cari ezită doar o clipă şi, scoţându-şi chipiul, îşi scoase la iveală cârlionţii negri şi scurţi, atât de scurţi, de parcă ar fi fost o peluză proaspăt tunsă.

— Da. Şeriful o să stea de vorbă cu dumneavoastră cât mai curând posibil. Doctore? Shays se ridică, încuviinţând obosit. — E un telefon chiar aici în hol, spuse Caroline, urcând treptele. Domnule ajutor de şerif… — Johnson, domnişoară. Cari Johnson. — S-a înecat, domnule ajutor de şerif Johnson? El îi aruncă o privire scurtă, ţinându-i deschisă uşa de plasă. — Nu, domnişoară. Nu s-a înecat. Burke stătea pe buştean, cu spatele la cadavru. Lângă el era un aparat de fotografiat Polaroid. Simţea nevoia să stea liniştit un minut înainte să-şi înceapă treaba. Doar un minut ca să i se limpezească mintea şi să i se liniştească stomacul. A Se mai confruntase cu moartea. Îi cunoştea chipul şi mirosul încă din copilărie, când mergea la vânătoare cu tatăl lui. Prima oară se duseseră de plăcere. Apoi, când recoltele şi investiţiile începuseră să nu mai arate bine, vânaseră ca să pună ceva carne pe masă. Văzuse şi moartea unuia de-ai lui. Începând cu sinuciderea tatălui său, când pierduseră ferma. Nu moartea îl adusese acolo unde se afla acum? Fără fermă, cu o nevastă şi doi copii mici de întreţinut, semnase întâi ca ajutor de şerif şi apoi ca şerif. Fiul bogătaşului, care detestase inutilitatea morţii tatălui său şi cruzimea pământului care provocase acest

lucru, alesese să-şi pună talentul şi priceperea în slujba legii şi a ordinii. Dar nici descoperirea tatălui său, atârnând în ştreang, în şopron, nici faptul că auzise scârţâitul frânghiei care se freca de grindă, nu îl pregătiseră pentru ceea ce descoperise în izlazul Menair. Îşi amintea încă foarte bine cum fusese când se chinuise să scoată cadavrul din apă şi să-l tragă pe mal. Ciudat, îşi spuse el, trăgând din ţigară, niciodată nu-i plăcuse de Edda Lou. Avusese o anumită vulgaritate în ea, o privire vicleană, ceva care îi făcea să-i dispară orice urmă de compătimire faţă de ea, mai ales că avea ghinionul de a fi rudă cu Austin Hatinger. Dar, în clipa aceea, îşi aminti cum arătase într-o zi de Crăciun, cu mult timp în urmă, când el şi Susie o întâlniseră în oraş. Nu avea mai mult de zece ani, cu părul încâlcit atârnându-i pe spate, cu rochiţa peticită ridicată prea mult în părţi şi lăsată în faţă. Stătea cu năsucul lipit de vitrina magazinului Larsson’s şi se uita ia o păpuşă cu pelerină albastră şi coroniţă din strasuri. Pe atunci nu era decât o fetiţă care îşi dorea ca Moş Crăciun să existe cu adevărat. Căci ştia deja că acesta nu există. Întoarse capul când auzi foşnetul de crengi. — Doctore, spuse el, scoţând un nor de fum când rosti cuvântul.

Shays îi puse o mână grea pe umăr şi îl strânse o dată, după care se duse spre cadavru. Moartea nu-i era străină şi ajunsese să-şi dea seama că nu era rezervată numai bătrânilor. Putea să accepte gândul că cei tineri mureau din cauza unei boli sau în urma unui accident. Dar acea mutilare, acea distrugere sălbatică a unei fiinţe omeneşti, era imposibil de acceptat. Ridică uşor una din mâinile inerte şi îi studie încheietura zgâriată. Aceleaşi urme se vedeau şi în jurul gleznelor. Într-un fel, acel cerc de piele zdrelită şi neputinţa pe care o semnifica, îi provocau mai multă durere decât tăieturile oribile de pe trup. — A fost unul dintre primii copii pe care i-am adus pe lume când m-am întors în Innocence, spuse el şi, oftând, făcu ceea ce Burke nu putuse să facă. Se aplecă şi îi închise ochii Eddei Lou. — E foarte greu pentru părinţi să-şi îngroape copiii. Dumnezeule, dar nici pentru doctori nu e uşor. — A aranjat-o urât de tot, izbuti Burke să spună. Exact ca şi pe celelalte. Luă aparatul de fotografiat. Aveau să aibă nevoie de mai multe fotografii şi, oricum, trebuia să-şi ocupe timpul cumva, până venea procurorul. — A fost legată de copacul de colo. E sânge închegat pe trunchi. Se poate vedea, după zgârieturile de pe spatele ei, că s-a frecat de el. S-a folosit frânghie de rufe. Bucăţele din ea mai sunt

încă acolo, spuse el şi lăsă aparatul de fotografiat jos, iar ochii îi străluceau de furie. Ce naiba a căutat aici? Maşina ei e în oraş. — N-aş putea să-ţi spun, Burke. A fost lovită în moalele capului, spuse Shays, pipăind-o cu mâinile la fel de blând, ca şi cum ar fi fost vorba despre un pacient în viaţă, care le-ar fi putut simţi. Poate a adus-o aici. Poate a venit ea singură şi l-a înfuriat. Chinuindu-se să-şi păstreze calmul, Burke încuviinţă. Ştia, la fel ca toată lumea din oraş, pe cine înfuriase Edda Lou. Caroline se plimba încolo şi încoace pe verandă. Dacă ar fi avut destul curaj, s-ar fi dus şi ar fi cerut informaţii. Nu ştia cât mai putea să aştepte aşa. Dar era sigură că nu ar fi reuşit să treacă de primul şir de copaci, nu când era perfect conştientă de ceea ce se afla dincolo de ei. Văzu maşina neagră înaintând pe alee, urmată de o camionetă albă. Procurorul, îşi spuse ea. Când bărbaţii coborâră din camionetă, cu o targă şi cu un sac negru şi gros, ea se întoarse cu spatele. Sacul acela, sacul acela negru şi lung, care nu era prea diferit nici ca formă, nici ca mărime de cele pe care le foloseau oamenii pentru a pune în ele lucrurile de care nu mai aveau nevoie, sacul acela îi aminti mult prea brusc că acolo, în apă, nu era o persoană, nu era o femeie, ci doar un trup care nu avea să sufere din cauza înjosirii de a fi luat într-o bucată mare de

plastic. Numai cei vii sufereau. Caroline se întrebă pe cine, oare, lăsase femeia aceea în urmă pentru a o plânge şi a-şi pune întrebări? Ar fi vrut tare mult să cânte, să cânte cu atâta pasiune, încât să nu mai ştie de nimic. Încă mai putea să facă acest lucru, slavă Domnului. Rezemându-se de un stâlp, închise ochii şi cântă în gând, umplându-şi mintea cu o melodie atât de intensă, încât nu auzi următoarea maşină care veni pe alee. — Salut, zise Josie, trântind portiera şi, terminând o îngheţată de cireşe pe băţ, se îndreptă spre verandă. Salut, spuse ea din nou, aruncându-i un zâmbet prietenos şi curios Carolinei, când aceasta ridică privirea. E mare agitaţie pe-aici, zise ea, apoi linse beţişorul, cu plăcere. Am văzut toate maşinile astea venind încoace, când mă duceam spre casă, şi m-am gândit să văd şi eu despre ce e vorba. Caroline o privi nedumerită. Era ciudat, aproape obscen, să vezi pe cineva atât de plin de viaţă, când moartea încă mai zăbovea în acel loc. — Poftim? — Nu-i nevoie de chestii de-astea, scumpo, zise Josie şi, continuând să zâmbească, urcă treptele. Sunt doar curioasă, atâta tot. Nu pot să sufăr când se-ntâmplă ceva şi eu nu ştiu. Josie Longstreet, zise ea şi întinse mâna, puţin lipicioasă de la îngheţată. — Caroline. Caroline Waverly, spuse ea şi, după

ce îşi strânseră mâinile, se gândi cât de înnăscute erau bunele maniere, cât de absurd de automate. — Ai necazuri pe-aici, Caroline? O întrebă Josie, punând băţul pe balustrada verandei. Văd maşina lui Burke. E superb, nu? Nu şi-a înşelat nevasta nici măcar o dată în mai bine de şaptesprezece ani. N-am văzut pe nimeni care să ia căsnicia atât de în serios ca el. Dar, ia să vedem. Şi doctorul Shays e aici. Eh; ăsta da personaj! Cu părul ăla negru, înfoiat, şi pieptănat pe spate, ca un cântăreţ de rock and roii din anii ’50. Are o voce de parcă ar ti Mickey Mouse, nu crezi? Caroline aproape că zâmbi. — Da. Iartă-mă, nu vrei să iei loc? — Nu-ţi face griji pentru mine, spuse Josie, scoţând o ţigară din poşetă şi aprinzând-o cu o brichetă aurie. Ai toţi musafirii ăştia şi totuşi nu văd nici picior de om. — Sunt… spuse ea şi se uită spre copaci, înghiţind în sec. Şeriful vine acum. Josie îşi schimbă poziţia subtil, îndreptându-şi umerii. Însă zâmbetul fermecător, pe care i-l aruncă lui Burke, se stinse când îi văzu ochii. Cu toate acestea, vocea ei era veselă: — Hei, Burke, mă faci geloasă. Pe la Sweetwater nu te mai vede omul, în schimb, iată-te aici. — Treburi oficiale, Josie. — L-auzi. — Domnişoară Waverly, aş vrea să stăm puţin de

vorbă. Am putea să intrăm? — Desigur. Când Burke trecu pe lângă ea, Josie îl apucă de braţ. Expresia de şicanare îi dispăruse de pe faţă. — Burke? — Nu pot să-ţi spun nimic acum. Ştia că ar fi trebuit să-i spună să plece, dar se gândi că, după ce avea să termine de vorbit, Caroline ar fi vrut să aibă o femeie alături. — Poţi să aştepţi? Să stai cu ea puţin? Mâna de pe braţul lui tremură. — Cât de rău e? — Cât se poate de rău. Ce-ar fi să te duci la bucătărie şi să ne pregăteşti ceva răcoritor. Ţi-aş fi recunoscător dacă ai rămâne acolo până o să te chem eu. Caroline îl conduse în salonul din faţă, invitându-l să ia ioc pe divan. Micul ceas cu cuc, pe care îl întorsese cu regularitate de când sosise, ticăia vesel. — Domnişoară Waverly, îmi pare nespus de rău că trebuie să vă pun întrebări acum, când sunteţi atât de tulburată. Dar e mai bine să procedăm cât mai repede. — Înţeleg. Cum putea să înţeleagă? Se întrebă ea disperată. Nu mai descoperise niciodată un cadavru. — Ştiţi… ştiţi cine e? — Da. — Ajutorul de şerif, Johnson, a zis că nu s-a

înecat, spuse ea, frecându-şi uşor gâtul în sus şi în jos, de parcă ar fi împins cuvintele. — Nu, spuse Burke, scoţând un carneţel şi un creion din buzunar. Îmi pare rău, dar trebuie să vă spun că a fost ucisă. Ea încuviinţă doar. Nu era şocată. O parte din ea ştiuse acest lucru încă din clipa în care privise în ochii aceia mari, lipsiţi de viaţă. — Ce vreţi să fac? — Vreau să-mi spuneţi tot ce aţi văzut şi tot ce-aţi auzit în ultimele patruzeci şi opt de ore. — Dar n-am văzut şi n-am auzit nimic. Abia am sosit şi am tot încercat să… să mă instalez, să aşez lucrurile. — Înţeleg, zise el şi, împingându-şi pălăria în spate, îşi şterse fruntea cu braţul. Încercaţi să vă gândiţi mai bine. Nu se poate să nu fi auzit vreo maşină pe alee noaptea târziu sau ceva care să nu vi se pară în regulă? — Nu… adică sunt obişnuită cu zgomotele de la oraş, aşa că nimic nu prea mi se pare în regulă, spuse ea, trecându-şi o mână tremurătoare prin păr. Avea să fie bine, îşi spuse ea, acum, că ajunseseră la întrebări şi răspunsuri, la mecanismele legii şi ordinii. — Liniştea pare extrem de zgomotoasă, nu ştiu dacă mă înţelegeţi. Şi păsările, şi insectele. Cucuvelele, spuse ea şi imediat culoarea îi dispăru

din obraji. Ieri-noapte, prima noapte pe care am petrecut-o aici… oh, Doamne.. — Nu vă grăbiţi. — Mi s-a părut că aud o femeie ţipând. Dormeam şi m-a trezit brusc. M-a speriat. Apoi mi-am adus aminte unde eram şi mi-am amintit şi de cucuvele. De ţipetele acelea de cucuvele, spuse ea şi închise ochii cuprinsă de un sentiment de vinovăţie. M-am culcat la loc. Ar fi putut fi ea, ţipând după ajutor. Şi eu m-am culcat la loc. — Sau ar fi putut fi o cucuvea. Chiar dacă ar fi fost ea, domnişoară Waverly, n-aţi fi putut s-o ajutaţi cu nimic. Aţi putea să-mi spuneţi cam pe la ce oră v-a trezit? — Nu, îmi pare rău. Habar n-am. Nu m-am uitat la ceas. — Vă duceţi în acel loc adesea? — M-am dus de vreo două ori. Bunicul meu şi cu mine am fost la pescuit acolo o dată, când am venit în vizită. — Şi eu am prins nişte peşti frumoşi acolo, zise el pe un ton de conversaţie. Fumaţi? — Nu, spuse ea, dar amintindu-şi iarăşi de bunele maniere, se uită în jur după o scrumieră. Dar, vă rog, puteţi să fumaţi. El scoase o ţigară, dar se gândea la acel chiştoc pe care îl găsise lângă buştean. Nici Edda Lou nu fuma. — N-am observat pe nimeni dând târcoale pe-aici? N-a venit nimeni să vă vadă?

— Aşa cum am mai spus, n-am venit de mult. Am întâlnit totuşi pe cineva în prima zi. A zis că bunica îl lăsa să vină să se uite la apă. Burke rămase impasibil, dar inima începu să-i bată mai tare. — Ştiţi cumva cine era? — Numele lui era Longstreet. Tucker Longstreet. Tucker stătea în hamac, ţinând o sticlă de bere rece pe ochiul umflat. Nu se mai simţea ca şi cum ar fi fost călcat de o herghelie de cai, ci de parcă, mai întâi, ar fi fost târât câteva mile. Regreta amarnic hotărârea de a-l înfrunta pe Austin. Mult mai bine ar fi fost dacă s-ar fi dus câteva zile la Greenville sau la Vicksburg. Ce naiba îl făcuse să creadă că mândria şi cinstea meritau un pumn în ochi? Şi mai rău era faptul că, probabil, Edda Lou era undeva şi râdea de toate complicaţiile pe care le provocase. Cu cât se gândea mai mult la acest lucru, cu atât era mai sigur că Austin îl snopise degeaba. Edda Lou nu avea de gând să avorteze. Nu că Tucker şi-ar fi închipuit că ar fi împiedicat-o moralitatea sau vreun sentiment matern. Dar, dacă nu era însărcinată, nu avea cum să-l mai ţină legat. Să-l ţină legat tot restul vieţii lui! Îşi zise el extrem de abătut. Nimic nu te ţinea legat mai mult ca familia, îşi spuse el. Şi sângele lui avea să se amestece cu cel al Eddei Lou în copilul pe care ea îl purta. Tot ce aveau

bun şi rău urma să se combine, lăsând la voia Domnului sau a destinului, ori a timpului să se hotărască ce trăsături avea să se moştenească. Luă o înghiţitură de bere, după care lipi sticla iarăşi de ochi. Nu avea sens să se gândească la ceva ce trebuia să se întâmple abia peste câteva luni. Mai bine îşi făcea griji în legătură cu prezentul. Îl durea, şi dacă nu s-ar fi simţit atât de penibil, lar fi sunat pe doctorul Shays. Ca să se mai liniştească, îşi îndreptă gândurile spre chestiuni mai plăcute. Caroline Waverly. Era la fel de drăguţă ca una dintre îngheţatele acelea înalte şi delicioase, care te răcoreau şi te făceau să vrei mai mult. Zâmbi în sinea lui când îşi aminti ce privire plină de superioritate îi aruncase în după-amiaza aceea la Larsson’s. O privire gen regină către ţăran. Dumnezeule, îi venise să o ia pe sus chiar atunci. Nu că ar fi avut de gând să o facă. Avea să lase femeile o vreme. Nu numai că îl durea tot corpul, dar se gândea că şi norocul îi era puţin cam fragil. Totuşi, îi făcea plăcere să se gândească. Îi plăcea sunetul vocii ei, atât de diferită de atitudinea rece, care parcă îi spunea să-şi ţină mâinile departe. Se întrebă ce ar fi trebuit să facă, oare, ca s-o convingă să-l laşe să o atingă. Adormi cu un zâmbet pe faţă. — Tuck.

Mormăi şi încercă să îndepărteze mâna care îi zgâlţâia umărul. Mişcarea aceea bruscă îl făcu să simtă din nou durerea. Înjură şi deschise ochii. — Iisuse, nu mai poate omul să aibă puţină linişte pe-aici? Spuse el şi clipi de câteva ori uitându-se la Burke. Umbrele se lungeau şi primul lui gând fu că Delia nu-l strigase la masă. Al doilea, când se întoarse şi se ridică în capul oaselor, fu acela că îl durea stomacul atât de tare, încât nu ar fi suportat să mănânce. — Mai ţii minte când fraţii Bonnyu şi vărul lor nebun s-au năpustit asupra noastră la Spook Hollow? — Da, zise Burke, vârându-şi mâinile în buzunar. — Eram mai tineri pe vremea aia, zise Tucker, dezmorţindu-şi degetele. Nu-mi amintesc să mă fi durut aşa. Ce-ai zice să mergem înăuntru şi să bem câte o bere? — Sunt în timpul serviciului, Tucker. Trebuie să stăm de vorbă. — Vorbim mai bine cu o bere în faţă, spuse Tucker, dar când se uită la Burke, zâmbetul îi pieri de pe buze. Ce e? — E de rău. Rău de tot. Şi el ştiu atunci, de parcă i s-ar fi spus deja. — E vorba de Edda Lou, nu-i aşa? Întrebă el şi, înainte ca Burke să-i răspundă, se ridică şi începu să se plimbe agitat, trecându-şi mâinile prin păr. Iisuse. Iisuse Christoase!

— Tuck… — Lasă-mă puţin. Fir-ar să fie, zise el şi, furios, lovi cu pumnul în trunchiul copacului. Eşti sigur? — Da. A fost ca şi cu Arnette şi cu Francie. — Dumnezeule mare! Îşi lipi fruntea de trunchiul copacului şi se forţă să alunge imaginea din faţa ochilor. Nu o iubise, ajunsese chiar în punctul în care nici măcar nu o mai plăcea, dar o atinsese, o gustase, o posedase. Simţi un val de amărăciune crescând în el, nu numai pentru ea, ci şi pentru copilul pe care nici măcar nu îl dorise. — Ar trebui să vii încoace şi să te aşezi. — Nu, spuse el şi se întoarse. Chipul i se schimbase. Căpătase acea expresie dură şi periculoasă, pe care numai foarte puţini o vedeau. — Unde aţi găsit-o? — În izlazul Menair, acum vreo două ore. — La mai puţin de o milă de-aici, spuse el şi se gândi la început la sora lui, la Delia, la protecţie, după care se gândi la Caroline. Ea, Caroline, n-ar trebui să fie singură acolo, îşi exprimă el, cu voce înăbuşită, gândul. — Josie e cu ea acum, şi mai e şi Cari, spuse Burke, trecându-şi o mână peste faţă. Josie a convins-o să bea puţin coniac de mere de-al doamnei Edith. Caroline a descoperit cadavrul. — La dracu’, spuse el şi se aşeză iarăşi în hamac,

luându-şi capul în mâini. Ce naiba o să facem, Burke? Ce naiba se petrece aici? — Trebuie să-ţi pun câteva întrebări, Tuck, dar înainte, aş vrea să-ţi spun că am fost la Austin. A trebuit să-i spun, zise el, scoţând o ţigară. Ai grijă, băiete. Tucker luă ţigara. — Doar nu-şi închipuie că i-aş fi putut face aşa ceva Eddei Lou. Pentru Dumnezeu, spuse el, aprinzând un băţ de chibrit, şi rămase cu privirea aţintită asupra lui, în timp ce flacăra mistuia băţul. Doar nu crezi… Dădu drumul chibritului şi sări în picioare. — La naiba, Burke, doar mă cunoşti. Burke ar fi vrut să fi acceptat berea – sau orice altceva – ca să scape de acel gust neplăcut din gură. Tucker era prietenul lui, îi era aproape ca un frate, dar şi primul lui suspect. — Faptul că te cunosc n-are nicio legătură cu asta. Tucker simţi lovitura panicii care era mai tare decât orice pumn. — La naiba! — E meseria mea, Tucker. Trebuie să mi-o fac, zise Burke şi, cu inima îndoită, îşi scoase carneţelul. Tu şi Edda Lou v-aţi certat în public acum două zile. Ea a dispărut tot cam de atunci. Tucker scăpără alt chibrit. De data aceasta aprinse ţigara, trase din ea şi dădu fumul afară. — Ai de gând să-mi citeşti drepturile, să-mi pui

cătuşele, sau ce? Burke încleştă pumnul pe lângă trup. — La naiba, Tucker. Tocmai mi-am petrecut două ore, uitându-mă la ceea ce cineva a putut să-i facă fetei ăleia. Nu-i momentul nimerit ca să-mi vorbeşti ironic. Tucker ridică mâna cu palma în sus, dar era prea mult sarcasm în acel gest pentru a fi luat drept unul de pace. — Continuă, Burke, fă-ţi afurisita de meserie. — Vreau să ştiu dacă ai văzut-o pe Edda sau dacă ai vorbit cu ea după ce ai plecat de la restaurant. — N-am venit la tine azi după-amiază ca să-ţi spun că nu? — Unde te-ai dus după ce-ai plecat de la restaurant? — La… spuse el, dar se întrerupse şi păli. Dumnezeule, m-am dus la iazul Menair. Dădu să ducă ţigara la gură, dar se opri. Ochii îi sclipiră în lumină din ce în ce mai slabă. — Dar ştiai asta deja, nu? — Da. Însă e bine dacă mi-o spui tu însuţi. — Să te ia dracu. Burke îl apucă de cămaşă. — Ascultă, nu-mi place deloc ce trebuie să fac. Dar asta nu-i nimic pe lângă ceea ce o să facă cei de la FBI, când or să vină. Avem trei femei moarte, tăiate ca nişte peşti. Edda Lou te-a ameninţat în public, apoi e găsită moartă nici două zile mai târziu. Am o

martoră care te-a văzut la locul crimei cu o zi, sau poate câteva ore, înainte de crimă. Prima licărire de teamă se alătură încordării din stomacul lui Tucker. — Ştii doar că m-am dus la iazul Menair de sute de ori. Ca şi tine, spuse el, dându-i mâinile la o parte. Şi, dacă eram furios pe Edda Lou, nu înseamnă că sunt un ucigaş. Şi cu Arnette şi cu Francie cum rămâne? Burke strânse din dinţi. — Te-ai întâlnit cu ele, cu toate trei. Acum nu mai era furie, ci pur şi simplu şoc. — Dumnezeule, Burke, zise el şi trebui să se aşeze din nou, făcând acest lucru încet, pipăind locul. Nu se poate să crezi aşa ceva. Nu se poate! — Ceea ce cred eu n-are absolut nicio legătură cu întrebările pe care trebuie să ţi le pun. Aş vrea să ştiu unde ai fost ieri-noapte. — Îşi pierdea banii jucând gin rummy cu mine, spuse Josie îndreptându-se spre ei. Era palidă, dar ochii îi erau plini de răceală. — Îmi interoghezi fratele, Burke? Ca să vezi, mă uimeşti, zise ea, şi strecurându-se între ei, puse mâna pe umărul lui Tucker. — Trebuie să-mi fac meseria, Josie. — Atunci chiar că trebuie să ţi-o faci. De ce nu ai plecat în căutarea unuia care urăşte femeile, în loc să te ţii de capul unui bărbat care nutreşte o asemenea afecţiune pentru ele, cum este el?

Tucker îi acoperi mâna cu a lui. — Credeam că stai cu Caroline. — Susie şi Marvella au venit şi ele, zise Josie, ridicând din umeri. Eram prea multe femei într-un singur loc şi, oricum, ea se simţea destul de bine. Ar trebui să te duci acasă, Burke, să ai grijă ca băieţii ăia ai tăi să nu facă prăpăd în casă. El îi ignoră cuvintele şi furia. — Tu şi Tucker aţi jucat cărţi, deci. — Nu-i o crimă sau un păcat în ţinutul ăsta, nu? Întrebă ea şi, luând ţigara dintre degetele lui Tucker, trase un fum. Am stat până pe la ora două, două şi jumătate. Tucker s-a îmbătat puţin şi eu i-am luat treizeci şi opt de dolari. Un val de uşurare îi îngroşă vocea lui Burke: — E bine. Îmi pare rău că a trebuit să-ntreb, dar când or să vină agenţii federali, va trebui să staţi de vorbă şi cu ei. M-am gândit că o să fie mai uşor dacă o să fiu eu primul. — N-a fost, zise Tucker, ridicându-se din nou. Ce se va face cu ea? — A fost dusă în Sala Mortuară a lui Palmer, unde o să fie ţinută peste noapte, oricum, până or să vină cei de la FBI, zise el şi vârî carneţelul înapoi în buzunar, îndepărtându-se încet. Ţine-te departe de Austin, cât poţi de mult. Zâmbind trist, Tucker îşi frecă absent coastele. — Nu trebuie să-ţi faci griji în privinţa asta. Stânjenit şi abătut, Burke se uită fix la un trio de

redodendroni. — Eu o să plec acum. Ar fi bine dacă ai veni mâine să vorbeşti cu federalii. — Bine, spuse Tucker oftând şi Burke plecă. Hei! Strigă el, iar când Burke se întoarse, îi zâmbi stins. Mai am berea aia, dacă vrei. Tensiunea dispăru din umerii lui Burke. — Mulţumesc, dar ar fi bine să mă duc acasă. Întorcându-le spatele, plecă. — Sunt o persoană bolnavă, Tucker, spuse Josie oftând. Sunt extrem de supărată pe tipul ăsta, dar tot aş vrea să intru în pantalonii lui. Râzând uşor, Tucker îşi lipi obrazul de capul ei. — E doar un reflex, draga mea. Reflexul Longstreet. Luând-o după mijloc, porniră spre casă. — Josie, nu că ţi-aş pune la îndoială cuvintele, dar noi doi n-am mai jucat cărţi de săptămâni întregi. — Chiar? Ei, zilele par să se contopească unele în altele, nu? Zise ea şi se dădu puţin în spate pentru a-l privi. Pare mai bine aşa. Mai simplu. — Poate, spuse el şi îi luă faţa în mâini.. Avea un anume fel al lui de a privi în sufletul unei persoane când era nevoie, iar acum simţea nevoia să vadă în sufletul lui Josie. — Nu crezi că am omorât-o eu. — Scumpule, am trăit alături de tine aproape toată viaţa şi ştiu că te chinuie sentimentul de vinovăţie chiar dacă striveşti un gândac. Ai prea

mult suflet, chiar şi atunci când te înfurii. Îl sărută pe ambii obraji. — Ştiu că n-ai omorât pe nimeni. Şi, dacă aşa totul o să se termine mai repede, de ce să nu spunem că am jucat cărţi în seara aia? Oricum, am jucat într-o seară. El ezită. Nu părea chiar în regulă. Apoi ridică din umeri. În regulă sau nu, era mai simplu decât adevărul, adică faptul că adormise citind Keats. Ce naiba ar fi zis băieţii la Chat ’N Chew, dacă ar fi aflat că citea poezie de bunăvoie? Şi cine l-ar fi crezut? Capitolul 5 Asemeni focului într-o pădure de uscături, vestea despre uciderea Eddei Lou Hatinger se răspândise ca praful, din jurul bălţilor până la malurile aluvionare, din scuarul oraşului la ferme, de pe strada Pieţei până la Hog Maw Road, unde Happy Fuller discuta despre eveniment cu scumpa ei prietenă şi parteneră de bingo, Birdie Shays. — Henry nu vrea să vorbească despre asta, spuse Birdie, făcându-şi vânt cu un evantai de hârtie de la Biserica Mântuirii. Burke Truesdale l-a chemat la Menair pe la ora două şi s-a întors abia pe la ora cinci. Chipul lui Iisus pictat pe evantai era neclar din cauza mişcărilor ei. — A venit acasă palid şi asudat, şi mi-a spus că

Edda Lou Hatinger a murit şi să anulez toate programările din seara asta. A zis că a fost omorâtă la fel ca Arnette şi Francie, fără să mai adauge şi altceva. — Domnul să ne aibă în pază, spuse Happy, aruncând o privire spre curtea ei frumos îngrijită. Ce-o să se aleagă de lumea asta? O femeie nu mai e în siguranţă pe stradă. — Am trecut pe lângă restaurant când am venit încoace, zise Birdie, dând din cap cu un aer cunoscător. Părul ei, pe care Earleen Renfrew îl vopsea la fiecare şase săptămâni cu bej-metalizat, stătea neclintit şi ţeapăn ca un coif, cu cele două bucle rigide, care păreau nişte semne de întrebare, de fiecare parte a frunţii. — Am auzit că Burke a chemat FBI-ul şi poate şi Garda Naţională. — Hmmm, spuse Happy, scoţând un sunet între sforăit şi mormăit. Happy ţinea foarte mult la ea, dar acest lucru nu o împiedica să-i vadă defectele. Birdie avea tendinţa să fie credulă, ceea ce, după părerea lui Happy, venea imediat după lenevie pe lista primelor zece păcate. — Avem de-a face cu un criminal maniac, Birdie, nu cu o revoltă. Nu cred că o să vedem soldaţi mărşăluind pe strada Pieţei. Eh, FBI-ul poate, şi mă aştept să-l cheme şi pe băiatul meu să-i pună întrebări, din moment ce el a găsit-o pe biata Arnette

în luna februarie. Chipul ei drăguţ deveni gânditor. Încă nu îl iertase complet pe Bobby Lee pentru faptul că în ziua aceea chiulise de la şcoală şi fusese cât pe ce să piardă anul din nou, dar era greu să reziste prestigiului de a fi mama celui care descoperise primul cadavru. — Bobby Lee e trist de atunci, zise Birdie. Se vede în ochii lui. Chiar azi-dimineaţă, când mi-a făcut plinul la Sunny’s, mi-am zis în sinea mea că Bobby Lee n-o să mai fie niciodată la fel. — A avut coşmaruri săptămâni întregi, spuse Happy cu o uşoară tentă de mândrie în glas. — Ceea ce e foarte firesc. Ştiu că lui Henry i-a rupt inima. Şi îţi spun eu, Happy, e îngrijorător. Ar fi putut fi scumpa mea Carolanne – nu că ar umbla aiurea singură acum când are un soţ şi doi copii de crescut. Dar te face să te îngrijorezi. Şi mai e şi Darleen a ta, care a fost foarte bună prietenă cu Edda. Nici nu pot să mă gândesc. — Cred că ar trebui s-o sun pe Darleen, să văd ce mai face, zise Happy oftând. Fusese o mare uşurare pentru ea când Darleen se măritase cu Talbot junior şi se instalase într-o casă în oraş cu soţul ei şi cu bebeluşul. Dar ştia că începuse iarăşi să-şi facă de cap. — Va trebui să ne adunăm câteva femei şi să mergem la Mavis Hatinger. Birdie dădu să se scuze, dar Iisus o privi de pe evantaiul de hârtie.

— Aşa e creştinesc. Crezi că Austin o să fie acolo? — Nu-ţi face griji din cauza lui Austin, spuse Happy, ridicând bărbia. O să avem puterea maternităţii de partea noastră. În noaptea aceea, uşile se încuiară în Innocence, armele se încărcară şi somnul veni greu. A doua zi dimineaţă, Edda Lou fu primul lucru la care se gândiră mulţi. Pentru Darleen Fuller Talbot, cel de-al treilea copil al lui Happy şi prima ei mare dezamăgire, durerea era amestecată cu letargia. Toată adolescenţa se ţinuse după Edda Lou, încântată de riscurile pe care şi le asumau împreună. Făcând autostopul până în Greenville, furând cosmetice de pe tejgheaua de la Larsson’s, chiulind de la şcoală împreună cu băieţii Bonny, ca să facă sex la Spook Hollow. Îşi făcuseră griji împreună când le întârzia ciclul, vorbiseră deschis despre întâlnirile lor sexuale, merseseră împreună la întâlniri la Sky View Drive-ln Theater de foarte multe ori. Edda Lou fusese domnişoară de onoare când ea se măritase cu Talbot, iar Darleen urma să facă acelaşi lucru când Edda Lou avea să pună mâna, în sfârşit, pe Tucker Longstreet. Acum era moartă şi ochii lui Darleen erau umflaţi de atâta plâns. Abia avu puterea să-l aşeze pe micul Scooter în ţarc, să-şi conducă soţul pe uşa din faţă şi

să se târască până la bucătărie pentru a-i da drumul pe uşa din dos amantului ei, Billy T. Bonny. — Hai, scumpa mea, spuse Billy T., care era deja transpirat în tricoul şi blugii lui rupţi, luând-o în braţe. N-ar trebui să mai continui aşa. Nu pot să sufăr să te văd plângând. — Nu-mi vine să cred că nu mai e, spuse Darleen, trăgându-şi nasul pe umărul lui şi strângându-i şezutul. Era cea mai bună prietenă a mea, Billy T. — Ştiu, spuse el, coborându-şi gura asupra gurii ei şi încercuindu-i-o cu limba încet. Era o fată minunată şi o să-i simţim lipsa cu toţii. — Mi-era ca o soră, spuse Darleen, dându-se puţin înapoi pentru ca el să-şi poată vârî mâinile pe sub cămaşa ei de noapte şi să-i atingă sânii. Mai apropiată decât or să poată fi vreodată Belle sau Sarita. — Sunt geloase, pentru că tu eşti cea mai drăguţă, spuse el ciupindu-i sfârcurile întărite, în timp ce o împingea uşor spre dulap. — Mai bine ar fi fost una din ele în locul Eddei Lou, spuse ea cu lacrimi în ochi, trăgându-i fermoarul. Puţin îmi pasă că sunt rudele mele de sânge, întotdeauna puteam să stau de vorbă cu Edda Lou, ştii foarte bine. Despre absolut orice. Chiar şi despre noi, zise ea şi oftă când el îi trase cămaşa de noapte în jos, atât cât să-i poată săruta sânii. Întotdeauna se bucura pentru mine. A fost puţin geloasă când m-am măritat cu Talbot şi l-am făcut

pe Scooter, dar era firesc, nu crezi? — Mmmm. — Urma să fiu doamnă de onoare la nunta ei cu Tucker Longstreet, spuse ea, trăgându-i şortul în jos. Nici nu pot să mă gândesc cum a fost omorâtă. — Nu te mai gândi, scumpo, zise el respirând repede. Lasă-l pe Billy T. Să te ajute să uiţi totul, spuse el lăsând mâinile în jos pentru a-i desface pulpele. Edda Lou ar fi vrut asta. — Da, zise ea oftând şi împingându-se în mâna lui. Cutremurându-se, dădu la o parte un castronel cu bomboane pentru a se propti de dulap. — Întotdeauna o să aibă un loc în inima mea. Când îl înconjură cu degetele, deschise ochii care îi străluceau de iubire. El purta deja prezervativ. — Eşti atât de bun cu mine, iubitule, spuse ea atunci şi, după ce îl dirijă înăuntru, el începu să se mişte. Mult mai interesant decât Talbot. De când neam căsătorit, n-o mai facem decât în pat. Extrem de măgulit, Billy T. Îi săltă şoldurile, lovind-o cu capul de o uşă deschisă a dulapului, dar fiind în toiul orgasmului, Darleen nu simţi nimic. Caroline se miră că dormise atât de bine. Poate că era modalitatea prin care mintea ei scăpa de toate gândurile sau poate că acest lucru se datora faptului că ştia că Susie Truesdale şi fiica ei erau în camera alăturată. Sau poate se simţea în siguranţă în patul

bunicilor ei. Orice ar fi fost, se trezi scăldată în razele soarelui şi în miros de cafea şi costiţă. Prima ei reacţie fu de stânjeneală pentru faptul că dormise, în timp ce musafirele ei pregăteau micul dejun. Îşi aduse aminte de groaza din ziua precedentă şi ar fi vrut să se întoarcă pe partea cealaltă şi să se culce la loc. Însă făcu un duş rece şi se îmbrăcă. Când coborî, le găsi pe Susie şi pe Marvella stând deja la masă, vorbind în şoaptă în timp ce mâncau ouă prăjite şi beau cafea. Mama şi fiica semănau atât de mult, încât lui Caroline îi veni să zâmbească. Două femei drăguţe, cu părul de culoarea nurcii şi cu ochi mari, albaştri, care şuşoteau ca nişte copii pe o bancă din spate, în timpul unei slujbe religioase. Amândouă aveau guri arcuite, ca ale unor păpuşi, care schiţară zâmbete prietenoase în clipa în care o zăriră. Era o apropiere între ele, o înţelegere simplă şi un respect, pe care Caroline nu le cunoscuse niciodată alături de mama ei. Văzând acest lucru, simţindu-l, o copleşi o invidie neaşteptată. — Speram să dormi mai mult, spuse Susie, umplând deja o altă ceaşcă de cafea. — Am senzaţia că am dormit o săptămână. Mulţumesc, zise ea luând ceaşca din mâna lui Susie. A fost atât de drăguţ din partea voastră că aţi rămas, încât… — Pentru asta sunt vecinii. Marvella, pregăteşte o

farfurie pentru Caroline. — Ah, zău, nu… — Trebuie să mănânci, spuse Susie, făcând-o să se aşeze pe un scaun. Când ai suferit un asemenea şoc, trebuie să te întremezi. — Mama pregăteşte nişte ouă nemaipomenite, spuse Marvella, încercând să nu se uite fix la ea. Ar fi vrut să o întrebe unde se tunsese astfel, deşi Bobby Lee ar fi turbat dacă şi-ar fi tăiat buclele. — Întotdeauna te simţi mai bine dacă mănânci. Când m-am certat ultima oară cu Bobby Lee, mama şi cu mine am mâncat nişte îngheţate de ciocolată imense. — E greu să te simţi trist când te umfli cu ciocolată, spuse Susie zâmbind şi oferindu-i o farfurie cu felii de pâine prăjită. Am scos din dulap un borcan cu gem de zmeură, făcut de bunica ta. Sper că nu te superi. — Nu, spuse Caroline şi ridică, fascinată, borcanul pentru a se uita la eticheta scrisă de mână. Habar naveam că există aşa ceva pe-aici. — Vai, dar doamna Edith făcea lucruri din astea în fiecare an. Nimeni nu se pricepea mai bine ca ea la gemuri şi jeleuri. A câştigat panglica albastră la târg, în ultimii şase ani la rând. Aplecându-se, Susie deschise un raft de jos şi arătă spre şirurile de borcane. — Ai provizii pentru un an aici. — Habar n-aveam.

Toate acele borcane frumoase şi viu colorate, cu atâta grijă etichetate, cu atâta dragoste aşezate. Sentimentul de pierdere şi ruşine o sufocă brusc. — N-am putut s-o văd prea des. — Era atât de mândră de tine. Vorbea mereu despre micuţa ei Caro care călătorea prin toată lumea, cântând pentru regi şi preşedinţi. Le arăta tuturor ilustratele pe care i le trimiteai. — Era una de la Paris, zise Marvella. Turnul Eiffel se vedea în spate. Doamna Edith m-a lăsat s-o folosesc pentru o lucrare la şcoală. — Marvella a învăţat doi ani franceză, spuse Susie, aruncându-i fetei o privire plină de mulţumire. Ea trebuise Ea abandoneze şcoala cu patru luni înainte de bacalaureat, căci sarcina începuse să se vadă. Era extrem de bucuroasă că fiica ei avea deja o diplomă de liceu. Se uită la ceas. — Scumpo, n-ar trebui să pleci la lucru? — Vai de mine, spuse Marvella, ridicându-se imediat, la te uită cât e ceasul! — Marvella lucrează în Rosedale, ca secretară la o firmă de avocatură. Au spus că poate să se ducă mai târziu astăzi, ţinând cont de cele întâmplate, spuse Susie aruncându-i o privire Marvellei care se dădea din nou cu ruj în faţa aparatului de prăjit pâine. Poţi să iei maşina mea, scumpo. Eu o să-l sun pe taică-tău să vină să Ridicându-se, îi puse mâinile pe umeri. — Să nu opreşti pentru nimeni, nici chiar dacă

sunt cunoscuţi. — Nu sunt proastă. Susie o ciupi de bărbie. — Nu, dar eşti singura mea fată. Vreau să mă suni dacă întârzii mai mult de ora cinci şi jumătate. — Bine. — Şi spune-i lui Bobby Lee să nu mai oprească pe Dog Street Road. Dacă vreţi să vă pupaţi, puteţi s-o faceţi acasă, în sufragerie. — Mamă… spuse Marvella, începând să roşească. — Comunică-i, altfel o să-i spun eu, zise ea şi o sărută pe buzele ţuguiate. Acum, hai, du-te. — Am înţeles, rosti ea şi îi zâmbi lui Caroline. Să n-o laşi să te păcălească, domnişoară Waverly. Când începe, nu se mai opreşte. — Obrăznicătură, zise Susie râzând, după ce se închise uşa cu plasă. Nici nu-mi vine să cred că a crescut atât. — E o fată minunată! — Da, aşa este. Totuşi, încăpăţânată şi sigură de ceea ce doreşte. Îl vrea pe Bobby Lee Fuller de vreo doi ani, aşa că bănuiesc că până la urmă, o să-l aibă, spuse ea şi zâmbi cu nostalgie înainte să ducă la buze cafeaua care începuse să se răcească. Odată ce am pus ochii pe Burke, el n-a mai avut nicio şansă. Şi ea e la fel. Numai că-ţi faci griji, pentru că întotdeauna par mult mai tineri decât ai fost tu la vârsta lor, spuse ea şi se uită încruntată la farfuria lui Caroline. N-ai mâncat cine ştie ce.

— Îmi pare rău, spuse Caroline şi se chinui să mai ia o înghiţitură. Totul pare atât de ciudat; nici măcar n-am cunoscut-o pe fata aceea, dar e îngrozitor când mă gândesc la ea, continuă şi, resemnată, împinse farfuria la o parte. Susie, n-am vrut să pun prea multe întrebări cât a fost Marvella aici, dar am înţeles bine? Această fată este a treia ucisă? — Din februarie, spuse Susie, dând afirmativ din cap. Toate trei au fost înjunghiate. — Dumnezeule! — Burke nu spune prea multe, dar ştiu că e rău de tot. Un fel de mutilare. Se ridică să strângă masa. — Ca mamă – şi ca femeie – mă înspăimântă. Şi îmi fac griji şi pentru Burke. Pune totul la suflet, de parcă ar fi fost vina lui, într-un fel. Nimeni de pe-aici nu era pregătit pentru aşa ceva, dar Burke e de părere că ar fi trebuit să fie în stare să le pună capăt acestor orori. Aşa cum considerase că ar fi trebuit să-şi împiedice tatăl să-şi pună ştreangul de gât, îşi aminti Susie. Caroline umplu chiuveta cu apă şi detergent. — Nu există niciun suspect? A — Dacă există, nu spune nimic. În cazul Arnettei, s-a crezut că a fost vorba de un vagabond. Adică atunci când, într-un oraş, sunt opt-nouă sute de oameni, ajungi să-i cunoşti aproape pe toţi. Pur şi simplu, nu părea posibil să fie unul dintre noi. Apoi,

când Francie a fost ucisă în acelaşi mod, oamenii au început să se uite puţin în jur. Totuşi, când a fost vorba la o adică, niciunul dintre noi n-a vrut să creadă că ar fi putut fi un vecin sau un prieten. Acum, însă… — Sunteţi obligaţi să căutaţi printre voi. — Aşa e, spuse ea, luând un şervet, în timp ce Caroline se apucă să spele vasele. Deşi eu cred că trebuie să fie mai degrabă vreun psihopat care trăieşte pe lângă mlaştină, care se ascunde undeva acolo. Caroline se uită pe fereastră spre copaci. Aceştia păreau mult mai aproape de casă, decât până atunci. — Ei da, asta mă linişteşte teribil. — Nu vreau să te sperii, dar dacă locuieşti singură aici, trebuie să fi atentă. Caroline strânse din buze. — Am auzit că Tucker Longstreet şi Edda Lou se certaseră. Că ea îl obliga să o ia de nevastă. — Încerca, mai bine-zis, spuse Susie, lustruind o farfurie, şi apoi începu să râdă. Doamne, nu-l cunoşti pe Tucker, altfel n-ai face faţa asta. Gândul că ar putea să omoare pe cineva e de-a dreptul ridicol. În primul rând, ar fi nevoie de prea mult efort şi de prea multă emoţie. Tucker tinde să nu stea bine în niciunul din domeniile astea. — Caroline îşi aminti expresia de pe faţa lui când îl întâlnise lângă izlaz. Se vedea o emoţie extrem de intensă atunci. Din cea periculoasă.

— Totuşi… — Presupun că Burke va trebui să stea de vorbă cu el, spuse Susie. Şi va fi foarte greu, pentru că sunt ca doi fraţi. Am mers la şcoală împreună, continuă ea în timp ce ştergea şi aşeza vasele. Tucker şi Dwayne – fratele lui Tucker– Burke şi cu mine. Eram cu toţii fii de plantatori, deşi pe vremea aia, ferma Truesdale era deja în declin, aşa încât nu se putea pune problema ca Burke să urmeze o şcoală particulară. Dwayne a fost plecat, o vreme, la o şcoală, fiind primul băiat, mă rog, dar n-a putut să se ţină departe de necazuri şi a fost trimis înapoi acasă. A fost vorba să plece şi Tucker, dar bătrânul Beau a fost atât de supărat din cauza lui Dwayne, încât l-a ţinut pe Tucker acasă. Zâmbi şi examină un pahar să nu mai aibă pete. — Tuck a zis întotdeauna că îi este dator lui Dwayne pentru asta. Bănuiesc că de asta încearcă să aibă grijă de el acum. E un om bun. Şi, dacă l-ai cunoaşte de cât timp îl cunosc eu, ai şti că n-ar avea curajul să omoare pe cineva. Nu că n-ar avea defecte, numai Dumnezeu ştie, dar să taie o femeie cu cuţitul? Ideea aceea o făcu să râdă, în ciuda faptului că suna oribil.. — Adevărul e că ar fi prea ocupat să-i intre pe sub fustă, ca să se mai gândească la altceva. Caroline zâmbi cu tristeţe. — Cunosc genul.

— Te rog să mă crezi, draga mea, n-ai mai cunoscut niciodată un tip ca Tuck. Dacă n-aş fi o femeie cu o căsnicie reuşită şi cu patru copii, m-aş fi dus eu însămi cu el. Are un fel numai al lui, zise ea şi o privi cu coada ochiului. Sunt sigură că n-o să treacă prea mult timp şi o să vină să adulmece în jurul tău. — Atunci o să primească un picior în nas. Sus.ie izbucni într-un hohot de râs. — Sper să fiu şi eu de faţă, ca să văd aşa ceva. Deci, zise ea, punând la loc ultima farfurie, noi două avem treabă acum. — Treabă? — N-o să pot pleca liniştită, până când n-o să ştiu că eşti apărată, spuse ea şi, după ce se şterse pe mâini, se duse şi îşi luă poşeta, din care scoase un pistol de calibrul 38. — Dumnezeule! Murmură şocată Caroline. — E un Smith Wesson. Prefer un revolver în locul unei arme automate. — E… e încărcat? — Bineînţeles, scumpo. La ce mi-ar folosi dacă nar fi? Am câştigat la tragerile la ţintă, pe 4 Iulie, trei ani la rând. Burke nu ştie dacă să fie mândru sau stânjenit de faptul că l-am întrecut. A în poşetă, şopti Caroline cu un glas stins. Îl ţii în poşetă! — Din februarie. Ai tras vreodată cu arma? — Nu, spuse Caroline şi, instinctiv, îşi împreună mâinile la spate. Nu, repetă ea.

— Şi crezi că nu poţi, spuse Susie repede. Ei bine, dă-mi voie să-ţi spun, draga mea, că dacă cineva e pe cale să te atace pe tine personal sau vrea să facă rău cuiva din familia ta, ai trage foarte repede. Eh, bunicul tău avea o colecţie. Hai să alegem o armă. Susie îşi lăsă pistolul pe masa din bucătărie şi ieşi. — Susie! Strigă Caroline uluită, alergând după ea. Nu pot să aleg o armă, aşa cum aş alege o rochie. — E la fel de interesant, zise ea intrând în cabinet şi, bătându-şi buzele cu un deget, studie armele. O să începem cu un pistol, dar vreau să exersezi şi încărcarea puştii ăleia. E mai impunătoare. — Te cred. Cu ochii strălucind, Susie o luă de braţ pe Caroline. — Ascultă la mine, dacă vine cineva şi te supără, ieşi frumos cu minunăţia asta pe umăr, o îndrepţi spre partea cea mai sensibilă a trupului şi nu îi spui ticălosului că habar n-ai să tragi. Dacă n-o şterge imediat, merită o întreagă încărcătură. Râzând uşor, Caroline se aşeză pe braţul fotoliului. Chiar vorbeşti serios! — Pe-aici ne purtăm singure de grijă. Eh, ăsta e o frumuseţe veche, zise ea şi, deschizând dulapul, scoase un pistol. Colt 45, de armată. Pun pariu că l-a folosit în război. Desfăcu pistolul cu o pricepere pe care Caroline trebui să o admire şi învârti încărcătorul gol.

— Şi strălucitor de. Curat, adăugă Susie, după care închise pistolul la loc, îl îndreptă spre perete şi apăsă pe trăgaci. Bun, zise ea apoi şi deschise sertarul, scoţând un sunet de mulţumire când văzu muniţia. Vârî o cutie în buzunarul de la spate şi îi zâmbi lui Caroline. — Hai să mergem să ucidem nişte cutii. Agentul special Matthew Bums nu se bucura deloc la gândul că avea să fie nevoit să lucreze într-un orăşel prăfuit din deltă. Bums era născut şi crescut la oraş, fiind un tip căruia îi plăcea să-şi petreacă o după-amiază liniştită prin Galeria Naţională, o seară la operă, şi să bea un Chateauneuf bun. Văzuse destule lucruri urâte în cei zece ani de când lucra pentru biroul federal şi prefera să-şi cureţe sufletul cu puţin Mozart sau Bach. Abia aşteptase să vină sfârşitul săptămânii, care ar fi inclus bilete la un spectacol de balet, o cină civilizată la Jean-Louis şi, poate, o întâlnire romantică şi plăcută cu actuala lui prietenă. În schimb, intră în Innocence cu trusa de teren şi bagajul în maşina închiriată, a cărei instalaţie de aer condiţionat nu funcţiona prea bine. Bums ştia că acel caz avea să stârnească vâlvă în presă şi nu se îndoia că el era cel mai potrivit pentru rezolvarea lui. Doar era specializat în crime făcute de criminali în serie. Şi, cu toată modestia, era

primul care recunoştea că este foarte bun. Cu toate acestea, îl deranja extrem de mult faptul că i se stricase weekend-ul. Medicul patolog, repartizat de birou, fusese reţinut de o furtună în Atlanta, ceea ce îi tulburase simţul ordinii. Nu avea încredere într-un medic de ţară, ca să facă o autopsie cum trebuia. Iritarea îi crescu şi mai mult în timp ce traversa oraşul în maşina aceea, aproape lipsită de aer. Era exact aşa cum se aşteptase: câţiva trecători asudaţi, vreo doi câini vagabonzi, câteva vitrine prăfuite. Nu era nici măcar un cinematograf. Se cutremură uşor când văzu firma decolorată şi scrisă de mână a restaurantului Chat ’N Chew, singurul care se vedea în jur. Bine că îşi luase filtrul de cafea Krups. Munca era muncă, îşi spuse el oprind în faţa secţiei de poliţie. Existau momente când trebuia să înduri, atunci când căutai să faci dreptate. Luându-şi numai servieta şi încercând să nu se sufoce de căldură, încuie maşina, cu meticulozitate. Când Nuisance, câinele lui Jed Larsson, veni şi ridică piciorul în dreptul unuia din cauciucurile din faţă, Bums clătină doar din cap. Nu avea nicio îndoială că aceleaşi maniere avea să le întâlnească şi la locuitorii bipezi. — Frumoasă maşină! Zise Claude Bonny de pe scaunul său din faţa pensiunii, după care scuipă. Bums ridică o sprânceană. — Merge.

— Vinzi ceva, băiete? — Nu. Bonny schimbă o privire cu Charlie O’Hara şi cu Pete Koons. O’Hara respiră şuierător de vreo două ori şi făcu ochii mici. — Trebuie să fi tipul de la FBI, atunci. — Da, zise Bums simţind cum sudoarea îi şiroia pe spate, şi se rugă să existe în oraş o curăţătorie decentă. — Obişnuiam să mă uit la serialul ăla cu Efrem Zimbalist, în fiecare săptămână, zise Koons sorbind din paharul cu limonadă. Era foarte bun. — Dragnet era mai bun, spuse Bonny. Nu pot să pricep de ce nu l-au mai dat. În ziua de azi nu se mai fac asemenea seriale. — Vă rog să mă scuzaţi, spuse Bums. — Du-te înăuntru, băiete, zise Bonny. Şeriful e acolo. A fost toată dimineaţa. Prinde-l pe maniacul ăla, care ne omoară fetele şi-ţi dăm tot ce vrei. — Zău, eu nu… — Tipul ăla din Dragnet n-a jucat rolul unuia dintre doctori în serialul MASH? Întrebă O’Hara. Mi se pare că aşa a fost. — Jack Webb n-a avut niciodată rol de doctor, zise Bonny, luând-o ca pe o ofensă personală. — Nu, ălălalt. Tipul mai mic de statură. Nevastămea se tăvălea de râs la filmul ăsta. — Dumnezeule mare, şopti Bums ca pentru sine şi deschise uşa secţiei de poliţie.

Burke stătea la birou, cu receptorul între bărbie şi umăr, notând ceva pe un carneţel. — Da, domnule, de cum va sosi. Eu… Ridică privirea şi îl identifică pe Bums imediat. — Staţi puţin. Agent special Bums? — Exact, spuse el şi, conform regulamentului, îşi scoase legitimaţia, arătându-i-o.. — Tocmai a intrat, rosti Burke în receptor, după care i-l întinse lui Bums. Şeful dumitale. Bums puse servieta jos şi luă receptorul. — Da, domnule Hadley, am avut o problemă cu maşina în Greenville. Da, domnule, doctorul Rubenstein ar trebui să fie aici pe la ora trei. O să am grijă s-o fac. În primul rând, aş zice că vom mai avea nevoie de un telefon, fiindcă se pare că aceasta este o singură linie. Şi… zise el, după care acoperi receptorul cu mâna. Ai fax? Burke făcu un efort să nu se enerveze. — Nu, domnule, n-am. — … un fax, spuse Bums în receptor. O să sun imediat, după examinarea preliminară. Da, domnule, zise el şi îi dădu receptorul lui Burke, verificând scaunul rotativ înainte să se aşeze. Deci, dumneata trebuie să fi şeriful… — Truesdale, Burke Truesdale. Îşi strânseră mâinile scurt şi formal. Burke simţi un iz de pudră pentru bebeluşi. — Avem o problemă foarte gravă aici, domnule agent Bums.

— Am fost informat. Trei mutilări în patru luni şi jumătate. Niciun suspect. — Niciunul, spuse Burke şi fu cât pe ce să se scuze. Ne-am gândit că ar fi putut fi vorba de vreun vagabond, dar cu ultimul caz… Pe urmă a mai fost şi victima din Nashville. Bums îşi uni vârfurile degetelor. — Presupun că există dosare. — Da, zise Burke şi dădu să se ridice. — Nu încă. Poi să-mi povesteşti pe drum. Vreau să văd cadavrul. — Am dus-o la sala mortuară. — Cât se poate de adecvat, zise Bums sec. O să aruncăm o privire, iar după aceea o să mergem la locul crimei. L-ai închis? Burke simţi cum începe să se înfurie. — E cam greu să închizi o mlaştină. Bums oftă şi se ridică. — O să te cred pe cuvânt. În curtea din spate, Caroline îşi ţinu răsuflarea, strânse din dinţi şi apăsă pe trăgaci. Reculul îi făcu braţul să se mişte şi împuşcătura îi răsună în urechi. Lovi o cutie, deşi nu era cea spre care ţintise. — Acum te mai apropii, spuse Susie. Dar trebuie să ţii ochii complet deschişi, adăugă ea şi îi demonstră, zburând rapid trei cutii. — N-aş putea, mai bine, să arunc cu pietre în ele?

Întrebă Caroline, când Susie se duse să aşeze cutiile la loc. — Ai interpretat o simfonie de prima dată când ai luat vioara în mână? Caroline oftă şi îşi roti umărul. — Aşa îţi convingi copiii să facă ce vrei tu? — Să ştii că da, zise Susie, ducându-se lângă ea. Relaxează-te, nu te grăbi. Cum ţi se pare pistolul când îl ţii în mână? — Adevărul e că îl simt… Caroline râse uşor şi se uită la pistol. — Sexy, nu-i aşa? Rosti Susie, bătând-o pe spate. E-n regulă. Eşti printre prieteni. Adevărul e că aici ai puterea, controlul şi responsabilitatea. La fel ca atunci când faci sex, zise ea zâmbind. Nu asta le spun şi copiilor. Hai, dă-i drumul acum, ţinteşte spre prima cutie din stânga. Imaginează-ţi că e un chip. Ai vreun fost soţ? — Nu, mulţumesc. Susie izbucni în râs. — Un fost prieten? Unul care te-a supărat rău de tot. — Luis, spuse Caroline printre dinţi. — Pfiu, era spaniol, ceva? — Ceva, zise ea, strângând din dinţi. Era un mare ticălos mexican, spuse Caroline, apoi, apăsând pe trăgaci, rămase cu gura căscată când cutia zbură de la locul ei. Am nimerit! A — Ai avut nevoie doar de un imbold. Încearcă din

nou. — Fetelor, n-aţi putea să vă apucaţi de cusut? Întrebă Burke. Susie lăsă pistolul jos şi zâmbi.. — O să ai o concurenţă mai mare la anul, pe 4 Iulie, dragul meu, spuse ea, aruncându-i o privire în treacăt lui Bums, înainte să se ridice pe vârfuri şi săşi sărute soţul. Pari obosit. — Chiar sunt, spuse el strângându-i mâna. Domnule agent Bums, soţia mea, Susie, şi Caroline Waverly. Domnişoara Waverly a descoperit ieri cadavrul. — Caroline Waverly, spuse Bums rostind numele cu respect. Nu-mi vine să cred. Luându-i mâna liberă, i-o sărută reverenţios, în timp ce Susie dădea ochii peste cap în spatele lui. — V-am ascultat acum câteva luni la New York. Şi anul trecut la Kennedy Center. Am câteva înregistrări cu dumneavoastră. O clipă, Caroline îl privi nedumerită. Toate acele lucruri păreau să se fi întâmplat atât de demult, încât aproape că avea impresia că o confundase. — Mulţumesc. — Ah, nu, eu vă mulţumesc, spuse Bums, gândindu-se că era posibil ca totuşi acel caz să aibă avantajele lui. Nici nu vă pot spune de câte ori m-aţi salvat de la disperare, putând să vă ascult cântând. Obrajii îi erau roşii de emoţie şi continua să-i ţină mâna într-a lui.

— Este extraordinar, în ciuda împrejurărilor. Trebuie să recunosc că este ultimul loc în care m-aş fi aşteptat să o întâlnesc pe prinţesa sălilor de concert. Un mic ghem de stinghereală i se cuibări în stomac. — Aceasta a fost casa bunicii mele, domnule agent Bums. Am venit aici doar de câteva zile. Ochii lui, de un albastru-deschis, se întunecară de îngrijorare. — Trebuie să fie extrem de deprimant pentru dumneavoastră. Vă asigur că voi face tot ce-mi va sta în putinţă, ca să rezolv totul cât mai curând. Caroline avu grijă să-i ocolească privirea lui Susie şi izbuti să zâmbească uşor. — E o veste foarte bună. — Orice, orice pot să fac. Absolut orice, spuse el, luând trusa de teren, pe care o pusese jos. Acum o să arunc o privire locului, domnule şerif. Burke îi indică direcţia în care trebuiau să meargă şi, după ce se uită la pantofii italieneşti ai lui Bums, îi făcu cu ochiul soţiei sale. — Drăguţ, spuse Susie când cei doi se îndreptau spre copaci. Dacă-ţi place genul costum şi cravată. — Din fericire, în momentul ăsta, nu-mi place niciun gen. — Nu se ştie niciodată, spuse Susie, fluturându-şi partea de sus a bluzei pentru a se aerisi. Ce-ar ti să-ţi arăt cum se curăţă arma şi pe urmă să le pregătim

ceva răcoritor băieţilor? Îi aruncă o privire curioasă lui Caroline. — Nu ştiam că eşti chiar celebră. Credeam că doamna Edith se lăuda doar. — Celebritatea depinde de locul în care te afli, nu? — Presupun că da, spuse Susie pornind spre casă şi, pentru că nutrea simpatie faţă de Caroline, iar aceasta părea să aibă nevoie de un zâmbet chiar atunci, o luă pe după umeri. Ştii să cânţi Orange Blossom Special? Caroline râse cu poftă pentru prima oară după multe zile. — Nu văd de ce nu. Capitolul 6 Tucker îşi puse picioarele pe biroul lui Burke, încrucişându-şi gleznele. Nu-i displăcea să aştepte – de fapt, era unul dintre lucrurile pe care le făcea cel mai bine. Ceea ce era adesea interpretat ca o lenevie profundă, chiar de către el însuşi, era o răbdare înnăscută şi nemărginită, şi o minte extrem de ordonată. În clipa aceea, mintea nu-i era atât de limpede, cum i-ar fi plăcut. Şi, adevărul era că nu dormise bine cu o noapte în urmă. O scurtă moţăială până se întorcea Burke, părea un mod înţelept de a-şi petrece timpul. Nu trecuse mult până când vestea sosirii agentului FBI ajunsese la Sweetwater. Tucker ştia deja că

agentul special Bums se îmbrăca asemeni unui antreprenor de pompe funebre şi conducea un Mercury cafeniu. La fel cum ştia că Bums era la iazul Menair, făcând ceea ce făcea de obicei un tip de la FBI la locul crimei. Crimă! Tucker gemu uşor şi închise ochii; cel mai bine era să se relaxeze. Stând acolo, ascultând scârţâitul ventilatorului din tavan şi scâncetul instalaţiei de aer condiţionat de la fereastră, nu i se părea posibil că Edda Lou Hatinger era întinsă pe o placă, la câteva străzi distanţă, în Sala Mortuară a lui Palmer. Se strâmbă, încercând să depăşească starea aceea neplăcută provocată de faptul că îşi amintea cât de pregătit fusese să se certe cu ea. Ba mai rău, abia aşteptase acea confruntare, să o audă plângând când îşi dădea seama, în sfârşit, că nu avea să fie noua stăpână de la Sweetwater. Acum nu mai trebuia să o pună la punct. Sau să-şi salveze puţin din mândrie, lovind într-a ei. Acum, pentru că făcuse greşeala de a găsi ceva sexy în felul în care atingea clapele maşinii de încasat de la Larsson’s, pentru că împărţise patul cu ea şi îi sărutase pielea aceea catifelată, era nevoit să găsească un alibi pentru a nu fi considerat suspect de uciderea ei. Fusese acuzat de multe lucruri. De lenevie, care nu era un păcat, după părerea lui. De neglijenţă în mânuirea banilor, ceea ce recunoştea în mod deschis.

De adulter, cu care nu era deloc de acord. Nu se culcase niciodată cu o femeie măritată, în afară de Sally Gyuilford, cu câţiva ani în urmă, dar ea fusese despărţită legal. Chiar şi de laşitate, pe care Tucker prefera să o considere discreţie. Dar de crimă? Ar fi fost de râs, dacă n-ar fi fost atât de îngrozitor. Dacă tatăl lui ar mai fi trăit, s-ar fi tăvălit de râs. El – singurul om de care îi fusese lui Tucker frică cu adevărat – nu putuse să-şi facă fiul să împuşte nimic în afară de aer, atunci când îl dusese cu forţa la vânătoare. Bineînţeles, Edda Lou nu fusese împuşcată. Nu, dacă fusese ucisă la fel ca şi celelalte. Pentru că îi era foarte uşor să-i pună chipul în locul celui al lui Francie şi să vadă ce se făcuse pielii ei albe şi catifelate. Scotoci în buzunar şi scoase o ţigară. Îi rupse o bucăţică din capăt – ajunsese aproape la un sfert de inci acum – şi tocmai şi-o aprindea, când Burke intră în birou urmat de un individ în costum, transpirat şi care părea supărat. După ce îşi petrecuse o mare parte a zilei cu agentul FBI, Burke nu era în toanele cele mai bune. Se încruntă la picioarele lui Tucker şi îşi aruncă pălăria spre cuierul de lângă uşă. — Fă-te comod, băiete. — Îmi dau toată silinţa, spuse Tucker, dând fumul afară. Avea un nod în stomac, dar îi aruncă lui Burke un zâmbet leneş.

— Ar trebui să faci rost de nişte reviste noi, Burke. Un om are nevoie de mai mult decât Câmpuri şi izvoare şi Arme şi muniţii, pentru a se delecta. — O să văd dacă găsesc nişte numere din Gentleman’s Quarterly şi din People. — Ţi-aş fi recunoscător, spuse Tucker, trăgând din nou din ţigară în timp ce-l studia pe însoţitorul lui Burke. Costumul negru se pleoştise de zăpuşeală, dar omul nu se gândea deloc să-şi lărgească nodul de la cravată. Deşi nu ar fi putut spune de ce, numai acel simplu fapt îl făcu pe Tucker să-l antipatizeze instantaneu pe Bums. — M-am gândit că ar fi bine să vin să vorbesc cu voi, băieţi. Burke încuviinţă şi, vrând să inspire puţină autoritate, se aşeză la birou. — Tucker Longstreet, agent special Bums. — Bun venit în Innocence, spuse Tucker fără să se ridice, dar întinzându-i mâna. Îi făcu plăcere faptul că mâna lui Bums era moale şi puţin lipicioasă, din cauza umidităţii. — Ce te face să fi special, domnule agent Bums? — E gradul meu, răspunse Bums, uitându-se la adidaşii uzaţi ai lui Tucker, la pantalonii scumpi şi la zâmbetul lui superior. Antipatia era reciprocă. — Despre ce voiai să vorbim, domnule Longstreet? — Păi, am putea să începem cu vremea, spuse

Tucker, ignorând privirea de avertisment a lui Burke. Se pare că o să vină furtuna. S-ar putea să mai răcorească lucrurile. Sau am putea să discutăm despre baseball. Orioles or să joace cu Yankees, în seara asta. Au făcut rost de nişte aruncători foarte buni, anul ăsta. S-ar putea să ajungă pe un loc bun, zise Tucker, trăgând din ţigară. Obişnuieşti să pariezi, domnule agent special? — Mă tem că nu nutresc un interes avid faţă de sport. — Eh, e-n regulă, spuse Tucker şi se simţi un căscat în glasul lui. Eu nu nutresc un interes avid faţă de nimic. Aviditatea necesită prea mult efort. — Să trecem la obiect, Tucker, spuse Burke care, văzând că privirea nu dăduse rezultate, încercă tonul lui liniştit, ce spunea parcă „lasă prostiile”. Tucker a cunoscut-o pe victimă, pe Edda Lou… — Cuvântul pe care-l cauţi e intim, spuse Tucker. Stomacul i se strânse iarăşi, aşa că se mişcă pentru a stinge ţigara. Bums se aşeză pe al treilea scaun şi, în felul lui eficient, scoase un casetofon mic şi un carneţel din buzunar. — Voiai să dai o declaraţie. — Ca „singurul lucru de care ne temem e teama însăşi”? Spuse Tucker, întinzându-şi spatele. Nu în mod deosebit. Burke s-a gândit că poate vrei să-mi pui unele întrebări. Şi, fiindcă de felul meu sunt cooperant, am venit să răspund.

Netulburat, Bums porni casetofonul. — Am fost informat că dumneata şi decedata aţi avut o relaţie. — Ceea ce a fost între noi se cheamă sex. — Haide, Tuck. Îi aruncă o privire lui Burke. — E foarte adevărat, băiete. Edda Lou şi cu mine am ieşit împreună de câteva ori,. Ne-am distrat puţin şi ne-am tăvălit în aşternut, spuse el şi trebui să-şi impună să nu scoată altă ţigară. Acum vreo două săptămâni am pus punct, pentru că ea a început să vorbească despre căsătorie. — Aţi încheiat legătura în relaţii bune? Întrebă Bums. — N-aş zice. Bănuiesc că ştii deja despre scena de la restaurant, de acum câteva zile. Ajunge să spun că Edda Lou era furioasă. — Termenul folosit de dumneata, domnule Longstreet. Eu trec aici, zise Bums, bătând cu creionul în carneţel, că era supărată şi agitată. — Pune aceste două cuvinte alături de Edda Lou şi ceea ce obţii se cheamă furios. — Susţinea că i-ai făcut promisiuni. Tucker lăsă picioarele jos, leneş. Scaunul scârţâi când se balansă cu el. — Tocmai asta e, domnule agent Bums, nu fac promisiuni, pentru că e puţin probabil să le ţin. — Şi ea a spus în gura mare că e însărcinată. — Da, aşa a zis.

— După care, dumneata ai plecat de la… Chat ’N Chew, nu-i aşa? Ai plecat imediat, zise el zâmbind uşor. Ar fi corect dacă am spune că erai… furios, domnule Longstreet? — După ce a venit la restaurant şi mi-a spus – pentru prima oară, în faţa unei duzini de oameni – că era însărcinată şi ameninţându-mă că mă va face să plătesc pentru asta? Da, spuse el, dând din cap încet şi gânditor. Ar fi corect. — Şi nu aveai nici cea mai mică intenţie de a te însura cu ea. — Absolut niciuna. — Şi, fiind furios, pus într-o postură neplăcută şi încolţit, aveai un motiv s-o omori. — Nu atâta timp cât am un carnet de cecuri, spuse Tucker şi se aplecă înainte. Deşi seriozitatea i se citea pe chip, vocea îi era dulce ca mierea. — Dă-mi voie să-ţi explic mai bine, amice. Edda Lou era lacomă, ambiţioasă şi isteaţă. Eh, poate că o parte din ea credea că mă poate intimida şi convinge s-o iau de nevastă, dar ar fi fost destul de mulţumită şi cu un cec cu destule zerouri. Se ridică, se forţă să tragă aer în piept şi să aşeză pe colţul biroului. — Îmi plăcea de ea. Poate nu atât de mult ca altădată, dar destul. Nu te culci cu o femeie acum şi săptămâna următoare o omori. — S-a mai făcut.

Ceva întunecat prinse viaţă în ochii lui Tucker. — Nu eu. Bums mută casetofonul cu vreo doi centimetri spre dreapta. — De asemenea, le-ai cunoscut şi pe Arnette Gantrey şi pe Frances Alice Logan. — Eu şi aproape toată lumea din Innocence. — Ai avut relaţii şi cu ele? — M-am întâlnit cu ele puţin. Nu m-am culcat însă cu niciuna, zise el şi zâmbi uşor, aducându-şi aminte. Deşi, în cazul Arnettei, nu pot spune că n-am încercat. — Te-a respins? — La naiba, spuse Tucker dezgustat şi scoase altă ţigară. Se părea că nu alesese deloc un moment potrivit pentru a se lăsa de fumat. — Eram prieteni şi ea nu voia să se culce cu mine. Adevărul e că întotdeauna a avut o slăbiciune pentru fratele meu, Dwayne, dar el habar n-avea. Cu Francie. N-am ajuns decât la faza de flirt şi chicotit. Aruncă o bucăţică de ţigară. — Era o dulce, spuse el şi închise ochii. Nu vreau să vorbesc despre Francie. — Da? Nu se mai putu abţine. — Uite ce e, eram cu Burke când am găsit-o. Poate că dumneata eşti obişnuit să vezi astfel de lucruri, dar eu nu sunt. Mai ales când e vorba despre cineva

pentru care am simţit ceva. — E interesant faptul că ai simţit ceva pentru toate cele trei femei, zise Bums cu blândeţe. Şi doamna Logan a fost găsită în Spook Hollow? Întrebă el şi pufni uşor când rosti acea denumire. Sunt numai vreo două mile până la locuinţa dumitale. Iar domnişoara Hatinger a fost găsită în iazul Menair. La mai puţin de o milă de casa dumitale. Ai fost în acel loc în ziua când te-ai certat cu domnişoara Hatinger. — Exact. Şi de nenumărate alte ori. — Potrivit spuselor domnişoarei Waverly, păreai tensionat, tulburat, când te-a văzut dânsa. — Credeam că am rămas la furios. Da, bineînţeles că eram. De aia m-am şi oprit acolo. E un locşor liniştit. — Şi izolat. Îmi poţi spune ce ai făcut în restul serii, domnule Longstreet? Nu avea să fie adevărul. — Am jucat gin rummy cu sora mea, Josie, minţi Tucker fără să clipească măcar. Din moment ce eram atât de tulburat, mi-a luat vreo treizeci, patruzeci de dolari, după care am băut ceva şi ne-am dus la culcare. — La ce oră te-ai despărţit de sora dumitale? — M-am dus sus pe la două, două şi jumătate. — Domnule agent Bums, interveni Burke, aş vrea să menţionez faptul că, în după-amiaza când a fost descoperită Edda Lou, Tucker a venit să-mi spună

că era îngrijorat că nu mai primise niciun semn de viaţă de la ea şi că nici nu răspundea la telefon. Bums ridică o sprânceană. — Am notat, domnule şerif. Cum ai reuşit să-ţi învineţeşti ochiul, domnule Longstreet? — Tatăl Eddei Lou mi l-a învineţit. Aşa mi-am dat seama că ea dispăruse. A venit la mine acasă, închipuindu-şi că o ascundeam acolo. Pe urmă i-a intrat în cap că o convinsesem să se ducă undeva să facă avort.. — Ai discutat cu decedata despre un eventual avort? — A decedat înainte să apuc să discut ceva cu ea, zise el, dându-se jos de pe birou. Asta-i tot ce-am avut de spus. Dacă mai ai întrebări, vino la Sweetwater şi pune-le. La revedere, Burke. — Acesta aşteptă până când se închise uşa. — Domnule agent Bums, îl cunosc pe Tucker de o viaţă întreagă. Îţi spun eu că, oricât de furios ar fi fost, n-ar fi putut s-o omoare pe Edda Lou. Bums doar închise casetofonul. — Nu-i un adevărat noroc că eu sunt obiectiv? Cred că ar fi timpul să mergem la sala mortuară, domnule şerif. Trebuie să sosească medicul patolog. Tucker se cam săturase. Îşi văzuse de treaba lui, de viaţa lui, şi cu ce se alesese? Cu coaste tăbăcite, cu un ochi umflat şi, mai nou, cu o suspectare de crimă. Ieşi din Innocence cu viteză, ajungând aproape de

optzeci de mile pe oră. Realiză că totul pornea de la femei. Dacă Edda Lou nu s-ar fi frecat de el într-un anume fel, de fiecare dată când intra în magazinul lui Larsson, el nu ar fi început să iasă cu ea. Dacă Delia nu l-ar fi bătut la cap, el nu ar fi fost în oraş în ziua aceea şi Edda Lou n-ar fi făcut scandal. Dacă femeia aceea, Waverly, nu s-ar fi plimbat pe lângă apă, nu l-ar fi văzut stând acolo, părând tensionat şi tulburat. Dumnezeule mare, dar avea tot dreptul să arate aşa. Îi părea rău pentru Edda Lou, ti părea extrem de rău. Indiferent cât de vicleană fusese, nu merita să fi murit. Dar, fir-ar să fie, nu vedea de ce să aibă el de suferit din acea cauză. Să stea acolo şi să-l suporte pe nesuferitul acela de yancheu când îi punea tot felul de întrebări şi îi arunca privirile acelea de poliţist. Mai rău decât atât, îşi spuse el, luând o curbă. Zâmbetele acelea superioare, de orăşean, îl enervaseră cel mai tare. Caroline Waverly îl privise la fel. Probabil că arsese de nerăbdare să-i spună FBIului despre ţărănoiul pe care îl surprinsese punând la cale o crimă lângă mlaştină. La un iard după ce trecu de drumul care ducea la casa Menair, Tucker frână brusc şi roţile scrâşniră când întoarse. Poate avea să schimbe el însuşi câteva vorbe cu ducesa. Nu observă camioneta care venea din sens invers

pe şosea. Ochii învineţiţi ai lui Austin se micşorară când zăriră acel fulger roşu dispărând printre tufe. Zâmbi şi trase pe dreapta. Opri motorul şi vârî cheile în buzunar, după care se uită în oglinda retrovizoare şi îşi trase câte o linie neagră sub ochi, apoi îşi aranjă pălăria de camuflaj. Din suportul de lângă geam alese o armă, un Kemington Woodsmaster şi îi verifică încărcătorul. Încă mai zâmbea când coborî din maşină, purtând haine de camuflaj şi un cuţit de vânătoare, cu marginea ascuţită, vârât la brâu. Pornea la vânătoare. Întru gloria Domnului. Lui Caroline nu-i displăcea să fie singură. Deşi agrease compania lui Susie, energia acesteia o lăsase fără vlagă. Nici nu credea că va intra cineva în casă şi o va omorî în somn. În definitiv, era o străină şi nimeni nu o cunoştea suficient de bine pentru a dori să-i facă vreun rău. Acum că pistolul era pus deoparte, nu avea nici cea mai mică intenţie să-l mai atingă. Ca să se delecteze, luă vioara. De când sosise nu avusese timp decât să o acordeze. Îşi plimbă mâinile peste lemnul lustruit şi peste coarde. Nu era un exerciţiu, îşi spuse ea, frecând arcuşul cu sacâz. Nu era un concert. Era dorinţa de care nu prea avea timp adesea să-şi amintească, de a face muzică pentru sine. Închise ochii, puse vioara pe umăr şi îşi aşeză

capul şi corpul în poziţia necesară, în mod automat, aşa cum face o femeie pentru a-şi primi iubitul. Alese Chopin pentru frumuseţe, pentru linişte şi din cauza unei uşoare tristeţi de care nu putea scăpa. Ca întotdeauna, muzica umplu toate golurile. Acum nu se mai gândea la moarte şau la teamă. Nu se gândea la Luis şi la trădare, la familia pe care o pierduse. Nu se gândea la muzică, ci doar o simţea. Suna ca nişte lacrimi. Aşa îşi spuse Tucker mergând de la maşină spre verandă. Nu lacrimi fierbinţi şi pline de pasiune, ci lente, care dureau. De genul celor care izvorau direct din suflet. Deşi nimeni nu le putea auzi, propriile gânduri îl făcură să se simtă stânjenit. Nu era decât muzică la vioară, de acel gen care nu te făcea nici măcar să vrei să baţi tactul cu vârfurile picioarelor. Dar suna atât de sfâşietor prin ferestrele deschise. Ar fi putut să jure că simţea notele dansându-i pe piele. Bătu, dar atât de încet, încât abia auzi el însuşi. Apoi deschise uşa cu plasă şi intră, îndreptându-se, în linişte, în direcţia din care se auzeau acordurile muzicale. Ea stătea în mijlocul încăperii, cu faţa spre geamuri, aşa încât el îi vedea profilul, capul fiindu-i uşor înclinat deasupra instrumentului. Ochii îi erau închişi, iar zâmbetul de pe buze era la fel de nostalgic şi de minunat ca muzica. Deşi n-ar fi putut spune de unde ştia, notele acelea izvorau direct din inimă şi pluteau în aer asemeni

unei întrebări rostite în şoaptă. Vârî mâinile în buzunare, se rezemă cu umărul de tocul uşii şi se lăsă să plutească împreună cu ea. Eră ciudat, şi cu siguranţă neobişnuit pentru el, să găsească o femeie care era atât de liniştitoare, de atrăgătoare şi de excitantă, când nu avea nicio legătură cu sexul. Când ea se opri, muzica lăsând locul tăcerii, el simţi o dezamăgire, aproape fizică. Dacă ar fi fost înţelept, s-ar fi furişat afară din nou, cât ochii ei erau încă visători, şi ar fi bătut la uşă. Dar el se lăsă condus de instinct şi aplaudă. Ea tresări brusc şi trupul i se încordă imediat, iar ochii i se umplură de teamă şi apoi de furie. — Ce naiba cauţi aici? — Am bătut, spuse el şi ridică din umeri zâmbind, la fel cum făcuse lângă mlaştină. Bănuiesc că erai prea absorbită, ca să auzi. Ea lăsă vioara în jos, dar continuă să ţină arcuşul ridicat, într-un fel ca un scrimer. — S-au poate că nu voiam să fiu deranjată. — N-aş putea să spun că m-am gândit la asta. Mi-a plăcut muzica. Mie îmi place de obicei rock and rollul, puţin jazz, dar asta a fost ceva deosebit. Nu-i de mirare că o faci ca să-ţi câştigi existenţa. Ea îl privi în ochi în timp ce puse vioara deoparte. — Ce compliment fascinant. — O remarcă sinceră. Mi-ai amintit de un obiect de-al mamei. O perlă montată într-o bucată mare de

ambră. Era un lucru foarte frumos, dar şi trist. Perla era singură acolo, neputând să iasă niciodată. Aşa arătai dumneata în timp ce cântai. Întotdeauna interpretezi melodii triste? — Cânt ce-mi place. Vânătăile lui se. Închiseseră la culoare în cursul zilei care trecuse şi îi dădeau un zâmbet primejdios, dar mai avea şi un anumit aer de băieţel, de genul celui care făcea o femeie să simtă dorinţa de a pune ceva rece – poate buzele ei – pe umflături. — Ai cumva un motiv pentru care ai intrat în casa mea nepoftit, domnule Longstreet? — Ai putea să-mi spui Tucker. Eu o să-ţi spun Caroline. Sau Caro, zise el şi zâmbi, dezvelindu-şi dinţii. Aşa îţi spunea doamna Edith. Îmi place. — Nu-i un răspuns la întrebarea mea. El se desprinse de tocul uşii. — Obişnuim să ne vizităm vecinii, dar, din întâmplare am avut un motiv. Nu mă inviţi să iau loc? Ea înclină capul. — Nu. — La naiba. Cu cât eşti mai rea, cu atât te plac mai mult. Sunt un pervers în privinţa asta. — Şi în alte privinţe? Tucker râse uşor şi se aşeză pe braţul canapelei. — Întâi va trebui să ne cunoaştem mai bine. Poate ai auzit că sunt un uşuratic, dar adevărul e că am standardele mele.

— Ce uşurare, spuse ea bătând cu arcuşul în palmă. Şi, care era motivul? El îşi propti piciorul pe genunchiul celuilalt, la fel de relaxat ca un câine de vânătoare pe un petec de iarbă la umbră. — Doamne, cât îmi place felul cum vorbeşti. Plăcut şi rece ca un castronel cu îngheţată de piersici. Îmi place foarte mult îngheţata de piersici. Când buzele ei ameninţară să schiţeze un zâmbet, ea le întoarse brusc în jos. — Nu mă interesează, în mod deosebit, ce-ţi place şi ce nu, nu în clipa asta, şi nici nu am chef de musafiri. Au fost două zile foarte dificile. Tenta de umor dispăru. — Trebuie să fi fost îngrozitor pentru tine s-o descoperi pe Edda Lou aşa. — Aş zice că mai îngrozitor a fost pentru ea. El se ridică şi scoase o ţigară în timp ce se plimba prin încăpere. — Probabil că ai auzit tot ce se vorbeşte. A Deşi încercă, ea nu putu să nu simtă un fel de milă. Întotdeauna era greu când viaţa ta personală, greşelile tale deveneau subiecte de speculaţii. Ea ştia foarte bine acest lucru. — Dacă vrei să spui că bârfa pe-aici e la fel de densă ca umiditatea, nu te contrazic. — Nu te pot împiedica să crezi ce eşti înclinată să crezi, dar aş vrea să mă asculţi şi pe mine.

Ea ridică o sprânceană. — Nu-mi închipui de ce te-ar preocupa ce cred eu. — Te-ai grăbit să-ţi împărtăşeşti părerile yancheului ăla cu pantofi lustruiţi. Caroline aşteptă. După felul cum se plimba încolo şi încoace, el părea mai degrabă frustrat decât violent, aşa încât ea se relaxă şi lăsă arcuşul jos. — Dacă te referi la agentul Bums, i-am spus exact ce-am văzut. Erai lângă izlaz. El întoarse capul brusc. — Bineînţeles că eram, fir-ar să fie. Şi arătam ca şi cum aş fi plănuit să omor pe cineva? — Păreai furios, zise ea. Habar n-am ce era în mintea ta. El se opri, se întoarse şi făcu un pas spre ea. — Dacă tu crezi că i-am făcut aşa ceva Eddei Lou, de ce naiba mai stai aici de vorbă şi n-o rupi la fugă? — Pot să-mi port de grijă. Din moment ce am spus poliţiei deja tot ce ştiu– adică nimic – n-ai avea niciun motiv să-mi faci vreun rău. Tucker încleştă pumnii pe lângă trup. — Dacă te mai uiţi la mine de parcă aş fi ceva ce ai dat la o parte de pe pantof, s-ar putea să am un motiv, două. — Nu mă ameninţa, zise ea şi simţi adrenalina invadându-i venele şi făcând-o să se ducă spre el, până ajunse cu nasul la câţiva centimetri de al lui. Mai cunosc oameni de genul tău, Tucker. Nu suporţi ideea că nu fac tot ce-mi stă în putinţă ca să-ţi atrag

privirea. Dezinteresul unei femei îţi răneşte orgoliul de bărbat. Dar când o femeie se arată interesată, ca Edda Lou, abia aştepţi să scapi de ea. În niciun fel nu e bine. Era destul de aproape de adevăr ca să-l deranjeze. — Scumpo, femeile vin şi pleacă. Nu înseamnă absolut nimic pentru mine. Nu plâng după ele şi, cu siguranţă, nu le omor. Cât despre a face tot ce-ţi stă în putinţă… Dumnezeule. Ea izbuti să scoată un ţipăt scurt când el o trânti la pământ. Apoi rămase fără suflare, căci el ateriză deasupra ei. Auzi explozia şi, pe moment, crezu că era zgomotul făcut de capul er în contact cu duşumeaua. — Ce naiba crezi că… — Nu te mişca. Dumnezeule mare! Faţa lui se afla la numai câţiva centimetri de a ei şi ea văzu în ochii lui ceva ce ar fi putut fi teamă sau viclenie. — Dacă nu te dai la o parte de pe mine chiar în clipa asta… Uită însă orice ar fi intenţionat să facă, deoarece auzi următoarea împuşcătură şi văzu cum glonţul făcu o gaură în perna canapelei, chiar deasupra capetelor lor. — Doamne, zise ea şi îşi înfipse degetele în braţele lui. Cineva trage în noi. — Te-ai prins, scumpo. — Ce-o să facem?

— Am putea să stăm aici şi să sperăm c-o să plece. Dar n-o s-o facă. Oftând, îşi lipi fruntea de a ei, într-un gest care era ciudat de intim. — Fir-ar să fie. E destul de nebun încât să te omoare şi pe tine, şi să-şi închipuie că e voinţa Domnului. — Cine? Întrebă ea. Cine e? — Tatăl Eddei Lou, spuse Tucker ridicând puţin capul. În împrejurările respective, nu se mai gândi la faptul că ea avea o gură minunată. Observă, dar nu stătu să se gândească la acest lucru. — Al femeii care a fost ucisă? Tatăl ei trage acum în noi? A — În mine, mai precis. Dar nu şi-ar face probleme dacă te-ar lovi şi pe tine. L-am zărit prin geam când ţintea între ochii mei. — E o nebunie. Nu se poate să vină aşa şi să tragă în casa cuiva. — O să am grijă să-i spun asta, dacă mai apuc. Nu putea face decât un singur lucru şi nu-i plăcea deloc. — Ai vreo armă pe-aici? — Da. A bunicului meu. În cabinet, pe hol. — Uite ce vreau să faci. Stai aici şi nu scoate niciun sunet. — Asta pot s-o fac, zise ea şi, când el începu să se dea la o parte, îl apucă de cămaşă. O să-l împuşti?

— Doamne, sper că nu, zise el şi se târî în spate, folosind canapeaua drept paravan, după care trase adânc aer în piept când trebui să traverseze un spaţiu fără niciun fel de acoperire. Când ajunse în pragul uşii, îşi închipui că era suficient de departe pentru a împiedica vreun glonţ rătăcit să o lovească pe Caroline. — Austin, ticălosule, e o femeie aici. — Şi fata mea era femeie. Un alt glonţ de calibru 44 trecu prin geam, făcându-l ţăndări. — O să te omor, Longstreet. Căci venit-a clipa răzbunării Domnului. O să te omor. Şi, pe urmă, o să te tai în bucăţi, aşa cum ai făcut şi tu cu Edda Lou. Tucker îşi apăsă ochii cu podurile palmelor şi se concentră. — Doar nu vrei să o răneşti pe doamna. N-am de unde să ştiu dacă-i o doamnă. Poate e vreo altă târfă de-a ta. Domnul îmi conduce mâna. Acum e ochi pentru ochi. Căci Domnul Dumnezeul tău e un foc mistuitor. Răsplata păcatului e moartea. În timp ce Austin vorbea din Scriptură, Tucker străbătu holul, târându-se pe burtă. Imediat cum ajunse în cabinet, se mişcă repede. Luă Remington-u şi, cu mâinile asudate, îl încărcă, scârbit la gândul că ar fi putut fi silit să-l folosească. După aceea se duse la fereastră, dădu plasa la o parte şi se furişă afară. Următoarea împuşcătură îl făcu să bălmăjească o rugăciune şi, lăsându-se pe vine, alergă spre tufe.

Austin îşi alesese bine locul. La nici doi iarzi în faţa casei, stătea rezemat de un arţar solitar. Sudoarea îi şiroia de pe faţă şi îi uda spatele cămăşii de camuflaj. Îl invoca pe Iisus, însoţindu-şi rugăciunile şi ameninţările de focuri de armă. Toate ferestrele din faţă erau sparte. Ar fi putut să dea buzna în casă şi să termine odată. Dar voia, simţea nevoia, să ştie că Tucker suferea. De mai bine de treizeci de ani aştepta momentul pentru a face un Longstreet să plătească. Acum acesta sosise. — O să-ţi zbor ouăle, Tucker. O să-ţi fac praf scula aia de care eşti atât de mândru. Asta-i pedeapsa potrivită pentru un preacurvar. O să ajungi în iad fără sculă. Asta-i voia Domnului. Mă auzi, păcătos nenorocit? Auzi ce spun? Cu puţin regret, Tucker îi vârî ţeava puştii în urechea stângă. — Te aud foarte bine, nu-i nevoie să strigi. Spera că Austin nu avea să observe că arma îi tremura în mână. — Aruncă arma, Austin, sau îţi trag un glonţ în cap. Te rog să mă cre? I c-o să-mi fie greu. Tu o să mori, dar eu va trebui să arunc cămaşa asta. Şi e aproape nou-nouţă. — Te omor, zise Austin şi încercă să se întoarcă, dar Tucker îl împunse mai tare cu ţeava puştii. — Nu astăzi. Haide, aruncă arma aia şi pe urmă, desfă-ţi banduliera. Încet şi cu grijă.

Când Austin ezită, Tucker îl împunse iarăşi. Deodată, îşi imagină cum ar fi arătat Austin cu ţeava puştii intrând pe o ureche şi ieşind pe cealaltă. — Ştiu că nu sunt un trăgător prea strălucit, dar nici nu pot să ratez când îţi vâr ţeava în ureche. Răsuflă puţin mai uşurat când Austin aruncă arma. — Caroline! Strigă el. Sună-l pe Burke şi spune-i să vină încoace imediat. După aia, adu-mi o frânghie. În clipa în care banduliera căzu pe pământ, Tucker îi trase un picior: — Şi ce ziceai de scula mea, Austin? Două minute mai târziu, Caroline ieşi din casă cu o frânghie de rufe. — Vine imediat. Doar… Se întrerupse şi se uită la bărbatul întins pe iarbă. Faţa îi era numai vânătăi, murdară de sudoare şi dâre negre. Hainele de camuflaj îi acopereau pieptul imens şi picioarele cât nişte grinzi de oţel. În ciuda faptului că Tucker stătea în picioare deasupra lui, cu arma îndreptată spre ceafă, acesta părea slab şi vulnerabil. — Am adus frânghia, zise ea, înghiţind în sec când vocea i se auzi piţigăiată. — Foarte bine. Scumpo, vrei să vii încoace? Umezindu-şi buzele, ea îl ocoli pe Austin. — Cum ai… adică, e atât de solid. — Are şi gura mare, zise el neputându-se abţine să nu-l împungă uşor cu piciorul. Era atât de preocupat

să invoce focurile iadului, încât nu l-a auzit pe păcătos venind în spatele lui. Ştii să mânuieşti chestia asta? — Da, spuse ea, uitându-se la puşcă. Oarecum. — Oarecum e bine. Nu-i aşa, Austin? Ar putea să nimerească ceva vital, dacă faci vreo mişcare bruscă. Nimic nu e mai periculos ca o femeie cu o armă încărcată. Mai ales dacă e yanchee. Aşa, ţine-o îndreptată spre capul lui cât îl leg. Îi puse puşca în mână. Privirile li se întâlniră şi în ochii amândurora se putea citi uşurarea. Timp de o clipă au fost cei mai buni prieteni. — Aşa, scumpo. Numai să n-o îndrepţi spre mine. Dacă se mişcă, apeşi pe trăgaci. Pe urmă închizi ochii, fiindcă o să-i explodeze căpăţâna, şi n-aş vrea să vezi ceva atât de oribil. Îi făcu cu ochiul pentru ca ea să priceapă că avertismentul fusese rostit pentru urechile lui Austin. — Bine. Dar sunt puţin cam răvăşită. Sper numai să nu apăs fără să vreau. Tucker? Îmbi şi se aplecă să-i lege mâinile lui Austin. — Fă doar ce-ţi stă în putinţă, Caro. Nimeni nu ţiar cere mai mult. O să te leg ca pe un porc, Austin. Se pare că se potriveşte. Înnodă frânghia şi trase, îndoindu-i picioarele. — Nu-mi place că i-ai spart geamurile doamnei, lai stricat şi canapeaua. Din câte-mi aduc aminte,

doamna Edith ţinea foarte mult la canapeaua aia. După aceea se dădu în spate şi luă puşca din mâinile ei. — Draga mea, vrei să-mi aduci o bere, te rog? Mi s-a făcut o sete teribilă. Ea simţi deodată o dorinţă extraordinară de a râde. — N-am… n-am bere. Am nişte vin, însă. Nişte Chardonnay, spuse ea râzând. — E foarte bun şi ăsta. — Bine. Păi… sigur, zise ea şi dădu să urce treptele, dar se întoarse şi îl văzu pe Tucker scoţând o ţigară. Îl privi cum îi rupse vârful. — De ce faci asta? — Hmm? Întrebă el îngustând ochii când scăpără chibritul. — De ce rupi vârful? — Ah, spuse el şi trase din ţigară cu o plăcere vădită. Vreau să mă Tas şi mi se pare că e o metodă bună. Mă gândesc că, după vreo două săptămâni, o să ajung să fumez o jumătate de ţigară, spuse el şi îi zâmbi, extrem de atrăgător. Acum adu-mi vinul ăla, te rog. — Bine, zise ea şi oftă tremurător când auzi sirena. Tucker era încă destul de aproape şi auzi cum scoase şi el un oftat. — Poţi să fi sigur, mai spuse ea şi uşa cu plasă se trânti în urma ei.

Capitolul 7 Un tunet se auzi înspre răsărit. O adiere de vânt, prima pe care o simţise de când trecuse graniţa statului Mississippi, mişcă frunzele arţarului de care, cu mai puţin de jumătate de oră în urmă, stătuse rezemat un bărbat cu o puşcă încărcată. Nu părea normal, nici măcar posibil, dar Caroline stătea pe treptele verandei, bând Chardonnay dintrun pahar de apă, cu sticla între şoldul ei şi al lui Tucker. Viaţa ei, îşi spuse, luând încă o înghiţitură de vin, luase o întorsătură interesantă. — E bun, zise Tucker învârtind vinul în pahar. Începea să se simtă ameţit din nou; o stare pe care o prefera. — E una dintre băuturile mele favorite. — Şi a mea, acum, spuse el şi, întorcând capul, îi zâmbi. Plăcută adiere. — Foarte plăcută. — Era nevoie de ploaie. — Presupun că da. Tucker se sprijini în coate şi dădu capul pe spate pentru ca adierea să-i mângâie faţa. — După felul cum bate vântul, nu cred c-o să intre ploaia în salonul tău. Aproape absentă, ea se întoarse să se uite la ferestrele sparte.. — Eh, asta-i o veste bună. Doar nu vrem să se ude

canapeaua. În definitiv, n-are decât o singură gaură de glonţ. El o bătu prieteneşte pe spate. — Eşti o femeie de treabă, Caro. Bănuiesc că altele ar fi ţipat sau ar fi leşinat, dar tu te-ai ţinut tare. — Da, zise ea şi, văzând că paharul îi era aproape gol, îl umplu din nou. Tucker, pot să-ţi pun un fel de întrebare regională? — În clipa asta, scumpo, poţi să mă-ntrebi aproape orice. — Sunt curioasă. Crimele şi împuşcăturile sunt ceva obişnuit prin partea asta a statului, sau sunt doar ocazionale? — Ei, da, zise el contemplând vinul din pahar înainte să bea. Vorbind despre Innocence şi, din moment ce familia mea e aici dinainte de război – mă refer la războiul dintre state… — Fireşte. — Cred că pot să spun că am o părere despre felul cum stau lucrurile. Trebuie să mărturisesc că suntem nişte începători în ceea ce priveşte genul de crime la care te gândeşti. Eh, Whiteford Talbot l-a împuşcat pe Cal Beauford când eram eu mic, dar Whiteford l-a prins pe bătrânul Cal coborând pe un burlan de lângă fereastra dormitorului lui şi nevasta lui Whiteford, Ruby Talbot, era goală puşcă în pat, în momentul ăla. — Asta-i cu totul altceva, zise Caroline. — Exact. Şi acum vreo cinci ani, băieţii lui Bonny

şi cei ai lui Shiver s-au împuşcat unii pe alţii cu alice mari. Dar asta a fost pentru un porc. Şi, din moment ce sunt veri, şi, pe deasupra, şi nebuni, nimeni n-a dat atenţie incidentului. — Înţeleg. Dumnezeule, îşi spuse Tucker, o plăcea, o plăcea într-un fel agreabil care se completa cu atracţia fizică. — Dar, în general, Innocence-ul este un orăşel liniştit. Caroline se încruntă pe deasupra paharului. — Iar o pui în funcţiune? — Ce anume? — Atitudinea asta de băiat bun. — Dacă pare adecvată. Ea oftă şi privi în altă parte. Cerul se înnora din ce în ce mai mult şi tunetele răzleţe erau mai apropiate, ca de altfel şi fulgerele orbitoare. Dar era atât de bine să stea acolo. — Eşti îngrijorat? Când l-a luat şeriful, omul acela a jurat că tot o să te omoare. — N-are niciun sens să-mi fac probleme pentru asta. Dar preocuparea din glasul ei îl tulbură. O luă uşor pe după umeri. — Nu-ţi face griji, scumpo. Nu vreau să fi neliniştită din cauza mea. Ea întoarse capul. Din nou, faţa i se afla la câţiva centimetri de a lui.

— E cam morbid, nu? Să foloseşti un moment de confruntare cu moartea, ca metodă de seducţie. — Au, spuse el şi era suficient de bine dispus ca să râdă. Întotdeauna eşti atât de suspicioasă în privinţa unui bărbat? — În privinţa unui anumit gen de bărbat, spuse ea şi îi dădu braţul la o parte de pe umeri. — Sunt vorbe reci, Caro, după atâtea prin câte am trecut împreună, zise el şi, oftând cu regret, îşi ciocni paharul de al ei. Bănuiesc că nu m-ai invita la cină. Ea schiţă un zâmbet vag. — Bănuiesc că nu. — Poate îmi mai cânţi ceva.. — O perioadă nu mai vreau să cânt pentru nimeni. — Ce păcat. Ştii ce, o să-ţi cânt eu.. Ea ridică din sprâncene, surprinsă. — Cânţi la vioară? — La naiba, nu. Dar pot să dau drumul la casetofon, spuse el şi, ridicându-se, îşi dădu seama, brusc, că vinul îl luase de cap. Nu era o senzaţie neplăcută. Se duse la maşină şi căută printre casete. După ce alese una, o introduse în casetofon. — Fats Domino, spuse el cu respectul cuvenit când începu să se audă melodia Blueberr, Hill. După aceea ieşi din maşină şi veni spre ea cu mâna întinsă. — Haide, zise el şi, înainte ca ea să apuce să refuze, o trase în picioare şi în braţele lui. Nu pot să ascult

melodia asta şi să nu vreau să dansez cu o femeie frumoasă., Ar fi putut să protesteze sau să se desprindă de el. Dar era ceva inofensiv. Şi, după ultimele douăzeci şi patru de ore, simţea nevoia unui astfel de lucru inofensiv. Aşa că se lipi de el, plăcându-i felul fluid în care el se mişcă spre peluză, râzând puţin când o aplecă pe spate, apreciind ameţeala uşoară pe care io provocase vinul. — Te simţi bine? Murmură el. — Hmmm. Eşti abil, Tucker, poate chiar prea abil. Dar e mult mai bine decât să se tragă în tine. — Şi eu gândeam la fel, spuse el lipindu-şi obrazul de părul ei mătăsos. Din moment ce întotdeauna avusese o slăbiciune pentru pipăit, nu încercă să se împiedice să simtă contrastul dintre obrazul ei catifelat şi al lui sau felul cum i se mişca bluza sub mâna lui, care conducea. Cât de lungi şi subţiri îi erau coapsele care se frecau şi se atingeau de ale lui. Tentaţia sexuală nu-l surprinse, căci era la fel de firească precum respiraţia. Ceea ce îl mira era dorinţa teribila de a o arunca pe umăr şi a o duce înăuntru, sus. Întotdeauna preferase să avanseze încet şi prudent cu femeile, savurând urmărirea, luptând să se stăpânească. Faptul că dansa cu ea, în timp ce aerul căpăta acea lumină specifică dinaintea furtunii, îl făcea să fie tensionat. O puse pe seama faptului că era mai mult decât pe

jumătate beat. — Plouă, şopti Caroline legănându-se cu ochii închişi. — Îh-hmmm, spuse el simţind mirosul ploii în părul ei, pe pielea ei. Îl înnebunea. Ea zâmbi, plăcându-i felul cum picăturile de ploaie îi udau hainele. Nu mai existaseră focuri de armă în viaţa ei, îşi spuse ea. Dar nici nu mai dansase niciodată în ploaie. — E răcoare. O răcoare minunată! După cum începea să se simtă, el se miră că apa nu sfârâia în contact cu pielea lui. Se trezi rozându-i uşor urechea şi tremurul ei scurt şi uimit fu ca o lamă de cuţit care îl străpunse deodată. Ea deschise ochii brusc, înceţoşaţi pe moment, căci el îi săruta uşor bărbia. Ceva fierbinte şi delicios începu să ia fiinţă în abdomenul ei, înainte să izbutească să-i reprime. Cu o clipă înainte ca gura lui să se apese pe a ei, Caroline îşi propti mâna în pieptul lui şi se dădu în spate. — Ce crezi că faci? — Te sărut. — Nu. O privi o clipă, uitându-se la ploaia care îi şiroia pe păr, la ochii care trădau şi pasiune şi hotărâre, în egală măsură. Simţi un imbold de a ignora acea mână care protesta şi de a lua ceea ce dorea. Faptul că nu putea, îl făcu să ofteze şi să înjure în gând.

— Caroline, eşti o femeie tare. Clopotele de alarmă din capul ei începură să se audă mai încet şi ea schiţă un zâmbet. Deci nu avea să forţeze nota. — Aşa se spune. — Aş putea să mai stau pe-aici, să te conving să te răzgândeşti? — Nu cred. A Ochii lui râdeau. Îşi mai plimbă o dată mâna uşor pe spatele ei înainte să-i dea drumul. — Eh, asta-i o adevărată provocare, dar îmi închipui că ai avut o zi grea, aşa că renunţ. — Mulţumesc. Apreciez gestul. — Să ştii că ar trebui, spuse el luându-i mâna şi trecându-şi degetul mare peste încheieturile degetelor ei. Lua-l-ar naiba, ea simţi fiori până în vârful picioarelor. — O să te gândeşti la mine, Caroline, când o să te bagi în pat diseară? — O să mă gândesc la cum o să repar ferestrele alea. El aruncă o privire geamurilor sparte, ale căror rămăşiţe ieşeau ascuţite din tocuri. — Îţi sunt dator pentru asta, zise el şi, în ochi avea o amărăciune care îi aduse aminte ei cum ajunseseră să se ţină de mână în ploaie. — Cred că Austin Hatinger e cel care mi-e dator, dar asta n-o să-mi repare ferestrele, spuse ea pe un

ton degajat. — O să mă ocup eu de asta, zise el privind-o din nou. Eşti foarte drăguţă când eşti udă. Dacă mai zăbovesc mult, s-ar putea să încerc iarăşi să te sărut. — Atunci, ar fi mai bine să pleci, spuse ea dând săşi tragă mâna, iar când se uită spre maşina lui, începu să râdă. Tucker, ştiai că e coborâtă capota? — La naiba, spuse el şi se întoarse să se uite. Ploaia dansa pe scaunele lui din piele albă. — Ăsta e necazul cu femeile. Îţi distrag atenţia. Înainte ca ea să apuce să-şi tragă mâna, el i-o sărută îndelung, în final, zgâriindu-i-o uşor cu dinţii. — O să mă-ntorc, Caroline. Ea zâmbi şi se dădu înapoi. Când vii, adu geamuri şi un ciocan. Ei urcă la volan, fără să se sinchisească să ridice capota, după care porni motorul, îi trimise un sărut şi se depărtă pe alee. O privi în oglinda retrovizoare cum stătea în ploaie, cu părul asemeni grâului ud şi cu hainele lipite de trup. Fats cântau ce păcat şi Tucker nu putea decât să fie de acord. Caroline aşteptă până când nu-l mai văzu şi abia atunci se duse înapoi ia trepte, se aşeză şi bău vinul diluat de ploaie. Susie avusese dreptate, îşi spuse ea. Tucker Longstreet nu era un criminal. Şi avea, întradevăr, un farmec numai al lui. Îşi frecă de obraz mâna pe care i-o sărutase şi oftă tremurător. Bine că nu o interesa. Închise ochii şi dădu capul pe spate, pentru a simţi stropii de ploaie pe chip. Era

foarte bine că nu o interesa. A doua zi dimineaţă, se trezi prost dispusă. Nu dormise bine deloc. Şi, fir-ar să fie, chiar se gândise la el. Din acea cauză şi pentru că ploaia răpăise pe acoperiş, se învârtise când pe o parte, când pe alta, aproape toată noaptea. Fusese cât pe ce să înghită unul dintre calmantele pe care i le prescrisese doctorul Palamo. Dar rezistase tentaţiei vrând să-şi dovedească sieşi ceva. Drept urmare, deschise ochii urduroşi în lumina soarelui. În plus, capul o durea din cauza vinului. Înghiţind o aspirină şi intrând sub duş, ştiu exact a cui era vina. Dacă n-ar fi fost Tucker, nu ar fi băut prea mult vin. Dacă n-ar fi fost Tucker, nu ar fi stat trează aproape toată noaptea, torturată de o durere sexuală nedorită. Şi, dacă n-ar fi fost Tucker, nu ar fi avut acum găuri prin casă, pe care trebuia să le astupe înainte ca muştele, ţânţarii şi cine ştie ce alte creaturi se hotărau să vină să locuiască împreună cu ea. Halal linişte şi pace, îşi spuse ea ieşind de sub duş. Halal perioadă de vindecare. De când avusese ghinionul de a-l întâlni pe Tucker, viaţa i se întorsese pe dos. Femei moarte, indivizi nebuni şi înarmaţi. Mormăind în sinea ei, Caroline îşi puse halatul. De ce naiba nu se dusese în sudul Franţei să se prăjească pe o plajă frumoasă, plină de lume?

Pentru că vrusese să vină acasă, îşi spuse ea, oftând. În ciuda faptului că nu îşi petrecuse decât câteva zile preţioase, în copilărie, în casa aceea, reprezenta totuşi un cămin. Nimic şi nimeni nu avea să strice asta. Coborî, frecându-şi tâmplele. Avea să aibă liniştea pe care o dorea. Avea să stea pe verandă şi să privească apusul soarelui, să îngrijească florile, să asculte muzică. Avea să fie cât voia de liniştită şi singură. Începând chiar din clipa aceea. Hotărâtă, deschise uşa de la intrare. Şi scoase un ţipăt strangulat. Un negru cu o cicatrice pe obraz şi cu nişte umeri imenşi stătea lângă un geam spart. Caroline zări o sclipire metalică în mâna lui. Gândurile i se îmbulziră în cap. Să dea fuga înapoi în casă şi să încerce să dea telefon. Să se ducă la maşină, sperând că avea să găsească cheile în contact. Să stea acolo şi să ţipe. — Domnişoară Waverly? După o căutare disperată, ea îşi regăsi glasul. — L-am sunat pe şerif. — Da. Tuck mi-a zis că aţi avut necazuri. — Ăăăă… poftim? — Hatinger v-a spart geamurile. Şeriful l-a dus la închisoare. Ar trebui să repar totul cât mai repede. — Să repari? Îl văzu mişcând mâna şi se pregăti să ţipe. Dar dădu aerul afară când văzu că metalul din mâna lui

era o ruletă de măsurat. În timp ce ea se chinuia să-şi recapete răsuflarea, ei măsură locul unde fusese geamul. — O să repari ferestrele? — Da. Tuck m-a sunat aseară şi mi-a zis c-o să vă anunţe că vin de dimineaţă să iau măsurile şi să înlocuiesc geamurile, spuse el şi în ochii lui cafenii apăru un mic licăr de amuzament. Presupun că nu va anunţat. — Nu, zise ea şi, simţindu-se cuprinsă de un sentiment de uşurare, dar şi de furie, duse mâna la inimă. Nu, nu m-a anunţat. — Tuck nu prea e ceea ce s-ar numi de bază. — Am ajuns să înţeleg asta. El dădu din cap şi notă nişte cifre pe un carneţel. — Cred că v-am cam speriat. — Nu-i nimic, zise ea reuşind să zâmbească. Cred că am început să mă obişnuiesc cu astfel de lucruri, adăugă ea, trecându-şi degetele prin părul ud. Nu mi-ai spus cum te cheamă. — Sunt Toby March, spuse el trăgând de cozorocul şepcii, în chip de salut. Mă ocup de tot felul de munci de genul ăsta. — Îmi pare bine de cunoştinţă, domnule March. După un moment de ezitare, el strânse mâna pe care i-o întinsese ea. — Spuneţi-mi Toby doar. Toată lumea-mi zice aşa. — Ei bine, Toby, apreciez faptul că te-ai apucat de treabă atât de repede.

