Societatea Romana

Societatea romană

Clasele sociale romane: 1. Patricienii sunt cetăţenii care provin din vechile familii aristocratice ale Romei antice. Termenul patrician (în latină: patricius, în greacă: πατρίκιος) defineşte un cetăţean roman care aparţine unei ginţi (gens), având un strămoş comun al cărui nume îl poartă şi căruia îi este dedicat un cult comun. Etimologia cuvântului provine din latinescul patricius (plural patricii), derivat din cuvântul patres (pluralul de la pater – „tată”). Pater a fost unul din termenii cu care au fost numiţi primii membrii ai Senatului roman. Cele mai cunoscute ginţi (gens) din care făceau parte patricienii erau: Aebutia, Aemilia, Aquillia, Atilia, Claudia, Cloelia, Cornelia, Curti a, Fabia, Foslia, Furia, Gegania,Genucia, Herminia, Horatia, Iulia, Lart ia, Lucretia, Manlia, Menenia, Metilia, Minucia, Mucia, Nautia, Numici a, Papiria, Pinaria, Pollia, Postumia, Potitia, Quinctia, Quinctilia,Romilia, Sempronia, Sergia, Ser vilia, Sestia, Siccia, Sulpicia, Tarpeia, Tarquinia, Tarquitia, Tullia, Vale ria, Verginia, Veturia, Vitellia. O gintă cuprindea mai multe ramuri, familii care erau conduse cu o autoritate absolută (auctoritas) de către pater familias.

Patricienii care au ocupat în statul roman funcţiile superioare au fost consideraţi nobili. Ei posedau dreptul să-şi facă efigii (imagines) care erau transmise descendenţilor ce le păstrau în atriumul locuinţelor lor. O efigie (o imagine de sine) reprezenta capul unei persoane făcut din ceară şi pictat, ce era închis într-o cutie de lemn, din care, se pare, că era scos doar în cazul unor ocazii solemne. Sub ele erau inscripţionate titlurile sau onorurile de care s-a bucurat în viaţă. Patricienii au avut un statut special în calitate de cetăţeni romani. Încă de la începutul Republicii romane toţi preoţii erau aleşi doar din rândurile lor, deoarece exista convingerea că ei comunicau mai bine cu zeii romani, ceea ce făcea ca Patrician roman ritualurile sacre şi luarea auspiciilor să fie mai cu portrete ale eficiente. Livius scrie că prima admitere a plebeilor strămoşilor săi: tatăl în mâna într-un colegiu preoţesc s-a întâmplat în 300 î.Hr., stânga, bunicul în atunci când colegiul Augurs a mărit numărul lor de la dreapta. patru la nouă. Până la sfârşitul Republicii plebei au fost acceptaţi şi în alte colegii religioase dar numai în preoţii cu importanţă politică minoră, precum, Salii şi Flamines. Colegiul Rex Sacrorum a fost exclusiv ocupat de patricieni. Patricienii formau o castă ce ţinea mult la prerogativele ei şi care bazându-se pe o bogăţie funciară îşi rezervase administrarea treburilor publice. În listele celor care au ocupat magistraturi (fasti) sunt menţionate aceleaşi nume romane timp de două secole, foarte puţine nume ale unor plebei făcându-şi loc înainte de secolul al II-lea î.Hr. Situaţia s-a schimbat după apariţia legii Licinian-Sextian din 367 î.Hr. care a acordat dreptul de a deţine consulatul şi plebeilor, şi a legii Genucian din 342 î.Hr. care a făcut ca obligatoriu cel puţin unul dintre consuli să fie un plebeu. Roma a fost condusă de o oligarhie restrânsă (nobilitas) care a ştiut să fie mai bine reprezentată în adunările romane. Cu toate că erau mai puţini ca număr decât plebeii au ştiut să obţină autoritatea în Comitia Centuriata, principalul organism legislativ. Asta însemna că în cazul în care patricienii acţionau în concordie, ei puteau să determine întotdeauna rezultatul votului din Adunarea poporului.

