Truman Capote - Cu Sânge Rece (v1.0)

Truman Capote

CU SÂNGE RECE O relatare fidelă a unei crime multiple și a urmărilor ei

Traducere din limba engleză de Constantin Popescu

POLIROM 2011

Truman Capote, pe adevăratul său nume Truman Streckfus Persons, s-a născut la 30 septembrie 1924, la New Orleans și, după divorțul părinților, a fost crescut de familia mamei sale într-un orășel din Alabama. Când aceasta se recăsătorește cu un om de afaceri cubanez, Capote se mută la New York și adoptă numele tatălui său vitreg. La 17 ani, își întrerupe studiile și se angajează la The New Yorker; curând, începe să-și publice povestirile în prestigioase reviste literare, iar în 1948 îi apare romanul Alte glasuri, alte încăperi (Polirom, 2006), care se bucură de un enorm succes și îl impune în atenția criticilor ca pe una dintre cele mai mari speranțe ale prozei americane. Dintre cărțile și piesele de teatru publicate ulterior (A Tree of Night and Other Stories, 1949; The Grass Harp, 1951; Breakfast at Tiffany’s, 1958; Cu sânge rece, 1966; Muzică pentru cameleoni, 1980), multe sunt obiectul unor ecranizări celebre, consolidându-i definitiv reputația și mai ales stilul: o combinație irezistibilă de nonconformism, ironie, rafinament psihologic și complexitate stilistică. Cu sânge rece este romanul cel mai cunoscut al lui Truman Capote, cu un succes imens atât la public, cât și la critică, lansând totodată la vremea sa un nou gen de roman, «de nonficțiune», cum l-a numit autorul. Cartea prezintă într-un stil elegant și bine calibrat o crimă multiplă ce a făcut furori în ziarele de la sfârșitul anului 1959: patru membri ai unei familii prospere din Kansas au fost asasinați în casa lor, de doi escroci mărunți, în căutarea unui seif inexistent. Capote reconstituie minuțios ultima zi din viața victimelor, trecutul și psihologia complicată a criminalilor, peripețiile și transformările subtile prin care trec aceștia după săvârșirea crimei și până când sunt prinși, judecați și executați. Capote pătrunde cât se poate de adânc în mintea protagoniștilor săi, dezvăluindu-le motivațiile, angoasele și iluziile, fără să-și exprime direct nicio poziție morală față de criminali sau condamnarea lor la moarte. Autorul își maschează prezența prin adoptarea unei priviri ce analizează totul cu același interes, construind un hibrid curios, roman realist cu o structură perfect echilibrată și reportaj ultrastilat, imaginativ în același timp. Procesul de creație a acestei cărți constituie și subiectul filmului Capote (2005), cu Philip Seymour

Hoffman în rolul scriitorului.

Pentru Jack Dunphy și Harper Lee Cu toată dragostea și recunoștința mea Frères humains qui après nous vivez, N’ayez les cuers contre nous endurcis, Car, se pitié de nous povres avez, Dieu en aura plus tost de vous mercis. Frați muritori, ce după noi viați, Cu inima de piatră nu ne fiți, Căci dacă de noi, bieții, vă-ndurați, De Domnu-n mila lui veți fi primiți.1 Francis Villon – Balada spânzuraților

Mulțumiri Întreg materialul din această carte care nu provine din propriile mele observații e extras din documente oficiale sau e rezultatul interviurilor cu persoane direct implicate, de cele mai multe ori interviurile desfășurându-se pe o perioadă îndelungată. Deoarece acești „colaboratori” apar în text, ar fi inutil să-i mai menționez aici. Cu toate acestea, doresc să le mulțumesc pe cale oficială, căci fără cooperarea lor plină de răbdare, sarcina mea ar fi fost imposibilă. De asemenea, nu-i voi trece în revistă pe toți cetățenii din ținutul Finney care, deși nepomeniți în aceste pagini, au oferit autorului o ospitalitate și o prietenie pe care acesta o poate întoarce, dar nicidecum răsplăti. Aș dori totuși să mulțumesc anumitor persoane care au avut o contribuție cu totul deosebită în redactarea operei mele: doctorului James MeCain, președintele Universității de Stat din Kansas; domnului Logan Sanford și membrilor Biroului de Investigații din Kansas; domnului Charles McAtee, directorul Penitenciarelor de Stat din Kansas; domnului Clifford R. Hope Jr., care mi-a acordat un ajutor neprețuit în problemele legale și, în sfârșit, dar nu mai puțin important, domnului William Shawn, de la revista The New Yorker, care m-a încurajat să întreprind acest proiect și pe a cărui apreciere m-am bizuit de la început până la sfârșit. T.C.

I. ULTIMII OAMENI PE CARE I-AU GĂSIT ÎN VIAȚĂ Satul Holcomb este situat pe câmpiile pline de grâu din vestul Kansasului, o regiune retrasă pe care alți locuitori ai Kansasului o numesc „pe-acolo departe”. La 70 de mile la Est de frontiera cu Colorado, regiunea are o atmosferă care seamănă mai mult cu Far West decât cu Middle West, cu cer albastru dur și aerul de o puritate de deșert. Graiul local fonfăit, a moștenit un accent de câmpie, o nazalizare de cow-boy și sunt numeroși oamenii care poartă pantaloni strâmți de pioneri, pălării mari de fetru și cizme cu vârful ascuțit și tocuri înalte. Ținutul este plat și priveliștea surprinzător de vastă: cai, turme de vite, o masă albă de silozuri, care se înalță la fel de grațios ca templele grecești, sunt vizibile cu mult înainte ca vizitatorul să ajungă la ele. Se poate zări Holcomb de departe. N-ar fi multe de văzut: doar niște clădiri adunate alandala, separate în centru de șinele căii ferate de la Santa Fe, un sătuc așezat la voia întâmplării și mărginit la sud de apele cafenii ale râului Arkansas (Ar-kan-sas cum pronunță localnicii), la nord de marea autostradă Route 50 și la est ca și la vest de preerii și ogoare. După ploaie sau când se topesc nămeții, pe străzile fără nume, fără umbră și fără pavaj, praful gros se transformă într-o clisă îngrozitoare. La un capăt al sătucului se găsește o veche și rigidă structură din stuc de al cărei acoperiș se reazemă o reclamă luminoasă – DANS – deși s-a terminat cu dansul, iar reclama e stinsă de câțiva ani. În apropiere se află o altă clădire. Pe un geam murdar, cu vopsea aurie coșcovită, e o inscripție perimată – BANCA HOLCOMB. Banca s-a închis în 1933 și fostele birouri au devenit apartamente. E una din cele două case cu „apartamente de închiriat” din oraș, cealaltă, un conac părăginit, cunoscută drept „căminul profesorilor”, e locuită de o bună parte din profesorii școlii din localitate. Majoritatea caselor din Holcomb sunt însă construcții de lemn fără etaj, cu verandă în față. Lângă gară, diriginta poștei, o femeie slăbănoagă, într-o jachetă de piele netăbăcită, blugi și cizme de cowboy, tronează la o vechitură de

birou. Gara, zugrăvită într-un galben scorojit, are un aspect la fel de melancolic: Șeful, Super-Șeful și El Capitan trec pe acolo zilnic, fără ca vreunul din aceste faimoase expresuri să oprească vreodată. Nici măcar trenurile personale nu opresc, doar rareori câte un marfar. La capătul șoselei sunt două benzinării, una din ele făcând și oficiul de băcănie modest aprovizionată, iar cealaltă, de cafenea – Cafeneaua Hartman. Doamna Hartman, proprietăreasa, servește sendvișuri, cafea, răcoritoare și bere slabă. (Holcomb, ca de altfel întreg statul Kansas, are regim restrictiv la alcool.) Și asta-i tot. Doar dacă adăugați, cum se și cuvine, școala din Holcomb, o instituție arătoasă, care trădează un lucru ascuns altminteri de înfățișarea comunității, și anume că părinții care-și trimit copiii la această școală modernă și cu profesori competenți – cuprinde toate clasele, de la grădiniță și până la liceu, un convoi de autobuze aduce elevii, de obicei cam trei sute șaizeci cu totul, și de la o depărtare de douăzeci și șase de kilometri –, părinții copiilor au, în general, o bună stare materială. Cei mai mulți sunt fermieri, trăiți în aer liber și de naționalități foarte diferite: nemți, irlandezi, norvegieni, mexicani, japonezi. Cresc vite cornute și oi, cultivă grâu, sorg, iarbă de sămânță și sfeclă de zahăr. Agricultura nu e niciodată scutită de riscuri, dar în partea de vest a Kansasului cei care se îndeletnicesc cu ea se consideră „născuți să înfrunte riscurile”, căci trebuie să se mulțumească cu o cantitate foarte redusă de precipitații (media anuală e de vreo 45 de centimetri) și să-și facă permanent griji în legătură cu irigațiile. Cu toate acestea, ultimii șapte ani au fost binecuvântați, fără secetă. Fermierilor din ținutul Finney, de care ține și Holcombul, le-a mers bine. Au scos bani nu numai din agricultură, dar și din exploatarea bogatelor resurse naturale de gaz, câștigul reflectându-se în noua școală, în interioarele confortabile ale fermelor, în silozurile semețe și pântecoase. Până într-o dimineață de pe la jumătatea lunii noiembrie 1959, puțini americani, de fapt, puțini locuitori din Kansas, auziseră vreodată de Holcomb, întocmai ca apele râului, ca automobiliștii de pe șosea și ca trenurile galbene ce străbat fulgerător calea ferată Santa Fe, niciun conflict dramatic, sub înfățișarea unor evenimente extraordinare, nu poposise în acel loc. Sătenilor, în număr de două sute șaptezeci, le

convenea această situație, mulțumindu-se să trăiască o viață obișnuită, să muncească, să vâneze, să se uite la televizor, să participe la serbările școlare, să cânte în grupuri corale și să se întrunească în cluburi pentru tineret. Deodată, însă, în orele timpurii ale unei dimineți de noiembrie – o dimineață de duminică –, niște sunete neobișnuite au acoperit zgomotele firești ale nopții în Holcomb – chelălăielile isterice ale coioților, foșnetul uscat al ciulinilor măturați de vânt, fluierăturile mai întâi puternice, apoi din ce în ce mai slabe ale locomotivelor. În acel moment, nicio ființă din Holcombul adormit nu le-a auzit – patru focuri de armă care, cu totul, au curmat șase vieți omenești. Apoi, însă, localnicii, care până atunci aveau atâta încredere unii în alții, încât rareori se oboseau să-și încuie ușile, s-au pomenit reconstituind iarăși și iarăși în închipuire sumbrele explozii, ce au aprins văpăi de neîncredere, la a căror lumină mulți vecini vechi sau privit straniu și înstrăinați. Herbert William Clutter, stăpânul fermei River Valley, avea patruzeci și opt de ani și, în urma unui recent control medical pentru o poliță de asigurare, se știa într-o condiție fizică excelentă. Deși purta ochelari fără rame și era de statură mijlocie, puțin peste un metru șaptezeci și cinci, domnul Clutter era un bărbat impunător. Era lat în umeri, părul își păstrase culoarea închisă, fața lui încrezătoare, cu bărbie lată, avea o culoare sănătoasă și tinerească, iar dinții, curați și puternici de spărgea nuci în ei, îi rămăseseră neștirbiți. Cântărea șaptezeci de kilograme, la fel ca în ziua când absolvise Universitatea de Stat din Kansas, unde studiase agronomia. Nu îl egala în bogăție pe cel mai înstărit om din Holcomb, un fermier vecin, domnul Taylor Jones. Era, în schimb, cetățeanul cel mai cunoscut al comunității, jucând un rol important atât în Holcomb, cât și în Garden City, reședința ținutului, aflată în apropiere, unde conducea cu mână forte comitetul de construire a Primei Biserici Metodiste, ridicată de curând, un edificiu ce costase opt sute de mii de dolari. Mai îndeplinea și funcția de președinte al Congresului Organizațiilor de Fermieri din Kansas, iar numele îi era pretutindeni rostit cu respect, atât de agricultorii din Vestul Mijlociu, cât și în unele birouri de la Washington, unde lucrase în timpul guvernului Eisenhower ca membru în Comisia Federală de

Credite pentru Ferme. Știind întotdeauna ce voia de la semeni, domnul Clutter reușise în mare măsură să-și atingă scopurile. La mâna stângă, pe ciotul unui deget strivit mai demult de piesa unei mașini agricole, purta o verighetă simplă de aur, simbolul, vechi de 25 de ani, al căsătoriei cu fata pe care și-o dorise – sora unui coleg de la universitate, o ființă timidă, pioasă și delicată, Bonnie Fox, cu trei ani mai tânără ca el. Bonnie îi dăruise patru copii – întâi trei fete, apoi un fiu. Fiica vârstnică, Eveanna, măritată și mamă a unui băiețel de zece luni, locuia în nordul statului Illinois, dar făcea vizite dese la Holcomb. De fapt, atât ea, cât și familia ei erau așteptați să sosească în următoarele două săptămâni, căci părinții ei plănuiseră o mare reuniune a clanului Clutter de Ziua Recunoștinței. (Familia se trăgea din Germania. Primul Clutter, sau Klotter, cum se scria pe atunci numele, sosise aici în 1880.) Fuseseră invitate vreo cincizeci de rude, unele trebuind să vină din locuri îndepărtate, cum ar fi Palatka, statul Florida. Nici Beverly, următoarea fiică după Eveanna, nu mai locuia la ferma River Valley. Se afla la Kansas City, statul Kansas, unde studia pentru a deveni soră medicală. Beverly se logodise cu un tânăr student la Biologie, foarte simpatizat de tatăl ei. Deja se tipăriseră invitațiile la nunta plănuită pentru săptămâna Crăciunului. Rămâneau astfel încă sub acoperișul părinților băiatul, Kenyon, care la cincisprezece ani era mai înalt decât domnul Clutter, și o soră cu un an mai mare, Nancy, răsfățată de toți. Domnul Clutter nu avea decât un singur motiv serios de neliniște în privința familiei – sănătatea soției. Era „nevricoasă”, suferea de „mici crize”, iată expresiile ocolite, folosite de cei apropiați. Adevărul asupra „bolii sărmanei Bonnie” nu constituia câtuși de puțin un secret, deoarece toată lumea știa că în ultimii șase ani fusese internată de câteva ori într-un spital de boli nervoase. Dar până și pe acest teren umbrit se revărsase foarte de curând lumina soarelui. Miercurea trecută, la întoarcerea ei acasă, după ce petrecuse două săptămâni de tratament la Centrul Medical Wesleyan din Wichita, locul unde se retrăgea de obicei, doamna Clutter îi adusese soțului vești greu de crezut, informându-l cu bucurie că tot răul de care suferea nu se afla la cap, așa cum medicii decretaseră în cele din urmă, ci în șira spinării

– fiind deci de natură fizică – și se datora deplasării unor vertebre. Trebuia, desigur, să suporte o operație, iar apoi, ei bine, avea să-și revină. Era oare cu putință ca încordarea, recluziunea, hohotele de plâns înăbușite în pernă, în dosul ușilor încuiate, toate să fie din cauza coloanei vertebrale bolnave? Dacă așa era, domnul Clutter putea, la masă, în zi de sărbătoare, să-și exprime prin rugăciuni întreaga recunoștință. De obicei, diminețile domnului Clutter începeau la șase și jumătate. Trăncăneala pe șoptite și zăngănitul găleților de lapte aduse de cei doi băieți ai lui Vic Irsik, un muncitor angajat de domnul Clutter, îl trezeau regulat. Astăzi însă întârzie în pat, așteptând ca băieții lui Vic Irsik să plece, deoarece seara trecută, vineri 13, fusese foarte obositoare, deși în parte plină de bucurii. Bonnie își recăpătase vechea dispoziție. Ca și cum ar fi anticipat întoarcerea la normalitate, la vigoarea pe care avea s-o redobândească în curând, se rujase, își aranjase părul și, îmbrăcată într-o rochie nouă, îl însoțise la școala din Holcomb, unde aplaudaseră o reprezentație școlară a piesei Tom Sawyer, în care Nancy jucase rolul lui Becky Thatcher. Domnul Clutter se bucurase văzând că Bonnie iese în lume, nervoasă, dar zâmbitoare, că vorbește cu oamenii; amândoi fuseseră mândri de Nancy, care jucase foarte bine, își amintise replicile la perfecție și arătase, cum îi spusese chiar el când o felicitase în culise, „absolut superb, draga mea, o adevărată frumusețe din Sud”. Atunci Nancy reacționase ca atare: făcuse o reverență în rochia ei cu crinolină și ceruse îngăduința să meargă cu mașina în Garden City. Fiind vineri 13, cinematograful de stat de acolo organiza o proiecție specială la ora unsprezece și jumătate noaptea – un film cu fantome –, la care se duceau toți prietenii ei. În alte împrejurări, domnul Clutter ar fi refuzat-o. Legile stabilite de el rămâneau de neclintit, iar una dintre ele era ca atât Nancy, cât și Kenyon să fie acasă la ora zece seara în timpul săptămânii și la douăsprezece sâmbăta. Înduplecat însă de dispoziția veselă din acea seară, consimțise. Iar Nancy se întorsese abia pe la două noaptea. O auzise intrând și, deși nu era el omul care să ridice vreodată vocea, o strigase, având de gând să-i spună câteva cuvinte pe șleau, legate mai puțin de ora târzie, cât de persoana tânărului care o condusese acasă cu mașina – Bobby Rupp, una din vedetele

echipei de baschet a școlii. Domnul Clutter ținea la Bobby și îl considera, pentru un băiat de șaptesprezece ani, demn de încredere și bine-crescut. Totuși, în cei trei ani de când i se îngăduise să-și dea întâlniri cu băieții, Nancy, deși frumoasă și agreată de toată lumea, nu mai ieșise cu nimeni altul, iar domnul Clutter, cu toate că înțelegea că în momentul acela în toată țara adolescenții luaseră obiceiul să formeze cupluri trainice și să poarte „inele de logodnă”, el, unul, nu era de acord, mai ales că nu demult își surprinsese din întâmplare fiica sărutându-se cu Bobby Rupp ăsta. Îi propusese atunci lui Nancy să mai „rărească întâlnirile cu Bobby”, căci, socotea el, o răcire treptată mai devreme ar fi fost mai puțin dureroasă decât o ruptură brutală mai târziu, căci, îi reamintise tot el, o despărțire trebuia să aibă neapărat loc. Familia Rupp era romano-catolică, iar familia Clutter metodistă, fapt susceptibil să pună capăt oricăror planuri de căsătorie pe care ea și acest băiat și le-ar fi putut face într-o bună zi. Nancy se arătase înțelegătoare – sau cel puțin nu se împotrivise –, iar înainte de a-i spune noapte bună, domnul Clutter îi smulsese promisiunea că va începe, încetul cu încetul, s-o rupă cu Bobby. Întâmplarea amânase totuși regretabil de mult ora de culcare, de obicei la unsprezece. În consecință, era trecut bine de ora șapte când s-a trezit în dimineața de sâmbătă, 14 noiembrie 1959. Soția sa dormea de obicei cât putea de mult. Cu toate acestea, în timp ce domnul Clutter se bărbierea, făcea duș, își îmbrăca pantalonii reiați și jacheta de piele a văcarilor și își încălța cizmele moi, cu pinteni, nu se temea c-o trezește pe Bonnie, căci nu mai împărțeau același dormitor. De câțiva ani dormea singur în dormitorul principal, la parterul casei, o clădire din lemn și cărămidă, cu un etaj și paisprezece odăi. Deși își ținea încă hainele în șifonierele din acest dormitor și puținele cosmeticale și puzderia de sticle de doctorii în camera de baie alăturată, pardosită cu faianță albastră și cărămidă de sticlă, doamna Clutter se mutase definitiv în fostul dormitor al Eveannei care, deopotrivă cu odăile lui Nancy și Kenyon, se afla la etaj. Casa, proiectată în mare măsură de domnul Clutter, care se dovedise cu această ocazie un arhitect inteligent și cumpătat – deși nu prea inspirat din punct de vedere decorativ –, fusese construită în 1948 și

costase patruzeci de mii de dolari. (Valoarea ei negociabilă crescuse între timp la șaizeci de mii de dolari.) Situată la capătul unei lungi alei și umbrită de șiruri de ulmi chinezești, pe o pajiște întinsă de pir gros, întreținută cu grijă, casa albă și arătoasă impunea celor din Holcomb. Oamenii o arătau cu degetul. În interior – covoare spongioase, de culoarea ficatului, ce temperau pe alocuri luciul podelelor lustruite și sonore, o canapea de sufragerie uriașă, în stil modernist, îmbrăcată într-o stofă noduroasă, țesută cu fire strălucitoare de metal argintiu și un salonaș pentru micul dejun, mobilat cu o banchetă tapisată cu material plastic în alb și albastru. Doamnei și domnului Clutter le plăcea acest gen de mobilier, preferat, de altminteri, de cei mai mulți dintre prietenii lor, ale căror locuințe erau mobilate oarecum asemănător. În afara unei femei de serviciu, ce venea zilnic, mai puțin duminica, familia Clutter nu avea alți servitori, căci, de la boala soției și plecarea fiicelor mai mari, domnul Clutter se văzuse silit să învețe să gătească. Ori el, ori Nancy, dar mai ales Nancy, pregăteau mesele pentru întreaga familie. Domnului Clutter îi plăcea să gătească și era un bucătar excelent – nicio femeie din Kansas nu cocea mai bine ca el franzela dospită, iar faimoasele lui fursecuri cu nucă de cocos se vindeau primele la bazarurile de caritate, deși el, unul, nu se dădea în vânt după mâncare. Spre deosebire de ceilalți fermieri, prefera un mic dejun spartan. În dimineața aceea se mulțumi cu un măr și un pahar de lapte. Cum nu bea nici cafea și nici ceai, se obișnuise să-și înceapă ziua cu un mic dejun rece. De fapt, era contra oricărui stimulent, oricât de slab. Nu fuma și, firește, nici nu bea. E adevărat că nu se atinsese niciodată de spirtoase și tindea să-i evite pe cei care o făceau – atitudine de pe urma căreia cercul lui de relații nu se restrânsese atât de mult cât s-ar putea crede, căci nucleul acestor relații îl formau membrii Bisericii Metodiste din Garden City, o parohie de o mie șapte sute de oameni, cei mai mulți pe măsura preferințelor domnului Clutter. Deși atent să nu supere pe nimeni cu principiile sale și să adopte în afara cercului său o purtare îngăduitoare, își obliga familia și muncitorii de la ferma River Valley să-i respecte principiile. Prima întrebare pusă unui potențial angajat era: „Bei?” și chiar în fața unui răspuns negativ, îl

obliga să semneze un contract cu o clauză ce prevedea că angajamentul se va desface de îndată ce se constată că omul „se dedă băuturii”. Un prieten – un vechi pionier al agriculturii, domnul Lynn Russell – îi spusese: „N-ai pic de milă. Pun pariu, Herb, dac-ai prinde un muncitor cu sticla la gură, ar zbura pe loc. Nici nu ți-ar păsa dacă îi moare familia de foame”. Era poate singura critică adusă domnului Clutter ca patron. Altminteri, i se recunoșteau spiritul de dreptate, mila și faptul că plătea salarii bune, acordând deseori și prime. Angajații lui – uneori aproape optsprezece oameni – nu prea aveau motive să se plângă. După ce-și bău paharul de lapte și își puse pe cap șapca lui căptușită cu blană de oaie, domnul Clutter luă mărul și ieși din casă să vadă cum se arată dimineața. Era vremea ideală pentru mâncat mere – din cerul de un albastru perfect pogora o lumină de un alb perfect, iar vântul dinspre răsărit făcea să foșnească, fără a le desprinde, ultimele frunze ale ulmilor chinezești. Toamna răsplătea Kansasul de vest pentru pacostele iscate de celelalte anotimpuri: vânturile aspre de iarnă, venite tocmai din Colorado, și troienele înalte până la șold care înzăpezeau oile; lapovița și ciudatele cețuri ale primăverii; arșița din vară, când și ciorile caută o fărâmă de umbră, iar întinderea roșiatică a lanurilor de grâu se zbârlește și arde ca o văpaie. Abia când septembrie a trecut, vremea se schimbă și începe o vară indiană care ține uneori până la Crăciun. Cât timp domnul Clutter contemplă splendida zi de toamnă, îl ajunse din urmă un câine, o corcitură de collie, și împreună o luară agale spre ocolul vitelor, situat lângă unul dintre cele trei hambare de pe proprietate. Unul dintre hambare era un grânar gigantic, plin ochi cu sorg de Westland, iar altul adăpostea un munte întunecat și mirositor de mei, valorând o sumă considerabilă – o sută de mii de dolari. Această sumă era cu aproape patru mii de ori mai mare decât întregul venit al domnului Clutter în 1934 – anul când s-a căsătorit cu Bonnie Fox și sa mutat împreună cu ea din orașul ei de baștină, Rozel, statul Kansas, la Garden City, unde și-a găsit o slujbă ca adjunct al agentului agricol din ținutul Finney. E semnificativ faptul că nu i-au trebuit decât șapte luni ca să avanseze, ca să ocupe, cu alte cuvinte, postul de conducere. În răstimpul ăsta, din 1935 până în 1939, ținutul a

cunoscut cea mai secetoasă și mai dezastruoasă climă de la stabilirea albilor acolo, iar tânărul Herb Clutter, extrem de priceput în cele mai recente tehnici agricole, s-a dovedit foarte nimerit ca intermediar între guvern și fermierii deznădăjduiți. Optimismul și cunoștințele de specialitate ale simpaticului tânăr, ce părea să-și cunoască temeinic meseria, puteau fi de folos oamenilor. Nu făcea totuși munca pe care și-o dorise: ca fiu de fermier, voise de la bun început să-și lucreze propria fermă. După patru ani, a luat deci hotărârea să demisioneze din funcția de agent agricol al regiunii și, pe pământul luat în arendă cu bani împrumutați, a întemeiat ferma River Valley (nume justificat de apele șerpuitoare ale râului Arkansas, dar, desigur, nu și de existența vreunei văi). A fost o încercare urmărită cu ironie fățișă de mulți fermieri conservatori din ținutul Finney – oameni de modă veche, cărora le plăcuse să-l sâcâie pe tânărul agent agricol din regiune pe tema educației primite la universitate: „Grozav, Herb. Tu știi întotdeauna cel mai bine ce trebuie cultivat pe terenul altuia. Sădește asta. Fă terase. Altceva ai spune dac-ar fi pământul tău”. Se înșelau. Experiențele proaspătului fermier au fost încununate de succes – mai ales datorită faptului că în primii ani a muncit optsprezece ore pe zi. A avut parte și de eșecuri – de două ori recolta de grâu a fost compromisă, iar într-o iarnă viscolul i-a omorât câteva sute de oi. După zece ani, însă, terenul domnului Clutter măsura peste patru sute de hectare, proprietatea lui, și alte o mie cinci sute arendate, aceasta fiind, după cum recunoșteau și colegii, „o suprafață destul de mare”. Grâu, mei de sămânță, iarbă de sămânță de calitate superioară, iată recoltele care asigurau prosperitatea fermei. Animalele jucau și ele un rol important – oile și în special vitele. O cireadă de mai multe sute de vaci Hereford purta însemnul domnului Clutter, deși n-ai fi bănuit-o, judecând după puținele vite din ocol, rezervat armăsarilor bolnavi, celor câtorva vaci de lapte, pisicilor lui Nancy și mai ales iepei bătrâne și grase, favorita familiei, pe nume Babe, care nu se împotrivea niciodată să tropăie de colo-colo cu trei sau patru copii călare pe spinarea ei lată. Domnul Clutter îi dădu lui Babe cotorul mărului și salută un om care rânea prin ocol – Alfred Stoecklein, singurul angajat ce locuia la

fermă. Soții Stoecklein și cei trei copii ai lor ocupau o casă situată la mai puțin de o sută de metri de clădirea fermei. Familia Clutter n-avea alți vecini pe o distanță de aproape un kilometru. Stoecklein, un ins cu fața prelungă și cu dinți lungi și cafenii, îl întrebă: — Aveți vreo treabă anume pentru mine în dimineața asta? Fi’ndcă mi s-a îmbolnăvit un copil. L-am vegheat cu nevastă-mea mai toată noaptea. M-am gândit să-l ducem la doctor. Domnul Clutter își exprimă simpatia și, după ce îi acordă ziua liberă, îl rugă să-i spună dacă el sau soția lui îi puteau fi de vreun ajutor. Apoi, urmând câinele care fugea înainte, domnul Clutter o luă spre sud, în direcția câmpiilor acoperite de miriști aurii. Pe acolo curgea râul. Lângă mal se afla o livadă de pomi – piersici, peri, cireși și meri. Acum cincizeci de ani, după cum își aminteau bătrânii din regiune, unui tăietor de lemne nu i-ar fi luat mai mult de zece minute ca să doboare toți pomii din Kansasul de vest. Până și azi se plantează de obicei numai salcâmi și ulmi chinezești – arbori pereni, rezistenți la secetă, asemenea cactușilor. Totuși, așa cum remarcase deseori domnul Clutter, „o picătură de ploaie în plus și ținutul ăsta s-ar transforma într-un paradis – raiul pe pământ”. Micul lui pâlc de pomi de lângă râu reprezenta o încercare de a crea, cu sau fără ajutorul ploii, un colț de paradis – raiul verde și cu miros de mere, cum și-l închipuia el. Soția lui declarase odată: „Soțul meu ține mai mult la pomii ăștia decât la copiii lui” și toți locuitorii din Holcomb își aminteau ziua când un mic avion avariat s-a prăbușit în livada cu piersici. „Herb făcea spume la gură! Nici n-apucase bine elicea să se oprească din învârtit, că îl și dăduse în judecată pe pilot.” Trecând prin livadă, domnul Clutter o luă pe malul râului, scăzut și presărat cu insule acoperite cu nisip moale; acolo, în ultimele duminici – zile fierbinți de sărbătoare – profitând de faptul că Bonnie se simțea încă „în puteri”, aduseseră mâncare în coșuri și întreaga familie își petrecuse după-amiaza în aer liber, așteptând să muște peștii momeala din undițe. Domnul Clutter întâlnea rareori intruși pe proprietatea lui. Situată la doi kilometri de șosea și accesibilă pe drumuri puțin cunoscute, nu era un loc la care străinii să ajungă întâmplător. Acum, apăru deodată un grup întreg, iar Teddy, cățelul, țâșni înainte lătrând întărâtat. Cu Teddy se întâmpla un lucru ciudat.

Deși o bună și atentă santinelă, gata oricând să scoale și morții cu lătrăturile lui, avea un defect care îi umbrea calitățile: la vederea unei arme de foc, ca acum, de pildă, căci străinii erau înarmați, își lăsa botul în jos și-și vâra coada între picioare. Nimeni nu înțelegea motivul, căci nu se știa despre el decât că fusese un câine vagabond înfiat de Kenyon cu ani în urmă. Vizitatorii se dovediră a fi cinci vânători de fazani, veniți din Oklahoma. Sezonul fazanilor în Kansas, eveniment celebru în noiembrie, atrage armate de vânători din statele vecine, iar săptămâna trecută regimente de inși cu pălării cadrilate defilaseră pe întinderile tomnatice, împușcând și doborând cu tiruri de alice marile cârduri arămii de păsări, îngrășate cu boabe de grâu. Exista obiceiul ca vânătorii nepoftiți să plătească proprietarului terenului o taxă pentru a li se îngădui să-și urmărească vânatul pe pământurile acestuia, dar când cei din Oklahoma se oferiră să-i achite dreptul de-a vâna, domnul Clutter zâmbi: — Nu-s eu atât de sărac cum par. Vedeți-vă de drum și împușcați cât vreți. Apoi îi salută cu degetul la cozoroc și o apucă spre casă, la treburile lui obișnuite, fără să știe că-și trăia ultima zi din viață. Ca și domnul Clutter, tânărul care își lua micul dejun într-un restaurant numit Little Jewel nu bea niciodată cafea. Prefera berea de rădăcini. Trei aspirine, bere rece de rădăcini și țigări Pall Mall fumate una după alta, iată, după el, un festin în toată regula. Sorbea berea, fuma și studia o hartă întinsă pe tejgheaua din față – o hartă rutieră a Mexicului –, dar îi venea greu să se concentreze, căci aștepta un prieten, iar prietenul întârzia. Se uită afară pe fereastră la strada tăcută și provincială – o stradă pe care o văzuse ieri pentru prima dată. Nici urmă de Dick. Era însă sigur că o să apară. La urma urmei, obiectul întâlnirii fusese ideea lui Dick, „lovitura lui”. Iar când totul se va aranja – Mexic. Harta era mototolită, atât de uzată încât devenise moale ca pielea tăbăcită. La colțul străzii, în camera de hotel unde stătea, se aflau sute de hărți asemănătoare – hărți vechi ale fiecărui stat federal, ale fiecărei provincii din Canada, ale fiecărei țări sudamericane, căci tânărul visa neîncetat călătorii, dintre care unele avuseseră deja loc: în Alaska, în Hawaii, în Japonia și la Hong Kong.

Acum, primind acea scrisoare, acea invitație la „lovitură”, sosise aici cu tot ce avea pe lume: un geamantan de carton, o chitară și două cutii mari, doldora de cărți, de hărți, de cântece, de poezii și de scrisori vechi, cântărind o tonă. (Ce mutră a făcut Dick când a văzut cutiile! „Ce Dumnezeu, Perry, cari cu tine peste tot porcăriile astea?” Iar Perry îi răspunsese: „Care porcării? O carte din asta m-a costat treizeci de dolari”.) Sosise în orășelul Olathe, statul Kansas. Cam caraghios, dacă stai să te gândești. Auzi, să se întoarcă tocmai în Kansas când nu trecuseră nici patru luni de când jurase, mai întâi în fața Comisiei de Stat pentru Eliberări Condiționate, iar apoi sie însuși că n-o să mai treacă granița statului. Ei bine, nu i-a luat mult să-și încalce cuvântul. Harta era împânzită de nume încercuite cu cerneală. COZUMEL, o insulă în largul coastei Yucatan unde, așa cum citise el într-o revistă pentru bărbați, puteai „să umbli gol pușcă, doar cu un zâmbet destins pe față, să trăiești ca un pașă și să ai toate femeile pe care le dorești, totul doar cu cincizeci de dolari pe lună!”. Din același articol reținuse alte date atrăgătoare: „Cozumel e o fortăreață împotriva constrângerilor sociale, economice și politice. Pe această insulă autoritățile nu cicălesc persoanele particulare” și: „În fiecare an stoluri de papagali vin de pe continent să-și depună ouăle”. Acapulco trimitea la pescuit la mare adâncime, cazinouri, femei bogate și timorate; Sierra Madre însemna aur, însemna Comoara din Sierra Madre, un film pe care îl văzuse de opt ori. (Era cel mai bun film al lui Bogart, dar și actorul în vârstă din rolul prospectorului și care îi amintea lui Perry de tatăl său jucase formidabil. Walter Huston. Da, se adevereau spusele lui Dick: el cunoștea amănunțit cum se caută aurul, fiindcă îl învățase tatăl său, fost prospector de meserie. De ce să nu cumpere deci împreună doi cai de tracțiune și să-și încerce norocul în Sierra Madre? Dar Dick, Dick cu firea lui practică, îi răspunsese: „Ușurel, scumpule, ușurel. Am văzut și eu filmul. Pân’ la urmă se țicnesc toți. Din pricina frigurilor, a lipitorilor și a condițiilor îngrozitoare de viață. La sfârșit, când găsesc aurul, ții minte, se iscă o vijelie și îl spulberă pe tot”.) Perry împături harta. Plăti berea și se sculă. Pe scaun părea un om de statură perfect normală, puternic, cu umerii, brațele și trunchiul gros și încovoiat ale unui halterofil – halterele fiind, de fapt, pasiunea

lui. Dar unele părți ale trupului erau disproporționate față de celelalte. Piciorușele încălțate în bocanci negri și scurți, cu catarame de oțel, ar fi încăput ușor în pantofii de bal ai unei doamne firave. Când se ridica avea înălțimea unui copil de doisprezece ani și, pășind țanțoș pe picioarele lui nedezvoltate, grotești în comparație cu trunchiul puternic de adult pe care îl susțineau, se înfățișa deodată nu ca un șofer voinic de camion, ci ca un fost jocheu, umflat și excesiv de musculos. Ieși din restaurant și se opri în soare. Era nouă fără un sfert, iar Dick întârziase o jumătate de oră. Și totuși, dacă Dick nu i-ar fi vârât în cap importanța fiecărui minut din următoarele douăzeci și patru de ore, nici n-ar fi observat întârzierea. Scurgerea timpului îl preocupa rareori, căci avea multe metode de a-l petrece – printre altele, uitându-se în oglindă. Dick îi spusese odinioară: „De câte ori vezi o oglindă, parc-ai cădea în transă. Parc-ai vedea un cur de damă formidabil. Ce Dumnezeu, chiar nu te plictisești niciodată?”. Deloc. Propria-i față îl captiva. Fiecare trăsătură îi stârnea o altă impresie. Avea o față nestatornică și experiențele în fața oglinzii îl învățaseră cum să-și controleze expresia – ca să arate amenințător, șăgalnic sau melancolic. Dintr-o simplă mișcare a capului sau o încrețire a buzelor, țiganul depravat se preschimba într-un romantic delicat. Mama lui fusese indiancă Cherokee pur-sânge. De la ea moștenise pielea smeadă, ochii negri și umezi, părul închis, dat permanent cu briantină și destul de bogat ca să-i îngăduie să-și lase favoriți și câteva șuvițe ce-i fluturau pe frunte. Moștenirea mamei era foarte vizibilă. Mai puțin evidentă era cea din partea tatălui, un irlandez pistruiat și roșcovan. Se părea că sângele indian înlăturase orice urmă a fondului celtic. Și totuși, buzele trandafirii și nasul obraznic îi confirmau prezența, ca și nota de neastâmpăr ștrengăresc, de egoism și aroganță irlandeză, care însuflețea deseori masca de indian Cherokee sau punea complet stăpânire pe el când cânta la chitară sau din gură. Cântatul, ca și gândul de-a apărea în fața publicului, era o altă manieră atrăgătoare de a-și pierde vremea. Își imagina întotdeauna același decor – un club de noapte din Las Vegas, întâmplător orașul său natal. O încăpere elegantă, plină de celebrități cu ochii ațintiți asupra noii vedete senzaționale, care cânta acompaniată de viori faimoasa versiune proprie a melodiei „Am să te

revăd”, și acorda un bis cu ultima romanță compusă de el: În fiece aprilie stoluri de papagali Zboară pe cer, roșii și verzi, Verzi și oranj, Îi văd zburând, îi aud în văzduh, Papagali cântători, ce-aduc cu ei primăvara și aprilie… (Când auzise întâia oară cântecul, Dick spusese: „Papagalii nu cântă. Vorbesc, poate. Sau țipă. Dar bag mâna-n foc că nu cântă”. Firește, Dick era extrem de lipsit de imaginație, extrem – nu înțelegea deloc muzica sau poezia –, și totuși, în fond și la urma urmei, felul lui rigid de-a privi situația, concepția lui pragmatică asupra oricărui subiect îl atrăseseră cel mai mult, Dick părându-i-se, în comparație cu el, de o duritate foarte autentică, invulnerabilă și „total masculină”.) Oricât de plăcută ar fi fost această reverie despre Las Vegas, ea pălea în fața alteia. Din copilărie, în mai mult de jumătate din cei treizeci și unu de ani ai lui, își comandase diverse cărți prin poștă („Faceți avere plonjând în căutarea comorilor! Antrenați-vă acasă în timpul liber. Câștigați rapid bani frumoși plonjând la mare adâncime. Prospectele se trimit gratuit!”), răspunsese anunțurilor („Comoară scufundată! Cincizeci de hărți autentice! O ofertă uimitoare…”), care stârniseră în el dorința de a trăi o aventură pe care imaginația îl ajuta rapid și permanent s-o încerce: înota spre fundul mării în ape ciudate, plonja într-un amurg marin verde, plutind pe lângă paznicii solzoși și cu ochi sălbatici ai unui stârv de corabie ce i se deslușea vag în față, un galion spaniol, o încărcătură înecată de diamante, perle și munți de sipete pline cu aur. Se auzi un claxon. În sfârșit, iată-l pe Dick. — Ce Dumnezeu, Kenyon! Te aud! Ca de obicei, pe Kenyon parcă îl apucaseră pandaliile. Strigătele lui continuau să se înalțe din capul scărilor: — Nancy! La telefon! În picioarele goale și în pijama, Nancy coborî grăbită scările. În casă erau două telefoane – unul în camera folosită ca birou de tatăl ei, iar

altul în bucătărie. Ridică receptorul din bucătărie și spuse: — Alo, a, da, bună dimineața, doamnă Katz. Iar doamna Clarence Katz, soția unui fermier care locuia la șosea, îi răspunse: — L-am rugat pe tăticul tău să nu te scoale. I-am spus că Nancy e moartă de oboseală după ce a jucat așa de minunat aseară. Ai fost superbă, draga mea. Și cu fundele alea albe în păr! Și când ai crezut că Tom Sawyer a murit – aveai lacrimi adevărate în ochi. Un spectacol la fel de bun ca la televizor. Dar tăticul tău mi-a spus că-i vremea să te scoli. E aproape nouă. Ascultă, draga mea, uite ce vreau, fetița mea, Jolene a mea moare să facă o plăcintă cu cireșe și cum tu ești campioană la plăcinte cu cireșe, premiantă și știi atâtea, m-am întrebat dac-aș putea să vin cu ea la voi în dimineața asta, s-o înveți tu. În mod normal, Nancy i-ar fi arătat lui Jolene cu dragă inimă cum să gătească și o cină întreagă de sărbătoare. Simțea că-i de datoria ei să ajute domnișoarele mai tinere care o rugau să le dea lecții de gătit, cusut, muzică sau, cum se întâmpla deseori, să le asculte confidențele. Cum de-și făcea timp, reușind să „gospodărească toată hardughia”, să ia la școală zece pe linie, să rămână șefa clasei, să conducă toate proiectele de la Clubul de Tineret 4H și de la Liga Tinerilor Metodiști, să călărească cu pricepere, să fie o muziciană excelentă (pian și clarinet), să câștige în fiecare an premiul întâi la chermezele ținutului (plăcinte, murături, broderie și aranjamente florale) – cum de reușea o fată care nu împlinise încă șaptesprezece ani să ia asupră-și atâtea răspunderi și s-o facă nu numai fără să se laude, dar și cu un entuziasm radios era o enigmă la care întreaga comunitate reflectase și pe care o rezolvase afirmând: „Are caracter. L-a moștenit de la taică-său”. Desigur, trăsătura dominantă, talentul care le susținea pe toate celelalte, o moștenise de la domnul Clutter: un simț desăvârșit al organizării. Fiecare clipă avea un rost. Știa precis oricând ce are de făcut și cât timp îi va lua. Nenorocirea era că azi își încărcase programul. Promisese să ajute copilul unui alt vecin, Roxie Lee Smith, la un solo de trompetă pe care Roxie Lee dorea să-l susțină la un concert al școlii. Se angajase să facă trei comisioane complicate

pentru mama ei și stabilise să participe împreună cu tatăl ei la o întrunire a Clubului de Tineret la Garden City. Și mai avea de pregătit prânzul și să lucreze la rochiile domnișoarelor de onoare de la nunta lui Beverly – rochii concepute și croite chiar de ea. Așa cum stăteau lucrurile, nu-i mai rămânea timp s-o învețe pe Jolene cum se face o plăcintă cu cireșe. Doar dacă putea să renunțe la ceva din program. — Doamnă Katz, vreți să așteptați o clipă la telefon? Traversă casa și ajunse la biroul tatălui său. Biroul, cu o intrare din exterior pentru vizitatorii obișnuiți, era despărțit de sufragerie printr-o ușă glisantă. Deși domnul Clutter împărțea uneori biroul cu Gerald Van Vleet, un tânăr care îl ajuta la conducerea fermei, încăperea era totuși vizuina sa, un sanctuar ordonat, îmbrăcat în lambriuri din lemn de nuc unde, înconjurat de barometre, de statistici ale precipitațiilor și de un binoclu, trona ca un căpitan în cabină navigatorul de la cârma fermei River Valley, în călătoria ei uneori primejdioasă prin anotimpuri. — Nu-i nimic, răspunse el la întrebarea lui Nancy. Renunță la întrunirea de la Clubul de Tineret. Am să-l iau pe Kenyon. La telefonul din birou, Nancy îi comunică doamnei Katz că da, totul se aranjase de minune, putea s-o aducă pe Jolene. Lăsă însă încruntată receptorul în furcă. — Ciudat, zise ea și se uită prin cameră, la tatăl ei care îl ajuta pe Kenyon cu o adunare, apoi la biroul de lângă fereastră, la domnul Van Vleet, un bărbat chipeș, dar posac și aspru, ceea ce o făcuse să-l poreclească Heatheliff. Miroase a fum de tutun. — Tu miroși? se interesă Kenyon. — Nu, caraghiosule. De tine vorbeam. Asta îl liniști, căci Kenyon știa că ea știe că mai fuma uneori câte o țigară, ca, de altfel, și Nancy. Domnul Clutter bătu din palme. — Ajunge. Suntem într-un birou. Nancy urcă la etaj, unde se schimbă într-o pereche de blugi decolorați și un pulover verde și își prinse la încheietura mâinii un ceas de aur, situat pe locul trei în ierarhia posesiunilor sale de valoare, înaintea ceasului se situa Evinrude, pisica ei preferată, și mai presus de Evinrude era inelul cu sigiliu dăruit de Bobby, dovada stânjenitoare a trainicei ei legături – inel pe care-l purta (când îl purta cu adevărat,

căci la cea mai mică ceartă îl scotea pe loc) pe degetul mare, căci în ciuda leucoplastului lipit pe dinăuntrul lui, inelul destinat unei mâini de bărbat nu se potrivea pe niciun deget de-al ei. Nancy era o fată drăguță, subțirică și agilă ca un băiat, iar părul ei șaten strălucitor, tuns scurt (periat de o sută de ori în fiecare dimineață și de același număr de ori seara), ca și tenul curat, pistruiat și încă ars de soarele verii trecute, erau trăsăturile ei cele mai atrăgătoare. Ochii, foarte depărtați, întunecați și translucizi, ca berea ținută în lumină, îți câștigau pe loc simpatia, dezvăluind o fire deschisă și o bunătate cumpătată, dar pe care o arăta fără eforturi. — Nancy! o strigă Kenyon. Te caută Susan la telefon. Susan Kidwell, confidenta ei. Nancy răspunse din nou din bucătărie. — Spune-mi! zise Susan, care își dezlănțuia invariabil atacurile telefonice cu acest ordin, spune-mi mai întâi de ce-ai flirtat cu Jerry Roth. Ca și Bobby, Jerry Roth era una din vedetele echipei de baschet a școlii. — Aseară? Ei, Doamne, dar n-am flirtat. Vrei să spui că ne-am ținut de mână? A venit pur și simplu în culise în timpul spectacolului. Și eram foarte nervoasă. Așa că mi-a luat mâna. Ca să-mi dea curaj. — Ce drăguț. Și pe urmă? — Pe urmă m-am dus cu Bobby la un film cu fantome. Și ne-am ținut într-adevăr de mână. — Te-ai speriat? De film, nu de Bobby. — Bobby nu era speriat. A râs doar. Pe mine mă cunoști. Dacă îmi zici „Bau!”, cad de pe scaun. — Ce mănânci? — Nimic. — Ba da, știu eu. Îți rozi unghiile, îi răspunse Susan, ghicind. Oricât se străduia, Nancy nu reușea să se dezbare de obiceiul de a-și roade unghiile și de câte ori era nervoasă și le ronțăia până-n carne. — Zi, s-a întâmplat ceva neplăcut? — Nu. — Nancy. C’est moi… Susan învăța franceza. — Mă rog, tata. E într-o dispoziție îngrozitoare de trei săptămâni.