— Sunt fericit când am de lucru. Dacă-mi aduceţi o mătură, aş putea să vă scap de cioburile astea. — Bine. Doreşti să bei o cafea? — Nu trebuie să vă deranjaţi. — Nu-i niciun deranj. Tocmai mă pregăteam să pun cafetiera. — Atunci, vă mulţumesc mult. Trei cuburi de zahăr, vă rog, dacă nu vă supăraţi. — O aduc imediat, zise ea şi în clipa aceea se auzi sunând telefonul. Scuză-mă, te rog. Ducând o mână la frunte, Caroline străbătu holul în grabă şi ridică receptorul. — Da? — Ei, scumpo, cu siguranţă că duci o viaţă palpitantă. — Susie, spuse Caroline rezemându-se de balustradă. Cine a zis că în oraşele mici nu se întâmplă nimic? — Cineva care n-a trăit într-unul. Burke a zis că n-ai păţit nimic. Aş fi venit eu însămi să mă conving, dar băieţii au avut un musafir şi, chiar dacă am stat cu ochii pe ei, casa arată ca şi cum ar fi fost un război. — Mă simt bine, zău. În afară de mahmureală, nervi la pământ şi o doză neplăcută de frustrare sexuală.. — Doar puţin obosită. — Cine te-ar putea învinui, draga mea? Fii atentă. Mâine facem o petrecere cu grătar. Vino, stai la

umbră, mănânci până nu mai poţi, şi uiţi de toate necazurile. — Sună minunat. — La ora cinci. Intri în oraş, mergi până la capătul străzii Market şi apoi o iei la stânga pe Magnolia. Casa noastră e a treia pe dreapta. Galbenă, cu jaluzele albe. Dacă o să-ţi fie greu să ne găseşti, ia-te după mirosul de grătar. A — O să vin. Îţi mulţumesc, Susie. Caroline aşeză receptorul în furcă şi se duse la bucătărie. Puse de cafea, introduse câteva felii de pâine în prăjitor şi scoase puţin gem de zmeură din borcan. Soarele sfârâia pe iarba udă de afară şi acel miros era la fel de minunat ca şi cel de cafea. Văzu cum o ciocănitoare se fixă pe trunchiul unui copac, pregătindu-se să ia micul dejun. De pe verandă se auzi vocea de bariton a lui Toby care cânta un cântec despre aflarea liniştii. Caroline descoperi că îi trecuse durerea de cap, iar privirea îi era limpede. La urma urmei, era bine acasă. Nu prea departe, cineva stătea înfăşurat în cearceafuri asudate şi gemea în somn. Visele curgeau asemeni unor râuri întunecate şi şerpuite. Vise cu sex, sânge şi putere. Nu şi le amintea întotdeauna la lumina zilei. Uneori îi apăreau în minte fugitiv, în momentele de nesomn, ca nişte fluturi cu aripi sub formă de lame care îi sfârtecau mintea, făcând răni

adânci ce usturau. Femei, erau întotdeauna femei. Ticăloasele acelea brutale, care rânjeau. Nu putea să sufere dorinţa faţă de ele, faţă de pielea catifelată, faţă de parfumul plăcut, faţă de gustul delicios. Putea fi înăbuşită pe perioade lungi de vreme. Timp de zile, săptămâni, chiar luni, putea să existe blândeţe, căldură, chiar şi respect. Şi apoi, una dintre ele făcea ceva. Ceva ce trebuia pedepsit. Durerea începea să se facă simţită, foamea începea să crească. Şi numai sângele i-o putea potoli. Dar, chiar şi în timp ce simţea durere şi foame, exista şiretenie. Simţea o satisfacţie extraordinară ştiind că, oricât de mult ar fi căutat, oricât de mult s-ar fi chinuit, nimeni nu avea să găsească nicio dovadă. Nebunia trăia în Innocence, dar se deghiza foarte bine. Pe măsură ce zilele de vară treceau, ea înflorea în gazda sa nedoritoare. Şi zâmbea. Doctorul Theodore Rubenstein – Teddy pentru prieteni – termină de mâncat a doua prăjitură cu vişine şi bău puţin Pepsi călduţ din sticlă. Niciodată nu-i plăcuse cafeaua. Teddy abia împlinise patruzeci de ani şi începuse să-şi dea părul, des şi castaniu, cu Grecian Formula 44. Nu chelea – slavă Domnului – dar nu-i plăcea aerul de profesor, pe care i-l dădeau firele albe. Se considera un tip căruia îi plăcea să se distreze. Ştia că ochii mici şi negri, bărbia uşor înapoi şi tenul

palid nu îl făceau să fie extrem de atrăgător. Folosea umorul pentru a atrage femeile. Personalitatea, îi plăcea să-şi spună, prindea tot atâtea femei cât un profil perfect. Fredonând uşor, se spălă pe mâini la chiuveta din camera de îmbălsămare, chiuvetă care se afla chiar sub imaginea lui Iisus. Ca să se amuze, Teddy se legănă dintr-o parte în alta. Când se apleca spre stânga, îl vedea pe Iisus purtând o robă roşie, o expresie de bunătate pe chip şi ţinând o mână elegantă în dreptul inimii ieşite în relief. Când se apleca spre dreapta, Teddy vedea cum chipul se tulbura puţin, după care căpăta o expresie de tristeţe şi durere. Ceea ce era lesne de înţeles, din moment ce, acum, Iisus avea o cunună de spini pe cap şi sângele îi şiroia pe fruntea înaltă. Teddy se întrebă pe care din cele două imagini o prefera Palmer şi, încercând să găsească punctul în care cele două imagini să se contopească în una singură, se şterse pe mâini. În spatele lui, Edda Lou Hatinger era întinsă pe masa de îmbălsămare, din porţelan – una dintre cele vechi, cu şănţuleţe pe margini. Pielea îi era străvezie în lumina aceea necruţătoare a neonului. Astfel de lucruri nu îl împiedicau pe Teddy să-şi mănânce prăjiturile. Alesese patologia, pentru că toată lumea se aşteptase să urmeze medicina. Era a patra generaţie de Rubensteini cu doctor în faţa numelui. Dar cu mult înainte de a termina primul an

de profesat ca intern, descoperise în sine o aversiune aproape obsedantă faţă de bolnavi. Cu morţii era altceva. Niciodată nu îl deranjase să lucreze pe un cadavru. Orele petrecute la spital cu pacienţii care se plângeau şi gemeau îl exasperaseră. Dar, când fusese chemat prima oară să asiste la o disecţie, ştiuse că şia găsit vocaţia. Morţii nu se plângeau, nu trebuiau salvaţi şi, sigur, nu te puteau da în judecată pentru tratare greşită. În schimb, erau ca un puzzle. Îi desfăceai, îţi dădeai seama ce era în neregulă şi apoi îţi scriai raportul. Teddy era bun la puzzle-uri şi ştia că se descurca mult mai bine cu morţii decât cu viii. Ambele foste soţii ar fi fost bucuroase să pomenească de lipsa lui de sensibilitate, de egoismul lui şi de acel simţ al umorului sinistru. Deşi Teddy se considera un tip amuzant. Punând o sonerie în mâna unui cadavru, putea fi sigur că autopsia nu avea să fie monotonă. Bums nu ar fi fost de aceeaşi părere, dar lui Teddy îi plăcea teribil să-l enerveze. Zâmbi în sinea lui şi îşi puse mănuşile. Lucrase la un dispozitiv timp de săptămâni întregi şi abia aştepta să-l încerce pe un tip nesuferit ca Matt Bums. Nu avea nevoie decât de o victimă potrivită. Teddy îi trimise un sărut de mulţumire Eddei Lou şi puse casetofonul în funcţiune.

— Avem de-a face cu o femeie, caucaziană, în jur de douăzeci şi cinci de ani, începu el, folosind un puternic accent sudist. Identificată sub numele de Edda Lou Hatinger. Înălţimea e de un metru şaizeci şi cinci, greutatea de şaizeci şi trei de kilograme. Şi, fetelor şi băieţilor, e clădită ca latrina voastră demodată din cărămidă. Asta avea să-l înfurie pe Bums, îşi spuse el încântat. — Invitata noastră de azi a suferit multiple lovituri de cuţit, iartă-mă, Edda Lou, spuse el şi începu să numere. Douăzeci şi două de împunsături concentrate în zonele sânilor, torsului şi organelor genitale. Un instrument cu o lamă netedă şi ascuţită s-a folosit pentru a-i reteza jugulara, traheea şi laringele pe orizontală. După unghi şi adâncime, aş zice că de la stingă la dreapta, ceea ce indică faptul că agresorul foloseşte mâna dreaptă. În termeni mai pe înţelesul tuturor, doamnelor şi domnilor, gâtul i-a fost tăiat de la o ureche la alta, probabil cu un cuţit cu o lamă de… spuse el, fluierând în timp ce măsura, cincisprezece până la douăzeci de centimetri. A văzut cineva Crocodile Dundee? Întrebă el apoi cu un accent australian. Eh, un cuţit ca acela. După examinarea celorlalte răni, am dedus că cea de la gât a provocat moartea, probabil. Este posibil, vă rog să mă credeţi. Doar sunt doctor. Fluieră melodia din A Summer Place, continuând examinarea.

— O lovitură în moalele capului cu un obiect greu şi cu asperităţi, zise el, culegând fragmente cu o pensetă. Pun deoparte, pentru analiză, fragmente care par să fie din lemn sau din scoarţă de copac. Cred că o să cădem cu toţii de acord că victima a fost lovită cu o cracă. Moartea a survenit mai târziu. Dacă dumneavoastră, domnilor detectivi, o să trageţi concluzia că în urma acestei lovituri, victima şi-a pierdut cunoştinţa, veţi câştiga o călătorie gratuită pentru două persoane până în Barbados şi un set complet de valize Samsonite. Ridică privirea când se deschise uşa. Bums îl salută din cap şi el zâmbi. — Doresc să se înregistreze faptul că domnul agent special Matthew Bums a sosit pentru a-l privi pe maestru la lucru. Cum mai merge, Bumsie? — Faci progrese? — Ah, Edda Lou şi cu mine am început să ne cunoaştem reciproc. Mă gândeam că, mai târziu, o să mergem la dans. Bums strânse din dinţi. — Ca întotdeauna, Rubenstein, umorul tău e revoltător şi patetic. — Edda Lou îl apreciază, nu-i aşa, draga mea? Spuse el bătând-o pe mână uşor. Vânătăi şi pielea zdrelită la încheieturile mâinilor şi în jurul gleznelor, spuse el apoi şi, folosindu-şi ustensilele, localiză şi îndepărtă fibre mici şi albe, pe care le vârî în punguliţe de plastic în timp ce continua să-şi descrie

în amănunt şi bine dispus descoperirile. Bums mai suferi încă un sfert de oră. — A fost agresată sexual? — Destul de greu de spus, zise Teddy ţuguindu-şi buzele. O să iau câteva mostre. Bums îşi feri privirea când el făcu acest lucru. — Cred că a stat în apă între douăsprezece şi cincisprezece ore. O primă bănuială, înainte de a face analizele, ar fi că moartea a survenit între orele unsprezece seara şi trei în dimineaţa de şaisprezece iulie. — Vreau rezultatele cât mai repede. Teddy, continuă să ia mostre. — Doamne, cât îmi place când vorbeşti aşa. Bums îl ignoră. — Vreau să ştiu tot ce e de ştiut despre ea. Ce şi când a mâncat. Dacă se droga sau băuse alcool. Dacă avusese relaţii sexuale. Se presupune că ar fi fost însărcinată. Vreau să ştiu în câte săptămâni. — O să arunc o privire, spuse Teddy şi se întoarse ca pentru a-şi schimba instrumentele. Poate vrei să te uiţi puţin la molarul ei stâng. Mi s-a părut foarte interesant. — Dinţii? — Exact. N-am mai văzut niciodată aşa ceva. Bums se aplecă intrigat şi, deschizându-i gura Eddei Lou, se uită înăuntru, îngustând ochii. — Sărută-mă, prostule, zise ea şi Bums sări ca ars,

scoţând un ţipăt. — Iisuse. Iisuse Cristoase! Izbucnind într-un hohot puternic de râs, Teddy trebui să se aşeze, pentru că altfel ar fi căzut. Îşi petrecuse luni întregi studiind vorbirea din burtă numai pentru un asemenea moment. Dar privirea îngrozită a lui Bums făcuse ca totul să merite. — Ai un talent nemaipomenit, Bumsie. Până şi femeile moarte se dau în vânt după tine. Chinuindu-se să-şi recapete controlul, Bums încleştă pumnii. Dacă i-ar fi tras unul lui Rubenstein, ar fi trebuit să se treacă în raport. — Eşti de-a dreptul nebun. Teddy arătă spre chipul alb ca varul al lui Bums, apoi spre cel pământiu al Eddei Lou şi râse în hohote. Nu avea niciun sens să ameninţe, Bums ştia acest lucru foarte bine. Orice reclamaţie scrisă ar fi făcut, ar fi fost ignorată. Rubenstein era cel mai bun. Cunoscut de toată lumea ca fiind într-o ureche, dar cel mai bun. — Vreau rezultatele analizelor până la sfârşitul zilei, Rubenstein. Poate că ţie ţi se pare amuzant; dar eu trebuie să pun mâna pe un psihopat. Neputând să vorbească, Teddy doar dădu din cap şi se ţinu de burtă.’ După ce ieşi Bums, se şterse la ochi şi se dădu jos de pe scaun. — Edda Lou, scumpo, zise el cu o voce în care încă

se mai simţea amuzamentul, nici nu ştiu cum să-ţi mulţumesc pentru cooperare. Te rog să mă crezi c-o să intri în analele istoriei pentru treaba asta. Băieţilor din D.C. O să le placă la nebunie. Fluierând, luă bisturiul şi se puse pe treabă. Capitolul 8 Darleen Fuller Talbot asculta zgomotele petrecerii de la familia Truesdale, care pătrundeau prin fereastra deschisă a dormitorului. După părerea ei, era o mare ruşine că încrezuta de Susie Truesdale nu îşi invitase la petrecere vecina. Lui Darleen i-ar fi plăcut să meargă la o petrecere ca să nu se mai gândească la necazuri. Bineînţeles că Susie nu întreţinea relaţii de prietenie cu Darleen. Ea îi prefera pe Longstreet, pe Shays sau pe Cunningham de peste drum, care mergeau numai cu nasul pe sus. Şi nu ştia ea cu certitudine că John Cunningham cel mare şi tare îşi înşela nevasta cu Josie Longstreet? I se părea că Susie uitase că încă nu era măritată şi servea la mese la Chat ’N Chew, în timp ce burta îi creştea. Poate că soţul ei provenea dintr-o familie de bogătaşi, dar el nu era aşa. Toată lumea ştia că tatăl lui Burke se sinucisese, pentru că avea o grămadă de datorii. Familia Truesdale nu era deloc mai răsărită ca a ei şi acelaşi lucru era valabil şi în privinţa familiei Longstreet. Poate că tatăl ei îşi câştiga existenţa

muncind pe o maşină de egrenat bumbac, în loc să aibă una, dar nu era un beţiv. Şi nu era mort. Darleen considera că era total nepoliticos din partea lui Susie să dea o petrecere chiar în curte, unde mirosul de grătar şi sos condimentat putea face pe cineva să se simtă singur. Până şi fratele ei era acolo – nu că lui Bobby Lee i-ar fi păsat câtuşi de puţin de sentimentele surorii lui. Să-l ia naiba pe el; pe nesuferiţii de Truesdale şi pe toată lumea. Oricum nu voia să se ducă la nicio afurisită de petrecere. Chiar dacă Talbot lucra de la patru până la miezul nopţii la benzinărie. Cum ar fi putut ea să râdă şi să-şi lângă sosul de pe degete, când cea mai bună prietenă a ei avea să fie îngropată marţea următoare? Oftă, iar Billy T., care sugea de mama focului la sfârcurile ei trandafirii, deduse din aceasta că începea, în sfârşit, să pună şi ea ceva suflet în ce făcea. Se mişcă, aşa încât să-şi poată vârî limba în urechea ei. — Haide, scumpo, treci deasupra. — Bine. Acest lucru îi stârni interesul. Lui Talbot nu numai că îi plăcea să o facă doar în pat acum, dar nu agrea decât o singură poziţie. Când terminară, Billy T. Începu să fumeze mulţumit o ţigară Mariboro. Darleen privea ţintă tavanul, ascultând muzica de la petrecere.

— Billy T., spuse ea bosumflată, nu crezi că-i urât să dai o petrecere şi să nu-ţi inviţi vecinii de alături? — La naiba, Darleen, vrei să termini odată cu chestiile astea? — Dar nu-i drept, spuse ea şi, enervată de lipsa lui de înţelegere, se duse să ia pudra de talc cu miros de trandafiri. Dacă avea să se ducă să-l ia pe Scooter de la mama ei peste o oră, aceea era cea mai iute metodă de a îndepărta mirosul de sudoare şi sex. — Se crede mai bună ca mine. Şi încrezuta aia de Marvella la fel. Numai pentru că sunt prieteni cu Longstreet, zise ea, punându-şi tricoul şi pantalonii scurţi, renunţând la lenjerie din cauza căldurii. Sânii ei, înalţi, mari şi rotunzi, deformau imaginea decolorată a lui Elvis. — Tucker ăla e acolo acum, ţinându-se după tipa aia, Waverly. Şi Edda Lou nici n-a fost îngropată încă. — Tucker e un dobitoc. Întotdeauna a fost. — Dar Edda Lou l-a iubit la nebunie. El i-a adus parfumuri, zise ea aruncându-i o privire plină de speranţă lui Billy T., dar acesta era prea ocupat cu făcutul cerculeţelor de fum. Darleen întoarse capul şi privi încruntată pe fereastră. — Îi urăsc. Pe toţi îi urăsc. Dacă Burke Truesdale n-ar fi cel mai bun prieten al lui Tucker, tipul ar fi acum în spatele gratiilor, ca şi Austin Hatinger.

— Pe naiba, spuse Billy T., frecându-şi burta umedă şi întrebându-se dacă hu mai puteau să o facă o dată. Tucker e un dobitoc, dar nu-i criminal. Toată lumea ştie că un negru a făcut-o. Negrilor le place să taie femei albe. — Tot i-a frânt inima. După mine, trebuie să plătească într-un fel, zise ea şi se uită la Billy T., cu o lacrimă în colţul ochiului. Tare mult aş vrea să-l facă cineva să plătească, pentru că a făcut-o atât de nefericită înainte să moară. Râsetele care se auziră din curtea de alături o înfuriară şi îşi şterse ochii repede. — Cred că aş fi în stare să fac orice pentru cel care ar avea curajul să-l facă să plătească. Billy T. Stinse ţigara în scrumiera mică, pe care era fotografia monumentului Washington. — Ei, scumpa mea, dacă ai veni încoace şi mi-ai arăta cât de mult doreşti asta, s-ar putea să fac eu ceva. — Ah, iubitule! Exclamă Darleen şi îşi scoase imediat tricoul, îngenunchind apoi între picioarele lui Billy T. Eşti atât de bun cu mine. În timp ce Darleen avea grijă să aducă un zâmbet pe faţa lui Billy T., cotletele sfârâiau pe grătar în curtea alăturată. Burke le supraveghea, purtând un şorţ mare, pe care era imprimat un bucătar din desene animate şi sub el scria Sărută bucătarul, că de nul… Duse la gură o sticlă de Budweiser, cu o mână,

în timp ce, cu cealaltă, turnă sos pe cotlete. Susie aducea castroane şi platouri de la bucătărie, punându-le pe masa de afară, strigându-le copiilor să ia salata de cartofi, să aducă mai multă gheaţă şi să nu mai şterpelească din ouăle umplute. Caroline trebui să admire felul cum procedau. Unul intra în bucătărie, altul ieşea. Deşi doi dintre băieţi – Tommy şi Parker, îşi aminti ea – mai făceau din când în când câte o pauză pentru a se mai hârjoni puţin, totul mergea ca pe roate. Băiatul cel mic, Sam, botezat astfel după Unchiul Sam, căci avea să împlinească nouă ani pe 4 iulie, îi arăta lui Tucker colecţia lui de poze ale jucătorilor de baseball. Tucker stătea întins pe iarbă şi, în ciuda căldurii, îl ţinea pe Sam în braţe, răsfoind amândoi albumul. — Ţi-l dau pe Rickey Henderson al meu din ’86 pentru Cal Ripkin. — No-oh, spuse Sam, părul de culoarea nisipului venindu-i în ochi când scutură din cap. Ăsta e anul de început al lui Cal. — Dar i-ai îndoit colţul, iar Henderson-ul meu e într-o stare excelentă. Aş putea chiar să ţi-l dau pe Wade Boggs care e nou-nouţ. — La naiba, nu-i bun, zise Sam, întorcând capul şi Caroline îi surprinse licărul din ochii închişi la culoare. Îl vreau pe Pete Rose din ’63. — Asta-i jaf curat, băiete. O să-l pun pe taică-tău să te bage la puşcărie, chiar şi pentru că ai sugerat aşa ceva. Burke, băiatul ăsta e un criminal înnăscut.

Mai bine îl trimiţi la şcoala de corecţie de-acum, ca să scapi de suferinţă mai târziu. — Recunoaşte imediat o păcăleală, zise Burke. — Şi acum mai e supărat că i l-am luat pe Mickey Mantie din ’68, îi şopti Tucker lui Sam. Tipul nu înţelege deloc ce-i ăla schimb creator. Şi acum, ia zi, cum rămâne cu Cal Ripkin? — Vreau douăzeci şi cinci de dolari pe el. — La naiba. Asta a fost, zise el şi, prinzându-l în braţe, îi şopti la ureche: îl vezi pe tipul ăla care o plictiseşte de moarte pe domnişoara Waverly? — Cel în costum? — Exact, cel în costum. E agent FBI şi a cere douăzeci şi cinci de dolari pentru primul an al lui Cal Ripkin e un delict federal. — Ba nu, zise Sam zâmbind. — Ba da. Şi tăticul tău ar fi primul care să-ţi spună că necunoaşterea legii nu-i o scuză. Trebuie să te denunţ. Sam se uită la Matthew Bums şi apoi ridică din umeri. — Arată ca un homo. Tucker izbucni într-un hohot de râs. — De unde înveţi asemenea lucruri? Întrebă el şi hotărându-se să încerce altă tactică, îl întoarse pe băiat şi începu să-l gâdile. Uitându-se la ei, Caroline nu mai era atentă la ce spunea Bums. Ceva legat de Balul Simfonic de la Centrul Kennedy. Îl lăsă să sporovăiască în

continuare, reuşind din când în când să zâmbească sau să scoată un murmur de aprobare. O interesau mult mai mult ceilalţi invitaţi. Câteva persoane se strânseseră la umbra unui stejar. Era singurul copac din curte şi locul acela era perfect pentru a sta pe şezlonguri şi a conversa în surdină. Doctorul patolog cel slab şi brunet făcea câteva femei să chicotească. Caroline se întrebă cum de putea cineva să facă o autopsie într-o zi şi să spună bancuri în următoarea. Josie stătea într-un leagăn făcut dintr-un cauciuc, flirtând cu el, şi cu toţi bărbaţii din preajmă. Dwayne Longstreet şi doctorul Shays stăteau pe verandă, legănându-se în balansoare şi bând bere. Marvella Truesdale şi Bobby Lee Fuller îşi aruncau priviri lungi şi intime, iar proprietara salonului de coafură, Crystal nu-mai-ştia- cum, sporovăia cu Birdie Shays. Văzu mici porţiuni de curte întinzându-se de o parte şi de alta a casei, frânghii pe care erau întinse rufe la soare. În apropiere erau grădini de legume, roşii, fasole verde, gata să fie culese. Simţea mirosul berii, al cărnii condimentate, al florilor care se încălzeau sub razele soarelui de amiază. Tommy introduse altă casetă în aparatul lui portabil şi începură să se audă acordurile unui blues. Caroline nu o recunoscu pe Bonnie Raitt, dar recunoscu ceva de calitate. Voia să-l asculte. Voia să-l audă pe Sam ţipând şi

chicotind în mâinile lui Tucker. Voia să le audă pe Crystal şi Birdie vorbind despre cineva care murise cu douăzeci de ani în urmă într-un accident de maşină. Ar fi vrut să danseze pe muzica aceea, să-l privească pe Burke sărutându-şi soţia în fumul ademenitor al grătarului, ca şi cum ar fi fost nişte adolescenţi care se sărutau pe furiş. Şi ar ti vrut să simtă ce simţea Marvella când Bobby Lee o luă de mână şi o trase spre uşa bucătăriei. Ar fi vrut să facă parte din toate acele lucruri, nu să stea pe margine şi să discute despre Rahmaninov. — Te rog să mă scuzi, Matthew, spuse ea aruncându-i un zâmbet scurt şi trecându-şi picioarele peste banca de lemn. Mă duc să văd dacă pot s-o ajut pe Susie cu ceva. În vreme ce Sam îi sărea în braţe, Tucker admiră felul cum pantalonii scurţi şi albi îi scoteau în evidenţă picioarele lui Caroline. Oftă când ea se aplecă să ridice ceva de jos. După aceea îl întinse pe Sam pe spate, îl gâdilă iute pe burtă şi se ridică. — Cred că mă duc să-mi iau o bere. Caroline se opri lângă grătar. — Miroase grozav, îi spuse ea lui Burke. — Încă cinci minute, promise el şi Susie râse. — Aşa zice mereu. Ce vrei să-ţi dau, Caroline? — Nimic, mă simt foarte bine. Mă gândeam că poate ai nevoie de o mână de ajutor. — Scumpo, pentru ce crezi că am patru copii? Du-

te şi stai jos, relaxează-te. — Zău, aş vrea… Aruncă o privire prudentă peste umăr. Bums continua să stea la masă, cu cravata înnodată nemilos, bând din vinul care era contribuţia Carolinei la petrecere. — Ah, spuse Susie urmărindu-i privirea. Bănuiesc că există momente când o femeie simte nevoia să facă ceva. Ce-ar fi să te duci până la bucătărie şi să-mi aduci murăturile? E un borcan neînceput în dulap, în stânga frigiderului. Bucuroasă, Caroline plecă imediat. Pe verandă, doctorul Shays îşi scoase pălăria, iar i Dwayne îi aruncă zâmbetul dulce şi absent, specific unui bărbat pe jumătate beat. Caroline intră în bucătărie, dar se opri imediat. Bobby Lee şi Marvella se sărutau cu pasiune în faţa frigiderului. Când uşa cu plasă se trânti, săriră ca arşi. Marvella se înroşi şi îşi aranjă bluza, iar Bobby Lee zâmbi pe jumătate mândru, pe jumătate timid. — Îmi pare nespus de rău, zise Caroline neştiind care dintre ei trei era mai fâstâcit. Am venit să iau ceva pentru Susie. În încăpere era o atmosferă suficient de încinsă pentru a prăji costiţă. — Pot să vin mai târziu, spuse ea apoi şi aproape că se lovi de uşă când Tucker o deschise. — Caro, nu se poate să-i laşi aici singuri, spuse el făcându-i cu ochiul lui Bobby Lee. Bucătăriile sunt

locuri primejdioase, la duceţi-vă afară, ca să vă ţină sub observaţie mamele voastre. — Am optsprezece ani, zise Marvella cu o licărire în ochi. Amândoi suntem maturi. Tucker zâmbi şi o ciupi de bărbie. — Tocmai asta voiam să spun, scumpo. — Şi, în plus, o să ne căsătorim, continuă ea. — Marvella! Exclamă Bobby Lee şi vârfurile urechilor i se înroşiră. Încă nici n-am vorbit cu tatăl tău. — Dar ştim ce vrem, nu? — Da, aşa este, spuse el înghiţind în sec, sub privirea atentă a lui Tucker. Sigur. Dar corect e să stau de vorbă cu el înainte să spunem ceva. Ea îl luă de braţ. — Atunci ai face bine să te duci să stai de vorbă cu el, spuse ea şi ieşiră. Tucker privi în urma lor. V — Dumnezeule, spuse el tulburat şi îşi trecu o mână prin păr. Obişnuia să-mi lase bale pe umăr şi acum vorbeşte despre măritiş. — După privirea ei, aş zice că e mai mult decât vorbărie. — Cum naiba a ajuns să aibă optsprezece ani? Eu însumi am avut optsprezece ani acum un minut. Caroline râse uşor şi îl bătu pe braţ. — Nu-ţi face griji, Tucker, am impresia că, peste un an, doi, o să-ţi dea alt bebeluş care să-ţi lase bale pe umăr.

— Dumnezeule mare, zise el. Asta m-ar face să fiu un fel de bunic, nu? N-am decât treizeci şi trei de ani. Sunt prea tânăr ca să fiu bunic. — Aş zice că ar fi mai degrabă o onoare. — Nu contează, zise el uitându-se la berea pe care o ţinea în mână. Nu vreau să mă gândesc la asta. — Sunt sigură că e lucrul cel mai înţelept, spuse ea deschizând dulapul. Unde sunt murăturile? — Ce? Întrebă el revenind la realitate şi uitând de problemele legate de viaţă şi îmbătrânire. Doamne, avea, într-adevăr, nişte picioare superbe şi un fund extrem de simpatic. A — Raftul de sus, spuse el. Întinde-te. Privi cum pantalonii ei scurţi se ridicară şi mai mult pe pulpe când ea se înălţă pe vârfuri. — Aşa. Caroline atinse borcanul cu degetele când, deodată, îşi dădu seama ce se întâmpla. Lăsându-se înapoi pe călcâie, aruncă o privire peste umăr. — Eşti bolnav, Tucker. — Simt cum încep să fac febră, zise el şi, continuând să zâmbească, se duse spre ea. Dă-mi voie să te ajut. Se lipi uşor de ea, când se întinse după borcan. — Miroşi bine, Caro. Un miros care i-ar plăcea unui bărbat să-l trezească dimineaţa. Senzaţia pe care o simţi brusc, o făcu să tragă aer în piept.. — Ca de exemplu, cafea şi costiţă?

El râse uşor şi se mulţumi să-i adulmece ceafa. — Ca de exemplu, sex leneş. Prea multe se petreceau în ea. Prea multe, prea repede. Furnicături şi muşchi relaxaţi. Nu mai simţise aşa ceva de când… fusese cu Luis. Muşchii i se încordară din nou. — Mă înghesui, Tucker. — Încerc, spuse el, luând borcanul şi punându-l pe dulap. După aceea, îi puse mâinile pe şolduri şi o întoarse spre el. — Ţi s-a întâmplat vreodată ca o bucată muzicală să-ţi tot răsune în minte, chiar şi atunci când nu credeai că-ţi place? Îşi lăsă mâinile să lunece în sus, atingându-i uşor părţile de dedesubt ale sânilor, cu degetele mari. Ei începu să-i vină ameţeală. — Cred că da. — Ăsta e necazul meu cu tine, Caroline. Îmi tot revii în minte. Aproape că s-ar putea spune că sunt obsedat. Ochii îi erau la acelaşi nivel cu ai ei şi atât de aproape, încât văzu că, în jurul pupilelor, avea o culoare verde, fascinantă. — Poate ar trebui să te gândeşti la altă melodie. El se aplecă mai mult şi, când ea deveni rigidă, se mulţumi să o muşte uşor de buza de jos. — Niciodată nu mi-a plăcut să fac ceea ce ar fi trebuit.

Ridică mâna şi îşi frecă încheieturile degetelor de obrazul ei. Îşi dădu seama că avea un anumit fel în care se uita la el, o privire directă, care îl făcea să se simtă defensiv, protector şi cu genunchii moi, toate în acelaşi timp. — Te-a rănit sau doar te-a dezamăgit? — Nu ştiu la ce te referi. A — Eşti sperioasă, Caro. Îmi închipui că trebuie să existe un motiv. Căldura lichidă, care se răspândise prin ea, se transformă într-o voinţă de fier… — Superior e un cuvânt care se foloseşte mai mult când e vorba despre cai. Eu sunt neinteresată. Şi motivul ar putea fi faptul că nu te găsesc atrăgător. — Eh, asta e o minciună, spuse el cu blândeţe. Partea cu lipsa de interes. Dacă n-ar fi lume chiar dincolo de uşă, ţi-aş arăta cum ştiu că e o minciună. Dar sunt un tip răbdător, Caro, şi niciodată nu condamn o femeie căreia îi place să se lase greu convinsă. Furia îi arse gâtul. — Ah, sunt sigură că ai convins o mulţime de femei, la viaţa ta. Ca Edda Lou, de exemplu. Amuzamentul dispăru din ochii lui, fiind înlocuit de furie şi apoi de altceva. Ceva asemănător cu durerea. Când el se dădu înapoi, ea îi puse o mână pe braţ. — Tucker, îmi pare rău. A fost o josnicie din partea mea.

El duse sticla de bere la gură, ca să-şi alunge puţin din gustul amar din gât. — A fost destul de aproape de adevăr. Ea clătină din cap. — Ai apăsat pe butonul care nu trebuia, dar asta nu-i o scuză ca eu să-ţi spun aşa ceva. Îmi pare rău. — Las-o baltă, zise el şi lăsă deoparte sticla goală şi cât putu de mult din durere. Îl auziră pe Burke strigând şi, deşi pe buzele lui Tucker apăru o umbră de zâmbet, acesta nu ajunse şi în ochi. — Se pare că, în sfârşit, o să mâncăm. Hai, du-le borcanul ăsta. O să vin şi eu. — Bine, spuse ea şi se opri în prag, dorindu-şi să-i fi putut spune ceva. Dar ar fi fost inutil să se mai scuze. După ce se închise uşa în urma ei, Tucker îşi lipi fruntea de frigider. Nu ştia ce simte, nu găsea cuvintele potrivite pentru a exprima acest lucru. Nu suporta asta. Întotdeauna îşi exprimase sentimentele cu uşurinţă, chiar şi pe cele negative. Dar acea încâlceală de emoţii care clocoteau în el, în anumite momente, era nouă, neplăcută şi destul de înfricoşătoare. Chiar o visase pe Edda Lou venind spre el cu trupul sfârtecat şi umflat de moarte. Muşchi şi apă murdară îi picurau din păr, iar din răni îi curgea un sânge negru, îndrepta spre el un deget scheletic. Nu fusese nevoie să vorbească pentru ca el să-şi

dea seama ce voia să spună. Era vina lui. Ea murise şi era vina lui. Dumnezeule mare, ce avea să se facă? — Tucker? Scumpule? Spuse Josie, intrând în bucătărie şi luându-l pe după umeri. Te simţi rău? Cât se poate de rău, îşi spuse el, dar scoase doar un oftat. — Mă doare capul, atâta tot, zise el întorcându-se şi zâmbind. Prea multă bere pe stomacul gol. Ea îl mângâie pe păr. — Am nişte aspirină în poşetă. Ceva care dă putere, mă rog, chestii de genul ăsta. — Aş prefera ceva de mâncare. — Hai să mergem să luăm o farfurie, spuse ea, continuând să-l ţină de umeri când ieşiră pe verandă. Dwayne e aproape beat deja şi nu vreau să fie nevoie să vă car pe amândoi acasă. Mai ales că diseară am o întâlnire. — Cine e câştigătorul? — Doctorul ăla de la FBI. E atât de dulce, că-mi vine să-l mănânci, zise ea râzând uşor şi făcându-i semn cu mâna lui Teddy Rubenstein. M-am gândit să-l încerc pentru Crystal. L-a tot aruncat ocheade până acum.. — Eşti o prietenă adevărată, Josie. — Ştiu, spuse ea trăgând aer în piept. Hai să luăm nişte cotlete. Dincolo de vechile locuinţe, din piatră încinsă de

soare, ale sclavilor, dincolo de câmpurile de bumbac, care miroseau a îngrăşăminte şi a pesticide, se afla lacul, în formă de potcoavă, după care îşi luase numele moşia Sweetwater. Apa nu mai era chiar atât de dulce acum, din moment ce otrăvurile folosite, pentru a distruge gărgăriţele şi alte insecte care afectau recoltele, se infiltraseră în pământ, generaţie după generaţie, şi de acolo, în lac. Dar, chiar dacă apa nu era bună de băut, chiar dacă majoritatea oamenilor se gândeau de două sau chiar de mai multe ori dacă să mănânce peşte pescuit acolo, lacul oferea o privelişte plăcută în lumina lunii. Trestiile se legănau languros, iar broaştele orăcăiau şi săreau prin apă. Trunchiurile chiparoşilor străpungeau suprafaţa apei, ca nişte oase negre şi vechi. Era suficient de senin, ca să se vadă vălurelele provocate de ţânţari şi de vietăţile din apă. Dwayne trecuse de la berea pe care o băuse la petrecerea lui Burke la băutura lui preferată, whisky Wild Turkey. Sticla era goală doar pe sfert, dar el se simţea îngrozitor de beat. Ar fi preferat să stea în casă şi să bea până când nu mai ştia de el, dar Delia ar fi sărit cu gura pe el. Şi era sătul până peste cap de femeile care îl băteau la cap. – Scrisoarea de la Sissy îl făcuse să-şi alimenteze furia cu whisky. Voia să se mărite cu vânzătorul ei de pantofi. Lui puţin îi

păsa, îşi spuse. Puţin îi păsa dacă ea voia să se mărite cu un idiot care punea mâinile pe picioarele tuturor. Numai Dumnezeu ştia că el nu o voia – şi niciodată nu o vrusese, ăsta era adevărul. Dar al naibii să fie dacă avea să o lase să-i fluture copiii prin faţă, ca să încerce să stoarcă mai mulţi bani de la el. Şcoli particulare scumpe, haine scumpe. Reuşise, nu, chiar şi atunci când Sissy şi avocatul ei cu părul lins încercaseră să-l împiedice să-şi vadă băieţii. Vizite limitate supravegheate, aşa spuseseră ei. Numai pentru că lui îi plăcea să bea un pahar din când în când. Uitându-se încruntat la apa aceea întunecată, Dwayne mai luă o înghiţitură de whisky. Îl făcuseră să pară un fel de monstru, dar niciodată nu îşi lovise copiii. Nici în Sissy nu dăduse, deşi fusese tentat să o facă o dată sau de două ori, doar ca să o pună la punct. Dar el nu era un tip violent, îşi aminti Dwayne. Cum fusese tatăl lui. Rezista foarte bine la băutură şi dovedise acest lucru încă de la cincisprezece ani. Iar Sissy Koons ştiuse cu cine are de-a face când îşi desfăcuse picioarele pentru el. Dăduse el vina pe ea când rămăsese însărcinată? Nu. Se însurase cu ea, îi cumpărase o căsuţă frumoasă şi toate hainele pe care şi le dorise. Îi dăduse mai mult decât meritase, îşi spuse Dwayne acum, amintindu-şi de scrisoare. Dacă ea îşi închipuia cumva că el avea să-l lase pe acel vânzător

de pantofi, care cânta la chitară, să-i adopte copiii, se înşela amarnic. Şi al naibii să fie dacă avea să se înmoaie în faţa ameninţării ei, cum că îl va duce din nou la tribunal dacă nu mărea alocaţiile lunare ale copiilor. Nu era vorba despre bani. Puţin îi păsa de bani. Tucker se ocupa de toate acele treburi. Despre principiu era vorba. Mai mulţi bani, spusese ea în felul ei miorlăit, sau băieţii tăi vor purta numele altuia. Copiii lui, îşi spuse el iarăşi, simbolul propriei lui nemuriri. Şi ţinea la ei, bineînţeles. Erau sânge din sângele lui, legătura lui cu viitorul, lanţurile care îl încătuşau de trecut. De aceea le trimitea cadouri şi bomboane. Dar era cu totul altceva dacă trebuia să-i privească în faţă. Încă mai ţinea minte cum micul Dwayne – care nu avea decât trei ani pe atunci – începuse să plângă în momentul când intrase şi îşi văzuse tăticul beat, care, cu o nespusă plăcere, spărgea paharele lui Sissy. Apoi, ea dăduse fuga şi îl luase în braţe pe micul Dwayne, de parcă pe el l-ar fi izbit de pereţi, nu paharele cu dungă aurie. Şi copilul începuse să urle cât îi ţinea gura. Dwayne stătuse locului, nevrând nimic altceva decât să-i dea în cap. Vrei să ai de ce să plângi? Dumnezeule, o să-ţi dau eu motiv să plângi. Aşa ar fi spus tatăl lui şi toţi ar fi tremurat.

Se gândi că poate o spusese chiar. Poate strigase. Dar Sissy nu tremurase, ci strigase şi ea, roşie la faţă, cu ochii plini de furie şi de dezgust. Fusese cât pe ce să o ia la palme. Dwayne îşi aminti că fusese la un pas de a o lua la bătaie. Chiar ridicase braţul, dar văzuse mâna tatălui său în locul mâinii lui. În schimb, ieşise împleticindu-se şi se dusese să facă praf o maşină. A doua zi, când Burke îl adusese acasă, găsise uşa încuiată. Aceasta fusese umilinţa supremă. Să nu poată intra în propria casă şi nevasta să-i strige pe geam că se ducea la Greenville să consulte un avocat. Oamenii din Innocence bârfiseră săptămâni întregi despre cum îl dăduse Sissy afară din casă pe Dwayne şi îi aruncase lucrurile pe fereastra de la etaj. El trebuise să bea zile în şir, ca să poată privi totul cu indiferenţă. Femeile încurcau ordinea firească a lucrurilor. Acum Sissy voia să o facă din nou. Şi mai rău era faptul că Sissy avea să realizeze ceva în viaţă. Se lepădase de Sweetwater, cu aceeaşi uşurinţă cu care un şarpe se leapădă de piele, şi mergea înainte. În timp ce el – el era împotmolit în generaţii întregi de obligaţii Longstreet. Speranţele unui tată lăsate mai departe fiului său. O femeie nu era legată astfel. Nu, o femeie putea să facă ce voia. Era uşor să le urăşti pentru asta.

Dwayne luă o înghiţitură din sticlă şi căzu pe gânduri. Se uită la apa întunecată şi, aşa cum făcea uneori, se imagină intrând în ea, cufundându-se, înghiţind multă şi căzând la fund. Cu ochii încă la suprafaţă, bea, înecându-se însă în whisky. La o masă din taverna lui Mebreedy, Josie abia se înfierbânta. După salonul de coafură, taverna era celălalt loc preferat al ei din oraş. Îi plăceau pereţii aceia murdari şi îmbibaţi cu miros de whisky, duşumelele lipicioase, mesele şubrede. Îi plăcea la fel de mult ca petrecerile mult mai elegante ia care se ducea în Atlanta, Charlotte şi Memphis. Întotdeauna se înveselea când intra în acea încăpere plină de fum şi miros de băutură, asculta muzica country de la tonomat, glasurile furioase sau amuzate, ţăcănitul bilelor de biliard din încăperea alăturată. Îl adusese pe Teddy acolo, pentru a bea câteva beri la masa ei preferată, sub capul unui cerb pe care Megreddy ÎI vânase pe vremea când oamenii îşi prindeau la revere insigne cu îmi place Ike. Îl bătu pe Teddy pe spate şi izbucni într-un hohot de râs la o glumă şocantă, pe care o spusese el, după care întinse mâna spre ţigară. — Eşti teribil, Teddy. Eşti sigur că n-ai o nevastă ascunsă pe undeva? — Două foste, spuse el zâmbind prin norul de fum

de la ţigara lui Josie. Nu se mai distrase atât de bine de când legase un cadavru cu gută, ca să mişte mâinile şi picioarele în timpul melodiei Twist and Shout. — Asta zic şi eu coincidenţă. Şi eu am doi foşti. Primul era avocat, spuse ea şi, zâmbind, rosti cuvântul împărţit în trei silabe prelungi. Un tânăr grozav, dintr-o familie de vază din Charleston. Exact genul de bărbat pe care îl voia mama pentru mine. M-a plictisit de moarte înainte să împlinim un an de la nuntă. — Rigid? — Ah, scumpule, zise ea şi dădu capul pe spate, lăsând berea rece să-i lunece prin gâtlej. Am încercat să-l schimb. Am dat o petrecere, un bal mascat de Revelion, ştii? M-am costumat ca Lady Godiva, zise ea şi, arcuind o sprânceană, îşi trecu mâna prin părul negru şi bogat. Purtam o perucă blondă, spuse ea şi ochii îi sclipiră când îşi sprijini bărbia în mâini. Doar peruca. Bătrânul Franklin – aşa îl chema – Franklin nu ştia deloc să se distreze. Teddy îşi putea închipui foarte uşor cum trebuia să fi arătat fără nimic pe ea, în afară de o cascadă de păr blond şi îşi imagină că el s-ar fi distrat foarte bine. — Nu avea simţul umorului, zise el. — Exact. Aşa că, bineînţeles, când m-am hotărât să pornesc iarăşi la vânătoare de soţi, am căutat cu totul alt gen. Am cunoscut un cowboy dur şi tare, la

o fermă din Oklahoma. Am avut nişte momente foarte bune, spuse ea, oftând când îşi aminti. Pe urmă am descoperit că mă înşela. Asta nu era chiar atât de rău, dar s-a dovedit că mă înşela cu văcari, nu cu văcăriţe. — Au, zise Teddy, strâmbându-se. Şi eu care credeam că era rău când nevestele mele îmi spuneau că am o meserie dezgustătoare, spuse el şi îi făcu cu ochiul. Femeilor nu le place să vorbesc despre meseria mea. — Eu găsesc că e fascinantă, spuse ea făcând semn să li se mai aducă un rând şi mişcându-se puţin pentru a putea să-şi frece piciorul desculţ de gamba lui. Trebuie să fi deştept, nu? Să faci toate analizele alea, să-ţi dai seama cine a omorât pe cineva, numai tăind, ştii. Un cadavru. Ochii îi sclipiră când se aplecă spre el. — Pur şi simplu, nu-mi dau seama cum se face, Teddy. Cum poţi să afli cine e criminalul, numai examinând un mort? — Păi, spuse el, luând o înghiţitură de bere, există nişte termeni cam tehnici, dar, mai simplu spus, asamblezi toate bucăţelele puzzleului. Cauza morţii, ora şi locul. Fibre, poate chiar sânge care nu aparţine victimei. Bucăţele de piele, fire de păr. — Sună sinistru, spuse ea, înfiorându-se. Ai aflat ceva în legătură cu Edda Lou? — Avem ora, locul şi modul în care s-a operat. Spre deosebire de unii dintre colegii săi, Teddy nu

se plictisea vorbind despre meseria sa. — După ce o să fac analizele, o să confrunt rezultatele mele cu cele ale doctorului care s-a ocupat de celelalte două femei, spuse el şi o bătu pe mână uşor. Bănuiesc că le-ai cunoscut pe toate. — Sigur că da. Am fost la şcoală cu Arnette şi cu Francie. Arnette şi cu mine am mers chiar de câteva ori la întâlniri împreună – în tinereţea noastră aiurită şi cheltuită fără rost, spuse ea zâmbind şi uitându-se în paharul cu bere! Presupun că am cunoscut-o pe Edda Lou dintotdeauna. Nu că am fi fost prietene bune. Dar mă înspăimântă gândul că a murit. Îşi cuprinse bărbia în palme. Semăna cu o ţigancă aşa, cu părul lung, cârlionţat şi negru, cu ochii şi pielea aurii. Exploatase imaginea în ziua aceea, punându-şi nişte cercei mari, în formă de cercuri, în urechi şi o bluză roşie cu decolteu elastic, care îi lăsa umerii dezveliţi. Lui Teddy îi lăsa gura apă numai când se uita la ea. — Bănuiesc că n-ai de unde să ştii dacă a suferit mult, spuse ea încet. — Pot să-ţi spun că majoritatea rănilor au fost făcute după ce a murit, zise el şi îi strânse mâna liniştitor. Nu te mai gândi la asta. — Nu pot să nu mă gândesc, spuse ea şi îşi mută privirea de la paharul care abia îi fusese adus, la al lui. Ca să fiu sinceră – pot să fiu sinceră cu tine, nu, Teddy?

— Desigur. — Moartea mă fascinează, zise ea şi râse scurt, stânjenită, după care se aplecă mai mult spre el. Teddy îi simţi parfumul seducător şi sânul lipit de braţul lui.. — Bănuiesc că ţie pot să-ţi spun, dat fiindcă e meseria ta. Când e ucisă o persoană şi ştirea apare în ziare şi la televizor, sunt fascinată. El râse uşor. — Toată lumea e. Numai că nimeni nu spune. — Aşa e, zise ea şi îşi apropie scaunul şi mai mult de al lui, aşa încât părul ei îi atinse obrazul. Ştii chestiile alea din Legătură actuală sau Enigme neelucidate? Filmele alea despre psihopaţi şi criminali cu securi? Mi se par atât de interesante. Cum de le fac asemenea lucruri oamenilor şi de ce sunt atât de greu de prins? Bănuiesc că suntem cu toţii cam tensionaţi, ştiind că un asemenea individ circulă liber prin orăşel, dar e şi palpitant, înţelegi? Teddy ridică paharul, în chip de salut. — Asta face să se vândă ziarele de scandal. — Minţi curioase, nu? Întrebă ea şi râse uşor, ciocnindu-şi sticla de a lui. Eu am o minte foarte curioasă. Ştii, Teddy… n-am văzut niciodată un cadavru. Adică, înainte să fie aranjat şi aşezat întrun sicriu, apoi dus în biserică. El îi văzu privirea întrebătoare şi se încruntă. — Eh, Josie, aici nu e nevoie să vezi aşa ceva. Ea continuă să-i mângâie gamba cu piciorul gol.

— Presupun că sună cam morbid şi îngrozitor, dar cred că ar putea să fie… instructiv. Teddy ştia că nu e bine, dar era greu să i te împotriveşti lui Josie, odată ce îşi punea ceva în cap. Faptul că amândoi erau beţi şi chicoteau nu ajuta cu nimic. După trei încercări, el reuşi, în sfârşit, să vâre cheia în broasca uşii din spate a lui Palmer. — Pe aici se fac livrările? Întrebă Josie, ducând mâna la gură ca să-şi înăbuşe chicotitul. Teddy îşi aduse aminte de copilărie. — Sala mortuară a lui Palmer. Voi îi ucideţi, noi îi răcim. Josie râse cu atâta poftă, încât trebui să-şi încrucişeze picioarele. Intrară amândoi odată, împleticindu-se, ’ — Doamne, ce întuneric. — Stai să aprind lumina. — Nu. Inima îi bătea cu putere. Ca să-i arate, îi luă mâna şi i-o lipi de sân. — Ar strica atmosfera. Teddy o lipi de uşă şi se bucură de un sărut lung, strecurându-şi mâinile pe sub bluza ei. Sânii i se revărsară peste jumătăţile de cupe transparente, care îi susţineau, şi îi umplură palmele. Sfârcurile îi erau lunguieţe şi tari ca piatra. — Iisuse, spuse el şi începu să gâfâie. Ai un tonus muscular nemaipomenit. Înlocui mâinile cu gura şi începu să-i lase în jos

bikinii. — Uşurel, scumpule. Eşti teribil de excitat, spuse ea râzând şi dându-l la o parte. Stai să caut o lanternă. Deschise poşeta şi, după ce scotoci puţin, scoase o lanternă de mărimea unui stilou, a cărei rază o plimbă pe pereţi, făcând umbrele să tremure. Era ameţită de teamă şi de emoţie, de parcă ar fi vizionat un film de groază la Sky View. — Încotro? Ca să-i facă pe plac, Teddy îşi plimbă degetele în sus pe braţul ei până când o făcu să se înfioare. — Pe-aici, o invită el şi porni împleticindu-se, ceea ce o făcu să chicotească din nou. — Eşti teribil, Teddy, spuse ea mergând imediat în spatele lui. Miroase a trandafiri ofiliţi şi… Dumnezeu ştie. — Ăsta e mirosul pe care îl emană sufletele care ne părăsesc, draga mea, zise el gândindu-se că nu avea rost să-i spună că era mirosul lichidului de îmbălsămare, al formaldehidei şi ai domnului Curat. Apoi se duse la o uşă şi, folosindu-se de lanterna ei, găsi cheia. — Eşti sigură? — Ea înghiţi în sec şi încuviinţă. Teddy deschise uşa, dorindu-şi ca Palmer-ii să fi fost mai puţin pretenţioşi. Un scârţâit frumos ar fi fost perfect. Josie trase aer în piept şi aprinse lumina.

— La naiba, zise ea ştergându-şi palmele umede de pulpe. Parcă ar fi cabinetul unui dentist. La ce folosesc furtunurile astea? El zâmbi şi mişcă din sprâncene. — Chiar vrei să ştii? Ea îşi umezi buzele. — Poate că nu. Asta e… spuse ea, arătând spre forma de sub cearceaful alb. Asta e ea? — În persoană. Josie simţi cum tremura pe dinăuntru. — Vreau să văd. — Bine. Dar te uiţi fără să atingi, spuse el, ducându-se şi dând cearceaful la o parte. Mintea lui Josie se învârti o dată, de două ori, după care se potoli. — Iisuse! Şopti ea. Iisuse! E gri. — N-am avut timp s-o fardez. Ducând o mână la stomac, Josie mai făcu un pas. — Gâtul… — Cauza morţii, spuse el frecându-şi palma de şezutul tare ca un măr al lui Josie. Cuţitul avea o lamă de vreo cincisprezece, douăzeci de centimetri. Uită-te aici, zise el şi scoase un braţ al Eddei Lou de sub cearceaf. Vezi zona asta unde încheietura e învineţită? Pielea zdrelită? A fost legată cu frânghie de rufe obişnuită. — I-auzi. — De asemenea, şi-a ros unghiile, zise el, scoţând

un ţâţâit şi acoperind braţul din nou. Contuzia asta din moalele capului… continuă el, întorcând capul Eddei Lou, arată că a fost lovită înainte să survină moartea. Cu siguranţă, suficient de tare pentru a-şi pierde cunoştinţa, timp în care deducem că a fost legată şi i s-a vârât un căluş în gură. Erau fibre în gură şi pe limbă, care indică folosirea unei bucăţi de bumbac roşu. — Poţi să-ţi dai seama de asta? Întrebă Josie descoperind că îi sorbea fiecare cuvânt. — De asta şi de altele. — A fost, ştii… violată? — Fac nişte analize în acest sens. Dacă o să avem destul noroc încât să găsim vreo urmă de spermă, o să putem face un ADN. — Aha, spuse ea. Căci mai auzise acel termen. Cei care a făcut-o i-a ucis şi pe ea şi pe copil. — Doamne, a murit singură, o corectă Teddy. Nivelurile hormonale erau foarte scăzute. — Poftim? — Nu era niciun cozonăcel în cuptorul ei. — Ah, da? Întrebă Josie, uitându-se la faţa aceea pământie, şi îşi ţuguie buzele îngândurată. L-am zis eu că minte. — Cui i-ai zis? Ea dădu din cap, alungând acel gând. Nu era momentul potrivit pentru a pomeni numele lui Tucker. În schimb, îşi roti privirea prin încăpere. Adevărul era că, după ce te obişnuiai, era

fascinant. Toate acele sticle, furtunuri şi instrumente sclipitoare. Se duse să ia un bisturiu şi, încercându-i tăişul, îşi tăie buricul degetului. — Fir-ar să fie. — Scumpo, n-ar trebui să pui mâna pe lucrurile astea, spuse Teddy şi, scoţând repede o batistă, începu să-i şteargă sângele. Peste capul lui, Josie se uita la chipul de pe masă. Berea o făcea să se simtă ameţită. — N-am ştiut că e atât de ascuţit. — Suficient de ascuţit ca să taie bucăţele din tine, spuse el scoţând un ţâţâit şi continuă să tamponeze până când ea zâmbi. Tipul era, într-adevăr, extrem de simpatic. — O să se oprească mai repede dacă-l sugi, spuse ea şi îşi vârî degetul rănit între buzele lui. În timp ce el îi lingea locui tăiat, ea închise ochii. Faptul că îi gusta sângele, o făcea să simtă o intimitate extraordinară. Când redeschise ochii, aceştia erau încărcaţi de dorinţă. — Am ceva pentru tine, Teddy, spuse ea şi, când el îi supse tot degetul, întinse mâna peste tava cu instrumente tăioase, căutând poşeta pe care o lăsase să cadă. În timp ce mâna lui îi aluneca pe pulpă, a ei scotoci în poşetă şi se strânse în pumn, când ei îşi strecură degetele, pe sub tivul pantalonilor ei scurţi şi pe sub bikini, şi o găsiră. — Aşa, spuse ea şi, oftând uşor, scoase un

prezervativ. Ochii ei erau aurii şi fierbinţi când îi trase fermoarul pantalonilor.. — Ce-ar fi să-ţi pun ăsta? Teddy se cutremură când pantalonii îi căzură în jurul gleznelor. — Chiar te rog. Când Josie străbătu în viteză aleea spre Sweetwater, pe la ora două dimineaţa, sătulă de sex, Billy T. Bonny era ghemuit lângă aripa din faţă a Porsche-ul ui. Scoase o înjurătură când lumina farurilor sfâşie întunericul la câţiva centimetri deasupra capului său. Încă zece minute şi ar fi fost plecat de acolo. Inima îi bătu cu putere când Josie frână împrăştiind pietriş pe vârful cizmelor lui de lucru. Degetele, murdare de ulei, se strânseră pe mânerul cheii fixe. Când ea coborî din maşină, el se făcu ghem şi îi privi picioarele. Era desculţă, cu unghiile date cu un lac roşu şi, în jurul gleznei, avea un lănţişor de aur, subţire. Se simţi cuprins de un subit interes sexual. Parfumul ei plutea în aer, amestecat cu un alt miros mai profund, de sex recent.; Fredona melodia Crazy a lui Patsy Cline. Îi scăpă poşeta din mână şi tot ce era înăuntru – rujuri, mărunţiş, cosmetice care ar fi putut umple un mic magazin, două oglinzi, o mână de prezervative

învelite în folie, o sticlă de aspirine, un pistol micuţ, cu mânerul bătut cu perle, şi trei cutii de Tic Tac –, se răspândi pe jos. Billy T. Îşi înăbuşi o înjurătură când ea se aplecă să le adune. Pe sub Porsche, Billy îi văzu picioarele lungi îndoindu-se şi mâna bâjbâind pe pământ, trântind lucrurile în poşetă cu pietriş cu tot. — Să le ia naiba, mormăi ea şi, căscând, se ridică şi plecă spre casă. Billy T. Aşteptă treizeci de secunde după ce se închise uşa şi îşi continuă treaba. Capitolul 9 Duminica dimineaţă, aproape toată lumea din Innocence se aduna într-una dintre cele trei biserici ale orăşelului. Biserica Mântuirii era pentru metodişti şi acolo se strângea cea mai mare parte a populaţiei. Era ca o cutie cenuşie în mijlocul oraşului. Fusese construită în anul 1926, pe locul unde existase prima biserică metodistă, care fusese luată de ape în timpul inundaţiilor din ’25, odată cu reverendul Scottsdale şi cu secretarul bisericii, cu care primul încălcase câteva porunci. În capătul din partea de sud a orăşelului era Innocence Bible Church, unde se aduna populaţia de culoare. Nu exista o lege a Domnului sau dată de om, care separa bisericile. Dar tradiţia era adesea mai puternică decât legea. În fiecare duminică, sunetul glasurilor înălţate în

cântec se auzea, prin ferestrele deschise, cu o limpezime cu care metodiştii nu se puteau pune. Vizavi de Biserica Mântuirii, dar mai jos cu o stradă, se afla Trinity Lutheran care era renumită pentru vânzările de prăjituri. Delia Duncan, fiind însărcinată cu asemenea lucruri, obişnuia să se laude că Trinity strânsese suficienţi bani, vânzând cozonăcei şi prăjituri cu cremă de ouă, pentru a cumpăra un vitraliu. Acest lucru o inspirase pe Happy Fuller să organizeze trei mese, pe bază de peşte, la Biserica Mântuirii ca să se poată cumpăra un vitraliu mai mare. Cei de la Bible erau mulţumiţi cu geamurile lor transparente şi cu glasurile lor limpezi. Duminicile erau zile de rugăciuni, de meditaţie şi de teribilă concurenţă în Innocence. De la trei amvoane răsuna cuvântul Domnului, iar păcatele erau puse la locul lor. Pe bănci de lemn, bătrânii şi copiii moţăiau în atmosfera zăpuşitoare, iar femeile îşi făceau vânt cu evantaiele. «Muzica de orgă răsuna şi copiii mici plângeau. Bani câştigaţi cu greu erau puşi pe tăvile cu care se trecea. Broboane de sudoare şiroiau. În toate cele trei lăcaşuri sfinte, preoţii îşi plecară capetele şi le amintiră enoriaşilor de Edda Lou Hatinger. Se înălţau rugăciuni pentru Mavis Hatinger şi soţul ei – în niciuna dintre biserici nu se pomeni numele lui Austin – şi pentru ceilalţi copii ai ei.

Pe o bancă din spate în Biserica Mântuirii, palidă de durere şi amărăciune, Mavis Hatinger vărsa lacrimi. Trei dintre cei cinci copii ai ei erau lângă ea. Vernon, care moştenise de la tatăl său înfăţişarea mohorâtă şi temperamentul, stătea lângă soţia lui, Loretta, care încerca să-l facă pe copilaşul pe care îl ţinea în braţe să tacă, cu ajutorul unei suzete şi prin mişcările genunchiului. Rochia de bumbac i se întindea peste burta în care purta alt copil. Ruthanne stătea lângă ea, cu ochii uscaţi şi tăcută. Avea optsprezece ani şi absolvise de zece zile liceul Jefferson Davis. Îi părea rău că sora ei murise, deşi nu o iubise pe Edda Lou. Stând acolo, în biserica aceea sufocantă, nu se gândea decât la cât de repede ar fi putut să strângă suficienţi bani ca să plece din Innocence. Plictisit, dorindu-şi să fie oriunde în altă parte, era Cy. Pantofii îl strângeau, fiind deja mai mici cu un număr, iar gâtul îi era frecat de gulerul pe care i-l scrobise mama lui. Familia îl făcea să se simtă stânjenit, dar, neavând decât paisprezece ani, era obligat să stea cu ei. Ura faptul că preotul vorbea despre ei, ca şi cum ar fi trebuit compătimiţi şi lumea ar fi trebuit să se roage pentru ei. Prea mulţi dintre cei de vârsta lui se aflau în biserică şi el roşea de fiecare dată când vreunul arunca o privire peste umăr. Răsufla uşurat când slujba luă sfârşit şi putură să se ridice. În timp ce doamnele parfumate veneau la mama lui să-şi

exprime condoleanţele, el se furişă afară ca să fumeze o ţigară în spatele magazinului Larsson’s. După părerea lui Cy, totul mergea prost. Sora lui murise, tatăl şi fratele lui erau ia închisoare. Mama lui nu făcea decât să-şi frângă mâinile şi să stea de vorbă cu individul de la ajutor legal din Greenville. Vernon nu spunea decât că trebuia să facă pe cineva să plătească. Loretta era de acord cu fiecare cuvânt; învăţase repede să fie de acord şi să evite, astfel, un pumn în ochi. Loretta asta învăţa foarte repede. Cy aprinse una dintre cele trei ţigări Pali Mail, pe care le şterpelise de la Verpoh, şi îşi lărgi cravata. Ruthanne avea mai multă minte decât ceilalţi, hotărî Cy în sinea lui. Dar tot timpul îşi număra banii, exact ca Silas Marner şi monedele lui. Cy ştia că îşi ascundea comoara într-o cutie de tampoane igienice, un loc unde tatăl ei nu avea să caute niciodată. Pentru că avea simţul loialităţii – şi ar fi fost încântat să o vadă plecând –, Cy nu-i divulga secretul. Se şi gândise că, de cum avea să aibă în mână diploma de liceu, ei însuşi avea să plece. Nu avea nicio şansă să ajungă la colegiu şi, datorită faptului că avea o minte însetată, acest lucru îl durea destul de mult. Dar era, de asemenea, şi pragmatic, astfel că accepta situaţia. — Hei, spuse Jim March, apărând de după colţul clădirii. Era un băiat înalt şi slab, cu pielea de culoarea

melasei negre. Ca şi Cy, Jim era îmbrăcat cu hainele de duminică. — Ce mai faci? Aşa cum făceau cei care erau prieteni vechi, Jim se aşeză lângă Cy. — Trăgeam un fum. Tu? — Nimic, spuse Jim şi, simţindu-se bine unul în compania celuilalt, tăcură amândoi. Mă bucur că s-a terminat şcoala, zise el într-un târziu. — Da, spuse Cy, neavând de gând să se pună întro poziţie stânjenitoare recunoscând că îi plăcea la şcoală. Avem toată vara la dispoziţie. Pentru Cy, aceasta se întindea la nesfârşit. — O să lucrezi ceva? Cy ridică din umeri. — N-am unde. Jim îşi strânse cu grijă cravata de un roşu-aprins şi o vârî în buzunar. — Taică-meu lucrează ceva pentru domnişoara Waverly. Nu găsi necesar să-i spună că tatăl lui înlocuise geamurile pe care le spărsese tatăl lui Cy. — O să-i zugrăvească toată casa. Eu o să-l ajut. — Bănuiesc c-o să fi bogat. — La naiba, zise Jim zâmbind şi începu să deseneze în praf. Dar o să am ceva bani de buzunar. Am doi dolari chiar acum. — Cu doi mai mult decât mine. Ţuguindu-şi buzele, Jim îi aruncă o privire pe

furiş prietenului său. După părerea tatălui lui, cu Cy nu avea voie să fie prieteni, dar ei reuşiseră să rămână astfel, pe ascuns. — Am auzit că familia Longstreet angajează oameni pentru munca la câmp. Cy izbucni în râs şi îi dădu ţigara lui Jim să o termine. — Tata m-ar jupui de viu, dacă m-aş apropia de Sweetwater. — Bănuiesc că da. Dar tatăl lui era la închisoare, îşi aminti Cy. Dacă ar fi putut găsi de lucru, ar fi început să pună şi el bani deoparte, ca Ruthanne. — Eşti sigur că angajează oameni? — Aşa am auzit. Domnişoara Delia vinde prăjituri la biserică. Ai putea s-o întrebi pe ea, spuse el zâmbindu-i. Au prăjituri cu cremă de lămâie. Am putea să luăm una cu doi dolari. Sigur, ar fi plăcut so cumpărăm şi să mergem la Gooseneck Creek să prindem ceva peşte. — Sigur, spuse Cy, aruncându-i o privire prietenului său, iar zâmbetul îi apăru încet pe chip. Ar trebui să te ajut s-o mănânci, altfel o să te-ndopi cu ea şi, pe urmă, o s-o dai afară. În timp ce băieţii negociau pentru prăjitură şi femeile îşi arătau rochiile de duminică, Tucker era întins în pat, pe jumătate adormit. A îi plăcea la nebunie ziua de duminică. În casă era o linişte

mormântală, dat fiindcă Delia era în oraş şi toţi ceilalţi dormeau sau stăteau tolăniţi pe undeva răsfoind ziarul de duminică., Pe vremea când trăia mama lui, fusese cu totul altfel. Atunci mergeau cu toţii la biserică – gătiţi şi dichisiţi şi îşi ocupau locurile pe banca din faţă. Mama lui mirosea a levănţică şi purta perlele bunicii ei. După slujbă se discuta despre predică, despre vreme şi despre recoltă. Bebeluşii erau admiraţi, copiii mai mari, veniţi în vizită, erau prezentaţi lumii de către părinţii mândri, iar tinerii profitau de ocazie pentru a se plimba şi pentru a flirta. După aceea, se aşezau la masă. Şuncă afumată, cartofi dulci, biscuiţi proaspeţi, fasole verde şi, poate, prăjitură cu alune. Şi flori, întotdeauna erau flori pe masă. Mama lui avea grijă de acest lucru. Din respect pentru ea, tatăl lui Tucker nu se atingea de băutură duminica, începând de la răsăritul soarelui şi până când acesta apunea. Drept urmare, acele după-amiezele lungi păreau plăcute acum, când îşi amintea de acele vremuri – o iluzie, poate, dar una liniştitoare. Pe de o parte, lui Tucker îi era dor de zilele acelea. Dar era plăcut şi să moţăi într-o casă învăluită în linişte, în timp ce, afară, ciripeau păsărelele, în încăpere se auzea zumzetul ventilatorului şi exista gândul minunat că nu trebuia să te duci nicăieri şi nu aveai nimic de făcut.

Auzi o maşină şi se întoarse pe partea cealaltă, mişcare ce îi reînvie puţin din durere. Mormăi, aşteptând să dispară starea aceea neplăcută. Bătaia din uşa de la intrare îl făcu să deschidă un ochi. Lumina soarelui îl săgetă, făcându-l să scrâşnească din dinţi. Se gândi să facă pe mortul şi să aştepte ca Josie sau Dwayne să rezolve lucrurile. Dar camera lui Josie era tocmai în partea cealaltă a casei, iar Dwayne era, probabil, la fel de inconştient ca în urmă cu o seară, când Tucker îl luase, cu greu, de pe malul lacului şi îl adusese în casă. — La naiba. Pleacă dracului! Se ghemuise în aşternut, încercând să adoarmă din nou, când bătăile din uşă încetară. Dar, înainte să apuce să se felicite, auzi vocea lui Burke chiar sub fereastra lui. — Tucker, dă-ţi fundul jos din pat. Trebuie să-ţi vorbesc. La naiba, Tuck, e important. — Întotdeauna e al naibii de important, mormăi Tucker, forţându-se să se dea jos din pat. Începu să simtă din nou toate durerile şi pe cele interioare, şi pe cele exterioare. În pielea goală şi supărat, deschise uşile terasei. — Iisuse! Exclamă Burke, aruncându-şi ţigara şi măsurându-l pe Tucker pe îndelete, trupul acestuia prezentând diverse culori, precum negru, albastru şi un gălbui urât. Te-a aranjat serios de tot. — Ai bătut atâta drum şi m-ai trezit din somn, ca să faci remarca asta uluitoare?

— Vino afară şi o să-ţi spun de ce am venit. Şi pune nişte haine pe tine, până nu te închid pentru atentat la bunele moravuri. — Mai du-te naibii, domnule şerif, spuse Tucker, întorcându-se în cameră alene şi, după ce aruncă o privire plină de regret aşternutului răvăşit, îşi puse o pereche de pantaloni scurţi şi ochelarii de soare. Mai mult de atât nu avea de gând să se îmbrace. Din moment ce nu era încântat de vizita lui Burke, făcu un ocol pe la baie pentru a se uşura şi a se spăla pe dinţi. — N-am băut nici măcar o afurisită de cafea, mormăi el ieşind pe verandă. Burke stătea pe unul din balansoare. După cât de lustruiţi îi erau pantofii şi cât de scrobită îi era cămaşa, era limpede că venise direct de la biserică. — Iartă-mă că te-am trezit atât de devreme. Trebuie să fie cu vreun minut trecut de douăsprezece. — Dă-mi o ţigară, ticălosule. Burke se conformă şi aşteptă până când Tucker îşi încheie micul ritual. — Chiar crezi că, dacă le scurtezi, o să te laşi? — În cele din urmă, cred că da, spuse Tucker, trăgând un fum. Deci, Burke, ce te-aduce pe aici? Burke se uită încruntat la bujorii pe care Tucker încercase să-i salveze. — Cu câteva minute în urmă am vorbit cu doctorul Rubenstein. Lua micul dejun la Chat ’N

Chew şi mi-a făcut semn să intru. — Hmmm. Acest lucru îl făcu pe Tucker să se gândească la micul dejun. Poate avea să o convingă pe Delia să facă nişte clătite. — Voia să-mi spună câteva lucruri, mai ales că ştie că asta o să-l enerveze pe Bums. Tipul acţionează numai după regulament, la Bums mă refer. E gatagata să pună stăpânire pe biroul meu. Nu că mi-ar păsa prea mult. — Te compătimesc. Dar pot să mă culc din nou acum? — Tucker, e vorba despre Edda Lou, spuse Burke, jucându-se cu insigna de şerif. Ştia că nu ar fi trebuit să-i dea vreo informaţie lui Tucker, mai ales din moment ce FBI-ul îl considera drept suspect. Dar, uneori, loialitatea era mai puternică decât legea.. — Nu era niciun copil, Tuck. — Ce? Burke oftă. — Nu era însărcinată. S-a descoperit la autopsie. Nu era niciun copil. M-am gândit că ai dreptul să ştii. Un vuiet îi invadă deodată capul lui Tucker, care se uita fix la vârful ţigării. Când vorbi, o făcu încet şi calm: — Nu era însărcinată. — Nu.

— Sigur? — Rubenstein ştie ce face şi el zice că nu era. Tucker închise ochii, se rezemă de spătar şi începu să se legene. Îşi dădu seama că o mare parte din sentimentul de vinovăţie şi durere, pe care îl simţise, se datorase copilului. Dar nu existase niciun copil şi durerea se transformă cu uşurinţă în furie. — M-a minţit. — Trebuie să recunosc că aşa e. — A stat acolo, în faţa tuturor acelor oameni, şi ma minţit în legătură cu aşa ceva. Simţindu-se inutil, Burke se ridică. — M-am gândit că ar trebui să afli. Nu mi se părea corect să crezi… mă rog, m-am gândit că ar trebui să ştii. Mulţumirile nu păreau tocmai adecvate, aşa că Tucker doar încuviinţă, continuând să rămână cu ochii închişi, până când auzi maşina lui Burke pornind şi o ascultă îndepărtându-se. Strânse pumnii. În el clocotea o furie teribilă, ridicându-se ca un gheizer din adâncul stomacului, până când ajunse să-i simtă amărăciunea în gât. Ar fi vrut să distrugă ceva, să zdrobească, să strivească. Ochii îi erau plini de mânie când îi deschise. Deodată, dădu buzna în casă şi urcă scările în fugă. Când ajunse în camera lui, luă repede cheile şi îşi oferi satisfacţia de a sparge o veioză. Înşfăcă o cămaşă de pe braţul unui scaun şi şi-o puse din mers.

— Tuck? Cu ochii umflaţi de somn şi înfăşurată într-un capot de mătase roşie, Josie veni spre el pe hol. — Tuck, trebuie să-ţi spun ceva. Privirea furioasă, pe care i-o aruncă el înainte să coboare scările în fugă, îi alungă orice urmă de somn din creier. Se luă repede după el, strigând: — Tuck! Aşteaptă! Îl ajunse din urmă exact când el deschidea portiera maşinii.. — Tucker, ce s-a-ntâmplat? Făcu un efort teribil pentru a ţine în frâu animalul din el. — Nu te apropia de mine. — Scumpule, dar nu vreau decât să te ajut. Doar sunt sora ta, spuse ea şi dădu să-i ia cheile, dar icni când el îi strânse cu putere încheietura mâinii. — Pleacă naibii de-aici. Ochii ei se umplură de lacrimi. — Dă-mi voie măcar să-ţi vorbesc. Tucker, Tucker, aseară am fost cu doctorul de la FBI, spuse ea ridicând glasul pentru a acoperi zgomotul motorului. Edda Lou nu era însărcinată. N-a existat niciun copil, Tuck. Era o capcană, aşa cum ţi-am spus eu. El întoarse capul brusc şi o străpunse cu privirea. — Ştiu, zise el şi porni în viteză, împroşcând pietriş. Josie scoase un icnet de durere şi frecă locul unde

o piatră îi lovise gamba. Furioasă, luă o mână de pietriş şi îl azvârli după maşină. — Iisuse Cristoase. Ce-i cu tărăboiul ăsta? Josie se întoarse şi îl văzu pe Dwayne pe verandă, cu mâna streaşină la ochi, legănându-se şi neavând nimic altceva decât şortul pe el. — Nimic, spuse ea oftând şi urcând treptele. Nu părea să mai poată face ceva pentru Tucker, dar de Dwayne putea să aibă grijă. — Hai să facem nişte cafea, scumpule. Volanul vibra sub mâna lui Tucker când îl răsuci pentru a intra pe şoseaua care ducea spre oraş. Era prea furios ca să-i pese când maşina fugi de spate şi cauciucurile scrâşniră. Nu avea să scape ea atât de uşor. Acel gând i se tot învârtea în cap. Cu siguranţă nu avea să scape că aşa uşor. Strânse din dinţi şi apăsă pe accelerator, ajungând la optzeci de mile pe oră. Chiar şi în ciuda curbelor, vedea la o distanţă de mile întregi. Valurile de căldură se ridicau de pe şosea, transformând distanţa într-un miraj apos. Habar nu avea încotro merge sau ce va face, dar avea să o facă acum. Chiar acum. Îşi încleştă mâna pe schimbătorul de viteze, pregătindu-se să reducă viteza pentru curba dinaintea intrării pe proprietatea Menair. Dar când răsuci de volan, maşina continuă să meargă drept înainte şi cu viteză. Avu timp să înjure, să manevreze

volanul şi să apese pe frânele care păreau să fie complet inutile. Având pe cap una dintre pălăriile cu boruri largi ale bunicii ei, Caroline atacă tufele de pe marginea aleii. În ciuda căldurii şi a faptului că o dureau braţele, se simţea excelent. Foarfeca era foarte bine ascuţită, iar mânerele de lemn erau netede datorită timpului care trecuse şi folosirii îndelungate. Mănuşile scurte, de grădinărit, îi protejau mâinile să nu facă băşici. Şi-o închipui pe bunica ei purtându-le când făcuse exact acelaşi lucru. Ştia că ar fi putut să aştepte şi să-l lase pe Toby să o facă. Dar îi plăcea atât de mult soarele, căldura, plină de praf, mirosul de verdeaţă. Îi făcea plăcere simplul fapt că se îngrijea de un bun al ei. În jur se auzea ciripit de păsărele, zgomotul specific dupăamiezii, şi se simţea apăsarea singurătăţii. Era exact ceea ce voia ea şi, după ce îşi masă puţin umărul, se apucă din nou de treabă. Deodată, auzi zgomotul motorului unei maşini. Chiar înainte să ducă mâna la ochi pentru a se uita spre porţiunea de şosea care se vedea în capătul aleii ei, ştiu că era Tucker. Maşina venea iute şi ea îi recunoscu zgomotul specific. Într-o bună zi o să-şi transforme maşina într-o grămadă de fiare şi el o să intre în spital, îşi spuse ea proptindu-şi o mână în şold. Şi, dacă venea cumva la ea, avea să i-o spună. De ce o fi…

Şirul gândurilor i se întrerupse brusc, în clipa în care auzi scrâşnet de cauciucuri pe şosea. Auzi strigătul şi, deşi conţinea mai multă furie decât teamă, ea o rupse la fugă înainte să audă zgomotul de sticlă spartă şi de metal zdrobit. Foarfeca îi zbură din mână. Pe deasupra bătăilor inimii îl auzi pe tânărul Cari Perkins cântând. — Oh, Doamne! Exclamă ea, văzând urmele lăsate de cauciucuri pe iarba de pe marginea drumului şi abia după aceea zărind Porsche-ul sprijinit de stâlpul pe care se aflase cutia ei poştală. A Cioburile sclipeau împrăştiate pe şosea. Îl văzu pe Tucker prăbuşit peste volan şi, strigându-l, dădu fuga spre maşină. — Oh, Doamne, Dumnezeule Tucker! Fiindu-i teamă să-l mişte, dar şi să-l lase singur, îi atinse faţa uşor. Scoase un ţipăt de spaimă când el îşi dădu brusc capul pe spate. — La dracu. Ea trase de trei ori aer în piept. — Idiotule! Credeam că eşti mort. Ar trebui să fi, după felul în care conduci. Un om în toată firea să meargă pe şosea ca un adolescent drogat şi iresponsabil. Nu-mi dau seama cum poţi… — Taci odată, Caro, spuse el şi, ducând mâna la frunte, descoperi că sângera. — Dacă n-ai fi rănit, ţi-aş trage una, spuse ea, dar se aplecă să-l ajute să coboare. — Sunt dispus să ripostez, zise el şi vederea I se

înceţoşă, fapt care îl înfurie şi se rezemă de aripa din spate, care era neatinsă. Închide radioul, te rog. Şi ia cheile. Ea continuă să bombăne când scoase cheile din contact. — Mi-ai distrus cutia de scrisori. Cred că ar trebui să-i mulţumim cerului că nu venea altă maşină. — O să am grijă să ai alta până mâine. — Ţi-e atât de uşor să înlocuieşti lucrurile? Spaima îi înăspri glasul, dar îi înconjură mijlocul cu braţul şi îl susţinu. — De cele mai multe ori. Afurisitul de cap avea să-i cadă, îşi spuse el. Şi n-ar fi fost atât de uşor de înlocuit Ea continuă să-l bată la cap, pe drum spre casă. Înţepăturile pietrişului îi amintiră că nu stătuse să se mai încalţe. Simţi un firişor de sânge şiroindu-i pe tâmplă. — Mai taci din gură, Caroline. Fu ceva în vocea lui – nu furie, ci amărăciune – care o făcu să-l asculte. — Sprijină-te de mine mai mult, murmură ea. Sunt mai puternică decât par. — Arăţi de parcă un vânt mai tare te-ar putea dărâma. A Văzu casa ca prin ceaţă şi se temu să nu leşine, îngustă ochii, ceea ce îl făcu să simtă o durere, în cel învineţit, care îi alungă orice urmă de ameţeală. — Ai un aer fragil. Niciodată nu mi-a plăcut asta până acum.

— Sunt sigură că ar trebui să mă simt flatată. — Dar nu eşti fragilă. Eşti o tipă tare, Caro, şi eşti teribil de supărată pe mine. Dar nu ţipa câtva timp. — De ce aş ţipa? Îşi dădu seama, după felul cum vorbea, că se afla la un pas de a leşina. Menţine-i furios. Menţine-i nivelul de adrenalină ridicat, îşi spuse ea. Dacă se prăbuşea, ea nu avea să-l poată ridica din nou. — Cu siguranţă că nu mi-ar păsa dacă ţi-ai face praf maşina şi ai sfârşi prin a fi o pată pe şosea, dar aş prefera s-o faci în altă parte, nu lângă locuinţa mea. — Fac şi eu ce pot. Scumpo, trebuie să stau jos. — Mai avem puţin şi ajungem la verandă, spuse ea, aproape târându-l pe o distanţă de vreo jumătate de metru. Poţi să stai jos atunci. — Niciodată nu mi-au plăcut femeile autoritare. — Atunci sunt în siguranţă. Când ajunseră pe verandă şi el încă se mai ţinea pe picioare, îl trase înăuntru. — Ai zis că pot să stau… — Am minţit. El râse slab şi, oarecum, trist. — Aşa fac femeile întotdeauna. — Acum poţi, zise ea şi îl aşeză pe canapeaua cu gaura de glonţ. După ce îi urcă picioarele, îi puse o pernă sub cap. — O să-l sun pe doctorul Shays, ca să vină să te examineze.

El dădu să o apuce de mână, dar nu reuşi. Mişcarea însă o făcu să se oprească. — Nu-l suna. Nu-i decât un cucui şi am mai avut o mulţime din astea. — S-ar putea să ai o contuzie. — S-ar putea să am multe lucruri. O să-mi facă doar o injecţie şi nu pot să sufăr acele, înţelegi? Pentru că înţelegea şi era de acord, ea ezită. Cucuiul nu arăta chiar atât de rău şi el era cât se poate de lucid. — O să-ţi curăţ rănile şi, pe urmă, mai vedem. — Foarte bine. Ce-ai zice de o găleată cu gheaţă şi cu o sticlă de bere? — Gheaţă da, bere nu. Stai liniştit. — Femeia asta nu vrea să-mi dea o bere, bombăni ei. Stau aici şi sângerez, şi ea nu ştie decât să mă bată la cap. — Am auzit, să ştii! Strigă ea din bucătărie. — Întotdeauna auzi, zise Tucker şi oftă, închizând ochii. Nu îi deschise decât în clipa în care ea îi atinse tăietura de pe frunte, cu o cârpă rece. — De ce porţi pălăria asta urâtă? — Nu e urâtă, spuse ea şi răsuflă uşurată când observă că rana era superficială. — Scumpo, treaba ta dacă o porţi, dar eu mă uit la ea şi îţi spun că-i urâtă. — Bine, zise ea şi, enervată, îşi scoase pălăria, după care luă o sticluţă cu iod de pe măsuţa de cafea.

Tucker îi aruncă sticlei o privire plină de duşmănie. — Să nu faci asta. — Copilaş. El o apucă de încheietura mâinii, zâmbind. — Şi eu cred despre tine că eşti foarte drăguţă, scumpete. — Nu era o alintare, spuse ea, mutând sticla în mâna cealaltă şi tamponând rana cu iod. El ţipă şi înjură. — Ah, fii tare, Tucker. — Măcar ai putea să sufli. Ea o făcu şi mâna lui alunecă de pe încheietura mâinii spre coapsa ei. Mai suflă o dată şi apoi îi dădu o palmă peste mână, pentru a i-o da la o parte. — Iisuse. Ai puţin respect faţă de răniţi. — Stai liniştit să te bandajez, spuse ea, tăind o bucată de pansament şi puţin leucoplast. Şi dacă mâna ta începe s-o mai ia razna, îţi fac un cucui de două ori mai mare ca ăsta. — Am înţeles. Mâinile ei erau uşoare şi, în afară de faptul că îi zvâcnea capul îngrozitor, el se simţea considerabil mai bine. — Mai eşti rănit şi în altă parte? — Nu-mi dau seama. Ce-ar fi să verifici? Îi ignoră tenta de ironie din voce şi îi descheie cămaşa. — Sper că asta ţi-a servit drept… Oh, Doamne,

Tucker! El făcu deodată ochii mari. — Ce? Ce? — Eşti învineţit tot. El îi mulţumi o clipă cerului că ea nu văzuse vreo coastă ieşită în afară. — Sunt urme vechi. Austin. — Dar e oribil, spuse ea îngrozită şi îşi întoarse privirea spre el. Ar trebui închis. — Chiar este închis, draga mea. Este închis cât se poate de bine în puşcăria districtuală. Cari l-a dus acolo ieri.. Caroline îi atinse uşor coastele învineţite. — Te-ai lovit zdravăn. Mândria se făcu simţită. — Nici el n-a plecat zâmbind. — Sunt convinsă, aşa îi trebuie, spuse ea şi apoi deschise o sticlă de calmante pe care i le prescrisese doctorul Palamo. Toţi bărbaţii sunt nişte idioţi. Tucker se ridică încet şi se sprijini în coate. — N-am început eu. El a venit la mine. — Taci şi înghite o pastilă. — Ce iau? — Ceva ce n-o să râdă de durerea de cap pe care îmi imaginez c-o ai. El luă pastila bucuros, dar se uită şi la ce scria pe sticlă. Dacă avea să-i facă bine, îi va cere doctorului Shays să-i mai dea pentru calmarea durerilor. O înghiţi cu puţină apă..

— Dacă reuşesc să stau în capul oaselor, pot să beau berea aia? — Nu. El puse capul la loc pe pernă. — Foarte bine. Scumpo, sună-l, te rog, pe Talbot. Va trebui să vină să-mi remorcheze maşina. — O să mă ocup imediat de asta, zise ea şi se ridică, aruncându-i o privire de avertisment. Să nu adormi. Nu trebuie să dormi, dacă ai o contuzie. — De ce? Neputinţa îi înăspri vocea. — Habar n-am de ce, doar nu sunt doctor. Dar am auzit asta de multe ori. — N-o să adorm dacă promiţi că te întorci şi mă ţii de mână. — Dacă adormi, îl sun pe doctorul Shays şi îi spun să aducă cel mai lung ac. — Dumnezeule, ce rea eşti, zise el, dar zâmbi uşor după ce ieşi ea. Caroline îl lăsă mai puţin de trei minute să se gândească dacă să adoarmă sau nu, după care se întoarse cu o pungă cu gheaţă. — Talbot a zis c-o să vină imediat, cum o să poată. Când el gemu uşor, ea îi puse punga cu gheaţă pe frunte şi geamătul se transformă într-un ah prelung de mulţumire. — N-am ştiut dacă să-i anunţ pe ai tăi sau nu. — Nu încă. Delia o să mai stea în oraş, câtva timp. Am uitat că astăzi se ocupă de vânzarea de prăjituri.

Josie n-o să plece nicăieri, mai ales. Dacă Dwayne o să se scoale cu obişnuita lui mahmureală de duminică. Doamne, ce obosit era. Nu acea oboseală plăcută şi somnoroasă de după-amiază, ci cea care îi ajungea până în măduva oaselor. — Oricum, distrugerea maşinilor e un fel de pasiune în familia mea. Ea îl privi încruntată. Din moment ce culoarea începea să-i revină în obraji, avea senzaţia că trebuia să-i ceară o explicaţie. — Atunci ar trebui să vă apucaţi cu toţii de crochet sau de cusut. Unde naiba te duceai atât de grăbit? — Habar n-am. Oriunde. — Oriunde, nu-i un loc unde să te duci desculţ şi cu o sută de mile pe oră. — Mai degrabă optzeci. Ai tendinţa să exagerezi. — Ai fi putut să mori. — Din moment ce aveam chef să omor pe cineva, era mai bine, spuse el deschizând ochii şi, deşi ea văzu că durerea dispăruse din ei – medicamentul fermecat al doctorului Palamo lucra repede –, observă ceva în ei, ceva mai profund şi mai acut. — S-a întâmplat Ceva? — Nu era niciun copil, se auzi el spunând. — Poftim? — Nu era însărcinată. M-a minţit. A stat acolo, ma privit în ochi şi mi-a spus că îmi purta copilul.

Ceea ce era o minciună. Lui Caroline îi trebui un moment ca să-şi dea seama că el se referea la Edda Lou – acea Edda Lou pe care ea o descoperise plutind în apă. — Îmi pare rău, zise ea şi îşi împreună mâinile în poală, neştiind nici ce, nici cum să spună. El nu ştia de ce îi spunea ei, dar odată ce începu, nu se mai putu opri: — În ultimele zile… m-am frământat tot timpul. Mă tot gândeam cum a murit. A însemnat ceva pentru mine odată. Aproape c-a însemnat ceva pentru mine. Când mă gândeam la asta şi la faptul că o parte din mine a murit odată cu ea… dar nu era nicio parte din mine în Edda Lou, în afară de o minciună. — Poate s-a înşelat. O fi crezut doar că era însărcinată. El râse scurt. — Nu mă mai culcasem cu ea de aproape două luni. O femeie ca Edda Lou e foarte atentă la astfel de lucruri femeieşti. Ştia, spuse el şi închise ochii timp de câteva clipe, după care îi deschise iar şi în ei se văzu o licărire de furie. De ce sunt atât de furios, pentru că nu era niciun copil? A minţit, deci înseamnă că n-a murit niciun copil, iar pe mine nu trebuie să mă mai doară când mă gândesc la asta. Caroline îi ţinu mâna şi chiar i-o lipi de obrazul ei pentru o clipă de alinare. Nu îşi dăduse seama că el avea sentimente care parcurgeau un drum atât de

adânc şi de dificil. Partea din ea care se înmuie pentru el, nu avea să se mai poată întări niciodată. — Uneori ne doare mai mult pentru ceea ce ar fi putut fi, decât pentru ceea ce este. El îi întoarse mâna aşa încât îşi împleti degetele cu ale ei. Avea cei mai frumoşi şi mai trişti ochi pe care îi văzuse vreodată. — Parcă ai şti ce vreau să spun. Ea zâmbi şi nu obiectă când el îi sărută încheieturile degetelor. — Ştiu. Întotdeauna prudentă, ea îşi retrase mâna. — Ce-ar fi să mă duc până afară să văd dacă a venit Talbot. El nu voia să întrerupă contactul încă şi făcu un efort să se ridice puţin. — Ce-ar fi să mergem amândoi? Încăperea se învârti cu el o dată, încet, după care se opri. — Dacă-mi dai o mână de ajutor. Ea se uită la mâna lui întinsă. Bănui că era o prostie să-şi închipuie că el cerea mai mult decât un sprijin temporar. Alungând acel sentiment, îi dădu mâna. Capitolul 10 Junior Talbot coborî din cabina camionului şi, strecurând un deget pe sub şapca pe care scria numele echipei Atlanta Braves, începu să se scarpine

prin claia de păr roşu, încâlcit. Dădu ocol încet maşinii deformate a lui Tucker, cizmele lui de lucru strivind cioburile. Ochii lui, de un albastru-deschis, erau sobri pe chipul rotund şi plin de pistrui. Se trase de buza de jos, îngândurat. Caroline se gândi că semăna cu Howdy Doody de pe sticluţele de calmante. — Se pare că ai ceva necazuri aici, zise el într-un târziu. — Puţin, spuse Tucker. Ai o ţigară, Junior? — Cred că da, zise Junior şi scoase un pachet de Winston din buzunarul cămăşii de lucru. Scutură pachetul, trase o ţigară afară, apucând-o de filtru, şi îl vârî la loc, după ce o luă Tucker. Apoi se lăsă pe vine pentru a se uita la aripa zdrobită. Urmă un moment îndelungat de tăcere. — A fost o maşină frumoasă. Tucker ştia că Junior nu este ironic. Pur şi simplu, îi stătea în fire să remarce ceea ce era evident. Aplecându-se, Tucker deschise torpedoul şi scoase o cutie de chibrituri. — Bănuiesc că în Jackson or să poată s-o repare. Junior se gândi la acest lucru un timp. — Bănuiesc, zise el în final. Dar s-ar putea să-i fi îndoit şasiul. Acum au posibilitatea să-l îndrepte la loc. Altădată, dacă îndoiai şasiul, puteai să-ţi iei adio. Tucker zâmbi printr-un nor de fum. — Nu poţi să împiedici progresul. — Aşa e.

Fără să se grăbească, Junior se îndreptă, după care studie iarba dezrădăcinată de pe marginea drumului, puzderia de cioburi şi. Absenţa oricăror urme de frână. După ce se gândi câtva timp, se hotărî să-şi aprindă şi el o ţigară. — Ştii, Tucker, întotdeauna am zis că eşti cel mai bun şofer pe care l-am văzut vreodată, în afară de perioada în care am fost la Daytona, ca să urmăresc întrecerea. Caroline pufni ironic, dar fu ignorată politicos. — Mi-aduc aminte cum i-ai luat pe fraţii Bonny, pentru douăzeci de dolari, în cursa de automobile ultrarapide pe Autostrada 1 – în iulie 76 s-antâmplat asta. Ei cu Camaro, tu cu Mustang-ul, spuse Junior şi acceptă un chibrit de la Tucker, pe care îl aprinse cu o mişcare scurtă. N-a fost nicio întrecere. Tucker îşi amintea cu plăcere de cursa aceea. — Ar fi putut să fie mai strânsă, dacă Bily T. L-ar fi lăsat pe John Thomas să conducă. Junior încuviinţă. — Mai strânsă, poate. Dar niciunul din ei n-are talentul tău la şofat. — Idioţi, spuse Caroline încet. Dacă o auzise, Junior se prefăcu că nu. Era însurat de mai bine de un an de-acum şi ştia când trebuia un bărbat să-şi lase urechile să funcţioneze şi când nu. — Trebuie să te-ntreb, continuă Junior cu aceeaşi voce lentă şi liniştită, cum s-a-ntâmplat de ai intrat

în stâlpul ăsta? — Păi… zise Tucker, trăgând gânditor din ţigară… s-ar putea spune că maşina a scăpat de sub control. N-a mai funcţionat direcţia. Junior dădu din cap, continuând să fumeze. Caroline fu cât pe ce să-i întrebe dacă nu votau ca ea să aducă vreo două scaune pliante, ca să poată sta de vorbă cât mai comod. — Am impresia că nici n-ai apăsat pe frâne. — Ba am apăsat, zise Tucker. Dar n-au funcţionat. Junior îl privi pătrunzător. Dacă ar fi fost vorba despre altcineva, puţin i-ar fi păsat. Dar îi cunoştea şi îi admira priceperea lui Tucker în mânuirea volanului. — Eh, asta e chiar o enigmă. Direcţie defectă, frâne defecte, toate în acelaşi timp la o asemenea maşină? N-are mai mult de şase luni, nu? — Abia împlinite. Junior încuviinţă din nou. — O să trebuiască să ne uităm la ea. — Ţi-aş rămâne îndatorat dacă ai face-o, Junior. Caroline tăcu până când Junior se întoarse la camion. — Ce legătură are o cursă de acum cincisprezece ani, cu faptul că ai intrat în stâlpul cutiei mele de scrisori? Tucker zâmbi. — A fost o seară teribilă. Acum dă-te la o parte, draga mea, fiindcă s-ar putea să se mişte puţin când

o s-o agaţe. Având grijă să-i menţină vie îngrijorarea, o luă pe după umeri şi se sprijini puţin mai mult de ea, lăsând-o să-l ajute să se dea înapoi cu câţiva paşi. — Ai ameţeală? Nu avea, dar se simţea o îngrijorare atât de plăcută în glasul ei. — Poate, puţin, zise el. Dar o să treacă. Îşi reţinu un zâmbet când ea îi cuprinse mijlocul pentru a-l susţine. — Hai să urcăm înapoi în maşină. Ea insistase să ia maşina până în capătul aleii, în loc să-l lase să meargă pe jos. — Te duc acasă. Acasă, la naiba. Tocmai începuse să facă ceva progrese. — Poate aş putea să mă întind pe canapeaua ta, până îmi mai recapăt puterile. O văzu că ezită. Când auzi un claxon puternic, trebui să înjure în gând. Dwayne îşi oprise Cadillacul alb chiar în mijlocul drumului. Încă nu se bărbierise, iar părul îi era zbârlit. Îşi pusese o pereche de pantaloni peste şort şi un maiou. — Dumnezeule mare, măi băiete. Îi aruncă o privire lui Tucker, văzu că acesta se ţinea pe propriile picioare şi apoi îşi îndreptă atenţia spre maşina pe care o remorca Junior. — Ai ieşit să-ţi faci plimbarea duminicală, Dwayne?

— A sunat Crystal, spuse Dwayne şi fluieră printre dinţi când văzu partea din faţă a Porsche-ul u. Se pare că Singleton Fuller era acolo când a primit Junior telefonul. S-a întâlnit cu Jed Larsson, iar Crystal a trecut pe la el să ia nişte Coca-Cola. Bine că am răspuns la telefon înaintea lui Josie, fiindcă sigur ar fi făcut o criză. Graţie pastilelor şi remediilor lui Josie, mahmureala îi trecuse atât cât să fie înţelegător. — La dracu, Tuck, ai făcut praf jucărioara asta frumoasă. Pierzându-şi răbdarea, Caroline trase aer în piept. — Face cât se poate de bine în aceste împrejurări, zise ea. Ar fi putut fi şi mai rău, dar nu s-a lovit decât la cap. E de înţeles că eşti atât de îngrijorat de starea fratelui dumitale, dar dă-mi voie să te asigur că totul va fi bine. Junior se oprise din treabă pentru a se uita la ei, ţigara atârnându-i în colţul buzelor. Dwayne clipi de câteva ori. Tucker se chinui să nu-şi piardă din demnitate izbucnind într-un hohot de râs. E nebună după mine, îşi spuse el. — Aşa e, domnişoară, spuse Dwayne cu o politeţe studiată. Văd că este. Am venit să-l iau acasă. — Ce familie unită trebuie să fiţi. — Obişnuiam să ne ajutăm reciproc, spuse el şi, când zâmbi, fu aproape fermecător, în ciuda ochilor injectaţi şi a aerului de om mahmur. — N-am mai întâlnit o familie ca a voastră, zise ea

cu sinceritate. — E gata, Tuck! Strigă Junior. O să te anunţ ce şi cum. — Chiar te rog. Mulţumesc, spuse Tucker întorcându-se cu spatele, căci nu suporta să vadă cum îi era remorcată maşina. Era aproape la fel de rău ca a vedea cum cineva drag era luat cu targa. — Mă bucur că te-am revăzut, Caroline, zise Dwayne, după care se îndreptă spre maşină. Hai să mergem, Tucker. Tocmai începea un meci când a sunat Crystal. Am pierdut deja prima repriză. A – Imediat, spuse Tucker întorcându-se spre Caroline. Îţi mulţumesc pentru îngrijire, zise el atingându-i părul. Şi pentru faptul că m-ai ascultat. Nu mi-am dat seama că simţeam nevoia să mă asculte cineva. Ei îi trebui un moment ca să realizeze că era sincer. Nu se vedea niciun licăr şicanator în ochii lui, nu se simţea nici urmă de ironie în glasul lui. — Pentru puţin. — Aş vrea să mă revanşez, spuse el, iar când ea începu să clatine din cap, îi cuprinse bărbia. Aş vrea să vii la cină diseară, la Sweetwater. — Zău, Tucker, nu trebuie să… — Îmi dau seama că aş vrea să te văd şi în împrejurări mai plăcute decât până acum, spuse el plimbându-şi degetul mare de-a lungul maxilarului ei. Şi pur şi simplu, aş vrea să te văd.

Ei îi stătu inima în loc o secundă, dar vocea îi fu limpede: — Nu vreau să încep nimic cu nimeni. — A-ţi invita vecinii la cină duminica e un vechi obicei tradiţional. Ea se văzu nevoită să zâmbească. — Nu mă deranjează să fiu o bună vecină. — La naiba, Tuck, pup-o şi hai să plecăm odată. Zâmbind şi el, Tucker îşi trecu un deget peste buzele ei.. A — Nu mă lăsa. Încă. Vino la ora cinci, Caro. O săţi arăt Sweetwater. — Bine. Îl privi cum se duse spre Cadillac şi cum urcă încet lângă fratele lui. El îi mai aruncă un zâmbet înainte ca Dwayne să ţâşnească înapoi spre Sweetwater, menţinând Cadillac-ul pe mijlocul şoselei. — Vin acasă de la vânzarea prăjiturilor, gândindu-mă că ţi-ai spart capul sau chiar mai rău, şi tu-mi spui că o să avem musafiri, zise Delia, atacând foaia de plăcintă cu făcăleţul. Nici măcar nu ştiu cât am câştigat. A trebuit s-o las pe Susie Truesdale în locul meu şi ea habar n-are să vândă. Cum acel refren se tot auzea de vreo trei ceasuri, Tucker se hotărî să acţioneze. Scoase o bancnotă de douăzeci de dolari din buzunar şi o puse pe dulap. — Poftim. Contribuţia mea la vânzările de prăjituri pentru Trinity Lutheran.

— Hmpf, spuse Delia, dar luă repede bancnota şi o vârî în buzunarul de la şorţ. Însă era departe de a ti terminat. Era să leşin când mi-a zis Earleen că ai făcut maşina praf. Ţi-am spus de când ai cumpărat-o că nu e bine să iei ceva străin. Şi mai ales să goneşti pe şosele în ziua Domnului, spuse ea aşezând foaia într-o tavă. Şi, când vin acasă cu sufletul la gură să văd dacă mai trăieşti sau nu, îmi zici că ai invitat pe cineva la cină. De parcă jambonul ăla din cuptor s-ar face singur. Şi mai e vorba şi de nepoţica lui Edith. Am ţinut foarte mult la Edith şi ea mi-a zis că nepoata ei a fost la Paris, în Franţa, în Italia, a intrat chiar în Palatul Buckingham şi a luat masa chiar cu preşedintele Statelor Unite la Casa Albă, zise ea, pregătind foaia următoare. Şi acum vine la cină, iar eu n-am timp nici măcar să văd dacă trebuie lustruită argintăria. Mama ta s-ar răsuci în mormânt – Dumnezeu s-o odihnească – dacă n-aş pune argintăria cea bună, spuse ea şi îşi şterse fruntea cu dosul mâinii, făcând să zdrăngăne şi să zornăie brăţara cu talisman. Numai un bărbat ar putea să-şi închipuie că cina de duminică se pregăteşte singură. Tucker se uită încruntat la cartoful pe care îl curăţa. — Dar te ajut, nu? Ea îi aruncă o privire de sus. — De mare ajutor mai eşti. Lei prea mult din cartof şi dai cojile pe podeaua mea curată.

— Dumnezeule… Ochii lui Delia aruncară acel fulger de furie rece pe care Tucker îl respecta. — Să nu mai rosteşti numele Domnului în van, mai ales în bucătăria mea, duminica. — O să curăţ pe jos. — Chiar te rog – şi nu cu una din cârpele. Mele bune. — Nu. Tucker hotărî că venise momentul să scoată armele de calibru mare. Puse castronul cu cartofi în chiuvetă şi apoi cuprinse cu braţele mijlocul deloc subţire al Dellei. — Am vrut să fac ceva drăguţ pentru Caroline, după ce mi-a pansat capul. Delia mormăi: — Am văzut-o cum arată. Îmi dau seama foarte bine ce înseamnă ceva drăguţ. El zâmbi în părul ei roşu şi ondulat. — N-aş putea spune că acest gând nu mi-a trecut prin cap. — Mai degrabă ţi-a trecut pe sub fermoar, zise ea, dar buzele îi schiţară un zâmbet. Pare cam slabă pentru gustul tău. — Vezi, m-am gândit c-o să mai pună ceva pe ea, dacă o să guste din delicioasa ta mâncare. Ştii doar că nimeni din ţinut nu mai găteşte ca tine. M-am gândit s-o impresionez şi că sigur pot face asta dacă o să guste din jambonul ăla minunat.

Delia pufni şi se mişcă, dar începu să roşească de mândrie. — Bănuiesc că nu-mi displace să prepar o mâncare decentă pentru o fată. — Decentă? Întrebă el şi o strânse în braţe. Scumpo, ceva mai grozav n-a mâncat nici la Casa Albă. Poţi să fi convinsă. Delia scoase un ţâţâit şi îi îndepărtă mâinile. — N-o să mănânce nimic, dacă nu termin. Pune cartofii în oala aia de pe foc şi pleacă. Fac totul mai repede dacă nu-ţi vârî nasul pe-aici. — Am înţeles, zise Tucker şi o sărută pe obraz, făcând-o să mormăie şi să zâmbească. După ce ieşi din bucătărie câteva minute mai târziu, îl văzu pe Dwayne întins în salon şi uitându-se la alt meci de baseball. — N-ar strica dacă te-ai bărbieri. Dwayne se întinse să ia sticla de Coca-Cola de pe podea. — E duminică şi eu nu mă rad duminica. — Dar o să avem musafiri. — Dacă mă rad, s-ar putea să vadă că sunt mai drăguţ ca tine şi, în cazul ăsta, ce te faci? — Îmi asum riscul. Dwayne pufni. — O să mă rad în pauză. Mulţumit, Tucker urcă scara, dar înainte să ajungă în dreptul camerei lui, o auzi pe Josie strigându-l:

— Tucker? Tu eşti, iubitule? — Mă duc să fac un duş. — Vino puţin încoace să mă ajuţi. Aruncă o privire spre pendulă, văzu că mai era o jumătate de oră până avea să vină Caroline şi se duse grăbit spre camera lui Josie. Această arăta ca un magazin după o lichidare avantajoasă. Bluze, rochii, articole de lenjerie, pantofi, toate erau aruncate pe pat, pe fotoliu, pe scaunul din dreptul ferestrei. Un portjartier din dantelă neagră atârna sugestiv de trompa unui elefant roz de pluş, pe care vreun iubit uitat îl câştigase pentru ea la bâlci. Încă mai era îmbrăcată cu acel capot roşu şi scurt. Capul îi era în dulap, căci scotocea printre lucrurile care mai rămăseseră acolo. Ca întotdeauna, se simţea un parfum în aer, un amestec de pudre, parfumuri şi loţiuni. Rezultatul era ceva între raionul de parfumerie de la Bloomingdale’s şi un bordel de lux. Tucker aruncă o privire prin cameră şi ajunse la o singură concluzie. — Ai întâlnire? — Teddy mă duce la filmul de la ora nouă, din Greenville. L-am zis să vină la cină, din moment ce tot avem musafiri. Ce zici de asta? Întrebă ea, întorcându-se şi ţinând în faţă o fustă scurtă, din piele portocalie. — E prea cald pentru piele.

Josie se bosumflă puţin, pentru că ştia că fusta i-ar fi scos în evidenţă picioarele, dar apoi o azvârli deoparte. — Ai dreptate. Ştiu ce-mi trebuie, rochia aia roz, pe care am îmbrăcat-o la o petrecere, în aer liber, luna trecută în Jackson, când am primit o cerere în căsătorie şi mi s-au făcut trei propuneri indecente. Eh, unde naiba o fi? Tucker o privi cum începe să răscolească printre lucrurile scoase deja. — Credeam că-l încerci pe doctor pentru Crystal. — Aşa am şi făcut, zise ea ridicând privirea şi zâmbind. Problema e că mi-am dat seama că nu e deloc genul ei. Şi, în plus, el o să plece peste o zi, două, ceea ce ei i-ar frânge inima. Nu şi-ar putea permite să-l viziteze dacă lucrurile ar deveni mai serioase între ei. Dar eu da. Te mai doare capul? — Nu prea mult. — La uite, zise ea, arătându-i o vânătaie micuţă pe gambă. Când ai plecat furios mai devreme, ai azvârlit în urmă o mulţime de pietricele. Acum o să fiu nevoită să-mi dau cu Erase, dacă vreau să mă îmbrac cu o rochie. — Iartă-mă. Ea ridică din umeri şi reîncepu să caute rochia roz. — Bănuiesc că e-n regulă. Erai întors pe dos. Toată lumea o să afle că a minţit, Tucker. Or să afle cu toţii, chiar înainte ca ea să fie îngropată. — Sunt sigur.

Zărind ceva roz, se lăsă pe vine şi trase rochia de sub maldărul de haine. — Acum m-am liniştit, Josie. Dar când l-am auzit pe Burke, am fost teribil de furios. Ea îi atinse uşor bandajul de pe frunte; se aflau aproape unul de celălalt, învăluiţi de parfumul ei. Aveau în comun mai mult decât chipul mamei lor, mai mult decât numele de Longstreet. Între ei era o legătură mai solidă decât sângele. Era ceva ce pornea din adâncul inimii. — Îmi pare nespus de rău că te-a rănit, Tucker. — Mi-a făcut câteva găuri în mândrie, atâta tot, zise el sărutând-o uşor pe buze. Dar or să se vindece destul de repede. — Eşti prea drăguţ cu femeile, Tucker. Asta le face să se îndrăgostească de tine şi, de-aici, n-ai decât necazuri. Dacă ai fi puţin mai dur cu ele, nu le-ai da speranţe. — O să ţin minte. Data viitoare, când o să mai ies cu o femeie, o să-i spun că e urâtă. Josie râse şi, ţinând rochia în dreptul trupului, începu să se întoarcă în faţa oglinzii când într-o parte, când în alta. — Şi nici să nu-i reciţi versuri. — Cine a zis că fac asta? — Caroline mi-a spus că ai început să reciţi versuri când ai dus-o la Lake Village, ca să vă uitaţi la stele. Tucker îşi vârî mâinile în buzunare.

— De ce le-or plăcea femeilor să dea în vileag amănunte intime din viaţa lor, în timp ce îşi fac manichiura sau se coafează? — E la fel ca atunci când bărbaţii se laudă cu cuceririle lor la o sticlă de bere. Ce zici? El o privi încruntat. — Nu le mai fac complimente femeilor. Josie chicoti când el plecă să facă duş. Caroline fu atât de uimită de Sweetwater, încât opri maşina la jumătatea aleii, pentru a admira peisajul. Casa strălucea albă în lumina după-amiezii, toată numai unduiri pline de graţie, lucrături delicate, coloane zvelte şi geamuri sclipitoare. Nu era nevoie să ai o imaginaţie bogată pentru aţi închipui femei în rochii cu creoline, plimbându-se pe pajişte sau bărbaţi în fracuri, stând pe verandă şi discutând despre posibilitatea secesiunii, în timp ce servitori negri, tăcuţi, serveau băuturi răcoritoare. Pretutindeni se vedeau flori, căţărându-se pe spaliere, revărsându-se peste marginile alcătuite din cărămizi. Miresmele ameţitoare ale gardeniilor, magnoliilor şi trandafirilor pluteau în aer. Un drapel confederat, decolorat şi franjurat pe margini, flutura în vârful unui stâlp alb, care se afla chiar în mijlocul peluzei din faţă. Dincolo de casă se vedeau nişte construcţii din piatră, care, bănui ea, trebuiau să fi fost locuinţele sclavilor, clădirea pentru afumat carnea, bucătăria

de vară. Mai departe se întindeau acri întregi de pământ fertil, plin de bumbac. În centrul unuia dintre câmpuri văzu un singur copac, un imens chiparos bătrân lăsat acolo fie din lene, fie din nostalgie. Dintr-un anumit motiv, acel singur copac, îi aduse lacrimi în ochi. Simpla lui măreţie, rezistenţa pe care o simboliza, îi atinseră un ungher din adâncul inimii. Cu siguranţă că se afla acolo de mai bine de un secol, veghind asupra înălţării şi prăbuşirii Sudului, asupra luptei pentru un stil de viaţă şi sfârşitul acestuia. Câte semănături de primăvară văzuse, oare, câte recolte de vară? Îşi mută privirea din nou asupra casei. Şi aceasta simboliza continuitate şi schimbare şi, în plus, acea eleganţă a vechiului Sud pe care atâţia oameni din nord o luau drept indolenţă. Copiii se născuseră, trăiseră şi muriseră acolo. Iar viaţa în acel colţ liniştit de lume continua. Mereu. Pulsul slab al naturii şi tradiţiei lor supravieţuia. Dovada era chiar acolo, exact ca şi în cazul casei bunicii ei şi al tuturor caselor, fermelor şi câmpurilor de pe marginea şoselei spre Innocence. Şi în Innocence însuşi. Se întrebă de ce începea să înţeleagă acest lucru. Când îl văzu pe Tucker ieşind pe verandă, se întrebă dacă începea cumva să-l înţeleagă şi pe el. Porni din nou, ocoli încet rondul de bujori şi opri.

— După cum ai stat acolo, începusem să cred că te-ai răzgândit. — Nu, zise ea deschizând portiera şi coborând. Mă uitam doar. Şi el se uita şi se hotărî să nu spună nimic, până când degetele care îi strângeau inima nu se mai relaxau. Ea purta o rochie albă, subţire, cu o fustă largă, ce el îşi închipui că s-ar fi umflat superb dacă ar fi bătut vântul. Două breteluţe cât degetul de subţiri o ţineau pe umeri, lăsându-i braţele dezgolite. La gât avea un colier din pietre şlefuite. Părul îi era pieptănat pe spate, lăsând să se vadă cerceii asortaţi. Era ceva misterios şi feminin în legătură cu chipul ei, ceva care făcea ca ochii să pară mai adânci, gura mai întunecată. Când ea urcă treptele, îi simţi parfumul vag şi ispititor. Îi luă mâna dreaptă în stânga lui şi o răsuci încet pe sub braţul arcuit, ca într-un dans. Acest lucru o făcu să râdă. Când văzu cât de decoltată era rochia în spate, el înghiţi în sec. — Trebuie să-ţi spun ceva, Caroline. — Bine. — Eşti urâtă, spuse el şi clătină din cap înainte ca ea să comenteze în vreun fel. Era ceva ce trebuia să spun. — O abordare interesantă. — Ideea soră-mii. Ar trebui să le împiedice pe femei să se îndrăgostească de mine.

De ce oare, o făcea întotdeauna să vrea să zâmbească? — S-ar putea să dea rezultate. Ai de gând să mă inviţi înăuntru? El îi luă atunci mâna stângă. — Am impresia că am aşteptat multă vreme să fac chiar acest lucru, spuse el şi o conduse spre uşă, deschizând-o. Zăbovi puţin, privind-o, vrând să vadă cum arăta în pragul uşii – în pragul uşii lui – cu florile şi magnoliile în spate. Observă că arăta perfect. — Bun venit la Sweetwater! De cum păşi înăuntru, Caroline auzi strigătele. — Dacă te-ai apucat să inviţi pe cineva la masă, măcar poţi să vii s-o aşezi, spuse Delia stând la picioarele scării în spirală, cu o mână pe stâlpul din lemn de mahon şi cu cealaltă proptită în şold. — Am spus c-o s-o fac, da? Zise Josie de sus. Nu pricep de ce eşti atât de furioasă. Când o să termin cu fardatul, o să aşez masa. — După cât stă să se boiască, masa o să fie gata săptămâna viitoare, mormăi Delia şi se întoarse. Indignarea de pe chipul ei lăsă loc curiozităţii, când o zări pe Caroline. — Deci, tu eşti nepoţica lui Edith, nu-i aşa? — Da, bănuiesc că da. — Edith şi cu mine stăteam de vorbă de multe ori pe veranda ei. Semeni puţin cu ea, pe la ochi. — Mulţumesc.

