Tiganiada

Ţiganiada

Iluminismul reprezintă mişcarea ideologică şi cultural-literară din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea ce succeda Renaşterea. Curent cultural de tip umanist, cu rădăcini atât în Antichitate cât şi în perioada medievală, Iluminismul apare mai intai în Franţa. Ideea esenţială a acestui curent politic, ideologic si cultural este că prin luminare, prin toleranţă, cultură, bună inţelegere şi muncă, se poate ajunge la o înţelegere raţională a Universului şi la stăpânirea lui. Prima manifestare a Iluminismului românesc a constituit-o Şcoala Ardeleană. Această mişcare receptează şi selectează în primul rând ideile cu specific naţional. Şcoala Ardeleană cunoaşte un proces de dezvoltare în două etape: una de cristalizare şi afirmare ca ideologie naţională, iar a doua, pronunţat iluministă, având ca punct culminant epopeea eroicomică Ţiganiada – prima capodoperă a literaturii române. Airpa radicală este reprezentată cu succes de Ion Budai-Deleanu, autorul poemului Trei viteji şi al Ţiganiadei, singura epopee terminată şi de o valoare artistică deosebită din literatura română. Opera care l-a consacrat deşi a fost publicată postum, Ţiganiada, e o sinteză personală şi în ansamblu rămâne o creaţie proprie, în care Ion Budai-Deleanu îşi concentrează toate resursele sale literare.Epopeea este o specie aparţinând genului epic, cu versuri de dimensiuni mari, cu un fir epic întins şi cu numeroase personaje. Ţiganiada sau Tabăra ţiganilor, este cea mai realizată epopee din literatura noastră, comparabilă cu modele de prestigiu din literatura universală. Ţiganiada are ca temă călătoria pe care o face nemul ţigănesc în căutarea unei forme statale. Titlul operei este unul alegoric, creat după modelul marilor epopei (Iliada, Odiseea, Eneida). Acesta trimite la personajul central al operei si anume la etnia ţiganilor.Din punct de vedere compoziţional Ţiganiada sau Tabăra ţiganilor este alcatuită din 12 cântece compuse de cântăreţul Leonachi Dianeu şi îmbogăţită “cu multe însemnări şi luări aminte, critice istorice, filosofice, filologice şi gramatice de către Mitru Perea şi alţi mai mulţi în anul

1800”.Actiunea se desfăşoară în Muntenia lui Vlad Ţepeş. Domnitorul se hotărăşte să-i înarmeze pe ţigani pentru a lupta împotriva turcilor deoarece dorea să evite folosirea acestora ca iscoade. Pentru a-i convinge, Vlad Vodă le promite o localitate numită Spăteni unde aceştia să se organizeze într-o formaţiune statala, dar tiganii se lasă greu convinşi. Mai întâi ţiganii sunt supuşi unor probe de curaj. Vlad Ţepeş şi armata lui se deghizează în turci fără a fi recunoscuţi de ţigani iar apoi pune în calea acestora carele cu bucate. La cele două probe ţiganii eşuează, dovedind lipsa curajului. În schimbul intrării în luptă, Vlad Ţepeş le oferă ca recompensă localitatea Spăteni, plasată strategic între Bărbăteşti şi Inimoasa.Odată intraţi în luptă, tabăra ţiganilor este tulburată de intervenţia Satanei, care o răpeşte pe Romica, logodnica viteazului Parpangel şi o duce la curtea nălucită din codrul de lânga Cetatea Neagră, plin de vântoase şi de năluci. Pentru a-şi regăsi iubita, acesta porneşte într-o călătorie iniţiatică la capătul căreia trebuie să dovedească faptul că este apt de a se însura, de a-şi întemeia o familie şi de a conduce etnia