Psihologie Sociala Gata

Universitatea ” Al. I. Cuza” Iași Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației Specializarea: Psihologie, ID Anul II, sem I Student: Mătăsaru S. Petruța ( căs. Fasolă-Mătăsaru) Disciplina: Psihologie socială

Tema 1: Audiența Privată Reflectaţi asupra prezenţei imaginare a audienţei private în mintea noastră. Vi s-a întâmplat să surprindeţi la dumneavoastră existenţa şi impactul unei astfel de audienţe? Aţi auzit pe alţii povestind despre o astfel de prezenţă? Întrebaţi alte persoane din anturajul dumneavoastră despre experienţa resimţirii prezenţei imaginare a audienţei private sau şi efectul acesteia asupra acelei persoane. Consemnaţi reflecţiile dumneavoastră, experienţele personale şi cazurile relatate de ceilalţi. Includeţi rezultatul activităţii în portofoliul pentru psihologia socială. Audiența privată așa cum este ea defenită, rezultă din reprezentări mentale ale persoanelor cu care interacționăm finalizându-se într-o o colecție de persoane imaginare și prin faptul că leam cunoscut și interacționat le păstrăm în memoria noastră. Chiar dacă persoanele nu se află în preajma noastră, putem să le facem ”să apară” imaginar în mintea noastră evocându-le din memorie. Consider că acest construct de audiență privantă este într-o continuă dezvoltare și formare pe măsură ce viața noastră se desfășoară; consider că acest concept depinde și de natura afectivă, ce importanță are pentru mine aceea persoană sau acele persoane, adică persoanele care sunt o audiență privată pentru mine sunt semnificative pentru mine. Astfel de persoane care sunt o audiență privată pentru mine sunt reprezentate de către bunicii mei care m-au crescut și în diverse etape ale vieții mele m-am gândit ce ar spune, cum m-au încuraja, ce sfaturi mi-ar oferi. Ce anume din tot ce mi-au povestit ei aș putea să aplic, să folosesc. De la ei am cunoscut ce este dragostea necondționată, și am aflat că nu este necesar să demonstrez părinților, fraților cât sunt de minunată și deșteaptă. Bunicii mei nu au făcut decât să mă asigure de dragostea lor, așa cum au știut și cum au considerat ei de cuviință. Au fost lângă mine prin prezența autentică și grijă. Bunica, îmi amintesc că mă susținea în activitățile școlare de zi cu zi, pe care le percepeam uneori adevărate chinuri, iar tata îmi oferea povești din propria lui experiență de viață. Îmi amintesc și de momentele în care au fost printre puținii oameni care chiar mi-au dat credit, m-au ajutat să îmi descopăr potențialul.

Atunci când sunt pusă în situații noi, în care nu aș ști ce decizie să iau, îmi vin în minte ei și reprezintă pentru mine un exemplu moral, sunt un model de umanitate pentru mine. Cred că această colecție de persoane imaginare se îmbogățește pe măsură ce ne dezvoltăm și noi relațiile, contactele, interacțiunile; sunt momente când mă raportez la cea mai bună prietenă, la colegi care sunt importanți pentru mine sau la soțul meu. De asta cred că audiența privată este fluidă, continuă și nu suntem singuri , pentru că și atunci când am nevoie de momente de solitudine sunt cu gândul la cineva, împărtășesc cu cineva semnificativ pentru mine toată experiența de solitudine. Mărturisesc că am avut emoții pentru realizarea acestor teme, am simîit că sunt invitată la un exercițiu de introspecție profund, să îmi analizez emoții, persoane semnificative pentru mine. Am întrebat și pe cei apropiați ce colecție de persoane semnificative au, și anume: soțul meu a răspun că pentru el o astfel de persoană este bunica lui, el fiind foarte atașat de ea, deși nu mai trăiește, ea trăiește în memoria afectivă. O altă persoană care reprezintă pentru el audiența privată este un coleg cercetător, atunci când se confruntă cu diverse provocări ce țin de domeniul lui se raportează la acest coleg, bineînteles că poate să și interacționeze cu el. Pe o altă prietenă am întrebat-o ce astfel de persoane sunt pentru ea audiența privată, mi-a răspuns că pentru ea este tatăl ei o astfel de persoană. O altă colecție de persoane sunt foștii colegi de la care a învățat foarte multe în profesia ei și îi consideră persoane resurse în modul cum se raportează ea la profesia ei. Audiența privată se construiește în identitatea personală – persoane apropiate din familie, prieteni cât și în identitatea profesională – colegi de muncă, mentori, formatori, importantă este interacțiunea și implicarea socio-afectivă.