— Ea e Delia, spuse Tucker. Are grijă de noi. — Am tot încercat s-o fac în ultimii treizeci de ani, dar nu mi-a reuşit foarte bine. Condu-o în salonul oaspeţilor şi serveşte-o cu puţin sherry din acela bun. Cina va fi gata imediat, zise Delia şi, aruncând o privire încruntată spre etaj, adăugă mai tare: Dacă o anumită persoană o să termine mai repede cu boitul şi o să vină să pună masa. — Aş fi încântată s-o fac eu, zise Caroline, dar Delia o trăgea deja pe hol spre living-room. — În niciun caz. Tucker a curăţat cartofi şi fata asta o să pună masa. Măcar atâta lucru poate să facă, după ce l-a invitat pe doctorul de morţi la cină. O bătu uşor pe braţ pe Caroline şi se duse repede la bucătărie. — Ăăă… doctor de morţi? Tucker zâmbi şi se duse spre o măsuţă veche, din lemn de nuc, pentru a pune sherry în pahare. — Legistul. — Ah, Teddy. E, categoric, un… personaj interesant, spuse ea, aruncând o privire în jur şi remarcând ferestrele înalte, perdelele din dantelă, covoarele turceşti. Canapelele gemene, cum era sigură că se numeau, erau în culori pastelate. Culorile reci predominau în dunguliţele subţiri de pe tapet, pe pernele lucrate de mână, pe taburet. Toate acestea se amestecau cu antichităţile. Pe poliţa de deasupra căminului din marmură albă era o vază Waterford, plină cu boboci

de trandafiri. — E o casă minunată, spuse ea, luând paharul din mâna lui. Mulţumesc. — O să-ţi arăt toată casa odată. Şi o să-ţi spun şi povestea ei. — Mi-ar face plăcere s-o aud, spuse ea ducându-se la fereastră, de unde putea să vadă grădina şi mai departe, până la câmpuri şi la bătrânul chiparos. Nu mi-am dat seama că aveţi o fermă. — Suntem cultivatori, o corectă el, ducându-se în spatele ei. Cei din familia Longstreet sunt cultivatori încă din secolul al optsprezecelea – imediat după ce Beau regard Longstreet l-a păcălit pe Henry Van Haven şi i-a luat şase sute de acri de teren bun de cultivat în timpul unei partide de pocher, care a durat două zile şi care s-a ţinut în Natchez în 1796 într-un bordel numit Red Starr. Caroline se întoarse. — Născoceşti. — Deloc, exact aşa mi-a spus şi mie tata, şi tatăl său i-a spus lui, şi aşa mai departe până în acea noapte de aprilie din ’96. Bineînţeles că sunt doar speculaţii în legătură cu trişatul. Cei din familia Larsson au introdus treaba asta – apropo, ei descind din familia Van Haven. — Invidioşi, spuse Caroline zâmbind. — Poate asta sau poate că e adevărat, dar niciuna, nici alta nu schimbă lucrurile. Îi plăcea felul în care îl privea ea, cu buzele puţin

în sus şi cu ochi zâmbitori. — Oricum, Henry s-a înfuriat atât de tare pentru pierderea pământului, încât a încercat să-l atace pe bătrânul Beau, după ce acesta a terminat de sărbătorit cu una dintre cele mai bune fete. De la Starr. O chema Millie Jones. Caroline sorbi din pahar şi clătină din cap. — Ar trebui să scrii nuvele, Tuck. — Îţi spun exact cum s-au petrecut lucrurile. Deci, Millie era încântată de Beau… Ţi-am spus că cei din familia Longstreet au fost întotdeauna recunoscuţi ca fiind nişte amanţi excepţionali? — Nu cred că mi-ai spus. — E ceva documentat de-a lungul timpului, o asigură el. Îi plăcea felul cum rasul îi lumina ochii. Dacă nu ar fi avut o poveste de spus, sigur ar fi inventat una. — Şi Millie, fiind recunoscătoare pentru virilitatea lui Beau – şi pentru moneda de aur de cinci dolari pe care i-o lăsase pe noptieră – s-a dus la fereastră să-i facă semn cu mâna. Ea a fost cea care l-a zărit pe Henry în tufişuri, cu puşca cu cremene încărcată şi pregătită. A strigat exact la timp, prevenindu-l pe Beau. În secunda următoare, arma s-a descărcat. Mâneca lui Beau a fost arsă puţin, dar reflexele acestuia erau foarte bune. A scos imediat cuţitul şi la azvârlit spre locul de unde se trăsese. L-a nimerit pe Henry direct în pantof, cum obişnuia să spună bunicul meu.

— Era, desigur, un expert în aruncarea cuţitului, cum era şi ca amant. — Un om cu multiple talente, spuse Tucker. Şi, fiind şi prudent, a hotărât că nu era deloc înţelept să mai rămână prin Natchez şi să răspundă unei mulţimi de întrebări legate de un act şi de un mort şi, fiind un romantic din fire, a luat-o pe frumoasa Millie din bordel pornind împreună spre deltă. — Unde a cultivat bumbac. — A cultivat bumbac, s-a îmbogăţit şi a făcut copii. Fiul lor a început construirea acestei case, în 1825. Caroline nu spuse nimic, pe moment. Era mult prea uşor să se lase furată de şuvoiul cuvintelor lui, de ritmul uşor al vocii lui. De fapt, nu e vorbă de cât e adevăr şi cât e inventat, îşi spuse ea. Totul stă în felul cum e spus. Se depărtă de fereastră, extrem de conştientă de faptul că el era la un pas de a o atinge iarăşi şi mai puţin sigură dacă ar fi vrut să-l oprească sau nu. — Eu nu ştiu aproape nimic despre istoria familiei mele. Cu siguranţă nu ştiu nimic din urmă cu două sute de ani. — Aici, în deltă, privim mai mult în urmă decât înainte. Istoria oferă cele mai bune subiecte de bârfă. Iar viitorul… ei bine, viitorul îşi poartă de grijă singur, oricum, nu-i aşa? I se păru că o aude oftând, dar sunetul fu atât de slab, încât ar fi putut fi liniştea.

— Toată viaţa m-am gândit la viitor, făcându-mi planuri pentru luna următoare, pentru stagiunea următoare. Probabil că aerul de-aici e de vină, zise ea şi de data aceasta, oftă, într-adevăr. Se simţea un pic de nostalgie în acel sunet. — De când am intrat în casa bunicii mele, nu mam gândit nici măcar la săptămâna viitoare. Oricum, nici n-am vrut, spuse ea, amintindu-şi de telefoanele managerului ei, pe care le tot evitase de când se hotărâse să vină în Mississippi. El simţi o dorinţă teribilă de a o ţine în braţe. Dar se temu ca nu cumva gestul respectiv să nu strice ceea ce se petrecea între ei. — De ce eşti nefericită, Caro? Ea îl privi surprinsă. — Nu sunt. Dar ştia că aceea era numai o parte din adevăr. Şi o parte din adevăr era minciună. — Ştiu să ascult la fel de bine cum ştiu să vorbesc, zise el atingându-i faţa uşor. Poate o să mă pui la încercare o dată. — Poate, spuse ea, dar se dădu înapoi, punând puţină distanţă între ei. Vine cineva. Acum, el ştiu că nu era momentul potrivit şi se uită pe fereastră. — Doctorul de morţi, spuse el zâmbind. Hai să mergem să vedem dacă Josie a pregătit masa. Capitolul 11

La închisoarea districtuală din Greenville, cu toaleta sa zgâriată şi fără scaun, şi cu pereţii plini de graffiti, Austin Hatinger stătea pe patul tare ca o bucată de scândură şi se uita fix la dungile de lumină de pe podea. Ştia de ce se află într-o celulă, ca un criminal de rând, ca un animal. Ştia de ce este silit să se uite la gratii, într-o cuşcă pe ai cărei pereţi murdari erau scrise tot felul de lucruri obscene. Din cauza faptului că Beau Longstreet fusese bogat. Fusese un cultivator bogat, căruia nu-i păsa de Dumnezeu şi care îşi lăsase banii murdari copiilor bastarzi. Căci erau bastarzi, îşi spuse Austin. Chiar dacă Madeline purtase inelul acelui trădător pe deget, în ochii Domnului nu aparţinuse decât unui singur bărbat. Beau nu fusese în acea gaură mizerabilă, care se numea Coreea, ca să-şi servească ţara şi să-i salveze pe creştinii cei buni de pericolul galben, ci stătuse acasă, în păcat şi confort, ca să facă bani. Austin bănuise demult că Beau o păcălise pe Madeline pentru a o face să se mărite cu el. Nu că asta ar fi fost o scuză pentru trădarea ei, dar femeile erau slabe – slabe la trup, slabe în ceea ce privea voinţa, slabe la minte. Fără o forţă conducătoare – şi din când în când câte un dos de palmă –, erau tentate să se comporte prosteşte şi să păcătuiască. Dumnezeu îi era martor

că făcuse tot ce-i stătuse în putinţă pentru a o ţine pe Mavis pe calea cea bună. Se însurase cu ea, orbit de disperare, prins în capcană de propria-i poftă trupească. Femeia ce miai dăruit, mi-a dat din pom, iar eu am mâncat. Oh, da, Mavis îl ispitise şi, slab de carne, el cedase. Austin ştia că, încă de la apariţia Evei, Satana le vorbea întâi femeilor, cu vocea lui mieroasă şi seducătoare, iar ele, fiind mai dispuse să păcătuiască, se lăsau ispitite şi, cu o inimă vicleană, luau şi un bărbat cu ele. Însă el îi fusese credincios. Numai o dată, în treizeci şi cinci de ani, se uitase la altă femeie. Dacă existau momente când, în timp ce îşi exercita drepturile conjugale, penetrând-o pe Mavis, o simţea, o gusta, o mirosea pe Madeline în întuneric, acela era numai modul în care Dumnezeu îi amintea de ceea ce îi aparţinuse. Madeline se prefăcuse indiferentă faţă de el. Dar el ştiuse în urmă cu atâţia ani că ea se dusese cu Beau doar ca să-l şicaneze şi să-l chinuie pe el, ca toate femeile. Îi aparţinuse lui. Numai lui. Atunci când ea negase şocată, în clipa în care el îi făcuse acea declaraţie înainte să se îmbarce pentru a pleca în război, nu făcuse decât să se prefacă iarăşi.. Dacă nu ar fi fost Beau, ea l-ar fi aşteptat să se întoarcă. Acela fusese începutul sfârşitului pentru el. Nu îşi făcuse degetele praf, nu se spetise muncind pentru a oferi un trai decent familiei pe care şi-o

întemeiase? Şi, în timp ce el muncise şi dăduse greş, asudase şi pierduse teren, Beau stătuse în casa lui, albă şi frumoasă, şi râsese. Dar Beau nu ştiuse. În ciuda tuturor banilor, a hainelor frumoase şi a maşinilor luxoase, el nu ştiuse că, odată, într-o zi plină de praf, din toiul verii, când aerul era apăsător şi nemişcat, când cerul era albicios de căldură, Austin Hatinger luase ceea ce era al lui. Şi acum mai ţinea minte cum arătase ea în ziua aceea. Şi imaginea din mintea lui era atât de limpede, încât mâinile începură să-i tremure şi sângele să-i clocotească în vene. Venise la el aducându-i un coş plin cu lucruri pentru el, pentru fiul lui care plângea, pentru nevasta lui care stătea în pat înăuntru, asudând în timp ce dădea naştere altui copil. Purtase o rochie albastră şi o pălărie albă, de care atârna o eşarfă subţire, albastră. Lui Madeline îi plăcuseră întotdeauna eşarfele fine. Părul ei negru îi era ondulat sub pălărie, aşa încât îi încadra faţa albă ca laptele – faţă pe care şi-o putea îngriji cu loţiunile pe care le cumpărau banii spurcaţi ai lui Beau. Arătase ca o dimineaţă de primăvară, aşa cum mergea pe potecă, îndreptându-se spre veranda lui dărăpănată, cu ochii zâmbitori, de parcă n-ar fi văzut sărăcia, treptele din piatră sparte, rufele sărăcăcioase, care atârnau pe frânghie, găinile schiloade, care ciuguleau prin iarbă.

Vocea îi fusese calmă, când îi oferise coşul cu lucruri de aruncat, pe care banii lui Beau le cumpăraseră pentru bebeluşii pe care îi plantase în femeia lui Austin. Nu mai auzea nimic, în afară de vocea ei, nici măcar glasul stins al nevestei lui, care îi striga să aducă doctorul. Îşi amintea cum Madeline dăduse să intre în casă, îngrijorată pentru femeia aceea care nu ar fi stat în patul lui, dacă n-ar fi existat trădarea şi înşelăciunea. — Du-te şi adu doctorul, Austin, îi spusese ea cu vocea aceea limpede ca apa de izvor. Bunătatea din ochii ei aurii îi făcuse o gaură în stomac. — Du-te repede şi cheamă-l, că stau eu cu ea şi cu copilul. Nu nebunia pusese stăpânire pe el. Nu, Austin nu avea să accepte niciodată acest lucru. Fusese vorba despre un act de dreptate. Dreptatea şi mânia îl copleşiseră când o trăsese pe Madeline de pe verandă. Adevărul zvâcnise în el când o trântise în praf. Ah, ea se prefăcuse că nu-l voia. Ţipase şi se zbătuse, dar totul fusese minciună. El avusese dreptul, dreptul dat de Dumnezeu, de a se împinge în ea. Chiar dacă purtase o mască ce plânsese şi se rugase, ea recunoscuse acel drept. Îşi lăsase sămânţa să o umple şi, chiar şi după atâţia ani, tot îşi mai amintea forţa acelei eliberări. Felul cum trupul i se zvârcolise şi se cutremurase

când partea aceea din el se scursese în ea. La un moment dat, ea încetase să mai plângă. Când el se rostogolise pe spate pentru a se uita la cerul albicios, ea o luase la fugă, lăsându-l cu zgomotul triumfului vuindu-i în urechi şi cu gustul amărăciunii pe limbă. Aşa că el aşteptase, zi de zi, noapte de noapte, venirea lui Beau. Cel de-al doilea fiu al său se născuse şi nevasta lui zăcea în pat cu chipul împietrit, iar Austin aştepta cu puşca încărcată şi pregătită. Şi simţea o nevoie extraordinară de a ucide. Însă Beau nu venise niciodată. Atunci, el îşi dăduse seama că ea păstrase secretul. Şi că îl blestemase. Acum Beau murise. La fel şi Madeline. Erau îngropaţi împreună în Cimitirul Pacea Binecuvântată. Acum, fiul era cel care făcuse să se întoarcă cercul. Din tată-n fiu, îşi spuse el. Fiul îi sedusese şi îi pângărise fiica. Iar ea murise. Avea dreptul să se răzbune. Răzbunarea era sabia lui., Austin clipi şi îşi fixă privirea din nou asupra dungilor de lumină. Dungi care pătrundeau printre gratii. Se mutaseră odată cu lăsarea amurgului. Stătuse cu gândul în trecut mai bine de două ore. Venise vremea să facă planuri. Se uită dezgustat la pantalonii albaştri şi largi. Haine de puşcărie. Avea să scape de ele în curând. Avea să iasă. Domnul îi

ajuta pe cei care se ajutau singuri şi avea să găsească el o modalitate. Avea să se întoarcă în Innocence şi să facă ceea ce ar fi trebuit să facă de mai bine de treizeci de ani. Avea să ucidă acea parte din Beau, care trăia în fiul acestuia. Şi să echilibreze balanţa. Caroline ieşi în grădină şi trase în piept aerul serii de vară. Lumina devenea din ce în ce mai slabă şi insectele se mişcau prin iarbă. Avea acel sentiment de satisfacţie, care putea fi atât de plăcut. Fuseseră mai multe platouri de mâncare, servite pe tăvi vechi de argint. Intervalul de timp umplut cu miresme, gusturi şi conversaţii. Teddy făcuse scamatorii cu şervetul său şi cu tacâmurile. Dwayne, acceptabil de treaz, dovedise un talent remarcabil pentru imitaţii, trecând de la vechi standarde precum Jimmy Stewart la Jack Nicholson şi, mai departe, la oamenii din oraş precum Junior Talbot. Tucker şi Josie o făcuseră să râdă povestind despre scandaluri sexuale, folosind adesea descrieri, majoritatea fiind vechi de cincizeci, şaizeci de ani. Fusese o cină atât de diferită de cele din familia ei, îşi spuse ea acum, căci mama ei dădea tonul conversaţiei şi nicio picătură nu avea voie să se verse pe faţa de masă imaculată. Cinele acelea fuseseră atât de sufocante şi lipsite de viaţă – mai degrabă ca nişte şedinţe, decât ca nişte mese luate în familie. Nu

se discuta niciodată despre isprăvile strămoşilor, şi nici nu se întâmpla ca Georgiei Menair Waverly să i se pară amuzant ca un oaspete să-i scoată o furculiţă de salată din decolteu. În niciun caz. Dar Carolinei îi plăcuse seara aceea mai mult decât oricare alta şi îi părea rău că era aproape pe terminate. — Pari fericită, spuse Tucker. — De ce n-aş fi? — Mă bucur să văd asta, atâta tot, spuse el luându-i mâna şi, ceea ce simţi când îşi împleti degetele cu ale ei nu era atât împotrivire, cât incertitudine. Vrei să ne plimbăm? Era o seară frumoasă, un loc minunat şi ea era nostalgică. — Da. Nu era chiar o plimbare, îşi spuse ea ocolind tufele de trandafiri şi respirând parfumul greu al gardeniilor. Era mai degrabă o rătăcire. Nicio grabă, nicio destinaţie, nicio problemă. Se gândi că rătăcirea i se potrivea perfect lui Tucker. — Acela e un lac? Întrebă ea când zări sclipirea apei în lumina slabă de dinainte de apusul soarelui. — Sweetwater, zise el şi schimbă direcţia. Beau şia ridicat casa acolo, în partea de sud a lacului. Încă se mai vede ce-a rămas din fundaţie. Caroline văzu nişte pietre risipite. — Ce privelişte aveau. Întinderi întregi de pământ

care erau numai al lor. Ce te face să simţi? — Nu ştiu. Există, pur şi simplu. Nemulţumită, ea se uită spre. Câmpurile nemărginite de bumbac. Crescuse la oraş, unde chiar şi cei bogaţi posedau spaţii limitate şi oamenii se băteau pentru fiecare centimetru. — Bine, dar să ai toate astea… — Ele te au pe tine. El însuşi rămase surprins când se auzi rostind cuvintele acelea, dar ridică din umeri şi termină ideea: — Nu poţi să le întorci spatele, mai ales când ţi-au fost lăsate. Nu poţi să le laşi de izbelişte când ştii că familia Longstreet a fost stăpână la Sweetwater timp de aproape două sute de ani. — Asta vrei? Să le întorci spatele? — Poate că există locuri pe care mi-ar plăcea să le văd, spuse el şi ridică din umeri iarăşi, cu un neastâmpăr pe care ea îl recunoscu, dar la care nu se aşteptase. Dar să călătoreşti e complicat. Necesită prea mult efort. — Nu face asta. Nerăbdarea din glasul ei, aproape că îl făcu să zâmbească. — Încă n-am făcut nimic, spuse el lăsându-şi mâna să urce încet pe braţul ei. Dar mă gândesc să fac. Ea se depărtă de el frustrată. — Ştii foarte bine la ce mă refer. Acum te porţi ca şi cum ai avea în minte ceva mai mult decât cea mai

uşoară soluţie, ca, în clipa următoare, să dispară tot. — N-am văzut niciodată ce sens ar avea să aleg soluţia mai dificilă. — Dar pe cea corectă? Nu i se întâmpla des să întâlnească o femeie care voia să discute filosofie. Scoţându-şi o ţigară, Tucker intră în conversaţie degajat. — Ce e corect pentru unii poate să nu fie pentru alţii. Dwayne a fost plecat şi s-a întors cu o diplomă cu care n-a făcut niciodată nimic, pentru că preferă să stea să se gândească la ce ar fi trebuit să fie. Josie a fost măritată de două ori, zboară în orice parte a lumii când are chef şi, de fiecare dată, se întoarce aici pretinzând că lucrurile stau mai bine. — Dar tu? Tu ce faci? — Eu iau lucrurile aşa cum sunt. În timp ce tu… zise el privind-o din nou. Tu te gândeşti dinainte la ce-o să fie. Niciunul din noi nu face ceva greşit. — Dar, dacă te gândeşti dinainte şi nu e aşa cum vrei, poţi să mai schimbi ceva. — Poţi să încerci, zise el. Există o divinitate ce dă formă ţelurilor noastre, le ciopleşte pentru noi, spuse el şi trase fumul în piept. Hamlet. Caroline nu putu decât să se uite la el. Era ultimul om de pe pământ, pe care s-ar fi aşteptat să-l audă citându-l pe Shakespeare. — De exemplu, câmpul de colo, spuse el, luând-o pe după umeri şi întorcând-o în direcţia respectivă. Eh, bumbacul ăla o să crească. Solul de acolo e mai

bun decât unul plin cu îngrăşăminte. Stârpim buruienile şi, după ce-o să treacă vara, o să fie cules, încărcat şi vândut. Dacă-mi fac nenumărate griji în privinţa asta, situaţia nu se schimbă cu nimic. În plus, am un administrator care îşi face grijile astea. — Trebuie să fie ceva mai mult decât… începu ea. — Vorbim despre ceea ce e esenţial acum, Caro. Se cultivă, se recoltează şi, la un moment dat, ajunge să fie o rochie frumoasă, ca asta pe care o porţi tu acum. Sigur, aş putea să nu dorm nopţi întregi, întrebându-mă dacă o să avem suficientă ploaie sau dacă nu cumva o să fie prea multă. Dacă nu cumva camionagii or să intre în grevă sau dacă idioţii ăia de la Washington or să strice iar totul şi or să ne ducă la criză economică. Sau pot să dorm liniştit. Rezultatele ar fi exact aceleaşi. Râzând uşor, ea se întoarse spre el. — De ce au sens toate astea? Întrebă ea, clătinând din cap. Trebuie să existe un punct slab în logica asta. — Să mă anunţi dacă-l descoperi, dar eu cred că e o logică foarte bună. Dă-mi voie să-ţi dau alt exemplu. N-o să mă laşi să te sărut, pentru că te temi să nu cumva să-ţi placă prea mult. Ea ridică brusc din sprâncene. — E ceva incredibil de egocentric. Motivul ar putea fi faptul că sunt sigură că n-o să-mi placă deloc. — Mă rog, zise Tucker, luând-o de mijloc. Încerci

să găseşti soluţia înainte să apară problema. Genul ăsta de lucruri provoacă dureri de cap. — Zău? Întrebă ea sec, ţinându-şi mâinile pe lângă trup. — Crede-mă, Caroline, am studiat problema. E ca şi cum ai sta pe marginea unui bazin, întrebându-te dacă nu cumva apa e prea rece. Ar fi mult mai bine dacă ţi-ar da cineva un brânci. — Asta faci tu? — Aş putea să-ţi spun că o fac pentru tine, ca să cazi şi să nu te mai gândeşti la… Dar adevărul e… Lăsă capul în jos. Ceva se răsuci în ea când îi simţi răsuflarea caldă pe buze. — Gândul la tine nu mă lasă să dorm noaptea, zise el, muşcând-o în glumă de bărbie. Şi trebuie să dorm. Trupul ei era rigid când buzele lui, uşoare ca aripile unei molii, i se plimbară peste ale ei. A exersat foarte mult arta seducţiei, îşi spuse ea când inima începu să-i bată cu putere. Uitase cât de pricepuţi erau unii bărbaţi în exploatarea nevoilor unei femei. — Poţi să mă săruţi şi tu dacă vrei, murmură Tucker cu gura lipită de a ei. Dacă nu vrei, o să-mi satisfac singur plăcerea. La început, porni într-o călătorie leneşă pe chipul ei, plimbându-şi buzele de-a lungul tâmplelor, peste pleoapele închise, în jos pe obraji. Tandreţea din el era prea adânc înrădăcinată pentru ca el să dea

ascultare imboldului din ce în ce mai puternic de a se grăbi să ia. În schimb, se concentră asupra primului fior slab al ei, asupra acelei relaxări sublime a trupului ei în braţele lui. Asupra răsuflării din ce în ce mai înteţite când el se întoarse încet cu gura la gura ei. Şi, ah, era plăcut, atât de plăcut să simtă acea cedare feminină, să audă cum îşi ţinea respiraţia, să o miroasă peste mireasma apei şi a umbrelor când o atrase în acel sărut. De data aceasta, buzele ei se desfăcură la prima atingere. Când el apăsă din ce în ce mai tare, ea ridică mâinile brusc şi îl apucă de braţe. Ultimul lui gând coerent fu că apa nu era rece, dar că era mult mai adâncă decât se aşteptase. Ea nu putea să mai gândească deloc cu acel vuiet în urechi. Se agăţase de el ca să nu cadă, dar indiferent cu câtă disperare se ţinea, lumea continua să se învârtească. Precauţia zburase ca un fum. Cu un geamăt scurt şi neputincios, ea plonjă în sărut. Gura lui bea şi trăgea dintr-a ei. Dar nu era de ajuns. Gustul era fierbinte, ca mierea, şi el tânjea după mai mult. Limba şi dinţii conduceau sărutul la intimităţi mai mari. Dar el tot mai simţea durere. N-ar fi trebuit să simtă durere, numai dintr-un sărut. Mintea n-ar fi trebuit să i se tulbure când ea îl îmbrăţişa. N-ar fi trebuit să tremure când ea îi rostea numele, gemând. Ştia ce însemna să doreşti o femeie. Era o parte

firească şi plăcută a faptului de a fi bărbat. Nu te sfâşia şi nu-ţi făcea o gaură în stomac. Nu-ţi făcea genunchii să tremure până ajungeai să te temi ca nu cumva să cazi în ei şi să implori. Avea impresia că merge pe o muchie foarte îngustă la o mare înălţime. Simţul de autoconservare îl făcu să dea din braţe şi să se întoarcă împleticindu-se înainte să cadă. O depărtă puţin de el, sprijinindu-şi fruntea de a ei, în timp ce se chinuia să-şi tragă sufletul. Caroline îşi ţinu mâinile nesigure pe şoldurile lui. Încetul cu încetul, prin acele senzaţii neclare, îşi forţă gândurile să iasă la suprafaţă şi să rămână acolo. Pur şi simplu, trecuse prea multă vreme de când nu mai simţise confortul unei îmbrăţişări, de când nu mai gustase adevărata dorinţă pe buzele unui bărbat. Erau motive destul de întemeiate pentru a-şi scuza slăbiciunea de moment. Dar acum revenise la realitate. Sângele nu-i mai zvâcnea în cap. Auzea ţârâitul insectelor, orăcăitul broaştelor. Lumina era foarte slabă, prinsă în acel moment magic dintre zi şi noapte. Ziua se pierdea deja, luând şi căldura cu ea. — Cred că amândoi ne-am înşelat, spuse Tucker. — În legătură cu ce? — Cu faptul că tu ţi-ai închipuit că n-o să-ţi pese, şi eu, bănuind că, odată ce o să te sărut, o să dorm mai bine, spuse el şi, oftând prelung, înălţă capul.

Trebuie să-ţi spun, Caroline, că a vrea o femeie a fost întotdeauna o plăcere pentru mine. Încă de la cincisprezece ani când, împreună cu Laureen O’Hara, ne-am dezbrăcat reciproc în şopronul tatălui ei. Eşti prima femeie, pe care am întâlnit-o din acea zi monumentală, care a complicat această plăcere. ’ Ea ar fi vrut să-l creadă, ar fi vrut tare mult să creadă că ceea ce el simţise acolo era mai dificil, mai intim şi mai periculos decât orice altceva ce simţise înainte. Şi, pentru că îl credea, fu destul de speriată încât să-l îndepărteze. — Cred că ar fi mai bine să lăsăm totul aşa cum este. El îşi coborî privirea asupra buzelor ei, care erau umflate şi moi. — Pe naiba, zise el cu blândeţe. — Vorbesc serios, Tucker, spuse ea şi o tentă de disperare se strecură în glasul ei. Tocmai am încheiat o relaţie distructivă şi n-am de gând să încep alta. Iar tu… viaţa ţa e destul de complicată în momentul ăsta. — În mod normal aş fi de acord. Ştii că părul tău seamănă cu o aureolă în lumina asta? Poate că vreau să încerc să mă îndrept. Îngerul şi păcătosul. Cam asta e diferenţa între noi. — E cea mai ridicolă… El mişcă mâna atât de repede, încât ea înghiţi restul cuvintelor când el şi-o încleştă în părul ei. De

data aceasta, când vorbi, în tonul lui blând se simţi şi puţin oţel. — E ceva în legătură cu tine, Caroline. Nu ştiu ce naiba e, dar mă macină teribil. De obicei, există un motiv întemeiat pentru o asemenea reacţie. Bănuiesc c-o să-l aflu. — Timpul meu nu se scurge la fel ca al tău, Tucker, spuse ea, gândindu-se că vocea îi suna admirabil de calmă, mai ales când inima îi bătea cu putere. Peste câteva luni, o să fiu în Europa. În planurile mele nu intră o aventură de o vară. Pe buzele lui apăru umbra unui zâmbet. — Am observat că obişnuieşti să faci planuri, spuse el păşind spre ea şi sărutând-o apăsat şi scurt. O să te am, Caroline. Mai devreme sau mai târziu, o să ne avem unul pe altul. O să-ncerc să las alegerea momentului în seama ta. — E cea mai absurdă, mai arogantă şi mai nesuferit de bărbătească afirmaţie pe care am auzito vreodată. — Depinde de punctul tău de vedere, spuse el pe un ton plăcut. Eu am spus-o ca pe un avertisment. Dar nu vreau să te înfurii prea tare şi să-ţi strici digestia, zise el şi, luând-o de mână, porni înapoi spre casă. Licuricii sclipeau în întunericul din ce în ce mai greu. — Ce-ar fi să stăm puţin pe verandă? — Nu vreau să stau nicăieri cu tine.

— Eh, scumpo, dacă mai vorbeşti aşa, încep să cred că mă găseşti irezistibil.. Hohotul ei de râs îl făcu să zâmbească. — În ziua când n-o să-i mai pot rezista unui Don Juan de provincie… Izbucni şi el într-un hohot de râs şi, luând-o în braţe, se învârti cu ea. — Sunt nebun după gura asta a ta obraznică, zise el sărutând-o entuziasmat. Pun pariu că ai fost la vreuna din şcolile alea din Elveţia. — N-am fost şi lasă-mă jos, spuse ea zbătându-se puţin. Vorbesc serios, Tucker. Vine cineva. El nu o lăsă jos, dar se uită spre partea cealaltă a peluzei. O pereche de faruri se apropiau repede. — Bănuiesc să mergem să vedem cine e. O duse în braţe până la alee, atât pentru a o face să se fâstâcească, cât şi pentru plăcerea pe care o simţea el când ţinea acel trup subţire. Şi se gândi că, după ce avea să-i treacă furia, ea avea să vadă romantismul. — A răsărit prima stea, spuse el pe un ton de conversaţie, dar ea scoase un sunet care semăna cu un mârâit. Să ştii că nu eşti mai grea decât un sac plin cu făină. Dar la pipăit e mult mai plăcut. — Eşti un poet teribil, zise ea printre dinţi şi îşi dori să nu fi remarcat umorul din cuvintele lui. El nu rezistă. — Frumoasă ca o stea, când pe cer nu-i decât una, zise el aruncându-i un zâmbet. Bănuiesc că

Wordsworth ar fiA spus-o mai bine, nu? Înainte ca ea să se gândească la un răspuns potrivit, el o lăsă jos, îi dădu o palmă prieteneşte peste şezut şi îi făcu semn cu mâna lui Bobby Lee, care cobora din maşina lui ruginită. — Ei, băiete, n-ar trebui să fi cu Marvella? — Tucker, spuse Bobby Lee, trecându-şi mâna prin păr. În lumina farurilor, pe care neglijase să le stingă, chipul îi era palid de teamă sau de emoţie. — Am dat fuga încoace imediat cum am terminat, zise el şi abia atunci o salută din cap pe Caroline. Bună seara, domnişoară Waverly. — Bună, Bobby Lee. Pe mine vă rog să mă scuzaţi, dar aş vrea să mă duc să-i mulţumesc lui Delia încă o dată pentru cină şi apoi să plec. Nici nu apucase să facă un pas, când Tucker o apucă de mână. — E încă devreme. Ce vânt te aduce pe-aici? Îl întrebă el apoi pe Bobby Lee. — Junior ţi-a adus maşina azi după-amiază. Dumnezeule mare. Rău mai era fărâmată, Tucker. Acesta se strâmbă şi îşi atinse uşor capul bandajat. — Da, îţi rupe inima. Dacă am tăcut cinci mii de mile cu ea. Deci, şasiul era îndoit? — Da, îndoit ca dracu – vă rog să mă scuzaţi, domnişoară. Am văzut asta imediat cum am urcat-o pe rampă. Ne-am gândit că ar trebui trimisă la Jackson, dar fiindcă n-am mai văzut o maşină făcută

praf, de când Bueky Larsson şi-a distrus Buick-ul pe Autostrada 61, în timpul viscolului din ianuarie, am vrut să ne uităm mai bine. Tucker se rezemă de Cutlass-ul lui Bobby Lee. — Buick-ul ăla arăta de parcă ar fi fost călcat de un tanc. Niciodată nu mi-am dat seama cum de a scăpat Bucky doar cu clavicula ruptă şi cu optsprezece cusături. — Uneori are şi o licărire ciudată în ochi, adăugă Bobby Lee. Dar, acum când stau să mă gândesc bine, întotdeauna a avut-o. Tucker încuviinţă. — Maică-sa s-a speriat de un cuib de şerpi veninoşi, când era gravidă cu el. Probabil că l-a afectat. Caroline nu mai simţea dorinţa să plece. Dar trebui să se împotrivească impulsului de a-şi lua capul în mâini şi a râde în hohote. — Ai bătut atâta drum doar ca să-i spui lui Tucker că maşina lui e făcută praf? Cei doi bărbaţi o priviră uluiţi. Pentru ei era evident că Bobby Lee pregătea terenul pentru ceea ce venise să spună. — Nu, domnişoară, spuse el politicos. Am venit până aici ca să-i spun lui Tucker cum a ajuns maşina lui să se facă praf. Tucker conduce excelent. Toată lumea ştie asta.. — Îţi mulţumesc, Bobby Lee. — Asta e adevărul. Eh, problema e că Junior mi-a

zis că nu se vedeau urme de frână, nimic. — N-au funcţionat frânele. — Da. Mi-au zis. Aşa că am căzut pe gânduri şi, când nevasta lui Junior a sunat, plângându-se că el îi promisese să o ducă, pe ea şi pe ăla mic, la Greenville să mănânce spaghete, i-am zis că rămân eu la atelier. E linişte duminica, aşa că m-am gândit să mă uit puţin la frânele alea. Scoase din buzunar o gumă de mestecat Double Bubble, o dezveli şi o vârî în gură. — M-am uitat bine la cabluri şi la direcţia hidraulică, de asemenea. Poate că nu le-aş fi văzut, dacă n-aş fi fost atât de curios. Dar le-am văzut. — Ce anume ai văzut? Întrebă Caroline când văzu că Tucker părea mulţumit să lase momentul de tăcere să se prelungească. — Găurile din cabluri. Dar nu ca urmare a putrezirii sau altceva de genul ăsta, ci făcute de om, cu ceva asemănător cu o sulă sau cu un piolet, poate. Lichidul trebuie să se fi scurs. Aşa s-a blocat volanul, înţelegi? Ai fi putut să-l forţezi dacă ai fi ştiut, dar când ai ajuns la o curbă, ei bine, maşina a continuat să meargă drept înainte. Pe urmă ai apăsat pe frâne, dar au fost la fel de inutile ca ţâţele ia taur. Vă rog să mă scuzaţi domnişoară Waverly. — Dumnezeule! Exclamă ea, strângând braţul lui Tucker. Vrei să spui că cineva i-a umblat intenţionat la maşină? Dar ar fi putut să moară. — Ar fi putut, zise Bobby Lee. Dar mai repede s-

ar fi rănit. Toţi de pe-aici ştiu că Tucker conduce maşina la fel de bine ca tipii ăia de la Formula uhu. — Apreciez faptul că ai venit să-mi spui, zise Tucker, aruncând ţigara şi urmărind cu privirea arcul făcut de aceasta. Era furios, sângele îi clocotea de furie, şi simţea nevoia să se gândească în linişte la acea informaţie. Te duci la Marvella în seara asta? — Aşa aveam de gând. — Atunci, du-te şi spune-i şerifului ce mi-ai spus mie. Dar nimănui altcuiva, mă auzi? Să nu mai spui nimănui altcuiva. — Dacă aşa vrei… — Deocamdată. Ţi-aş fi recunoscător dacă lucrurile ar rămâne aşa deocamdată. Acum du-te în oraş, până nu se înfurie Marvella că ai întârziat prea mult. — Aşa o să fac. La revedere, Tucker. Bună seara, domnişoară Waverly. Caroline nu vorbi decât când farurile Cutlass-ul dispărură în capătul aleii. — Poate s-a înşelat. Nu-i decât un copil. — E unul dintre cei mai buni mecanici din ţinut. Oricum, totul se leagă. Dacă n-aş fi fost atât de zăpăcit, mi-aş fi dat seama eu însumi. Trebuie doar să descopăr cine e atât de supărat pe mine, încât sămi facă necazuri. — Necazuri? Întrebă ea. Tucker, puţin îmi pasă ce crede Bobby Lee despre priceperea ta

supraomenească de a conduce o maşină, dar ai fi putut fi foarte grav rănit, ucis chiar. — Ţi-ai făcut griji pentru mine, scumpo? O întrebă el şi, deşi mintea îi funcţiona în alte direcţii zâmbi şi îşi plimbă mâinile în sus şi în jos pe braţele ei. Îmi place. — Nu fi atât de ticălos. — Eh, nu te înfuria aşa, Caro. Deşi îmi place foarte mult cum arăţi când eşti furioasă. Vocea ei se înăspri. — N-am de gând să stau cu mâinile în sân, în timp ce tu mă mângâi pe cap şi mă consideri o femeie neputincioasă. Mă ofer să te ajut. — Foarte drăguţ din partea ta. Nu… zise el şi o opri când ea înjură şi dădu să plece. Vorbesc serios. Doar că, până nu mă gândesc bine cum stă treaba, nai cu ce să mă ajuţi. — E clar că este vorba despre cineva care a fost apropiat de Edda Lou Hatinger, spuse ea. Doar dacă nu cumva, bineînţeles, ai o listă întreagă de soţi geloşi, pe care să-i iei în consideraţie. — Nu am legături cu femei măritate. Doar o singură dată am făcut-o, zise el şi îi surprinse privirea. N-are importanţă. Austin e în puşcărie şi nu mi-o închipui pe sărmana Mavis ascunsă sub maşina mea cu un piolet. Caroline înclină capul. — Avea fraţi. — Adevărat, zise Tucker ţuguindu-şi buzele,

gânditor. Vernon habar n-are ce diferenţă e între un arbore cotit şi un par de gard. Nu e nici genul viclean. E franc, ca taică-său. Iar micul Cy… n-am văzut niciun semn de răutate la el. — Ar fi putut să angajeze pe cineva. Tucker pufni ironic. — Cu ce? Întrebă el şi îşi lipi uşor buzele de tâmpla ei. Nu-ţi face griji, draga mea, o să dorm şi, pe urmă, o să mă gândesc mai bine. Privindu-i, ea se dădu puţin înapoi. — Bănuiesc că da, zise după aceea încet. Cred că ai putea să închizi ochii şi să dormi ca un prunc, chiar şi după toate astea. — Deja mi-am făcut maşina praf şi m-am lovit la cap. Nu văd de ce persoana care a făcut treaba asta ar avea plăcerea să mă împiedice să şi dorm, spuse el, având în ochi acea expresie pe care ea începea să o recunoască. Acel licăr care îi trimitea semnale de avertisment prin creier şi îi făcea inima să bată mai tare. — Numai tu mă poţi ţine treaz noaptea. Eh, dacă ai… Se întrerupse brusc, căci văzu alte faruri pe alee. — Dumnezeule mare, dar suntem solicitaţi în seara asta. — Eu plec acum, zise Caroline cu hotărâre în glas. O S-o sun mâine pe Delia să-i mulţumesc. Stai puţin, zise el, încercând să distingă ce fel de

maşină era. Tot ce putea spune era faptul că toba căzuse înainte să ajungă acolo. Zgomotul ar fi putut trezi şi morţii. Era greu de crezut că acel Lincoln negru, care opri în spatele BMWului lui Caroline, putea să facă un asemenea zgomot. Când văzu coborând o femeie mărunţică şi cu părul alb, îmbrăcată în tricou, în blugi şi purtând cizme de armată, Tucker izbucni în râs. — Verişoară Lulu. — Tu eşti, Tucker? Întrebă ea cu o voce care semăna cu zgomotul făcut de un marfar: tare, hârâit şi plin de praf. Ce faci acolo pe întuneric cu fata aia? — Mai puţin decât aş vrea. Din doi paşi fu lângă ea şi se îndoi aproape de la jumătate ca să-i sărute obrazul pudrat şi subţire ca hârtia. — Frumoasă ca întotdeauna! Zise el, iar ea chicoti şi îi dădu o palmă în glumă. — Tu eşti ăla frumos. Semeni cu maică-ta mai mult decât ea însăşi. Hei, hei, tu, spuse ea, făcându-i semn lui Caroline cu un deget numai piele şi os, vinoncoace să te văd. — Să n-o sperii, o preveni Tucker. Verişoară Lulu, ea este Caroline Waverly. — Waverly, Waverly. Nu-i de prin părţile astea, spuse ea, măsurând-o din cap până-n picioare. Nu-i nici genul tău, Tucker. Nu pare să aibă cine ştie ce piept şi nici nu pare proastă.

Caroline se gândi la cuvintele bătrânei. — Mulţumesc. — Yanchee! Exclamă Lulu cu o voce care ar fi putut să spargă un obiect de cristal. Dumnezeule mare, e yanchee. — Doar pe jumătate, spuse Tucker repede. E nepoata doamnei Edith. Lulu îngustă ochii. — Edith Menair? George şi Edith? — Da, doamnă, spuse Caroline. Stau în casa bunicilor mei, pe perioada de vară. — Au murit, nu? Da, au murit, dar erau din Mississippi get-beget, aşa că bănuiesc că asta are ceva importanţă. Ăsta-i părul tău, fetiţo, sau e perucă? — Părul… zise Caroline atingându-şi-l în mod automat. E părul meu. — Bun. N-am încredere în femeile chele mai mult decât am în yanchei. Aşa că o să mai vedem. Tucker, du-mi valizele înăuntru şi pregăteşte-mi un coniac. Vreau să-l chemi pe Talbot ăia, pentru maşină. Miam pierdut toba, pe undeva, prin Tennessee. Cred că prin Arkansas, zise ea oprindu-se la picioarele scării. Haide, fetiţo.. — Eu… tocmai plecam. — Tucker, spune-i fetei ăsteia că, atunci când invit un yancheu să bea un coniac cu mine, acel yancheu ar face bine să bea.. După aceea, ’ Lulu urcă treptele cu cizmele ei de

armată. — E nemaipomenită, nu? Întrebă Tucker oprind motorul Lincolnului. — Nemaipomenită, aprobă Caroline şi hotărî că nu i-ar fi stricat un coniac. Capitolul 12 Palmele lui Cy Hatinger erau asudate. Nici în rest, băiatul nu era prea uscat. Subsuorile îi erau umede, în ciuda folosirii cu regularitate a deodorantului Ban Roll-On. Acum avea păr acolo şi, de asemenea şi între picioare, fapt care îl bucura, dar îl făcea să se simtă şi stânjenit. Transpiraţia lui era caracteristică tinereţii: curată şi, în mare parte, inofensivă. Provenea dintr-o combinaţie între căldura de dimineaţă, propria-i teamă şi emoţie. Ceea ce făcea el avea să-i atragă mânia îngrozitoare a tatălui său. Avea să ceară de lucru familiei Longstreet. Bineînţeles, tatăl lui era la închisoare şi acest lucru îl mai liniştea puţin, ceea ce-l făcea să se simtă vinovat şi să asude şi mai mult. Nu te bucuri că foloseşti Dial? Îşi spuse el. N-ai vrea să-l folosească toată lumea? Nu ştia de ce gândea numai sub formă de reclame, poate datorită faptului că mama lui lăsa televizorul în funcţiune zi şi noapte. Ca să le ţină companie, spunea ea frângându-şi mâinile şi privindu-l cu ochii înroşiţi. Plângea aproape tot timpul acum şi abia

dacă le mai acorda atenţie copiilor. A O vedea stând pe canapeaua veche şi decolorată, încă în halat de baie chiar şi în toiul zilei, cu un coş de rufe la picioare, trăgându-şi nasul şi urmărind filmul Zilele vieţilor noastre. Cy nu era sigur dacă lacrimile erau pentru sine sau din cauza încercărilor şi problemelor pe care le întâmpinau oamenii din miticul oraş Salem. Pentru Cy, membrii familiilor Horton şi Brady erau mai reali decât propria lui mamă care se plimba prin casă noaptea, ca o fantomă, în timp ce la televizor se transmiteau monologul lui Leno, reluări de emisiuni sau reclame pentru mecanisme precum Clapper, acel dar magic al societăţii, care îţi permitea să aprinzi luminile sau să închizi televizorul aplaudând doar. Era ca şi cum ai fi felicitat un aparat electric. Şi-o putea închipui pe mama lui având aşa ceva, plângând în camera din faţă şi bătând din palme, în timp ce luminile se stingeau şi televizorul pornea singur. — Mulţumesc, mulţumesc, spunea ecranul prăfuit. Şi acum, iată-l pe reverendul Samuel Harris care vă va arăta vouă, păcătoşilor, care este drumul spre poarta raiului. Ah, da, mamei lui îi plăceau foarte mult acele emisiuni religioase cu reverendul X sau Y, strigând cu glasurile lor hipnotice despre pedepsirea păcatelor şi oferirea mântuirii în schimbul unor

cecuri. După ce venise de la pescuit cu Jim, cu o zi în urmă, se luase după acordurile de orgă şi strigătele de aleluia, ajungând în camera din faţă, unde mama lui privea ţintă ecranul. El se speriase puţin, căci pentru o clipă – atât – chipul predicatorului devenise chipul tatălui său şi privirea atotvăzătoare a acestuia era îndreptată spre el. — Ai păr între picioare şi gânduri necurate în minte, îi spuse tatălui lui acuzator. Următorul pas e preacurvia. Preacurvia! Ai unealta Satanei între picioare, băiete. Mergând pe marginea drumului prăfuit, Cy îşi aranjă unealta Satanei, care părea să se fi strâns la amintirea vocii tatălui său. Tatăl lui nu putea să-l vadă, îşi aminti Cy şi îşi şterse fruntea cu braţul. Era la închisoare şi era posibil să stea acolo câtva timp. Exact ca A.J., care ajunsese de la furtul de pachete de ţigări şi de batoane Mars, din magazine, la furt de maşini. În clipa în care uşa celulei se închisese cu zgomot în urma fratelui său mai mare, tatăl lui spusese că nu mai avea un fiu pe nume Austin Joseph. Acum, că tatăl lui era în aceeaşi situaţie, Cy se întrebă dacă asta însemna că el nu mai are tată. Faptul că acest gând îl făcea să răsufle uşurat, îi reînvie sentimentul de vinovăţie. Nu avea să se mai gândească la tatăl lui, ci la obţinerea slujbei. Cy ştia că mama lui i-ar fi interzis

să calce la Sweetwater. S-ar fi făcut albă la faţă, aşa cum se făcea când tatăl lui hotăra că trebuia pedepsită. După ce parcursese trei mile, ajunsese la porţiunea acoperită cu pietriş de pe Gooseneck Road şi avusese norocul să meargă două mile în camioneta bătrânului Hartford Pruett. Mai avea patru mile până la Sweetwater. Îi era o sete cumplită când ajunse în dreptul cutiei poştale distruse şi a stâlpului îndoit de la intrarea pe aleea ce ducea spre casa Menair. Simţea fierbinţeala drumului prin tălpile pantofilor. Gâtlejul îi era pârjolit. În liniştea dimineţii, îl auzi pe tatăl lui Jim cântând. Nostalgia îl străbătu atât de repede, încât rămase neclintit şi neputincios. Ştia – pentru că îi spusese Jim – că prietenul lui simţise mâna mare şi bătătorită a tatălui său peste fund. Ştia că, odată, pe când Jim avea patru ani şi se dusese la mlaştină, tatăl lui îl găsise şi îi trăsese cu băţul peste picioare, aşa încât micul Jim ţopăise tot drumul până acasă. Dar tatăl lui Jim nu îl bătuse niciodată pe acesta cu pumnii şi nici nu îl încuiase în cameră timp de două zile numai cu pâine şi apă. După spusele lui, tatăl său nu ridicase mâna nici măcar o dată la mama sa. Cy tânjea de dorinţă să intre pe alee. Aproape că îşi simţi trupul aplecându-se în direcţia respectivă, deşi picioarele îi rămaseră nemişcate pe şoseaua

acoperită de cioburi. Dar nu acest lucru îl făcu pe Cy să nu intre pe alee, ci faptul că, dacă şi-ar fi petrecut dimineaţa vopsind şi mâncând sandvişuri cu Jim şi cu tatăl acestuia, nu şi-ar mai fi făcut niciodată curaj să parcurgă şi ultima milă până la Sweetwater. Cămaşa lui în carouri îi era lipită de piele când trecu, în sfârşit, de poarta de fier. Mersese aproape opt mile prin zăpuşeala aceea şi acum îşi dori să fi mâncat ceva înainte să plece de acasă. Stomacul lui huruia ameninţător, din când în când provocându-i greaţă. Continuă să-şi târâie picioarele. Mai văzuse Sweetwater o dată sau de două ori. Uneori avea impresia că îşi închipuise cât de superbă era casa aceea cu zidurile ei albe şi cu ferestrele înalte şi sclipitoare. Dar în închipuirea lui nu era niciodată atât de superbă ca în realitate. Gândul că nişte oameni trăiau acolo, mâncau şi dormeau acolo, era ceva incredibil pentru Cy, care trăise toată viaţa într-o cocioabă cu o curte din pământ bătătorit. Ameţit de foame şi de căldură, Cy rămase cu privirea aţintită asupra casei care era scăldată în lumina soarelui. Vaporii care se ridicau din pietriş creau impresia că s-ar fi aflat sub apă. Un palat subacvatic, îşi spuse el şi îşi aminti vag că citise undeva despre tritoni şi sirene care trăiau în apele mării. Avea senzaţia că merge prin apă. Paşii îi erau

înceţi şi greoi, iar aerul pe care îl respira era ca un lichid gros şi cald ce îi umplea gâtlejul, în loc să i-l aline. Puţin cuprins de nervozitate, îşi privi picioarele şi nu ştiu dacă să fie bucuros sau dezamăgit când văzu pantofii crăpaţi şi prăfuiţi, în locul unei cozi verzi, sclipitoare. Simţi parfumul puternic al florilor când ocoli rondul cu bujori, unde tatăl lui îl bătuse recent pe Tucker. Spera că avea să-i deschidă domnişoara Delia. Îi plăcea domnişoara Delia, cu părul ei roşu şi cu bijuteriile ei viu colorate. Îi dăduse odată douăzeci şi cinci de cenţi, pentru că îi dusese sacoşele de la piaţă până la maşină. Şi, din moment ce domnişoara Delia avea braţe puternice, Cy ştia că ar fi putut să le care singură şi să economisească banii. Dacă avea să-i deschidă ea, poate îi spunea să se ducă prin spate, iar când ajungea la bucătărie, îi dădea un pahar cu limonadă rece şi, poate, o prăjitură. Apoi, el îi va mulţumi politicos şi o va întreba dacă Lucius Gunn era pe acolo, ca să-l întrebe pe supraveghetor dacă putea să-i dea ceva de lucru. Puţin ameţit, se trezi pe. Verandă, în faţa uşii mari, sculptate cu ciocănelul din aramă. F Uşa se deschise înainte ca el să atingă ciocănelul şi în faţa lui nu se afla domnişoara Delia, ci o femeie mărunţică şi în vârstă, ale cărei buze erau date cu ruj portocaliu, care avea în păr ceva ce semăna cu o

pană de vultur şi era desculţă. Cy nu ştia că pietrele sclipitoare din jurul gâtului ei încreţit erau diamante ruseşti. — Străbunicul meu din partea mamei era pe jumătate indian. Chickasaw, îi spuse Lulu lui Cy, care rămăsese cu gura căscată. Poate a existat o vreme când străbunii mei i-au scalpat pe ai tăi. — Da, doamnă, zise Cy, neştiind ce altceva să facă. Lulu schiţă un zâmbet. — Ai un păr foarte frumos, băiete, spuse ea şi, dând capul pe spate, scoase un strigăt de război, care îl făcu pe Cy să se dea înapoi. — Eu doar… eu doar… eu doar… reuşi el să îngaime. — Verişoară Lulu, îl sperii de moarte pe bietul băiat, spuse Tucker venind spre uşă şi zâmbind indulgent. Glumeşte, îi spuse el apoi lui Cy, dar după ce-şi dădu seama cine era, zâmbetul dispăru aproape complet. Cu ce pot să te ajut, Cy? — Eu… am venit să caut de lucru, zise el, după care leşină. Ceva îi picura pe tâmple când începu să-şi recapete cunoştinţa. Pentru un moment îngrozitor, crezu că era sângele lui care îi curgea, după ce îi scalpase femeia aceea nebună. Se chinui să se ridice în capul oaselor. — Stai liniştit, băiete. Era vocea domnişoarei Delia, iar Cy fu atât de

bucuros, încât aproape că leşină din nou. Dar ea îi bătu obrajii uşor, până când îl făcu să deschidă ochii. Purta o pereche de cercei din lemn, pictaţi în formă de papagali. Cy îi privi cum se legănau în timp ce că îi răcorea faţa cu o cârpă udă. — Ai leşinat, îi spuse ea veselă. Dacă nu te-ar fi prins Tucker repede, te-ai fi lovit cu capul de podea. Strecurându-i o mână pe sub gât, îi dădu să bea dintr-un pahar. — Tocmai coboram şi am văzut totul cu ochii mei. Cred că Tucker nu s-a mai mişcat aşa de repede de când a aflat taică-său că a spart un geam din salon. Lulu se aplecă peste spătarul canapelei, foarte aproape de faţa lui. Cy descoperi că mirosea ca o tufă de liliac. — N-am vrut să te sperii chiar atât de tare, băiete. — Nu, doamnă. Dar… cred că soarele a fost de vină. Sesizând groaza în glasul lui, Tucker se duse spre ei. — Nu vă mai agitaţi în jurul lui. Nu e primul care leşină în casa asta. Delia se întoarse furioasă, dar surprinse avertismentul tăcut din privirea lui şi înţelese. — Eh, dar eu am treabă. Verişoară Lulu, ţi-aş fi recunoscătoare dacă ai veni cu mine sus. Mă gândesc să schimb perdelele din camera roz. — Nu văd de ce? Zise Luly, dar fu suficient de

interesată ca s-o urmeze. Când rămaseră singuri, Tucker se aşeză pe măsuţa de cafea. — Pe verişoara Lulu o interesează foarte mult originea ei indiană. — Da, domnule, spuse Cy şi, fiindcă se simţea extrem de ruşinat, se ridică nesigur pe picioare. Cred că ar fi bine să plec. Tucker se uită la chipul lui palid şi la roşeaţa care începuse să apară pe obrajii osoşi. — Ai bătut atâta drum ca să cauţi de lucru? Aproape zece mile, îşi spuse Tucker. Dumnezeule mare, oare mersese tot drumul pe jos, pe căldura aceea îngrozitoare? — Ce-ar fi să mergem amândoi la bucătărie? Tocmai voiam să-mi pregătesc micul dejun. Poţi sămi ţii companie şi să-mi spui care e problema. Cy simţi o fărâmă de speranţă făcându-şi loc prin ceaţă. — Da, domnule. Vă mulţumesc. Îşi dădu toată silinţa să nu se holbeze în timp ce îl urma pe Tucker prin holul cu podeaua sa sclipitoare. Erau tablouri pe pereţi, mai frumoase şi mai elegante decât văzuse vreodată. Ar fi vrut tare mult să atingă unul, dar continuă să-şi ţină mâinile pe lângă trup. În bucătăria cu dulapurile de un roz-pal şi cu podeaua acoperită cu gresie albă, lumina era aurie şi răcoroasă.

Stomacul lui Cy începu să dea semne de tulburare în clipa în care Tucker deschise frigiderul Whiripool, lăsând să se vadă rafturi întregi, pline cu mâncare. Când scoase o farfurie cu şuncă, ochii lui Cy aproape că ieşiră din orbite.. — Stai jos până prăjesc asta puţin. Cy ar fi mâncat-o şi rece. La naiba, ar fi mâncat-o şi crudă, dar îşi înăbuşi scâncetul şi se aşeză. — Da, domnule. — Cred că avem şi ceva prăjituri pe-aici. Vrei cafea sau Coca-Cola? Cy îşi frecă palmele umede de coapse. — O Coca-Cola ar fi minunată, mulţumesc, domnule Longstreet. — Bănuiesc că ai putea să-mi spui Tucker, din moment ce ai leşinat pe veranda mea, zise Tucker desfăcând o sticlă de Coca-Cola şi punându-i-o în faţă. Până când el puse două felii de şuncă în tigaie, Cy bău jumătate de sticlă. Râgâi, fără să vrea, şi se făcu roşu ca focul. — Mă scuzaţi, murmură el, iar Tucker se abţinu să nu râdă. — Bulele alea sunt de vină, spuse el şi, când şunca începu să sfârâie, torturându-l pe Cy cu aroma, Tucker îi aruncă o prăjitură. Ca să nu bei fără să mănânci nimic. Pe celelalte o să le încălzesc în cuptor. Dacă o să fiu în stare să-i dau de capăt. În timp ce Tucker examina cuptorul cu

microunde, Cy devoră prăjitura din două înghiţituri. Tucker surprinse mişcarea cu coada ochiului şi hotărî să adauge şi nişte ouă la şuncă. Băiatul mânca asemeni unui lup hămesit. Ouăle erau puţin cam moi în mijloc şi arse pe margini, dar Cy făcu ochii mari de poftă când Tucker îi puse farfuria în faţă. În timp ce mâncau, el studie băiatul care devora şunca şi ouăle. Un puşti drăguţ, îşi spuse Tucker. Nu ştia de ce, dar îi amintea de chipul apostolului Ioan din Biblie. Tânăr, fragil şi strălucind datorită unei lumini lăuntrice. Dar era extrem de slab – nu doar ca orice adolescent, ci dureros de slab, cu coatele ascuţite şi cu încheieturile mâinilor ca nişte beţe. Ce naiba făcea ticălosul ăla? Se întrebă el. Îşi lăsa copiii să moară de foame? Aşteptă răbdător până când Cy înghiţi şi ultima fărâmă de mâncare. — Deci, cauţi de lucru, începu el şi Cy încuviinţă, cu gura încă plină. Ai în minte ceva anume? Cy înghiţi repede. — Da, domnule. Am auzit că angajaţi oameni pentru munca la câmp. — Lucius se ocupă de angajarea oamenilor pentru la câmp, spuse Tucker. Şi e plecat la Jackson pentru o zi, două. Cy simţi cum îl părăseşte puterea pe care i-o dăduse mâncarea bună. Bătuse atâta drum doar ca

să i se spună să se ducă acasă şi să vină altă dată. — Poate îmi puteţi spune dacă faceţi angajări. Tucker ştia că făceau, dar în niciun caz nu avea săl lase pe băiatul acela palid şi cu braţele cât creionul să muncească la câmp. Dădu să-i spună că nu mai aveau nevoie de oameni, dar ceva în ochii aceia întunecaţi îl opri. Era fratele Eddei Lou, îşi aminti el. Fiul lui Austin. Asta îi mai lipsea, să angajeze un Hatinger. Numai Dumnezeu ştia că nu avea niciun motiv să facă bine vreunui membru al acelei familii. Dar ochii aceia îl priveau plini de speranţă, disperare şi copilărie plină de suferinţe. — Ştii să conduci un tractor? Speranţa începu să se adâncească. — Da, domnule. — Ştii să deosebeşti o buruiană de o pansea? — Cred că da. — Poţi să mânuieşti un ciocan, fără să te loveşti peste degete? Pe neaşteptate, Cy simţi că zâmbeşte. — De cele mai multe ori. — Am nevoie de ceva mai mult decât un om pentru munca la câmp. Am nevoie de cineva care să menţină lucrurile în stare bună pe-aici. Ceea ce s-ar numi un om la toate. — Pot… pot să fac orice vreţi. Tucker îşi scoase o ţigară. — Îţi dau patru dolari pe oră, spuse el şi se făcu că

nu auzi exclamaţia de uimire a lui Cy. Şi Delia o să-ţi dea să mănânci la prânz. Sau, mă rog, în jurul prânzului. Nu va trebui să mănânci pe fugă, dar aş vrea să fi atent la ceas. N-o să te plătesc ca să mesteci pâinea. — N-o să vă înşel, domnule Longstreet… domnule Tucker. Jur! — Nu. Bănuiesc că n-o s-o faci. Băiatul se deosebea de ceilalţi membri ai familiei ca ziua de noapte. Tucker trebui să se întrebe cum de erau posibile asemenea lucruri. — Poţi să-ncepi chiar de-acum dacă vrei. — Sigur că vreau, spuse Cy, ridicându-se deja de la masă. O să fiu aici în fiecare zi. Şi o să… Se întrerupse când îşi aminti că înmormântarea Eddei Lou avea loc a doua zi. — Ăăăă… eu… mâine… — Ştiu, spuse Tucker. O să vii miercuri, o să fie foarte bine. — Da, domnule, o să fiu aici. Sigur o să vin. — Vino încoace acum, spuse Tucker şi îl conduse afară, spre un şopron. După ce bătu de câteva ori în perete, în caz că şerpii îşi făcuseră culcuş înăuntru, Tucker deschise uşa care scârţâi din balamale. — Cred că la un moment dat, o să ungi şi astea, zise el absent. Fu izbit de mirosul de turbă, pe care mama lui obişnuia să o pună în pământ când sădea. Ceea ce

căuta el era rezemat de peretele opus celui care susţinea cazmale, săpăligi şi foarfeci de tăiat arbori. Zâmbind în sinea lui, Tucker trase afară vechea lui bicicletă. Ambele cauciucuri erau dezumflate, dar exista o pompă şi erau şi petice. Lanţul trebuia uns mai mult decât balamalele uşii, iar şaua era acoperită de un strat destul de gros de mucegai. Tucker apăsă pe soneria montată pe ghidon. Sună. Parcă se vedea gonind pe şosea spre Innocence – şi pe vremea aceea îi plăcea viteza – înghiţind milele spre acadelele de vişine şi sticlele de Coca-Cola. Soarele îi bătea în spate şi avea toată viaţa înainte. — Aş vrea s-o cureţi. — Da, domnule, spuse Cy, atingând ghidonul cu respect.. Avusese şi el o bicicletă odată, una şubredă, în schimbul căreia dăduse un fluier făcut dintr-o ramură de mesteacăn. Dar, într-o după-amiază, o uitase pe alee şi tatăl lui i-o făcuse praf cu camioneta. Ca să te-nveţi minte să mai dai importanţă bunurilor lumeşti. — Pe urmă o să te rog s-o menţii în stare de funcţionare, spuse Tucker, şi Cy se forţă să revină la realitate. O bicicletă bună e ca o… — La naiba, fusese cât pe ce să spună o femeie bună. — Ca un cal bun. Trebuie călărită bine şi des. Bănuiesc că parcurgând cu ea distanţa dintre casa ta

şi Sweetwater, în fiecare zi, o să faci treaba asta. Cy deschise şi închise gura de două ori. — Vreţi să merg cu ea? Întrebă el lăsând să-i alunece mâna de pe ghidon. Nu cred c-aş putea s-o fac. — Nu ştii să mergi cu bicicleta? — Ba da, domnule, ştiu să merg, dar… Nu mi se pare că ar fi bine. — Cred că nici să mergi pe jos douăzeci de mile pe zi şi să leşini pe veranda mea nu e bine, spuse Tucker, punând mâinile pe umerii băiatului. Eu am bicicleta şi nu o folosesc. Dacă o să lucrezi pentru mine, nu se poate să refuzi primul lucru pe care ţi-l cer. — Nu, domnule, spuse Cy umezindu-şi buzele. Dacă află tata, o să se înfurie îngrozitor. — Pari un băiat deştept. Şi un băiat deştept, ar trebui să ştie unde să ascundă o bicicletă ca asta undeva, aproape de casă, unde să nu o vadă nimeni. Cy se gândi la podeţul tubular de sub Dead Possum Lane, unde el şi Jim obişnuiau să se joace de-a soldaţii. — Cred că aşa e. — Bun. Ai tot ce-ţi trebuie în şopron. Dacă nu, cere-i Dellei sau mie. Fii atent la timp. Ziua de plată e vineri. Cy privi în urma lui Tucker, după care se uită la petele de vopsea albastră de sub stratul de murdărie de pe barele transversale ale bicicletei.

Trei ore mai târziu, după ce terminase toate treburile la care se gândise Tucker pe moment, Cy gonea cu bicicleta pe şosea. Aceasta nu mai mergea atât de bine ca pe vremea lui Tucker, dar, pentru Cy, era un adevărat armăsar. De data aceasta, când ajunse în dreptul aleii care ducea spre casa Menair, coti. Se înclină primejdios de mult pe drumul cu pietriş, murmură un Hopa, băiete, calului său şi reuşi să nu cadă. Îi văzu pe Jim şi pe tatăl acestuia, fiecare cocoţat pe câte o scară sprijinită de faţada casei. Vopseaua albastră sclipea. La jumătatea aleii nu se mai putu abţine şi scoase un chiot. Jim rămase cu bidineaua în aer. — Sfinte Sisoie. La te uite ce are Cy. De unde ai luat-o? Strigă el. Ai furat-o? — La naiba, nu, spuse el oprind bicicleta cu puţin înainte de a intra într-un strat de petunii – nu mai mersese cam de mult. E ca un fel de împrumut al unui mijloc de transport. Am găsit de lucru la Sweetwater. — Pe dracu, spuse Jim şi abia apoi îşi aminti de tatăl lui, care îi dădu o palmă peste cap, fără tragere de inimă. Scuze, spuse el, dar continuă să-i zâmbească lui Cy. La câmp? — No-oh. Domnul Tucker a zis că o să fiu omul lui la toate şi o să-mi dea patru dolari pe oră. — Pe… naiba.

— Zău. Şi a mai zis… — La staţi aşa, spuse Toby, clătinând din cap. Aveţi de gând să strigaţi aşa toată ziua? Domnişoara Waverly o să ne azvârle de-aici în doi timpi şi trei mişcări. — Ba n-o s-o facă, zise Caroline care, amuzată de întreaga scenă, scosese capul pe fereastră, între tată şi fiu. Dar mi se pare că ar fi timpul să luaţi o pauză. Toată ziua am aşteptat să-mi mai dai să beau din limonada făcută de soţia ta. — Cu mare plăcere. Jim, dă-te jos. Ai grijă unde pui piciorul. Adevărul era că şi Toby voia să afle despre ce era vorba.. Până ajunse el jos, Jim scotea deja exclamaţii de uimire pe lângă bicicletă. Toby se duse să ia termosul, în timp ce Cy îşi povestea aventura. — Ai leşinat? Întrebă Jim extrem de impresionat. Chiar acolo pe verandă? Caroline ieşi la timp ca să audă. Imediat se încruntă. Ascultând, îi mulţumi absentă lui Toby care îi dăduse un pahar de carton plin cu limonadă. Tucker îl angajase pe băiatul acela, îşi spuse ea uluită. Ca – pentru Dumnezeu – om la toate. Pentru lucruri pe care Tucker era prea leneş să le facă singur, îşi mai spuse ea. Copilul era îngrozitor de slab şi cu ochii duşi în fundul capului. Aproape la fel fusese şi ea cu puţin timp în urmă şi simţi compătimire şi supărare.

— Băiatul ăsta nu trebuie să muncească, spuse ea încet. — Ah, bănuiesc că nu i-ar strica ceva bani de buzunar, zise Toby degajat. — Arată ca şi cum nu i-ar strica o mâncare caldă, spuse ea şi dădu să-l strige, fiind gata să-i pregătească băiatului o masă de prânz. Cum îl cheamă? — Cy, domnişoară Waverly. Cy Hatinger. Sângele îi îngheţă în vene. — Hatinger? Toby îşi feri privirea. — Nu seamănă deloc cu taică-său, domnişoară Waverly, spuse el şi, din obişnuinţă, îşi pipăi cicatricea de pe obraz. E un băiat bun. Sper să nu credeţi că sunt obraznic, dar sunt de partea lui. E un bun prieten de-al lui Jim. Caroline se luptă cu conştiinţa ei. În definitiv, nu era decât un copil. Nu avea de ce să simtă dorinţa aceea de a-i striga să plece de pe proprietatea ei numai pentru că el purta numele de Hatinger. Şi pentru că avea sângele unui Hatinger. Cy şi Jim apăsau pe rând pe soneria bicicletei. Păcatele părinţilor. Acelea fuseseră cuvintele lui Austin. Şi ameninţarea lui. Ea nu credea, nu când se uita la acel băiat tras la faţă, care zâmbea ca un înger visător. — Cy. El înălţă capul, nu ca un înger, ci ca un lup – iute

şi precaut. — Da, domnişoară? — Tocmai voiam să mănânc de prânz. Nu vrei sămi ţii şi tu companie? — Nu, mulţumesc, domnişoară. Am mâncat la Sweet water. Domnul Tucker mi-a făcut nişte ouă cu şuncă. — A… înţeleg. Dar nu înţelegea deloc. Lângă ea, Toby izbucni în râs. — Tuck a gătit, iar tu ai mâncat şi tot te mai ţii pe picioare? Băiete, înseamnă că ai un stomac de fier. — Mâncarea a fost foarte bună. Avea un cuptor cu microunde. A vârât prăjiturile înăuntru şi, cât ai clipi, le-a scos din nou aburinde. Înflăcărându-se, Cy povesti cum avea să-i dea domnişoara Delia să mănânce în fiecare zi la prânz, despre împrumutarea bicicletei şi despre faptul că domnul Tucker îi dăduse deja doi dolari în avans. — Şi a zis că pot să-i cheltui cum vreau – aşa cum trebuie să facă orice bărbat cu primul salariu –, dar nu pe whisky şi femei, zise el roşind puţin şi aruncându-i o privire lui Caroline. Glumea doar. Caroline zâmbi. — Sunt convinsă. Cy găsea că era cea mai drăguţă femeie pe care o văzuse vreodată. Se temea că, dacă se mai uita mult la ea, unealta Satanei avea să prindă viaţă. Aşa că privi în pământ.

— Îmi pare foarte rău că tata v-a spart geamurile. Lui Caroline nu-i plăcea să-i vadă umerii slabi încordându-se astfel. — Au fost reparate toate, Cy. — Da, domnişoară. Ar fi vrut să mai spună ceva, poate să-i ofere cei doi dolari drept despăgubire, dar auzi apropiindu-se o maşină. Se întoarse cu câteva secunde înainte ca şi ceilalţi să audă zgomotul motorului şi fâşâitul roţilor pe pietriş. — E omul acela de la FBI, spuse el cu o voce total inexpresivă. Priviră cu toţii cum Matthew Bums înaintă şi opri în capătul aleii. Acesta nu era deosebit de încântat să dea peste atâţia oameni. Sperase să o găsească singură şi să poată sta de vorbă liniştiţi. Dar arboră un zâmbet destul de agreabil şi coborî din maşină. — Bună ziua, Caroline. — Bună, Matthew. Cu ce-ţi pot fi de folos? — Nu e vorba de ceva oficial. Am avut o oră liberă şi m-am gândit să trec pe la tine ca să văd ce mai faci. — Bine, spuse ea, dar ştia că nu avea să fie deajuns. Doreşti un ceai cu gheaţă? — Ar fi minunat, spuse el oprindu-se lângă bicicletă, unde Cy îşi aţintise privirea în pământ. Eşti mezinul Hatinger, nu-i aşa? — Da, domnule, spuse Cy amintindu-şi cum se

dusese Bums la ei acasă şi încercase să scoată ceva de la mama lui, care plânsese tot timpul în şorţ. Ar trebui să plec. — Haide, Jim. Să ne apucăm din nou de lucru. — Aş vrea să iei o pauză mai lungă, Toby. E atât de cald. — Toby? Întrebă Matthew aţintindu-şi privirea asupra lui. Toby March? Toby încuviinţă încordându-şi muşchii. — Exact.. — Din întâmplare, numele dumitale se află pe lista mea cu oameni cu care trebuie să stau de vorbă. În legătură cu cicatricea de pe faţă. Hatinger ţi-a făcuto, nu? — Matthew, spuse Caroline îngrozită, uitându-se la Cy. — Trebuie să plec, zise acesta iarăşi. Poate ne vedem mâine, Jim, adăugă el şi, sărind pe bicicletă, pedală furios. — Matthew, chiar trebuia să faci asta în faţa copilului? Bums desfăcu mâinile. — Într-un orăşel ca ăsta, sunt sigur că băiatul ştie deja. Deci, domnule March, dacă ai o clipă liberă… — Jim, apucă-te şi curăţă geamul ăla. — Bine, tată, dar… — Fă ce ţi-am spus. Cu capul plecat şi cu umerii pleoştiţi, Jim se conformă.

— Voiai să-mi pui o întrebare, domnule Bums. — Agent Bums. Da. În legătură cu cicatricea. — O am de douăzeci de ani, de când Austin Hatinger m-a luat la bătaie zicând că eram un hoţ spuse Toby aplecându-se pentru a lua o cutie de vopsea nedeschisă, pe care începu să o mute dintr-o mână în alta. — Te-a acuzat de furt? — A zis că am luat nişte frânghie de la el de acasă. Dar eu n-am luat în viaţa mea ceva ce nu era al meu. — Şi de asemenea au existat resentimente între voi. Toby continuă să mute cutia de vopsea. Caroline auzea lichidul din interior plescăind uşor. — Nu suntem în ceea ce s-ar numi relaţii amicale. Bums scoase un carneţel din buzunar. — Şeriful Truesdale are o reclamaţie privind o cruce în flăcări pe peluza dumitale, veche de şase luni. Potrivit declaraţiei dumitale, ai fost de părere că Austin Hatinger şi fiul său, Vernon, ar fi fost cei vinovaţi. În ochii lui Toby licări ceva rece şi dur. — N-am putut să dovedesc. N-am putut să dovedesc nici când am ieşit într-o seară din magazinul lui Larsson şi am găsit cauciucurile camionetei tăiate. Iar Vernon Hatinger stătea peste drum, curăţându-şi unghiile cu briceagul şi rânjind. Nici când Vernon mi-a zis că ar trebui să mă bucur că, de data asta, fuseseră cauciucurile şi nu faţa mea,

n-am putut să dovedesc nimic. Aşa că am spus ce am bănuit. Lui Hatinger nu-i plăcea să-şi vadă băiatul stând de vorbă cu al meu. — A fost o altercaţie între dumneata şi Austin Hatinger, câteva săptămâni mai târziu, în magazinul cu articole de fierărie, unde el a ameninţat că îi va face rău fiului dumitale, dacă nu-l vei ţine departe de Cy. E adevărat? — A intrat în timp ce eu cumpăram nişte cuie. A zis câteva lucruri. — Îţi mai aminteşti ce lucruri? Toby îşi încleştă maxilarul. — A zis: „Negroteiule, ţine-ţi bastardul departe de băiatul meu că-l jupoi de viu. “Iar eu i-am zis că dacă se atinge de băiatul meu, îl omor. Felul liniştit şi inexpresiv în care Toby rosti acele cuvinte, o făcu pe Caroline să simtă fiori pe şira spinării. — A mai spus şi alte lucruri, citând din Scriptură şi spunând porcării despre felul cum noi, negrii, uităm unde ne e locul. Pe urmă a pus mâna pe un ciocan. Ne-am luat la bătaie acolo, în magazin, şi cineva s-a dus probabil, să-l cheme pe şerif, pentru că el a venit repede şi ne-a despărţit. — Şi dumneata i-ai spus lui Hatinger ceva de genul… spuse Bums consultându-şi carneţelul din nou… ai face mai bine să te gândeşti cât de des îşi desface picioarele fiică-ta, decât să-ţi faci probleme că Cy se duce la pescuit cu Jim?

— S-ar putea. — Şi fata la care te-ai referit era decedata, Edda Lou Hatinger? Toby puse jos încet cutia de vopsea. — A spus tot felul de lucruri despre familia mea. Striga tot soiul de murdării despre Jim al meu, micuţa mea Lucy şi nevastă-mea. Cu nicio săptămână înainte, Vernon o oprise pe nevastă-mea pe stradă şi-i spusese să-şi ţină sub observaţie băiatul înainte ca el să-i rupă o mână sau un picior. Nimeni nu poate să suporte atâtea. — Şi dumneata ai pomenit despre activitatea sexuală a domnişoarei. Toby începu să clocotească de furie. — Eram nervos. Poate că n-ar fi trebuit să-i amestec şi familia, din moment ce el mă înfuriase. — Sunt curios să ştiu de unde aveai cunoştinţă despre activitatea sexuală a decedatei. — Toată lumea ştie că nu era deloc greu să cadă pe spate, zise el şi se uită ia Caroline, scuzându-se din privire. — Dumneata ştii acest lucru din proprie experienţă? Acum furia ţâşni la suprafaţă, sclipind ca o sabie în ochii lui. Înspăimântată, Caroline îi puse mâna pe braţ. — Am rostit nişte legăminte alături de o femeie acum cincisprezece ani, spuse Toby încleştând pumnii, l-am fost credincios.

— Ei bine, domnule March, am un martor care susţine că ai vizitat-o pe Edda Lou Hatinger de treipatru ori în camera ei de la Pensiunea din Innocence. — E o minciună sfruntată. N-am fost niciodată în camera ei; nu când era ea acolo. — Dar ai fost în camera ei? Toby începu să simtă ceva foarte asemănător cu un laţ care i se strângea în jurul gâtului. — Doamna Koons m-a angajat să lucrez ceva acolo. Am refăcut tocurile ferestrelor în toate camerele. Am şi vopsit puţin. — Şi, când ai lucrat în camera Eddei Lou, ai fost singur? — Da. — N-ai stat niciodată în cameră cu ea? Toby se uită la Bums timp de cinci secunde. — Când intra ea, ieşeam eu, spuse el simplu. Acum trebuie să mă duc să-mi văd de treabă şi să am grijă de băiat. Când Toby coborî de pe verandă şi dădu colţul casei, Caroline îşi dădu seama că tremura. — A fost oribil. — Îmi pare rău, Caroline, spuse Bums, vârând carneţelul la loc. Interogarea suspecţilor poate fi foarte dificilă. — Doar nu crezi că a omorât-o pe fata aceea pentru lucrurile îngrozitoare pe care le-a făcut tatăl ei, spuse ea încet, deşi îi venea să strige. E un om de familie.

Trebuie doar să-i vezi cum se poartă cu fiul lui, ca să-ţi dai seama ce fel de persoană este. — Crede-mă, Caroline, un criminal nu arată a criminal de cele mai multe ori. Mai ales unul în serie. Aş putea să-ţi ofer statistici şi modele psihologice care te-ar uimi. — Nu, mulţumesc, zise ea cu răceală. — Îmi pare rău că eşti implicată în povestea asta iar şi iar, spuse el zâmbind. Sperasem să petrecem o oră, continuând conversaţia de alaltăieri. Şi bineînţeles, sperasem să te conving să-mi cânţi ceva. Ea trase de trei ori aer în piept. Poate că nu putea să nu fie un individ insensibil şi arogant, îşi spuse ea. — Regret, Matthew, dar fac o pauză în ceea ce priveşte muzica. — Ah, spuse el şi pe chip i se citi dezamăgirea. Ei bine, poate altă dată, curând. Sper să am puţin timp liber la sfârşitul săptămânii. Din investigaţiile pe care le-am făcut, am aflat că există un restaurant acceptabil în Greenville, unde se pot mânca fructe de mare. Mi-ar face mare plăcere să te duc acolo. — Îţi mulţumesc, Matthew, dar, deocamdată, vreau să stau mai mult pe acasă. El deveni puţin rigid în faţa acelei respingeri. — Păcat. Ei bine, presupun că munca nu aşteaptă. Ar trebui să mă duc înapoi, zise el şi porni spre maşină, supărat, dar nu înfrânt. O să beau altă dată ceaiul acela cu gheaţă, dacă se poate. — Da. La revedere.

În clipa în care praful se reaşeză după plecarea lui, ea se duse în casă şi, pentru prima oară după mai multe zile, luă vioara şi cântă. Capitolul 13 În timpul nopţii plouase, îmbibând pământul însetat, dar până la jumătatea dimineţii, ploaia se îndreptă încet spre Arkansas, nefăcând altceva decât să transforme praful în noroi, iar acesta avea să se usuce până după-amiază. Lângă mormântul căscat stăteau adunaţi o mulţime de oameni afundaţi până la glezne în stratul de ceaţă care începuse să se destrame deja sub razele soarelui. La câţiva iarzi distanţă, se afla un şir îngust de stejari din care picura apa, lucru care îi amintea lui Cy de robinetul ruginit din baie, care picura zi şi noapte. Uneori, stătea în pat noaptea, gândindu-se că acel pic, pic, pic, constant avea să-l înnebunească în cele din urmă. Exact ca tortura aceea cu picătura chinezească despre care citise. Era Cy Hatinger, agent secret, şi apa curgea pic, pic, pic în centrul frunţii lui, însă el nu avea să cedeze, nici chiar dacă apa avea să-i străpungă pielea, osul, ajungându-i până la creier. Nu, nu avea să-l înfrângă. Era Bond – James Bond. Era Rambo. Era Indiana Jones. Apoi era doar Cy, captiv în camera lui, care mirosea a mucegai, şi se ridica pentru a pune o cârpă

în dreptul locului unde picura apa, ca zgomotul să se transforme într-un plop, plop, plop suportabil. De data aceasta, nu mai încercă să facă abstracţie de zgomot, ci se concentră asupra lui ca să nu se mai gândească la locul unde se afla şi la ce făcea. Reverendul Slater i se părea bătrân de când lumea, deşi, în realitate, acesta nu împlinise nici şaizeci de ani. Dar ochii de copil ai lui Cy nu vedeau decât părul alb şi rar. După părerea lui Cy, reverendul era prea bătrân ca să ştie prea multe lucruri despre viaţă. Dar, în ziua aceea, era vorba despre moarte şi, în acel domeniu, ar fi trebuit să fie expert. Glasul reverendului Slater se înălţa şi cobora, rostind melodios fraze despre mântuire, viaţa veşnică şi vechea poveste – voia Domnului. Cy se întrebă ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi ieşit în faţă şi i-ar fi smuls Biblia din mână reverendului. Vă rog să mă scuzaţi, dar e o aiureală, ar fi putut spune. Dumnezeu n-a avut nicio legătură cu faptul că Edda Lou a fost tăiată. De ce punem în seama Lui faptul că ea intră în pământ astăzi? De ce spunem că a fost voia Domnului, când ştim cu toţii că mâna unui om a ţinut cuţitul. Se săturase ca tot ce era rău să se rezolve aşa. Dacă se abătea grindina şi făcea praf bumbacul, era voia Domnului. El ştia cum se forma grindina şi totul era legat de faptul că aerul cald se întâlnea cu cel rece,

transformând ploaia în picături de gheaţă. Cy nu şi-l putea închipui pe Dumnezeu stând pe tronul Lui de aur şi hotărând că venise vremea să arunce grindină asupra recoltei de bumbac a amărâtului de Austin Hatinger. La fel cum nu şi-l putea închipui dorind ca Edda Lou să fie ciopârţită şi aruncată în apa izlazului. Ar fi vrut tare mult să spună aceste lucruri. Cuvintele aproape că-i ardeau limba, în dorinţa lor de a fi rostite. Ştia că mama lui ar fi plâns şi mai tare, ar fi gemut şi s-ar fi clătinat pe picioare. Ruthanne i-ar fi şoptit să tacă, fiind îngrozitor de jenată. Vernon l-ar fi plesnit atât de tare, încât i-ar fi răsunat urechile. Ceilalţi s-ar fi uitat la el. Majoritatea erau femei, îmbrăcate în rochii negre. Doamna Fuller şi doamna Shays stăteau lângă doamna Larsson şi doamna Koons. Era şi Darleen acolo, care urla atât de tare, încât, la un moment dat, mama ei se duse şi îi luă copilul pe care îl ţinea în braţe. Mai erau şi alte femei, dintre care unele fuseseră prietene cu Edda Lou, dar majoritatea veniseră pentru a-şi face datoria creştinească. Erau puţini bărbaţi. Şeriful Truesdale era acolo, ţinându-şi soţia de mână. Omul de la FBI, care stătea deoparte, cu chipul grav şi cu capul plecat. Dar Cy ştia că ochii lui urmăreau, urmăreau, urmăreau. — Eu sunt calea, adevărul şi lumina, spuse Slater şi Mavis se clătină, lăsându-se atât de mult pe fiul ei

cel mare, încât Vernon se lăsă pe soţia lui şi astfel, se porni o reacţie de domino printre toţi cei de faţă. Toată lumea se mişcă puţin, în timp ce reverendul continua să vorbească, neauzit de nimeni: ’ — Cel care crede în Mine va intra în împărăţia Cerurilor. Cy ar fi vrut să strige, să le strige tuturor că Edda Lou nu crezuse în nimic decât în ea însăşi. Că toate acele rugăciuni şi vorbe nu făceau decât să înrăutăţească lucrurile. Dar tăcu şi îşi ţinu capul plecat, pentru că era acolo un bărbat de care el se temea mai mult decât de Dumnezeul reverendului. Acesta era tatăl lui. Austin Hatinger stătea drept, în costumul lui de duminică, cu cătuşe la mâini şi la picioare, păzit de o parte şi de alta de câte un poliţist. Asculta cuvântul sfânt. Privi cum sicriul fu coborât în locuinţa sa întunecată şi umedă. Şi plănui. Auzi urletul prelung, de durere, al nevestei lui. Se uită la faţa ei şi văzu dezastrul făcut de lacrimile care curseseră neîncetat. Şi unelti.. Când ultimele fire de ceaţă începură să se evapore de pe iarba udă, el lăsă capul în jos. Dumnezeu avusese grijă, îşi spuse el. Concentrându-se, privi fără să clipească în groapa săpată pentru fiica lui. Drept urmare, ochii începură să-i lăcrimeze. Lasă-i să creadă că era îndurerat. Lasă-i să vadă un om slăbit şi neputincios, îşi spuse el.’

Aşteptă până la sfârşitul slujbei, aşteptă, în timp ce femeile se duseră la nevasta lui să-i murmure cuvinte de alinare. Când oamenii începură să se îndrepte spre maşini, unul din poliţişti îl înghionti. — Hatinger. — Vă rog, spuse el, concentrându-se asupra gropii şi făcându-şi glasul să tremure. Trebuie… să mă rog. Să mă rog împreună cu nevasta mea. Îşi dădea seama, după felul cum poliţiştii îşi târâiau picioarele, că aceştia fuseseră emoţionaţi de slujbă şi de lacrimile femeilor. Mascând tot ce era în sufletul lui, înălţă capul. Tot ce văzură ei fu neajutorarea unui tată căruia îi murise copilul. — Vă rog, repetă el. A fost fiica mea. Unica mea fiică. Nu-i firesc să-ţi îngropi copilul, nu? Ştiţi ce i-a făcut, nu? Spuse el şi privi în pământ, pentru ca ei să nu-i vadă ura. Trebuie să-mi consolez nevasta. Nu e puternică şi aşa ceva ar putea s-o omoare. Lăsaţi-mă să-mi îmbrăţişez nevasta, zise el întinzând mâinile. Un bărbat are dreptul să-şi îmbrăţişeze nevasta lângă mormântul fiicei lui, nu? — Uite ce e, îmi pare rău… — Haide, Lou, spuse celălalt poliţist care avea şi el o fiică. Unde naiba ar putea să se ducă, din moment ce are picioarele legate? E firesc să-l lăsăm un minut cu nevastă-sa. Austin stătu cu capul plecat şi cu inima plină de bucurie când cheia se răsuci, desfăcându-i cătuşele.

— Dar o să stăm lângă tine, spuse cel pe care îl chema Lou. Şi n-ai decât cinci minute. — Domnul să vă binecuvânteze, spuse Austin văzând cu coada ochiului că Burke se urcase deja în maşină şi pornise. Câteva femei se risipiseră pe la mormintele mai vechi pentru a le aduce omagiu rudelor dispărute. Austin făcu un pas înainte, desfăcând braţele, iar soţia lui se lăsă moale şi orbeşte să cadă între ele. O ţinu astfel un moment, aşteptând şi urmărind, în timp ce poliţiştii îşi feriră privirile din respect pentru cei îndureraţi. Stătea în firea omului să ofere intimitate celor care îşi plângeau un mort. Cei câţiva oameni care se aflau împrăştiaţi prin cimitir erau cu spatele. Apoi se mişcă repede, atât de repede, încât Cy, care nu îşi văzuse niciodată părinţii îmbrăţişându-se, căzu pe spate în iarba udă. Austin îşi împinse soţia cu putere spre primul poliţist, făcându-i să cadă amândoi în groapă. Când celălalt poliţist dădu să pună mâna pe armă, Austin îl lovi zdravăn în piept, repezindu-se cu capul înainte. Lupta pentru apucarea pistolului dură puţin, în vreme ce Lou, în groapă, se chinuia să se scape de femeia aceea isterică. Austin îl lovi pe poliţist în cap cu patul pistolului, făcându-l să-şi piardă cunoştinţa, după care o apucă iute pe Birdie Shays pe după gât. — O omor! Strigă el cuprins de mânie. O omor,

mă auzi? Aruncă afară arma şi cheile, altfel îi fac o gaură în cap de o să treacă un camion prin ea. Birdie scotea sunete piţigăiate şi încerca zadarnic să-i dea braţul la o parte. La câţiva metri mai încolo, Ruthanne începu să plângă, sigură că nu avea să suporte acea nouă umilinţă. — Unde o să te duci? Întrebă Lou, urând faptul că stătea ghemuit pe sicriu, cu o femeie care suspina şi încerca să i se caţere pe spate. Ce aveau să mai râdă colegii lui. — Gândeşte-te, Hatinger. Unde o să te duci? — Încotro o să-mi îndrepte paşii Domnul. Şi da, simţea forţa şi căldura acelui Dumnezeu aprig, străbătându-l. Ochii îi străluceau. — Stăpâne, te voi urma! Strigă el lăsând-o pe Birdie fără aer. Zece secunde şi o omor. Pe urmă o să umplu groapa aia cu gloanţe şi gata. Înjurând furios, Lou aruncă cheile. — Şi arma. — Fir-ar să fie… — Cinci secunde, spuse Austin şi îi făcu semn din cap lui Vernon să-i desfacă lanţul de la picioare. — Ar trebui să-i omori, tată, spuse Vernon printre dinţi, răsucind cheia. Ideea aceea făcu să-i vină sângele în obraji. — Împuşcă-i pe ticăloşi şi pe urmă plecăm în Mexic. — Nu plec nicăieri până nu se termină cu asta. Lou ieşi la suprafaţă, sperând să apuce să tragă o

dată, dar se ascunse repede când un bulgăre de pământ, care se afla la vreo cinci centimetri distanţă, fu spulberat de un glonţ. — E nebun dacă-şi închipuie c-o să sfârşesc cu o gaură în cap, zise Lou şi aruncă arma afară. Austin o împinse pe Birdie spre groapă, pe marginea căreia femeia se clătină câteva clipe şi apoi se prăbuşi răstignită peste Lou. Până când se dezmeticiră cu toţii, Austin Hatinger plecase cu maşina lui Birdie Shays, având două pistoale speciale de poliţie şi un suflet plin de ură. Jim March stătea răbdător în hol, fluierând printre dinţi şi aşteptând-o pe Caroline să coboare ca s-o întrebe dacă voia să-i repare stâlpii de sprijin de pe veranda din spate, după ce terminau de vopsit. Tatăl lui dăduse fuga până în oraş să mai cumpere câte ceva, dar el preferase să rămână acolo. Ar fi trebuit să vopsească, dar observase lucrurile care trebuiau reparate şi bănui că tatăl lui ar fi fost încântat dacă întrebarea aceea le-ar fi adus mai mult de lucru. Caroline îl strigase de sus să intre, când el bătuse la uşă. Avusese grijă să se şteargă pe picioare. Mama lui era obsedată de ştersul picioarelor şi de spălatul mâinilor. Stătu câteva clipe, înainte să intre cu adidaşii lui stropiţi de vopsea. Ştia că vioara se află în salon, pentru că o văzuse. Simţea nevoia să o vadă mai bine, aşa cum făcea când stătea în faţa vitrinei

magazinului Larsson’s, admirând o mănuşă Wilson, nou-nouţă. Ajunse în uşa salonului şi o văzu. Aruncă repede o privire peste umăr spre scară, după care se repezi la ea. Nu avea decât să se uite la ea puţin, atâta tot, îşi spuse el. Avea să-i arunce o privire şi apoi se întorcea în hol. Se gândea la vioară, încă de când Caroline cântase la ea cu o zi în urmă. Jim nu mai auzise niciodată o astfel de muzică şi acest lucru îl făcuse să se întrebe dacă nu cumva era ceva deosebit în legătură cu vioara aceea; dacă nu avea ceva diferit faţă de cea a bătrânului Rupert Johnson care cânta uneori în serile de vară. Jim desfăcu închizătorile şi dădu capacul la o parte. Când o văzu, culcată acolo pe catifeaua neagră, i se păru, într-adevăr, diferită. Ah, părea să aibă aceeaşi formă şi mărime cu cea a bătrânului Rupert, dar aceasta strălucea ca un bănuţ nou. Iar când îşi luă inima în dinţi şi o atinse, descoperi că suprafaţa ei lucioasă era netedă ca mătasea. Sau aşa cum îşi închipuia el că era mătasea. Uitând că hotărâse să arunce doar o privire şi apoi să plece, Jim îşi trecu degetul mare, uşor, peste corzi. Caroline auzi acel zgomot bine cunoscut în clipa în care ajunse la picioarele scărilor. Prima ei reacţie fu de iritare. Nimeni nu-i atingea instrumentul. Absolut nimeni. Ea îl acorda şi îl lustruia singură, adesea

spre amuzamentul oricărei orchestre cu care cânta. Luis se plânsese de mai multe ori că îşi petrecea mai mult timp mângâind vioara decât mângâindu-l pe el. Aceasta o făcuse să se simtă vinovată, până când descoperise că şi el se ocupase de ceva mângâieri. Se duse spre salon, gata să-şi verse năduful, dar se opri brusc. Jim stătea în genunchi lângă cutia viorii şi atingea corzile, uşor, cu degetul mare, atât de uşor, de parcă ar fi mângâiat obrazul unui nou-născut. Însă, chipul lui o împiedică pe Caroline să rostească acele cuvinte furioase. Arăta de parcă tocmai ar fi descoperit cine ştie ce taină minunată. Chipul îi era luminat de un zâmbet, nu de bucurie, ci de încântare. Ochii îi străluceau. — Jim, spuse ea încet, iar el sări imediat în picioare, ca o marionetă trasă de sfori. Făcu ochii atât de mari, încât Caroline avu impresia că aveau să-i înghită tot restul feţei. — Eu… eu… eu mă uitam doar. Vă rog să mă iertaţi, domnişoară Caroline, ştiu că n-ar fi trebuit so fac. Nu-i spuneţi tatii, vă implor. — E în regulă, spuse ea şi era sinceră. Nu ar fi fost uluit Luis, dacă ar fi auzit-o spunând că era în regulă, când un băiat de culoare umbla cu vioara ei? Se întrebă. Pe Luis nu-l lăsase niciodată nici măcar să sufle spre vioară. — Nu trebuie să mă plătiţi pentru ce-am muncit, zise el apoi. Ştiu că n-ar fi trebuit s-o fac.

— Am spus că e-n regulă, Jim, zise ea şi când îi puse mâna pe umăr, amuzamentul calm din glasul ei ajunse, în sfârşit, la creierul lui tulburat. — Nu sunteţi supărată? — Nu, dar ar fi fost mai bine dacă mi-ai fi cerut voie. Bineînţeles că, dacă ar fi făcut-o, ea ar fi spus nu. Şi atunci, n-ar mai fi văzut acea privire plină de încântare. Aceeaşi încântare pe care îşi amintea că o simţise şi ea odată.. — Da, domnişoară, vă rog să mă iertaţi. Nu trebuia să intru aşa în salon, spuse el şi nevenindu-i să creadă ce noroc dăduse peste el, începu să se dea în spate. Venisem să vă întreb dacă vreţi să reparăm şi veranda din spate şi atunci am… Îşi dădu seama că ar fi fost mai înţelept să lase lucrurile aşa cum erau. — Ce te-a făcut să vrei s-o vezi? Hopa, îşi spuse el, sigur avea să-i spună tatălui său. Şi atunci să te ţii. — Pentru că… v-am auzit cântând ieri. N-am mai auzit niciodată aşa ceva. Aşa că m-am gândit..’. Ăăă… m-am întrebat dacă nu cumva are ceva deosebit. — Pentru mine are, spuse ea gânditoare şi scoase vioara din cutie, aşa cum o făcuse de nenumărate ori. Greutatea, forma, materialul, erau toate atât de familiare. Cât de mult o iubea. Şi cât de mult o ura.

— Ai ţinut vreodată în mână o vioară? Jim înghiţi în sec. — Păi, pe a bătrânului Rupert – bunicul ajutorului de şerif Johnson –, el mi-a arătat cum se cântă la ea. Dar nu era atât de frumoasă ca a dumneavoastră. Şi nici nu cânta aceeaşi muzică. Ea se îndoia că bătrânul Rupert avea o vioară Stradivarius. Avu un impuls care o uimi. Apoi îşi aminti că înăbuşirea impulsurilor o făcuse să ajungă în spitalul din Toronto. Eliberarea lor o adusese la Innocence, la mai bine sau la mai rău. — Ce-ar fi să-mi arăţi ce ştii să cânţi? Spuse ea, întinzându-i vioara şi Jim duse mâinile la spate imediat. — Nu, nu pot. Nu se cuvine. — Se cuvine dacă te rog eu, nu? Văzu cum băiatul îşi aţinti privirea asupra viorii şi cum, pe faţa lui se dădea o luptă între dorinţă şi ceea ce considera el a fi bună-cuviinţă. Îşi mişcă mâinile încet şi le întinse spre vioară. — Sfinte Sisoie, şopti el. Chiar sclipeşte, nu? Ea scoase arcuşul şi îl frecă cu sacâz. — Nu eram cu mult mai mare decât tine când am cântat prima oară la vioara asta, zise ea, amintinduşi de seara în care părinţii i-o dăruiseră. În cabina ei de la Academia de Muzică din Philadelphia, înaintea primului ei concert solo. Avea şaisprezece ani şi tocmai vomase – cât mai tăcut şi

mai discret posibil – în baia alăturată. Părinţii ei intraseră atunci, tatăl ei atât de plin de mândrie, mama ei atât de plină de ambiţie disperată, încât greaţa nu avusese nicio şansă împotriva lor. Niciodată nu ştiuse dacă vioara fusese un dar, o formă de mituire sau o ameninţare. Dar ea nu fusese în stare să-i reziste. Ce cântase, oare, atunci, în cabina aceea care mirosea a flori şi a farduri? Se întrebă ea. Mozart, îşi aminti şi zâmbi uşor. — Arată-mi, spuse ea simplu, dându-i arcuşul. Jim se gândi repede ce ar fi fost mai bine să cânte. Fixând vioara pe umăr, trecu arcuşul peste corzi de câteva ori, de încercare, după care începu Salty Dog. Până când termină melodia, expresia de uimire îi dispăruse din ochi şi un zâmbet îi lumina chipul. Ştia că niciodată nu cântase mai bine şi, furat de muzică, continuă cu Casey Jones. Caroline stătea pe braţul fotoliului şi îl privea. Ah, erau câteva note greşite şi tehnica lui mai avea nevoie de îmbunătăţiri. Dar ea era impresionată, nu numai de muzica lui, ci şi de expresia ochilor, care îi spunea că el cânta din pură plăcere. Ceva ce ei i se negase – şi îşi negase sieşi – timp de aproape douăzeci şi cinci de ani. Jim reveni la realitate şi îşi drese glasul. Muzica încă îi mai dansa în cap şi degetele îi vibrau, dar se temea ca nu cumva să forţeze nota. — Astea sunt nişte melodii pe care le-am învăţat

de la bătrânul Rupert. Dar nu seamănă nici pe departe cu ce aţi cântat dumneavoastră. Era ceva… sfânt, bănuiesc. Ea nu putu să nu zâmbească. — Cred că putem ajunge la o înţelegere, Jim. — Da? — Tu mă înveţi să cânt melodiile pe care le-ai învăţat de la bătrânul Rupert… Ochii lui erau cât pe ce să-i iasă din orbite. — Vreţi să vă învăţ să cântaţi melodiile astea? — Exact, şi, în schimb, eu o să te învăţ să le cânţi pe celelalte. — Precum cea de ieri? — Da.. El ştia că mâinile îi asudau şi se forţă să-i dea vioara înapoi, ca nu cumva să o păteze şi să strice tot. — Ar trebui să-i cer voie tatei. — O să vorbesc eu cu el, zise Caroline, înclinând capul. Dacă vrei. — Sigur că vreau. — Bun, atunci vino aici şi uită-te, zise ea, continuând să stea jos, pentru ca el să-i vadă mai bine degetele. Asta se numeşte Minute Waltz şi e de Frederic Chopin. — Chopin, repetă Jim reverenţios. — Încă n-o s-o cântăm serios. N-o facem ca pentru un concurs, ci pentru… — Distracţie?

— Da, spuse ea şi fixă vioara sub bărbie, repetând acel cuvânt plăcut. Pentru distracţie. Se aflau în timpul primei lor lecţii, când ajutorul de şerif, Cari Johnson, veni să-i spună că Austin Hatinger evadase. Caroline se hotărî în legătură cu două lucruri, după ce Cari Johnson plecă să ducă vestea la Sweetwater. Întâi, avea să reia antrenamentele de tragere la ţintă. Şi apoi avea să-şi ia un câine. Instinctul ei iniţial de a-şi face bagajul şi de a pleca, dispăru aproape imediat şi, în locul lui, apăru un sentiment mult mai puternic şi mai profund. Aceea era casa ei acum şi avea intenţia să o apere. Urmând sfatul şi indicaţiile lui Jim, porni pe Hog Maw Road spre casa familiei Fuller. Jim îi spusese că Princess, căţeaua lui Happy Fuller, făcuse pui cu vreo două luni în urmă. Happy, care se dezbrăcase de rochia neagră şi îşi pusese hainele de grădinărit, o întâmpină bucuroasă. Nu numai că scăpa şi de ultimul căţel care îi mai rămăsese, dar şi pentru că avea cui să povestească prin ce trecuse. — N-am fost niciodată mai îngrozită, spuse ea conducând-o pe Caroline spre curtea din spate. Eram mai departe, lângă mormântul mamei. A murit în ’85, de cancer la ovare. N-a vrut să se ducă la doctor, aşa că a pus stăpânire pe ea la fel de repede cum a pus stăpânire Grant pe Richmond. Eu

mă duc la doctorul Shays şi-mi fac un control la fiecare şase luni. — Sunt convinsă că aşa e bine. — N-are niciun sens să fugi de probleme, spuse Happy oprindu-se. Oricum, continuă ea aplecânduse să rupă o buruiană care îndrăznise să pătrundă printre cârciumăresele ei, stăteam lângă mormântul mamei când, deodată, am auzit gălăgie. Ţipete, strigăte, chestii de genul ăsta. M-am întors exact la timp ca să-l văd pe poliţistul ăla, din Greenville, căzând cu Mavis în mormântul Eddei Lou. Pe urmă, Austin l-a lovit cu putere pe celălalt poliţist – care e doar un copil – cu propriul lui pistol. Îmi zic, Dumnezeule mare, o să-nceapă să tragă acum. Dar ce crezi că face? O apucă pe Birdie pe după gât şi îi zice poliţistului – ăla din groapă – să-i arunce cheile pentru lanţul de la picioare. O auzeam pe Mavis urlând atât de tare, încât ar fi trezit şi morţii. Şi nu sunt deloc puţini în cimitirul ăla. Şi sărmana Birdie, albă ca varul, cu pistolul la tâmplă. Am crezut că mi se opreşte inima. Birdie mi-e prietenă bună. — Da, ştiu, spuse Caroline, care auzise deja totul de la Cari Johnson, dar se resemnă la gândul că avea să audă povestea iar şi iar. — Când Austin a tras un foc, nu mi-e ruşine să spun că m-am ascuns în spatele plăcii funerare de la mormântul mamei. E una mare, deşi m-am certat cu fratele meu, Dick, pentru preţ. Dick a fost întotdeauna un zgârcit. Pe urmă, Vernon – care era

la fel de viclean ca taică-său – i-a desfăcut lanţul. Imediat, Austin a împins-o pe Birdie în groapă peste poliţistul din Greenville şi peste sărmana Mavis. În clipa aia s-a dezlănţuit infernul, te rog să mă crezi. Birdie ţipa cât o ţinea gura, Mavis urla şi poliţistul înjura ca un marinar beat, aflat într-o permisie de două zile. Happy schiţă un zâmbet, pe care l-ar fi reprimat dacă n-ar fi văzut amuzamentul din privirea Carolinei. Se priviră un moment, luptându-se să redevină serioase. Caroline fu cea care pierdu prima, pufnind într-un râs scurt pe care încercă să-l transforme în tuse. Apoi începură să râdă amândouă, stând în soarele puternic de amiază şi râzând în hohote, până când Happy trebui să scoată o batistă şi să se şteargă la ochi. — Îţi spun, Caroline, a fost un spectacol pe care no să-l uit nici dac-o să trăiesc până la o sută de ani. După ce Austin a şters-o cu Buick-ul lui Birdie, am rupt-o la fugă spre locul cu pricina. Se agitau toţi trei, într-un amestec de mâini şi picioare, pe sicriu. Şi primul lucru pe care mi l-am spus – Dumnezeu să mă ierte –, a fost că semăna cu ceva dintr-un film porno, zise ea şi ochii îi licăriră. Nu că aş fi văzut vreunul în viaţa mea, îţi dai seama. — Nu, spuse Caroline cu un glas stins. Bineînţeles că nu. — Fusta lui Birdie era ridicată până la brâu. E

puţin cam plinuţă şi cred că l-a lăsat fără suflare pe poliţistul ăla, când a căzut peste el. Faţa lui era roşie ca focul. Iar Mavis se agăţase de picioarele lui şi striga ceva despre mâna Domnului. — Groaznic, izbuti să spună Caroline, după care izbucni iarăşi în râs. Vai, e groaznic., Happy îşi suflă nasul în batistă şi îşi înăbuşi chicotelile. — Pe urmă, poliţistul cel tânăr şi-a revenit, în timp ce noi, cei care mai rămăseserăm prin cimitir, încercam să-i scoatem pe cei trei din groapă. Bietul băiat mergea împleticindu-se şi, pe cuvânt, dacă n-ar fi fost Cy să-l prindă, ar fi căzut şi el în groapă. A fost mai ceva ca în I Love Lucy. — Caroline şi-l închipui pe Ricky Ricardo plonjând într-un mormânt. „Luuu-cy, am sosit!” Se aşeză pe zidul mic de piatră din apropierea unui strat de flori şi râse ţinându-se de burtă. Oftând, Happy se aşeză lângă ea. — Oh, Doamne, cât mă bucur că am putut să mă descarc. Birdie nu m-ar ierta niciodată că am râs aşa. — E groaznic! Oribil! În următoarele cinci minute se chinuiră să se calmeze. — Bun, zise Happy, vârând batista la loc. Să chem căţeaua şi, în timp ce tu o să te uiţi la pui, o să aduc ceva rece de băut. Princess! Princess, vino aici şi adu şi potaia aia cu tine. N-a mai rămas decât unul, zise

Happy pe un ton de conversaţie, şi îl poţi lua cu plăcere. Nu pot să-ţi spun nimic despre tată, din moment ce Princess nu e prea deosebită. De data asta o s-o castrez. Am vrut s-o fac mai de mult. Caroline văzu o căţea mare, cu blană gălbuie şi cu o mână plictisită, venind agale prin curte. Un căţel, destul de măricel şi de aceeaşi culoare, îi dădea roată alergând. Din când în când se mai repezea pe sub burta ei, încercând să apuce una dintre mamelele care atârnau. Princess, care era limpede că se săturase de maternitate, se ferea abilă. — Vino aici, spuse Happy bătând din palme. Auzind acel zgomot, căţelul renunţă la laptele mamei şi se duse vesel la ea. — Eşti o potaie mică şi nefolositoare, nu? Căţelul lătră subţire, aprobator, dând din coadă atât de repede şi de tare, încât fundul aproape că îi atingea nasul. — Vă las să vă cunoaşteţi mai bine, spuse Happy ridicându-se. Mă duc să aduc puţin ceai cu gheaţă. Caroline privi căţelul. Sigur că era drăguţ şi îi plăcea felul cum îşi proptise lăbuţele din faţă pe genunchii ei. Dar ea voia un câine de pază, nu unul de companie. Nu voia să se ataşeze de un animal, pe care să-l dea după câteva luni. Şi, deşi era bine dezvoltat, nu arăta deloc fioros cu urechile lui blegi şi cu limba care îi atârna pe afară. Mama lui îi ajungea Carolinei aproape până la talie, dar aceasta se întrebă cât avea să treacă până când

fiul avea să ajungă la fel de mare. Hotărî în sinea ei că era o greşeală. Ar fi trebuit să se ducă la cel mai apropiat adăpost, ca să ia un doberman fioros pe care să-l ţină legat lângă uşa din spate. Dar blăniţa căţelului era moale şi caldă. În timp ce ea îl privea încruntată, el îi lingea mâna şi dădea din coadă atât de tare, încât căzu de pe genunchii ei şi, imediat, începu să alerge după coadă. După ce o muşcă o dată, scoase un ţipăt şi dădu fuga înapoi la ea, cu ochii lui căprui plini de mirare şi de mâhnire câinească. — Prostuţule, murmură ea, luându-l în braţe. Ayh, fir-ar să fie, îşi spuse Caroline când căţelul începu să o lingă pe faţă. Până când Happy veni cu ceaiul, Caroline îl botezase deja Useless. Îşi spuse că avea să-i stea foarte bine cu o zgardă roşie. Îi cumpără una de la Larsson’s şi mai luă şi o pungă de cinci kilograme cu hrană pentru căţei, o lesă, un vas de plastic, două castronele şi o pernă înflorată, care să servească drept culcuş. Lătră în maşină tot timpul cât ea stătu în magazin. Când aruncă o privire pe geam, îl văzu cu lăbuţele proptite de bord, uitându-se la ea acuzator şi speriat. În clipa în care ea urcă din nou la volan, i se cocoţă în poală. După ce se gândi câteva clipe, Caroline îl lăsă să

stea acolo ghemuit pe tot drumul spre casă. — N-o să-mi aduci nimic bun, spuse ea când căţelul scoase un oftat tremurător de mulţumire. Îmi dau seama deja. Ştiu care e problema. Când eram mică, mi-am dorit întotdeauna un căţel şi n-am putut avea unul. Păr în salon şi urină pe covor. Apoi, când aveam opt ani, călătoream deja pe tot parcursul verii. Aşa că, bineînţeles, un câine ieşea, categoric, din discuţie. Îl mângâie în timp ce conducea, plăcându-i acel ghemotoc cald din poala ei. — Problema e că n-o să mai stau aici decât vreo lună; două, aşa că nu mi se pare corect să legăm o prietenie prea strânsă. Asta nu înseamnă că nu putem fi prieteni, continuă ea când Useless îşi propti capul în îndoitura cotului ei privind-o cu dragoste. Adică, sigur că e bine să existe puţină afecţiune, puţin respect, chiar şi puţină plăcere reciprocă atâta timp cât se poate. Atâta timp cât amândoi ştim… El se ghemui la pieptul ei şi îi linse bărbia. — La naiba. Când intră pe alee era deja îndrăgostită şi se mustra pentru acest lucru. Nu-i fu de ajutor faptul că îl văzu pe Tucker stând pe treptele verandei cu o sticlă de vin lângă el şi cu un buchet de trandafiri galbeni pe genunchi. Capitolul 14 — Tu nu munceşti niciodată? Îl întrebă Caroline

chinuindu-se să ia căţelul, care se agita, poşeta şi o parte din lucrurile pe care le cumpărase. — Numai dacă mă prind, spuse Tucker, lăsând trandafirii deoparte şi ridicându-se leneş. Ce-ai acolo, Caro? — Eu îi zic câine. El râse uşor şi se duse spre maşina pe care ea reuşise să o strecoare lângă Oldsmobile-ul imens. — Frumosule, zise el, răvăşindu-i blana şi apoi se uită pe bancheta din spate a BMW-ul. Ai nevoie de ajutor? — Ea suflă pentru a-şi da părul la o parte din ochi. — Ce crezi? — Eu cred că te bucuri să mă vezi, spuse el şi, profitând de faptul că ea avea ambele braţe ocupate, o sărută. Şi ai vrea să n-o faci. Du-te şi pune alea jos. Eu o să le scot pe celelalte din maşină. Ea se conformă, mai mult ca să vadă dacă el era în stare să mai facă şi altceva cu mâinile, în afară de a creşte tensiunea unei femei. După ce se aşeză pe trepte, Caroline îi puse zgarda căţelului care se zbătea tot timpul. — Se pare că ai luat tot ce era esenţial, spuse Tucker scoţând o sacoşă şi sacul cu hrana căţelului. Ea zări o încordare vagă şi interesantă a muşchilor. Apoi, el luă perna cu imprimeu viu colorat. — Asta ce mai e? — Trebuie să doarmă pe ceva.