Aşadar, cu toate că nu le era interzis plebeilor să deţină magistraturi, patricienii au dominat scena politică timp de secole. Formând elita societăţii romane, patricienii au suferit o subţiere a numărului lor de fiecare dată când a avut loc un război civil sau în cazul conflictelor apărute la schimbarea unui împărat când nu se aflau de partea câştigătoare. Vechile familii (gens) care au participat la fondarea Romei au suferit un proces lent de dispariţie, pentru ca în perioada apariţiei Imperiului să-şi facă apariţia noi familii de plebei care, după cum a spus Sempronius, au câştigat poziţii importante în statul roman pe care vechile familii patriciene nu au mai fost capabile să le acopere din lipsă de urmaşi. Familii ca Horatia, Lucretia, Verginia şi Menenia au dispărut complet din înregistrările istorice la scurt timp după secolul al II-lea d.Hr.. Altele, ca Iulia, dispar pentru o lungă perioadă de timp pentru ca să apară la sfârşitul Republicii şi începutul Principatului lui Augustus.

2. Plebeii sunt cetăţeni romani a căror origine este foarte controversată. Termenul plebeu provine din limba latină (plebs, plebis) şi defineşte oamenii de rând. Plebea este a doua categorie socială a Romei, după cea a patricienilor, care iniţial nu avea nici un drept, dar care dispunea de libertate personală şi putea deţine proprietăţi. Relaţiile dintre patricieni şi plebei sunt grav periclitate de datoriile tot mai mari ale plebeilor şi prin repetata neîndeplinire a promisiunii

(fides) patricienilor de a îmbunătăţi statutul economic şi juridic al plebeilor. Pentru a obţine drepturi politice şi religioase egale cu cele ale patricienilor, plebeii au purtat o luptă îndelungată începută la 494 î.Hr. prin cunoscuta secessio plebi in montem sacrum, când se retrag pe muntele Aventin, unde, jurându-şi credinţă reciprocă (lex sacrata), ei hotorâsc să alcătuiască propriul lor popor. Aflaţi sub ameninţarea de a purta războaie fără aportul decisiv al plebeilor, patricienii fac primele concesiuni. Treptat, folosind de mai multe ori aceste separări de patricieni, plebeii vor obţine importante drepturi : ■ se înfiinţează tribunatul plebei (concilia plebis tributa) sub conducerea tribunilor populari. Adunarea poporului a fost delegată de a alege tribunii care la început au fost 2, apoi din 471 î.Hr. 4 sau 5, în funcţie de numărul districtelor orăşeneşti (lex Publilia). Mai târziu numărul tribunilor plebei va ajunge la 10. ■ în 445 î.Hr. o lege (lex Canuleia) permite accesul plebeilor la magistraturile superioare, îndeosebi consulatul; ■ legea din 367 î.Hr. (lex Liciniae-Sextiae) facilitează intrarea în funcţiile sacerdotale, în colegiul augurilor; ■ lex Ogulnia apărută în 300 î.Hr. acordă valabilitate normativă hotărârilor tribunatului plebei, ■ în 287 î.Hr. este dată o lege (lex Hortensia) prin care hotărârile Adunării poporului devin obligatorii pentru întreaga populaţie. Tribuni plebeii devin „inviolabili” (sacrosancţi) şi dispun de o mărire a drepturilor şi obligaţiilor: • protejarea plebeilor de actele arbitrare ale magistraţilor (iux auxilii); • dreptul de apel în cazul pedepsirii sau arestării unui cetăţean (ius intercedendi); • dreptul de veto asupra actelor oficiale ale magistraţilor şi asupra hotărârilor Senatului, cu excepţia situaţiei de război; • în calitate de supraveghetori ai templului Trinităţii Ceres, Liber, Libera, edilii plebei devin asistenţi ai tribunilor. Templul, a cărei construcţie s-a încheiat în 493 î.Hr. pe Aventin, reprezintă centrul vieţii religioase a plebeilor, loc unde este depozitat tezaurul şi arhivele. Patricienii au încercat să-şi conserve privilegiile încercând în jurul