Îngrozitoare. Cel puțin cu mine. Și când m-am întors aseară acasă, iar a început povestea aia. Povestea aia nu trebuia explicată, fiind un subiect discutat pe larg de cele două prietene și asupra căruia căzuseră de acord. Susan rezumase demult totul spunându-i lui Nancy: „Tu îl iubești pe Bobby acum și ai nevoie de el. Dar în adâncul sufletului chiar și Bobby știe că relația voastră n-are niciun viitor. Mai târziu, când o să plecăm în Manhattan, totul o să ți se pară o lume nouă”. Universitatea de Stat din Kansas se află în Manhattan, iar cele două fete hotărâseră să se înscrie ca studente la Arte și să locuiască împreună. „Totul o să fie altfel, fie că vrei, fie că nu. Dar n-o poți rupe cu el acum, când locuiește în Holcomb, când îl vezi în fiecare zi și stai cu el la ore – și când nici nu există vreun motiv serios s-o faci. Tu și Bobby sunteți foarte fericiți împreună. O să fie o amintire plăcută – dacă rămâi singură. Nu poți să-l faci pe taică-tu să înțeleagă?” Nu, nu putea. „Pentru că”, îi explicase ea lui Susan, „de câte ori încep să spun ceva, se uită la mine de parcă nu ar trebui să-l iubesc. Sau ca și cum l-aș iubi mai puțin. Și brusc, nu mai pot rosti o vorbă. Nu vreau decât să fiu fiica lui și să-i fac pe plac”. La aceste cuvinte, Susan nu știa ce să-i răspundă, căci intrau în discuție emoții și relații ce îi depășeau experiența. Trăia singură cu mama ei, profesoară de muzică la școala din Holcomb, și își amintea foarte vag de tatăl ei, căci cu ani în urmă, în California, locul de unde erau, domnul Kidwell plecase într-o zi de acasă și de atunci dus a fost. — Și nici măcar, continuă Nancy, nu sunt sigură că-i supărat din pricina mea. Că de-asta-i posac. E altceva, de altceva e supărat, de fapt. — Mama ta? Nicio altă prietenă de-a lui Nancy n-ar fi îndrăznit să facă o asemenea aluzie. Susan însă era privilegiată. Când apăruse prima dată în Holcomb – o copilă melancolică și visătoare, firavă, palidă și delicată, în vârstă de opt ani, cu un an mai mică decât Nancy, familia Clutter a adoptat-o cu entuziasm, așa încât fetița fără tată din California a devenit în curând o membră a familiei. Cele două prietene erau nedespărțite de șapte ani, fiind amândouă firi sensibile cu aceleași înclinații, de neînlocuit una pentru cealaltă. Și totuși, în septembrie

trecut, Susan se mutase de la școala locală la cea din Garden City, mai mare și considerată superioară. Era calea obișnuită urmată de elevii din Holcomb care aveau de gând să meargă la universitate, deși domnul Clutter, un susținător încăpățânat al comunității, socotea asemenea dezertări o jignire adusă spiritului colectiv. Școala din Holcomb era destul de bună pentru copiii lui și-acolo aveau să rămână. Astfel, fetele încetaseră să-și mai petreacă aproape tot timpul împreună, Nancy resimțind din plin în timpul zilei absența prietenei sale, singurul om față de care nu trebuia să fie nici curajoasă și nici reținută. — Poate. Dar suntem așa de fericiți de starea mamei – ai auzit ce veste minunată. Apoi Nancy adăugă: — Ascultă, și ezită ca și cum și-ar fi adunat curajul să facă o remarcă scandaloasă: De ce Dumnezeu îmi miroase tot timpul a tutun? Cred că înnebunesc. Mă sui în mașină, intru într-o cameră și mi se pare că tocmai a trecut cineva pe acolo, fumând o țigară. Mama nu-i, Kenyon nu poate fi. Kenyon n-ar îndrăzni… Ca, de altfel, orice vizitator al casei Clutter, lipsită ostentativ de scrumiere. Lui Susan îi luă ceva să priceapă ce implicau toate astea, dar i se păru ridicol. Îi venea greu să creadă că domnul Clutter, indiferent ce-l frământa, găsea în tutun o mângâiere secretă. Dar până s-o întrebe dacă la asta se referea cu adevărat, Nancy o întrerupse. — Iartă-mă, Susie. Trebuie să plec. A sosit doamna Katz. Dick conducea un Chevrolet negru, model 1949. Când Perry se sui lângă el, se uită pe bancheta din spate să vadă dacă chitara stătea bine. Noaptea trecută, după ce cântase la o petrecere a prietenilor lui Dick, o uitase, lăsând-o în mașină. Era o veche chitară Gibson, frecată cu șmirghel și cerată până căpătase un lustru galben ca mierea. Alături de ea se afla un alt fel de instrument – o pușcă automată, calibrul 12, nou-nouță, cu țeava albastră și gravată pe pat cu o scenă sportivă, înfățișând fazani în zbor. O lanternă, un cuțit de pescuit, o pereche de mănuși de piele și o vestă de vânătoare burdușită cu cartușe contribuiau și ele la atmosfera ciudată, de natură moartă.

— Tu o porți? îl întrebă Perry, arătându-i vesta. Dick ciocăni cu dosul degetelor în parbriz. — Cioc, cioc. Scuzați-mă, domnule. Am ieșit la vânătoare și ne-am rătăcit. Am putea să dăm un telefon? — Si, señor, yo comprendo. — Floare la ureche, zise Dick. Ascult-aicișa la mine, scumpule, o să le împroșcăm coafurile pe toți pereții. — Aici la mine, îl corectă Perry. Fiind un cunoscător al dicționarelor și pasionat de cuvinte abstracte, Perry își luase asupra sa sarcina de a curăța greșelile gramaticale ale amicului său și de-ai îmbogăți vocabularul de când ocupau împreună aceeași celulă la Penitenciarul de Stat din Kansas. Elevul, departe de a fi sâcâit de lecții și dorind să fie pe placul profesorului, scrisese un teanc de poeme pe care, în ciuda versurilor foarte obscene, Perry le găsise totuși comice și dăduse manuscrisul la legat în atelierul închisorii, cu titlul în litere de aur: Bancuri porcoase. Dick purta o salopetă albastră. Pe spatele ei scria: „Atelierul de reparații auto Bob Sands”. O luară pe strada principală din Olathe, până ajunseră la atelierul lui Bob Sands, un garaj de reparații auto, unde lucra Dick de la eliberarea din penitenciar, la jumătatea lui august. Fiind un mecanic priceput, câștiga șaizeci de dolari pe săptămână. Pentru ceea ce plănuise în dimineața aceea nu merita niciun salariu – iar domnul Sands, care îi lăsa garajul în primire sâmbăta, n-avea să afle niciodată că-și plătise angajatul ca să-și pună la punct propria mașină. Cu ajutorul lui Perry, se apucă de treabă. Schimbară uleiul, verificară ambreiajul, reîncărcară bateria, înlocuiră un cuzinet uzat și puseră anvelope noi la roțile din spate – toate operații necesare, căci de azi și până poimâine, bătrânului Chevrolet i se cerea să îndeplinească performanțe nemaipomenite. — Era babacul acasă, răspunse Dick la întrebarea lui Perry, care dorea să știe de ce întârziase la întâlnirea de la Little Jewel. N-am vrut să mă vază că scot pușca din casă. La naiba, atunci chiar s-ar fi prins că l-am mințit. — Să mă vadă. Și ce i-ai spus? Până la urmă? — Ce-am discutat. C-o să fim plecați la noapte – că ne ducem la sorăta, în Fort Scott. Pen’că are niște bani de-ai tăi. O mie cinci sute de

dolari. Perry avea o soră, odinioară avusese chiar două, dar cea rămasă în viață nu locuia la Fort Scott, un oraș din Kansas situat la o sută patruzeci de kilometri de Olathe. De fapt, habar n-avea unde locuia în prezent. — Și s-a supărat? — De ce să se supere? — Pentru că mă urăște, răspunse Perry cu o voce blândă și afectată, o voce care, deși moale, rostea fiecare cuvânt cu precizie, rotunjit ca un colac de fum din gura unui pastor. Ca și maică-ta. Mi-am dat seama după maniera inefabilă în care se uitau la mine. Dick dădu din umeri indiferent. — N-au nimic cu tine. Personal. Doar că nu le place să mă vadă cu cineva de la pușcărie. Căsătorit de două ori și de două ori divorțat, la cei douăzeci și opt de ani ai lui, tată a trei copii, Dick fusese eliberat cu condiția să stea cu părinții. Familia lui, cuprinzând și un frate mai tânăr, locuia la o mică fermă de lângă Olathe. — Sau cu oricine poartă semnul frăției, adăugă el și pipăi un punct mic, albastru tatuat sub ochiul stâng – un însemn, o parolă vizibilă după care îl puteau identifica anumiți foști tovarăși de pușcărie. — Înțeleg, zise Perry. Au simpatia mea. Sunt oameni cumsecade. Maică-ta e o ființă cu adevărat bună la suflet. Dick dădu din cap. Asta era și părerea lui. La prânz, lăsară uneltele, iar Dick ambală motorul și îi ascultă uruitul egal, satisfăcut că făcuseră o treabă pe cinste. Nancy și protejata ei, Jolene Katz, erau și ele satisfăcute de treaba pe care o făcuseră în acea dimineață. Într-adevăr, Jolene, o fetiță plăpândă de treisprezece ani, nu mai putea de mândrie. Privi îndelung plăcinta demnă de premiul întâi abia scoasă de la cuptor, cu cireșele sfârâind sub fâșiile crocante de aluat încrucișate. Apoi, copleșită de emoție, o îmbrățișă pe Nancy întrebând-o: — Spune drept, chiar eu am făcut-o? Nancy râse, o îmbrățișă la rându-i și o asigură că, deși dăduse și ea o mână de ajutor, opera îi aparținea.

Jolene insistă să guste amândouă din plăcintă pe loc. N-avea rost s-o lase să se răcească. — Te rog, hai să luăm câte o bucățică. Luați și dumneavoastră, i se adresă ea doamnei Clutter, care intrase în bucătărie. Doamna Clutter zâmbi sau încercă să zâmbească. O durea capul. Îi mulțumi, dar n-avea chef să mănânce. Nancy, pe de altă parte, se grăbea. O așteptau Roxie Lee Smith și soloul ei de trompetă, comisioanele pentru mama ei, dintre care unul în legătură cu petrecerea pe care o dădeau mai multe fete din Garden City în cinstea lui Beverly, viitoarea mireasă, apoi o altă sarcină – festivitatea de Ziua Recunoștinței. — Du-te, draga mea, rămân eu cu Jolene până vine mama ei, spuse doamna Clutter, apoi se adresă fetiței cu o timiditate fățișă: Asta dacă Jolene n-are nimic împotrivă să stea cu mine. În copilărie, doamna Clutter câștigase un premiu la elocință. Se părea că maturitatea îi redusese vocea la un singur ton, cel al scuzelor, iar personalitatea la o serie de gesturi reținute, din teama de a nu jigni sau a nu lăsa o proastă impresie. — Sper că înțelegi situația, continuă ea după plecarea fiicei sale, sper că n-ai s-o consideri pe Nancy nepoliticoasă. — Ferească Dumnezeu. O iubesc la nebunie. Da, toți o iubesc. Alta ca Nancy nu mai e. Știți ce zice doamna Stringer? o întrebă Jolene, pomenind numele profesoarei de menaj. Într-o zi a spus în clasă: „Nancy Clutter e veșnic grăbită, dar are întotdeauna timp. Iată ce înseamnă să fii o doamnă”. — Da, replică doamna Clutter. Toți copiii mei sunt foarte pricepuți. Nau nevoie de mine. Jolene se afla pentru întâia oară singură cu mama „ciudată” a lui Nancy, dar în ciuda vorbelor pe care le auzise, se simțea cât se poate de bine, căci doamna Clutter, deși neliniștită ca toți oamenii inofensivi și lipsiți de apărare, era o prezență liniștitoare. Până și în sufletul lui Jolene, o fetiță foarte copilăroasă, chipul de misionară al doamnei Clutter, oval ca o inimă, expresia ei eterică, de ființă simplă și neajutorată, stârneau un sentiment de compasiune și dorința de a o ocroti. Nu-ți venea să crezi că-i mama lui Nancy! O mătușă, asta da. O mătușă, domnișoară bătrână, venită în vizită, nițel cam scrântită,

dar foarte de treabă. — Nu, n-au nevoie de mine, repetă ea turnându-și o ceașcă de cafea. Deși toți ceilalți membri ai familiei respectau interdicția soțului ei asupra acestei băuturi, doamna Clutter bea două cești de cafea în fiecare dimineață și deseori nu mai mânca nimic toată ziua. Cântărea patruzeci și patru de kilograme. Inelele – o verighetă și un inel cu un diamant atât de modest încât părea umil – îi jucau pe mâna osoasă. Jolene tăie o bucată de plăcintă. — Măiculiță! spuse ea înfulecând-o. O să fac plăcintă de-asta în fiecare zi. — Cred și eu, ai atâția frățiori, iar băieții mănâncă multă plăcintă. Domnul Clutter și Kenyon nu se satură niciodată. În schimb, se satură bucătăreasa – Nancy începe să strâmbe din nas. Așa o să fie și la voi. O, nu, ce mi-a venit să spun asta? Doamna Clutter își scoase ochelarii fără rame și se șterse la ochi. — Iartă-mă, draga mea, sunt sigură că n-o să știi niciodată ce înseamnă să fii obosită. Sunt sigură c-o să fii întotdeauna fericită… Jolene tăcea. Nota de panică din vocea doamnei Clutter îi schimbase toată dispoziția. Se simțea încurcată și dorea ca mama ei, care promisese să se întoarcă la ora unsprezece, să vină mai repede. În curând doamna Clutter se mai liniști și o întrebă: — Îți plac bibelourile? Obiectele în miniatură? și o invită pe Jolene în sufragerie, să-i arate rafturile pline cu diverse fleacuri de dimensiuni liliputane – forfecuțe, degetare, coșulețe de cristal pentru flori, figurine, furculițe și cuțite minuscule. Pe unele le am de când eram mică. Tata și mama, noi toți, stăteam aproape tot anul în California. La țărmul oceanului. Exista acolo un magazin cu mărunțișuri nostime. Ceștile astea. Un serviciu de cești pentru păpuși, agățat pe o tavă miniaturală, îi tremură în palmă. Mi le-a dat tata. Am avut o copilărie fericită… Singura fiică a unui înstărit cultivator de grâu pe nume Fox și sora adorată a trei frați mai mari, Bonnie nu fusese atât răsfățată, cât ferită de neplăceri, dându-i-se de înțeles că viața e un șir de întâmplări plăcute – toamna în Kansas, vara în California – și de daruri neîntrerupte, cum erau ceșcuțele. La optsprezece ani, entuziasmată de o biografie a lui Florence Nightingale, se înscrisese la școala de asistente a spitalului St. Rose, din Great Bend, statul Kansas. Nu era

făcută pentru meseria de soră medicală și după doi ani a recunoscut: realitatea din spital – scenele, mirosul – o dezgusta. Și totuși, regreta și astăzi că nu-și terminase școala ca să primească o diplomă – „doar ca să dovedesc”, cum i-a declarat unei prietene, „c-am reușit și eu într-un domeniu oarecare!”. În schimb, îl cunoscuse și se căsătorise cu Herb, coleg de colegiu cu Glenn, fratele ei mai mare. De fapt, cum cele două familii locuiau la vreo treizeci de kilometri una de alta, Bonnie îl știa de mult din vedere, deși familia Clutter, simpli fermieri, nu mergea în vizită la familia Fox, instruită și înstărită. Herb era însă un bărbat chipeș, pios, energic și dorea să se căsătorească cu ea, iar Bonnie se îndrăgostise. — Domnul Clutter călătorește mult, îi spuse ea lui Jolene. E întotdeauna plecat. La Washington, Chicago, Oklahoma sau Kansas City – uneori mi se pare că nu-i niciodată acasă. Dar oriunde se duce, nu uită ce mult îmi plac obiectele mărunte de tot felul. Desfăcu un evantai micuț de hârtie. Uite ce mi-a adus de la San Francisco. A costat doar un penny. Nu-i așa că-i frumos? În al doilea an de la căsătorie s-a născut Eveanna, iar peste trei ani Beverly. După fiecare sarcină, tânăra mamă simțise o deprimare inexplicabilă – crize de disperare care o făcuseră să se frământe, trecând dintr-o cameră într-alta, frângându-și mâinile, complet năucită. Între nașterea lui Beverly și a lui Nancy s-au scurs încă trei ani – perioada excursiilor la iarbă verde duminica, a călătoriilor vara în Colorado – anii când își condusese într-adevăr gospodăria, fiind chiar sufletul ei fericit. Dar odată cu Nancy și apoi cu Kenyon, ciclul depresiilor postnatale se reluase, iar după nașterea fiului ei nu mai ieșise niciodată complet din starea ei jalnică. Această stare persista ca un nor ce putea aduce sau nu ploaia. Avea și „zile bune”, uneori săptămâni și luni în șir, dar până și în cele mai bune dintre aceste zile, când își „revenea”, devenind iar Bonnie cea încântătoare și iubitoare, adorată de prieteni, nu reușea să aibă în relațiile cu ceilalți energia impusă de activitatea tot mai susținută a soțului. El era un „organizator”, „un conducător înnăscut”. Iar cum Bonnie nu avea aceste calități, încetă să mai depună eforturi. Astfel că de pe drumul lor comun, de dragoste, considerație și fidelitate deplină, o luară fiecare pe o cale oarecum diferită: a lui un drum public, un marș de

victorii satisfăcătoare; a ei – o cărăruie, înfundată în cele din urmă prin coridoarele spitalelor. Nu-și pierduse însă speranța. O susținea credința în Dumnezeu, iar uneori leacuri lumești îi întăreau speranța în viitoarea lui milostenie. Citise despre o doctorie miraculoasă, auzise despre o nouă metodă terapeutică sau, așa cum se întâmplase de curând, se hotărâse să creadă că totul era din vina unui „nerv deplasat”. — Obiectele mici îți aparțin cu adevărat, spuse ea și strânse evantaiul. Nu ești silit să le lași în urmă. Le poți duce într-o cutie de pantofi. — Unde să le duci? — Păi, unde vrei. Dacă ar fi să lipsești vreme îndelungată. Cu câțiva ani în urmă, doamna Clutter călătorise până la Wichita pentru un tratament de două săptămâni și rămăsese două luni. La sfatul unui medic care își închipuise că experiența o s-o ajute să-și recapete „simțul de adaptare și utilitate”, închiriase un apartament, apoi își găsise o slujbă, ca funcționară la Asociația Tinerelor Creștine. Soțul ei, cu totul de acord, o încurajase în această aventură, însă lui Bonnie îi plăcuse prea mult, atât de mult că i se păruse un gest necreștinesc, de unde și un sentiment de vinovăție ce anulase, în cele din urmă, valoarea terapeutică a tratamentului. — Sau s-ar putea să nu te mai întorci niciodată acasă. Și… e întotdeauna important să ai la tine un lucru care îți aparține. Un lucru care să fie în întregime al tău. Se auzi soneria. Sosise mama lui Jolene. — La revedere, draga mea, îi spuse doamna Clutter și îi vârî în mână evantaiul de hârtie. Nu costă decât un penny, dar e frumos. Doamna Clutter rămase singură în casă. Kenyon și domnul Clutter plecaseră la Garden City. Gerald Van Vleet își terminase programul, iar menajera, binecuvântata doamnă Helm, căreia îi putea mărturisi orice, nu venea la treabă sâmbăta. Așa că nu-i rămânea de făcut decât să se întoarcă în pat – în patul atât de rar părăsit, încât sărmana doamnă Helm trebuia să se lupte ca să prindă ocazia să schimbe așternuturile de două ori pe săptămână. La etaj se aflau patru dormitoare. Al ei era ultimul, la capătul unui hol spațios, gol, cu excepția unui leagăn de copil, cumpărat în vederea vizitelor nepotului. Doamna Clutter socotea că dacă se instalau paturi

pliante, transformând astfel holul în dormitor, casa putea adăposti douăzeci de oaspeți de Ziua Recunoștinței. Ceilalți invitați urmau să stea la hoteluri sau să fie găzduiți pe la vecini. Întrunirea din fiecare an de Ziua Recunoștinței era pentru clanul Clutter un eveniment important și, cum Herb fusese desemnat acum ca gazdă, ea trebuia să organizeze totul. Se întâmplase însă ca evenimentul să coincidă cu pregătirile pentru nunta lui Beverly, iar doamna Clutter avea slabe speranțe că v-a supraviețui celor două proiecte, căci fiecare necesita luarea unor hotărâri, lucru care îi displăcuse întotdeauna și de care se temea. De câte ori soțul ei pleca într-una din călătoriile lui de afaceri, toți se așteptau ca ea, în lipsa lui, să ia decizii rapide în treburile fermei, ceea ce devenise insuportabil, un adevărat chin. Și dacă făcea o greșeală? N-o să se supere Herb? Mai bine să încuie ușa de la dormitor și să se prefacă mereu că nu aude ori să spună, cum și făcea uneori: „Nu pot. Nu știu. Lăsați-mă, vă rog”. Camera atât de rar părăsită avea un aer auster. Dacă patul ar fi fost făcut, vizitatorul și-ar fi putut-o închipui veșnic neocupată. Un pat de stejar, un scrin de nuc, o noptieră – apoi doar veioze, o fereastră cu perdea și un tablou cu Iisus mergând pe apă. Dându-i acestei încăperi un caracter impersonal, refuzând să aducă aici obiectele ei de uz personal și lăsându-le la un loc cu ale soțului, era ca și cum ar fi atenuat ofensa de a nu dormi în aceeași odaie cu el. În singurul sertar folosit al scrinului se aflau un borcan de cremă Vick pentru frecție, niște șervețele de hârtie, o pernă electrică, mai multe cămăși de noapte albe și șosete albe de bumbac. Se culca întotdeauna cu șosete în picioare, fiindcă îi era întotdeauna frig. Și din același motiv ținea de obicei ferestrele închise. Cu două veri în urmă, într-o duminică fierbinte de august, când se retrăsese în camera ei, avusese loc un incident. În ziua aceea primiseră oaspeți, un grup de prieteni invitați la fermă să culeagă dude, printre ei aflându-se și Wilma Kidwell, mama lui Susan. Ca majoritatea celor ce veneau adesea în vizită la familia Clutter, doamna Kidwell accepta absența gazdei fără comentarii, presupunând, ca de obicei, că e „indispusă” sau că „e plecată la Wichita”. În orice caz, când a venit timpul ca lumea să meargă în livadă, doamna Kidwell s-a scuzat. Crescută la oraș, obosea ușor și prefera să rămână în casă. Mai târziu, în timp ce

aștepta să se întoarcă lumea de la cules de dude, auzi hohotele sfâșietoare ale unei ființe îndurerate. „Bonnie?”, strigă ea și se repezi pe scări, apoi pe hol, până ajunse în camera lui Bonnie. Când deschise ușa, aerul încins din odaie o plesni brusc ca o palmă nimicitoare. Se grăbi să deschidă o fereastră: „Nu!”, îi strigă Bonnie, „nu mi-e cald. Mi-e frig. Îngheț. Doamne! Doamne! Doamne!”, exclamă ea fluturându-și brațele. „Te implor, Doamne, nu lăsa să mă vadă cineva în starea asta!” Doamna Kidwell se așeză pe marginea patului. Dădu s-o ia în brațe și Bonnie în cele din urmă acceptă. „Wilma”, îi spuse ea, „te-am ascultat, Wilma. V-am ascultat pe toți. Râdeți. Vă distrați. Eu am pierdut totul. Anii cei mai buni, copiii, totul. Încă puțin și Kenyon se face mare, o să devină bărbat. Și cum o să-și amintească de mine? Ca de-o fantomă, Wilma.” Acum, în ultima zi a vieții ei, doamna Clutter atârnă în dulap capotul de bumbac înflorat pe care îl purtase și îmbrăcă o cămașă de noapte lungă, iar în picioare își trase o pereche de șosete albe. Apoi, înainte să se întindă în pat, își schimbă ochelarii obișnuiți cu o pereche pentru citit. Deși se abonase la mai multe periodice (The Ladies’ Home Journal, MeCalls, Reader’s Digest și Together, revista bilunară a familiilor metodiste), pe noptieră nu se afla decât o Biblie. Un semn de carte stătea prins între foi, o bucată de mătase apretată, brodată cu următorul îndemn: „Ia seama, veghează și te roagă: fiindcă nu știi niciodată când ți se va împlini sorocul”. Cei doi tineri aveau puține lucruri în comun, dar nu-și dădeau seama de asta, căci îi legau câteva trăsături superficiale. Amândoi, de pildă, erau exagerat de îngrijiți, foarte atenți la igienă și la manichiură. După ce se mânjiseră toată dimineața cu ulei, le luă aproape o oră să se dichisească la toaleta garajului. În chiloți, Dick arăta altfel decât îmbrăcat. Cu hainele pe el, lăsa impresia unui tânăr blond spălăcit și jigărit, de înălțime mijlocie, descărnat și probabil cu pieptul scofâlcit. Dezbrăcat, dezmințea această impresie, căci semăna mai degrabă cu un atlet solid, de categoria semi-mijlocie. Un tatuaj înfățișând un cap de pisică, albastru și rânjit, îi acoperea mâna dreaptă. Pe un umăr îi înflorea un trandafir albastru. Alte semne, imaginate și desenate chiar de el, îi împodobeau brațele și trunchiul: un cap de balaur, ținând între

fălcile deschise o țeastă de om; nuduri de femei cu sâni opulenți; un spiriduș amenințând cu o furcă, cuvântul PACE și o cruce radiind, ca niște țepușe grosolane, raze de lumină sfântă, precum și două desene sentimentale, primul, un buchet de flori dedicat lui MAMA-TATA, cealaltă o inimă care proslăvea iubirea dintre Dick și Carol, fata cu care se căsătorise la nouăsprezece ani și de care se despărțise peste șase ani ca să-și „respecte angajamentul” față de o altă tânără doamnă, mama ultimului său copil. („Am trei băieți de care o să mă îngrijesc sigur”, scrisese el în cererea de eliberare condiționată. „Soția mea s-a recăsătorit. Am fost însurat de două ori, dar nu mai vreau să am nimic de-a face cu cea de-a doua soție.”) Dar nici fizicul lui Dick și nici galeria de tatuaje în tuș ce îl împodobea nu lăsau o impresie atât de remarcabilă ca fața alcătuită parcă din bucăți nepotrivite. Arăta ca și cum i s-ar fi secționat capul ca un măr, cele două jumătăți fiind apoi lipite puțin descentrat. Chiar se întâmplase ceva asemănător: trăsăturile imperfect aliniate se datorau unui accident de mașină din 1950, de pe urma căruia fața lui îngustă și cu bărbia prea lungă deviase, astfel încât partea stângă, mai lăsată decât cea dreaptă, făcea ca buzele să-i fie ușor piezișe, nasul strâmb, iar ochii de mărime diferită să fie plasați la niveluri diferite, cel stâng, oblic, cu irisul de un albastru morbid, clipind chiorâș și veninos, tic ce părea să te prevină asupra aluviunilor amare adunate în adâncul sufletului său. Perry îi spusese însă: „Ochiul nu contează. Ai un zâmbet minunat. Unul din acele zâmbete cu efect sigur”. E adevărat că atunci când zâmbea, figura i se contracta la proporțiile corecte, lăsând să se întrezărească o personalitate mai puțin neliniștitoare – un „băiat bun”, american verde, cu părul tuns perie, destul de sănătos, deși nu prea deștept. (De fapt, era foarte ager. Un test de inteligență luat în închisoare îi adusese un scor de 130 de puncte, când media, în închisoare, sau chiar în afara ei, oscila între 90 și 110.) Și Perry fusese schilodit, iar rănile lui, cu care se alesese într-un accident de motocicletă, erau mai grave ca ale lui Dick. Stătuse aproape un an în Spitalul de Stat din Washington și alte șase luni în cârje și, deși accidentul avusese loc în 1952, picioarele lui butucănoase și pitice, fracturate în cinci locuri și acoperite de cicatrice jalnice, îl dureau încă atât de rău, încât ajunsese dependent de

aspirine. Mai puțin tatuat decât amicul său, desenele de pe pielea sa erau mai complicate – nefiind opera unui amator, ci capodopere ale unor maeștri din Honolulu și Yokohama. Cookie, numele asistentei care îi arătase multă prietenie cât fusese în spital, era tatuat pe bicepsul drept; un tigru cu blană albastră, ochi portocalii și colți roșii rânjea fioros pe bicepsul stâng; un șarpe ce scuipa venin, încolăcit pe un pumnal, îi aluneca pe braț; iar în alte locuri luceau cranii, se profila o piatră funerară sau înfloreau crizanteme. — Perfect, frumosule! Lasă acum pieptănul, îi spuse Dick, îmbrăcat și gata de plecare. Renunțase la salopetă și își pusese pantaloni verzui, o cămașă asortată, iar în picioare, ca și Perry, bocanci negri până la gleznă. Perry, care niciodată nu găsea pantaloni pe măsura picioarelor lui prea scurte, purta blugi albaștri, sumecați la manșetă, și o geacă de piele. Curați, pieptănați și dichisiți ca doi crai ce pleacă la o întâlnire dublă, ieșiră din garaj și se îndreptară spre mașină. Distanța dintre Olathe, o suburbie a Kansas City-ului și Holcomb, care ar putea fi numit o suburbie a Garden City-ului, e de aproximativ șase sute cincizeci de kilometri. Un oraș de unsprezece mii de locuitori, Garden City a început să-și adune părinții fondatori curând după Războiul Civil. Domnului C.J. (Buffalo) Jones, un vânător de bizoni, mereu pe drumuri, i se datorează în mare măsură dezvoltarea ulterioară a orașului dintr-o adunătură de cocioabe și stâlpi de priponit caii într-un bogat centru agricol, cu baruri elegante, cu operă și cu cel mai somptuos hotel dintre Kansas City și Denver – pe scurt, un tip de oraș în stilul excentric al frontierei, rivalizând cu Dodge City – o așezare mai celebră, situată la o depărtare de optzeci de kilometri. Odată cu Buffalo Jones, care și-a pierdut întâi banii, iar apoi mințile (și-a petrecut ultimii ani ai vieții ținând discursuri oamenilor pe stradă și protestând împotriva exterminării brutale a animalelor, măcelărite mai înainte chiar de el în mod atât de profitabil), splendorile trecutului sunt astăzi îngropate. Unele amintiri persistă: un șir de clădiri comerciale nu prea frumoase, cunoscut sub numele de Blocurile Buffalo, hotelul Windsor, pe vremuri măreț, cu restaurantul lui splendid, cu tavan înalt

și cu ambianța lui specială creată de scuipători și lăzi cu palmieri, rezistă în mijlocul prăvăliilor și piețelor de tot felul ca o piatră de hotar pe Main Street, un hotel, comparativ cu altele, sărac în clienți, căci odăile întunecoase și imense ale Windsorului, ca și coridoarele pline de ecouri, oricât ar fi ele de evocatoare, nu pot rivaliza cu aerul condiționat oferit la micul și cochetul hotel Warren și nici cu motelul Wheat Lands, dotat cu televizoare în fiecare cameră și cu un „bazin de înot încălzit”. Oricine a traversat America de la o coastă la alta, cu trenul sau mașina, a trecut probabil prin Garden City, dar e firesc să presupui că puțini călători își amintesc de acest eveniment. Arată ca un oraș oarecare, de mărime mijlocie, din centrul, de fapt, chiar din însuși miezul Statelor Unite. Pe bună dreptate poate, locuitorii nu ar admite o astfel de părere. Deși laudele localnicilor pot fi exagerate („Căutați în lumea întreagă și n-o să găsiți oameni mai prietenoși, aer mai proaspăt și apă mai dulce ca la noi” și „Aș putea să plec la Denver cu un salariu de trei ori mai mare, dar am cinci copii și nu cred că există loc mai bun ca să-ți crești copiii. Școli excelente, unde se practică toate sporturile. Avem până și o facultate destul de bună”, și „Am venit aici să lucrez ca jurist. Doar temporar, n-am intenționat niciodată să rămân. Dar când mi s-a ivit prilejul să mă mut, mi-am zis: De ce să plec? De ce dracu’? Poate nu-i ca la New York, dar cine are nevoie de New York? Vecini cumsecade, oameni care țin unii la alții, asta contează. Avem aici tot ce-i trebuie unui om de treabă. Biserici frumoase. Un teren de golf”.), noul sosit în Garden City, odată ce se obișnuiește cu tăcerea ce se lasă pe Main Street după ora opt, descoperă multe lucruri în sprijinul laudelor acestora: o bibliotecă publică bine pusă la punct, un ziar local competent, piețe umbrite de arbori, cu iarbă verde, risipite ici și colo, străzi liniștite cu case pe care animalele și copiii pot alerga fără teamă, un parc imens și întortocheat, completat de o menajerie („Veniți să vedeți urșii polari!” „Veniți să-l vedeți pe Penny, elefantul!”) și un bazin de înot, întins pe câteva hectare („Cel mai mare bazin de înot din lume cu intrare liberă!”) Asemenea amenajări, ca și praful, vânturile și trenurile care veșnic fluieră compun un oraș intim, de care își amintesc probabil cu nostalgie cei ce l-au părăsit, și dau localnicilor sentimentul trăiniciei și

al mulțumirii. Fără excepție, locuitorii din Garden City neagă că populația orașului poate fi delimitată social („Nu, domnule. Nici vorbă de-așa ceva aici. Toți sunt egali, indiferent de avere, culoare sau credință. La noi totul e cum ar trebui să fie într-o democrație”), deși, evident, distincțiile de clasă sunt la fel de limpede respectate și la fel de vizibile ca în orice așezare omenească. La o sută șaizeci de kilometri vest se iese din Centura Bibliei, fâșia subțire de teritoriu american bântuită de spectrul Bibliei, unde ești silit, până și numai din motive de afaceri, să iei foarte în serios religia. În ținutul Finney însă te afli între granițele stabilite de Centura Bibliei și de aceea afiliația religioasă constituie cel mai important factor ce influențează statutul social. Un amestec de baptiști, metodiști și romano-catolici cuprinde optzeci la sută din credincioșii regiunii, cu toate că în elită – compusă din oameni de afaceri, bancheri, avocați și medici, ca și fermieri mai înstăriți, care lucrează cele mai bune pământuri – predomină prezbiterienii și episcopalienii. În ansamblu, administrația orașului se compune din republicani de dreapta, aparținând bisericii prezbiteriene și episcopaliene, deși întâmplător se mai infiltrează și câte un metodist sau un democrat. Om instruit și realizat din punct de vedere profesional, republican de frunte și conducător religios – deși ținea de biserica metodistă –, domnul Clutter se cuvenea să se numere printre patricienii locali, dar așa cum nu se afiliase niciodată Country Club-ului din Garden City, tot astfel nu încercase niciodată să se asocieze coteriei de la putere. Din contră, nu împărtășea distracțiile lor. Nu înțelegea la ce slujesc jocurile de cărți, golful, cocktailurile sau dineurile cu bufet suedez, date la ora zece seara – și, de fapt, orice fel de ocupație prin care simțea că „nu se realizează ceva”. Cu alte cuvinte, în loc să participe la o partidă de golf în acea dimineață luminoasă, domnul Clutter prezida întrunirea Clubului de Tineret 4H din ținutul Finney (4H înseamnă Head, Heart, Hands, Health2 — mottoul clubului susținând că „Învățăm să facem un lucru pe măsură ce îl facem”. Clubul e o organizație la scară națională, cu filiere peste ocean, având scopul de a le veni în ajutor celor de la țară – mai ales copiilor și tinerilor –, căutând să dezvolte abilitățile practice și

caracterul moral. Nancy și Kenyon erau membri activi de la vârsta de șase ani.) Aproape de sfârșitul întrunirii, domnul Clutter spuse: — Trebuie să vă comunic acum ceva în privința unuia dintre membrii noștri adulți. Privirea i se opri asupra unei japoneze dolofane, înconjurată de patru copii japonezi dolofani. — O cunoașteți cu toții pe doamna Ashida. Știți că familia Ashida s-a mutat aici din Colorado și s-a apucat de agricultură în Holcomb acum doi ani. O familie pe cinste, genul de oameni cu care Holcomb e fericit să aibă de-a face. Așa o să vă spună toată lumea. Oricine a fost bolnav și-a apelat la doamna Ashida știe câți kilometri a străbătut ca să-i aducă una din minunatele ei supe. Sau florile pe care le cultivă acolo unde nu te-ai aștepta să crească. Iar anul trecut, la târgul ținutului, țineți minte cât de mult a contribuit la succesul exponatelor clubului. Astfel încât aș dori să vă propun s-o răsplătim pe doamna Ashida cu ocazia banchetului dat marțea viitoare în cinstea succeselor noastre. Copiii ei o împunseseră și o traseră de mânecă. Cel mai mare dintre băieți strigă: — Hei, mami, de tine e vorba! Doamna Ashida se simțea însă rușinată. Se șterse la ochi cu mâinile ei dolofane, ca ale unui prunc, și râse. Doamna Ashida era soția unui arendaș. Ferma lucrată de ei, o suprafață cu totul izolată și bătută de vânturi, se afla la jumătatea drumului dintre Garden City și Holcomb. După ce se sfârșeau întrunirile clubului, domnul Clutter îi conducea de obicei acasă pe membrii familiei Ashida și tot astfel procedă și acum. — Dumnezeule, ce surpriză! spuse doamna Ashida în timp ce rulau pe drumul național nr. 50 în camioneta domnului Clutter. Am impresia că tot timpul îți mulțumesc, Herb. Dar îți mai mulțumesc o dată. Îl cunoscuse a doua zi de la sosirea lor în ținutul Finney. Era în ajun de Halloween, iar domnul Clutter, împreună cu Kenyon, veniseră în vizită, aducând cu camioneta dovleci mari și mici. Și cât a durat acel an greu de început se pomeniseră cu daruri – legume necultivate încă de familia Ashida: coșuri de sparanghel și salată verde. Iar Nancy venea deseori cu Babe, s-o călărească puștii.

— Știți, de fapt, n-am trăit nicăieri mai bine ca aici. Hideo e de aceeași părere. Chiar nu ne place deloc să ne gândim la plecare. Cum ar fi s-o luăm din nou de la capăt. — Plecare? protestă domnul Clutter și încetini mașina. — Să vezi, Herb, ferma de aici, cei pentru care muncim – Hideo crede c-am putea câștiga mai bine în altă parte. Poate în Nebraska. Nu-i nimic hotărât. Deocamdată discutăm. Vocea ei plăcută, veșnic gata să izbucnească în râs, dădea veștilor triste o notă oarecum veselă. Observând însă că domnul Clutter se mohorâse, schimbă vorba. — Herb, vreau părerea unui bărbat, spuse ea. Eu și copiii am economisit să-i facem lui Hideo un cadou grozav de Crăciun. Trebuie să-și pună dinți. Ce crezi, dacă soția ta ar vrea să-ți dăruiască trei dinți de aur, ai lua-o drept un dar nepotrivit? Cu alte cuvinte, poți să-i ceri unui bărbat să-și petreacă Crăciunul pe scaunul dentistului? — Ești nemaipomenită. Nici să nu te gândești să pleci de aici, zise domnul Clutter. Da, cumpără-i neapărat dinții de aur. În locul lui, mi-ar face plăcere. Răspunsul lui o încântă pe doamna Ashida, căci știa că nu i-ar fi dat dreptate dacă n-ar fi fost într-adevăr de acord. Era un domn. Nu și-l amintea să fi făcut vreodată pe boierul, să fi profitat de pe urma cuiva sau să nu-și fi respectat o promisiune. — Ascultă, Herb, la banchet să nu mi se ceară să țin o cuvântare, neam înțeles, da? Nu-i de mine. Cu tine e altceva. Tu poți să te ridici și să vorbești fără probleme în fața a sute de oameni. Mii de oameni. Să fii foarte degajat și să-i convingi aproape de orice. Nu te sperie absolut nimic, zise ea pomenind una dintre calitățile unanim recunoscute ale domnului Clutter, o siguranță lipsită de temeri ce-l făcea unic și care, deși stârnea respect, îngrădea totodată, într-o oarecare măsură, afecțiunea celorlalți. Nu pot să-mi închipui că ți-ar fi vreodată teamă de ceva. Orice s-ar întâmpla, ai ști ce să spui ca să ieși basma curată. Pe la jumătatea după-amiezii, Chevroletul negru ajunse la Emporia, statul Kansas, un oraș mare și un loc sigur, cum stabiliseră ocupanții mașinii, pentru a-și face cumpărăturile. Parcară pe o stradă laterală, apoi hoinăriră până când dădură de un magazin universal ticsit de

clienți, numai bun pentru ce-aveau ei de gând. La început cumpărară niște mănuși de cauciuc pentru Perry, care, spre deosebire de Dick, uitase să-și aducă perechea veche de-acasă. Apoi, se deplasară până la un raion cu ciorapi de damă. După ce ezitară o vreme, Perry zise: — M-am hotărât. Dick nu se hotărâse. — Ce fac cu ochii? Toți ciorapii ăștia sunt prea deschiși ca să-i ascundă. — Domnișoară, spuse Perry, atrăgând atenția unei vânzătoare, aveți cumva ciorapi negri? Când ea îi răspunse că nu, Perry propuse să încerce la alt magazin. — Cu ciorapi negri mergem la sigur. Dick însă se decisese: indiferent de culoarea lor, ciorapii erau o cheltuială inutilă, mai mult îi încurcau („Am investit destui bani în această operație”) și, la urma urmei, oricine i-ar fi întâlnit n-avea șanse să supraviețuiască pentru a depune mărturie împotriva lor. — Fără martori, îi reaminti el lui Perry, care avea impresia că mai auzise replica de un milion de ori. Îl enerva cum articula Dick cele două cuvinte, ca și cum ar fi soluționat toate problemele. Era o prostie să nu recunoască totuși că putea să existe un martor pe care să nu-l vadă. — Se mai întâmplă și chestii inefabile, lucrurile pot lua din senin o altă turnură, spuse el. Dick însă, zâmbind arogant, golănește, nu-i dădu dreptate: — Scoate-ți frica din oase. N-are ce să meargă prost. Nu. Fiindcă planul îi aparținea lui Dick și de la sunetul primului pas și până la tăcerea finală, totul fusese pus la punct fără greș. În continuare îi interesa o frânghie. Perry studie eșantioanele și le încercă. Lucrase pe vremuri în Marina Comercială, așa că se pricepea la frânghii și știa să facă noduri. Alese o frânghie albă de nailon, tare ca sârma și doar puțin mai groasă. Discutară de câți metri aveau nevoie. Problema îl scoase din sărite pe Dick, căci era legată de neînțelegeri mai mari și, în ciuda presupusei perfecțiuni a planului general, nu reușea să-i găsească rezolvare. În cele din urmă zise: — Dumnezeule, de unde dracu’ vrei să știu?

— N-ar strica să știi. — E el. E ea. Mai sunt băiatul și fata, încercă să-i numere Dick. Și poate alți doi. Dar e sâmbătă. S-ar putea să aibă oaspeți. Putem să ne așteptăm la opt persoane sau chiar douăsprezece. Singurul lucru sigur e că va trebui să-i curățăm pe toți. — Mi se par cam mulți ca să fii așa de sigur. — Nu ți-am promis eu ție, iubitule, c-o să le împroșcăm coafurile pe pereți? Perry dădu nepăsător din umeri. — Să luăm mai bine tot colacul. Era un colac lung de aproape o sută de metri – mai mult decât suficient pentru douăsprezece persoane. Kenyon construise singur cufărul: un cufăr de mahon, întărit cu cedru, pe care voia să i-l ofere lui Beverly ca dar de nuntă. Acum, în timp ce lucra la el în așa-numitul atelier de la demisol, îl dădea cu un strat de lac. Mobilierul din atelier – o încăpere cu podea de ciment care se întindea pe toată lungimea casei – era format aproape în întregime din obiecte lucrate de Kenyon (rafturi, mese, scaune, o masă de pingpong) și din broderii de-ale lui Nancy (o husă de creton care întinerea o canapea veche, perdele și perne pe care scria „Ești fericit?” și „Nu-i nevoie să fii nebun ca să locuiești aici, dar ajută”). Nancy și Kenyon încercaseră să zugrăvească încăperea, să mai înveselească un pic aerul ei mohorât, dar nu-și dăduseră seama de eșec. De fapt, amândoi își închipuiau că atelierul e un mare succes și o binecuvântare – Nancy pentru că acolo își putea primi și distra „gașca” fără s-o deranjeze pe mama ei, iar Kenyon fiindcă putea să rămână singur, liber să bocăne, să taie cu fierăstrăul și să se ocupe de „invențiile” lui, ultima constând într-o oală electrică. Alături de atelier era camera cazanelor. Înăuntru se afla o masă cu unelte risipite pe ea și încărcată cu câteva dintre operele lui în lucru: un amplificator și un vechi patefon cu pâlnie, pe care dorea să-l repună în funcțiune. Kenyon nu semăna fizic cu niciunul din părinți. Părul, tuns perie, avea o culoare cânepie. Băiatul măsura un metru optzeci, era subțirel – dar destul de vânjos, căci reușise odinioară să salveze două oi cărându-le trei kilometri prin viscol –, solid, puternic, deși condamnat, ca toți

băieții deșirați, la o proastă coordonare a mișcărilor. Acest defect, agravat de incapacitatea lui de a se descurca fără ochelari, îl silea să participe doar formal în acele echipe sportive (baschet, baseball) care constituiau ocupația principală a celor mai mulți băieți cu care s-ar fi putut împrieteni. Avea doar un singur prieten bun, pe Bob Jones, fiul lui Taylor Jones, a cărui fermă se afla la un kilometru și jumătate la vest de ferma Clutter. În regiunea rurală din Kansas, băieții încep să conducă mașinile de mici. Kenyon avea unsprezece ani când tatăl lui i-a îngăduit să cumpere, cu banii câștigați din creșterea oilor, o camionetă veche, cu motor model A – Camioneta-Coiot, cum o botezaseră el și Bob. Nu departe de ferma River Valley se întinde un ținut misterios, cunoscut sub denumirea de Sand Hills. Seamănă cu o plajă fără ocean, iar noaptea, coioții se strecoară printre dune și se adună în hoarde să urle. În nopțile cu lună, băieții dădeau buzna cu mașina peste ei și-i puneau pe fugă, încercând să-i întreacă. Rareori reușeau, căci și cel mai jigărit coiot poate atinge optzeci de kilometri pe oră, în timp ce viteza maximă a camionetei era de vreo șaizeci. Era totuși o distracție violentă și frumoasă – camioneta aluneca pe nisip, coioții fugeau sub lună și, cum spunea Bob, îți zvâcnea inima în piept. La fel de amețitoare și chiar mai profitabile s-au dovedit cursele după iepuri organizate de cei doi băieți: Kenyon țintea bine, iar prietenul lui și mai bine, așa că livrau uneori câte cincizeci de bucăți „fabricii de iepuri”, o întreprindere din Garden City care plătea zece cenți pe cap de iepure, îi îngheța rapid și-i expedia crescătorilor de vizoni. Dar evenimentul cel mai important, atât pentru Kenyon, cât și pentru Bob, era vânătoarea de weekend de-a lungul malurilor râului: hoinăreala, dormitul în pături, așteptarea în zori a fâlfâitului sonor de aripi, tupilatul în vârful picioarelor, apoi clipa cea mai plăcută, întoarcerea acasă, mândri, cu câte zece rațe bălăbănindu-li-se la centură. În ultima vreme însă, raporturile dintre Kenyon și prietenul lui se schimbaseră. Nu se certaseră, nu se despărțiseră fățiș, nu se întâmplase nimic, atât că Bob, care avea șaisprezece ani, începuse „să iasă cu o fată”, astfel încât Kenyon, cu un an mai mic și încă adolescent, fără legături cu fetele, nu se mai putea bizui pe tovărășia lui. Bob îi spusese: „Când o să fii de vârsta mea, o să gândești altfel. Și eu eram ca tine: ce treabă să am eu cu fetele? Pe urmă însă începi

să vorbești cu una și e grozav. O să vezi”. Kenyon se îndoia. Nu era în stare să conceapă că-și va pierde vreodată o oră cu vreo fată, când putea să dedice acea oră puștilor, cailor, uneltelor, mașinăriilor sau chiar unei cărți. Dacă nu-l mai avea pe Bob alături, prefera să rămână singur, căci temperamental nu părea câtuși de puțin fiul domnului Clutter, ci mai degrabă copilul lui Bonnie – un băiat delicat și retras. Colegii de aceeași vârstă îl considerau „bățos”, și totuși îl iertau spunând despre el: „Ei, Kenyon trăiește pur și simplu într-o lume a lui”. Kenyon lăsă lacul să se usuce; se apucă de o altă treabă, în aer liber. Dorea să aranjeze grădina de flori a mamei lui, un loc îndrăgit, năpădit de un frunziș sălbatic, crescut sub fereastra dormitorului ei. Când ajunse acolo, dădu peste unul dintre muncitorii fermei, care săpa pământul cu cazmaua. Era Paul Helm, soțul menajerei. — Ai văzut mașina aia? îl întrebă domnul Helm. Da, Kenyon văzuse mașina pe alee – un Buick cenușiu, parcat la intrarea în biroul tatălui său. — Am crezut că știi cine-a venit cu ea. — O fi domnul Johnson. Tata spunea că-l așteaptă. Domnul Helm (răposatul domn Helm – avea să moară de un atac de inimă în martie anul următor) era un om mohorât, de aproape șaizeci de ani, a cărui atitudine rezervată ascundea o natură curioasă și prudentă. Îi plăcea să știe ce se întâmplă. — Care Johnson? — Tipul cu asigurările. — O fi cumpărat taică-tu un teanc întreg, bombăni el. Că mașina aia stă aici de trei ore. Răcoarea serii ce se lăsa înfiora aerul și, cu toate că văzduhul era încă de un albastru intens, lujerii crizantemelor din grădină aruncau umbre lungi. Printre ele se juca pisica lui Nancy, prinzându-și lăbuțele în rafia cu care Kenyon și bătrânul legau plantele. Deodată apăru și Nancy de pe câmp, călare pe grăsana Babe – iapa venea de la râu, după scalda de sâmbătă. Teddy, câinele, îi întovărășea și toți trei erau uzi și luceau. — Ai să răcești, îi spuse domnul Helm. Nancy râse. Nu fusese niciodată bolnavă, nici măcar o dată. Lunecă jos de pe Babe, se întinse pe iarbă la marginea grădinii, luă pisica, o

ridică deasupra capului și o sărută pe botic și pe mustăți. Kenyon se arătă dezgustat. — Să pupi animalele-n bot. — Parcă tu nu-l pupai pe Skeeter, îi aminti ea. — Skeeter era cal. Un cal frumos, un armăsar roșcat, crescut de Kenyon. Ce garduri sărea Skeeter! „Obosești prea tare animalul”, îl prevenise tatăl său. „Într-o zi o să-și dea duhul”. Și așa se și întâmplase; în timp ce Skeeter trecea ca fulgerul pe un drum, cu stăpânul în șa, inima i se oprise, se împleticise și murise pe loc. Era un an de atunci și Kenyon îl mai bocea încă, deși avea promisiunea tatălui său că-l va lăsa la primăvară să-și aleagă cel mai frumos mânz. — Kenyon, îl întrebă Nancy, crezi că Tracy o să poată vorbi până la Ziua Recunoștinței? Tracy, care nu împlinise niciun an, era nepotul ei, fiul Eveannei, sora de care se simțea cel mai apropiată. — Ce încântată aș fi să-l aud spunând „mătușă Nancy” sau „unchiule Kenyon”. Ție nu ți-ar plăcea să-l auzi spunându-ți „unchiule”? Nu ți-ar plăcea la nebunie să fii unchi? Kenyon? De ce naiba nu-mi răspunzi niciodată? — Fiindcă te prostești, îi spuse el aruncându-i o floare cu codița ruptă, o dalie ofilită, pe care ea și-o prinse în păr. Domnul Helm își luă cazmaua la spinare. Ciorile croncăneau, amurgul se lăsa tot mai mult, iar el locuia departe. Ulmii chinezești se transformaseră într-un tunel de beznă verde, iar el locuia la capătul lui, la aproape un kilometru de acolo. — Seara bună, zise el și porni la drum. Se întoarse o singură dată. „Iar atunci”, avea să depună el mărturie a doua zi, „a fost ultima dată când i-am văzut. Nancy o ducea pe bătrâna Babe la grajd. Cum ziceam, nimic deosebit”. Chevroletul negru era parcat din nou, de data asta în fața unui spital catolic, la periferia orașului Emporia. Cicălit încontinuu („Asta-i beleaua cu tine, îți închipui că nu există decât o singură soluție, a lui Dick”), Dick se dăduse bătut. În timp ce Perry aștepta în mașină, el se dusese în spital să încerce să cumpere de la o călugăriță o pereche

de ciorapi negri. Metoda cam nepotrivită de a-i obține fusese scorneala lui Perry. Călugărițele, argumentase el, aveau desigur o rezervă de ciorapi. Ideea prezenta, firește, un dezavantaj: călugărițele și tot ce ținea de ele aduceau ghinion, iar Perry credea fără tăgadă în superstițiile lui. (Iată altele: numărul 15, părul roșcat, florile albe, preoții care-ți tăiau calea, șerpii din vise.) N-aveau totuși de ales. Persoanele foarte superstițioase sunt adeseori extrem de fataliste. Perry intra în această categorie. Se afla aici, angajat în operațiunea de față, nu fiindcă ar fi dorit-o, ci fiindcă soarta hotărâse astfel. Putea s-o și dovedească, deși nu voia, cel puțin nu de față cu Dick, căci dovada ar fi atras după sine mărturisirea adevăratului motiv pentru care se întorsese în Kansas. Încălcarea condițiilor de eliberare nu avea nici cea mai mică legătură cu „lovitura” lui Dick sau cu chemarea lui. Altul era motivul, și anume că în urmă cu câteva săptămâni aflase că joi, 12 noiembrie, un alt fost tovarăș de pușcărie urma să fie eliberat din Penitenciarul de Stat din Kansas, la Lansing și, „mai mult decât orice pe lume”, dorea să-l revadă pe „singurul lui prieten adevărat”, pe „genialul” Willie-Jay. În timpul primului din cei trei ani petrecuți la închisoare, Perry îl urmărise pe Willie-Jay de departe, cu mult interes, dar și cu teamă. Dacă doreai să fii considerat un dur, nu era recomandabil să te împrietenești cu Willie-Jay. Era ajutorul preotului închisorii, un irlandez zvelt, cu părul încărunțit de timpuriu și cu ochi cenușii și melancolici. Vocea lui de tenor era fala corului închisorii. Chiar și Perry, deși disprețuia orice manifestare de pietate, se simțea „înălțat” când îl auzea pe Willie-Jay intonând „Tatăl nostru”. Limbajul grav al imnului, redat într-un spirit atât de pătimaș, îl mișca, îl făcea să pună nițel la îndoială justețea disprețului său. În cele din urmă, îmboldit ușor de o curiozitate religioasă, se apropiase de ajutorul preotului, iar Willie-Jay îl acceptase imediat, intuind în atletul cu picioarele schiloade, cu privire nebuloasă, cu vocea gravă și voalată, un „poet, un suflet ales și demn de mântuire”. Îl cuprinsese ambiția de a „aduce băiatul pe căile Domnului”. Speranțele lui de succes se amplificaseră în ziua când Perry îi arătase un pastel de-al lui – un portret mare al lui Iisus, executat fără pic de naivitate tehnică. Preotul protestant de la Lansing, reverendul James