În patul tău, îşi spuse Tucker zâmbind. — Deci… zise el, punând totul pe verandă şi apoi aşezându-se lângă ea, e unul dintre căţeii familiei Fuller? — Da. Căţelul o părăsi pentru a adulmeca mâna lui Tucker. Caroline simţi parfumul trandafirilor şi se hotărî să nu se lase vrăjită de ei, să nu întrebe de ei, nici să nu se uite la ei.. — Hei, băiete, spuse Tucker scărpinând căţelul într-un punct anume, făcându-l să mişte ritmic dintr-unul din picioarele din spate. Aşa, eşti un căţel cuminte, da? Un căţel cuminte şi frumos! Ce nume iai pus? — Useless, bombăni Caroline când căţelul – căţelul ei, îşi aminti – se întinse adorator pe genunchii lui Tucker. M-am gândit deja că aşa o să fie în ceea ce priveşte paza. Tucker se încruntă o secundă. — Pază, hm? Spuse el gâdilând căţelul pentru a-l face să se întoarcă. Hei, băiete, ia arată-mi dinţişorii, zise el şi Useless îi roase încheietura degetului. Eh, or să crească în curând. Ca şi el, de altfel. Peste vreo două luni o să fie destul de măricel. — Peste vreo două luni o să… o să fiu în Europa, zise ea. De fapt, s-ar putea să plec chiar mai înainte. E o obligaţie de care s-ar putea să fiu nevoită să mă achit – în septembrie – şi asta ar însemna ca, în august, să mă duc la Washington ca să mă pregătesc.

— Să fi nevoită? Ea nu voise să o spună aşa. — E o obligaţie, zise ea simplu. Dar cred c-o să pot găsi un cămin bun pentru căţei înainte să pier. Tucker se uită la ea cu ochii lui aurii, calmi, şi puţin severi. Din când în când, avea un fel de a te privi care parcă îţi poruncea să laşi prostiile şi să spui adevărul, îşi zise ea. — Bănuiesc că ai putea să-l iei cu tine, dacă ai vrea, spuse el încet. Eşti o celebritate în meseria ta, nu? Ei nu-i plăcu faptul că trebuia să-şi ferească privirea pentru ca el să nu vadă lucrurile pe care ea încă le mai ascundea faţă de sine. — Turneele sunt complicate, zise ea fără să mai adauge nimic. Însă el nu se mulţumi cu atât. — Îţi plac? — Fac parte din meseria mea, spuse ea, dând să ia căţelul, dar acesta sări din braţele lui Tucker şi începu să exploreze locul. Ar putea să fugă. A – Doar adulmecă locul. Nu mi-ai răspuns, Caroline. Îţi plac? — Nu e vorba dacă-mi plac sau nu. Când eşti ce sunt eu, călătoreşti. De la un aeroport la altui, îşi spuse ea, dintr-un oraş în altul, de la un hotel la altul, de la o repetiţie la alta. Simţi încordarea din stomac, acea mişcare asemănătoare cu legarea unui nod. O prevenea să se

relaxeze, dacă nu cumva voia să-i facă o invitaţie vechiului ei prieten, domnul Ulcer. — N-am înţeles niciodată de ce şi-ar face cineva un obicei din a face ceva ce nu-i place. — N-am spus… — Ba da. N-ai spus: „Vai, Tuck, nimic nu seamănă cu asta. Să zbori la Londra, să dai fuga la Paris, să porneşti spre Viena sau Veneţia”. Eh, eu întotdeauna mi-am dorit să văd oraşele astea, dar nu pari să fi o persoană care să fi adunat amintiri amuzante făcând acest lucru. Să vadă? Se întrebă ea. Ce puteai să vezi între interviuri, repetiţii, concerte şi făcutul bagajelor? — Există oameni pe lumea asta, care nu consideră că amuzamentul ar fi ambiţia vieţii lor. Caroline îşi auzi vocea, i se păru înţepată şi se strâmbă dezgustată. — Eh, atunci e mare păcat, spuse el aprinzându-şi o ţigară. Vezi căţelul ăla? Adulmecă pe-acolo, fericit ca un broscoi cu burta plină de muşte. O să-ţi ude iarba, o să alerge după coadă, dacă o să aibă chef, şi, pe urmă, o să se liniştească şi o să se culce. Întotdeauna m-am gândit că animalele astea ştiu să trăiască. Ea schiţă un zâmbet. — Să mă anunţi când o să-ţi vină pofta să-mi uzi iarba. Dar Tucker nu zâmbi. Privi vârful aprins al ţigării şi apoi se uită la ea pătrunzător.

— L-am întrebat pe doctorul Shays în legătură cu medicamentul ăla pe care mi l-ai dat. Percodan? A zis că e foarte puternic. Ceea ce m-a făcut să măntreb de ce ai nevoie de el. Ea deveni rigidă. Mişcarea aceea îi aminti lui de un arici care se face ghem şi îşi arată ţepii. — Nu te priveşte. El îi atinse obrazul uşor. — Caroline, ţin la tine. Era foarte conştientă – amândoi erau, de fapt – că el spusese acel lucru multor femei înainte. Şi, de asemenea, amândoi erau conştienţi, în mod neplăcut, că, de data aceasta, era cu totul altceva. — Am dureri de cap, spuse ea, urând faptul că vocea îi era aspră şi defensivă. — În mod regulat? — Ce-i asta? O consultaţie? Mulţi oameni au dureri de cap, mai ales dacă fac şi altceva în afară de a sta toată ziua pe un balansoar, pe verandă. — Eu unul prefer un hamac din sfoară, zise el calm. Dar vorbeam despre tine. Ochii ei erau plini de răceală. — Vezi-ţi de treabă, Tucker. În mod normal, ar fi făcut-o. Nu era genul de om care să-şi vâre nasul sau să pipăie în locuri unde ar fi putut primi o palmă peste mână. — Nu suport să ştiu că suferi. — Nu sufăr, zise ea, dar o durere de cap se apropia în viteză.

— Sau că-ţi faci griji. — Griji, spuse ea şi repetă acel cuvânt de două ori, după care începu să râdă. Se simţi o uşoară notă de isterie în acel sunet care îl făcu pe căţel să vină şi să scâncească la picioarele ei. — Păi, de ce mi-aş face griji? Numai pentru că un maniac, care taie femei şi le lasă în apa iazului meu, e liber? De ce mi-aş face griji că Austin Hatinger e liber din nou şi s-ar putea hotărî să vină să-mi spargă geamurile? Sigur, n-ar trebui să nu dorm de grijă că o să-ncerce să te găurească puţin. — N-am nevoie de mai multe găuri decât am deja, spuse el, plimbându-şi mâna în sus şi în jos pe spatele ei. Noi, cei din neamul Longstreet, avem un talent de a ieşi mereu deasupra. — Ah, văd. Cu ochiul învineţit şi capul spart. Tucker se încruntă puţin. Se gândea că ochiul lui arăta mult mai bine. — Până săptămâna viitoare, vânătăile or să dispară, iar Austin o să fie din nou în spatele gratiilor. Ăsta e norocul celor cu numele de Longstreet, draga mea. Uite, de exemplu, vărul Jeremiah. Caroline scoase un geamăt, dar el o ignoră. — Era bun prieten cu Davy Crockett. Un tip din Kentucky, ştii? Spuse el pe un ton de povestire. Luptaseră împreună 4n timpul războiului de independenţă. Sigur, Jeremiah era foarte tânăr pe

vremea aia, dar tare îi mai plăcea să lupte. După război, s-a-nvârtit pe ici pe colo, neştiind ce să facă. Nu putea să se aşeze. Parcă nu-şi găsea niciun ţel în viaţă. Oricum, a auzit despre problemele din Texas şi s-a gândit să se ducă pe-acolo să-şi vadă vechiul prieten, pe Davy. Poate să împuşte şi câţiva mexicani. Era încă în Louisiana, când calul lui a călcat într-o vizuină de iepure şi l-a aruncat din şa. Calul şi-a rupt piciorul, la fel şi Jeremiah. A trebuit să împuşte calul, ceea ce l-a afectat foarte tare, din moment ce fuseseră împreună aproape opt ani. Eh, atunci a trecut pe-acolo un fermier care l-a urcat pe Jeremiah în căruţa lui şi l-a dus acasă. Fermierul avea o fată, aşa cum ar trebui să aibă orice fermier care se respectă, şi amândoi i-au vindecat piciorul; era o ruptură urâtă, care a fost cât pe ce să-l doboare pe Jeremiah, dar după vreo două săptămâni, a putut să meargă din nou, sprijinindu-se într-o cârjă. — S-a îndrăgostit de fata fermierului şi au avut o mulţime de copii care s-au îmbogăţit cultivând bumbac sau ce-or cultiva cei din Louisiana. — Destul de adevărat, dar nu asta voiam să spun. Problema e că Jeremiah şi-a pierdut calul şi a mers şchiopătând uşor toată viaţa, dar nu s-a mai dus niciodată să i se alăture lui Davy, în Texas. La Alamo. Ea întoarse capul şi, culcându-şi obrazul pe genunchi, se gândi că povestea aceea era, probabil, o

minciună. Ciudat era faptul că durerea de cap şi furnicăturile din stomac îi trecuseră. — Deci, vrei să spui că un Longstreet e destul de norocos ca să-şi rupă un picior pentru a evita ceva mai periculos? — Exact. Acum, scumpo, ce-ar fi să iei căţelul şi tot ce crezi că-ţi trebuie, şi să vii să locuieşti la Sweetwater o vreme? Prudenţa subită din ochii ei îl făcu să zâmbească. — Avem vreo duzină de dormitoare sau chiar mai multe, aşa că nu trebuie să stai într-al meu, zise el, lăsându-şi un deget să lunece de-a lungul nasului ei. Doar dacă nu cumva eşti gata să recunoşti că, până la urmă, tot o să ajungi acolo. — Îţi mulţumesc foarte mult pentru ofertă, dar va trebui să refuz. ’ O uşoară umbră de nerăbdare apăru în ochii lui. — Caroline, sunt mulţi oameni acolo şi fiecare dormitor are câte o încuietoare zdravănă, în caz că ţi-e teamă să nu cumva să-ncerc să mă strecor în patul tău. — Sunt sigură că ai face-o, spuse ea râzând. Şi nu te flata, gândindu-te că mi-ar fi frică să-ţi ţin piept. Dar trebuie să rămân aici. — Nu-ţi propun să te muţi acolo definitiv, zise el şi îl surprinse faptul că acea idee nu-l făcea să se cutremure de groază. Doar o vizită, până când Austin o să fie închis din nou. — Trebuie să rămân aici, zise ea din nou. Tucker,

până în urmă cu două luni, n-am avut niciodată o poziţie a mea în legătură cu vreun lucru. Toată viaţa am făcut ce mi s-a spus, am mers încotro mi s-a arătat şi m-am purtat aşa cum se aşteptau alţii să mă port. — Povesteşte-mi. — Nu, nu acum, spuse ea oftând prelung. Poate altă dată. Dar asta e casa mea, locuinţa mea şi am de gând să rămân. Bunica mea a trăit aici toată viaţa ei de adult. Mama s-a născut aici, deşi ar prefera să nu se pomenească despre asta. Mi-ar plăcea să cred că am în mine destul din neamul Menair cât să mă facă să rezist o vară, spuse ea, după care alungă acea stare de spirit şi zâmbi. Ai de gând să-mi dai florile alea sau le laşi să se ofilească pe trepte? El se gândi la câteva argumente, dar, în cele din urmă, renunţă. Când oamenii nu erau lăsaţi să facă ce voiau, mai degrabă mureau decât să se supună. — Astea? Întrebă el şi ridică florile, cu un aer inocent. Micile degetare din plastic, umplute cu apă, în care ’ erau vârâte cozile, menţineau trandafirii proaspeţi. — Le vrei? Ea ridică din umeri. — N-aş vrea să-i văd aruncaţi la gunoi. — Nici eu, din moment ce m-am dus până la Rosedale să le cumpăr – la fel şi vinul. A trebuit să împrumut maşina Dellei, adăugă el mirosind trandafirii. Iar Delia nu dă nimic pe degeaba. Ar fi

trebuit să vezi lista pe care mi-a făcut-o. Curăţătorie, piaţă şi, din moment ce primise un anunţ în legătură cu o reducere de preţuri la Woolworth’s, a trebuit să iau şi toate acele lucruri. Am refuzat însă să aleg un neglijeu pentru fiica surorii ei, Sarah, care se mărită şi are săptămâna viitoare o petrecere cu cadouri de nuntă. Un bărbat trebuie să aibă standardele lui şi eu nu obişnuiesc să cumpăr lenjerie pentru femei, dacă nu le cunosc intim. — Eşti un tip cu dare de mână, Tucker. — E o chestiune de principiu, spuse el, punându-şi trandafirii pe genunchi. M-am gândit că aceştia galbeni ţi s-ar potrivi cel mai bine. — Sunt superbi! Zise ea, inhalându-le parfumul dulceag şi puternic. Bănuiesc că ar trebui să-ţi mulţumesc pentru ei şi pentru faptul că te-ai deranjat atât ca să-i iei. — Ai putea să mă săruţi, în schimb. Aş prefera, zise el zâmbind când o văzu încruntându-se, după care îi ridică bărbia cu un deget. Nu te mai gândi, Caroline, fă-o doar. Alungă durerile de cap mai bine ca orice pastilă. Cu trandafirii între ei, ea se aplecă şi îşi atinse buzele de ale lui. Gustul acestora era la fel de dulce şi de puternic ca parfumul care o învăluia. Şi, după cum descoperi, la fel de liniştitor. Cu ochii puţin visători, ea dădu să se retragă, dar el îi cuprinse ceafa. — Voi, yancheii, murmură el, vă grăbiţi mereu,

spuse şi îşi lipi gura din nou de a ei. Savura! Caroline înţelese acest lucru chiar dacă mintea începu să i se înceţoşeze. Era conştientă de cât de lent şi cât de profund putea fi un sărut, dacă te lăsai în voia lui. Oftând uşor, făcu acest lucru. Nu se îngrijoră nici când îi simţi degetele încordându-se pe pielea ei. Sub palma pe care ea o ţinea lipită de pieptul lui, inima lui bătea repede şi tare. Dar acel ritm îi provocă plăcere, nu teamă. Şi, în tot acel timp, buzele lui se plimbau peste ale ei, aşa încât sărutul semăna cu o scufundare în apa limpede şi rece a unui lac scăldat în razele soarelui. El fu cel care se retrase de astă dată. Nu o atinsese, în afară de degetele care îi cuprinseseră ceafa. Nu îndrăznise. Căci ştia că, dacă ar fi făcut-o o dată, nu s-ar mai fi putut opri. Ceva nu semăna cu melodia pe care o cunoştea el. Oricât de greu i-ar fi fost să se oprească, Tucker ştia că ar fi fost mai bine să se gândească la acel lucru. — Nu cred c-o să mă inviţi înăuntru. — Nu, spuse ea şi apoi oftă prelung. Nu încă. — Atunci, ar fi cazul să plec, zise el şi, după o luptă scurtă înăuntru lui în legătură cu a pleca şi cu a rămâne, se ridică, l-am promis verişoarei Lulu o partidă de Parcheesi. Trişează, zise el zâmbind. Dar şi eu trişez şi sunt mai iute. — Îţi mulţumesc pentru flori. Şi pentru vin. Tucker păşi peste căţelul care dormea la picioarele scărilor. Din moment ce nu erau decât vreo şapte

centimetri între maşina Dellei şi BMW, trebui să urce pe partea cealaltă şi să treacă apoi la volan. După ce porni motorul, lăsă geamul în jos. — Pune vinul ăla la rece, scumpo. O să mă-ntorc. Privindu-l cum se depărta pe alee, Caroline se întrebă de ce acea frază scurtă sunase atât de mult a ameninţare? Josie şi Crystal se aflau în separeul lor preferat de la Chat’ N Chew. Scuza lor era cina, dar, din moment ce amândouă ţineau un regim permanent, motivul era bârfa. Josie împungea cu furculiţa salata de pui, fără prea mult interes. Ar fi vrut o friptură grasă şi cartofi prăjiţi. Dar se gândea la siluetă. Trecuse de treizeci de ani de-acum şi acorda o foarte mare atenţie oricăror lăsări ale pielii sau a oricărui semn de început de burtă. Mama ei îşi păstrase silueta mlădioasă până în ziua în care murise în mijlocul trandafirilor ei. Josie intenţiona să facă la fel. Încă din clipa în care îşi dăduse seama că mama ei era altfel decât tatăl ei, Josie intrase într-o competiţie subtilă şi constantă. Acest lucru o făcuse să se simtă vinovată din când în când, dar nu putuse să reziste dorinţei de a fi la fel de frumoasă ca mama ei. Apoi şi mai frumoasă. Să fie la fel de dorită de bărbaţi. Apoi şi mai dorită. În timp ce ea se juca cu salata de pui, Crystal tăia

din roşia umplută cu ton, sporovăind în permanenţă. — Pe urmă, când Bea îi făcea manichiura lui Nancy Koons, Justine a început să spună cum i-a povestit Will că tipul de la FBI bănuia că un negru le-a omorât pe Edda Lou şi pe celelalte. Cum ştiu asta, după felul în care au fost ucise, cum au descoperit fire de păr pubian şi tot felul de chestii din astea, spuse Crystal înfigând furculiţa în roşia cu ton. Acum nu ştiu dacă a fost aşa sau nu, dar nu cred că a făcut bine vorbind astfel, când Bea – care e neagră ca tăciunele – stătea acolo şi pilea unghii. Mam simţit foarte prost, dar Bea a întrebat-o pe Nancy dacă voia unghiile pătrate şi a continuat să pilească. Josie bău prin pai. — Justine e atât de îndrăgostită de Will, încât dacă el i-ar spune că o broască se e… pepite de aur, ea lear căuta în Little Hope Creek. — Asta nu-i o scuză, zise Crystal. Adică, toţi ştim că s-ar putea să fi fost un tip de culoare, dar n-aş spune-o. În faţa lui Bea. E cea mai bună angajată a mea. Aşa că am tras-o de păr pe Justine şi, când a tras un ţipăt, am zis cât am putut de plăcut: „Ah, scumpo, te-a durut? Îmi pare nespus de rău. Toate discuţiile astea în legătură cu crimele m-au făcut să devin nervoasă. Bine că nu ţi-am tăiat urechea. O ureche ciupită sângerează mai tare, decât un porc înjunghiat.” Asta a făcut-o să tacă imediat, zise Crystal zâmbind. — Poate o să-l conving pe Will să mă ducă acasă în

seara asta, zise Josie, scuturându-şi părul bogat. Asta o să-i dea motiv Justinei să facă gălăgie. Crystal izbucni într-un râs piţigăiat. — Ah, Josie, eşti teribilă, spuse ea şi îşi mută privirea când se deschise uşa restaurantului. Uite-o pe Darleen Talbot, a venit cu copilul, şopti ea, aplecându-se spre Josie, după care goli paharul de Coca-Cola. După părerea mea, există gunoaie şi gunoaie. În ochii lui Josie apăru un licăr când Darleen trecu pe lângă ele şi se instală într-un separeu. — Billy T. Bonny, hm? — Fiindcă veni vorba despre gunoaie, spuse Crystal căreia îi plăcea la nebunie să vorbească despre asta. Aşa cum ţi-am zis, l-am văzut intrând în bucătăria lui Darleen la nici zece minute după ce Junior plecase prin uşa din faţă. Iar ea nu purta decât o cămăşuţă roz ca de păpuşi când i-a deschis, lam văzut foarte bine pe fereastra bucătăriei lui Susie Truesdale, când o spălam pe Susie, pe cap. Susie păstrează o curăţenie extraordinară în bucătărie, chiar şi cu atâţia copii. Dacă cel mai mic dintre ei nar fi avut probleme cu stomacul, ea ar fi venit la coafor pentru a se spăla şi a se coafa, ca de obicei, şi eu n-aş fi văzut nimic. — Ce-a zis Susie? — Păi, stătea cu capul în chiuvetă, dar când îi uscam părul, i-am spus aşa, nonşalant. Am văzut după felul cum s-a uitat la mine că ştia. Dar a zis că

nu dă atenţie la ce se petrece alături. — Deci, Darleen îl înşală pe Junior cu Billy T., spuse Josie zâmbind şi sorbind cu paiul. Ochii ei căpătară acea strălucire care îi dădea de înţeles lui Crystal că urma să se întâmple ceva. — Te gândeşti, Josie? — Exact asta făceam, Crystal. Mă gândeam că Junior are o faţă drăguţă, chiar dacă e puţin cam greu de cap. Şi ţin la el. — Spune, zise Crystal, mâncând ce-i mai rămăsese în farfurie. Din câte ştiu eu, e singurul bărbat din oraş, între douăzeci şi cincizeci de ani, ia care nu teai uitat de două ori. — Pot să ţin la un bărbat şi fără să vreau să mă culc cu el, spuse Josie, examinându-şi paiul murdar de ruj. Am impresia că cineva ar trebui să-l atenţioneze cu privire la ce se petrece în propria lui casă, atunci când el nu-i acolo ca să vadă. — Eu ştiu, Josie. — Şi eu, astfel că e de-ajuns, spuse ea şi căută în poşetă un carneţel şi un stilou, la să vedem. Eu o să-i scriu un bileţel, iar tu o să i-l dai. — Eu!? Exclamă Crystal, după care privi vinovată în jur. De ce trebuie s-o fac eu? — Pentru că toată lumea ştie că treci pe la benzinărie, în drum spre casă, pentru aţi cumpăra un baton de ciocolată Milky Way. — Aşa e, dar… — Când intri, continuă Josie, în timp ce scria, nu

trebuie decât să-i atragi atenţia lui Junior când deschide casa. Îi dai asta şi ieşi. Foarte simplu. — Ştii că întotdeauna fac o spuzeală la subsuoară când sunt nervoasă, spuse Crystal, având impresia că simte deja o mâncărime. — Două secunde şi gata, zise Josie, dar când o văzu şovăind, scoase armamentul greu. Ţi-am spus, nu-i aşa, că Darleen a zis că părul a început să i se facă ruginiu şi că pune bani deoparte ca să se facă singură cu Miss Clairol? A spus că-i o crimă să ceri şaptesprezece dolari pentru un vopsit, când orice femeie poate să ia o sticlă cu cinci dolari şi să se facă singură. — Ticăloasa n-are niciun drept să le vorbească aşa clientelor mele, spuse Crystal înfuriindu-se. Are un păr îngrozitor şi i-am spus de nu ştiu câte ori că are nevoie de o mână profesionistă dacă nu vrea să înceapă să-i cadă, zise ea, după care adăugă: Sper să-i cadă. Josie zâmbi şi îi flutură bileţelul pe sub nas. Teribil de furioasă, Crystal îl înşfăcă. — Uită-te la ea, continuă apoi. Se rujează, în timp ce copilul ăla se mânjeşte tot cu îngheţată. Josie întoarse capul într-o doară şi dădu să spună că şi Darleen ar fi arătat mai bine mânjită cu puţină îngheţată de vanilie, când sclipirea tubului auriu al rujului o făcu să renunţe. — Eh, nu, că asta-i prea de tot! Murmură ea. — Ce anume?

— Nimic. Mă-ntorc imediat, Crystal, spuse ea şi, ridicându-se de la masă, se duse spre Darleen, lăsându-şi degetul să lunece peste partea din spate a separeurilor. Hei, Darleen, ce mare s-a făcut băieţelul tău! — Are opt luni acum, zise Darleen, care, fiind surprinsă şi flatată de faptul că Josie venise la ea, lăsă rujul deoparte pentru a şterge, fără succes, faţa lui Scooter cu un şerveţel. Înfuriat, copilul începu să urle. Josie privi tubul rujului, în timp ce Darleen era ocupată cu băieţelul. Nu se înşelase. Cumpărase rujul acela din Jackson, de la raionul de cosmetice Elizabeth Arden. Tubul acela auriu îi atrăsese atenţia, precum şi nuanţa aceea de roşu. Al ei dispăruse. Din… din seara în care fusese cu Teddy în camera de îmbălsămare a lui Palmer. După aceea se dusese acasă, îşi aminti ea, şi scăpase poşeta din mână, când coborâse din maşină. Totul se risipise pe jos. Şi a doua zi, Tucker îşi făcuse maşina praf, pentru că cineva îi găurise nişte cabluri.. — Ce ruj frumos ai, Darleen! Îţi stă foarte bine. Ochii lui Josie se umpluseră de răceală, dar Darleen nu sesizase decât complimentul. — Găsesc că rujul roşu e sexy. — Şi mie îmi place roşu, dar n-am mai văzut niciodată nuanţa asta. De unde l-ai luat? — Ah, spuse Darleen puţin fâstâcită, dar suficient

de măgulită pentru a lua tubul şi a-l răsuci în lumină. L-am primit cadou. Zâmbetul lui Josie fu extrem de jovial. — Vai, mie îmi plac la nebunie cadourile. Ţie nu? Se întoarse brusc, fără să mai aştepte vreun răspuns şi ieşi din restaurant, trecând pe lângă Crystal care era cât se poate de nedumerită. Cincisprezece minute mai târziu, Tucker, care se odihnea după trei partide de Parcheesi jucate cu înverşunare, fu deranjat de Josie care îl zgâlţâi pentru a-şi spune povestea. Clipind de câteva ori în ultimele raze de soare, el încercă să se dezmeticească şi să priceapă ceva. — Mai încet, Josie, pentru Dumnezeu. Încă nici nu m-am trezit bine. — Atunci, trezeşte-te, fir-ar să fie, zise ea, trăgându-i un ghiont atât de tare, încât fu cât pe ce să-i arunce din hamac. Îţi spun că Billy T. Bonny ţi-a umblat la maşină şi vreau să ştiu ce ai de gând să faci în privinţa asta. — Vrei să spui că a folosit un ruj, ca să-mi găurească firele? — Nu, prostule, zise ea şi, după ce trase adânc aer în piept, îi povesti totul din nou. — Iubito, numai pentru că Darleen avea aceeaşi nuanţă de ruj ca tine… — Tucker. Răbdarea nu era una dintre calităţile lui Josie, aşa

că aceasta îl îmboldi cu putere. — O femeie îşi recunoaşte propriul ruj când îl vede. El îşi frecă braţul, dispus să accepte ideea. — Ai fi putut să-l scapi oriunde. — Nu l-am scăpat oriunde, ci chiar pe alee. L-am folosit în seara în care am ieşit cu Teddy şi, a doua zi dimineaţă, nu-l mai aveam. Şi nici oglinda pliantă, sidefată, zise ea cu ochii scăpărând de furie. Ticăloasa o are şi pe aia, probabil. Tucker se ridică, oftând. Era puţin probabil că avea să mai poată dormi. Încă nu era furios, numai că totul i se părea puţin cam exagerat. — Unde te duci? — Să-i dau informaţia asta lui Burke. Josie îşi propti mâinile în şolduri. — Tata s-ar fi dus şi i-ar fi vârât ţeava puştii în fund lui Billy T. Tucker se întoarse şi, deşi chipul îi rămase calm, ochii nu-i erau la fel. — Eu nu sunt tata, Josie. Ea regretă imediat şi se duse repede să-l îmbrăţişeze. — Scumpule, a fost oribil din partea mea. N-am vrut. Dar chestia asta m-a înfuriat foarte tare. — Ştiu, spuse el, strângând-o uşor. Lasă-mă să mă ocup aşa cum ştiu eu, zise el, dându-se puţin în spate pentru a o săruta. Data viitoare, când o să mă duc la Jackson, o să-ţi cumpăr alt ruj..

— Roşu necruţător. — Du-te şi linişteşte-te acum. O să iau maşina ta. — Bine. Tuck? Zise ea şi, când el se întoarse, zâmbi din nou. Poate că Junior o să-i zboare ouăle. Capitolul 15 Tucker se duse întâi la biroul şerifului, dar nu o găsi acolo decât pe Barb Hopkins, dispecera cu program redus, care stătea la măsuţa din colţ, în timp ce băieţelul ei de şase ani, Mark, se juca de-a infractorul într-una din cele două celule. — Hei, Tuck! Exclamă Barb, lăsând deoparte romanul pe care îl citea. Se-ntâmplă ceva palpitant pe-aici, nu? Întrebă ea şi faţa rotundă i se încreţi când zâmbi. — Aşa se pare, spuse Tucker; Unde-ţi sunt celelalte progenituri, Barb? — Ah, aleargă prin oraş, făcând gălăgie. Turcker se opri lângă celulă pentru a se uita la Mark, cu părul lui precum cânepa şi cu faţa lui murdară. — L-am omorât, spuse băiatul rânjind fioros şi zgâlţâind gratiile, l-am omorât pe toţi, dar nicio puşcărie nu poate să mă ţină. — Sunt convins. Avem un criminal periculos aici, Barb. — Mie-mi spui? Când am coborât azi-dimineaţă, am văzut că pusese în funcţiune încălzitorul acvariumului şi prăjise toţi peştişorii. Am lângă mine

un ucigaş de peşti, psihopat, spuse ea şi, luând un pateu cu brânză din punga de pe masă, muşcă din el. Deci, cu ce pot să-ţi fiu de folos, Tuck? — Îl caut pe Burke. — A luat câţiva băieţi şi a plecat cu ei şi cu Cari să-l caute pe Austin Hatinger. A venit şi şeriful districtual cu elicopterul lui. Avem o adevărată vânătoare în plină desfăşurare. Nu-i numai faptul că a tras câteva gloanţe spre tine şi i-a spart geamurile Lui Caroline Waverly, dar l-a lovit zdravăn la cap pe ajutorul de şerif districtual şi l-a umilit îngrozitor pe celălalt. Acum, Austin e un evadat. E în mare încurcătură. — Şi FBI-ul? — Ah, Agent Special Costum şi cravată? Eh, lasă treaba mai mult în seama celor de-aici, dar s-a dus cu ei aşa, de formă, pentru că-l interesează mai mult interogatoriile, zise ea luând alt pateu. Am văzut una dintre listele alea ale lui. Se pare că vrea să stea de vorbă cu Vernon Hatinger, cu Toby March, cu Darleen Talbot şi cu Nancy Koons, spuse ea, lingându-şi degetele. Şi cu tine, Tuck. — Da, mi-am închipuit c-o să ajungă iarăşi la mine. Poţi să iei legătura cu Burke prin chestia aia? Întrebă el, arătând spre radio. Să afli unde e şi dacă poate să stea puţin de vorbă cu mine? — Sigur că pot. Au luat walkie-talkie-urile cu ei, spuse Barb şi, după ce se şterse pe mâini, răsuci câteva potenţiometre, îşi drese glasul şi apoi deschise

microfonul. Baza cheamă unitatea unu. — Baza cheamă unitatea unu. Terminat, spuse ea şi, acoperind microfonul cu mâna, îi zâmbi lui Tuck. Jed Larsson ne-a zis că ar trebui să folosim nume codificate ca Vulpea Argintie sau Marele Urs. Nu-i aşa că e. Tare? Zise ea şi, clătinând din cap, se aplecă din nou spre microfon. Baza cheamă unitatea unu. Burke, scumpule, eşti acolo? — Unitatea unu către bază. Iartă-mă, Barb, dar eram ocupat. Terminat. — Tucker e aici şi zice că trebuie să-ţi vorbească. — Dă-mi-l, atunci. Tucker se aplecă spre microfon. — Burke, trebuie să-ţi spun ceva. Pot să vin acolo? Se auziră nişte zgomote, o înjurătură şi paraziţi. — Am cam multă treabă acum, Tuck, dar poţi să vii în punctul unde Dog Street Road se intersectează cu Lone Tree. Am blocat drumul aici. Terminat. — Vin imediat, spuse el, uitându-se îndoielnic la microfon. Ah, terminat şi plecat. Barb îi zâmbi. — Dacă aş fi în locul tău, aş ţine o puşcă pe genunchi. Austin a luat două pistoale de poliţie, azi dimineaţă. — Da, mulţumesc, Barb. În timp ce Tucker se îndreptă spre ieşire, Mark zgâlţâi gratiile şi strigă vesel: — L-am omorât. L-am omorât pe toţi! Tucker se cutremură. Nu se gândea la peşti.

Zări două elicoptere zburând în cerc când ieşi din oraş. Trei bărbaţi scotoceau câmpul bătrânului Stockey. Un alt grup de oameni cerceta crescătoria de peşti a lui Charlie O’Hara. Toţi erau înarmaţi. Tucker îşi aminti cu amărăciune de zilele când o căutaseră pe Francie. Înainte să apuce să-şi dea seama, faţa ei albă şi moartă îi apăru plutind în faţa ochilor. Înjurând, căută o casetă. Se bucură când realiză că nu le pusese pe Tammy Wynette sau pe Loretta Lynn– două dintre preferatele lui Josie – ci pe Roy Orbison. Acordurile plângăreţe ale cântecului Crying îl liniştiră. Acum nu căutau un cadavru, se asigură el. Ci un idiot. Unul înarmat cu două pistoale de calibru 38. Dat fiindcă drumul era lung şi drept, văzu blocajul cu cinci mile înainte să ajungă la el. Îşi dădu seama că, dacă Austin ar fi venit pe acolo, ar fi avut acelaşi avantaj. Blocajul din lemn era vopsit în portocaliu şi strălucea în lumina soarelui, care devenea din ce în ce mai slabă. În spate, două maşini de poliţie stăteau bot în bot ca doi câini mari, alb cu negru, care se miroseau reciproc. Pe margine erau camioneta Dodge, nouă şi sclipitoare, a lui Jed Larsson, camioneta lui Sonny Talbot, cu farurile mari şi rotunde montate pe capotă, aşa încât semănau cu o pereche de ochi galbeni, maşina de poliţie a lui Burke şi camioneta

Chevy a lui Lou Hopkins. Aceasta din urmă era îngrozitor de prăfuită. Cineva scrisese „Spală-mă! “pe geamul din spate. Tucker încetini şi observă că doi băieţi de la poliţia districtuală înaintară cu puştile pregătite. Deşi nu credea că întâi trăgeau şi apoi întrebau, fu bucuros când Burke îi îndepărtă. — Aţi făcut ceva în toată puterea cuvântului aici, nu? Spuse Tucker coborând din maşină. — Şeriful districtual e teribil de furios, bombăni Burke. Nu i-a plăcut deloc că tipul de la FBI a fost acolo şi a văzut totul. Crede că Austin e în drum spre Mexic acum, dar nu vrea să spună. Tucker îşi scoase ţigările, îi oferi una lui Burke şi apoi şi-o aprinse pe a lui. — Tu ce crezi? Burke suflă fumul îndelung. Fusese o zi îngrozitoare şi îi făcea plăcere să stea de vorbă cu Tucker. — Eu sunt de părere că, dacă cineva ar cunoaşte foarte bine mlaştinile şi râurile din jur, ar putea să stea ascuns multă vreme. Mai ales dacă are un motiv întemeiat, zise el, uitându-se la Tucker. O să punem doi poliţişti la Sweetwater. — La dracu. — Trebuie, Tuck. Înţelege, spuse el, punându-i o mână pe umăr. Sunt femei acolo. Tucker privi spre punctul în care şoseaua lăsa locul copacilor şi aceştia, mlaştinii.

— Ce porcărie. — Adevărat. Ceva în glasul lui Burke îl făcu să întoarcă privirea. — Ce altceva te mai frământă? — Nu-i de ajuns? — Te cunosc de prea multă vreme. Burke aruncă o privire în spate, după care se depărtă puţin de poliţiştii districtuali. — Bobby Lee a venit la noi aseară. — L-auzi, ce noutate. Burke îl privi cu amărăciune. — Vrea să se-nsoare cu Marvella. Şi-a luat inima în dinţi şi mi-a cerut să stăm de vorbă între patru ochi. Am ieşit pe veranda din spate. La naiba, Tuck, m-a speriat îngrozitor. Mi-a fost teamă c-o să-mi spună că a lăsat-o gravidă, că atunci ar fi trebuit să-l omor. Când văzu zâmbetul lui Tucker, continuă cu un glas stins: — Da, ştiu, ştiu. Dar e altceva când e vorba despre fetiţa ta. Oricum… zise el suflând în norul de fum pentru a-l risipi. N-a lăsat-o gravidă. Cred că tinerii din ziua de azi sunt mai deştepţi în ceea ce priveşte protecţia. Mi-aduc aminte cum mă duceam în Greenville şi cumpăram prezervative când o curtam pe Susie, spuse el şi zâmbetul lui căpătă mai multă fermitate. Pe urmă, când ajungeam pe bancheta din spate a Chevrolet-ul u tatei, le uitam în buzunar, zise

el, iar zâmbetul i se stinse. Sigur că, dacă mi-aş fi amintit de ele, n-am mai fi avut-o pe Marvella. — Ce i-ai spus, Burke? — La naiba, ce aş fi putut să-i spun? Zise el, punând mâna, absent, pe patul pistolului. A crescut. Îl vrea şi gata. El are o slujbă bună la Talbot şi e băiat bun. E îndrăgostit lulea de ea şi m-am gândit co să le fie bine. Dar aproape că mi-a frânt inima. — Susie cum a reacţionat? — A vărsat o găleată de lacrimi, spuse Burke şi apoi aruncă ţigara, strivind-o cu piciorul. Şi, când Marvella a mai zis şi că se gândesc să se mute la Jackson, am crezut c-o să inunde casa. Pe urmă, au plâns amândouă un timp, iar când s-au liniştit, au început să vorbească despre rochiile domnişoarelor de onoare. Le-am lăsat şi m-am retras. — E urât să îmbătrâneşti, hm? — Ăsta-i adevărul, zise Burke, dar se simţea mai bine acum, când se descărcase. Or să le spună Fuller-ilor în seara asta. — Mai e loc în capul tău şi pentru altceva? — Ar fi o plăcere să nu mă mai gândesc la asta un timp. Tucker se rezemă de capota maşinii lui Josie şi spuse o poveste despre un ruj şi un adulter. — Darleen şi Billy T.? Întrebă Burke, încruntându-se. Nu auzisem despre aşa ceva. — Întreab-o pe Susie. Burke oftă şi încuviinţă.

— Femeia asta ştie să ţină un secret. Era gravidă în trei luni cu Tommy şi nu-mi spusese nimic. Se temea c-o să mă supăr, pentru că ne descurcam greu. Din moment ce Marvella îl iubeşte pe fratele lui Darleen, îmi dau seama de ce ţinea pentru ea, zise el şi, gândindu-se, zdrăngănea cheile. Problema e că nu pot să mă duc să-l acuz pe Billy T., numai pentru că Darleen foloseşte acelaşi ruj ca Josie. — Ştiu că ai multe pe cap, Burke. Dar m-am gândit că ar fi bine să-ţi spun. Burke mormăi aprobator. În curând avea să se întunece şi numai Dumnezeu ştia pe unde se ascunsese Austin. — O să stau de vorbă cu Susie în seara asta. Dacă se dovedeşte că Billy T. Se vede cu Darleen pe ascuns, o să-mi fac ceva timp să-l verific. — Îţi mulţumesc. Iar acum, că îşi făcuse datoria, Tucker se gândi să facă şi el ceva verificări. A doua zi dimineaţa, buimac după numai cinci ore de somn, Burke mânca fulgi de porumb, îngrijorat de faptul că avea un evadat înarmat pe teritoriul său, căci găsiseră Buick-ul în şanţ pe Cottonseed Road şi nimeni nu se mai gândea că Austin s-ar fi aflat în Mexic acum. În plus, nu ştia nici dacă trebuia să închirieze un smoching pentru a-şi conduce fiica la altar. Susie vorbea deja la telefon cu Happy Fuller,

schiţând amândouă planurile de nuntă, cu aplombul şi priceperea generalilor care pregăteau o campanie importantă. Tocmai se întreba cât mai avea de gând şeriful districtual să-i stea în spinare, când ţipetele şi zgomotele de geamuri sparte, de alături, îl făcură să sară imediat de la masă. Dumnezeule mare, îşi spuse el, cum putea să uite de soţii Talbot? Când Susie apăru alergând, el deja sărea gardul care despărţea cele două curţi. — L-ai omorât! L-ai omorât! Strigă Darleen care stătea într-un colţ al bucătărioarei, smulgându-şi părul. Decolteul elastic al cămăşuţei de noapte era tras în jos, până sub un sân alb. Burke îşi feri privirea, politicos, uitându-se la masa răsturnată, la resturile de cereale înmuiate şi la Billy T. Bonny care era întins cu faţa în jos, în mijlocul lor. Clătină din cap şi se uită la Junior Talbot care stătea deasupra lui cu o tigaie de tuci în mână. — Sper că nu l-ai omorât, Junior. — Nu cred, spuse el, lăsând tigaia jos, destul de calm. Nu l-am lovit decât o dată. — Hai să vedem, zise Burke aplecându-se, în timp ce Darjeen continua să ţipe şi să-şi smulgă părul. În ţarc, Scooter urla cât îl ţinea gura. — L-ai făcut doar să-şi piardă cunoştinţa, spuse Burke văzând cucuiul zdravăn din capul lui Billy T.

Totuşi, cred c-ar trebui să-l ducem ia doctor. — O să te ajut să-l ridici. Încă ghemuit pe vine, Burke ridică privirea.. — Vrei să-mi spui ce s-a-ntâmplat aici, Junior? — Păi… zise acesta îndreptând un scaun. Am uitat să-i zic ceva Lui Darleen şi, când m-am întors, am văzut că Billy T. Intrase în bucătărie şi se dădea la nevastă-mea, spuse el aruncându-i o privire lui Darleen, care o făcu să tacă de parcă ar fi apăsat pe un întrerupător. Nu-i aşa, Darleen? — Eu… zise ea, trăgându-şi nasul şi plimbându-şi privirea de la Burke la Billy T. Şi înapoi la Junior. Aşa e. Aăă, a apărut atât de brusc, încât n-am ştiut ce să fac. Pe urmă, s-a-ntors Junior şi… — Du-te şi ocupă-te de copil, îi spuse Junior încet, după care la fel de calm, întinse mâna şi îi trase cămaşa de noapte, acoperindu-i sânul. Billy T. N-o să te mai supere de-acum. Ea înghiţi în sec şi dădu din cap de două ori. — Da, Junior. După aceea ieşi repede şi, într-o clipă, urletele copilului se transformară în sughiţuri combinate cu suspine. Junior se uită la Billy T. Care începuse să se mişte puţin. — Un bărbat trebuie să apere ceea ce-i aparţine, nu, domnule şerif? Burke îl apucă pe Billy T. De subsuori. — Bănuiesc că da, Junior. Hai să-l ducem în maşina mea.

Cy era fericit. Îi era puţin ruşine să fie atât de fericit, când sora lui abia fusese îngropată şi tot oraşul şuşotea pe seama tatălui său. Dar nu putea să se simtă altfel. Aproape că era de ajuns să iasă din casă, unde mama lui stătea întinsă, cu ochii sticloşi din cauza pastilelor pe care i le dăduse doctorul, uitându-se la emisiunea Today. Fredonând Sosesc, California, se pregăti să traverseze câmpul din partea de răsărit al lui Toby March. Se întrebă dacă Jim s-o fi dus la domnişoara Waverly, ca să vopsească şi dacă avea să aibă timp să treacă pe acolo să-l salute. Trecu albia râului Little Hope care, în acea perioadă a anului, nu era decât un firicel de apă, şi merse de-a lungul ei spre podeţ. Îşi aminti cum el şi Jim îşi scrijeliseră numele pe stâncile rotunjite. Şi cum, mai recent, studiaseră fiecare pagină a unei reviste Playboy, pe care Cy o şterpelise de sub salteaua fratelui său, A.J. Fotografiile acelea fuseseră nemaipomenite, îşi aminti el. Şi, pentru el, care nu văzuse niciodată o femeie în pielea goală, fusese o experienţă care îi trezise veneraţie. Sexul i se întărise ca piatra. Şi, în noaptea aceea, vechea unealtă a Satanei se eliberase în timpul primului său vis erotic. Zâmbind, se lăsă să alunece pe malul lin al râului şi se îndreptă spre podeţ.

O mână îi astupă gura brusc, întrerupându-i fluieratul vesel. Nu încercă să strige sau să se zbată, căci cunoştea foarte bine mâna aceea, forma, chiar şi mirosul ei. Spaima era mult prea puternică pentru a mai ţipa. — V-am descoperit mica ascunzătoare, şopti Austin. Vizuina păcatelor cu cartea ta murdară şi cu negru tău care scrie. Veniţi aici ca să vă faceţi să vă simţiţi bine reciproc? Cy putu doar să scuture din cap. Scoase un geamăt când Austin îl împinse în peretele tare şi rotunjit al podeţului. Se aşteptă să vadă sclipirea curelei, dar, chiar când se pregătea pentru a simţi lovitura, văzu că tatăl lui nu avea curea. Apoi îşi aminti că îţi luau cureaua când te băgau la puşcărie. Ţi-o luau, ca să nu te spânzuri cu ea. Înghiţi în sec. Tatăl lui stătea puţin cocoşat, pentru că podeţul era atât de jos, încât nu putea să stea în picioare. Dar poziţia aceea nu-l făcea să pară mai mărunt, ci, din contră, mai solid şi mai puternic. Cu spatele cocoşat, cu picioarele îndoite şi depărtate, şi cu mâinile şi faţa murdare, semăna cu ceva oribil care se pregătea să atace. Cy înghiţi în sec iarăşi, simţind cum i se încleşta gâtlejul. — Te caută, tăticule. — Ştiu că mă caută. Dar nu m-au găsit, nu? — Nu, domnule. — Ştii de ce, băiete? Pentru că-l am pe Dumnezeu

de partea mea. Ticăloşii ăia necredincioşi n-or să mă găsească niciodată. Ceea ce e acum, e un război sfânt, spuse el zâmbind şi Cy simţi ceva rece ca gheaţa răspândindu-i-se în burtă. Pe mine mă băgan puşcărie şi pe criminalul ăla ticălos, fiul unei târfe, îl lasă liber. Era o târfă. Târfa din Babilon, spuse el încet. S-a vândut când era a mea. Cy nu ştia despre ce vorbeşte, dar încuviinţă. — Da, domnule. — Or să fie pedepsiţi. „Vor îndura pedeapsa pentru păcatele lor. “ Mâinile începură să i se încleşteze şi să i se descleşteze încet. — Toţi. Până la – ultima generaţie, spuse el şi, când privirea i se limpezi, se uită iarăşi la Cy. De unde ai bicicleta aia, băiete? El dădu să spună că era a lui Jim, dar, din moment ce tatăl lui îl privea fix, se temu ca minciuna să nu-i ardă limba. — Mi-a fost împrumutată, spuse el începând să tremure, căci ştia că nu are încotro. Mi-am găsit de lucru. La Sweetwater. Ochii lui Austin se goliră de orice expresie când el făcu un pas înainte. Mâinile-i înnegrite se încleştau, se descleştau. A — Ai fost acolo? În cuibul ăla de vipere? Cy ştia că există lucruri şi mai cumplite decât curelele. Pumnii. Ochii i se umplură de lacrimi. — N-o să mă mai duc acolo, tăticule. Jur. M-am

gândit doar… O mână îl apucă de gât, lăsându-l fără aer. — Până şi fiul meu mă trădează. Carne din carnea mea, sânge din sângele meu, spuse el şi îl aruncă pe Cy deoparte, ca pe un ciorap moale. Băiatul se lovi cu coatele de beton, dar nu ţipă. Mult timp, singurul zgomot care se auzi fu cel al respiraţiei lor. — Ba o să te-ntorci, spuse Austin într-un târziu. O să te duci acolo şi o să observi. O să-mi spui ce face, în care cameră doarme. O să-mi spui absolut tot ce vezi şi ce auzi. Cy se şterse la ochi. — Da, domnule — Şi o să-mi aduci mâncare. Mâncare şi apă. O să mi le aduci aici în fiecare dimineaţă, în fiecare seară. Zâmbi din nou şi se ghemui lângă fiul său. Răsuflarea îi mirosea oribil. Lumina care pătrundea prin gura podeţului făcea ca ochii lui să apără aproape albi. — Să nu-i spui mamei, să nu-i spui lui Vernon, să nu spui nimănui. — Da, domnule, spuse Cy, dând din cap disperat. Dar Vernon te-ar putea ajuta, tăticule. Ar putea să-ţi aducă maşina şi… Austin îl plesni peste gură. — Am zis să nu spui nimănui. Îl urmăresc pe Vernon. ÎI ţin sub observaţie zi şi noapte, pentru că ştiu că ar fi alături de mine. Dar ţie… n-o să-ţi dea

nimeni atenţie. Numai să nu uiţi că o să te urmăresc. Uneori, o să fiu aici, alteori n-o să fiu. Dar o să te urmăresc în permanenţă. Pricepi? Tot timpul o să te ţin sub observaţie şi o să ascult. Domnul o să mă lase să văd, o să mă lase să aud. Dacă o să faci vreo greşeală, mânia Lui te va nimici, te va despica în două cu o lovitură puternică. — O să-ţi aduc, spuse Cy şi dinţii îi clănţăneau. Promit c-o să-ţi aduc. El îşi puse mâinile grele pe umerii băiatului. — Dacă spui cuiva că m-ai văzut, nici Dumnezeu n-o să te mai salveze. Cy făcu aproape o oră până la Sweetwater. Când mai avea vreun sfert de drum, trebui să se oprească şi să verse ce mâncase la micul dejun. După aceea se spălă pe faţă cu apă din Little Hope. Datorită faptului că picioarele îi tremurau, trebui să pedaleze încet, altfel risca să se răstoarne. La fiecare câteva minute, privea cu teamă peste umăr, aproape sigur.că avea să-şi vadă tatăl în spate, zâmbind ca de obicei şi scoţând cureaua, pe care i-o luaseră când intrase în puşcărie. Când ajunse la Sweetwater, văzu că Tucker era pe terasă, uitându-se pe corespondenţa de dimineaţă. Îşi sprijini bicicleta de peretele şopronului. — Bună dimineaţa, Cy. — Domnule Tucker, spuse el şi, fiindcă vocea îi sunase puţin cam răguşită, tuşi. Îmi pare rău că am

întârziat, dar am… — Tu îţi stabileşti singur orele, Cy, spuse Tucker, uitându-se, absent, pe un raport de bursă, după care îl puse deoparte. N-avem oră fixă de începere a programului aici. — Da, domnule. Dacă-mi spuneţi cu ce să-ncep, mă apuc de treabă imediat. — Nu mă grăbi, spuse Tucker pe un ton plăcut şi îi aruncă o bucăţică de costiţă lui Buster care se afla într-o veşnică aşteptare. Ai luat micul dejun? Cy se gândi la ce vărsase pe marginea drumului. — Da, domnule. — Atunci poţi să vii încoace până termin şi eu de mâncat. Pe urmă o să vedem ce-i de făcut. Cy urcă şovăitor cele trei trepte rotunjite, care duceau pe terasă. Buster ridică privirea, dădu din coadă o dată şi râgâi. — E încântat să aibă companie, spuse Tucker sec, aruncând deoparte unul dintre cataloagele lui Josie, după care îi zâmbi băiatului. Din moment ce eşti atât de dornic de treabă… Dar ce naiba ai păţit? — Poftim? Întrebă Cy cuprins de panică. N-am păţit nimic. — La naiba, băiete, ai coatele zdrelite în ultimul hal, spuse el şi, luând braţul lui Cy, i-l răsuci. Sângele mai curgea încă uşor şi, în răni, se vedea mizerie. — Am căzut de pe bicicletă, atâta tot. Ochii lui Tucker se îngustară.

— Vernon a făcut-o? Avusese şi el câteva confruntări cu Vernon şi ştia foarte bine că acesta nu s-ar fi dat înapoi de la a lovi băiatul. Cum era tatăl aşa era şi fiul. — Nu, domnule, zise Cy bucuros că putea spune adevărul. Jur că Vernon nici nu m-a atins. Se înfurie uneori, dar pot să fug din calea lui, până uită. Nu-i ca tăticul… zise el şi se întrerupse brusc, roşind. N-a fost Vernon. Am căzut, pur şi simplu. Tucker îşi ridicase o sprânceană în timpul acelei explicaţii. Nu avea niciun sens să forţeze băiatul sau să-l facă să se simtă şi mai jenat, obligându-l să admită că tatăl şi fratele lui îl foloseau ca sac de box. — Mai încet. Du-te înăuntru şi roag-o pe Delia săţi cureţe rănile. — Dar nu… — Băiete, spuse Tucker, lăsându-se pe spate. Unul dintre privilegiile unui şef este acela de a porunci. Du-te înăuntru, curăţă-te şi, pe urmă, ia o Coca-Cola din frigider. Până când o să vii înapoi, o să ştiu ce săţi dau de făcut. — Da, domnule, spuse Cy şi, cuprins de un sentiment de vinovăţie, se ridică şi intră în casă. Tucker privi încruntat în urma lui. Băiatul arăta groaznic, acesta era adevărul! Dar cine îl putea învinui? Aruncă apoi altă bucăţică de costiţă câinelui şi se gândi că avea să-i dea lui Cy destule de făcut pentru a-l face să se simtă mai bine.

Puţin mai târziu, Tucker îl puse pe Cy să se ocupe de tractorul pentru peluză. Zvonul, în legătură cu afacerea Talbot, se răspândise deja prin oraş şi, graţie liniei fierbinţi dintre Delia şi Earleen, ajunsese la Sweetwater când Bill T. Abia fusese bandajat. La fel ca o îngheţată bună, povestea se auzi sub diferite variante şi fu consumată cu plăcere. Dar, având confirmarea legăturii dintre Darleen şi Billy T., pe Tucker nu-l mai interesa decât o singură poveste. Junior îşi găsise nevasta încolăcită în jurul lui Billy Ţ. Bonny, pe masa din bucătărie. Billy T. Se alesese cu un cucui cât un cu de gâscă şi niciuna din părţi nu făcea acuzaţii. Până când nu avea să apară altceva, aceea rămăsese senzaţia zilei, în Innocence. Toată după-amiază se gândi la acest lucru, după care mâncă o bucată de prăjitură cu cremă de banane, făcută de Delia, şi continuă să se gândească. În definitiv, era o chestiune de principiu. Un om putea fugi de multe lucruri, dar nu ajungea departe fugind de principiile sale. O mitui pe Delia pentru a se folosi de maşina ei, promiţându-i că avea să-i aducă o nouă pereche de cercei şi că avea să-i facă plinul. Trecu pe lângă aleea Carolinei, întrebându-se dacă o putea convinge să meargă la un film în seara aceea. Opri la vreo jumătate de milă mai încolo, unde Old Cypress Road se intersecta cu Longstreet.

Ca să ajungă din oraş acasă sau de acasă în oraş, Billy T. Ar fi trebuit să treacă prin acel loc. Din câte ştia Tucker, Billy T. Nu pierduse nicio seară fără să se ducă la Megreedy, încă de când învăţase să ţină un tac de biliard. Tucker îşi aprinse o ţigară şi se pregăti să aştepte. Stătea pe capota maşinii, gândindu-se să mai aprindă una, când o văzu pe Caroline trasă de căţelul cu lesă roşie. Fu cât pe ce să se oprească şi să renunţe la intenţia de a învăţa căţelul să meargă la pas, pentru că avu impresia că vede supărarea în ochii lui Tucker. Apoi, el zâmbi. — Scumpo, strigă el, unde te duce câinele ăla? — Am ieşit la plimbare, spuse ea. Dând din coadă, Useless se repezi să-l muşte de glezne pe Tucker. — Aici nu-i ca la oraş, spuse el, aplecându-se pentru a scărpina câinele pe creştet, iar acesta se ridică pe picioarele din spate. Pe-aici se lasă să alerge liberi prin curte. — Vreau să-l învăţ să ştie de lesă. Ca să-i arate inutilitatea acestui lucru, Useless se întoarse şi începu să roadă lesa. — Se pare că ştie destul, spuse el zâmbind. Pari obosită, Caro. N-ai dormit bine? — Căţelul a plâns mult. Şi, chiar şi după ce acesta se liniştise, îi fusese greu să adoarmă, gândindu-se că Austin Hatinger ar fi

putut să-i bată la uşă. — O cutie de carton şi un ceas deşteptător. — Poftim? — Îi e dor de mama lui. Pune-l într-o cutie de carton, poate cu perna aia pe care ai cumpărat-o, şi pune lângă el un ceas deşteptător. E ca o bătaie a inimii. De obicei, îi adoarme imediat. — Ah, spuse ea hotărând să nu pomenească despre faptul că adormise imediat cum îl pusese în pat lângă ea. Va trebui să-ncerc. Dar tu ce faci pe marginea drumului? — Îmi pierd timpul. — Ciudat loc unde să ţi-l pierzi. Încă nu l-au prins pe Hatinger, nu? — Nu, din câte am auzit. — Tucker, Susie a fost pe la mine mai devreme şi mi-a spus de Vernon Hatinger. Zicea că e la fel de rău ca taică-său. Leneş, Tucker pocni din degete ca să-l amuze pe Useless. — Aş zice mai degrabă că se străduieşte. — A spus că întotdeauna căuta să se bată şi… — S-a bătut de câteva ori şi cu mine, o întrerupse el, aducându-şi aminte. M-a bătut, îmi pare rău s-o spun. Pe urmă, Dwayne l-a bătut pe el. Zâmbind, amintindu-şi cum fusese Dwayne înainte ca băutura să pună stăpânire pe el. — Când eram puşti, nu reuşeam deloc să fac muşchi. Chiar dacă munceam la câmp, aveam

braţele ca nişte scobitori. Dar Dwayne era bine făcut. Şi-a folosit braţele când a fost fundaş în echipa de fotbal; toate fetele erau leşinate după el. Când Vernon a încercat să-mi insufle ceva dreptate în faţă, Dwayne a insuflat puţin păcat într-a lui, spuse el şi oftă prelung şi satisfăcut. Păcatul a învins, cu siguranţă, în ziua aia. — Sunt sigură că e o poveste emoţionantă despre legătura dintre doi bărbaţi, dar voiam să spun că nu trebuie să-ţi faci griji numai în privinţa lui Austin, ci şi a lui Vernon. — Nu prea are rost să-mi fac griji în privinţa vreunuia din ei. — De ce? Pentru că fratele tău mai mare o să-i bată pentru tine? — În prezent e prea ocupat bătându-se pe sine, zise el şi, aruncând o privire în lungul drumului, văzu un nor de praf şi sclipirea Thunderbird-u lui lui Billy T. Ar fi mai bine să te duci înapoi acasă şi să nu te mai gândeşti la asta. Poate o să trec şi eu mai târziu ca să văd cum mai e cu vopsitul. — Ce e? Întrebă ea. Mai văzuse acea expresie în ochii lui şi altădată. Când se aruncase deasupra ei, în timp ce i se spărgeau geamurile. Când o întrebase dacă avea armă. Omul aceia nu avea nevoie nici de fratele lui mai mare, nici de altcineva care să lupte în locul lui. Auzi zgomotul maşinii lui Billy T. Şi se întoarse. — Ce e, Tucker?

— Nimic care să te privească. Du-te acasă, Caroline, spuse el şi se lăsă să alunece de pe capotă, exact când Billy T. Frână. Ea luă căţelul în braţe şi rămase pe loc. — Hei, Tucker… vreau să zic Tucker, spuse Billy T., rânjind pe lângă o scobitoare ce o avea în gură. Nu era într-o dispoziţie prea bună. Capul îl mai durea încă, ca să nu mai amintească de orgoliul lui, care primise o lovitură şi mai puternică. Era într-o dispoziţie chiar îngrozitoare. — Billy T., spuse Tucker, traversând strada cu mâinile în buzunare. Am auzit că ai avut un mic accident azi-dimineaţă. Ochii lui Billy T. Se îngustară. — Ce dracu te priveşte pe tine? — Fac conversaţie. Ştii, stăteam aici şi aşteptam să apari. — Chiar aşa? — Da, spuse Tucker, văzând cu coada ochiului că traversase şi Caroline. Şi, deşi stătea la câţiva metri distanţă, îl supăra teribil. E ceva ce aş vrea să lămurim. Dacă ai timp. Înainte ca Billy T. Să-şi dea seama care-i era intenţia, Tucker îi smulse cheile din contact. Oamenii uitau adesea că se putea mişca foarte repede.. — Sau, dacă n-ai, adăugă el mulţumit de sine. — Fir-ar să fie, zise furios Billy T., deschizând portiera. Cred că vrei să ţi se-nvineţească şi celălalt

ochi. — Mă rog, o să vorbim despre asta. Caroline, dacă mai faci un pas, o să mă supăr foarte tare. Billy T. Îi aruncă un rânjet obscen Carolinei, lăsându-şi privirea să se târască în sus pe picioarele ei, să-i lunece apoi peste abdomen şi sâni. — Las-o-n pace, Tuck. Poate că, după ce o să tentind pe aici, pe jos, o să-i placă să meargă să bea o bere cu un bărbat adevărat. Aceste cuvinte o făcură să-şi înalţe bărbia. — Nu văd decât doi şcolari supăraţi. Tucker, nu ştiu ce te-a apucat, dar aş vrea să mă duci acasă. Chiar în clipa asta. Billy T. Rânji şi aruncă scobitoarea. — Te-a şi taxat? Ţi-ai luat porţia, Tuck? Indignată, Caroline făcu un pas în faţă, dar Tucker o opri, întinzând braţul brusc. — Eh, nu-i frumos să-i vorbeşti aşa unei doamne, Billy T., dar o să discutăm despre asta mai târziu. Mă gândeam să vorbim puţin despre maşina mea. — Am auzit că era la Jackson pentru a i se netezi cutele. — Ai auzit foarte bine. Noi doi nu prea ne-am înţeles bine niciodată. Şi nu-mi închipui c-o să ne înţelegem în viitor, dar nu pot să trec cu vederea ce iai făcut maşinii mele. Billy T. Pufni ironic şi scuipă. — Din câte am auzit, ţi-ai făcut-o praf singur. — Da, după ce te-ai furişat la Sweetwater ca un

hoţ şi ai umblat la ea. Tucker ştia că Billy T. Nu era prea inteligent, aşa că minţi privindu-l în ochi.. — Darleen a zis cum ai găurit firele alea. Bănuiesc că nu-i prea loial din partea ei, după ce i-ai dăruit rujul lui Josie. — Nu-i decât o târfă mincinoasă. — S-ar putea, dar ştiu sigur că în legătură cu asta a spus adevărul. Billy T. Îşi dădu pe spate părul care îi căzuse pe frunte. — Şi? N-ai cum să dovedeşti, zise el rânjind. Pot să stau aici şi să-ţi spun că am făcut-o. Am intrat chiar pe aleea ta frumoasă şi am umblat la maşina ta frumoasă. Darleen era abătută din cauza faptului că i-ai frânt inima Eddei Lou, aşa că am făcut-o, ca ea să se simtă mai bine. Şi pentru că te urăsc îngrozitor. Dar n-ai cum să dovedeşti. Gândindu-se parcă, Tucker scoase o ţigară. — S-ar putea să ai dreptate aici, dar asta nu înseamnă că o să scapi nevătămat, spuse el, rupând vârful ţigării şi apoi aprinzând-o. Caroline se dădu înapoi cu un pas. Recunoştea acel ton şi acea privire. — M-am gândit că cineva din familia mea ar fi putut să ia maşina, în dimineaţa aia. Poate cineva care nu e atât de priceput ca mine în manevrarea volanului. Ştii, Billy T., chestia asta mă-nfurie teribil.

— Şi, vrei să faci ceva în privinţa asta? Tucker studie vârful ţigării. — Bănuiesc că da. Trebuie să-ţi spun că n-am chef să mi se lovească faţa iarăşi. — Întotdeauna ai fost un fricos, spuse Billy T. Şi, rânjind, desfăcu braţele. Dă-i drumul, loveşte cât poţi de bine. — Bine, dac-o iei aşa, spuse Tucker lovindu-l cu piciorul chiar în punctul cel mai sensibil. Billy T. Se încovoie şi scoase un sunet care semăna cu şuieratul unei oale sub presiune. Continuând să-şi ţină ambele mâini coborâte, se aşeză pe marginea drumului. Când Tucker se lăsă pe vine şi îl apucă strâns de organele genitale, deja cuprinse de durere, Billy T. Dădu ochii peste cap. — Să nu leşini, băiete, nu înainte de aţi spune tot ce am de spus. S-ar putea să-ncepi să judeci din nou, după ce ouăle or să-ţi coboare din gâtlej şi vreau să te gândeşti la următoarea chestiune. Asculţi? „Ga “fu singurul sunet pe care izbuti să-l scoată Billy T. — Bun. Ştii cine deţine ipoteca pe proprietatea familiei tale? Aţi rămas în urmă cu plata pe trei luni. Nu mi-ar plăcea deloc să fiu nevoit să vă privez de dreptul de achitare a ipotecii. Şi maşina aia de egrenat bumbacul, cu care-ţi faci timp să lucrezi câteva ore pe săptămână? Din întâmplare, şi aia e tot a mea. Eh, dacă vrei să te răzbuni pe mine, eu nu pot să te împiedic. Dar o să-ţi pierzi pământul, slujba şi,

Dumnezeu mi-e martor, o să fac tot ce-mi stă în putinţă să te transform în soprană, zise el strângând cu putere, pentru a-i da de înţeles că nu glumea, iar Billy T. Nu putu decât să geamă şi să se facă ghem. Ţineam foarte mult la maşina aia, spuse Tucker, oftând. Şi, de asemenea, ţin la doamna, de faţă, pe care tu ai insultat-o. Aşa că, nu te mai pune cu mine, Billy T., că nu mai sunt un puşti slăbănog de zece ani. — Lasă-mă-n pace, izbuti Billy T. Să îngaime. Miai rupt ceva. — Nu-ţi face griji, or să-şi revină. De aia li se spune ouă. Când se ridică, Tucker observă cum Caroline scăpase căţelul care acum se uşura pe pantofii lui Billy T. Zâmbi, dar îl luă în braţe. — Eh, asta înseamnă insultă peste rănire. Se întoarse spre Caroline care stătea pe marginea drumului, cu gura căscată şi cu ochii mari. Tucker îi vârî căţelul la subsuoară. — Hai să mergem, scumpo. Acum o să te duc acasă. — Îl laşi aici? Întrebă ea, întinzând gâtul, în timp ce el o trăgea spre Oldsmobile. — Ăsta e planul. Mă gândeam să mergem la un film în seara asta. — La film! Spuse ea uluită. Tucker, tocmai am văzut cum l-ai lovit pe omul ăla în… — Politicos, le spunem organe genitale. Dă-te mai

încolo, dacă nu cumva vrei să conduci tu. Frecându-şi tâmpla, ea se mută pe scaunul pasagerului. — Dar asta înseamnă a lupta murdar, nu? — Orice luptă e murdară, Caroline, de aceea îmi place foarte mult s-o evit, zise el şi, aplecându-se, o sărută scurt înainte să pornească motorul, după care azvârli peste drum, cu o mişcare nepăsătoare, cheile lui Billy T. Deci, cum rămâne cu filmul ăla? Caroline oftă prelung. — Ce rulează? Capitolul 16 — Poate doreşti un pahar cu apă, doamnă Talbot. Darleen se uită la agentul Bums, cu nişte ochi roşii şi umflaţi, conturaţi, în mod exagerat, cu Maybelline. — Da, domnule, spuse ea umilă. În ultimele patruzeci şi opt de ore învăţase foarte multe despre umilinţă. — Vă mulţumesc foarte mult. Foarte politicos, Bums se duse la baie şi umplu un pahar de carton cu apă călduţă. Se considera un expert în materie de interogatorii, ba chiar predase un curs pe această temă. Aşa cum le-ar fi spus studenţilor săi de la Academia FBI, cea dintâi regulă, pentru ca un interogatoriu să se bucure de succes, era să-ţi cunoşti subiectul. Bums se gândi că ajunsese să-şi dea seama cum era Darleen Talbot.

Înţelegere, măgulire şi autoritate amabilă. Acelea erau cuvintele de ordine acolo. Bums estimă jumătate de oră pentru discuţie, incluzând o introducere deA patru minute pentru a câştiga încrederea lui Darleen. Împreună cu paharul de carton, îi oferi şi un zâmbet amabil. — Îţi mulţumesc foarte mult că ţi-ai făcut timp să vii să stai de vorbă cu mine în această dimineaţă, doamnă Talbot. Ea duse paharul la buzele nerujate. Nu-i mai plăcea rujul roşu. — Junior a zis că trebuie s-o fac. — Eh, ştiu că unei tinere mame îi e greu să-şi facă timp. Unde e micuţul? Bums tăie de pe lista sa mintală întrebările despre familie. — La mama. Ei îi place foarte mult să stea cu el. Îşi roti privirea prin încăpere, ocolindu-l însă pe agentul Matthew Bums. — E singurul ei nepot, ştiţi. Surorile mele au fetiţe. — Şi, pe deasupra, mai e şi un băieţel frumos, spuse Bums, deşi nu ştia dacă îl văzuse vreodată pe micuţul Talbot. — E drăguţ. Are un păr creţ ca blăniţa unui miel, spuse ea şi umbra unui zâmbet îi lumină ochii.. Se gândi – şi nu se înşela – că singurul motiv pentru care Junior nu o alungase, era dragostea lui faţă de copil. — E şi isteţ. Se deplasează foarte repede de-a

buşilea. Nu ştiu cum o să ţin pasul cu el când o sănceapă să meargă. — Sunt convins că te ţine într-o continuă stare de alertă. Mai relaxată, Darleen lăsă paharul jos. Acel agent de la FBI nu era chiar atât de groaznic, hotărî în sinea ei. Oamenii nu-l cunoşteau. — Aveţi copii? — Nu. Mă tem că profesia mă ţine cam departe de casă. — Căutând criminali. — Exact, spuse el zâmbindu-i radios, de parcă ea tocmai ar fi răspuns la o întrebare foarte dificilă. Iar oamenii preocupaţi şi cu judecată, ca dumneata, îmi uşurează munca, zise el şi, continuând să zâmbească, scoase micul casetofon. Mă ajută să reţin totul cu mai multă fidelitate. Darleen se uită cu neîncredere la casetofon şi începu să-şi frângă mâinile în poală. — N-ar trebui să am un avocat cu mine sau ceva de genul ăsta? — Ba da, dacă doreşti, spuse Bums, aşezându-se la biroul lui Burke. Dar te asigur că nu e necesar pentru acest gen de discuţie. Am nevoie doar de câteva informaţii legate de prietena dumitale, Edda Lou Hatinger. Ştiu că ţi-e greu, Darleen. Pot să-ţi spun aşa? Era la fel de politicos ca un chelner dintr-un restaurant de lux. Deşi comparaţia aceea l-ar fi făcut

pe Bums să se înfioare, pe Darleen o făcu să răspundă favorabil. — E foarte bine. — Întotdeauna e dureros să-ţi pierzi un prieten, dar într-un asemenea mod tragic… zise el şi se întrerupse, lăsând tăcerea să ofere alinare. O săncerc să nu te tulbur. Nu era atât de dureros, cât teribil de emoţionant, dar ea scoase o batistă de hârtie şi îşi tamponă ochii. — Mă doare foarte mult când vorbesc despre asta. Dar aş vrea să ajut, adăugă ea cu curaj. Era cea mai bună prietenă a mea. — Ştiu, spuse Bums şi, încântat, porni casetofonul. Agent special Matthew Bums, întrevedere cu Darleen Talbot cu privire la Edda Lou Hatinger. Douăzeci şi cinci iunie. Bun, Darleen, ce-ar fi să-mi spui ceva despre Edda Lou? Darleen îşi suflă nasul atât de tare, încât îl făcu pe Bums să se strâmbe. — Era cea mai bună prietenă a mea, repetă ea. Am fost la şcoală împreună şi a fost domnişoară de onoare la nunta mea. Bănuiesc că aş putea spune că mi-a fost ca o soră. — Şi, la fel ca nişte surori, presupun că vă făceaţi confidenţe. — Nu aveam secrete una faţă de cealaltă. Cu surorile mele, Belle şi Starita, n-aş putea să vorbesc niciodată, aşa cum vorbeam cu Edda Lou, spuse ea şi o altă lacrimă i se prelinse din ochi, însă o şterse cu

încheietura degetului. — Sunt sigur că şi ea simţea la fel faţă de tine. Darleen se încruntă puţin. — Presupun. — Observ că eşti o femeie înţelegătoare şi cu o inimă deschisă. Fără îndoială că Edda Lou se baza pe tine. Imaginea aceea o făcu să se împăuneze puţin. — E adevărat că avea tendinţa să se bazeze pe mine. Dar asta nu mă deranja. — Datorită faptului că tu erai măritată, sunt sigur că Edda Lou venea să-ţi ceară sfatul – în privinţa bărbaţilor din viaţa ei. Sfat, pe naiba, îşi spuse Darleen. Eddei Lou îi plăcuse să se laude. Dar nu credea că ar fi trebuit să spună acest lucru. — Stăteam de vorbă foarte mult. Cred că vorbeam la telefon în fiecare zi. — În momentul morţii, Edda Lou avea vreo legătură cu cineva anume? — Păi, sigur. Toată lumea ştia că era îndrăgostită de Tucker Longstreet. Ar fi putut să aibă o mulţime de alţi prieteni. Edda Lou se întreţinea foarte bine. Se uita în reviste pentru coafuri şi stiluri de machiaj, şi nu ieşea din cameră, fără să se fardeze cum trebuia. Dar pusese ochii pe Tucker. Odată ce punea gheara pe el, eu urma să… adică, de cum fixau data, eu urma să fiu doamna ei de onoare. Ne-am dus la Greenville şi ne-am ales rochiile, tot.

Nu era păcat că nu avea să mai aibă ocazia să îmbrace rochia aceea roz, cu mâneci bufante şi fundă mare? Dând încurajator din cap, Bums îşi nota în carneţel. — Domnul Longstreet şi Edda Lou urmau să se căsătorească? Darleen îşi umezi buzele şi se uită la casetofon. Era împărţită între loialitate şi adevăr – adevărul însemnând acum autoconservare. Episodul cu Junior o făcu să dea înapoi. — Edda Lou era decisă s-o facă. — Şi domnul Longstreet? — Ei bine… l-ar fi convins ea. Edda Lou nu era genul de om care să mai dea drumul, odată ce-şi înfigea dinţii în ceva. — Deci, crezi că l-ar fi convins pe domnul Longstreet să o ceară în căsătorie? — Bănuiesc că se poate spune şi aşa. — L-ar fi presat? Întrebă Bums, continuând să zâmbească binevoitor. S-ar fi putut să ştie despre vreo slăbiciune, despre vreo problemă, care l-ar fi convins să se dea pe brazdă, să zicem? Darleen se gândi puţin, dar apoi, spre dezamăgirea lui Bums, clătină din cap. — Nu, Tucker nu-i un tip cu probleme. El doar se scutură de ele. Adevărul e că am încercat să-i spun Eddei Lou că tocmai de aia a şi terminat cu ea, pentru că devenise prea insistentă. Bărbaţilor nu le

place să fie împinşi spre căsătorie. Darleen luă propriul ei exemplu. — Mă gândesc la Junior. Am aşteptat liniştită, ca o doamnă, să-şi ia inima în dinţi şi să mă ceară. Dacă aş fi adus eu vorba despre căsătorie, ar fi rupt-o la fugă imediat. Bărbaţilor nu le place în general ideea de a se aşeza la casa lor. Asta i-am spus şi ei, zise Darleen, dând din cap cu un aer de cunoscător. Dar ea n-a vrut să asculte. Era încăpăţânată. Şi ferm hotărâtă să trăiască la Sweetwater. Adică, să fie cu Tucker, se corectă ea. Edda Lou era nebună după el. — Sunt sigur că sentimentele ei erau foarte profunde, murmură Bums şi Darleen zâmbi. Ea şi domnul Long – Street au avut o discuţie mai aprinsă în ziua morţii ei. — Edda Lou a venit la mine imediat după aceea, spuse Darleen, aşezându-se mai comod. Era exact ca în filmele cu Perry Mason, îşi spuse ea. — Era teribil de furioasă. Tucker pusese capăt relaţiei cu ea, aşa că Edda Lou se gândea să se dea la fund câteva săptămâni, până când el nu mai putea să stea fără ea. Aşa a zis. Se gândea că, făcând sex atât de bine, el avea să vină după ea foarte repede, zise Darleen, dar îşi dădu seama că se lăsase furată de subiect şi roşi. Vreau să spun că ea ştia că o iubea. Cu chipul lipsit de orice expresie, Bums încuviinţă. — Înţeleg perfect. — Devenise cam nervoasă. Pe urmă, Tucker anceput să se vadă cu Chrissy Fuller care era

divorţată. Ei bine, Edda Lou nu avea de gând să stea cu mâinile în sân nici măcar o clipă. L-a prins pe Tuck la Chat’N Chew şi i-a zis ce şi cum. — Susţinând că era însărcinată. Darleen strânse din buze şi îşi privi fix pantofii. — Trebuie să recunosc că a greşit făcând treaba asta. Dar era atât de supărată că ar fi putut să-l piardă pe Tucker. — Asta ţi-a spus când a venit la tine în dupăamiază aceea? — Era tare supărată. O femeie e în stare să spună tot soiul de lucruri, când are inima frântă. Se plimba încoace şi încolo prin camera din faţă. Zicea că el nu avea s-o arunce ca pe un obiect uzat. Nu avea să-i facă ei ce-i făcuse tatăl lui, tatălui ei. — Poftim? Darleen se înfioră. Întotdeauna era plăcut să fi prima care transmitea zvonul, chiar dacă acesta era mai vechi de treizeci de ani. — Cu ani în urmă, tatăl Eddei Lou a curtat-o pe domnişoara Madeline– mama lui Tucker. Sau, mă rog, n-a curtat-o chiar, aşa zic oamenii care-şi amintesc. Dar ar fi vrut s-o facă. Era teribil de hotărât să se-nsoare cu domnişoara Madeline, chiar dacă tatăl ei era senator, iar el nu era decât un amărât de fermier. Edda Lou obişnuia să spună că era ca povestea Cenuşăresei, dar inversată. Însă adevărul era că domnişoara Madeline era îndrăgostită de Beau Longstreet. Cu cât era mai

îndrăgostită de domnul Beau, cu atât Austin Hatinger o voia mai mult. Nu i-a plăcut niciodată pe cei din familia Longstreet. — Deci, o întrerupse Bums, sperând să scurteze povestea, între cele două familii există resentimente de mai multă vreme? — Rău de tot. El şi domnul Beau au sărit la bătaie în timpul unui eveniment bisericesc. Tata a fost printre cei care i-au despărţit şi mai povesteşte din când în când. Bums îşi drese glasul. — E foarte interesant, Darleen, dar… — Vreau să spun că, din cauza acestor lucruri, Edda Lou se gândea că merita proprietatea Sweetwater. Şi se ţinea după Tuck, fiindcă… ei bine, e frumos şi nu-i zgârcit ca taică-său. Dar mai mult cred că-i plăcea ideea de a-şi înfuria tatăl. Aşa că a fost tare supărată pe el – pe Tucker – când el a spus în faţa tuturor că n-o voia. Mi-a zis: „O să-şi înghită cuvintele astea, Darleen. Aşteaptă numai şi ai să vezi. “ — Ţi-a spus cumva şi cum avea de gând să-l facă să-şi înghită cuvintele? — Intenţiona să-l atragă undeva şi să lase natura să lucreze, zise ea şi îi făcu cu ochiul lui Bums. Edda Lou se îngrijea cu foarte mare atenţie. Şi ştia cum să se-mbrace, ca să-i facă pe bărbaţi să se uite după ea. — Ştii cumva şi pe cine? — Înaintea lui Tucker? Îi cam plăcea să umble

când cu unul, când cu altul. Iarna trecută a fost cu John Thomas Bonny şi, înainte, cu Judson O’Hara şi cu Will Shiver. Şi a mai fost şi Ben Koons, de asemenea. Deşi era însurat şi ea nu-i lua niciodată în serios. Bums notă numele cu meticulozitate. — Fiind atât de atrăgătoare, trebuie să fi fost un bărbat care să fi rămas… agăţat de ea şi după ce Edda Lou a început să umble cu domnul Longstreet. — Ah, Eddei Lou îi plăcea să se laude că bărbaţilor nu le trecea prea repede suferinţa după pierderea ei. Ar fi putut să-l aibă pe oricare. — Înţeleg. Şi cu Toby March ce-a fost? — Ah, spuse Darleen, luând paharul cu apă şi bând ce mai rămăsese în el. Eh. — Da? — Nu-i nimic serios în legătură cu asta, domnule Bums. Chiar nimic. Eddei Lou îi cam plăcea să tachineze. Aşa era ea. — L-a tachinat pe domnul March? — A fost doar un joc, spuse Darleen, începând săşi roadă unghia degetului mare. Pe Edda Lou n-ar fi interesat-o un negru. Poate era doar curioasă. — Şi era curioasă în privinţa domnului March? — O făcea doar ca să-şi înfurie tatăl. Acesta l-a bătut pe Toby acum câţiva ani. L-a lăsat cicatricea aia. Iar fratele Eddei Lou, Cy, e prieten cu băiatul lui Toby. Austin Hatinger a făcut un scandal imens pentru asta. Aşa că Eddei Lou îi plăcea să flirteze cu

Toby, pentru că el devenea rigid şi se fâstâcea. — A avut vreo legătură cu el? — N-aş putea spune, zise Darleen rozându-şi unghia până în carne. N-a fost nimic serios. Doar îl tachina. Dar ar fi putut fi serios pentru un negru, îşi spuse Bums. Un negru căsătorit, dintr-un orăşel din sud, unde, dacă depăşeai anumite limite, erai mort. — Când l-a tachinat, Darleen? — Ah, mai mult după ce Tucker i-a dat papucii. Când Toby făcea nişte lucrări la pensiune. Dar n-ar fi făcut nimic, zău. Taică-său ar fi omorât-o. L-ar fi spânzurat pe Toby şi pe ea ar fi jupuit-o de vie. Dacă n-ar fi făcut-o cu mâna lui, ar fi făcut-o Vernon. Edda Lou şi Vernon nu prea se aveau bine, dar Vernon n-ar mai fi putut ţine capul sus dacă ea… ştiţi… ar fi umblat cu unul de teapa lui Toby. A Bums zâmbi. Avea încă trei suspecţi. Încă trei motive. — Îţi mulţumesc, Darleen. Mi-ai fost de mare ajutor. În timp ce Toby şi Jim băteau cu ciocanele pe veranda din spate, Caroline ţinti spre o cutie. Şi rată. — Ţinteşte puţin mai la dreapta, o sfătui Susie. Arma îţi zvâcneşte spre stânga ori de câte ori apeşi pe trăgaci. — Nu ştiu de ce fac asta. — E liniştitor. Ţine-ţi răsuflarea de data asta.

Exact înainte să apeşi pe trăgaci, spuse Susie, ţuguindu-şi buzele când Caroline trase din nou şi rată. O să fie mai bine când o să-nveţi să ţii ambii ochi deschişi. Dar n-aş concura anul ăsta pe 4 Iulie. — O să nimeresc una, măcar una, înainte să mă urnesc din punctul ăsta. — Poate ar fi bine dacă te-ai gândi iarăşi la acel Luis. — Nu. Abia am reuşit să trec peste asta. — Of, şi eu care speram să ai lin moment de slăbiciune şi să-mi povesteşti toate amănuntele acelea groaznice. — A fost mai mult un clişeu, decât ceva groaznic. L-am prins cu alta. — Ah… Chiar l-ai prins? — Prins cu P mare, spuse ea şi ţinti. Am intrat, în timp ce o flautistă cu sânii mari se ocupa de el. — Vai. Şi, nu i-ai tăiat scula? Arma se mişcă în mâna Carolinei când aceasta izbucni în râs. — Nu. Mă tem că treaba asta a avut loc în perioada mea de slăbiciune. — Se pare că ai trecut peste asta acum. — Peste perioada de slăbiciune sau peste Luis? Da. Destul de mult. Rată din nou, înjură şi se pregăti să tragă iarăşi. — Fir-ar să fie, tot o să lovesc una. E doar o chestiune de exerciţiu. Nimeni nu ştie mai multe despre exerciţiu decât un muzician, zise ea şi,

ridicând arma, ţinti. O să fac afurisita aia de cutie să zdrăngăne. O atinse într-o parte şi, chiar dacă nu zdrăngăni în x adevăratul sens al cuvântului, bang-ul acela scurt o satisfăcu. — Foarte bine, spuse Susie, bătând-o pe spate. Cear fi să iei o pauză? — Ce-ar fi? O parafrază Caroline, descărcând arma cu meticulozitate, căci, spre deosebire de Susie, ea nu se simţea prea bine purtând o armă încărcată. A fost mai bine decât ieri. Mi-a trebuit mai mult de două ore ca să nimeresc una dintre cutiile alea afurisite. Azi mi-a trebuit… zise ea şi se uită la ceas, doar o oră şi patruzeci şi cinci de minute. Fiindcă nu avea unde să le pună, vârî gloanţele în buzunar. " — Vrei să bei ceva? — Credeam că n-o să mă mai întrebi, zise Susie şi porniră amândouă spre casă. Le dai de lucru lui Toby şi Jim. Îmi place noua vopsea. Înviorează locul. — Or să vopsească şi verandele. În alb. Putem să trecem pe-aici, Toby? — Sigur, numai să aveţi grijă. Bună ziua, doamnă Truesdale. — Hei, Toby. Când termini aici, vii să-l faci pe Burke să repare uşa din spate? El zâmbi, ştergându-şi faţa cu eşarfa. Pământul de sub verandă i se lipise de piele. — L-am spus ce trebuie să facă acolo. Cred că

acum vreo şase luni. — Zice tot timpul că o să se ocupe dă ea, spuse Susie păşind pe lângă trusa de scule. Bănuiesc că are o grămadă de lucruri pe cap. Zâmbetul lui Toby dispăru. — Aşa e, doamnă. Jim, ţine scândura aia nemişcată, zise el după aceea, rămânând cu privirea plecată, când Caroline o conduse pe Susie la bucătărie. — Ah, ăsta trebuie să fie căţelul despre care am auzit vorbindu-se atâta, zise Susie lăsându-se pe vine lângă Useless care stătea ghemuit sub unul dintre scaunele de bucătărie – loc pe care îl ocupase încă de când se trăsese primul foc de armă. — Da, fiorosul meu câine de pază, spuse Caroline privindu-l cum tremură. Trebuie să fi fost nebună. — Nu, doar bună la inimă. Mulţumesc, spuse Susie îndreptându-se şi luând paharul de ceai cu gheaţă, oferit de Caroline. Am vrut să trec pe-aici şi mai înainte, dar totul e haotic de când s-a logodit Marvella. — Am auzit. Observând expresia din ochii lui Susie, Caroline căută prin dulapuri ceva dulce, dar care să nu îngraşe. Se opri asupra unor prăjiturele pe care le cumpărase pentru a-l servi pe Jim la prânz. — Poftim, serveşte nişte prăjiturele cu ciocolată. — Mulţumesc, spuse Susie, adulmecând şi desfăcând celofanul în care era învelită prăjitura.

Încă de când ne-au anunţat, sunt ca un robinet stricat. Încep să plâng de cum mă gândesc la asta. Muşcă din prăjitură. — Ştiam că o să se întâmple odată şi odată, bineînţeles. Se iubesc de vreo doi ani. Şi când nu se iubeau, se certau, şi ăsta-i semn sigur. — Dar e fetiţa ta. — Da, zise Susie, ştergându-şi o lacrimă. Copilul meu. Primul meu copil. Mă simt bine când mă las furată de planurile de nuntă, dar, dacă stau aşa şi mă gândesc, mă podideşte plânsul. Caroline se uită la a doua prăjitură şi hotărî că merita şi ea una. — Au fixat vreo dată? — În septembrie. Marvellei i-au plăcut întotdeauna crizantemele. Vrea ca biserica să fie plină de crizanteme, iar cele cinci domnişoare de onoare să poarte rochii în culori de toamnă. Are nişte idei ciudate. Ruginiu şi auriu, zice. Înflăcărându-se, Susie îşi linse degetele. — Eu zic că ruginiul e un fel de roşu şi nu mi se pare adecvat pentru o nuntă religioasă, dar ea e hotărâtă. Nici nu vrea să audă de culori pastelate. Surprinzându-i privirea Carolinei, Susie zâmbi. — Ştiu, ştiu, culorile nu sunt chiar atât de importante. Doar că mi-e mai uşor să mă gândesc la ele, la muzică, la faptul dacă o să dăm petrecerea afară, în curte, sau va trebui să închiriem Moose Hali, spuse ea şi oftă uşor. Burke şi cu mine am făcut

doar cununia civilă. — Sunt sigură că tu şi Marvella o să vă-nţelegeţi de minune. — M-aş simţi mai bine dacă aş putea s-o conving să fie de acord cu roz, în loc de ruginiu, spuse ea, terminând prăjitura. La sfârşitul săptămânii o să mergem la Jackson să facem cumpărături. Ne-ar face plăcere dacă ai veni şi tu. — Îţi mulţumesc, dar n-am pentru ce să fac cumpărături. — Când o femeie are nevoie de un motiv ca să facă nişte cumpărături, înseamnă că o frământă ceva. Caroline linse de pe degete umplutura lipicioasă. — Bănuiesc că mă frământă. E ceva ce ne frământă pe toţi. — De când a scăpat Austin, Burke vine acasă doar ca să doarmă vreo două ore, spuse Susie şi apoi înclină capul. Scumpo, doar nu te temi c-o să vină aici să te supere, nu? — Nu ştiu, spuse Caroline, ridicându-se neliniştită. Nu pot să scap de gândul ăsta, deşi nu există niciun motiv pentru ca el s-o facă. Se uită pe fereastră şi privirea îi fu atrasă spre copaci, amintindu-şi ce se afla dincolo de ei. — E vorba de mai mult, Susie. Bănuiesc că e ca şi cum s-ar fi uitat despre toate celelalte lucruri, de când a început căutarea lui Austin Hatinger. Nu pot să uit că, numai cu vreo două săptămâni în urmă, mam plimbat pe lângă izlaz şi am descoperit-o pe fiica

lui. — Nimeni n-a uitat de Edda Lou. Nici de Francie, nici de Arnette. Dar, dacă te gândeşti prea mult la asta, rişti să-ţi pierzi minţile, spuse ea, după care coborî glasul. Acel agent Bums stă de vorbă cu toată lumea din oraş. Chiar azi-dimineaţă a discutat cu Darleen. Happy mi-a spus. Lucrurile merg greu, pentru că nu colaborează cu Burke. Acţionează pe lângă el. Bănuiesc că nu vrea ca reprezentanţii legii din localitate să se amestece în cazul lui federal, dar greşeşte. Burke îi cunoaşte pe oamenii ăştia şi ei au încredere în el. N-au încredere într-un yancheu cu pantofii lustruiţi.. Caroline nu putu să nu zâmbească şi îşi privi propriii pantofi.. — Pe ai mei nu i-am mai lustruit de nu ştiu când. — Ah, tu eşti altfel. Rudele tale au trăit aici. Bineînţeles, s-ar putea spune că tu şi acel tip Bums vorbiţi aceeaşi limbă. Caroline îşi ridică o sprânceană. — S-ar putea spune, dar nu cred că e chiar aşa. — Mi s-a părut că te respectă foarte mult. — Pe Caroline Waverly, muziciana. E o diferenţă, spuse ea oftând şi se aşeză din nou. De ce nu-mi spui mai bine ce-ţi trece prin cap, Susie? — Mă gândeam că, din moment ce tu şi agentul Bums faceţi parte din aceleaşi cercuri, aşa vine vorba, s-ar putea să te asculte dacă i-ai sugera ceva. — Şi ce anume ar trebui să-i sugerez?

— Nu poate să-l ignore aşa pe Burke, izbucni Susie. Nu vorbesc doar ca soţie a lui, pentru că-l iubesc şi ştiu că treaba asta îl frământă foarte tare. Vorbesc ca femeie, ca membră a acestei comunităţi. Cel care le-a ucis pe fetele alea trebuie prins şi o să fie mult mai greu să se facă asta, dacă Burke nu e lăsat să stea de vorbă cu oamenii, să-i facă să-şi deschidă sufletele. — Sunt de acord cu tine, Susie. Sincer. Dar, zău, nu văd cum aş putea să ajut. — Mă gândeam că poate o să găseşti momentul potrivit pentru a-i pomeni despre asta. Aşa, în treacăt. — Dacă o să apară momentul respectiv, o să-ncerc. — Presupun că n-a reuşit nimic cu tine, spuse Susie. Romantic vorbind.. Caroline râse şi clătină din cap. — Nu, şi niciun bărbat care se gândeşte întâi la muzica mea şi apoi la mine n-o să reuşească. — Oh, sună interesant, zise Susie curioasă şi îşi propti bărbia în mâini. — Hai să zicem că am avut o relaţie cu un bărbat care mă considera mai mult un instrument decât o femeie. Agentul Bums mă priveşte la fel. — Ţi s-a frânt inima? Caroline schiţă un zâmbet. — S-a crăpat puţin. — Eh, cea mai bună modalitate de a o lipi la loc e o aventură plăcută cu un bărbat simpatic, spuse ea

atingându-şi buza de sus cu limba. Am auzit că ai fost la film cu Tucker, ieri-seară. — De ce sunt surprinsă, oare? — Josie i-a spus lui Darleen. După părerea mea, Tucker Longstreet ar fi un remediu plăcut şi nedureros pentru o inimă frântă. — Crăpată, o corectă Caroline. Am fost doar la un film. Asta nu se poate considera o aventură. — Un bărbat care îi aduce trandafiri unei femei pune bazele pentru aşa ceva, zise ea şi zâmbi când Caroline închise ochii. A invitat-o pe Marvella la masă, când era în Rosedale şi alegea florile. — A fost un simplu gest amabil făcut de un vecin. — Îhî. Burke mi-a adus odată un buchet de violete, cât se poate de amabil. Nouă luni mai târziu s-a născut Parker. Nu-i nevoie să roşeşti aşa şi să te simţi jenată, spuse Susie, dând din mână cu nonşalanţă. Sunt doar curioasă. Şi, mă gândeam că, dacă nutreşti vreun… interes, ca între vecini, faţă de Tucker, ar fi bine să ştii că agentul Bums pune foarte multe întrebări despre el. — Ce fel de întrebări? — Legate de Edda Lou. — Bine, dar… Caroline îşi simţi inima începând să bată cu putere. — Credeam că nu e suspectat, pentru că a fost acasă în noaptea când ea a fost ucisă. — Poate că FBI-ul o să vrea să găsească o fisură în

chestia asta. Bine, el pune întrebări despre o mulţime de oameni, zise ea şi aruncă o privire spre uşa din spate şi spre veranda unde Toby fredona în the Garden. — Susie, rosti Caroline, muşcându-şi buzele şi coborând glasul, e absurd. — Tu crezi asta, poate, şi eu, care îi cunosc pe Toby şi pe Winnie de o viaţă întreagă, dar agentul Bums are altă părere, spuse ea aplecându-se spre Caroline. S-a dus şi a vorbit cu Nancy Koons. Voia să ştie dacă Edda Lou şi Tucker s-au certat în pensiune. Dacă el a dat vreun semn de violenţă. Şi a întrebat-o şi despre Toby. — Ea ce-a spus? — Aproape nimic, pentru că nu i-a plăcut felul cum a întrebat-o, spuse Susie, trasând dungi pe paharul aburit. De aceea trebuie să lucreze cu Burke. El ştie cum să abordeze oamenii. Cu el ar sta de vorbă. Presupun c-o să vină din nou pe-aici cât de curând, din moment ce tu ai descoperit cadavrul. — N-am ce să-i spun. — Scumpo, mi se pare că s-ar putea să-l intereseze faptul că Tucker vine tot timpul pe-aici. Caroline îşi frecă mijlocul frunţii, unde începea să se formeze o durere de cap. — Nu-l priveşte viaţa mea personală. Asta o să-i spun! Mult timp, după ce plecă Susie, Caroline se gândi

la fiecare dintre lucrurile pe care le discutaseră. Ascultă cum Toby şi fiul lui îşi strângeau uneltele şi continuă să se gândească. Se plimbă prin casă, încercând să-şi dea seama care era rolul ei.. Era o străină. Totuşi, familia ei era originară din Innocence. Nu o cunoscuse pe Edda Lou şi totuşi ea fusese cea care o descoperise. Nu schimbase nici măcar un singur cuvânt cu Austin Hatinger. Dar el trăsese în ea. Nu-l cunoştea pe Matthew Bums. Ah, cu siguranţă, că îi cunoştea genul, dar nu pe el. Totuşi, era adevărat că frecventau aceleaşi cercuri, cunoşteau aceleaşi locuri, vorbeau aceeaşi limbă. Însă nu putea înţelege cum ar fi putut acest lucru să ajute la rezolvarea unei crime. Cu toate acestea, Susie o făcuse să se simtă răspunzătoare. Era încurcată – căci nu avea un termen mai bun – cu unul dintre suspecţi. Altul lucra pentru ea. Astfel, se simţea şi mai răspunzătoare. Da, cunoştea totul în legătură cu responsabilităţile. Te copleşeau şi se prindeau de tine ca nişte lipitori însetate, până când te sugeau complet. Avusese o responsabilitate faţă de părinţi, faţă de muzică, de profesori, de maeştrii, de colegii muzicieni, de admiratorii ei. Şi, aşa cum acesta insistase până în ultima clipă, faţă de Luis. Destul de ciudat, venise la Innocence ca să scape de responsabilitate pentru o vreme, numai ca să descopere că aceasta o copleşea iarăşi. A Nu putea să

facă nimic. Acum înţelegea acest lucru, întotdeauna avusese de ales, dar ea alesese mereu să cedeze, în loc să riposteze. Acum însă nu era altceva? N-ar fi însemnat că cedează dacă nu făcea nimic? Deşi se îndoia că ar fi avut ceva de oferit, era implicată. Nu doar în ceea cel privea pe Tucker, ci în existenţa oraşului Innocence. Şi, deocamdată, Innocence reprezenta căminul ei. — Bine, bine, spuse ea, apăsându-şi tâmplele. O să mă duc să stau de vorbă cu el. O să fac câteva sugestii, ca de la yancheu la yancheu. Îşi luă poşeta şi tocmai se îndrepta spre uşă, când văzu maşina lui Matthew Bums intrând pe alee.. Eh, trebuie să fie destinul, îşi spuse ea oftând. — Te-am prins exact înainte să pleci, zise el coborând din maşină. — Nu… adică, da, spuse Caroline zâmbind şi modificându-şi planurile. Dar pot să mai stau câteva minute. Vrei să intri? — Aş vrea. Chiar foarte mult, spuse el şi, în clipa în care păşi pe verandă, Useless începu să mârâie în spatele uşii cu plasă. — E doar un căţel, îl asigură ea. Puţin cam suspicios faţă de străini, adăugă şi, deschizând uşa, luă căţelul în braţe. — Simpatic, zise Bums, dar Caroline auzi foarte clar cuvântul potaie. — E un excelent tovarăş, spuse ea, hotărându-se să

nu-l lase pe Useless afară, şi intră cu el în salon. Doreşti să bei ceva? Ceai cu gheaţă, cafea? — Un ceai cu gheaţă ar fi minunat. Mă tem că n-o să mă obişnuiesc niciodată cu căldura asta. — Căldură? Întrebă ea cu aceeaşi ironie plină de amuzament, pe care o auzise la mulţi localnici. Ah, abia în august o să fie cald. La loc, te rog. Vin imediat, spuse ea şi smotoci căţelul, îndreptându-se spre bucătărie. Când se întoarse, îl găsi pe Bums stând în picioare, cu mâinile la spate, privind încruntat gaura de glonţ din canapea. — Un stil interesant de a face conversaţie, nu? Spuse ea, punând tava jos. Tocmai m-am hotărât să n-o mai repar. — Groaznic cum Hatinger a tras în casa asta, fără să se gândească măcar o clipă că ai fi putut fi rănită. Nici măcar nu te cunoştea. — Din fericire, Tucker a gândit repede. — Dacă s-ar fi gândit puţin, nu te-ar fi pus în asemenea primejdie. Caroline se aşeză, înţelegând că manierele rigide ale lui Bums nu i-ar fi permis acestuia să o facă înaintea ei. — Nu cred că Tucker a ştiut că Austin era afară, înarmat cu o puşcă. Ne-a luat pe amândoi prin surprindere. Vrei lămâie sau zahăr? — Doar puţină lămâie, te rog, spuse el şi se aşeză pe canapea, întorcându-se puţin pentru a o privi.

Caroline, din moment ce-ţi iubesc muzica de ani de zile, am senzaţia că te cunosc. Zâmbetul ei rămase agreabil. — Ciudat cât de mulţi fac greşeala asta. De fapt, muzica pe care o interpretez aparţine multor compozitori. Nu-i a mea. El îşi drese glasul: — Vreau să spun că ţi-am admirat talentul şi ţi-am urmărit cariera, aşa încât simt că există o oarecare legătură. Sper că pot fi sincer. Ea sorbi din ceai. — Şi eu sper. — Sunt îngrijorat, Caroline, foarte îngrijorat. Am auzit vorbindu-se prin oraş că te întâlneşti cu Tucker Longstreet. — Asta e minunat la oraşele mici, nu crezi? Dacă stai într-un loc mai mult de cinci minute, auzi tot. El deveni rigid. — Mie unul puţin îmi pasă de zvonuri, bârfe sau insinuări. Când o văzu izbucnind în râs, strânse din buze. — Iartă-mă, dar parcă ar fi vorbit membrii unei formaţii de muzică rock sau reprezentanţii unei firme de avocatură. Îşi reprimă un alt chicotit când văzu că el nu era pe aceeaşi lungime de undă. Râzând de el, cu siguranţă că nu avea să-l facă să fie dispus să asculte vreo sugestie. — Aceste locuri se hrănesc cu bârfe, Matthew.

Cred că ar putea fi chiar util.. — Într-adevăr. Oricât de mult aş dispreţui aceste obiceiuri, trebuie să privesc totul din punct de vedere profesional. Şi ai face bine să procedezi şi tu la fel. Tucker Longstreet e încă interogat în legătură cu o crimă oribilă şi brutală. Din cauza nervozităţii, Caroline mută paharul dintr-o mână în alta, însă ochii îi rămaseră calmi. — Din câte am înţeles, mulţi oameni sunt interogaţi. Bănuiesc că o să mă aflu şi eu printre ei. — Implicarea ta constă numai în faptul că eşti o persoană nevinovată, care s-a întâmplat să descopere un cadavru. — Nu-i nimic simplu în treaba asta, Matthew. Am descoperit cadavrul şi sunt o membră a acestei comunităţi. Am… spuse ea schiţând un zâmbet, căci era adevărat… prieteni aici şi, probabil, nenumăraţi veri de un fel sau altul. — Şi îl consideri pe Tucker Longstreet prieten? — Încă nu ştiu exact ce anume îl consider pe Tucker, spuse ea, aruncându-i o privire indiferentă. Este o întrebare profesională? — Cercetez o serie de crime, spuse el simplu. Nu lam tăiat pe domnul Longstreet de pe lista mea. Îl consider ca fiind o persoană care trebuie supravegheată cu atenţie. Poate nu ştii că a avut relaţii şi cu celelalte două victime. — Matthew, mă aflu aici de mai bine de două săptămâni. Ştiu foarte bine acest lucru. La fel cum

ştiu şi că mariajul Woodrow şi Sugar Pruett nu merge bine şi că băiatul lui Bea Stockey, Leroy, a primit amendă pentru depăşirea vitezei legale pe autostrada unu. La fel cum ştiu că Tucker n-ar fi fost capabil să le facă acele lucruri oribile sărmanelor femei. Bums oftă prelung, răbdător şi puse jos paharul cu ceai. Întotdeauna îl fascina uşurinţa cu care erau vrăjite femeile. — Oamenii s-au lăsat păcăliţi de farmecul şi frumuseţea lui Ted Bundy. Un ucigaş în serie nu se prezintă ca atare în viaţa de toate zilele. Sunt deştepţi, manipulanţi şi, adesea, extrem de inteligenţi. Şi, adesea, da, foarte adesea, trec prin perioade în care nu-şi amintesc ce-au făcut. Iar dacăşi amintesc, ascund acest lucru în spatele unor măşti de amabilitate sau de preocupare. Dar mint, Caroline. Mint, pentru că ei nu trăiesc decât ca să ucidă. Pasiunea, priceperea cu care vânează şi atacă. O văzu pălind şi se întinse să-i ia mâna într-a lui. — Te sperii. Asta şi vreau. Cineva, foarte probabil cineva din această comunitate, se ascunde în spatele unei măşti şi îşi pune la cale următoarea lovitură. Îmi voi folosi toată priceperea, toate cunoştinţele, ca să-l împiedic. Dar s-ar putea să nu fie de ajuns. Şi, dacă nu e, va ucide din nou. Ea trebui să lase ceaiul deoparte. Nu mai avea nevoie de nimic rece acum, căci sângele îi îngheţase în vene.

— Dacă e aşa… — Este. — Dacă e aşa, repetă ea, n-ar trebui să foloseşti tot ajutorul care ţi se poate oferi? — Poftim? — Eşti un străin aici, Matthew. Insigna ta nu schimbă cu nimic acest fapt. Ba chiar, tocmai pentru că e federală, te face să fi şi mai străin. Dacă vrei să-i ajuţi pe oamenii ăştia, foloseşte-te de ajutorul lui Burke Truesdale. Zâmbetul lui era încordat când îşi îndreptă umerii; — Îţi apreciez preocuparea, Caroline, dar, pur şi simplu, nu ştii despre ce e vorba aici. — Nu, nu ştiu. Dar cunosc şi eu câteva lucruri despre politică şi autoritate. Nimeni n-ar putea să cânte cu o mulţime de orchestre diferite sub baghetele unei mulţimi de dirijori diferiţi şi să nu înţeleagă lanţul alimentar. Ceea ce vreau să spun, Matthew, este faptul că tu – aşa cum eu am fost aproape toată viaţa – eşti un outsider. Burke îi cunoaşte pe oamenii ăştia. Tu nu. — Ceea ce reprezintă o parte din problemă. El îi cunoaşte, e părtinitor. E înrudit cu ei sau are prieteni vechi de apărat. — Iar te referi la Tucker. — Ca să fiu mai exact. Termenul este băieţii buni, nu? Beau câteva beri împreună, împuşcă nişte iepuri

sau alte animale mici şi stau pe verande, unde vorbesc despre bumbac şi despre femei, spuse el, înlăturând o scamă de pe pantaloni. Nu, nu-i cunosc pe aceşti oameni, Caroline, dar cunosc acest gen. Ultimul lucru de care aş avea nevoie în rezolvarea acestui caz ar fi să-l iau pe Burke Truesdale să-mi netezească drumul. Sunt convins că e un om cinstit. Şi loial. Tocmai loialitatea lui mă îngrijorează. — Pot să fiu sinceră, Matthew? El desfăcu mâinile. — Te rog. — Te porţi ca un ticălos plin de sine, spuse ea şi văzu cum rămâne stupefiat. Asta ar putea să dea rezultate la Washington sau în Baltimore, dar nu ţine aici, în deltă. Dacă o să mai fie ucis cineva – cum pari să crezi – atunci fă bine şi uită-te la tine şi întreabă-te dacă nu cumva acest lucru ar fi putut fi evitat. Dacă nu cumva l-ai fi putut evita, având o legătură între tine şi aceşti oameni, în loc să fi cu nasul pe sus şi plin de tine.. El se ridică, înţepat. — Îmi pare rău că nu putem fi de acord în privinţa acestei chestiuni, Caroline. Indiferent care ţi-e părerea, eu tot mă văd obligat să te sfătuiesc să te implici mai puţin cu Tucker Longstreet, până la rezolvarea acestui caz. — Am descoperit în mine un obicei teribil de a nesocoti sfaturile. — Treaba ta, spuse el, înclinând capul. Va trebui

să te rog să vii la sediul meu temporar, mâine. Pe la ora zece, dacă-ţi convine. — De ce? A — Am să-ţi pun nişte întrebări. Întrebări oficiale. — Atunci îţi voi da răspunsuri. Răspunsuri oficiale. Nu se osteni să-l conducă.. Capitolul 17 Caroline nici nu trebuia să-şi cântărească loialităţile. Abia se aşeză praful în urma lui Bums, că ea îl şi luă pe Useless în braţe şi se îndreptă spre maşină. Cheile atârnau în contact, acolo unde le lăsase. Se întoarse şi privi casa. Nu încuiase uşile. Nici măcar nu se gândise să o facă. Poate că era o greşeală, ţinând cont de recentele violenţe care tulburaseră oraşul. Dar să încui uşile, fără să închizi geamurile şi să laşi obloanele, era şi mai prostesc. Ar fi însemnat să găsească o căldură insuportabilă la întoarcere. În mai puţin de o lună, căpătase obiceiuri provinciale. — N-o să-mi fie frică în propria mea casă, îi spuse ea lui Useless, vârându-l în maşină. Haide, Useless, a venit timpul să participăm activ. Străbătu aleea şi nu observă forma care stătea în umbra copacilor şi o urmărea. Fraţii Statler se auzeau cântând într-o boxă mare

pe veranda casei de la Sweetwater, iar Lulu şi Dawyne le ţineau companie. Lulu încă mai purta pana de vultur şi cizmele de luptă. Pentru a-şi completa ţinuta, avea peste blugi un halat de pictor, stropit de vopsea, iar în urechi, o pereche de cercei cu rubine cât nişte pui de găină. Stătea în faţa unui şevalet, cu picioarele bine înfipte în pământ, mai degrabă ca un boxer care se pregătea să înceapă runda a treia, decât ca un artist, îşi spuse Caroline. Dwayne stătea întins în balansoar, cu un pahar mare de Wild Turkey în mână şi, pe faţă, cu zâmbetul afabil al unui om beat. — Salut, Caroline, spuse el, făcând un gest cu paharul, în chip de salut. Ce-ai acolo? Caroline îl lăsă pe Useless pe jos, iar căţelul începu imediat să adulmece tufele însemnate de Buster. — Căţelul meu. Bună seara, domnişoară Lulu. Aceasta mormăi şi mai puse puţină vopsea pe pânză.. — Bunica mea a alungat de pe plantaţia ei doi dezertori yanchei în 1863. Caroline înclină din cap. Venise pregătită. — Bunicul bunicii mele şi-a pierdut un picior la Antietam în timp ce alunga trupele generalului Bumside de pe podul de piatră. Lulu îşi ţuguie buzele şi se. Gândi.. — Şi când s-a-ntâmplat asta? ’ — La 17 septembrie 1862, spuse Caroline zâmbind şi binecuvântând jurnalul amănunţit al bunicii ei. Îl

chema Silas Henry Sweeney. — Sweeney, Sweeney. Mi se pare c-au existat nişte veri Sweeney în partea bărbatului meu – al doilea bărbat, Maxwell Breezeport, spuse Lulu şi, privind-o pe Caroline cu ochii îngustaţi, îi plăcu ce văzu. Tânăra era la fel de proaspătă ca smântâna. Şi exista un aer de încăpăţânare în ochii ei şi în poziţia bărbiei care lui Lulu îi plăcea foarte mult. Probabil că sângele yancheu se diluase oricum, îşi spuse ea şi, în plus, cam venise vremea ca Tucker să se aşeze. — Ai venit să te dai pe lângă Tucker, nu? — Bineînţeles că nu, spuse Caroline, dar descoperi că îi era imposibil să se simtă jignită. Am venit să stau de vorbă cu el, totuşi. Dacă e acasă. — Ah, e pe-aici, spuse Lulu studiindu-şi paleta şi înmuind pensula într-o culoare verde-aprins. Vinoncoace, fetiţo, nu sta acolo să te holbezi la mine în timp ce lucrez. Dwayne, unde-i fratele ăla al tău? Nu vezi că fata asta a venit să-l seducă? — N-am venit… zise Caroline, dar se întrerupse şi se dădu puţin înapoi când Lulu se aplecă spre ea să o miroasă. — Un şiretlic interesant, acela de a nu te fi parfumat, spuse Lulu scuturând pensula udă spre ea. Când un bărbat e obişnuit ca femeile să se dichisească pentru el, cade leşinat la mirosul de apă şi săpun. Caroline îşi arcui o sprânceană.