anului 485 î.Hr. o izolarea a triburilor, bazându-se pe clientela lor rurală. Tribunii plebei îi ameninţă cu condamnarea la moarte, după procese desfăşurate înaintea adunării plebeilor. Reconcilierea dintre plebeii şi patricieni se realizează în jurul anului 450 î.Hr. când o comisie din 10 bărbaţi fixează în scris legea cutumiară (decemviri legibus scribundis). Noua lege, numită Legea celor 12 table (leges duodecim tabularum), este expusă în Forum pe 12 table din bronz. Ea conţine noţiuni de drept civil, cod penal şi drept procedural, drept public şi legea religiilor. Este interzisă căsătoria dintre patricieni şi plebei (interdicţie ce a fost ridicată în 445 î.Hr. prin lex Canuleia). Evoluţia acestor lupte dintre plebeii şi patricieni care s-au desfăşurat pe întreaga perioadă a Republicii romane au avut drept rezultat apariţia unei noi nobilimi, de origine plebee, care, împreună cu mai vechea nobilime patriciană formează o nobilime a deţinătorilor de funcţii (optimates, nobiles). Reprezentanţilor stratului plebeu superior li se permite accesul la funcţiile de dictator din 356 î.Hr., cenzor din 351 î.Hr. şi pretor din 337 î.Hr., iar admiterea din 300 î.Hr. în funcţii religioase (lex Ogulnia) duce la sfârşitul luptelor de clasă. Secolul al III-lea î.Hr. aducea teoretic o egalitate în drepturi a cetăţenilor, însă realitatea era alta. O nouă modificare a raporturilor sociale creează treptat o nouă aristocraţie, care se bazează în primul rând pe îndeplinirea unor criterii de avere, apoi pe cel de provenienţei. Totuşi unele domenii au rămas inaccesibile nobilimi provenită din rândurile plebeilor care este acceptată doar în ordinul ecvestru (al cavalerilor), nu şi în cel senatorial. Cu toate că unii dintre plebeii bogaţi reuşesc să pătrundă în familiile patriciene, totuşi diferenţa dintre cei bogaţi şi cei săraci se accentuează, plebeii constituind în continuare marea masă a cetăţenilor săraci. Politicienii se vor folosi de puterea lor controlând întrunirile plebeilor. Atunci când plebeii au cerut realizarea unor reforme, politicienii care au fost dispuşi să sprijine aceste cereri (denumiţi populares) ştiau că pot să se bazeze pe sprijinul lor în adunări, reuşind să realizeze din proletariatul urban un grup de presiune politică. În perioada războaielor civile (cca.133-27 î.Hr.) mulţi politicieni au jucat constant cartea „popularilor”: Tiberius Gracchus, Gaius

Gracchus, Lucius Appuleius Saturninus,Publius Clodius Pulcher şi Marcus Caelius Rufus. Ca tribuni ai plebeii (cei mai mulţi dintre ei proveneau din rândurile patricienilor) au încercat să devină conducători ai Romei prin încercarea de a oferi plebei urbane ceea ce asta cerea – anularea datoriilor, alimente ieftine şi gratuite, terenuri agricole, etc. Alţii, precum Gaius Marius, Pompei cel Mare, Marcus Licinius Crassus şi Gaius Iulius Caesar au oscilat între abordarea politică populară şi cea senatorială. Influenţa plebeilor devine considerabilă, astfel că, atunci când Augustus a întemeiat Principatul, condiţiile lor de trai au cunoscut o îmbunătăţire remarcabilă. Mulţi dintre ei au fost în măsură să părăsească oraşul şi să se stabilească la o fermă undeva în Italia sau în lumea mediteraneană. Cei care au rămas în Roma au beneficiat de aprovizionare cu produse alimentare de către stat (annona). Pe de altă parte, Tiberius Augustus, care a fost împărat între 14 şi 37 d.Hr., a pus capăt existenţei Adunării poporului. Aceasta a marcat încheierea perioadei în care plebea reprezenta o putere politică. De acum, cuvântul plebea semnifica proletariatul urban ce era conectat la conducătorul său prin două legături : pâine şi circ.