Post, prețuise atât de mult pastelul, încât îl atârnase în biroul său, unde se găsește și astăzi: un Mântuitor subțirel și frumușel, cu buzele pline și ochii triști ai lui Willie-Jay. Tabloul reprezentase apogeul încercărilor spirituale ale lui Perry, niciodată foarte serioase, și totodată, ca supremă ironie, chiar finalul lor. Își renegase portretul drept „o mostră de ipocrizie”, o tentativă de a-l „păcăli și înșela” pe Willie-Jay, căci Perry rămăsese la fel de sceptic în privința existenței lui Dumnezeu ca la început. Dar de ce s-o recunoască și să riște astfel să-și piardă singurul prieten care-l „înțelesese cu adevărat”? (Hod, Joe, Jesse, vagabonzi într-o lume în care rareori își spuneau pe numele de familie, iată cine erau „amicii” lui – niciunul ca Willie-Jay, care, după părerea lui Perry, era „mult deasupra mediei intelectuale, înzestrat cu capacitățile perceptive ale unui psiholog bine instruit”. Cum se putea ca un om atât de înzestrat să se înfunde la Lansing? Perry era nedumerit. Răspunsul pe care îl cunoștea, dar pe care îl respingea drept „o deviere de la problema mai adâncă, de ordin omenesc”, apărea limpede minților mai simple: ajutorul duhovnicului, în vârstă de treizeci și opt de ani pe atunci, era un hoț, un găinar care în douăzeci de ani ispășise condamnări în cinci state.) Perry se hotărâse să-i spună adevărul: îi părea rău, dar raiul, iadul, sfinții, milostenia cerească nu erau de el, iar dacă afecțiunea lui Willie-Jay se bizuise pe speranța că Perry urma să i se alăture într-o zi la poalele crucii, atunci se înșelase, iar prietenia lor era falsă, o escrocherie, ca și portretul. Ca de obicei, Willie-Jay îl înțelesese. Dezamăgit, dar nu descurajat, el continuase să ademenească sufletul lui Perry până în ziua când proprietarul sufletului, eliberat condiționat, plecase. În ajunul acestui eveniment îi scrisese lui Perry o scrisoare de adio, al cărei ultim paragraf se încheia astfel: „Ești un om al pasiunilor extreme, un om flămând care nu știe prea bine ce-i stârnește pofta, un om profund frustrat ce se străduiește să-și proiecteze individualitatea pe fundalul unui conformism rigid. Trăiești într-o demi-lume, suspendat între două suprastructuri, una autoexpresia, cealaltă autodistrugerea. Ești puternic, dar în forța ta există un punct nevralgic și dacă n-ai să înveți să-l controlezi,

acest punct se va dovedi mai puternic decât forța ta și te va învinge. Punctul nevralgic? O reacție emotivă explozivă, cu totul disproporționată față de cauza care a produs-o. De ce? De ce această mânie lipsită de temei la vederea altora care sunt fericiți sau mulțumiți, de ce acest dispreț tot mai mare față de oameni și dorința de a le face rău? Foarte bine, îți închipui că sunt proști, îi disprețuiești din cauza moralei lor, fericirea lor e izvorul frustrării și resentimentelor tale. Însă porți în tine niște dușmani îngrozitori, la fel de distrugători ca gloanțele, cu timpul. Slavă Domnului că un glonț își omoară victima pe loc. Aceste bacterii din tine, dacă ating maturitatea, nu omoară omul, dar lasă în urmă carcasa unei ființe sfâșiate și deformate. În lăuntrul ființei, focul încă mai arde, dar e alimentat cu coarde și așchii de dispreț și de ură. Poate să strângă averi, dar niciodată succese, fiind propriul său dușman, împiedicat să se bucure cu adevărat de propriile realizări”. Perry, măgulit că era obiectul acestei predici, dăduse scrisoarea lui Dick, care își formase o părere proastă despre Willie-Jay și numise scrisoarea „o aiureală pocăită, de-alde Billy Graham”, adăugând: „Coarde de dispreț! El e o coardă penală!”. Evident, Perry se așteptase la această reacție și, în secret, fusese încântat de ea, căci prietenia lui cu Dick, pe care de-abia dacă-l cunoștea până în ultimele luni petrecute la Lansing, era rezultatul și contraponderea admirației profunde pentru ajutorul pastorului. Poate că Dick era într-adevăr „superficial” sau cum spunea Willie-Jay, „o brută câinoasă”. Cu toate acestea, Dick avea un haz nebun, era șmecher, realist, „tăia în carne vie”, nu avea gărgăuni în cap și nici nu bătea câmpii; în plus, spre deosebire de Willie-Jay, nu critica aspirațiile exotice ale lui Perry. Asculta cu plăcere, se entuziasma, împărtășea viziunile asupra „comorilor sigure” afundate prin mările mexicane sau în jungla braziliană. După eliberarea lui Perry, trecuseră patru luni, luni în care se hurducase de colo-colo într-un Ford de mâna a cincea, ce-l costase o sută de dolari, de la Reno la Las Vegas, de la Bellingham, în Washington, la Buhl, în Idaho. La Buhl găsise pentru o vreme de lucru ca șofer pe un camion, iar acolo îl ajunsese scrisoarea lui Dick:

„Prietene P, M-am eliberat în august și, după ce-ai plecat, am întâlnit pe Cineva, nu-l cunoști, dar mi-a vândut un pont care poate să ne iasă Splendid. O lovitură sigură, o ocazie formidabilă…” Până atunci Perry nu-și imaginase că o să-l revadă pe Dick. Sau pe Willie-Jay. Dar la amândoi se gândise adesea, mai ales la cel din urmă, care luase proporții în amintire – ajunsese un înțelept cărunt, bântuindu-i coridoarele minții. „Urmărești tot ce e negativ”, îl informase odinioară Willie-Jay într-una din predicile lui. „Vrei să nu-ți pese de nimic, să trăiești fără răspunderi, fără credință, fără prieteni sau căldură sufletească.” În hoinărelile lui recente, solitare și incomode, Perry cântărise mereu această judecată și ajunsese la concluzia că era nedreaptă. Lui îi păsa, dar cui îi păsase vreodată de el? Tatălui său? Da, până la un punct. Unei fete sau două, dar asta era „poveste lungă”. Nimănui nu-i păsase de el în afară de Willie-Jay. Doar Willie-Jay îi recunoscuse valoarea, potențialul, îi confirmase că nu e doar o corcitură scundă și năpădită de mușchi, îl văzuse, cu toate predicile lui, așa cum se vedea chiar el – „excepțional”, „un suflet rar”, „un artist”. Vanitatea lui își găsise sprijin în Willie-Jay, sensibilitatea lui un adăpost, iar exilul de patru luni din această înaltă apreciere o făcuse mai atrăgătoare ca orice vis cu comori de aur ascunse. Așa că atunci când primise invitația lui Dick și-și dăduse seama că data propusă pentru venirea lui în Kansas aproape coincidea cu eliberarea lui Willie-Jay, știuse ceavea de făcut. Plecase cu mașina la Las Vegas, vânduse rabla acolo, își împachetase colecția de hărți, scrisori vechi, manuscrise și cărți și își cumpărase un bilet de autocar. Urmările călătoriei le lăsase în voia soartei. Dacă nu reușea „să aranjeze lucrurile” cu Willie-Jay, atunci putea să ia în considerare propunerea lui Dick. Până la urmă, avusese de ales între Dick și zero barat, căci atunci când autocarul lui Perry ajunsese la Kansas City, în seara zilei de 12 noiembrie, Willie-Jay, care nu-l putuse anunța de sosirea lui, plecase din oraș – plecase de fapt doar cu cinci ore în urmă de la același cap de linie unde se dăduse jos Perry. Atât aflase telefonându-i reverendului Post, care îl descurajase și mai mult, refuzând să-i dezvăluie destinația exactă a fostului său ajutor. „A luat-o spre est”, îi spusese pastorul. „În căutarea unor ocazii mai fericite. O muncă cinstită și un cămin cu oameni

cumsecade, dornici să-l ajute”. Iar Perry, punând receptorul în furcă, se simțise „năucit de furie și dezamăgire”. Când însă i se potolise mânia, se întrebase la ce se așteptase cu adevărat de la întâlnirea cu Willie-Jay. Libertatea îi despărțise. Ca oameni liberi nu mai aveau nimic în comun, erau prea diferiți, n-ar fi format niciodată o „echipă” – în niciun caz una capabilă să se aventureze, la sud de graniță, în plonjoanele la mare adâncime pe care le plănuise cu Dick. Cu toate acestea, dacă nu ar fi ratat întâlnirea cu Willie-Jay, dacă ar fi fost împreună măcar o oră, Perry era absolut convins – pur și simplu „știa” – că nu ar fi lălăit-o acum pe lângă un spital, așteptând să iasă Dick cu o pereche de ciorapi negri. Dick se întoarse cu mâna goală. — N-a mers, îl anunță el cu o nepăsare suspectă, care stârni bănuielile lui Perry. — Ești sigur? Ești sigur barem că ai întrebat? — Firește. — Nu te cred. Am impresia c-ai intrat acolo, te-ai plimbat câteva minute și-ai ieșit. — Foarte bine, iubitule. Fie cum zici tu. Dick porni motorul. După ce merseră o vreme în tăcere, Dick îl bătu pe Perry pe genunchi. — Hai, lasă, zise el. A fost o idee nasoală. Ce dracu’ și-ar fi închipuit alea? Când m-ar fi văzut dând buzna ca într-o dugheană blestemată… — Poate că-i mai bine așa, îi răspunse Perry. Călugărițele aduc ghinion. Reprezentantul din Garden City al Societății de Asigurare pe Viață din New York zâmbi în timp ce-l urmărea pe domnul Clutter cum își deșurubează capacul stiloului Parker și își deschide carnetul de cecuri. Asta îi aminti de o glumă pe care o auzise prin partea locului. — Știi ce se spune despre tine, Herb? „De când tunsul a ajuns un dolar jumate, Herb dă frizerului un cec.” — Perfect adevărat, replică domnul Clutter. Ca regii, devenise celebru pentru faptul că nu avea niciodată bani la el. Așa înțeleg eu să fac afaceri. Când vin tipii de la impozite și-și vâră nasul peste tot, cecurile

anulate devin prietenii tăi cei mai buni. Cu cecul scris, dar încă nesemnat, se lăsă pe spate în scaunul de birou, părând să reflecteze. Agentul, un bărbat pe nume Bob Johnson, îndesat, cam chel și cu maniere destul de degajate, spera ca nu cumva clientul să se răzgândească în ultima clipă. Herb era încăpățânat, îi trebuise mult timp să ia o hotărâre. Johnson stăruise mai bine de un an ca să încheie asigurarea. Dar nu, clientul trecea doar prin ceea ce Johnson numea Momentul Solemn – un fenomen bine cunoscut agenților de asigurări. Dispoziția celui care își asigură viața seamănă cu a omului care își semnează testamentul. Îi vin negreșit în minte gânduri legate de moarte. — Da, da, zise domnul Clutter, ca și cum ar fi vorbit singur. Sunt multe lucruri pentru care trebuie să fiu recunoscător – lucruri minunate din viața mea. Documente înrămate ce comemorau momentele cruciale din cariera lui luceau pe pereții lambrisați în lemn de nuc ai biroului: diploma de colegiu, o hartă a fermei River Valley, premii de la expozițiile agricole, un certificat bogat ornamentat, purtând semnătura lui Dwight G. Eisenhower și a lui John Foster Dulles, menționând serviciile aduse de el Comisiei Federale de Credite pentru Ferme. — Copiii. Am avut noroc cu ei. N-ar trebui s-o spun, dar sunt întradevăr mândru de ei: Kenyon, de pildă. Acum parcă înclină să devină inginer sau om de știință, dar nu poți să-mi spui că băiatul meu nu-i un fermier înnăscut. Dacă dă Dumnezeu, într-o zi o să conducă ferma asta. L-ai cunoscut vreodată pe soțul Eveannei? Don Jarchow? E veterinar. Nu-ți pot spune ce mult țin la el. La Vere, de asemenea. Vere English, băiatul cu care fiică-mea Beverly a avut destulă minte să se mărite. Dacă mi se întâmplă ceva, îmi pun nădejdea că acești băieți o să preia răspunderea. Bonnie singură… Bonnie n-ar fi în stare să ducă la capăt o treabă ca asta… Johnson, martor veteran când venea vorba de astfel de reflecții, înțelese că-i timpul să intervină. — Dar, Herb, spuse el, ești încă tânăr. Ai patruzeci și opt de ani. Iar după cum arăți și după cum ne informează medicul, se pare c-o să ne mai vedem cel puțin câteva săptămâni. Domnul Clutter se îndreptă de spate și întinse mâna după stilou.

— Ca să fiu absolut sincer, mă simt excelent. Și foarte optimist. Mi-a venit ideea că se pot câștiga bani buni aici în câțiva ani. În timp ce-și desfășura planurile de perfecționare funciară, semnă cecul și-l împinse pe birou. Se făcuse șase și zece, iar agentul se grăbea să plece. Îl aștepta soția lui cu masa. — Mi-a făcut plăcere, Herb. — Și mie, amice. Își strânseră mâinile. Apoi, stăpânit de un binemeritat sentiment al victoriei, Johnson ridică cecul domnului Clutter și îl vârî în portvizit. Cecul reprezenta prima rată dintr-o poliță de asigurare de patruzeci de mii de dolari care, în cazul unei morți prin accident, se plătea dublu. Și merge cu mine, și vorbește cu mine, Și-mi spune că sunt al Lui, Și cât ne veselim când împreună zăbovim, Să afle nu-i e dat oricui… Cu ajutorul chitarei, Perry căpătase o dispoziție mai veselă. Știa versurile a vreo două sute de imnuri și de romanțe, un repertoriu vast, de la „Vechea cruce colțuroasă” la melodiile lui Cole Porter, iar pe lângă chitară, cânta și la muzicuță, acordeon, banjo și xilofon. Într-una din fanteziile lui artistice preferate, își luase numele de scenă de Perry O’Parsons, o vedetă ce se autoproclama drept „Omul-simfonie”. — Ce zici de un cocktail? îl întrebă Dick. Lui Perry îi era indiferent ce bea, nefiind mare amator. Dick însă era pretențios, iar în baruri comanda de obicei Orange Blossom. Perry scoase din torpedou o sticlă de o jumătate de litru plină cu un amestec de suc de portocale și vodcă. Își trecură rând pe rând sticla. Deși se lăsase amurgul, Dick continua să conducă cu aproape o sută de kilometri pe oră, cu farurile încă stinse. Drumul era drept, ținutul neted ca-n palmă, și rareori se zăreau alte mașini. Erau „la mama naibii” sau pe-acolo. — Dumnezeule! exclamă Dick, aruncând priviri furioase peisajului, plat și nesfârșit sub verdele rece și persistent al cerului, pustiu și izolat, cu excepția luminilor de la ferme, ce clipeau la mare distanță

între ele. Ura peisajul acela, așa cum ura câmpiile din Texas și deșertul Nevada. Spațiile întinse și puțin populate stârneau în el întotdeauna o deprimare combinată cu senzații de agorafobie. Îi încântau inima porturile – aglomerate, zgomotoase, cu rada ticsită de vase și duhnind a canalizare, orașe ca Yokohama, unde își petrecuse o vară ca soldat în armata americană, în timpul Războiului din Coreea. — Dumnezeule, și mi-au spus să nu mă mai apropii de Kansas! Să nu mai pun piciorul meu drăguț pe-acolo. Vezi Doamne, mă izgoneau din rai. Ia-n te uită aicea! Clătește-ți ochii! Dick îi înmână sticla, al cărei conținut se redusese la jumătate. — Păstrează restul, spuse Dick. Poate că mai avem nevoie de el. — Ții minte, Dick? Cât am discutat să ne luăm barcă? Mă gândeam so cumpărăm în Mexic. Ceva ieftin, dar solid. Și-am putea merge cu ea până în Japonia. Să traversăm tot Pacificul. Au făcut-o și alții, mii de oameni. Nu-ți vând gogoși aici, Dick, o să-ți placă Japonia. Niște oamenii amabili, minunați, cu maniere gingașe ca niște flori. Cu totul dezinteresați, nu gata să-ți ia banii. Și femeile. N-ai cunoscut niciodată o femeie adevărată… — Ba da, am cunoscut, răspunse Dick, care pretindea că e încă îndrăgostit de prima lui soție, o blondă platinată, deși ea se remăritase. — Pe urmă mai sunt toate băile alea. Știu un local care se cheamă Bazinul de Vis. Te întinzi și fete frumoase de pică vin și te masează din cap până-n picioare. — Mi-ai mai povestit, zise Dick sec. — A, da? N-am voie să mă repet? — Mai încolo. Hai să discutăm despre asta mai târziu. Ce dracu’, omule, am destule pe cap. Dick dădu drumul la radio. Perry îl închise. Ignorând protestele lui Dick, începu să cânte, acompaniindu-se la chitară: Venit-am singur în grădină, Când roza e de rouă plină, Și la ureche-mi picură de sus, Din taină, glasul lui Iisus…

La marginea cerului se ivea luna plină. Lunea următoare, în timp ce depunea mărturie înainte de a trece proba detectorului de minciuni, tânărul Bobby Rupp a descris ultima lui vizită la conacul Clutter. — Era lună plină și m-am gândit să facem, dacă voia Nancy, o plimbare cu mașina, o plimbare până la lacul McKinley. Sau să mergem la un cinema din Garden City. Când am sunat-o însă – să fi fost vreo șapte fără un sfert – mi-a spus că trebuie să-i ceară voie tatălui ei. Apoi a revenit la telefon și mi-a spus că răspunsul e nu – pentru că am întârziat așa de mult noaptea trecută. Mi-a zis însă că mai bine să vin acolo și să ne uităm la televizor. Am tot stat la familia Clutter acasă, uitându-mă la televizor. Vedeți, Nancy e singura fată cu care mă întâlneam. O cunosc de-o veșnicie. Am mers la școală împreună încă din clasa întâi. De când țin minte era întotdeauna drăguță și prietenoasă, o fată cu personalitate, chiar și atunci când era mică. Alături de ea toți se simțeau bine. Prima dată când am ieșit cu ea eram în clasa a opta. Cei mai mulți băieți din clasa noastră doreau s-o invite la balul de la sfârșitul clasei a opta și-am fost surprins – am fost foarte mândru – când ea a zis c-o să meargă cu mine. Aveam amândoi doisprezece ani. Tata mi-a împrumutat mașina și-am condus-o la dans. Cu cât o vedeam mai mult, cu atât îmi plăcea mai tare. Ca și familia ei – nu mai există familie ca a ei, cel puțin eu nu știu vreuna pe aici. Se poate ca domnul Clutter să fi fost mai sever în privința unor lucruri, religie și așa mai departe, dar n-a încercat niciodată să te facă să simți că el are dreptate, iar tu greșești. Stăm la vreo cinci kilometri de casa familiei Clutter. Mă duceam și mă întorceam de obicei pe jos, dar cum vara muncesc întotdeauna, anul trecut am strâns destui bani ca să-mi cumpăr o mașină a mea, un Ford din 1955. Așa c-am plecat cu mașina la ei acasă și-am sosit puțin după șapte. N-am văzut pe nimeni pe drum sau pe aleea care duce spre casă și nici prin împrejurimi. Doar bătrânul Teddy. M-a lătrat. La parter, în sufragerie și în biroul domnului Clutter erau aprinse luminile. La etaj era întuneric și mi-am zis că doamna Clutter s-o fi culcat – dacă era acasă. Niciodată nu știai dacă-i acasă sau nu, iar eu, unul, n-am întrebat niciodată. Dar am descoperit că am dreptate,

fiindcă în aceeași seară, mai târziu, Kenyon a vrut să exerseze la corn – cânta la corn bariton în orchestra școlii –, iar Nancy i-a spus să nu, fiindcă o trezește pe doamna Clutter. În orice caz, când am ajuns eu acolo cinaseră, Nancy strânsese masa și pusese toate farfuriile în mașina de spălat vase, iar ei trei, cei doi copii și domnul Clutter, se găseau în sufragerie. Ne-am uitat la televizor, ca în fiecare seară. Nancy și cu mine pe canapea, iar domnul Clutter în fotoliul lui, balansoarul acela tapisat. Citea un volum din seria Rover Boys, una din cărțile lui Kenyon, și mai mult citea decât se uita la televizor. La un moment dat s-a dus în bucătărie și s-a întors cu două mere. Mi-a oferit unul, dar nu mi-era poftă, așa că le-a mâncat el pe amândouă. Avea dinți foarte albi, spunea că de la mere, Nancy – Nancy era în șosete, niște papuci moi, blugi și o bluză verde, cred. La mână avea un ceas de aur și o brățară – cu numele ei pe o parte și al meu pe cealaltă – pe care i-am dăruit-o anul trecut în ianuarie, când a împlinit șaisprezece ani, mai avea și un inel, un fleac de argint cumpărat vara trecută când s-a dus în Colorado cu familia Kidwell. Nu era inelul meu, inelul nostru. Să vedeți, acum câteva săptămâni s-a supărat pe mine și-a zis c-o să-și scoată un timp inelul. Când o fată face așa ceva înseamnă că te pune la încercare. Desigur, ne mai certam și noi, toată lumea se ceartă, toți tinerii care rămân credincioși. S-a întâmplat să mă duc la nunta unui prieten și-am băut o bere, o sticlă de bere, iar Nancy a auzit. Vreo fată care trăncănește i-a spus că m-am îmbătat criță. Ei bine, s-a răcit cu totul de mine și o săptămână nici n-a mai vrut să-mi răspundă la salut. În ultima vreme însă ne înțelegeam la fel de bine ca întotdeauna și cred că era gata să poarte din nou inelul nostru. Bun. Prima emisiune se numea Provocarea. Pe canalul 11. Despre niște tipi din Arctica. Pe urmă am văzut un western, apoi un serial de spionaj: Cinci degete. Mike Hammer începea la nouă jumate. Apoi știrile. Lui Kenyon însă nu-i plăcea aproape nimic, mai degrabă pentru că nu-l lăsam pe el să aleagă la ce ne uităm. Critica orice, iar Nancy îi tot spunea să tacă din gură. Se ciondăneau mereu, dar de fapt erau foarte apropiați – mai apropiați decât cei mai mulți frați și surori. Asta, cred, pentru că stătuseră singuri atât de mult timp, doamna Clutter lipsind și domnul Clutter fiind plecat la Washington sau în alte părți.

Știu că Nancy îl iubea pe Kenyon foarte mult, deși nu cred că ea sau altcineva l-a înțeles cu adevărat. Părea cu mintea dusă. Nu știai niciodată ce gândește, nici măcar dacă se uita la tine – fiindcă privea nițel sașiu. Unii ziceau că-i un geniu și poate că-i adevărat. Chiar citea o groază de cărți. Dar, cum vă spun, nu-și găsea astâmpărul. Nu voia să se uite la televizor, avea chef să cânte la trompetă și când Nancy nu l-a lăsat, țin minte că domnul Clutter i-a spus să se ducă mai bine la demisol, în camera de joacă, unde nu-l auzea nimeni. Dar n-a vrut nici asta. Telefonul a sunat o dată. De două ori? La naiba, nu mai țin minte. Atât c-a sunat o dată și-a răspuns domnul Clutter din birou. Ușa era deschisă – ușa glisantă dintre sufragerie și birou –, l-am auzit zicând „Van” și-am știut că vorbea cu partenerul lui, domnul Van Vleet, și lam mai auzit spunând că durerea de cap începuse să-l lase. Și-a mai zis c-o să-l vadă pe domnul Van Vleet luni. Când s-a întors, Mike Hammer tocmai se terminase. Cinci minute de știri. Apoi buletinul meteo. Domnul Clutter era întotdeauna atent la buletinul meteo. De fapt, era singurul lucru pe care îl aștepta cu adevărat. Așa cum pe mine singurul lucru care mă interesa erau știrile sportive care veneau după aia. Când s-ar terminat știrile sportive, adică pe la zece și jumătate, m-am sculat. Nancy m-a condus. Am discutat nițel și-am hotărât să ne întâlnim ca să mergem la cinema duminică seara, la un film pe care îl așteptau cu nerăbdare toate fetele, Blue Denim. Apoi sa întors în fugă în casă, iar eu am plecat cu mașina. Era lumină ca ziua – luna strălucea foarte puternic –, era frig și cam bătea vântul. Mătura ciulinii de pe drum. Asta-i tot ce-am văzut. Numai că acum când mă gândesc la câte s-au întâmplat cred că cineva trebuie să fi stat ascuns acolo. Poate mai departe, printre copaci. Cineva care aștepta să plec. Călătorii se opriră să ia masa la un restaurant din Great Bend. Perry, care mai avea doar cincisprezece dolari, era gata să comande bere de rădăcini și un sendviș, dar Dick s-a opus; aveau nevoie să se îndoape ca lumea și să nu-și bată capul cu banii, făcea el cinste. Au cerut două fripturi puțin în sânge, cu garnitură de cartofi la cuptor, cartofi pai, ceapă prăjită, fasole, porumb și macaroane, salată cu sos

picant, cornuri cu scorțișoară, plăcintă cu mere, înghețată și cafea. Ca să încheie ospățul cum se cuvine, au intrat într-o prăvălie și au cumpărat țigări de foi. Din aceeași prăvălie au luat și două suluri groase de leucoplast. În timp ce Chevroletul negru își relua drumul pe șosea și se avânta printr-un ținut de țară care urca încet spre platourile cu ogoare, cu aer mai rece și mai uscat, Perry a închis ochii și a moțăit, ghiftuit de mâncare, trezindu-se doar ca să asculte la radio buletinul de știri de la ora unsprezece. Atunci a coborât geamul mașinii și și-a răcorit fața în aerul rece ca gheața. Dick îi spuse că se aflau în ținutul Finney. — Suntem la șaisprezece kilometri de graniță, zise el. Mașina mergea foarte repede. Reclame luminate brusc de faruri străluceau și zburau pe lângă ei: „Veniți să admirați urșii polari!”, „Burris Motors”, „Cel mai mare bazin de înot din lume cu intrare liberă”, „Wheat Lands Motel” și în cele din urmă, puțin înainte să înceapă felinarele stradale: „Salutare, străine! Bine-ai venit la Garden City! Un oraș tare prietenos”. Au ocolit orașul pe la nord. Era aproape de miezul nopții, pe stradă nu era nimeni și niciun magazin nu era deschis, cu excepția unui lanț de benzinării luminate lugubru. Dick trase la una din ele, o stație Kurd Phillips 66. Un tânăr apăru și întrebă: — Facem plinul? Dick dădu din cap, iar Perry coborî din mașină și intră în benzinărie, încuindu-se în toaletă. Așa cum i se întâmpla deseori, îl dureau picioarele. Îl dureau de parcă vechiul accident s-ar fi petrecut cu cinci minute în urmă. Scoase trei aspirine dintr-o sticluță, le mestecă (fiindcă îi plăcea gustul), apoi bău niște apă de la robinet. Se așeză pe closet, își întinse picioarele, și le frecă și își masă genunchii aproape înțepeniți. Dick spusese că mai aveau „doar vreo zece kilometri”. Trase fermoarul de la un buzunar al jachetei și scoase o pungă de hârtie. Înăuntru se găseau mănușile de cauciuc recent cumpărate. Erau acoperite cu clei, lipicioase și subțiri și, în timp ce și le trăgea pe mâini, una se rupse – nu era o ruptură primejdioasă, plesnise doar un pic între degete; lui însă i se păru un semn de rău augur. Clanța se întoarse, se smuci. Dick spuse: — Vrei niște bomboane? Au un automat cu dulciuri.

— Nu. — Te simți bine? — Perfect. — Nu sta acolo toată noaptea. Dick vârî o monedă de zece cenți în automat, apăsă pe mâner și ridică o pungă de jeleuri. Se întoarse în mașină mestecând și rămase lângă ea, urmărind cum tânărul se căznește să șteargă parbrizul de praful din Kansas și de gâzele terciuite. Tânărul, pe nume James Spor, nu se simțea în apele lui. Ochii lui Dick și expresia lui posacă, precum și ciudata și prelungita ședere a lui Perry în toaletă îl neliniștiseră. (A doua zi a raportat patronului: „Am avut aseară niște clienți suspecți”, dar nu s-a gândit nici atunci și mult timp nici după aceea să facă legătura între ei și tragedia de la Holcomb.) — Nu prea ai de lucru pe aici, zise Dick. — Așa e, răspunse James Spor. N-a mai oprit nimeni de două ore. De unde veniți? — Din Kansas City. — La vânat? — Suntem doar în trecere. Spre Arizona. Am găsit slujbe acolo. În construcții. Nu știi ce distanță e de aici la Tucumcari, în New Mexico? — N-aș putea să vă spun. Trei dolari și șase cenți. Luă banii de la Dick, îi dădu restul și spuse: — Mă iertați, domnule, am treabă. Fixez o bară de șoc la o camionetă. Dick așteptă, mai mâncă niște jeleuri, ambală nerăbdător motorul și claxonă. Se putea oare să se fi înșelat asupra caracterului lui Perry? Ar fi fost culmea ca tocmai pe Perry să-l apuce tremuriciul. Acum un an, când se întâlniseră, avusese impresia că Perry e „băiat bun”, chiar dacă un pic cam închipuit, „sentimental” și cam „visător”. Îi plăcuse, dar nu-l socotise demn de compania lui, până când într-o zi Perry îi descrisese un asasinat, spunându-i cum, doar ca să se distreze, omorâse un negru la Las Vegas, lovindu-l cu un lanț de bicicletă. Întâmplarea îl ridicase pe Micul Perry în ochii lui Dick. Începuse să-l întâlnească tot mai des și, ca și Willie-Jay, deși din motive diferite, ajunsese treptat la concluzia că Perry avea calități neobișnuite și prețioase. Prin închisoarea Lansing circulau mulți asasini și oameni care se

lăudau c-au înfăptuit crime sau că sunt gata să le înfăptuiască. Dick însă se convinsese că Perry era o raritate, „un criminal înnăscut” – perfect echilibrat, lipsit de conștiință și în stare să dea la rece, cu sau fără motiv, cele mai ucigătoare lovituri. Dick avea credința că, sub supravegherea lui, o astfel de trăsătură putea fi exploatată. Ajungând la această concluzie, începuse să-l ademenească pe Perry, să-l măgulească, prefăcându-se, de pildă, că era convins de povestea cu comorile din adâncuri, că-i împărtășea nostalgia de a hoinări pe plaje și prin porturi, fără ca aceste perspective să-l atragă însă, căci Dick își dorea o „viață normală”, cu o prăvălioară a lui, o casă, un cal, o mașină nouă și „multe gagici blonde”. Era totuși important ca Perry să nu bănuiască, cel puțin nu înainte ca prin calitățile lui să contribuie la realizarea ambițiilor lui Dick. Dar poate Dick calculase greșit și fusese înșelat. Dacă se dovedea că Perry nu era decât un „golan ordinar”, atunci se termina cu distracția, planurile pe care le făceau de luni de zile se duceau pe apa sâmbetei și nu-i mai rămânea decât să o ia din loc. Așa ceva nu trebuia să se întâmple. Dick intră iar în benzinărie. Ușa toaletei era tot încuiată. Bătu în ea. — Hai odată, Perry! — O clipă. — Ce s-a întâmplat? Ți-e rău? Perry se agăță cu mâinile de marginea chiuvetei și se sculă. Picioarele îi tremurau. Durerea din genunchi îl scălda în sudoare. Se șterse pe față cu un prosop de hârtie. Descuie ușa și spuse: — În regulă. Hai să plecăm. Dormitorul lui Nancy era cel mai mic, încăperea cea mai personală, din casă, feminin și vaporos ca tutuul unei balerine. Pereții, tavanul și toate obiectele, cu excepția unui birou și a unei mese de scris, erau trandafirii, albastre sau albe. Pe patul în alb și trandafiriu plin de perne albastre, trona un urs mare de pluș, alb cu trandafiriu – un premiu câștigat la bâlci, la țintă, de Bobby Rupp. O tablă de mucava pentru notițe, vopsită în trandafiriu, atârna deasupra unei toalete drapate în alb. Niște gardenii ofilite, resturile unui mic buchet purtat la piept, stăteau prinse de oglinda mesei de toaletă, precum și unele daruri vechi, rețete din ziare și fotografii ale nepoțelului ei, ale lui Susan

Kidwell și ale lui Bobby Rupp – Bobby surprins în toiul unei sumedenii de acțiuni: învârtind o bâtă de baseball, conducând un tractor, driblând mingea la baschet, bălăcindu-se în pantaloni scurți la malul lacului McKinney (nu îndrăznea să înainteze, căci nu învățase niciodată să înoate). Apoi fotografii de-ale lor, Nancy și Bobby împreună. Dintre ele, cel mai mult îi plăcea aceea care îi înfățișa într-o lumină filtrată de frunzișul copacilor, lângă resturile unui picnic și privindu-se cu expresii care, fără a fi zâmbitoare, păreau vesele și pline de încântare. Altele erau risipite pe birou; fotografii cu cai, pisici moarte, dar neuitate, ca „sărmana Boobs”, care murise de curând în condiții foarte misterioase (Nancy bănuia c-a fost otrăvită). Nancy se retrăgea invariabil ultima din toată familia. Așa cum o informase o dată pe prietena și profesoara ei de menaj, doamna Polly Stringer, orele de la miezul nopții reprezentau pentru ea „momentele de egoism și de vanitate”. Atunci își făcea toaleta obișnuită, se demachia și se dădea cu cremă, iar sâmbătă noaptea se spăla și pe cap. În seara aceea, după ce își uscă părul și îl perie, și-l legă cu un batic și își pregăti lucrurile pe care urma să le poarte a doua zi dimineață la biserică: ciorapi de nailon, pantofi negri, o rochie roșie de catifea subțire, rochia ei cea mai frumoasă, croită chiar de ea. Era rochia în care avea să fie îngropată. Înainte de a-și spune rugăciunile, nota întotdeauna în jurnal câteva evenimente („A venit vara pe aici. Pentru totdeauna, sper. A fost Sue la mine și-am călărit amândouă pe Babe până la râu. Sue a cântat la flaut. Licurici”) și câte o izbucnire ocazională („Îl iubesc foarte mult”). Ținea jurnalul de patru ani. În cei patru ani ai lui de existență, nu neglijase să noteze nicio zi, deși grandoarea mai multor evenimente (căsătoria Eveannei, nașterea nepotului), ca și dramatismul altora (prima ei ceartă ADEVĂRATĂ cu Bobby, o pagină completă udată de lacrimi) o siliseră să uzurpe spațiul rezervat viitorului. Fiecare an era marcat cu cerneală de altă culoare: 1956 cu verde, 1957 cu o panglică roșie, înlocuită în anul următor de una de un violet viu, iar acum, în 1959, se hotărâse asupra unui albastru demn. Dar, ca în toate manifestările ei, Nancy continua să se joace cu scrisul, aplecându-l când la dreapta, când la stânga, rotunjind sau ascuțind literele, scriind înghesuit sau lăbărțat, de parcă ar fi întrebat: „Asta-i

Nancy? Sau astălaltă? Ori asta? Care dintre ele sunt eu?”. (Odată, profesoara ei de engleză îi înapoiase o lucrare cu o mică însemnare: „Bună. Dar de ce scrii în trei feluri?”. La care Nancy răspunsese: „Fiindcă nu sunt destul de matură ca să scriu într-un singur fel”.) În lunile din urmă progresase totuși, iar acum așternu cu o mână ce trăda o grafie în plină maturizare: „A venit Jolene K. Și i-am arătat cum se face o plăcintă cu cireșe. Am repetat cu Roxie. A fost aici Bobby și ne-am uitat la televizor. A plecat la unsprezece”. — Asta-i, asta-i, asta e sigur, uite școala, uite garajul, acum o luăm spre sud. Lui Perry i se părea că Dick bolborosește încântat cuvinte fără sens. Părăsiră șoseaua, goniră prin Holcombul pustiu și trecură peste șinele căii ferate Santa Fe. — Banca, asta tre’ să fie banca, acum o apucăm spre vest, vezi copacii? Asta e, aici tre’ să fie! Lumina farurilor scoase la iveală un șir de ulmi chinezești. Printre ei vântul mătura șomoioage de scaieți. Dick micșoră lumina farurilor, încetini și opri până când ochii i se obișnuiră cu noaptea luminată de lună. Curând mașina porni din nou, furișându-se înainte. Holcomb se află la vreo douăzeci de kilometri est de regiunea muntoasă unde se schimbă ora, o situație de natură să producă unele nemulțumiri; deoarece la ora șapte dimineața, iar iarna la ora opt și mai târziu, cerul e încă întunecat, iar stelele, dacă au apărut, strălucesc încă, așa cum s-a întâmplat când cei doi fii ai lui Vic Irsik au sosit la treaba lor duminică dimineața. Pe la nouă – când au isprăvit, fără ca între timp să observe ceva în neregulă – soarele se ridicase anunțând o nouă zi splendidă pentru vânătoarea de fazani. În vreme ce părăseau proprietatea, fugind pe alee, salutară cu mâna o mașină ce se apropia, iar fata dinăuntru le răspunse. Era o colegă de-a lui Nancy Clutter pe care o chema tot Nancy – Nancy Ewalt. Era singurul copil al bărbatului de la volanul mașinii, domnul Clarence Ewalt, un fermier de vârstă mijlocie care cultiva sfeclă de zahăr. Domnul Ewalt nu prea se omora să meargă la biserică și nici soția lui, dar în fiecare duminică își aducea fiica la ferma River Valley ca să însoțească

familia Clutter la serviciul religios metodist din Garden City. Aranjamentul acesta îl scutea „să facă un drum dus-întors la oraș”. Avea obiceiul să aștepte până ce-și vedea fiica intrată în casă, în siguranță. Nancy – o fată preocupată de modă, semănând cu o vedetă de cinema, deși purta ochelari și avea un fel timid de a merge în vârful picioarelor – traversă pajiștea și sună la ușa din față. Casa avea patru intrări și după ce bătu de mai multe ori, fără să i se răspundă, se îndreptă spre ușa de alături, de la biroul domnului Clutter. O găsi întredeschisă. O împinse și mai mult – destul ca să-și dea seama că biroul era plin doar de umbre – și se gândi că familia Clutter o să se supere că „a dat buzna”. Bătu la ușă, sună și în cele din urmă ocoli casa până ajunse în dos. Acolo se afla garajul și observă cele două mașini dinăuntru: două automobile Chevrolet. Așadar, erau sigur acasă. După ce bătu totuși zadarnic la a treia ușă de serviciu și la a patra, cea de la bucătărie, se întoarse la tatăl ei, care îi spuse: — Poate că dorm. — Dar nu se poate. Poți să-ți închipui cum ar fi să lipsească domnul Clutter de la biserică? Doar ca să doarmă? — Hai atunci. Mergem până la Căminul Profesorilor. Susan trebuie să știe ce s-a întâmplat. Căminul Profesorilor, situat în fața școlii moderne, e o clădire demodată, posomorâtă și jalnică. Cele vreo douăzeci de camere sunt împărțite în apartamente, acordate după merit acelor membri ai personalului școlii care n-au putut să găsească sau nu le dă mâna să plătească alte camere. Cu toate acestea, Susan Kidwell și mama ei reușiseră să îndulcească hapul și să creeze o atmosferă intimă în apartamentul lor, compus din trei camere la parter. Sufrageria minusculă adăpostea, lucru de necrezut – în afară de scaune – o orgă, un pian, o întreagă grădină de ghivece cu flori și, de obicei, un cățeluș neastâmpărat și un cotoi mare și somnoros. În dimineața aceea de duminică, Susan stătea la fereastra acestei odăi și contempla strada. E o fată înaltă, o domnișoară indolentă, cu o față palidă și ovală și cu ochi frumoși, gri-bleu. Are mâini extraordinare – cu degete lungi, flexibile, elegante și nervoase. Era îmbrăcată de biserică și aștepta să apară Chevroletul familiei Clutter dintr-o clipă

într-alta, căci și ea lua parte la serviciul religios sub oblăduirea familiei Clutter. În schimb, sosiră cei doi Ewalt, care îi spuseră ciudata poveste. Nici Susan însă și nici mama ei nu găsiră vreo explicație. Doamna Kidwell zise: — Dacă ar fi intervenit vreo schimbare de plan, sunt convinsă c-ar fi telefonat. Susan, ia sună-i. Bănuiesc că s-ar putea să doarmă. — Așa am bănuit și eu, a afirmat Susan într-o declarație dată mai târziu. Am telefonat și-am lăsat telefonul să sune – am avut cel puțin impresia că sună – un minut sau mai mult. N-a răspuns nimeni, așa că domnul Ewalt a propus să mergem acolo și să încercăm „să-i trezim”. Dar când am ajuns, eu n-am vrut să-i trezim. N-am vrut să intru în casă. Îmi era teamă, nu știu de ce, fiindcă așa ceva nu mi se mai întâmplase, pur și simplu nu mi se mai întâmplase. Soarele strălucea însă atât de puternic, totul părea atât de luminos și de liniștit. Apoi am văzut că mașinile se aflau toate în garaj, până și Camioneta-Coiot a lui Kenyon. Domnul Ewalt era îmbrăcat în haine de lucru. Avea ghetele pline de noroi. Nu se simțea îmbrăcat ca lumea pentru o vizită la familia Clutter. Mai ales că nici nu mai fusese la ei vreodată. Adică să intre în casă. În cele din urmă, Nancy a spus că vine ea cu mine. Am ocolit casa până la ușa de la bucătărie, care, firește, nu era încuiată. Singura persoană care încuia ușile pe aici era doamna Helm, membrii familiei n-o făceau niciodată. Am intrat și mi-am dat imediat seama că familia Clutter nu-și luase micul dejun. Nici urmă de farfurii, iar pe mașina de gătit nu se afla nimic. Atunci am observat ceva straniu: poșeta lui Nancy. Era răsturnată pe jos și părea deschisă. Am trecut prin sufragerie și ne-am oprit la picioarele scărilor. Camera lui Nancy era la capătul lor. Am strigat-o, am început să urc scările și Nancy Ewalt m-a urmat. Cel mai rău m-a speriat zgomotul pașilor noștri, răsunau atât de tare, iar împrejur domnea atâta liniște. Ușa de la odaia lui Nancy era deschisă. Perdelele nu fuseseră trase și soarele inundase camera… Nu-mi aduc aminte să fi țipat, Nancy spune c-am țipat încontinuu. Îmi amintesc doar că ursul de pluș al lui Nancy mă fixa cu privirea. Și Nancy. Și c-am rupt-o la fugă… Între timp, domnul Ewalt ajunsese la concluzia că poate n-ar fi trebuit să lase fetele să intre singure în casă. Tocmai se dădea jos din

mașină să meargă după ele când auzi strigăte și, până să ajungă la casă, văzu fetele alergând spre el. Fiica lui urlă: — E moartă! și i se aruncă în brațe. E adevărat, tăticule, Nancy e moartă! — Nu, nu-i moartă, o contrazise Susan. Și nu mai spune așa ceva. Cum îndrăznești? I-a curs doar sânge din nas. I se întâmplă mereu, îi tot curge sânge din nas, o mulțime, asta-i tot. — Dar e prea mult sânge. E și pe pereți. Nici nu te-ai uitat bine. — N-am priceput nimic din ce spuneau, a declarat mai târziu domnul Ewalt. Mi-am zis că poate fetița e rănită. Am crezut că în primul rând trebuia să chem salvarea. Domnișoara Kidwell – Susan – mi-a spus că e un telefon în bucătărie. L-am găsit unde mi-a spus. Dar receptorul era scos din furcă și, când l-am ridicat de jos, am văzut că firul fusese tăiat. Larry Hendricks, un profesor de engleză în vârstă de douăzeci și șapte de ani, locuia în Căminul Profesorilor la ultimul etaj. Dorea să scrie, dar apartamentul lui nu era locul ideal pentru un viitor scriitor. Era mai mic decât al familiei Kidwell și, pe deasupra, îl ocupa împreună cu soția, cu trei copii neastâmpărați și cu un televizor care mergea încontinuu („Doar așa reușim să potolim copiii”). Deși nu publicase nimic, tânărul Hendricks – un ins viril, fost marinar din Oklahoma, fumător de pipă, cu mustață și o claie de păr negru – arăta, cel puțin, ca un om de litere – de fapt, semăna remarcabil cu fotografiile din tinerețe ale lui Ernest Hemingway, scriitorul pe care îl admira cel mai mult. Ca să mai facă niște bani în plus, conducea autobuzul școlii. — Parcurg uneori și nouăzeci de kilometri pe zi, i-a declarat el unei cunoștințe. Așa că nu mai îmi rămâne vreme pentru scris. Doar duminica. În duminica aceea, pe 15 noiembrie, eram acasă și mă uitam prin hârtiile mele. Cele mai multe idei pentru povestiri le iau din ziare, știi? Ei bine, deși televizorul mergea și copiii se zbenguiau, am auzit totuși voci. La parter. Jos, la doamna Kidwell. Nu mi-am închipuit însă că mă privește, eu sunt nou-venit aici, n-am sosit la Holcomb când a început. Apoi Shirley – care întindea rufe afară – Shirley, nevastă-mea, a năvălit în casă și mi-a spus: „Dragă, ai face bine să cobori. Parcă i-a apucat pe toți nebunia”. Pe cele două fete le apucase

