Oedip Rege

Introducere Tragicul exprimă estetic un conflict al cărui deznodământ este înfrângerea sau pieirea unei valori umane. Elementele din structura tragediei, precum: regula celor trei unităţi(loc, timp acţiune), conflictul tragic, statutul social şi moral superior al eroului tragic sunt bine evidenţiate în tragedia greacă „ Oedip rege” scrisă de Sofocle. Mare scriitor tragic grec din perioada elenă clasică, alături de Eschil şi Euripide. A scris circa 115 piese de teatru, în primele jucând el insuşi ca actor, dintre care sau păstrat numai şapte tragedii: „ Aiax” (447î.Hr.), „Antigona” (442-441 î.Hr.), „Trahinienele” (437-432 î.Hr.), „Oedip rege” (429 î.Hr.), „Electra” (418-414 î.Hr.), „Philoctetes” (409 î.Hr.), „ Oedip la Colonos”(401 î.Hr.). În raport cu Eschil, Sofocle işi ia o mai mare libertate faţă de sursele mitologice şi faţă de zei, deplasând accentul asupra omului, pus în situaţia de a fi în mai mare măsură răspunzător pentru destinul său. „Oedip rege” este o tragedie a destinului uman, a omului care „doreşte să afle adevărul, cercetează, descoperă, apoi se pedepseşte singur.” (Ovidiu Drimba). Numit omul „Secolului de Aur” al Atenei, Sofocle redimensionează într-o oarecare măsură, tragedia greacă. El are meritul de a fi introdus cel de-al treilea personaj; luând în considerare perioada tulbure în care a fost scrisă, se poate observa că tragedia lui Sofocle nu mai urmăreşte elanul şi grandoarea (spre deosebire de Eschil), ci pune accent pe gândire şi sentimentele înălţătoare ale cetăţeanului Atenei. „Oedip Rege” e considerată o capodoperă, şi până astăzi a rămas un punct de referinţă, menţinându-se ca modern. S-a spus că este prin excelenţă o tragedie a destinului implacabil. În crearea tragediilor, Sofocle se inspiră din aceleaşi izvoare ca şi Eschil; ca şi înaintaşul său, el face apel la cunoscutele legende şi eroi mitologici, tematica unora dintre tragediile sale fiind asemănătoare cu a pieselor lui Eschil, sau continuă pur şi simplu tema abordată de acesta (de pildă, în „Antigona”, Sofocle porneşte de la momentul final al tragediei „Cei şapte contra Tebei”). În creaţia lui Sofocle, un moment de mare însemnătate îl reprezintă tragedia „Oediprege”, pusă în scenă, pentru prima dată, în 429 î.Hr.Destinul lui Oedip şi al neamului său ne este prezentat în tragediile „Oedip Rege”, „Oedip la Colonos” şi „Antigona”, care, în totalitatea lor, alcătuiesc o unitate. Subiectele tragediilor lui Sofocle sunt de sine stătătoare; în cadrul trilogiei, fiecare piesă are o temă proprie, în timp ce la Eschil subiectul se desfăşura de-a lungul întregii trilogii. Această inovaţie pe care Sofocle a adus-o dramaturgiei i-a dat posibilitatea să prezinte mai variat specificul caracterelor omeneşti şi complexul de situaţii în care trăiesc eroii săi. Prelucrarea dramatică pe care o dă Sofocle sorţii tragice a legendarului Oedip a influenţat dramaturgia universală, rămânând şi în zilele noastre în repertoriul permanent al scenelor dramatice.