3. Liberţii (în limba latină liberti sau libertini) sunt sclavi romani care a

fost eliberaţi de către stăpânii lor. Comparativ cu alte popoare antice din bazinul mediteranean, romanii au fost extrem de liberali în eliberarea sclavilor şi acordarea cetăţeniei romane. Se estimează că aproximativ 5% din populaţia Romei din perioada Imperiului a fost formată din sclavi eliberaţi. Sclavii romani puteau să-şi răscumpere libertatea în mai multe moduri. Sclavii educaţi şi instruiţi au fost aproape întotdeauna

eliberaţi, o practică care a fost atât de folosită încât împăratul Augustus a adoptat o lege care interzicea eliberarea sclavilor înainte de vârsta de 30 de ani. De asemenea, sclavii puteau fi eliberaţi ca o recompensă pentru serviciul lung şi dedicat, drept care erau eliberaţi în urma testamentelor lăsate de proprietarilor lor. Legea dată de Augustus limita, de asemenea, şi numărul sclavilor eliberaţi prin testament. Ea reglementa numărul maxim a sclavilor eliberaţi, în acest mod, la 100 pentru o gospodărie şi un număr mai mic pentru gospodăriile mai puţin înstărite. Un sclav a fost capabil să-şi răscumpere propria libertate şi prin proprii săi bani (peculium) sau proprietăţi personale. Uneori, sclavii care se puteau răscumpăra prin plata unui anumit preţ, continuau să lucreze la fostul stăpân cu un contract. Proprietarul elibera un sclav printr-un procedură numită manumissio. Cea mai veche metodă de manumisiune se realiza printr-o ceremonie legală, desfăşurată în faţa pretorului, în care un martor afirma că sclavul nu aparţinea niciunui stăpân, iar proprietarul acestuia îl loveşte simbolic pe sclav cu un băţ după care îi strânge mâna dreaptă ca semn de recunoaştere a egalităţii. Ca urmare, sclavul era eliberat. La eliberare, este înscris în listele electorale ale unuia dintre triburile urbane, ales prin sorţi, primind drept de vot. Libertul lua ca prenume numele fostului său stăpân, care era acum patronul lui, plus numele lui sclav ca un nume de familie. Porecla sa este singura care mai poate aminti de fostul său statut. Devenit om liber el nu beneficiază de drepturile unui cetăţean obişnuit. El nu putea candida pentru funcţii publice (ius honorum) sau deţine un rang înalt în armata. De asemenea, el nu are drept la căsătorie recunoscută de legea romană (ius conubii) nici să deţină haina preoţească (ius sacrorum). Statutul unui libert este unul tranzitoriu, de cetăţenie deplină vor beneficia doar urmaşii lui care abia la a treia generaţie devin cetăţeni romani cu drepturi depline. Ca şi cetăţean roman libertul putea exercita unele drepturi politice. El putea fi condamnat la moarte numai prin hotărârea unui oraş nu şi a unui magistrat, aşa cum se făcea în cazul celor care nu erau romani. Ca şi cetăţeni romani liberţii nu au putut fi supuşi la tortură fizică şi flagelare.

Liberţii erau implicaţi, de obicei, în activităţi economice lucrative, mulţi dintre dobândind averi foarte mari şi devin persoane foarte influente. În perioada imperială lor li s-au oferit de multe ori posibilitatea de a urma o carieră uimitoare. Fiindcă senatorilor li s-a interzis să facă comerţ, ei au trebuit să se folosească de liberţi pentru a obţine beneficii din camătă şi comerţul cu sclavi. Liberţii recunoscuţi ca persoane calificate şi educate (de exemplu, Pallas şi Narcissus) îşi puneau abilităţile lor în serviciul unor împăraţi ca secretari, consilieri, administratori, de multe ori fiind preferaţi senatorilor deoarece erau mai devotaţi ca aceştia. Împăratul Claudius stabileşte un precedent prin care sclavii eliberaţi au început să fie folosiţi ca funcţionari publici în administraţie. De asemenea, liberţii se afirmă şi în domeniul artelor. Livius Andronicus şi Terenţiu sunt foşti sclavi eliberaţi, la fel cum este şi cazul, mai târziu, al tatălui lui Horaţiu. 4. Peregrinii (în limba latină peregrinus) a fost denumirea sub care erau cunoscuţi, în timpul Imperiului roman timpuriu (cca 30 î.Hr. – 212 d.Hr.), locuitorii liberi din provinciile imperiului care nu a fost cetăţeni romani şi nu beneficiau de dreptul roman. Peregrinii reprezentau marea majoritate a locuitorilor imperiului în secole I-II d.Hr.. Statutul de peregrin a fost desfiinţat în anul 212 d.Hr. când toţi locuitorii liberi din imperiu au primit cetăţenia romană prin Constitutio Antoniniana. În timpul Republicii romane, termenul peregrinus (derivat din per + agere = călător de departe) numea pe cineva care nu a avut cetăţenia romană, totală sau parţială, ce se afla sau nu sub dominaţia romană. În primele două secole ale erei noastre, marea majoritate (80-90%) din locuitorii imperiului au fost peregrinii. În jurul anului 49 î.Hr., toţi locuitorii din peninsula italiană au fost cetăţeni romani. În afara Italiei, provinciile care au cunoscut o colonizare romană puternică au avut, probabil, o majoritate de cetăţeni romani până la sfârşitul domniei lui Augustus: Gallia Narbonensis (în sudul Franţei de azi), Hispania Baetica (în sudul Peninsulei Iberice), Proconsularis şi Africa (Tunisia). Peregrinii provin din oraşele care se conduceau după propriile legi (ius conubii), deşi sunt legate de Roma prin diferite statute. Calitatea