Tema 2 Autoreglarea asocierii și solitudinii Reflectaţi asupra autoreglării asocierii şi solitudinii în viaţa dumneavoastră şi a persoanelor pe care le cunoaşteţi bine. Ce puteţi spune despre modul în care această auto-reglare se realizează? Ce se întâmplă când unul din cele două motive sociale opuse este frustrat pentru o perioadă mai îndelungată? Cum se manifestă aceasta? Întrebaţi alte persoane din anturajul dumneavoastră despre experienţa resimţirii neîmpliniri celor două motive şi efectul pe care îl are o atare stare asupra vieţii şi comportamentului. Consemnaţi reflecţiile dumneavoastră, experienţele personale şi cele relatate de ceilalţi. Includeţi rezultatul activităţii în portofoliul pentru psihologia socială. Nevoia de asociere reprezintă fundamentul motivaționalal interacțiunilor sociale, inclusiv al relațiilor interpersonale. Nevoia de asociere prezintă două laturi: 

Nevoia de contacte sociale regulate – nevoia de afiliere



Nevoia de relații interpersonale durabile – nevoia de intimitate

A Maslow a realizat o piramidă a nevoilor umane, printre care se afla și nevoiile de apartenență și recunoaștere socială pe nivelele trei și patru ale piramidei. Nivelul trei este dedicat nevoilor sociale – nevoia de apartenență, de afiliere – noi simțim acest imbold de a iniția relații și de a fi în ele, de a face parte din grupuri sociale extinse – grupuri religioase, organizații profesionale, echipe sportive. În forma lor restrânsă, grupurile sociale care satisfac nevoia de apartenență sunt familia, partenerul de viață, colegii apropiață și prietenii. Apoi pe nivelul patru, Maslow plasează nevoia de recunoaștere socială- reprezentată prin încrederea în sine, respectul de sine. Lipsa respectului poate da naștere cu vremea la sentimente de inferioritate, transformate în complexe de inferioritate și inadaptare socială. Fiecare dintre noi avem nevoie de relații interpersonale de calitate, avem nevoie să împărtășim împreună, să discutăm despre ceea ce ne frământă, să cooperăm pentru rezolvarea situațiilor dificile din viața noastră, să facem față posibilelor pierderi. Cu siguranță nu putem povesti oricui despre ceea ne preocupă, relațiile trebuie să fie semnificative din punct de vedere afectiv, să fie pline de încredere, adică ceea ce ni se

împărtășește să fie tratat cu responsabilitate, nu vorbim aici despre lucruri ilegale sau care pun viața cuiva în pericol.Nevoie de relații semnificative se traduce și prin nevoia de intimitate, acest lucru se poate împărtăși cu prieteni foarte apropiați, cu partenerul de viață. Chiar dacă uneori comunicarea socială există, persoana se poate simţi izolată pentru că singurele forme de interacţiune pe care le are sunt unele superficiale – de exemplu, la serviciu -, iar în interiorul lor comunică în legătură cu lucruri neutre şi sarcini ce trebuie efectuate, dar interacţiunea nu are niciun fel de componentă afectivă. Şi atunci degeaba interacţionăm, pentru că nu ne comunicăm pe noi înşine, nu ne conectăm la ceilalţi. Pentru ca o relație să fie semnificativă fiecare parte implicată trebuie să trateze relația cu responsabilitate și asumare, o relație de orice fel să funcționeze are nevoie de implicarea tuturor, de conectare emoțională, de atenție, relațiile nu funcționează de la sine. Chiar dacă avem nevoie de relații și contacte sociale în viața noastră nu înseamnă că în orice moment avem nevoie de cineva lângă noi, nici fuziunea nu este sanatoasă. Alături de nevoia de afiliere, de apartenență, nevoia de a fi importanți pentru semeni mai este și nevoia de autonomie, de autoreglare, nevoia de soiltudine. Nevoia de autonomie se poate operaționaliza prin faptul că fiecare dintre noi este capabil să își ia propriile decizii, să se realizeze, să îi fie acceptată această nevoie și la rândul lui să accepte această nevoie celor din jur. Chiar dacă suntem în diverse relații – relații de prietenie, relații profesionale, relații de cuplu – fiecare dintre noi avem drumul nostru și misiunea de a ne descoperi, de a ne cunoaște, de a ne accepta unicitatea noastră și a celor de lângă noi. Sunt momente când avem nevoie de solitudine, înțeleasă ca o pauză de la contactele sociale, de o întoarcere la sine, de a sta cu interiorul tău. Nevoia de solitudine nu trebuie confundată cu singurătatea, izolarea. Lipsa interacțiunilor sociale este dăunătoare indiferent dacă persoana se simte sau nu singură. Când trăiești izolat, nu numai că îți lipsește compania, ci, în multe cazuri, ești lipsit și de sfaturi și sprijin din partea altor oameni. Nevoia de solitudine aduce liniște interioară, te poate ajuta să îți pui ordine în gânduri, te ajută să te cunoști, prioritizezi acțiunile și este aleasă pentru :