În timp ce Eschil urmărea în figura lui Oedip în primul rând un moment al împlinirii blestemului moştenit, Sofocle se concentrează asupra sorţii individuale a eroului; suferinţele lui Oedip sunt, în bună măsură, urmarea propriilor sale fapte, a atitudinii pe care şi-o alege în chip voluntar. În piesa lui Sofocle, soarta implacabilă pe care zeii au hotărât-o nefericitului Oedip este mai puţin hotărâtoare decât la Eschil, iar autorul relevă mai pregnant natura instabilă a fericirii sau nefericirii omului. Tragedia „Oedip Rege” (Greacă veche: Oἰδίπoυς τύραννoς) începe cu freamătul cetăţii Teba, care se afla în faţa unui chin: plantele, animalele şi femeile erau sterile iar ciuma făcea nenumărate victime. Tebanii vin să ceară ajutorul lui Oedip, regele Tebei, care i-a scăpat şi de Sfinx, răspunzând corect la ghicitoarea acestuia. Creon, fratele soţiei lui Oedip, este trimis la oracol să afle de ce s-a abătut această nenorocire asupra Tebei. Oracolul motivează prin faptul că moartea lui Laios, predecesorul lui Oedip, nu a fost ispăşită. În scopul de a afla cine l-a omorât pe Laios, Oedip cere să fie întrebat Tiresias, bătrânul profet orb. Tiresias îi spune lui Oedip că el este ucigaşul lui Laios. Crezând că Tiresias şi Creon au complotat împotriva lui, Oedip se ceartă cu ei. Apare Iocasta, soţia lui Oedip, care îi spune că el nu putea să-l fi omorât pe Laios, deoarece acestuia i-a fost prezis, de către oracol, că va muri de mâna fiului său. „Oedip rege” a fost considerat de contemporani şi de Aristotel drept cea mai desăvârşită tragedie din întreaga Antichitate. Subiectul tragediei este cunoscut, căci şi azi „Oedip rege” este tragedia cea mai jucată din tot teatrul grec. În final, pentru a-şi ispăşi îngrozitoarea-i crimă, Oedip se pedepseşte singur scoţându-şi ochii, apoi, orb şi nenorocit, părăseşte Teba, după ce îşi ia rămas bun de la fiicele sale: „Copile, unde sunteţi voi? Veniţi încoace,/ Apropiaţi-vă de aceste mâini…frăţeşti,/ Care-au orbit, aşa cum îl vedeţi acum,/Scânteietorii ochi de-alt’ dată-ai tatălui. /Pe-atunci, copile, făr’să văd şi făr’să ştiu/V-am zămislit pe voi în ceea ce m-am născut/Vă plâng cu lacrimi, căci nu vă mai pot vedea,/Gândindu-mă la ce viaţă de amaruri/ Va trebui de-acum să duceţi printre oameni (…)/Pe voi, copile, dac-aţi pricepe de pe-acuma/Eu mult v-aş sfătui: rugaţi-vă acum/Că orişiunde veţi trăi saveţi un trai/Mai bun decât al tatălui ce v-a dat naştere.” Oedip e fiul legendar al lui Laios si al Iocastei, este personajul central al celebrului mit antic, dar în acelaşi timp e si un tip general uman : din ambele puncte de vedere, dramatic şi muzical, e un om urmărit de destin, învins în aparenţă de această forţă superioară, dar învingător la rândul lui. Încrederea în el însuşi, care nu-l paraseşte nici o clipa şi convingerea prin nevinovăţie e mai puternic decât soarta, e tot ce poate fi mai modern. Uciderea lui Laios este anihilarea eului interior cu limitele, impurităţile şi patimile lui. Să ne gândim numai ce fel de tată este cel ce îl ucide Oedip ; nu poruncise el ca pruncul să fie aruncat în prăpastie? Oedip scapă prin miracol si răpune el pe cel care îi plănuise moartea. Cât despre faptul că Oedip devine soţ al mamei sale, este straniu că el scandalizează tocmai o societate în care promiscuitatea face ravagii. Căsătoria lui Oedip cu Iocasta este metafora care trebuie să conducă înţelegerea spre un profund adevar: acela al unirii spiritului eliberat de cătuşele

eului inferior cu ceva de depăşeşte individul, acest „ ceva” fiind închipuit de strămoşii noştri eleni ca o forţă spirituală cosmică. Deşi prezente în tragediile lui Sofocle, credinţele primitive şi superstiţiile nu au împietat cu nimic sensurile umaniste pe care marele tragic le-a împrumutat acţiunilor eroilor săi. În majoritatea cazurilor el le-a subordonat acestor sensuri. Deoarece Sofocle a fost un adept al unui fond ideologic, pe care-l opunea scăderilor contemporane, nu se poate face totuşi abstracţie de poziţia pe care poetul tragic a ocupat-o în lupta de opinii a timpului său. Tragedia greacă din secolul al V-lea î.Hr. a reprezentat culmea creaţiei dramatice a antichităţii. Atât ca structură şi adâncime a conflictului, cât şi ca tehnică de reprezentare, ea a rămas în esenţă neschimbată de-a lungul multor secole ce i-au urmat. Opera lui Eschil, Sofocle şi Euripide a exercitat o puternică atracţie şi influenţă asupra literaturii dramatice din epoca elenistă, a celei romane şi alexandrine, ea constituind de asemenea un izvor de inspiraţie pentru marii autori de tragedii ai Renaşterii(Shakespeare cu „ Romeo şi Julieta”, „Othello”, „ Regele Lear”, „ Hamlet”, „ Macbeth”) şi ai epocii moderne. În ultima din cele enunţate, locul tragediei este luat de drama cu accente tragice: „ Raţa sălbatică”, „ Nora” de Henrik Ibsen, „ Livada cu vişini”, „ Pescăruşul” de Anton Pavlovici Cehov. „ Oedip rege” are un rol destul de important în literatura antică întrucât a consolidat bazele tragediei elene, având reminiscenţe atât în literatura universală cât şi în literatura română.