într-adevăr nebunia. Susan nu și-a mai revenit. Și nici nu cred că o săși revină. Sărmana doamnă Kidwell. N-o duce prea bine cu sănătatea și în primul rând e prea nervoasă. Spunea tot timpul, deși n-am priceput decât mai târziu la ce se referea, spunea tot timpul: „O, Bonnie, Bonnie, ce s-a întâmplat? Erai așa de fericită, mi-ai spus că boala a trecut, mi-ai spus că n-o să mai fii bolnavă”. Cam așa vorbea. Până și domnul Ewalt era foarte nervos. Telefonase la biroul șerifului – al șerifului din Garden City – și îi spusese că acasă la familia Clutter se petrecuse ceva foarte suspect. Șeriful i-a promis că vine imediat, iar domnul Ewalt a răspuns c-a înțeles și c-o să-l întâlnească pe șosea. Shirley a coborât să stea cu femeile, să încerce să le calmeze, dacă era posibil. Eu am mers cu domnul Ewalt, am plecat cu mașina la șosea să-l așteptăm pe șeriful Robinson. Pe drum mi-a povestit ce s-a întâmplat. Când a ajuns la firele tăiate, am zis în sinea mea „hm!” și m-am hotărât să fiu cu ochii în patru. Să observ fiecare amănunt. Poate mi se va cere să depun mărturie la tribunal. Se făcuse nouă și treizeci și cinci de minute când a sosit șeriful – mam uitat la ceas. Domnul Ewalt i-a făcut semn să ne urmeze cu mașina și-am apucat-o spre casa familiei Clutter. Nu mai fusesem acolo, o văzusem doar de la distanță. Firește, auzisem de familia aceea. Kenyon era elev de-al meu, în clasa a zecea, și regizasem piesa Tom Sawyer, în care jucase Nancy. Niște copii atât de deosebiți, de modești, încât n-ai fi bănuit că erau bogați sau că locuiau într-o casă atât de mare, cu pomi, cu iarbă, totul atât de îngrijit și de curat. După ce-am ajuns acolo și șeriful a ascultat relatarea domnului Ewalt, a luat legătura prin radio cu biroul său și le-a cerut să trimită întăriri și o ambulanță. A zis: „S-a întâmplat un accident, ceva”. Apoi am intrat în casă toți trei. Am trecut prin bucătărie și-am văzut pe jos o poșetă de damă și telefonul cu firele tăiate. Șeriful purta la șold un pistol mare și când am început să urcăm scările și ne-am îndreptat spre odaia lui Nancy, am observat că ținea mâna pe armă, gata s-o scoată. Ei bine, a fost cam rău. Fata aceea minunată era de nerecunoscut. Fusese împușcată în ceafa cu o pușcă, poate de la câțiva centimetri. Zăcea pe-o parte, cu fața la perete, iar peretele era plin de sânge. Cearșafurile îi veneau până la umeri. Șeriful Robinson le-a dat la o

parte și-am văzut că era îmbrăcată într-un halat de baie, cu pijamaua pe dedesubt, iar în picioare avea șosete și papuci, adică nu apucase să se culce când s-a întâmplat totul. Mâinile îi erau legate la spate, iar gleznele prinse cu o frânghie de jaluzele. Șeriful a zis: „Asta-i Nancy Clutter?”. N-o mai văzuse pe fată. Eu i-am răspuns: „Da. Da, e Nancy”. Ne-am întors în hol și ne-am uitat înjur. Toate celelalte uși erau închise. Am deschis una și s-a întâmplat să fie cea de la baie. Înăuntru mi s-a părut că e ceva ciudat. Mi-am zis că e de la scaun, un scaun de sufragerie care n-avea ce căuta în baie. Toți am căzut de acord că ușa următoare trebuie să fie de la odaia lui Kenyon. Înăuntru lucrurile băiatului erau risipite pretutindeni. I-am recunoscut ochelarii, i-am văzut pe un raft de lângă pat. Patul era însă gol, deși părea că dormise în el. Așa că ne-am dus până la capătul holului, până la ultima ușă, iar acolo, în patul ei, am găsit-o pe doamna Clutter. Și ea fusese legată. Dar altfel, cu mâinile în față, părea că se roagă, iar întro mână ținea, ținea încleștată o batistă. Sau era un șervețel Kleenex? Frânghia de la încheietura mâinilor se întindea până la glezne, legate și ele, apoi se prelungea până jos, legată de un picior al patului cu un nod artistic și foarte complicat. Gândiți-vă cât i-a luat ca să-l facă! Iar ea în pat, înnebunită de groază. Să vedeți, doamna Clutter purta ceva bijuterii, două inele, ăsta a fost unul dintre motivele pentru care am înlăturat de la început ipoteza jafului; era îmbrăcată într-un capot, cu o cămașă de noapte albă pe dedesubt și cu șosete albe în picioare. Gura îi fusese lipită cu leucoplast și fusese împușcată de aproape în tâmplă, iar explozia glonțului și șocul desfăcuseră leucoplastul. Avea ochii deschiși. Larg deschiși. Ca și cum l-ar fi privit încă pe asasin. Pentru că, desigur, fusese silită să-l urmărească cum o ucide, cum o țintește cu arma. Nimeni n-a scos o vorbă. Eram prea uluiți. Țin minte că șeriful a căutat prin cameră cartușul rămas. Dar ucigașul era mult prea deștept și prea calculat ca să lase în urmă o asemenea dovadă. Firește, ne întrebam unde o fi domnul Clutter. Și Kenyon? Șeriful a spus: „Hai jos”. Mai întâi am cercetat dormitorul principal, camera unde dormea domnul Clutter. Așternuturile erau trase, iar lângă piciorul patului se afla un portvizit din care se răspândiseră pe jos cărți de vizită, ca și cum cineva ar fi scotocit, căutând un lucru anume, un

bilet, o chitanță, cine știe ce. Faptul că în portvizit nu se aflau bani nu însemna nimic. Era portvizitul domnului Clutter și el nu avea niciodată bani gheață asupra lui. Până și eu știam asta, iar eu sunt în Holcomb de-abia de vreo două luni. Mai știam că nici domnul Clutter și nici Kenyon nu vedeau deloc fără ochelari. Iar pe birou se aflau ochelarii domnului Clutter. Atunci mi-am zis că, oriunde se găseau cei doi, nu erau acolo de bunăvoie. Ne-am uitat peste tot, niciun semn că avusese loc vreo încăierare, nimic deranjat. În afară de birou, unde am văzut receptorul telefonului scos din furcă și cu firul tăiat, exact ca în bucătărie. Șeriful Robinson a descoperit niște puști de vânătoare într-un dulap, le-a mirosit țeava să vadă dacă s-a tras cu ele și a declarat – niciodată n-am văzut om mai uluit – că nu s-a tras. Apoi a spus: „Unde dracu’ o fi Herb?”. Cam atunci am auzit pași. Pași ce urcau de la demisol. „Cine-i acolo?”, a întrebat șeriful gata-gata să tragă. Iar o voce i-a răspuns: „Eu sunt, Wendle”. S-a dovedit a fi Wendle Meier, ajutorul șerifului. Se părea că venise și nu ne văzuse, așa încât coborâse să cerceteze la demisol. Șeriful i-a spus cam amărât: „Wendle, nu știu ce să mai cred. Sunt două cadavre sus”. „Ei bine”, i-a răspuns Wendle, „mai e unul jos”, așa că l-am urmat la demisol. Sau în camera de joacă, cum i se zicea. Nu era întuneric, căci ferestrele lăsau să intre destulă lumină. Într-un colț, pe o canapea, zăcea Kenyon. Gura îi era astupată cu leucoplast și avea mâinile și picioarele legate ca ale mamei lui, cu același sistem complicat, de la mâini la picioare și apoi de brațul canapelei. Într-un fel, el mă obsedează cel mai tare, fiindcă l-am recunoscut cel mai ușor, semăna cel mai mult cu sine, deși fusese împușcat în față, direct, de aproape. Purta un tricou și blugi și era desculț, ca și cum sar fi îmbrăcat în mare grabă, punând pe el ce-i venise la îndemână. Capul îi era sprijinit de câteva perne, vârâte parcă dedesubt ca să fie o țintă mai ușoară. Apoi șeriful a spus: „Unde dă ușa asta?” și a arătat spre altă ușă de la demisol. Șeriful conducea grupul. Înăuntru era beznă totală până a găsit domnul Ewalt comutatorul. Era camera cazanelor, foarte cald înăuntru: Pe la noi, oamenii își instalează cazane și pompează gazul direct din pământ. Nu-i costă un sfanț; din cauza asta toate casele sunt supraîncălzite. Ei bine, m-am uitat doar o dată la domnul Clutter

și mi-a venit greu să-l mai privesc. Mi-am dat seama că nu glonțul provocase o vărsare de sânge atât de mare. Și nu m-am înșelat. Fusese împușcat, desigur, la fel ca și Kenyon, cu arma ținută aproape de față. Dar probabil că era mort înainte să-l împuște. Sau aproape mort. Pentru că avea și beregata spintecată. Domnul Clutter n-avea pe el decât o pijama în dungi. Gura îi fusese astupată cu un leucoplast ce-i înconjura tot capul. Avea gleznele legate, dar nu și mâinile, sau, mai degrabă, reușise, Dumnezeu știe cum, poate de furie sau de durere, să rupă frânghia care îi legase mâinile. Zăcea răsturnat în fața cazanului. Așezat pe o cutie mare de carton, ce părea adusă acolo expres. O cutie de saltea. Șeriful a spus: „Uită-te aici, Wendle”. A arătat o urmă de talpă pătată de sânge. Pe cutia saltelei. O jumătate de talpă, cu cercuri în ea și cu două găuri în mijloc, ca doi ochi. Atunci unul dintre noi, poate domnul Ewalt, nu mai țin minte cine, a arătat altceva. Un lucru care nu-mi iese din cap. Deasupra se afla o conductă de apă caldă și legată de ea atârna o bucată de frânghie, la fel ca aceea folosită de ucigaș. Evident, la un moment dat, domnul Clutter fusese legat acolo sus, atârnat de mâini, apoi frânghia fusese tăiată. Dar de ce? Ca să-l tortureze? Nu cred c-o s-aflăm vreodată. Sau c-o s-aflăm cine i-a ucis sau ce s-a petrecut în casă în noaptea aceea. După o vreme, casa a început să se umple de lume. Au sosit ambulanțele, procurorul, preotul metodist, fotograful poliției, soldați, reporteri de la radio și de la ziare. O groază de oameni. Cei mai mulți fuseseră chemați de la biserică și se purtau de parcă tot acolo erau. Se mișcau fără zgomot. Vorbeau în șoaptă. Parcă nu-i venea nimănui să creadă. Un polițist m-a întrebat dacă am vreo însărcinare oficială și-a zis că dacă n-am, mai bine să plec. Afară, pe pajiște, l-am văzut pe ajutorul șerifului discutând cu un om, Alfred Stoecklein, angajat pentru muncile agricole. Se pare că Stoecklein locuia la nicio sută de metri de conacul Clutter, de care îl despărțea doar un hambar. Spunea însă că n-a auzit niciun zgomot: „N-am știut nimic până acum cinci minute, când unul din copiii mei a venit în fugă să-mi spună că-i șeriful aici. Nevastă-mea și cu mine n-am dormit nici două ore noaptea trecută, am vegheat tot timpul, avem un copil bolnav. N-am auzit decât o mașină care pleca, pe la zece și jumătate-unșpe fără un

sfert, și i-am zis neveste-mii: Uite că pleacă Bobby Rupp”. Am luat-o spre casă și pe drum, cam pe la jumătatea aleii, am zărit bătrânul collie al lui Kenyon, iar câinele era speriat. Stătea cu coada între picioare, nu lătra și nu se mișca. Văzând câinele, mi-am mai revenit. Fusesem prea uluit, prea năucit ca să simt toată cruzimea crimei. Durerea. Oroarea. Erau morți. O familie întreagă. Oameni buni, cumsecade, pe care îi cunoșteam – omorâți. Trebuia să crezi, fiindcă era adevărat. La fiecare douăzeci și patru de ore opt trenuri de pasageri trec fără să oprească prin Holcomb. Două din ele ridică și lasă corespondența, o operație care, așa cum afirmă cu pasiune persoana însărcinată cu ea, are riscurile ei. — Da, dom’le, trebuie să fii cu mare băgare de seamă. Trenurile astea trec pe-aici câteodată cu o sută șaizeci de kilometri pe oră. Numai curentul și te doboară. Iar când sacii ăia poștali vin zburând prin aer, parcă-s vii! Parc-ai placa un jucător de fotbal! Buf! Buf! Buf! Credețimă, nu mă plâng. E o muncă cinstită, o muncă guvernamentală, și mă menține tânără. Poștărița din Holcomb, doamna Sadie Truitt, sau Mama Truitt, cum îi spun localnicii, arată mai tânără decât e în realitate, la cei șaptezeci și cinci de ani ai ei. O văduvă voinică, cu fața bătută de vânt, legată la cap cu un batic și încălțată cu cizme de cowboy („Cea mai comodă încălțăminte din lume, moale ca fulgii de gâscă”). Mama Truitt e cea mai bătrână localnică din Holcomb. — Pe vremuri, toți de-aici erau neamuri cu mine. Pe atunci, localitatea asta se numea Sherlock. Pe urmă a venit un străin. Îl chema Holcomb. Era crescător de porci. A câștigat bani buni și-a hotărât ca satul să-i poarte numele. După ce i s-a îndeplinit dorința, ce credeți ca făcut? A vândut tot ce-avea. S-a mutat în California. Noi nu. Eu mam născut aici, copiii mei s-au născut aici. Și-aici am rămas! Fata mea, doamna Myrtle Clare, e chiar diriginta poștei. Să nu cumva să vă închipuiți c-am obținut prin ea postul ăsta de la guvern. Myrtle nici n-a vrut să mă lase să-l primesc. Dar e o slujbă care se câștigă la licitație. O primește cel cu oferta cea mai mică. Iar a mea e așa de mică, încât poate să se uite și o omidă peste ea. Ha! Ha! Asta îi scoate din sărite

pe băieți, vă dați seama. Multora le-ar plăcea să fie ei poștași. Da, dom’le, dar nu știu cât de mult le-ar mai plăcea când zăpada se înalță cât boxeru’ ăla, Primo Camera, când te învinețește vântul și vin sacii ăia în zbor. Buf! În profesia Mamei Truitt, duminica e o zi obișnuită de lucru. La 15 noiembrie, în timp ce aștepta să sosească dinspre vest trenul de zece și treizeci și doi, văzu cu uimire două ambulanțe traversând șinele și apucând-o spre proprietatea Clutter. Atunci făcu un lucru nemaipomenit – își părăsi postul. N-avea decât să cadă corespondența unde-o fi, trebuia să-i comunice imediat știrile lui Myrt. Locuitorii din Holcomb au poreclit poșta „Clădirea Federală”, un titlu cam pompos pentru o baracă prăfuită, prin care bate vântul. Prin tavan picură ploaia, scândurile din dușumea joacă sub picioare, cutiile poștale nu se închid, becurile sunt sparte, iar ceasul a stat. — Da, e o rușine, recunoaște caustică doamna, destul de originală și foarte impunătoare care tronează peste mizeriile astea. Totuși, ștampilele merg, nu? Până la urmă, ce-mi pasă mie? Aici unde stau eu, chiar e cald și bine. Am un balansoar, un godin bun cu lemne, un ibric cu cafea și o groază de cărți de citit. Doamna Clare e faimoasă în ținutul Finney. Celebritatea ei nu se datorează prezentei ocupații, ci uneia anterioare – de animatoare întro sală de dans, o meserie greu de ghicit după înfățișarea ei. E o femeie slăbănoagă, îmbrăcată în pantaloni și o cămașă de lână, încălțată cu cizme de cowboy, cu păr roșcat, cu un temperament viu și o vârstă greu de bănuit. („Doar eu o știu, voi n-aveți decât s-o ghiciți.”) Își exprimă însă prompt părerile, cele mai multe enunțate tare și răspicat, ca un cântec de cocoș. Până în 1955 a condus împreună cu răposatul ei soț Pavilionul de Dans din Holcomb, un local care, fiind singurul de prin partea locului, atrăgea de pe o rază de o sută șaizeci de kilometri o clientelă dispusă să bea vârtos și să danseze nebunește, a cărei comportare, la rândul ei, atrăsese din când în când interesul șerifului. — Am trecut și prin momente grele, desigur, își amintește doamna Clare. Unii dintre crăcănații ăia, dacă apucau să bea nițel, parcă erau piei-roșii, săreau să scalpeze tot ce mișcă. Noi nu vindeam, firește, decât aperitive, niciodată chestii tari. N-am fi vândut nici dac-ar fi fost

legal, nici soțul meu Homer Clare și nici eu nu ținem la băutură. Într-o zi, Homer Clare – a murit acu’ șapte luni și douăsprezece zile tocmai la Oregon, după o operație de cinci ore – mi-a spus: „Myrt, toată viața am trăit în iad, acum însă o să murim în rai”. A doua zi am închis sala de dans. N-am regretat niciodată. La început însă mi-a lipsit viața de noapte, cântecele, veselia. Dar acum, după moartea lui Homer, sunt fericită că muncesc aici, în Clădirea Federală. Stai jos puțin. Bea o ceașcă de cafea. De fapt, în dimineața aceea de duminică, doamna Clare tocmai își turna o ceașcă de cafea dintr-un ibric pus la fiert, când se întoarse Mama Truitt. — Myrt! spuse ea, dar se întrerupse ca să-și tragă sufletul. Au plecat două ambulanțe spre casa Clutter. — Unde-i poșta de la zece și treizeci și două? o întrebă fiica ei. — Ambulanțe. S-au dus la casa Clutter… — Ei, și? Sunt pentru Bonnie. Are vreo criză de-a ei. Unde-i poșta de zece și treizeci și două? Mama Truitt se lăsă bătută. Ca de obicei, Myrt avea răspuns la toate și-i plăcea să aibă ea ultimul cuvânt. Bătrânei îi veni însă o idee. — Ascultă, Myrt, dacă nu-i decât Bonnie, de ce-au plecat două ambulanțe? O întrebare inteligentă, așa cum doamna Clare, o admiratoare a logicii, deși o interpretă cam ciudată a ei, a fost nevoită să recunoască. Spuse c-o să-i telefoneze doamnei Helm. — Mabel o să știe, zise ea. Conversația cu doamna Helm ținu câteva minute și a fost un chin pentru Mama Truitt, care nu putea auzi decât răspunsurile monosilabice și criptice ale fiicei ei. Culmea e că după ce a atârnat telefonul în furcă, Myrt nu s-a grăbit să satisfacă setea de cunoaștere a bătrânei. Și-a băut în schimb tacticos cafeaua, s-a dus la biroul ei și a început să ștampileze un maldăr de scrisori. — Myrt, zise Mama Truitt, pentru numele lui Dumnezeu, ce-a spus Mabel? — Nu mă miră, răspunse doamna Clare. Când te gândești că Herb Clutter a trăit mereu pe fugă, dădea buzna aici să-și ia corespondența, nu tu bună ziua sau mulțumesc, foindu-se ca o găină cu gâtul tăiat,

cum se tot înscria el în cluburi, să conducă el totul, să pună mâna pe slujbe pe care poate le voiau și alții. Acuma l-a ajuns și pe el. Ei bine, n-o să se mai agite. — De ce, Myrt? De ce n-o să se mai agite? Doamna Clare ridică glasul: — FIINDCĂ-I MORT. Și Bonnie. Și Nancy. Și băiatul. I-a împușcat cineva. — Myrt, nu spune așa ceva. Cine i-a împușcat? — Aviatorul ăla, răspunse doamna Clare continuând să ștampileze scrisori. Ăla pe care l-a dat Herb în judecată pentru că s-a prăbușit cu avionul în livada lui. Dacă nu e el, atunci poate tu. Sau vecinul de peste drum. Toți vecinii sunt niște năpârci. Scârbe, de-abia așteaptă să-ți trântească ușa în nas. Așa-i lumea. Știi bine. — Nu știu, zise Mama Truitt care își astupase urechile cu degetele. Nu știu nimic. — Scârbe. — Mi-e frică, Myrt. — De ce ți-e frică? Când îți vine vremea, n-ai ce-i face. Și n-o să te salveze lacrimile. Observase că mama ei începuse să lăcrimeze. — Când a murit Homer, am stors toată spaima și toată durerea din sufletul meu. Dacă-i cineva pe aici care vrea să-mi taie beregata, îi doresc noroc. Ce mai contează? E totuna, dacă te gândești la veșnicia lumii. Ține minte: dacă o singură pasăre ar căra tot nisipul de pe un mal, fir cu fir, tocmai peste ocean, când a izbucnit să le care pe toate dincolo veșnicia de-abia a început. Așa că suflă-ți nasul. Știrea îngrozitoare dată din amvonul bisericilor, transmisă prin firul telefonului, răspândită prin KIUL, stația de radio din Garden City („O tragedie cutremurătoare, de necrezut și de nedescris, a lovit patru membri ai familiei lui Herb Clutter în noaptea de sâmbătă sau azi disde-dimineață. Moartea brutală și, aparent, lipsită de motiv…”), a stârnit în mai toți ascultătorii o reacție mai apropiată de cea a Mamei Truitt decât a doamnei Clare: uimire, transformată apoi în consternare, un sentiment superficial de groază, adâncit repede de fiorii reci ai temerilor personale.

Restaurantul Hartman, cu cele patru mese grosolane și tejgheaua unde se servește prânzul, n-a putut face față decât unui mic număr de amatori de bârfe, speriați cu toții, în majoritate bărbați, dispuși să se adune acolo. Proprietara, doamna Bess Hartman, o femeie uscățivă și cu scaun la cap, păr blond încărunțit, tuns scurt, cu ochi verzi și strălucitori, plini de autoritate, e vară cu diriginta Clare, al cărei stil candid îl poate egala, ba chiar întrece. — Unii zic că sunt o femeie cu inima de piatră, dar întâmplarea cu familia Clutter mi-a răpit tot curajul, a declarat ea mai târziu unui prieten. Închipuiți-vă un om în stare de-o asemenea crimă! Când am auzit prima oară, când toți dădeau năvală aici și făceau cele mai fantastice presupuneri, mai întâi și mai întâi m-am gândit la Bonnie. Bine, era o prostie, dar nu cunoșteam faptele și mulți și-au zis că poate… din cauza crizelor ei. Acum nu mai știm ce să credem. Trebuie să fi fost o răfuială la mijloc. Cineva care cunoștea casa la perfecție. Dar cine-i ura? N-am auzit un cuvânt rău împotriva lor. Erau o familie foarte prietenoasă și dacă lor li s-a putut întâmpla așa ceva, atunci vă întreb: cine mai e în siguranță? Un bătrân care era aici duminică a pus degetul pe rană, de ce nu mai doarme nimeni: „Aici nu ne putem bizui decât pe prieteni. Altceva n-avem”. Într-un fel, asta e partea cea mai proastă cu crima asta. E îngrozitor când vecinii nu se mai pot uita unii la alții fără să-și pună întrebări! Da, e o situație greu de suportat, deși, dacă o să descopere vreodată cine i-a omorât, sunt sigură c-o să fie o surpriză mai mare decât crimele astea. Doamna Bob Johnson, soția agentului Societății de Asigurare pe Viață din New York, e o bucătăreasă excelentă, dar masa pregătită în acea duminică a rămas neatinsă – cel puțin, cât a fost caldă –, căci, tocmai când soțul ei înfigea furculița în friptura de fazan, a primit un telefon de la un prieten. — Și atunci, își amintește el cam trist, am aflat prima oară despre cele petrecute la Holcomb. N-am crezut. Nu puteam. Dumnezeule, aveam în buzunar cecul semnat de Clutter. O bucată de hârtie în valoare de optzeci de mii de dolari. Asta dacă ce auzisem era adevărat. Dar miam zis: nu poate fi adevărat, trebuie să fie vreo greșeală, asemenea lucruri nu se întâmplă, nu-i vinzi cuiva o poliță importantă, ca apoi să moară pe loc. Asasinat. Cu alte cuvinte, o despăgubire dublă. N-am

știut ce să fac. L-am sunat pe directorul biroului nostru din Wichita. Iam spus cum am primit cecul și că nu-l expediasem și i-am cerut părerea. Ei bine, era o situație delicată. Se părea că, legal, nu eram obligați să plătim. Dar moral, asta era altă problemă. Evident, ne-am oprit asupra caracterului moral al problemei. Cele două beneficiare de pe urma acestei atitudini onorabile, Eveanna Jarchow și sora ei Beverly, singurii moștenitori ai averii tatălui lor, se găseau la câteva ore de la groaznica descoperire, în drum spre Garden City. Beverly venea de la Winfield, în Kansas, unde își vizitase logodnicul, iar Eveanna, de la casa ei din Mount Carroll, statul Illinois. Treptat, în decursul zilei, au fost înștiințate și alte rude, printre care tatăl domnului Clutter, cei doi frați ai lui, Arthur și Clarence, cât și sora lui, doamna Harry Nelson, toți din Larned, statul Kansas, ca și cealaltă soră, doamna Elaine Selsor din Palatka, Florida. De asemenea, părinții lui Bonnie Clutter, domnul și doamna Arthur B. Fox, din Pasadena, California, și cei trei frați ai ei: Harold din Visalia, California; Howard din Oregon, Illinois și Glenn din Kansas City, Kansas. De fapt, celor mai mulți de pe lista de invitați pentru Ziua Recunoștinței li s-a telefonat sau telegrafiat și majoritatea au pornit de îndată spre reuniunea de familie, dar nu în jurul unei mese bogate, ci la groapa unei înmormântări în masă. La Căminul Profesorilor, Wilma Kidwell a trebuit să facă sforțări pentru a-și stăpâni fiica; Susan, cu ochii umflați, zguduită de greață, striga, insista neconsolată că trebuie să plece, că trebuie să fugă până la ferma familiei Rupp, cale de cinci kilometri. — Nu înțelegi, mamă? Dac-aude Bobby. O iubea. Amândoi o iubeam. Trebuie să-l anunț. Dar Bobby aflase deja. În drum spre casă, domnul Ewalt se oprise la ferma familiei Rupp și se consultase cu prietenul lui, Johnny Rupp, tatăl a opt copii, dintre care Bobby era al treilea. Cei doi bărbați se duseseră împreună la dormitoare, care erau într-o clădire separată de cea a fermei, prea mică pentru a-i adăposti pe toți copiii familiei Rupp. Băieții stăteau în „dormitoare”, iar fetele „acasă”. L-au găsit pe Bobby făcându-și patul. L-a ascultat pe domnul Ewalt fără să pună întrebări și i-a mulțumit că a venit. A ieșit și a rămas în soare. Proprietatea familiei Rupp e pe o culme, pe un platou deschis de unde se vede

miriștea strălucitoare a fermei River Valley, o priveliște care l-a reținut mai bine de o oră. Unii au încercat să-i distragă atenția, dar n-au reușit. Când a sunat clopoțelul pentru dejun, mama l-a strigat să intre în casă – l-a strigat până când tatăl lui i-a spus: — Nu. Lasă-l mai bine în pace. Larry, un frate mai mic, n-a răspuns nici el la chemarea clopoțelului. Îi dădea târcoale lui Bobby, incapabil să-l ajute, dar vrând oricum, deși i s-a spus să plece. Mai târziu, când Bobby a încetat să mai stea în picioare nemișcat și a început să meargă, apucând-o pe drum și peste câmpii spre Holcomb, Larry l-a urmat. — Hei, Bobby, ascultă, dacă mergem undeva, hai să luăm mașina. Fratele lui n-a vrut să răspundă. Mergea cu un scop anume, aproape fugind, dar lui Larry nu-i venea greu să se țină după el. Deși n-avea decât paisprezece ani, era mai înalt, cu pieptul mai lat și picioarele mai lungi, Bobby fiind, cu toate medaliile sportive obținute, de o statură submijlocie, solid, dar mlădios, un băiat bine-făcut, cu o figură deschisă, plăcută și simplă. — Hei, Bobby, ascultă. N-o să te lase s-o vezi. N-o să-ți facă bine. Bobby s-a întors spre el și i-a spus: — Pleacă. Cară-te acasă. Fratele mai mic a rămas pe loc, apoi l-a urmat de departe. Cu tot frigul uscat și sticlos al zilei, amândoi băieții nădușiseră când se apropiau de baricada ridicată de polițiști la intrarea fermei River Valley. Mulți prieteni ai familiei Clutter, ca și străini din tot ținutul se adunaseră acolo, deși nu li se îngăduia să treacă de baricada care, curând după sosirea fraților Rupp, a fost ridicată momentan pentru a permite ieșirea a patru ambulanțe – numărul necesar în cele din urmă pentru a transporta cadavrele – și a unei mașini cu agenți de-ai șerifului, care chiar în clipa aceea îl pomeneau pe Bobby Rupp. Căci Bobby, cum avea să afle până la căderea serii, era principalul lor suspect. De la fereastra sufrageriei, Susan Kidwell văzu trecând cortegiul alb și-l urmări până dădu colțul, iar praful ușor stârnit pe strada nepavată se așternu la loc. Contempla priveliștea când Bobby, urmat îndeaproape de fratele lui mai mic, dar mai înalt, se ivi pe drum, o siluetă tremurătoare, îndreptându-se spre ea. Ieși pe verandă să-l întâmpine.

— Am vrut atât de mult să te anunț, îi spuse ea. Bobby începu să plângă. Larry rămase la marginea curții Căminului, sprijinit de un pom. Nu-și aducea aminte să-l fi văzut vreodată pe Bobby plângând și, cum nu voia să-l vadă nici acum, își coborî privirea. Departe, în Olathe, într-o cameră de hotel ale cărei jaluzele împiedicau să intre lumina soarelui de prânz, Perry dormea alături de un tranzistor ce murmura. Își scosese doar bocancii, nu-și mai bătuse capul să se dezbrace. Căzuse pur și simplu pe burtă în pat, de parcă somnul l-ar fi pocnit în moalele capului pe la spate. Bocancii negri, cu catarame de argint erau puși la înmuiat într-un lighean cu apă caldă, colorată ușor în roz. La câțiva kilometri mai la nord, în bucătăria plăcută a unei ferme modeste, Dick își termina masa de duminică. Ceilalți comeseni, mama, tatăl și fratele lui mai mic, nu remarcaseră nimic neobișnuit în purtarea lui. Sosise acasă la prânz, își sărutase mama, răspunsese binevoitor la întrebările tatălui său asupra presupusei călătorii la Fort Scott și se așezase să mănânce, ca de obicei. Când masa se încheie, cei trei bărbați ai familiei luară loc în sufragerie să se uite la un meci de baschet. Meciul tocmai începuse, când tatăl observă cu uimire că Dick sforăie. Așa cum îi spusese el fiului mai mic, nu crezuse c-o sapuce ziua când Dick o să prefere să doarmă în loc să se uite la un meci de baschet. Nu știa, desigur, cât de istovit era Dick și nici că fiul său, acum ațipit, printre alte isprăvi, parcursese mai bine de o mie trei sute de kilometri la volanul mașinii în ultimele douăzeci și patru de ore. II. PERSOANE NECUNOSCUTE Luni, 16 noiembrie 1959, se arăta o nouă zi splendidă pentru vânătoarea de fazani pe platourile cu ogoare din vestul Kansasului – o zi cu un cer superb, strălucitor, cu sclipiri de mică. În anii trecuți, Andy Erhart, profitând de aceste frumoase zile, petrecuse adeseori la ferma River Valley lungi după-amiezi vânând fazani. Ferma era căminul

bunului său prieten Herb Clutter, iar în cursul acelor expediții sportive îl întovărășiseră de multe ori trei dintre cei mai apropiați prieteni ai lui Herb: doctorul veterinar J.D. Dale, Carl Myers, proprietarul unei lăptării, și Everett Ogburn, om de afaceri. Ca și Erhart, președintele Stațiunii Experimentale Agricole a Universității de Stat din Kansas, toți erau cetățeni de vază din Garden City. Astăzi, acest cvartet de vechi tovarăși de vânătoare se adunase pentru obișnuita călătorie, dar într-o dispoziție neobișnuită și înarmați cu un echipament ciudat, fără nicio legătură cu sportul – mături și găleți, perii de frecat pe jos și un coș de nuiele plin cu cârpe și cu detergenți puternici. Își puseseră hainele cele mai vechi, deoarece socotind că-i de datoria lor, o sarcină creștinească, se oferiseră să curețe o parte din cele paisprezece odăi ale clădirii principale de la ferma River Valley: camerele în care cei patru membri ai familiei Clutter fuseseră asasinați de „o persoană”, sau de „persoane necunoscute”, cum stătea scris în certificatele de deces. Erhart și tovarășii lui mergeau cu mașina în tăcere. Unul dintre ei a remarcat mai târziu: „Pur și simplu nu mai aveam cuvinte. În ce împrejurări stranii ne duceam în casa aceea, unde fuseserăm întotdeauna primiți cu brațele deschise”. Cu acest prilej îi primi un membru al poliției rutiere. Polițistul de pază al baricadei ridicate de autorități la intrarea fermei le făcu semn să înainteze, iar ei își continuară drumul încă un kilometru de-a lungul aleii umbrite de ulmi ce ducea la conacul Clutter. Alfred Stoecklein, singurul servitor de-al casei, îi aștepta să le descuie ușa. Au intrat mai întâi în camera cazanelor de la demisol, unde domnul Clutter, îmbrăcat în pijama, fusese găsit întins pe cutia de carton. După ce terminară treaba, trecură în odaia de joacă unde fusese împușcat Kenyon. Canapeaua, o vechitură recuperată și reparată de el și pe care Nancy o acoperise cu o husă și cu perne brodate cu aforisme, era ruptă și împroșcată cu sânge. Ca și cutia pentru saltea, trebuia arsă. Pe măsură ce grupul făcea curățenie la demisol, apoi în dormitoarele de la etaj, unde fuseseră omorâte în patul lor Nancy și mama ei, adună și alte materiale pentru viitorul foc: așternuturi pătate de sânge, saltele, un covoraș de lângă pat și un urs mare de pluș. Alfred Stoecklein, taciturn de felul lui, avea multe de spus pe când

căra apă caldă și dădea și el o mână de ajutor. Voia ca „oamenii să înceteze cu trăncănitul și să încerce să priceapă” de ce el și soția, deși locuiau la mai puțin de o sută de metri de casa familiei Clutter, nu auziseră „niciun zgomot” – nici cel mai slab ecou al împușcăturilor sau al violențelor petrecute. — Șeriful și toți tipii care au fost aici au luat amprentele și au cotrobăit peste tot, au bun-simț; ei au înțeles cum stau lucrurile. Cu alte cuvinte, de ce n-am auzit nimic. În primul rând din pricina vântului. Bătea vântul de la apus și purta zgomotele în direcția opusă. Apoi, între casa asta și a noastră e un hambar mare. Hambarul ăla vechi înghite toate zgomotele care ar fi trebuit să ajungă până la noi. V-ați gândit vreodată? Eu cred că ucigașul trebuie să-și fi dat seama că n-o să-l auzim. Altminteri n-ar fi riscat să tragă de patru ori în toiul nopții! Doar nu era țăcănit! Mă rog, puteți să spuneți că oricum era țăcănit. Ca să facă una ca asta. După mine însă, făptașul a pus totul la cale amănunțit. Știa. Dar și eu știu ceva. Eu și nevastă-mea nu mai dormim nicio noapte aici. Ne mutăm într-o casă la șosea. Oamenii lucrară de la prânz și până pe înserat. Când veni vremea să ardă ce adunaseră, încărcară totul într-o camionetă și, cu Stoecklein la volan, merseră până la un teren din nordul fermei, un loc lin, plin de culoare, deși era doar o singură culoare – galbenul pârlit de soare și sclipitor al miriștii de noiembrie. Descărcară acolo camioneta și ridicară o piramidă din pernele lui Nancy, așternuturi, saltele și canapeaua din camera de joacă. Stoecklein le stropi cu benzină și aprinse un chibrit. Niciunul dintre cei prezenți nu cunoștea familia Clutter mai bine decât Andy Erhart. Un om blând, demn și prietenos, un erudit cu mâini bătătorite și gât ars de soare, urmase împreună cu Herb cursurile de la Universitatea de Stat din Kansas. „Eram prieteni de treizeci de ani”, a declarat el mai târziu și în deceniile astea Erhart văzuse cum prietenul său a ajuns, dintr-un agent agricol regional prost plătit, unul dintre cei mai bine-cunoscuți și respectați fermieri ai regiunii. — Toate realizările lui se datorează muncii și lui Dumnezeu. Era un om modest, dar mândru și-avea și dreptul să fie. Și-a întemeiat o familie pe cinste. A făcut ceva cu viața lui. În timp ce privea cum se înalță tot mai mult focul improvizat, Erhart se

întrebă cum era cu putință să se termine astfel viața și tot ce realizase Herb. Cum era cu putință ca toate sforțările lui, cinstea lui să fie reduse deodată doar la fumul ce se înălța subțire în aer, înghițit și șters de cerul imens? Biroul de Investigații din Kansas, o organizație statală cu cartierul general la Topeka, dispunea de nouăsprezece detectivi experimentați, împrăștiați prin tot statul. La serviciile lor se recurge atunci când un caz pare să depășească competența autorităților locale. Reprezentantul din Garden City al biroului și agentul însărcinat să răspundă de o largă parte din Kansasul de vest e un bărbat zvelt și arătos, Alvin Adams Dewey, în vârstă de patruzeci și șapte de ani, dintr-o familie care se stabilise în Kansas cu patru generații în urmă. Era de așteptat ca Earl Robinson, șeriful ținutului Finney, să-i ceară lui Al Dewey să preia cazul Clutter. Era de așteptat și logic. Căci Dewey, care și el fusese pe vremuri șerif în Finney (din 1947 până în 1955) și mai înainte agent special F.B.I. (între 1940 și 1945 lucrase la New Orleans, la San Antonio, la Denver, la Miami și la San Francisco), avea calificarea cerută de soluționarea unui caz atât de încurcat precum asasinarea aparent lipsită de motiv și de indicii a familiei Clutter. În plus, atitudinea lui față de crimă a constituit, cum a declarat el mai târziu, „o problemă personală”. În continuare a afirmat că atât el, cât și soția lui „țineau foarte mult la Herb și la Bonnie” și că „îi vedeam în fiecare duminică la biserică, ne vizitam foarte des”, adăugând: „Chiar dacă nu i-aș fi cunoscut și n-aș fi ținut atât de mult la ei, cred c-aș avea aceeași atitudine. Am văzut multe lucruri urâte, poți să fii sigur. Dar nimic atât de oribil. Oricât mi-ar lua, chiar toată viața, tot am să aflu ce s-a întâmplat în casa aceea. Cine și de ce”. Până la sfârșit, au fost însărcinați să ancheteze permanent cazul optsprezece oameni, între care s-au numărat trei dintre cei mai capabili oameni ai Biroului de Investigații din Kansas – agenții speciali Harold Nye, Roy Church și Clarence Duntz. Odată cu sosirea acestui trio la Garden City, Dewey era convins că s-a constituit o „echipă puternică”. „Cineva ar trebui să ia aminte”, a declarat el. Biroul șerifului se află la etajul al treilea al tribunalului din ținutul Finney, o clădire banală, din piatră și ciment, situată în mijlocul unei

piețe atrăgătoare, pline de copaci. Garden City, odinioară un oraș de frontieră cu o viață violentă, s-a liniștit astăzi cu totul. În general, șeriful nu prea are nicio bătaie de cap, iar biroul lui, trei încăperi sumar mobilate, e de obicei un loc calm, foarte apreciat de cei ce-și pierd vremea pe la tribunal. Doamna Edna Richardson, ospitaliera lui secretară, ține în permanență pe foc un ibric cu cafea și are vreme berechet să stea la „taifas”. Sau a avut până când, așa cum s-a plâns ea, „a apărut istoria asta cu Clutterii”, care i-a atras „pe toți străinii ăștia și tot balamucul stârnit de ziare”. Cazul, anunțat cu litere mari pe pagina întâi a gazetelor din est tocmai până la Chicago, iar a celor din vest până la Denver, atrăsese într-adevăr la Garden City un număr considerabil de ziariști. Luni la prânz, Dewey a ținut o conferință de presă în biroul șerifului. — Am să discut fapte și nu teorii, i-a informat el pe ziariștii prezenți. Ei bine, cel mai important de reținut e că nu ne ocupăm de o crimă, ci de patru. Nu știm care dintre cele patru victime a fost obiectivul principal. Victima principală. Ar fi putut fi Nancy sau Kenyon sau unul din părinți. Unii spun că, desigur, a fost domnul Clutter. Pentru că i-au tăiat beregata. El a fost supus celor mai mari torturi. Astea sunt însă teorii, nu fapte. Ne-ar ajuta dac-am cunoaște ordinea în care au murit membrii familiei, dar legistul nu ne poate lămuri. Știe doar că asasinatele au avut loc în noaptea de sâmbătă spre duminică, între orele unsprezece și două dimineața. Apoi, răspunzând la întrebări, spuse că nu, niciuna dintre femei nu fusese „molestată sexual” și că din câte se cunoștea deocamdată, din casă nu se furase nimic și că da, și lui i se părea „o stranie coincidență” că domnul Clutter semnase o poliță de asigurare pe viață în valoare de patruzeci de mii de dolari, cu despăgubire dublă, cu opt ore înainte de moartea lui. Dewey era totuși „absolut convins” că nu exista nicio legătură între poliță și crimă. Cum putea să existe când singurii care beneficiau erau cei doi copii ai domnului Clutter rămași în viață, fiicele mai mari, doamna Donald Jarchow și domnișoara Beverly Clutter? Le spuse ziariștilor că da, își formase o părere dacă asasinatele erau opera unuia sau a doi oameni, dar prefera să nu discute încă despre asta. De fapt, pe atunci, Dewey nu ajunsese la o concluzie clară. Avea încă

două păreri sau, cum se exprima el, „concepții”, și la reconstituirea crimei dezvoltase atât „concepția unei crime săvârșite de un singur făptaș”, cât și „concepția unei crime săvârșite de doi făptași”. În prima ipoteză presupunea că asasinul era un prieten de familie sau, în orice caz, o persoană familiarizată cu casa și cu locatarii – cineva care știa că ușile se încuiau rareori, că domnul Clutter dormea singur în dormitorul principal de la parter și că doamna Clutter și copiii ocupau dormitoare separate la etaj. Dewey își închipuia că această persoană se apropiase de casă, umblând pe jos, probabil pe la miezul nopții. Ferestrele erau întunecate, familia Clutter dormea, iar Teddy, câinele de pază al fermei – ei bine, Teddy era celebru pentru frica lui față de armele de foc –, s-a tras înapoi speriat la vederea armei intrusului, a scheunat slab și a șters-o. Odată intrat în casă, criminalul a tăiat mai întâi firele de la instalația telefonică din biroul domnului Clutter și din bucătărie, apoi s-a dus în dormitorul domnului Clutter și l-a trezit. Domnul Clutter, țintuit de arma vizitatorului, a fost silit să-i respecte instrucțiunile și să-l întovărășească la etaj, unde au sculat și restul familiei. Apoi, cu frânghia și leucoplastul aduse de asasin, domnul Clutter și-a legat soția la mâini și picioare și i-a astupat gura, pe urmă și-a legat fiica (inexplicabil, nu i-a astupat gura) și le-a imobilizat de paturi. Apoi, tatăl și fiul au fost escortați la demisol, unde domnul Clutter a fost obligat să-i lipească fiului leucoplast la gură și să-l lege de canapeaua din camera de joacă. Domnul Clutter a fost condus apoi în camera cazanelor, lovit în cap, legat strâns și redus la tăcere cu leucoplast. Liber acum să acționeze în voie, criminalul i-a ucis pe rând, adunând de jos cu grijă fiecare cartuș căzut. Când a terminat, a stins luminile și a plecat. S-ar fi putut întâmpla astfel: era cu putință. Dewey însă avea îndoieli. — Dacă Herb ar fi bănuit că familia se află în primejdie, în primejdie de moarte, s-ar fi luptat ca un tigru. Iar Herb nu era un slăbănog, ci un om voinic, în excelentă condiție fizică. Și Kenyon la fel, solid ca tatăl său, mai solid chiar, un flăcău lat în umeri. E greu de presupus că un singur om, înarmat sau nu, ar fi putut face față acestora doi. În plus, existau motive să se creadă că toți patru fuseseră legați de aceeași persoană, căci în toate cazurile se folosise același tip complicat de nod.

Dewey, ca majoritatea colegilor lui, acorda mai mult credit celei de a doua ipoteze, care o urmărea pe prima în multe puncte esențiale, diferența importantă constând în faptul că asasinul nu lucrase singur, ci avusese un complice care îl ajutase să-i țină la respect pe membrii familiei, să le lipească gura cu leucoplast, să-i lege la mâini și la picioare. Totuși, și teoria aceasta avea lacune. Lui Dewey, de pildă, îi venea greu să priceapă „cum se putea ca două persoane să atingă același grad de furie, aceeași furie dementă pentru a săvârși o astfel de crimă”. Își continuă explicațiile: — Să presupunem că asasinul era un cunoscut al familiei, un membru al comunității. Presupunând că era un om obișnuit, obișnuit în afară de faptul că avea apucături anormale, că îl stăpânea o ură dementă împotriva familiei Clutter sau a unuia dintre membrii ei, unde și-a putut găsi un complice destul de țicnit ca să-l ajute? Nu se leagă. N-are sens. Deși, ca să spunem lucrurilor pe nume, nimic n-are sens. După conferința de presă, Dewey s-a retras în biroul lui, o cameră pe care i-o cedase temporar șeriful. Înăuntru se găseau un birou și două scaune tari. Pe birou se aflau obiectele pe care Dewey spera să le poată aduce într-o zi ca dovezi la tribunal: leucoplastul, frânghiile dezlegate de la mâinile și picioarele victimelor și sigilate acum în pungi de plastic (ca indicii, niciun obiect nu părea prea promițător, fiind articole de largă circulație, procurabile oriunde în Statele Unite) și fotografiile făcute la locul crimei, de fotograful poliției – douăzeci de poze mărite și lucioase înfățișând craniul sfărâmat al domnului Clutter, fața zdrobită a fiului său, mâinile legate ale lui Nancy, ochii stinși și holbați ai doamnei Clutter și așa mai departe. În zilele următoare, Dewey și-a petrecut multe ore cercetând aceste fotografii, sperând că „o să vadă deodată ceva”, că un amănunt semnificativ o să iasă la lumină. — Ca în jocul ăla cu cuburi colorate care trebuie asamblate ca să afli „Câte animale puteți găsi în acest desen?”. Într-un fel, asta încerc să fac. Încerc să găsesc animalele ascunse. Simt că trebuie să existe undeva, dacă aș reuși măcar să le văd. De altfel, una dintre fotografii, un prim-plan cu domnul Clutter și cu cutia pe care zăcea, a și dezvăluit o surpriză valoroasă: urme de tălpi, conturul prăfuit al unor pantofi cu tălpi turnate în romburi. Urmele, care

nu puteau fi detectate cu ochiul liber, apăreau pe peliculă. Într-adevăr, lumina orbitoare a blițului le trădase prezența cu o splendidă precizie. Aceste urme, laolaltă cu o alta, găsită pe capacul aceleiași cutii de carton, conturul clar și însângerat al unei jumătăți de talpă, lăsat de un bocanc marca Cat’s Paw, constituiau singurele „indicii serioase” pe care se bizuiau anchetatorii. Nu că s-ar fi bizuit fățiș pe ele. Dewey și echipa lui hotărâseră să păstreze secretul asupra acestor dovezi. Printre alte articole de pe biroul lui Dewey se număra și jurnalul lui Nancy Clutter. Se mulțumise să-l răsfoiască, dar acum se apucă să citească cu mare atenție însemnările zilnice, care începeau în ziua în care împlinea treisprezece ani și se încheiau cu vreo două luni înainte să împlinească șaptesprezece ani. Mărturisirile fără nimic senzațional ale unui copil inteligent, care iubea animalele, căruia îi plăcea să citească, să gătească, să brodeze, să danseze, să călărească – o fată drăguță, prietenoasă și feciorelnică; ea credea că-i „nostim să flirtezi”, fiind însă „îndrăgostită sincer și adevărat de Bobby”. Dewey citi mai întâi ultima însemnare. Cuprindea trei rânduri, scrise cu o oră sau două înaintea morții: „A venit Jolene K. Și i-am arătat cum se face o plăcintă cu cireșe. Am repetat cu Roxie. A fost aici Bobby și ne-am uitat la televizor. A plecat la unsprezece”. Tânărul Rupp, din câte se cunoștea, ultima persoană care văzuse familia în viață, fusese supus între timp unui interogatoriu lung și deși relatase simplu că a petrecut „doar o seara obișnuită” în sânul familiei Clutter, era programat pentru un nou interogatoriu, cu care ocazie urma să fie testat cu un detector de minciuni. De fapt, poliția nu era încă dispusă să-l taie de pe lista suspecților, Dewey însă nu credea că băiatul are „ceva de-a face cu crima”. Era totuși adevărat că în această etapă timpurie a anchetei, Bobby rămânea singura persoană căreia i se putea atribui un motiv, oricât de slab. Din când în când, în jurnalul ei, Nancy pomenea situația bănuită că ar constitui motivul: insistențele tatălui ca ea și Bobby „să rupă legătura” și să înceteze să „se mai vadă atât de des”, obiecția lui fiind că membrii familiei Clutter erau metodiști, pe când familia Rupp era catolică – fapt care, din punctul lui de vedere, anula orice speranță ca tânărul cuplu să se căsătorească vreodată. Dar însemnarea din jurnal care îl chinuia cel mai mult pe Dewey nu

avea nicio legătură cu impasul religios dintre Clutterii metodiști și Ruppii catolici. Din contra, pasajul privea o pisică – moartea misterioasă a lui Boobs, pisica favorită a lui Nancy, pe care, judecând după o însemnare făcută cu două săptămâni înainte de propria ei moarte, Nancy o găsise „zăcând în hambar”, otrăvită de cineva, după cum bănuia (fără să precizeze de ce): „Sărmana Boobs. Am îngropato într-un loc special”. Citind acest pasaj, Dewey simți că ar putea conține ceva „foarte important”. Dacă pisica fusese otrăvită, nu se putea oare să fi fost un preludiu neînsemnat, dar de rău augur al crimelor? Se decise să descopere „locul special” unde își îngropase Nancy favorita, chiar dacă ar fi trebuit să scormonească fiecare centimetru pătrat al fermei River Valley. În vreme ce Dewey își făcea de lucru cu jurnalul, ajutoarele sale principale, agenții Church, Duntz și Nye, străbăteau ținutul discutând, așa cum a declarat Duntz, „cu oricine ne putea spune ceva”. Cu profesorii de la școala din Holcomb, unde atât Nancy, cât și Kenyon fuseseră elevi de frunte, puși la panoul de onoare, cu muncitorii de la ferma River Valley (un grup care ajungea uneori primăvara și vara până la optsprezece oameni, deși în acel anotimp neprielnic se reduceau la Gerald Van Vleet și la trei angajați, plus doamna Helm); cu prieteni ai victimelor, vecini și îndeosebi rude. Dintre rude, vreo douăzeci veniseră mai de aproape sau mai de departe să asiste la înmormântarea fixată pentru miercuri dimineață. Harold Nye, cel mai tânăr din grupul de agenți ai Biroului de Investigații din Kansas, un om scund și energic de treizeci și patru de ani, cu ochi neastâmpărați și neîncrezători, cu nas, bărbie și minte ascuțite, primise sarcina, „o treabă a dracului de delicată”, cum zicea el, să-i ancheteze pe cei din neamul Clutter. „E dureros și pentru tine, și e dureros și pentru ei. Când e vorba de crimă nu poți respecta durerea. Sau intimitatea. Sau crezul personal. Ești obligat să pui întrebări. Iar unele ustură rău”. Dar niciuna dintre persoanele interogate și niciuna din întrebările puse nu a scos la iveală vreo informație utilă. („Exploram fondul emotiv. Credeam că răspunsul putea fi o altă femeie, un triunghi conjugal. Ei bine, fiți atenți: domnul Clutter era un om încă tânăr, un om foarte sănătos, iar soția lui era pe jumătate invalidă, dormea într-un dormitor separat…”) Nici măcar cele

două fete rămase în viață n-au putut să sugereze vreun motiv al crimei. Pe scurt, Nye n-a aflat decât că: „Dintre toți oamenii din lume, numai pe Clutteri nu te-ai fi așteptat să-i omoare careva”. La sfârșitul zilei, când cei trei agenți s-au adunat în biroul lui Dewey, sa văzut că Duntz și Church fuseseră mai norocoși decât Nye – Fratele Nye, cum îi spuneau ceilalți. (Membrilor Biroului de Investigații din Kansas le place să-și dea porecle: Duntz, Bătrânul, pe nedrept denumit așa, deoarece n-are nici cincizeci de ani, e un om voinic, dar sprinten, cu fața lată ca a unui cotoi, iar lui Church, de vreo șaizeci de ani, cu pielea lui trandafirie și cu aerul lui profesional, dar „dur”, după spusele colegilor, și „cel care scoate cel mai repede pistolul în Kansas”, i se zice Crețul, fiindcă e nițeluș chel.) Ambii au cules în decursul cercetărilor „indicii promițătoare”. Istoria relatată de Duntz privea un tată și un fiu, pomeniți aici sub numele de John Senior și John Junior. Cu câțiva ani în urmă, John Senior încheiase cu domnul Clutter o neînsemnată tranzacție, al cărei rezultat îl mâniase pe John Senior, convins că domnul Clutter îl trăsese pe sfoară. Atât John Senior, cât și fiul său „aveau darul suptului”. John Junior chiar ajunsese deseori la închisoare din cauza beției. Într-o zi nefastă, tatăl și fiul, cărora whisky-ul le dăduse curaj, și-au făcut apariția la casa Clutter ca „să lămurească treaba cu Herb”. Nu li s-a oferit prilejul, fiindcă domnul Clutter, un abstinent ce se opunea cu înverșunare băuturii și bețivilor, a pus mâna pe pușcă și i-a forțat să părăsească proprietatea. Cei doi Johni nu au uitat insulta. Doar cu o lună în urmă, John Senior îi spusese unei cunoștințe: „De câte ori mă gândesc la ticălosul ăsta încep să mă mănânce palmele. Îmi vine să-l strâng de gât”. Indiciul lui Church era similar. Și el auzise de un individ fățiș ostil domnului Clutter: un oarecare domn Smith (deși acesta nu era numele lui adevărat) care își închipuia că moșierul de la ferma River Valley îi împușcase câinele de vânătoare. Church inspectase ferma lui Smith și văzuse atârnând de grindă în hambar o bucată de frânghie legată cu nodul folosit la imobilizarea celor patru membri ai familiei Clutter. — Poate că unul din ei, e omul nostru, spuse Dewey. Un motiv personal, o ură care a răbufnit. — Doar dacă nu cumva e vorba de jaf, zise Nye, deși jaful fusese pe

larg discutat și apoi mai mult sau mai puțin înlăturat ca motiv. Argumentele împotrivă erau temeinice, cel mai puternic fiind aversiunea bine-cunoscută a domnului Clutter față de banii lichizi, pe care nu i-ar fi ținut în casă. Nu avea seif și nici nu purta la el sume mari în numerar. De asemenea, dacă jaful ar fi constituit explicația, de ce nu luase tâlharul bijuteriile doamnei Clutter, verigheta de aur și inelul cu diamant? Nye însă nu se dădea bătut. — Povestea miroase a jaf. Ce-i cu portvizitul lui Clutter? Cineva l-a uitat deschis și gol pe patul lui Clutter și nu cred că proprietarul. Ca și geanta lui Nancy. Era pe jos în bucătărie. Cum a ajuns acolo? Nu uitați că în casă nu s-a găsit un sfanț. Mă rog, doi dolari. Am găsit doi dolari într-un plic, pe biroul lui Nancy. Și știm sigur că domnul Clutter a încasat un cec de șaizeci de dolari chiar cu o zi înainte. Bănuim că trebuie să fi rămas cel puțin cincizeci de dolari. Dar spun unii: „Nimeni nu omoară patru persoane pentru cincizeci de dolari”. Sau alții: „Firește, criminalul o fi luat banii doar ca să ne inducă în eroare, să ne facă să credem că jaful a fost motivul”. M-ar mira. Se lăsa seara, iar Dewey își întrerupse consultările ca să-i telefoneze acasă soției sale, Marie, ca s-o prevină că n-o să vină la cină. Ea îi răspunse: „Da, Alvin, bine”, dar el remarcă în tonul ei o neliniște neobișnuită. Soții Dewey, care aveau doi băieți, se căsătoriseră cu șaptesprezece ani în urmă, iar Marie, născută în Louisiana, fostă stenografă la Biroul Federal de Investigații, pe care o cunoscuse pe vremea când fusese detașat la New Orleans, arăta înțelegere față de inconveniențele meseriei lui – ore nepotrivite, apeluri telefonice neașteptate care-l puneau pe drumuri în părți îndepărtate ale statului. — Ce s-a întâmplat? o întrebă el. — Nimic, îl asigură ea. Să nu uiți doar să suni când vii acasă astăseară. Am cerut să se schimbe toate broaștele. Dewey înțelese și spuse: — Nu-ți face griji, draga mea. Încuie doar ușile și aprinde lumina de pe verandă. După ce atârnă telefonul, un coleg îl întrebă: — Ce s-a întâmplat? Lui Marie îi e frică? — Da, lua-o-ar dracu’ de treabă. Și ei, și tuturor le e frică.