ţiganilor. Bineînţeles că această călătorie este tot parodică. Parpangel este supus unor probe; astfel, trece printr-o pădure vrăjită şi poposeşte la un han; aici i se dă de mâncare şi i se cere să cânte în schimbul mâncării; cântând dragostea dintre Ileana şi Arghin, Parpangel priveşte spre o copilă cu faţa acoperită; aceasta, luându-şi vălul de pe faţă, se dovedeşte a fi chiar Romica. Dispare însă, iar Parpangel, adormind de ciudă, se trezeşte şi o vede pe fată chiar lângă el; fiindcă pune în pericol fecioria fetei, Sfântul Spiridon face cruce asupra curţii nălucite şi oaspeţii se trezesc într-o baltă plină cu broaşte iar Romica dispare din nou. Plecând în căutarea ei, ţiganul se întâlneşte cu voinicul Arginean, acolo unde curg două izvoare, unul care dă isteţime şi altul care moleşeşte. Argineanul bea din cel rău şi cade în moleşeală, se dezbracă de armură şi intră în pădure, iar Parpangel bea din apa întăritoare, se deşteaptă la minte şi se îmbracă cu veşmintele viteazului. Tocmai când voia să rupă o nuia, o picătură de sânge şi un glas de durere îl vestesc că nuiaua este Romica. Plin de deznădejde, eroul vrea să-şi taie gâtul dar Brânduşa, mama lui, îl vrăjise să nu-l rănească nicio armă . Pe de altă parte, Vlad, neîncrezător în ţigani, se îmbracă turceşte şi se face a lovi tabăra acestora. Ţiganii, fricoşi, în loc să se bată, cer milă pretinşilor turci. După plecarea lui Vlad, apar turcii adevăraţi iar ţiganii, crezând că Ţepeş vrea să-i amăgească iar, pornesc în luptă în frunte cu inimosul Parpangel, care de-abia ajunsese în tabără. Cu multă dârzenie, ţiganii îi înfrâng pe turci, ajutând fără să ştie pe Vodă. Toată această aventură eroică se termină cu o banală cădere de pe

cal a lui Parpangel, care îşi frânge gâtul. Mama lui, Brânduşa, îl vindecă, iar Romica, prin vrăjile ei, se întoarce în sfârşit acasă. Între timp, Argineanul îşi vine în fire şi, crezând că turcii l-au prădat, cere unui ţăran o prăjină cu care doboară douăzeci de păgâni întâlniţi în cale. Însă e prins de alţi păgâni şi e dus la curtea Sultanului, unde cere calul şi hainele; crezând că nu reprezintă niciun pericol, Sultanul îi dă hainele şi calul, însă Argineanul sare peste turci şi fuge. Vlad, care se afla la curtea otomană în tot acest timp, pune la cale bătălia şi cu sprijinul Arhanghelului Mihail zdrobeşte duşmanii ajutaţi de oştile Satanei. Duşi de Tandaler să se bată, ţiganii fac vitejii cu o cireadă de boi şi încep să care proviziile pe care turcii învinşi leau lăsat în urma lor. Satana caută scăpare într-o mânăstire unde, în chip de fată ispiteşte toţi călugării, până ce Sfântul Spiridon face cruce asupra locului şi izgoneşte pe cel rău. În tabăra ţiganilor, Parpangel face nuntă cu Romica. La ospăţ, Parpangel povesteşte mesenilor cum, fiind leşinat, a călătorit în iad şi în rai. După acestea ţiganii pornesc un sfat în vederea stabilirii formei de organizare statală. Nu reuşesc din cauza năravurilor înnăscute ale acestora, ajungându-se la gâlceavă şi încep să se bată, ucigându-se pe capete. Totul se încheie cu o dezbinare a ţiganilor, fiecare apucând pe o altă cale. Nicio strofă nu are valoare vizuală şi nu alcătuieşte coloristic un tablou oricât de caricatural. Însă scriitorul are un adevărat geniu verbal şi catalogul numelor de ţigani e un grotesc de sonuri. Lexicul de idei