— Chiar aşa? — Ştii foarte bine că aşa e. Nu trebuie să ai… Câţi ani am eu, Dwayne?.. — Cred că optzeci şi patru, verişoară Lulu. — Optzeci şi patru? Optzeci şi patru? Spuse ea în timp ce vopseaua îi picura pe pantofi. Eşti beat mort, Dwayne. Nicio doamnă a Sudului n-ar ajunge la îngrozitoarea vârstă de optzeci şi patru de ani. Nu se poate! Dwayne se gândi la whisky-ul pe care îl băuse. Era aproape beat, dar nu prost. — Şaizeci şi opt, hotărî el. Am vrut să zic şaizeci şi opt. — Aşa-i mai bine, spuse Lulu mânjindu-şi obrazul cu vopsea. O vârstă demnă. Du-te înăuntru, femeie yankee, du-te şi vrăjeşte-l pe sărmanul băiat nefericit. Să ştii că sunt de partea ta… — O să ţin minte, spuse Caroline şi, neputând să se abţină, îi aruncă o privire picturii. Îl reprezenta pe Dwayne, strângând în mână un pahar imens de whisky. Stilul era undeva între Picasso şi caricaturile din revista Mad. Faţa lui Dwayne era verde şi ochii străbătuţi de dunguliţe roşii. Iar din cap îi porneau două urechi lungi şi purpurii ca de măgar. — Ah, o idee interesantă, spuse ea. — Tata obişnuia să spună că cel care bea ca să trăiască, ajunge să fie de râsul lumii. Caroline se uită de la portret la artist. În acel

moment îşi dădu seama că verişoara Lulu nu era atât de nebună cum pretindea că este. — Mă-ntreb ce motiv ar avea cineva să aleagă băutura ca să trăiască. — Pentru unii, viaţa e un motiv destul de bun. Dwayne, unde-i fratele ăla al tău? Fata asta aşteaptă şi nu pot să pictez când ea îmi stă în spinare. — În bibliotecă, spuse el, luând o înghiţitură de whisky. Poţi să intri, Caroline. A treia uşă pe dreapta când ajungi în hol. Caroline intră în casă. Era atâta linişte, încât îşi reprimă imediat dorinţa de a-şi anunţa sosirea. Lumina avea acea tentă aurie pe care ea o asocia cu muzeele, dar liniştea aducea mai mult cu cea a budoarului unei doamne în timp ce aceasta moţăia. Începu să aibă îndoieli cu privire la faptul că ar fi fost cineva în casă şi se trezi străbătând holul în vârful picioarelor. Uşa bibliotecii era închisă. Când ridică mâna pentru a ciocăni şi-l închipui pe Tucker înăuntru. Întins pe cea mai confortabilă şi moale suprafaţă, cu mâinile sub cap şi cu gleznele încrucişate! Îşi făcea, bineînţeles, somnul de după-amiază târzie, de dinainte de culcare. Bătu uşor, dar nu primi niciun răspuns. Ridicând din umeri, răsuci clanţa şi deschise uşa încet. Avea să-l trezească, îşi spuse ea. Voia să-i spună câteva lucruri, iar el ar fi putut să stea treaz măcar cât să o asculte. Pentru că, în timp ce el îşi irosea viaţa

dormind, lucrurile… Dar el nu stătea pe micuţa canapea din dreptul ferestrei dinspre vest. Nu stătea nici tolănit în fotoliul cu spătar înalt din faţa căminului din piatră. Încruntându-se, Caroline se întoarse încet, privind curioasă pereţii plini de cărţi şi o măsuţă frumoasă Ludovic al XV-lea. Îl văzu stând la un birou masiv, din lemn de stejar, aplecat asupra unui morman de hârtii şi cărţi, apăsând la întâmplare, ba nu, îşi dădu ea seama, cu pricepere, pe tastele unui mic computer de birou. — Tucker? Se simţi o adevărată stupoare în acel singur cuvânt. El răspunse cu un mormăit, mai introduse câteva informaţii în computer şi apoi ridică privirea. Nedumerirea de pe faţa lui dispăru imediat. — Ei, la naiba, Caroline. Eşti cel mai plăcut lucru pe care l-am văzut pe ziua de azi. — Ce faci? ’ — Nişte calcule, spuse el şi se ridică de la birou, părând slab şi leneş într-un tricou şi o pereche de pantaloni scurţi. Nimic ce nu suportă amânare. Cear fi să mergem pe veranda din spate, să stăm şi să admirăm apusul? — O să apună abia peste vreo două ore. El zâmbi. — Am destul timp. Ea dădu din cap, ferindu-se când el ocoli biroul pentru a o atinge. Ţinându-l la distanţă cu o mână,

se apropie de birou, ca să vadă cu ce se ocupase el până atunci. Erau mape, hârtii pline de cifre, chitanţe, facturi. Caroline îşi trecu degetul peste dosare. Curăţătorie, Chat’N Chew, Fierărie, Gooseneck Unit 1, Pensiune, Parc de rulote. Chitanţe pentru bumbac – seminţe, pesticide, îngrăşăminte, preţurile pieţei, companii de transport. Un alt teanc consta din diverse mape şi rapoarte bursiere. Trecându-şi o mână prin păr, Caroline se dădu înapoi. — Lucrezi. — Un fel de-a spune. Mă laşi să te sărut sau nu? Ea doar îl îndepărtă cu mâna, încercând să-şi limpezească mintea. — Contabilitate. Te ocupi de contabilitate. El zâmbi. — Scumpo, e ilegal doar dacă ţii două seturi de registre. Ceea ce bunicul meu a făcut cu succes timp de douăzeci şi cinci de ani. Aşa că, bănuiesc că ar fi mai corect spus că e ilegal doar dacă eşti prins ţinând două seturi de registre, ceea ce el n-a păţit niciodată şi a fost până la moarte un om de vază al acestei comunităţi, zise el aşezându-se pe marginea biroului. Dacă nu vrei să stăm pe verandă şi să ne giugiulim puţin, cu ce-ţi pot fi de folos?. — Foloseşti un computer. — Eh, recunosc că, la început, am avut anumite

prejudecăţi. Dar afurisitele astea de obiecte te fac să economiseşti foarte mult timp, după ce înveţi să te descurci cu ele. Sunt perfect de acord cu folosirea lor. — Faci toate astea? — Ce anume? — Astea! Zise ea frustrată şi luă o grămadă de hârtii, pe care i le agită în faţa ochilor. Ţii toate socotelile astea? Conduci toate afacerile astea? El îşi frecă bărbia, gânditor. După aceea apăsă pe câteva taste şi monitorul se stinse. — În mare parte se conduc singure. Eu fac doar nişte calcule. — Eşti un impostor, zise ea, trântind hârtiile la loc pe birou. Aerul ăsta leneş de mai degrabă aş dormi decât să mă ridic e doar o mască! — Ceea ce vezi e ceea ce e, o corectă ei, amuzat de felul cum se plimba agitată prin încăpere. Mi se pare că, acolo, în nord, aveţi o altă definiţie pentru cuvântul „leneş” decât avem noi, cei din Sud. Aici înseamnă relaxat, spuse el privind-o necăjit. Zău, scumpo, aş dori tare mult să înveţi să te relaxezi. Felul cum agiţi aerul pe-aici mă oboseşte. — De fiecare dată când am impresia că ştiu cum eşti, te schimbi. Ca un virus, spuse ea, întorcându-se. Eşti un om de afaceri. — Nu cred că mi se potriveşte descrierea asta, Caro. Când mă gândesc la un om de afaceri, îmi vine în minte cineva ca Donald Trump sau Lee lacocca.

Costumele alea elegante, divorţuri urâte şi ulcere sângerânde. Bineînţeles, mai e şi Jed Larsson care nu se îmbracă în costum decât duminica şi e însurat cu Jolette de când îl ştiu. Dar suferă de stomac. — Schimbi subiectul. — Nu, asta. A fost ca o introducere. S-ar putea spune că supraveghez nişte afaceri din când în când. Şi, din moment ce am talent la cifre, nu-i nevoie să fac prea mult efort., Ea se trânti pe canapea şi îl privi încruntată. — Nu-ţi iroseşti viaţa. — Întotdeauna m-am gândit să mă bucur de ea, spuse el şi se duse lângă ea. Dar, dacă te face fericită, aş putea să-ncerc s-o şi irosesc. — Ah, mai taci odată. Încerc să mă gândesc, spuse ea încrucişându-şi braţele. Nefericit? Se întrebă ea. Nu aşa spusese Lulu? Ce glumă. Acel om ştia exact ce făcea şi era evident că o făcea în felul lui, când voia el, de ani de zile. Nu văzuse cu ochii ei? Felul în care acum se uita la tine cu un zâmbet somnoros, pentru ca, în clipa următoare, să-ţi facă o gaură până în creier cu privirea? — Acum câteva zile, înainte de afacerea cu Bonny, m-ai spus că tu şi Dwayne aţi muncit la câmp? — Am făcut-o. — Şi ai pomenit o dată că Dwayne are o diplomă pe care n-o foloseşte. Însă n-ai spus dacă ai şi tu una. — Nu pot spune că am absolvit liceul. N-am putut

niciodată să trec prin şcoală cu uşurinţa cu care a trecut Dwayne. Dar am studiat ceva management şi contabilitate, spuse el zâmbind. Nu mi-a trebuit prea mult ca să-mi dau seama că e mai comod în spatele unui birou, decât să asud pe un câmp de bumbac. Vrei să caut anuarul de la colegiu? — Nu-mi vine să cred că am venit încoace ca să te protejez, spuse ea uimită. — Să mă protejezi? Întrebă el, luând-o pe după umeri pentru a-i mirosi părul. Scumpo, e teribil de frumos din partea ta. Doamne, ce bine miroşi. Mai bine decât o prăjitură cu vişine, scoasă la răcit pe pervazul ferestrei. — E săpun, spuse ea printre dinţi. Doar săpun. — Mă înnebuneşte, spuse el începând să-i adulmece gâtul. Mă face să turbez. Mai ales punctul ăsta de-aici. Ea se înfioră de plăcere când el o muşcă uşor de sub maxilar. — Am venit să stau de vorbă cu tine, Tucker, nu să… Ah. Glasul i se frânse când el începu să-i facă tot felul de lucruri seducătoare în spatele urechii. — Tu vorbeşte în continuare, spuse el. Nu mă deranjează. — Încetează odată. — Bine, spuse el lăsându-i urechea şi îndreptânduşi atenţia din nou asupra gâtului. Continuă.

Când începu să nu mai gândească atât de clar, ea înclină capul pentru a-i oferi mai mult acces. — Matthew Bums a fost pe la mine, spuse ea şi îi simţi buzele oprindu-se puţin şi muşchii încordânduse, după care se relaxă treptat. — Nu pot spune că mă miră. A pus ochii pe tine. Până şi un orb călare pe un cal în galop ar putea să vadă asta. — N-a avut nicio legătură cu… N-a fost ceva personal. La naiba cu mintea ei înceţoşată, hotărî Caroline, şi întoarse capul pentru a întâlni buzele lui Tucker. Oftă uşor când el o sărută încet şi scurt. — M-a avertizat să nu mă mai ţin după tine. — Hmmm. Spre nemulţumirea mea, încă nici n-ai început. — Nu, se referea la caz. La crimă. Un fulger îi sclipi în creier, deodată, şi se trase înapoi brusc. — La crimă, repetă ea şi rămase cu gura căscată când îşi văzu bluza descheiată aproape complet. Ce faci? El trebui să tragă aer în piept o dată. — Tocmai eram pe cale de a te dezbrăca. Se pare că mă cam chinui s-o fac de câtva timp, spuse el şi se lăsă iarăşi pe spate, privind-o. Şi am impresia că o să se amâne din nou. Ea îşi încheie bluza la loc. — O să te anunţ când o să vreau să fiu dezbrăcată.

— Caroline, m-ai anunţat foarte clar. Până când ai început să raţionezi din nou, zise Tucker şi, ca să-şi mai stingă focul, se duse să-şi pună ceva de băut. Vrei? O întrebă el, arătând spre carafă. — Nu. — Ei bine, eu da, spuse ei şi îşi turnă două degete de whisky. Ea îşi ridică bărbia. — Poţi să te superi cât vrei, dar… — Supărat? Spuse el privind-o înainte de a ridica paharul. Scumpo, ăsta e un cuvânt teribil de blând pentru ce mă faci tu să simt. N-am mai întâlnit nicio femeie care să mă stârnească, depunând mai puţin efort ca tine. — Am venit aici să te previn, nu să stârnesc ceva. — Exact asta spuneam şi eu, zise el golind paharul, după care se gândi să-şi mai pună unul, însă optă pentru o jumătate de ţigară. Cine-i Luis? Ea deschise şi închise gura de două ori înainte să izbutească să spună ceva. — Poftim? — Lasă asta. Nu vrei să-mi răspunzi. Susie a zis că a existat un anume Luis, pe care eşti extrem de supărată, zise el şi se uită încruntat la bucăţica de ţigară pe care o fuma. Ce nume stupid. — Parcă Tucker e mult mai frumos. El se relaxă suficient ca să zâmbească. — Depinde din ce punct de vedere, bănuiesc. Cine e, Carol?

— Cineva pe care sunt extrem de supărată, zise ea degajată. Acum, poate vrei să asculţi pentru ce am venit… — Te-a rănit? A Privirile li se întâlniră. În ochii lui, ea văzu răbdare, compasiune şi, pe neaşteptate, o forţă tăcută şi constantă. — Da. — Aş vrea să-ţi promit că eu n-aş face-o, dar nu cred că… Ceva se mişcă în ea. O uşă, pe care crezuse că o încuiase bine, începea să se întredeschidă. — Nu vreau promisiuni, spuse ea, aproape cu disperare. — Niciodată n-am fost genul de om care să le facă. Promisiunile sunt periculoase, spuse el privind încruntat ţigara, după care o stinse. Dar ţin la tine. Bănuiesc că aş putea să spun că ţin foarte mult la tine. — Cred că… nu sunt pregătită… spuse ea, ridicându-se şi dorindu-şi să fi avut ce face cu mâinile. Şi eu ţin la tine, Tucker. Dar trebuie să ne oprim aici. Am venit încoace tocmai pentru că ţin la tine şi voiam să ştii că Matthew Bums caută o cale de a dovedi că tu ai omorât-o pe Edda Lou Hatinger. — În cazul ăsta va trebui să caute mult şi bine, spuse el şi, continuând să o privească, îşi vârî mâinile în buzunare. N-am omorât-o eu pe Edda Lou, Caroline.

— Ştiu. Poate că nu te înţeleg, dar ştiu asta. Matthew caută o legătură între Arnette, Francie şi Edda Lou, şi tu eşti principalul suspect. A mai aruncat şi câteva aluzii la Toby şi asta mă îngrijorează. Ştiu că suntem în anii ’90, dar e totuşi un orăşel de provincie din Mississippi şi tensiunile rasiale… Ridică din umeri. — Majoritatea celor de-aici îi respectă foarte mult pe Toby şi pe Winnie. Nu sunt prea mulţi cei de teapa Hatinger-ilor sau a băieţilor lui Bonny. — Dar sunt câţiva ca ei. Nu vreau să văd că i se întâmplă ceva lui Toby sau familiei lui, zise ea şi făcu un pas în faţă. Ba mai mult, nu vreau să văd că ţi se întâmplă ţie ceva. — Atunci va trebui să am grijă să nu vezi, spuse el şi îi ridică bărbia, privind-o cu ochii lui pătrunzători. Te doare capul, zise el apoi şi îi frecă uşor cutele dintre sprâncene. Nu-mi place să cred că eu sunt cauza. — Nu tu, spuse ea şi, ca întotdeauna, se simţi puţin jenată de slăbiciunea pe care o asocia cu durerea. Situaţia asta. Nu tu. — Atunci n-o să ne mai gândim la situaţie. O să mergem pe verandă să privim apusul, zise el sărutând-o pe frunte. Şi nici măcar nu va trebui să mă pupi. Decât dacă o să vrei. Acest lucru o făcu să zâmbească, ceea ce el şi intenţionase.

— Şi treburile tale? — Scumpo, zise el, luând-o pe după mijloc şi conducând-o afară, un lucru e sigur în privinţa treburilor mele. N-or să plece nicăieri. Aşa că stătură pe verandă, vorbind despre vreme, despre nunta Marvellei, despre progresele lui Jim la vioară. Şi, în timp ce soarele cobora din ce în ce mai mult pe cer, înroşind orizontul, în timp ce căţelul neastâmpărat încerca să-l convingă pe bătrânul Buster să se joace, în timp ce Statler Brothers lăsau locul celor de la Oak Ridge Boys, niciunul din ei nu observă sclipirea de lumină care căzu pe lentilele unui binoclu. Austin îl ţinea cu mâinile încordate. Privea, în vreme ce buzele i se mişcau, fără zgomot, rostind o rugăciune de moarte, mintea fiindu-i din ce în ce mai întunecată de nebunie. Când Cy ajunse la podeţ, a doua zi dimineaţă, tatăl lui îl aştepta. Îl înşfăcă de cămaşă pe băiat, răstindu-se: — N-ai spus nimănui? O să-mi dau seama dacă minţi! — Nu, tăticule. Aceeaşi întrebare era urmată de acelaşi răspuns în fiecare dimineaţă. — Jur că n-am spus. Ţi-am adus nişte pui şi un cârnat.

Austin luă repede punga de hârtie. — Ai adus şi restul? — Da, domnule, spuse Cy, dându-i sticla de plastic cu apă şi sperând că tatăl lui avea să fie mulţumit cu atât. Ştiind însă că nu avea să fie. Austin desfăcu sticla şi luă trei înghiţituri îndelungi, înainte de a se şterge cu mâna la gură. — Restul. Mâinile lui Cy tremurară. Gâtlejul îi era prea plin de spaimă pentru a mai putea să scoată un cuvânt. Desfăcu teaca de piele de la brâu şi îi întinse cuţitul de vânătoare. — Tăticule, poliţia e încă la noi acasă, dar au desfiinţat blocajul de pe autostrada unu. Ai putea să treci liniştit în Arkansas, dacă ai vrea. — Arzi de nerăbdare să mă vezi plecând, băiete? Întrebă Austin rânjind şi scoţând cuţitul din teacă. Lumina căzu pe lama acestuia, făcând-o să sclipească. — Nu, domnule, doar… — Ah, ai vrea să fug, nu? Spuse el răsucind lama şi făcându-l pe Cy să-şi aţintească privirea îngrozită asupra ei. Ţi-ar plăcea să mă vezi dispărând, lăsându-ţi drumul liber ca să păcătuieşti şi să te destrăbălezi. Să te împrieteneşti cu negrii şi să pupi fundul trandafiriu al domnului Tucker Longstreet. — Nu, domnule. Doar… doar… Cy se uită fix la cuţit. O singură mişcare şi ar fi

fost mort. — Doar că încă te mai caută. Nu ca înainte, dar tot te caută. — Domnul e păstorul meu, băiete. Are El grijă, spuse Austin şi, continuând să zâmbească, îşi trecu degetul mare peste tăiş. Un firişor de sânge ţâşni din tăietură. — Şi ascuţită e sabia Lui. Acum, fii atent ce vreau să faci, spuse Austin răsucind lama spre fiul său. Timp de un moment ameţitor, în vreme ce sângele îi îngheţă în vene, Cy fu sigur că vârful cuţitului avea să-i străpungă gâtlejul, dar se opri la câţiva milimetri. — Mă asculţi, băiete? Asculţi? Cy încuviinţă. Îi era teamă să şi înghită, ca nu cumva lama să-i înţepe mărul lui Adam. — Şi o să faci exact cum spun eu, da? Cy privi pe deasupra lamei în ochii tatălui său. — Da, domnule. Cy munci mult ca să-şi alunge spaima. Căra roabe pline cu frunze putrede prin grădină şi săpa gropi pentru noii bujori, pe care Tucker îi cumpărase pentru a-i înlocui pe cei care se ofiliseră după ce fuseseră striviţi. Coji vopseaua veche şi o înlocui cu un strat proaspăt. Trase de buruieni până când îl durură degetele, dar spaima îi persista în stomac, ca o mâncare neplăcută ce refuza să se digere. Nu mâncă ce îi trimisese Delia. În schimb,

împachetă sandvişurile groase cu carne de porc şi bucata generoasă de prăjitură cu cremă de lămâie şi le vârî în rucsac. Nici măcar nu suporta să le privească, însă îşi spuse că tatăl lui avea să mănânce bine în seara aceea. Avea să aibă o poftă de mâncare extraordinară, după ce termina cu Tucker. Cy îşi şterse sudoarea care îi intra în ochi şi încercă să nu se gândească la ce era corect şi greşit, sau bine şi rău. Nu trebuia să se gândească decât la supravieţuire. La cum să trăiască zi de zi până când se împlineau cei patru ani. Nu conta dacă era greu sau nu, îşi aminti Cy, ducându-se să se spele pe mâini şi pe faţă cu furtunul de grădină. Era ceva ce trebuia să facă, pentru că altfel tatăl lui avea să-l pedepsească. L-ar fi găsit oriunde ar fi încercat să se ascundă. Şi l-ar fi pedepsit nu numai cu cureaua, nu numai cu pumnii. — Dacă ochiul te supără, scoate-l, spusese tatăl lui. Tu eşti ochiul meu, băiete. Eşti ambii mei ochi. Şi ţinuse vârful cuţitului atât de aproape de ochiul lui stâng, încât îi fusese frică să şi clipească. — Nu mă supăra. Adu-l încoace, că eu aştept. — Ai terminat pe ziua de azi, băiete? Auzind vocea lui Tucker, Cy tresări atât de tare, încât se udă pe pantofi. Însă Tucker zâmbi doar şi îşi aprinse jumătatea de ţigară. — Delia mi-a spus că n-ai prea fost în apele tale

astăzi. Mai bine închide apa, până nu te uzi de tot. — Da, domnule. Am terminat, spuse Cy privinduşi mâna cum se strânse în jurul robinetului de metal şi răsuci. — Foarte bine, pentru că mă oboseşte teribil să te privesc. Vrei o Coca-Cola, încă o bucată de prăjitură? — Nu, domnule, spuse băiatul rămânând cu privirea aţintită în pământ, în timp ce strângea furtunul. Simţi în gâtlej ceva periculos de asemănător cu nişte lacrimi. Poate că nu avea să meargă, îşi spuse el cu disperare. Poate că Tucker avea să-l ignore. Strângând din buze, Cy se îndreptă şchiopătând spre bicicletă. — Ce-ai păţit la picior? Cy rămase cu spatele spre casă şi privi drept înainte. „Fă-l să i se facă milă de tine, băiete. Să te aducă până aici cu una din maşinile alea frumoase. Şi adu-l încoace la mine.” — Nimic, domnule Tucker. Cred că am făcut vreo întindere, ceva, zise el şi mai făcu vreo doi paşi şchiopătând, rugându-se ca Tucker să ridice din umeri doar şi să-şi vadă de treabă. — Ce-ar fi să intri în casă şi să-i arăţi lui Delia? Cy îşi încleştă degetele pe ghidon şi aruncă o privire înapoi spre casă. — Nu, domnule, mai bine plec.

Tucker zări sclipirea lacrimilor în ochii băiatului şi se încruntă. Orgoliul unui adolescent era ceva foarte sensibil. — Eh, trebuia oricum să mă duc până în oraş, ca să iau câte ceva, spuse el coborând de pe verandă şi improvizând pe moment. Femeia asta mă înnebuneşte cu „adu-mi aia”, „cumpără-mi ailaltă”. De ce n-or şti femeile de la început ce le trebuie? Cy se uită fix la ghidonul argintiu, concentrându-şi privirea asupra petelor de rugină. — Nu ştiu.. — Unul dintre misterele universului, spuse Tucker şi, punându-i prietenos mâna pe umăr, îl simţi tresărind. Fu cuprins de un sentiment de vinovăţie când realiză din nou cât de slab era şi cât de mult muncea. — Ce-ar fi să urc bicicleta în Olds, Cy? Aş putea să te duc până aproape de casă. Încheieturile degetelor lui Cy se albiră pe ghidon. — N-aş vrea să vă deranjez, domnule Tucker. — Oricum trec chiar pe lângă intersecţia din apropierea casei tale. Hai să mergem, până nu-şi mai aduce aminte de ceva. — Da, domnule, spuse Cy şi, cu capul plecat, împinse bicicleta spre alee. Capul îi zvâcnea îngrozitor când Tucker scoase cheile din contact pentru a descuia portbagajul. — Dumnezeu ştie de ce o conduce ditamai maşina, bombăni Tucker. Ai putea să vârî trei cadavre în

portbagajul ăsta, adăugă el, dând la o parte câteva dintre lucrurile lui Delia. O cutie de carton, plină cu haine vechi, trebuia să ajungă la biserică. Trei perechi de pantofi trebuiau duşi la reparat,. Când avea să se ducă la Greenville cu prima ocazie, şi o puşcă Winchester. Privirea lui Cy căzu asupra acesteia pentru o clipă. Tucker o observă când urcă bicicleta în portbagaj. — Plimbă asta după ea de luni de zile. Zice că s-ar putea să împuşte vreun violator nebun, în caz că i se strică maşina pe undeva, spuse Tucker, scoţând o bucată de frânghie pe care o înfăşură neglijent în jurul barei de protecţie. Nu mi-o închipui pe Delia stând cocoţată pe capotă, cu puşca pe genunchi, aşteptând violatori, dar asta e. Cy nu spuse nimic, absolut nimic şi urcă în maşină. Tucker scoase o casetă din torpedou. — Le ascund aici, îi spuse el lui Cy. O femeie nu umblă niciodată în torpedou. Ce zici de Presley? — E bine, spuse Cy, împletindu-şi degetele în poală, e foarte bine. — Băiete, Presley nu e foarte bine. E rege, spuse Tucker introducând caseta şi pornind motorul, în timp ce începea să cânte Heartbreak Hotel. Cântă şi el câteva versuri de la început, în timp ce străbătea aleea. — Acasă e bine? — Acasă? — Mama ta se simte mai bine?

— Se… se descurcă. — Dacă aveţi nevoie de ceva – de bani sau altceva – poţi să-mi ceri. Nu trebuie să-i spui ei de unde-i ai. Cy fu nevoit să se uite pe geam. Nu suporta să vadă acea preocupare, acea bunătate simplă. — Ne descurcăm, spuse el şi când zări camioneta lui Toby, în capătul aleii Carolinei, îi veni să plângă. Cum ar fi putut să se mai ducă vreodată la Jim, fluierând. După ziua aceea, avea să fie ca şi un criminal. — Nu vrei să-mi spui ce te frământă, Cy? — Poftim? Întrebă el întorcând capul şi inima îi urcase până în gât. Nimic, domnule Tucker. Nu mă frământă nimic. — Am trecut de câtva timp de paisprezece ani, spuse Tucker degajat. Dar îmi amintesc cum era. Mi-aduc aminte cum era să ai un tată cu mâna grea şi iute la mânie. Se uită la el şi ochii îi erau atât de plini de înţelegere, încât Cy trebui să-şi ferească din nou privirea. — N-ai mai şchiopătat când ai urcat în maşină. Ghemul de. Spaimă din stomacul lui se răsfiră. — Bănuiesc că mi-a mai trecut piciorul. Tucker nu spuse nimic, pe moment. — Dacă aşa vrei. Mergeau de-a lungul lui Little Hope acum. Cy ştia că, după mai puţin de o milă aveau să ajungă la podeţ.

— Îmi… îmi ţin bicicleta jos, lângă râu. În podeţ. — Bine. Te las acolo dacă vrei. — Poate aţi putea… Să mă ajutaţi s-o duc acolo. Să mă ajutaţi s-o împing acolo unde vă aşteaptă tăticul. Şi o s-o faceţi, pentru că imediat vă grăbiţi să ajutaţi când sunteţi rugat. — Ce să pot? Aproape acolo. Aproape acolo. Cy îşi şterse gura uscată cu dosul mâinii. În stomacul lui, acum, nu era o frică rece, ci un pumn verde şi greţos de groază. Nu trebuie decât să-l rog şi o s-o facă. Şi zări lumina răsfrângându-se pe lentilele unui binoclu. Sau poate pe iama unui cuţit. — Opriţi! Opriţi maşina! Strigă el şi, cuprins de panică, trase de volan, fiind cât pe ce să împingă maşina în albia râului. — Ce naiba! Exclamă Tucker chinuindu-se să dea maşina înapoi şi oprind-o în diagonală pe şosea. Ai înnebunit? — Întoarceţi maşina, domnule Tucker, întoarceţi repede. Dumnezeule, daţi înapoi! Strigă Cy suspinând şi sări să întoarcă el însuşi maşina. Te rog, Doamne, să întoarcă înainte să vină să ne omoare. O să ne omoare pe-amândoi acum. — Linişteşte-te. Maşina se legănă ca o navă, după care ţâşni pe şosea. Cy îşi cuprinse genunchii, suspinând în pumnii încleştaţi şi uitându-se pe geamul din spate,

în timp ce Presley cânta despre o iubire mistuitoare. — O să vină. Ştiu c-o să vină. Ochii mei, o să-mi scoată ochii cu cuţitul, zise el chircindu-se şi înconjurându-se cu braţele. Isterie sau nu, Tucker opri pe dreapta şi îl trase pe băiat afară, ţinându-i capul în mâini, în timp ce trupul îi tremura ca varga. Când Cy începu să suspine uscat, Tucker scoase o batista şi îi şterse faţa. — Încearcă să respiri încet. Crezi că te-ai mai liniştit? Cy încuviinţă şi începu să plângă. Nu mai erau suspinele acelea isterice şi zgomotoase, ci tăcute, care frângeau inima. Uluit, Tucker se aşeză în dreptul portierei deschise şi îl mângâie pe băiat pe cap. — Eliberează-te şi de astea. Bănuiesc că o să te simţi mai bine după aceea. — N-am putut s-o fac. Pur şi simplu, n-am putut. Acum o să mă omoare. — Cine o să te omoare? Cy îşi întoarse faţa îngrozită spre el şi lui Tucker i se păru că semăna cu un câine care fusese deja snopit în bătaie, aşteptând doar lovitura de graţie. — Tăticul meu. Mi-a zis să vă aduc aici. Mi-a zis că aveam o datorie faţă de Edda Lou şi că, dacă te supără ochiul, trebuie să-l scoţi, l-am adus de mâncare în fiecare zi. Şi i-am mai adus şi cureaua, şi o cămaşă curată şi binoclul. A trebuit. Azi a trebuit

să-i duc cuţitul. Tucker îl apucă de cămaşă şi îl scutură până îl făcu să se mai calmeze puţin. — Tatăl tău e acolo în podeţ? — Vă aşteaptă. Eu trebuia să vă duc acolo. Dar nam putut, spuse Cy rotindu-şi privirile în jur. Ar putea să vină chiar în clipa asta. Ar putea să apară. Are şi pistoalele alea. — Urcă-n maşină. Cy se gândi că avea să intre la puşcărie. Ajutase un evadat şi fusese un complice după comiterea faptei sau ceva de genul acela. Dar la puşcărie era mai bine decât să i se scoată ochii cu cuţitul. — Ce aveţi de gând să faceţi, domnule Tucker? — Să te duc înapoi la Sweetwater. — Mă duceţi înapoi? Dar… dar… — Şi o să te duci în casă, o să-l suni pe şeriful Truesdale şi o să-i spui tot, zise el aruncându-i o privire dură. Nu-i aşa? — Da, domnule, spuse Cy ştergându-şi lacrimile de pe obraji. Jur c-o să fac aşa. O să-i spun unde e tăticul. O să-i spun totul. — Şi să-i mai spui să vină încoace cât poate de repede, zise Tucker intrând în viteză pe poartă. — O să-i spun. Iertaţi-mă, domnule Tucker, mi-a fost aşa de frică. — O să vorbim mai târziu despre asta, zise el şi făcu pietrişul de pe alee să zboare când frână brusc. Du-te-n casă! Dacă nu-l găseşti la birou, sună-l

acasă. Are Delia numărul. Dacă nu reuşeşti să dai de Burke, cheamă-l pe Cari. — Da, domnule. Dumneavoastră ce-o să faceţi? Îl întrebă el privind cu ochii mari cum Tucker deschise portbagajul, aruncă bicicleta afară şi apoi luă puşca. Vă duceţi înapoi după el? Vă duceţi după el, domnule Tucker? Tucker desfăcu puşca şi verifică încărcătura, după care îl privi pe Cy în ochi. — Exact asta am de gând să fac. Să-i spui lui Burke că tocmai m-am împuternicit eu însumi. Cy se întoarse şi o rupse la fugă, intrând în casă. Capitolul 18 Lui Tucker nu-i plăcea să se închipuie într-o confruntare armată. Pur şi simplu, nu i se potrivea. Gonind înapoi spre Dead Possum Road, îi trecu prin minte că era a doua oară când Austin îl pusese în situaţia neplăcută de a purta armă. Era al naibii de enervant. Dar nu putea să se ducă şi să stea liniştit pe verandă, aşteptând ca Burke şi Cari să se ocupe de problemă. Nu când încă mai avea în faţa ochilor chipul înspăimântat al lui Cy. Nu când mirosul spaimei unui puşti încă se mai simţea persistând în maşină., „O să-mi scoată ochii cu cuţitul!” De unde naiba îi venise asemenea idee? De la nebunul de taică-său, trase el concluzia.

Chipul îi era înăsprit şi ochii îi căpătaseră culoarea bronzului ars, când trase pe dreapta. Luă puşca şi apoi, folosind maşina drept paravan, luă binoclul Dellei de pe bancheta din spate. Când îl duse la ochi şi îl reglă, podeţul de beton îi răsări imediat în faţă. Scrută zona cu foarte mare atenţie, dar nu văzu nimic în dreptul intrării, nicio mişcare pe mal. Nimic pe câmpul alăturat. Zări sclipirea argintie a acoperişurilor din parcul de rulote, care se afla la trei mile mai încolo. Coborând puţin binoclul, o văzu foarte limpede pe sora Earleenei, pe Laurilee, ieşind din rulotă şi strigând. Chema copiii la masă, îşi spuse Tucker absent şi apoi privi în altă parte. Văzu porcii de la ferma lui Stokey, rufele de pe frânghia din curtea familiei March şi un nor de praf în apropierea oraşului, care ar fi putut fi stârnit de maşina lui Burke. Dar pe câmpuri nu se vedea nicio mişcare. Şi liniştea era extrem de apăsătoare, tulburată doar de apa râului, care curgea peste pietre şi de câteva păsări care cântau nepăsătoare în aerul cald al serii. Dacă Austin aştepta, trebuia să fie în interiorul întunecos al podeţului şi nu exista decât o singură cale de a afla.. Tucker mai vârî câteva gloanţe în buzunar, deşi spera sincer să nu fie nevoit să le folosească. Mergând aplecat şi cu privirea aţintită asupra intrării, dădu roată podeţului. Când ajunse la vreo

doi metri de el, se lăsă pe burtă, ţinând puşca pe umăr. — Doamne, dacă vrei să-mi faci o favoarea în viaţa asta, nu mă sili să-l împuşc pe nenorocitul ăsta. Trase aer în piept şi apoi îl dădu afară încet. — Austin! Îmi dau seama că ştii că sunt aici. Abia mai târziu observă că pielea îi era extrem de uscată şi că mâinile îi erau complet nemişcate. — Te-ai chinuit foarte mult să mă inviţi aici, spuse el târându-se pe burtă spre mal. De ce nu ieşi să vorbim civilizat sau poate o să mai aşteptăm puţin până o să vină şi Burke. În preajma podeţului era linişte şi deasupra capului se auzi ţipătul unei ciori. 1. — Îmi îngreunezi situaţia, Austin. Va trebui să vin eu acolo, ţinând cont de felul cum ai chinuit băiatul ăla. Pur şi simplu, nu suport asta. Pe urmă, o să începem să ne împuşcăm şi unul din noi o să moară, zise Tucker oftând uşor şi luă o piatră măricică de jos. Sincer n-aş vrea să fiu eu ăla. Azvârli piatra şi aşteptă împuşcăturile. Linişte. — A dracului treabă, mormăi el alunecând în firişorul de apă al lui Little Hope. Acum avea un vuiet îngrozitor în cap, un zid neclintit de zgomote care erau făcute de inima şi de furia lui. Luă puşca de pe umăr şi se repezi spre intrare, aşteptându-se la o rafală de gloanţe. Dar podeţul era gol. Tucker rămase locului,

simţindu-se ca un idiot, cu puşca pregătită şi cu inima bătând să-i spargă pieptul. Îşi auzea propria respiraţie găsindu-şi ecoul între pereţii de beton ai podeţului. — Bine, zise el încet. Bine, nu-i nimeni pe-aici ca să vadă ce dobitoc eşti, spuse el şi începu să se retragă spre intrare, dar se opri brusc deodată. Oare Austin s-ar fi putut ascunde undeva? Să fi găsit vreo gaură destul de mare în care să se ghemuiască? Oare aştepta ca el să iasă de acolo pentru a-i fi mai uşor să ochească? Era o prostie, se asigură Tucker făcând încă un pas, după care se opri şi înjură. Îi apăru în minte scena finală din filmul Butch Cassidy and Sundance Kit, unde Newman şi Redford încremeniseră în acel ultim duel, lipsit de speranţă. Acel sfârşit nu-l păcălise însă pe fiul lui Beau Longstreet, Tucker. În nici nu caz. Ştia exact ce se întâmplase. Pistoalele se descărcaseră, iar Butch şi Kid fuseseră spulberaţi. Stătea în podeţul acela îngust, gândindu-se că el nu era nici ticălos, nici erou, dar că era foarte greu pentru mândria lui să stea acolo ghemuitei să aştepte. Înainte să apuce să ia vreo hotărâre, auzi o maşină şi zgomotul de portiere trântite. — Tucker! Tuck, eşti teafăr? — Aici jos, Burke, spuse el sprijinind puşca de perete. El nu-i aici..

Îl auzi pe Burke spunându-i lui Cari să scotocească împrejurimile, după care intrarea podeţului fu astupată de umerii laţi ai şerifului. — Ce dracu se petrece aici? — Ei, băiete, o să-ţi povestesc, zise Tucker. — N-am înţeles aproape nimic din ce spunea copilul ăla, zise Burke oferindu-i lui Tucker un foc pentru jumătatea lui de ţigară. Dar părea teribil de sigur că tu şi tăticul lui o să vă omorâţi reciproc aici. — Nu ştiu dacă sunt dezamăgit sau bucuros că nam avut ocazia să-ncerc. Cy e un băiat bun, Burke. Austin l-a ameninţat cu o idioţenie, dar el a făcut ce a trebuit, spuse el şi trase din ţigară, după care dădu drumul fumului încet. Mă gândesc că ar fi bine să stea o vreme la Sweetwater. Nu trebuie să se ducă acasă. Dacă n-a reuşit Austin să pună mâna pe el, o s-o facă Vernon. Pe cuvântul meu că nu-mi dau seama cum de poate fi băiatul ăsta rudă cu ei. — Cu puţin noroc, Vernon n-o să afle despre treaba asta decât peste vreo zi, două. Acum am face bine să ne concentrăm asupra găsirii tatălui. Bănuiesc că putem spune că eşti deja împuternicit. — Aş fi preferat să nu fie aşa, spuse Tucker luând puşca. În clipa aceea observă cuvintele scrise pe perete. — Ce naiba e asta? Întrebă el şi se apropie mai mult, îngustându-şi ochii. Stai în lumina mea, Burke, zise el şi scoase o înjurătură când descifră cuvintele. Ochi pentru ochi.

— Dumnezeule mare, murmură Bunke frecându-şi degetul mare de prima literă. Se pare că e scris cu sânge. Mă duc să mai adun oameni. O să scotocim fiecare casă. O să cercetăm fiecare centimetru din ţinutul ăsta, dar tot o să punem mâna pe ticălosul ăsta nebun până mâine.. „O să-mi scoată ochii cu cuţitul!” Tucker îşi atinse ochii când îşi aminti cuvintele pline de groază ale lui Cy. — Presupun c-o să vin şi eu. Îmi dai şi o insignă din aia de tinichea? Într-o oră, Burke adună cincisprezece bărbaţi puternici şi doritori. Nu se simţea prea bine văzându-i pe Billy T. Bonny şi Junior Talbot înarmaţi. Nu putea decât să spere că emoţia de a porni în căutarea unui evadat avea să umbrească răfuielile personale. Ca să fie mai sigur, îi despărţi, trimiţându-i pe Junior cu grupul lui Cari şi ţinându-l pe Billy T. Cu el. Riscă şi îl puse pe Jed Larsson, care era un tip încet, dar cu scaun la cap, în fruntea unui al treilea grup. Folosind o hartă a ţinutului, repartiză zonele. — Nu vreau să luaţi totul în joacă. Austin are două pistoale şi, dacă nu cumva a tras în iepuri, a folosit doar un glonţ. Nu mi-ar plăcea deloc să închei ziua fiind nevoit să mă duc la nevasta sau iubita cuiva şi să-i spun că omul ei a fost împuşcat, pentru că a fost un prost.

— Avem mai multă minte decât proştii ăia de poliţişti districtuali, spuse Billy T. Care era foarte încântat că putea să tragă în ceva. Izbucniră câteva chiote optimiste, care mai relaxară nervii. Burke aşteptă până când acestea încetară. — Ultima oară, Austin a fost văzut sub podeţul ăla. Are un avantaj de vreo oră faţă de noi şi merge pe jos. Dar un om care cunoaşte zona ar putea găsi o mulţime de locuri unde să se ascundă. Vrem să-l prindem viu. Dacă-l zăriţi, anunţaţi prin radio. Armele le aveţi doar pentru apărare. Câţiva îşi aruncară priviri cu subînţeles. Austin nu era deloc un tip simpatizat. — Dacă o să moară, or să se pună o mulţime de întrebări la care unora dintre voi s-ar putea să nu le placă să răspundă, spuse Burke cercetându-le chipurile şi susţinându-le privirile îndeajuns de mult pentru a le da de înţeles că nu era de glumit. Nu mergeţi la vânătoare de căprioare, ci sunteţi doar nişte cetăţeni împuterniciţi. Acum porniţi şi aveţi grijă, zise el întorcându-se pentru. A-şi aduna oamenii. Şi Dumnezeu să fie cu noi. Cinci dintre ei urcară în maşina poliţiei. Burke, Tucker, Billy T., Singleton Fuller şi Bucky Koons. Singleton îşi aprinse imediat unul dintre trabucurile pe care Happy nu-l lăsa să le fumeze acasă. — Nu i-ai chemat şi pe cei de la poliţia districtuală, Burke, spuse el.

Burke îşi încleştă degetele pe volan. — Nu. E oraşul nostru. Prin perdeaua de fum urât mirositor, se auzi un murmur de aprobare. La intersecţia lui Old Cypress şi Longstreet, pe care Burke o desemnase ca fiind Baza A, trase pe dreapta. Acel loc avea o anumită semnificaţie pentru Tucker, care aruncă o privire în oglinda retrovizoare. Billy T. I-o susţinu mohorât. Acolo se despărţiră, trei dintre ei pornind spre răsărit, sub conducerea lui Singleton, iar Burke şi Tucker o luară spre-vest. — Vrei să-mi spui ce e între tine şi Billy T.? Întrebă Burke după ce porniră în cercul care avea să-i facă să se întâlnească din nou cu ceilalţi lângă jazul Menair. — Ah, s-a terminat deja, spuse el aruncând o privire încărcată de nelinişte spre casa Carolinei. Chiar crezi că ar fi putut ajunge atât de departe? — Nu ştiu. Ar fi putut porni în orice direcţie şi s-ar putea să fi greşit că nu i-am chemat şi pe cei de la districtuală. — Mult au mai fost de folos data trecută. — Mă rog, zise Burke şi nu mai continuară subiectul. Ar fi putut să se fi dus spre casă, spuse el apoi şi se gândi puţin la Cari şi la grupul acestuia. Poliţia districtuală continuă să-i ţină casa sub supraveghere şi el ar trebui să ştie, dar am impresia că tipul nu prea raţionează cum trebuie.

Tucker se gândi la distanţă, cu o anumită satisfacţie. — Sper din tot sufletul să se ducă acolo. Or să-l prindă şi or să ne scape de el, zise şi, întorcând capul, se uită la geamurile de la etajul casei Carolinei, unde se vedea lumină. Nu numai că nu raţionează cum trebuie, Burke, dar parcă a turbat. Ştii că, în ziua aia când ne-am bătut, la un moment dat, m-a luat drept tata? Nu voia să mă omoare atât pe mine, cât pe bătrânul Beau. Simţi o poftă de o ţigară, dar îşi înăbuşi dorinţa. — Să-ţi spun ce cred eu. Nu pe mine voia să mă aducă Cy la podeţ. Burke se încruntă. Nu prea se pricepea la psihologie, doar dacă nu cumva presupuneai că aceasta era una şi aceeaşi cu firea omenească. Dar înţelegea că un bărbat era capabil de gesturi disperate, atunci când era împins de o femeie. Ca, de exemplu, să se spânzure în propriul şopron. — A trecut prea mult timp ca să mai poarte pică pentru o femeie. — Aici, în Innocence, timpul are o cu totul altă dimensiune. Mama se ridica şi părăsea încăperea ori de câte ori se pomenea numele lui. A făcut-o până la sfârşitul vieţii. Tucker se opri, cât Burke privi prin binoclu. — Mă punea pe gânduri. Odată am întrebat-o pe Edda Lou dacă Austin se purta ciudat în privinţa ei. A râs, zise el şi, de data aceasta, scoase o ţigară. A zis

că, uneori, o striga cu numele mamei când o lua la bătaie, spuse el şi simţi un fior rece prin şira spinării. Se vede ceva? — Absolut nimic, spuse Burke şi scoase walkietalkie-ul pentru a lua legătura cu celelalte grupuri. Tucker simţi iarăşi acel fior rece. Trase din ţigară şi îşi spuse că era firesc să nu te simţi în apele tale când vânai un om. Totuşi, se surprinse, nu privind peste umăr, nici scrutând orizontul, ci uitându-se cum bătea soarele în geamul de la dormitorul Carolinei. Ceva nu era în regulă. Aproape că putea să miroasă, ca un iz de ozon în atmosferă după o străfulgerare. Ceva nu era deloc în regulă. — Burke, eu mă duc până la Caroline. — Ţi-am mai spus, a sunat-o Susie şi i-a spus să se ducă în oraş. Probabil că acum stau la masă în bucătărie şi discută despre aranjamente florale şi despre torturi de nuntă. — Da, spuse Tucker rotindu-şi umerii de parcă ar fi vrut să-i dezmorţească. Totuşi, aş vrea să dau o fugă pe-acolo. Începuse deja să grăbească pasul când răsunară împuşcăturile. Caroline introdusese o pâine, din făină de porumb, la cuptor. O făcuse după reţeta lui Happy Fuller. Tocmai terminase de pregătit aluatul când sunase Susie. Nu se lăsase păcălită de invitaţia la cină şi nici

de rugămintea de a sta de vorbă cu Marvella în privinţa culorilor. Austin Hatinger fusese zărit la mai puţin de zece mile distanţă şi Susie nu voia ca ea să fie singură. Ea aprecia acea preocupare şi era mai mult decât bucuroasă să accepte invitaţia. Nu credea că Austin avea să apară în pragul uşii ei. Cu siguranţă că nu. Dar, pe măsură ce soarele se pregătea să apună, îi plăcu din ce în ce mai mult ideea de a-şi petrece câtva timp în bucătăria sigură şi gălăgioasă a lui Susie. Adulmecă în aer şi zâmbi. Pâinea era aproape gata. După aceea avea să o împacheteze, să-l ia pe Useless şi să pornească spre oraş. Aruncă o privire spre ceasul cuptorului. Văzu că mai dura cinci minute şi, deschizând uşa cu plasă, strigă câinele: — Useless. Vino încoace, băiete, spuse ea, bătând din palme, aşa cum făcuse Happy, şi încercă să fluiere. Haide, Useless, mergem la plimbare. Auzind scâncetul sub picioarele ei, se aşeză în patru labe pentru a se uita printre scândurile verandei. Îl văzu ghemuit lângă noul stâlp de susţinere, scâncind. — Câine prostuţ. Haide vino. De ce te-ai speriat?, El lătră de două ori şi se ghemui şi mai mult. Dezgustată, Caroline se sprijini pe călcâie. — Probabil că ai văzut vreun şarpe, murmură ea, hotărând să-i arate unul, şi tocmai se pregătea să se

ridice, când îl văzu pe Austin Hatinger. O clipă avu impresia că imaginaţia îi juca feste. Nu se putea ca un om să-i străbată curtea, cu pistoalele la brâu şi cu un cuţit în mână. Nu se putea ca un om să-i strivească panselele sădite recent şi să-i zâmbească, să-i zâmbească printre buzele îngheţate, să-i zâmbească cu ochii înnebuniţi şi roşii. Ea era încă în genunchi când vorbi el: — Dumnezeu m-a condus spre tine. Zâmbetul părea să-i despice faţa. — L-am înţeles dorinţa. Ai fost cu el, te-am văzut cu el şi vei fi sacrificată, zise el răsucind cuţitul în lumina soarelui, în timp ce se apropia de verandă. Ca Edda Lou. Trebuie să fie exact cum a fost cu Edda Lou. Asemeni unui alergător care ia startul, Caroline se ridică brusc şi o rupse la fugă intrând în casă pe uşa din spate, pe care o închise şi o zăvorî. Ceasul cuptorului se declanşă cu un zgomot care o făcu să ţipe. Apoi Austin se izbi în uşă, făcând-o să o rupă la fugă din nou, în ciuda faptului că picioarele abia o susţineau. Nu mai gândea. Împinsă de instinct, înşfăcă pistolul bunicului ei şi fugi din bucătărie. Trebuia să ajungă la maşină, dar în timp ce străbătea casa în fugă, auzi vechea uşă de la bucătărie cedând. Şi îşi aminti că pistolul, pe care îl ţinea în mâna alunecoasă, nu era încărcat. Suspinând, ţâşni pe uşa din faţă, scotocind în

buzunar. Gloanţele îi alunecară printre degete şi ea fu cât pe ce să cadă pe scară. Se împiedică, îşi recăpătă echilibrul şi văzu că toate cele patru cauciucuri ale maşinii fuseseră tăiate. Austin deschise uşa cu plasă. — Nu poţi fugi de dorinţa Domnului. Eşti unealta Lui. Ochi pentru ochi, a spus Domnul. Dar Caroline fugea deja spre mlaştină. Un alt glonţ i se strecură printre degete, ca un săpun ud, căzând în iarbă. Ţipătul ei nu fu mai mult decât o inhalare de aer. — Opriţi-vă, opriţi-vă le porunci mâinilor care tremurau, chinuindu-se să vâre întâi un glonţ şi apoi două în încărcător. Oh, Doamne, te rog. Ajunsese aproape de copaci, era aproape acolo şi, dincolo de ei era adăpost şi groază. Când aruncă o privire înnebunită peste umăr, văzu că el se afla la mai puţin de două braţe distanţă în spatele ei. Lacrimile îi tulburau vederea, dar se întoarse şi trase. Nimeri o cameră goală Jar el zâmbi. — Astăzi, tu eşti mielul Domnului, spuse el şi ridică cuţitul care sclipi argintiu. Caroline văzu mai mult decât nebunie în ochii lui. Văzu o glorie teribilă. Deodată, Useless ţâşni ca un mic glonţ auriu şi îşi înfipse dinţii în gamba lui Austin care, cu o singură lovitură, îl azvârli cât colo, lăsându-l nemişcat. — Dumnezeule, se rugă ea şi, ţinând pistolul cu

ambele mâini, trase. De data aceasta, împuşcătura o dădu înapoi. Ea rămase uluită uitându-se fix la pata roşie care se mărea din ce în ce pe cămaşa albă şi murdară a lui Austin. El zâmbi din nou. Mai făcu un pas spre ea, ţinând cuţitul sus. — Te rog, te rog, te rog, scânci Caroline şi pistolul îi zvâcni iarăşi în mână. Cu o groază de nedescris, îi văzu faţa dispărând. Trupul lui solid se zvârcoli. Datorită faptului că mintea îi era tulburată de groază, i se părea că el continuă să vină spre ea. Se dădu înapoi împleticindu-se, ţipetele blocându-i-se în gât şi călcâiele lăsând şanţuri prin iarbă. Cuţitul căzu la picioarele ei, urmat imediat de Austin. Tucker frână brusc pe alee. În timp ce inima îi bătea atât de tare, încât ameninţa să-i spargă pieptul, o privi pe Caroline traversând peluza cu căţelul în braţe. Mai în spate îl văzu pe Austin întins cu faţa în jos, iar sângele lui păta iarba. — Mi-a lovit câinele, spuse ea şi intră în casă, trecând pe lângă el. — Dumnezeule, Burke. — D să mă ocup eu de ce-i acolo, zise acesta vârându-şi pistolul în toc şi luând walkie-talkie-ul. Du-te înăuntru cu ea. Ai grijă să rămână acolo până

se termină toată treaba. Tucker o găsi în salon, stând în balansoar şi ţinând căţelul ameţit, pe genunchi. — Scumpo, zise el, lăsându-se pe vine lângă ea şi mângâindu-i faţa, părul. Scumpo, ţi-a făcut ceva? — Voia să mă omoare, spuse ea continuând să se legene de teamă că, dacă s-ar fi oprit, ar fi putut să înnebunească. Cu cuţitul. Ca Edda Lou, a zis. Căţelul începu să se mişte şi să scâncească în poala ei.. Caroline îl strânse la piept ca pe un copil. — E-n regulă acum. Totul e-n regulă. — Caroline, Caroline, uită-te la mine, scumpo, spuse el şi aşteptă până când ea întoarse capul. Pupilele îi erau atât de dilatate, încât irisurile erau doar o aură verde în jurul lor. — O să te duc sus. Haide, te duc, apoi chem doctorul. — Nu, spuse ea oftând profund când Useless îi linse bărbia. N-o să fiu isterică. N-o să cedez nervos. Am cedat odată în Toronto. M-am sfărâmat într-o mulţime de bucăţele. N-o s-o fac iarăşi, zise ea înghiţind în sec şi lipindu-şi obrazul de blana câinelui. Făceam pâine din ’ făină de porumb. Niciodată n-am mai făcut pâine din făină de porumb. Happy mi-a dat reţeta şi voiam s-o duc la Susie. E aşa de bine să simţi că faci parte din locul ăsta. Useless îi linse o lacrimă care îi şiroi pe obraz.

— Vezi tu, credeam că vin aici ca să fiu liniştită şi singură, dar n-am ştiut cât de mult simţeam nevoia să fac parte din ceva. — O să fie bine, spuse el neputincios. Îţi promit eu c-o să fie bine. — Făceam pâine. Din făină de porumb în cuptorul bunicii. Şi l-am împuşcat pe Austin Hatinger cu pistolul bunicului. Crezi că e ciudat? — Caroline, spuse el luându-i faţa în mâini. Ea văzu licăririle de violenţă şi furie în ochii lui, dar, în voce, el avu grijă să nu se simtă. — O să te ţin în braţe un timp, e bine? Ea îşi lăsă capul pe umărul lui, când o luă în braţe. Fără să spună nimic, el îi aşeză şi pe ea şi pe căţel pe canapea şi îi ţinu strâns. Niciunul nu dădu atenţie telefonului când acesta începu să sune. — O să rămân aici noaptea asta, îi spuse el. Aici, pe canapea. — N-o să cedez nervos, Tucker. — Ştiu, draga mea. Ea scoase un oftat. — Ceasul cuptorului încă mai sună, spuse ea şi îşi muşcă buzele, încercând să facă în aşa fel încât să nu-i tremure vocea. Presupun că pâinea s-a făcut scrum. Îşi întoarse faţa în umărul lui şi plânse. Capitolul 19 Caroline coborî simţindu-se golită din cauza

efectelor ulterioare şocului şi somniferelor. Habar nu avea cât era ceasul, nu ştia decât că soarele ardea puternic şi că în casă era o linişte mormântală. Era deja zăpuşeală. Până şi capotul subţire i se părea prea greu şi fierbinte pe piele. Se gândi că avea să-şi bea cafeaua rece – în maşină. Cu instalaţia de aer condiţionat în funcţiune. Omorâse un om. Acel singur fapt o făcu să se oprească la picioarele scărilor, lipindu-şi pumnul de inimă, ca un alergător care încearcă să-şi tragă sufletul după o cursă extrem de grea. Şi, la fel ca în cazul unui alergător, picioarele i se înmuiară, aşa încât se aşeză pe ultima treaptă, luându-şi capul în mâini. Vârâse două gloanţe într-un om, luase viaţa cuiva pentru a şi-o salva pe a ei. Ah, ştia că fusese o chestiune de legitimă apărare. Chiar şi fără întrebările blânde ale lui Burke, ştia acest lucru. Un circuit în mintea lui Austin Hatinger se stricase şi îl făcuse să vrea să o atace. Dar împrejurările nu schimbau rezultatul. Omorâse un om. Ea, care acţionase cel mai violent, atunci când azvârlise cu un pahar de şampanie în peretele unei camere de la Hotel Hilton din Baltimore, vârâse două gloanţe de calibru 45 într-un om cu care nu vorbise niciodată nimic. Era un salt mare, îşi spuse ea, trecându-şi mâinile peste faţă. Şi poate că picioarele îi erau puţin nesigure după aterizare, dar descoperise altceva în

legătură cu ea însăşi. Suporta ideea., Nu avea să caute un mod de a da vina pe ea. Nu avea să se chinuie, întrebându-se cum ar fi putut evita, preveni sau schimba deznodământul. Nu, Caroline Waverly nu avea să asculte acea voce slabă, care i se furişa în creier pentru a-i şopti despre vină şi greşeli. Se ridică, pornind spre bucătărie, când râcâielile de la uşa din faţă făcură să i se înteţească bătăile inimii. Chiar când ţipătul îi gâdila gâtul, recunoscu scâncetul lui Useless. Ţipătul se pierdu într-un oftat şi ea se duse să deschidă uşa. Extrem de recunoscător, câinele dădu buzna înăuntru şi începu să ţopăie agitat în jurul ei, dând din coadă de încântare şi bucurie.. — Ce cauţi afară? Îl întrebă ea şi se aplecă să-i scarpine urechile, acceptând să o lingă, în semn de afecţiune. Cum ai ieşit? El lătră, învârtindu-se în jurul picioarelor ei şi alunecând pe parchetul lustruit, înainte să o zbughească spre salon. — Ce-i asta, ceva în genul lui Lassie? Întrebă ea urmându-l. Sper că nu mă duci unde Timmy a căzut în fântână sau… Se întrerupse când îl văzu pe Useless stând plin de sine lângă sofa. Şi Tucker, cu pieptul dezvelit, desculţ, întins pe ea. Observă că nu părea nevinovat când dormea. Era,

pur şi simplu, prea multă înţelepciune şi neastâmpăr pe faţa lui pentru asta. Dar, sigur, arăta tulburător. Picioarele îi atârnau peste marginea canapelei de două persoane şi gâtul îi era îndoit între pernă şi braţ. Braţele îi erau încrucişate pe abdomen, nu atât pentru că ar fi vrut să-şi ascundă goliciunea, hotărî Caroline, cât pentru că nu avea unde să şi le ţină. În ciuda poziţiei incomode şi a luminii care îi cădea direct pe ochi, el dormea liniştit.. Ea uitase că rămăsese acolo peste noapte, însă acum îşi aminti totul. Cât de bun fusese, cu câtă tandreţe o ţinuse când ea plânsese pentru a se descărca. Şi forţa tăcută pe care el i-o oferise doar ţinându-i mâna, în timp ce Burke îi pusese întrebări. Tucker fusese cel care o dusese în pat, trecând peste protestele ei la fel de răbdător ca un tată cu un copil foarte agitat. Stătuse cu ea până când începuse să-şi facă efect somniferul. Şi, ca să-i alunge şi ultimele urme de teamă, rămăsese pe marginea patului, cu mâna ei într-a lui şi îi spusese o poveste stupidă despre vărul lui, Ham, care avea o firmă de maşini uzate în Oxford. Ultimul lucru de care îşi amintea era ceva legat de o maşină marca Pinto fabricată în 1972, care se defectase la doi metri după ce ieşise din lot. Simţi lacătul inimii desfăcându-se brusc şi oftă. — Eşti plin de surprize, nu-i aşa, Tucker? Useless deveni foarte atent când auzi numele şi sări imediat să-l lingă pe faţă pe Tucker, care mormăi şi

se mişcă uşor. — Bine, scumpo. Într-o clipă. Amuzată, Caroline se apropie de el. — Sper să merite aşteptarea. Tucker schiţă un zâmbet şi întinse mâinile să ţină căţelul. — Întotdeauna merită… spuse el mângâindu-l pe spate, spre bucuria căţelului. Încet, încet, deschise ochii şi se uită la faţa care îi era în faţa ochilor. — Nu eşti chiar ceea ce-mi închipuiam. Nedescurajat, Useless se caţără pe pieptul lui. Tucker îl mângâie, absent, pe cap şi închise ochii din nou. — Nu te-am dat afară o dată? — A vrut să intre din nou. Tucker deschise ochii iarăşi şi, dând capul căţelului ia o parte, se uită ia Caroline. Ea observă că aerul somnoros îi dispăru repede şi îşi dădu seama că o măsura cu atenţie. — Hei.. — Bună dimineaţa, spuse ea şi când el îi făcu loc, se aşeză. Îmi pare rău că te-am trezit. — Oricum, mă gândeam să mă trezesc la un moment dat azi, zise el şi îi mângâie obrazul cu vârful degetului. Ce mai faci? — Bine. Zău. Aş vrea să-ţi mulţumesc că ai rămas aici. El se strâmbă uşor când îşi îndreptă gâtul.

— Eu pot să dorm oriunde. — Văd, zise ea mişcată şi îl netezi sprânceana. A fost frumos din partea ta, Tucker. Îţi sunt recunoscătoare. — Ar trebui să zic că am făcut un gest ca între vecini, spuse ei, apucând-o de mână când ea dădu să şi-o retragă. Dar, adevărul e că m-ai speriat foarte tare. N-aveai niciun pic de culoare când te-am dus la culcare. — Mă simt mai bine acum, spuse ea şi ar fi vrut să se fi uitat în oglindă să vadă dacă arăta mai bine. Ai fi putut să dormi într-unul din paturile de sus. — M-am gândit ia asta. Dar când se dusese la ea să vadă ce mai făcea – pentru a patra sau a cincea oară – se gândise să se vâre în pat lângă ea. Doar ca să o ţină în braţe strâns şi să fie sigur că era în siguranţă. Acest lucru îl zguduise destul. Acum simţea nevoia de apropiere. — Vino încoace. Ea ezită, după care cedă dorinţei de a se ghemui lângă el. Când îşi puse capul pe umărul lui, iar câinele li se întinse peste picioare, oftă. — Mă bucur că eşti aici. — Îmi pare rău că nu m-am grăbit mai tare. — Nu, Tucker. El îşi trecu buzele uşor peste părul ei. — Trebuie să-ţi spun asta, Caroline. M-am gândit toată noaptea. N-ar fi venit la tine, dacă n-aş fi fost eu. Pe mine mă voia şi deci eu te-am pus în situaţia

asta. Ea puse mâna în dreptul inimii lui, întrebându-se dacă se simţise vreodată mai liniştită, mai în siguranţă. — Eu obişnuiam să gândesc aşa. Ori de câte ori se întâmpla ceva, eu eram de vină. E un fel de aroganţă indulgentă, cred, care sapă găuri în tine, ce trebuie astupate pe urmă cu pastile, cu tratamente. Să nu te schimbi, Tucker. Încep să găsesc că e atrăgător modul în care abordezi lucrurile în fiecare zi. — M-a speriat, spuse el. Niciodată nu m-am speriat mai tare, ca atunci când am auzit împuşcăturile şi ştiam că sunt prea departe. — Am mai fost speriată de multe ori. Oricât de oribil ar fi fost, de data asta a fost prima oară când am făcut ceva în legătură cu teama, spuse ea încleştând pumnul, după care, încet, îl descleştă din nou. Nu mă bucur că s-a întâmplat, Tucker, şi bănuiesc că mereu o să ţin mine ce-am simţit în clipa în care am apăsat pe trăgaci. Dar suport gândul. El privi firele de praf, care pluteau într-o rază de soare. Erau lucruri pe care nici el nu avea să le uite. Groaza, pe care o simţise în timp ce străbătea câmpul când ecoul împuşcăturilor îi răsuna în minte. Şocul de pe chipul ei când trecuse pe lângă el, purtând în braţe căţelul inert. — Nu sunt un erou, Caroline. Nici nu vreau să fiu, dar o să am grijă să nu ţi se mai întâmple nimic rău. Ea zâmbi.

— Asta-i o ambiţie foarte mare, zise ea şi înclină capul pentru a-l privi. Nu era nici urmă de zâmbet în ochii lui, iar când îi cuprinse bărbia, degetele îi erau încordate. — Eşti importantă pentru mine, spuse el încet, de parcă şi-ar fi explicat sieşi. Nimeni n-a fost atât de important pentru mine şi asta e greu. Aerul i se strânse în plămâni, aşa cum păţea adesea când se afla pe o scenă întunecată, în clipa în care lumina reflectorului cădea pe ea. — Ştiu. Bănuiesc că e greu pentru amândoi. El văzu umbra de teamă din ochii ei, deşi ea îi susţinea privirea calmă. Şi, pentru că era importantă, pentru că totul în privinţa ei devenise deodată extrem de important, făcu un efort să folosească un ton cât mai degajat: — Sigur că e ceva nou pentru mine, spuse el şi degetele i se relaxară pentru a-i mângâia bărbia. Sunt fermecat de o femeie pe care încă nici n-am apucat s-o dezbrac. Dacă se află chestia asta, s-a dus naibii reputaţia mea. — De ce nu încerci acum? Lui îi încremeni degetul pe obrazul ei. — Cum adică? — Te-am întrebat de ce nu încerci acum, spuse ea cu ochii încă plini de temeri, nevoi şi îndoieli. Îşi înălţă buzele spre ale lui. Tucker se simţi cufundându-se în ea şi aceasta era, de asemenea, o schimbare. Acea alunecare lentă şi

minunată în dulceaţă. Nu era acea dorinţă trupească, mistuitoare, pe care o acceptase întotdeauna cu atâta uşurinţă. Era o uşoară schimbare de senzaţie, la fel de subtilă ca luminarea cerului în zori. Când trupul ei se lipi de al lui, când suspinul îi lunecă intim în gura lui, el înţelese că ea îi oferea mai mult decât pasiune. Îi oferea încrederea ei. Acest lucru îl umilea. Îl tulbura. Ea nu era genul de femeie care să ofere ceva unui bărbat, cu prea multă uşurinţă. Şi el – el luase întotdeauna orice voia o femeie să-i ofere cu un zâmbet degajat pe buze şi fără să arunce nicio privire înapoi. — Caroline, spuse el mângâindu-i obrajii cu degetele şi apoi strecurându-şi-le prin părul ei. Te doresc. Inima îi bătea repede şi cu putere lângă inima ei. Seriozitatea acelor cuvinte o făcu să zâmbească, în timp ce buzele lui îi sărutau fata. — Ştiu. — Nu, vreau să spun că te doresc cu adevărat. Capotul îi alunecase de pe umăr şi el îşi lăsă buzele să rătăcească pe pielea caldă şi dulce. — Cred că aştept să-mi dai voie, de la treizeci de secunde după ce te-am cunoscut. Trupul ei tremură şi se arcui sub al lui. De ce vorbeau? De ce existau cuvinte, când ea nu voia decât să simtă? — Şi asta ştiu.

— Doar că… Gâtui ei era atât de alb, atât de catifelat. Nu putea să-i reziste. — N-am fost tocmai discret când a fost vorba despre femei., Ea îşi plimbă mâinile peste spatele lui gol, explorând acel joc interesant al muşchilor. — Spune-mi ceva ce nu ştiu. — Nu vreau să regreţi, spuse el, frecându-şi obrazul de al ei înainte să se retragă. Ochii îi erau plini de emoţii. — Nu cred că aş suporta dacă ai face-o. — Eşti ultima persoană la care m-aş fi aşteptat să complice treburile. — Şi pe mine mă surprinde al naibii de mult, spuse el, încleştându-şi degetele în părul ei. Nu-i simplu cu tine, Caroline. M-am gândit că ar fi bine să-ncerc să-ţi explic. Nu era nevoie ca el să explice ceea ce putea să vadă foarte limpede în ochii lui. — Nu vreau niciun fel de explicaţii, spuse ea şi îi trase gura din nou spre a ei, cu disperare. Sunt în viaţă. Vreau să simt că trăiesc. Nevoia ei îl înghiţi, îl absorbi, îl supse. Voia de la el ceea ce el căutase întotdeauna la alte femei – plăcerea simplă şi reciprocă. Dacă exista vreo umbră de regret, o ignoră. Răspunzând nevoii ei, îi desfăcu capotul şi îşi bucură privirea. Era subţire, cu o piele albă şi catifelată.

Se întinse nepăsătoare în căldură, înfulecându-i dorinţa, la fel cum ar fi devorat o femeie înfometată o coajă de pâine. Trupul ei era doar unul care căuta să obţină plăcere de la un alt trup. Niciun gând, jură ea. Nicio emoţie. Avea nevoie de senzaţii, de eliberarea oferită de un act sexual bun şi purificator. Ţipătul ei de eliberare, în clipa în care el o aduse pe culmea unui orgasm zguduitor, o lăsă tremurând. Ea îi auzea respiraţia agitată şi încordată chiar când mâinile lui începură să se mişte mai încet. Îi murmură ceva şi dulceaţa tonului o făcu să-şi reprime dorinţa de a-l învălui cu braţele şi de a plânge. Emoţiile care o străbăteau o îngroziră. Ea nu voia niciuna, aşa că le blocă repede, aproape cu brutalitate. Trupul lui deveni rigid când ea îl atinse, strângându-l în mâna fierbinte şi lacomă. Încăperea se înclină şi, în timp ce el se chinuia să o îndrepte din nou, ea se încolăci în jurul lui. — Caroline. Stai. Dar ea îl înconjura deja, îl trăgea deja adânc în acea teacă minunată de catifea, îl îndemna deja să se adapteze ritmului ei frenetic. El era prins în ea, în necesităţile propriului trup. Aşa că alergă împreună cu ea spre o eliberare care deja îşi dădea seama că avea să fie goală. Stătea nemişcată, cu capotul ghemuit sub şolduri. Se simţea plină de viaţă. Tremura, dar simţea că

trăieşte. Numai dacă el ar fi spus ceva. Numai dacă ar fi ridicat capul şi ar fi zâmbit, şi ar fi spus vreo glumă stupidă pentru a alunga atmosfera aceea de stânjeneală. Dar momentul de tăcere se prelungea. Bătăile inimii lui se potoliră şi liniştea continua. El ştia că e greu, dar amâna momentul în care avea să se dea la o parte, amâna momentul în care avea să fie nevoit să o privească în faţă. Şi să se privească pe sine. Un sex bun, îşi spuse el. Da, fusese bine, un sex de bază, lipsit de toate acele emoţii tulburătoare. Un sex inteligent, îşi spuse el puţin dezgustat. Nu avea niciun motiv să se simtă… folosit era cuvântul, îşi dădu el seama, şi ar fi vrut să poată râde. Oare de aceea fusese Edda Lou atât de înverşunată în final? Se întrebă el. Oftând, deschise ochii şi privi încăperea goală. Nu, Eddei Lou nu îi păsase de el. De banii, de numele, de poziţia lui, dar nu de el. Sexul fusese un mijloc pentru a-şi atinge scopul, în ceea ce o privea. Acela era un lucru pe care îl avuseseră în comun. Dar, cu siguranţă, nu trebuia să fi fost vreo femeie, cineva, între prima aventură din adolescenţă şi acel ultim episod, lipsit de sentimente, cu Caroline căreia îi păsase. Care voise mai mult şi se mulţumise cu mai puţin. Cineva care suferise în tăcere în urma furtunii.

Prima oară când dorise mai mult, dăduse peste o femeie care refuza să dăruiască sau să primească. Ei bine, încă mai avea mândrie. Oricât de rece ar fi fost alinarea aceea, tot era mai bine decât să se târască. Atunci se mişcă, trăgându-şi pantalonii când se ridică în capul oaselor. — M-ai prins nepregătit, scumpo, zise el şi zâmbetul îi apăru pe buze, însă nu şi în ochi. Nu miai lăsat timp nici să mă îmbrac pentru petrecere. Ei îi trebui un moment ca să-şi dea seama că se referise la absenţa unui prezervativ. Ridică din umeri. — Presupun c-a fost mai degrabă o petrecere surpriză, zise ea şi, ocolindu-i privirea, se ridică în capul oaselor şi îşi strânse capotul. Iau pastile anticoncepţionale. — Bun. Ar fi vrut să întindă mâna şi să-i netezească părul ciufulit, dar se ridică. — Se pare că l-am plictisit pe căţelul ăsta până a adormit, spuse el, arătând spre Useless care dormea ghemuit sub un scaun. Îşi vârî mâinile în buzunare. — Caroline. — Cred că mă duc să pun de cafea, zise ea şi sări de pe canapea, de parcă vocea lui ar fi declanşat un mecanism. Şi micul dejun. Îţi datorez micul dejun. El o privi cum îşi roase buza de jos, cum privi

peste umărul lui tot timpul. — Dacă aşa vrei. Te superi dacă fac un duş? — Nu, deloc, zise ea, dar nu era sigură dacă oftatul ei era de uşurare sau de dezamăgire, şi îl acoperi cu un şuvoi de cuvinte: Sus, a doua uşă pe dreapta. Sunt prosoape curate în raft. Aştepţi puţin până se încălzeşte apa. — Nu mă grăbesc, răspunse el şi ieşi din încăpere. Faptul că se spăla cu săpunul ei îl făcu să se simtă puţin mai bine. Când folosi periuţa ei de dinţi – pentru că nu găsise alta – îi lăsă în gură gustul ei. Lucruri fizice. Era mult mai comod să se concentreze asupra lucrurilor de acel gen. Nu avea de ce să se gândească la semnificaţia mai profundă a unui act sexual plăcut, matinal şi lipsit de obligaţii. Îşi vârî cămaşa pe mâneci, înainte să ajungă jos. Simţi aromele cafelei şi a costiţei. Arome de fiecare zi, care n-ar fi trebuit să-l tulbure. Tocmai se îndrepta spre bucătărie, încruntat, când auzi zgomotul unei maşini pe alee. Cu cămaşa descheiată şi cu degetele mari vârâte în buzunare, se duse la uşa de plasă şi privi cum îşi parcă maşina agentul special Matthew Bums. Se studiară reciproc, unul în costum negru şi cu cravată de mătase, celălalt nebărbierit şi pe jumătate dezbrăcat. Antipatia se ridică în aer ca un câine turbat. Tucker împinse uşa de plasă şi se rezemă de ea. — Nu-i cam devreme pentru o vizită?

Bums încuie portiera şi-şi băgă cheile în buzunar. — Vizită oficială, spuse el studiindu-i pieptul dezgolit şi părul umed. Aroma plăcută a micului dejun ajunse până afară, făcându-l să strângă din buze. — Întreruperea e chiar necesară. — Ai ajuns prea târziu ca să mai întrerupi ceva, zise Tucker calm. Cu ce-ţi putem fi de folos? — Te mândreşti mult cu asta, nu-i aşa, Longstreet? Tucker îşi ridică o sprinceană. — Cu ce anume? — Cu felul tău afemeiat şi plin de sine. — De asta ai venit? Cauţi ponturi? Întrebă el şi zâmbetul nu-i fu fermecător de această dată, ci fioros. Dacă-i aşa, o să dureze ceva, pentru că trebuie muncit mult în privinţa ta, Bums. Acesta strânse din dinţi. Simplul fapt că o femeie precum Caroline îl prefera pe Tucker şi nu pe el, îi provoca dureri de stomac îngrozitoare. — Găsesc că stilul tău e… bănuiesc că am putea să-i spunem patetic. — Dacă asta voia să fie o insultă, n-ai nimerit. Nu caut să te impresionez. — Nu, femeile neajutorate sunt specialitatea ta. — Ştii… spuse Tucker frecându-şi bărbia nerasă, n-am cunoscut nicio femeie pe care s-o consider neajutorată. Caroline nu e sigur. În clipa asta s-ar putea să fie puţin cam tulburată. S-ar putea să aibă

nevoie de un bărbat de care să se sprijine până când o să se simtă din nou sigură pe picioare. O să fiu la dispoziţia ei cât o să vrea de mult. Ai face bine să înţelegi treaba asta. — Înţeleg că n-ai niciun fel de scrupule în ceea ce priveşte folosirea vulnerabilităţii unei femei pentru aţi atinge propriile scopuri. Eşti un tip care se foloseşte de alţii, Longstreet, şi ai maturitatea emoţională a unei ciuperci. Edda Lou Hatinger n-a fost decât ultima dintr-un lung şir de obiecte folosite şi aruncate de tine. Cât despre Caroline… — Caroline poate să vorbească singură pentru ea, spuse ea punând o mână pe braţul lui Tucker. Niciunul nu ştiu dacă era în semn de sprijin sau de reţinere. — Vrei să vorbeşti cu mine, Matthew? El se chinui să alunge un val de furie teribilă şi lipsită de orice sens. Ea purta doar un capot şi felul în care stătea lângă Tucker trăda nu numai preferinţă, ci şi intimitate. Îl supăra faptul că îi strica impresia de eleganţă despre ea. Oricât de strălucitor i-ar fi fost talentul, oricât de delicată i-ar fi fost frumuseţea, se coborâse de bunăvoie la depravare. — M-am gândit că ţi-ar fi mai comod să-mi dai declaraţia aici decât în oraş. — Aşa e. Mulţumesc. L-ar fi oferit cafeaua în salon, dar nu voia să-i lase singuri din nou.

— Dacă vrei să vii la bucătărie… tocmai am pregătit micul dejun. — Intenţionam să-i iau declaraţia domnului Longstreet mai târziu, zise Bums înţepat. — Acum poţi să economiseşti ceva timp, spuse Caroline, privindu-i pe amândoi când străbătură holul. Vrei nişte ouă, Matthew? — Mulţumesc, dar am mâncat deja, spuse el aşezându-se la masă, fiind la fel de deplasat în bucătăria aceea de provincie ca un smoching la prăşit. O cafea ar fi foarte bună, dacă nu te superi. Caroline aduse ibricul la masă şi îl puse pe un trepied în formă de cocoş. Ciudat, îşi spuse ea punând pe farfurii ouăle cu costiţă, până în momentul acela nu îşi închipuise că ar fi putut să fie nevoită să fugă prin încăperea aceea, înşfăcând un pistol de pe dulap şi ţipând în timp ce auzea izbituri de pumni în uşă. Se uită spre uşă. Numai cea cu plasă mai rămăsese. Ori Burke, ori Tucker o luaseră pe cea ruptă, dar tot se mai vedeau câteva aşchii pe podea. — Vrei o declaraţie în legătură cu ce s-a-ntâmplat ieri? Întrebă Caroline punându-şi frişcă în cafea, lam dat-o deja lui Burke. — Da, am citit-o. Tucker observă că mâinile ei erau nemişcate, însă privirea îi aluneca spre uşă din când în când. Îi puse mâna pe umăr, masându-i-l uşor. — Nu prea mă pricep la legi, dar nu cumva ceea ce

s-a întâmplat aici ieri ţine de poliţia locală? Întrebă el. — În mod obişnuit. Dacă nu te superi, Caroline, aş vrea să-mi povesteşti din nou tot ce s-a petrecut, zise el punând casetofonul în funcţiune. Pentru mine. Nu fu foarte greu. Nu, când totul părea la fel de îndepărtat ca un vis. Repetă povestea, ca şi cum ar fi fost o bandă în capul ei, iar el o lăsă să o facă fără să o întrerupă, doar notând câte ceva în carneţel. — Nu ţi se pare ciudat faptul că Hatinger n-a folosit niciuna dintre armele pe care le avea asupra lui? Întrebă el pe un ton de conversaţie în timp ce îşi punea o a doua ceaşcă de cafea. Amândouă erau încărcate şi, din informaţiile mele, ştiu că era considerat un trăgător excelent. Când spui că ai fugit de pe veranda din spate, prin această încăpere şi apoi pe uşa din faţă, s-ar părea că ar fi putut să tragă în tine oricând. Dar el nici măcar n-a scos pistolul. — Avea cuţitul, spuse ea fără să observe tremurul din voce. Tucker însă îl observă. — Nu văd rostul acestei întrebări, Bums. Poate că nici nu-şi mai amintea că are pistoalele. — Poate, zise el punându-şi foarte puţină frişcă în cafea. Ce zici, Caroline, era conştient că tu erai înarmată? O întrebă el, ducând ceaşca la gură, sorbind şi continuând fără să aştepte un răspuns. Ai spus că ai luat arma în fugă, în timp ce el era încă

afară. A — Da, făcusem exerciţii de tragere la ţintă. Întotdeauna descărcăm pistolul când terminam. Uneori pun gloanţele în buzunare. Îmi amintesc că obişnuiam să consider că era un obicei prost şi că ar trebui să n-o mai fac, spuse ea lăsând furculiţa jos cu zgomot. Dintr-odată, mirosul de ouă şi costiţă îi făcea greaţă. — Presupun că am avut noroc că n-am făcut-o. — Ai avut noroc că te-ai gândit să încarci pistolul. Ea îi aruncă un zâmbet stins. — S-ar putea spune că sunt obişnuită să acţionez în momente dificile. El încuviinţă doar. — Dacă ar fi să reconstituim acele momente de afară, când te-ai întors şi ai tras, ai putea să spui dacă el şi-a dat seama că erai înarmată? A făcut vreo mişcare spre unul din pistoale? — Totul s-a-ntâmplat foarte repede. Nu i se păruse aşa. Avusese impresia că alerga prin sirop. Nu trebui să facă prea mult efort ca să-şi amintească scena, acel film cu încetinitorul al coşmarurilor. Zidul de căldură care te făcea să lupţi pentru fiecare răsuflare. Senzaţia înspăimântătoare că iarba se transformase într-o mocirlă şi te trăgea în jos. Sclipirea argintie a cuţitului în lumina soarelui necruţător. Şi acel rânjet lacom. — Păi… spuse ea, strângând din buze şi

reprimându-şi ultimele urme neplăcute de teamă. Am încercat să trag, dar nu s-a întâmplat nimic. El continua să vină spre mine, cu cuţitul ridicat şi zâmbindu-mi. Zâmbea doar. Cred că plângeam, ţipam sau mă rugam, nu ştiu, dar el continua să vină spre mine şi să zâmbească. Ţineam pistolul în faţă şi el zicea că eram mielul Domnului, un sacrificiu. Că avea să fie ca şi cu Edda Lou. Că trebuia să fie ca şi cu Edda Lou. — Eşti sigură? Întrebă Bums ţinând ceaşca la vreo cinci centimetri de farfurioară. Eşti sigură că a zis că trebuia să fie ca şi cu Edda Lou? — Da, spuse ea şi se cutremură o dată, după care dădu la o parte farfuria cu micul dejun de care nu se atinsese. N-o să uit niciun cuvânt din ce-a spus. — La stai puţin, spuse Tucker punând o mână pe braţul Carolinei. — Făcuse mai mult decât să asculte, urmărise. Bums arăta ca un individ care tocmai descoperise adevărul. — N-ai venit aici doar ca să obţii o declaraţie în legătură cu împuşcarea unui evadat nebun. Asta-i o aiureală, genul de aiureală care nu l-ar interesa pe un agent federal. Ticălosule. — Tucker, te rog. — Nu, spuse el privind-o cu furie. Nu-ţi dai seama? E în legătură cu Edda Lou, cu Edda Lou şi cu celelalte. N-are nici în clin, nici în mânecă cu tine, în afară de faptul că ai reuşit să nu fi următoarea lui

victimă. — Următoarea? Întrebă ea şi, deodată, tot sângele îi dispăru din obraji. Oh, Doamne, cuţitul. Nu m-a împuşcat, pentru că… pentru că trebuia să fie ca şi cu Edda Lou. Trebuia să fiu ucisă cu cuţitul. — Da, cu cuţitul, spuse Tucker lăsându-şi mâna să alunece în jos pe braţul ei pentru ca ea să-l poată ţine de mână. Există martori folositori, nu-i aşa, Bums? Vocea lui îşi pierduse nota de lenevie, părând rece ca gheaţa. — O foloseşti pe Caroline ca să aduni dovezi împotriva lui Hatinger. O foloseşti pe ea ca să-ţi rezolvi cazul, dar nu te osteneşti să-i spui. Bums puse ceaşca încet pe farfurioară. — Conduc o investigaţie federală privind o serie de crime. Nu sunt obligat să-mi fac cunoscute publicului toate părerile. — La dracu. Ştii foarte bine prin ce-a trecut. Nu te-ar fi costat nimic dacă i-ai fi spus că s-ar putea ca toată povestea să se fi terminat. — Acesta e regulamentul, spuse Bums. Caroline îi strânse mâna înainte ca Tucker să apuce să vorbească iarăşi. — Pot să vorbesc şi eu, zise ea inspirând şi expirând de două ori, încet. Nici măcar n-am cunoscut-o pe Edda Lou, dar tot restul vieţii mele o să-i văd chipul plutind în apa izlazului. N-am făcut niciodată un gest violent. Ah, am azvârlit cu un

pahar de şampanie în cineva odată, dar nu l-am nimerit, aşa că nu se pune la socoteală. Ieri am omorât un om, spuse ea şi îşi duse mâna la abdomen pentru a-şi potoli furnicăturile din stomac. S-ar putea ca asta să nu ţi se pară îngrozitor, Matthew, Ţinând cont de faptul că asta ţi-e meseria şi că mi-am salvat propria viaţă. Dar am omorât un om. Acum vii aici şi-mi ceri să-mi amintesc totul din nou. Şi nici măcar nu-mi spui adevărul. — E o simplă speculaţie, Caroline, şi pentru binele tău… Tăcu brusc când ea îşi înălţă capul. — Ştii, odată am ameninţat un bărbat că-l omor dacă mai pomenea vreodată expresia asta în faţa mea. Atunci n-am vorbit serios. Era doar una dintre frazele alea pe care le spune omul înainte să ştie cum e să omori cu adevărat. Dar trebuie să te previn să no mai foloseşti niciodată, pentru că am tendinţa să mă înfurii când o aud. Încântat, Tucker se lăsă pe speteaza scaunului şi zâmbi.. – E teribilă când se înfurie. E o adevărată plăcere să văd când atacă pe altcineva. — Îmi cer scuze dacă te-am supărat, zise Bums înţepat. Dar îmi fac meseria cât pot mai bine. Nu este sigur că Austin Hatinger e vinovat de cele trei crime din această comunitate sau de cea din Nashville. Totuşi, datorită incidentului de ieri, ne concentrăm

ancheta asupra lui. — O să poţi să-ţi dai seama dacă a fost cuţitul lui? Întrebă Caroline. — După câteva analize o să putem să decidem dacă s-a folosit acest gen de cuţit. Neoficial, continuă Bums fără nicio plăcere, pot spune că Hatinger se potriveşte psihologic din câteva puncte de vedere. Nutrea o ură profundă faţă de femei, ca dovadă bătăile frecvente pe care i le administra soţiei. Avea o manie religioasă care, probabil, îşi închipuia că îl absolvă de vină sau că îi dădea o misiune. Am putea specula că, folosind apa pentru a se descotorosi de cadavre, era un fel de botez. Din păcate, nu mai poate fi întrebat care i-au fost motivele. Acum o s-o iau înapoi şi o să încerc să aflu pe unde era în momentele comiterii celor trei crime. Între timp, o să urmăresc şi alte piste, totuşi. Privirea i se opri asupra lui Tucker, dar acesta zâmbi numai — Înseamnă că ai mult de lucru, nu-i aşa, băiete? N-am vrea să te reţinem. — Vreau să stau de vorbă cu băiatul. Cu Cy Hatinger. Zâmbetul lui Tucker se stinse. — E la Sweetwater. — Bun, atunci, zise el ridicându-se, dar nu putu să nu mai adauge ceva înainte de plecare: Ciudat cum Hatinger a venit să o atace direct pe Caroline, nu? Unii au un talent deosebit de a le purta ghinion

altora. A Era un expert în recunoaşterea vinovăţiei. Îi făcu mare plăcere să vadă chipul lui Tucker întunecânduse. — Dacă îţi mai aminteşti ceva ce ar putea fi de ajutor, Caroline, ştii unde să mă găseşti. Mulţumesc pentru cafea. Nu-i nevoie să mă conduci. — Tucker, începu ea în clipa în care rămaseră singuri, dar el clătină din cap şi se ridică. — Trebuie să mă gândesc la multe lucruri, zise el trecându-şi mâna prin păr. — O să-ţi fie bi/ie? Vrei s-o sun pe Josie sau pe Susie? — Nu, nu, o să fie bine, spuse ea, dar se întrebă dacă aşa avea să fie, într-adevăr. Matthew e un tip rigid, Tucker. Oamenii de genul lui întotdeauna găsesc o logică în a da vina pe cineva. — Există destulă vină. Uite ce e, trebuie să mă duc acasă acum. N-aş vrea ca Cy să fie singur când o să ajungă acolo Bums, spuse el vârându-şi mâinile în buzunare iarăşi. E doar un copil. — Sigur, du-te. Avea să fie mai bine dacă era singură, îşi spuse ea. Ca să nu se mai gândească la ce se întâmplase între ei în dimineaţa aceea. — O să-mi fie bine, zău, spuse ea luând farfuriile de pe masă şi gândindu-se că Useless avea să mănânce ca un rege. El îi puse mâna pe umăr când ea se întoarse spre

chiuvetă. — O să mă-ntorc. — Ştiu, zise ea şi aşteptă până când el ajunse în prag pentru a adăuga: Tucker, îţi mulţumesc că i-ai spus lui Matthew că nu sunt neajutorată. Când eşti obişnuit ca lumea să te vadă astfel, acest lucru înseamnă foarte mult. Stătea cu spatele la el şi cu umerii drepţi. Ei ştia că se uită spre locul unde sângele se închegase pe iarbă. — O să stăm de vorbă în mod serios amândoi. Despre o mulţime de lucruri. Văzând că ea nu răspunse nimic, el o lăsă singură. Capitolul 20 Tăticul lui murise. Aşa îi spusese domnişoara Delia. Tăticul lui murise. Nu aveau să mai existe bătăi cu cureaua sau cu pumnii. Nu aveau să se mai audă strigăte adresate unui Dumnezeu necruţător pentru a-i pedepsi pe păcătoşi pentru nelegiuirile lor, pentru lenevia lor, gândurilor lor necurate. Domnişoara Delta îl pusese să stea jos în bucătăria puternic luminată şi îi dăduse vestea, cu ochii plini de bunătate. Se temea că nu-l aşteptau decât chinurile iadului. Gaura neagră şi adâncă a iadului, pe care tatăl lui o descrisese atât de des. Cum ar fi putut să se aştepte la iertare sau la un loc la masa Domnului, când sufletul îi adăpostea un secret atât de groaznic? Acel

secret murmura prin creierul lui cu chicotitul ruginit al diavolului. Tăticul lui murise. Şi el se bucura. Când îi dădură lacrimile, pe care domnişoara Delia le aşteptase, răbdătoare, să sece şi pe care le ştersese apoi, acestea nu erau lacrimi de supărare sau de durere. Ci de bucurie. Un fluviu de bucurie, de recunoştinţă şi de speranţă. La aceste lucruri se gândea Cy în timp ce uda grădina, spunându-şi că acela era motivul pentru care el avea să ajungă în iad pentru o veşnicie. El fusese vinovat de moartea tatălui lui. Şi nu-i părea rău. Domnişoara Delia îi spusese că putea să rămână la Sweetwater cât voia – domnul Tucker spusese aşa. Nu era obligat să se ducă acasă, nu era obligat să se întoarcă în casa aceea plină de teamă şi deznădejde, Nu trebuia să dea ochii cu Vernon, să-şi vadă tatăl în ochii fratelui său, să simtă mânia tatălui în pumnii fratelui. Printr-un singur gest de laşitate ştersese patru ani îndelungaţi de aşteptare. Tatăl lui murise şi ei era liber. Cy se lăsă pe vine şi apa din furtun continuă să curgă până făcu o băltoacă în iarbă. Frecându-şi ochii cu încheieturile degetelor, plânse de bucurie pentru viaţa lui şi de groază pentru sufletul lui. — Cy. Când se auzi strigat, băiatul ţâşni imediat în

picioare. Numai reflexele îl făcură pe Bums să se ferească de apă. Se priviră un moment, cu apa continuând să curgă între ei: un puşti cu faţa umflată de plâns şi cu ochii înspăimântaţi şi un bărbat care voia să dovedească faptul că tatăl lui Cy obişnuise să ciopârţească femei în, timpul liber. Bums arboră zâmbetul său cel mai îndatoritor, care îl făcu pe Cy să nu se simtă în apele lui. — Aş dori să stau puţin de vorbă cu tine. — Trebuie să ud plantele. Bums aruncă o privire spre plantele îmbibate de apă. — Se pare că ai făcut-o deja. — Am şi alte treburi Bums se aplecă şi opri el însuşi apa. — N-o să dureze mult. Poate mergem înăuntru. Departe de căldura aceea zăpuşitoare. — Nu, domnule, nu pot să murdăresc podelele curate ale domnişoarei Delia. Bums aruncă o privire în jos şi văzu că orice urmă de alb de pe adidaşii lui Cy fusese acoperită de iarbă şi de pete de noroi. — Nu, bănuiesc că nu. Atunci, pe terasă, zise el şi, înainte ca Cy să apuce să protesteze, îl luă de braţ, conducându-l pe lângă straturile de flori. Îşi place să lucrezi la Sweetwater? — Da, domnule. N-aş vrea să-mi pierd slujba dacă o să fiu prins stând de vorbă. Bums urcă pe terasă şi arătă spre unul dintre

scaunele tapisate de sub o umbrelă în dungi. — Chiar atât de sever e domnul Longstreet? — Ah, nu, domnule, zise Cy şi se aşeză, împotriva voinţei lui. După părerea mea, niciodată nu-mi dă destule lucruri de făcut. Şi mereu îmi zice să nu mă mai grăbesc. Uneori, dacă e prin preajmă dupăamiază târziu, când termin lucrul, îmi aduce o CocaCola el însuşi. — Un şef liberal, spuse Bums scoţându-şi carneţelul şi casetofonul. În cazul ăsta, sunt sigur că nu s-ar supăra dacă ai lua o scurtă pauză, ca să-mi răspunzi la câteva întrebări. — Poţi să-l întrebi personal, sugeră Tucker, apărând din bucătărie cu o sticlă de Coca-Cola rece. Poftim, Cy, zise el şi puse sticla în faţa băiatului. Udă-ţi gâtul. — Domnul Bums… a zis că trebuie să vin aici ca să stăm puţin de vorbă, spuse Cy şi ochii îi erau plini de panică asemeni unui iepure surprins în lumina farurilor. — E în regulă, spuse Tucker, punându-i mâna pe umăr înainte să-şi tragă un scaun şi să se aşeze. Nimeni nu se aştepta să lucrezi astăzi, Cy. Strângând din buze, băiatul privi în jos la masa albă. — Nu ştiam ce altceva să fac. — Ei bine, în următoarele zile, fă ce-ţi place, zise Tucker scoţându-şi ţigările. Se gândi că ajunsese să fumeze jumătate de pachet

pe zi, după metoda lui actuală, şi rupse fără milă jumătate de ţigară.. — Deci, domnul agent Bums are o zi foarte plină, spuse el fără să-şi ia privirea de la Bums în timp ce-şi aprinse ţigara cu chibritul. Acele cuvinte conţineau un avertisment la fel de clar ca mesajul pe care Hatinger îl scrisese cu sânge. — Ce-ar fi să-i spui tot ce poţi şi, pe urmă, dacă vrei, mergem să pescuim vreo oră, două. Bums schiţă un zâmbet ironic când auzi ideea aceea de a lua băiatul la pescuit, a doua zi după ce tatăl lui fusese ucis. — O să te anunţ când terminăm, aşa că, până atunci, du-te şi prinde nişte muşte pentru momeală. Tucker luă o gură din sticla de Coca-Cola a lui Cy. — Nu. Din câte îmi dau seama, din moment ce băiatul lucrează aici şi locuieşte aici pentru o perioadă, sunt un fel de gardian al lui. O să plec numai dacă vrea el. Cy ridică spre el o privire plină de panică. — V-aş fi recunoscător dacă aţi rămâne, domnule Tucker. S-ar putea să zic ceva greşit. — Nu trebuie să spui decât adevărul. Nu-i aşa, domnule agent Bums? — Exact aşa. Deci… zise el, dar se întrerupse când JOsie ieşi din casă într-un capot roşu foarte subţire. — Ei, nu se-ntâmplă des că o femeie să iasă din bucătărie şi să vadă că e aşteptată de trei bărbaţi, spuse ea şi, apropiindu-se, îi ciufuli părul lui Cy, însă

nu-şi luă privirea de la Bums. Domnule agent special, începusem să cred că nu mă placi. N-ai fost pe-aici decât o dată, zise ea şi se aşeză cu pulpa pe braţul scaunului lui Tucker. Când se întinse să ia o ţigară din pachetul acestuia, îi oferi lui Bums cea mai spectaculoasă privelişte. — Tocmai eram cât pe ce să fac ceva, doar ca să mă anchetezi. El era rigid, dar nu şi mort. Se trezi că avea gâtul uscat şi cravata înnodată prea strâns. — Mă tem că nu prea am timp pentru viaţa socială, atunci când anchetez un caz, domnişoară Longstreet. — Eh, mare păcat, spuse ea cu o voce la fel de ameţitoare ca parfumul magnoliilor. Bătând din gene, îi dădu cutia de chibrituri şi apoi îi ţinu ea însăşi mâna când el apropie flacăra de ţigară. — Şi eu care sufeream în tăcere, sperând să-ţi faci timp să-mi povesteşti despre aventurile dumitale. Pun pariu că ai avut o mulţime. — Adevărul e că am trăit câteva momente interesante. — O să aud totul despre ele, altfel o să explodez de curiozitate, zise ea plimbându-şi un deget în jos, pe gât, spre punctul în care capotul i se petrecea lejer peste piept. Nici dacă ochii i-ar fi fost legaţi cu o aţă de mâna ei, Bums nu i-ar fi urmărit mişcarea mai

îndeaproape. — Teddy mi-a zis că eşti cel mai bun. El reuşi să înghită. — Teddy? — Doctorul Rubenstein, spuse ea aruncându-i o privire erotică pe sub gene. Mi-a spus că eşti un expert în domeniul ucigaşilor în serie. Îmi plac la nebunie bărbaţii inteligenţi cu profesii primejdioase. — Josie, spuse Tucker. Nu trebuia să te duci să-ţi faci manichiura sau Ceva de genul ăsta? — Ah, ba da, scumpule, spuse ea şi se mişcă uşor pentru a-şi privi mâinile, iar capotul i se mai desfăcu puţin. Nu cred că o femeie poate fi cu adevărat atrăgătoare, dacă nu-şi îngrijeşte mâinile. Apoi se ridică, mulţumită de faptul că îi tulburase concentrarea lui Bums. — Poate ne vedem în oraş mai târziu, domnule agent special. După manichiură, îmi place să trec pe la Chat’N Chew să beau ceva rece. Îl lăsă cu imaginea tulburătoare a şoldurilor ei unduindu-se sub capotul roşu şi subţire. Tucker aruncă mucul de ţigară într-o găleată de aramă cu nisip. — Ai de gând să porneşti odată casetofonul ăla? Bums îi aruncă o privire absentă, după care redeveni atent. — Îi voi pune câteva întrebări lui Cy, începu el, dar privirea continuă să-i alunece spre uşa bucătăriei. N-am nimic împotrivă să fi de faţă, dar

nu voi accepta nicio intervenţie. Tucker făcu un gest cu mâinile desfăcute, după care se rezemă de spătar, v Bums puse în funcţiune casetofonul, înregistră informaţiile obligatorii, după care se întoarse spre Cy cu un zâmbet solemn. — Ştiu că este un moment dificil pentru tine, Cy, şi îmi pare rău pentru pierderea pe care ai suferit-o recent. Cy dădu să-i mulţumească, dar realiză că nu se referise la Edda Lou, ci la tatăl lui, aşa că privi din nou ţintă masa. — Ştiu că ai vorbit cu şeriful Truesdale aseară şi informaţiile tale au fost foarte utile. Va trebui să vorbim din nou despre aceste lucruri, dar mă tem că voi începe cu alte câteva chestiuni. Tatăl tău a pomenit vreodată despre domnişoara Caroline Waverly în faţa ta? — Nici măcar n-o cunoştea. — Deci n-a vorbit despre ea nici în faţa ta, nici altcumva, aşa încât să-l fi auzit? Cy îi aruncă o privire lui Tucker. — A zis ceva într-una din zilele astea, când i-am dus micul dejun. Uneori zicea o mulţime de lucruri, ca atunci când îi venea cheful. — Cheful? Îl îmboldi Bums. — Momentele acelea îngrozitoare când zicea că îi vorbeşte Dumnezeu. — Şi avea astfel de momente în mod regulat?

— Destul de regulat, spuse Cy, bând puţină CocaCola pentru a-şi umezi gâtul. A. J. Obişnuia să spună că doar îi plăcea să bată oamenii şi îl folosea pe Dumnezeu ca scuză. — Era deseori violent cu tine sau cu ceilalţi membri ai familiei? — Ăăăă… spuse Cy şi îşi aminti expresia lui Tucker. Avea o mână grea. Într-un fel, nu suna prea rău. Era aproape ca şi cum ar fi spus că avea o durere de cap. — Nu tolera obrăznicia. În Biblie scrie că trebuie să-ţi cinsteşti tatăl. Tucker nu spuse nimic, dar observă că Cy nu spunea nici tata, nici mama. Nu-şi închipuia că Austin vârâse acea parte a Scripturii în capul fiului său. — Şi folosea acea mână grea când îi venea cheful? Cy ridică din umerii slabi. — Îşi folosea mâinile aproape tot timpul. Doar că, atunci când îi venea cheful, era mai rău. — Înţeleg, zise Bums şi nici măcar el nu fu neafectat de modul nonşalant în care băiatul descria brutalitatea. Şi când îi duceai mâncare şi provizii sub podeţ, avea acele momente? — A trebuit s-o fac, spuse Cy. M-ar fi omorât dacă nu l-aş fi ascultat. A trebuit s-o fac. — Domnul agent Bums nu te învinuieşte, Cy, spuse Tucker punându-i din nou mâna pe umăr, liniştitor. Nimeni nu te învinuieşte. N-ai făcut nimic greşit.

— Nu, nu te învinuiesc, spuse Bums, a cărui voce se înăspri, aşa că tuşi uşor pentru a şi-o limpezi. Spaima de pe chipul băiatului îl îngrozi. — Nimeni n-ar face-o vreodată. Vreau doar să-mi spui dacă tatăl tău a pomenit ceva despre domnişoara Waverly. — A spus unele lucruri, zise Cy clipind des pentru a-şi reprima lacrimile. A spus că e o păcătoasă. Că toate femeile sunt. Ca nevasta lui Lot. Care a fost prefăcută într-un stâlp de sare. — Da, spuse Bums împreunându-şi mâinile. Ştiu. Ţi-a spus şi de ce era domnişoara Waverly o păcătoasă? — A zis că… spuse el şi îi aruncă lui Tucker o privire nenorocită. Chiar trebuie să spun? — E cel mai bine, îl îndemnă Tucker. Nu te grăbi. Cy mai luă o înghiţitură de Coca-Cola, se şterse la gură cu mâna şi se foi pe scaun. — A zis că îşi desfăcea picioarele pentru domnul Tucker, spuse el şi roşi puternic. Şi că nu e decât o stricată din cauza asta. Că venise vremea să se arunce prima piatră. Îmi pare rău, domnule Tucker. — Nu e vina ta, Cy. — N-am ştiut că avea de gând să-i facă rău. Jur că n-am ştiut. Tot timpul zicea aşa. Nici nu-l mai dădeai atenţie, atâta timp cât nu te lovea. N-am ştiut că voia s-o omoare, domnule Bums. Jur că n-am ştiut. — Nu. Sunt sigur că aşa e. Tatăl tău obişnuia să o bată pe mama ta, nu?

Culoarea îi dispăru brusc din obraji. — Nu puteam să facem nimic în privinţa asta. Ea nu voia să facă nimic. Nu voia să-l lase pe şerif s-o ajute, pentru că locul unei femei trebuia să fie lângă soţul ei. Şeriful a venit de câteva ori pe la noi, dar ea i-a spus cum căzuse de pe verandă sau ceva de genul ăsta, zise el şi îşi lăsă capul în jos. Ruşinea cântărea aproape la fel de mult ca teama. — Ruthanne zice că-i place să fie bătută. Dar asta nu mi se pare corect. Bums hotărî că nu avea niciun sens să încerce să-i explice psihologia şi ciclul abuzului. Aceea era treaba celor de ia asistenţă socială şi a psihiatrilor. — Nu, nu e. O bătea şi pe Ruthanne? El zâmbi, aşa cum fac fraţii când e vorba despre surorile lor. — Se pricepe foarte bine să se ferească. — Dar Vernon? — S-au certat de câteva ori, zise Cy, ridicând nepăsător din umeri. Dar în cea mai mare parte a timpului, erau în relaţii bune. Vernon era favoritul tatei: el îi semăna cel mai mult. Pe dinăuntru şi pe dinafară, aşa zicea mama. Că semănau şi pe dinăuntru şi pe dinafară. — Dar Edda. Ou? Tatăl tău o bătea? — Îl înfrunta mereu. Şi riposta. Odată i-a spart capul cu o sticlă, după ce o lovise cu cureaua. Atunci s-a mutat. S-a dus în oraş şi n-a mai venit acasă. — Spunea lucruri şi despre Edda Lou? Aşa cum

spunea despre domnişoara Waverly? O viespe dădea roată sticlei lui Cy, dar acesta o alungă. — Nu aveam voie să-i pomenim numele. Uneori se înfuria şi zicea că e o stricată a Babilonului. Vernon încerca să-l facă să se înfurie în privinţa ei. Voia să se ducă să o aducă din oraş ca s-o poată pedepsi. Vernon zicea că era datoria lor de rude şi de creştini, dar nu cred că el credea în asta la fel de mult ca tata. Lui Vernon doar îi place să dea în oameni. O spuse simplu, de parcă ar fi fost vorba dacă lui Vernon îi plăcea îngheţata de ciocolată sau nu. — Pe urmă, tata a aflat că se întâlnea cu domnul Tucker şi a zis că mai bine o vedea moartă. Şi a bătut-o pe mama. Tucker îşi lipi degetele de ochi şi se întrebă dacă avea să dispară vreodată acel sentiment de vinovăţie. — Cy, îţi aminteşti când s-au certat tatăl tău şi domnul Longstreet? A Tucker lăsă mâinile în jos. Îi veni să râdă. Acea ceartă încă se mai vedea sub formă de Vânătăi decolorate, pe coastele lui. — Cred că da. Tata a venit acasă cu faţa plină de sânge. — Şi cu două seri în urmă? Seara când fusese ucisă Edda Lou. — Îţi aminteşti dacă avea unul din acele momente? Era prima întrebare care îl făcu pe Cy să se gândească. Ochii lui îşi mai pierdură din teamă.

Absent, alungă iarăşi viespea insistentă. — Nu-mi aduc bine aminte. Când a aflat că Edda Lou putea fi însărcinată, a luat foc. Dar nu mai ştiu în ce seară s-a-ntâmplat asta. Bums mai puse câteva întrebări, în încercarea de a-i reîmprospăta memoria. În cele din urmă însă renunţă. Tot îi mai rămâneau Ruthanne şi Mavis Hatinger. Poate că ele aveau memorii mai bune. — Bun, Cy, mai am doar câteva întrebări. Cuţitul pe care i l-ai dus tatălui tău. Îl purta adesea asupra lui? — Numai când se ducea la vânătoare. Un cerb nu se poate căra întreg, pentru că e prea greu. — Poţi să ’ estimezi cam de câte ori l-a purtat, să zicem, în ultimele şase, şapte luni? — De patru, cinci ori. Poate de mai multe ori. Îi plăcea mai ales carnea de veveriţă. — V-a ameninţat, pe tine sau pe alţi membri ai familiei, cu acel cuţit? S-a lăudat vreodată că ar fi pedepsit pe cineva cu el? — Voia să-i scoată măruntaiele domnului Tucker, spuse Cy acoperindu-şi faţa cu mâinile şi înăbuşindu-şi vocea. Mi-a zis cum trebuia să-l aduc pe domnul Tucker la podeţ şi cum avea să-l golească de măruntaie ca pe un iepure. Avea să-i taie organele genitale. Pentru că aceea era dreptatea divină. Avea să-i taie aşa cum fusese tăiată Edda Lou. Şi, dacă nul ascultam, dacă nu-mi cinsteam tatăl, avea să-mi scoată ochii cu cuţitul, pentru că ochiul îl supăra. Şi

Domnul a spus că aşa trebuia făcut. Vă rog, domnule Tucker. Nu plângea, dar îşi ţinea faţa acoperită, ca un copil într-un film de groază, care nu voia să vadă monstrul. — Vă rog, nu mai vreau să mă gândesc la asta. — E-n regulă, Cy, spuse Tucker ridicându-se şi trecând în spatele lui. Lasă-l în pace, Bums. Acesta opri casetofonul, pe care îl vârî împreună cu carneţelul în buzunar. — Nu sunt un om fără inimă, Longstreet, spuse el şi, ridicându-se de la masă, se uită de la băiatul care tremura la bărbatul care trecea drept protectorul lui. Şi sunt conştient că aici sunt mai multe victime decât cele îngropate în cimitir. Îşi dori în treacăt să fi fost capabil să ofere alinare la fel de uşor ca Tucker, printr-o simplă atingere. În schimb, se uită la băiat şi, deşi vocea îi era rece, cuvintele erau sincere. — Ai făcut ce trebuia, Cy. Nimeni nu putea face mai mult. Să nu uiţi asta. Tucker îşi puse mâinile pe umerii băiatului şi privi în urma lui Bums. Pentru prima oară, de când îl văzuse pe agent, Tucker simţi un sentiment de respect. — Mă duc să iau două undiţe, Cy. Ne luăm liber restul zilei. Pescuitul e sportul bărbatului care gândeşte, spuse

Tucker balansând undiţa între genunchi şi rezemându-se de ciotul unui chiparos. — N-am mai folosit niciodată aşa o momeală, spuse Cy, adulmecând iarăşi pachetul învelit în staniol, pe care Tucker îl ţinea în cutia cu momeală. Cum îi spune? — Pâte, zise Tucker zâmbind şi trăgându-şi şapca şi mai mult pe ochi. Ficat de raţă, spuse Cy strâmbându-se şi arătând exact ca un puşti de paisprezece ani. Ce porcărie. — Un gust dobândit, amice. Pisicile sunt nebune după aşa ceva, spuse Tucker, întinzând puţin pateu pe o bucăţică de pâine prăjită pe care apoi o vârî în gură, luând o înghiţitură de limonadă. Se instalaseră în partea îndepărtată a lui Sweetwater Pond, la umbra unei sălcii pe care mama lui Tucker o sădise înainte să se nască el. — Bumbacul arată bine, domnule Tucker. — Hmm, spuse el şi privi spre câmpuri pe sub cozoroc. Îi zări pe supraveghetor şi pe oamenii acestuia care verificau rândurile. — Avem o recoltă bună, anul ăsta. Bumbacul e stăpân aici, spuse el şi oftă uşor. Şi bumbacul a stricat apa asta, aşa că va trebui să aruncăm înapoi orice peşte pe care îl prindem. Mă gândeam să aduc nişte gândaci. — Gândaci, domnule Tucker? — Există nişte gândaci. Oamenii de ştiinţă i-au

descoperit. Mănâncă otrava şi substanţele poluante şi Dumnezeu mai ştie ce intră în ea şi o strică. — Gândaci care mănâncă otravă? Întrebă Cy izbucnind în râs. Vă bateţi joc de mine, domnule Tucker. Râsul băiatului, oricât de slab, îi însenină inima lui Tucker. — Ăsta e adevărul. Au introdus gândacii în râul Potomac şi l-au curăţat, zise el uitându-se nostalgic spre apa întunecată şi otrăvitoare a lacului. Ar însemna foarte mult pentru mine să văd apa asta din nou curată şi dulce. Mama obişnuia să spună că ar fi vrut să facă un pod peste lac. Ştii, ca podurile alea frumoase şi arcuite din Japonia. Dar n-am apucat să facem aşa ceva. Îmi pare rău, pentru că i-ar fi plăcut foarte mult. Cy nu ştia despre Japonia sau despre poduri arcuite, dar îi plăcea să-l asculte pe Tucker vorbind. Din câte îşi dădea seama, putea să vorbească despre orice şi să creeze o impresie plăcută. Pescuiră un timp liniştiţi, vocea lui Tucker mângâind aerul ca o adiere. Cy prinse un peşte, îl admiră, se bucură şi apoi îl aruncă înapoi. — Întotdeauna am vrut să călătoresc, spuse Tucker, în timp ce Cy punea din nou momeală în cârlig. Când eram de vârsta ta, aveam un album plin cu imagini din reviste. Roma, Paris, Moscova. Mă gândesc că e păcat că nu mi-am adunat niciodată energia pentru a mă duce să le văd cu ochii mei,

spuse el şi aşteptă un moment. Tu ai vreo dorinţă, Cy? Ceva ce te-ai gândit să faci? — Aş vrea să pot merge la colegiu, zise el şi roşi, aşteptând hohotele de râs. Când acestea nu veniră, continuă: — Îmi place la şcoală. Şi sunt şi bun la învăţătură. Domnul Baker, profesorul de istorie, a zis că am o minte iscoditoare şi obiceiuri bune. — Chiar aşa? — E puţin cam jenant când o spune în faţa întregii clase, dar mă simt şi bine. A zis chiar că aş putea să fac cerere pentru o bursă la universitatea de stat, dar tăticul zicea că trebuie să termin cât se poate de repede cu şcoala ca să muncesc la fermă. Zicea că, la colegiu, te învaţă numai nelegiuri şi că eu eram… Se întrerupse, căci îşi aminti că tatăl lui nu mai era. În tăcere, Tucker trase un peşte din apă. Îl ţinu o clipă în cârlig, privindu-l cum se zbătea împotriva inevitabilului. Şi un băiat se putea simţi aşa, îşi spuse el, desfăcând uşor peştele din cârlig, după care îl aruncă în apă cu zgomot. Nu se întâmplă adesea ca unui peşte, sau unui băiat, să i se acorde o a doua şansă. Nu se întâmplă adesea ca unui bărbat să i se ofere prilejul de a acorda acea şansă., Cy avea să meargă la colegiu, hotărî el. Avea să aibă grijă personal ca acest lucru să se întâmple. — Domnule Tucker? Rosti Cy simţind cum îl podidesc lacrimile din nou şi urându-le, căci îl făcea

să se simtă ca o fată smiorcăită. — Ce e? — Credeţi că eu l-am omorât? Tucker îşi reprimă răspunsul plin de indignare, care îi stătea pe limbă. Îşi scoase o ţigară. — De unde ţi-a venit ideea asta? — N-am făcut ce mi-a zis el. N-am făcut-o şi el a fugit. Probabil că era îngrozitor de furios din cauza mea şi s-a dus la domnişoara Waverly. Acum e mort. Nu mi-am cinstit tatăl şi acum el e mort. Tucker aprinse un chibrit, de parcă ar fi stat pe gânduri. — S-ar putea să fie aşa, s-ar putea să nu fie. Dar trebuie să-ţi pui o întrebare. Crezi că porunca aceea înseamnă că trebuie să-ţi cinsteşti tatăl, ajutându-l să omoare un om neînarmat? — Nu, dar… — Mi-ai salvat viaţa ieri, Cy, spuse el şi aşteptă până când băiatul ridică privirea spre el. Ăsta-i adevărul. Dacă ai fi făcut ce ţi-a spus el, poate că el ar trăi, sau poate că tot s-ar fi dus s-o atace pe Caroline. Dar eu aş fi mort. În privinţa asta nu există nicio îndoială, nu? — Nu, bănuiesc că nu. — Austin s-a sinucis. Nici în privinţa asta nu există nicio îndoială. Cy ar fi vrut tare mult să-l creadă. Făcu eforturi să nu-i tremure vocea: — Nu-mi pare rău că a murit. Nu-mi pare rău.