de peregrin se moşteneşte ereditar sau se poate dobândi colectiv prin includerea oraşului în statul roman sau individual în cazul pierderii cetăţeniei romane cauzată de trimiterea în exil sau prin deportare. Peregrinilor le-au fost acordate doar drepturile fundamentale cuvenite prin ius gentium („legea naţiunilor”), o clasă de drept internaţional derivată din dreptul comercial dezvoltat de polisului grec, care a fost folosit de romani pentru a reglementa relaţiile dintre cetăţeni şi non-cetăţeni. Cu toate acestea, ius gentium nu conferă multe drepturi şi protecţie de drept roman („dreptul cetăţenilor”), adică ius civile. După 241 î.Hr. problemele de drept pe care le punea prezenţa lor pe teritoriul roman sunt reglementate de un pretor peregrin care intervenea în cazul unui litigiu cu un cetăţean roman. Nu exista nici o lege care să împiedice folosirea torturii la interogatorii a peregrinilor, aşa cum erau, cel puţin în teorie, protejaţi cetăţenii romani. În plus, romanii se bucurau şi de dreptul la recurs în cazul unei sentinţe penale, mai ales dacă a fost dată o pedeapsă cu moartea, direct la împărat. Pe de altă parte, cazurile care implicau cetăţenii romani au fost acordate în instanţa de judecată guvernatorului, în conformitate cu normele stabilite de dreptul civil roman. Aceasta oferea cetăţenilor un avantaj substanţial în litigiile cu peregrinii, deoarece dreptul roman a avut întotdeauna prioritate faţă de legile locale, atunci când ambele au fost în conflict. În plus, verdictele guvernatorului au fost adesea influenţate de statutul social al părţilor (şi, de multe ori, prin luare de mită). În domeniul fiscal, pelerinii au fost supuşi la impozitele directe (tributum), au fost obligaţi să plătească un impozit anual pe cap de locuitor (tributum capitis), o sursă importantă de venit pentru Imperiu şi pe care cetăţenii romani au fost scutiţi să-l plătească. După cum s-ar putea aştepta de la o economie agrară, venituri importante proveneau din impozitul pe proprietatea pământului (tributum soli) ce a fost plătit de peregrini pentru cele mai multe terenuri din provincii, impozit de care pământul din peninsula italiană era scutit, precum şi terenul deţinut de către coloniştii romani (coloniae) în afara Peninsulei Italice. În domeniul militar, peregrinii au fost este constrânşi să efectueze un serviciu militar, ocazional în vremea Republicii, regulat în perioada imperială, de regulă fiind excluşi de la serviciu în legiuni

(unde va primi cetăţenia romană) şi folosiţi mai ales în trupele auxiliare romane, mai puţin prestigioase. În sfera socială, peregrinii nu au dreptul de connubium, adică nu se putea căsători cu un cetăţean roman. Prin urmare, orice copil provenit dintr-o astfel de relaţie a fost ilegitim şi nu putea moşteni cetăţenia romană (sau proprietăţi). În plus, peregrinii nu şi-au putut numi urmaşii lor în conformitate cu dreptul roman, cu excepţia cazului în care au fost trupele militare auxiliare. Prin urmare, la moartea lor nu au putut să lase un testament legal, fapt care a făcut ca activele lor să treacă în proprietatea statului roman. Societas hominum