Bibliografie: Liviu Rusu, Eschil, Sofocle, Euripide, Bucureşti, Editura Tineretului, 1961; Aram M.Frenkian, Interesul suferinţei umane la Eschil, Sofocle şi Euripide, Bucureşti, Editura pentru literatura universală, 1969; Eugen Dinescu, Note explicative pe lângă tragediile lui Sofocle, Câmpulung, Tipografia, legătoria de cărţi şi librăria Gh.N.Vlădescu, 1909; Zoe Dumitrescu Buşulenga, Sofocle şi condiţia umană, Bucureşti, Albatros, 1974

Oedip rege In Oedip rege, care pentru cei mai multi critici este prin excelenta tragedia Destinului, a blestemului zvarlit asupra casei lui Labdacos pentru a-l duce la pierzanie pe Oedip, pe feciorii lui si pana si pe curata Antigona, nu se face vreo aluzie la vina lui Laios, nu se pomeneste o singura data legea dupa care copii ar fi sortiti sa plateasca pacatele parintilor. Ceea ce intalnim pentru prima data in opera lui Sofocle e afirmarea unei responsabilitati individuale, in numele careia fiecare om e chemat sa dea seama pentru faptele savarsite de el. Sofocle isi exprima foarte clar ideile religioase si morale care izvorasc din credinta intr-o lume divina, dreapta, care pedepseste crima si apara nevinovatia, mai ales in Aias si in Antigona, celelalte cinci drame oglindesc o conceptie diferita despre lume si viata, despre raporturile zeilor cu muritorii. Aceasta nu se marturiseste nicaieri mai lamurit decat in Oedip rege, drama nefericitului fiu al lui Laios, ale carui crime sunt toate involuntare, dar a carui pedeapsa e cumplita. Oedip este vazut ca un “om amarnic de nefericit“, caci daca acesta e unealta unei razbunari dumnezeiesti - exista nenumerata dovezi ale acestei comparatii pe tot parcursul textului - unealta nu e lipsita de vointa si de personalitate. Dimpotriva, e un om marinimos si drept, din adancul fiintei lui ingrozit de crima si de incest, acte pe care el fara stirea lui le infaptuieste. Povestea este deslusita de cor: “Vai, generatii de oameni! Caci cine, ce om cunoscut-a Vreo fericire mai mare decat Aceea ce si-a inchipuit el insusi? Si-nchipuirea-i desarta Avandu-te pilda pe tine Pe tine, cu soarta ta, biete Oedip, intre oameni Nu fericesc pe nici unul De-atunci te numeai rege-al meu Si erai mai presus de oricine Domnitor in puternica Teba. Si acum cine-i cel ce se-aude mai jalnic? Cine-n cumplite dureri, in obide

A cazut printr-a vietii schimbare?" Inovatia adusa de Sofocle dramaturgiei elene este drama interioara, care se poate observa cel mai bine in lucrarea Oedip rege. Il putem astfel, cunoaste pe Oedip puternicul, Oedip conducatorul, Oedip regele Tebei, Oedip ucigas fara sa vrea. Frumusetea acestei inovatii este ca alterneaza starile spirituale ale personajului de la fericire, la suparare, la neputinta in fata viitorului nefast al Tebei, la speranta, la furie, la pace interioara, la dezgust - una cate una trece de la o stare la alta, cele doua stari fiind antitetice - tinand astfel auditoriul in suspans... Zeii sunt puternici, se amesteca in treburile omenesti, dar ochiul omului nu ii vede. Oedip se intreaba: “M-o fi orbit un zeu vrajmas?