Îmbunătățirea creativității



Nevoia de a reflecta



Nevoia de liniște și calm

Este asociată cu : 

Autocunoașterea



Creșterea personală



Energizare emoțională



Calm



Productivitate crescută



Relaxare



Sentiment de libertate și control asupra propriilor alegeri

Oferindu-ne momente de solitudine ne acordăm libertate, ne oferim autonomie și încredere în propriile alegeri, decizii. Între autoreglarea asocierii și nevoia de solitudine trebuie să existe un echilibru, pentru a putea funcționa, sunt momente în care căutăm contactele sociale și momente în care avem nevoie să ne retragem social, avem nevoie de liniște, de calm.

Tema 3 Rolul proximității Reflectaţi asupra rolului proximităţii în viaţa dumneavoastră şi relaţiile interpersonale semnificative pe care le aveţi. Întrebaţi alte persoane din anturajul dumneavoastră despre maniera în care cele mai relevante relaţii interpersonale au debutat, evoluat şi consolidat. Care a fost rolul proximităţii în ele? Consemnaţi reflecţiile dumneavoastră, experienţele personale şi cele relatate de ceilalţi. Includeţi rezultatul activităţii în portofoliul pentru psihologia socială. Proximitatea se manifestă pe mai multe planuri precum proximitatea georgrafică, arihitecturală și proximitatea fizică. Printre efectele proximității se numără frecvența interacțiunilor,anticiparea interacțiunilor și simpla expunere care generează atracția interpersonală. Proximitatea poate provoca și comportamente agresive. Se pot amplifica atitudini negative în condițiile în care subiectul exprimă de la la început afecte negative.O importanță deosebită o reprezintă și distanța de interacțiune care își pune amprenta asupra atracției interpersonale, distanța se află în raport proportional față de calitatea interacțiunii. Astfel,în relațiile interpersonale pozitive,subiecții preferă proximitatea, să fie cât mai aproape unul de celălalt,iar în relațiile interpersonale negative membrii acestora prefer să păstreze distanța și să evite comunicarea. Relațiile semnificative pe care le am cu persoanele sunt datorate și proximității. Sunt și relații care din cauza distanței fizice au suportat modificări deși la un moment dat eram foarte apropiați, și anume: o primă relație semnificativă pentru mine a fost cu o fată din vecini și am urmat aceiași școală, petreceam mult timp împreună, însă odată cu plecarea la liceu lucrurile s-au schimbat, apoi la liceu și pe parcursul facultății am avut o prietenă cu care am împărtăsit învățatul pentru bacalaureat, eram și colege de clasă și am învățat împreună și pentru admiterea la facultate, dar după

ce a plecat în străinătate lucrurile s-au

schimbat, contactele din ce in ce mai rare, apoi ne auzeam la zilele de naștere și acum nici așa nu ne mai auzim. O altă relație semnificativă este cu o fostă colegă de facultate, am fost colege de grupă, am rămas ambele în Iași odată cu terminarea facultății, suntem profesoare, ne vedem des, vorbim la telefon, ieșim împreună cred că faptul că am fost aproape una de alta, ne-am sprijinit, neam ascultat, am făcut lucruri împreună ne-a consolidat relația.

Pe măsură ce am început să lucrez am dezvoltat relații frumoase și cu colegii, însă schimbând destul de des școlile în care lucram, relațiile nu ajungeau să fie foarte profunde. Analizând în acest moment rolul proximității pentru relațiile pe care le am consider că în ceea ce mă privește funcționez în relații în care persoanele sunt apropiate și fizic de mine, am nevoie să îmi fie alături. Cunosc persoane care au prieteni plecați și vorbesc la telefon destul de des, interacționează folosindu-se de tehnică. Concluzionând proximitatea nu reprezintă un factor suficient pentru a se dezvolta relațiile interpersonale, ci este nevoie de un cumul de factori precum atracția interpersonală,expunerea repetată și familiaritatea cât și aspecte ce țin de motivație și voință.