şi lucruri este de o varietate sonică, neasemuită, o adevărată orchestră sonică burlescă, întemeiată pe onomatopee. Multe cuvinte sunt autentice, altele născocite de autor sau numai puţin sucite cu atâta firesc încât operaţia apare ca un proces natural şi trebuie un studiu deosebit pentru a vedea dacă ele nu circulă. În Ardeal, ca şi pe malurile Oltului, creaţia spontană onomatopeică este mai încolţitoare ca oriunde şi etimologistul riscă să facă scufundări în gol. Ţăranul ardelean are o putere extraordinară de asimilaţie a cuvintelor străine pe care le ascultă cu o ureche mirată şi le îmbracă în straie rurale. Budai, ca ardelean, e în acea condiţie a intelectualului care nu cunoaşte oraşul, ale cărui rude sunt ţărăneşti. Latinistul a trebuit să facă sinteza între limba poporului şi cea a cărţii, ferindu-se de graiul vulgar. Budai-Deleanu tratează cuvintele ca pe nişte făpturi moi şi le dă pe loc la rimă genul şi terminaţia corespunzătoare. Astfel, femela dracului se face “dracă”, palatul se feminizează în “palată”, copacii în “copace”, ţiganii “visă”, “se cârmează”, locurile sunt “puste”, întâmplarea e “jeloasă”, soarta e “scârbeaţă”, boerii sunt plini de “bogătate”. Autorul îşi face observaţia prin metoda transcrierii monologului. Alegerea ţiganilor ca instrument de parodiere a eroicului implică o valoare literară superioară, căci ţiganii sunt de la sine o caricatură a societăţii umane. Ţiganiada este de fapt un poem etnologic în care efectele sunt obţinute prin exces de documentaţie.

Fanfaronada, milogeala, spiritul de hărmălaie şi orbească înfuriere sunt aspecte tribale tipice, pe care poetul le-a condensat într-un limbaj de o ţigănie maximă, . Eroii, lărmuitori, vorbesc mereu şi discursul plictisitor în epopeea clasică ia aici forme de comedie. Ţiganii blesteamă, se milogesc, se jură, se îndeamnă, se vaietă, chiuie, se sfădesc: “- Vaileo, vaileo, săracu-mi dă mine!.../ Nu mă lăsaţi vai dragă mămucă,/ Nu mă lăsa turcii să mă ducă!” Când începe descrierea bătăliei între ţigani, autorul e cu totul serios, de vreme ce încăierarea e întemeiată pe psihologia de gloată. E aici o psihoză cruntă din acelea în care literatura noastră, mai mult sociologică, va excela. Singurul element umoristic e lexicul violent pitoresc în notarea tuturor felurilor de lovire: „Într’aceia Găvan pe Ghiţu-l omoară,/ Cocoloş pe Titirez deculă,/ Costea lui Zăgan capul sboară,/ Iar Pipirig a Dodii căciulă/ Taie în două şi capu-i despică,/ Din creştet până în tufoasa chică.// Parnavel cu suliţa ascuţită/ Străpunsă pe Corbea în gemănare/ Şi de nu era punga încreţită,/ Îi pătrundea fierul până în spinare,/ Dar totuşi răsturnându-l pe o dungă,/ Îi sdrobi toată cremenea în pungă.” Mergerea lui Parpangel în iad şi în rai e o îmbinare de vămi ale văzduhului povestite ţigăneşte.“ Văzui pe toţi dracii în pielea goală,/ Cu coarne în frunte cu nas de cane,/ Peste tot mânjiţi cu neagră smoală,/ Brânci de urs având şi coade spâne,/ Ochi de buhă, dă capră picioare / Ş’aripi dă liliac în spinare./(…) / De abia în urmă, cu multă trudă,/ Ajunsem la poarta ha dă rai;/ Iar Sânt-Petru, căutând pă o hudă,/ Aşa zise cu Sântul său grai:/ - Dar tu măi ţigane ce cauţi aici/ În cămaşă cusută cu arnici?// Nu ştii tu că trupul păcătos/ Nu este slobod a intra nimărui/ Aici în raiul nostrum frumos…?