“, dar nu stie sa raspunda; intrebarea rasuna in pustiu. Zeii sunt drepti, fiindca in conceptia lui Sofocle ei nu pot fi priviti altfel. Dar nici credinta, nici evlavia nu ii aduc salvarea lui Oedip si nici urmasilor sai. Oedip rege poate fi interpretat si ca tragedia nazuintei spre lumina. Eroul, intrupare a gandirii omenesti, cauta sa patrunda taina ce il inconjoara. Fara teama de primejdii, isi duce pana la capat cercetarea, apoi victima a propriei indrazniri, se prabuseste. Frumusetea unica a lucrarii Oedip rege sta in realizarea unui umitor contrast intre ardoarea trairii, intre darurile facute omului, ce fac din acesta “cea mai minunata faptura a Firii“ si amenintarea unei divinitati ce nu intelege si nu iarta. Partea de inceput a lui Oedip rege este reprezentata de dialogul plin de amaraciune si neputinta al lui Oedip, personajul in jurul caruia orbiteaza intreaga drama, in fata viitorului nefast al Tebei adresat intr-o adunare publica la care raspunde un preot ce ii dezvaluie faptul ca cetatenii orasului sunt nefericiti, sunt bolnavi, nu se mai nasc copii indiciu ca zeii nu sunt multumiti. Acest dialog este plin de sentimente intense si in care se pot observa calitatile lui Oedip: un bun conducator, care stie sa asculte poporul si care face tot ce poate pentru a ii multumi pe acestia. Oedip uimeste: el deja intuise problema si il trimisese pe Creon, cumnatul sau, la Oracolul din Delphi, la profetul Phoibos. Salvarea Tebei era: “gonirea unui vinovat sau ispasind o moarte prin moarte!“, adica trebuia omorat sau alungat ucigasul lui Laios, regele de dinaintea domnirii lui Oedip. Acesta blesteama pe oricine il gazduieste pe ucigas, vazand ca nimeni nu marturiseste ca ar sti pe cineva care poate indica criminalul, folosindu-se pe calitatile sale oratorice. Dar informatiile date de popor, cum ca niste calatori l-ar fi ucis pe Laios, nu l-au multumit pe Oedip, cerand astfel sa fie adus un taran care era cu fostul rege cand acesta a fost atacat. Un corifeu i-a sugerat sa apeleze la Tiresias, un profet cu o reputatie impecabila. Insa acesta, vazand adevarul, nu vrea sa i-l spuna lui Oedip, prevenindu-l sa nu investigheze aceasta problema, afirmand ca “Nu voi sa te-amarasc pe tine“. Oedip se incapataneaza, chiar il acuza pe Tiresias ca ar fi mana in mana cu Creon pentru a-l detrona pe el. Dupa multe refuzuri, Oedip se lasa dus de val si il insulta pe profet si acesta ii marturiseste ca “Nu Creon ti-i pierzarea, ci tu insuti esti.“, fapt care il supara si mai tare pe rege. Tiresias nu pleaca inainte de a-i da lui Oedip cateva indicii despre omul pe care il cauta : “Iti spun cu-adevarat: acel barbat pe care-l Tot cauti de mult timp amenintand si dand Legi despre moartea lui Laios, e-aici acela, Crezut venetic de pripas; se va vedea Ca-i bastinas teban! Nu se va bucura De-ntamplare: orb, din unul care vede, Si cersetor din om bogat ajunge-va: Se va vadi ca este totodata fiilor Sai frate si parinte, si-al femeii care-l Nascu, fiu si barbat, c-a precurvit sotia Tatalui sau, pe care l-a ucis...“ Omul despre care vorbeste profetul este intr-adevar Oedip, al carui mama si sotie este Iocasta, al carui tata este Laios, pe care l-a omorat, si care are doi fii: Polinike si Eteocles

si doua fiice Antigona si Ismena. Curios, regele vrea cu ardoare sa vorbeasca cu taranul si face tot posibilul sa il aduca in oras, in pofida rugamintilor fierbinti ai Iocastei, care probabil intuia cruntul adevar ce va fi descoperit, afirmand chiar ca si profetii se inseala uneori. Intre timp, vine sol din Corint,unde era regatul parintilor lui Oedip, care anunta moartea lui Polybos. Afland acestea Iocasta, ii aminteste lui Oedip ca ea a avut dreptate. Profetia nu are cum sa fie adevarata. Tatal sau murise de boala, si nu de mana lui, asa cum i-a spus profetul, redandu-i astfel un pic siguranta si speranta lui Oedip, insa el tot se teme de patul mamei sale, ca ar putea