Nu chiar tuturor. Fără îndoială nu dirigintei și intrepidei văduve Myrtle Clare, care își disprețuia concetățenii, socotindu-i „o adunătură de fricoși ce dârdâie în bocanci și se tem să închidă și ochii”. Tot ea spunea: „Eu, una, la vârsta mea înaintată, dorm la fel de bine ca totdeauna. Cine are chef să-mi joace o farsă n-are decât”. (Unsprezece luni mai târziu, un grup de bandiți mascați și înarmați au răspuns la avertisment și au năvălit în oficiul poștal, ușurând-o de nouă sute cincizeci de dolari.) Ca de obicei, părerile doamnei Clare coincideau rar cu ale altora. — Pe aici, cum spunea proprietarul prăvăliei de feronerie din Garden City, broaștele și lacătele sunt articolele care se vând cel mai repede. Oamenilor nici nu le pasă ce cumpără. Vor doar să fie rezistente. Imaginația, firește, poate deschide orice ușă, poate întoarce cheia și lăsa spaima să intre. Marți în zori, o mașină plină cu vânători de fazani din Colorado, străini care nu aflaseră de nenorocirea petrecută în partea locului, au rămas uimiți de spectacolul oferit pe când traversau preria și treceau prin Holcomb: ferestrele erau luminate, aproape toate ferestrele de la toate casele, iar în odăile scăldate în lumină oameni îmbrăcați din cap până în picioare, familii întregi chiar, vegheau încă, pândind și ascultând. De ce le era teamă? „S-ar putea întâmpla din nou”. Cu unele variante, acesta era răspunsul obișnuit. Totuși, o femeie, o profesoară, a remarcat: — Teama n-ar fi luat asemenea proporții dacă s-ar fi întâmplat altcuiva și nu familiei Clutter. Altcuiva mai puțin admirat. Mai puțin prosper. Mai puțin sigur. Familia asta reprezenta însă tot ce prețuiesc și respectă cu adevărat oamenii de prin împrejurimi, iar gândul că așa ceva li s-a putut întâmpla tocmai lor, ei bine, e ca și când ți s-ar spune că nu există Dumnezeu. Viața ți se pare fără sens. Nu cred că oamenii sunt neapărat speriați, ci mai degrabă sunt adânc mâhniți. Un alt motiv, cel mai simplu, cel mai urât, era că grupurile de vecini și de prieteni, până atunci atât de liniștiți, au fost brusc silite să treacă prin experiența unică de a se îndoi unii de alții. Evident, fiecare credea că asasinul e printre ei și absolut toți împărtășeau părerea exprimată de Arthur Clutter, un frate al defunctului care, în cadrul unei discuții cu ziariștii în holul unui hotel din Garden City pe 17 noiembrie, declarase: „Când o să se lămurească lucrurile, pun pariu că, indiferent cine e

făptașul, locuiește undeva pe o rază de cincisprezece kilometri de locul unde ne aflăm acum”. La aproximativ șase sute patruzeci de kilometri est de locul unde se afla atunci Arthur Clutter, doi tineri ocupau împreună un separeu din Eagle Buffet, un birt din Kansas City, unde luau masa de seară. Unul din ei, cu fața îngustă și cu o pisică albastră tatuată pe mâna dreaptă, înfulecase mai multe sendvișuri cu pui și salată verde, iar acum privea lung mâncarea însoțitorului său: un hamburger neatins și un pahar de bere de rădăcini în care se dizolvau trei tablete de aspirină. — Perry, scumpule, zise Dick, văd că n-ai de gând să mănânci burgerul ăla. Îl iau eu. Perry îi împinse farfuria peste masă. — Dumnezeule! De ce nu mă lași să mă concentrez? — Nu-i nevoie să-l citești de cincizeci de ori. Se referea la un articol de pe prima pagină a ziarului Star din 17 noiembrie, ediția din Kansas City. Articolul purta titlul: SE CUNOSC PREA PUȚINE INDICII ÎN ASASINAREA CELOR PATRU și constituia urmarea primei știri despre crimă, publicată cu o zi înainte. Se încheia cu un paragraf rezumativ. „Anchetatorii trebuie să caute un criminal sau mai mulți, a cărui (sau a căror) șiretenie e evidentă, chiar dacă motivul lui (sau al lor) nu e la fel de evident. Căci acest criminal sau criminali: 1. A(u) tăiat firele telefonice ale celor două aparate din casă. 2. A(u) legat cu pricepere victimele și le-a(u) pus căluș la gură, fără să lase vreo urmă că s-a(u) luptat cu vreuna dintre ele. 3. N-a(u) furat nimic din casă, nu a(u) lăsat niciun indiciu că a(u) căutat ceva, cu excepția poate a portvizitului [domnului Clutter]. 4. A(u) împușcat în locuri diferite din casă patru persoane, adunând cu calm cartușele trase. 5. A(u) intrat în casă și a(u) plecat, ducând probabil cu el/ei arma crimei, fără să-l/să-i vadă nimeni. 6. A(u) acționat fără motiv, dacă se poate renunța la ipoteza unei tentative infructuoase de jaf, pe care anchetatorii sunt nevoiți s-o cerceteze.” — „Căci acest criminal sau criminali”, citi Perry cu voce tare. E greșit.

Corect din punct de vedere gramatical ar fi: „Acest criminal sau acești criminali”. Continuă în vreme ce-și sorbea berea cu aspirine: Oricum, tot nu-i cred. Și nici tu nu-i crezi. Recunoaște, Dick. Fii cinstit. Nu crezi în povestea asta cu lipsa de indicii. Ieri, după ce cercetaseră ziarele, Perry pusese aceeași întrebare, iar Dick, care sperase c-a lămurit-o („Ascultă. Dacă țărănoii ăștia ar fi fost în stare să facă cea mai mică legătură între noi și omoruri, le-am fi auzit potcoavele cailor de la o sută șaizeci de kilometrice aici”), se plictisise s-o asculte din nou. Era prea plictisit ca să mai protesteze când Perry reluă problema: — Întotdeauna mi-am ascultat presimțirile. De-asta am rămas în viață. Îl știi pe Willie-Jay? A zis că sunt un „medium” înnăscut și se pricepe la astfel de lucruri, îl interesează. A spus că am un înalt grad de „percepție extrasenzorială”. Ca și cum ai avea în tine un radar, vezi lucrurile înainte să apară. O schiță a evenimentelor viitoare. Uite, de pildă, frate-meu și nevastă-sa. Jimmy și nevastă-sa. Se iubeau la nebunie, dar el era groaznic de gelos și atâta a chinuit-o cu gelozia lui, cu bănuielile lui că-l înșeală în lipsa lui, încât ea s-a împușcat, iar a doua zi Jimmy și-a tras și el un glonț în cap. În 1949, când s-a întâmplat asta, mă aflam în Alaska cu tata, lângă Circle City, și i-am spus tatei: „A murit Jimmy”. Peste o săptămână am primit știrea. Îți jur că-i adevărat. Altă dată, în Japonia, ajutam la încărcatul unui vas și mam așezat să mă odihnesc o clipă. Deodată, o voce din mine mi-a strigat: „Sări!”. Cred c-am sărit vreo doi metri și chiar atunci, exact pe locul unde stătusem, s-au prăbușit o tonă de materiale. Aș putea să-ți dau o sută de exemple. Nu-mi pasă dacă mă crezi sau nu. De pildă, chiar înainte de accidentul meu de motocicletă, am văzut cum se vor petrece lucrurile: le-am văzut în minte – ploaia, urmele de derapaj pe șosea, iar eu pe jos, plin de sânge și cu picioarele rupte. Tot așa și acum. Am o presimțire. Îmi spune ceva că-i vorba de o cursă. Lovi cu degetul în ziar. Doar fraze în doi peri. Dick mai comandă un hamburger. În ultimele zile îl chinuise o foame pe care nimic, nici trei fripturi la rând, o duzină de tablete de ciocolată, o jumătate de kil de jeleuri nu păreau s-o poată potoli. Perry, din contra, n-avea poftă de mâncare. Trăia din bere, aspirină și țigări. — Nu-i de mirare că ai crize, îi spuse Dick. Hai, băiete, scoate-ți frica

din oase. Am reușit. A ieșit perfect. — Mă surprind vorbele tale, dacă ținem seama de tot ce s-a întâmplat, îi răspunse Perry. Calmul vocii sublinia malițiozitatea replicii. Dar Dick nu-i dădu importanță, zâmbi chiar – iar zâmbetul era o declarație foarte abilă. Iată – părea că spune – un tip cu un zâmbet de copil, foarte agreabil, dichisit, afabil, un băiat căruia i-ai da briciul pe mână, să te bărbierească. — Bine, zise Dick. Poate c-am primit niște informații greșite. — Aleluia. — Dar în ansamblu a fost perfect. Am trimis mingea afară din teren. S-a pierdut. Și pierdută o să rămână. Nu există nicio dovadă compromițătoare. — Mie îmi vine una în gând. Perry mersese cam departe. Continuă totuși: Floyd, așa-l cheamă? O lovitură puțin sub centură, dar Dick o merita, încrederea lui era ca un zmeu ce trebuia tras jos. Perry observă însă cu oarecare temeri cum semnele furiei modifică expresia lui Dick: bărbia, buzele, întreaga față se lăsaseră în jos. Bășicuțe de salivă îi apărură la colțurile buzelor. Ei bine, dacă se isca o bătaie, Perry se putea apăra. Era scund, cu câțiva centimetri mai scund decât Dick, pe picioarele lui pitice, schilodite nu se putea bizui, cântărea însă mai mult decât prietenul lui, era mai îndesat și putea să gâtuie și un urs cu brațele lui. S-o dovedească însă în luptă ar fi însemnat o despărțire definitivă, lucru deloc de dorit. Fie că-i plăcea sau nu Dick (iar Dick nu-i displăcea, deși odinioară ținuse mai mult la el, îl respectase mai mult), era evident că devenise periculos să se despartă tocmai acum. Asupra acestui punct căzuseră amândoi de acord, căci Dick spusese: „Dac-o să fim prinși, atunci să fim prinși împreună. O să ne putem ajuta reciproc. Când o să înceapă să vină cu mărturii false, tu ai spus așa, eu așa”. În plus, despărțirea de Dick însemna sfârșitul planurilor, care încă i se păreau atrăgătoare și care, în ciuda recentelor răsturnări de situație, amândoi le considerau încă posibile; o viață petrecută în căutare de comori îngropate pe fundul mării, colindând printre insule sau de-a lungul coastelor de la sud de frontieră. — Domnul Wells! spuse Dick. Ridică furculița. I-arăt eu lui. I-arăt eu,

chiar dacă mă prind c-un cec fals. Doar s-ajung îndărăt la pușcărie. Furculița coborî fulgerător și se înfipse în masă. Drept în inimă, scumpule. — Nu zic c-o să ne trădeze, răspunse Perry, vrând să-i facă o concesie, acum că mânia lui Dick îl ocolise și lovise în altă direcție. O să fie prea speriat. — Sigur, spuse Dick, sigur. O să fie speriat. Era de mirare cât de ușor își schimba Dick dispoziția; cât ai bate din palme, toate urmele de răutate, toată fanfaronada posacă se evaporaseră. Spuse: — Presimțirile tale. Spune-mi, dacă erai așa de sigur c-o să-ți pierzi cumpătul, de ce n-ai vrut să renunțăm? Nu s-ar fi întâmplat nimic dacă ți-ai fi văzut de treabă, nu? Aceasta era o enigmă la care Perry reflectase. Avea sentimentul că o rezolvase, dar soluția ei, deși simplă, i se părea și nebuloasă. — Nu. Pentru că odată ce hotărăști că un lucru urmează să se întâmple, nu-ți rămâne decât să speri că nu se va întâmpla totuși. Sau se va întâmpla, depinde. Cât trăiești, te așteaptă întotdeauna ceva și chiar dacă-i un lucru rău și știi că-i rău, ce poți face? Nu poți să încetezi să trăiești. Așa și cu visul meu. De mic, visez același lucru. Că sunt în Africa. Într-o junglă. Mă plimb printre copaci spre unul dintre ei, care crește stingher. Dumnezeule, în cel hal pute copacul ăla! Îmi face greață, atât de tare pute. Numai că merită să te uiți la el, e frumos, are frunze albastre și ramuri încărcate cu diamante. Diamante mari cât portocalele. De-asta sunt acolo, s-adun un coș de diamante. Știu însă că de cum încerc, de cum întind mâna să iau un diamant, o să cadă peste mine un șarpe. Un șarpe, paznicul pomului. O bestie grăsană ascunsă printre crăci. Știu dinainte, înțelegi? Și, Dumnezeule, nu pot să mă lupt cu un șarpe. Mă gândesc totuși să-mi încerc norocul. Până la urmă, dorința de-a pune mâna pe diamante e mai puternică decât teama de șarpe. Așa că mă duc să culeg un diamant, îl țin în palmă, îl strâng în mână, când mă pomenesc cu șarpele pe cap. Ne încăierăm, dar e alunecos afurisitul, și nu-l pot apuca, mă zdrobește, îmi aud picioarele trosnind. Acum urmează partea la care mă trec sudorile numai când mă gândesc. Vezi, șarpele începe să mă înghită. Întâi picioarele. De parcă te scufunzi în nisipuri

mișcătoare. Perry ezită. Nu se putu abține să nu observe că Dick, curățindu-și unghiile cu un dinte de furculiță, nu arăta niciun interes pentru vis. — Ei, și te înghite șarpele? întrebă Dick. Sau ce? — Lasă. Nu e important. (Era totuși! Sfârșitul avea o mare importanță, fiind, în taină, motiv de bucurie, i-l povestise odinioară lui Willie-Jay, prietenul lui. Îi descrisese pasărea ce plutea prin aer, „un fel de papagal galben”. Firește, WillieJay era altfel, o minte delicată, „un sfânt”. El înțelesese. Dar Dick? Dick era în stare să râdă. Iar Perry nu suporta ca cineva să ia în râs papagalul – avea șapte ani când pasărea zburase pentru prima oară în visele lui, era pe atunci un copil urât de toți și plin de ură, cu sânge amestecat, într-un orfelinat din California condus de călugărițe – educatoare severe în lințolii care îl biciuiau când făcea pipi în pat. După una din aceste pedepse de neuitat – „M-a trezit. Avea o lanternă și m-a lovit cu ea. A dat în mine. Și când lanterna s-a spart, m-a pocnit mai departe pe întuneric” –, a apărut papagalul, a sosit când el dormea, o pasăre „mai înaltă decât Iisus, galbenă ca floarea soarelui”, un înger-războinic ce le-a scos ochii călugărițelor cu ciocul, le-a măcelărit în timp ce ele „cereau îndurare”, apoi l-a ridicat atât de ușor în aer, l-a învelit și și-a luat zborul cu el spre „rai”. Odată cu trecerea anilor, chinurile de la care îl scăpa pasărea erau altele. Alte persoane – copii mai mari, tatăl lui, o fată care-l înșelase, un sergent pe care îl cunoscuse în armată – au luat locul maicilor, dar papagalul a rămas, un răzbunător pogorât din ceruri. Astfel, șarpele, paznicul pomului încărcat cu diamante, n-apuca niciodată să-l devoreze complet, ci era el însuși devorat. Apoi, binecuvântata înălțare la cer! Înălțarea spre un rai care într-una din versiuni era doar „o senzație”, un sentiment de putere, de superioritate inegalabilă – sentimente care într-o altă versiune erau transpuse într-un loc real. „Ca într-un film. Poate că acolo am văzut așa ceva, îmi amintesc dintrun film. Căci unde aș fi putut vedea o astfel de grădină? Cu trepte albe de marmură? Cu fântâni? Și departe, jos de tot, dacă mergi până la marginea grădinii, vezi oceanul. Formidabil! Ca la Carmel, în California. Lucrul cel mai grozav e totuși o masă lungă, lungă. Nici nuți închipui atâta mâncare. Stridii. Curcan. Hotdogi. Fructe, să faci din

ele un milion de pahare de crușon. Și ascultă, absolut totul e gratis. Mă înțelegi, nu trebuie să-mi fie teamă să mă ating de ele. Pot să mănânc cât vreau și nu mă costă un cent. De-asta știu unde sunt”.) — Eu, unul, sunt normal, zise Dick. Nu visez decât puicuțe blonde. Apropo, ai auzit de coșmarul caprei? Așa era Dick, gata întotdeauna să spună vreun banc porcos pe orice subiect. Spuse însă bancul cu talent, iar Perry, deși oarecum puritan, nu s-a putut abține să nu râdă, ca întotdeauna. Vorbind despre prietenia ei cu Nancy Clutter, Susan Kidwell a declarat: — Eram ca două surori. Cel puțin, eu așa simțeam, parcă mi-ar fi fost soră. În primele zile n-am putut să merg la școală. Am stat acasă până după înmormântare. La fel și Bobby Rupp. O vreme, Bobby și cu mine am fost mereu împreună. E un băiat simpatic, bun la inimă, și niciodată nu i s-a întâmplat ceva atât de îngrozitor. Să piardă pe cineva la care ține. Iar apoi, culmea, să fie supus unui detector de minciuni. Nu vreau să spun că a rămas cu resentimente din cauza asta. Și-a dat seama că polițiștii nu-și făceau decât datoria. Mie mi sau mai întâmplat vreo două, trei lucruri neplăcute, lui însă nu, așa că a fost un șoc când a descoperit că poate viața nu e doar un lung meci de baschet. De obicei, ne plimbam în Fordul lui vechi. De colo-colo pe șosea. Până la aeroport și îndărăt. Sau ne duceam la Cree-Mee, ăstai un restaurant în aer liber, rămâneam în mașină, comandam o Cola și ascultam radioul. Radioul cânta tot timpul, deci nu trebuia să vorbim. Atât că uneori Bobby spunea cât de mult o iubise pe Nancy și că n-o să mai țină la nicio altă fată. Eu, una, sunt sigură că Nancy n-ar fi dorit așa ceva și i-am spus. Țin minte că era într-o luni, am plecat cu mașina până la râu. Am parcat pe pod. De acolo se vedea casa, casa domnului Clutter, și ogoarele ce se pierd în depărtare. Undeva, în zare, pe un ogor ardea un foc. Ardeau obiecte din casă. Oriunde priveai, îți amintea ceva de ei. Pe malurile râului pescuiau oameni cu plase, dar nu pește. Bobby spunea că, desigur, căutau armele. Cuțitul. Revolverul. Lui Nancy îi plăcea mult râul. În nopțile de vară aveam obiceiul să călărim pe iapa lui Nancy, Babe, iapa aia bătrână și sură. Mergeam

direct la râu și intram în apă. Pe urmă Babe se bălăcea unde era apa mai mică, iar noi cântam din fluiere. S-a făcut frig. Mă întreb ce Dumnezeu o să se întâmple cu ea. Vreau să spun, cu Babe. O doamnă din Garden City a luat câinele lui Kenyon. L-a luat pe Teddy. Dar Teddy a fugit și s-a întors la Holcomb. Însă doamna a venit și l-a luat din nou. Iar eu am pisica lui Nancy, pe Evinrude. Dar Babe? Cred c-o s-o vândă. Ce rău i-ar părea lui Nancy. Ce furioasă ar fi. În altă zi, în ajunul înmormântării, Bobby și cu mine ședeam lângă șinele de cale ferată. Ne uitam cum trec trenurile. Ceva foarte stupid. Ca oile în viscol. Deodată, Bobby și-a revenit și a zis: „Ar trebui să mergem s-o vedem pe Nancy”. Așa c-am mers cu mașina până la Garden City și ne-am dus până la salonul de pompe funebre al lui Phillips de pe Main Street. Cred că era cu noi și fratele mai mic al lui Bobby. Da, sunt sigură că era și el. Țin minte că l-am luat cu mașina când s-a terminat școala. Și îmi amintesc că a zis că a doua zi n-o să fie ore, pentru ca toți copiii din Holcomb să poată participa la înmormântare. Și ne spunea tot timpul ce credeau copiii. Spunea că toți copiii erau convinși că-i mâna unui „asasin plătit”. N-am vrut să aud asemenea vorbe. Trăncăneli, tot ce disprețuia Nancy mai mult. Oricum, nu-mi pasă cine a făcut-o. Cumva mi se pare în afara discuției. Prietena mea nu mai e. Dacă îl descoperă pe criminal n-o să revină la viață. Ce altceva contează? N-au vrut să ne lase să intrăm. Vreau să spun, la salonul de pompe funebre. Au zis că nimeni nu poate „să viziteze familia”. Cu excepția rudelor. Dar Bobby a insistat și, în cele din urmă, patronul, care îl cunoștea pe Bobby și cred că-i părea rău de el, a acceptat, „dar să nu spuneți nimănui. Hai, intrați”. Acum regret c-am intrat. Cele patru coșciuge, care aproape că umpleau salonul încărcat de flori, urmau să fie sigilate în timpul slujbei, măsură de bun-simț, deoarece, în ciuda grijii depuse ca victimele să apară cât mai bine, efectul obținut era alarmant. Nancy avea pe ea rochia de catifea vișinie, iar fratele ei o cămașă cadrilată, în culori vii. Părinții erau îmbrăcați mai sobru, domnul Clutter într-un costum albastru închis de lână, iar soția într-o rochie albastră închis de satin. Și mai era ceva care dădea îndeosebi scenei un aer oribil, capul fiecăruia era complet îngropat în vată, un cocon de dimensiunile duble ale unui balon obișnuit, iar vata, fiindcă fusese stropită cu o substanță strălucitoare,

lucea ca zăpada artificială de pe pomul de Crăciun. Susan s-a retras imediat. — Am ieșit și-am așteptat în mașină, își reaminti ea. Pe cealaltă parte a străzii, un om grebla frunzele căzute. M-am uitat tot timpul la el. Pentru că nu voiam să închid ochii. Credeam că dacă o să-i închid, o să leșin. Așa că l-am urmărit cum adună frunzele și le arde. L-am urmărit, fără să-l văd, de fapt. Nu vedeam decât rochia aia. O cunoșteam bine. Eu o ajutasem să aleagă materialul. O croise și o cususe singură. Îmi amintesc ce încântată fusese când a purtat-o prima oară. La o petrecere. Nu vedeam decât rochia de catifea roșie a lui Nancy. Pe Nancy în rochia aia. Dansând. Ziarul Star din Kansas City a publicat o lungă relatare a înmormântării familiei Clutter, dar până să apuce Perry să citească articolul întins pe pat, într-o cameră de hotel, numărul respectiv era vechi de două zile. Însă chiar și atunci, îl citi mai mult în fugă. „O mie de persoane, cea mai mare adunare din cei cinci ani de existență ai Primei Biserici Metodiste, au luat parte astăzi la slujba ținută pentru cele patru victime… Mai multe colege de-ale lui Nancy, de la liceul din Holcomb, au plâns când reverendul Leonard Cowan a spus: «Dumnezeu ne dă curaj, dragoste și speranță chiar și când pășim printre umbrele din valea morții. Sunt sigur că în ultimele lor ceasuri Domnul a fost cu ei. Iisus nu ne-a promis niciodată că vom fi cruțați de durere sau mâhnire, dar a spus întotdeauna că va fi alături de noi ca să ne ajute să îndurăm». În ziua aceea de toamnă neobișnuit de călduroasă, șase sute de persoane au mers până la cimitirul din Valley View, la marginea de nord a orașului. Acolo, la groapă, au recitat cu toții «Tatăl nostru». Vocile lor, reunite într-o șoaptă scăzută, puteau fi auzite din orice parte a cimitirului.” O mie de oameni! Perry era impresionat. Se întrebă cât o fi costat înmormântarea. Banii îl preocupau mult, deși nu cât îl preocupaseră mai înainte în acea zi, o zi începută „fără un sfanț”, între timp, situația se îmbunătățise. Datorită lui Dick, dispuneau amândoi de „o sumă frumoasă”, cât să le ajungă până în Mexic. Dick! Ce șmecher! Ce descurcăreț! Da, trebuia să recunoască. Dumnezeule, era de necrezut cum putea să tragă fraierii pe sfoară.

Ca pe vânzătorul de la magazinul de confecții din Kansas City, în Missouri, primul loc unde Dick se hotărâse să „dea lovitura”. Perry nu încercase niciodată „să plaseze un cec fals”. Se simțea nervos, dar Dick îi spusese: „Nu-ți cer decât să stai liniștit. Să nu râzi și să nu pari surprins de nimic din ce spun”. Se părea că Dick avea o vocație deosebită pentru operația pe care și-o propusese. A intrat cu tupeu în magazin, l-a prezentat pe Perry vânzătorului drept „un prieten care o să se însoare” și a continuat: „Eu sunt cavalerul de onoare. Îl ajut la târguieli. Pentru, ha, ha, ceea ce s-ar putea numi trusoul lui”. Vânzătorul s-a lăsat păcălit și, în curând, Perry, dezbrăcat de blugii lui, încerca un costum mohorât, considerat de vânzător drept „ideal pentru o ceremonie nepretențioasă”. După ce comentă asupra trupului ciudat proporționat al clientului său – trunchiul prea dezvoltat, așezat pe picioarele nedezvoltate – adăugă: „Mă tem că n-avem nimic care să vi se potrivească fără modificări”. O, răspunse Dick, era în regulă, nu se grăbeau, căsătoria urma să se țină de mâine într-o săptămână. După ce au terminat cu partea asta, au început să aleagă o serie de haine și pantaloni, potriviți, după spusele lui Dick, pentru o lună de miere în Florida. „Cunoști hotelul Eden Roc?”, l-a întrebat Dick pe vânzător. „Pe plaja din Miami? Și-au rezervat camere. Un dar de nuntă din partea rudelor ei. Două săptămâni, patruzeci de dolari pe zi. Ce zici de asta? Un urât ca ăsta a dat lovitura cu o fată drăguță și plină de bani. În timp ce tipii ca dumneata sau ca mine, bărbați bine…” Vânzătorul îi prezentă nota de plată. Dick vârî mâna în buzunarul de la șold, pocni din degete și exclamă: „La naiba! Mi-am uitat portofelul acasă”. Lui Perry, complicele lui, șmecheria i se păru atât de ieftină, încât n-ar fi putut să-l ducă de nas nici pe „un negrotei născut ieri”. Vânzătorul se pare că nu era însă de aceeași părere, căci scosese un carnet de cecuri și când Dick semnă pentru o sumă mai mare cu optzeci de dolari decât cea reală, achită diferența cu bani gheață. Când ieșiră din magazin, Dick spuse: „Așadar, te însori săptămână viitoare. Foarte bine, ai nevoie de-o verighetă”. Peste câteva clipe, în vechiul Chevrolet al lui Dick, ajunseră la un magazin numit „Cele mai bune bijuterii”. De acolo, după ce cumpărară prin cecuri un inel de logodnă de aur cu diamant și o verighetă tot de aur cu diamant, se îndreptară spre o casă de amanet pentru a scăpa

de toate articolele. Lui Perry îi păruse rău să le cedeze, începuse să creadă pe jumătate în povestea cu logodnica, deși, în ciuda descrierii lui Dick, nu și-o imagina drept o fată frumoasă și bogată, ci mai degrabă aranjată drăguț și cu o voce blândă. O vedea ca pe o „absolventă de colegiu”, în orice caz, „tipul intelectual”, genul de fată cum își dorise întotdeauna să întâlnească, fără să reușească vreodată. Asta dacă o excludem pe Cookie, sora medicală care îl îngrijise cât zăcuse în spital după accidentul de motocicletă. O scumpete, Cookie – ținuse la el, îl compătimise, îl alintase și îl convinsese să citească „literatură serioasă”, ca Pe aripile vântului și Aceasta e iubirea mea. Avuseseră loc și episoade sexuale stranii și furișe, vorbiseră de dragoste și de căsătorie, dar când rănile i se vindecaseră, își luase rămas-bun de la ea și-i dăduse drept explicație un poem pretins a fi opera lui: Există-un soi de oameni ce-n lume nu-și au locul, Părinți, prieteni cu durere-n inimi. Pe toți îi lasă-n urmă și-și caută norocul, Străbat șesuri întinse, noian de ape, culmi. Aprig le arde-n vene blestemul de gitan, Să nu-și găsească pacea și tihna niciodată, Departe ar ajunge de n-ar merge în van, Căci au curaj, putere și vrednicie multă, Însă în orice loc rămân, totul pare-anost Și nu râvnesc decât ce-i nou, cu straniu rost. De atunci n-o mai văzuse și nici nu mai auzise de ea, și totuși peste câțiva ani ceruse să i se tatueze numele ei pe braț, iar odată, când Dick îl întrebase cine e Cookie, îi răspunsese: „Nimeni. O fată cu care era să mă căsătoresc”. (Îl invidia pe Dick pentru că fusese căsătorit, chiar de două ori, și că avea trei copii. Soție, copii, iată experiențele pe care ar trebui să „le trăiască” deși, așa cum s-a întâmplat cu Dick, „nu-l făcuseră nici fericit și nici cu vreun amar de bine nu se alesese de pe urma lor”.) Inelele le-au amanetat pe o sută cincizeci de dolari. Au mai fost la un

magazin de bijuterii, pe nume Goldman, și au ieșit de acolo cu un ceas de mână bărbătesc de aur. Din magazinul următor, magazinul de articole foto Elko, „cumpăraseră” un complicat aparat de filmat. „Aparatura foto e cea mai bună investiție”, îl informase Dick. „E cel mai simplu de amanetat sau de vândut. Aparatura foto și televizoarele”. Se hotărâseră atunci să facă rost de mai multe televizoare, iar după ce își îndepliniseră misiunea, dăduseră iama în câteva magazine mari de confecții: Shepherd & Foster, Rothschild, Shopper’s Paradise. La asfințit, când magazinele se închideau, își burdușiseră buzunarele cu bani și mașina cu bunuri vandabile sau amanetabile. Trecând în revistă recolta de cămăși și de brichete, de aparatură scumpă și de butoni de manșetă ieftini, Perry se simțea alt om. Acum, în Mexic, vor avea „un nou prilej să ducă o viață întradevăr „demnă de a fi trăită”. Dick părea însă deprimat. Dădu din umeri disprețuitor la laudele lui Perry. („Nu, serios, Dick. Ai fost fantastic. Uneori mai că te-am crezut și eu.” ) Perry rămase nedumerit. Nu pricepea de ce Dick, de obicei atât de înfipt, devenise deodată, tocmai când avea motive serioase să se bucure, atât de posac, de pleoștit și de trist.

— Hai că fac cinste, îi spuse Perry. Se opriră la un bar. Dick bău trei cocktailuri Orange Blossom. După cel de-al treilea, întrebă din senin: — Și cu taică-meu cum rămâne? Of, Dumnezeule, mă simt… e atât de bătrân și de cumsecade. Iar mama, ai cunoscut-o doar. Ce-o să se întâmple cu ei? Eu mă car în Mexic. Sau în altă parte. Dar ei o să fie aici când o să înceapă să plouă cu cecuri false. Îl știu pe tata. O să vrea să le achite. Cum a tot încercat. Și n-o să poată, e bătrân, bolnav și n-are un sfanț. — Te înțeleg, îi spusese Perry sincer. Fără să fie bun la suflet, era sentimental și dragostea lui Dick pentru părinții lui, interesul față de ei, îl mișcase sincer. Ce naiba, Dick. E foarte simplu, îi zise Perry. O să achităm noi cecurile. Cum ajungem în Mexic, ne stabilim acolo și facem rost de bani. De-o groază de bani. — Cum? — Cum? Ce voia să spună Dick? Problema îl năuci pe Perry. La urma urmei, discutaseră o întreagă gamă de aventuri: prospectarea de aur, scufundări în adâncul oceanului în căutarea comorilor, iată doar două din proiectele propuse cu ardoare de Perry. Mai erau și altele. Vasul, de pildă. Discutaseră deseori despre un vas de pescuit la mare adâncime pe care urmau să-l cumpere, să-l echipeze și să-l închirieze celor veniți în vacanță, deși niciunul nu dăduse vreodată la rame sau nu prinsese niciun peștișor amărât. Pe urmă se mai puteau scoate bani buni la volanul unor mașini furate, ce trebuiau trecute peste frontierele Americii de Sud. („E cinci sute de dolari drumul”, cam așa își amintea Perry că citise undeva.) Dar dintre multiplele răspunsuri pe care le-ar fi putut da, se hotărî să-i reamintească lui Dick de averea ce-i aștepta pe insula Cocos, o suprafață minusculă în largul țărmului statului Costa Rica. — Pe bune, Dick, spuse Perry. E adevărat. Am o hartă. Cunosc întreaga poveste. Au fost îngropate acolo în 1821 – lingouri și bijuterii peruviene. Șaizeci de milioane de dolari, cam la atât se ridică totul. Chiar dacă nu le dibuim pe toate, chiar dacă găsim doar o parte din ele… vii cu mine, nu, Dick? Până atunci, Dick îl încurajase întotdeauna, îi ascultase cu atenție

poveștile despre hărți și comori, acum însă, pentru prima dată, se întreba dacă nu cumva Dick se prefăcuse de la bun început, dacă nuși bătuse cumva joc de el. Acest gând foarte dureros a fost dat uitării, a trecut, căci Dick îi făcu semn cu ochiul, îl lovi în glumă pe umăr și-i spuse: — Sigur, scumpule, merg cu tine până la capăt. Era trei dimineața și telefonul sună din nou. Firește, ora nu mai conta. Al Dewey era în orice caz treaz de-a binelea, ca și Marie și fiii lor, Paul, de nouă ani, și Alvin Adams Junior, de doisprezece ani. Căci cine putea dormi într-o casă – o casă modestă, fără etaj – unde telefonul suna toată noaptea din minut în minut? Dându-se jos din pat, Dewey îi promise soției: — De data asta îl scot din furcă. Nu îndrăznea însă să-și țină promisiunea. E adevărat că multe apeluri veneau de la ziariștii în căutare de noutăți sau de la așa-zișii glumeți, sau teoreticieni („Al? Ascultă, amice, am lămurit cazul. E o sinucidere și o crimă. Întâmplător, dispun de o informație sigură: Herb se afla într-o situație financiară dezastruoasă. Nu mai știa cum s-o scoată la capăt. Atunci ce-a făcut? A contractat o importantă poliță de asigurare. I-a împușcat pe Bonnie și pe copii și s-a sinucis cu o bombă. O grenadă de mână, plină de alice mari”), sau persoane anonime, cu mintea otrăvită („Cunoști familia L.? Străinii ăia? Ăia de nu muncesc? Ăia de chefuiesc toată ziua? Servesc numai cocktailuri? De unde au bani? Nu m-ar mira deloc dac-ar fi amestecați în afacerea asta”), sau doamne nervoase, alarmate de zvonurile puse în circulație și de trăncăneli cu totul fanteziste („Alvin, te cunosc de când erai mic. Și vreau să-mi spui cinstit dacă-i adevărat. L-am iubit și l-am respectat pe domnul Clutter, dar pur și simplu refuz să cred că omul ăsta, creștinul ăsta… refuz să cred că era fustangiu…”). Cei mai mulți însă dintre cei ce telefonau erau cetățeni cu simțul răspunderii, doritori să dea o mână de ajutor („Mă întreb dacă ai interogat-o pe Sue Kidwell, prietena lui Nancy? Am discutat cu fata și mi-a zis ceva ce mi-a rămas în minte. Mi-a spus că ultima oară când a vorbit cu Nancy, Nancy i-a mărturisit că domnul Clutter era foarte prost dispus. Era așa de trei săptămâni. Sue își închipuie că era foarte

necăjit de ceva, atât de necăjit încât se apucase de fumat…”). Ori acești oameni, ori alții interesați oficial – reprezentanții legii sau șerifii din alte părți ale statului („Asta s-ar putea să vă zică ceva, dar un barman de aici spune c-a auzit doi tipi discutând cazul într-un fel care l-a făcut să creadă că sunt amestecați…”). Și, deși niciuna din aceste conversații nu avusese alt rezultat decât ore suplimentare de muncă pentru anchetatori, era întotdeauna posibil ca apelul următor să aducă, după cum spunea Dewey, „deznodământul spectacolului”. Ridicând receptorul, Dewey auzi imediat: — Vreau să mărturisesc. — Cu cine vorbesc, vă rog? întrebă el. Bărbatul de pe fir repetă afirmația inițială și adăugă: — Eu am făcut-o. Eu i-am ucis pe toți. — Da, răspunse Dewey. Acum, ați putea să-mi dați numele și adresa dumneavoastră… — A, nu, nu, nu insista, replică omul cu vocea îngroșată de indignare alcoolică. N-am să vă spun nimic. Mai întâi recompensa. Îmi trimiteți recompensa și atunci vă spun cine sunt. E ultimul meu cuvânt. Dewey se întoarse în pat. — Nu, draga mea. Nimic important. Încă un bețiv. — Ce voia? — Voia să mărturisească. Cu condiția să-i trimitem mai întâi recompensa. (Un ziar din Arkansas, The Hutchinson News, oferise o mie de dolari pentru orice informație ce putea duce la rezolvarea crimei.) — Alvin, iar îți aprinzi țigara? Serios, Alvin, încearcă măcar să dormi. Era prea încordat ca să adoarmă, chiar dacă telefonul ar fi fost redus la tăcere, era prea agitat și prea dezamăgit. Niciun „indiciu” nu dusese nicăieri, cel mult într-o fundătură cu un perete absolut gol la capăt. Bobby Rupp? Detectorul de minciuni îl scosese de pe lista suspecților pe Bobby. Iar pe domnul Smith, fermierul care făcea noduri identice cu ale asasinului, Dewey îl eliminase de asemenea dintre suspecți, deoarece dovedise că în noaptea crimei fusese „plecat la Oklahoma”. Rămâneau deci cei doi Johni, tatăl și fiul, care la rândul lor aveau alibiuri convingătoare. „Așa că”, dacă am fi să-l cităm pe Harold Nye, „rezultatul final s-ar rezuma la o cifră rotundă de toată frumusețea:

zero”. Nici măcar eforturile de a descoperi mormântul pisicii lui Nancy nu avuseseră niciun rezultat. Cu toate acestea, apăruseră câteva elemente noi și semnificative. În primul rând, în timp ce tria hainele lui Nancy, doamna Elaine Selsor, mătușa ei, găsise vârât în vârful unui pantof un ceas cu brățară de aur. În al doilea rând, întovărășită de un agent al Biroului de Investigații din Kansas, doamna Helm cercetase fiecare cameră de la ferma River Valley, scotocise în toată casa cu speranța că va observa ceva în neregulă sau ceva lipsă, fapt care se și petrecuse. Și anume în camera lui Kenyon. Doamna Helm se uitase îndelung, bătuse camera în lung și-n lat, cu buzele strânse, atingând un obiect sau altul – vechea mănușă de baseball a lui Kenyon, ghetele de lucru, pătate de noroi ale lui Kenyon și bieții lui ochelari abandonați. Șoptise mereu: „E ceva în neregulă aici, o simt, o știu, dar nu-mi dau seama ce e”. Iar apoi își dădu seama: „Radioul! Unde-i micul aparat de radio al lui Kenyon?”. Luate la un loc, aceste descoperiri l-au silit pe Dewey să reconsidere posibilitatea unui „jaf curat” ca motiv. Fără îndoială, ceasul nu ajunsese din întâmplare în pantoful lui Nancy. Poate că fata, în timp ce stătea în întuneric auzise zgomote, pași și eventual voci, care o făcuseră să presupună prezența unor hoți în casă, iar atunci desigur pitise în grabă ceasul, un dar de la tatăl ei, la care ținea imens. Cât privește aparatul de radio, un aparat gri portativ, marca Zenith, nu mai exista nicio îndoială, dispăruse. Dewey nu putea accepta totuși teoria că familia fusese măcelărită pentru un câștig neînsemnat, „câțiva dolari și un aparat de radio”. Dacă accepta această ipoteză însemna să-și schimbe total părerea despre criminal sau mai degrabă criminali. Dewey împreună cu colegii săi hotărâseră ferm să treacă la plural. Executarea expertă a omorurilor dovedea destul de limpede că cel puțin unul din cei doi asasini era înzestrat cu o doză neobișnuită de șiretenie calculată, fiind – cu siguranță – mult prea inteligent pentru a săvârși o astfel de faptă fără un motiv premeditat. Dewey își mai dăduse seama și de alte amănunte deosebite, care îi întăreau convingerea că cel puțin unul din criminali reacționase emotiv în fața victimelor, simțind, chiar în timp ce-i ucidea, o doză oarecare de milă perversă. Cum se putea explica

altfel cutia saltelei? Toată povestea asta cu cutia era unul dintre lucrurile care îl chinuiau cel mai rău pe Dewey. De ce-și bătuseră capul criminalii să mute cutia din capătul îndepărtat al încăperii de la demisol și s-o așeze în fața cazanului, dacă n-ar fi avut intenția să-l facă pe domnul Clutter să se simtă mai comod, să-i ofere, în timp ce urmărea cuțitul ce se apropia, un culcuș mai puțin rigid decât cimentul rece? Studiind fotografiile de la locul crimei, Dewey deslușise alte detalii ce păreau să vină în sprijinul impresiei că asasinul era un om mișcat uneori de impulsuri prevenitoare. „Sau”, nu găsea tocmai cuvântul pe care îl căuta, „un ins tacticos. O fire moale. Așternuturile alea. Ce fel de om leagă fedeleș două femei, cum a făcut cu Bonnie și Nancy, ca apoi să le acopere cu așternuturile, cu tot dichisul, de parcă le-ar fi urat somn ușor și vise plăcute? Sau perna de sub capul lui Kenyon. La început m-am gândit că o făcuse ca să aibă o țintă mai ușoară. Acum cred că nu, a fost așezată din același motiv pentru care a fost adusă și cutia saltelei – pentru ca victima să stea mai comod.” Dar astfel de speculații, deși îl absorbeau pe Dewey, nu-l mulțumeau și nici nu-i dădeau sentimentul că „ajunge undeva”. O chestiune e rareori soluționată prin „teorii fanteziste”. Își punea toată încrederea în informații „obținute cu sudoarea frunții și pentru care bagi mâna-n foc”. Numărul mare de informații ce trebuiau cercetate și triate, ca și planul de lucru pentru a le obține anunțau multă alergătură, implicând, așa cum s-a și întâmplat, identificarea și „verificarea” a sute de persoane, printre care toți foștii argați de la ferma River Valley, prietenii și familia, orice persoană cu care domnul Clutter făcuse într-o măsură sau alta afaceri – înaintând cu ancheta în trecut cu viteza melcului. Căci, așa cum declarase Dewey echipei sale, „trebuie să-i dăm bătaie până reușim să-i cunoaștem pe cei din familia Clutter mai bine decât se cunoșteau chiar ei. Până găsim legătura între cele descoperite duminică dimineața și ceva ce s-a întâmplat acum cinci ani, să zicem. Legătura. Trebuie să existe. Trebuie, nu se poate altfel”. Soția lui Dewey ațipise, dar când îl simți că se dă jos din pat se trezi și-l auzi răspunzând încă o dată la telefon; din camera de alături, unde dormeau fiii ei, îi veniră la ureche hohote de plâns; mezinul plângea. — Paul?