/ Eu îngenunchind, mă închinai lui/ Şi zisei: “să mă ierţi sfinţia ta,/ Eu nam venit aici dă voia mea!” Episodul călătoriei lui Parpangel în rai şi în iad este unul dintre cele mai importante din întreaga operă, fiind marcat de puternice implicaţii satirice. Povestea este împânzită de elemente specifice neamului ţigănesc, cel mai important element fiind mâncarea. „(...) Unde Parpangel le povesteşte/ Cum el prin o tâmplare nespusă,/ Trecând prin iad, păn’ la raiu să dusă.” este argumentul cu care se deschide cântecul al IX-lea, în care este descrisă nunta lui Parpangel cu Romica şi în care Parpangel povesteşte mesenilor călătoria făcută în iad şi în rai, în timp ce pe pământ era leşinat. După lupta cu turcii, în urma căreia Vlad ieşise victorios ajutat fiind şi de ţigani, aceştia din urmă furaseră toate bucatele şi animalele pe care le găsiseră în taberele otomanilor şi acum se ospătau zi de zi. Parpangel se cununase cu Romica fără popă, iar ţiganii petreceau de dimineaţa până seara, ascultând muzica „poetului cel de frunte”, Mitrofan. Parpangel îşi începe povestea „duioasă”, arătându-şi cinstea şi recunoscând că de-a lungul călătoriei sale nu a făcut acte de vitejie sau de curaj: „Mi să păru ca când oarecine,/ Nu ştiu alb, negru sau pestricat,/ Apropiindu-să cătră mine,/ Unde eu căzusăm leşinat,/ Mă dusă cu sine tot zburând,/ Pă cum acuş voi spune pă rând.” Astfel,

Parpangel începe a povesti toate câte i-a fost dat să vadă, toate durerile şi suferinţele iadului dar şi plăcerile şi desfătările raiului. Descrierea pe care o face iadului este sugestivă, viziunea infernului fiind evident dantescă: „Nice-un soare acolo luminează,/ Nici pă ceriu sărin lună cu stele,/ Ci numa văpăile fac rază,/ Însă ce mai văpăi sunt ahele?/ Dintr’însă nori dă fum să ridică/ Şi ploaie dă scântei arzând pică.” Totodată, ţiganul face şi portretul dracilor: „Văzui pe toţi draciiîn pielea goală/ Cu coarne-în frunte, cu nas dă câne,/ Păstă tot mângiţi cu neagră smoală,/ Brânci dă urs având şi coade spâne,/ Ochi dă buhă, dă capră picioare/ Ş’arepi dă liliac în spinare.”, a căror înfăţişare urâtă şi înfricoşătoare reuşeşte să-i sperie pe ţigani. Există o anumită ierarhie a răului, fiecare dintre cei care ajung în iad fiind pedepsiţi după faptele pe care le-au făcut de-a lungul vieţii. Procedeul artistic cel mai des întâlnit în aceste strofe este hiperbola. Parpangel nu doar povesteşte, ci şi amplifică durerile şi suferinţele prin care trec păcătoşii; „Corbii şi cioarăle crierii le sapă /(...)/ .... iar hierile/ De zios le scobesc măruntăile./ (...)/ Iar dracii calăi în gură d’arsă/ Aur ş’argint fierbinte le varsă/(...)/ Iar din maţele lor spintecate/ Fac dracii cârnaţi şi sângereţi/(...)/ Hrănindu-i cu cătran şi, în loc dă apă,/ Cu fiere mult amară-i adapă/. Prin suferinţe crunte trec şi femeile care au păcătuit şi care şi-au fermecat iubiţii sau soţii: / Pă-ahaia dracii suind călare/ O duc unde-i văpaia mai mare.” Aici, Parpangel accentueză, pentru ca femeile de faţă şi, în special, noua lui soţie să se ferească de astfel de fapte păcătoase: „O! Voi muieri pre slabe dă minte,/ Luaţi sama la heste cuvinte!”. BudaiDeleanu se foloseşte şi de mitologie pentru a ilustra iadul: „Şi, măcar umblând din uşă-n uşă,/ El îş împle traista dă bucate,/ Totuş’ purure foamea-l suguşă,/ Şi nimic a lua-în gură poate/ Că orice gustă dîn haia ce-i place/ Tot în aur ş-argint să preface.”