Tema 4 Experiența rușinii și a vinovăției Aduceţi-vă aminte de un moment al vieţii in care aţi trăit o emoţie de vinovăţie sau ruşine.Revenind asupra acelui episod emoţional cum îl apreciaţi acum? A fost mai degrabă vinovăţie sau a fost ruşine? Argumentaţi răspunsul. Descrieţi şi consemnaţi experienţa realizării acestei activităţi. Includeţi rezultatul în portofoliul pentru psihologia socială. Ruşinea este un răspuns emoţional la ceva anume considerat a fi greşit din punct de vedere etic sau ceva condamnabil. Resimţim ruşinea şi mai puternic, atunci când suntem expuşi la ceea ce ne ruşinează, adică la obiectul ruşinii. Însă, dacă ar fi să comparăm emoţia de ruşine cu cea de jenă, ruşinea are ataşat de ea şi un gând sau o acţiune care rămâne nedescoperită celorlalţi sau care nu poate fi divulgată, are un caracter secret. Brené Brown, cercetător al emoţiei de ruşine şi autor de cărți, spune că: „Ruşinea este o emoţie sau o experiență intens dureroasă prin care credem despre noi înşine că nu suntem adecvaţi, că suntem defecţi şi, prin urmare, nu suntem demni de iubire şi de acceptare – ceva ce noi am experimentat ori am făcut sau nu am reuşit să facem şi care ne face nedemni de apropierea celorlalți. Nu cred că emoţia de ruşine este de ajutor sau că poate fi productivă. De fapt, cred că ruşinea este mai degrabă o sursă de comportament distructiv şi dureros decât o soluţie sau o vindecare.„ Pentru a putea face față emoţiei de ruşine, dezvoltăm anumite mecanisme de funcţionare, de reglare a emoţiei. Aşadar, atunci când simt rușine, unii dintre noi tind să o evite sau să o anuleze prin mecanisme de retragere, ascundere, tăcere şi păstrare a secretului care a generat rușinea. Alţii tind se accentueze această emoţie prin încercarea de a găsi apreciere. Iar alţii tind să lupte împotriva acestei emoţii încercând să obţină putere sau avantaje în relaţiile cu ceilalţi, să fie agresivi şi să utilizeze emoţia de ruşine pentru a-și contracara propria ruşine.

Diferenţa dintre ruşine şi vină se traduce prin percepţia subiectivă despre sine, corelată cu unul dintre următoarele două gânduri: „Sunt o persoană nedemnă, inadecvată, rea” sau „Am făcut ceva nepotrivit, rău”. Aşadar, depinde mult pe ce ne concentrăm, când ne analizăm emoţia: fie pe sine, adică pe cine sunt şi cum sunt, fie pe comportament, adică pe ceea ce am făcut. Vinovăţia apare atunci când gândesc: „Am făcut ceva în neregulă şi vreau să încerc să fac schimbări.” Ea poate avea un rol funcțional în diferite contexte de viață, deoarece este corelată gândului prin care admit că am făcut ceva care îi va răni pe alții și, prin urmare, vreau să iau măsuri pentru a corecta răul făcut. Am ales să povestesc despre un episod din copilărie, să fi avut în jur de 8-9 ani, mergeam la școală, deși bunicii îmi pregăteau pachet pentru școală, colegii mei aveau bani și își puteau cumpăra de la chioșcul de lângă școală diverse produse de patiserie. Am fost crescută și educată în spiritul corectitudinii, a nu ”pune mâna”, a nu lua ceea ce nu este al meu, a fi o persoană cinstită, onestă și sinceră, știam că dacă vom recurge la acest lucru, de a lua ceva ce nu era al meu fac un lucru nu tocmai corect. Împreună cu surorile mele am hotărât că într-o zi să luăm niște bani și să ne luăm și noi produsele de patiserie, era vorba de niște batoane cu mac. Ne-am decis noi ce sumă să luăm și ne-am cumpărat batoanele. Când am ajuns acasă, am fost întrebate fiecare dintre noi cine a luat banii și cine a fost cu ideea. Evenimentul a fost unul destul de stingher și rușinos, cel mai dureros pentru mine a fost că am simțit că și-au pierdut încrederea în mine, în noi. Cred că pentru mine a fost un eveniment rușinos, am simțit rușine atunci când am fost întrebată de ce am făcut acest lucru și că trebuie să muncesc mult până vor avea din nou încredere în mine. Părinții după acest eveniment mi-au explicat că nu este o modalitate sănătoasă de a obține ceea ce îți dorești, să te apuci de furat, pentru că atunci când comiți astfel de fapte de obicei ești pedepsit, societatea te pedepsește atunci când furi, cred că tomai explicațiile lor m-au ajutat să nu simt vinovăție și din acest eveniment nu tocmai fericit ei au făcut o experiență din

care eu am putut interioriza faptul că chiar nu este benefic pentru mine sau pentru cei din jur să continui cu un astfel de comportament.