De obicei, Paul nu se lăsa ușor tulburat și nici nu tulbura pe alții, nu se smiorcăia niciodată. Îl preocupau prea mult săpatul tunelelor în curtea din spate sau antrenamentele pentru a deveni „cel mai rapid alergător din ținutul Finney”. Dar în dimineața aceea, la micul dejun, izbucnise în lacrimi. Mama lui nici nu trebuia să-l întrebe de ce plânge. Își dădea seama că, deși băiețelul pricepea doar confuz motivele agitației din jur, se simțea amenințat de tot tămbălăul, de telefoanele agasante, de străinii care sunau la ușă și de ochii obosiți și îngrijorați ai tatălui său. Doamna Dewey se duse să-l liniștească pe Paul. Fratele lui, cu trei ani mai mare, o ajută. — Paul, zise el, dacă ești cuminte, mâine te învăț să joci pocher. Marie îl găsi pe Dewey în bucătărie, așteptând să fiarbă cafeaua; în fața lui, pe masa din bucătărie, erau întinse fotografiile de la locul crimei, pete sumbre, urâte, pe desenul cu fructe al mușamalei. (Odată o invitase să se uite și ea la fotografii. Marie refuzase: „Vreau să mi-o amintesc pe Bonnie cum era, ca de altfel pe toți ceilalți”.) — Poate că n-ar fi rău dac-ar sta copiii cu mama, spuse Dewey. Mama lui, văduvă, locuia nu departe, într-o casă pe care ea o considera prea mare și prea tăcută. Nepoții erau întotdeauna bineveniți. — Doar câteva zile. Până… în fine, până… — Alvin, crezi c-o să trăim iarăși și noi ca oamenii? îl întrebă doamna Dewey. În mod normal, viața lor era cam așa: munceau amândoi, doamna Dewey era secretară la un birou, și își împărțeau treburile casnice, cu rândul la mașina de gătit și la chiuvetă. (Când era Alvin șerif, unii colegi îl ironizau. Spuneau: „Ia uite-l! Sosește șeriful Dewey! Un dur! Are pistol cu șase gloanțe! Dar când se duce acasă, scoate pistolul șiși pune șorțul!”) Pe vremea aceea strângeau bani să-și construiască o casă la o fermă cumpărată de Dewey în 1951, o sută douăzeci de hectare la câțiva kilometri nord de Garden City. Pe timp frumos și mai ales în zilele calde, când lanurile de grâu înalte dădeau în copt, lui Dewey îi plăcea să se ducă cu mașina acolo și să se antreneze la tras cu arma – împușca ciori, cutii goale de conserve sau hoinărea cu închipuirea prin casa ce spera să fie a lui, prin grădina pe care intenționa s-o planteze și pe sub pomii încă nesădiți. Era sigur că într-

o zi, oaza lui de stejari și ulmi o să se întindă pe acele câmpii încă neumbrite. „Într-o zi. Dacă dă Dumnezeu.” Credința în Dumnezeu și ritualul ce o însoțea – frecventarea bisericii în fiecare duminică, rugăciunea înaintea meselor, rugăciunea înainte de culcare – jucau un rol important în existența zilnică a familiei Dewey. „Nu înțeleg cum poate cineva să se așeze la masă fără s-o binecuvânteze”, spusese o dată doamna Dewey. „Câteodată, când mă întorc de la birou, mă simt obosită. Dar e întotdeauna cafea pe aragaz, iar uneori găsesc și câte un mușchi de vacă în frigider. Copiii aprind focul ca să pregătim friptura, discutăm, povestim ce-am făcut toată ziua și când masa e gata știu c-avem toate motivele să fim fericiți și recunoscători. Așa că spun: Mulțumesc, Doamne. Nu pentru că trebuie, ci pentru că vreau.” De data asta, doamna Dewey spuse: — Alvin, răspunde-mi. Crezi c-o să trăim iarăși și noi ca oamenii? Era gata să-i răspundă, dar telefonul îl opri. Vechiul Chevrolet părăsi Kansas City pe 21 noiembrie, într-o sâmbătă noaptea. Bagajele fuseseră legate de barele de șoc și prinse cu frânghii de acoperiș. Portbagajul era atât de ticsit, încât nu se mai închidea, iar pe bancheta din spate îngrămădiseră două televizoare. Pasagerii stăteau înghesuiți: Dick la volan, iar alături Perry, strângându-și la piept vechea chitară Gibson, obiectul lui cel mai de preț. Restul posesiunilor lui Perry, un geamantan de carton, un aparat de radio cenușiu, marca Zenith, un bidon plin cu bere dulce de rădăcini (se temea că poate n-o să găsească în Mexic băutura lui preferată), două cutii imense cu cărți, manuscrise, amintiri scumpe (Ce scandal făcuse Dick! Le blestemase, dăduse cu piciorul în cutii, le numise „două sute cincizeci de kile de gunoi!”), toate contribuiau la harababura din mașină. Pe la miezul nopții au trecut granița în Oklahoma. Perry, fericit că iese din Kansas, s-a destins în cele din urmă. Acum era adevărat, o apucaseră pe drumul lor. Pe drumul lor, fără întoarcere, fără regrete în ce-l privea, căci nu lăsa nimic în urmă și pe nimeni care să se întrebe foarte mirat unde dispăruse. Nu același lucru se putea spune despre Dick. Existau oameni pe care susținea că-i iubește: trei fii, o mamă, un

tată, un frate, cărora nu îndrăznise să le mărturisească planurile lui sau de la care să-și ia rămas-bun, deși nu se aștepta să-i mai vadă, cel puțin nu în lumea asta. „Sâmbătă s-a oficiat căsătoria domnișoarei Clutter cu domnul English”. Acest titlu, apărut la rubrica mondenă a ziarului Telegram din Garden City în ziua de 23 noiembrie a surprins mulți cititori. Se părea că Beverly, cea de a doua fiică a domnului Clutter, rămasă în viață, se măritase cu domnul Vere Edward English, tânărul student la Biologie cu care era de mult logodită. Domnișoara Clutter purtase o rochie albă, iar nunta, pe picior mare („Doamna Leonard Cowan a cântat solo, iar doamna Howard Blanchard la orgă”), se desfășurase solemn la Prima Biserică Metodistă, biserica în care cu trei zile înainte mireasa își plânsese în mod oficial părinții, fratele și sora mai mică. Totuși, după relatarea ziarului Telegram, „Vere și Beverly plănuiseră să se căsătorească de Crăciun. Invitațiile se tipăriseră, iar tatăl ei rezervase biserica pentru acea dată. Din cauza tragediei neașteptate și cum multe rude venite de la mare depărtare se aflau deja acolo, tânărul cuplu a hotărât să facă nunta sâmbătă”. Nunta odată încheiată, cei din familia Clutter s-au risipit. Luni, când ultimii dintre ei au plecat din Garden City, Telegram a publicat pe prima pagină o scrisoare a domnului Howard Fox, din Oregon, Illinois, unul din frații lui Bonnie Clutter. Scrisoarea, după ce-și exprima recunoștința față de cetățenii ce-și deschiseseră „căminul și inima” familiei năpăstuite, căpăta un ton de rugăminte: „Există multe resentimente în această comunitate [cu alte cuvinte, în Garden City]”, a scris domnul Fox. „Am auzit chiar în mai multe prilejuri spunându-se că, dacă va fi prins făptașul va fi spânzurat de primul copac. Să ne ferim de astfel de sentimente. Răul a fost săvârșit și nu mai poți schimba nimic luând viața altcuiva. Să iertăm, cum e voia Domnului. Nu-i bine să păstrăm în inimi ură. Făptașului o să-i vină greu să trăiască împăcat cu sine. Nu-și va găsi liniștea decât când se va înălța întru Domnul pentru iertarea

păcatelor. Să nu-i stăm noi în cale, ci mai bine să ne rugăm să-și găsească liniștea.” Mașina era parcată pe un promontoriu unde Perry și Dick se opriseră să mănânce. Venise ora prânzului. Dick scruta orizontul cu un binoclu. Munți. Pe cerul alb se învârteau șoimi. Un drum colbuit șerpuia printrun sat alb și colbuit. Se împliniseră două zile de când se afla în Mexic și deocamdată toate îi plăceau, până și mâncarea. (Chiar atunci mânca o tortilla rece și uleioasă.) Trecuseră frontiera pe la Laredo, statul Texas, în dimineața de 23 noiembrie și își petrecuseră prima noapte într-un bordel din San Luis Potosí. Acum erau la trei sute douăzeci și cinci de kilometri nord de destinația lor, Mexico City. — Știi ce cred? îi spuse Perry. Cred că nu-i a bună cu noi. C-am făcut ce-am făcut. — Ce-am făcut? — Acolo, departe… Dick vârî binoclul într-un toc de piele, un obiect de lux, gravat cu inițialele H.W.C. Era enervat. La culme. De ce dracu’ nu-și ținea Perry gura? Iisuse Hristoase, ce sens avea să dezgroape mereu afacerea aia blestemată? Era turbat de-acuma. Mai ales de când căzuseră de acord să nu mai pomenească de blestemăția aia. Pur și simplu s-o uite. — Trebuie să fii sărit ca să faci așa ceva, zise Perry. — Pe mine scutește-mă, scumpule, zise Dick. Eu, unul, sunt normal. Dick vorbea serios. Își închipuia că e un om echilibrat, cumpătat, ca toată lumea, poate ceva mai deștept decât majoritatea, atâta tot. Perry însă, după părerea lui Dick, Micul Perry „era cam sărit de pe fix”. Ca să nu spună mai rău. Primăvara trecută, când fuseseră colegi de celulă la Penitenciarul de Stat din Kansas, observase multe din ciudățeniile mai puțin izbitoare ale lui Perry: Perry putea să fie de-a dreptul copilăros, făcea mereu pipi în pat și plângea în somn („Tată, te-am căutat peste tot, unde-ai fost, tată?”) și Dick îl văzuse deseori „stând ore întregi și sugându-și degetul, cu nasul în afurisitele alea de hărți cu comori”. Asta era doar o latură a problemei. Mai existau și altele. În unele privințe, amicul Perry „îți băga frica în oase”. De pildă, firea lui. Puteau să-l apuce pandaliile „mai iute decât pe zece indieni

beți”. Nici n-apucai să-ți dai seama ce se întâmplă. „E în stare să te omoare”, spusese Dick odată, „și tu nici nu te prinzi, dacă-l asculți și te uiți la el”. Căci, oricât de violentă ar fi fost furia lui lăuntrică, pe dinafară Perry rămânea un tânăr calm și dur, cu ochi senini și ușor adormiți. Trecuse vremea când Dick crezuse că poate controla, că poate regla temperatura acestor friguri care îl ardeau și-l înghețau pe amicul său. Greșise, iar în zilele următoare acestei descoperiri, devenise foarte nesigur, nu mai știa ce să creadă despre Perry, simțea doar că ar trebui să-i fie frică de el și se mira de ce, în fond, nu-i era frică. — În sufletul meu, continuă Perry, acolo, în adâncul sufletului, n-am crezut o clipă c-aș putea s-o fac. C-aș putea să fac așa ceva. — Și negrul? îl întrebă Dick. Perry tăcu. Dick observă că Perry îl pironea cu privirea. Cu o săptămână în urmă, la Kansas City, Perry își cumpărase o pereche de ochelari de soare foarte închiși, extravaganți, cu rame lăcuite argintii și cu lentile-oglindă. Dick nu-i putea suferi. Îi spusese lui Perry că-i era rușine să fie văzut „cu cineva care poartă o porcărie d-asta ieftină”. Într-adevăr, îl scoteau din sărite lentilele-oglindă. Era neplăcut ca ochii lui Perry să fie ascunși la adăpostul acelor suprafețe colorate și lucioase. — Un negru e cu totul altceva, zise Perry. Observația și lipsa de chef cu care o rosti îl făcură pe Dick să întrebe: — Chiar l-ai ucis, cum spui? O întrebare plină de tâlc, căci la început, interesul lui față de Perry, aprecierea sa asupra caracterului și disponibilităților lui Perry se bazaseră pe relatarea lui despre cum omorâse un negru din bătaie. — Sigur că da. Atât doar… că era negru. Nu-i același lucru. Apoi Perry spuse: Știi ce mă roade cu adevărat? În legătură cu cealaltă istorie? Pur și simplu nu-mi vine să cred… nu-mi vine să cred că cineva poate scăpa din așa ceva basma curată. Nu văd cum e cu putință. Să faci ce-am făcut noi. Și să scapi nepedepsit. Vezi, asta mă roade, nu pot să-mi scot din cap că trebuie să se întâmple ceva. Deși în copilărie mersese la biserică, Dick nu se „apropiase” niciodată de credința în Dumnezeu. Superstițiile nu-l tulburau. Spre deosebire de Perry, nu era convins că o oglindă spartă înseamnă șapte ani de

ghinion sau că luna nouă privită prin sticlă aduce nenorocire. Perry însă, cu intuițiile lui ascuțite și tăioase, nimerise exact unde îl durea pe Dick. Căci erau momente când crima îl obseda și pe el. Era oare cu putință… ca ei doi „să scape, pentru numele lui Dumnezeu, după ce făcuseră una ca asta”? Deodată îi zise lui Perry: — Ia mai tacă-ți fleanca! Apoi porni motorul și întoarse ca să iasă de pe promontoriu. În fața lui, pe drumul plin de praf, văzu alergând un câine în lumina caldă a soarelui. Munți. Pe cerul alb se învârteau șoimi. Când Perry l-a întrebat pe Dick: „Știi ce cred?”, își dădea seama că începea o conversație neplăcută pentru Dick, o conversație pe care el, unul, mai degrabă dorea s-o evite. Îi dădea dreptate lui Dick. De ce să tot trăncănești despre asta? Dar nu se putea stăpâni întotdeauna. Îl apucau crize de neputință, momente când „își amintea de anumite lucruri” – o lumină albastră explodând într-o cameră întunecată, ochii sticloși ai unui urs de pluș și voci, mai ales câteva cuvinte care-l urmăreau: „O! Nu! O! Te rog! Nu! Nu! Nu! Nu! O, te rog, nu! Te rog!”. Reveneau și unele sunete, un dolar de argint rostogolindu-se pe jos, zgomotul bocancilor pe lemnul tare al treptelor, respirațiile, gâfâiala, horcăiala isterică a unui om cu beregata tăiată. Când Perry a spus: „Cred că nu-i a bună cu noi”, recunoștea un lucru care îi „displăcea”. La urma urmei, era „dureros” să-și închipuie că sar fi putut să nu fie „tocmai în regulă”, mai ales dacă nu era vorba de ceva ce făcuse el, ci „poate că se născuse așa”. Uite ce familie a avut! Uite ce-au pățit! Mama alcoolică murise înecându-se cu propria vomă. Dintre copiii ei, doi băieți și două fete, numai cea mai mică din fete, Barbara, dusese o viață normală, se măritase și făcuse copii. Fern, cealaltă fiică, se aruncase pe fereastra unui hotel din San Francisco. (Perry încercase de atunci să-și imagineze că „alunecase”, căci o iubise pe Fern. Era un „om atât de bun”, o fire de „artistă”, o dansatoare „nemaipomenită” și mai avea și voce. „Dac-ar fi avut un dram de noroc, cu fizicul ei și cu celelalte calități, ar fi ajuns departe, ar fi devenit cineva”. E trist să ți-o imaginezi suindu-se pe pervazul unei ferestre și prăbușindu-se de la etajul al cincisprezecelea.) Apoi

era Jimmy, cel mai mare din băieți, Jimmy, care o împinsese pe nevastă-sa la sinucidere, apoi se omorâse la rându-i. Atunci îl auzi pe Dick spunând: „Pe mine scutește-mă, scumpule. Eu, unul, sunt normal”. Să nu mori de râs? Dar nu-i nimic, să zicem. „În sufletul meu”, continuase Perry, „acolo, în adâncul sufletului, n-am crezut o clipă c-aș putea s-o fac. C-aș putea să fac așa ceva”. Și atunci, pe loc, își recunoscuse greșeala. Dick, firește, avea să-i răspundă întrebându-l: „Și negrul?”. Când îi povestise lui Dick istoria aia, îi dorea prietenia, dorea ca Dick să-l „respecte”, să-l creadă un „dur”, „un tip la fel de masculin” pe cât îl considerase el pe Dick. Așa că, într-o zi, după ce citiseră amândoi și discutaseră un articol din Reader’s Digest intitulat „Cât de bine știți să ghiciți caracterul cuiva?” („În timp ce așteptați la dentist sau în gară, încercați să descoperiți indicii revelatoare la persoanele din jurul dumneavoastră. Urmăriți, de pildă, felul cum umblă. Un mers țeapăn poate trăda o personalitate rigidă, inflexibilă; un mers târșâit, lipsa de hotărâre”), Perry spusese: — Am intuit întotdeauna extraordinar de bine caracterul oamenilor, altfel aș fi fost mort astăzi. Da, da, n-aș fi știut în cine să mă încred. Niciodată nu-i bine să fii prea încrezător. Dar am ajuns să mă încred în tine, Dick. Ai să vezi că mă încred, fiindcă o să mă las pe mâinile tale. O să-ți spun un lucru pe care nu l-am spus nimănui. Nici măcar lui Willie-Jay. O să-ți povestesc cum l-am curățat pe un tip. În timp ce-și continua istorisirea, Perry observase că Dick manifesta interes. Asculta cu adevărat. — S-a întâmplat acum câteva veri. La Las Vegas. Locuiam într-o veche pensiune, pe vremuri un bordel de lux. Dar se terminase cu luxul. Era o clădire care ar fi trebuit dărâmată de zece ani. Oricum, se dărâma de la sine. Camerele cele mai ieftine se aflau la mansardă, iar eu stăteam acolo. Ca și negrul ăla. Îl chema King. Era în trecere. Nu stăteam decât noi doi acolo sus, noi și un milion de cucarachas. King nu mai era tânăr, muncise însă la șosele și prin alte locuri în aer liber și era bine-făcut. Purta ochelari și citea mult. Nu-și închidea niciodată ușa. De fiecare dată când treceam prin fața ei, îl vedeam culcat pe spate, gol-goluț. Era șomer și zicea c-a economisit niște bani cu ultima lui meserie, zicea că vrea să stea o vreme în pat, să citească, să-și facă vânt cu ziarul și să bea bere. Citea numai prostii, benzi desenate

și romane ieftine cu cowboy. Un tip simpatic. Uneori beam bere împreună, iar o dată mi-a împrumutat zece dolari. N-aveam niciun motiv să-i fac vreun rău. Într-o noapte, însă, stăteam la mansardă și era așa de cald că nu puteai dormi. Așa că i-am spus: Hai, King, hai să facem o plimbare cu mașina. Aveam o mașină veche pe care o modernizasem, îi mărisem viteza și o vopsisem în argintiu, o botezasem Fantoma Argintie. Am mers mult. Am condus până departe, în deșert. Acolo era răcoare. Am parcat și am mai băut câteva sticle de bere. King a coborât din mașină, iar eu l-am urmat. Na băgat de seamă c-am luat de jos un lanț. Un lanț de bicicletă, pe care îl țineam sub banchetă. De fapt, nici prin cap nu-mi trecea ce-am să fac până n-am făcut-o. L-am lovit cu lanțul peste față. I-am spart ochelarii. L-am tot pocnit. După aia n-am simțit nimic. L-am lăsat acolo și n-am mai auzit nimic de el. Poate că nu l-a găsit nimeni. Doar vulturii. Povestirea avea un dram de adevăr. Perry cunoscuse în împrejurările relatate un negru pe nume King. Dar dacă omul era mort astăzi, asta nu avea de-a face cu Perry, care nu-i făcuse nimic. Poate King încă stătea pe undeva, culcat în vreun pat, făcându-și vânt cu ziarul și sorbind bere. „Chiar l-ai ucis, cum spui?”, l-a întrebat Dick. Perry nu era un mincinos abil sau prolific. Dar când apuca să spună o minciună, se ținea de obicei de ea. „Sigur că da. Atât doar… că era negru. Nu-i același lucru”. Și ceva mai târziu: „Știi ce mă roade cu adevărat? În legătură cu cealaltă istorie? Pur și simplu nu-mi vine să cred… nu-mi vine să cred că cineva poate scăpa din așa ceva basma curată”. Și bănuia că nici Dick nu crede. Căci și Dick era, cel puțin în parte, stăpânit de temerile mistico-morale ale lui Perry. Și de-aici venea „Ia mai tacă-ți fleanca!”. Mașina se întorcea pe drum. La treizeci de metri în fața lor, un câine alerga pe marginea șoselei. Dick viră spre el. Era o corcitură, pe jumătate moartă de foame și slabă de i se vedeau coastele, iar șocul, în clipa când l-au călcat cu automobilul, a fost doar un pic mai puternic decât dacă ar fi lovit o pasăre. Dick însă se simțea satisfăcut. — Mamă! spuse el, așa cum făcea de câte ori călca un câine, ocazie pe care n-o rata niciodată, mamă, terci l-am făcut!

Trecu și Ziua Recunoștinței, iar sezonul fazanilor se încheie, dar nu și splendida vară indiană, cu zilele ei limpezi și curate. Ultimii ziariști veniți din alte orașe, convinși că nimeni n-o să soluționeze vreodată cazul, părăsiră Garden City. Dar cazul nu era câtuși de puțin clasat pentru cei din ținutul Finney și cu atât mai puțin pentru clienții restaurantului Hartman, locul de adunare preferat din Holcomb. — De când cu năpasta asta, de-abia facem față clienților, spuse doamna Hartman, aruncând o privire prin localul ei confortabil, unde pretutindeni, pe scaune, în picioare sau sprijinindu-se de tejghea, se aflau fermieri care miroseau a tutun și beau cafea, argați de ferme sau zilieri. — Parcă-s niște babe, adăugă verișoara doamnei Hartman, doamna Clare, diriginta poștei, care se găsea întâmplător acolo. Dac-ar fi primăvară și-ar avea treabă, nu i-ai prinde pe-aici. Dar grâul a fost strâns, iarna bate la ușă, așa că n-au nimic de făcut și-atunci își pierd vremea la birt și se sperie unul pe altul. Îl cunoști pe Bill Brown de la Telegram? I-ai citit articolul de fond? Se cheamă „O nouă crimă”. Uite ce-a scris: „A venit timpul ca lumea să termine cu trăncănitul”. Fiindcă și asta e o crimă, să răspândești minciuni sfruntate. Dar la ce te poți aștepta? Uită-te în jur. Împrăștie zvonuri. Fac altceva? Ha! Da’ de unde! Un zvon născut la restaurantul Hartman îl privea pe Taylor Jones, un fermier a cărui proprietate se învecinează cu ferma River Valley. După părerea unei bune părți din clientela restaurantului Hartman, fuseseră vizați domnul Jones și familia sa, și nu familia Clutter. — Are mai mult sens, argumenta unul dintre susținătorii acestei păreri. Taylor Jones e mai bogat decât a fost vreodată Herb Clutter. Ei bine, să presupunem că făptașul nu era de pe-aici. Să presupunem că poate a fost plătit să ucidă și n-a primit decât instrucțiuni cum să ajungă la casă. Nimic mai simplu, s-a înșelat, a apucat-o pe un drum greșit și-a ajuns la casa lui Herb, în loc să ajungă la a lui Taylor. „Teoria Jones” a fost vehiculată deseori, mai ales de față cu familia Jones, oameni demni și cu scaun la cap, care au refuzat să se lase intimidați. O tejghea, câteva mese, o nișă cu un grătar, un frigider și un radio –

iată tot mobilierul birtului Hartman. — Clienților le place totuși la noi, spune proprietăreasa. N-au încotro. N-au unde să se ducă. Numai dacă merg cu mașina zece kilometri într-o parte sau douăzeci și cinci în cealaltă. Oricum, e o atmosferă caldă și de când a venit Mabel la noi, cafeaua e bună. (Mabel e doamna Helm.) După tragedie, i-am spus: Ascultă, Mabel, acum nu mai ai de lucru, de ce nu vii să-mi dai o mână de ajutor la restaurant? Gătești nițel. Mai servești la tejghea. Așa cum am bănuit, singura belea e că toți care intră o cicălesc cu întrebări. Despre tragedie. Dar Mabel nu-i ca verișoara Myrt. Sau ca mine. E timidă. În afară de asta, nu știe nimic. Doar ce știe toată lumea. Treptat însă, clienții restaurantului Hartman au început să bănuiască totuși că Mabel Helm știa câteva informații pe care nu le divulga. Evident, cunoștea unele amănunte. Dewey avusese mai multe discuții cu ea și-i ceruse ca tot ce vorbiseră să rămână secret. Mai ales, nu trebuia să pomenească de lipsa aparatului de radio sau de ceasul găsit în pantoful lui Nancy. De-asta îi declarase doamnei Archibald William Warren-Browne: — Ăi de citesc ziarele știu tot atâta ca mine. Ba chiar mai mult. Eu, una, nu le citesc. Voinică, scundă, abia trecută de patruzeci de ani – o englezoaică vorbind cu accentul aproape incoerent al claselor înstărite doamna Archibald William Warren-Browne nu semăna deloc cu ceilalți clienți ai restaurantului și părea în local un păun închis într-un coteț de curcani. O dată, explicând unei cunoștințe de ce părăsise împreună cu soțul ei „reședința familială din nordul Angliei”, schimbând căminul ereditar, „cel mai drăguț, vai, cel mai vesel schit din lume”, pentru o veche și foarte tristă fermă de pe câmpiile din vestul Kansasului, doamna Warren-Browne spusese: — Impozitele, dragă, impozitele pe moștenire. Impozite imense, criminale, pe moștenire. Ele ne-au gonit din Anglia. Da, am plecat acum un an. Fără regrete. Fără absolut niciun regret. Ne place aici. O viață pur și simplu adorabilă. Deși, firește, cu totul diferită de cealaltă. Viața de mai înainte. Parisul și Roma. Monte Carlo, Londra. Mă gândesc uneori la Londra. O, nu, zău, nu-i simt lipsa, ce agitație, nu găsești niciodată un taxi și ești veșnic tracasată de felul cum arăți.

Hotărât, nu regret. Ne place aici. Cred că unii, cei care ne cunosc trecutul, viața de mai înainte, se miră de ce nu resimțim câtuși de puțin singurătatea aici, pe ogoarele astea. Am hotărât să ne stabilim în vest. Wyoming sau Nevada, la vraie chose. Am sperat că atunci când o să ne stabilim acolo o să dăm peste zăcăminte de petrol. Pe drum însă ne-am oprit în vizită la niște prieteni din Garden City, de fapt, niște prieteni ai unor prieteni. Au fost extrem de amabili. Au insistat să mai rămânem. Și ne-am zis: de ce nu? Ce-ar fi să arendăm o fâșie de pământ și să ne apucăm de creșterea vitelor? Sau de agricultură? N-am reușit să ne decidem, să ne facem crescători de vite sau agricultori? Doctorul Austin ne-a întrebat dacă nu ni se pare locul prea liniștit. Absolut deloc. De fapt, niciodată n-am întâlnit așa un balamuc. Așa o hărmălaie doar sub bombardament mai întâlnești. Fluierături de tren. Coioți. Fiare care urlă toată noaptea. Ca la balamuc. De când cu crimele astea, zgomotele mă deranjează parcă și mai mult. Și multe altele. Casa noastră, știți cum pârâie! Nu, nu mă plâng. În fond, e o casă destul de confortabilă, are toate instalațiile moderne, dar, vai, cum mai tușește și mârâie! Iar după asfințit, când începe să bată vântul, vântul ăsta oribil de prerie, se aud cele mai teribile gemete. Mă înțelegeți, dacă ești nițel nervos, nu te poate opri să nu-ți închipui tot felul de prostii. Doamne sfinte! Sărmana familie! Nu, nu i-am cunoscut niciodată. L-am văzut o singură dată pe domnul Clutter. În Clădirea Federală. În primele zile ale lui decembrie, în cursul unei singure după-amiezi, doi dintre clienții cei mai fideli ai restaurantului și-au anunțat intenția de a-și strânge catrafusele și de a părăsi nu numai ținutul Finney, ci și statul. Primul era un arendaș care lucra pentru Lester McCoy, un moșier bine-cunoscut din vestul Kansasului și om de afaceri. A zis: — Am vorbit chiar eu cu domnul McCoy. Am încercat să-i explic ce se petrece pe aici, prin Holcomb, și prin împrejurimi. Că nu mai poți dormi. Nevastă-mea nu mai poate dormi și nu mă lasă nici pe mine. Așa că i-am spus domnului McCoy că-mi place mult proprietatea lui, dar să caute mai bine pe altcineva. Noi plecăm. În Colorado, la est. Poate că acolo o să ne odihnim și noi. A doua declarație îi aparține doamnei Hideo Ashida, care a poposit la restaurant împreună cu trei sau patru dintre copiii ei cu bujori în

obrăjori. I-a aliniat lângă tejghea și i-a spus doamnei Hartman: — Dă-i lui Bruce o cutie de biscuiți. Bobby vrea o Coca-Cola. Tu, Bonnie Jean? Știu cum te simți, Bonnie Jean, hai, ia ce-ți place. Bonnie Jean a clătinat din cap, iar doamna Ashida a zis: Bonnie Jean e cam indispusă. Nu vrea să plece de aici. Aici e școala. Și toate prietenele ei. — Ia ascultă, zise doamna Hartman, zâmbindu-i lui Bonnie Jean. N-ai de ce să fii tristă. Te muți doar de la școala din Holcomb la liceul din Garden City. Sunt mai mulți băieți acolo… — Nu înțelegeți, zise Bonnie Jean. Tăticu’ ne duce departe de aici. În Nebraska. Bess Hartman o privi pe mamă, ca și cum ar fi așteptat ca aceasta să dezmintă informația. — E adevărat, Bess, răspunse doamna Ashida. — Nu știu ce să spun, zise doamna Hartman, cu o voce răscolită de indignare și uimire, dar și de exasperare. Familia Ashida era unul din stâlpii comunității din Holcomb, apreciată de toată lumea, o familie veselă și plăcută, dar și muncitoare, săritoare și generoasă, deși nu prea aveau cu ce să fie generoși. — Am discutat problema îndelung, spuse doamna Ashida. Hideo e de părere că putem câștiga mai bine în altă parte. — Când aveți de gând să plecați? — Îndată ce vindem tot. În orice caz, nu mai înainte de Crăciun. Am angajat o lucrare la dentist. E darul de Crăciun pentru Hideo. Eu și copiii îi facem cadou trei dinți de aur de Crăciun. — Nu știu ce să spun, suspină doamna Hartman. Doar că n-aș vrea să plecați. Nu-mi vine să cred c-o să vă strângeți lucrurile și-o să ne părăsiți. Oftă din nou. Mi se pare că-i pierdem pe toți. Într-un fel sau altul. — Dumnezeule, îți închipui că eu vreau să plecăm? zise doamna Ashida. Când vine vorba de oameni, e cel mai plăcut loc unde am trăit vreodată. Dar Hideo, el e bărbatul și zice că putem găsi o fermă mai rentabilă în Nebraska. Și-ți mai spun ceva, Bess. Doamna Ashida încercă să se încrunte, dar fața ei plinuță, rotundă, netedă n-o ajută. Am discutat foarte mult problema asta. Apoi, într-o noapte, am spus: Foarte bine, tu ești capul familiei, hai să plecăm. După ce i s-a

întâmplat lui Herb și alor lui am simțit că am ajuns la capăt. Vreau să spun, doar eu. Strict personal. Așa c-am încetat discuțiile. Am spus: foarte bine. Vârî o mână în cutia cu biscuiți a lui Bruce. Dumnezeule, nu-mi revin după toate câte s-au întâmplat. Nu pot să uit. Țineam la Herb. Știi că am fost unul din ultimii oameni care l-au văzut pe Herb în viață? Da. Și eu, și copiii. Am fost la întrunirea Clubului 4H din Garden City și apoi ne-a dus acasă cu mașina. Ultimul lucru pe care i l-am spus lui Herb a fost că nu-mi pot închipui că i-ar putea fi vreodată frică de ceva. Că fie ce-o fi, știe el ce să spună ca să iasă basma curată. Ronțăi gânditoare un biscuit, luă o gură din Cola lui Bonny, apoi zise: E ciudat. Dar să știi, Bess, eu sunt sigură că nu i-a fost frică. Vreau să spun că, indiferent cum a fost omorât, pun pariu că până în ultima clipă tot n-a crezut că va fi ucis. Fiindcă nu se putea. Nu se putea să fie ucis… Soarele ardea. Pe marea liniștită era ancorată o mică ambarcațiune: Estrellita, cu patru persoane la bord – Dick, Perry, un tânăr mexican și Otto, un neamț bogat, de vârstă mijlocie. — Te rog, încă o dată, zise Otto, iar Perry își struni chitara și cântă cu voce răgușită și caldă o melodie din Smoky Mountains: În lumea de azi, cât trăim, Unii ne vorbesc de rău, asta știu, Dar în coșciug când murim, Tot ei ne vâră crini în mână, Dă-mi mai bine flori cât sunt viu… După o săptămână la Mexico City, plecase cu mașina împreună cu Dick în sud, la Cuernavaca, Taxco, Acapulco. Iar aici, la Acapulco, „într-un cabaret cu tonomat”, îl întâlniseră pe Otto cel păros și inimos. Dick „îl acostase”. Dar domnul cu pricina – un avocat din Hamburg venit să-și petreacă vacanța acolo – „avea deja un prieten”, un tânăr băștinaș din Acapulco, își spunea Cowboy. „S-a dovedit de încredere”, a declarat odată Perry despre Cowboy. „Meschin ca Iuda în unele privințe, dar crede-mă, băiat de viață, uns cu toate alifiile. I-a plăcut și lui Dick. Ne-am înțeles formidabil”.

Cowboy a găsit pentru hoinarii tatuați o cameră în casa unui unchi, s-a apucat să-l învețe spaniola pe Perry și să împartă cu ei beneficiile legăturii cu vilegiaturistul din Hamburg, în a cărui companie și pe banii căruia mâncau, beau și plăteau prostituate. Neamțul părea mulțumit de felul cum își cheltuiește fondurile, cel puțin dacă judecai după cum se amuza de glumele lui Dick. Otto închiria zilnic Estrellita, un vas de pescuit la mare adâncime, și grupul celor patru pornea să hoinărească de-a lungul țărmului. Cowboy stătea la cârmă, Otto desena și pescuia, Perry punea râme în undiță, visa cu ochii deschiși, cânta, iar uneori pescuia și el. Dick nu făcea nimic, gemea doar, se plângea de mișcarea vasului, zăcea amorțit de soare și leneș ca o șopârlă care își făcea siesta. — Am reușit până la urmă, zise Perry. Așa am vrut să fie. Știa totuși că lucrurile nu puteau dăinui și că, de fapt, urmau să se încheie chiar în acea zi. Otto se întorcea a doua zi în Germania, iar Perry și Dick reveneau cu mașina în Mexico City, la insistențele lui Dick. „Sigur, scumpule”, spusese el când discutaseră problema. „E plăcut, nu zic nu. Să stai cu burta la soare. Dar banii se tot duc văzând cu ochii. Și după ce vindem mașina, cu ce rămânem?” Răspunsul era că rămâneau cu foarte puțini bani, căci între timp lichidaseră cea mai mare parte a obiectelor obținute în turul prăvăliilor din Kansas City, când plasaseră cecuri fără acoperire – aparatul de filmat, butonii de manșetă, televizoarele. Vânduseră de asemenea, unui polițist din Mexico City pe care îl cunoscuse Dick, un binoclu și un aparat de radio portativ, marca Zenith. „Uite ce facem, ne întoarcem în Mexic, vindem mașina și poate găsesc o slujbă la un garaj. În orice caz, e mai bine acolo. Ocazii mai bune. Doamne, și nu mi-ar prinde deloc rău înc-o tură cu Inez”. Inez, o prostituată, îl acostase pe Dick pe treptele Muzeului de Artă din Mexico City (se aflau într-un tur al atracțiilor turistice, ca să-i închidă gura lui Perry). Inez avea optsprezece ani, iar Dick îi promisese c-o ia de nevastă. Tot asta îi promisese însă și Mariei, o femeie de cincizeci de ani, văduva „unui bancher foarte important”. Se întâlniseră într-un bar, iar a doua zi ea îi plătise echivalentul a șapte dolari. „Ei, ce zici?” îl întrebase Dick pe Perry. „Vindem mașina. Găsim o slujbă. Strângem bani. Și vedem ce se întâmplă”. Ca și cum Perry n-ar fi fost în stare să

prevadă și singur ce-o să se întâmple. Să spunem că luau două sau trei sute de dolari pe vechiul Chevrolet. Dick, dacă îl cunoștea bine pe Dick – și-l cunoștea, da, acum îl cunoștea –, avea să cheltuiască toți banii pe vodcă și femei. În timp ce Perry cânta, Otto îl desena în carnetul lui. Schița semăna destul de bine cu originalul, iar artistul sesizase o notă mai puțin evidentă în expresia modelului, un anume aer parșiv, răutăciosamuzat și copilăros, sugerând un Cupidon nemilos, țintind cu săgeți otrăvite. Perry era gol până la talie. („Îi era rușine” să-și scoată pantalonii, „îi era rușine” să poarte pantaloni scurți, căci se temea că spectacolul picioarelor rănite o să „dezguste oamenii”, așa că în ciuda reveriilor despre fundul oceanului, a discuțiilor despre plonjatul în adâncimi, nu intrase niciodată în apă.) Otto reproduse mai multe tatuaje care împodobeau pieptul și brațele prea musculoase, cât și mâinile mici și pline de bătături ale modelului. Caietul de desen, pe care Otto i l-a făcut cadou lui Perry la despărțire, cuprindea mai multe desene cu Dick, „studii nud”. Otto își închise carnetul, Perry lăsă chitara din mână, iar Cowboy ridică ancora și porni motorul. Venise vremea să plece. Se aflau la cincisprezece kilometri de țărm și apa se întuneca. Perry îl îmboldi pe Dick să pescuiască. — Poate că n-o să mai avem prilejul, zise el. — Ce prilej? — Să prindem un pește baban. — Dumnezeule, am blestemul pe cap, răspunse Dick. Mi-e rău. Dick suferea adeseori de dureri de cap intense ca migrenele, „blestemul de pe capul lui”. Își închipuia că erau urmarea accidentului de mașină. — Te rog, scumpule, hai să facem cât mai puțin zgomot. Peste câteva clipe, Dick uitase de durerile de cap. Se sculase în picioare și urla dezlănțuit. Otto și Cowboy urlau și ei. Perry prinsese „unul baban”. Un pește zburător care se avânta trei metri în aer, plonja în ocean, sărea, se arcuia ca un curcubeu, plonja din nou, în adânc, întindea sfoara de-o rupea, zbura, cădea și se ridica iarăși. Trecu o oră și ceva din a doua până ce sportivul scăldat în sudoare a reușit să-l tragă la bord.

Prin portul Acapulco circula un bătrân cu un vechi aparat de fotografiat de lemn, iar când Estrellita a ajuns la mal, Otto l-a angajat să-l pozeze pe Perry de șase ori lângă pradă. Din punct de vedere tehnic, opera bătrânului a ieșit prost, cafenie și dungată. Era totuși o fotografie remarcabilă, mai ales din cauza expresiei lui Perry, a aerului de reușită deplină, de beatitudine, ca și cum în cele din urmă, ca într-unul din visele sale, o imensă pasăre galbenă l-ar fi ridicat la cer. Într-o după-amiază de decembrie, Paul Helm plivea rondul cu felurite flori care îi dăduse lui Bonnie Clutter dreptul de a fi membră la Clubul Grădinarilor din Garden City. Era o îndeletnicire tristă, căci îi amintea de o altă după-amiază când îndeplinise aceeași treabă. Atunci îl ajutase Kenyon și cu acel prilej îi văzuse ultima oară în viață pe Kenyon și pe Nancy. Săptămânile care trecuseră de atunci îl chinuiseră cumplit. Avea o „sănătate debilă” (mai debilă decât credea; avea mai puțin de patru luni de trăit) și își făcea griji. De pildă, slujba. Era îndoielnic dacă avea s-o mai ocupe multă vreme. Nimeni nu părea să știe exact, dar înțelesese că „fetele”, Beverly și Eveanna, voiau să vândă proprietatea, deși îl auzise pe un băiat de la restaurant spunând „nici dracu’ n-o să cumpere terenul ăla până nu s-o lămuri misterul”. „Nu-i era deloc a bine” să se gândească la ce-avea să se întâmple aici, la străinii care urmau să strângă recolta de pe pământul „nostru”. Domnul Helm se necăjea, se necăjea de dragul lui Herb. Ferma, spunea el, „ar trebui păstrată în familia proprietarului”. Herb îi declarase odată: „Sper să fie întotdeauna un Clutter pe aici și un Helm”. Nu trecuse niciun an de atunci. Dumnezeule, ce-o să se facă dacă vindeau ferma? Se simțea „prea bătrân ca să-și mai găsească locul în altă parte”. Trebuia totuși să muncească și dorea s-o facă. Nu era el omul, cum spunea el, care să-și scoată pantofii și să șadă la gura sobei. E adevărat însă că ferma începuse să-l umple de neliniște: casa încuiată, iapa lui Nancy așteptând deznădăjduită pe câmp, mirosul merelor doborâte de vânt, putrezind pe sub pomi, absența oricăror voci – Kenyon strigând-o pe Nancy la telefon, fluieratul lui Herb, felul lui vesel de a-i ura „bună dimineața, Paul”. Se înțelesese perfect cu Herb, nu se certaseră niciodată. De ce-l tot interogau atunci oamenii

șerifului? Își închipuiau poate că „are ceva de ascuns”. Mai bine n-ar fi pomenit de mexicanii ăia. Îl informase pe Al Dewey că sâmbătă 14 noiembrie, pe la patru după-masă, în ziua crimei, doi mexicani, unul mustăcios și altul ciupit de vărsat, apăruseră la ferma River Valley. Domnul Helm îi văzuse bătând la ușa „biroului”, îl văzuse pe Herb ieșind și discutând cu ei pe peluză, iar cam peste zece minute îi zărise pe cei doi străini plecând cu „mutre posace”. Domnul Helm își închipuia că veniseră să caute de lucru și li se spusese că nu-i rost. Din păcate, deși fusese chemat să relateze de mai multe ori evenimentele din acea zi, nu amintise incidentul decât la două săptămâni de la crimă, fiindcă, așa cum îi explicase el lui Dewey, „mia venit brusc în minte”. Dar nici Dewey și nici ceilalți anchetatori nu păreau să dea crezare poveștii lui și se purtau ca și cum Helm ar fi inventat-o pentru a-i pune pe o pistă greșită. Preferau să-l creadă pe Bob Johnson, agentul de asigurări, care își petrecuse toată dupăamiaza de sâmbătă discutând cu domnul Clutter în biroul lui și care era „absolut sigur” că între orele două și șase și zece el fusese singurul vizitator al lui Herb. Domnul Helm rămânea și el ferm pe poziție: mexicanii, o mustață, urme de vărsat, ora patru. Herb le-ar fi declarat că grăiește adevărul, deoarece el, Paul Helm, era „un om ceși spunea rugăciunile și-și câștiga pâinea cu sudoarea frunții”. Dar Herb nu mai era. Murise. Ca și Bonnie. Fereastra de la dormitorul ei dădea în grădină, iar uneori, mai ales când o apuca o „criză”, domnul Holm o vedea stând ore întregi în picioare, privind grădina, ca și cum peisajul ar fi fermecat-o. („În copilărie”, îi spusese ea odată unei prietene, „eram convinsă că pomii și florile sunt la fel ca păsările sau oamenii. Că au gânduri și că își vorbesc. Și că dacă am încerca întradevăr, i-am putea auzi. Nu trebuia decât să-ți golești capul de toate celelalte sunete. Să stai foarte liniștit și să asculți cu mare atenție. Uneori mai cred încă în asta. Dar nu poți fi niciodată destul de liniștit…”) Amintindu-și de Bonnie la fereastră, domnul Helm ridică privirea, de parcă s-ar fi așteptat să vadă în dosul geamului o fantomă. Dacă ar fi văzut, n-ar fi fost mai uimit decât ce-a zărit de fapt – o mână care trăgea perdeaua și ochii cuiva. „Numai că”, așa cum a descris el întâmplarea mai târziu, „soarele bătea în partea aia a casei”, astfel

încât geamul tremura parcă, deformând prin strălucirea lui imaginea din spatele lui, iar până să-și ducă mâna la ochi ca să-i apere de soare și să se uite din nou, perdeaua revenise la loc, iar fereastra era pustie. — Nu mai am ochi așa de buni și mă întrebam dacă nu mi-au jucat o festă, își aminti el. Dar chiar puteam să jur că nu-i o stafie. Fiindcă nu cred în stafii. Care să dea târcoale pe aici. Unde n-are dreptul să pătrundă decât legea. Și cum a intrat în casă? Când totul e încuiat, ca atunci când se anunță un ciclon la radio. Asta m-am întrebat. Dar nu mă așteptam să descopăr ceva, nu de capul meu, așa. Am lăsat baltă lucrul și-am luat-o pe câmp spre Holcomb. De îndată ce-am ajuns, iam telefonat șerifului Robinson. I-am explicat că prin casa Clutter umblă cineva. Ei bine, au venit în trombă polițiștii, șeriful și oamenii lui. Tipii de la Biroul de Investigații din Kansas. Al Dewey. Pe când se adunau în jurul casei, gata să intre în acțiune, ușa de la intrare s-a deschis. A ieșit un ins pe care nimeni din cei de față nu-l mai văzuse, un bărbat de vreo treizeci și cinci de ani, cu privirea posacă, cu părul vâlvoi și cu un pistol calibru 38 în tocul de la șold. Cred că ne-a trecut la toți prin cap același lucru, c-aveam de-a face cu ucigașul, continuă domnul Helm. A rămas nemișcat. Liniștit. Părea să clipească amețit. Iau luat arma și-au început să-i pună întrebări. Se numea Adrian – Jonathan Daniel Adrian. Era în drum spre New Mexico și momentan nu avea adresă stabilă. De ce pătrunsese în conacul Clutter și cum procedase? Le-a arătat. (Ridicase capacul unui puț de apă și se strecurase printr-o conductă care dădea la demisol.) Cât privește motivul, ei bine, citise despre caz și era curios să vadă cum arată casa. — După aia, își aminti domnul Helm, cineva l-a întrebat dacă venise cu autostopul. Dacă făcea autostopul ca să ajungă la New Mexico. Nu, a răspuns el, venise cu mașina lui. Parcată mai încolo pe alee. Așa că s-au dus cu toții s-o vadă. Când au descoperit ce era înăuntru, unul dintre oameni, poate Al Dewey, i-a spus lui Jonathan Daniel Adrian ăsta: „Ascultă, domnu’, se pare că avem ceva de discutat”. Fiindcă în mașină au găsit o pușcă de calibrul 12. Și un cuțit de vânătoare.