. Este ilustrat mitul lui Midas, un crai care a cerut zeilor să-i dea darul de a transforma orice în aur la simpla atingere; orbit de lăcomie, Midas se bucură văzând că orice atinge devine aur; însă când ajunge acasă şi vrea să mănânce, îşi dă seama că toată mâncarea şi băutura se prefac în aur; neputând să mănânce nimic, Midas, în nebunia lui, moare de foame. Tremurând de frică, Parpangel este luat din iad şi dus în zbor deasupra pământului, către rai: „Făr’ a mă-ntreba, făr’ a-i răspunde,/ Mă luă dă guler şi dă-o spată/ Şi zbură-n sus cu mine ca vântul/ Crepându-să-naintea lui pământul.// Aşa trecurăm prin pământ ş’ape/ Păn’ ajunsăm la văzduhul rar/ Ne-înălţarăm apoi păn’ aproape/ Colo, de unde zodiile răsar,/ Trecând prin neşte locuri puste,/ Noao vămi şi noao punţi înguste.” Aici este ilustrată credinţa oamenilor, aceea că în drumul spre rai, sufletul trebuie să treacă prin nouă vămi şi prin nouă poduri. Acest episod al descrierii raiului este mai amplă decât cea a iadului, predominând epitete şi metafore care, în concepţia

povestitorului, nu sunt de-ajuns pentru a putea exprima adevărata frumuseţe a edenului. La intrarea în rai, ţiganul este întâmpinat de Sfântul Petru, care i-a deschis porţile raiului. Înmărmurit, Parpangel numeşte raiul „grădina desfătată”, comparând-o cu iadul cel nemilos şi urât: „O! Dă iadul urât să fugi!/ În raiul frumos tot să rămâi,/ Tocma dă te-ar alunga cu drugi!” În descrierea „grădinii”, ţiganul porneşte de la forme de relief, climă şi vegetaţie întâlnite în lumea reală şi le transformă, idealizându-le, într-un rai ţigănesc: „zile sărine”, „ceriu limpede, fără nuori”, „Vântuce drăgălaşe, line”, „ tot feliu de păsărele ciudate, cu viersuri cântând pre minunate”, „câmpuri cu flori osăbite”, „iar pă zios, în loc dă pietricele” se aflau numai „tot pietri scumpe şi mărgele”. În loc de „arburi şi copace” în rai creşteau „rodii, năranciuri ş’alămâi”, în loc de „năsip şi ţărână, tot grăunţă dăaur iai în mână”. Ştiind că ţiganilor nu le place să lucreze, le place doar să stea, să mănânce şi să se ospăteze, Parpangel descrie raiul ca fiind un tărâm plin de bogăţii, cu o abundenţă de bucate şi băuturi, care mai de care mai gustoase: „râuri dă lapte dulce”, „ţărmuri-s dă mămăligă moale”, „şipot dă rachie”, „balta dă vin te-îmbie”, „dealurile şi coastele toate sunt dă caş, dă brânză, dă slănină”, iar „munţii şi stânce dă zahăr, stfide, smochine”, iar de pe ramurile copacilor atârnă „covrigi, turte, colaci”. Şi gardurile sunt împletite cu „cârnăciori lungi, aioşi, cu plăcinte calde” şi cu „cârtaboşi”. Totul este într-o ordine şi armonie perfectă, ce impresionează pe ţiganii atenţi la povestea lui Parpangel. Acesta-i adevarat raiul ţiganilor, spune Criticos, luând în considerare faptul că în rai Parpangel îşi întâlneşte şi tatăl şi bunicul. „Strămoşul” îi dădu un inel magic, în care Parpangel vede trei fete de împărat răpite; strămoşul vrea să-i explice povestea celor trei fete de împărat însă nu reuşeşte să termine, căci „îndată venind nu ştiu cine, mă luă şi mă dusă cu sine”. Astfel se încheie povestea ţiganului, dar şi călătoria sa prin iad şi prin rai. Odată încheiată povestea tânărului, mesenii încep să danseze, miraţi însă de întâmplările auzite, de minunăţiile