Romantismul Pasoptist

Romantismul paşoptist

Literatura paşoptistă se dezvoltă sub semnul romantismului european si parcurge un drum sinuos. Dupa literatura anilor 1825-1830, care abunda in traduceri si adaptări după autori străini, in special francezi, e de remarcat concordanţa dintre manifestul romantismului francez (prefaţa la drama “Cromwell”, de Victor Hugo, in 1827) si articolul-program “Introducţie”, publicat de Kogalniceanu in 1840. Scriitorii români ai epocii asimileaza rapid manifestul romantismului francez si aplica principiile acestuia, cu particularităţile curentului naţional-popular de la revista “Dacia literară”. Tema literaturii de la 1848 cuprinde, in variate ipostaze, istoria (trecutul glorios, ruinele, mormintele), folclorul, descrierile de natura. Marile idealuri ale momentului erau: libertatea si unitatea naţională şi libertatea socială in contextul revoluţiei burgheze-democratice, antifeudale. Romantismul românesc apare ca o mişcare unitară cu un program bine definit, care ridică literatura noastră de la incercările minore ale Vacarestilor, la geniul universal al lui Eminescu. Romantismul este o reacţie la imobilismul si schematismul clasicist, presupunând o eliberare a minţii de “inchisoarea vieţii”, ce cuprinde destul de repede Europa. Multe din motivele frecvente ale romanticilor sunt preluate si de scriitorii români: mitul strigoiului, evocarea trecutului istoric, trecerea ireversibilă a timpului, natura. Romantismul se traduce prin ironie, satiră, demonism, promovand meditaţia, nuvela si romanul istoric. Ca primă generatie a literaturii noastre moderne, scriitorii paşoptisti au intrat in conştiinţa românească drept “oamenii inceputului de drum”. Reprezentanţii romantismului de acum dau operei lor un pronuntat caracter militant, ei fiind deopotrivă scriitori si revoluţionari. Literatura paşoptistă a creat puţine opere de epică obiectivă. Modalitatea ei predominantă e lirica, potrivită unei epoci de infierbântare a cugetelor, de afirmare pasională a drepturilor

incălcate ale poporului român. A cultivat de asemenea dramaturgia, mai ales in direcţia criticii de moravuri. Romantismul ei e moderat in gesturi si cuvinte, nu se lasă ademenit nici de anarhia sensibilitatii, nici de vertigii metafizice, e echilibrat, ancorat in real, caută soluţii practice si în unison cu istoria. Prin umor îndulceste alternativele prea grave ale existenţei, iar prin exaltare patriotică îşi astâmpară setea de sublim. Principalele caracteristici ale romantismului universal sunt: inlăturarea si negarea normelor impuse de clasicism; romantismul afirmă primatul subiectivităţii, al sentimentului si fanteziei creatoare, al spontaneităţii si sincerităţii emoţionale; izvoarele de inspiraţie sunt mult largite, dându-se o atenţie deosebită tradiţiei populare, istoriei si folclorului; natura, cu totul ignorată în literatura clasică devine obiect de admiraţie si mijloc de exprimare a sentimentelor; in timp ce clasicismul condamnă limbajul popular, socotind unele cuvinte inestetice sau vulgare, romancierul introduce în literatură un limbaj metaforic, un vocabular comun, ca şi noi categorii estetice precum urâtul, grotescul, în opoziţie cu frumosul, feericul sau fantasticul, antiteza si contrastul fiind procedee caracteristice romantismului; personajele sunt luate din toate categoriile sociale, cu precădere din popor sau care reprezintă interesele şi lupta poporului; romanticii îşi manifestă preferinţa pentru personaje excepţionale care impun, fie prin nobleţea sufletească sau sluţenia fizică. Romanticii timpurii sunt Andrei Mureşanu, Vasile Cârlova, Grigore Alexandrescu, Ion Heliade Rădulescu, poeţi ce oscilează între romantism si clasicism. Ion Heliade Rădulescu este unul dintre aceşti poeti romantici, care destul de timpuriu a demonstrat, prin propria sa creaţie literară, că spiritul popular si miturile nationale constituie izvorul primordial al creaţiei literare. Ion Heliade Rădulescu se înscrie in rândul spiritelor “totale” ale culturii româneşti, activitatea sa manifestându-se pe mai multe planuri: întemeietor al presei in Ţara Românească, autor al primei „Gramatici româneşti” în anul 1828, membru al mai multor societăţi culturale ale vremii. Cele mai multe dintre poeziile publicate de Ion Heliade Rădulescu au teme romantice precum: „O noapte pe ruinele Tîrgoviştei”, trecutul ca izvor al mândriei naţionale; „Serafimul si herufimul”, alcătuirea duala a omului; “Sburătorul”, prelucrarea unor mituri.