Tema 5 Experiența jenei Aduceţi-vă aminte de ultima situaţie în care aţi trăit personal sau aţi urmărit la o altă persoană manifestând emoţia de jenă. Descrieţi situaţia care a declanşat jena cât mai detaliat posibil. De ce consideraţi că anume jena a fost emoţia trăită? Argumentaţi răspunsul. Consemnaţi experienţa realizării acestei activităţi şi includeţi rezultatul în portofoliul pentru psihologia socială. Jena e simțită de cei mai mulți oameni ca o strângere supărătoare. Pare că ”ceva” te ține și nu mai poți trece la acțiune, adică nu îndrăznești să-ți afirmi opinia, decizia, gestul ori comportamentul. ”Mi-e jenă să-i scriu”, mărturisește cineva temător de respingere. Se întâmplă să o simți în stomac, gâtlej, degete, maxilare sau spate. Jena e un cuvânt pentru o reacție fiziologică de încordare. Jena poate fi acompaniată de gânduri și devine rușine, o emoție socială. ”Nu ai voie” ori ”e interzis” sunt de obicei gândurile asociate cu jenă pe parcursul socializării. Jena și, mai ales, nivelul ei următor, rușinea sunt bariere psihologice interiorizate prin aceea că suntem actori sociali care respectă norme și cutume sociale. Vezi bine că au de-a face cu controlul pe impulsuri și anticiparea. Ambele ne opresc, de regulă, din săvârșirea unor mârșăvii sau acte indecente, pentru că decența are legătură cu rușinea. Dar, uneori, în baza tendinței mentale la generalizare, ele ne înfrânează din acele acțiuni care ne pot aduce prosperitate. Ideea e că uneori, în anumite situații, jena și rușinea ne pot bloca acele acțiuni prin care ne-am putea realiza scopurile. Spre exemplu, rușinea de a chestiona sau contrazice o persoană cu

autoritate vizavi de un subiect care nu-ți e clar. Sau, rușinea unui bărbat care se abține să plângă sau care își ascunde teama în spatele unei atitudini de bravadă, dar asta ne sugerează o rușine vizavi de propria frică, în baza normei sociale că bărbatul ar trebui să fie curajos și nu plângăcios. Un episod în care am simțit această emoție este pe parcursul liceului, la ora de matematică. Știam despre mine că nu excelez la matematică și cred că și profesoara știa despre mine acest lucru. Am avut aceiași profesoară de matematică pe parcursul întregului liceu, pentru că nu ne înghesuiam să ieșim la tablă ”să facem aplicații” ne trimitea la tablă după dată. Și când auzeam cine e 16 la catalog, drumul până la tablă mi se părea foarte scurt și scriam exercițiul la tablă, spuneam vreo două etape din exercițiu și cam atât, profesoara când vedea că nu mai știu ce urmează îmi spunea pe un ton așa de deznădejde ” Mătăsaru, treci la loc. Pierdem timpul!”. Drumul până la bancă mi se părea lung și mă simțeam de parcă aș fi vrut să dispar. Mergeam cu ochii în pământ, nu mă uitam la nimeni. Mă consideram cel mai de nimic om și mă gândeam oare colegii mei ce cred despre mine? Jena nu se manifestă numai în cognitiv,ci și în plan fizic.Un rol important în declanșarea fiziologică îl deține sisntemul nervos,mai exact sistemul nervos simpatic care produce creșterea bătăilor inimii,inetensificarea respirației,creșterea temperaturii genarela corporale și implicit,eliminarea de hormoni specifici care pregătesc organismul să facă față situațiilor pericualose. Am resimțit jena în plan fiziologic prin înroșirea obrajilor,fenomen involuntar fiziologic care este considerat specific jenei, privirea în jos. Din perspectiva non-verbală,emoția de jenă este trădată de anumite gesturi delicate și posturi, dar care pot fi sesizabile pentru puțin timp, după ce ajungeam în bancă aveam nevoie de ceva timp să pot să ridic din nou privirea să continui să scriu în caietul meu ceea ce se lucra în continuare la tablă. .