raiului şi de ororile iadului. În această secvenţă a epopeii, Parpangel se transformă din personaj în narator, însă un narator necreditabil, deoarece el nu se mai bucură de credibilitate în faţa cititorilor. El nu mai poate fi crezut din cauza poveştii pe care o spune, o poveste care depăşeşte limitele realului, încadrându-se în imaginar; tărâmul pe care păşeşte face parte dintr-o lume total necunoscută, care induce cititorul într-o oarecare ambiguitate, deşi e conştient de imposibilitatea cunoaşterii iadului şi a raiului. Episodul capătă o şi mai mare nuanţă de ficţiune în momentul în care Parpangel vede în inel trei fete de împărat; se face astfel trecerea de la realitate la ficţiune cu ajutorul elementelor de basm.

Epopeea nu înfăţişează doar obiceiurile ţiganilor şi dragostea dintre Parpangel şi Romica, ci şi domnia lui Vlad Ţepeş, domnitor al Ţării Româneşti, angajat în lupta împotriva otomanilor care ameninţau să cucerească Ţările Române. Vlad este tipul de monarh luminat, care realizează ceea ce şi-a propus, ca legea să nu fie ascultată doar de “cei slabi si mişei”, dimpotrivă, “Zicea că boierii sunt supuşi/Aşa domniei ca şi ţăranii”. Conflictul dintre români şi turci este înfăţişat în întreaga lui amploare şi semnificaţie, iar dialogul grav dintre Vlad Ţepeş şi solul sultanului devine o lecţie civilă de eroism, prin care se afirmă voinţa de independenţă a poporului – comunicată într-un stil înalt. În acest conflict de vaste proporţii epice, declanşat între turcii cotropitori şi poporul român, sunt angajaţi, ca şi în epopeile homerice, zeii. De data aceasta, mitologia crestină cu sfinţii ei este din plin pusă la contribuţie de autor. De la aceasta, se produce o altă mutaţie de secvenţă epică, destinată să deschidă perspectiva câmpului de luptă, cu scoaterea în evidenţă a vitejiei poporului român. Tehnica agresiunii eroice este sugerată prin măreţia impetuoasă a forţelor naturii. Naraţiunea scoate în relief eroismul românilor, dar şi încercările grele la care sunt supuşi de masivele forţe cotropitoare ale turcilor. Fuziunea dintre real şi imaginar devine din nou evidentă: Vlad Ţepeş, eroul central al epopeii poate comunica cu forţe supranaturale: „Vlade! (strigă cereasca solie)/ Aşa zice Făptuitorul a toate:/ Zădarnică-i a ta măiestrie”(...). Versurile exprimă supunerea domnitorului faţă de Divinitate. În tentativa, pusă pe seama domnitorului, de a-i strânge la un loc şi a-i organiza pentru luptă pe instabilii, turbulenţii şi nu prea harnicii poporeni arămii este evidentă intenţia autorului de a exploata comic diversele conflicte generate de mentalitatea unei colectivităţi incompatibile cu organizarea, puţin doritoare de luptă, total refractară devotamentului şi sacrificiului pentru o cauză îndepărtată şi străină de necesităţile imediate. Toată frământarea, toate eşecurile înregistrate în încercarea de a-i transforma pe ţigani în cetăţeni ordonaţi, conştienţi de necesitatea apărării ţării, cu o disciplină indispensabilă convieţuirii într-un stat, sunt convertite, în ultimă instanţă, într-o meditaţie profundă asupra destinului întregii omeniri, asupra piedicilor şi insucceselor pe care umanitatea le-a înregistrat în evoluţia ei. În istoria culturii noastre, Ţiganiada reprezintă primul monument al literaturii române moderne şi marchează înţelegerea fenomenului literar nu ca un divertisment, ci ca o componentă a culturii naţionle, care angajează concomitent forţa artistică şi conştiinţa cetăţenească a creatorului. Cu toate că acţiunea epopeii este plasată într-un trecut îndepărtat, în secolul al XV-lea, subtextul, alegoriile, aluziile vizează conflicte, defecte, anomalii sociale, politice, literare si omeneşti contemporane. Originalitatea operei se constituie