sa se intample vreun incest, asa cum ii fusese prevestit. Oedip marturiseste ca de aceea el s-a instrainat de Corint, de teama amenintarii profetului Phoibos, cum ca ar putea deveni ucigas si sa fie sotul mamei sale. In momentul asta, toate sperantele lui Oedip dispar din nou. Solul ii spune ca el nu era fiul lui Polybos, ci ca insusi solul i l-a dat pentru a-l creste regelui care nu putea avea copii. Regele si regina l-au crescut ca si cum ar fi fost al lor, de aceea uimirea lui Oedip este mare. Solul marturiseste ca el avea copilul de la un slujitor al lui Laios, care a plecat din Teba. Intre timp ajunge taranul care a luat parte la atacul lui Laios si solul confirma ca de la acesta are copilul. Fara echivoc, Oedip afla adevarul si o mare furie pune stapanire pe el Afla ca mama sa i l-ar fi dat taranului pentru a scapa de el, fiindca un profet i-a spus ca acesta avea sa isi omoare tatal. Insa taranul nu a putut sa il omoare si de aceea i l-a dat solului.. Orbit de furie, Oedip se duce in camera Iocastei, unde o gaseste pe aceasta spanzurata. Dandu-si seama de ororile comise fara stirea lui, Oedip isi raneste ochii astfel incat sa nu mai poata sa vada, afirmand “ce mai pot oare vedea, ori indragi, ori ce vorba pot auzi cu placere, intre prieteni?“ si cere sa fie dus departe de Teba. Astfel, mantuietorul Oedip, asa cum il numeau preotii, care a raspuns ghicitorii Sfinxului si care a salvat locuitorii Tebei de amenintarea creaturii, devine un blestem, si pentru cetateni, care mureau pe capete si care nu mai puteau avea copii, din cauza pacatului facut de rege, si pentru urmasii sai, cei doi fii care vor muri unul de sabia celuilalt in fata Tebei, cele doua fiice, Ismena si Antigona, ultima murind singura in pustiu fiindca a vrut sa il inmormanteze pe fratele sau potrivit traditiilor.

Oedip Tragedia "Oedip rege" este scrisa in versuri, intr-o perioada tulbure a Eladei (Grecia antica - n.n.) Sofocle (496 - 406 i.Hr.) fiind puternic impresionat de luptele interne, purtate cu o cruzime fara precedent intre eleni, intre fratii de aceeasi limba, care se ucideau cu ferocitate unii pe altii. Nu se stie data la care Sofocle a scris aceasta piesa, dar sunt marturii ca a fost jucata intre anil 429 si 426 i.Hr. Piesa nu este structurata in acte si scene avand unitate de loc, de timp si de actiune, ca orice opera clasica, iar intampiarile sunt relatate intr-un ritm alert, prin reconstituiri succesive, care creeaza o tensiune dramatics in continue evolutie. Tragicul este o categorie estetica prin care se consfruieste un conflict amplificat de imprejurari vitrege si al carui deznodamant este infrangerea "sau pieirea unor persoane virtuoase, a unor idealuri sau a unor categorii sociale de valoare. Titlul "Oedip rege" scoate in evidenta personajul principal si eponim al tragediei si statutul sau de conducator al Tebei, in jurul caruia se construieste o situatie limita provocata de destinul atotputernic, din care omul incearca sa iasa printr-o puternica vointa, declansand astfel tragedia. Numele lui Oedip vine de la grecescul "oidypous" si inseamna "picior umflat". Din cauza prorocirii ca va fi ucis de fiul sau, regele Laios ii leaga picioarele pruncului de numai trei zile, apoi il