Societatea Romei antice (Societas hominum) a fost organizată într-o ierarhie strict definită, în care fiecare individ îşi avea rangul său apreciat după origine şi avere, care-i determină drepturile şi obligaţiile. Populaţia definită după origine este împărţită mai întâi în oamenii liberi şi sclavi. Cei liberi se împart în cetăţeni romani, liberţi şiperegrini. Cetăţenii romani născuţi liberi au fost împărţiţi în mai multe clase, atât după strămoşi cât şi după proprietăţile deţinute: patricieni, plebei, nobili şi cavaleri. În categoria oamenilor liberi intrau liberţii (sunt foşti sclavi care au fost eliberaţi de către stăpânul lor) şi peregrinii (străinii) care,

însă, nu beneficiază de cetăţenia romană şi de drepturi juridice. Sclavii, fiindcă nu sunt consideraţi persoane juridice, nu au nici un drept politic sau privat. O imensă masă servilă lucrează pentru societatea oamenilor liberi odată ce cuceririle şi comerţul au permis aducerea unui număr mare de sclavi. O clasă care a format iniţial un grup ce s-a compus în urma prestării serviciul militar a devenit tot mai importantă. Membrii ai acestei clase sociale au fost determinaţi periodic de către cenzori, în funcţie de proprietatea deţinută. Cei mai înstăriţi, nobilii care au aparţinut de ordinul senatorial, dominau viaţa politică şi deţineau comanda armatei. Alături de ei se afla ordinul cavaleresc(equestrians) iniţial format din cei care îşi puteau permite să vină la război cu un cal, iar mai târziu format pe de o parte din cei 1.800 de cetăţeni care primesc un cal de la stat şi pe de altă parte de cetăţeni cu un venit mai ridicat însă care nu făceau parte din ordinul senatorial. Aceştia au format o clasă puternic mercantilă reprezentată de adevăraţi capitalişti care obţin profituri mari din activităţi comerciale, bancare, din furnituri pentru armată, din arendarea impozitelor, preluarea unor lucrări publice, a drepturilor vamale. O altă structură a societăţii ce se bazează pe avere este ilustrată de raporturile clientelare stabilite între cei bogaţi şi cei săraci. Prestigiul şi influenţa pe care o dobândesc patronii, datorită clientelei mari pe care au reuşit să o realizeze şi pe care o transmit ereditar urmaşilor lor, le aduc imense profituri. În Roma nu a existat niciodată o clasă de mijloc reală, diferenţa dintre cei bogaţi şi săraci accentuându-se în timpul Imperiului, când societatea este delimitată între cei bogaţi care au acces la putere (honestiores) şi cei săraci (humiliores). Femeile romane cu toate că împărtăşeau unele drepturi fundamentale cu omologii lor de sex masculin, nu au fost beneficiat pe deplin de calitatea de cetăţeni fiind lipsite de posibilitatea să voteze sau să ia parte la viaţa politică. Drepturile limitate ale femeilor au fost extinse treptat de-a lungul timpului, astfel că s-a ajuns la obţinerea libertăţii faţă de pater familias, câştigarea drepturilor de proprietate, şi chiar la mai multe drepturi jurisdicţionale decât soţii lor. Trebuie remarcat faptul că a existat tot timpul de-a lungul istoriei romanilor posibilitatea urcării pe scara socială, pătrunderea într-o categorie socială fiind accesibilă în primul rând averii dobândite. Oraşul Roma devine în timpul Imperiului cel mai mare centru urban din timpul său, cu o populaţie de aproximativ un milion de oameni. Estimările istorice arată că aproximativ 20% din populaţia

aflată sub jurisdicţia romană (25-40%, în funcţie de standardele utilizate, în Italia romană) a trăit în nenumărate centre urbane, ce aveau o populaţie în jur de 10.000 de oameni, şi în mai multe aşezări militare. Această estimare arată o rată foarte mare de urbanizare ce se apropie de standardele perioadei moderne preindustriale. În cele mai multe dintre aceste centre au fost construite un forum, temple şi clădiri similare, dar la o scară mai mică, cu cele aflate la Roma.