din sinteza realizată între dezbaterea ideologică şi satirizarea societăţii şi orânduirii vremii. Autorul se referă direct la Homer, Vergiliu, Tasso, G.Casti şi, indirect, la Milton, Ossian, Cervantes, Voltaire, Klopstock, Aloys Blumauer, dar indicarea unor modele străine se face şi din raţiuni polemice, întrucât protestul social şi umanismul care o caracterizează ar fi fost greu de exprimat în generalitatea şi abstractismul modelelor, în fixitatea şi rigiditatea regulilor clasice. Cu toate că sub raport cronologic precede opera lui C.Conachi şi a lui Iancu Văcărescu, Ţiganiada depăşeşte epoca printr-o expresie lingvistică vie şi actuală, cu minime, dar inerente, elemente arhaice. O operă ca Ţiganiada presupune un creator eliberat de spiritul dogmelor teologale, înzestrat cu spirit critic, receptiv la dimensiunea comică a realităţii, apt să surprindă şi să transfigureze elementul mitologic din teologia creştină. În prima variantă a epopeii era încorporat şi un episod donchijotesc, cu nemeşul Becicherec Iştoc, episod care, amplificat prin includerea a încă două personaje, chir Calos de Cucureaza şi Născocor de Cârlibaba, constituie nucleul unei opere independente, neterminată, intitulată Trei Viteji. Prin Ţiganiada sau Tabăra ţiganilor, Budai-Deleanu rămâne în literatura naţională creatorul primei şi celei mai valoroase epopei. Primordialitatea cronologică şi estetică, chiar dacă opera a rămas în manuscris atâta vreme, conferă autorului calitatea de ctitor al literaturii române moderne. Faţă de gravitatea preocupărilor istorice şi filologice, „jucăreaua” lui Budai-Deleanu introduce o notă particulară, compensatorie prin valoarea artistică a râsului, a ironiei şi satirei. Ţiganiada constituie o îmbinare creatoare între erudiţia literară, istorică şi filologică şi spiritul, mentalitatea ţărănească şi înţelegerea terestră, naturală a poporului. Procedeele artistice confirmă rezistenţa creatorului faţă de normele severe ale clasicismului, iar personificarea abstracţiunilor mitologice, reducerea şi degradarea elementelor supranaturale la dimensiuni umane, populare, ţărăneşti, conferă operei personalitate distinctă, o diferenţiază faţă de transpunerile şi încercările contemporane ori ulterioare de a crea o epopee naţională.

Bibliografie: Budai-Deleanu, Ion, Ţiganiada, Ediţie îngrijită de Florea Fugariu, Editura Minerva, Bucureşti, 1973. Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Fundaţia Regală pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1941. Dodu Bălan, Ion, Marinescu, Luiza, Istoria literaturii române de la începuturi la epoca marilor clasici, Editura Fundaţiei România de mâine, Bucureşti, 2002. Iorga, Nicolae, Istoria literaturii româneşti, vol. I, Editura Pavel

Suru, Bucureşti, 1925. Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1979. Ioniţă, Puiu, Teoria literaturii, Ediţie revăzută, Editura Universitas XXI, Iaşi, 2003.