Acum o să ajung în iad şi o să ard o veşnicie, numai pentru că, atunci când şeriful mi-a spus că era mort, m-am bucurat. Dumnezeule, îşi spuse Tucker trăgând din ţigară. Toată chestiunea devenea emoţionantă şi, când venea vorba de rai şi de iad, nu se pricepea deloc. Însă, băiatul avea nevoie de mai mult decât de nişte platitudini. — Nu prea mă pricep la religie. Asta a fost o mare dezamăgire pentru mama. Poate că există totuşi un iad. Numai Dumnezeu ştie că o mulţime de oameni ar merita să-şi petreacă ceva timp acolo. Dar, când stau şi mă gândesc la asta, când mă gândesc bine şi serios, nu-mi dau seama cum ar putea oamenii să fie trimişi în iad pentru sentimente împotriva cărora nu pot să lupte. Cum te comporţi, cum eşti cu alţii, ce faci cu viaţa ta – cred că astea contează mai mult. — Dar gândurile necurate… De data aceasta, Tucker izbucni în râs şi îşi dădu şapca pe spate. — Băiete, dacă ar fi să ajungi în iad pentru gânduri, raiul ar fi un loc îngrozitor de pustiu, spuse el, după care redeveni serios şi îi ciufuli părul. Nu-mi dau seama de ce a făcut tatăl tău lucrurile pe care lea făcut. Dar a greşit. N-a fost bine că v-a bătut pe tine şi pe mama ta, indiferent cât de mult ar fi citat din Scriptură în acela momente. Nu-i niciun păcat în faptul că te bucuri. Nodul din stomacul lui Cy începu să se micşoreze.

— Mama n-o să se bucure. — Nu poţi să ştii care sunt sentimentele ei. Le ai pe ale tale. Acum aş vrea să te gândeşti la ceva. — Da, domnule. — Ştiu că Delia ţi-a spus că poţi să stai aici cât vrei. Băiatul făcu ochii mari, cuprins de panică. — N-o să vă fac necazuri, domnule Tucker. N-o să mănânc mult, promit, şi o să muncesc din greu. Pot să… — Uşurel. Nimeni nu te dă afară, spuse Tucker şi, întrebându-se cum să formuleze mai bine, rupse o ţigară. Mă gândesc că Vernon o să preia ferma şi o să aibă grijă de mama ta. Ruthanne e destul de mare. — Strânge bani ca să plece, spuse Cy, dar apoi îşi muşcă buzele. E secret. — Nu-mi place nimic mai mult decât să păstrez secretele unei doamne. Acum, mă gândesc că ai putea continua să lucrezi pentru mine, în afara orelor de şcoală. Cu o parte din banii pe care îi vei primi ţi-ai putea ajuta mama. Şi ţi-aş oferi în plus casă şi masă. Ceva i se umflă în gât. Nici măcar nu recunoştea acel lucru ca fiind speranţa. — Vreţi să spuneţi că aş putea să mă mut la Sweetwater? Definitiv? — Până când o să vrei să pleci în altă parte. Dacă vrei asta, Cy, o să fac tot ce voi putea ca să se

realizeze. Mama ta va trebui să-şi dea acordul şi, probabil că vor exista nişte chestii ce ţin de lege ca să devin un fel de tutore al tău. Dar va trebui să vrei asta. Cy îl privi, temându-se să spere atât de mult. — Aş face orice mi-aţi spune. Nu v-aş crea necazuri. — O să ne gândim. Bănuiesc că va trebui să enumăr nişte reguli ca să-ţi dai seama foarte bine în ce intri. Ca să-i lase timp lui Cy să se liniştească, îşi mai puse pateu pe pâine. Dacă nu făcuse alt lucru bun în ziua aceea, măcar îl făcuse pe băiat să nu se mai gândească la necazuri. — Nu bei alcool până când nu împlineşti vârsta. — Nu, domnule. — Nu mergi la petreceri, fără să mă inviţi şi pe mine. Lui Cy îi scăpă un chicotit. — Nu, domnule. — Nu flirtezi cu iubita mea. Iubitele, se corectă el. Voise să spună iubitele. Nu era aşa? Dar se gândea la Caroline. Cy roşi iarăşi. — Şi eu n-o să flirtez cu a ta, spuse el făcându-i cu ochiul şi zâmbindu-i. Ai o iubită, nu-i aşa, Cy? — Nu, domnule. Nu chiar. Mă mai uit din când în când, atâta tot.. — Ai destul timp să faci mai mult decât să te uiţi.

Ai pus ochii pe o fată anume? Cy îşi umezi buzele. Nu putea să-l mintă pe Tucker. Nu de frică, îşi dădu seama. Nu aşa cum fusese cu tatăl lui. — Păi, ăăă, mă cam uit la Leeanne Hardesty. L-au crescut sânii, anul trecut. E o schimbare. Tucker se înecă. — Sigur că e, spuse el şi îşi dădu seama că înainta pe un teren nesigur. Doar te uiţi? — Păi… spuse Cy şi, roşind, lăsă capul în jos. Odată, când stăteam la rând. Ca să ne luăm masa de prânz, era în spatele meu şi cineva a împins-o. S-a lipit cu sânii de spatele meu. Erau moi. Şi m-a cuprins cu braţele de mijloc ca să-şi recapete echilibrul. Iar eu… zise el şi îşi înghiţi ruşinea. N-am putut să mă abţin, domnule Tucker. Pur şi simplu, nam putut să mă opresc. Tucker şi-l închipui pe Cy punând-o pe Leeanne Hardesty jos, pe podeaua bufetului şi penetrând-o. — Ce anume n-ai putut să opreşti? — Păi, ştiţi la ce mă refer. Se întâmplă uneori, oricât de mult aş încerca să mă abţin. Vine… ştiţi. Unealta Satanei. — Unealta Satanei, repetă Tucker încet. Ar fi râs. Ba chiar s-ar fi tăvălit pe jos de râs, dacă Cy n-ar fi avut pe chip expresia aceea de vinovăţie. Austin Hatinger loveşte din nou, îşi spuse el şi oftă. — N-am auzit niciodată să i se spună aşa, zise Tucker şi, pentru a-şi ascunde zâmbetul, îşi frecă

bărbia mult timp. Am impresia că, din moment ce bunul Dumnezeu ţi-a pus-o între picioare, are legătură mai degrabă cu El decât cu celălalt. — Gândurile necurate şi femeile viclene o fac să se întărească. — Slavă Domnului pentru asta, zise Tucker punându-şi limonadă în pahar şi dorindu-şi să fi fost whisky. Ascultă, băiete, nu există bărbat în viaţă, căruia să nu i se întărească sexul în momentele cele mai neaşteptate. E firesc, spuse el, luând o înghiţitură şi spunând repede o rugăciune în gând. Ştii cum se fac copiii şi toate chestiile astea, nu? Îi spusese Jim şi tatăl lui îl pedepsise. — Ea are oul şi tu ai sămânţa. Cel mai bine e dacă eşti îndrăgostit. — Exact, spuse Tucker simţind un val de uşurare. La fel de bine e şi dacă aştepţi până când eşti pe picioarele tale. Nu-i aşa că ştia să vorbească? — A te uita la Leeanne şi a te gândi la sânii ei e cu totul altceva faţă de a face ceva. — Bănuiesc că ştiu. Era fascinant pentru Cy să spună cu glas tare nişte lucruri interzise şi să nu fie bătut cu cureaua. — Dar, uneori, mai ales noaptea… rostesc toate statele şi capitalele, numai ca să nu mă mai gândesc la asta, dar nu ţine mereu şi se întăreşte. Am senzaţia că, dacă nu fac ceva, explodez. Îi aruncă o privire scurtă lui Tucker.

— Uneori fac. E rău, nu-i aşa, să te faci singur? Tucker se scărpină în cap. — Cred că un bărbat trebuie să ia problema în mână – aşa vine vorba – din când în când. Nu ştiu dacă aş recomanda asta ca un obicei, dar, când o mâncărime nu vrea să treacă, trebuie să te scarpini. — Dar nu păţeşti nimic dacă o faci? — Nici nu orbeşti, nici nu-ţi creşte păr în palme, dacă la asta te referi. — Sigur? De data aceasta, Tucker nu putu să nu zâmbească. Ridică mâinile şi îşi examină palmele cu atenţie. — Foarte sigur, zise el şi fu mulţumit când îl văzu pe Cy zâmbind. Camera lui Bums era mică şi spartană. Abia dacă avea tot ce-i trebuia. Era încântat că Nancy Koons o menţinea imaculată, totuşi. Şi, din moment ce lăsa anumite semne, era mulţumit că nu venea nimeni acolo fără să ştie el şi nici nu i se scotocea prin lucruri. Tot ce era legat de caz, fusese încuiat în servieta lui, doar dacă nu cumva el se afla în plin lucru. Avea un pat de două persoane, un şifonier şi un dulap cu sertare. Îi trebuiseră trei zile ca s-o convingă pe Nancy Koons să-i facă rost de un birou şi de un fotoliu zdravăn. Ventilatorul din tavan învârtea aerul fierbinte. Acel sistem îl făcuse pe Bums să cumpere un ventilator electric de la

Larsson’s. Din moment ce fusese destul de norocos şi i se dăduse una din cele două camere cu băi alăturate, considera că beneficia de tot confortul necesar., Nu se aşteptase la lux. Întinsă sub el, pe patul de fier, era Josie Longstreet. Bums încă se mai cutremura în urma celui de-al doilea act. Habar nu avea cum ajunseseră de la a împărţi o limonadă la restaurant la a se călări pe o saltea care scârţâia. Dar nu se plângea. Nu mai avusese o asemenea experienţă zguduitoare de… De fapt, bănuia că nu avusese în viaţa lui o asemenea experienţă sexuală. Femeile cu care ieşea el erau reci şi stăpâne pe ele atât în pat, cât şi în afara lui. La cinci secunde după ce Josie urcase pe scară, înaintea lui, începuse să-şi scoată hainele. Pe deasupra capului lui, Josie îşi privi unghiile proaspăt manichiurate. Roşu păcătos, de această dată. I se părea minunat de adecvat. Şi le plimbă uşor peste spatele lui, urmărind acel roşu cum luneca pe pielea lui albă, de parcă ar fi fost sânge. — Scumpule, m-ai epuizat. Ştiam eu că, înăuntru acelui costum, era un tigru. — Ai fost nemaipomenită! Zise Bums, ştiind că femeilor le plăcea să audă complimente în asemenea momente, dar nu. Găsea cuvintele potrivite. Incredibilă! — Am pus ochii pe tine, domnule agent special.

Ceva în legătură cu un bărbat cu insignă mă face să devin plină de pasiune, spuse ea şi, gândindu-se la Burke, privi încruntată în tavan. Crezi că sunt sexy? — Cred… spuse el ridicând capul, că eşti cea mai sexy femeie în viaţă. Acest lucru o făcu să zâmbească şi îi sărută sub formă de muşcături uşoare. — Şi drăguţă? — Nu, nu drăguţă, zise el, fiind prea ocupat cu părul ei pentru a-i vedea fulgerul din ochi. Superbă, ca o ţigancă pasionată. Fulgerul din privirea ei se transformă în plăcere. — Spui asta doar pentru că sunt goală şi obiectul tău zvâcneşte. În mod normal, el s-ar fi simţit jignit, dar ea avea perfectă dreptate în privinţa stării uneltei Satanei. — O spun, pentru că e adevărat. Eşti uluitoare, Josie. — Îmi place cum vorbeşti, spuse ea, oftând când el începu să-i sărute sânii. Transpiraţia şi sexul făceau ca pielea să-i fie lipicioasă, deşi ventilatorul era orientat spre pat. Totuşi, Josie considerase întotdeauna că cea mai bună modalitate de a înfrânge căldura era aceea de a sta întins şi gol. Şi, dacă tot stăteai aşa, era bine să faci şi altceva. — Nu toţi bărbaţii ştiu să spună ce le place femeilor să audă. De exemplu, primul meu soţ, Franklin. După vreo lună, două, când floarea s-a

ofilit, cum s-ar zice, termina, mormăia şi începea să sforăie. Mulţi bărbaţi sunt aşa. Iau ce vor şi pe urmă îşi văd de treabă. Răspunsul lui fu înăbuşit de sânul ei, iar ea îl lăsă să se bucure. — O femeie are dreptul să audă vorbe frumoase. Bineînţeles, nu tuturor femeilor le pasă. Unele urmăresc acelaşi lucru ca şi bărbaţii. Aprecierea cuvintelor frumoase constituie diferenţa dintre o târfă şi o doamnă, după părerea mea. — Eşti o doamnă incredibilă. Zâmbetul ei fu strălucitor. — ŞiA tu eşti un adevărat domn. Şi deştept, pe deasupra. Îmi place la nebunie să te aud vorbind despre cazurile tale, spuse ea mângâindu-l leneş. Dar bănuiesc că, în curând, o să te-ntorci acasă, zise apoi şi, când se lăsă în jos, îi întâlni buzele. Ce păcat că ne-am cunoscut mai bine, atât de târziu. — Adevărul e că lucrurile au cam început să se limpezească. — Ştiam eu. De prima dată, când te-am văzut, am ştiut c-o să rezolvi totul. Mi-am dat seama imediat cât de deştept eşti. Şi mi-am spus în sinea mea: acum că el e aici, noi, femeile, o să fim iarăşi în siguranţă. Da, aşa am gândit, zise ea, plimbându-şi limba peste a lui. Eşti un erou, Matthew. — Îmi fac meseria doar, spuse el, umflându-se în pene când ea trecu deasupra. Totul e cât se poate de standard, de fapt.

— Să prinzi un criminal? Întrebă ea, trecându-şi buzele peste pieptul lui. Chiar dacă era alb ca un peşte, ea găsea că era bine făcut. — Nimeni nu şi-a dat seama de nimic înainte să apari tu. — E doar o chestiune de experienţă, trebuie să ai echipamentul adecvat. — Îmi place la nebunie echipamentul tău, spuse ea încet, cuprinzându-l cu degetele. Spune-mi cum ai făcut, Matthew. Îmi dă fiori. Răsuflarea lui deveni întretăiată când ea îşi mişcă degetele pe el. — Întâi, trebuie să înţelegi psihologia ucigaşului în serie. Metodele lor, etapele. Statisticile. Majoritatea criminalilor acţionează dintr-un impuls şi au doar câteva motive standard. — Povesteşte-mi, spuse ea, lipindu-şi buzele de abdomenul lui. Mă înfierbântă atât de tare. — Pasiunea, izbuti el să spună prin ceaţa roşie care îi tulbura vederea. Lăcomie, răzbunare. Astea nu sunt motivele unui ucigaş în serie. Pentru el există controlul, puterea, vânătoarea. Crima însăşi nu-i atât de importantă ca anticiparea, urmărirea. — Da, zise ea, lingându-i uşor interiorul pulpei. Şi ea se afla în timpul unei urmăriri, iar anticiparea creştea ca un fluviu în timpul unor inundaţii de vară. — Nu te opri.

A – Face planuri, se hrăneşte cu ele. Alege şi vânează. În tot acest timp poate să ducă o viaţă normală. Să aibă o familie, o carieră, prieteni. Dar nevoia de a ucide îl stăpâneşte. După ce îşi distruge victima, nevoia de a ucide începe să crească din nou. Şi dorinţa de a deţine controlul, bineînţeles. Îşi încleştă mâna în părul ei când ea îl cuprinse cu gura. — Şicanează autorităţile, ba le şi foloseşte chiar, spuse el şi începu să gâfâie când ea îl sugea. S-ar putea să vrea să fie prins, s-ar putea chiar să sufere din cauza sentimentului de vinovăţie, dar dorinţa lui acoperă totul. Ea alunecă în sus pe trupul lui, încălecându-l. — Aşa că ucide din nou. Până când îl opreşti tu. — Da. — Şi o să-l opreşti şi de data asta? — A fost oprit deja. Ea ridică mâinile, dându-şi părul pe spate şi împingându-şi sânii spre el. — Cum aşa? — Dacă nu apare altceva, voi raporta că acest caz s-a închis odată cu moartea lui Austin Hatinger. Josie se cutremură când se ridică puţin şi îl primi adânc în ea. — Eşti un. Erou, agent special. Eroul meu, zise ea, dându-şi capul pe spate şi pornind la drum spre paradis.

Clipitului 21 Se apropia furtuna. Aerul serii se răcea treptat şi, pentru prima oară, după multe zile, o adiere de vânt adevărată agita frunzele, aducând mirosul dulceag al ploii. Se întunecă devreme din cauza norilor plumburii. În partea de vest fulgera. Deşi ştiau că furtuna va fi aprigă, aducând întreruperi de curent şi umflarea râurilor, oamenii din deltă răsuflau uşuraţi. Darleen Talbot Fuller plecă de la mama ei furioasă. Happy zâmbise şi îl ţinuse în braţe pe Scooter, în timp ce o certase pe Darleen pentru Billy T. Nici tatăl ei nu fusese mai breaz, îşi spuse ea, trântind portiera. Nu făcuse decât să clatine din cap şi să iasă din cameră. Darleen o suportase timp de douăzeci de minute pe mama ei care îi trăncănise despre cât de bun era Junior şi că nu meritase să fie înşelat astfel în propria lui casă. Ei bine, era şi casa ei, şi ea îşi pusese semnătura pe ipotecă. Se bosumflă şi îşi şterse lacrimile înainte să pornească maşina. Nimeni nu se gândea la asta. Nu, era sărmanul Junior în sus, sărmanul în jos. Nimănui nu-i păsa că Junior se purta cu ea ca şi cum ar fi fost un gunoi pe care îl mături sub covor. Era oare de mirare că începuse să-i fie un dor nebun de Billy T.? Soţul ei nu mai voia nici să doarmă în acelaşi pat cu ea. Nu că înainte să fi început toată problema, ar fi făcut şi altceva decât să

doarmă. Dar, acum, ea trebuia să se culce în fiecare seară la fel de frustrată ca o fată bătrână. Avea să rezolve acest lucru în seara aceea, însă. Când căzură primele picături mari de ploaie, ea îşi ridică bărbia. Happy ar fi recunoscut acea expresie şi, deşi ar fi mirat-o pe Darleen, ar fi fost perfect de acord. Scooter avea să rămână peste noapte la bunica lui şi ea avea să aibă grijă ca soţul ei să-şi facă datoria. Dacă lucrurile nu se rezolvau curând, ea ar fi putut foarte bine să se ducă la mânăstire. Faptul că nu avea activitate sexuală, o făcea să fie teribil de nervoasă, îşi spuse ea, punând în funcţiune ştergătoarele când ploaia începu să răpăie pe capota maşinii. Junior îl întrerupsese pe Billy T. Înainte ca acesta să o facă să termine. Deci, după calculele ei, era singură de mai bine de o săptămână. Nu era sănătos. De aceea era atât de nervoasă şi de irascibilă, era sigură. De zile întregi avea senzaţia neplăcută că o urmărea cineva. Era mai mult decât privirile acelea superioare, pe care i le aruncau femeile din oraş, de când, se răspândise zvonul. Era mai degrabă ca şi cum cineva ar fi ţinut-o sub observaţie. Şi mai erau şi telefoanele acelea. Cele la care răspundeai şi nu auzeai pe nimeni la celălalt capăt al firului. Probabil că Junior o supraveghea, îşi spuse ea. Probabil că îşi pusese unul dintre amici să supravegheze casa, în eventualitatea că Billy T. Ar

mai fi venit pe acolo. De parcă Billy T. Ar mai fi vrut să-i vorbească acum. Nu i se părea drept să-şi piardă amantul, soţul şi să fie nevoită să asculte predicile mamei ei, numai pentru că voise să se distreze puţin. Derapă pe şoseaua udă şi încetini. Nu avea să mai suporte. Plângând nu rezolvase nimic, şi plânsese foarte mult. Păstrând casa în ordine şi punând o mâncare caldă pe masă în fiecare seară, nu schimbase lucrurile prea mult. Junior mânca orice îi punea în faţă şi, după aceea, se ducea să se joace cu Scooter. În seara aceea, avea să se joace cu nevasta lui. Ştia exact cum să pregătească totul. Avea cămaşa aceea de noapte, nouă, pe care o comandase prin poştă – pentru a-l încânta pe Billy T. — Dar asta nu avea importanţă. Îşi petrecuse cea mai mare parte a după-amiezei la Style Rite, coafându-se. Ba chiar suportase ca Betty Pruett să-i depileze cu ceară sprâncenele şi porţiunea de deasupra buzei de sus. Nu mai rămăsese decât să pregătească scena. Avea lumânarea care mirosea a boabe de dafin, rămasă de la Crăciun, un disc cu Randy Travis şi o sticlă de vin rece. Junior devenea foarte romantic după două pahare de vin. După ce îl făcea să ajungă în pat, el avea să uite totul în legătură cu Billy T. Şi cu orgoliul lui

bărbătesc. Ea avea să-i fie soţia devotată. Iar, dacă mai încerca să-şi ia un amant, avea să aibă mult mai multă grijă. Fu cât pe ce să nu frâneze la timp. Perdeaua de ploaie acoperea drumul, aşa că nu văzu maşina care era oprită în diagonală pe şosea decât în ultima clipă. Derapă zdravăn. Scoase un ţipăt scurt când maşina fugi de spate, iar când barele abia se atinseră, se lăsă pe spate şi duse mâna la inimă, aşteptând să i se potolească bătăile. — Fir-ar să fie, spuse ea chinuindu-se să se uite prin parbriz, dar nu văzu pe nimeni, în afară de maşina aceea abandonată. Ei, dacă nu e culmea, zise ea şi, tremurând de spaimă, deschise portiera, coborând în ploaia torenţială. Imediat, părul i se lipi de cap, aşa încât trebui să şi-l dea pe spate. — Douăzeci şi doi de, dolari şi şaptezeci şi cinci de cenţi aruncaţi pe apa sâmbetei! Strigă ea în ploaie. Dumnezeule, cum să-mi aduc soţul înapoi, dacă mă duc acasă arătând ca o curcă plouată? Se gândi puţin la acest lucru şi hotărî că s-ar fi putut să fie în avantajul ei, apelând la compătimirea lui. Dar, dacă voia ca Junior să se agite şi să o mângâie pentru că fusese surprinsă de ploaie, trebuia ca, mai întâi, să ajungă acasă. Proptindu-şi mâinile în şolduri, trase un picior în roata maşinii care bloca drumul. — Cum ar putea să treacă cineva pe lângă asta?

Gândul de a se întoarce la mama ei era atât de groaznic, încât ignoră ploaia şi dădu roată maşinii ca să vadă ce era de făcut. Tocmai se uita pe geam, sperând să vadă cheile în contact, când deodată, auzi un zgomot în spate. Inima începu să-i bată cu putere, dar se potoli când recunoscu figura familiară care se apropia prin ploaie. — Mi s-a părut mie că e maşina ta! Strigă ea. Drumurile astea sunt aşa de ude, că era să intru direct în ea. Junior m-ar fi jupuit de vie dacă aş fi stricat asemenea maşină. — O să-l scutesc eu de efort. Darleen nici nu văzu fierul cu care fu lovită în cap. Lumina se aprinse şi se stinse înainte să se întrerupă de tot în timpul unui tunet deosebit de puternic. Caroline se pregătise punând lumânări şi lămpi cu gaz în fiecare cameră. Nu-i era frică nici de întuneric, nici de furtună. De fapt, chiar îi plăceau. Spera să se defecteze şi telefonul, ca să nu fie nevoită să le răspundă celor curioşi şi compătimitori, care o sunaseră toată ziua. Dar, dacă avea să fie curentul întrerupt toată seara, nu avea chef să umble prin casă orbeşte, riscând să întâlnească fantoma rânjită a lui Austin Hatinger. Privea ploaia şi vântul de pe verandă, în timp ce Useless stătea ghemuit şi scâncea înăuntru. Era un spectacol extraordinar. Nefiind niciun copac care să i

se aşeze în cale, vântul vuia peste câmpuri, făcând să zdrăngăne şindrilele şi geamurile. Nu ştia dacă acea furtună violentă era ceva bun sau rău pentru recoltă, deşi era sigură că avea să i se spună totul când se ducea în oraş. Deocamdată, era suficient să privească, să fie uluită să ştie că, în spatele ei, era o casă uscată şi luminată de lumânări, aşteptând să-i ofere refugiu. Adăpost, se corectă ea şi zâmbi. Ce ar fi spus bunul doctor Palamo în legătură cu faptul că folosise termenul refugiu? Fusese ceva reflex, îşi spuse ea. Nici nu mai fugea, nici nu se mai ascundea. Pentru prima oară în viaţă, trăia doar. Sau încerca să o facă. Sigur, se ascunsese de Tucker în dimineaţa aceea. Acceptase să facă sex, dar refuzase intimitatea. Pentru că trebuia să dovedească faptul că era în viaţă şi se temuse să simtă. Simţind că i se făcuse frig, îşi frecă braţele. Fusese de ajuns pentru amândoi. El o dorise, ea îl dorise. Nu merita să se mai gândească la asta. Închise ochii şi trase aer în piept. Se simţea un iz de ozon după ultimul trăsnet. Excelent. Căţelul scheună când tună din nou şi ea izbucni în râs. — Bine, Useless, te salvez eu. Îl găsi în salon, cu boticul ieşind de sub cuvertura canapelei. Murmurându-i, îl luă în braţe şi îl plimbă ca pe un copil, în timp ce el tremura. — N-o să dureze mult. Furtunile nu durează mult

niciodată. Vin doar să ne sperie şi să ne facă să apreciem momentele în care cerul e senin. Ce-ai zice de puţină muzică, hm? Am chef să cânt, zise ea şi îl aşeză într-o fotoliu, după care îşi luă vioara. Pasionat, cred, spuse ea, trecând arcuşul peste corzi, de probă, şi acordând instrumentul după ureche. Pasionat, ca să se potrivească atmosferei. Începu cu Ceaikovski, trecu într-o clipă A noua de Beethoven, după care încercă una dintre melodiile pe care le învăţase de la Jim înainte de a sfârşi cu propria ei interpretare a lui Lady Madonna.. Era întuneric când se opri. Bătaia de la uşă o făcu să tresară, iar pe Useless îl făcu să o zbughească în sus pe scări, direct sub pat. — Poate ar trebui să-l trimit la pregătire de luptă, zise ea şi, după ce lăsă vioara jos, ieşi în hol. Tucker o privea din partea cealaltă a uşii de plasă. Ea descoperi că mâinile îi deveniră deodată neliniştite, aşa că le împreună. — Nu-i o vreme tocmai plăcută pentru a ieşi din casă. — Ştiu. — Nu vrei să intri? — Nu încă. Ea se apropie de uşă. Apa şiroia din părul lui. Îi amintea de felul cum arătase după duş în dimineaţa aceea. — De când eşti aici? — Am ajuns cu puţin înainte să treci de la muzica

aia cultă la Salty Dog. Salty Dog era, nu? Zâmbetul ei apăru şi dispăru repede. — Jim m-a învăţat. Facem schimb de experienţă.. — Am auzit. Toby e foarte încântat. Se gândeşte chiar să-i cumpere o vioară la mâna a doua. — E talentat, zise ea şi se simţi puţin penibil. De ce discutau despre Jim cu uşa aceea între ei? — Ăăă, s-a întrerupt curentul. — Ştiu. Caroline, vino puţin până afară. Ea ezită. Părea atât de serios. — S-a-ntâmplat ceva? — N-am auzit nimic, spuse el, deschizând uşa. Vino până afară. — Da, zise ea, trecând pragul cuprinsă de nervozitate. Mă întrebam mai devreme dacă ploaia asta e bună sau rea. Pentru recoltă, vreau să spun. — N-am venit aici să discut despre recolte sau despre muzică, zise vârând mâinile în buzunare şi priviră amândoi un fulger care brăzdă cerul. Trebuie să te întreb ceva în legătură cu azidimineaţă. — Ce-ar fi să-ţi aduc o bere? Spuse ea, dându-se înapoi şi întinzând mâna spre uşă. Am cumpărat ieri câteva. — Caroline, spuse el şi ochii îi sclipiră în întuneric, fapt care o făcu să încremenească în loc. De ce nu mai lăsat să te ating? — Nu înţeleg ce vrei să spui, spuse ea trecându-şi mâna prin păr, nervoasă. Ba te-am lăsat. Am făcut

dragoste chiar acolo pe canapea. — M-ai lăsat să te am, dar nu să te ating. E o diferenţă. O mare diferenţă. Ea deveni rigidă. Privirea superioară pe care i-o aruncă, aproape că îl făcu să zâmbească. — Dacă ai venit aici ca să-mi critici spectacolul… — Nu critic nimic. Întreb doar, spuse el apropiindu-se de ea, dar fără să o, atingă. Dar cred că tocmai ai spus. A fost doar un spectacol. Poate că ai simţit nevoia să faci ceva care să-ţi dovedească faptul că trăieşti. Înţeleg. Te întreb doar dacă asta e tot ce vrei. Eu am mai mult şi simt nevoia să-ţi ofer mai mult. Dacă vrei să primeşti. — Nu ştiu. Nu doar dacă vreau, ci dacă pot. — Pot să te las să te gândeşti. Altfel va trebui numai să mă inviţi înăuntru, spuse el, ridicând mâna pentru a-i atinge obrazul. Invită-mă înăuntru, Caroline. Nu doar în casă, îşi dădu ea seama. Ci şi în ea, fizic, emoţionai. Închise ochii o clipă. Când îi redeschise, îl văzu stând în acelaşi loc, aşteptând. — Nu sunt o afacere bună. Un zâmbet apăru pe buzele lui. — La naiba, scumpo, nici eu. Ea trase adânc aer în piept, după care se dădu într-o parte ca să deschidă uşa. — Mi-ar face plăcere să intri. El dădu afară aerul pe care îl ţinuse. Imediat după ce trecu pragul, se întoarse şi o ridică de la pământ.

— Tucker… — Lui Rhett Butler i-a mers, spuse el, sărutând-o înainte să urce. Poate că nu exista niciun Ashley care să-i dea bătaie de cap, dar avea să aibă grijă ca, în seara aceea, ea să nu se gândească la Luis. Sau la altcineva. — Eşti ud, îi spuse ea, după care îşi puse capul pe umărul lui. — O să-ţi ofer prilejul să mă dezbraci. Ea râse. Cât de uşor era, îşi spuse. Dacă te lăsai în voia lucrurilor. — Eşti atât de bun cu mine. — Pot să fiu şi mai bun, zise el oprindu-se în pragul uşii pentru a o săruta îndelung. — Abia aştept să văd. — De data asta va trebui să aştepţi. Umbrele şi flacăra lumânării dansau pe pereţi. Căldura înmagazinată în timpul zilei în încăpere era ca un vechi prieten, întrecând vântul care umfla perdelele dantelate. Se simţea miros de ceară de lumânări, de levănţică şi mireasma ploii care uda uşile de plasă, răpăind cu putere în acoperiş. În timp ce o tachina cu gura, o întinse în pat, plimbându-şi vârfurile degetelor peste faţa ei, urmând acelaşi drum apoi cu gura, alungându-i încordarea. După aceea nu se mai auzi decât zgomotul ploii, al oftatului ei şi al tunetului, în vreme ce furtuna se îndrepta spre est. Ea întinse braţele pentru a-l lua de gât.

El zăbovi acolo, cu gura lipită de gura ei, în timp ce limbile li se împerecheau pasional, până când ea se cufundă adânc în liniştea şi plăcerea oferite de el. Acum nu mai putea să nu simtă. El îi scotea senzaţiile la suprafaţă subtil şi încet. Acestea o asaltau, îi înteţeau pulsul, îi făceau muşchii să se relaxeze şi inima să-i bată cu putere. O scânteiere scurtă de panică o făcu să întoarcă brusc capul. El se mulţumea cu gâtul ei. Şi mâinile lui, la fel de pricepute ca ale unui muzician, începură să-i mângâie trupul. Cu mâini nesigure, ea îi trase cămaşa udă şi îşi lăsă degetele să coboare pe pieptul lui, spre abdomen. Simţi sclipirea caldă a triumfului când muşchii lui tremurară sub acea atingere şovăitoare. După ce trase o dată aer în piept, îi descheie blugii, ridicându-se în capul oaselor pentru a i-i putea trage în jos peste şolduri şi apoi mai departe. Rămaseră amândoi în genunchi în mijlocul patului care scârţâia sub greutatea lor, iar căldura se simţi din nou, deoarece vântul scăzuse în intensitate şi ploaia cădea mărunt. Ea îi înconjură mijlocul. El îşi cufundă mâinile în părul ei. Uimire şi un licăr de teamă se văzură în ochii ei când el îi dădu capul pe spate. Privirea lui se întunecă de pasiune când gurile li se contopiră într-un sărut apăsat. Aceea era fiara care exista în dosul măştii de amabilitate leneşă. Ea o simţea urlând în el, smucindu-se în lanţ, ameninţând să-i devoreze pe

amândoi dintr-o singură înghiţitură. Degetele ei se afundară în şoldurile lui, dar se înmuiară când el o strânse la piept. Îi spuse ceva, dar şoapta aceea se pierdu, fiind acoperită de zvâcnetul sângelui ei. Da, asta voia el. Asta era tot ce voia. Să o simtă învinsă de plăcere. Să-i guste nevoia fierbinte pe buze. Să audă acel sunet stins şi neputincios, pe care îl scotea din gât când se pierdea în el. Să ştie că nu se gândea la nimic şi la nimeni în afară de el. — Caroline, spuse el lipindu-şi buzele de umărul ei şi lăsându-şi dinţii să muşte uşor pielea parfumată. Trebuie să fac ceva. — Da, spuse ea întinzând mâinile spre el, dar Tucker îi apucă încheieturile. — Nu, nu asta. Nu încă, zise el şi, privind-o în ochi, o întinse pe spate, acoperind-o cu trupul lui. Îi muşcă uşor buzele, mai mult chinuind decât satisfăcând. — Ceea ce trebuie să fac acum… zise el, prinzându-i bărbia uşor cu dinţii, după care o apucă de mâini cu blândeţe, dar ferm… e să te înnebunesc. — Tucker… — Dacă te las să-ţi plimbi mâinile pe mine acum, totul o să se termine mult prea repede, spuse el, lăsându-se în jos şi încercuindu-i sânii cu sărutări leneşe. Există o veche tradiţie sudică, spuse el, plimbându-şi limba peste un sfârc şi uitându-se cum i se întuneca privirea. Că, dacă ceva merită făcut,

atunci merită să o faci cât mai încet. Mâinile ei se încordară cu disperare sub ale lui când el trecu la celălalt sân. — Nu pot. — Ba sigur că poţi, scumpa mea, zise el sugând până când o făcuse să ţipe, după care îi dădu drumul încetul cu încetul. O să-ţi arăt. Pe urmă, dacă nu-ţi place, încercăm din nou. Ea se zvârcoli, întorcând capul când într-o parte, când în alta pe pernă, în timp ce valul de senzaţii începu să crească. El savură cu buzele, cu dinţii şi cu limba. Aerul era prea greu de respirat. Ea se chinui să-şi umple plămânii, după care îl scoase şuierător printre buzele tremurătoare. Dar, chiar dacă mintea ei lupta împotriva capitulării totale, trupul o trăda. Se desfăta în plăcerea fierbinte de a fi posedat. Se cutremura şi înainta spre eliberarea tumultuoasă pe care el o ţinea în apropiere. Ea se arcui în clipa în care el îşi trecu limba peste punctul sensibil al coapsei. Zăbovi la numai câţiva centimetri de miezul sursei de căldură, torturându-i pe amândoi, până când el îi simţi trupul devenind rigid şi apoi relaxându-se. Primul orgasm năvalnic o lăsă fără vlagă. Acum plutea, nemaifiind conştientă de cameră sau de căldură, ci numai de uşurarea aceea uluitoare. Schiţă un zâmbet. Îşi plimbă mâinile peste propriul trup uimit, trecând peste pielea asudată până când

dădu de părul lui. — Cred că, până la urmă, mi-a plăcut, izbuti ea să îngaime. — Încă n-am terminat, zise el şi, strecurându-şi mâinile pe sub şoldurile ei, i le ridică şi o devoră. O aruncă din nou din starea de mulţumire în mijlocul furtunii atât de repede, încât ei i se tăie răsuflarea. Mâinile ei alunecară de pe umerii lui asudaţi pentru a se agăţa cu disperare de cearceaf. Val după văl de senzaţii titanice o străbătură până când nu mai rămase decât lăcomia. A lui şi a ei. El încetă cu şicanările, iar mâinile, care lunecaseră pe trupul ei ca mătasea pe catifea, căutau şi cereau cu o asprime pe cât de excitantă, pe atât de neaşteptată. Se rostogoliră amândoi prin pat, ca nişte animale care se împerecheau în iarbă. El se abţinu pentru ultima oară. — Uită-te la mine! Îi ceru el şi pieptul i se umfla cu fiecare respiraţie când se sprijini în braţe deasupra ei Caroline, uită-te la mine! Ea deschise ochii şi irisurile îi erau la fel de întunecate precum cerul la miezul nopţii. — E mai mult, zise el, coborându-şi gura spre gura ei şi cuvintele se auziră înăbuşite de buzele ei, când el se cufundă în ea. E mai mult. Istovită, ea moţăia, plăcându-i greutatea lui. Începeau să o doară anumite părţi ale trupului, dar până şi acest lucru o făcu să zâmbească. Întotdeauna

se considerase o amantă potrivită – deşi, în cele din urmă, Luis nu fusese de aceeaşi părere, bineînţeles – dar niciodată nu se simţise atât de plină de sine. Oftă uşor şi se întinse. Mormăind, Tucker se întoarse pentru a inversa poziţiile. — E mai bine? Întrebă el când ea se întinse deasupra, punând capul pe pieptul lui. — Era bine şi înainte, zise ea zâmbind din nou. Foarte bine.. Oftă iarăşi şi deschise ochii cu greu. După un moment de uimire, îşi dădu seama că se aflau întinşi în capătul celălalt al patului. — Cum de am ajuns aici? — Dexteritate. Lasă-mă câteva minute şi o să putem să ne întoarcem la loc. — Hmm, mormăi ea, lipindu-şi buzele de pieptul lui. S-a oprit ploaia. Dar e mai cald ca înainte. — S-ar putea să fie şi vina noastră. Caroline îşi înălţă capul puţin. — Ştii ce aş vrea? — Scumpo, odată ce o să-mi recapăt puterile, o să fac tot ce-mi stă în putinţă să-ţi dau orice îţi doreşte inima. — O să ţin mine. Dar… zise ea, coborându-şi gura spre gura lui… ceea ce aş vrea acum, ce simt nevoia cu adevărat să mănânc, e o îngheţată. Nu vrei îngheţată, Tucker? — S-ar putea să fiu în stare să înghit puţină. Acum că ai pomenit.

Îşi închipui cum ar fi fost să lingă Strawberry Surprise de pe anumite părţi interesante ale anatomiei ei. — O aduci sus? — Ăsta era planul, spuse ea şi, după ce se mai lăsă pradă unui sărut, se dădu jos din pat şi îşi luă capotul din dulap. O lingură sau două? El zâmbi privind-o cum îşi petrecu capotul peste sâni. — Eu sunt un tip de două linguri. Vrei să te ajut? — Cred că pot să mă descurc. — Bun, zise el vârându-şi mâinile sub cap şi închizând ochii. Caroline ieşi, sigură că el avea să profite şi să tragă un pui de somn. În bucătărie, puse îngheţata, la lumina lămpii cu gaz. Îşi dădu seama că acela era un moment care avea să-i rămână întipărit în memorie. Bucătăria zăpuşitoare, mirosul ploii şi al gazului de lampă, plăcerea de după momentele de dragoste. Faptul că punea îngheţată pentru a fi mâncată în pat. Fredona uşor străbătând holul cu castronelele în mâini. Nici chiar soneria telefonului nu putu să-i strice cheful. Puse jos un castronel şi, fixând receptorul între umăr şi ureche, răspunse: — Alo. — Caroline. Slavă Domnului. Linguriţa se opri în drum spre buze şi Caroline o lăsă să cadă înapoi în castronel, punându-l pe acesta

pe masă. Se părea că totuşi exista un lucru care putea să-i strice cheful. Vocea mamei ei. — Bună, mamă. — Încerc să te prind de mai bine de o oră. Au avut greutăţi cu linia. Ceea ce nu-i de mirare, ţinând cont de serviciile de acolo. — A fost furtună. Ce mai faci? Ce face tata? — Suntem bine amândoi. Tatăl tău s-a dus până la New York într-o scurtă călătorie, dar eu am avut câteva întâlniri şi n-am putut să-l însoţesc. Georgia Waverly vorbea repede, fără nicio urmă din accentul sudic, pe care se chinuise atât de mult să-l excludă atât din voce, cât şi din inima ei. — Sunt îngrijorată în privinţa ta, continuă ea şi Caroline şi-o închipui stând la biroul ei, din lemn de trandafir, în camera de zi imaculată şi mobilată cu gust, tăind numele fiicei ei de pe una dintre nenumăratele ei liste. De comandat flori. De luat parte la dejunul de binefacere. De făcut griji pentru Caroline. Imaginea aceea o făcu să se simtă puţin vinovată. — N-ai de ce să-ţi faci griji. — N-am de ce! Eram la un dineu, la familia Fulbright, în seara asta, când a trebuit să aud de la Carter că fiica mea a fost atacată! — N-am păţit nimic, zise Caroline repede. — Ştiu, zise Georgia cu o voce tăioasă, pentru că o întrerupsese. Carter mi-a explicat totul, adică mai mult decât te-ai ostenit să faci tu. Ţi-am spus mereu

că nu ai ce căuta acolo, dar n-ai vrut să mă asculţi. Acum mi se spune – şi, apropo, nu-mi place deloc să aud vorbindu-se despre acest lucru în timp ce îmi mănânc supa! — Că eşti implicată în nu ştiu ce anchetă legată de o crimă. — Îmi pare rău, spuse Caroline închizând ochii. Scuzele deveneau meniul, când avea de-a face cu mama ei. — Totul s-a întâmplat foarte repede. Şi s-a terminat. O mişcare în capătul scărilor o făcu să îşi ridice privirea. Îl văzu pe Tucker şi se întoarse cu spatele. — Carter mi-a spus că nu acesta e adevărul. Ştii că el e proprietarul filialei NBC de aici, din Philadelphia. A spus că ştirea era transmisă deja şi câteva echipe de reporteri vin acolo ca să transmită de la faţa locului. Fireşte că, atunci când s-a pomenit numele tău, a devenit o ştire de senzaţie. — Oh, Doamne. — Poftim? — Nimic, spuse ea, trecându-şi o mână prin păr. Linişteşte-te, îşi spuse ea. Trebuia să-şi păstreze cumpătul. — Îmi pare rău că a trebuit să afli de la altcineva. Şi ştiu că publicitatea o să te deranjeze. N-am ce să fac în privinţa presei, mamă, la fel cum n-am ce să fac nici în privinţa cauzei. Îmi pare rău că treaba asta te supără.

— Bineînţeles că mă supără. Nu a fost destul de rău că a trebuit să ţinem piept scandalului legat de faptul că ai intrat în spital, că ai lăsat baltă programul de vară, că te-ai despărţit în mod public de Luis? — Da, spuse Caroline sec. Trebuie să fi fost foarte greu pentru voi. A fost urât din partea mea să mă prăbuşesc aşa.. — Nu folosi acest ton cu mine. Dacă nu te-ai fi lăsat copleşită de o neînţelegere minoră cu Luis, nu s-ar fi întâmplat nimic din toate astea. Şi acum a mai apărut şi povestea de acolo, faptul că te-ai îngropat în acel loc… — Nu m-am îngropat. — Îţi iroseşti talentul! Rosti dur Georgia. Te umileşti pe tine şi pe familia ta. Crezi că am avut vreo noapte de linişte, ştiind că eşti acolo, singură, neapărată? Caroline începu să-şi maseze tâmplele pentru a ţine durerea de cap la distanţă. — De ani de zile sunt singură. Georgia nu auzi acele cuvinte şi nici melancolia din ele. — Şi acum… ei bine, ai fi putut fi violată sau ucisă. — Ah, da, şi asta ar fi însemnat o publicitate îngrozitoare. Urmă un scurt moment de tăcere. — A fost un lucru deplasat, Caroline.

— Aşa e, zise ea apăsându-şi ochii cu degetul mare şi cel arătător, repetând cuvintele obişnuite. Îmi pare rău. Poate că încă mai sunt zguduită de cele petrecute. Ai de gând să întrebi ce s-a petrecut, mamă? Ai de gând să mă întrebi cum mă simt, de ce am nevoie sau doar cum m-am comportat? — Înţeleg. Şi mă aştept ca şi tu să-mi înţelegi sentimentele. Insist să vii acasă imediat. — Sunt acasă. — Nu fi ridicolă. Locul tău nu e acolo, aşa cum n-a fost nici al meu. Te-am crescut altfel, Caroline. Tatăl tău şi cu mine ţi-am oferit toate avantajele. Nici nu vreau să aud că dai cu piciorul la tot, din cauza unui fel de jignire a amorului propriu. — Jignire a amorului propriu? Eh, e un fel interesant de a privi lucrurile, mamă. Nu pot să spun decât că-mi pare rău că nu pot să fac ce vrei tu. Sau să fiu ce vrei tu. — Nu ştiu de unde ai căpătat încăpăţânarea asta, dar nu e deloc plăcută. Fără îndoială că şi lui Luis i s-a părut la fel, dar el e mai tolerant decât mine. E teribil de îngrijorat. — E… Vrei să spui că l-ai sunat? Că mi-ai ignorat dorinţa expresă şi l-ai sunat? — Dorinţele unui copil nu sunt întotdeauna în armonie cu cele mai bune interese ale copilului. În orice caz, voiam să vorbesc cu el în legătură cu concertul tău de la Casa Albă, din septembrie.

Caroline îşi apăsă abdomenul cu mâna, simţind că se formează un nod. — Nu mai sunt un copil, de când m-ai împins prima oară pe scenă. Şi n-am nevoie de părerea lui cu privire la concertul meu. — Nu mă miră atitudinea ta. Am ajuns să mă aştept la acest gen de recunoştinţă, spuse Georgia cu o voce încordată. Caroline o şi vedea bătând darabana cu unghiile, frumos îngrijite, pe suprafaţa lustruită a biroului. — Nu sper decât că, atunci când Luis o să ia legătura cu tine, o să te porţi mai frumos. Amândouă suntem perfect conştiente că el a fost cel mai bun lucru care a putut să ţi se întâmple. Ţi-a înţeles temperamentul artistic. — Mi-a înţeles jalnica naivitate. Bănuiesc că n-are nicio importanţă pentru tine că l-am surprins regulând-o pe flautistă în cabina lui, nu? — Vocabularul tău e la fel de grosolan ca şi locul unde te afli. — Poate să fie şi mai grosolan. — M-am săturat de aiurelile astea. Insist să vii acasă. Nu mai sunt decât câteva săptămâni, ca să te pregăteşti pentru apariţia ta la Casa Albă. Şi, bineînţeles că nu te-ai gândit deloc la toaletă. A trebuit să-mi fac timp ca să mă consult cu designerul tău. Publicitatea asta… e în dezavantajul tău. La fel e şi un cuţit înfipt în inimă, îşi spuse Caroline.

— Nu e nevoie să faci nimic, spuse ea cu grijă. Am vorbit deja cu Frances şi am pus lucrurile la punct. Mă duc la Washington pentru concert şi a doua zi mă întorc aici. Cât despre toaletă, garderoba mea e deja destul de adecvată. — Ţi-ai pierdut minţile? E unul dintre cei mai importanţi paşi din cariera ta. Am şi început să programez interviurile, sesiunile fotografice… — În cazul ăsta va trebui să anulezi totul, spuse ea scurt. Şi, dă-mi voie să te asigur că trăiesc şi mă simt bine, mamă. Cel care m-a atacat e mort. L-am omorât eu însămi, aşa că ştiu sigur. — Caroline… — Te rag să-l transmiţi tatei toată dragostea mea. Noapte bună. Puse receptorul încet în furcă şi aşteptă un minut întreg pentru a fi sigură că putea să vorbească fără să ţipe. — S-a topit îngheţata. Luând castronelele, se duse înapoi la bucătărie pentru a le goli în chiuvetă. Capitolul 22 Părea să fie ziua lui pentru a oferi alinare şi a alunga sentimentele de vinovăţie. Tucker se întrebă cum putea un bărbat să treacă prin cea mai mare parte a vieţii abia atingând suprafaţa unor ape tumultuoase, pentru ca, la un moment dat, să se trezească până la gât în vârtej.

Emoţiile Carolinei încă mai sfârâiau în atmosferă. Era ca şi cum cineva ar fi aruncat un cablu electric în apele acelea învolburate, unde aveau să sară scântei. Ar fi vrut să aibă o ţigară, dar pachetul era sus, probabil ud leoarcă din cauza cămăşii. Se uită în susul scărilor întunecoase– nu fără să jinduiască după atmosfera plăcută şi liniştea dormitorului –, după care îşi îndreptă privirea spre bucătărie, unde lumina lămpii pâlpâia şi era o atmosferă încărcată. Când se duse acolo, o văzu stând în faţa chiuvetei, privind pe fereastră, la fel ca dimineaţă, după plecarea lui Bums. Numai că, de data aceasta, în faţa ochilor avea doar întunericul. Tucker nu voia să-l înfrunte singură. Se duse în spatele ei şi simţi un val de frustrare când umerii ei deveniră rigizi la atingerea lui. — Ştii, de obicei, dacă mă trezeam lângă o femeie îngândurată, spuneam o glumă şi o făceam să se întoarcă în pat. Dacă asta nu dădea rezultate, plecam. În ciuda rezistenţei ei, începu să-i maseze umerii. — Se pare că ceea ce se foloseşte de obicei nu prea merge cu tine. — Nu m-ar deranja să aud o glumă în momentul ăsta. El îşi propti fruntea de ceafa ei. Nu era păcat că nu-i venea niciuna în minte sau altceva, în afară de

faptul că ea suferea? — Vorbeşte-mi, Caroline. Făcând o mişcare bruscă, ea dădu drumul la apă pentru a curăţa chiuveta. — Nu-i nimic de spus. Când ridică privirea, el văzu imaginea lor în geamul întunecat. Ştia că şi ea putea să o vadă, dar se întrebă dacă ştia cât de fragilă era şi cât de uşor de spulberat. — Când ai coborât acum câteva minute, încă mai simţeam cum fuseseşi acolo lângă mine. Moale şi relaxată. Acum eşti numai noduri. Nu-mi place să te văd aşa. — N-are nicio legătură cu tine. Viteza cu care o răsuci, îi surprinse pe amândoi, ca şi violenţa abia reţinută din glasul lui: — Dacă vrei să mă foloseşti doar pentru sex şi să laşi deoparte orice altceva, spune-mi chiar în clipa asta. Dacă ceea ce am făcut noi, n-a fost decât o hârjoneală pentru tine, spune-mi, şi o să ne jucăm cum vrei tu. Dar pentru mine a fost mai mult, zise el scuturând-o scurt, de parcă ar fi vrut să doboare zidul pe care ea îl ridicase între ei. La naiba, n-a mai fost niciodată aşa. — Nu mă presa, spuse ea, aruncând fulgere din priviri şi proptindu-şi mâinile în pieptul lui. Toată viaţa a trebuit să suport ca alţii să mă preseze. Am terminat cu asta. — Cu mine n-ai terminat. Dacă-ţi închipui că poţi

să mă dai afară când vrei, te-nşeli. Rămân, zise el şi, ca să-i arate că nu glumea, o sărută apăsat. Amândoi o să-ncepem să ne obişnuim cu asta. — Nu trebuie să încep să mă obişnuiesc cu nimic. Pot să zic da, pot să zic nu sau… Se întrerupse şi închise ochii strâns. — Ah, de ce mă cert cu tine? Nu tu eşti de vină, spuse ea şi, oftând profund, se desprinse de el. Nu tu eşti de vină, Tucker, ci eu. Dacă ţip la tine nu rezolv nimic. — Nu mă supăr dacă ţipi – nu mult –, dacă asta te face să te simţi mai bine. Ea zâmbi, frecându-şi tâmpla, cu un aer absent. — Cred că una dintre pastilele prescrise de doctorul Palamo ar fi foarte bună acum. — Hai să-ncercăm altceva, spuse el, luându-i mâinile şi trăgând-o spre un scaun. Stai aici, în timp ce eu o să torn nişte vin din cel pe care l-am adus acum câteva zile. Pe urmă, îmi spui de ce te-a înfuriat aşa telefonul ăla. — Înfuriat, spuse ea aşezându-se şi închizând ochii iarăşi. Expresia asta spune mult, nu? Mama ar spune tulburat, dar mie îmi place înfuriat. Când redeschise ochii, în ei văzu o vagă tentă de amuzament.. — Sunt furioasă de câteva luni. Mama era la telefon. — Asta am înţeles, zise el, destupând sticla de vin. Şi că era – tulburată – din cauza celor petrecute ieri.

— Da. Mai ales din moment ce a constituit subiect de conversaţie la un dineu la care a fost şi mama invitată. Bârfa e şi un obicei al yankeilor, deşi prietenii mamei ar numi asta a fi sociabil. Dar şi mai supărată era de faptul că a aflat presa, iar eu am un concert important peste puţin timp. Se teme că preşedintele şi premierul sovietic n-or să vrea să asculte Concertul de vioară numărul cinci de Mozart, în interpretarea unei femei care, cu foarte puţin timp în urmă, a împuşcat un om, zise ea acceptând paharul oferit de Tucker. Caroline, fiica Georgiei Waverly nu ar trebui să atragă o publicitate negativă. Ce ar zice Liga Femeilor? — Poate că era speriată din cauza ta? — Poate. Ah, adevărul e că n-ar vrea să mi se întâmple ceva. Mă iubeşte în felul ei. Doar că e greu să fi la înălţimea standardului ei, spuse ea sorbind din vinul rece. Întotdeauna a vrut tot ce era mai bun pentru mine – ceea ce i se părea ei a fi cel mai bun. Mi-am petrecut toată viaţa încercând să-i dau totul. La un moment dat, m-am. Gândit bine şi am hotărât că nu mai puteam să fac asta. — Oamenii se obişnuiesc ca lucrurile să fie într-un anumit fel, spuse el aşezându-se lângă ea, lumina lămpii pâlpâind între ei. S-ar putea să treacă o vreme, până când ea va accepta că tu ai schimbat regulile. — Sau s-ar putea să nu accepte niciodată. Asta-i altceva ce trebuie să înţeleg, zise ea şi, ţinând

paharul în mâini, îşi roti privirea în jur. Frigiderul vechi scotea sunetul obişnuit. Apa de ploaie picura muzical de pe streaşină. Linoleum uzat şi perdele decolorate, îşi spuse ea. Lumina lămpii era bună cu încăperea aceea, aşa cum ar fi fost cu o femeie obosită. Caroline găsi acest lucru incredibil de liniştitor. A — Îmi place foarte mult aici, murmură ea. În ciuda tuturor lucrurilor care s-au întâmplat, mă simt bine aici. Şi simt nevoia de… — Ce anume? — Simt nevoia să aparţin unui loc. Am nevoie de simplitate, de continuitate. — Nu pare a fi ceva pentru care să-ţi ceri scuze. A Deci auzise, îşi spuse ea zâmbind cu tristeţe. Încă mai folosea acel ton obişnuit de scuză ori de câte ori lua ceva pentru sine. — Nu, nu e. Fac eforturi în direcţia asta. Vezi tu, ea n-ar înţelege niciodată ce-ţi spun acum, ce simt. Şi sigur nu poate să înţeleagă ce-mi trebuie. — Atunci, bănuiesc că totul se reduce la a face pe placul ei sau pe placul tău. — Şi eu am ajuns la concluzia asta. Dar e greu, căci atunci când fac pe placul meu, ea se îndepărtează atât de mult. A crescut în casa asta, Tucker. Îi e ruşine de acest lucru. Îi e ruşine că tatăl ei tăia bumbac, ca să-şi câştige existenţa şi că mama ei punea jeleuri în borcane. Îi era ruşine de locul unde îşi avea originea şi de cei doi oameni care i-au

dat viaţă, şi care au făcut tot posibilul să facă în aşa fel, încât viaţa aceea să fie bună. — Asta-i problema ei, nu a ta. — Dar tocmai din cauza ruşinii ei mă aflu aici. Asta ne leagă. Bănuiesc că asta înseamnă familia şi nu ai de ales în privinţa roiului pe care îl joci. — Poate că nu, dar poţi să decizi ce o să urmeze după tine. — Şi ceea ce urmează e legat tot de ceea ce a fost înainte. Nu mi-a oferit niciodată ocazia să-mi cunosc bunicii. Ei s-au lipsit de multe lucruri, ca ea să poată merge la colegiu în Philadelphia. N-am auzit asta de la mama, adăugă ea cu regret în glas. Am auzit-o de la Happy Fuller. Bunica spăla rufe, cosea, făcea tot felul de lucruri ca să strângă bani pentru taxă. N-au trebuit s-o plătească multă vreme, ceea ce bănuiesc că a fost bine. L-a cunoscut pe tata în primul semestru. El mi-a spus de multe ori cum a încercat să scape de întâlnirea pe care i-o aranjase colegul de cameră. Şi cum, în momentul în care a văzut-o pe mama, s-a şi îndrăgostit. Poţi să ţi-i închipui pe părinţii tăi aşa? Îndrăgostindu-se la prima întâlnire? — Tata a pus ochii pe mama când ea avea abia doisprezece ani. Ea l-a făcut să aştepte şase ani. — Ai mei s-au mişcat mai repede. Erau căsătoriţi înainte ca ea să termine primul an de colegiu. Familia Waverly era o familie veche şi respectată din Philadelphia. Tata era deja destinat dreptului. Ştiu că trebuie să fi fost greu pentru ea să încerce să

pătrundă în acea nişă a societăţii. Dar, de când mă ştiu, a fost mai snoabă decât oricare dintre membrii familiei Waverly. O casă în partea cea mai frumoasă a oraşului, haine de la cei mai exclusivi designeri, vacanţe potrivite în locurile potrivite în anotimpul potrivit. — Majoritatea oamenilor tind să supracompenseze, atunci când au ceva de dovedit. — Ah, ea avea multe de dovedit. Şi, în scurt timp, a adus pe lume şi un copil care să o ajute să dovedească. Am avut o bonă care s-a ocupat de aspectele mai neplăcute ale creşterii unui copil, dar, mama a avut grijă de bunele maniere, de comportament, de atitudine. Obişnuia să trimită după mine şi eu mă duceam la ea, în camera de zi care întotdeauna mirosea a trandafiri de seră şi a parfum Chanel. Mă instruia cu răbdare în privinţa lucrurilor care se aşteptau din partea unui Waverly. Tucker întinse mâna să-i atingă părul. — Şi ce se aştepta din partea unui Waverly? — Perfecţiunea. — E cam greu. Fiind un Longstreet, tata se aştepta din partea mea să „fiu bărbat”. Bineînţeles că asta era cu litere mari, de tipar, iar ideile lui şi ale mele au început să difere după un timp. Nu mai folosea nici salonul, îşi aminti el. Şopronul de lemne era pe placul lui. — Ah, mama nu m-a lovit niciodată. Nici n-a fost nevoie. Ea a fost cu ideea să studiez vioara. Se

gândea că e elegant. Ar trebui să-i fiu recunoscătoare pentru asta, zise Caroline oftând. Dar nu-i ajungea că interpretam bine. Trebuia să fiu cea mai bună. Din fericire pentru mine, am avut talent. Un copil minune, îmi spuneau. Când aveam zece ani, cuvântul mă făcea deja să mă cutremur. Ea mi-a ales muzica, profesorii, hainele pe care le purtam la recitaluri – prietenii. Pe urmă am început să plec în turnee, din când în când, la început, din cauza vârstei. Au existat profesori personali şi numărul turneelor a crescut. Când aveam şaisprezece ani, viitorul meu era foarte bine definit. Timp de aproape doisprezece ani l-am urmat fără să mă abat. — Voiai s-o faci? Faptul că el o întreba acest lucru, o făcu să zâmbească. Nimeni altcineva nu o făcuse. — Ori de câte ori începeam să cred că aş fi avut de ales, apărea ea. Personal, la telefon, printr-o scrisoare. Aproape ca şi cum ar fi simţit că acea mică sămânţă de răzvrătire începea să prindă rădăcini. Ea o reteza imediat. Am lăsat-o. — De ce? — Voiam să mă iubească, spuse ea şi ochii i se umplură de lacrimi pe care ea le şterse. Şi mi-era teamă că n-o făcea. Eram sigură că n-ar fi făcut-o, dacă nu eram perfectă. Ruşinată, îşi şterse o lacrimă care scăpase şi luneca pe obraz.

— Sună patetic. — Ba nu, spuse el ştergându-i lacrima. Sună doar trist, pentru mama ta. Ea trase aer în piept, ca un înotător care se chinuia să ajungă la mal. — Pe Luis l-am cunoscut acum vreo trei ani, la Londra. A fost cel mai strălucit dirijor cu care am lucrat vreodată. Era tânăr, avea treizeci şi doi de ani când l-am cunoscut, şi îşi clădise o reputaţie extraordinară în Europa. Dirija o orchestră, aşa cum un matador domină o arenă. Hotărât, arogant, sexy. Fizic era superb şi avea un anumit magnetism. — Mi-am făcut o impresie. Ea râse uşor. — Eu aveam douăzeci şi cinci de ani. Nu mai fusesem niciodată cu un bărbat. Tucker dăduse să bea, dar lăsă paharul jos. — Nu te mai… — Dacă nu mă mai tăvălisem în fân niciodată? Spuse ea şi expresia de uimire de pe chipul lui făcu să-i apară un zâmbet pe buze, dar acesta nu dură mult. Nu. Mama mă ţinuse din scurt şi nu aveam curajul să mă răzvrătesc prea des. Când am cerut un însoţitor ca să merg la o recepţie, ea l-a ales pe el. Sar putea spune că nu aveam aceleaşi gusturi. Nu mă interesau în mod deosebit bărbaţii pe care ea îi considera potriviţi. — De aceea mă placi pe mine, spuse el aplecânduse pentru a o săruta. Aş face-o să încărunţească.

— De fapt, nu m-am gândit nicio clipă la asta. Alt lucru inedit pentru mine, spuse ea şi, încântată de idee, îşi ciocni paharul de al lui. Mai târziu, când am început să plec singură în turnee, programul mi-era foarte încărcat şi eram… termenul potrivit e reţinută. Tucker se gândi ia femeia care tocmai se tăvălise prin pat cu el. — Aha. Ea nu-şi dăduse seama că sarcasmul putea fi plăcut. — Sexualitatea mea era inclusă în muzică. Cu siguranţă că nu-mi închipuiam că aş fi genul de femeie care s-ar culca cu primul bărbat atrăgător, care ar mişca un deget în direcţia ei, zise ea întinzând mâna spre sticla de vin. La treizeci şi şase de ore de la prima mea repetiţie cu Luis, mi-a dovedit că mă înşelam. Ridică din umeri şi bău. — M-a copleşit. Flori, priviri galeşe, promisiuni de dragoste eternă. Nu mai putea să existe fără mine. Viaţa lui fusese total lipsită de sens înainte să apar eu. Mi-a înşirat toate chestiile astea. Ar trebui să adaug faptul că mama îl adora. Provenea din rândul aristocraţiei spaniole. — Potrivit, spuse Tucker. — Ah, foarte. Când a trebuit să plec de la Londra la Paris, m-a sunat în fiecare zi, îmi trimitea tot felul de daruri încântătoare, flori superbe. A dat fuga la

Berlin ca să fie cu mine un weekend. Totul a ţinut aşa, mai bine de un an, iar dacă auzeam zvonuri cum că ar fi avut vreo aventură cu vreo actriţă sau cu vreo altă celebritate, le ignoram. Credeam că erau bârfe scornite din invidie. Ah, poate că bănuiam ceva, dar, dacă făceam cea mai mică aluzie în faţa lui, turba de furie din cauza geloziei mele nefondate, posesivităţii mele, lipsei mele de respect de sine. Şi eram ocupată cu profesia mea. Tocmai semnasem un contract pentru un turneu extrem de obositor, pe o perioadă de şase luni. Tăcu, amintindu-şi. Aeroporturile, hotelurile, repetiţiile, recitalurile. Gripa de care se îmbolnăvise în Sydney şi de care nu scăpase decât când ajunsese la Tokio. Discuţiile încordate cu Luis. Promisiunile, dezamăgirile. Articolul decupat din ziar, pe care cineva i-l lăsase pe măsuţa din cabină. Cu o fotografie în care Luis îmbrăţişa o actriţă franţuzoaică splendidă. — N-are niciun sens să-ţi povestesc fiecare amănunt nenorocit, dar turneul a fost necruţător, relaţia mea cu Luis a început să se strice, iar încrederea mea – încrederea mea personală – a ajuns la limită. Luis şi cu mine am terminat totul cu o scenă urâtă, plină de acuzaţii şi lacrimi. Acuzaţiile lui, lacrimile mele. Pe atunci nu învăţasem să lupt prea bine. Tucker îi acoperi mâna cu a lui.. — Înseamnă că ai învăţat repede.

— Odată ce mă hotărăsc, învăţ foarte repede. Păcat că mi-au trebuit aproape douăzeci şi opt de ani ca să mă hotărăsc. După ce m-am despărţit de Luis, am vrut să fac o pauză, dar trebuia să apar la tot felul de chestii, într-o emisiune socială a unui post de televiziune prin cablu. Sănătatea mea… Îi era greu să recunoască, până şi acum. Oricât de lipsit de logică ar fi fost, tot eră stânjenită. — Ei bine, starea sănătăţii mele s-a agravat şi am… — Stai puţin. Cum adică s-a agravat? Jenată, ea începu să se joace cu piciorul paharului. — Dureri de cap. Eram obişnuită să am dureri de cap, dar au devenit din ce în ce mai serioase şi mai puternice. Am slăbit puţin. Pofta de mâncare îmi dispăruse, pentru că nimic nu părea să-mi cadă bine la stomac. Insomnii şi oboseala care deriva de aici. — De ce n-ai avut grijă de tine? — Credeam că sunt doar mofturoasă. Şi apoi aveam responsabilităţi. Oamenii se bazau pe mine să cânt, şi să cânt bine. Nu puteam să… Se întrerupse şi râse scurt. — Motive, cum ar spune înţeleptul doctor Palamo. Ascundeam adevărul. Mă foloseam de profesia mea ca să evadez. Reţinerea nu era numai sexuală. Fusesem învăţată să mă port „cum se cuvinte”. Să ofer o anumită imagine şi să mă ridic la înălţimea potenţialului meu. Şi, aşa cum ar spune mama, a nu te simţi bine nu e un motiv întemeiat pentru ca o

doamnă să nu se poarte cum se cuvine. Mi-a fost mai uşor să ignor simptomele, decât să le înfrunt. Când înregistram emisiunea specială pentru postul de televiziune din New York, a apărut mama. Însoţită de Luis. Am fost atât de supărată, atât de tare m-a durut, încât am părăsit locul de filmare, spuse ea zâmbind uşor, după care începu să râdă. Nu mai făcusem niciodată aşa ceva. Dincolo de furie şi de durere era un mic sâmbure de triumf. Preluasem controlul. Acţionasem dintr-un impuls şi lumea nu se oprise în loc. Au fost cinci minute ameţitoare. Nu mai putea să stea jos, pur şi simplu nu mai putea, aşa că se ridică de la masă şi începu să se plimbe prin încăpere. — Atâta i-a trebuit ca să dea buzna în cabina mea şi să-mi ţină o predică despre răzvrătire. Mă purtam ca un copil răsfăţat, o artistă nesuferită, o primadonă. Am încercat să-i spun că mă simţeam trădată, pentru că îl adusese pe el, dar ea a continuat – eram nepoliticoasă, proastă, nerecunoscătoare… Luis era gata să mă ierte pentru faptul că eram refractară, exagerat de sensibilă şi de geloasă şi, în final mi-am cerut scuze, bineînţeles. — Pentru ce? — Pentru orice lucru voia ea să-mi cer scuze, spuse Caroline, făcând un gest nepăsător din mână. În definitiv, nu-mi voia decât binele. Avusese grijă să am parte doar de ce era mai bun. Muncise şi se sacrificase pentru ca eu să pot avea o carieră

strălucită. — Bănuiesc că talentul tău nu conta. Caroline oftă adânc, încercând să elimine o parte din amărăciune odată cu aerul. — Nu poate fi altfel, Tucker. Încă mai fac eforturi să accept ideea asta şi aproape că am reuşit. A fost o vreme când nici eu nu puteam să fiu altfel. Luis a venit în camera mea de hotel, în seara aceea. Era încântător, plin de regrete şi de explicaţii. Fusese rezultatul faptului că lipsisem de lângă el atâta vreme – nu că asta ar fi fost o scuză pentru că îmi fusese necredincios, m-a asigurat. Dar se simţise atât de singur, atât de vulnerabil, iar îndoielile şi întrebările mele se adăugaseră la starea lui de încordare. Celelalte femei nu fuseseră decât nişte înlocuitoare ale mele., îşi luă paharul de pe masă. — Poţi să-ţi închipui că o femeie cu cap ar putea să creadă aşa ceva? Tucker riscă şi zâmbi. — Da. Ea se opri, se uită la el şi apoi începu să râdă. — Bineînţeles că poţi. Şi, fireşte, am făcut-o. Era încă singurul bărbat cu care făcusem dragoste. Poate că, dacă aş fi avut şi eu câteva aventuri uşoare, nu aş fi fost atât de dispusă să reiau totul. Poate că dacă aş fi avut încredere în mine ca femeie, la fel cum aveam în mine ca muzician, i-aş fi arătat uşa. Dar am acceptat să uităm toate greşelile din trecut şi s-o luăm de la capăt. Am vorbit chiar şi despre

căsătorie. Ah, într-un fel foarte distant şi diluat. Când avea să fie momentul potrivit, spunea el. Când lucrurile aveau să intre în normal. Şi, pentru că m-a întrebat, am fost de acord cu un alt turneu. Puţin surprinsă, se uită la pahar. — Mă îmbăt. — Nu-i nimic, conduc eu. Povesteşte-mi restul. Ea se rezemă de dulap. — Luis era dirijorul, eu solista. Avea să fie teribil de obositor, dar eram împreună. Nu asta era important? Doctorul Palamo, pe care abia începusem să-l consult, m-a sfătuit să n-o fac. Aveam nevoie de odihnă şi de linişte. Aveam un ulcer nesuferit. Dureri de cap, insomnie, oboseală. Era un stres îngrozitor şi el mi-a spus foarte clar că dacă plecam din nou în turneu, nu făceam decât să înrăutăţesc lucrurile. Dar eu n-am ascultat. — Ar fi trebuit să te bage într-un spital şi să te lege de pat. — L-ar plăcea de tine, spuse. Ea amuzată şi sorbi din nou din pahar. Mama a dat o petrecere în ajunul plecării. Era în elementul ei şi s-a simţit minunat, făcând aluzie că ar fi fost, de fapt, o petrecere de logodnă. Luis răspundea la chestia asta făcând cu ochiul şi râzând încântat. Şi am plecat. Aşa cum ţiam mai spus, Luis e un dirijor excelent, pretenţios, cu toane, dar excelent. Am început cu Europa, triumfător. După prima săptămână, s-a mutat în propriul lui apartament – insomnia mea

împiedicându-l să se odihnească. — Ticălos împuţit. — Nu împuţit, îl corectă ea cu meticulozitate. Spilcuit. Foarte spilcuit. Pe plan profesional era foarte bun pentru mine. Mă înălţa din punct de vedere muzical. Zicea că eram cea mai bună solistă cu care cântase vreodată, dar că puteam să fiu şi mai bună. Avea să mă modeleze.. — De ce nu-şi cumpăra nişte plastilină? Ea râse. — Aş vrea să-l fi întrebat. Adevărul e că niciodată n-a şovăit în hotărârea lui de a-mi îmbunătăţi interpretarea. A început să dea greş când a venit momentul să mă trateze ca pe o femeie. Am început să mă simt ca un instrument, un ceva ce trebuia acordat şi lustruit. Eram atât de obosită, de bolnavă, de nesigură. Se supăra teribil când mă duceam la repetiţii arătând epuizată şi fragilă. Şi pe mine mă supăra. Mă deranja să văd privirile pline de compătimire ale celorlalţi muzicieni, ale celor din echipă. Dar am cântat bine, foarte bine. Cea mai mare parte e turneului e doar un amestec neclar de săli de concerte şi camere de hotel, dar ştiu că am cântat la fel de bine ca oricând, poate mai bine decât o să mai pot cânta vreodată. Pe drum am făcut o infecţie şi am trăit doar cu antibiotice, suc de fructe şi muzică. Am încetat să mai avem vreun fel de relaţii intime. Zicea că nu-i dădeam tot ce aveam mai bun. Şi avea dreptate. Apoi, m-a asigurat că, după ce

se încheia turneul, aveam să plecăm undeva împreună. Aşa că trăiam cu gândul ăsta. Sfârşitul turneului, noi doi singuri pe o plajă. Însă n-am rezistat până la sfârşitul turneului. Ne aflam la Toronto, se duseseră trei sferturi din turneu. Mi-era îngrozitor de rău şi mă temeam că n-o să pot cânta în seara aceea. Leşinasem în cabina mea. M-am speriat teribil când m-am trezit pe jos. — Dumnezeule mare, Caroline, zise Tucker dând să se ridice, dar ea clătină din cap. — Pare mai groaznic decât a fost în realitate. Nu eram o invalidă, ci doar extrem de obosită. Şi aveam o durere de cap cumplită, din acelea care te fac să vrei să te faci ghem şi să plângi. Îmi tot spuneam că nu era decât un recital, numai unul şi, că, dacă m-aş fi dus la el, dacă i-aş fi explicat, el ar fi înţeles. Aşa că m-am dus la el, dar şi el era întins pe podeaua cabinei. Numai că era deasupra flautistei. Nici măcar nu m-au văzut, zise ea aproape ca pentru sine, după care ridică din umeri. Mai bine. Nu eram destul de tare ca să suport o înfruntare. Oricum, am continuat cu programul în seara aceea. A fost un recital excelent. Publicul m-a chemat de trei ori la rampă, au aplaudat în picioare, şase chemări după lăsarea cortinei. Poate că ar fi fost şi mai multe, dar când cortina a căzut ultima oară, la fel am făcut şi eu. Pe urmă îmi amintesc că eram la spital. — Cineva ar fi trebuit să-l bage pe el în spital. — N-a fost el de vină. El n-a fost decât un

simptom. Eu am fost de vină. Eu şi nevoia mea teribilă de a face ceea ce se aştepta din partea mea. Nu Luis m-a îmbolnăvit, ci eu însămi. Diagnosticul: epuizare. Dând din umeri nervoasă, se întoarse la masă pentru a-şi umple iarăşi paharul, lăsând să se scurgă şi ultimele picături din sticlă. — Am considerat că era umilitor. Într-un fel, n-ar fi fost atât de groaznic dacă aş fi avut o tumoare sau cine ştie ce boală exotică. Mi-au făcut o mulţime de analize, m-au examinat şi m-au consultat, dar rezultatul a fost epuizare complicată de stres. Doctorul Palamo a venit să mă trateze el însuşi. Nu mi-a făcut niciun reproş. M-a îngrijit cu competenţă, compasiune şi grijă. O dată, aproape că i-a tras un şut lui Luis ca să-l dea afară din cameră. Tucker ridică paharul. — Pentru doctorul Palamo. — A fost bun cu mine, bun pentru mine. Dacă simţeam nevoia să plâng, mă lăsa să plâng. Iar când am simţit nevoia să vorbesc, m-a ascultat. Nu e psihiatru, dar, deşi mi-a recomandat unul, mă simţeam bine vorbind doar cu el. Când a considerat că era momentul potrivit, a aranjat să fiu mutată la un spital din Philadelphia. Era ceva ce aducea mai degrabă cu ceea ce se numeşte sanatoriu. Mama le-a spus tuturor că mă refăceam într-o vilă de pe Riviera. Mult mai sofisticat. — Caroline, trebuie să-ţi spun că nu-mi place

mama ta. — E-n regulă, nici ea nu te-ar plăcea pe tine. Totuşi, şi-a făcut datoria. Venea să mă vadă de trei ori pe săptămână. Tata mă suna în fiecare seară, chiar dacă, Fusese la mine în ziua respectivă. Turneul a continuat şi fără mine, iar ziarele scriau tot timpul despre criză şi despre faptul că Luis era acum în relaţii strânse cu flautista. Îmi trimitea flori însoţite de bileţele romantice. Habar nu avea că îl văzusem cu ea. Au trecut vreo trei luni până m-am întremat suficient ca să mă duc acasă. Bănuiesc că încă eram puţin şubredă, dar mă simţeam teribil de puternică. Am început să înţeleg că mă lăsasem tratată ca o victimă. Că permisesem exploatarea a ceea ce ar fi trebuit privit ca un dar. Talentul meu era al meu, viaţa mea era a mea. Sentimentele mele erau ale mele. Doamne, nici nu pot să-ţi spun cât de divin era. Când m-au contactat avocaţii în legătură cu bunica mea, am ştiut ce voiam să fac. Ce aveam să fac. Când i-am spus mamei, s-a făcut albă ca varul. N-am înfruntat-o doar, ci am stat în camera aia luxoasă şi am strigat, am urlat, am cerut. Fireşte că, pe urmă, mi-am cerut scuze. Vechile obiceiuri dispar greu, dar am fost hotărâtă să fac ce era bun pentru mine. Şi am pornit spre sud.. — Spre Innocence. — Prin Baltimore. Ştiam că Luis era acolo, dirijând nu ştiu ce. L-am sunat dinainte, ca să mă

aştepte. Ah, a fost încântat. Când am ajuns în apartamentul lui, am văzut că pregătise o masă intimă pentru două persoane. Am azvârlit cu un pahar de şampanie în el, după care m-am dezlănţuit. M-am simţit minunat. A fost atât de furios, încât a ieşit după mine pe hol când am plecat. Bărbatul din camera de vizavi – habar n-am cum îl cheamă – a ieşit şi l-a văzut pe Luis încercând să mă tragă înapoi în cameră, l-a tras un pumn şi l-a pus jos. Cu ochii pe jumătate închişi, imită gestul. — Un pumn în maxilarul lui perfect şi Luis a fost la pământ. — Trebuia să-i faci cinste tipului. — Aşa ar fi trebuit, bănuiesc, dar încă mai acţionam din instinct. Am făcut încă un lucru pe care nu-l mai făcusem niciodată. L-am îmbrăţişat – un tip absolut necunoscut – şi l-am sărutat apăsat pe gură. Pe urmă am plecat. — Şi cum te-ai simţit? — Liberă, spuse ea şi, oftând, se aşeză din nou. Observă că nu o durea capul deloc. Nu avea noduri în stomac, muşchii nu-i erau încordaţi. — Încă mai am momente, ca şi cu telefonul de mai devreme, când pierd senzaţia asta. Nu poţi să scapi de toate bagajele dintr-o dată. Dar ştiu că n-o să mai fiu niciodată cum am fost. — Bun, spuse el ridicându-i mâna pentru a-i săruta încheieturile degetelor. Îmi place cum eşti acum.

— Şi mie, în mare parte, spuse ea trăgând linii în umezeala pe care o lăsase paharul ei pe masă. S-ar putea să nu mai repar niciodată ruptura cu mama, şi asta e greu. Dar am descoperit ceva aici. — Linişte şi pace? Întrebă el făcând-o să zâmbească. — Exact. Nimic nu te linişteşte mai bine ca nişte crime. Rădăcini, spuse ea, ridicând privirea. Ştiu că sună prosteşte, din moment ce n-am petrecut aici decât câteva zile când eram copil. Dar nişte rădăcini slabe sunt mai bune decât niciuna. — Nu sunt slabe. Lucrurile cresc repede şi adânc în deltă. Oamenii nu pot scăpa de rădăcinile astea, nici atunci când pleacă. — Mama a scăpat. — Nu, ţi le-a dat ţie. Caroline, spuse el încet şi întinzându-se pentru a-i lua faţa în mâini. Urăsc toate lucrurile prin care ai trecut. Nu, uită-te la mine, insistă el când ea îşi coborî privirea. O parte din tine tot mai vrea să se ruşineze de asta. Şi nu vrei să fi compătimită de mine sau de altcineva. Însă eu nu mi-am făcut niciodată un obicei din a-mi înăbuşi sentimentele, aşa că va trebui să le iei aşa cum sunt. Nu-mi place să mă gândesc că suferi, că eşti bolnavă sau nefericită, dar, dacă toate aceste lucruri te-au adus aici, chiar aici în locul ăsta unde stăm acum, nu pot să regret prea mult. Aici, chiar aici, îşi spuse ea şi zâmbi. — Nici eu.

Părea atât de fragilă! Oasele acelea delicate, pielea aceea albă. Fragilă, până când vedeai ce era în ochii ei. Erau profunzimi acolo, îşi dădu el seama, forţe pe care ea nici măcar nu începuse să le elibereze. Iar el dorea foarte mult să fie prin preajmă, în timp ce ea continua să se descopere. — Sunt unele lucruri pe care aş vrea să ţi le spun. Nu prea ştiu cum. Ea îi cuprinse încheieturile mâinilor. — Poate că atunci când o să mă simt mai liniştită, o să-mi facă plăcere să le aud. În momentul ăsta însă cred că ar fi mai bine să lăsăm lucrurile aşa cum sunt. Întotdeauna fusese răbdător, îşi aminti el. Dar era greu să fi răbdător când aveai senzaţia că te afli pe marginea unei prăpăstii şi pământul ţi se fărâmiţează sub picioare. — Bine, spuse el aplecându-se pentru a-şi lipi buzele de ale ei. Lasă-mă să rămân cu tine în noaptea asta. Buzele ei schiţară un zâmbet sub ale lui. — Credeam că n-o s-o mai spui, zise ea ridicânduse şi luându-i mâinile într-ale ei. N-ai spus că, dacă nu-mi place metoda ta, o să încercăm din nou? — Nu ţi-a plăcut? — Ei bine… n sunt prea sigură. Poate că, dacă îmi mai arăţi o dată, o să pot să-mi fac o părere mai clară. — Mi se pare corect, zise el şi, aruncând o privire

mesei de bucătărie, zâmbi. Ce-ar fi să începem aici? Întrebă. Şi îi desfăcu cordonul capotului. Şi, pe urmă, o să putem să… Fir-ar să fie. Sună telefonul şi Caroline îşi lăsă capul pe umărul lui. — Aş spune să nu răspundem, dar o să sune încontinuu. — Răspund eu. — Nu, eu… El o apucă de mâini înainte să apuce să-şi lege cordonul la loc. — Lasă-mă pe mine. Dacă o s-o pot convinge să renunţe în noaptea asta, poţi să vorbeşti tu. Ea ezită, dar apoi hotărî că s-ar fi putut să aibă ceva dreptate. — De ce nu? El o sărută scurt. — Eliberează masa, îi strigă, făcând-o să râdă. — Bunico, murmură Caroline luând de pe masă trepiedul în formă de cocoş, sper că n-o să fi şocată. După aceea, luă paharele goale, sticla şi le duse la chiuvetă, hotărând că bunicii i-ar fi plăcut ideea de dragoste în bucătăria ei. — Ai terminat cam repede, spuse ea când îl auzi pe Tucker întorcându-se. Nu ştiu să fi renunţat vreodată atât de uşor. Ce i-ai… întrebă ea, dar cuvintele i se stinseră pe buze când îi văzu chipul. Ce e? Ce s-a-ntâmplat? — Nu era mama ta, ci Burke, spuse el ducându-se

spre ea şi îmbrăţişând-o. Darleen Talbot a dispărut. Se uită din nou la imaginea lor din geamul întunecat. — O să pornim în căutarea ei în zori. Capitolul 23 — Aş vrea să încerci să mai dormi, spuse Tucker stând lângă ea, în timp ce Caroline folosea uneltele caracteristice unei femei pentru a ascunde rezultatele unei nopţi lungi şi agitate. — N-aş putea, spuse ea acoperindu-şi cearcănele cu puţin fard. O să stau şi o să aştept să sune telefonul. — Du-te la Sweetwater, zise el stând în spatele ei şi privind-o în oglinjoara de la baie. În ciuda împrejurărilor, avea o senzaţie puternică şi ciudată de intimitate provocată de faptul că împărţeau acel spaţiu personal şi că era martor la acel ritual străvechi feminin. — Ai putea să tragi un pui de somn în hamacul meu. — Tucker, nu-ţi face griji în privinţa mea. La Darleen ar trebui să ne gândim cu toţii. Şi la familia Fuller – la Junior. La copilaşul ăla. Doamne, spuse ea şi, făcând un efort să-şi ţină cumpătul, înmuie pensula în tubul cu rimei. Cum s-o fi întâmplat aşa ceva? — Nu suntem încă siguri că s-a-ntâmplat ceva. Sar putea să fi plecat pe undeva. Billy T. A zis că n-a

văzut-o, dar după episodul cu Junior, ar putea să mintă. — Şi atunci de ce şi-a lăsat maşina pe marginea şoselei? Discutaseră aceste lucruri de nenumărate ori. — Poate se ducea să se vadă cu cineva. Porţiunea aia de drum e cam pustie, de obicei. S-ar putea să-şi fi lăsat maşina şi să fi plecat cu altcineva, doar ca să-i dea bătaie de cap lui Junior o noapte, două. — Sper să ai dreptate, spuse ea trecându-şi pieptănul prin păr, după care se întoarse. Sper din tot sufletul să ai dreptate, pentru că, altfel, s-ar putea să fie ca în celelalte cazuri. Şi, dacă-i aşa, înseamnă că… — Hai să nu ne grăbim cu concluziile, spuse el, cuprinzându-i braţele cu blândeţe. Încet-încet, ai uitat? — Încerc, zise ea rezemându-se de el o clipă. În încăperea aceea mică era încă abur, după ce făcuseră duş. Pe fereastră se întrezărea un firicel de lumină. — Dacă e aşa cum zicea mama, ziariştii or să ajungă aici foarte curând. Mă descurc cu treaba asta, spuse ea şi, oftând, se desprinse de el. Sunt în stare. Dar simt că trebuie să mă duc la familia Fuller, să o ajut pe Happy cu orice o avea nevoie. De asta nu ştiu sigur dacă sunt în stare. — Or să fie multe femei acolo. Nu-i nevoie să te duci.

— Ba da. Pot să fiu o străină sau să aparţin acestui loc. Depinde de felul cum te porţi cu ceilalţi, nu? Oare nu-i spusese chiar el ceva asemănător lui Cy cu o zi înainte? Era greu să te cerţi cu tine însuţi. — O să trec şi eu când o să pot. Dacă o să pot. Ea încuviinţă şi aruncă o privire spre uşă când auzi un claxon. — Probabil că e Burke. E aproape dimineaţă. — Trebuie să plec, atunci. — Tucker, spuse ea şi îl apucă de mânecă în clipa în care el se întoarse, după care îl sărută. Uşor, încet, liniştitor. — Asta-i tot.. El îşi lipi obrazul de al ei un moment. — E suficient. Deşi nu era încă nici ora opt dimineaţa când Caroline ajunse la casa Fuller, Happy nu era singură. Prietenii şi rudele se adunaseră acolo. Se făcea cafea pentru a o înlocui pe cea consumată deja. Deşi niciuna nu se gândea la mâncare, femeile erau adunate în bucătărie, acea încăpere liniştitoare. Caroline şovăi în prag. Recunoscu chipurile: Susie îl ţinea pe Scooter pe şold, Josie stătea agitată lângă uşa din spate, soţia lui Toby, Winie, spăla ceştile la chiuvetă, Birdie Shasy, albă ca varul, stătea lângă Happy, Marvella, rupea în tăcere un şerveţel de hârtie. Caroline se simţi atât de prost, încât fu cât pe ce să

se întoarcă şi să iasă. Dar Josie o văzu şi îi aruncă un zâmbet obosit, plin de înţelegere. — Caroline, arăţi ca un câine bătut. Vino încoace şi o să te îndopăm cu cafea. — Eu doar… spuse ea, uitându-se la fiecare chip în parte. Am vrut să trec să văd dacă nu pot să ajut cu ceva. — Nu putem face altceva decât să aşteptăm, spuse Happy întinzându-i mâna. Apucându-i-o, Caroline păşi în cerc. Aşa că aşteptară, într-un amestec de parfumuri şi glasuri şoptite, vorbind despre copii şi bărbaţi, în timp ce un copil mic plângea întruna. Delia li se alătură pe la jumătatea dimineţii, cu bijuteriile ei zdrăngănitoare şi cu un coş cu sandvişuri. O forţă pe Happy să mănânce jumătate dintr-unul, o certă pe Josie, pentru că făcuse cafeaua prea tare şi îl făcu pe Scooter să tacă, dându-i una dintre brăţările ei de plastic să o mestece. — Copilul ăsta e ud, zise ea. Simt mirosul de la o milă. A — Îl schimb eu, spuse Susie, ridicându-l de pe podea, unde micuţul bătea cu brăţara lui Delia în plăcuţele de gresie. E şi obosit. Nu-i aşa că eşti obosit, micuţule? O să-l pun pe canapea, Happy. — Îi place ursuleţul ăla galben, îi spuse aceasta, strângând din buzele tremurătoare. Darleen i l-a lăsat ieri aici. — Ce-ar fi să te duci să-l cauţi, Happy? Spuse

Delia aruncându-i o privire lui Birdie care se pregătea să protesteze. Trebuie să facă ceva, zise apoi încet, după ce ieşi Happy. Grija o s-o doboare. Toate trebuie să facem câteva ceva. Birdie, vezi dacă găseşti reţeta uneia dintre îngheţatele tale. O să fie tocmai bună după-amiază. Marvella, nu-ţi mai frânge mâinile şi foloseşte-le mai bine pentru a stoarce nişte lămâi. O să bem limonadă în locul cafelei ăsteia afurisite. Winnie, cred că ar trebui să faci o licoare de-a ta pentru Happy. Trebuie s-o facem să doarmă puţin. — M-am gândit şi eu la asta, domnişoară Delia. Dar nu cred c-o să bea. Delia zâmbi sumbru. — O să bea, dacă-i zic eu. Femeia asta a făcut numai contra mea ani de zile, dar eu n-am băgat-o în seamă. Josie, tu şi Caroline spălaţi vasele astea. — O femeie ca tine ar trebui să aibă la dispoziţie un pluton de soldaţi cărora să le poruncească, spuse Josie în timp ce aşeza farfuriile. Acum, în încăpere, era o atmosferă de unitate. Caroline se trezi zâmbindu-i Dellei. — Cum pot să fac să fiu şi eu aşa? Extrem de încântată, Delia îşi frecă nasturii aurii ai bluzei. — Ei, copila mea, trebuie să-nveţi să-ţi foloseşti mintea. Toţi o avem, dar nu toată lumea ştie s-o folosească într-un mod constructiv. — Fetele celelalte ale lui Happy ar trebui să vină şi

ele, spuse Birdie, trântind uşile dulapului. Ar trebui. — Ştii că or să vină, dacă o să fie nevoie. Marvella, aşa te-a învăţat maică-ta să storci o lămâie? Cu putere, fetiţo, zise Delia începând să împacheteze la loc sandvişurile care nu se mâncaseră. Fetele au familii, Birdie. Au slujbele şi familiile lor. N-ar fi o prostie să vină până aici, în caz că Darleen şi-a pus coada pe spinare doar? — Domnişoară Delia? Spuse Winnie presărând nişte plante într-un ibric de pe aragaz. Mâinile îi erau mici şi delicate. Era o femeie tăcută, căreia îi plăcea mai mult să facă decât să vorbească. Dar, atunci când vorbea, vocea îi era calmă şi liniştită. — O să-i prepar asta ca pe un ceai. Nu-l fac tare, doar atât cât s-o calmeze. — La să văd, zise Delia ducându-se la aragaz, unde şuşotiră şi adulmecară amândouă. Birdie le ignoră conversaţia. Fiind soţie de doctor, nu găsea că s-ar fi cuvenit să fie de acord cu leacurile băbeşti. — Nu mai am ce să fac aici, spuse Josie ştergânduşi mâinile pe un prosop de bucătărie. Mă duc să urmăresc şi eu nişte piste. — Sunt mai mult de o duzină de bărbaţi care fac treaba asta, spuse Birdie cu un ton suficient de aspru pentru a o face pe Josie să-şi ridice o sprinceană, dar Birdie trebuia să-şi descarce frustrarea undeva. — Bărbaţii nu ştiu să caute o femeie întotdeauna

acolo unde trebuie, spuse Josie luându-şi poşeta. Mă duc întâi să văd ce mai face verişoara Lulu, Delia, şi, pe urmă, o să trec pe la Billy T. Dacă ştie ceva, mai degrabă mi-ar spune mie decât unui bărbat. — Nu cred că ăsta e un lucru cu care să te lauzi, bombăni Delia. Josie ridică din umeri. — Ăsta-i adevărul. Şi, în plus, ar fi mai bine ca Happy să afle cât mai curând cum stă treaba. O să se îmbolnăvească dacă tensiunea asta o să dureze prea mult. Nimeni nu putea să mai zică ceva. Ea ieşi pe uşa din spate. Câteva momente mai târziu îi auziră maşina pornind. — Dacă Billy T. Ştie ceva despre Darleen… începu Birdie. — Dacă ştie ceva, Josie o să afle sigur, spuse Delia, dându-i lui Winnie o ceaşcă pentru băutura pe care aceasta o preparase. — A adormit ca un înger, spuse Happy întorcându-se în bucătărie, dar celebrul ei zâmbet era plin de tristeţe. Nu seamănă cu maică-sa. Se încăpăţâna să adoarmă, de parcă venea Satana să-i fure sufletul. Cred că am făcut un milion de mile tot plimbându-mă prin cameră cu… Se întrerupse şi îşi frecă ochii. — Vino încoace şi stai jos, Priscilla, îi spuse Delia adresându-i-se pe numele de botez. O să te îmbolnăveşti, zise ea forţând-o să se aşeze pe un

scaun. Lasă-ne pe noi să ne facem griji un timp. Nimeni nu se pricepe s-o facă mai bine decât o cameră plină de femei. Winnie, adu-mi ceaşca aia. — E cam fierbinte, doamnă Fuller, trebuie să suflaţi puţin, spuse Winnie aşezându-i ceaşca în faţă, după care se retrase punând o mână pe spătarul scaunului. Winnie fusese la şcoală cu fiica cea mare a lui Happy, iar Belle Fuller fusese prima fată albă care o invitase pe Winnie acasă la ea, ca să se joace cu păpuşile. — Ce e? — Ceea ce-ţi trebuie, spuse Delia, făcându-i semn lui Winnie să se dea la o parte. — Nu vreau una dintre licorile vrăjite ale lui Winnie, spuse Happy arţăgoasă. Nu sunt bolnavă, sunt doar… — Speriată şi îngrijorată, o întrerupse Delia. După cum arăţi, n-ai închis ochii toată noaptea. Ştii doar că Winnie nu ţi-ar da ceva care nu te-ar ajuta. Bea puţin şi apoi du-te să te odihneşti. — Nu-mi trebuie decât cafea, zise Happy şi, când dădu să se ridice, Delia o împinse la loc pe scaun. — Ascultă la mine. Dacă te încăpăţânezi, nu rezolvi nime. Dacă o să vrea Dumnezeu, Darleen o să se întoarcă, scuzându-se pentru starea de tensiune pe care a provocat-o. Dar, în clipa asta, ai un copil sus care doarme şi care o să aibă nevoie de tine la un moment dat. Cu ce poţi să-l ajuţi, dacă eşti epuizată?

— Vreau doar să vină înapoi, spuse Happy şi, când izbucni în plâns, puse capul pe pieptul mare al Dellei. Îmi vreau fetiţa înapoi. Am fost atât de aspră cu ea, Delia! — Nu i-ai dat niciodată ceva, fără să aibă nevoie. — Era mereu atât de plină de neastâmpăr. Chiar şi când era mică, în clipa în care obţinea ceva, voia altceva. Am vrut numai ce era mai bun pentru ea, dar se pare că n-am putut să găsesc acest lucru. Simţind nevoia să ajute, Caroline se duse lângă ea. — Haide, Happy, spuse ea ridicând ceaşca. Bea puţin. Happy luă o înghiţitură, apoi încă una, şi o apucă de mână pe Caroline. — Crede că n-o iubesc, dar nu-i aşa. Într-un fel, întotdeauna iubeşti într-un mod deosebit copilul care îţi face cele mai multe necazuri. Nu pot să mă gândesc decât la faptul că a fost ieri aici, vrând să fiu alături de ea în povestea cu Junior şi cu băiatul ăla al lui Bonny, dar n-am putut. A greşit. Darleen n-a ştiut niciodată ce era bine şi ce era rău, dar a venit aici dorind ca mama ei să-i fie alături. Şi eu n-am făcut-o. Am sfârşit prin a ne certa ca întotdeauna, iar ea a plecat furioasă. Nici măcar nu m-am uitat în urma ei. Atunci începu să suspine, iar Delia o legănă şi îi mângâie părul. — Fetele celelalte, spuse Happy, strângându-i degetele Carolinei. Oh, Dumnezeule mare, mă tot

gândesc la ele. — Linişteşte-te, spuse Delia, dându-i să bea din ceaşcă. N-au spus că Austin a fost de vină, iar el e mort? Chiar Caroline l-a împuşcat în cap şi toate femeile din Innocence îi sunt recunoscătoare. În afară, poate, de Mavis Hatinger, şi ar fi şi ea dacă ar avea puţină minte. Acum vino cu mine, draga mea, să te întinzi puţin. — Numai câteva minute, spuse Happy căreia i se îngreunaseră pleoapele şi se lăsă condusă de Delia afară din bucătărie. — Ah, mamă, spuse Marvella, întorcându-şi faţa în umărul lui Susie pentru a plânge. — Gata, acum, să nu-ncepi, zise Susie, dar o bătu uşor pe spate. Nu ştim dacă s-a-ntâmplat ceva. — Trebuie să avem credinţă, adăugă Winnie. Şi, între timp, eu mă duc să pregătesc ceva de mâncare, în caz că o să mai vină cineva. O să fac nişte pui fript. — Bun, spuse Susie. Scumpo, du-te şi curăţă nişte cartofi şi pune-i la fiert. Nu trebuie să i se facă foame nimănui. Cine ştie cât o să avem de aşteptat. Tucker se afla pe unul din malurile lui Gooseneck Creek şi îşi şterse faţa asudată cu o eşarfă. Temperatura crescuse foarte de mult şi aerul era atât de dens, încât aveai impresia că îl puteai strânge în pumn. Cerul era de un albastru-pal, decolorat de soarele necruţător.

Îşi imagină cum ar fi fost să se scalde puţin în apă. Acea fantezie îl mai ajută puţin, dar se mulţumi doar să-şi ude eşarfa şi să-şi răcorească faţa şi gâtul cu ea. Îşi aminti că Arnette fusese descoperită acolo – de către fratele lui Darleen. Gât stătu pe vine, Tucker rosti în gând o rugăciune.. „Te implor, Doamne, să nu o găsesc eu. “ Era sigur că cineva tot avea să o găsească. Renunţase la teoria, plină de speranţă, potrivit căreia ea ar fi plecat cu cineva. Nu avea sens. Nu avusese timp să se încurce cu altcineva, în afară de Billy Ţ. Şi, acesta, împreună cu toate prietenele ei, spusese că nu o văzuse. Tucker îl credea. Era în joc orgoliul bărbătesc. Billy T. Nu putea continua să aibă relaţii cu o femeie al cărei soţ îl pocnise cu tigaia în cap. Darleen nu avusese o importanţă deosebită pentru Billy T. Toate femeile erau la fel pentru el. Comparaţia inevitabilă cu el însuşi îi lăsă un gust amar în gură. Darleen nu-şi lăsase maşina pe marginea drumului, în timpul unei furtuni, ca să se urce în alta cu vreun nou amant. Nu, când Junior susţinea că nu lipsea niciuna dintre hainele ei şi că banii de cheltuit în casă se aflau la locul lor, în cutia de cafea, unde îi ţinea ea. Cineva avea să o găsească, îşi spuse el iarăşi. Şi, din nou, se rugă să nu fie el acela. Se îndreptă şi porni printre trestii. Cei din grupul

lui se aflau înşiraţi pe maluri, înaintând printre bălării şi prin noroi, şi sperând, Tucker era sigur, să nu găsească nimic altceva decât nişte sticle de bere vechi şi, poate, vreun prezervativ folosit. Erau înarmaţi cu toţii, fapt care îl făcea să fie puţin neliniştit. Junior trăsese deja într-un şarpe de apă. Din moment ce părea să-l fi făcut să se simtă mai bine, nimeni nu spusese nimic. Adevărul era că se vorbea foarte puţin. Oamenii mergeau tăcuţi, ca nişte soldaţi care pregăteau o ambuscadă. Sau care urmau să cadă într-una. Unul din elicopterele chemate de la poliţia districtuală dădea roată pe deasupra din când în când, făcând ca aparatele radio, pe care le aveau conducătorii grupurilor prinse la brâu, să facă paraziţi. FBI-ul se abţinea să intre în joc. Dar nici nu cunoşteau oraşul Innocence sau pe locuitorii acestuia. Bums era convins că Darleen nu era decât vreo altă soţie nemulţumită, care îşi luase lumea în cap. Tucker îşi spuse că nu era încă pregătit să admită că se mai comisese o crimă. Dădu din mâini pentru a alunga ţânţarii, descoperind că el însuşi era atât de nervos, încât îi venea să împuşte acele insecte afurisite, în loc să le îndepărteze cu mâna. Când auzi şuieratul prelung al trenului, îşi dori să fi fost în el. Să plece oriunde. Când termină de cercetat zona care îi fusese repartizată, se duse în locul unde se aflau Burke, Junior, Toby şi ceilalţi care căutaseră pe malul acela.

— Aproape că au terminat şi pe malul celălalt, spuse Burke care îl ţinea sub observaţie pe Junior, gata să intervină dacă soţul lui Darleen ar fi vrut să se calmeze trăgând în altceva decât într-un şarpe. Singleton şi Cari au transmis de la mlaştina Menair. Până acum n-au găsit nimic. Toby March îşi puse puşca în camionetă. Se gândi la soţia lui, la fiica lui şi, deşi îi era ruşine, în sufletul lui se bucura că cel care comitea crimele prefera pielea albă. — Mai avem vreo şase ceasuri de lumină, spuse el. Mă gândeam că poate ar fi bine să mergem câţiva la Rosedale şi la Greenville să întrebăm dacă a văzut-o cineva. — Am pus-o pe Barb Hopkins să sune la toate motelurile, spitalele şi secţiile de poliţie locală, spuse Burke, luând puşca lui Junior şi punând-o împreună cu a lui în camionetă. Cei de la poliţia districtuală or să-i răspândească fotografia. — Da, spuse Will Shiver, bătându-l pe Junior pe spate. Or s-o găsească în vreo cameră de motel, stând pe pat, făcându-şi unghiile de la picioare şi uitându-se la televizor. Fără să spună nimic, Junior dădu din umeri pentru a-i îndepărta mâna lui Will şi plecă. — Lăsaţi-l puţin, murmură Burke. Ceilalţi îşi întoarseră privirile, politicoşi, în altă parte. Toby făcu ochii mici şi trase puţin de borul pălăriei pentru a reduce din lumina puternică a

soarelui. — Vine cineva. Trecură câteva secunde înainte ca şi ceilalţi să zărească norul de praf sau sclipirea metalică a unei maşini prin valurile de căldură ce se înălţau de pe şosea. — Voi, negrii, aveţi nişte ochi de şoim, spuse Will Shiver bine dispus. Maşina aia trebuie să fie la vreo două mile distanţă. — Ochii sunt organe, spuse Toby cu un sarcasm atât de subtil, încât Tucker trebui să-şi muşte obrazul ca să nu râdă. Ştii doar ce se spune despre organele noastre. Interesat, Will înclină capul. — Am auzit că-i o poveste de-a nevestelor. — Exact, spuse Toby nepăsător. O mulţime de neveste ar putea să spună asta. Tucker tuşi şi se întoarse pentru a-şi aprinde o ţigară. Nu i se părea cuviincios să râdă, când Junior era acolo şi suferea. Dar era atât de bine să zâmbească puţin. Un moment mai târziu recunoscu maşina, după culoare şi după viteza cu care înainta. — E Josie, spuse el aruncându-i o privire lui Burke. Se pare că o să mai ia o amendă pentru depăşirea vitezei legale. Ea frână brusc, stârnind un nor de praf, şi scoase o mână pe geam. — Barb ne-a spus că vă găsim pe toţi aici. Earleen

şi cu mine v-am adus ceva de mâncare. Coborî din maşină, părând liniştită şi proaspătă într-o pereche de pantaloni scurţi şi un tricou care îi lăsa burta dezgolită. Părul îi era legat la spate cu o eşarfă din şifon, amintindu-i lui Tucker de mama lor. — Foarte drăguţ din partea dumneavoastră, doamnelor, spuse Will, aruncându-i lui Josie un zâmbet care i-ar fi adus o palmă din partea logodnicei lui. — Ne place să avem grijă de bărbaţii noştri, nu-i aşa, Earleen? Spuse Josie şi, după ce îi zâmbi lui Will, se întoarse spre Burke. Scumpule, arăţi tare obosit. Vino să bei un pahar de ceai cu gheaţă. Am adus două termosuri. — Am mai adus şi nişte sandvişuri cu şuncă, spuse Earleen, luând un coş de pe bancheta din spate, pe care îl puse pe umăr şi dădu capacul la o parte. Trebuie să vă menţineţi forţele, pe căldura asta. — Da, domnilor, masa pe roţi, spuse Josie continuând să sporovăie în timp ce căuta în coş. Earleen şi cu mine am pregătit toate astea atât de rapid, încât ne bate gândul să ne apucăm de furnizarea de alimente. Junior, vino şi ia unul, altfel îmi răneşti sentimentele. Văzând că el nici măcar nu se întoarce, îi făcu semn fratelui ei. — Tucker, pune-mi o ceaşcă de ceai. În timp ce aştepta, Josie dezveli un sandviş şi îl

puse pe un şerveţel de hârtie. — Earleen, ai grijă să mai rămână ceva şi pentru ceilalţi, da? Spuse ea şi, ridicându-se, luă ceaşca din mâna lui Tucker, după care ocoli camioneta. Junior continua să privească spre şosea. Josie văzu cum îi zvâcni un muşchi al obrazului. Puse sandvişul pe capotă şi apoi îi dădu ceaşca de ceai. — Haide, bea asta, Junior. Căldura îţi seacă organismul de toate lichidele. Un bărbat ar putea să bea un galon şi să nu urineze niciun pic. Haide, zise ea plimbându-şi mâna cu blândeţe în sus şi în jos pe spatele lui. Dacă leşini din cauza căldurii, nu rezolvi nimic. — N-am găsit-o. — Ştiu, scumpule. Bea puţin, zise ea apropiindu-i ceaşca de buze. Înainte să vin încoace, am fost la soacra ta. Când am plecat de acolo, băieţelul tău dormea ca un înger. E tare cuminte copilaşul ăla şi am impresia că are ochii tăi. Făcu o pauză când Junior luă două înghiţituri zdravene de ceai. Ea îi luă ceaşca şi îi dădu sandvişul, pe care ei îl mâncă mecanic, ochii fiindu-i plini de oboseală şi de îngrijorare. Josie îl luă pe după umeri, ştiind că puţine lucruri erau mai liniştitoare decât contactul fizic. — O să fie bine, Junior. Îţi promit. Totul o să fie foarte bine. Aşteaptă şi o să vezi. — Ochii lui se umplură de lacrimi care se revărsară, şiroindu-i pe obrajii murdari şi asudaţi.

Dar continuă să mănânce. — Am crezut că n-o mai iubesc după ce am intrat în bucătărie şi am văzut-o cu Billy T. Mi s-a părut că inima mi s-a închis în privinţa ei. Dar nu simt aşa acum. Mişcată de durerea lui, Josie îl sărută pe obraz. — O să se termine cu bine, scumpule. Ai încredere în Josie. El făcu un efort ca să-şi recapete controlul. — Nu vreau ca fiul meu să crească fără mamă. — Nu va fi nevoie, spuse Josie şi ochii i se întunecară când îi şterse lacrimile cu un şerveţel de hârtie. Crede treaba asta şi totul o să fie bine. Căutară până când se făcu prea întuneric pentru ca elicopterele să mai zboare sau oamenii să mai vadă. Când ajunse acasă, Tucker fu întâmpinat de Buster care era teribil de obosit, după ce, toată ziua, încercase zadarnic să evite căţelul. — Ţi-l iau eu de pe cap, zise el mângâindu-l, absent, pe Buster înainte să-l ia pe Useless în braţe. Căţelul se zvârcoli, îl linse şi lătră tot drumul până în casă. — Dacă ai făcut aşa toată ziua, mă mir că nu mi-ai omorât câinele. Se îndreptă spre bucătărie, visând să bea o bere, să facă un duş rece şi să fie cu Caroline. O găsi pe Delia tăind o friptură, în timp ce verişoara Lulu juca Solitaire.

— Ce crezi că faci, aducând câinele ăsta în bucătăria mea? — Îl mai las pe Buster să se odihnească, zise Tucker lăsând jos căţelul care se vârî imediat sub scaunul lui Lulu. Ştiţi ceva de Caroline? — A sunat acum vreo zece minute şi a zis că stă cu Happy până când se vor întoarce acasă Singleton sau Bobby Lee, spuse Delia punând încă o felie de friptură pe farfurie. Fiindcă văzu cât de obosit era, nu îi dădu peste mână lui Tucker când acesta o fură. — O să treacă pe-aici să ia animalul ăsta plin de purici. Tucker mormăi cu gura plină şi scoase o bere din frigider. — Vreau şi eu una, spuse Lulu fără să-şi ia ochii de la cărţi. Chestiile astea îţi fac sete. Tucker destupă altă sticlă şi se uită la cărţile ei. — Nu poţi să pui un trei negru peste un cinci negru, îţi trebuie un patru roşu între ele. — O să-l pun când o să-l am, zise Lulu trăgând o duşcă din sticlă şi privindu-l peste aceasta. Arăţi ca un lucru care a fost târât prin mlaştină. — Bănuiesc că am fost. — Fata aia mică a lui Fuller tot n-a apărut? Întrebă Lulu. Delia a fost la Happy aproape toată ziua. Ce era să fac altceva decât să jos Solitaire? — Era de datoria mea… începu Delia, dar Lulu o întrerupse cu un gest din mână.

— Nimeni nu te critică. M-aş fi dus şi eu, dar nimeni nu s-a gândit să mă cheme. — Ţi-am spus că mă duc, zise Delia, trântind cuţitul pe fundul de lemn. — Nu-i acelaşi lucru cu a fi chemat, spuse Lulu, continuând jocul de cărţi. E atâta vânzoleală aici, încât obosesc teribil. Josie vine şi pleacă la orice oră din zi şi din noapte. Tucker stă plecat câte o zi întreagă. Dwayne nu s-a întors de cinci minute, că a şi pus mâna pe sticla de Wild Turkey şi a ieşit iarăşi. Delia dădu să le ia apărarea, dar imediat se încruntă. — Când s-a-ntors Dwayne? — Acum vreo jumate de oră. Arăta la fel de murdar şi de obosit ca Tucker. Şi a ieşit la fel. — A luat maşina? — Nu văd cum ar fi putut, spuse Lulu scoţând un set de chei din buzunar. Când el a luat sticla, eu am luat astea. Delia dădu din cap aprobator. — Unde crezi că te duci? Îl întrebă ea pe Tucker când acesta încercă să se furişeze afară din încăpere. — Vreau să fac un duş. — Cum ai suportat mizeria aia toată ziua, poţi s-o mai suporţi puţin. Du-te şi vezi dacă nu cumva Dwayne e la lac. — Fir-ar să fie Delia, am mers deja o sută de mile pe ziua de azi. — Atunci poţi să mai mergi una. Nu vreau să cadă

în apă şi să se înece. Adu-l încoace, să se spele şi să mănânce. Or să aibă nevoie de el mâine la fel cum or să aibă şi de tine. Bombănind, Tucker lăsă sticla de bere, pe jumătate plină, şi ieşi pe uşa din spate. — Sper din tot sufletul să nu se fi îmbătat încă. Era numai pe jumătate beat, adică exact cum îi plăcea mai mult. Oboseala dispăruse într-un zumzet plăcut. A merge prin mlaştina Menair împreună cu Boby Lee şi Cari fusese un mod îngrozitor de a-şi petrece ziua. Se dusese destul de dispus şi avea să o facă din nou dimineaţă. Nu era supărat din cauza timpului pierdut şi a efortului depus, şi nu vedea cum cineva ar fi putut să se supere pentru faptul că îşi petrecea puţin timp cu sticla pentru a alunga impresiile acelei zile. Îi fusese milă mai mult de Bobby Lee. Ori de câte ori îl privise şi îi citise încordarea şi spaima pe chip, se întrebase cum s-ar fi simţit el dacă şi-ar fi căutat sora. Gândul acela îl făcu să-şi ardă gâtlejul cu o altă înghiţitură de whisky. Voia să se gândească la lucruri plăcute acum. La felul cum greierii cântau în armonie cu zumzetul din urechile lui. La felul cum simţea iarba sub picioarele goale. Se gândi că ar fi putut să-şi petreacă noaptea acolo, privind cum răsărea luna şi cum se iveau

stelele pe cer. Când Tucker se aşeză lângă el, Dwayne îi întinse sticla, politicos. Tucker o luă, dar nu bău. — Chestia asta o să te omoare, băiete.. Dwayne zâmbi doar. — Totuşi, n-o face prea repede. — Ştii că Delia e îngrijorată când faci treaba asta. — N-o fac ca să se îngrijoreze ea. — De ce o faci, Dwayne? Tucker nu aştepta niciun răspuns. Ştia că fratele lui era destul de treaz ca să fie coerent şi destul de beat ca să vorbească. — „Dorinţa de a te îmbăta e o nebunie voluntară.” Nu-mi amintesc acum cine a zis asta, dar pare adevărat. — Nu sunt beat încă şi nici nebun, spuse Dwayne liniştit. Sunt pe cale de a deveni. Vrând să-şi aleagă cuvintele cu grijă, Tucker trase de timp aprinzându-şi o jumătate de ţigară. — E din ce în ce mai rău. Ultimii doi ani au fost îngrozitori. Întâi, m-am gândit că a fost din cauza faptului că atâtea lucruri rele s-au succedat unele după altele. Moartea tatei, apoi a mamei. Plecarea lui Sissy. Pe urmă, m-am gândit că a fost din cauza faptului că tata bea atât de mult şi că tu ai moştenit genele necesare pentru a-i urma exemplul. Supărat, şi nevrând să fie, Dwayne luă sticla înapoi. — Şi tu bei.