O cameră într-un hotel din Mexico City. În cameră se află un birou urât și modern, cu o oglindă cu ape verzui, iar într-un colț al oglinzii e prins un anunț al direcțiunii hotelului: Su día termina a las 2 p.m. Sejurul dumneavoastră se termină la ora 2 după-amiază Cu alte cuvinte, clienții trebuie să elibereze camera la ora stabilită sau să plătească o nouă zi, un lux la care prezenții ei ocupanți nici nu visau. Se întrebau doar cum să achite suma datorată. Căci totul evoluase conform profețiilor lui Perry: Dick vânduse mașina și peste trei zile banii, aproape două sute de dolari, mai toți banii dispăruseră. În cea de-a patra zi Dick plecase să caute ceva cinstit de lucru și seara îl anunțase pe Perry: „Ce nebunie! Știi cât plătesc ăștia? Ce salarii dau? Pentru un mecanic de primă clasă? Doi dolari pe zi. Mexic! Scumpule, m-am săturat! Hai s-o întindem de-aici. Înapoi în State. Ascultă, de data asta nici nu vreau s-aud. Diamante. Comori ascunse. Trezește-te, băiete. Nu există sipete cu aur. Și nici corăbii scufundate. Și chiar dacă ar exista, ce dracu’, tu nu știi nici măcar să înoți”. A doua zi, după ce se împrumutase de la cea mai înstărită din cele două logodnice, adică de la văduva bancherului, Dick cumpărase bilete la un autobuz care avea să-i ducă prin San Diego până la Barstow, în California. După aceea, spusese el, „mergem pe jos”. Evident, Perry ar fi putut să rămână singur în Mexic, să-l lase pe Dick să plece unde avea el chef. De ce nu? Tot fusese el întotdeauna un „solitar”, fără niciun fel de „prieteni adevărați”. (Cu excepția „genialului” Willie-Jay, cel cu părul și ochii cenușii.) Se temea însă să-l părăsească pe Dick. Doar când se gândea la asta simțea „că-l cam ia cu greață”, de parcă încerca să se hotărască „să sară dintr-un tren care merge cu o sută șaizeci de kilometri pe oră”. Motivul fricii, i se părea lui, îl constituia o certitudine superstițioasă, recent apărută, că „n-o să i se întâmple nimic” atâta vreme cât el și Dick rămân împreună. De asemenea, severitatea discursului pe care i-l ținuse Dick pentru a-l readuce cu picioarele pe pământ, agresivitatea cu care își proclamase opiniile, până atunci nemărturisite despre visele și

speranțele lui Perry, toate acestea, dată fiind natura perversității umane, îl atrăgeau pe Perry, îl răneau și îl revoltau, dar îl și încântau, trezind în el din nou încrederea inițială în Dick cel brutal, „ultramasculin”, pragmatic și hotărât, căruia îi îngăduise odinioară să-i comande. Și astfel, la răsărit, într-o dimineață friguroasă de la începutul lui decembrie, Perry bătea de colo-colo camera neîncălzită a unui hotel din Mexico City, strângându-și și împachetându-și lucrurile și călcând pe furiș, ca să nu trezească cele două trupuri adormite, întinse alături pe unul din cele două paturi identice: Dick și Inez, logodnica lui mai tânără. Cu una dintre posesiunile sale nu mai trebuia să-și bată capul. În ultima noapte petrecută la Acapulco un hoț îi furase chitara Gibson și o ștersese cu ea dintr-un restaurant de pe chei unde Perry, împreună cu Otto, cu Dick și cu Cowboy închinau la despărțire, dând pe dușcă pahar după pahar. Perry fusese amărât de întâmplare. Cum a spus mai târziu, „se simțea foarte deprimat și dezgustat”, explicând: „Când ai o chitară de atâta amar de vreme ca mine și o dai cu ceară, și-o lustruiești, îți potrivești glasul după ea, te porți cu ea de parc-ar fi o fată care chiar ți-e dragă, ei bine, o chitară ca asta devine un obiect aproape sfânt”. Dar în timp ce chitara nu mai punea probleme proprietarului, nu același lucru se putea spune despre celelalte obiecte. Cum el și Dick aveau să călătorească de acum înainte fie pe jos, fie cu autostopul, era limpede că nu puteau duce decât cel mult câteva cămăși și câteva perechi de ciorapi. Hainele rămase urmau să fie expediate cu vaporul și e drept că Perry umpluse o cutie de carton, vârând înăuntru, împreună cu niște rufărie murdară, două perechi de cizme, din care una lăsase urma în formă de labă de pisică, iar cealaltă avea tălpi în romburi mici, și le trimisese pe adresa lui, prin mijlocirea oficiului poștal din Las Vegas, statul Nevada. Dar problema de căpătâi și izvorul tuturor necazurilor îl constituiau neprețuitele lui suveniruri, cele două cutii uriașe, pline cu cărți grele și hărți, cu scrisori îngălbenite, cu texte de cântece, poeme și obiecte rare (bretele și o curea din pielea unor șerpi cu clopoței din Nevada, pe care îi omorâse chiar el, un netsuke erotic, cumpărat la Kyoto, un copăcel pitic pietrificat, de asemenea din Japonia, și laba unui urs din Alaska). Probabil că soluția cea mai bună – cel puțin, din câte își

imagina Perry – era să-i lase obiectele lui „Iisus”. „Iisus” la care se gândea el era patronul unui restaurant de peste drum de hotel, un tip, după părerea lui Perry, muy simpatico, sigur o persoană care avea săi trimită cutiile la cerere. (Intenționa să le reclame de îndată ce-și va găsi o „adresă stabilă”.) Existau totuși unele obiecte prea prețioase ca să riște să le piardă, așa că în vreme ce amanții dormeau, iar ceasul se apropia de ora două după-amiaza, Perry se uită prin vechile scrisori, fotografii, tăieturi din ziare și alese amintirile pe care dorea să le ia cu el. Printre ele se afla și un text bătut la mașină, intitulat „Viața băiatului meu”. Autorul acestuia era tatăl lui Perry, care, într-un efort de a-și ajuta fiul să obțină eliberarea condiționată din Penitenciarul de Stat din Kansas, scrisese textul în decembrie anul trecut și îl trimisese la Comisia de Eliberare Condiționată din statul Kansas. Era un document pe care Perry îl citise de cel puțin o sută de ori, niciodată nepăsător: Copilăria – Ce să vă zic, cu bune și rele. Da, Perry s-a născut normal. Da, era sănătos. Da, am reușit să mă îngrijesc de el cum trebe până când nevastă-mea s-a dovedit o bețivană nerușinată cam pe la vârsta când copiii mei trebuiau să meargă la școală. Fire senină – da și nu – foarte serios, dacă îl calci pe bătături nu uita niciodată. Mă țin întotdeauna de cuvânt și îl îndemn și pe el să se țină. Nevastă-mea era altfel. Trăiam la țară. Chiar ne place la toți viața în aer liber. I-am învățat pe copii Regula de Aur: Trăiește și lasă-i și pe alții să trăiască, și deseori copiii mei se pârau când făceau o năzbâtie, iar vinovatul recunoștea întotdeauna și ieșea din rând să-și primească bătaia cuvenită. Și promiteau să fie cuminți, își terminau lecțiile repede și de bunăvoie, ca să fie liberi să se joace. Dimineața, mai întâi se spălau, se îmbrăcau cu haine curate, eu eram foarte sever în privința asta și nici nu-i lăsam să-i nedreptățească pe alții, iar dacă alți copii nu se purtau cum trebuie, le interziceam să se mai joace cu ei. Copiii noștri nu ne-au dat nicio bătaie de cap câtă vreme am fost împreună cu nevastămea. Toate au început când nevastă-mea a vrut să plece la oraș și să ducă o viață destrăbălată – și a fugit de acasă. Am lăsat-o să plece și mi-am luat rămas-bun de la ea, iar ea a scos mașina și

dusă a fost (asta s-a întâmplat în timpul crizei). Copiii țipau cât îi ținea gura. Ea numai i-a ocărât, spunându-le că o să fugă ei mai încolo, ca să se întoarcă la mine. S-a înfuriat și pe urmă a zis c-o să-i facă pe copii să mă urască și chiar i-a reușit cu toți, în afară de Perry. Din dragoste pentru copiii mei am plecat peste câteva luni să-i caut și-am dat de ei la San Francisco, fără ca nevasta-mea să știe. Am încercat să-i văd la școală. Nevastă-mea dăduse dispoziții profesorului să nu mă lase. Am reușit totuși să-i văd în timp ce se jucau în curtea școlii și-am fost surprins când mi-au spus: „Mama ne-a zis să nu vorbim cu tine”. Toți s-au purtat așa, în afară de Perry. El era altfel. M-a luat de gât și a vrut să fugă cu mine îndărăt. Eu i-am spus „nu”. Dar cum s-au terminat orele, a fugit la biroul avocatului meu, dl Rinso Turco. Am dus copilul înapoi la maică-sa și-am plecat din oraș. Perry mi-a spus mai târziu că maică-sa i-a zis să-și caute alt cămin. În timp ce copiii mei erau la ea, își făceau de cap cum voiau și-am înțeles că Perry a intrat în mai multe încurcături. Doream să ceară divorțul, ceea ce s-a și întâmplat, cam la un an sau așa. Bea mereu, își făcea de cap și trăia cu un tinerel. Am contestat divorțul și mi-au fost încredințați toți copiii. L-am luat pe Perry acasă, să stea cu mine. Ceilalți copii au fost duși prin internate, întrucât n-am putut să-i iau pe toți la mine, iar ei aveau sânge indian și asistența socială s-a îngrijit de ei la cererea mea. Asta s-a întâmplat în timpul crizei. Munceam la Administrația Lucrărilor Publice pe un salariu de nimic. Pe vremea aceea aveam un mic teren și o căsuță. Perry și cu mine trăiam în liniște. Mă durea inima, căci îi iubeam și pe ceilalți copii. Așa c-am luat-o din loc ca să uit. Câștigam destui bani pentru amândoi. Am vândut pământul și ne-am mutat într-o „casă pe roți”. Perry mergea cât se putea de des la școală. Nu-i prea plăcea școala. Învăța repede și nu avea neplăceri cu ceilalți copii. Doar când s-a luat Bătăușul de el. Perry era scund și vânjos, și fiind nou la școală au încercat să-i caute pricină. S-au pomenit însă că-i gata să se lupte ca să-și apere drepturile. Așa mi-am crescut eu copiii. Le-am spus întotdeauna să nu înceapă ei bătaia, dacă aflu că ați făcut una ca asta, vă snopesc. Dacă pornesc ceilalți copii bătaia, atunci luptați-

vă cât puteți. Odată, un băiat de la școală de două ori mai mare ca el s-a repezit să-l pocnească, dar a rămas cu gura căscată când Perry l-a pus la pământ și i-a tras el o bătaie strașnică. L-am învățat eu câteva mișcări la trântă. Căci boxam și mă luptam și eu pe vremuri. Directoarea școlii și toți copiii au urmărit bătaia. Directoarea ținea la băiatul cel mare. A scos-o din sărite să-l vadă bătut măr de micul meu Perry. După aceea Perry a devenit Regele Copiilor la școală. Dacă vreun băiat mai mare încerca să-l bată pe unul mai mic, Perry îl aranja pe loc. Până și Bătăușul se temea acum de Perry și trebuia să fie cuminte. Dar asta o deranja pe directoare, așa c-a venit să mi se plângă că Perry se bate la școală. I-am spus că știam tot ce s-a întâmplat și că n-aveam de gând să îndur eu ca băiatul meu s-o încaseze de la copii de două ori cât el. Am întrebat-o și de ce îngăduia ca Bătăușul să-i bată pe ceilalți copii. I-am spus că Perry avea dreptul să se apere. Că Perry n-a început niciodată scandalul și c-o să iau și eu măsuri în tărășenia asta. I-am spus că fiul meu e simpatizat de toți vecinii și de copiii lor. I-am mai spus c-o să-l iau pe Perry în curând de la școala ei și-o să ne mutăm în alt stat. Ceea ce am și făcut. Perry nu-i un înger, a mai făcut și boacăne, la fel ca ceilalți copii. Dreptatea e Dreptate, iar nedreptatea e nedreptate. Nu-i țin partea când vine vorba de greșelile lui. Trebuie să plătească dacă greșește. Legea e Stăpână, a aflat-o și el de-acuma. Tinerețea – în cel de-al Doilea Război, Perry a intrat la Marina Comercială. Eu am plecat în Alaska, el a venit mai târziu și m-a găsit acolo. Am vânat animale pentru blană, iar Perry a lucrat în prima iarnă la Comisia Rutieră din Alaska, apoi o vreme la căile ferate. N-a putut să găsească o muncă pe placul lui. Da, îmi dădea din când în când bani, când avea. Mi-a trimis de asemenea treizeci de dolari pe lună când a plecat în Coreea, unde a luptat de la început până la sfârșit și a fost eliberat din armată la Seattle, Wash. După câte știu, a fost lăsat la vatră cu o mențiune onorabilă. Avea aplecare spre mecanică. Îi plac buldozerele, draglinele, sapele mecanizate, tractoarele grele de toate tipurile. Chiar dacă nu prea are experiență, e foarte priceput. Cam nesăbuit și vitezoman pe motociclete sau în mașinile ușoare. Dar

de când a văzut el pe pielea lui ce înseamnă viteza, de și-a frânt amândouă picioarele și a fost rănit la șold, sunt sigur că a lăsat-o mai moale și cu asta. Distracții – preocupări. Da, a avut mai multe prietene, dar cum întâlnea o fată care se purta rău sau nu-l lua în serios, o părăsea. După câte știu eu, n-a fost niciodată căsătorit, încurcăturile mele cu maică-sa l-au făcut într-un fel să se teamă de căsătorie. Eu nu beau și după câte știu eu, nici lui Perry nu-i plac bețivii. Perry seamănă mult cu mine. Îi place tovărășia oamenilor cumsecade, oameni ce trăiesc în aer liber, și ca și mie, îi place să fie de capul lui și să n-aibă șefi. Cum fac și eu. Eu sunt om bun la toate, ca să zic așa, maestru la una și alta, la fel e și Perry. I-am arătat cum își poate câștiga singur existența ca vânător de blănuri, prospector, dulgher, pădurar, grăjdar etc. Știu să gătesc și a învățat și el, nu ca un bucătar de profesie, ci ca să-și gătească o masă simplă. Să coacă pâine, să vâneze, să pescuiască, să pună capcane, să facă aproape orice. Cum am spus, lui Perry îi place să fie propriul lui șef și dacă i se oferă prilejul să facă o treabă care îi place, îi spui cum s-o facă, apoi îl lași singur, e foarte mândru s-o scoată la capăt. Dacă vede că șeful îi apreciază munca, face orice pentru el. Dar să nu faci pe durul cu el. Spune-i frumos cum vrei să-ți lucreze. E foarte supărăcios, ușor de jignit, ca mine. Am plecat din multe posturi, și Perry la fel, din pricina șefilor tirani. Perry n-are multă școală și nici eu, am doar două clase. Să nu credeți totuși că nu suntem deștepți. Eu sunt autodidact, ca și Perry. O treabă de funcționar nu-i de Perry și nici de mine. Dar muncile în aer liber le putem duce la capăt și dacă nu reușim, arătați-mi mie sau lui cum trebuie făcut și în câteva zile putem face orice treabă sau să stăpânim orice mașină. Cărțile nu ne interesează. Învățăm imediat dacă ne place. Dar în primul rând, trebuie să ne placă. Acum însă e schilod și aproape între două vârste. Perry își dă seama că antreprenorii nu-l vor, schilozii nu sunt angajați să lucreze cu mașini grele, doar dacă te cunoaște patronul. Perry a început să priceapă, a început să se gândească la o cale mai ușoară de a-și câștiga pâinea după modelul pe care i l-am dat eu în viață. Sunt sigur că am dreptate. Cred de asemenea că nu-l mai preocupă

viteza. Observ toate astea în scrisorile lui. Îmi scrie: „Ai grijă, tată. Nu conduce dacă te ia somnul, mai bine trage pe dreapta și odihnește-te”. Exact cuvintele pe care aveam eu obiceiul să i le spun. Acum mi le spune el. A învățat lecția. După câte pricep – Perry a învățat o lecție pe care n-o s-o uite niciodată. Libertatea înseamnă totul pentru el și n-o să-l mai vârâți niciodată după gratii. Sunt convins că am dreptate. Am observat o schimbare importantă în felul lui de-a vorbi. Mi-a spus că regretă adânc greșeala săvârșită. Știu și că-i e rușine să se întâlnească cu cunoscuți și nu vrea să le spună c-a fost la închisoare. Mi-a cerut să nu le spun prietenilor lui unde se află. Când mi-a scris că-i la pușcărie, i-am spus că așa o să se învețe minte, că îmi pare bine că s-a întâmplat așa, că ar fi putut fi mai rău. S-ar fi putut să-l împuște cineva. I-am spus că atâta timp cât stă la închisoare, să fie cu zâmbetul pe buze, ți-ai făcut-o cu mâna ta. Nu te-am crescut ca să furi de la alții, așa că nu mi te plânge mie că e rău la închisoare, fii cuminte la închisoare; mi-a promis c-o să fie. Sper că nu vă dă bătăi de cap în pușcărie. Sunt convins că nimeni n-o să-l mai convingă să fure. Legea e stăpână, știe și el. Ține la Libertate. Știu prea bine că Perry e bun la suflet dacă te porți bine cu el. Dacă te porți urât cu el, o să se dezlănțuie. Îi poți lăsa orice sumă de bani pe mână, dacă ți-e prieten. O să facă cum spui, n-o să fure un sfanț de la un prieten sau de la altcineva. Înainte se mai întâmpla. Sper sincer că-și va trăi restul vieții ca om cinstit. Când era mic a furat într-adevăr ceva împreună cu alții. Întrebați-l pe Perry dacă am fost sau nu un tată bun, întrebați-l dacă mama lui sa purtat bine cu el în Frisco. Perry știe ce-i mai bine. L-ați cumințit pentru totdeauna. Își dă seama când e înfrânt. Nu-i prost. Își dă seama că viața e prea scurtă și prea plăcută ca să stea iar după gratii. Rude – O soră, Bobo, măritată, și eu, tatăl lui, suntem toate rudele lui încă în viață. Bobo și soțul ei se susțin singuri. Au casă, iar eu sunt în puteri și capabil să mă descurc singur. Am vândut cabana din Alaska acum doi ani. Am intenția să-mi caut o mică locuință la anul. Am găsit ceva terenuri miniere și sper să scot ceva din ele. În

afară de asta, nu am renunțat la prospectare. Mi s-a mai cerut să scriu o carte despre sculptura în lemn și despre faimoasa cabană vânătorească construită de mine în Alaska, odinioară căminul meu, cunoscută de toți turiștii care merg cu mașina la Anchorage; poate c-o s-o scriu. O să împart tot ce am cu Perry. O să mănânce cu mine la masă de fiecare dată. Câtă vreme trăiesc eu. Iar când o să mor, am o asigurare pe viață care i se va plăti ca să poată lua viața de la capăt, când se eliberează. În cazul că eu n-o să mai trăiesc atunci. Această biografie îi stârnea întotdeauna un val de emoții, mai întâi autocompătimire, dragoste și ură, ultima întrecând-o până la urmă pe prima. Cele mai multe amintiri erau neplăcute, deși nu toate. De fapt, prima parte a vieții, așa cum și-o amintea, era de preț – plină de aplauze și strălucire. Avea pe atunci cam trei ani și ședea împreună cu surorile și fratele său mai mare în tribună, la un rodeo în aer liber. Pe ring, o fată, o indiancă Cherokee slăbănoagă, călărea un cal sălbatic, un „armăsar nărăvaș”, iar părul ei despletit îi flutura ca al unei dansatoare de flamenco. O chema Flo Buckskin și era o profesionistă a rodeourilor, „o campioană la armăsari nărăvași”. Ca și soțul ei, Tex John Smith. În timpul unui turneu de rodeo prin Vest, frumoasa indiancă și arătosul cowboy irlandez se întâlniseră, se căsătoriseră și avuseseră cei patru copii care stăteau acum în tribună. (Iar Perry își amintea de multe alte spectacole de rodeo, își vedea din nou tatăl trecând călare prin lațuri de lasouri azvârlite în aer sau pe mama sa, cu brățări de argint și turcoaze clincănindu-i la încheieturi, sărind peste obstacole în viteză nebună, înfiorându-l pe mezin și sculând în picioare mulțimile din Texas și până în Oregon, „în ropot de aplauze”). Până a împlinit Perry cinci ani, cuplul „Tex și Flo” a continuat să apară în circuitul spectacolelor de rodeo. Ca mod de viață, nu era lapte și miere. Perry își amintea odată: — Călătoream toți șase într-o camionetă veche, dormeam în ea uneori, trăiam din fierturi și ciocolată și lapte condensat. Era lapte condensat marca Hawks și zahărul din el mi-a slăbit rinichii, de-asta și făceam mereu pipi în pat. Dar nu era o existență nefericită, mai ales pentru băiețelul mândru de

părinții săi, de arta spectacolelor și curajul lor – o existență desigur mai fericită decât cea care avea să-i urmeze. Căci Tex și Flo, siliți de tot felul de dureri și beteșuguri să renunțe la ocupația lor, s-au stabilit lângă Reno, în Nevada. S-au luat la ceartă și Flo „a dat-o pe whisky”, iar mai târziu, când Perry avea șase ani, Flo a plecat la San Francisco, luând cu ea copiii. S-a întâmplat exact așa cum scrisese bătrânul: „Am lăsat-o să plece și mi-am luat rămas-bun de la ea, iar ea a scos mașina și dusă a fost (asta s-a întâmplat în timpul crizei). Copiii țipau cât îi ținea gura. Ea numai i-a ocărât, spunându-le că o să fugă ei mai încolo, ca să se întoarcă la mine”. Și într-adevăr, în decursul următorilor trei ani, Perry a fugit de mai multe ori ca să-și caute tatăl pierdut, căci își pierduse și mama, învățând s-o disprețuiască. Băutura îi ștersese trăsăturile, îngroșase silueta indiencei Cherokee, odinioară mlădioasă și agilă, îi „acrise sufletul”, îi ascuțise cumplit limba, îi distrusese în așa hal respectul de sine, încât nici nu mai catadicsea să-i întrebe de nume pe hamalii din port, vatmanii și cei de-o teapă cu ei care acceptau ce le oferea fără plată (atât că le cerea stăruitor să bea cu ea mai întâi și să danseze pe melodiile unui patefon). Din această cauză, așa cum își amintea Perry: — Mă gândeam întotdeauna la tata, sperând c-o să vină și-o să mă ia de-acolo, și țin minte ca ieri clipa când l-am văzut din nou. Stătea în curtea școlii. Era ca la baseball, când bâta izbește zdravăn mingea. Di Maggio. Numai că tata nu mi-a sărit în ajutor. Mi-a spus să fiu cuminte, m-a îmbrățișat și a plecat. La scurt timp după aceea, mama m-a dus la un orfelinat catolic. Acolo Văduvele Negre se țineau mereu de capul meu. Mă băteau. Pentru că făceam pipi în pat. De-asta mi-e mie silă de călugărițe. Și de Dumnezeu. Și de religie. Dar mai târziu am descoperit că există oameni mult mai răi. Pentru că, după câteva luni, m-au gonit de la orfelinat, iar ea (mama lui) m-a dus într-un loc și mai îngrozitor. Un cămin de copii condus de Armata Salvării. Și ei mă urau. Pentru că făceam pipi în pat. Și pentru că eram pe jumătate indian. Era o îngrijitoare care-mi zicea „negroteiul” și spunea că nu-i nicio diferență între negrotei și indieni. Vai, Dumnezeule! Era diavolul împielițat. Avea obiceiul să umple o cadă cu apă rece ca gheața, apoi mă vâra înăuntru și mă ținea sub apă până mă învinețeam. Era să mă înec. Dar au prins-o, ticăloasa. Fiindcă m-am îmbolnăvit de

pneumonie. Eram cât pe-aici să dau ortul popii. Am stat în spital două luni. Tata s-a întors când mă simțeam foarte rău. Când m-am făcut bine, m-a luat de acolo. Cam un an de zile, tatăl și fiul au locuit împreună într-o casă de lângă Reno, iar Perry s-a dus la școală. — Am terminat clasa a treia, își amintea el. Care avea să fie și ultima. N-am mai călcat la școală. În vara aia, tata a construit un fel de rulotă primitivă, căreia i-a zis „casa pe roți”. Avea două priciuri și o sobiță de gătit. Sobița era bună. Puteai să gătești orice pe ea. Ne coceam singuri pâinea. Eu făceam mere murate, gem de mere sălbatice. Oricum, în următorii șase ani am hoinărit prin regiune. Nu rămâneam niciodată prea mult într-un loc. Când stăteam prea mult, oamenii începeau să se uite chiorâș la tata și îl tratau cu dispreț, iar eu uram asta, mă durea. Căci pe atunci îl iubeam pe tata. Chiar dacă era aspru cu mine. Și îngrozitor de autoritar. Da, pe atunci îl iubeam pe tata. Așa că mă bucuram întotdeauna când plecam mai departe. S-au mutat apoi în Wyoming, Idaho, Oregon și în cele din urmă în Alaska. În Alaska, Tex l-a învățat pe fiul lui să viseze la aur, să-l caute în straturile nisipoase ale râurilor înghețate, și tot acolo Perry a învățat să mânuiască o armă, să jupoaie un urs, să dea de urma lupilor și a căprioarelor. — Dumnezeule, ce frig era, își amintea Perry. Tata și cu mine dormeam vârâți unul în altul, înfășurați în pături și blăni de urs. Dimineața, înainte să se crape de ziuă, pregăteam la repezeală micul dejun, biscuiți și sirop, carne friptă și plecam să câștigăm un ban din greu. Ar fi fost grozav dacă n-aș fi crescut. Cu cât înaintam în vârstă, cu atât îl respectam mai puțin pe tata. Pe de-o parte, știa totul, pe de altă parte, nu știa nimic. Ignora părți întregi din sufletul meu. Nu le înțelegea deloc. Că puteam, de pildă, să cânt la muzicuță de cum o luam în mână. Și la chitară. Aveam un mare talent muzical înnăscut. Dar tata nu-l recunoștea. Și nici nu-i păsa. Îmi plăcea să și citesc. Sămi îmbunătățesc vocabularul. Să compun cântece. Știam să și desenez. Dar n-am fost niciodată încurajat, nici de el, nici de alții. Aveam obiceiul să stau treaz noaptea, încercând să-mi stăpânesc vezica, pe de-o parte, dar și pentru că nu reușeam să pun opreliște gândurilor. Întotdeauna când era frig de crăpau pietrele, mă gândeam

la Hawaii. La un film pe care-l văzusem. Cu Dorothy Lamour. Voiam să mă duc acolo. Unde era soare. Și unde nu purtai decât iarbă și flori. Cu ceva mai multe haine pe el, Perry s-a pomenit în timpul războiului, într-o seară înmiresmată din 1945, într-un salon de tatuaj din Honolulu, cerând să i se aplice pe antebrațul stâng un desen cu un șarpe și un pumnal. Iată cum ajunsese acolo: o ceartă cu tatăl său, un drum cu autostopul de la Anchorage la Seattle, o vizită la birourile de recrutare ale Marinei Comerciale. — Dar nu m-aș fi înscris niciodată dac-aș fi știut ce m-așteaptă, a declarat Perry. Nu mă dădeam înapoi de la muncă și-mi plăcea să fiu marinar, să văd porturile și așa mai departe. Dar poponarii de pe vapor nu-mi dădeau pace. Aveam șaișpe ani și eram mărunțel. Firește, puteam să mă apăr singur. Dar, știți, mulți poponari nu sunt efeminați. La dracu’, am cunoscut câțiva care puteau să arunce pe fereastră o masă de biliard. Și pianul după ea. Fetițele astea sunt în stare să-ți facă viața un infern, mai ales când sunt mai mulți, se adună și se iau de tine în grup și tu ești doar un puști. Pur și simplu îți vine să te omori. Peste câțiva ani, când am plecat la război și eram în Coreea, a reapărut aceeași problemă. Aveam un dosar bun în armată, la fel de bun ca al altora. Chiar mi-au dat și medalia Steaua de Bronz. Dar nam înaintat niciodată în grad. După patru ani, tot luptând în blestematul ăla de război, ar fi trebuit să mă facă măcar caporal. Dar n-am avansat și știți de ce? Fiindcă sergentul nostru era dat dracului. Fiindcă n-am vrut să-i fac mendrele. Dumnezeule, cât urăsc porcăriile astea. Nu le pot suferi. Deși… nu știu. Unii pederaști mi-au plăcut. Atâta timp cât nu încercau ceva. Prietenul meu cel mai de încredere dintre toți, un om într-adevăr sensibil și inteligent, s-a dovedit a fi pederast. După ce a părăsit Marina Comercială, înainte să se înroleze, Perry s-a împăcat cu tatăl lui, care, după plecarea fiului său, a apucat-o spre Nevada, apoi iarăși spre Alaska. În 1952, când și-a terminat Perry serviciul militar, bătrânul făcea planuri peste planuri, menite să pună capăt definitiv călătoriilor lui. — Tata se agita de parcă avea friguri, își amintea Perry. Mi-a scris că a cumpărat un teren la marginea orașului Anchorage. Spunea c-o să

construiască o cabană de vânătoare, un han pentru turiști, Bârlogul Vânătorilor, așa voia să-i zică. Și mi-a cerut să vin numaidecât și să-l ajut s-o ridice. Era sigur c-o să câștigăm o avere. Atunci, cât încă mai eram în armată, încartiruit la Fort Lewis, în statul Washington, mi-am cumpărat o motocicletă (mortocicletă ar trebui să-i spună) și cum mam eliberat, am și pornit-o spre Alaska. Am ajuns până la Bellingham. În nord, aproape de graniță. Ploua. Motocicleta a derapat. Derapajul a amânat cu un an întâlnirea cu tatăl său. Operația și spitalizarea i-au răpit șase luni din acel an. Restul și l-a petrecut în convalescență lângă Bellingham, în casa din pădure a unui tânăr pescar și pădurar indian, Joe James. — Și el, și soția lui au devenit prietenii mei. Diferența de vârstă era doar de doi sau trei ani, dar m-au luat la ei acasă și s-au purtat cu mine de parcă aș fi fost copilul lor. A fost grozav, se ocupau mult de copii și țineau la ei. Pe atunci aveau patru. Numărul lor a crescut până la urmă la șapte. Joe și ai lui s-au purtat frumos cu mine. Mergeam în cârje, eram cu totul neajutorat. Nu-mi rămânea decât să stau nemișcat. Ca să-mi găsesc o ocupație și să încerc să le fiu de ajutor, am organizat un fel de școală. Aveam ca elevi pe copiii lui Joe și pe unii din prietenii lor și țineam orele în sufragerie. Îi învățam să cânte la muzicuță și la chitară. Să deseneze. Și să scrie frumos. Toată lumea a observat ce frumos scriu. Și chiar scriu, fiindcă mai demult am cumpărat un manual de caligrafie și am exersat pân-am ajuns să scriu ca în carte. Citeam și povești, adică le citeau copiii, pe rând, iar eu îi corectam. Era plăcut. Îmi plac copiii. Copiii mici. A fost frumos. Apoi a venit primăvara. Mă durea când mergeam, dar puteam totuși să merg. Iar tata mă aștepta. Îl aștepta, dar nu cu mâna-n sân. Până să sosească Perry la locul propus pentru ridicarea cabanei de vânătoare, taică-su isprăvise de unul singur muncile cele mai grele, curățase terenul, adunase butucii necesari, spărsese și cărase vagoane de piatră de prin împrejurimi. — Dar n-a început s-o construiască decât la sosirea mea. Fiecare bucățică a fost cioplită cu mâinile noastre. Uneori ne mai ajuta câte un indian. Tata era ca apucat. Nu mai ținea seama de nimic, fie viscol, fie ploaie cu găleata, fie vânturi care despicau și arborii, noi ne vedeam mai departe de treabă. În ziua în care am terminat acoperișul, tata a

jucat pe el tontoroiul, a urlat și a râs, a tras o țopăială strașnică. Ei bine, a ieșit o cabană pe cinste. Putea adăposti douăzeci de oameni, în sala de mese am construit un cămin mare. Avea și un salon pentru cocktailuri. Salonul La Totem. Acolo urma să distrez clienții. Să le cânt și-așa mai departe. Am deschis cabana la sfârșitul anului 1953. Dar vânătorii așteptați n-au apărut și deși puținii turiști obișnuiți care apăreau de pe șosea se opreau din când în când să fotografieze cabana Bârlogul Vânătorilor, cu aerul ei incredibil de rustic, rareori înnoptau acolo. — O vreme ne-am amăgit singuri. Continuam să credem c-o să aibă succes. Tata a încercat să înfrumusețeze împrejurimile. A făcut o Grădină a Amintirilor, o Fântână a Dorințelor. A pus indicatoare de-a lungul șoselei. Însă fără niciun rezultat material. Când și-a dat seama, când a văzut că totul e în zadar, că doar ne risipiserăm banii și forțele, tata a început să-și verse nervii pe mine. Îmi tot dădea ordine. Avea ciudă pe mine. Zicea că nu-mi fac treaba. Nu era greșeala lui, cum nu era nici a mea. Într-o astfel de situație, fără bani și cu mâncarea pe terminate, n-aveam ce face, ne tot sărea țandăra. A venit și clipa când am început să răbdăm de foame. D-asta ne-am luat la ceartă. De fapt, pentru un biscuit. Tata mi-a smuls biscuitul din mână și-a zis că mănânc prea mult, că sunt un ticălos lacom și egoist și că de ce dracu’ nu mă car, nu voia să mă mai vadă pe acolo. A ținut-o așa până n-am mai răbdat. Mâinile mele l-au înșfăcat de gât. Erau mâinile mele, dar nu puteam să le stăpânesc. Voiau să-l sugrume. Tata era totuși agil, un luptător priceput. S-a smuls din mâinile mele și-a fugit să-și aducă pușca. S-a întors și m-a amenințat cu ea. A zis: „Uită-te bine la mine, Perry. Sunt ultima ființă vie pe care ai s-o mai vezi”. Eu am rămas nemișcat. Pe urmă, și-a dat seama că pușca nu era nici măcar încărcată și a început să plângă. S-a așezat jos și bocea ca un copil. Atunci cred că mi-a trecut toată supărarea, îmi părea rău de el. De amândoi. Dar ce folos, n-aveam ce spune. M-am dus să mă plimb. Era prin aprilie, dar în pădure era încă zăpadă. Am umblat până s-a înnoptat. Când m-am întors, cabana era cufundată în întuneric și toate ușile erau zăvorâte. Toate lucrurile mele zăceau aruncate în zăpadă. Unde le azvârlise tata. Cărțile. Hainele. Toate. Le-am lăsat acolo. În afară de chitară. Am luat-o și-am apucat-o pe șosea. N-aveam un

sfanț în buzunar. Pe la miezul nopții s-a oprit un camion și m-a luat. Șoferul m-a întrebat unde mă duc. I-am spus: încotro ți-e drumul, întracolo o iau și eu. Peste șase săptămâni, după ce găsise din nou adăpost la familia James, Perry se decise asupra unei destinații sigure, Worcester, statul Massachusetts, orașul de baștină al unui „amic din armată” care, spera el, avea să-l întâmpine bucuros și să-l ajute să-și facă rost de „o slujbă bine plătită”. Mai multe ocoluri au întârziat călătoria spre răsărit. A spălat vase într-un restaurant din Omaha, a pompat benzină la un garaj din Oklahoma, a muncit o lună la o fermă de vite din Texas. Prin iulie 1955, în drum spre Worcester, ajunse la Phillipsburg, un orășel din Kansas, iar acolo „soarta”, sub înfățișarea unui „tovarăș rău”, îi ieși în cale. — Îl chema Smith, a povestit Perry. Ca pe mine. Nu-mi mai amintesc numele mic. Era un ins oarecare, întâlnit întâmplător, avea mașină și a zis c-o să mă ducă până la Chicago. În orice caz, când treceam prin Kansas, am ajuns la orășelul ăsta, Phillipsburg, și ne-am oprit să ne uităm pe o hartă. Mi se pare că era într-o duminică. Magazinele erau închise. Pe străzi liniște. Prietenul meu de atunci, dragul de el, s-a uitat împrejur și mi-a făcut o propunere. Propunerea era să spargă o clădire din apropiere, care ținea de Compania Comercială Chandler. Perry s-a declarat de acord și-au intrat cu forța în clădirea pustie, de unde au furat aparatură de birou (mașini de scris, de calculat). Poate că n-ar fi pățit nimic dacă peste câteva zile hoții n-ar fi trecut pe roșu în orașul Saint Joseph din Missouri. — Prada se afla încă în mașină. Polițaiul care ne-a oprit voia să știe de unde le-aveam. S-au făcut verificări și, cum spun ei, am fost „livrați” la Phillipsburg, în Kansas. Acolo au o închisoare foarte drăguță. Dacăți plac închisorile. În următoarele patruzeci și opt de ore, Perry și tovarășul lui au descoperit o fereastră deschisă, s-au strecurat prin ea, au furat o mașină și au apucat-o spre nord-vest, spre McCook, statul Nebraska. — Curând, ne-am despărțit, eu și domnul Smith. Nu știu ce s-a mai întâmplat cu el. Figuram amândoi pe listele infractorilor dați în urmărire de FBI. Din câte știu, pe el nu l-au prins niciodată.

În noiembrie următor într-o după-amiază ploioasă, un autocar Greyhound l-a lăsat pe Perry la Worcester, un oraș industrial din statul Massachusetts, cu străzi abrupte deluroase, triste și dușmănoase chiar și pe cea mai frumoasă vreme. — Am descoperit casa unde mă așteptam să stea prietenul meu, amicul din armată, de pe vremea Războiului din Coreea. Dar mi s-a spus că plecase cu șase luni în urmă și că nu știau noua lui adresă. Culmea nenorocirii, o dezamăgire cumplită, sfârșitul lumii și așa mai departe. Așa c-am găsit un magazin de băuturi, am cumpărat doi litri de vin roșu italienesc, m-am întors la autogară și-am rămas acolo bând vin și încălzindu-mă nițel. Tocmai îmi revenisem când a apărut un polițai care m-a arestat pentru vagabondaj. În registrele poliției apare cu numele de „Bob Turner”, adoptat întrucât figura pe listele FBI-ului. A stat paisprezece zile la închisoare, a primit o amendă de zece dolari și-a plecat din Worcester într-o altă după-amiază ploioasă de noiembrie. — M-am dus la New York și-am închiriat o cameră la un hotel de pe Eighth Avenue, zise Perry. Aproape de 42nd Street. În cele din urmă, am găsit o slujbă de noapte. Eram băiat bun la toate într-o prăvălie cu articole ieftine. Chiar acolo, pe 42nd Street, aproape de un bufetautomat. Unde și mâncam, când mâncam. În trei luni nu m-am îndepărtat niciodată de Broadway. Mai întâi că n-aveam haine ca lumea. Doar țoale din vest, blugi și cizme. Deși acolo, pe 42nd Street, nu-i pasă nimănui, poți purta orice. De când sunt n-am mai văzut atâția ciudați ca acolo. A petrecut toată iarna în acel cartier urât, luminat de neoane, puțind a floricele, a hotdogi și a oranjadă. Apoi, într-o frumoasă dimineață de martie, tocmai la începutul primăverii, își amintește: — M-au trezit doi ticăloși de la FBI. M-au arestat la hotel și, zbang, mau extrădat în Kansas. La Phillipsburg. În aceeași închisoare drăguță. M-au răstignit în toată regula – spargere, evadare, furt de mașini. Am luat între cinci până la zece ani. În închisoarea din Lansing. După ceam stat acolo o vreme, i-am scris tatei. L-am înștiințat de cele întâmplate. I-am scris și Barbarei, sora mea. Acum, după atâția ani, nu-i mai aveam decât pe ei. Jimmy s-a sinucis. Fern s-a aruncat pe

fereastră. Mama a murit. A murit acum opt ani. Toți s-au dus în afară de tata și de Barbara. În grămada de lucruri triate pe care Perry n-ar fi vrut să le lase în camera hotelului din Mexico City se găsea și o scrisoare de la Barbara. Scrisoarea, așternută citeț și plăcut, era datată 28 aprilie 1958, pe vremea când destinatarul era închis de aproximativ doi ani: Dragă frate, Am primit astăzi cea de-a 2-a scrisoare și iartă-mă că n-am scris mai curând. Vremea pe aici, ca și la tine, se încălzește tot mai mult și poate că am astenie de primăvară, dar o să încerc să mă pun pe picioare. Prima ta scrisoare a fost foarte neliniștitoare, cum sunt sigură c-ai bănuit și tu, dar nu din pricina asta nu ți-am scris, e adevărat că sunt ocupată cu copiii și mi-e greu să găsesc timp să stau jos, să mă adun și să-ți răspund, căci de mult vreau să-ți scriu. Donnie a învățat să deschidă ușile și să se cațere pe scaune și alte mobile și sunt tot timpul îngrijorată să nu cadă. Reușesc să las copiii să se joace din când în când în curte, dar trebuie să mă duc mereu la ei, fiindcă se pot răni dacă nu sunt atentă. Dar nimic nu ține la nesfârșit și știu c-o să-mi pară rău când o să înceapă să alerge pe lângă casă și n-am să știu ce fac. Uite câteva măsurători, dacă te interesează: Înălțimea

Greutatea

Număr pantofi

Freddie

92 cm

13 kg 1/2

24 îngust

Baby

94 cm

14 kg 3/4

24 1/2 îngust

Donnie

86 cm

13 kg

23 larg

Îți poți da seama că Donnie a crescut destul de mare la cincisprezece luni, are șaisprezece dinți și o personalitate sclipitoare, toți îl iubesc. Poartă aceeași măsură la haine ca Baby și Freddie, doar pantalonii îi sunt încă prea lungi. Am să încerc să-ți scriu cât mai pe larg, așa că probabil o să mă întrerup de multe ori, acum, de pildă, e timpul să-i fac baie lui

Donnie, pe Baby și pe Freddie i-am îmbăiat azi-dimineață, fiindcă-i tare frig astăzi și i-am ținut în casă. Revin îndată… În ce privește bătutul la mașină… Mai întâi… nu pot să mint, nu bat ca o dactilografă. Folosesc de la 1 la 5 degete și deși mă apuc de treabă și reușesc să-l ajut pe Fred cel Mare la afacerile lui, îmi trebuie 1 oră ca să bat ceea ce alteia mai pricepute i-ar lua probabil 15 minute. Vorbesc serios, n-am nici timpul și nici voința să învăț să bat ca o dactilografă de meserie. Mă gândesc însă ce minunat e că ai stăruit și-ai ajuns să bați atât de bine la mașină. Sunt convinsă că toți ne adaptăm foarte ușor (Jimmy, Fern, tu și eu) și avem cu toții un simț artistic de bază… printre altele. Chiar și mama și tata aveau talent. Cred sincer că niciunul dintre noi nu trebuie să condamne pe nimeni pentru ce-a făcut fiecare cu viața lui personală. S-a dovedit că de la 7 ani, cei mai mulți dintre noi atingem vârsta judecății… asta însemnând că la această vârstă înțelegem și cunoaștem diferența dintre bine și rău. Firește, mediul joacă un rol extrem de important în viața noastră, mănăstirea în cazul meu, și îi sunt recunoscătoare pentru influența ei. În cazul lui Jimmy, el era cel mai puternic dintre noi toți. Țin minte că lucra și se ducea la școală fără să-l îndemne nimeni, și chiar avea VOINȚA să ajungă cineva. N-o să știm niciodată motivele pentru întâmplarea din urmă, de ce a făcut ce a făcut, dar mă doare încă de câte ori mă gândesc la asta. Așa o pierdere. Dar avem un control atât de slab asupra slăbiciunilor noastre omenești și asta e valabil și pentru Fern și alte sute de mii de oameni, inclusiv noi, fiindcă toți avem slăbiciuni. În cazul tău, nu știu care e slăbiciunea ta dar chiar cred că NU-I NICIO RUȘINE SĂ AI FAŢA MURDARĂ – E O RUȘINE S-O ȚII MURDARĂ. Cu toată sinceritatea și dragostea pentru tine, Perry, pentru că tu ești singurul meu frate în viață și unchiul copiilor mei, nu pot să spun sau să simt că atitudinea ta față de tata sau de închisoare e justificată sau normală. Dacă o să te înfurii, mai bine liniștește-te, fiindcă îmi dau seama că niciunul din noi nu primește criticile cu bucurie și e firesc să ai un oarecare resentiment pentru cel care te critică, așa că mă aștept la una din două: a) să nu mai primesc

nicio veste de la tine sau b) să-mi trimiți o scrisoare în care să-mi spui deschis ce crezi despre mine. Sper să mă înșel și sper sincer că această scrisoare o să te pună pe gânduri și că o să încerci să înțelegi… ce simt și alții. Te rog să înțelegi că-mi dau seama că nu sunt o autoritate în materie și nici nu mă fălesc cu cine știe ce inteligență sau educație, dar am convingerea că sunt o persoană normală, dispunând de putere de judecată și de voința de a-mi trăi viața după legile lui Dumnezeu și ale oamenilor. La fel de adevărat este că și eu „am decăzut” uneori, cum e și firesc, fiindcă, așa cum ți-am spus, sunt om și deci am slăbiciuni omenești, dar trebuie să afirm din nou că nu-i o rușine să ai fața murdară, e o rușine s-o ții murdară. Nimeni nu-i mai conștient decât mine de lipsurile și greșelile mele, așa că nu te mai plictisesc. Acum, în primul rând și cel mai important, tata nu-i răspunzător de faptele tale rele, nici de cele bune. Ceea ce ai făcut, bine sau rău, te privește. După câte știu, ți-ai trăit viața exact cum ți-a plăcut, fără să-ți pese de împrejurări sau de cei care te-au iubit, de cei care ar putea suferi din cauza ta. Fie că-ți dai sau nu seama, condamnarea ta la toți anii aceștia de închisoare e stânjenitoare atât pentru mine, cât și pentru tata, nu din pricina actelor tale, ci fiindcă n-ai arătat niciun semn de regret SINCER și nu pari să ai vreun dram de respect față de vreo lege, față de oameni sau față de altceva. Scrisoarea ta sugerează că vinovat de faptele tale ar fi altcineva, niciodată tu. Recunosc că ești inteligent, că ai un vocabular excelent și sunt convinsă că ești în stare să înfăptuiești orice îți propui, și mai ales să-l înfăptuiești bine, dar ce vrei în fond să înfăptuiești? Ai de gând să muncești și să depui un efort cinstit ca să realizezi ce ți-ai propus? Nimic bun nu vine fără efort, sunt sigură c-ai auzit asta de multe ori, dar nu-ți strică s-o mai auzi o dată. Iar de vrei să știi adevărul despre tata, află că îl doare inima din cauza ta. Ar da orice să te poată scoate de acolo, să-și recapete fiul, dar mă tem că dacă ai putea, i-ai face și mai mult rău. Nu se simte bine, e tot mai bătrân și, cum se zice, nu mai e în puteri. A greșit uneori, își dă seama, dar indiferent ce-a făcut și unde s-a

dus, și-a împărțit viața și bucuriile cu tine și n-a vrut s-o facă pentru nimeni altul. Să nu crezi că vreau să spun că-i datorezi recunoștință eternă sau viața, dar îi datorezi RESPECT și DECENȚĂ. Eu, una, sunt mândră de tata. Îl iubesc și îl respect fiindcă e tatăl meu și-mi pare rău că s-a hotărât să trăiască ca un Lup Singuratic împreună cu fiul său, căci altfel ar fi putut trăi cu noi, să se bucure de dragostea noastră, în loc să stea singur în rulota lui și să tânjească, să te aștepte singur pe tine, fiul lui. Îmi fac griji din pricina lui și când spun că îmi fac griji, mă gândesc și la soțul meu, fiindcă soțul meu îl respectă pe tata. Pentru că e BĂRBAT. E adevărat că tata n-are cine știe ce educație, dar la școală nu învățăm decât să recunoaștem cuvintele și să scriem corect, dar aplicarea acestor cuvinte în viața reală înseamnă altceva, pe care numai VIAȚA TRĂITĂ DIN PLIN ni-l poate oferi. Tata și-a trăit viața și tu dovedești ignoranță dacă spui că-i needucat și incapabil să înțeleagă „sensul științific” etc. al problemelor vieții. O mamă e totuși singura persoană care știe să ia durerea copilului ei cu un sărut – explică tu asta în termeni științifici. Îmi pare rău că ți-am spus-o așa de din scurt, dar trebuia să-mi exprim punctul de vedere. Îmi pare rău că această scrisoare va fi cenzurată [de autoritățile închisorii] și sper sincer că rândurile mele n-o să prejudicieze o eventuală eliberare, dar simt c-ar trebui să-ți dai seama și să afli ce durere cumplită ai provocat. Tata contează cel mai mult, căci eu m-am dedicat familiei mele, dar tu ești singurul pe care-l iubește tata, ești, pe scurt, „familia” lui. Știe, firește, că și eu îl iubesc, dar știi bine, legătura dintre noi nu e prea strânsă. N-ai de ce să fii mândru de purtarea ta și va trebui să te obișnuiești cu ideea că trebuie să-ți ispășești pedeapsa și poți s-o faci, dar nu cu atitudinea ta, cu sentimentul că toți sunt proști, needucați și neînțelegători. Ești o ființă umană cu liber arbitru. Ceea ce te ridică deasupra animalelor. Dar dacă ai să-ți trăiești viața fără simțire și fără milă față de aproapele tău, ești asemenea animalelor, „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”, iar fericirea și liniștea sufletească nu se realizează trăind astfel.

Când vine vorba de responsabilitate, nimeni nu și-o dorește, dar cu toții suntem responsabili față de comunitatea în care trăim și față de legile ei. Când va veni vremea să-ți asumi răspunderea unui cămin, a copiilor și a unui serviciu, atunci se va naște Bărbatul din copil – căci evident că poți să-ți dai seama ce haos ar deveni lumea dacă toți care trăiesc în mijlocul ei ar spune: „Vreau să fiu un ins izolat, fără răspunderi, să pot spune liber ce gândesc și să fac cum mă taie capul”. Suntem liberi să vorbim și să acționăm cum voim ca indivizi – cu condiția ca „libertatea” Vorbirii și a Faptelor să nu dăuneze celor din jur. Reflectează la toate astea, Perry. Ai o inteligență peste medie, dar, într-un fel, judecata ta e greșită. Poate de vină sunt încercările din închisoare. Orice-ar fi, ține minte, numai tu ești răspunzător și numai și numai de tine depinde să depășești această etapă a vieții tale. Sper să am vești de la tine în curând. Cu dragoste și rugăciuni, Sora și cumn. tău, Barbara & Frederick & familia Păstrând scrisoarea și adăugând-o colecției de obiecte prețioase, Perry nu acționase din dragoste. Nici vorbă de așa ceva. O „detesta” pe Barbara și chiar cu o zi mai înainte îi spusese lui Dick: „Nu regret decât că nu se găsea și soră-mea în casa aia”. (Dick râsese și-i mărturisise o dorință asemănătoare: „Mă tot gândesc ce m-aș fi distrat dacă a doua mea nevastă s-ar fi aflat acolo. Ea și toată familia ei blestemată”.) Nu, Perry aprecia scrisoarea numai fiindcă prietenul lui din închisoare, Willie-Jay, „superinteligentul”, îi scrisese o „analiză foarte pătrunzătoare” pe două pagini bătute la mașină, sub titlul: „Impresii culese din scrisoare”: IMPRESII CULESE DIN SCRISOARE 1) Când a început această scrisoare, a făcut-o cu intenția de a demonstra compasiunea și principiile creștine. A făcut, cu alte cuvinte, astfel ca răspuns la scrisoarea ta, care pare s-o fi iritat, așa că s-a decis să întoarcă celălalt obraz, sperând că te va face

să-ți regreți scrisoarea și să intri în defensivă în scrisoarea ta viitoare. Cu toate acestea, puțini reușesc să demonstreze cu succes un principiu al eticii comune atunci când spiritul de discernământ e infectat de sentimentalism. Sora ta trădează această lipsă, căci cu cât scrisoarea înaintează, judecata ei lasă locul temperamentului, gândurile îi sunt bune, lucide, rodul inteligenței, dar nu al unei inteligențe obiective și impersonale. O minte condusă de reacții sentimentale la amintiri și frustrări. În consecință, oricât ar fi de înțelepte dojenile, ele nu reușesc să te convingă să acționezi, decât jignind-o în următoarea ta scrisoare. Începe astfel un ciclu care nu poate culmina decât cu mai multă supărare și amărăciune. 2) E o scrisoare prostească, dar născută din erori omenești. Scrisoarea ta către ea, ca și răspunsul ei dau greș în obiectivele lor. Scrisoarea ta a reprezentat o încercare de a-i explica concepția ta de viață, așa cum te-a afectat în mod firesc. Era menită să fie înțeleasă greșit sau prea literal, pentru că ideile tale se opun prea mult convenționalismului. Ce poate fi mai convențional decât o gospodină cu trei copii „dedicată” familiei??? Ce poate fi mai firesc decât să urască o persoană neconvențională? Convenționalismul conține o imensă ipocrizie. Orice persoană rezonabilă își dă seama de acest paradox. Când însă ai de-a face cu oameni convenționali, e mai bine să-i tratezi ca și cum n-ar fi ipocriți. Nu-i o chestiune de sinceritate față de propriile tale păreri. E o problemă de compromis, ca să poți rămâne un individ liber de continua amenințare a constrângerilor convenției. Scrisoarea ei nu reușește să te convingă, pentru că ea nici nu-și poate închipui adâncimea problemelor cu care te confrunți, nu poate sonda presiunile impuse de mediu, frustrarea intelectuală și tendința crescândă spre izolare. 3) Ea simte că: a) Ești prea predispus la autocompătimire. b) Ești prea calculat. c) Că, de fapt, nu meriți să-ți scrie o scrisoare de opt pagini când e prinsă de treburile ei casnice.