trimite in munti cu un servitor pentru a fi lasat prada fiarelor salbatice. Oedip ramane pentru toata viata cu gleznele strapunse de funiile cu care fusese legat de tatal sau. Oedip este un erou tragic si, totodata, un model de conduita omeneasca. Caracterul lui Oedip este conturat mai ales in mod indirect, din intamplari, fapte, situatii, din desfasurarea evenimentelor care compun subiectul tragediei si mai rar in mod direct de catre celelalte personaje. Trasaturile dominante ale lui Oedip sunt sentimentul datoriei si vointa de fier, izvorate din setea pentru adevar si din dorinta de a face numai bine poporului sau. Ca sa scape Teba de blestemul zeilor, care trimisesera ciuma drept pedeapsa pentru locuitorii ce adaposteau intre zidurile cetatii un criminal, Oedip incepe iscodirile ca sa-l gaseasca pe ucigasul lui Laios si sa afle adevarul cu orice pret. Toate intamplarile declansate de stradania lui Oedip de a descoperi pe talhari due numai la el insusi. Astfel, dorind sa stie cine este tatal sau adevarat, Oedip afla ca este Laios, pe care chiar el il ucisese, iar mama ti devenise sotie. Oricate intentii bune ar avea, Oedip aduna asupra lui tot raul posibil, manifestarile lui de libertate nu fac decat sa fie prins intr-o plasa de ite, ce se strange din ce in ce mai mult in jurul sau. Toate razele de speranta create in anumite momente ale piesei se intorc impotriva lui, dragostea si recunostinta poporului sau, pe care i1 salvase de Sfinx devin cu totul neputincioase privind salvarea regelui lor. Toate intamplarile ce converg catre nenorocire demonstreaza o idee esentiala pe care Sofocle o ilustreaza in tragedia sa: omul este prins fara putinta de scapare in mrejele destinului hotarat de zei. Oedip se lupta cu inversunare cu soarta implacabila din devotament pentru poporul sau si din dragoste pentru adevar. Piesa "Oedip rege" este tragedia unui destin crud, din care omul nu are nicio sansa sa scape, dar este totodata si drama tipica a demnitatii omenesti, a stradaniei de a incerca macar sa iasa din nenorocirea ce s-a abatut asupra lui. Oedip nu se resemneaza, ci sc lupta cu indarjire, apeland la explicatiile logice ale nasterii sale intr-o familie regala de pe alte meleaguri, ale intentiilor sale de a-si ocoli destinul prevestit de oracol, plecand de langa parintii pe care-i credea adevarati, ca nu cumva imprejurarile nefaste sa-1 determine sa-si ucida tatal sau sa se insoare cu mama sa. Toti cei care stiu secretul nasterii lui sau care descopera mai devreme destinul tragic se straduiesc sa-l determine sa renunte la aflarea adevarului, il avertizeaza asupra grozaviei care-l pandeste. Ingrozita, locasta incearca sa opreasca dezvaluirea adevarului, sfatuindu-l pe Oedip sa nu mai cerceteze cine sunt parintii lui: "O, nu, pe zei, ast lucru nu-l mai cerceta,/ La viata daca tii! Ma zbucium eu destul / .../ E sfatul cel mai bun, ca-ti vreau doar binele". Cu toate acestea, Oedip sustine cu fermitate si curaj demascarea ucigasului, urmarind scopul sau neclintit, datoria de a salva Teba de la pieire. Scena cea mai sugestiva este aceea in care Pastoral, cutremurat de groaza, se impotriveste dezvaluirii secretului: "Pe zei, stapane, rog nu ma mai intreba!/... / Vai mie, vai!... Ce grozavie am sa-i spun!". Oedip se dovedeste neinduplecat, insistand cu demnitate in dezlegarea enigmei, pana la capat: "Si mie groaza mi-e s-aud ... dar trebuie". El isi implineste astfel datoria de conducator al Tebei, de binefacator al poporului sau, salvandu-l de la pieire. Odata aflat ucigasul, Oedip isi asuma toate consecintele pe care tot el le hotarase. Cuprins de o suferinta sfasietoare, Oedip constientizeaza grozavia pacatului savarsit, faptul ca raul se afla in el insusi: "Azi stiu ca m-am nascut din cine nu s-ar fi/ Cazut. Si aflu ca-am spurcat, ca sot, un sfant/ Culcus, si ca-am ucis pe...vai, ce-ngrozitor!". Cu o impresionanta putere interioara, tipica personajelor tragice, Oedip se autopedepseste, scotandu-si ochii cu acul paftalelor de la vesmantul locastei, scena cu atat mai cutremuratoare cu cat este relatata de slujitorul zguduit, cutremurat de gestul regelui: "El pleoapele/ Isi deschidea,