“Scriitorul transilvănean are talentul monologului, adică al acelui gen de scriere care presupune prezenţa efectivă a unui auditoriu, chemat să-şi dea asentimentul şi cucerit prin desfăsurarea plina de verva a argumentelor. Deşi autodidact, reprezentatul Şcolii Ardelene şi-a injghebat o sumă de cunoştinţe, prin care-şi depăşeşte toţi contemporanii la acea dată” (“Istoria literaturii române moderne”, Bucureşti, Editura didactica si pedagogica, 1971). Poezia sa, „Sburatorul”, este cea dintâi capodopera a baladei culte româneşti. Imprejurările care l-au determinat pe Heliade Rădulescu să scrie balada confirmă convingerea lui deplină că limba română are capacitatea modulărilor poetice şi că literatura noastră scrisă este chemată să pună in valoare gândirea artistică populară, specificul naţional implicat creaţiei folclorice. In conceptia populară, „sburătorul” este o apariţie onirică si malefică, provocând suferinţă tinerelor fete. Literatura romantică îi pastrează semnificatia erotica, dar il valorizează pozitiv ca faptură miraculoasă, superioară, venită din altă lume la tânăra la care tanjeşte. Ca specie literară, „Sburătorul” este o baladă cultă care infăţiaşează apariţia primilor fiori ai dragostei: „invaziunea misterioasă a dragostei [...] in plină agresiune. Fata in criză de pubertate e doborata de o boala necunoscuta, explicabila mitologic si curabila magic”. Dovadă că scriitorii erau indrumaţi să îşi caute subiectele pentru opera lor in istoria ţării si in obiceiurile naţionale a facut-o Eliade cu un deceniu înainte de Mihail Kogălniceanu într-un articol din „Curierul românesc”. Eliade scria: “Istoria noastră este plină de intâmplări si de fapte mari si eroice şi este un izvor de unde să se adape duhurile si cu tragedii originale…”, aproape in aceeaşi termini ca Mihail Kogălniceanu din “Introductie” la “Dacia literara”: “Istoria noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre ţări sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitoreşti si de poetice pentru ca să putem găsi si la noi sujeturi de scris…”. Grigore Alexandrescu, un alt scriitor paşoptist, este unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai ideologiei si ai literaturii paşoptiste in Muntenia. Grigore Alexandrescu debuteaza la “Curierul românesc” al lui I.H. Radulescu, traduce din literatura franceză si publică mai multe volume de poezii. Ultimul volum, “Meditaţii, elegii, epistole, satire si fabule” (1863), are ca titlu enumerarea unor specii romantice si clasice, ceea ce sintetizează si atitudinea estetica

a scriitorului: “un elegiac de tipul romantic si in acelasi timp un moralist la modul clasic” (G. Calinescu). Motivul ruinelor si meditaţia de tip romantic asupra istoriei neamului îl apropie pe Alexandrescu de Vasile Cârlova, de care totusi se detaşeaza prin “reflexivitatea sa autentica, profundă”. Poezia “Umbra lui Mircea. La Cozia” a fost inspirată de impresiile dintr-o calatorie facută cu prietenul său, Ion Ghica, la mănăstirile din Oltenia. Poezia ilustreaza romantismul, având o serie de trăsături specific evolutiei acestui current in literatura română: tema istorică, motivele preromantice (al umbrelor, al zidurilor, al mormintelor, nocturnul, fantoma), îmbinarea diferitelor specii lirice (mediaţia cu elemente de elegie, de odă si de pastel), antiteza trecutprezent, particularităţile stilului retoric (invocaţia si exclamaţia, gradarea, hiperbola). Dimitrie Bolintineanu, poet prozator, publicist, om politic, participant entuziast la Revoluţia de la 1848 si diplomat, debutează in literatură cu elegia „O fată tânără pe patul morţii” publicata de I.H. Rădulescu in „Curierul de ambe sexe”, in 1842. Lirica sa reprezintă imaginea fidelă a începuturilor romantismului românesc şi a formelor lui in paşoptism. Poemul “Mihnea si baba” este o baladă cu accente romantice, pe baza unui motiv folcloric (pactul cu diavolul). Un rol important a avut D. Bolintineanu in dezvoltarea simţului muzical în poezie, prin tehnica sa prozodică, prin elementele care conferă sonoritate si ritmicitate. Scriitorii paşoptisti formează prima generaţie a literaturii noastre moderne, oamenii inceputului de drum, care manifestă deplin acord „intre a voi si a putea, intre idealism avântat si vizionarism profetic”, calităţi pentru care sunt admiraţi de Mihai Eminescu in poezia Epigonii: „Voi credeaţi in scrisul vostru...”.