— Da, dar nu fac din asta profesia vieţii mele. — Facem lucrurile la care ne pricepem cel mai bine, zise Dwayne, ducând sticla la gură şi bând. Dintre toate lucrurile pe care le-am încercat, îmbătatul e singurul în privinţa căruia nu trebuie sămi fac griji că o să dau greş. — Prostii.. Furia se dezlănţui atât de repede, încât îi şocă pe amândoi. Nu ştiuse că îl consuma, că îl rodea din interior – acea realitate a ceea ce devenise fratele lui mai mare, suprapusă pe imaginea celui pe care Tucker îl admirase şi îl invidiase odată. — Prostii, spuse Tucker, smulgându-i sticla din mână şi aruncând-o în apă. M-am săturat până peste cap de asta, fir-ar să fie. M-am săturat să te tot car acasă, să-ţi tot găsesc scuze în mintea mea, să văd cum te sinucizi cu fiecare sticlă pe care o bei. Asta a făcut şi el. A zburat cu afurisitul ăla de avion când era beat mort. Bătrânul s-a sinucis la fel de sigur ca şi cum şi-ar fi vârât ţeava unui pistol în gură şi ar fi apăsat pe trăgaci. Dwayne se ridică nesigur pe picioare. Se clătină puţin, dar ochii îi erau limpezi. — N-ai niciun motiv să-mi vorbeşti aşa. N-ai niciun drept să vorbeşti despre el. Tucker îl apucă de cămaşă. — Cine naiba are dreptul dacă nu eu, care am crescut iubindu-vă pe amândoi? Suferind din cauza amândurora?

Un muşchi începu să zvâcnească în obrazul lui Dwayne.. — Eu nu sunt tata. — Nu, nu eşti. Dar el era un beţiv afurisit şi tu eşti la fel. Singura diferenţă e că el a devenit rău, iar tu devii doar demn de milă. — Cine naiba eşti tu? Întrebă el schiţând un rânjet când îl apucă de cămaşă la rândul lui. Eu sunt cel mai mare. Pe mine mă lua întotdeauna primul la bătaie. Eu trebuia să mă ocup de lucruri, să duc mai departe afacerea familiei Longstreet. Pe mine m-a trimis la şcoală, pe mine m-a pus să am grijă de câmpuri. Nu pe tine. Niciodată pe tine, Tucker. Eu n-am vrut asta, dar el nu m-a lăsat să fac ce voiam. Acum e mort şi pot să fac ce vreau. — Nu faci decât să te scufunzi într-o sticlă. Ai doi copii. Cel puţin el a fost aici. Cel puţin el s-a purtat ca un tată. Dwayne scoase un urlet atunci şi, în clipa următoare, se rostogoleau amândoi prin iarbă, gemând şi mârâind ca doi câini care căutau un loc moale unde să-şi înfigă colţii. Tucker primi o lovitură în coastele care încă îl mai dureau. Durerea aceea proaspătă îl înfurie teribil şi, chiar în clipa în care căzură în apă, îi sparse buză fratelui său. Se scufundară, apucându-se reciproc şi ieşiră la suprafaţă scuipând şi înjurând. Se loviră cu picioarele şi se împinseră, dar apa atenua loviturile şi începu să-i facă pe amândoi să se simtă ca nişte

proşti. Tucker îi reteză picioarele, ţinându-l de cămaşa ruptă, cu un pumn pregătit să lovească. Dwayne îi oglindea poziţia atât de exact, încât amândoi rămaseră nemişcaţi, gâfâind. — La naiba, zise Tucker privindu-şi fratele când lăsă pumnul în jos. Obişnuiai să loveşti mai tare.. Dwayne îşi atinse uşor buza umflată, cu dosul mâinii. — Obişnuiai să fi mai încet. Îşi dădură drumul unul celuilalt şi porniră înapoi prin apă. — Voiam să fac un duş, dar nici ăsta n-a fost rău, spuse Tucker, dându-şi părul la o parte din ochi. Deşi numai Dumnezeu ştie ce o fi în apa asta. — Jumătate de sticlă de Wild Turkey, cu siguranţă, spuse Dwayne şi zâmbi. Mai ţii minte cum înotam aici când eram mici? — Da. Tot mai crezi că poţi să mă întreci până la malul celălalt? — La naiba, zise Dwayne şi zâmbetul i se lărgi. Imediat se întoarse şi porni înot spre malul opus. Prea mulţi ani de băutură îi încetiniseră mişcările. Tucker trecu pe lângă el ca un ţipar. Printr-o înţelegere tacită, se întrecură şi înapoi, după care plutiră un timp la lumina lunii care tocmai răsărea. — Da, zise Dwayne, după ce încetă să mai gâfâie. Obişnuiai să fi mai încet. Bănuiesc că lucrurile s-au cam schimbat.

— Multe lucruri. — Bănuiesc că am stricat totul. — Câte ceva. — Mi-e frică, Tucker, spuse Dwayne încleştând pumnul în apă, dar nu avea de ce să se agaţe acolo. Cu băutura – ştiu când ar trebui să mă opresc, dar, la un moment dat, nu văd pentru ce ar trebui s-o fac. Uneori nici nu mai ţin mine ce-am făcut. Mă trezesc cu o stare de greaţă îngrozitoare şi cu o durere de cap pe măsură, şi am senzaţia că am visat totul. Nu ţin minte nimic. — Se poate face ceva în privinţa asta, Dwayne. Există locuri speciale unde poţi fi tratat. — Îmi place cum mă simt acum, spuse el şi, cu ochii pe jumătate închişi, se uită la stelele care licăreau trezindu-se la viaţă. Un zumzet plăcut, nimic nu pare prea important. Mi-ar plăcea să mă trezesc aici, în locul pe care îl îndrăgesc cel mai mult. — Nu ţine. — Uneori aş vrea să mă pot întoarce, să văd unde am greşit ca să pot repara. — TU întotdeauna ai putut să repari lucruri, Dwayne. Mai ţii minte aeromodelul ăla pe care mi l-a făcut cadou tata de ziua mea? Lam stricat a doua oară când am umblat cu el. Ştiam că tata m-ar fi jupuit de viu când ar fi aflat, dar tu l-ai reparat. Mama zicea mereu că ai un talent deosebit de a repara lucrurile. — Mă gândeam că o să fiu inginer.

Mirat, Tucker se întoarse şi începu să meargă iarăşi prin apă. — Nu mi-ai spus asta niciodată. Dwayne stătea doar şi privea cerul. — N-avea niciun sens. Cei din familia Longstreet sunt cultivatori şi oameni de afaceri. Tu poate că ai fi putut să faci altceva, dar eu eram băiatul cel mare. Nu mi-a dat niciodată de ales. — Nu văd de ce n-ai face asta acum. — La naiba, Tuck, am treizeci şi cinci de ani. Nu-i o vârstă la care să mă duc la şcoală şi să învăţ o meserie. — Oamenii fac astfel de lucruri, dacă ţin cu tot dinadinsul. — Am ţinut cu tot dinadinsul acum zece, cincisprezece ani. Dar toate astea sunt de domeniul trecutului. Multe lucruri sunt trecut, spuse el încercând să vadă clar stelele, dar ele se zăreau ca prin ceaţă. Sissy o să se mărite cu vânzătorul ăla de pantofi. — Bănuiesc că trebuia să-ne închipuim că o va face – cu el sau cu altul. — Zice că vrea să-mi adopte copiii. Să le dea numele lui. Bineînţeles că ea ar uita toată povestea asta dacă aş mări pensia alimentară. — Nu trebuie să suporţi asta, Dwayne. Copiii sunt ai tăi. Şi or să fie întotdeauna, indiferent ce joc face ea. — Nu, nu sunt obligat să suport, zise Dwayne

leneş. Şi nici n-o s-o fac. Sissy va trebui să înveţe că un bărbat are limitele lui. Până şi eu, spuse el oftând şi lăsându-şi privirea să alunece peste cer şi apă. Mă simt bine, Tucker. Cu coada ochiului, Dwayne zări ceva plutind pe apă. O sticlă goală, îşi spuse el, pentru o viaţă goală. — Băutura mă face să mă simt aşa. — După cum o faci tu, băutura o să te omoare. — Nu începe iarăşi. — Fir-ar să fie, Dwayne, spuse el întorcându-se pentru a se apropia de el, când, deodată, simţi ceva moale şi alunecos pe lângă picioare, care îl făcu să ţipe. Peşti afurisiţi, zise el. M-au speriat de moarte, adăugă apoi şi dădu din picior, aruncând o privire peste umăr. Şi el văzu ceva plutind pe apă. Dar nu confundă acel lucru cu o sticlă. Saliva i se uscă în gură şi sângele începu să-i curgă extrem de încet prin vene, când se uită ţintă la mâna aceea albă, care plutea prin apă. — Doamne, oh, Doamne Dumnezeule! — Peştii nu fac decât să te ciugulească uşor, zise Dwayne leneş şi înjură când Tucker îl apucă de braţ cu putere. Acum ce te-a mai apucat? — Cred că am găsit-o pe Darleen, izbuti el să spună, după care închise ochii. Unele rugăciuni pur şi simplu nu erau menite să fie ascultate, îşi spuse el.

Capitolul 24 Treaz şi zguduit, Dwayne ieşi din apă, ghemuinduse în patru labe pe iarbă şi luptând cu stomacul său răzvrătit. — Dumnezeule, Tuck. Dumnezeule mare. Ce ne facem? Tucker nu răspunse, ci stătea întins pe spate uitându-se la stele. Trebuia să facă destul efort ca să se concentreze doar asupra respiraţiei. — În lac, spuse Dwayne înghiţind cu greu. Cineva a aruncat-o în lacul nostru. Am fost acolo cu ea, Dumnezeule, am înotat cu ea. — Nu mai avea cum s-o deranjeze. Ar fi vrut să-şi acopere ochii cu braţul. Poate că asta l-ar fi ajutat să alunge imaginea acelei mâini albe, care ieşea din apa întunecată, cu degetele îndoite. Ca şi cum s-ar fi întins spre el. Ca şi cum l-ar fi apucat şi l-ar fi tras la fund. Fusese şi mai rău, pentru că se simţise obligat să se convingă. Să se convingă de faptul că era Darleen Talbot şi că nu mai putea fi ajutată. Aşa că strânsese din dinţi şi apucase încheietura aceea rigidă, trăgând în sus trupul greu. Atunci, capul ieşise la suprafaţă. Văzuse… oh, Doamne… văzuse ceea ce începuse cuţitul şi sfârşeau peştii deja. Omul era atât de fragil, îşi spuse el acum. Atât de vulnerabil. Cât de uşor putea fi transformat în ceva hidos. — Nu putem s-o lăsăm acolo, Tuck, zise Dwayne,

dar se cutremură la gândul de a intra din nou în apă şi de a atinge ceea ce fusese altădată Darleen Talbot. Nu se cade. — Cred că trebuie s-o lăsăm, spuse Tucker gândindu-se cu părere de rău la sticla pe care o aruncase, căci i-ar fi prins bine câteva înghiţituri de whisky în momentul acela. Cel puţin până când o să vină Burke. Du-te şi sună-l, Dwayne. Unul din noi trebuie să rămână aici. Sună-l şi spune-i ce-am găsit. Spune-i că ar fi bine să vină şi agentul Bums, zise Tucker, ridicându-se în capul oaselor pentru a-şi scoate cămaşa udă. Şi adu-mi şi nişte ţigări uscate, te rog. Nu mi-ar displăcea şi o bere, spuse el, după care înjură, căci o văzu pe Caroline venind spre ei. Se ridică repede, ducându-se înaintea ei. — Te bucuri că mă vezi? Întrebă ea râzând şi îmbrăţişându-l scurt. V-aţi hotărât să înotaţi? Delia m-a trimis să… — Du-te în casă cu Dwayne, spuse Tucker, căci voia ca ea să fie cât mai departe de moarte şi de durere. Du-te şi aşteaptă-mă acolo. — O să te aştept, zise ea, dar, dându-se puţin în spate, îi citi tulburarea de pe chip. Se uită apoi la fratele lui. Din buza lui Dwayne începuse să curgă sânge iarăşi. — V-aţi bătut? Dwayne, ai buza plesnită. El lăsă capul în jos. Ce tărăboi avea să-i facă Delia. — Mă duc să-l sun pe Burke. — Pe Burke? Întrebă Caroline, apucându-l pe

Tucker de braţ când el încercă să o împingă. De ce trebuie să-l sunaţi pe Burke? Inima îi stătu în loc. — Tucker? Oricum avea să afle destul de curând, aşa că mai bine îi spunea el. — Am găsit-o, Caroline. În lac. — Dumnezeule, zise ea şi, instinctiv, îşi aruncă privirea spre apă, însă el se mişcă pentru a o împiedica să vadă ceva. — Dwayne se duce să-l cheme pe Burke. Du-te cu el în casă. — Rămân cu tine, spuse ea, dând din cap înainte ca el să poată protesta. Rămân, Tucker. Când Tucker ridică din umeri doar, Dwayne o porni aproape în fugă spre casă. O rândunică de noapte îşi începu cântecul plăcut şi insistent de împerechere. — Eşti sigur? Întrebă Caroline, dar chiar în clipa aceea îşi dădu seama că era o întrebare prostească. — Da, spuse ei, oftând prelung. Sunt sigur. — Doamne, sărmana Happy. Trebuia să întrebe şi restul, dar îi trebui puţin timp ca să forţeze cuvintele să-i iasă din gât. — A fost ca şi cu celelalte? Întrebă ea, luându-i mâna şi ţinându-i-o strâns, până când el îşi îndreptă privirea spre ea. Vreau să ştiu. — Da, zise el şi o îndepărtă cu fermitate de lac.

Formalităţile se îndepliniră cu o eficienţă brutală. Oamenii se înghesuiau pe malul lacului, cu chipurile extrem de albe în lumina puternică a farurilor camionetei lui Burke. Se făceau fotografii. — Bun, zise Bums, arătând spre apă. Haideţi s-o tragem afară. Timp de un moment, nimeni nu spuse nimic. Burke strânse din buze şi îşi desfăcu centura cu pistolul. — Mă duc eu, spuse Tucker, surprinzându-se pe sine. Sunt deja ud. Burke puse cureaua deoparte. — Nu e treaba ta, Tuck. — E pământul meu, spuse el şi, întorcându-se, o apucă pe Caroline de umeri. Du-te în casă. — O să mergem împreună când o să se termine totul, zise ea şi îl sărută pe obraz. Eşti un om bun, Tucker. Nu ştia dacă era aşa, dar când intră în apă, fu convins că era un prost. Burke avusese dreptate, nu era treaba lui. Nu era plătit să se ocupe de acel gen de orori. Porni înot prin apa rece şi întunecată, spre. Mâna aceea albă cu degete îndoite, ca şi cum ar fi chemat pe cineva. De ce simţise, oare, că era responsabilitatea lui să scoată o femeie moartă din apă? Din moment ce nu însemnase nimic pentru el în viaţă, n-ar fi trebuit să însemne mai puţin decât nimic acum?

Pentru că lacul era Sweetwater, îşi dădu el seama. Iar el era un Longstreet. Pentru a doua oară prinse acea încheietură lipsită de viaţă. Când capul ieşi la suprafaţă, el văzu cum părul pluti, răsfirându-se spre suprafaţa apei. Stomacul i se întoarse pe dos. Simţi un gust acru în străfundul gâtlejului şi se forţă să nu verse. Folosindu-şi picioarele pentru a se menţine la suprafaţă, îi înconjură torsul cu braţul. Pe mal era linişte, genul de linişte în care îţi auzeai bătăile inimii. O linişte ca de cimitir, îşi spuse el luptându-se cu greutatea aceea care încerca să-l tragă la fund. Trupul îi alunecă din strânsoare şi, când încercă să-i prindă mai bine, capul ei îi căzu pe umăr. Tucker deveni rigid, dar nu simţi repulsie, ci milă. Se uită spre mal. Îl priveau o mulţime de chipuri albe. Îl văzu pe Dwayne care o ţinea pe după umeri pe Josie. Ochii lor păreau imenşi în lumina aceea puternică. Burke şi Cari se lăsaseră pe vine deja, gata să se întindă să ia povara din braţele lui Tucker. Caroline, cu faţa udă, ţinea o mână pe umărul lui Cy. Bums stătea deoparte, observând, de parcă ar fi fost o piesă de teatru suficient de interesantă. A — Are ceva legat de picioare, strigă Tucker. Îmi trebuie un cuţit. — E o probă, Longstreet, spuse Bums apropiinduse de apă. O vreau intactă. — Ticălosule, spuse Tucker şi izbuti să mai

avanseze puţin. Ce-ar fi să vii să-ţi iei singur afurisita de probă. — Vă ajut eu, domnule Tucker, spuse Cy şi, înainte să apuce cineva să-l oprească, sări în apă. — Doamne, băiete, pleacă de-aici. — Pot să vă ajut, zise Cy, înotând ca o vidră. Sunt destul de puternic. Se făcu alb ca varul când se apropie mai mult, dar se întinse să preia o parte din greutate. — O să reuşim. — Ţine-ţi privirea aţintită spre mal, îi spuse Tucker. Şi încearcă să nu gândeşti. Cy dădu din picioare. — Mă gândesc la cât de ticălos poate să fie tipul ăia de la FBI. — Şi mai bine. Urmară câteva clipe de groază, iar când ajunseră la mal atât Cari, cât şi Burke îşi împreunară mâinile pe sub braţele lui Darleen. — Uită-te în partea cealaltă, îi spuse Tucker lui Cy. Nu-i nicio ruşine. Ar fi făcut-o el însuşi, dar nu avea cum. Aşa că văzu ce i se făcuse trupului. Când acesta fu tras cu greu pe iarbă, văzu tot. — Du-te la Caroline acum, Cy. Nu, zise el şi îi prinse capul înainte ca băiatul să apuce să-l întoarcă. Nu te uita încoace. Du-te la Caroline. Te-ai descurcat foarte bine. — Da, domnule.

Tucker ieşi din apă şi rămase acolo un moment, scuturându-şi picioarele. — Dwayne, dă-mi o ţigară. Josie fu cea care îi duse ţigara, deja aprinsă. — După toată povestea asta, m-am gândit că meriţi una întreagă, spuse ea lipindu-şi obrazul de al lui. Îmi pare rău că a trebuit să fi tu, Tuck. — Şi mie, zise el trăgând lacom din ţigară. Burke, n-ai o pătură s-o acoperi? Nu-i bine să stea aşa. — Dacă persoanele civile s-ar duce în casă, zona aceasta ar rămâne închisă până la terminarea anchetei. — Fir-ar să fie, noi am cunoscut-o, spuse Tucker obosit. Dumneata nu. Ai putea măcar s-o acoperi. — Du-te, Tuck, spuse Burke, întinzând mâna pentru a-l ajuta să se ridice. Sunt unele lucruri pe care trebuie să le facem. Ar fi mai bine să vă duceţi în casă. O să terminăm cât putem de repede. — Am văzut ce i s-a făcut, Burke, spuse Tucker cu o voce răguşită. Nu poţi să termini destul de repede. — Să fiţi pe aproape, zise Bums. Dumneata şi fratele dumitale. Va trebui să vă pun nişte întrebări cât de curând. Fără să spună ceva, Tucker se întoarse şi porni cu Caroline şi cu Cy spre casă. Caroline nu era o bucătăreasă prea bună, dar încălzi puţină supă şi friptură. Lui Delia i se părea că supa era o mâncare uşoară. După cât de repede o

termină Cy pe a lui, îşi dădu seama că era întradevăr o metodă bună. Dwayne îşi goli farfuria şi apoi păru să se ruşineze. — A fost foarte bună, Caroline. Îţi mulţumesc pentru masă. — Delia a făcut aproape totul înainte să plece la familia Fuller. — Îţi mulţumim, spuse Josie. Deşi habar n-am cum de Dwayne poate să mănânce cu buza aia umflată. Te-ai lovit de o uşă, scumpule? — Tucker şi cu mine ne-am dondănit puţin, spuse el, întinzând mâna spre ceaiul cu gheaţă. Nu mai avea chef să se îmbete, după cele petrecute în seara aceea. — Tucker te-a lovit? Întrebă Josie şi, zâmbind uşor, îşi propti bărbia în palmă. Tipul ăsta şi-a folosit pumnii în ultimele săptămâni mai. Mult decât în toată viaţa. Eh, şi de la ce aţi putut să vă luaţi? Să nu-mi spui că şi ţie îţi place de Caroline? Josie îi făcu cu ochiul Carolinei pentru a o include şi pe ea în joc. — Nimic de genul ăsta, spuse Dwayne, mişcânduse stânjenit pe scaun. Am avut o neînţelegere, atâta tot. Aşa s-a-ntâmplat. Am început să ne luăm la trântă şi am căzut în apă. Bănuiesc că astfel am agitat apa. Apoi, când ne-am luat la întrecere până la malul opus şi înapoi, Tucker… practic s-a împiedicat de ea. — Nu te mai gândi, spuse ea, luându-l de gât. A

fost pur şi simplu ghinion. Ghinion de la început până la sfârşit. — Cam dur spus, zise Tucker, intrând în bucătărie. Josie rămase cu obrazul lipit de părul lui Dwayne. — Ăsta-i adevărul. Uneori, adevărul e dur. Dacă nu v-aţi fi bătut în apă, n-aţi fi găsit-o. Ea ar fi fost tot moartă, dar ar fi rămas la fund. Şi voi doi n-aţi fi arătat atât de ofiliţi. Tucker se trânti pe un scaun. Ştia că e nervos, dar Josie, cu neglijenţa ei, apăsă pe un buton periculos. — Exact asta voiam să spun şi eu. Faptul că aţi găsit-o aşa, o să vă îngreuneze vouă situaţia. — Dumnezeule, Josie, ai sensibilitatea unui peşte. La acele cuvinte, ea se îndreptă, cu ochii plini de flăcări şi cu obrajii palizi. — Am destulă sensibilitatea când e vorba despre familie. Poate că puţin îmi pasă de ce s-a-ntâmplat cu târfuliţa aia… — Josie, spuse Dwayne, strâmbându-se şi întinzându-se să o apuce de mână, dar ea se feri. — Exact asta a fost, iar faptul că a murit nu schimbă lucrurile cu nimic. Îmi pare rău pentru Happy şi pentru celelalte, dar mi-e silă de cum aţi fost implicaţi voi doi. Dacă tu crezi că asta înseamnă că sunt rece, Tucker Longstreet, foarte bine. O să-mi păstrez sensibilitatea pentru cineva care o apreciază. Ieşi trântind uşa şi lăsând în urmă o atmosferă încărcată.

— Poate ar fi bine să mă duc după ea, spuse Dwayne ridicându-se stânjenit. Să o calmez. — Spune-i că-mi pare rău, dacă ai impresia c-o să ajute la ceva, spuse Tucker resemnat, trecându-şi mâinile peste faţă. N-are niciun sens să o atac pentru felul cum e. — Domnule Tucker, doriţi o bere? El lăsă mâinile în jos şi îi aruncă lui Cy un zâmbet stins. — Cam la fel de mult cum vreau să respir în clipa asta. Dar cred c-o să mă mulţumesc cu o cafea. — Îţi aduc eu, spuse Caroline, deschizând uşa unui dulap pentru a lua o ceaşcă. Toţi suntem nervoşi, Tucker. E îngrijorată pentru voi, atâta tot. — Ştiu. Delia s-a dus la Fuller-i? — Da, ea şi Birdie or să stea toată noaptea cu Happy. Să o ajute cu copilul. Verişoara Lulu e sus, se uită la un film. Nu mai adăugă faptul că bătrâna spusese că mult mai interesante erau crimele la televizor, decât în realitate şi se instalase cu un castron de floricele şi cu o sticlă de bere Dixie. — Ce-ar fi să te duci sus la ea, Cy? Sugeră Tucker. Îi place să aibă companie. — Pot să iau şi căţelul cu mine? Întrebă băiatul, trăgându-l pe Useless de la locul lui de sub masă. — Sigur, spuse Caroline zâmbind. Să n-o laşi pe verişoara Lulu să-i dea prea multă bere. — Am înţeles. Noapte bună, domnule Tucker.

— Noapte bună, Cy, spuse el atingându-i braţul. Îţi mulţumesc că m-ai ajutat. — Aş face orice pentru dumneavoastră, domnule Tucker. Cuvintele ieşiră repede, iar Cy roşi şi dispăru în fugă. — Un asemenea devotament e ceva foarte preţios, zise Caroline, punându-i supă în farfurie. O să fi atent cu el, da? — O să-ncerc, spuse Tucker, frecându-şi bărbia aspră. Nu se bărbierise, deşi făcuse duş de două ori. — Bănuiesc că aş vrea să nu se mai uite la mine ca şi cum aş fi Hercule. Platon şi Clark Kent la un loc. Caroline îi puse farfuria în faţă şi îi trecu o mână prin păr. — E greu să fi erou. — E şi mai greu să încerci să fi erou, când n-ai înclinaţie. — Ah, presupun că o să te mire şi pe tine, spuse ea aşezându-se lângă el. Ţi-am făcut supă. — Văd, spuse el luându-i mâna. Sigur e plăcut să te am în preajmă, Caroline. — Şi eu m-am uimit pe mine însămi în ultima vreme. Mă bucur că nu m-ai cunoscut înainte, Tucker. — Ce a fost înainte n-are nici cea mai mică importanţă. — Asta o spune cineva care în orice clipă e gata să

povestească despre nişte oameni care sunt morţi de o sută de ani. — Asta-i altceva, spuse el începând să mănânce, mai mult ca să-i facă ei plăcere, decât pentru că i-ar fi fost foame. După câteva linguri, descoperi că era lihnit. — Ceea ce a fost înainte are importanţă, pentru că dă formă lucrurilor. Dar cine ai fost acum un an, e mai puţin important decât cine eşti acum. — Îmi place acum gândeşti. Tucker? — Hmm? — Vrei să rămân aici în noaptea asta? O privi din nou şi în ochii lui se puteau citi bogăţia de sentimente şi nevoia. — Aş vrea să rămâi. Ea încuviinţă o dată şi se ridică. — Îţi fac un sandviş. Teddy se întorsese. Josie ştia că era aşteptat încă de când îşi petrecuse seara în patul lui Bums. Chiar agentul FBI îi spusese. Ideea de a trebui să jongleze cu un medic legist şi cu un agent special făcuse să-i treacă mai uşor durerea şi furia provocate de cuvintele lui Tucker. Hotărâse să nu-i vorbească fratelui ei o zi, două – cel puţin până când el avea să-şi ceară scuze personal, nu să-l trimită repede pe Dwayne după ea. A doua zi după-amiază încă se mai gândea la acest lucru. În timp ce tot oraşul Innocence se clătina în

urma şocului produs de ultima crimă, Josie stătea la tejgheaua de la Chat’N Chew, reîmprospătându-şi rujul în noua oglinjoară de poşetă. Teddy promisese să vină şi el acolo, imediat cum termina examinarea preliminară a cadavrului. — Earleen, spuse ea, înfoindu-şi părul. Crezi că sunt o femeie cu inimă rece? — Cu inimă rece? Întrebă Earleen, aplecându-se în faţă şi dezmorţindu-şi picioarele. Cam greu să ai sânge fierbinte şi inimă rece în acelaşi timp. Josie zâmbi încântată. — Aşa e. Dacă eşti sincer în privinţa unor lucruri, nu înseamnă că eşti rece. Înseamnă că eşti sincer cu tine însuţi, nu crezi? — Perfect adevărat. Folosindu-se de oglindă, Josie cercetă interiorul restaurantului. Câteva separeuri erau ocupate. Pe fundalul muzicii cântate de Reba Melntire la tonomat, nu se discuta decât despre Darleen. — Ştii, jumătate din oamenii de-aici nu dădeau doi bani pe Darleen când trăia, spuse Josie închizând oglinda. Acum că a murit, toată lumea nu mai vorbeşte decât despre ea. — Aşa sunt oamenii, spuse Earleen. Ca şi cu pictorii ăia, ale căror tablouri nu valorează nimic atâta timp cât ei sunt în viaţă, dar imediat cum se sinucid sau sunt loviţi de o maşină, oamenii plătesc averi întregi pentru ele. Aşa e firea omenească. Lui Josie îi plăcu comparaţia.

— Deci, Darleen valorează mai mult moartă decât vie. Chiar dacă, în mod normal ar fi fost de acord, Earleen era suficient de superstiţioasă, ca să nu-i vorbească de rău pe morţi. — Mie mi-e milă de Junior. Şi de băieţelul ăla, spuse Earleen, oftând şi întinzându-se să ia ceva de pe un raft. Şi de Happy şi de Singleton. Cei care rămân suferă. Când Earleen se duse să servească un client, Josie murmură aprobator. Scotoci prin poşetă după sticluţa de parfum cu pulverizator şi, când o găsi, îşi dădu din belşug pe încheieturile mâinilor şi pe gât. În clipa în care intră Cari, toată lumea tăcu, dar, după aceea, oamenii îşi reluară conversaţiile în şoaptă. Josie îi făcu semn să se aşeze pe scaunul liber de lângă ea. — Vino încoace şi stai jos. Arăţi foarte obosit. — Mulţumesc, Josie, dar nu pot. Am venit doar să iau câte ceva de mâncare şi să duc la birou. — Ce să-ţi dau, Carol? Întrebă Earleen care reveni în spatele tejghelei, sperând să dea de mâncare în schimbul unor informaţii. — Aş vrea şase hamburgeri. Poate un sfert de salată de cartofi şi nişte salată de varză. Şi un galon de ceai cu gheaţă. — Cum vrei hamburger-ii? — Fă-i pe toţi obişnuiţi, Earleen, dar umple-i bine.

Josie îşi ridică sticla de Coca-Cola dietetică. — Înseamnă că sunteţi teribil de ocupaţi acolo, dacă n-aveţi timp nici pentru o pauză de masă. — Aşa e, Josie. El însuşi era atât de obosit, încât ar fi putut să doarmă şi în picioare. Îşi aminti destul de târziu să-şi scoată pălăria. — Şeriful districtual şi vreo doi oameni de-ai lui sunt şi ei acolo. Agentul Bums a făcut să ţăcăne faxul ăla toată dimineaţa. E atât de cald în biroul ăla, că ai putea să afumi şuncă. — Dacă munciţi atât de mult, înseamnă că trebuie să aveţi şi unele indicii. — Am aflat câte ceva, zise el şi îi aruncă o privire lui Earleen care întoarse capul, aşteptând să audă şi restul. Nu pot să vă spun ce am aflat, e o chestie oficială, dar pot să spun că Darleen a fost ucisă la fel ca şi celelalte. Bănuim că e vorba de aceeaşi persoană care a folosit aceeaşi armă. — Îngrozitor, spuse Earleen. Avem un criminal psihopat, care circulă liber printre noi şi nicio femeie din ţinut nu se poate simţi în siguranţă. — Aşa e, îngrozitor Dar o să-l oprim. Puteţi fi sigure. — Matthew zice că ucigaşii în serie sunt diferiţi, spuse Josie, bând cu paiul. Zice că pot să arate şi să se poarte ca nişte oameni obişnuiţi. Asta îi face să fie greu de prins.

— Pe ăsta o să-l prindem, spuse el, aplecându-se mai mult. Cred că ţie aş putea să-ţi spun, Josie, din moment ce, oricum, o să afli destul de curând. Se pare că Darleen a fost ucisă chiar acolo, chiar lângă lac. — Dumnezeule mare, spuse Earleen, emoţionată şi îngrozită. Vrei să spui că a făcut-o la Sweetwater? — Avem motive să credem asta. Nu vreau să te sperii, Josie, dar ar trebui să fi foarte prudentă. Ea scoase o ţigară din pachetul de pe tejghea şi degetele îi tremurară uşor. O să fiu, Cari. Poţi să fi sigur. Dădu drumul fumului încet. Şi avea de gând să afle exact ce ştiau, imediat cum îl prindea pe Teddy singur. Erau o mulţime de reporteri în curtea ei. Caroline încetase să mai răspundă la telefon. În mod invariabil, la celălalt capăt al firului era un alt ziarist cu o mulţime de întrebări. Ca să nu le mai dea atenţie, luă albumul cu articole decupate din ziare, pe care îl găsise în cufărul bunicii ei. Caroline văzu cea mai mare parte a vieţii ei în acele pagini. Anunţul căsătoriei părinţilor ei decupat din ziarele din Philadelphia şi Greenville. Fotografiile profesioniste făcute la nuntă, unde mama ei purtase o rochie de mireasă care fusese a altei femei înaintea ei – din partea familiei Waverly. Articolul care anunţa naşterea unei fetiţe cu numele

de Caroline Louisa Waverly. Fusese botezată după bunica ei din partea tatălui. Câteva fotografii, din nou profesioniste, înfăţişându-i pe părinţii mândri, ţinând în braţe micul ghemotoc. Apoi, Caroline singură, câte un portret făcut în studio pentru fiecare an al vieţii ei. Niciun instantaneu, observă ea, nicio poză neclară sau naturală, în afară de cele câteva făcute de bunicii ei în timpul acelei vizite scurte, cu mulţi ani în urmă. Articole din ziare despre cariera ei muzicală, înfăţişând-o la şase, doisprezece şi douăzeci de ani, dar şi între şi mai târziu. Era unul dintre puţinele lucruri pe care bunicii ei le avuseseră de la ea, îşi spuse Caroline, vârând albumul la loc. Acum era unul dintre puţinele lucruri pe care le avea ea de la ei. — Îmi pare atât de rău, murmură ea şi inhală profund acel parfum de levănţică şi lemn de cedru, care ieşea din cufăr. Aş fi vrut să vă cunosc mai bine. Scoase apoi o cutie de carton, în care descoperi, învelită în foiţă, o cămăşuţă de botez, cu panglici albe şi dantelă, care începuse să se îngălbenească. Poate că o purtase bunica sau bunicul ei, îşi spuse ea, plimbându-şi degetele peste materialul alb. Cu siguranţă, mama ei o îmbrăcase. — Aţi păstrat-o pentru mine, spuse ea şi mişcată, îşi frecă obrazul de ea. N-am putut s-o port când mia venit rândul, dar voi aţi păstrat-o pentru mine. A O înveli din nou cu grijă şi o puse la loc. Într-o

bună zi, îşi promise ea, avea s-o îmbrace copilul ei. Useless ţâşni deodată afară din cameră şi se opri în capătul scărilor, după care se întoarse iarăşi în fugă în clipa în care cineva bătu cu putere în uşă. Caroline vârî cutia înapoi în cufăr, după care scoase o pereche de botoşei. Zâmbi uitându-se la ei. — Nu te mai agita, Useless. E doar unul dintre reporterii ăia idioţi. — Caroline! Fir-ar să fie, deschide odată, până nul omor pe unul dintre ticăloşii ăştia. — Tucker, spuse ea şi ridicându-se într-o clipă, coborî scările în fugă, urmată de câine. Iartă-mă, zise ea şi deschizând uşa, văzu mulţimea de reporteri îngrămădindu-se în spatele lui, împingându-şi microfoanele, făcând fotografii şi strigând întrebări. Îl trase de braţ înăuntru, după care se postă în dreptul uşii. — Plecaţi imediat de pe veranda mea! — Domnişoară Waverly, cum vă simţiţi trăind cu adevărat atmosfera dintr-un film poliţist? — Domnişoară Waverly, e adevărat că aţi venit în Mississippi ca să vă vindecaţi inima frântă? — Chiar aţi leşinat în… — E adevărat că aţi omorât… — Îl cunoşteaţi pe… — Plecaţi de pe veranda mea! Urlă ea. Şi de pe pământul meu. Vă aflaţi cu toţii pe o proprietate particulară şi să ştiţi că avem legi pe-aici. Dacă unul dintre voi pune piciorul dincolo de linie, fără să fie

invitat, îl împuşc. După aceea trânti uşa, trase zăvorul şi dădu să se întoarcă, dar Tucker o luă în braţe şi se învârti iute cu ea. — Scumpo, ai vorbit exact ca mama când se înfuria, spuse el sărutând-o, după care o lăsă jos. Îţi pierzi şi accentul de yanchee încetul cu încetul. Foarte curând o să vorbeşti ca o localnică. Ea râse, dar clătină din cap. — Ba nu-i adevărat, spuse ea şi îi atinse obrazul uşor. Nu se bărbierise, dar cea mai mare parte a oboselii îi dispăruse din ochi. — Arăţi mai bine ca de dimineaţă. — Asta nu înseamnă prea mult, ţinând cont că arătam ca naiba azi dimineaţă. Şi mă şi simţeam la fel. — N-ai dormit. — Am prins o oră de somn, în hamac, după-masă. M-am simţit ca în vremurile bune, spuse el îmbrăţişând-o iarăşi, dar de data aceasta, o sărută îndelung şi încet. La fel şi asta. Aş vrea tare mult săţi fi schimbat puţin noţiunea de respectabilitate şi să fi împărţit patul cu mine azi-noapte. Tot n-aş fi dormit, dar m-aş fi simţit mai bine. — Nu mi s-a părut corect, când toată casa era plină de rudele tale şi… — Şi poliţiştii au scormonit în jurul lacului aproape toată noaptea, încheie el, după care se

întoarse şi se duse în salon, privind pe fereastră. Te rog să faci ceva pentru mine, Caro. — O să-ncerc. — Du-te şi adună ce lucruri îţi trebuie şi vino să stai la Sweetwater cu mine. — Tucker, ţi-am spus… — Azi-noapte ai stat. — Aveai nevoie de mine. — Încă mai am nevoie de tine, zise el şi, când ea nu spuse nimic, se întoarse brusc. Nu e momentul potrivit pentru poezie şi romantism. Şi nici nu-ţi cer asta, pentru că te vreau în patul meu. Dacă ar fi vorba numai de asta, aş sta aici. — Stai. — Nu pot. Nu-mi cere să aleg între tine şi familia mea, Caroline, pentru că nu pot s-o fac. — Nu înţeleg ce vrei să spui. — Dacă mă duc acasă fără tine, o să-mi fac o mulţime de griji în privinţa ta. Dacă rămân aici, o să fac acelaşi lucru în privinţa lui Josie, Delia şi restul, spuse el îmbrăţişând-o iarăşi. După aceea, începu să se plimbe agitat prin încăpere. — E încă liber, Caroline. Şi a fost la Sweetwater. — Înţeleg asta, Tucker. Ştiu că a lăsat cadavrul acolo. — A omorât-o acolo, spuse el, întorcându-se şi privind-o cu ochi tulburaţi. A omorât-o acolo, în locul de unde se vede casa mea, lângă pomii unde am

pescuit împreună cu Cy, în urmă cu câteva zile. Ungă un pom sădit de mama. Burke mi-a spus destule, poate chiar prea multe. Şi o să-ţi spun tot. Naş vrea s-o fac, dar o să-ţi spun, ca să te fac să înţelegi că trebuie să mă întorc acolo şi că n-o voi face fără tine. Trase adânc aer în piept. — A ţintuit-o pe pământ chiar lângă acel copac. Au găsit găurile în care el a înfipt ţăruşii de care i-a legat mâinile şi picioarele. Şi sângele pe care ploaia n-a reuşit să-l şteargă. Am văzut ce i-a făcut. N-o să uit niciodată cum arăta când am scos-o din apă. N-o să uit niciodată că totul s-a-ntâmplat în locul unde mama a sădit o salcie, unde m-am jucat cu fratele şi cu sora mea, vizavi de punctul unde te-am sărutat prima oară. N-o să uit nimic din toate astea. Iar el no să se mai atingă de vreun alt lucru care e important pentru mine. Acum te rog să-ţi iei ce ai nevoie şi să vii cu mine. Ea înaintă spre el şi îi luă mâinile încleştate întrale ei. — N-am nevoie de multe lucruri. Capitolul 25 Insomnia era ceva obişnuit pentru Caroline. În ultimii ani, începuse să-i invidieze teribil pe cei care puteau să se urce în pat, să închidă ochii şi să adoarmă. De când se instalase în Innocence, se apropiase şi ea de acea performanţă, dar acum se

părea că o luase de la capăt, având de înfruntat ore întregi de nesomn. Trucurile specifice ale celor care sufereau de insomnie îi erau foarte cunoscute. Băi fierbinţi, coniac cald şi cărţi plicticoase. Primele două îi relaxaseră trupul, dar când încerca să citească, mintea continua să refuze să perceapă cuvintele de pe hârtie. Exista un televizor inclus, ingenios, într-o bibliotecă din lemn de vişin, dar niciuna dintre emisiunile târzii nu-i captaseră destul de mult atenţia sau nu o plictisiră de ajuns pentru a o face să adoarmă. Nu se putea plânge de căldură, nu acolo în camera ei răcoroasă de la Sweetwater. Şi era obişnuită cu camere şi paturi străine. Camera care i se dăduse era la fel de frumoasă ca oricare alta din cele mai bune hoteluri ale Europei. Patul era foarte feminin cu baldachinul său elegant şi cu mulţimea de perne dantelate. Dacă acesta nu îndemna la somn, mai era şi o canapea, îmbrăcată în satin albastru, aşezată cu faţa spre uşa fereastră care oferea priveliştea minunată a unui peisaj scăldat în lumina lunii.. Florile din vaze înmiresmau aerul. Picturi în acuarelă decorau pereţii zugrăviţi într-un roz-pal. Pe o măsuţă de toaletă se aflau tot felul de sticluţe elegante, care sclipeau în lumina veiozei. Un cămin micuţ din piatră vânătă care trebuia să ofere căldură şi confort în serile reci de iarnă. Se vedea ghemuită sub o pătură groasă, într-o noapte de februarie cu

vânt, privind dansul flăcărilor şi umbrele lor ţâşnind pe pereţi. Cu Tucker. Nu i se părea corect să se gândească la cum ar fi fost să stea ghemuită lângă el, liniştită, când, în jurul lor, era atâta durere şi suferinţă. O altă femeie murise şi zăcea singură într-o încăpere rece şi întunecoasă, în timp ce rudele ei plângeau şi îşi puneau nenumărate întrebări. Trebuia să fie neobişnuit să simtă licărirea de fericire, acea insistentă rază de speranţă, când moartea dădea târcoale atât de aproape. Dar era îndrăgostită. Oftând, se ghemui pe taburetul de lângă fereastră, de unde putea să vadă razele lunii furişându-se în grădină. Florile aveau contururi argintii şi erau nemişcate ca într-o vrajă. Mai departe, mult mai departe, se vedea sclipirea lacului. Era o greşeală să se îndrăgostească acum, când abia începea să-şi înţeleagă propriile nevoi şi capacităţi. Acum, când abia începuse să înveţe să stea pe propriile-i picioare, să-şi conducă singură viaţa. Era o prostie să se îndrăgostească acolo, întrun loc sfâşiat de tragedie şi violenţă fără sens, un loc pe care trebuia să-l părăsească peste câteva săptămâni. Era ridicol să se îndrăgostească de un bărbat care îşi făcuse o profesie din a fermeca şi a seduce. Un afemeiat leneş şi încântător. Un suspect de crimă. Un

ins care declama versuri în momentele cele mai neaşteptate. Nu-şi spusese ea că era o copie sudică a lui Luis? Şi că, îndrăgostindu-se de el, îşi dovedea sieşi că era genul de femeie care întotdeauna făcea alegeri proaste şi apoi regreta? Dar nu se putuse convinge, oricât de mult ar fi vrut. Era mai mult în el, mai mult decât recunoştea faţă de el însuşi. Ea văzuse acest lucru în felul în care se purta cu Cy, în loialitatea lui faţă de familie, în felul tăcut în care se ocupa de treburile de la Sweetwater şi de alte câteva firme, fără să umble cu nasul pe sus sau să pretindă recunoştinţă. La Tucker nu era vorba despre autoapreciere, ci pur şi, simplu, aşa era el. Un bărbat care făcea ceea ce era nevoie să facă şi ceea ce era bine, fără să se gândească prea mult. Şi fără să tulbure atmosfera cu pretenţii, griji şi disperare în legătură cu ziua următoare. Nu, atmosfera din jurul lui Tucker Longstreet era la fel de calmă şi de placidă ca puiul de somn, care îi plăcea să-l tragă la umbră. La fel de liniştită ca o povestea lungă şi leneşă spusă în ritmul muzicii unui balansoar de pe verandă. Şi la fel de plăcută ca o bere rece băută într-o seară extrem de călduroasă. De acest lucru avea ea nevoie, îşi spuse Caroline proptindu-şi fruntea de geam. Acea acceptare a faptului că viaţa era, de obicei, o glumă şi că ar fi trebuit să poţi să zâmbeşti tot timpul.

Avea nevoie de acel zâmbet acum, îşi spuse ea. Avea nevoie de acea insulă a seninătăţii, pe care el o purta, fără niciun efort. Avea nevoie de el. Atunci de ce stătea acolo, încercând să doarmă, când ceea ce voia se afla atât de aproape? Dintr-o dată, se ridică de pe taburet şi, în drum spre uşa terasei, scoase un fir de frezie dintr-o vază. Se opri în dreptul oglinzii cu ramă aurie, doar cât săşi aranjeze puţin părul. Exact când se pregătea să apese pe clanţă, uşa se deschise din exterior. Iar în faţa ei apăru Tucker. Ea simţi că i se opreşte inima în loc şi făcu câţiva paşi înapoi. — Ah, ce m-ai speriat. — Am văzut lumină, spuse el. Era îmbrăcat cu o pereche de pantaloni largi şi ţinea în mână un fir de sângele voinicului. M-am gândit că nici tu nu poţi să dormi. — Nu, nu pot, spuse ea, uitându-se ia frezia pe care o ţinea în mână, după care zâmbi şi i-o oferi. Veneam la tine. Auriul ochilor lui se întunecă în clipa în care luă floarea şi i-o dădu pe-a lui, ei. — Nu-i ceva extraordinar? M-am gândit că, dacă buna-cuviinţă te împiedica să vii în camera mea, atunci trebuia să vin eu la tine, zise el, trecându-şi degetele prin părul ei şi cuprinzându-i ceafa. Îi simţi mâna fierbinte şi fermă pe pielea ei rece.

— „Dorinţa nu cunoaşte odihnă.” Înaintă spre el, lipindu-se de trupul lui. — Nu vreau odihnă. Întinzând mâna în spate, el închise uşa. — Atunci, nici n-o să-ţi ofer aşa ceva. O îmbrăţişă cu putere şi primul sărut fu lacom, de parcă ar fi trecut ani de zile de când nu o mai făcuseră, nu câteva ore. Gustul dorinţei era puternic şi îmbătător. Se hrăniră cu el, sporind apetitul cu şoapte şi suspine. Cu răsuflarea tăiată, ea îşi lipi buzele de gâtul lui, agăţându-se de el când se îndreptară spre pat. El o apucă de mână în clipa în care ea dădu să stingă lumina şi îi duse degetele la gură pentru a le muşca uşor şi a ie suge. — N-avem nevoie de întuneric, spuse el şi zâmbi, acoperindu-i trupul cu al său. În timp ce ei făceau dragoste şi majoritatea oamenilor din Innocence dormeau neliniştiţi, la barul Megreedy era veselie. Era începutul unui weekend lung, care avea să culmineze cu sărbătorirea zilei de 4 Iulie. Consiliul orăşenesc, alcătuit din Je Larsson, Sonny Talbot, Nancy Koons şi Dwayne, hotărâse – după discuţii aprinse – ca parada anuală, carnavalul şi focurile de artificii să se ţină în continuare. Patriotismul şi aspectul economic cântăriseră cel mai greu. Companiei Fun Tim Inc. I se plătise deja o

sumă frumuşică pentru cele două seri cât ţinea carnavalul, iar artificiile costaseră destul de mult. Aşa cum menţionase Nancy, orchestra liceului Jefferson Davis şi majoretele Bastoane Sclipitoare făcuseră repetiţii timp de săptămâni întregi. Dacă sar fi contramandat totul cu atât de puţin timp înainte, copiii ar fi fost dezamăgiţi şi ar fi scăzut moralul tuturor. Se pomeni şi faptul că ar fi fost necuviincios şi o dovadă de lipsă de respect dacă se organizau probe de concurs ca Plesneşte din Bici şi întreceri de mâncat plăcinte, când Darleen Talbot nici nu se răcise încă. Se susţinu faptul că era o sărbătoare naţională şi că, în Innocence, se celebra de mai bine de o sută de ani. În cele din urmă, se hotărî să se ţină un scurt discurs referitor la Darleen şi la celelalte victime, şi să se păstreze un minut de reculegere. Astfel că se întindeau drapele şi panglici, în timp ce Teddy îi făcea autopsia lui Darleen în camera de îmbălsămare a lui Palmer. La Megreedy’s o parte dintre clienţi începuseră deja să sărbătorească. Dacă râsetele erau puţin cam exagerate şi forţate, dacă oamenii erau puţin cam nervoşi, Megreedy era mulţumit să ştie că băutura lui preferată, Louisville Slugger, se afla la îndemână, în spatele tejghelei. Îl ţinea sub observaţie pe Dwayne care bea în

tăcere şi constant, într-un capăt al tejghelei. Din moment ce se limita la bere în seara aceea, Megreedy nu-şi făcea prea multe griji. Whisky-ul îl înnebunea pe Dwayne de obicei şi, în momentul acela părea mai degrabă abătut decât beat. Ştia că, probabil, avea să fie nevoit să tragă câteva şuturi în fund înainte să se încheie acel weekend, dar seara aceea părea liniştită. Chiar dacă, într-un colţ, erau adunaţi câţiva scandalagii care dădeau băuturile pe gât şi vorbeau încet. Indiferent ce puneau la cale, el avea să aibă grijă să nu facă scandal acolo. A Billy T. Bonny luă o înghiţitură de whisky. Îl supăra teribil de mult faptul că Mebreedy îl boteza, dar în seara aceea era frământat de alte probleme. Absolut toată lumea din oraş ştia că se văzuse cu Darleen pe ascuns, aşa că mândria îi cerea să facă ceva în privinţa uciderii ei. Cu cât bea mai mult, cu atât i se întărea convingerea că el şi Darleen fuseseră îndrăgostiţi. Se afla între prieteni, vreo jumătate de duzină de tipi de genul lui, printre care şi fratele lui care se îndopa cu băutură, alimentându-şi ura în acest fel. Vorbeau încet, vrând să păstreze cercul închis. — Nu-i corect, mormăi Billy T. Din nou. Tr’ să stăm cu mâinile-n sân, în timp ce un idiot de la FBI are grijă de lucruri. Ei bine, de Darleen sigur n-a avut grijă. Se auzi un murmur general de aprobare. Se

aprinseră Jigări. Se gândiră la ce se spusese. — Ce-a făcut, mă rog, poliţistul ăsta yancheu? Întrebă Billy T. El, Burke şi ăilalţi ca ei se tot învârt în cerc, în timp ce cineva ne ciopârţeşte femeile. Ah, suntem destul de buni să căutăm cadavre, dar nu trebuie să facem nimic ca să ne protejăm ce-i al nostru. — Probabil că le-a şi violat, zise Will, uitându-se la sticla de bere. Probabil că le-a violat de cine ştie câte ori înainte să le taie. Trebuie să-ţi închipui. Wood Palmer, văr cu antreprenorii, încuviinţă cu un aer cunoscător. — Psihopaţii ăştia aşa fac întotdeauna. Fiindcă îşi urăsc mamele, dar vor să le şi reguleze în acelaşi timp, aşa că se folosesc de alte femei. — Prostii, spuse Billy T., golindu-şi paharul de whisky şi făcându-i semn chelneriţei să-i aducă altul. Avea deja atâta alcool în sânge, că, dacă şi-ar fi tăiat o venă, şi-ar fi putut face plinul la maşină. — O fac, pentru că urăsc femeile. Femeile albe. — N-a fost omorâtă nicio femeie de culoare, nu? Întrebă fratele lui. John Thomas băuse de aproape două ore şi căuta sămânţă de scandal. — Patru femei moarte şi niciuna de culoare. — Aşa e, spuse Billy T., înşfăcând paharul de whisky de cum i se aduse. Şi presupun că asta spune ceva. Wood îşi scărpină bărbia, în timp ce ceilalţi

mormăiră aprobator. Ceea ce spunea Billy T. I se părea foarte logic, mai ales filtrat prin tequila. — Am auzit că aveau capetele aproape complet retezate şi organele genitale ciopârtite. Asta-i treabă de psihopat. — Poliţiştii vor să credem aşa, zise Billy T., aprinzând un chibrit şi privindu-l cum ardea. Era foc în sângele lui în seara aceea şi trebuia să se împrăştie. — La fel cum au vrut să credem că Austin Hatinger şi-a omorât propria fiică. Ei bine, noi ştim că n-a făcut-o. Când chibritul se stinse între degetele lui, el se uită de la unul la altul şi îi plăcu ceea ce vedea. — Noi ştim că a fost un negru. Dar avem un poliţist federal yancheu, un ajutor de şerif negru şi un şerif care mai degrabă ar închide un alb, decât un tip de culoare. Will crăpă o alună. Justine îi făcuse deja capul mare în legătură cu faptul că dădea atâţia bani pe băutură şi biliard. — Haide, Billy T., şeriful Truesdale e un tip de treabă. — Dacă e de treabă, cum se face că au murit patru femei şi nu plăteşte nimeni? Cum toate privirile se îndreptară spre el, Will, care era suficient de treaz ca să fie prudent, se gândi că ar fi fost mai bine să tacă. — Să vă spun eu de ce, continuă Billy T. Pentru că

ei sigur ştiu cine a făcut-o. Ştiu, dar nu vor să aibă necazuri cu N.A.A.C.P. Sau mai ştiu eu care asociaţie nenorocită. De vină sunt numai negrii şi afurisiţii de liberali. — Nici n-au vorbit cu cei de culoare, bombăni Wood. Nu-i drept. — Dar cu unul au vorbit cât se poate de sigur, zise Billy T. Cu răutate, aprinzând alt chibrit, doar pentru plăcerea de a-l privi cum arde. Au fost şi au vorbit cu Toby March. Afurisitul ăla de» agent special a pus o grămadă de întrebări despre el. — Nu fac decât să vorbească, mormăi Wood. Şi a mai murit o femeie. — Nici n-or să facă altceva, zise Billy T., în timp ce ceilalţi începură să dea semne de nelinişte pe scaune. Simţea cum ura, teama, frustrarea se amestecau toate într-un vas care dădea în clocot cu căldura verii şi cu whisky-ul. — Or să tot vorbească şi or să tot pună întrebări, iar el o să lovească din nou. Poate că, data viitoare, va fi una dintre femeile noastre. — Avem dreptul să apărăm ce-i al nostru. — A venit momentul să pună cineva capăt acestor lucruri. Într-un fel sau altul. — Exact, spuse Billy T., umezindu-şi buzele şi aplecându-se spre masă. Şi cred că ştim ce trebuie făcut. Ticălosul ăla de March o face. Indiciile i-au dus direct la el, dar au dat înapoi. Ştiu chiar că are o slăbiciune pentru pielea albă.

— Îi dădea târcoale Lui Edda Lou, asta sigur, spuse John Thomas. Cineva ar fi trebuit să-l aranjezeze atunci. Să-l aranjeze bine de tot. — Şi ştiţi ce face el? Întrebă Billy T., iar toţi ceilalţi se întoarseră să-l asculte. Râde de ei. Râde de noi. Ştie că nu vor probleme rasiale aici, în Mississippi. Ştie că or să-nchidă ochii, până când or să-l prindă cu cuţitul la gâtul unei alte femei. — El e, spuse şi fratele lui. Nu l-am văzut eu stând la fereastra Lui Edda Lou? — Lucra la pensiune, zise Will. — Exact, spuse Billy T., rânjind. Lucra la planul de a o atrage pe Edda’ Lou la mlaştină; ca s-o violeze şi s-o omoare. Şi pentru Darleen a lucrat. Ea mi-a zis că a fost să-i repare acoperişul. — A lucrat şi în parcul de rulote, unde locuiau Arnette şi Francis, zise Wood. L-am văzut bând o sticlă de sifon cu Francis şi râzând. — Aşa se leagă toate, spuse Billy T., trăgând un ultim fum. Aşa ajungea în preajma lor şi începea să se gândească ce i-ar fi plăcut să le facă. Cât de mult le ura, pentru că erau femei. Femei albe. Poliţiştii nu vor să vadă asta, dar eu văd. Văd foarte limpede şi n-o să-l las pe ticălosul ăla negru să ne mai omoare femeile, spuse el aplecându-se în faţă când simţi că momentul era potrivit. Am nişte frânghie foarte bună în maşină. Fiecare dintre noi are o armă pe care ştie s-o folosească. Eu zic să ne folosim de Ziua Independenţei, ca să scăpăm oraşul de un criminal.

Se depărtă de masă şi se ridică. — Cine e cu mine, să-şi ia arma şi să vină la mine acasă. O să spânzurăm un criminal. Se auziră câteva scaune hârşâind pe podeaua de lemn şi oamenii ieşiră cu un aer hotărât amestecat cu un iz de răzbunare. Sângele le clocotea în vene datorită gândului că aveau să facă un lucru bun. Când ieşiră în aerul cald al serii, Megreedy observă că arătau ca şi cum ar fi căutat necazuri. Dar, din moment ce le căutau în altă parte, îşi văzu mai departe de treabă. La uşă, Wood se opri şi îi aruncă o privire lui Will, care rămăsese la masa goală. — Ce faci, nu vii? — Cum să nu? Spuse Will, ducând sticla de bere la gură. Vin imediat. Cu o mişcare din cap, care aducea ia fel de mult cu un avertisment ca şi cu a aprobare, Wood se duse săşi ia puşca. — Dumnezeule, zise Will bând din nou. Nu voia să-l considere un fricos. Acela era cel mai cumplit lucru pentru un bărbat. Dar acum se gândi că ar fi putut exista lucruri şi mai cumplite. Să spânzuri pe cineva! Nu era încă destul de beat, ca să echivaleze aceasta cu a face dreptate. Nu era nici destul de treaz, ca s-o vadă ca pe o crimă. Nu-l vedea decât pe Toby March atârnând de capătul unei frânghii, cu ochii daţi peste cap, cu faţa vineţie şi cu picioarele zvâcnind în gol.

Nu avea curajul să vadă aşa ceva, acesta era tristul adevăr. Şi, dacă nu o făcea, pierdea respectul celor cu care bea aproape în fiecare săptămână. Nu exista decât o singură cale de a rezolva problema, după părerea lui. De a opri totul înainte să înceapă. Ştergându-se la gură, se duse la Dwayne. — Dwayne? Ascultă-mă. — Spune, Will. Ţi-am zis că mai aştept o săptămână cu chiria. — Nu-i vorba de asta. L-ai văzut pe tipii ăia care tocmai au ieşit? Supărat că fusese întrerupt, Dwayne îşi privi berea încruntat. — Mi-am pus în cap să nu văd nimic. — Se duc acasă la March. Se duc cu o frânghie. Dwayne înălţă capul încet şi îşi aţinti privirea asupra lui. — Pentru ce vor să facă asta? — Vor să-l spânzure pe Toby March. Vor să-l spânzure, pentru că le-a omorât pe femeile alea. — La naiba, băiete. Toby n-a omorât în viaţa lui nimic, în afară de un oposum. — Poate că da, poate că nu, dar s-au dus să-şi ia armele. Billy T. E ferm convins că Toby e criminalul şi i-a făcut pe toţi să meargă să-l linşeze. — – La naiba, spuse Dwayne, trecându-şi mâinile peste faţă. În cazul ăsta, bănuiesc că ar trebui să-i oprim. — Eu nu pot s-o fac, zise Will, clătinând din cap şi

dându-se înapoi. M-ar face praf, dacă le-ar trece prin cap că mi-a fost frică. Am făcut tot ce trebuia să fac. Oamenii se învăţaseră să se aştepte la izbucniri bruşte din partea lui Dwayne, atunci când acesta avea o sticlă alături. De aceea nimeni nu-i dădu nicio atenţie când răsturnă masa deodată şi când îl apucă pe Will de gât. — Pe dracu, ai făcut. Dacă Toby păţeşte ceva în seara asta, o să am grijă să te fac să plăteşti, la fel cum or să plătească şi ceilalţi. — La naiba, Dwayne. Nu pot să fiu contra celor de teapa mea mai mult decât sunt acum. — Dacă vrei să-ţi păstrezi acoperişul ăla deasupra capului şi slujba din care câştigi banii pentru el… zise Dwayne, ridicându-l aproape complet de la pământ şi zgâlţâindu-l, fă bine şi du-te imediat ia biroul şerifului. Dacă nu-i găseşti pe Burke sau pe Cari acolo, du-te acasă la ei şi spune-le ce mi-ai spus mie. — Dwayne, dacă află Billy T., mă omoară. — Billy n-o să omoare pe nimeni, zise el, împingându-l spre uşă. Du-te! Pe jumătate adormită şi îmbătată de plăcere, Caroline se ghemui lângă Tucker, după care se ridică puţin pentru a-i lăsa un şir de sărutări leneşe începând de pe piept până la bărbie. — Întotdeauna am considerat că buna-cuviinţă e

ceva demodat. — Sunt de aceeaşi părere, scumpo, zise el, cuprinzându-i şoldul cu mâna. O să uiţi că a existat vreodată aşa ceva. — Cred că am uitat deja, zise ea, schiţând un zâmbet în umărul lui, după care îşi lipi obrazul de acel punct. Putem să dormim aşa? — Ca nişte prunci, îi promise el, frecându-i spatele încet. Nu dădu prea multă atenţie zgomotului făcut de o maşină pe alee, de portierele trântite şi de tropăitul de picioare pe scări. Dacă Dwayne era beat sau Josie era furioasă pe cel cu care se culca, problema putea să aştepte până dimineaţă.. Dar Caroline se mişcă şi dădu să spună ceva, exact în clipa în care Dwayne îl strigă pe Tucker. — Fir-ar să fie. Îşi alege momentele cele mai potrivite, spuse el, sărutându-i umărul Carolinei, după care se dădu jos din pat şi îşi luă repede pantalonii. Stai aici până mă duc să-l liniştesc. Tucker ascultă cum fratele lui trântea uşile şi înjura. Apoi deschise uşa şi ieşi în hol. — Dumnezeule mare, Dwayne, o să ridici în picioare toată casa. — Deja a făcut-o, zise verişoara Lulu din pragul uşii ei, îmbrăcată cu un tricou al echipei de fotbal Redskins şi cu părul pus pe bigudiuri roşii. Tocmai visam ceva frumos cu Mei Gibson şi cu Frank Sinatra.

— Du-te înapoi la culcare, verişoară Lulu. Mă ocup eu de el. Dwayne ieşi din camera lui Tucker ca turbat. — Nu mai doarme nimeni în patul lui pe-aici? Ia-ţi arma, băiete. Avem necazuri. — Singurul necaz e berea pe care ai băut-o la Megreedy’s, spuse Delia, apucându-l de braţ şi încercând să-l tragă în camera lui. Îţi trebuie nişte gheaţă pe faţă, ca să te răcoreşti. Dwayne îi îndepărtă mâna şi se duse repede la Tucker. — Nu ştiu cât timp avem la dispoziţie. Vor să-l linşeze pe Toby March. — Ce naiba tot spui acolo? — Spun că fraţii Bonny şi alţi câţiva prieteni de-ai lor se duc la Toby chiar în clipa asta cu o frânghie. — Dumnezeule, spuse Tucker şi o văzu pe Caroline apărând în prag, ţinându-şi capotul strâns în jurul gâtului. Aşteaptă-mă, zise el apoi. — Vin şi eu cu voi, Spuse Delia, care era deja la jumătatea holului în capotul ei din puf roşu. — Rămâi unde eşti. N-am timp să mă cert cu tine. Sună-l pe Burke şi spune-i că focurile de artificii încep mai devreme. Delia rămase locului, ascultându-i cum coborau scările, tropăind. — Nu sunt decât ei doi, spuse Caroline din spatele ei. Dacă Burke nu ajunge acolo cu ajutoare, n-or să fie decât Tucker şi Dwayne.

Verişoara Lulu îşi examină unghiile. — Eu tot mai pot să-i împuşc mutra lui Lincoln, de pe moneda de un cent, de la cinci iarzi. Delia se întoarse şi încuviinţă. — Trage-ţi nişte pantaloni pe tine. Toby se întoarse pe partea cealaltă când Custer, câinele lor bătrân, începu să latre. — Câine afurisit, bombăni el. — E rândul tău, zise Winnie somnoroasă. — Cum adică? — Eu mă trezesc în fiecare noapte să alăptez doi copii, zise ea, deschizând ochii şi zâmbindu-i în lumina lunii. Exact aşa cum o să fac şi cu următorul, peste vreo şase luni. Toby îi mângâie uşor abdomenul încă plat. — Bănuiesc că e corect ca eu să mă ocup de câine. — Adu-mi un pahar cu suc de portocale, dacă tot te ridici, zise ea, bătându-l uşor pe şezutul gol înainte ca el să apuce să-şi tragă şortul. O femeie însărcinată are tot felul de pofte. — Sigur ai mai avut şi acum vreo două ore. Acest lucru o făcu să râdă. Uşor şi să-i mai dea o palmă. Toby ieşi din cameră, împleticindu-se şi căscând. Văzu flăcările reflectându-se în geamul camerei din faţă, acea strălucire aurie şi roşiatică făcând să-i stea inima în loc şi sângele să-i clocotească în vene. Se abţinu să înjure, sperând să înlăture

obscenitatea de pe peluză înainte ca vreun membru al familiei lui să sufere din cauza ei. Era un om foarte credincios şi făcea tot ce îi stătea în putinţă săşi iubească aproapele. Dar, în sufletul lui, nutrea o ură rece faţă de cei care dăduseră foc acelei cruci pe proprietatea lui. Deschise uşa şi ieşi pe verandă. Deodată, se trezi cu ţeava unei puşti proptită în burtă. — A sosit Ziua Judecăţii, negrule, spuse Billy T., rânjind. Am venit să te trimitem în iad. Plăcându-i puterea aceea, îl împunse cu ţeava puştii. — Toby March, ai fost judecat şi condamnat pentru violarea şi uciderea lui Darleen Talbot, Edda Lou Hatinger, Francis Logan şi Arnette Gantry. — Eşti nebun, îngăimă Toby. Câinele nu mai lătra şi el îl văzu pe bătrânul Custer ghemuit în iarbă – mort sau fără cunoştinţă. Imediat văzu negru în faţa ochilor, dar apoi zări frânghia pe care John Thomas Bonny şi Wood Palmer o legau de creanga unui stejar. În clipa aceea simţi teamă. — N-am ucis pe nimeni. — La auziţi, băieţi! Strigă Billy T. Izbucnind întrun hohot de râs, însa fără să-şi ia ochii de la Toby. Zice că n-a făcut-o el. Chiar şi prin groaza care pusese stăpânire pe el, Toby îşi dădu seama că erau beţi turtă. Fapt care îi făcea să fie şi mai periculoşi.

Unul dintre ei se sprijinea în puşcă şi îşi duse la gură o sticlă de Black Velvet. — Am putea să-l spânzurăm şi pentru că minte. — Gâtul o să i se-ntindă la fel. Voi, negrii, ştiţi să dansaţi, nu? Întrebă Billy T., rânjind până când ochii i se îngustară de tot. O să dansezi puţin în seara asta. Şi nici n-o să fie nevoie să atingi pământul cu picioarele. Când o să termini cu dansul, o să-ţi ardem casa până în temelii. — Groaza îi transformă intestinele în gheaţă. Aveau să-l omoare. Vedea asta în ochii lor. Dacă le opunea rezistenţă, pierdea. Dar nu putea să-şi piardă şi familia. Împinse puşca şi, în clipa aceea, simţi glonţul pârjolindu-i cutia toracică. — Winnie! Strigă el plin de disperare şi groază. Fugi! La copiii şi fugi! În timp ce el se ţinea de burtă, Billy T. Îl lovi cu patul puştii în faţă. — Aş putea să-l omor, zise el, râzând nervos şi trecându-şi dosul mâinii peste gură. Aş putea să-i fac o gaură în burtă, dar nu asta-i soluţia. O să-l spânzurăm! Le strigă el celorlalţi. Trăgeţi-l acolo. Văzu femeia ieşind în fugă şi trăgând un foc de armă. Îngrozită, Winnie trăsese aiurea. Billy T. O lovi cu dosul mâinii, aruncându-i puşca. — La uitaţi-vă! Strigă el, apucând-o de mijloc pe femeia care se zbătea. Vrea să-şi apere bărbatul. Când ea îl zgârie, el o lovi iarăşi, trântind-o pe

podeaua verandei. — Ţine-o, Woody. Leag-o cu ceva. Când o să se trezească nenorocitul ăla, o să-i arătăm cum e să ţi se violeze femeia. — Eu nu violez nicio femeie, mormăi Wood care deja începea să aibă îndoieli cu privire la toată afacerea.. — Atunci, poţi să te uiţi şi tu, spuse Billy T. Şi, aplecându-se, o trase pe Winnie în jos pe trepte, ţinând-o de păr. Ţine-o, fir-ar să fie. John Thomas, du-te înăuntru şi adu copiii ăia negri aici. Au o lecţie de-nvăţat. Winnie începu să ţipe cât putu de tare. Lovi cu picioarele, muşcă şi zgârie, în timp ce Wood îi legă mâinile ia spate. Din cauză că se auzi un urlet, o înjurătură şi ceva spărgându-se, John Thomas apăru în prag, împleticindu-se şi cu umărul plin de sânge. — M-a tăiat, spuse el privindu-şi mâna însângerată şi prăbuşindu-se în genunchi. Nenorocitul ăla mic m-a tăiat. — Dumnezeule mare, nu e-n stare să se descurce cu un copil, spuse Billy T., ducându-se să-i examineze rana. Sângerezi ca un porc înjunghiat. Unul din voi să-i lege cu ceva. Ţineţi casa sub observaţie. Dacă vedeţi că iese băiatul, ştiţi ce aveţi de făcut. Aproape de locul unde ardea crucea, Toby începu să se mişte puţin şi să geamă.

— O s-o fac chiar eu. Pentru Darleen, spuse el, aplecându-se.. Unul din ochii lui Toby era atât de umflat, încât nu se vedea deloc, dar în celălalt se citea groaza. Billy T. Se hrăni cu ea. Era putere. O gustă şi găsi că era îmbătătoare. Toată viaţa fusese considerat un nimic. Acum era pe cale să facă ceva important, chiar eroic. Nimeni nu avea să-l mai privească aşa vreodată. — Acum o să-ţi pun ştreangul ăsta de gât, băiete, zise el şi, trăgându-l pe Toby în genunchi, o făcu. Şi o să-l strâng tare şi frumos, zise el, strângând nodul până când acesta pătrunse în carne. Numai că n-o să te spânzurăm acum. Întâi, o să fac cu nevastă-ta ce ai făcut tu cu femeile alea albe, zise el şi rânji când Toby se zbătu şi horcăi. Dar pun pariu că o s-o fac să-i placă. Şi când o să strige că mai vrea, o să te spânzurăm. — Eu nu violez nicio femeie, spuse Wood cu fermitate de data aceasta. Scoţând un mârâit, Billy T. Se răsuci brusc şi îi vârî ţeava puşti sub nas. — Atunci, taci dracului din gură. Nu-i viol, ci dreptate. — Nu pot să opresc sângele. Billy T. Aruncă o privire spre locul unde unul dintre oameni încerca să lege rana din umărul fratelui său. — Lasă-l să sângereze puţin. N-o să moară. Îi pierdea. Simţea acest lucru în felul în care ei se

mutau de pe un picior pe altul, în care îşi fereau privirile să nu vadă femeia care era prăbuşită la pământ, plină de sânge. El puse arma jos şi îşi desfăcu centura. Era ferm hotărât să posede o femeie cu forja. Odată ce vedeau cum era, ce fel de bărbat era, aveau să-l susţină iarăşi. — Vine cineva, Billy. — O fi Will. Întotdeauna apare mai târziu cu o zi şi are un dolar mai puţin. Se duse spre Winnie şi o încălecă. Tocmai îşi vârâse mâna în decolteul cămăşii ei de noapte, când o maşină frână brusc, stârnind un nor de praf şi, în acelaşi timp, o împuşcătură răsună în aer. — Ţin chestia asta îndreptată chiar spre ouăle tale, Billy T., spuse Tucker coborând din maşină, perfect conştient că nişte arme erau îndreptate spre el. Îţi garantez că trag destul de bine. — Nu e treaba ta, zise Billy T., îndreptându-se şi înjurându-se, pentru că lăsase puşca deoparte. Am venit aici să facem ceea ce ar fi trebuit făcut deja. — Da, arderea crucilor e stilul tău. Ca şi uciderea unui bărbat neînarmat. Văzu sângele de pe faţa lui Winnie şi i se făcu greaţă. — Ca şi lovirea femeilor. V-a trebuit mult curaj ca să veniţi aici, câţi, şase contra unui singur bărbat, a unei femei şi a doi copii.. — Negrul ăsta ne-a omorât femeile.

Tucker îşi ridică o sprinceană. — După părerea mea, tu ai făcut-o. — O să spânzurăm un criminal în noaptea asta. Credeţi c-o să ne împiedicaţi voi? Tu şi beţivul de frate-tău? Zise el, trăgând-o pe Winnie în faţa lui şi făcând vreo doi paşi în spate pentru a pune mâna pe armă. Am impresia că noi suntem şase şi voi numai doi. Altă pereche de faruri străpunseră întunericul şi maşina lui Delia veni în viteză, frânând brusc. Trei femei înarmate cu puşti coborâră din ea. — Să-mi aduci aminte să le fac scandal mai târziu, îi şopti Tucker lui Dwayne. Se pare că treburile s-au cam schimbat, îi spuse el apoi lui Billy T. Ba suntem aproape la egalitate. — Crezi că ne e frică de nişte femei? Ca să-i arate ce părere avea în legătură cu acest lucru, Delia trase o dată şi împroşcă pământul între picioarele lui Wood. — Toţi ştiţi că pot să trag. Iar aceste două doamne, ei bine, or să aibă noroc. Caroline, îndreaptă Winchesfer-ul ăla spre capul ticălosului ăluia de lângă verandă, care sângerează. N-o să poată să se mişte prea mult, aşa că ar trebui să ţinteşti foarte bine. Caroline înghiţi în sec, după care propti puşca pe umăr. — La dracu, zise Wood, aruncând arma. Nu trag în femei şi nici n-o să violez vreuna.

— Atunci, ai face bine să treci deoparte, îl sfătui Tucker. Se pare că suntem cinci contra cinci. Zâmbi, când auzi sirena. — Şi situaţia se schimbă iarăşi. Eh, dacă aş fi în locul tău, Billy T., aş lăsa femeia jos, foarte uşor. Altfel, s-ar putea să-mi alunece degetul şi o să-ţi găuresc fratele. — Dumnezeule mare, Billy, dă-i drumul, spuse John Thomas, rezemându-se de trepte. Billy T. Îşi umezi buzele. — Poate îl găuresc eu pe-al tău. — Bănuiesc că ai putea. Dar, din moment ce nu poţi să mânuieşti puşca doar cu o singură mână, tot va trebui să laşi femeia. Şi atunci o să ne încercăm norocul. — Las-o, Billy, spuse Wood încet. Şi puşca. E o nebunie ce se-ntâmplă aici, zise el, după care se întoarse spre ceilalţi. E o nebunie. Arătând că erau de aceeaşi părere, ei îşi aruncară armele.. — Ai rămas singur acum, spuse Tucker. Poţi să şi mori singur. Pentru mine e tot aia. Dezgustat, Billy T. O lăsă pe Winnie să cadă la pământ şi ea începu imediat să suspine şi să se târască spre soţul ei. După ce îşi aruncă arma, porni spre maşină. — Eu aş rămâne pe loc, spuse Tucker încet. — N-o să mă-mpuşti în spate. Tucker trase o rafală care îi spulberă parbrizul.

— Pe naiba. — Dă-i drumul şi fă-o, sugeră verişoara Lulu. Economiseşte banii contribuabililor. — Gata, spuse Caroline, ştergându-şi mâinile asudate şi dând fuga spre Winnie. Nu mai ai de ce să-ţi faci griji acum. — Copiii mei. — Mă duc imediat la ei, spuse ea şi se chinui să-i dezlege mâinile, sperând să reuşească înainte să o vadă copiii. Dar aceştia ieşiră alergând din casă, Jim tot cu cuţitul de bucătărie mânjit de sângele lui John Thomas, iar fetiţa împiedicându-se în poalele cămăşii de noapte. — Gata, zise Caroline, trăgând ştreangul peste capul lui Toby. Ochii i se umplură de lacrimi când luă cuţitul pătat de sânge pentru a tăia frânghia cu care era legat.. — Eşti rănit, spuse ea când îl atinse într-o parte şi văzu că avea mâna udă. Să cheme cineva doctorul. — O să-l ducem la spital, zise Tucker, lăsându-se în genunchi lângă el. Burke şi Cari le citeau deja drepturile lui Billy T. Şi celorlalţi. — Ce zici, Toby? Te simţi în stare să faci o plimbare? El îşi ţinea familia alături şi lacrimile îi şiroiau din ochiul cel teafăr..

— Cred că da, zise el, încercând un zâmbet stins, în timp ce Winnie plângea ia pieptul lui. Conduci tu? — Fii convins. — Oricum, o să ajungem repede. — S-a făcut. Dwayne, dă-mi o mână de ajutor aici. Delia, ia copiii şi du-i la Sweetwater. Caroline, zise el şi întoarse capul când ea se ridică şi plecă. Unde te duci? Ea nu se uită în spate. — Să iau un furtun şi să sting porcăria asta. Capitolul Strigăte răsunară în aerul sufocant. Ţipete stridente urmate de hohote de râs. Lumini colorate pâlpâiau, sclipeau şi se învârteau, transformând Câmpul lui Eustis într-o privelişte în continuă mişcare. Carnavalul sosise la Innocence. Oamenii vârau repede monede ca să fie prinşi de Octopus, învârtiţi de Zipper şi ameţiţi de Round-Up. Copiii alergau, strigătele şi ţipetele lor ridicânduse deasupra muzicii, cu degetele lipicioase de la vata de zahăr şi cu gurile pline de cornuri sau de gogoşi. Adolescenţii se întreceau în a se impresiona unii pe alţii doborând sticle, sunând clopoţei sau – aşa cum spusese unul dintre ei – dându-se în Scrambler până vomau. Mulţi dintre cei mai vârstnici jucau bingo la miza de douăzeci şi cinci de cenţi cartea. Alţii, cuprinşi de

febra jocurilor de noroc, pierdeau averi întregi, încercând să întreacă Roata Norocului. Oricine ar fi traversat Vechiul Pod Longstreet ar fi avut impresia că era un carnaval obişnuit de vară, organizat la marginea unui orăşel obişnuit din sud. Luminile şi muzica de flaşnetă ar fi putut provoca nostalgie celor care treceau pe acolo. Dar, în cazul Carolinei, magia nu funcţiona. — Habar n-am de ce te-am lăsat să mă convingi să vin aici. Tucker o luă pe după umeri. — Pentru că nu poţi rezista farmecului meu sudic fatal. Ea se opri să se uite cum câţiva oameni plini de speranţă aruncau monede pentru a câştiga nişte pahare care ar fi putut fi cumpărate la orice târg respectabil la jumătate de preţ. — Nu mi se pare în regulă, după tot ce s-antâmplat. — Nu văd ce ar putea schimba o seară de carnaval. E menit să te facă să zâmbeşti puţin. — Darleen o să fie îngropată marţi. — O să fie îngropată marţi, indiferent dacă tu eşti aici în seara asta sau nu. — Tot ce s-a-ntâmplat aseară… — S-a rezolvat, încheie el. Billy T. Şi ticăloşii ăia de prieteni ai lui sunt în puşcărie. Doctorul zice că Toby şi Winnie se simt foarte bine. Şi, uite, spuse el arătându-i-i pe Cy şi pe Jim care se aflau amândoi

într-o ceaşcă în Scrambler, cu ochii mari şi cu gurile căscate râzând în hohote, în timp ce erau învârtiţi ameţitor. Sunt destul de deştepţi, ca să se distreze, atunci când li se oferă ocazia. O sărută pe păr şi continuă să vorbească: — Ştii de ce îi spunem acestui loc Câmpul lui Eustis? — Nu, spuse ea, schiţând un zâmbet vag. Dar sunt sigură c-o să-mi spui. — Păi, vărul Eustis – de fapt, a fost mai mult un unchi, dar au existat atâţia strămoşi, încât erau derutanţi –, nu era ceea ce ai numi un om tolerant. A condus Sweetwater din 1842 până în 1856 şi proprietatea a prosperat. Nu numai cultura de bumbac. A avut şase copii – legitimi – şi vreo duzină făcuţi de partea cealaltă a aşternutului. Se zvonea că i-ar fi plăcut să încerce sclavele când ajungeau să aibă vârsta necesară, adică treisprezece, paisprezece ani. — Oribil. Şi aţi dat numele lui unui câmp? — N-am terminat, spuse el, aprinzându-şi o jumătate de ţigară. Deci, Eustis nu era ceea ce ai numi un om admirabil. Nu îl deranja să-şi vândă copiii – cei de culoare. Nevasta lui era o slujitoare a papalităţii, chiar una foarte devotată, care îl implora tot timpul să se căiască şi să-şi salveze sufletul de iadul mistuitor. Însă, Eustis a continua să facă ceea ce era firesc pentru el. — Firesc?

— Pentru el, zise Tucker şi, în spatele lui, se auzi un clopoţel, cineva îşi încerca puterile, impresionându-şi iubita care începu să ţipe de încântare. Într-o zi, o tânără sclavă a fugit, luând cu ea şi copilul pe care îl concepuse cu Eustis. El nu suporta sclavii care fugeau. În niciun caz. A trimis oameni cu câini şi a pornit chiar el călare în căutarea femeii. Tocmai străbătea câmpul, când deodată a strigat că o zărise. Ea nu ar fi avut nici cea mai mică şansă în faţa lui, care era călare şi avea biciul în mână. Apoi, deodată, calul s-a ridicat pe picioarele dinapoi. Nimeni nu ştie de ce s-o fi speriat: de vreun şarpe sau de vreun iepure. Sau poate că acel iad mistuitor a întins mâna să-l înhaţe pe bătrânul Eustis. Oricum, şi-a rupt gâtul. Tucker mai trase un fum şi aruncă ţigara. — Chiar în locul ăla, unde se află roata Ferris. Mi se pare potrivit, într-un fel, nu crezi? Ca toţi aceşti oameni, albi şi negri – unii dintre ei având poate şi vreo picătură, două din sângele lui Eustis Longstreet – să se înalţe spre văzduh aşa, pe câmpul ăsta, de unde el a pornit spre Creatorul lui. Ea îşi puse capul pe umărul lui. — Ce s-a-ntâmplat cu fata şi cu copilul ei? — Ciudat. Nimeni nu i-a mai văzut. Nici în ziua aia, nici după aceea. Ea trase adânc în piept aerul care mirosea a dulciuri. — Mi-ar plăcea să mă urc în roata Ferris.

— Şi mie. După aceea, ce-ai zice să câştig pentru tine unul dintre tablourile alea cu Elvis, din catifea neagră? Ea râse şi îl iuă pe după mijloc. — N-am cuvinte. — Nu vrei să joci bingo, verişoară Lulu? Întrebă Dwayne, apăsându-şi mâna pe stomacul care îi făcea probleme. — Pentru ce să stau să pun bani pe o carte? Întrebă ea ducându-se să mai cumpere o rolă de tichete. Am fost în Round-Up o dată şi niciodată în Scrambler. Plesneşte din Bici mai merită o încercare, două, zise ea, îndesând tichetele în buzunarul pantalonilor de armată. Eşti cam verde la faţă, băiete. Indigestie? El înghiţi în sec. — Ai putea să-i zici şi aşa. — N-ar fi trebuit să mănânci gogoşile alea înainte să ne învârtim. Acum cel mai bun lucru ar fi să-ţi goleşti stomacul, zise ea zâmbind. O dată în Scrambler şi gata, scapi. Exact de acest lucru se temea el. — Verişoară Lulu, ce-ar fi să tragem la ţintă, ca să câştigăm nişte premii? — Jocuri pentru proşti. — Cine-i prost? Întrebă Josie, apărând lângă ei cu un elefant imens în braţe. Am împuşcat douăsprezece raţe, zece iepuri, patru elani americani şi un grizzly cu colţii dezveliţi, ca să câştig premiul

ăsta. — Habar n-am ce-ar putea să facă o femeie în toată firea cu un elefant de pluş, mormăi Lulu, dar îi plăcu zgarda de strasuri de la gâtul pachidermului. — E un suvenir, spuse ea, punându-i elefantul în braţe lui Teddy Rubenstein pentru a-şi aprinde o ţigară. Ce e, Dwayne? Nu arăţi prea bine. — Îi e rău de la stomac, zise Lulu, împungându-l cu degetul în burtă. Pateuri şi gogoşi. A înghiţit atâta untură, spuse ea, după care făcu ochii mici şi se uită la Teddy. Te cunosc. Eşti doctorul ăla yancheu, care îşi câştigă existenţa despicând morţii. Ţii intestinele în sticle? Scoţând un sunet strangulat, Dwayne se depărtă acoperindu-şi gura cu mâna. — Cel mai bun lucru pentru el, zise Lulu. — Cred că ar fi bine să mă duc să-i ţin fruntea, spuse Josie oftând, după care se întoarse spre Teddy. Scumpule, plimbă-te puţin cu verişoara Lulu. O să vă prind din urmă. — Cu mare plăcere, spuse Teddy, oferindu-şi braţul. Ce ai dori să faci, verişoară Lulu? Încântată, ea îl luă de braţ. — Mă gândeam la Scrambler. — Dă-mi voie să te însoţesc. — Care ţi-e numele de botez, băiete? Îl întrebă ea în timp ce-şi făceau loc prin mulţime. Mă gândesc că ar trebui să-l folosesc, din moment ce te culci cu o rudă de-a mea.

El tuşi pentru a-şi drege glasul. — Theodore, doamnă. Prietenii îmi spun Teddy. — Bine, Teddy. O să facem o plimbare şi o să-mi spui tot ce ştii despre crimele astea, spuse ea plină de graţie, dându-i biletele pentru a putea trece de poartă. — Verişoara Lulu e nemaipomenită! Spuse Jim cu respect, mâncând o îngheţată Snow-Kone. E teribilă! Cy se şterse la gură şi se uită la Lulu care stătea ca o regină într-unul din vagonaşele Scrambler-ul care zvâcnea şi se învârtea ameţitor. Am văzut-o stând în cap, în camera ei. — De ce? — Habar n-am. Ceva în legătură cu sângele care trebuie să-i alimenteze creierul, ca să nu devină senilă, într-o zi, am găsit-o întinsă pe peluză. Am crezut că leşinase, murise sau cine ştie ce păţise. A zis că se prefăcea că e pisică şi m-a luat la trei păzeşte, pentru că i-am stricat somnul. Jim zâmbi şi mai luă o gură de îngheţată. — Bunică-mea stă mai tot timpul în balansoar şi tricotează, începură să meargă, oprindu-se din când în când în dreptul unor puncte de amuzament, privind cum se aruncau mingi, zaruri, cum se învârteau roţi. Fiecare din ei dădu câte un sfert de dolar la Duck Pond, unde Jim câştigă un păianjen de cauciuc şi Cy un fluier de plastic. Se sfătuiră dacă să se ducă la Madame Mystique

să le ghicească norocul sau nu, după care trecură să se uite la Uluitoarea Voltura, care înghiţea o mie de volţi; o mulţime de beculeţe se aprindeau pe trupul ei voluptuos. — Ce truc, zise Cy, suflând în fluier. — Da, pun pariu că are baterii sau ceva de genul ăsta. Cy scurmă cu pantoful în praf. — Pot să te-ntreb ceva? — Sigur. — Mă tot întreb, cum te-ai simţit când l-ai înjunghiat pe John Thomas Bonny? Încruntându-se, Jim bălăngăni păianjenul de aţă. Se gândea că o va face pe micuţa Lucy să tragă un ţipăt bun. — N-am simţit nimic. Eram amorţit şi îmi ţiuiau urechile. O închisesem pe Lucy în dulap, aşa cum îmi spusese mama, dar mă gândeam c-o s-o găsească. Şi nu. Ştiam ce aveau de gând să le facă mamei şi tatei. — Chiar… spuse Cy şi îşi umezi buzele. Chiar aveau de gând să-l spânzure? — Aveau o frânghie şi puşti, spuse Jim, dar nu pomeni nimic de crucea care ardea. Într-un fel, asta fusese partea cea mai groaznică. — Tot ziceau că el le omorâse pe femeile alea. Dar n-a făcut-o el. — Aşa au spus şi despre tata, că le-ar fi omorât el, spuse Cy, aplecându-se să ia de jos ceva sclipitor, dar nu era decât o folie de la un pachet de Jigări.

Bănuiesc că nici el n-a făcut-o. — Cineva a făcut-o, spuse Jim şi amândoi se uitară la mulţimea de oameni din jur. Şi s-ar putea să fie cineva cunoscut. — Dacă stăm să ne gândim bine, trebuie să fie. — Cy? — Da. — Ştii, când am înfipt cuţitul în John Thomas Bonny, am simţit că mi se face rău de la stomac. Numi dau seama cum ar putea cineva să-l înfigă iar şi iar într-un om. Doar dacă nu cumva e nebun. — Bănuiesc că e, spuse Cy şi, amintindu-şi ochii tatălui său, se gândi că ştia multe lucruri despre nebunie. Scuturându-se de acea senzaţie de groază, vârî mâna în buzunar. — Mai am trei bilete. Zâmbind, Jim vârî şi el mâna în buzunar. — Round-Up. — Care ajunge ultimul, vomită pe pantofi. Scoţând un strigăt de război, o rupseră la fugă amândoi spre luminile de la Round-Up. Atât Cy, cât şi bucuria lui inocentă se opriră brusc când Vernon îi apăru în faţă deodată. — Te distrezi bine, băiete? Cy îşi ridică privirea spre fratele său, uitându-se la faţa aceea care era imaginea fantomatică a tatălui lor, cu ochii plini de mânie şi reci ca gheaţa. Nu-l mai văzuse pe Vernon de la înmormântarea lui Austin.

Acolo, fratele lui nu-i vorbise deloc, ci doar îl privise peste groapa în care tatăl lor avea să-şi petreacă veşnicia. Luminile de pe aleea principală părură să strălucească mai tare dintr-o dată, făcând ca faţa lui Cy să ardă, în timp ce restul oraşului era cufundat în întuneric. — Nu fac nimic. — Mereu faci ceva, spuse Vernon, înaintând spre el. În spatele lui, Loretta, care ţinea un copil în braţe lângă burta în care se afla un altul, scoase un sunet slab, de groază, care însă fu ignorat de toată lumea. — Ţi-ai luat o slujbă la Sweetwater pe ascuns. Îţi petreci tot timpul cu oameni ca ei, spuse el arătând din cap spre Jim. N-are nicio importanţă pentru tine că negrii complotează împotriva creştinilor, omoară femei albe, printre care şi pe propria ta soră? — Jim e prietenul meu, spuse Cy fără să-şi ia ochii de la faţa fratelui său. Însă ştia că are pumnii încleştaţi, la fel cum ştia că îl va pune la pământ. Şi, pentru că aveau acelaşi sânge, mulţi aveau să prefere să ignore totul decât să intervină. — Nu făceam nimic. — Ai prieteni de culoare, spuse Vernon, rânjind când îl apucă de guler. Poate chiar i-ai ajutat s-o ducă pe Edda Lou acolo ca s-o violeze şi s-o omoare. Poate chiar tu ai ţinut cuţitul şi ai omorât-o la fel

cum l-ai omorât pe tata. — Eu n-am omorât pe nimeni, spuse Cy, împingându-i mâna la o parte chiar când era ridicat de la pământ. N-am omorât. Tata voia s-o omoare pe domnişoara Caroline şi ea a trebuit să-l împuşte. — Asta-i o minciună murdară, spuse Vernon, trăgându-i o palmă peste cap şi o mulţime de steluţe albe îi apărură băiatului în faţa ochilor. L-ai trimis să moară şi ei l-au omorât ca pe un câine. Şi-au folosit banii murdari ca să acopere totul. Crezi că nu ştiu cum a fost? Crezi că nu ştiu cum ai aranjat totul ca să poţi să trăieşti în casa aia mare şi frumoasă, dând viaţa tatălui tău în schimbul unui pat moale şi a unei vieţi păcătoase. Ochii lui semănau cu ai unui şarpe, când îl zgâlţâi pe Cy. — Îl ai pe diavol în tine, băiete. Dacă tata nu mai e, am rămas doar eu, ca să-l strivesc. Dădu braţul în spate şi chiar în clipa în care Cy îşi acoperi faţa, Jim sări şi îl apucă de braţ pe Vernon cu ambele mâini, lovind în acelaşi timp cu picioarele. Tot mai era o diferenţă de vreo douăzeci şi cinci de kilograme între el şi Vernon, dar frica şi loialitatea îi dădură puteri noi. Vernon îl trânti pe Cy la pământ, ca să se descotorosească de Jim. În clipa în care îl ridică iarăşi pe Cy, Jim îl atacă din nou cu o agilitate teribilă. De data asta, îi sări în spate şi îl apucă de gât. — Fugi, Cy! Strigă el, ţinându-se agăţat ca o

lipitoare, în timp ce Vernon se chinuia să scape de el. Fugi! Îl ţin eu. Dar Cy nu plecă nicăieri. După ce scutură din cap pentru a şi-l limpezi, se ridică în picioare. Nasul îi sângera puţin, după ultima cădere, şi şi-l şterse cu dosul mâinii. Se gândi că acum înţelegea ce voise să spună Jim când vorbise despre amorţeală: Cy era amorţit. Urechile îi ţiuiau fie din cauza loviturii, fie din cauza adrenalinei. Inima îi bătea cu putere. Lumina cădea numai pe el. Dincolo de cercul făcut de el, de fratele lui şi de Jim, totul era învăluit în beznă pentru el. Muzica de flaşnetă încetinise, aşa încât acum semăna cu un marş funebru. Se şterse din nou de sânge şi apoi îşi încleştă pumnii. — Nu fug. Fugise de tatăl lui. Avea impresia că fugise toată viaţa. Acum venise momentul să înfrunte problema. Ceea ce îi mai rămăsese din inocenţă dispăruse şi acum era bărbat. — Nu fug, repetă el, ridicând pumnii însângeraţi. Vernon îl azvârli pe Jim şi rânji. — Crezi că poţi să mă baţi, rahat cu ochi? — Nu fug, zise Cy iarăşi încet. Şi nici n-o să mă mai baţi vreodată. Continuând să rânjească, Vernon desfăcu braţele. — Poftim, trage cât poţi de tare. Că o să fie pentru ultima oară. Pumnul lui Cy ţâşni. Mai târziu, avea să-şi dea

seama că nu avusese niciun control asupra lui. Braţul, mâna încleştată şi focul care o stăpânea fuseseră total separate. Şi nimeriră în plin. Sângele ţâşni din nasul lui Vernon. Se auzi un vuiet dinspre mulţimea care se adunase, acel vuiet generat de setea de sânge, pe care oamenii par incapabili să şi-o reprime când se bat doi semeni deai lor. Cy îl auzi ca pe un val de satisfacţie, simţind în aceeaşi clipă impactul loviturii în propriul braţ. — Ei, ei, spuse Tucker, apărând deodată din umbră în faţa lui. Dai şi tu o reprezentaţie? Cât costă intrarea? Vernon îşi dezveli dinţii într-un rictus, iar sângele îi şiroia pe faţă. — Dă-te naibii la o parte din faţa mea, Longstreet, sau te tai. — Va trebui s-o faci ca să ajungi la el, spuse Tucker şi o umbră vagă din acea sete se vedea şi în ochii lui, care sclipeau aurii în lumină ca ai unei pisici. Rupi o pagină din cartea tatălui tău, Vernon? Loveşti pe unul mai mic ca tine? — E rudă cu mine.. — Ăsta o să fie întotdeauna un mister pentru mine, zise Tucker, întinzând braţul când Cy încercă să-l ocolească. Linişteşte-te, băiete. Nu-ţi spun de două ori. Simţea aerul încărcat dintre el şi Cy. Nu de teamă; teama avea alt ritm. Era energie. Băiatul i-ar mai fi putut trage câteva lovituri bune, îşi spuse el. Înainte

ca Vernon să-l facă praf. — N-o să-l mai atingi, Vernon. — Şi cine o să mă-mpiedice, mă rog? Gândul de a avea faţa învineţită din nou, îl făcu pe Tucker să ofteze. Ultimele vânătăi abia dispăruseră. — Cred că eu. — Şi eu, spuse Dwayne, asudat şi departe de a se simţi bine, păşind lângă fratele lui. Unul câte unul, şi alţi bărbaţi se desprinseră din mulţime, alăturându-se celor doi Longstreet. Cy se înşelase, erau destul de mulţi cei care ar fi intervenit şi o făceau chiar în clipa aceea. Albi şi negri, formau un zid tăcut care vorbea foarte clar despre dreptate. Vernon îşi încleştă şi îşi descleştă pumnii. — N-o să se ascundă tot timpul. — Nici acum nu se ascunde, spuse Tucker. Cred că ţi-a dovedit-o. Chiar dacă e pe jumătate cât tine, e de două ori mai bărbat decât tine, Vernon. Şi se află sub protecţia mea. Mama ta a semnat o hârtie care atestă acest lucru. Ai face mai bine să-l laşi în pace. — Indiferent câţi bani i-ai dat ca s-o faci să semneze, el e tot sânge din sângele meu. Ai prea mult sânge de-al meu pe mâini. Tucker înaintă până când ajunse şi îşi coborî glasul aşa încât să-l audă numai Vernon. — Nu e nimic cu tine. Amândoi ştim asta. Gradul de rudenie e numai o scuză, pe care o foloseşti ca să faci rău şi să spui că e o chestiune de familie. Nu e nimeni de partea ta, Vernon. Nimeni. Dacă nu-l laşi

în pace, îţi îngreunezi situaţia pe-aici. Familia ta a avut şi aşa destule necazuri. — Pe care ni le-aţi făcut voi, spuse el apropiindu-şi faţa de a lui. Chestia asta nu s-a terminat. — Presupun că nu. Dar pentru seara asta s-a terminat, spuse Tucker şi, întorcându-se, trecu prin mulţime, pentru a se duce la Caroline care îi ştergea cu răbdare nasul lui Cy. Ce-mi place la carnaval! Exclamă ei şi îi strânse umărul băiatului atât aprobator, cât şi liniştitor. — Îl băteam, domnule Tucker. — Ai făcut ce trebuia să faci. Furioasă, Caroline mototoli în mână batistele de hârtie, murdare le sânge. — Bărbaţii! Întotdeauna credeţi că puteţi rezolva orice problemă cu pumnii. — Şi femeilor le place să le rezolve vorbind, zise el, făcându-i cu ochiul lui Cy, după care o trase pe Caroline spre el pentru a o săruta scurt. Eh, eu unul prefer să rezolv o problemă iubind. Dar sunt oameni şi oameni. — Nu-i aşa? Spuse Josie venind spre ei în timp ce îşi închidea poşeta, în care ţinea şi un pistol al ei micuţ. În clipa aceea era aproape dezamăgită că nu avusese prilejul să-l folosească. Rămase cu spatele la Tucker, pe care încă nu-l iertase. — Cy, scumpule, o să fi eroul Carnavalului de 4 Iulie din Innocence, spuse ea, sărutându-l pe obraz şi

făcându-l să roşească. Eşti rănit pe undeva, Jim? — Nu, doamnă. Am căzut în fund, atâta tot, zise el, scuturându-şi turul pantalonilor cu mâinile care îi tremurau de emoţie. Eu şi cu Cy am fi putut să-l batem. — Sunt convinsă, spuse ea, strângându-i muşchii lui Jim şi dând ochii peste cap apreciativ. Avem nişte băieţi puternici aici, Caroline. Mă întreb dacă aş putea să vă v rog să mă însoţiţi la standul cu limonadă. Se pare că " Partenerul meu m-a părăsit pentru o altă femeie, zise ea şi arătă din cap spre Scrambler, unde Teddy şi verişoara Lulu mai făceau un tur. Bărbaţii sunt atât de nestatornici. Jim îşi umflă pieptul. — Mergem cu dumneavoastră, domnişoară Josie. Nu, Cy? — Putem, domnule Tucker? — E-n regulă, spuse el, mângâindu-l pe cap şi zăbovi aşa o clipă. E în regulă, Cy. Băiatul trase aer în piept şi îi dădu drumul încot. — Ştiu. N-am fugit. N-o să mai fug nici de ol, nici de altcineva. Tucker îşi lăsă mâna să I alunec» po umărul lui Cy, gândindu-se că era mare păcat că tinereţea şi simplitatea, caracteristică ei, dispăreau atât de repede şi de definitiv. — A fugi şi a merge sunt două lucruri diferite. Dacă o să te ţii departe de Vernon, n-o să schimbi cu

nimic ceea ce ai făcut pentru tine însuţi în seara asta. Dar ar scuti-o pe mama ta de şi mai multă durere. Nu uita asta. — Bănuiesc că nu. — Duceţi-vă cu Josie, spuse ei privind în urma lor cu puţin regret şi cu ceva mai rece, care era suspiciune. — Cred că mă duc acasă, zise Dwayne, făcând ochii mici din cauza luminilor care se învârteau. — Eşti destul de treaz ca să nimereşti casa? Îl întrebă Tucker. — N-am băut prea mult şi ce am băut, am dat afară, mormăi Dwayne zâmbind stins. N-am avut niciodată un cap bun pentru chestiile astea. — Sau stomac, zise Tucker. N-a existat an să nu-ţi fie rău. — Nu-mi place să mă împotrivesc tradiţiei. Delia şi verişoara Lulu au venit cu mine, dar nu cred că vor să plece încă. — O să le aducem noi acasă. — Bun, atunci. Noapte bună, Caroline, zise el şi apoi se depărtă, pierzându-se în întuneric. Tucker fu cât pe ce să-l strige înapoi. Nu-i plăcea ca fratele lui să pară atât de singur. Apoi Dwayne dispăru şi momentul trecu. — Ei bine… spuse Caroline, aruncând la coş batistele însângerate. Sigur te pricepi să-i oferi unei femei o seară interesantă. — Fac şi eu ce pot, zise el şi, sesizându-i

încordarea din glas, o luă pe după umeri. Eşti supărată? — Supărată? S-ar putea spune şi aşa. M-a supărat să văd băiatul ăla nevoit să-şi înfrunte fratele. A pierdut deja doi membri ai familiei şi e înstrăinat de toţi ceilalţi, numai pentru că e diferit. E greu să-l vezi trebuind să înfrunte astfel de presiuni şi de decizii când nu-i decât un copil. Tucker o trase în faţa lui. — Despre cine vorbim acum, Carol? Despre tine sau despre Cy? — N-are nicio legătură cu mine. — Poate că schimbi puţin lucrurile. Te uiţi la el şi te vezi pe tine la aceeaşi vârstă, nevoită să înfrunţi ceva şi neputând să-ţi foloseşti pumnii. — N-am luptat deloc. — Te-ai menţinut pe poziţie mai târziu, într-un alt fel. Nu-i deloc mai greu, atunci când ceea ce trebuie să înfrunţi e familia, spuse el retrăgându-se cu ea într-un loc de unde puteau privi luminile şi mulţimea de oameni. Vrei să repari lucrurile cu mama ta. — Nu-i nimic… — Vrei să repari, zise el iarăşi cu o fermitate care o făcu să nu mai zică nimic. Ştiu foarte bine ce spun. Eu n-am reparat niciodată lucrurile cu tata. Nu i-am spus niciodată ce gândeam, ce simţeam sau ce voiam. Nu ştiu dacă i-ar fi păsat vreun pic. Asta e. Nu ştiu, pentru că nu mi-am luat niciodată inima în dinţi să-i spun totul în faţă.

— Ea ştie ce simt. — Atunci, începi de-aici. Nu-mi place să te văd tristă. Şi ştiu câtă importanţă are familia. — O să mă mai gândesc, spuse ea, dând capul puţin în spate pentru a-l privi. El se uita dincolo de aleea principală, spre lumini. Era ceva în ochii lui ce o făcu să se apropie mai mult. — La ce te gândeşti? — La familie, murmură el. Şi la ce se transmite prin sânge. Zâmbi intenţionat, dar licărul din ochi rămase. — Hai să mergem la roata aia. O trase din nou în mulţime, dar gândurile îi erau în altă parte. Dacă Austin fusese capabil de crimă, poate că şi fiul lui Austin era. Păcatele părinţilor, îşi spuse el. Era un citat care i s-ar fi potrivit foarte bine lui Austin. Poate că Vernon poseda aceeaşi violenţă şi nebunie. Când roata începu să se învârtească încet, Tucker o luă pe după umeri pe Caroline. De un lucru era sigur. Printre râsetele şi luminile carnavalului, un criminal vâna. Capitolul 27 — E cafea pe aragaz, Tuck, spuse Burke căscând. Cred că de vreo douăzeci de ani nu te-am mai văzut trezindu-te atât de devreme. — Am vrut să te prind înainte să pleci la birou. — Biroul meu, zise Burke, strâmbându-se şi

ridicând cana pentru ca Tucker să i-o umple cu cafea fierbinte. Nu cumva ai vrut să spui biroul lui Bums? De trei zile n-am mai simţit propriul meu scaun sub fund. — Face ceva progrese sau se-nvârte aiurea? — A produs mai multe hârtii decât Banca Angliei. Faxuri, pachete Federal Express, telefoane la Washington D.C. Avem un panou cu fotografiile tuturor victimelor prinse pe el. Statistici importante, ora şi locul morţii. Trăncăneşte până te apucă ameţeala. Tucker se aşeză. — Nu-mi spui nimic, Burke. Burke îşi ridică privirea spre el. — Nu prea am voie să-ţi spun multe. Avem o listă de suspecţi., Încuviinţând, Tucker sorbi din cafea. — Încă mai sunt pe ea? — Ai un alibi în ceea ce o priveşte pe Edda Lou, spuse Burke, luând o lingură de cereale, dar apoi ezită şi o lăsă jos din nou. Bănuiesc că ştii că Bums nu te poate suferi. N-o prea crede pe soră-ta, când spune că aţi jucat cărţi până târziu. — Nu-mi fac prea multe griji în privinţa asta. — Ar trebui să-ţi faci, zise Burke, dar tăcu brusc când auzi pe cineva prin living-room. Un moment mai târziu se auzi muzica de la televizor. — E opt, spuse el zâmbind. Puştiul ăsta e ca un

ceas, adăugă el şi luă cana de cafea. O să-ţi spun numai atât, Tucker. Lui Bums nimic nu i-ar plăcea mai mult decât să-ţi atârne toată povestea asta de gât. N-o să facă nimic necinstit sau ilegal, dar dacă o să găsească o cale să te înfunde, o să fie nespus de încântat. — Avem de-a face cu un conflict de personalităţi, spuse Tucker zâmbind stins. Se cunoaşte ora aproximativă a morţii lui Darleen? — Teddy zice că ar fi avut loc între nouă seara şi miezul nopţii. — Din moment ce am fost cu Caroline de la ora nouă, în seara când a fost ucisă Darleen, ar trebui să fiu exclus din rândul suspecţilor. — Când avem de-a face cu o serie de crime ca astea, nu e doar o chestiune de motiv şi ocazie. Are un medic psiholog, care a alcătuit un profil psihiatric. Căutăm un tip care are ceva contra femeilor, mai ales contra femeilor care sunt puţin cam uşuratice. Cineva care cunoştea fiecare victimă suficient de bine pentru a rămâne singur cu ele. Cerealele se udară complet şi Burke le mâncă, mai mult ca să-i ţină de foame, decât din plăcere. — Darleen reprezintă un mister, continuă el. Poate că a întâlnit-o întâmplător. S-ar putea să fi fost ceva din impuls. Dar n-a fost vorba de întâmplare sau de impuls în celelalte cazuri. Tucker se gândi puţin. Exista un tipar, îşi spuse el, dar nu credea că cineva asamblase totul.

— Aş vrea să revenim la chestia cu psihiatrul. Aveţi pe cineva care are ceva contra femeilor – poate pentru că şi-a urât mama sau vreo femeie i-a făcut un rău vreodată. — Exact. — Înainte să se-ntâmple ce s-a-ntâmplat cu Darleen, eraţi siguri că era vorba despre Austin. — Se potrivea profilului, zise Burke. Şi, după ce a atacat-o pe Caroline cu cuţitul, eram mai mult ca siguri. — N-ar fi putut s-o omoare pe Darleen decât dacă ar fi înviat din morţi, spuse Tucker, mişcându-se pe scaun. Ce părerea ai despre ereditate, Burke? Despre sânge, gene şi seminţe proaste? — Oricine are copii, se gândeşte la treaba asta uneori. Oricine are părinţi, aş spune, adăugă el împingând farfuria deoparte. Mulţi ani am stat să mă-ntreb dacă aş face toate greşelile pe care le-a făcut tata, dacă m-aş retrage în unghere sau dacă maş lăsa împins acolo, ca el. — Iartă-mă. Ar fi trebuit să mă gândesc măi bine înainte să pun întrebarea asta. — Nu, asta a fost cu mulţi ani în urmă. Au trecut aproape douăzeci de ani. E mai bine să ne uităm la copiii noştri. Ca la el, de exemplu, spuse Burke, arătând cu lingura spre living-room, unde mezinul lui se uita cum Bugs îl păcălea pe Elmer Fudd. Seamănă foarte mult cu mine. Am fotografii cu mine la vârsta lui şi e aproape înspăimântător cât de mult

îmi seamănă. — Vernon Seamănă cu tatăl lui, zise Tucker şi aşteptă, în timp ce Burke puse lingura pe masă. Chestiunea poate fi mai profundă decât aspectul legat de culoare şi de forma nasului, Burke. Poate fi vorba despre personalitate, tendinţe, gesturi, obiceiuri. Am motive să mă gândesc la treaba asta, datorită propriei mele familii. Era un lucru despre care nu-i plăcea să vorbească, nici chiar cu Burke. — Dwayne suferă de aceeaşi boală care ne-a omorât tatăl. Poate că are un temperament mai liniştit, dar asemănarea există. Nu trebuie decât să mă uit în oglindă, ori ia Dwayne, ori la Josie, ca s-o văd pe mama. E întipărită pe chipurile noastre. Şi îi plăceau tare mult cărţile, mai ales cele de poezie. Şi eu am pasiunea asta. N-am cerut-o, e acolo, în mine. — Nu te contrazic în privinţa asta. Şi Marvella are un fel de a înclina capul exact ca Susie. Şi e încăpăţânată ca Susie – „Vreau asta şi o să găsesc eu o cale s-o obţin.” Transmitem tot felul de lucruri, bune sau rele, fie că vrem sau nu. — Vernon nu e blând cu nevastă-sa, tot aşa cum nici Austin nu era cu a lui. — Ce te-a făcut să te gândeşti la asta, Tucker? — Ai auzit despre incidentul de aseară de la carnaval, nu? — Că tânărul Cy i-a dat borşul pe nas lui fratesău? Marvella şi Bobby Lee au fost acolo. Nimănui

nu i-a părut rău. — Vernon nu-i un tip simpatizat. Nici taică-său nu era. Au aceeaşi expresie a ochilor, Burke, zise Tucker, lăsându-se pe spate pentru a-şi întinde picioarele. Mama mi-a cumpărat odată o carte cu ilustrate. Biblia ilustrată. Îmi aduc aminte de o imagine. Era Isaaia sau Ezechiel, nu mai ştiu. Unul dintre acei profeţi care a mers prin pustiu, timp de patruzeci de zile, ca să-l vadă pe Domnul. Era o imagine a lui la întoarcere, când scotea profeţii şi vorbea mai multe limbi. Mă rog, ce făceau după ce li se coceau creierii în deşert. Avea o expresie în ochi, ceva sălbatic, aşa cum arată o nevăstuică atunci când simte miros de fulgi de găină. Întotdeauna m-am întrebat de ce o alege Domnul să vorbească prin intermediul nebunilor. Poate pentru că ei nu se întreabă ce-i cu vocea pe care o aud în capul lor. Mă gândesc că s-ar putea să mai audă şi altceva acolo. Ceva nu chiar atât de plin de lumină şi bune intenţii. Fără să spună nimic, Burke se ridică să mai pună cafea. Bums spusese ceva despre voci. Cum că ucigaşii în serie susţineau că li se spune ce şi cum să facă. Fiul lui Sam cică ar fi zis că un câine al unui vecin îi poruncise să ucidă. Burke unul nu credea în misticism şi, după părerea lui, David Berkowitz jonglase cu poveşti legate de psihiatrie, ca să obţină o achitare pe motive de boală. Dar teoria lui Tucker îl făcu să nu se simtă în apele lui.