tipand, si-n bulbul ochilor/ Izbea, izbea, ca sangele i se scurgea/ Pe-obraji. Si nu-s doar rosii stropi, ci-o grindina/ De cheaguri negre-sangerii-i tasnea din ochi". SentimentuI datoriei se manifesta si in ceea ce priveste statutul de tata, ingrijorat pentru destinul copiilor lui, desi acestia erau rodul incestului, adica facuti de Oedip cu propria mama, care-i devenise sotie: "Cu mama-mea ce m-a nascut v-am zamislit/ Pe voi. Ah, ce rusine!". El se gandeste la fiicele lui, Antigona si Ismena, care sunt tinere si au ramas orfane. De aceea, Oedip il roaga pe Creon sa aiba grija de ele: "Sa nu le lasi, cersindu-si painea-n dram. Sa faci/ Asa, sa naiba-a suferi ce-am suferit!/ Ai mila tu!". Disperarea care-l cuprinde pe Oedip pentru soarta fiicelor lui este cu atat mai impresionanta, cu cat, la vremea aceea, era un lucru de ocara ca tinerele fete sa fie excluse de la sarbatorile ateniene sau, mai grav, de a ramane "nenuntite". Pentru elini era o adevarata nenoroeire daca o fata nu se casatorea |i, deci, nu putea avea copii, adica nu-si implinea menirea de femeie. Oedip, erou tipic de tragedie prin faptul ca este strivit de destinul hotaiat de zei, este in acelasi timp un model de conduita umana. Este cu totul noua pentru un personaj tragic incercarea omului de a se tmpotrivi destinului, prin demnitate si dragoste de adevar, virtuti morale asupra carora zeii nu au nicio putere de a le inabusi. Corifeul corului incheie tragedia cu o pilda moralizatoare, exprimand o idee a filozofului Herodot, aceea ca orice om ajuns in culmea gloriei si a puterii nu trebuie invidiat, intrucat oricand se poate prabusi, fericirea lui nu este un lucru cert, decat in momentul in care a pasit dincolo pragul vietii fara sa fi patit o nenorocire: "Vedeti-l, vedeti-l, voi, oameni din tara mea, Teba! Oedip ce-a stiut dezlega mult vestitele taine, Al tarii stapan ajunsese. La soarta-i, ravnind-o, Priveau toti tebanii. Azi soarta-1 arunca-n urgie Cumplita... Oricui asteptati-i si ziua din urma A vietii. Si numai cand omul trecutu-i-a pragul, Dar fara amaruri, atunci fericit socotiti-l!" "Nimeni, in sufletul si-n constiinta lui, n-a fost mai nevinovat decat Oedip. Si totusi, el s-a pedepsit singur, cand a vazut ce-a facut". (Milan Kundera) Oedip intruchipeaza tipul personajului tragic, pentru ca desi este un model uman si nu a gresit cu nimic, este invins definitiv de un destin vitreg: "Nimeni, in sufletul si-n constiinta lui, n-a fost mai nevinovat decat Oedip. Si totusi, el s-a pedepsit singur, cand a vazut ce-a facut". (Milan Kundera) Tragedia "Oedip rege" reflecta foarte fidel epoca in care a fost scrisa, atmosfera sumbra a piesei recompune autenticitatea acelor vremuri, in care se urzeau intrigi politice care destabilizau siguranta statului, cu proroci care dezvaluiau destinele si cu zei care pedepseau faptele necinstite ori crimele cu molime ce provocau groaza in randul populatiei. Sensul esential al piesei lui Sofocle reflecta, asadar, framantarile din acea epoca, fapt ce a facut ca Aristotel sa considere aceasta opera drept o tragedie model.