— Vrei să spui că Vernon aude voci? — Nu ştiu ce e-n capul lui, dar ştiu ce am văzut în ochii lui aseară. Acelaşi lucru pe care l-am văzut în ochii lui Austin când mă strângea de gât şi mă striga pe numele tatei. Acea privire de profet. Dacă ar fi putut să-l rupă pe Cy în două, ar fi făcut-o. Şi sunt gata să pun pariu pe Sweetwater că ar fi considerat că face un lucru sfânt. — Nu ştiu dacă, în afară de Edda Lou, le cunoştea pe victime altfel decât din vedere. — Suntem în Innocence. Nu există om care să nu ştie tot ce e de ştiut despre toată lumea. Cum e zicala aia cu aşchia care nu sare departe» de trunchi? Dacă Austin avea în el tendinţa de a ucide, ar putea s-o aibă şi fiul lui. — O să stau de vorbă cu el. Tucker încuviinţă mulţumit. Când sună telefonul, amândoi îl ignorară. Sus, Susie răspunse la al doilea apel. — O să vii la Sweetwater diseară pentru focurile de artificii? — Doar dacă nu cumva vreau să mă părăsească nevasta şi copiii. — Şi Cari? — N-are niciun sens să rămână în oraş, când toată lumea o să fie la tine. De ce? Tucker îşi roti umerii neliniştit.. – Multă lume, mult zgomot, zăpăceală. Sunt îngrijorat, mai ales pentru Josie şi Caroline. M-aş

simţi mai bine, ştiind că tu şi Cari sunteţi peaproape. — Burke, spuse Susie apărând în bucătărie. Era încă în halatul de baie, mirosind a duş cu săpun de garoafe. Uitându-se la ea, Burke îşi spuse că nu arăta a mai mult de douăzeci de ani. — Era cineva de la birou? O întrebă el. — Nu, era Delia, spuse ea acoperindu-i mâna lui Tucker cu a ei. Matthew Bums l-a luat pe Dwayne să-l interogheze. Dacă nu ar fi fost atât de furios, Tucker s-ar fi amuzat. Gândul că Dwayne, milosul Dwayne cu ochii lui urduroşi, era suspectat de crimă, era. De-a dreptul ridicol. Faptul că fratele lui fusese luat din pat şi dus în oraş pentru a fi interogat de un agent FBI îngâmfat, nu era deloc de râs. Făcând eforturi să-şi păstreze cumpătul, Tucker intră în biroul şerifului cu Burke. Îşi promise să nu se înfurie, l-ar fi făcut o plăcere nespusă lui Bums săl dea afară. Îi aprinse fratelui său o ţigară şi apoi îşi aprinse şi pentru el una. — Te-ai apucat de treabă foarte devreme azi, Bums, spuse el calm. Presupun că ai uitat că e sărbătoare naţională. — Ştiu foarte bine ce dată e, zise Bums, întinzându-şi picioarele sub biroul lui Burke şi ţinându-şi mâinile împreunate deasupra. Ştiu şi că aţi organizat o paradă la prânz. Treburile mele n-or

să se amestece cu sărbătorirea acestei zile. Domnule şerif, am auzit că o să blochezi strada principală până la ora zece? — Exact. — Aş vrea ca maşina mea să fie mutată într-un loc de unde să pot circula în voie, spuse el şi, scoţând cheile, le puse pe marginea biroului. Cari văzu fulgerul din privirea lui Burke şi făcu un pas în faţă. — O duc pe Magnolia, spuse el şi, zdrăngănind cheile, se opri lângă Tucker. Îmi pare rău, Tuck. Am avut ordin să-l aduc. — Nu-i nimic, Cari. N-ar trebui să dureze mult până se lămuresc lucrurile. Am auzit că fetiţa ta o să-nvârtă bastonul azi. — A exersat zi şi noapte. Bunicul ei a cumpărat o cameră video, ca s-o înregistreze. — Sunt convins că e fascinant, domnule ajutor de şerif, dar avem treburi serioase aici, spuse Bums, după care îşi mută privirea asupra lui Tucker. Treburi oficiale. — O să am grijă s-o urmăresc şi eu, Cari, zise Tucker şi abia după ce ieşi el, mai trase un fum. Dwayne, ţi-a citit drepturile? A – Domnul Longstreet nu se află în stare de arest, încă, spuse Bums. E doar interogat. — Dar are dreptul la un avocat, nu? — Fireşte, spuse Bums, desfăcând mâinile. Dacă te temi că ţi se vor încălca drepturile, domnule

Longstreet, sau că s-ar putea să te incriminezi singur, eşti liber să-ţi chemi avocatul. Noi suntem dispuşi să aşteptăm. — Vreau să se termine totul cât mai repede, spuse Dwayne uitându-se nefericit la Tucker. Dar aş vrea o cafea şi nişte aspirine. — Îţi aduc imediat, spuse Burke, bătându-l pe umăr în drum spre baie. — E o chestiune oficială, Longstreet, spuse Bums, făcându-i semn lui Tucker să iasă. Nu ai voie să stai aici. — Burke m-a însărcinat, spuse Tucker zâmbind. Deşi se opri puţin şi ridică din sprâncene când se întoarse cu aspirina, Burke nu spuse nimic care să contrazică acea afirmaţie. Întotdeauna avea nevoie de cât mai mulţi oameni de 4 Iulie. — Aşa e, spuse Burke, scuturând câteva tablete din sticla de plastic. Şi, din moment ce azi e şi ziua de naştere a mezinului meu, aş fi foarte bucuros să terminăm cât mai repede. — Foarte bine, spuse Bums, punând în funcţiune casetofonul. Domnule Longstreet, locuieşti la proprietatea cunoscută sub denumirea de Sweetwater, în ţinutul Bolivar, Mississippi? — Da, spuse Dwayne luând cana de cafea şi aspirina. Cei din familia Longstreet locuiesc la Sweetwater de aproape două sute de ani. — Da, zise Bums, pe care nu-l interesau istoria şi moştenirile de familie. Locuiţi acolo împreună cu

fratele şi cu sora dumitale. — Şi cu Delia. E menajeră la Sweetwater de mai bine de treizeci de ani. Şi acum e şi verişoara Lulu, spuse Dwayne, frigându-şi limba cu cafeaua fierbinte, dar aspirina alunecă pe gât. E o verişoară din partea mamei. Habar n-am cât o să stea. Verişoara Lulu vine şi pleacă după cum are chef. Îmi aduc aminte că odată… — Aş vrea să ne scuteşti de toate completările acestea, ca să terminăm înainte să apară orchestra de alămuri şi bastoanele, zise Bums. Dwayne surprinse zâmbetul lui Tucker şi ridică din umeri. — N-am făcut decât să răspund la întrebare. Ah, şi acum mai stau la noi şi Cy şi Caroline. Asta voiaţi să ştiţi? — Starea civilă? — Sunt divorţat. Se fac doi ani în octombrie. Atunci s-au finalizat actele, nu, Tucker? — Exact. — Şi, acum, fosta dumitale soţie locuieşte, unde? — În Nashville. Pe Rosebank Avenue. Are o căsuţă frumoasă acolo, destul de aproape de şcoală pentru ca băieţii să poată merge pe jos. — Şi este fosta Adalaide Koons? — Sissy, îl corectă Dwayne. Fratele ei mai mic nu putea să zică niciodată Adalaide, aşa că a rămas Sissy. — Şi doamna Longstreet era însărcinată cu primul

dumneavoastră fiu, când v-aţi căsătorit? Dwayne bău din cafea, încruntându-se. — Nu văd de ce te-ar privi treaba asta, dar bănuiesc că nu e un secret. — Te-ai însurat cu ea ca să dai un nume copilului? — Ne-am căsătorit, pentru că ne-am gândit că aşa era mai bine. Murmurând aprobator, Bums îşi propti mâinile una de cealaltă. — Şi, la puţin timp după naşterea celui de-al doilea copil, soţia te-a părăsit. Dwayne îşi bău toată cafeaua. Pe deasupra cănii, privirea i se înăspri. — Nici ăsta nu-i un secret. — Eşti de acord că a fost o scenă neplăcută? Întrebă Bums, îndreptându-se puţin pentru a citi nişte însemnări. Soţia dumitale te-a încuiat pe afară, după o ceartă violentă – cred că băuseşi foarte mult – şi ţi-a aruncat lucrurile pe fereastra de la etaj. Apoi a plecat cu copiii la Nashville, unde locuieşte cu un vânzător de încălţăminte, care mai era şi muzicant. Dwayne examină ţigara pe care i-o aruncase Tucker. — Cam aşa e. — Cum te-ai simţit, domnule Longstreet, când femeia cu care te însuraseşi, din constrângere, te-a părăsit, luându-ţi copiii şi ducându-se să stea cu un chitarist de mâna a doua?

Dwayne îşi aprinse ţigara, fără să se grăbească. — Bănuiesc că a făcut ce a simţit că e mai bine. — Deci, ai fost înţelegător? — N-am încercat s-o opresc, dacă asta vrei să ştii. Se părea că nu prea mă pricepeam să fiu însurat. — În cererea de divorţ, pe care a înaintat-o, te-a acuzat de cruzime emoţională, violenţă, comportament ciudat şi instabil, şi a afirmat că reprezentai un risc fizic atât pentru ea, cât şi pentru copii. Ţi s-a părut exagerat? Dwayne trase lacom din ţigară, dorindu-şi tare mult să fi putut să bea un whisky. — Bănuiesc că aşa simţea. Nu pot spune că m-am purtat bine cu ea sau cu copiii. — Nu trebuie să faci asta, Dwayne! Exclamă Tucker repezindu-se şi apucându-şi fratele de braţ. Nu trebuie să-i răspunzi ticălosului la întrebările legate de o căsnicie care s-a sfârşit sau de sentimentele tale în legătură cu asta. Bums înclină capul. — Există vreun motiv pentru care fratele dumitale n-ar trebui să confirme ceea ce ştiu deja? Tucker îi dădu drumul lui Dwayne şi plesni cu ambele mâini în suprafaţa biroului. — Nu-mi vine niciunul în cap. Aşa cum nu ştiu nici ce mă împiedică să-ţi trag un şut în fund până la Washington. — Putem discuta asta altă dată, Longstreet. Acum te amesteci în derularea unei anchete federale. Dacă

mai continui, o să te plângi dintr-una din celule. Tucker îl apucă de cravata cu dunguliţe şi îl trase în sus. — Ce-ar fi să-ţi arăt cum rezolvăm lucrurile aici, în deltă? — Lasă-l în pace, spuse Dwayne, apucându-l pe Tucker de încheietura mâinii. — Pe naiba! — Am zis să-l laşi în pace, spuse Dwayne apropiindu-şi faţa de a lui Tucker. N-am nimic de ascuns. Ticălosul ăsta de yancheu poate să-mi pună întrebări până se înverzeşte, că lucrurile tot n-or să se schimbe cu nimic. Lasă-l în pace ca să se termine odată. Tucker îşi slăbi strânsoarea, şovăitor. — Noi doi tot o să mai stăm de vorbă. Alb ca varul, Bums îşi aranjă cravata. — Plăcerea va fi de partea mea, spuse el, rămânând în picioare şi întorcându-se spre panou. Domnule Longstreet, o cunoşteai pe Arnette Gantrey? Întrebă el, bătând cu degetul în spaţiul dintre o fotografie care înfăţişa o blondă care zâmbea şi una alb-negru făcută la Gooseneck Creek. — Am cunoscut-o pe Arnette. Am fost la şcoală împreună, ne-am întâlnit de câteva ori. — Şi pe Francie Logan? Întrebă Bums, lăsându-şi degetul să alunece spre următorul set de fotografii. — Am cunoscut-o pe Francie, spuse Dwayne ferindu-şi privirea. Toată lumea o cunoştea pe

Francie. A crescut aici. A locuit la Jackson o vreme, dar s-a întors după ce a divorţat. — Şi ai cunoscut-o şi pe Edda Lou Hatinger? Dwayne se forţă să se uite din nou în direcţia aceea, dar îşi aţinti privirea asupra degetului lui Bums. — Da, şi pe Darleen, de asemeni. — Ai cunoscut o femeie pe nume Barbara Kinsdale? — Nu cred, spuse Dwayne, încruntându-se şi încercând să se gândească dacă acel nume îi spunea ceva. Nimeni de pe-aici n-are numele Kinsdale. — Eşti absolut sigur? Întrebă Bums, desprinzând o fotografie de pe panou. Uită-te mai bine. Dwayne luă poza de pe birou, bucuros că aceasta înfăţişa o femeie în viaţă. Era o brunetă drăguţă, în jur de treizeci de ani, cu un păr drept care îi ajungea până la umeri. — N-am văzut-o în viaţa mea. — Nu? Întrebă Bums, luându-şi însemnările. Barbara Kinsdale, un metru şaizeci, cincizeci şi unu de kilograme şi jumătate, păr şaten, ochi albaştri. Treizeci şi unu de ani. Descrierea nu ţi se pare familiară? — N-aş spune. — Ar trebui să ştii, continuă Bums. E o descriere aproape perfectă a fostei dumitale soţii. Doamna Kinsdale era chelneriţă la Stars and Bars Club din Nashville. Adresa ei era Eastland Avenue 3043.

Adică la vreo trei cvartale distanţă de locuinţa fostei dumitale soţii. Emmett Cotrain, logodnicul fostei dumitale soţii, cânta la acel bar în weekend-uri. Interesantă coincidenţă, nu? O picătură de sudoare lunecă pe spatele lui Dwayne. — Bănuiesc că da. — Şi mai interesant e faptul că doamna Kinsdale a fost găsită plutind în lacul Percy Priest, la marginea oraşului Nashville, la sfârşitul acestei primăveri. Era goală şi avea gâtul tăiat şi corpul mutilat. Bums aruncă o altă fotografie pe birou, dar, în aceasta, Barbara Kinsdale era cât se poate de moartă. — Unde ai fost în seara de 22 mai a acestui an, domnule Longstreet? — Dumnezeule, spuse Dwayne închizând ochii. Trupul nu-i fusese acoperit, ci lăsat aşa, cenuşiu şi ciopârţit, în faţa aparatului de fotografiat. — Ar trebui să-ţi spun că, din informaţiile mele, reiese că ai fost la Nashville între douăzeci şi unu şi douăzeci şi doi ale lunii. — Am dus băieţii la grădina zoologică, spuse Dwayne, frecându-şi ochii cu mâinile tremurătoare. Semăna, într-adevăr, cu Sissy. Dumnezeule mare, mai ales moartă semăna cu Sissy. — L-am dus la grădina zoologică şi apoi la pizza. Au stat cu mine la hotel. — În seara de douăzeci şi doi ai fost văzut în barul

hotelului, la aproximativ zece şi jumătate. Copiii nu erau cu dumneata. — Dormeau, l-am lăsat în cameră şi am coborât să beau ceva. Vreo două pahare, zise el oftând. Sissy mă bătuse la cap că o să facă mai multe pentru ei şi că voia să cumpere o casă mai mare, după ce se mărita cu tipul ăla. N-am băut mai multe de două pahare, pentru că nu voiam să uit că băieţii dormeau sus. — Şi nu ţi-ai sunat de la bar soţia, chiar cu puţin înainte de miezul nopţii? Continuă Bums. Te-ai certat cu ea şi ai ameninţat-o. — Am sunat-o. Eram acolo, în cameră, şi băieţii dormeau. Băieţii mei. Nu mi se părea corect s-o ajut să cumpere o casă nouă ca să locuiască în ea cu un alt bărbat, pe care băieţii mei să-l considere tată. Palid şi zdruncinat, Dwayne se uită la Tucker. — Nu era vorba de bani… — Ci de umilinţă, sugeră Bums. Faptul că erai umilit de o femeie. Deja te făcuse de râs încuindu-te pe afară, părăsindu-te pentru un alt bărbat. Acum îţi cerea mai mulţi bani ca să poată trăi mai bine cu acel bărbat. — Puţin îmi păsa cu cine trăia. Nu mi se părea corect… — Nu, nu ţi se părea corect, zise Bums. Aşa că i-ai spus că nu-i dai niciun ban în plus şi, că, dacă nu-şi vede da treabă, o duci la tribunal. Că o să i-o plăteşti. — Nu mai ştiu ce am spus cu exactitate.

— Ea ştie. Ah, în ciuda faptului că sunteţi despărţiţi, e destul de loială ca să adauge că întotdeauna ţipai când te îmbătai. Nu a luat în serios nimic din ce-ai spus şi s-a întors să mai asculte muzică la bar. A stat chiar şi după ora închiderii, din moment ce nu avea copiii acasă. Dar Barbara Kinsdale a plecat pe la ora două. A ieşit în parcarea pustie. O parcare întunecoasă, unde a fost lovită cu ceva, pierzându-şi cunoştinţa, şi a fost târâtă până la o maşină. După care a fost dusă la lac şi măcelărită., Bums aşteptă o clipă. — Ai cuţit, domnule Longstreet? Un cuţit de vânătoare cu lamă lungă? — E o nebunie, spuse Dwayne, lăsând mâinile să-i cadă pe genunchi. N-am omorât pe nimeni. — Unde erai în seara de treizeci iunie, între ora nouă şi miezul nopţii? — Pentru Dumnezeu! Exclamă el şi se ridică în picioare, clătinându-se. Burke, pentru Dumnezeu. — Cred că ar trebui să aibă un avocat, spuse Burke, care, din cauza încordării, avea de o parte şi de cealaltă a gurii linii adânci. Nu cred că mai trebuie să răspundă ia alte întrebări, fără să fie şi un avocat de faţă. Extrem de. Mulţumit, Bums desfăcu mâinile. — E dreptul lui, bineînţeles. — Mă plimbam cu maşina, zise Dwayne. Ploua şi nu voiam să mă duc acasă. Aveam o sticlă de whisky în maşină şi m-am plimbat aşa, aiurea.

— Şi în seara de doisprezece iunie? Întrebă Bums, întorcându-se la seara în care fusese ucisă Edda Lou. — Nu ştiu. Cum dracu să ţii minte ce ai făcut în fiecare seară a anului? — Nu mai spune nimic, zise Tucker repezindu-se şi apucându-l pe Dwayne de ambele braţe. Nu mai spune nimic. Mă auzi? — Tucker, n-am făcut-o… tu ştii că n-am făcut-o. — Ştiu. Taci, spuse el, după care se întoarse, stând între Bums şi fratele lui. Ai vreo acuzaţie împotriva lui? Din cauza sărbătorii, treburile nu mai mergeau atât de repede. Nu toată lumea era la fel de dornică să facă dreptate ca Matthew Bums. — Voi avea un mandat în douăzeci şi patru de ore. — Foarte bine. Între timp, poţi să te duci dracului. Hai să mergem acasă, Dwayne. — Domnule Longstreet, spuse Bums ridicându-se şi dând din cap spre fiecare din ei. V-aş sfătui să nu vă gândiţi să părăsiţi oraşul. Guvernul federal are un braţ foarte lung. — Vreau să beau ceva. — Trebuie să ai mintea limpede, îl contrazise Tucker, alergând cu şaptezeci de mile pe oră cu maşina lui Josie. Să te ţii departe de sticlă, Dwayne, spuse el luându-şi privirea de la drum atât cât să-şi avertizeze fratele. Până când o să se termine toată aiureala asta, să nu mai pui gura pe băutură.

Vorbesc foarte serios. — Ei cred că eu am făcut-o, spuse Dwayne, trecându-şi mâinile peste faţă până când se temu să nu-şi ia un strat de piele. Ei cred că eu le-am omorât pe toate femeile alea, Tuck. Chiar şi pe cea pe care nam văzut-o în viaţa mea. Semăna cu Sissy. Dumnezeule, ce bine semăna cu Sissy! — O să-l sunăm pe avocat, zise Tucker calm, chiar dacă încheieturile degetelor i se albiră pe volan. Şi tu o să fi cu mintea limpede, ca să poţi să te gândeşti. Să te gândeşti bine de tot până când o să-ţi aduci aminte ce ai făcut şi cu cine ai fost când au fost ucise. Arnette, Francis şi Edda Lou. Una o să fie de-ajuns. Într-una dintre serile alea trebuie să fi fost cu cineva undeva. Atunci n-or să te mai poată învinui. Ei ştiu că au fost omorâte toate de una şi aceeaşi persoană. Trebuie să te gândeşti bine de tot. — Crezi că nu vreau? Crezi că nu încerc? Spuse Dwayne, strângând din dinţi şi izbind cu pumnii în bordul maşinii. Fir-ar să fie, n-ai idee cum e când încep să beau. Ţi-am spus că uit tot. Nu-mi amintesc nimic. Gemând, îşi lăsă capul să-i cadă între genunchi. — Pur şi simplu, mi se goleşte mintea, Tucker. Oh, Doamne, habar n-am ce fac când se-ntâmplă asta. Aş fi putut s-o fac. Închise ochii strâns, cuprins de groază. — Doamne ajută-mă, aş fi putut să le omor pe toate şi nici măcar să nu ştiu.

— Prostii, spuse Tucker furios, trăgând pe dreapta. Dwayne deschise ochi urduroşi când maşina opri brusc şi se uită sub scaun. Se uită şi se uită, până când Tucker îl smuci, făcându-l să se îndrepte. — Asta-i o prostie imensă şi nu vreau să te mai aud spunând-o, zise el, după care îl împinse în spate şi îşi apropie faţa lividă de cea palidă a fratelui său. N-ai omorât pe nimeni, bagă-ţi bine în cap chestia asta. Am o bănuială în legătură cu cine a făcut-o. Dwayne înghiţi în sec. Avea ameţeală şi îi era rău de la stomac, dar încercă să se agaţe de fraza aceea. — Ştii? — Am zis că am o bănuială. O să verific imediat ce o să luăm legătura cu avocatul şi o să-l punem să facă tot ce trebuie să facă avocaţii, spuse el, continuând să-l ţină strâns de cămaşă. Acum, ascultă-mă bine. Să nu le superi pe Josie, pe Delia şi pe toată lumea cu asemenea cuvinte. O să ai grijă să nu-ţi pierzi controlul, înţelegi? O să te ţii tare, până o să se rezolve totul. Dacă există vreun lucru în privinţa căruia a avut dreptate bătrânul, e că avem o responsabilitate faţă de familie. O să rămânem uniţi, Dwayne. — Faţă de familie, repetă Dwayne şi se cutremură. N-o să vă dezamăgesc. — Bun, spuse el din. Du-i drumul, după care se lăsă pe spate puţin, până i se mai linişti stomacul. O să-i arătăm ticălosului ăla de yancheu de ce sunt în

stare cei din familia Longstreet, când sunt călcaţi pe coadă. O să-l sun pe guvernator. Asta ar trebui să-l scuture puţin pe Bums. O să vedem noi cât de repede poate să obţină afurisitul ăla de mandat. — Vreau să merg acasă, spuse Dwayne, închizând ochii iarăşi când Tucker porni maşina. O să mă simt mai bine când o să ajungem acasă. Câteva minute mai târziu, intrară pe poarta de la Sweetwater. — Le spui doar că Bums ţi-a pus câteva întrebări stupide şi atât, îl sfătui Tucker. Să nu le spui nimic despre Sissy sau despre povestea din Nashville. — Bine, zise Dwayne privind casa, albă, frumoasă şi graţioasă, ca o femeie în razele soarelui de dimineaţă. O să mă gândesc, Tucker. Şi o să repar totul, ca pe vremuri. — De data asta, lasă-mă pe mine să repar. Când Tucker opri în faţa treptelor, Josie ieşi repede. Era încă în capot şi părul îi era puţin ciufulit. Lui Tucker îi trebuiră mai puţin de zece secunde ca să-şi dea seama că se afla într-o dispoziţie periculoasă. Coborî treptele bătând cu o perie de păr în palmă. — Se pare că va trebui să-ncep să-mi încui maşina şi să ţin cheile la mine. Tucker ridică din umeri, scoase cheile şi i le aruncă. — Am avut treabă în oraş şi tu dormeai. — Domnul Longstreet, cred că observi că e numele

meu pe plăcuţa de înmatriculare. Nu-mi place să iei. Maşina oricând ai chef, zise ea, împungându-l cu peria în piept. Frumos e să ceri voie să foloseşti lucrul altcuiva. — Ţi-am spus că dormeai. Bătând din gene, ea aruncă o privire pe alee. — Maşina mea nu e singura disponibilă. — A fost prima care mi-a ieşit în cale, spuse el şi, stăpânindu-şi nervii, încercă să zâmbească. Scumpo, am impresia că te-ai trezit cu faţa la cearceaf. Ea îl privi cu superioritate. — Ţi-aş sugera să-ţi găseşti alt mijloc de transport, până când ţi se repară jucărioara. — Am înţeles, zise el, sărutând-o pe obraz. Ai vorbit exact ca mama… Josie pufni şi se dădu înapoi. — La ce te holbezi, Dwayne? Întrebă ea şi, în mod automat, îşi înfoie părul, dar imediat expresia din ochi i se schimbă. Vai, scumpule, dar arăţi groaznic. Ce treabă aţi avut aşa de dimineaţă? — Am avut o treabă în oraş, repetă Tucker înainte ca Dwayne să poată răspunde. Ai face bine să te duci să te aranjezi, dacă ai de gând să te duci la paradă. — Bineînţeles că mă duc. Familia Longstreet n-a lipsit de la nicio paradă de 4 Iulie. Dwayne, vino în casă să mănânci ceva, că eşti verde la faţă. — Încă nu şi-a revenit după carnaval. — Vai, zise Josie şi, devenind deodată plină de solicitudine, îşi luă fratele de braţ. Du-te înăuntru şi

spune-i Dellei să-ţi pregătească ceva. Verişoara Lulu n-ar fi trebuit să te facă să te urci în Round-Up. — N-am nimic, zise el, luând-o pe după umeri şi ţinând-o aproape. Josie, o să fie bine. — Desigur c-o să fie, scumpule, zise ea bătându-l pe spate. E o zi minunată pentru o paradă şi o să fie o seară şi mai minunată pentru focuri de artificii. Du-te înăuntru acum, ca să pot să mă fardez, spuse ea, împingându-l spre uşă, dar ridică o mână pentru a-l opri pe Tucker. Uită că era supărată pe el. — Ce e cu Dwayne? — L-au chemat la interogatoriu azi-dimineaţă. Ochii i se aprinseră imediat. — Pe Dwayne? — Bănuiesc că pe toţi or să ne cheme. Asta e procedura. Ea începu să bată iarăşi cu peria în palmă. — Eh, s-ar putea să fie nevoie să-i cam spun lui Matthew Bums care e părerea mea. — Las-o baltă, Josie. N-ai de ce să-ţi faci griji. O să se simtă mai bine când o să înceapă spectacolul. — Bine, dar să ştii c-o să stau cu ochii pe el, spuse ea vârând cheile în buzunar şi pornind spre casă. Data viitoare să le ceri, da? Zise ea apoi şi trecu pe lângă Caroline pe hol. Ai grijă cu tipul ăsta, Caro. E un ticălos. — Ştiu asta deja, spuse Caroline ieşind pe verandă, făcând o piruetă.

Rochia bleu i se umflă şi apoi i se aşeză uşor în jurul picioarelor. Tucker se opri cu o treaptă mai jos şi îi luă mâinile într-ale lui. Rochia avea dantelă pe corsaj şi, în spate, era decoltată până la brâu. — Arăţi superb! — Am auzit că, după paradă, o să merg la picnic. — Aşa e, spuse el, sărutându-i palma, după care o ţinu lipită de obraz o clipă. — Caroline? Ea îşi răsuci mâinile pentru a-şi împleti degetele cu ale lui. — Ce este? — Am multe lucruri să-ţi spun, zise el, urcând treapta, aşa încât gurile lor să se afle la acelaşi nivel şi sărutul să fie dulce. Sper din tot sufletul că o să fi pregătită să le asculţi, atunci când o să ţi le spun. În clipa asta am însă nişte treburi de rezolvat. Te superi dacă o să te duci la paradă cu Delia? Ne întâlnim acolo. — Pot să te aştept. El clătină din cap şi o sărută din nou. — Aş prefera să te duci. — Bine. O să mă duc cu Delia, cu Cy şi cu verişoara Lulu – care o să fie senzaţia zilei. O să poarte o pereche de pantaloni cu drapelul Confederaţiei pe un crac şi un drapelul american pe celălalt. Drapelul Revoluţiei, mai bine-zis. — Întotdeauna poţi să contezi pe verişoara Lulu.

— Tucker, spuse ea, luându-i faţa în mâini. Dacă ai necazuri, aş vrea tare mult să le împărţi cu mine. — O să le împart destul de curând. Arăţi perfect aici, Caroline. Stând aşa pe verandă, cu rochia asta bleu, cu uşa deschisă în spatele tău şi cu albinele zumzăind în jurul florilor. Arăţi perfect, spuse el, îmbrăţişând-o şi ţinând-o astfel câteva clipe. Să te pregăteşti pentru focurile de artificii de diseară, îi mai spuse el. Şi pentru ceea ce vreau să-ţi mărturisesc după aceea. O strânse puţin mai tare. — Caroline, aş vrea… — Dumnezeule, bombăni Lulu apărând în prag. Tucker, ai de gând să stai toată ziua să te giugiuleşti cu yancheea ta? Trebuie să plecăm, altfel n-o să mai apucăm locuri bune, de unde să urmărim parada. — Mai e destul timp, spuse Tucker, dar îi dădu drumul Carolinei. Ai grijă de yancheea mea până ajung eu, zise el şi apoi un zâmbet îi lumină toată faţa. Trebuie să recunosc, verişoară Lulu, că arăţi suficient de bine ca să fi înălţată pe catargul steagului. De unde ai luat pantalonii ăştia? — L-am făcut special, spuse ea, depărtându-şi picioarele subţiri. Am şi o haină asortată, dar e prea cald s-o port, zise ea şi îşi înfipse în păr o pană de vultur, care îi căzu peste o ureche. Sunt gata de plecare. — Atunci, ar fi bine să plecaţi, zise el, sărutând-o scurt pe Caroline, înainte să pornească spre uşă. O

să-i trimit şi pe ceilalţi. Verişoară Lulu, să ai grijă de Caroline să nu plece cu vreun tip bun de gură. Lulu pufni. — N-o să ajungă departe. Caroline zâmbi. — Aşa e. Capitolul 28 — Câţi nebuni din ăştia or să leşine de căldură până la ora două? Întrebă verişoara Lulu de pe scaunul ei de regizor, pe spatele căruia îi era scris numele. O umbrelă, cu culorile roşu, alb şi albastru, era prinsă în spate şi înclinată, iar ea ţinea între picioare un termos cu julep de mentă. — Nu leşină mai mult de cinci, şase, spuse Delia calmă de pe scaunul ei. La concurenţă cu pantalonii lui Lulu, îşi înfipsese şi ea un steag american, în miniatură, în părul bogat. — Majoritatea sunt tineri. Când o orchestră fanfară trecu cântând Sousa, Lulu o acompanie la o ţiteră din plastic. Îi plăcea zgomotul, sclipirea metalelor în razele soarelui, dar nu putu să nu se gândească la faptul că, dacă ar fi leşinat vreo doi tineri care cântau la piculină, ar fi fost şi mai captivant. — Uită-te la puştiul ăla care cântă la tobă, ăla voinic şi cu faţa plină de coşuri. Mi se pare puţin cam ameţit. Pe zece dolari că nu mai trece mult şi

pică. Instinctul competitiv o făcu pe Delia să studieze cu atenţie băiatul. Asuda din belşug şi ea îşi închipui că uniforma avea să-i miroasă, în final, ca o capră udă. Dar părea destul de rezistent. — S-a făcut. — Ce mult îmi place să văd o paradă, spuse Lulu, vârând ţitera după ureche, la fel ca pe un creion, pentru a-şi mai umple un pahar. După nunţi, înmormântări şi partide de pocher, găsesc că nimic nu e mai captivant. Delia pufni uşor şi îşi răcori faţa cu un ventilator mic cât palma, care funcţiona le bază de baterii. — Poţi să mergi chiar mâine la o înmormântare, dacă vrei. De câtva timp, avem o adevărată epidemie de înmormântări, zise ea oftând şi îşi puse un pahar din termosul lui Lulu. Cred că e pentru prima oară, în cincisprezece ani, când Happy nu defilează alături de membrele de la Ladies Garden Club. — De ce nu defilează? — Mâine îşi îngroapă fiica. Lulu se uită la majoretele de la liceul Jefferson Davis, care se mişcau pe melodia lui It’s a Grand Old Flag2. — După o înmormântare frumoasă, o să se odihnească în pace, zise ea. Ce pregăteşti pentru după aceea? 2 E un drapel vechi, măreţ (n.tr.)

— Ambrozia mea din nucă de cocos, spuse Delia, ducând mâna streaşină la ochi şi zâmbind. La uite acolo, verişoară Lulu. Uită-te la fata lui pari Johnson, cum învârte bastonul ăla. Ca o adevărată expertă. — E foarte bună, într-adevăr, spuse Lulu râzând puţin şi sorbind din pahar. Ştii, Delia, viaţa e ca un baston din ăsta. Poţi să-l învârţi pe după degete, dacă ai talent. Poţi să-l arunci în sus şi să-l prinzi iarăşi dacă eşti destul de iute. Sau poţi să-l laşi să zboare şi să cadă în capul cuiva, spuse ea zâmbind şi luând ţitera de după ureche. Ce-mi place să văd o paradă. În spatele ei, Caroline se gândi la comparaţia aceea şi clătină din cap. Era înspăimântător de potrivită. Nu ştia dacă lovise pe cineva în cap vreodată cu bastonul vieţii, dar, cu siguranţă, îl scăpase de câteva ori. Făcea tot ce-i stătea în putinţă să-l facă să se învârtească. — Acolo e Prinţesa Bumbacului cu curtenii ei, îi spuse Cy. Tot liceul o alege în fiecare an. Trebuia să treacă în maşina domnului Tucker, dar dacă aceasta e lovită, au închiriat decapotabila asta de la Avis din Greenville. — E frumoasă, spuse Caroline zâmbindu-i fetei îmbrăcată într-o rochie albă cu mâneci bufante şi cu o faţă care lucea de sudoare. — E Kerry Sue Hardesty, spuse Cy şi, uitându-se la ea, se gândi la sora ei mai mică, Leeanne, cea cu

sâni moi, fascinanţi. Când maşina trecu mai departe, Cy îşi aruncă privirea peste mulţime, sperând să o zărească. Nu o văzu pe Leeanne, dar, în schimb, îl zări pe Jim căruia îi făcu semn cu mâna, entuziasmat. — De ce nu te duci să stai cu prietenul tău, Cy? Ne întâlnim la maşină când se termină parada. El ar fi vrut tare mult să o facă, dar clătină din cap şi rămase pe loc. Domnul Tucker conta pe el să stea cu domnişoara Caroline. Avuseseră o discuţie ca între bărbaţi, legată de acel lucru. — Nu, stau foarte bine aici. Uitaţi-i şi pe domnişoara Josie şi pe doctorul de la FBI. El are o floare la butonieră, din acelea din care ţâşneşte apă. E o figură. — Categoric, spuse ea, uitându-se, de asemeni, în jur. Mă întreb ce l-o reţine pe Tucker. — Nimic, rosti Tucker din spate, cuprinzându-i mijlocul. Doar nu-ţi închipui că aş rata ocazia de a privi o paradă alături de o femeie frumoasă, nu? Mulţumită, ea se rezemă de el. — Nu. — Vreţi să vă aduc ceva de băut dumneavoastră şi domnişoarei Caroline, domnule Tucker? Am mărunt. — Nu-i nevoie, Cy. Cred că verişoara Lulu are acolo în termos exact ce a prescris medicul. Cy sări imediat să ia ceaşca pe care o umplea Lulu şi i-o dădu lui Tucker.

— Tipul ăla de la FBI se uită din faţa biroului şerifului. — Văd, zise Tucker sorbind, savurând şi apoi dându-i Carolinei ceaşca. Ea luă o înghiţitură şi lăsă băutura răcoroasă să-i alunece pe gât. — Nu pare să urmărească parada. — Parcă i-ar mirosi a sconcs mort, spuse Cy. — Nu pricepe, spuse Tucker, ţinând-o pe Caroline cu un braţ pe după mijloc, iată-l pe Jed Larsson cu băieţii lui. Când grupul de fluiere şi tobe, condus de Larsson, trecu cântând Dixie, mulţimea izbucni în urale. Cei care stăteau jos, se ridicară în picioare şi aplaudară. Caroline zâmbi şi puse capul pe umărul lui Tucker. Ea pricepea. Ziua de 4 Iulie însemna pui fript, salată de cartofi şi fripturi la grătar. Era o zi în care se fluturau steguleţe, se mâncau plăcinte şi se bea bere rece la umbră. Unii oameni erau îndoliaţi, legea continua să-şi facă datoria, dar în acea zi strălucitoare, Innocence arunca o mantie roşu-alb-albastră peste crime şi sărbătoare. După paradă, urmară întrecerile pe Market Street şi în scuarul oraşului. Mâncatul plăcintelor, trageri la ţintă, alergări, aruncarea ouălor şi – întotdeauna favorita – scuiparea seminţelor de pepene. Caroline se uită uimită la grupul de copii, între

şapte şi paisprezece ani, care participa la întrecerea care consta în înfulecarea plăcintelor, înghiţind repede, în strigătele mulţimii. Se consuma plăcintă după plăcintă şi alte tăvi sclipitoare se vârau sub feţele purpurii. Încurajări şi sfaturi gastronomice se strigau când, unul câte unul, concurenţii abandonau. Gemând. — Uită-te la Cy, spuse Caroline, apăsându-şi abdomenul cu mâna, înţelegând cum trebuia să se simtă băiatul. Trebuie să fi mâncat o duzină până acum. — Nouă şi jumătate, o corectă Tucker. Dar e în frunte. Haide, băiete, nu mesteca. Las-o să alunece pe gât. — Nu-mi dau seama cum poate să respire, murmură ea când Cy îşi îngropă faţa în cea de a zecea. O să-i fie rău. — Bineînţeles. Aşa, Cy! Nu te lăsa tocmai acum. Are un ritm bun, îi spuse el Carolinei. Nu-şi bagă faţa în ea, sperând să reuşească, ci o ia frumos în cerc, din exterior spre interior. Ea habar nu avea cum putea să-şi dea seama Tucker, pentru că nu vedea decât un băiat îngropat până la gât în afine, în timp ce mulţimea striga şi tropăia. Îşi spuse că era un joc prostesc, murdar şi, cu siguranţă, nedemn. Dar se balansa înainte şi înapoi, de pe vârfuri pe călcâie, prinsă de atmosferă. — Haide, Cy! Înghite-o pe toată. Fă-i praf. Uite! O începe pe-a douăsprezecea. Dumnezeule, a obosit.

E… Îşi ridică privirea spre Tucker şi îl văzu zâmbindui. — Ce e? — Sunt nebun după tine, zise el sărutând-o apăsat şi îndelung, exact în clipa în care Cy, puţin cam verde sub petele de roşeaţă, era declarat învingător. Absolut nebun! — Bun, spuse ea trecându-şi degetele peste obrajii lui şi apoi prin părul lui. E bine. Acum poate că ar trebui să-l ajut pe câştigător să-şi cureţe faţa. — Lasă să-l cureţe iubita lui, spuse el şi o trase spre următoarea întrecere. Eliberaseră parcarea Bisericii Luterane pentru tragerea la ţintă. Megreedy’s oferise sticlele de bere şi Hunters Friend, muniţiile. Rundele eliminatorii se terminară repede, iar cei respinşi îşi descărcau armele abătuţi, aşezându-se pe margine. Tucker se bucură să-l vadă pe Pwayne pregătinduse pentru runda a doua. Insistase mult până îl convinsese să participe la întreceri. Nu voia să se răspândească vreun zvon înainte de a-i fi imposibil să evite acest lucru. Şi voia ca Dwayne să continue să se comporte normal. În mintea lui Tucker, normal era echivalent cu nevinovat. — Şi Dwayne şi Josie concurează, observă Caroline. — Am fost învăţaţi să mânuim arma de la o vârstă fragedă. Bătrânul Beau a insistat.

— Şi tu? Nu vrei marele premiu de şuncă afumată şi o panglică albastră? El ridică din umeri. — Nu prea mi-au plăcut armele niciodată. Uite-o pe Susie, zise el, uitându-se cum aceasta nimeri trei sticle din trei împuşcături. Dumnezeule, ce perfect trage. Bine că s-a măritat cu un om al legii. Altfel ar fi putut-o apuca pe drumul criminalităţii.. — Verişoara Lulu, spuse Caroline, atingându-i braţul lui Tucker. Lulu apăru cu două Colt-uri vârâte într-un toc de piele, care atârna pe şoldurile ei osoase. — Chiar crezi că ar trebui… Dar se întrerupse brusc când bătrâna scoase pistolul din toc şi trase. Cele trei sticle părură să explodeze în aceeaşi clipă. — Dumnezeule! — Poate să se descurce cu orice, începând de la un pistol de calibru 22 şi până la un AK-47, spuse Tucker, râzând când Lulu învârti un Colt de trei ori pe deget, după care îl vârî iute la loc. Dar dacă te roagă să stai cu un măr pe cap, să refuzi. Nu mai e atât de tânără. În final, Lulu îi scoase din competiţie pe Susie şi pe Will Sliver, care era foarte supărat. Lumea începu să se îndrepte spre locul unde avea să se desfăşoare alergarea. — Sweetwater nu s-a descurcat rău, spuse Caroline, luând sticla de Cdca-Cola rece pe care i-o

întinse Tucker. Tu nu alergi? — Să alerg? Întrebă el, aprinzându-şi o ţigară şi aruncând chibritul. Scumpo, de ce să vreau să mă obosesc şi să transpir doar ca să ajung dintr-un loc în altul? — Bineînţeles, zise ea zâmbind. Nu ştiu ce mi-a venit. Oftând, se rezemă din nou de pieptul lui, în timp ce primii alergători îşi luau locurile la start. — Şi, nu participi la nicio probă? — Ei, e una la care particip de obicei. Ea se întoarse şi îl privi. — Care? — O să vezi. Porci unşi? Caroline credea că intrase în spiritul lucrurilor, dar când stătu în afara ţarcului improvizat în scuarul oraşului, ascultând guiţatul porcilor, îşi dădu seama că nu o făcuse nici pe departe. Tucker nu mâncase plăcinte, nu voia să tragă la ţintă şi căsca la gândul de a alerga. Dar se afla acum în interiorul ţarcului, gol până la brâu, aşteptând „semnalul de începere a fugăririi unui porc uns cu untură. Uluită, Caroline stătea sprijinită cu cotul pe umărul lui Cy. — Cum te simţi? — Ah, bine acum, o asigură el. Cea mai mare

parte din plăcinte le-am dat afară şi restul se aşază. Pipăi panglica albastră, pe careşi-o prinsese cu; mândrie la tricou. — Domnul Tucker o să câştige. — Chiar aşa? — Întotdeauna câştigă. Poate să se mişte foarte repede când vrea, spuse el, scoţând un chiot împreună cu toţi ceilalţi. Au pornit! Strigătele şi râsetele spectatorilor erau la fel de stridente ca şi guiţatul porcilor şi înjurăturilor celor care încercau să-i prindă. În plus, pământul fusese udat şi transformat în nămol. Oamenii alunecau şi cădeau în el, când pe burtă, când pe spate. Iar porcii le scăpau din mâini. — Ah, de ce n-am o cameră video? Exclamă Caroline izbucnind în râs când Tucker alunecă şi căzu în fund. Se răsuci când un porc îi trecu în fugă peste genunchi, însă nu-l prinse. — Doctorul ăla de la FBI e bun! Strigă Cy şi izbucni în urale când Teddy apucă un porc şi aproape că reuşi să-l ţină. Ar fi putut să-l ţină, dacă Bobby Lee nu s-ar fi împiedicat de el. Domnul Tucker îl vrea pe cel mare. Haideţi, domnule Tucker! Puneţi mâna pe el! — Interesantă întrecere, spuse Bums venind lângă ei. Bănuiesc că demnitatea se sacrifică pentru plăcerea de a vâna. Caroline fu cât pe ce să-i arunce o privire, dar nu

voia să piardă nimic. — Din câte văd, tu ţi-o păstrezi pe a ta. — Mă tem că nu văd niciun sens în a te bălăci în nămol şi a alerga după nişte porci. — Nici nu m-aş fi aşteptat să vezi vreun sens. Se cheamă amuzament. — Ah, sunt de acord. De fapt, niciodată nu m-am amuzat atât, spuse el zâmbindu-i lui Tucker care căzuse cu faţa în noroi. Longstreet pare în mediul lui, nu crezi? — Să-ţi spun ce cred eu, zise ea, dar Cy o trase de — Uitaţi! L-a prins! L-a prins, domnişoară Caroline. Tucker, plin de noroi şi de unsoare, ţinea un porc care i se zvârcolea deasupra capului. Când îi zâmbi Carolinei, ea ar fi vrut să aibă o duzină de trandafiri pe care să-i arunce. Niciun matador nu arătase mai fermecător vreodată. — „Prada e a învingătorului”, spuse Bums. La spune-mi, o să păstreze porcul? Caroline se înfurie.. — Până la iarnă când o să-l taie. Scuză-mă, dar vreau să felicit învingătorul. — Stai puţin, spuse el oprind-o. Tot la Sweetwater stai? — Deocamdată. — În locul tău m-aş gândi mai bine. Nu-i prea înţelept să dormi sub acelaşi acoperiş cu un criminal.

— Ce vrei să spui? Bums aruncă o privire spre locul unde Dwayne şi Tucker îşi curăţau gâtlejurile cu câte o bere. — Poate ar fi bine să-ţi întrebi gazda. Pot să-ţi spun doar că mâine o să fac o arestare şi familia Longstreet n-o să mai aibă motiv să se bucure. Distracţie plăcută în continuare. Fără să spună nimic, Caroline îl luă de braţ pe Cy şi trecu pe lângă el. — Ce-a vrut să spună, domnişoară Caroline? — Nu ştiu, dar am de gând să aflu. Când reuşi să treacă prin mulţime, observă că Tucker dispăruse. — Unde s-a dus? — Probabil că e la Megreedy’s să se spele cu furtunul, împreună cu ceilalţi. Aproape toată lumea o să-şi strângă lucrurile ca să meargă la Sweetwater la picnicuri, înainte de spectacolul cu focuri de artificii. Or să deschidă şi carnavalul.. Caroline se opri neputincioasă. Îi era imposibil să-i vorbească înconjuraţi de bărbaţi uzi, care se băteau reciproc pe spate. Trebuia să-l prindă singur. Ridicându-se pe vârfuri, îşi aruncă privirile prin mulţime. — Uite-o pe Delia. Ce-ar fi să te duci cu ea acasă? Eu îl aştept pe Tucker. — Nu. Domnul Tucker a zis să stau cu dumneavoastră când nu e dânsul. — Nu-i nevoie, Cy. Eu nu…

Când îl văzu încleştând maxilarul, îşi înăbuşi un oftat. — Bine. Atunci, o să ne aşezăm undeva şi o să aşteptăm. Instalându-se pe veranda neacoperită din faţa magazinului Larsson’s, priviră mulţimea de oameni care trecea. — N-ar trebui să-l lăsaţi pe tipul ăla de la FBI să vă supere, domnişoară Caroline. — Nu m-a supărat. Sunt doar îngrijorată. Cy trase panglica în faţă, ca să citească iarăşi ce scria pe ea. — E ca Vernon. Caroline îl privi surprinsă. — Agentul Bums e ca fratele tău? — Nu că ar bate oamenii şi ar lovi femeile. Dar se crede mai deştept şi mai bun decât toţi. Îşi închipuie că numai el are dreptate. Şi îi place să-ţi pună piciorul în gât. Caroline îşi sprijini bărbia în mână şi se gândi. Lui Bums nu i-ar fi plăcut deloc comparaţia, dar era extrem de adecvată. La Vernon era Scriptura – interpretarea lui. La Bums era legea – interpretarea lui. În ambele cazuri se folosea ceva corect şi bun pentru obţinerea puterii personale. — Ei sunt cei care pierd în cele din urmă, spuse ea, gândindu-se şi la mama ei, o mare mânuitoare a puterii, o maestră în impunerea propriei voinţe. Pentru că nimeni nu stă de bunăvoie cu ei. Asta e

trist. E mai bine ca oamenii să ţină la tine, chiar dacă nu eşti întotdeauna mai deştept, chiar dacă nu eşti întotdeauna sigur că ai dreptate. Se ridică. Tucker venea pe stradă, cu cămaşa atârnată pe umăr, cu părul ud şi cu blugii leoarcă. — Se pare c-o să mergem acasă. Traversă strada, înconjurându-l cu braţele. Fumând, el încercă să o dea la o parte. — Scumpo, nu sunt atât de curat cum ar trebui. — N-are importanţă, spuse ea şi apoi îi şopti la ureche: Trebuie neapărat să stăm de vorbă. Între patru ochi. L-ar fi plăcut să creadă că era vorba despre romantism, dar îi sesiză încordarea. — Bine. Cât de curând, spuse el, luând-o pe după umeri şi începând să meargă. Haide, Cy. Am auzit că Delia a pregătit un adevărat festin. Probabil că a făcut şi câteva plăcinte. Cy zâmbi. — Nici n-o să mă mai uit la o plăcintă până la anul de 4 Iulie. — Trebuie să te menţii în formă, băiete, spuse Tucker, plimbându-şi degetul pe panglica copilului. Ştii de ce sunt atât de bun la prinderea creaturilor ălora alunecoase? Întrebă el. Pentru că mereu caut să pun mâna pe câte o femeie care-mi scapă printre degete. Caroline se relaxă suficient ca să zâmbească. — Mă compari cumva cu o scroafă?

La Sweetwater, păturile erau întinse pe iarbă, iar muzica de flaşnetă se auzea de pe Câmpul lui Euştis. — Vai de mine, în niciun caz, draga mea. Vreau să zic doar că, dacă un bărbat vrea neapărat, poate să împiedice un lucru să-i alunece printre degete. Lângă lac, pe unde moartea trecuse atât de recent, răsuna muzică de vioară, banjo şi chitară. Ici-colo, copii obosiţi trăgeau un pui de somn, mulţi dintre ei întinşi în locurile unde îi apucase somnul. Un meci de soft-ball organizat pe loc era în plină desfăşurare şi, din când în când, o lovitură de bâtă stârnea urale. Bătrânii stăteau pe şezlonguri, fumând, vorbind şi dorindu-şi să mai aibă iarăşi picioarele din tinereţe. Cei tineri se duceau la carnaval, unde toate distracţiile erau la jumătate de preţ, până la ora şase. — Aşa e în fiecare an? Întrebă Caroline, fiind destul de aproape de muzică pentru a aprecia şi destul de departe de carnaval pentru a nu se gândi cât de ţipător arăta. — Cam aşa, spuse Tucker stând întins pe spate şi întrebându-se dacă mai avea. Loc pentru o pulpă de pasăre friptă. Tu ce faci de obicei în ziua dă 4 Iulie? — Depinde. Dacă sunt plecată din ţară, ziua trece la fel ca oricare alta. Când sunt în State, de obicei dăm concertul înaintea unui spectacol cu focuri de artificii. Cel care cânta la vioară începu Little Brown Jug şi

ea îl fredonă în minte. — Tucker, trebuie să te întreb ceva în legătură cu un lucru pe care mi l-a spus Matthew mai devreme. Când auzi numele agentului, Tucker se hotărî să nu mai mănânce nicio pulpă. — Ar fi trebuit să-mi dau seama că o să găsească el o cale să strice totul. — A zis c-o să facă o arestare mâine, spuse ea, luându-i mâna într-a ei. Tucker, ai necazuri? El închise ochii câteva secunde, după care se întoarse şi se aşeză în capul oaselor, strângându-şi picioarele sub el. — E vorba despre Dwayne, Caro. — Dwayne? Întrebă ea uimită şi clătină din cap. O să-l aresteze pe Dwayne? — Nu ştiu dacă poate, zise Tucker încet. Avocatul e de părere că Bums face mai mult zgomot, că poate încerca să-l facă pe Dwayne să spună ceva ce n-ar fi trebuit. Nu sunt decât nişte speculaţii. Nicio dovadă concretă. — Ce fel de speculaţii? — Îl poate plasa pe Dwayne în zonele în care au fost comise crimele, fără să aibă niciun alibi deocamdată. Şi foloseşte problemele lui Sissy, ca un fel de motiv. — Divorţul ca motiv pentru a ucide femei? Întrebă Caroline, ridicând din sprâncene. Ar însemna că jumătate din bărbaţii din ţară ar fi avut motiv. — Pare cam subţire, nu?

— Atunci de ce pari atât de îngrijorat? — Pentru că Bums poate să fie un ticălos de prima clasă, dar prost, nu e. Ştie că Dwayne bea, ştie că a fost pus într-o situaţie jenantă de Sissy. Şi ştie că le-a cunoscut pe victime. Cea din Nashville e cea mai gravă. — Nashville? Întrebă ea, oftând. Povesteşte-mi. El sperase să-i ascundă faptele cel puţin o zi. Dar când începu, cuvintele ieşiră foarte uşor. Iar dincolo de ele, ea simţi furie şi o teamă cât se poate de reală. — Ce v-a sfătuit avocatul? — Să continuăm ca şi până acum. Să vedem ce-o să mai fie. Bineînţeles, dacă Dwayne ar găsi un alibi pentru una din seri măcar, asta ar mai simplifica lucrurile, spuse el şi desfăcu o bere, încruntându-se. Am sunat la guvernator. E cam greu de prins astăzi, dar bănuiesc că o să-mi dea un telefon mâine. " Ea încercă să zâmbească, sperând să aducă un zâmbet şi pe chipul lui. — E vreun văr de-al vostru? — Guvernatorul? Întrebă el şi. Zâmbi vag. Doar nevastă-sa este. S-ar putea ca Bums să aibă nevoie de mai multe lucruri, ca să-i pună cătuşele lui Dwayne. — Aş putea să vorbesc cu tata, dacă vrei. Lucrează pentru corporaţii, dar cunoaşte nişte avocaţi penali foarte buni. Tucker luă o înghiţitură de bere. — Să sperăm că n-o să fie nevoie să te amestec în treaba asta, Mai rău e că Dwayne e atât de speriat,

încât până şi el are îndoieli. — Cum adică? — Se teme că, poate când a fost beat, când nu mai era lucid ar fi putut să… Ei i se opri inima în loc. — Dumnezeule, Tucker, doar nu crezi… — Nu, zise el cu o furie abia reţinută. Dumnezeule, Caroline, Dwayne e la fel de inofensiv ca un căţel. Poate că face scandal şi se ia la bătaie când e beat, dar nu-şi face rău decât sieşi. Şi gândeşte-te la felul cum au fost omorâte femeile alea. A fost ceva de o cruzime îngrozitoare. Primitiv şi sălbatic, dar, de asemenea, şi premeditat. Totul a fost bine gândit şi pus la cale. Un individ cu mintea îmbâcsită de whisky nu face aşa ceva, ci e ameţit şi prost. — Nu trebuie să mă convingi pe mine, Tucker, spuse ea încet, dar se întrebă dacă nu cumva încerca să se convingă pe sine. — E fratele meu. Pentru Tucker, acest lucru spunea tot. Îl văzu pe Dwayne stând de vorbă cu bătrânul O’Hara. Tucker îşi închipui că ceea ce beau cei doi era ceva făcut de bătrân, nu era limonadă. — O să fie beat mort înainte să se lase întunericul. N-am avut inima să-i interzic să bea. I; — Mai devreme sau mai târziu, tot va trebui s-o faci, nu? Întrebă ea, punându-i mâna pe obraz. Altfel îl ajuţi să se distrugă. M-am gândit la ce ai spus despre familii. Nu doar despre faptul de a lua o

poziţie, dar şi despre îndreptarea lucrurilor. O s-o sun pe mama. — Bănuiesc că vrei să spui că, dacă sfatul meu e destul de bun pentru tine, ar trebui să fie şi pentru mine. Ea zâmbi. — Cam aşa ceva. Încuviinţând, el se uită din nou la Dwayne. — Există un sanatoriu în Memphis. Are o reputaţia bună în ceea ce priveşte ajutorul acordat oamenilor pentru a se lăsa de băutură. Cred că, dacă aş încerca, l-aş putea convinge să meargă acolo. — Dragul meu, cu talentul tău, ai putea să convingi un om înfometat să renunţe şi la ultima bucăţică de pâine. — Chiar aşa? — Chiar aşa. — Astfel stând lucrurile, poate aş putea să te conving să faci ceva pentru mine. Ceva ce îmi doresc foarte mult. Caroline se gândi la casa răcoroasă şi goală din spatele lor, la patul mare cu baldachin. — Bănuiesc că s-ar putea să mă convingi. La ce te gândeai? — Păi, am o dorinţă foarte mare, spuse el, întorcând capul pentru a-i roade urechea uşor. — Sunt încântată să aud asta. — N-aş vrea să te jignesc. Ea râse uşor în gâtul lui.

— Chiar te rog. — M-am gândit că s-ar putea să te jenezi puţin, s-o faci aici, în faţa tuturor. — Aş putea… Poftim? Întrebă ea şi, râzând, se trase în spate. Ce să fac în faţa tuturor? — Păi, să cânţi ceva, draga mea, spuse el zâmbind. La ce ai crezut că mă refer? Continuând să zâmbească, el îşi ridică o sprânceană. — Vai, Caroline, încep să cred că nu te gândeşti decât la un singur lucru. — Tu, în schimb, te gândeşti la o mulţime de lucruri, zise ea, oftând, după care îşi trecu degetele prin păr. Vrei să cânt? — Probabil la fel de mult ca tine. Ea dădu să spună ceva, dar se răzgândi şi dădu din cap. — Ai dreptate. Mi-ar plăcea. Tucker îi dădu un sărut. — Mă duc să-ţi aduc vioara. Capitolul 29 Fu primită în mica orchestră, dar cu îndoială. Oamenii se aşezară, foarte politicoşi, observă Caroline, ca nişte elevi care se pregăteau să asculte un conferenţiar plicticos, dar respectat. Îi trecu prin cap că se obişnuise cu ovaţiile când apărea pe scenă. Evident, se obişnuise prea mult, îşi spuse ea acum cuprinsă de o stare de nervozitate.

Acel petec de iarbă, de lângă Sweetwater Pond, nu era Carnegie Hali, dar era tot un fel de scenă. Şi actualul ei public aştepta să o vadă de ce era în stare. Se simţea ridicolă, absurd de deplasată cu sclipitoarea ei vioară Stradivarius şi cu pregătirea ei la Juillard. Tocmai voia să găsească o scuză şi să se retragă deoparte, când îl văzu pe Jim zâmbindu-i. — Ei, domnişoară, spuse bătrânul Koons, trecându-şi degetele peste corzile banjoului. Nu vedea la mai mult de un metru în faţa lui, dar încă mai cânta excelent. — Ce-ai vrea să cânţi? — Ce-ai zice de Whiskey for Breakfast? — Foarte bine, zise el şi bătu ritmul din picior. Noi o să-ncepem şi dumneata o să intri când vrei. Caroline aşteptă câteva acorduri. Era un sunet bun, plin şi tumultuos. La un moment dat, ea îşi fixă vioara pe umăr, trase aer în piept şi începu. Şi senzaţia era plăcută. Aşa cum trebuia să fie un moment de distracţie. Oamenii băteau din palme în ritmul muzicii. Se auziră multe fluierături şi, când cineva începu să cânte textul, acest lucru fu primit cu un strigăt de aprobare. — Cred că vioara aia a dumitale a luat foc, îi spuse Koons, după care scuipă puţin tutun. Hai să continuăm. — Nu cunosc decât câteva, zise ea, dar Koons îi ignoră protestele. — O să le prinzi din zbor. Hai să-ncercăm Roling

în My Sweet Baby’s Arms. Prinse, într-adevăr. Urechea şi instinctul ei erau destul de bune. Când trio-ul trecu la blues-uri şi apoi la o variantă mai alertă a lui The Orange Blossom Special, ea cântă cu ei. Se pierdu în plăcerea acestui lucru. Dar, chiar şi aşa, observă că Bums o urmărea – şi îl urmărea pe Dwayne. Îi văzu pe Bobby Lee şi pe Marvella dansând când ei începură să cânte The Tennessee Waltz. Muzica se scurgea prin ea, dar observă că Tucker purta o discuţie serioasă cu Burke. Şi mai observă că Dwayne stătea abătut, cu o sticlă la picioare, şi cu privirea în pământ. Lucrurile se întâmplau, îşi spuse Caroline. Chiar în timp ce soarele se pregătea să apună, când carnavalul era în plină desfăşurare, când umbrele se lungeau, lucrurile se întâmplau. Dincolo de fluierături şi râsete, nervii zbârnâiau precum corzile banjoului lui Koons. Şi ea nu era decât un alt participant. Un alt participant la un joc ciudat şi neplăcut. Destinul o aruncase în mijlocul acelui amestec de căldură, de crimă şi de nebunie. Supravieţuia. Mai mult, participa. Vara trecuse pe jumătate şi ea era întreagă. Începea chiar să creadă că se vindecase. Dacă ar fi plecat din Innocence numai cu atât, ar fi fost de ajuns. Se uită din nou la Tucker. Ar fi fost de ajuns, îşi spuse ea, zâmbind uşor. Dar nu strica să spere la mai mult.

— Ei, loveşte-mă în cap şi spune-mi că-s zăpăcit, zise Koons, râzând şuierător şi punând banjo-ul pe genunchi. Sigur ştii să cânţi la vioara aia, fetiţo. Şi nu eşti nici fandosită. — Mulţumesc, domnule Koons. — Ar fi timpul să bem o bere, spuse el, ridicânduse cu greu. Eşti sigură că eşti yanchee? Ea zâmbi, luându-l ca pe un compliment, ceea ce şi era. — Nu, domnule, nu sunt sigură deloc. El îşi plesni genunchiul, după care se depărtă, strigându-i fiicei lui să-i aducă o bere. — Aţi cântat foarte frumos, domnişoară Caroline, zise Jim, ducându-se repede spre ea pentru a mai arunca o privire viorii înainte să închidă cutia. — Trebuie să-i mulţumesc profesorului meu. El o privi nedumerit, după care îşi coborî privirea în pământ. Dar, chiar şi aşa, Caroline îi văzu zâmbetul întinzându-se de la o ureche la alta. — Prostii, eu n-am făcut nimic. — Am vrea tare mult să-ţi mulţumim, spuse Toby, ţinându-şi soţia pe după umeri. Mergea puţin rigid, protejându-şi partea bandajată. — Ai fost de partea noastră în seara aia. Ştiu că iai fost de ajutor lui Winnie. — Mi-e ruşine că nu ţi-am mulţumit cum se cuvine, Caroline, adăugă Winnie. Aş fi înnebunit dacă n-aş fi ştiut că tu şi domnişoara Delia aveţi grijă

de copii, când eu şi Toby am fost în spital. Îţi mulţumesc foarte mult. — Nu e nevoie. Mi s-a spus că pentru asta există vecini… — Domnişoară Caroline, o întrerupse Lucy, trăgând-o de fustă. Tăticul meu o să cânte imnul naţional înainte de a începe focul de artificii. Domnul Tucker l-a rugat. — Minunat. Abia aştept să-l aud. — Haideţi să mergem acum, spuse Toby, punându-şi fetiţa pe şold. Aşa cum îl cunosc pe Tucker, o caută pe această domnişoară şi noi ar trebui să ne găsim locuri de unde să privim focurile de artificii. O să înceapă când o să fie întuneric. — Cât mai e până atunci? Vru să ştie Lucy. — Ah, nu mai mult de vreo jumate de oră. — Dar am aşteptat toată ziua… Caroline râse uşor când auzi obişnuitele nemulţumiri, în timp ce Toby şi Winnie se depărtară împreună cu Lucy.. — E atât de copilăroasă, zise Jim cu un aer de superioritate. Caroline oftă când îi sesiză ironia din glas. Ştia că îşi apărase sora cu riscul vieţii lui, dar totul se uitase acum. — Ştii la ce mă gândesc, Jim? — Nu. — Că sunt un singur copil la părinţi, spuse ea şi râse când îi văzu privirea nedumerită, după care luă

cutia cu vioara. Du-te cu ai tăi. Dacă-l vezi pe Tucker, spune-i că mă-ntorc imediat. — Aş putea să vă duc eu vioara în casă, domnişoară Caroline. N-ar fi pici un deranj. — E-n regulă. Trebuie să dau şi un telefon înainte să se întunece. Nu avea să fie surprinsă mama ei? Se întrebă ea pornind să străbată peluza, îndreptându-se spre coloanele albe ale casei. Avea să-i ureze mamei ei o zi a Independenţei fericită. Pentru amândouă. „M-am eliberat de tine, mamă, iar tu poţi să te eliberezi de mine. Poate, poate dacă ne-am privi fără acele fire subţiri şi întinse între noi, am descoperi ceva Se întoarse să le mai arunce o privire câmpurilor. Deşi nu era încă întuneric, luminile de pe aleea principală şi ale punctelor de distracţie, licăreau în depărtare. Acum nu mai păreau stridente, ci dătătoare de speranţă. Dacă ciulea bine urechile, auzea muzica şi râsetele. Nu peste mult timp avea să fie întuneric şi, atunci, cerul avea să explodeze de lumini, iar aerul avea să se cutremure de bubuituri. Întorcându-se iarăşi spre Sweetwater, grăbi pasul, pentru că nu voia să piardă niciun moment. Mintea îi era atât de plină de lucrurile care aveau să urmeze, încât nu prea dădu atenţie vocilor. Abia când sesiză furie în ele se opri, întrebându-se cum ar fi putut evita să nimerească în toiul unei discuţii

aprinse. Când îi văzu pe Josie şi pe Dwayne stând pe aleea din faţă, lângă maşina lui Josie, Caroline se dădu înapoi, în mod automat, gândindu-se că ar fi putut să intre de pe terasa laterală. Ezită puţin, dar fu de ajuns ca să vadă cuţitul lui Dwayne. Încremeni în locul în care se afla, lângă ultima coloană a superbei verande, privind înmărmurită cum fraţii se priveau pe deasupra lamei. — Nu poţi s-o faci. Pur şi simplu, nu poţi, spuse Josie furioasă. Trebuie să-ţi dai seama, Dwayne. — Văd cuţitul. Dumnezeule, Josie, spuse el răsucindu-l în mână şi privindu-i lama sclipitoare, ca hipnotizat. — Dă-mi-l mie, spuse ea, făcând un efort să-şi păstreze vocea calmă şi coborâtă. Dă-mi-l mie şi o să mă ocup eu de tot. — Nu pot. Dumnezeule, Josie, trebuie să înţelegi că nu pot. S-a ajuns prea departe acum. Dumnezeule mare, Arnette… Francie. Parcă le văd. Le văd, Josie. Parcă ar fi un coşmar oribil. Dar nu e. — Încetează, spuse ea apropiindu-şi faţa de a lui şi cuprinzându-i încheietura mâinii în care ţinea cuţitul, încetează imediat. Ceea ce spui că faci e o nebunie, absolut o nebunie. N-o să-ţi dau voie. — Trebuie… — Trebuie să mă asculţi. Asta-i tot ce trebuie să faci. Uită-te la mine, Dwayne. Vreau să te uiţi la mine,

spuse ea şi, când el o privi, spuse din nou încet: Suntem rude, Dwayne. Asta înseamnă că trebuie să rămânem uniţi. Degetele lui asudate îşi slăbiră strânsoarea pe mânerul cuţitului. — Aş face orice pentru tine, Josie. Ştii foarte bine asta. Dar asta e… — Bine, spuse ea şi, zâmbind uşor, îi luă cuţitul din mână. În locul unde se afla, Caroline răsuflă uşurată. — Uite ce trebuie să faci acum pentru mine. O să mă laşi să mă ocup eu de toate. Clătinând din cap, Dwayne îşi acoperi faţa. — Cum poţi? — Lasă pe mine. Ai încredere în Josie, Dwayne. Du-te înapoi şi priveşte focurile de artificii. Nu te mai gândi la toate astea. E important. Nu te mai gândi la nimic, iar eu o să mă ocup de cuţit. El îşi lăsă mâinile în jos. Faţa îi era pământie şi îngrozită. — Nu ţi-aş face niciun rău, Josie. Ştii asta. Dar mie frică. Dacă se-ntâmplă din nou… — N-o să se-ntâmple, spuse ea şi, după ce vârî cuţitul în poşeta ei voluminoasă, se uită la el. N-o să se mai întâmple, zise ea, punându-i mâinile pe umeri. O să dăm totul la spate. — Tare aş vrea să cred asta. Poate ar trebui să-i spunem lui Tucker şi el… — Nu, spuse Josie, scuturându-l. Nu vreau să ştie

şi, dacă i-ai spune, nu ţi-ai uşura conştiinţa, Dwayne, aşa că nu te mai gândi. Lasă lucrurile aşa cum sunt, repetă ea. Du-te înapoi acum şi eu o să fac ce trebuie făcut. . El îşi apăsă ochii cu dosurile palmelor, parcă încercând să alunge o imagine de groază. — Nu pot să mai gândesc. Nu mai pot să gândesc cum trebuie. — Atunci nu gândi. Fă doar ce ţi-am spus. Du-te! O să vin şi eu cât pot de curând. El făcu doi paşi, după care se întoarse, se opri, cu capul plecat, cu umerii pleoştiţi. — Josie, de ce s-a-ntâmplat? Ea întinse mâna spre el, dar se opri înainte să-l atingă. — O să vorbim despre asta, Dwayne. Nu-ţi mai face griji. El nu o văzu pe Caroline când trecu, dar ea îi văzu chipul devastat şi chinuit. După aceea dispăru în întuneric. Mai rămase nemişcată un moment, simţind bătăile puternice ale inimii, parfumul trandafirilor şi al spaimei provocându-i ameţeală. Dwayne era vinovat de uciderea cu brutalitate a cinci femei. Fratele bărbatului pe care îl iubea era un criminal. Un frate căruia Tucker îi era foarte devotat, îşi spuse ea. Şi o durea sufletul pentru el, o durea sufletul pentru ei toţi. Pentru suferinţa pe care o simţiseră

deja şi pentru cea care urma. Ar fi vrut din toată inima să se poată întoarce şi să plece, să pretindă că nu auzise nimic, că nu văzuse nimic. Că nu aflase niciodată. Dar Josie greşea. Tucker trebuia să afle. Indiferent cât de puternice ar fi fost legăturile de familie, acest lucru nu era ceva ce trebuia rezolvat de o soră iubitoare. Tucker trebuia să afle şi să fie pregătit pentru ceea ce trebuia să se mai întâmple. Josie trebuia să fie acolo. Toţi trebuiau să fie acolo. Caroline urcă tăcută pe verandă şi intră în casă. Liniştea era deja îngrozitor de apăsătoare când urcă scările. Oricât ar fi încercat, tot nu găsea cuvintele potrivite. Se opri în dreptul uşii lui Josie şi privi în cameră. Haosul din încăpere contrasta puternic cu nemişcarea femeii care stătea în dreptul uşiifereastră. Amestecul de parfumuri şi culori era copleşit de întunericul din ce în ce mai dens. — Josie, rosti Caroline şi, deşi vorbise încet, o văzu devenind rigidă înainte să se întoarcă. În semiîntuneric, chipul îi era la fel de palid ca al unei fantome. — Or să se aprindă focurile de artificii dintr-o clipă în alta, Caroline. Ar fi păcat să le pierzi. — Îmi pare rău, spuse ea şi, când îşi dădu seama că încă mai ţinea în mână cutia cu vioara, o lăsă deoparte şi făcu un gest a neputinţă. Josie, îmi pare atât de rău. Nu ştiu dacă aş putea să te ajut cu ceva,

dar o să fac tot ce-mi va sta în putinţă. — Pentru ce-ţi pare rău, Caroline? — V-am auzit. Pe tine şi pe Dwayne, spuse ea şi, după ce trase aer în piept, intră în cameră. V-am auzit. L-am văzut cu cuţitul, Josie. — Oh, Doamne! Exclamă Josie şi, gemând disperată, se prăbuşi pe un fotoliu, acoperindu-şi faţa cu mâinile. Oh, Doamne, de ce? — Îmi pare rău, şopti Caroline traversând încăperea şi ghemuindu-se la picioarele lui Josie. Nici măcar nu pot să-mi închipui ce trebuie să simţi, dar aş vrea să ajut. — Nu te amesteca, spuse Josie cu o voce tăioasă, lăsându-şi mâinile în poală. Deşi ochii îi erau uzi, căldura din ei avea să usuce lacrimile imediat. — Dacă vrei să ne ajuţi, nu te amesteca. — Ştii foarte bine că nu pot. Nu numai din cauza lui Tucker şi a sentimentelor mele pentru el. — Tocmai de aceea nu trebuie să te amesteci, spuse Josie, apucându-i mâinile, degetele ei subţiri şi încordate cuprinzându-le ca nişte fire pe ale Carolinei. Ştiu că-l iubeşti şi nu vrei să-l vezi că suferă. Trebuie să laşi totul în seama mea. — Şi, dacă aş face-o, ce s-ar întâmpla? — S-ar termina totul. S-ar uita. — Josie, femeile acelea au murit. Indiferent cât de rău se simte Dwayne, lucrul ăsta nu poate fi ignorat. Nu poate fi uitat.

— Şi, dacă-l scoatem la iveală, dacă ne distrugem familia, n-or să mai fie moarte? — E vorba de ceea ce e drept, Josie. Şi de a-l ajuta pe Dwayne. — A-l ajuta? Întrebă Josie, ridicând glasul şi ţâşnind de pe fotoliu. Nu-l ajutăm cu nimic, trimiţându-l la închisoare. — Nu are mintea întreagă, spuse Caroline, ridicându-se şi ea. Se făcuse întuneric de-a binelea. Aprinse veioza de pe noptiera lui Josie şi alungă o parte din umbre, cu lumina aceea trandafirie. — Iubindu-l, îl poi ajuta, dar are nevoie de profesionişti. Nu numai pentru a afla de ce, dar şi pentru a-l împiedica s-o mai facă. — Poate că au meritat să moară, rosti Josie care, în timp ce se plimba agitată prin cameră, îşi freca tâmplele. Se mai întâmplă. Tu nu le-ai cunoscut, aşa cum le-am cunoscut eu, deci cine eşti tu să judeci? — Nu judec, dar nu cred că eşti convinsă, întradevăr, că cineva ar merita să moară aşa. Dacă nu se face nimic, s-ar putea să mai moară cineva. Nu poţi să împiedici acest lucru, Josie. — Cred că ai dreptate în privina asta, spuse ea, trecându-şi o mână peste ochi. Sperasem, dat fiind că Dwayne se simţea atât de groaznic… dar bănuiesc că am ştiut tot timpul. E sângele, murmură ea, ridicându-şi capul pentru a se privi în oglindă. Ca un câine turbat, odată ce l-ai gustat, nu mai există cale

înapoi. Nu există cale înapoi, Caro. Caroline se duse lângă ea, aşa încât privirile li se întâlniră în oglindă. — O să găsim doctori buni pentru el. Cunosc unul care o să ne ajute. — Doctori, spuse Josie, desfăcându-şi eşarfa din păr şi râzând scurt. Ce porcărie. Ţi-ai urât mama? Ţi-ai iubit tatăl? — Nu-i chiar atât de simplu. — Uneori este. Ascultă! Exclamă ea şi închise ochii. Cântă Toby March. Trebuie să-l fi pus în faţa unui microfon. E un sunet tare plăcut într-o seară de vară. — Josie, trebuie să mergem să-i spunem luiA Tucker. Şi să-l convingem pe Dwayne să se predea. Îmi pare rău. E singura cale. — Ştiu că-ţi pare rău, zise Josie şi, oftând, vârî mâna în poşetă. Şi mie îmi pare rău. Mai rău decât îţi pot spune. Întorcându-se, îndreptă pistolul spre Caroline. — Tu sau familia, Caroline. Tu sau Longstreet. Chiar că nu există decât o singură cale. — Josie… — Vezi pistolul ăsta? O întrerupse ea. Tăticul meu mi l-a dăruit când am împlinit şaisprezece ani. Dulci Şaisprezece, îmi spunea. Credea foarte mult în a apăra ce-i ai tău. L-am iubit. Mi-am urât tatăl, dar mi-am iubit tăticul. A Caroline îşi umezi buzele. Încă nu-i era frică. Era

prea şocată ca să-i fie frică. — Josie, lasă pistolul jos. Aşa nu-l ajuţi pe Dwayne. — Nu e vorba numai de Dwayne, ci de noi toţi. Respectabila familie Longstreet. — Domnişoară Caroline? Se auzi vocea lui Cy care urca scările, făcându-le pe amândouă să tresară. Domnişoară Caroline, sunteţi acolo? Caroline văzu panica din privirea lui Josie. — Spune-i să plece. Spune-i, Caro. Să iasă din nou. N-aş vrea să-l rănesc. — Sunt aici, Cy! Strigă ea aţintindu-şi privirea asupra ţevii scurte şi strălucitoare a pistolului. Du-te afară. Vin şi eu imediat.. — Domnul Tucker a zis să stau cu dumneavoastră. Parcă îl vedea, şovăind la picioarele scărilor, împărţit între maniere şi loialitate. — Ţi-am spus că o să vin, repetă ea şi simţi primele umbre de teamă. Du-te afară! — Am înţeles. Focurile de artificii or să înceapă dintr-o clipă în alta. — Bine. Du-te şi uită-te. Aşteptă, abia respirând, până când auzi uşa închizându-se. — N-aş fi vrut să-i fac vreun rău băiatului, zise Josie din nou. Am început să ţin la el cu adevărat, adăugă ea şi schiţă un zâmbet ironic. Un adevărat sentiment de familie. — Josie… zise Caroline, făcând un efort pentru a-

şi menţine vocea calmă. Ştii că nu aşa se rezolvă lucrurile. Şi mai ştii că n-aş vrea să-i fac niciun rău lui Dwayne. — Nu, dar ai face ce ai simţi că e de datoria ta. Exact ca mine, spuse ea şi vârî mâna din nou în poşetă, de unde scoase cuţitul. Ăsta a fost al tatei. Îi plăcea tare mult să vâneze. Golea vânatul de intestine el însuşi. Tăticul nu se temea să-şi mânjească mâinile cu puţin sânge şi cu nişte măruntaie. Mergeam cu el când îmi dădea voie. A început să-mi placă şi mie vânătoarea. — Josie, lasă cuţitul, te rog. — Lui Tucker, spuse ea în continuare, ţuguindu-şi buzele în timp ce răsucea lama în lumină, nu i-a prea plăcut niciodată să omoare, aşa că, de cele mai multe ori, nu nimerea ţinta – intenţionat. Clătină din cap, de parcă ar fi regretat toată acea irosire. — Doamne, ce-l mai certa tăticul din cauza asta. Lui Dwayne nu i-a fost niciodată greu să doboare o căprioară sau să omoare un iepure, dar când era vorba să le golească de măruntaie, se făcea verde la faţă. I se făcea scârbă. Şi tăticul zicea: „Josie, vino încoace şi arată-i băiatului ăsta cum se face”. Râse uşor. — Şi îi arătam. Sângele nu mi-a făcut niciodată scârbă. Îmi place mirosul lui. Un pic sălbatic, un pic dulceag. Caroline se dădea în spate câte puţin, îngrozită.

— Josie, şopti ea tremurător şi privirile li se întâlniră din nou. — Când a murit tăticul, cuţitul a devenit al meu, spuse ea, ţinându-l în aşa fel încât lama sclipi din nou în lumină. Cuţitul a devenit al meu. A Caroline se uită fix la scânteierea aceea argintie. În spatele ei, primele lumini explodară pe cerul negru. Micul pistol părea o glumă acum. Pe lângă acel cuţit cu lamă lungă, era mai degrabă ceva ce putea fi alungat ca o muscă supărătoare. Dar Caroline nu făcu nicio mişcare spre el. Toată atenţia ei, toată spaima erau concentrate asupra acelei sclipiri argintii. — Josie, nu aşa îl aperi pe Dwayne. — Nu mă crezi, spuse Josie, aproape râzând. Era o parte din ea, partea pe care nu o mai putea controla, care nu mai putea de bucurie. — Cine ar face-o? Nimeni nu s-a gândit la o femeie – cu atât mai puţin inteligentul nostru agent special. Caută pe cineva care urăşte femeile, i-am zis. Dar el n-a înţeles. Numai noi două ştim că nimeni nu poate urî mai mult ca o femeie. Caroline simţi un şoc puternic în clipa în care focurile de artificii ţâşniră spre cer. — De ce ai făcut-o? — Aveam motivele mele. O mulţime de motive, spuse ea apropiindu-se şi mai mult, până când ajunse în dreptul uşii care dădea spre terasă.

Ochii îi străluceau ca luminile care brăzdau cerul în spatele ei. — Trebuia să-mi apăr familia. Trebuia să mă apăr pe mine însămi. Exact aşa cum o să fac şi acum. Dar cu tine e altceva, Caroline. N-o să-mi facă plăcere, pentru că te plac şi te respect. Şi ştiu cât de mult o să sufere Tuck. Nu, spuse ea când Caroline făcu un pas. N-aş vrea să fiu nevoită să te împuşc, dar o s-o fac. Nimeni n-o să audă. Nu, nimeni n-ar fi auzit. Ar fi putut să ţipe – aşa cum ţipase Edda Lou – şi nimeni n-ar fi auzit. Pistolul era îndreptat spre gâtul ei. Un glonţ micuţ, îşi spuse ea. O moarte măruntă. — Nu vreau să suferi, îi spuse Josie. Nu precum celelalte. Tu nu eşti ca ele. Gândeşte! Îşi porunci Caroline. Trebuia să se gândească. Cheia întregii poveşti era familia, numai că trebuia să-şi dea seama cum s-o folosească. — Tucker şi Dwayne or să sufere, Josie. — Ştiu. Dar o să-i fac eu să le treacă, spuse ea şi îşi luă privirea de la ea o clipă, când nişte lumini aurii ţâşniră deodată, înfloriră şi apoi se topiră pe cer. Nui aşa că e o privelişte minunată? Familia Longstreet organizează asemenea spectacole aici la Sweetwater de mai bine de o sută de ani. E ceva. Mi-aduc aminte cum mă urca tăticul pe umeri ca să fiu mai aproape de cer. Eu eram petarda lui, zicea. Şi mama se uita, dar nu spunea nimic. Ea nu m-a vrut. — Povesteşte-mi, Josie.

Cât mai durau focurile de artificii, oare? Cât avea să mai treacă până când Tucker sau altcineva venea să le caute? — Povesteşte-mi, Josie, ca să înţeleg de ce a trebuit să faci tot ce-ai făcut. — Pot să stau de vorbă cu tine. E destul timp. O să fie mai uşor dacă o să-nţelegi. Poate o să fie mai uşor pentru amândouă, zise ea şi trase adânc aer în piept. Austin Hatinger a fost tatăl meu. Schijă un zâmbet când văzu stupefacţia de pe chipul Carolinei. — Exact, acel ticălos crud, care trăncănea despre Biblie, a fost tatăl meu adevărat. A violat-o pe mama şi m-a plantat în pântecul ei. Ea nu m-a vrut, dar când a descoperit că era însărcinată, n-a mai avut ce să facă. — Cum poţi să fi sigură? — Ea a fost sigură. Am auzit-o vorbind cu Delia în bucătărie. Delia a ştiut, Atât, numai Delia. Mulţumindu-se cu cuţitul, Josie vârî pistolul în buzunar. — Nu-i spusese lui tăticul. Presupun că i-a fost frică. Şi voia să-l protejeze, la fel şi familia, şi Sweetwater. Aşa că m-a adus pe lume, m-a tolerat şi a văzut cât de mult aveam să-i semăn lui. — Josie. — Eram femeie în toată firea când am aflat. M-a minţit toată viaţa. Frumoasa mea mamă, acea doamnă elegantă, femeia cu care voiam să semăn cel

mai mult, nu era decât o mincinoasă. — A încercat să facă în aşa fel încât să nu suferi. — M-a urât, spuse ea şi sfâşie aerul cu cuţitul. De fiecare dată când se uita la mine, îşi amintea cum fusesem concepută. Pe pământ, fusesem însămânţată pe pământ, în timp ce ea striga după ajutor. N-ar fi trebuit să se întrebe cât era ea însăşi de vină? De ce s-a dus acolo? Chiar îi păsa atât de mult de Austin şi de amărâta de nevastă-sa? — Nu poţi s-o condamni pe mama ta, Josie. — Ba pot s-o condamn, pentru că m-a făcut să trăiesc în minciună. Pentru că mă privea cu coada ochiului şi se gândea că nu am niciun pic de valoare, l-a spus lui Delia, în ziua aceea, că poate nu eram menită să fiu fericită, să am o casă a mea şi o familie, din cauza sângelui meu. Din cauza sângelui meu murdar. Rosti acele cuvinte în timp ce, afară, cerul era brăzdat de culori. — M-am întors acasă, după al doilea divorţ şi ea avea acea expresie în ochi. Acea privire care mă condamna pentru tot. Şi i-a spus lui Delia că poate nu mi-era destinat să am un cămin şi copii. Poate că aşa o pedepsea Dumnezeu că ţinuse secret, că ascunsese minciuna în sufletul ei. Se simţea rău de câtva timp. Când s-a dus afară, la trandafiri, am ieşit şi eu. Voiam să-mi spună în faţă. Ne-am certat îngrozitor şi am lăsat-o acolo, stând în mijlocul trandafirilor şi plângând. Puţin mai târziu, Tucker a

ieşit din casă şi a găsit-o moartă. Aşa că, bănuiesc că eu am omorât-o. — Nu, sigur că n-ai omorât-o tu. N-a fost nici vina ta, nici a ei, Josie. — Asta nu schimbă nimic. Am avut ceva ce a crescut în mine. Nu era un copil – medicii îmi spuseseră deja că nu pot avea niciodată un copil –, dar ceea ce creştea în mine era real şi fierbinte. A început cu Arnette. Voia să-l prindă în gheare pe Dwayne, exact cum făcuse Sissy. A crezut că poate să mă folosească şi eu i-am făcut jocul. M-am tot gândit şi m-am gândit. Am stat nopţi întregi trează gândindu-mă, întrebându-mă. Mama păstrase un secret, dând viaţă. Eu aveam să păstrez unul, luând viaţa. De afară se auzi un vuiet când rachetă după rachetă ţâşneau spre cer, marcând măreţul final. — Trebuia să existe totuşi un motiv. Nu eram un animal. Trebuia să aibă sens. Aşa că m-am gândit că aveau să fie acele femei care şicanau şi minţeau, ca să pună mâna pe bărbaţi. Eu am avut o mulţime de bărbaţi, spuse ea zâmbind. Dar niciodată n-am minţit ca să pun mâna pe ei. — Arnette… Credeam că ţi-a fost prietenă. — Era o stricată, zise Josie, ridicând din umeri cu nepăsare. Nu la ea m-am gândit prima oară, ci la Susie. Întotdeauna m-am gândit că, dacă eu şi Burke am fi fost împreună… Eh, mă rog, Susie nu se potrivea. În viaţa ei nu s-a uitat la alt bărbat în afară

de Burke, aşa că n-ar fi fost corect s-o omor. Trebuia să fie corect, murmură ea, în timp ce Caroline simţea în stomac o răceală ca de gheaţă. Aşa că a fost Arnette. A fost atât de uşor s-o îmbăt puţin, s-o duc la Gooseneck Creek. Am lovit-o cu o piatră, pe urmă am dezbrăcat-o şi am legat-o. Era frig. Dumnezeule, ce frig era, dar am aşteptat până şi-a revenit. Pe urmă, am pretins că eu eram tata şi ea, mama. Şi iam făcut tot felul de lucruri până când nu mi-a mai fost frig. O vreme a fost mai bine, spuse ea visătoare. M-am simţit mult mai bine. Pe urmă, a-nceput din nou să crească în mine. Şi a urmat Francie. Voia să pună mâna pe Tucker, ştiam asta. Apoi ar fi trebuit să fie Sissy, dar acolo am făcut o greşeală. Însă, de fiecare dată era mai bine. Când au chemat FBI-ul mi-a venit să râd în hohote. Nimeni nu avea să se gândească la mine. Teddy m-a dus şi la morgă s-o văd pe Edda Lou. La început a fost groaznic, dar, pe urmă, mi-am dat seama că eu făcusem acele lucruri. Eu le făcusem şi nimeni nu avea să-şi dea seama vreodată. Era secretul meu,. Exact ca mama. Şi voiam s-o fac iar şi iar, în timp ce toată lumea căuta criminalul. Cu Darleen a fost perfect, parcă aşa a fost scris. — Ai fost acolo, la Happy, în timp ce toată lumea o căuta. — Mi-a părut rău că Happy a trebuit să sufere şi mi s-a părut corect să-i alin puţin durerea. Darleen nu merita să plângi după ea. Niciuna dintre ele n-a

meritat o lacrimă. Dar tu, da, Caro. Dacă ţi-ai fi văzut de treabă. Aveam de gând să-mi ţin promisiunea pe care i-o făcusem lui Dwayne şi să mă opresc, din moment ce părea să fie atât de important pentru el. Dar acum trebuie să încalc promisiunea, cel puţin pentru ultima oară. — De data asta or să ştie toţi. — Poate. Dacă o să fie aşa, o să rezolv treaba. Întotdeauna m-am gândit că va trebui să pun capăt într-o bună zi, dar aşa cum voiam eu. Ultima rachetă ţâşni ca o rafală de mitralieră. — N-o să intru la puşcărie sau să merg într-unul dintre locurile alea, unde îi duc pe cei care fac lucruri neînţelese de alţii, spuse ea, gesticulând cu pistolul, întoarce-te acum. Va trebui să te leg maţ întâi. Promit că o să termin repede. Tucker mergea neliniştit prin mulţime, în timp ce bombe colorate explodau deasupra capetelor. Nu o văzuse pe Caroline în ultima jumătate de oră. Femeile! De parcă n-ar fi avut destule pe cap din cauza lui Dwayrre şi a FBIului, tocmai acum îşi găsise momentul să dispară. Clătină din cap când i se oferi o bere şi continuă să-şi facă drum prin mulţime. — E un spectacol foarte frumos, spuse verişoara Lulu de pe scaunul ei de regizor. — Îhî. — De unde ştii? Nici măcar nu te-ai uitat.

Ca să-i facă pe plac, îşi ridică privirea spre cer şi admiră o umbrelă având culorile roşu, alb şi albastru. — Ai văzut-o cumva pe Caroline? — Ţi-ai pierdut yancheea? Întrebă Lulu, râzând. — Aşa se pare, zise el, ridicând glasul ca să se facă auzit pe deasupra ovaţiilor mulţimii. N-am mai văzut-o de când s-a oprit din cântat. — Cântă foarte bine. Bănuiesc că, în curând, o să plece să cânte pentru capetele încoronate ale Europei. — Cam aşa ceva, spuse el, ţinând mâinile în buzunare şi scrutând chipurile. Nu-mi dau seama cum ai putea găsi pe cineva în bezna asta. — Oricum, n-o s-o găseşti aici, spuse ea. Voia să mai aştepte până se mai linişteau lucrurile ca să-şi poată aprinde petardele din buzunar. — Am văzut-o ducându-se spre casă înainte să se întunece.. — De ce să se fi… Ah, probabil voia să ducă vioara. Dar trebuia să se fi întors. Se uită spre silueta albă a casei din depărtare. — Mă duc să văd. — O să pierzi finalul. — Mă-ntorc repede. Porni să alerge, supărat că trebuia să se grăbească. Nici în ruptul capului nu putea să-şi dea seama de ce ar fi stat închisă în casă. Îl supăra gândul că poate o forţase să cânte. Poate era supărată sau toată

problema îi provocase una dintre durerile ei de cap. Înjură şi grăbi pasul, fiind cât pe ce să calce pe Dwayne. — Dumnezeule mare, ce naiba faci aici? — Nu ştiu ce să fac, zise Dwayne, ţinându-şi capul pe genunchi şi legănându-se. Trebuie să-mi limpezesc mintea şi să mă gândesc ce să fac. — Ţi-am spus că mă ocup eu. Bums mai mult face valuri. — Aş putea să spun că am făcut-o eu, murmură el. Aşa ar fi cel mai bine pentru toată lumea. — Fir-ar să fie, zise Tucker zgâlţâindu-i umărul. Nu începe iarăşi cu aiureala asta. O să stăm de vorbă mai târziu când o să am timp. Acum trebuie să mă duc să văd dacă nu cumva Caroline e în casă. Vino cu mine. Ar fi mai bine să nu vorbeşti cu nimeni în seara asta. — L-am spus că n-o fac, zise Dwayne, ridicându-se cu greu. Dar trebuie să facem ceva, Tuck. — Sigur că da, spuse Tucker şi, resemnându-se, îl luă după mijloc, susţinându-l. O să facem ceva. Ştiu totul. — Ştii? Întrebă Dwayne, oprindu-se brusc, ceea ce îl făcu pe Tucker să înjure şi să-l tragă. Ea a zis că nu ştii. Când i-am zis că ar trebui să-ţi spunem, a zis că nu. — Ce să-mi spuneţi? — Despre cuţit. Cuţitul de vânătoare al tatei. L-am văzut sub scaunul din maşina ei. Dumnezeule, Tuck,

cum o fi putut să facă aşa ceva? Cum o fi putut să facă asemenea lucruri? Ce-o să păţească acum? Tucker simţi că sângele începe să-i curgă mai încet prin vene. Avu impresia că încetinise şi se oprise, după care păru să-i vuiască prin vene. — Despre ce naiba tot vorbeşti? — Despre Josie! Oh, Doamne, Josie! Spuse Dwayne şi începu să plângă în clipa în care îşi dădu seama. Ea le-a omorât, Tuck. Ea le-a omorât pe toate. Nu ştiu cum o să pot trăi, dacă o să-mi denunţ propria-mi soră. Încet-încet, Tucker se îndreptă, lăsându-l să se clatine. — Ai înnebunit. — Trebuie s-o facem. Ştiu că trebuie. Dumnezeule mare, a vrut s-o omoare pe Sissy. — Taci! Ţipă Tucker şi, de furie şi groază, îi trase un pumn în faţă. Eşti beat şi prost. Dacă te mai aud că spui ceva, te… — Domnule Tucker. Cy stătea pe marginea aleii, cu ochii mari. Auzise, auzise tot ce vorbiseră, dar nu ştia ce să creadă. — Ce naiba cauţi aici? Îl întrebă Tucker. De ce nu te uiţi la focurile de artificii? — Păi… aţi spus să o supraveghez, zise Cy care simţea în stomac acel gen de spaimă pe care nu crezuse că ar mai fi putut s-o simtă vreodată. S-a dus în casă, dar mi-a zis să stau afară. A zis că nu trebuia să mă duc sus.

— Caroline? Întrebă Tucker. Lovitura primită îl readusese pe Dwayne la realitate. Când realiză ce spusese Cy, îl apucă pe Tucker de cămaşă. — Josie. A luat cuţitul cu ea. A luat cuţitul şi s-a dus în casă. Tucker începu să gâfâie. Ar fi vrut să lupte, ar fi vrut să lupte împotriva groazei care punea stăpânire pe el. Dar chiar când încleştă pumnii, văzu adevărul în ochii lui Dwayne. — Dă-mi drumul! Strigă el şi, cu o forţă născută din spaimă, îl împinse, făcându-l să cadă în genunchi. Caroline e în casă. O rupse la fugă spre Sweetwater, mânat din urmă de exclamaţiile mulţimii şi de răsuflarea îngheţată a groazei. — N-o să fac să-ţi fie uşor, Josie. Nu-i era frică de pistol, nu îşi dădea voie să-i fie frică. Dar îi era groază de acea lamă de oţel. — Ştii că toate astea trebuie să înceteze. Indiferent ce simţi, indiferent ce a făcut mama ta, nu poţi schimba aceste lucruri, ucigând. — Am vrut să fiu ca ea, dar oamenii spuneau mereu că semănăm cu tata. Şi aveau dreptate, zise ea cu o voce care căpătă un calm ciudat, aproape muzical. Nici nu ştiau câtă dreptate aveau – şi nici nor să ştie vreodată. E secretul meu, Caroline. O să te omor ca să-l apăr.

— Ştiu. Şi, după aceea, Dwayne şi Tucker vor suferi din cauza asta. Dwayne, pentru că o să ştie şi o să-l macine teribil, şi Tucker, pentru că simte ceva pentru mine. Şi, pentru că îi iubeşti, o să suferi şi tu. — N-am încotro. Hai, întoarce-te, Caroline. Întoarce-te sau o să fie mai rău. Cu ultimele ecouri ale sărbătorii răsunându-i în urechi, Caroline dădu să se întoarcă. Nu îndrăzni să închidă ochii, nu îndrăzni, dar rosti repede o rugăciune în gând. Când fu pe trei sferturi întoarsă, întinse mâna brusc pentru a trânti veioza pe jos. Binecuvântând întunericul, se rostogoli peste pat. — N-are importanţă, spuse Josie cu o voce înăsprită de emoţie, căci acum era o vânătoare. Acum o să-mi fie mai uşor. Nu ta mai trebui să mă uit la tine şi voi putea să mă gândesc că eşti la fel ca şi celelalte. Paşii ei se auzeau înăbuşiţi de covor, în timp ce Caroline, ghemuită lângă pat, se chinuia să vadă ceva. Măcar dacă ar fi putut să ajungă la uşă. Dacă ar fi putut să ajungă repede şi fără zgomot la uşă. — Îmi place întunericul. Ţinându-şi răsuflarea, Caroline se depărtă de pat, înaintând pe pipăite. — Niciodată nu mi-a displăcut să vânez pe întuneric. Tăticul zicea că am ochi de pisică. Şi îţi aud bătăile inimii. Iute ca un şarpe, se repezi asupra locului unde Caroline stătuse ghemuită cu numai câteva clipe în

urmă. Caroline îşi muşcă buzele ca să nu ţipe. Când simţi gustul sângelui, se forţă să nu se clintească. Ochii i se obişnuiau cu întunericul şi, în lumina palidă a lunii, îi văzu silueta lui Josie şi tăişul cuţitului pe care îl ţinea în mână. Dacă întorcea capul numai, ar fi fost faţă în faţă. Şi o văzu întorcând capul, încet. Lumina lunii sclipi în ochii ei. Buzele îi schiţară un zâmbet. Caroline îşi aminti cum arătase Austin când venea spre. Ea, plin de dorinţa de a ucide şi de nebunie. — N-o să dureze mult, promise Josie, ridicând cuţitul. Într-o ultimă încercare de a păcăli moartea, Caroline se rostogoli, astfel că lama se înfipse în fusta rochiei, ţintuind-o de podea. Ţipând îngrozită, o smulse şi se ridică împleticindu-se. O rupse la fugă spre uşă, aşteptând să audă în orice clipă şuieratul lamei şi fierbinţeala acesteia când i se înfigea în spate. Lumina de pe hol o orbi brusc. — Caroline! Strigă Tucker, alergând pe hol şi luând-o în braţe când ea se prăbuşi peste prag. Eşti teafără? Spune-mi că eşti teafără, şopti el, strângând-o la piept şi, stând aşa acolo, se uită fix la sora lui. Aceasta avea cuţitul în mână, iar în ochi i se citea o nebunie care îl umplu de groază. — Josie, pentru Dumnezeu, ce-ai făcut?

Licărul de nebunie dispăru când ochii i se umplură de lacrimi. — N-am avut încotro, spuse ea şi, când lacrimile îi şiroiră pe obraji, se întoarse şi fugi spre terasă. — N-o lăsa să fugă. Tucker, nu poţi s-o laşi să fugă. El îşi văzu fratele şovăind în capătul scărilor. — Ai grijă de ea, îi spuse el lui Dwayne, împingându-i-o pe Caroline în braţe, după care o rupse la fugă după Josie. O strigă. Câţiva dintre cei care se îndreptau spre casele lor auziră strigătele şi îşi ridicară privirile, aproape cu aceeaşi curiozitate cu care priviseră focurile de artificii. Tucker alergă pe terasă, deschizând uşi, aprinzând lumini. Când trase de uşa care dădea în dormitorul părinţilor lor descoperi că era încuiată. — Josie. După ce trase de câteva ori cu disperare, lovi cu pumnii în uşă. — Josie, deschide. Dă-mi drumul. Ştii că pot s-o sparg dacă e nevoie. Îşi propti fruntea de geam şi încercă să înţeleagă ceea ce era de neînţeles. Sora lui era înăuntru. Şi sora lui era nebună. Lovi din nou cu pumnul, spărgând geamul şi umplându-şi degetele de sânge. — Deschide afurisita asta de uşă. Auzi un zgomot în spate şi se răsuci brusc. Când îl

văzu pe Burke venind spre el, clătină din cap. — Pleacă de-aici. Pleacă naibii de-aici. E sora mea. — Tuck, Cy nu mi-a spus despre ce e vorba, dar… — Pleacă naibii de-aici! Scoţând un urlet de furie, Tucker se izbi cu toată puterea în uşă. Zgomotul de sticlă spartă fu acoperit de cel al unei singure împuşcături. — Nu! Urlă Tucker, prăbuşindu-se în genunchi. Era întinsă în patul pe care îl împărţiseră părinţii lor. Sângele se întindea pe cuvertura din satin alb. — Josie, nu. Se ridică plin de durere şi, aşezându-se pe marginea patului, o luă în braţe, legănându-se cu ea. — Mă bucur că ai venit să mă vezi, spuse Caroline turnând cafea în două ceşti, înainte să se aşeze la masa din bucătărie în faţa lui Delia. Voiam să stau de vorbă cu tine, dar m-am gândit că ar fi mai bine să aştept până după înmormântare. — Preotul a zis că o să se odihnească acum, spuse Delia „strângând din buze şi ridicând ceaşca. Sper să aibă dreptate. Cei care suferă sunt cei care rămân în viaţă, Caroline. O să treacă ceva timp până când Tucker şi Dwayne or să dea toată povestea asta la spate. Şi ceilalţi la fel. Happy, Junior, rudele lui Arnette şi a lui Francie. — Şi tu, spuse Caroline, întinzându-se pentru a-i lua mâna. Ştiu că ai iubit-o. — Aşa e, spuse ea şi vocea îi era îngroşată din cauza lacrimilor pe care şi le reţinea. Întotdeauna o

s: o iubesc, indiferent de ce-a făcut. Era o boală în ea. În final, a făcut singurul lucru care ştia că o s-o vindece. Dacă ţi-ar fi făcut ceva… Mâna îi tremură puţin, după care redeveni fermă. — Mulţumesc lui Dumnezeu că n-a făcut-o. Tucker n-ar mai fi fost în stare să-şi revină. Am venit încoace astăzi, ca să-ţi spun asta şi că sper că nu-i vei întoarce spatele din cauza surorii. — Tucker şi cu mine o să rezolvăm lucrurile între noi. Delia, simt că ai dreptul să ştii. Josie mi-a spus despre mama ei, despre felul cum a fost concepută. Sub cea a Carolinei, mâna lui Delia tresări. — Ştia? — Da, ştia. — Dar cum… — A aflat de la mama ei, fără să vrea. Ştiu că trebuie să vă fi fost greu, ţie şi doamnei Longstreet, să păstraţi acest secret. — Am crezut că era cel mai bine. Venise acasă în ziua aia, după ce o bătuse el. Rochia îi era ruptă şi murdară, şi faţa îngrozitor de palidă. Iar ochii, ochii, Caroline, semănau cu ai unui somnambul: ameţiţi şi opaci. Aşa că s-a dus direct sus şi în baie. A tot schimbat apa şi s-a frecat, s-a frecat până când pielea i-a fost roşie ca racul, l-am văzut vânătăile. Am ştiut. Şi, pentru că ştiam unde fusese, ştiam şi cine o făcuse. — Nu trebuie să vorbeşti despre asta, spuse Caroline, dar Delia clătină din cap.

— Aş fi vrut să mă duc acolo şi să-l biciuiesc eu însămi, dar nu puteam s-o las. Am ţinut-o în braţe, când stătea în apă, şi a plâns, a plâns foarte mult. După ce i-au secat lacrimile, a zis că nu trebuia să-i spunem domnului Beau şi nimănui altcuiva. Îi era teamă să-i spună, ca să nu se omoare între ei şi bănuiesc că a făcut bine. N-am putut să-i spun nimic care s-o facă să renunţe la ideea că ea era de vină. Na existat alt bărbat pentru ea, în afară de domnul Beau, Caroline. Era o fată drăguţă şi tânără, şi îl vedea pe Austin din când în când. Dar niciodată nu i-a promis să-l ia de bărbat. Asta a fost o idee care se fixase în mintea lui bolnavă. — N-a avut niciun drept să facă ce-a făcut. Nimeni n-ar fi putut să gândească altfel. — Ea gândea altfel, spuse Delia, ştergându-şi o lacrimă cu încheietura unui deget. Nu că el ar fi avut dreptul, ci că, într-un fel, ea îl împinsese s-o facă. Pe urmă, şi-a dat seama că era însărcinată, iar domnul Beau fusese la Richmond în cele două săptămâni ale ei de fertilitate, aşa că şi-a închipuit că Austin o lăsase. Nici nu s-a pus problema să spunem cuiva. Nu voia ca acel copil să sufere. A făcut tot ce i-a stat în putinţă să uite, dar îşi făcea griji. Iar când Josie avea momentele ei de nebunie, era şi mai îngrijorată. La faţă semăna cu mama ei, ca şi fraţii ei. Dar bănuiesc că, datorită faptului că ştiam, vedeam ceva din el în ea. Şi ea văzuse, îşi spuse Caroline, dar nu zise nimic

cu glas tare. — Ea nu trebuia să afle. Niciodată. Dar, dacă a aflat, aş fi vrut să vină la mine ca să-i pot spune cum a încercat s-o apere mama ei, spuse Delia oftând şi ştergându-şi ochii, după care rămase complet nemişcată. Dar a ştiut. Doamne ajută-ne, a ştiut. De aceea a… Ah, fetiţa mea, sărmana mea fetiţă. — Nu, spuse Caroline strângându-i mâna într-ale ei şi încercând să o liniştească. Se spuseseră multe lucruri în camera aceea, cufundată în întuneric, care aveau să rămână acolo. În întuneric. — Era bolnavă, Delia. Atâta ştim. Sunt cu toţii morţi acum: Josie, părinţii ei, Austin. Nu-i nimeni de condamnat. Cred că, de dragul celor care trăiesc, de dragul celor pe care îi iubim, secretul ar trebui îngropat odată cu ei. Luptându-se să-şi recapete controlul, Delia încuviinţă. — Poate că Josie o să fie mai liniştită aşa. — Poate că toţi o să fim. Sperase că el va veni. Caroline voise să-i lase timp, dar trecuse o săptămână de la înmormântarea lui Josie şi nu-l văzuse niciodată între patru ochi. Innocence făcea tot ce putea să-şi lângă rănile şi să-şi trăiască viaţa mai departe. Caroline aflase că Tucker fusese la familia fiecărei victime. Ce se vorbise în dosul acelor uşi rămăsese neştiut, dar ea

spera să-i aducă un fel de alinare. Vara trecea. Delta scăpă puţin de căldură când temperatura mai scăzu cu câteva grade. Nu avea să dureze, dar ea învăţase să aprecieze fiecare clipă. După ce îi puse lesa căţelului, porni pe alee. Florile, pe care bunica ei le sădise cu ani în urmă, creşteau superb. Nu aveau nevoie decât de puţină îngrijire şi de răbdare. Useless o trăgea cu putere şi ea grăbi pasul. Poate aveau să meargă pe jos până la Sweetwater. Poate că venise momentul să încerce. Coti, când ajunse în capătul aleii, şi văzu maşina lui Tucker imediat. Arăta la fel de arogantă ca prima oară, când o văzuse venind cu viteză spre ea. Văzând-o, îi veni să zâmbească. O inimă nu se repara la fel de uşor ca un metal îndoit, dar acest lucru era posibil. Cu grijă şi răbdare. Cu un sunet din limbă, îl trase pe Useless înapoi. Ştia unde să-l găsească pe Tucker. Îi plăcea apa nemişcată şi tăcută. Nu fusese sigur că mai putea să stea acolo. Întoarcerea în acel loc fusese ca un fel de test. Dar umbra verde şi apa întunecată erau magice. Mulţumirea era încă departe, dar atinsese acceptarea. Câinele ţâşni deodată din tufe, lătrând şi îşi propti labele din faţă pe genunchii lui Tucker. — Hei, băiete. Ce mai faci, prietene? Ai mai crescut, nu?

— Cred că te afli pe o proprietate particulară, spuse Caroline, apărând în luminiş. Tucker îi aruncă un zâmbet stins, scărpinând câinele după urechi. — Bunica ta mă lăsa să vin să stau aici din când în când. — Bun, atunci, zise ea, aşezându-se pe trunchiul de copac lângă el, n-aş vrea să stric tradiţia. Se uită la câinele care îi lingea mâinile lui Tucker. — L-a fost dor de tine. Şi mie la fel. — Am fost… cam dificil în ultima vreme, spuse el, aruncându-i câinelui un băţ, ca să alerge după el. Nu mai e atât de cald, zise el apoi cu un glas stins. — Am observat. — Dar mă aştept să fie din nou nu peste mult timp. Ea îşi împreună mâinile în poală. — Şi eu mă aştept. El se mai uită spre apă un timp, după care vorbi din nou, dar fără să-şi ia ochii de la acea întindere nemişcată. — Caroline, n-am vorbit despre seara aia. — Nici nu e nevoie. El clătină din cap, când ea întinse mâna spre mâna lui şi se ridică, ducându-se puţin mai încolo. — Era sora mea, spuse el cu o voce încordată, continuând să privească apa, iar Caroline văzu cât de obosit părea. Se întrebă dacă avea să mai vadă vreodată acel zâmbet al unui om lipsit de griji, şi speră.

— Era bolnavă, Tucker. — Încerc să realizez treaba asta. Ca şi cum ar fi avut cancer. Am iubit-o, Caroline. Şi acum o mai iubesc. Şi e greu să-mi amintesc cât de plină de viaţă era. E greu să-mi amintesc toate acele morminte pentru care ea a fost de vină. Dar e şi mai greu când închid ochii şi te văd pe tine fugind din camera aia şi pe Josie în spatele tău cu un cuţit în mână. — Nu pot să-ţi spun că o să uit vreodată. Dar am învăţat să nu mai privesc înapoi. El se aplecă să ia o pietricică, pe care o aruncă în apă. — Nu eram sigur că ai vrea să mă vezi. — Ar fi trebuit să fi, spuse ea ridicându-se, la fel de plină de nelinişte ca şi căţelul care alerga în cerc cu băţul în gură. Tu ai început totul între noi, Tucker. Ai ţinut cu tot dinadinsul. N-ai ascultat când ţi-am spus că nu vreau să mă încurc. El aruncă altă pietricică. — Bănuiesc că e adevărat. M-am tot întrebat dacă n-ar fi mai bine să te las în pace, să reiei lucrurile din punctul în care le-ai lăsat când m-am amestecat în viaţa ta. Ea privi piatra cum căzu în apă cu un plescăit, împrăştiind cerculeţe. Uneori realizai mai multe tulburând lucrurile decât lăsându-le în voia lor, hotărî ea. — Ah, foarte frumos. Tipic ţie, nu? Dai fuga la uşă când lucrurile se complică în privinţa unei femei,

spuse ea şi, apucându-l de braţ, îl întoarse cu faţa spre ea. Ei bine, eu nu sunt precum celelalte. — N-am vrut să spun… — Îţi zic eu ce-ai vrut să spui, continuă ea, împungându-l cu putere în piept şi făcându-l să rămână cu gura căscată de uimire. „A fost frumos, Caro. Ne mai vedem noi. “Ei bine, ia-ţi gândul. N-ai intrat în viaţa mea, schimbând-o, ca să pleci liniştit şi fluierând. Te iubesc şi aş vrea să ştiu ce ai de gând să faci în privinţa asta. — Nu că eu… zise el, dar se întrerupse. Închise ochii, cuprins de durere parcă, după care îi puse mâinile pe umeri şi îşi propti fruntea de a ei. — Oh, doamne, Caro. — Aş vrea să… — Şşşş. Taci puţin. Trebuie să te ţin în braţe, spuse el strângând-o la piept cu putere până când ea îl simţi tremurând. Am vrut atât de mult să te ţin în braţe zilele astea, dar mi-a fost teamă să nu mă respingi. — Te-ai înşelat. — Aveam de gând să încerc să fiu nobil şi să te las în pace, zise el ascunzându-şi faţa în părul ei. Nu prea mă pricep să fiu nobil. — Slavă Domnului, spuse ea zâmbind şi îi dădu capul în spate puţin. Nu mi-ai răspuns. — Mă gândeam mai degrabă să te sărut. — Nu, spuse ea proptindu-şi mâna în pieptul lui pentru a-l ţine la distanţă. Vreau un răspuns. Ţi-am

spus că te iubesc şi că vreau să ştiu ce ai de gând să faci în privinţa asta. — Păi… spuse el, lăsându-şi mâinile să alunece de pe ea. Descoperi că cel mai bun lucru pe care îl putea face cu ele era să le vâre în buzunare. — O cam clarificasem dinainte… dinainte să se întâmple totul. Ea clătină din cap. — Încearcă acum. — Bănuiesc că mă gândeam că o să pleci în următorul tău turneu. Chiar vrei? — Aş vrea să-l fac pe ăsta. Pentru mine însămi. — Da. Mi-am închipuit. Mi-a trecut prin cap că sar putea să nu ai nimic împotriva ideii unui însoţitor. Ea zâmbi. — S-ar putea să nu am. — Aş vrea să merg cu tine când am timp. Nu pot să plec săptămâni în şir, fiind nevoit să am grijă şi de Cy şi de Sweetwater mai ales din moment ce Dwayne o să meargă la o clinică un timp – dar din când în când. — Ici-colo? — Exact. Şi mă mai gândeam că, după ce vii din turnee sau de pe unde ai concerte, să te întorci aici, să fi cu mine. Ea îşi ţuguie buzele, gânditoare. — Defineşte „a fi cu “. El scoase un oftat profund şi tremurător.

Descoperi că îi era greu să-i spună, când îşi petrecuse cea mai mare parte a vieţii având grijă să ţină înăuntru acel lucru. — Aş vrea să te măriţi cu mine, să avem o familie împreună. Aici. Cred că doresc asta mai mult decât orice altceva pe lume. — Eşti cam palid, Tucker. — Bănuiesc, pentru că sunt îngrozitor de speriat. Şi e un lucru al naibii de nepotrivit, pe care să-l spui după ce un bărbat tocmai te-a cerut de nevastă. — Ai dreptate. Eşti îndreptăţit să primeşti un simplu da sau nu. — Stai puţin. Nu-i nimic simplu în treaba asta, zise el şi, îngrozit, o îmbrăţişă din nou. Stai puţin şi ascultă-mă bine. Nu spun că nu va trebui să facem eforturi. — Un singur lucru nu spui. Unul foarte important. El deschise gura şi apoi o închise la loc. Privirea ei răbdătoare îl făcu să încerce din nou. — Te iubesc, Caroline. Dumnezeule! Avu nevoie de o clipă pentru a fi sigur că îşi recăpătase echilibrul. — Te iubesc, spuse el din nou şi fu mai uşor, ba chiar foarte plăcut. N-am mai spus asta nici unei femei, Nu mă aştept să mă crezi. — Ba te cred, spuse ea înălţându-şi gura spre a lui. Înseamnă cu atât mai mult, cu cât ai făcut ceva efort ca să spui aceste cuvinte. — Bănuiesc că o să fie mai uşor.

— Bănuiesc. Ce-ar fi să mergem în casă şi să mai exersezi puţin? — Mi se pare corect, spuse el şi, chemând căţelul, cu un fluierat, o luă de după mijloc. De data asta, tu nu mi-ai răspuns. Ea îl privi râzând. — Nu? Ce-ai zice de un simplu da? — Îl accept, zise el şi o luă în braţe când ieşiră la soare. Ţi-am povestit vreodată despre una din străstrămătuşile mele? S-ar putea să fie vreo trei de „stră “. O chema Amelia. Un nume delicat, nu crezi? Oricum, a fugit cu un tip din familia Menair în 1857. — Nu mi-ai povestit, spuse Caroline, petrecându-şi braţul după gâtul lui. Dar sunt sigură c-o s-o faci. SFÂRŞIT