4) La pagina 3 scrie: „Cred sincer că niciunul dintre noi nu trebuie să condamne pe cineva” etc. Ia astfel apărarea acelora care au influențat-o în anii ei de formare. Dar oare acesta e întreg adevărul? E soție și mamă. Respectabilă și mai mult sau mai puțin scutită de griji. E ușor să ignori ploaia dacă ai pe tine un impermeabil. Dar cum s-ar simți dacă ar fi silită să se prostitueze pe stradă ca să-și câștige existența? Ar fi la fel de atotiertătoare față de oamenii din trecutul ei? Absolut deloc. Nimic mai obișnuit decât să simți că alții participă la eșecurile tale, așa cum e o reacție comună să-i uiți pe cei cu care ți-ai împărțit succesele. 5) Sora ta îl respectă pe tatăl tău. O roade de asemenea faptul că ai fost preferatul lui. Gelozia ei îmbracă o formă mai subtilă în această scrisoare. Printre rânduri se ridică o întrebare: „L-am iubit pe tata și-am încercat să trăiesc astfel încât să fie mândru că mă are ca fiică. A trebuit să mă mulțumesc cu firimituri din dragostea lui. Fiindcă te iubește pe tine și de ce să fie așa?”. Evident, în decursul anilor, tatăl tău a abuzat, prin scrisori, de firea sentimentală a surorii tale. Ea a zugrăvit un tablou care îi justifică părerea asupra lui – un dezmoștenit al sorții, blestemat să aibă un fiu nerecunoscător, asupra căruia și-a revărsat toată dragostea și atenția, pentru a fi, în schimb, tratat infam de către acesta. La pagina 7 spune că-i pare rău că scrisoarea ta o să fie cenzurată. De fapt, nu-i pare rău deloc. E încântată că trece pe la cenzor. Fără să-și dea seama, a scris-o cu acest cenzor în minte, sperând să-i insufle ideea că familia Smith e într-adevăr un grup în bună stare. Vă rog, nu ne judecați pe toți după Perry. Cât privește mama care liniștește copilul cu un sărut. Asta-i o formă feminină de sarcasm. 6) I-ai scris deoarece: a) O iubești, într-un anume fel. b) Simți nevoia unui contact cu lumea din afară. c) Te poți folosi de ea. Prognoza: Corespondența dintre tine și sora ta n-are niciun rost, în afară de o funcție strict socială. Abordează în scrisorile tale teme pe măsura puterii ei de înțelegere. Nu-ți dezvălui concluziile intime. Nu o pune în defensivă și nu-i îngădui să te pună în defensivă.

Respectă limitele înțelegerii ei față de intențiile tale și nu uita că o deranjează dacă îl critici pe tatăl tău. Fii consecvent în atitudinea ta față de ea și nu-i întări impresia că ești slab, nu fiindcă ai avea nevoie de bunăvoința ei, ci pentru că te poți aștepta la mai multe scrisori de genul ăsta și ele nu fac decât să-ți întărească instinctele antisociale, deja primejdioase. SFÂRȘIT În timp ce Perry continua să trieze și să aleagă, maldărul de obiecte pe care le considera prea prețioase pentru a se despărți de ele chiar și temporar lua proporții amețitoare. Dar ce să facă? Nu putea risca să piardă medalia de bronz câștigată în Coreea sau diploma de liceu (eliberată de Consiliul Educației din Leavenworth, deoarece în perioada petrecută la închisoare își reluase studiile demult abandonate). Nu-i venea nici să riște să piardă un plic doldora de fotografii, mai ales de-ale lui, începând cu un portret ce-l reprezenta, mic și drăgălaș, pe vremea când era în Marina Comercială (pe dosul pozei mâzgălise „16 ani. Tânăr, fericit și nevinovat”) și terminând cu recentele fotografii din Acapulco. Și mai erau aproape o sută de alte articole pe care se hotărâse să le ia, printre care se numărau hărțile de comori, albumul lui Otto cu schițe, două carnete groase, din care cel mai gros constituia dicționarul lui personal, o listă diversă, dispusă în ordine nealfabetică a cuvintelor pe care le considera, „frumoase”, „utile” sau, cel puțin, „demne de reținut”. (Exemple de pe o pagină: „tanatic = propriu morții; poliglot = versat în limbi străine; punițiune = pedeapsă; ignar = incult; atroce = groaznic de rău; hagiofobie = frică morbidă de locurile și obiectele sfinte; lapidicol = care trăiește sub pietre, ca unii cărăbuși orbi; dispatie = lipsă de simpatie, de sentiment față de ceilalți oameni; psilozof = un individ care vrea să treacă drept filosof; omofagie = mâncatul cărnii crude, ritul unor triburi sălbatice; a despuia = a jefui, a prăda; afrodiziac = stupefiant care stimulează dorința sexuală; megalodactil = cu degetele anormal de mari; acluofobie = frica de întuneric”) Pe coperta celui de-al doilea carnet, de a cărui scriere era atât de

mândru, o notație plină de înflorituri buclate și feminine anunța că înăuntru se afla Jurnalul intim al lui Perry Edward Smith, lucru inexact, căci nu era câtuși de puțin un jurnal, ci mai degrabă un fel de antologie cuprinzând informații obscure („La fiecare cincisprezece ani, planeta Marte se apropie mai mult de noi. Anul 1958 e un an de mare apropiere”), poeme și citate literare („Nimeni nu-i o insulă de sine stătătoare”) și pasaje din ziare și cărți, parafrazate sau citate. De pildă: Am numeroși cunoscuți, dar prieteni puțini; aceia care mă cunosc bine sunt și mai puțini. Am auzit că se vinde o nouă otravă de șoareci. Extrem de puternică, fără miros, fără gust, e atât de complet absorbită de organism, încât nu lasă nicio urmă care ar putea fi descoperită într-un cadavru. Dacă mi se cere să țin o cuvântare: „Nu-mi amintesc în ruptul capului ce-aveam de gând să spun. Cred că niciodată n-au mai existat atâția oameni direct responsabili pentru starea mea de imensă bucurie. E un moment minunat și rar și vă rămân, desigur, îndatorat. Vă mulțumesc!” Am citit un articol interesant în numărul din feb. al revistei De la bărbat la bărbat: „Mi-am croit drum cu cuțitul până la o mină de diamante”. „E aproape imposibil ca un om care se bucură de libertate, cu toate prerogativele ei, să-și dea seama ce înseamnă să fie lipsit de acea libertate”. Erle Stanley Gardner3

„Ce e viața? E lumina unui licurici în noapte. E răsuflarea unui bizon în miez de iarnă. E ca umbra plăpândă ce se întinde peste iarbă și se pierde în amurg”. Căpetenia indiană Ghiarăde-Corb din

tribul Blackfoot. Ultima însemnare era scrisă cu cerneală roșie și încadrată cu ornamentații stelare, desenate cu cerneală verde. Antologul dorea să sublinieze „semnificația ei personală”. „O răsuflare de bizon în miez de iarnă” evoca exact părerile lui despre viață. De ce să-și bată capul? De ce „să asude”? Omul era un nimic, o ceață, o umbră absorbită de alte umbre. Dar, la dracu’, oricum îți bați capul, faci planuri, și îți rozi unghiile, te neliniștește anunțul direcției hotelului: „SU DÍA TERMINA A LAS 2 P.M.” — Dick, m-auzi? E aproape unu, zise Perry. Dick se trezise. Mai mult decât atât: făcea dragoste cu Inez. Și ca și când ar fi recitat o rugăciune, Dick șoptea neîncetat: „E bine, scumpo? E bine?”. Dar Inez, care fuma, rămânea tăcută. În noaptea trecută, când Dick o adusese în cameră și îi spusese lui Perry că Inez o să doarmă acolo, Perry, deși dezamăgit, acceptase, dar dacă își închipuiau că purtarea lor îl excita sau că i se părea altceva decât o „plictiseală”, se înșelau. Cu toate acestea, lui Perry îi părea rău de Inez. Era o „copilă fără minte”, își închipuia că Dick are într-adevăr de gând să se însoare cu ea, habar n-avea că intenționa să părăsească Mexicul chiar în după-amiaza aceea. — E bine, fetițo, e bine? — Pentru Dumnezeu, Dick, spuse Perry. Grăbește-te, n-auzi? Trebuie să eliberăm camera la două. Era într-o sâmbătă, se apropia Crăciunul, iar pe Main Street circulația devenise foarte anevoioasă. Prins în mijlocul ei, Dewey își ridica privirea spre ghirlandele de vâsc atârnate deasupra străzii, împletituri verzi, aranjate festiv și împodobite cu clopoței de hârtie stacojie, și își aminti că nu cumpărase niciun cadou pentru soție sau copii, își alunga automat din minte toate problemele care nu aveau legătură cu cazul Clutter. Marie și mulți dintre prietenii lor începuseră să se mire de intensitatea acestei idei fixe. Un prieten bun, tânărul avocat Clifford R. Hope Jr. îi spusese pe șleau:

— Îți dai seama ce se petrece cu tine, Al? Nu pricepi că nu vorbești decât de crimă? — Bine, dar nu mă pot gândi decât la asta, răspunse Dewey. Există o șansă ca tocmai când discut acest subiect să dau peste un lucru la care nu m-am gândit înainte. Vreun unghi nou. Sau poate că-ți vine ție vreo idee. Ce dracu’, Cliff, ce viață crezi c-o să duc dacă afacerea nu se lămurește? Mulți ani de-acum înainte o să tot verific indicii și de fiecare dată când se ține un proces criminal, oriunde în Statele Unite, va trebui să mă reped acolo, să cercetez, să văd dacă nu are, măcar pe departe, elemente asemănătoare, dacă nu-i vreo legătură posibilă. Și nu numai asta. Adevărul e c-am ajuns să simt că-i cunosc pe Herb și pe-ai lui mai bine decât s-au cunoscut ei vreodată. Mă obsedează. Cred c-o să mă obsedeze veșnic. Până aflu ce s-a petrecut. Din cauza pasiunii lui Dewey pentru această enigmă, devenise neobișnuit de neatent. Doar în dimineața aceea Marie îi spusese: Te rog, te rog, fii așa de drăguț și nu uita să… Dar nu-și mai amintea sau nu-și aminti până când, scăpat de goana îndatoririlor și a cumpărăturilor și grăbindu-se spre casă cu mașina pe șoseaua 50, spre Holcomb, trecu prin dreptul cabinetului veterinar al doctorului I.E. Dale. Desigur. Soția îi ceruse să nu uite s-aducă acasă pisica familiei, pe Courthouse Pete. Pete, un motan tigrat de șapte kile, era un personaj bine-cunoscut la Garden City prin războinicia lui, ceea ce reprezenta motivul prezentei internări în spital. Pierduse o luptă cu un buldog care îl lăsase cu niște răni ce necesitau cusături și antibiotice. Eliberat de doctorul Dale, Pete se întinse pe scaunul din faţă din automobilul stăpânului său și toarse tot drumul până la Holcomb. Detectivul se îndreptă spre ferma River Valley, dar cum dorea să bea ceva cald, o ceașcă de cafea fierbinte, se opri la restaurantul Hartman. — Ce faci, frumosule? zise doamna Hartman. Cu ce te pot servi? — Doar cafea, doamnă. — Mă înșel eu sau ai slăbit mult? îi spuse ea pe când îi turna o ceașcă de cafea. — Destul de mult. De fapt, în ultimele trei săptămâni, Dewey dăduse jos nouă kilograme. Costumele atârnau pe el, de parcă le-ar fi împrumutat de la un prieten

vânjos, iar fața, care îi trăda rareori profesia, era de nerecunoscut. Ar fi putut fi chipul unui ascet, absorbit de studii oculte. — Cum te simți? — Grozav. — Arăți îngrozitor. N-avea ce-i răspunde. Nu arăta totuși mai rău decât ceilalți agenți ai Biroului de Investigații din Kansas, Duntz, Church și Nye. Hotărât, el era mai în formă decât Harold Nye, care, deși avea gripă și temperatură, venea zilnic la birou. Acești patru oameni obosiți verificaseră vreo șapte sute de indicii și zvonuri. Dewey, de pildă, își irosise două zile obositoare și inutile ca să dea de urma perechii fantomă, a celor doi mexicani, care după cum jura Paul Helm, îl vizitaseră pe domnul Clutter în ajunul crimei. — Mai vrei o ceașcă de cafea, Alvin? — Nu, mulțumesc, doamnă. Dar doamna Hartman îi și adusese ibricul: — E în contul restaurantului, șerifule. După cum arăți, ai nevoie de cafea. La o masă într-un colț, doi argați cu favoriți jucau table. Unul din ei se ridică și se apropie de tejgheaua unde stătea Dewey. — E adevărat ce-am auzit? întrebă el. — Depinde. — C-ai prins un individ? Rătăcea prin casa familiei Clutter? El e vinovatul. Asta am auzit. — Cred c-ai auzit greșit, amice. Da, domnule, chiar așa. Deși trecutul lui Jonathan Adrian Daniel, reținut la închisoarea din ținut sub acuzația că s-a găsit ascunsă la el o armă, cuprindea și o perioadă de detenție ca bolnav mintal la spitalul de stat din Topeka, elementele adunate de anchetatori arătau că în ce privește afacerea Clutter, nu era vinovat decât de o curiozitate nefericită. — Ei bine, dacă nu-i el, atunci de ce dracu’ nu l-ați găsit pe adevăratul vinovat? Am o groază de muieri acasă care nu mai vor să se ducă singure nici la closet. Dewey se obișnuise cu astfel de invective. Acum erau parte din viața lui. Bău și cealaltă ceașcă de cafea, oftă și zâmbi. — Ce dracu’, doar nu glumesc. Vorbesc serios. De ce nu arestați pe

cineva? De-asta sunteți plătiți. — Tacă-ți gura cu răutățile tale, zise doamna Hartman. Suntem toți în aceeași situație. Alvin muncește cât poate. Dewey îi făcu cu ochiul. — Explicați-i, doamnă. Și vă rămân foarte recunoscător pentru cafea. Muncitorul așteptă ca ținta atacurilor sale să ajungă la ușă, apoi trase o ultimă salvă: — Dacă mai candidezi vreodată la postul de șerif, să nu te bizui pe votul meu, fiindcă n-o să-l primești. — Gata cu răutățile, îi spuse iarăși doamna Hartman. De la ferma River Valley și până la restaurantul Hartman nu-i decât un kilometru și jumătate. Dewey se hotărî să meargă pe jos. Îi plăcea să hoinărească pe ogoare. În mod normal, o dată sau de două ori pe săptămână, făcea lungi plimbări pe pământul său, bucata neprețuită de prerie unde sperase întotdeauna să-și ridice o casă, să cultive pomi și eventual să se joace cu nepoțeii. Un vis pe care însă soția lui îl prevenise în ultima vreme că nu-l mai împărtășește. Îi spusese că nici nu-i mai trece prin minte să locuiască singură „acolo la țară, izolată”. Dewey își dădea seama că până și dacă-i prindeau a doua zi pe criminali, Marie n-o să se răzgândească, de vreme ce acești prieteni care locuiau într-o casă de țară izolată avuseseră parte de o soartă îngrozitoare. Firește, cei din familia Clutter nu erau primii oameni asasinați în ținutul Finney sau chiar în Holcomb. Cetățenii mai vârstnici din acea mică așezare își amintesc de „evenimentele sălbatice” de acum mai bine de patruzeci de ani, asasinarea lui Hefner. Doamna Saddie Truitt, septuagenara poștăriță a sătucului, mama dirigintei Clare, relatează expert afacerea devenită faimoasă: — Era în august 1920. O caniculă ca în iad. Un tip pe nume Tunif lucra la ferma de vite Finnup. Walter Tunif. Avea mașină, cum s-a dovedit mai târziu, furată. S-a aflat că-i dezertor de la Fortul Bliss, tocmai din Texas. Un ticălos, desigur, și mulți îl bănuiau. Așa că într-o seară, șeriful, pe atunci Orlie Hefner – ce voce plăcută avea, știați că făcea parte din Corul Ceresc? –, într-o seară s-a dus călare până la ferma Finnup să-i pună lui Tunif câteva întrebări pe șleau. Era în trei august. O caniculă ca în iad. Rezultatul a fost că Walter Tunif l-a

împușcat pe șerif drept în inimă. Sărmanul Orlie a murit încă înainte să atingă pământul. Odată crima făptuită, blestematul a întins-o pe unul din caii lui Finnup și-a luat-o spre răsărit, de-a lungul fluviului. S-a dus vestea și cale de mulți kilometri împrejur, oamenii au format un detașament. Cam a doua zi dimineața l-au prins. Pe Walter Tunif. Nici n-a mai apucat să zică bună ziua. Fiindcă băieții se înfuriaseră rău de tot. Și-au zburat plumbii cât ai zice pește. Primul contact al lui Dewey cu crima în ținutul Finney a avut loc în 1947. Evenimentul e înregistrat după cum urmează în fișele lui: „John Carlyle Polk, un indian din tribul Creek, în vârstă de 32 de ani, domiciliat în Muskogee, statul Oklahoma, a ucis-o pe Mary Kay Finley, o femeie albă în vârstă de 40 de ani, chelneriță, cu domiciliul în Garden City, statul Kansas, 9-05-1947”. O descriere banală și sumară a unui caz anchetat și rezolvat. Din celelalte trei crime anchetate de Dewey, două erau limpezi (doi muncitori feroviari jefuiseră și omorâseră un fermier în vârstă la 1-11-1952; un soț beat își bătuse șiși călcase nevasta în picioare până o omorâse la 17-6-1956), dar cel de-al treilea caz, așa cum a fost el redat odată într-o conversație de către Dewey, nu era lipsit de unele trăsături originale: — Totul a început în parcul Stevens. Acolo unde se află o estradă pentru orchestră, iar sub estradă un closet pentru bărbați. Ei bine, un individ pe nume Mooney se plimba prin parc. Era de prin Carolina de Nord, un străin în trecere prin oraș. În orice caz, s-a dus la closet și cineva l-a urmărit, un băiat de prin împrejurimi, Wilmer Lee Stebbins, de douăzeci de ani. După aceea Lee a pretins întotdeauna că domnul Mooney i-ar fi făcut propuneri obscene. Și din cauza asta l-a jefuit pe domnul Mooney, l-a doborât cu o lovitură, i-a bușit capul de cimentul podelei și fiindcă n-a reușit să-l omoare așa, i-a vârât capul în closet și-a tras apa până l-a înecat. Poate că așa s-a și întâmplat. Nimic nu explică însă ce-a făcut Wilmer Lee după aceea. Mai întâi a îngropat cadavrul la câțiva kilometri nord-est de Garden City. A doua zi l-a dezgropat și l-a îngropat în altă parte, la douăzeci și doi de kilometri. Ei bine, a ținut-o așa, tot îngropându-l și dezgropându-l. Parcă Wilmer Lee ar fi fost un câine cu un os, nu voia să-l lase pe sărmanul domn Mooney să se odihnească în pace. În cele din urmă, a săpat cu un mormânt mai mult. L-a văzut cineva.

Înaintea misterului Clutter, cele patru cazuri citate reprezentau toată experiența lui Dewey în cazuri de crimă, iar confruntarea lor cu cazul Clutter părea un vânt aducător de ploaie pe lângă un uragan. Dewey vârî cheia în ușa din față a conacului Clutter. În casă era cald, căci încălzirea nu fusese întreruptă, iar odăile cu podele strălucitoare, mirosind a ceară parfumată cu lămâie, păreau doar temporar nelocuite. Ca și cum ar fi fost duminică și familia s-ar fi putut întoarce în orice clipă de la biserică. Deși moștenitoarele, doamna English și doamna Jarchow, luaseră câte un camion de haine și mobilă, casa nu pierduse încă aerul că acolo locuiau ființe omenești. În salon, niște partituri cu melodia „Mergând prin lanul de secară” stăteau încă deschise pe suportul pianului. În hol, o pălărie cenușie de cowboy, pătată de transpirație, pălăria lui Herb, atârna încă în cuier. La etaj, în camera lui Kenyon, pe un raft deasupra patului, lentilele de la ochelarii băiatului mort străluceau, răsfrângând lumina. Detectivul trecu dintr-o cameră în alta. Făcuse de mai multe ori turul casei. E adevărat, se ducea acolo aproape zilnic și, într-un fel, se putea spune că aceste vizite îi plăceau, căci locuința, spre deosebire de căminul său sau de biroul șerifului, cu harababura dinăuntru, era liniștită. Telefoanele, cu firele încă tăiate, stăteau tăcute. Îl înconjura tăcerea adâncă a preriilor. Putea să se așeze în balansoarul lui Herb din salon, să se legene și să reflecteze. Câteva dintre concluziile lui deveniseră de nezdruncinat: credea că moartea lui Herb Clutter reprezentase obiectivul principal al criminalilor, motivul fiind o ură patologică sau poate o combinație între ură și jaf și își imagina că actul asasinilor fusese săvârșit comod, poate în răstimpul de două sau trei ore de la intrarea și ieșirea lor din casă. (Legistul, dr. Robert Fenton, raportase o diferență apreciabilă între temperatura corpurilor victimelor și, pe această bază, estimase că omorurile s-au petrecut în următoarea ordine: doamna Clutter, Nancy, Kenyon și domnul Clutter). Pe aceste date se întemeia convingerea lui că familia își cunoscuse foarte bine ucigașii. În timpul vizitei, Dewey se opri la fereastra de la etaj, căci văzu în apropiere ceva care îi atrase atenția, o sperietoare pe miriștea de grâu. Sperietoarea avea o șapcă de vânătoare bărbătească și o

rochie de bumbac înflorat, decolorată de ploaie și de soare. (Desigur, o rochie veche de-a lui Bonnie Clutter.) Vântul flutura rochia și clătina sperietoarea, ce părea o ființă dansând lugubru pe câmpie în friguroasa lună decembrie. Iar lui Dewey îi aminti vag de visul lui Marie. De curând, într-o dimineață, Marie îi servise micul dejun alandala, ouă cu zahăr și cafea cu sare, și dăduse vina pe un „vis prostesc”, însă un vis pe care nici lumina zilei nu reușise să-l împrăștie. „Era așa de aievea, Alvin”, a spus ea, „aievea ca bucătăria asta. Eram aici. În bucătărie. Pregăteam masa de seară și deodată a intrat Bonnie pe ușă. Purta un pulover albastru de angora și arăta așa de drăguță și de bună. I-am spus: O, Bonnie… Bonnie dragă… Nu team mai văzut de când cu nenorocirea aceea. Nu mi-a răspuns însă, sa uitat doar la mine în felul ei timid și n-am mai știut cum să continui. Ce situație. Atunci i-am spus: Dragă, uite ce-i pregătesc lui Alvin pentru masa de seară. O supă groasă. Cu creveți și raci proaspeți. E aproape gata. Gustă nițel. Ea însă n-a vrut să guste. A rămas cu ochii ațintiți asupra mea. Apoi, nu știu cum să-ți spun exact, a închis ochii, a început să-și clatine capul, foarte încet, să-și frângă mâinile, foarte încet și să geamă sau să șoptească. Nu înțelegeam ce Dumnezeu zice. Mi s-a rupt însă inima, niciodată nu mi-a părut atât de rău de cineva, și-am luat-o în brațe. I-am spus: Te rog, Bonnie! Nu, draga mea, nu mai plânge! Dacă a fost vreodată cineva gata să se ducă la Domnul, tu ai fost, Bonnie! N-am putut-o liniști. Clătina mereu din cap, își frângea mâinile, apoi am auzit ce zicea. Zicea: Să fii omorâtă. Să fii omorâtă. Nu. Nu. Nimic nu-i mai rău. Nimic nu-i mai rău decât asta. Nimic”. Era la amiază, în mijlocul deșertului Mojave. Perry, așezat pe un geamantan de ratan, cânta la muzicuță. Dick stătea la marginea șoselei negre, drumul național 66, și își pironise ochii pe întinderea pustie și imaculată, ca și cum intensitatea privirii lui ar fi putut sili șoferii să apară deodată. Puțini o făceau și niciunul nu se oprea să-i ia. Se oferise doar un șofer de camion care mergea în Needles, statul California, dar Dick refuzase. Nu era „combinația” pe care o doreau, el și Perry. Așteptau un călător singur, cu o mașină ca lumea și cu bani în portofel, un străin pe care să-l jefuiască, să-l gâtuie și să-l lase baltă

în deșert. În deșert, sunetul precede adeseori apariția. Dick auzi vibrațiile unei mașini ce se apropia, dar nu se vedea încă. Perry le auzi și el. Își vârî muzicuța în buzunar, își ridică geamantanul împletit (singurul lor bagaj, burdușit și deformat de greutatea amintirilor lui Perry, plus trei cămăși, cinci perechi de ciorapi albi, o cutie cu aspirine, o sticlă de tequila, o foarfecă, un aparat de ras și o pilă de unghii. Restul obiectelor fuseseră încredințate barmanului mexican sau expediate cu vaporul la Las Vegas) și se alătură lui Dick la marginea șoselei. Urmăreau cu atenție. Mașina apăru și crescu până deveni un automobil albastru, marca Dodge, cu un singur pasager, un bărbat chel și osos. Perfect. Dick ridică mâna și făcu semn. Mașina încetini, iar Dick îi aruncă tipului un zâmbet larg. Mașina era cât pe-aci să oprească, dar șoferul scoase capul pe fereastră și îi măsură de sus până jos. Impresia lăsată de cei doi era, firește, alarmantă. După cincizeci de ore cu autobuzul de la Mexico City la Barstow, în California, și după o jumătate de zi de mers pe jos prin Mojave, autostopiștii erau două siluete bărboase, slabe și pline de praf. Mașina acceleră brusc și luă viteză. Dick își făcu mâinile pâlnie la gură și strigă: — Ai noroc, ticălosule! Apoi râse și își trase valiza în spinare. Nimic nu-l mai putea scoate cu adevărat din sărite, fiindcă, așa cum și-a amintit mai târziu, era „nebun de fericire că se întorsese în iubitele lui State”. Oricum, avea să vină un altul într-o altă mașină. Perry își scoase muzicuța (îi aparținea din ziua precedentă, de când o furase dintr-un magazin universal din Barstow) și cântă la ea primele măsuri din melodia care devenise „muzica lor de marș”. Era una din melodiile preferate ale lui Perry, care îl învățase și pe Dick toate cele cinci strofe. Cot la cot și potrivindu-și pașii, mergeau voios pe șosea și cântau: — „Ochii mei văzură slava Domnului ce se întoarse, călcând via în picioare, ai mâniei struguri storși.” Prin tăcerea deșertului, răsunau vocile lor aspre și tinere: — „Slavă! Slavă! Aleluia! Slavă! Slavă! Aleluia!”

III. RĂSPUNSUL Pe tânăr îl chema Floyd Wells, era scund și aproape fără bărbie. Încercase mai multe meserii, soldat, muncitor la o fermă, mecanic, hoț, ultima aducându-i o condamnare de la trei la cinci ani în Penitenciarul de Stat din Kansas. În seara zilei de marți, 17 noiembrie 1959, stătea întins în celula lui, cu o cască de radio la ureche. Asculta știrile, dar vocea crainicului și monotonia evenimentelor din ziua aceea („cancelarul Konrad Adenauer a sosit astăzi la Londra pentru discuții cu prim-ministrul Harold MacMillan… Președintele Eisenhower s-a întreținut timp de șaptezeci de minute cu dr. T. Keith Glennan asupra problemelor spațiale și asupra bugetului pentru explorarea spațiului”) îl trăgeau la somn. Somnolența i se risipi brusc când auzi: „Agenții care anchetează tragica asasinare a familiei Herbert W. Clutter au făcut apel la public pentru orice informație care ar putea duce la rezolvarea acestui caz enigmatic. Clutter, soția sa și cei doi copii ai lor au fost găsiți uciși la ferma lor, lângă Garden City, duminica trecută, dis-de-dimineață. Au fost legați, reduși la tăcere cu leucoplast și împușcați în cap cu o armă de calibrul 12. Anchetatorii oficiali își recunosc neputința de a descoperi vreun motiv al crimei, considerată de Logan Sanford, directorul Biroului de Investigații din Kansas, cea mai oribilă din istoria Kansasului. Clutter, un agricultor proeminent și mai înainte delegatul lui Eisenhower pe lângă Comisia Federală de Credite pentru Ferme…” Wells rămase năucit. Așa cum avea să-și descrie mai târziu reacția: „Nu-mi venea să-mi cred urechilor”. Și totuși, avea toate motivele să creadă, căci cunoștea foarte bine atât familia asasinată, cât și pe asasini. Totul începuse cu multă vreme înainte, în urmă cu unsprezece ani, în toamna lui 1948, când Wells avea 19 ani. — Hoinăream prin regiune, lucrând pe unde găseam, și-a amintit el. Nu știu cum, dar m-am pomenit în vestul Kansasului. Aproape de granița cu Colorado. Căutam de lucru și întrebam de colo-colo, când am auzit că poate era nevoie de un ajutor la River Valley, cum își numea ferma domnul Clutter. Evident, m-a angajat. Am stat acolo,

cred, vreun an, în orice caz, toată iarna, și-am plecat fiindcă simțeam că înțepenesc într-un singur loc. Doream să mă mișc. Nu m-am certat niciodată cu domnul Clutter. S-a purtat frumos cu mine, cum se purta cu toți argații lui. De pildă, dacă rămâneai fără bani înaintea salariului, îți dădea întotdeauna cinci sau zece dolari în avans. Plătea bine și dacă meritai nu ezita să-ți dea prime. De fapt, dintre toți oamenii pe care i-am cunoscut, cel mai mult mi-a plăcut domnul Clutter. Și toți ai lui. Doamna Clutter și cei patru copii. Când i-am cunoscut eu, cei mai mici, cei care au fost omorâți – Nancy și băiețașul cu ochelari –, erau mici, să tot fi avut cinci sau șase ani. Ceilalți doi – fata pe nume Beverly și cealaltă, al cărei nume nu mi-l mai amintesc – erau la liceu. O familie simpatică, într-adevăr simpatică. Nu i-am uitat niciodată. Am plecat de-acolo prin 1949. M-am căsătorit, am divorțat, m-au băgat în armată, s-au mai întâmplat și altele, timpul a trecut, cum s-ar zice, și în 1959 – în iunie 1959, cam la zece ani de când îl văzusem ultima oară pe domnul Clutter – am ajuns la închisoarea din Lansing. Pentru că spărsesem un magazin de electrocasnice. Voiam să fac rost de niște mașini electrice de tuns iarba. Nu ca să le vând. Aveam de gând să încep o afacere cu închirieri de mașini de tuns iarba. Mi-aș fi pus pe picioare o mică întreprindere permanentă. Firește, nu m-am ales din toată treaba asta decât cu o condamnare de la trei la cinci ani. Dacă n-aș fi fost condamnat, nu l-aș fi întâlnit pe Dick și poate că domnul Clutter nu s-ar afla în mormânt. Dar așa s-a întâmplat. Asta e. Am apucat să-l cunosc pe Dick. A fost primul cu care am împărțit celula. Am stat împreună, cred, vreo lună. Iunie și o parte din iulie. Ispășea o sentință de trei până la cinci ani, trebuia să fie eliberat condiționat în august. Discuta mult despre ce intenționa să facă odată ieșit de la penitenciar. Spunea c-ar putea să se ducă în Nevada, într-unul din orașele unde se află baze de rachete, să-și cumpere o uniformă și să se dea drept ofițer de aviație. Ca să poată plasa cecuri false. Asta era ideea care îi venise, mi-a spus el. (Eu, unul, n-am găsit-o grozavă. Era deștept, nu zic, dar nu credeam că putea trece drept ofițer de aviație.) Altă dată a pomenit de Perry, prietenul lui. Un tip pe jumătate indian, cu care stătuse în aceeași celulă. Și de loviturile colosale pe care el și Perry o să le dea când vor fi din nou împreună. Nu l-am cunoscut pe Perry. Nu l-am

văzut niciodată. Plecase între timp de la Lansing, fusese eliberat condiționat. Dar Dick mi-a spus întotdeauna că dacă li se ivește prilejul unei lovituri într-adevăr grozave, se putea bizui pe Perry Smith ca tovarăș. Nu-mi mai aduc aminte exact cum am pomenit prima oară de domnul Clutter. Trebuie să fi fost pe când discutam despre slujbe, despre diversele mele slujbe. Dick era un mecanic auto priceput și se ocupase mai ales de motoare. Odată însă a fost angajat să conducă ambulanța unui spital. S-a lăudat cu asta. Și se mai lăuda cu surorile medicale, ce făcuse cu ele în ambulanță. În orice caz, eu, unul, i-am spus c-am muncit un an pe o moșie imensă cu ogoare de grâu, în Kansasul de vest. Pentru domnul Clutter. Dorea să știe dacă domnul Clutter era bogat. Da, i-am răspuns. Da, era bogat. De fapt, i-am spus, domnul Clutter mi-a declarat odată că făcuse plăți de zece mii de dolari într-o singură săptămână. Adică, îl costa uneori până la zece mii de dolari pe săptămână să conducă o fermă ca a lui. Mai târziu Dick nu mai contenea cu întrebările despre familia aceea. Câți erau? Ce vârstă aveau oare copiii acum? Cum ajungeai exact la casă? Unde era situată? Domnul Clutter avea un seif? Nu neg, i-am spus că avea. Fiindcă mi se părea că-mi amintesc de un fel de dulăpior sau seif, sau așa ceva, chiar în spatele mesei de lucru din biroul domnului Clutter. M-am pomenit că Dick plănuiește cu voce tare cum să-l omoare pe domnul Clutter. Spunea că el și Perry o să se ducă acolo, o să-i jefuiască și-o să-i ucidă pe toți martorii, pe toți membrii familiei Clutter și pe oricine s-ar întâmpla să mai fie acolo. Mi-a descris vreo zece feluri de a-i lichida și cum el și Perry o să-i lege bine și o să-i împuște. I-am spus: „Dick, n-o să scapi niciodată pedeapsă”. Dar, sincer vorbind, nu pot să spun c-am încercat să-l conving să renunțe. Fiindcă nicio clipă nu mi-a trecut prin minte că vorbește serios și c-o să-și pună planul în aplicare. Credeam că sunt simple trăncăneli. Cum se aud destule la Lansing. Ăsta-i subiectul preferat: ce-o să facă fiecare când o să iasă, spargerile, jafurile etc. De cele mai multe ori, nu-i decât fanfaronadă. Nimeni nu le ia în serios. Iată de ce, după cele auzite la cască, aproape nu-mi venea să cred. Și cu toate astea era adevărat. Se întâmplase chiar cum zisese Dick. Iată relatarea lui Floyd Wells, deși mai avea mult până să o facă. Se

temea că dacă ceilalți deținuți află că i-a spus ceva directorului, atunci viața lui, cum a declarat chiar el, „n-ar mai fi valorat nici cât un coiot mort”. A trecut o săptămână. Asculta mereu la radio, urmărea reportajele din ziare și într-unul din ele a citit că un ziar din Kansas, The Hutchinson News, oferea o recompensă de o mie de dolari pentru orice informație care ducea la prinderea și condamnarea persoanei sau a persoanelor vinovate de asasinarea familiei Clutter. O veste interesantă, care aproape îl convinsese pe Wells să vorbească. Se temea încă totuși foarte mult și nu numai de ceilalți deținuți. Putea să aibă ghinionul ca autoritățile să-l acuze de complicitate la crimă. La urma urmei, el îl orientase pe Dick spre ușa familiei Clutter. Puteau, desigur, pretinde că avusese știință de intențiile lui Dick. Oricum o priveai, situația lui era ciudată, iar scuzele lui discutabile. Așa că n-a suflat o vorbă și s-au mai scurs încă zece zile. Decembrie a luat locul lui noiembrie, iar anchetatorii au rămas, după cum afirmau știrile tot mai scurte din ziare (crainicii de la radio încetaseră să mai pomenească de caz), la fel de nedumeriți, practic fără niciun indiciu, ca în dimineața tragicei descoperiri. Dar Wells știa. Curând, chinuit de nevoia de a „spune cuiva”, s-a destăinuit unui alt deținut. — Un prieten deosebit. Un catolic. Un tip foarte religios. M-a întrebat: Ei bine, ce-ai de gând să faci, Floyd? Eu i-am răspuns: Nu prea știu încă. Ce credea el c-ar trebui să fac? A insistat să mă duc la autorități. Mi-a spus că n-ar trebui să trăiesc cu o asemenea taină pe conștiință. Și mi-a spus că mă pot duce să declar fără ca nimeni dinăuntru să afle ceva. A zis că aranjează el. Așa că a doua zi a trimis vorbă directorului-adjunct – i-a spus că vreau să ies „la apel”. I-a spus directorului-adjunct că dacă mă cheamă în biroul lui sub un pretext oarecare, aș putea să-i spun cine e ucigașul familiei Clutter. Evident, directorul-adjunct a trimis după mine. Eram speriat, dar mi-am amintit de domnul Clutter și de faptul că nu-mi făcuse niciun rău, că îmi dăduse de Crăciun un mic portofel cu cincizeci de dolari. Am vorbit cu directorul-adjunct. Apoi cu directorul. Și cu mine încă acolo, în biroul directorului, el a ridicat receptorul… Directorul Hand i-a telefonat lui Logan Sanford. Sanford a ascultat, a

pus receptorul în furcă, a dat mai multe ordine, apoi i-a telefonat personal lui Alvin Dewey. În seara aceea, când Alvin și-a părăsit biroul din tribunalul de la Garden City, a luat cu el acasă un plic gros. Când Dewey a ajuns acasă, Marie se afla în bucătărie și pregătea masa de seară. De cum apăru, Marie începu să-i povestească necazurile casnice. Pisica familiei atacase cockerul de vizavi și se pare că-l rănise rău la un ochi. Paul, băiețelul lor de nouă ani, căzuse dintr-un copac. Era o minune că mai trăia. Iar băiatul de doisprezece ani, omonimul lui Dewey, se dusese în curte să dea foc la gunoi și iscase o vâlvătaie care amenințase tot cartierul. Cineva, nu se știe cine, chemase pompierii. În timp ce soția lui îi relata aceste întâmplări nefericite, Dewey își turnă două cești de cafea. Deodată, Marie se opri în mijlocul unei fraze și se holbă la el. Alvin se congestionase la față și Marie înțelese că îl stăpânește o emoție violentă. Îi zise: — Alvin dragă, ai vreo știre bună? Fără să-i răspundă, Dewey îi întinse plicul gros. Marie era udă pe mâini. Se șterse, apoi se așeză la masa din bucătărie, își sorbi cafeaua, deschise plicul și scoase dinăuntru fotografiile unui tânăr blond și a altuia brunet, cu pielea smeadă, fotografii luate de poliție la arest. Două dosare pe jumătate codificate întovărășeau fotografiile. În cel al blondului citi: Hickock, Richard Eugene, (WM) 28, KBI 97093; FBI 859 263A. Adresa: Edgerton, Kansas. Data nașterii: 6-6-31. Locul nașterii: Kansas City. Înălțimea: 1,80. Greutatea: 80 kg. Părul: blond. Ochii: albaștri. Statură: robustă. Tenul: rumen. Ocupația: vopsitor de mașini. Delictul: Escrocherie și fraudă cu cecuri false. Eliberat condiționat la 13-8-59. DE: So K.C.K. Cea de-a doua descriere era astfel: Smith, Perry Edward (WM) 27-59. Locul nașterii: Nevada. Înălțimea: 1,63. Greutatea: 70 kg. Părul: brunet. Delictul: spargere și evadare. Arestat (loc liber). De: (loc liber). Decizia: Trimis poliției de stat din Kansas de Phillips Co. 5-10 ani. Închis la 14-3-56.

Eliberat condiționat la: 6-7-59. Marie cercetă fotografiile lui Smith din față și profil: o figură arogantă, dură, deși nu în întregime, căci trăda și un fel de rafinament ciudat. Buzele și nasul păreau frumos arcuite și își spuse că ochii, cu expresia lor umedă și visătoare, sunt destul de drăguți, inteligenți, ca ai actorilor. Inteligenți, dar și altfel: „răi”. Deși nu atât de „răi”, nu atât de respingători și de „criminali” ca ai lui Hickock, Richard Eugene. Marie, captivată de privirea lui Hickock, își aminti o întâmplare din copilărie, pisica sălbatică pe care o văzuse odată prinsă într-o cursă, și cum, deși dorea să-i dea drumul, ochii pisicii, strălucind de durere și ură, îi izgoniseră mila și o umpluseră de groază. — Cine sunt? îl întrebă ea. Dewey îi relată spusele lui Floyd Wells și adăugă la sfârșit: — Ciudat. În ultimele trei săptămâni ne-am concentrat asupra acestui unghi. Depistarea tuturor celor care au lucrat vreodată la ferma Clutter. Așa cum s-a desfășurat cazul, se pare c-am avut pur și simplu noroc. În câteva zile, am fi dat peste acest Wells. Am fi descoperit că-i la închisoare. Am fi aflat atunci adevărul. Poți să bagi mâna-n foc. — Poate că nu-i adevărat, zise Marie. Dewey și cei optsprezece oameni din serviciul lui cercetaseră sute de indicii ce duseseră la rezultate nule, iar Marie spera să-l scutească de o nouă dezamăgire, căci o îngrijora sănătatea lui. Starea lui nervoasă. Slăbise mult. Și fuma șaizeci de țigări pe zi. — Nu. Poate că nu, zise Dewey. Dar am o presimțire. Tonul lui o impresiona. Se uită din nou la fotografiile de pe masa din bucătărie. — Gândește-te la el, spuse ea punând un deget pe portretul din față al tânărului blond. Gândește-te cum e să vezi ochii ăștia. Înaintând spre tine. Apoi vârî fotografiile la loc în plic. — Mai bine nu mi le arătai. Mai târziu, în aceeași seară, o altă femeie, într-o altă bucătărie, lăsă din mână ciorapul pe care îl cârpea, își scoase ochelarii cu rame de plastic și, îndreptându-i spre vizitator, spuse:

— Sper c-o să-l găsiți, domnule Nye. Pentru binele lui. Avem doi băieți și el e unul din ei, primul nostru născut. Îl iubim… Dar… O, am înțeles. Am înțeles că nu și-ar fi luat tălpășița. Că n-ar fi fugit. Fără să spună o vorbă cuiva… Tatălui sau fratelui său. Decât dacă intra din nou în vreo încurcătură. De ce? De ce-o face? Se uită prin camera mică și încălzită de o sobă, la o siluetă slăbănoagă dintr-un balansoar – Walter Hickock, soțul ei și tatăl lui Richard Eugene. Un om cu ochi spălăciți, resemnați și cu mâini aspre. Când vorbea, vocea îi răsuna de parcă ar fi folosit-o rareori. — Băiatul meu nu suferă de nimic, domnule Nye, zise domnul Hickock. Un atlet remarcabil, întotdeauna în echipa de frunte a școlii. Baschet! Baseball! Dick era întotdeauna vedeta echipei. Și un elev foarte bun, cu zece la mai multe materii. Istorie. Desen tehnic. Când a terminat liceul, în iunie 1949, voia să meargă la universitate. Să studieze ca să se facă inginer. Dar nu ne-am putut permite. Cu alte cuvinte, n-am avut bani. N-am avut niciodată. Ferma noastră de aici, numai de douăzeci și două de hectare, de-abia ne ajută să trăim. Cred că lui Dick i-a părut rău că nu s-a dus la universitate. Prima slujbă a fost la Căile Ferate Santa Fe, la Kansas City. Câștiga șaptezeci și cinci de dolari pe săptămână. Și-a închipuit că-i destul ca să se poată căsători, așa că el și Carol s-au luat. Ea n-avea decât șaisprezece ani. Iar el numai nouăsprezece. N-am crezut niciodată c-o să se aleagă ceva din căsătoria lor. Niciodată. Doamna Hickock, o femeie durdulie, cu o față moale și rotundă, neurâțită de o viață întreagă de trudă de dimineața până seara, îi reproșă: — Trei băieți scumpi, nepoțeii noștri, uite cu ce s-au ales. Iar Carol e o fată drăguță. Nu-i vina ei. — El și Carol au închiriat o casă încăpătoare, continuă domnul Hickock, și au cumpărat o mașină scumpă – erau plini de datorii tot timpul. Deși Dick ajunsese în curând să câștige destui bani ca șofer de ambulanță. Mai târziu, s-a angajat la compania Mark Buick, o mare societate din Kansas City. Mecanic și vopsitor de mașini. Dar el și Carol duceau un trai prea risipitor, cumpărau mereu lucruri pe care nu și le puteau permite, iar Dick a început să semneze cecuri fără acoperire. Sunt sigur și acum că motivul pentru care s-a apucat de

escrocherii a avut de-a face cu accidentul. S-a lovit la cap într-un accident de mașină. După aceea n-a mai fost același om. Jocuri de cărți și cecuri false. Nu știu să fi făcut așa ceva înainte. Și tot pe atunci s-a încurcat cu cealaltă fată. Cea pentru care a divorțat de Carol și care a devenit cea de-a doua soție. — Dick n-avea ce face, zise doamna Hickock. Ții minte în ce hal îl stârnea Margaret Edna. — Dacă te place o femeie, nu înseamnă să te lași prins în laț, spuse domnul Hickock. Ei bine, domnule Nye, cred că știți despre el cât știm și noi. De ce a ajuns băiatul nostru la închisoare. A stat la zdup șaptesprezece luni, deși nu era vinovat decât că împrumutase o pușcă de vânătoare. Din casa unui vecin. Nici nu-i trecea prin gând so fure, nu-mi pasă deloc ce spune lumea. Asta l-a distrus. Când a ieșit de la Lansing, era un străin pentru mine. Nu mai puteai vorbi cu el. Toată lumea era împotriva lui Dick Hickock, așa își închipuia el. Până și cea de-a doua soție a lui l-a părăsit, a cerut divorțul când el era la închisoare. Cu toate astea, mai târziu am crezut că-și va găsi un rost în viață. A lucrat la atelierul de reparații auto al lui Bob Sands, la Olathe. Locuia aici, acasă, împreună cu noi, se culca devreme, nu-și călca cuvântul sub nicio formă. O să vă spun, domnule Nye, eu nu mai am mult de trăit, am cancer și Dick știa, știa cel puțin că sunt bolnav, și nu-i nicio lună de când, chiar înainte să plece, mi-a spus: „Tată, n-ai fost deloc un tată rău pentru mine. N-o să mai fac niciodată nimic care să te supere”. Vorbea serios. Băiatul ăsta are ceva bun în el. Dacă l-ați fi văzut vreodată pe un teren de fotbal, dacă l-ați fi văzut vreodată jucându-se cu copiii lui, nu v-ați îndoi de ce vă spun. Doamne, aș vrea să-mi poată spune Cel de Sus, fiindcă eu nu știu ce s-a întâmplat. — Eu, una, știu, răspunse soția lui, reluându-și cârpitul, dar lacrimile o siliră să se oprească. Prietenul ăla al lui. Asta s-a întâmplat. Vizitatorul, Harold Nye, agentul de la Biroul de Investigații din Kansas, era ocupat să stenografieze într-un carnet, un carnet deja plin de rezultatele unei zile lungi petrecute cu verificarea acuzațiilor lui Floyd Wells. Deocamdată, faptele adunate susțineau foarte convingător povestea lui Wells. La 20 noiembrie, suspectul Richard Eugene Hickock plecase la cumpărături la Kansas City, prilej cu care plasase

nu mai puțin de „șapte cecuri false”. Nye vorbise cu toate victimele cunoscute ale escrocheriilor, vânzătorii de aparatură foto și de echipament radio și TV, proprietarul unei prăvălii de bijuterii, un vânzător de la un magazin de confecții, și când arătase de fiecare dată fotografiile lui Hickock și Perry Edward Smith, martorii îi identificaseră pe primul ca plasatorul cecurilor false, iar pe cel de-al doilea ca fiind complicele lui „tăcut”. (Un vânzător înșelat a spus: „El, Hickock, lucra. Vorbea cu talent, foarte convingător. Celălalt am crezut c-ar putea fi străin, poate mexican, nici nu deschidea gura”.) Nye plecase apoi cu mașina în suburbia Olathe, unde discutase cu ultimul patron al lui Hickock, Bob Sands, proprietarul atelierului de reparații auto. — Da, a lucrat aici, a spus domnul Sands. Din august și până în… Ei bine, după 19 noiembrie sau poate 20 noiembrie nu l-am mai văzut. A plecat fără să mă anunțe. A întins-o pur și simplu, nu știu încotro și nici tatăl lui nu știe. Dacă m-a surprins? Sigur. Am fost evident surprins. Aveam relații foarte prietenești. Dick, vedeți, se purta frumos. Poate fi foarte simpatic. Uneori venea pe la noi pe acasă. De fapt, cu o săptămână înainte să plece, am avut câțiva invitați, o mică masă, și Dick a adus un prieten venit în vizită, un băiat din Nevada. Perry Smith îl chema. Știa să cânte foarte frumos la chitară. Cânta la chitară și din gură unele cântece, iar el și Dick au distrat pe toată lumea cu o scenă de ridicat greutăți. Perry Smith e un tip scund, un pic peste un metru șaizeci, dar poate să ridice și un cal. Nu, nu păreau nervoși, niciunul din ei. Aș spune că se distrau și ei. Data exactă? Sigur că-mi amintesc. Era în 13. Vineri, 13 noiembrie. De acolo, Nye o luase cu mașina spre nord, pe drumuri de țară. Când se apropia de ferma familiei Hickock, oprise la câteva case de prin apropiere, cu aerul că se interesează de drum, de fapt pentru a face cercetări asupra suspectului. Nevasta unui fermier spusese: — Dick Hickock! Nu-mi vorbi mie de Dick Hickock. Dacă l-am întâlnit vreodată pe diavolul ăsta? Dacă fură? Fură și banii de pe ochii mortului. Deși Eunice, mama lui, e o femeie cumsecade. Cu o inimă cât un hambar. Și tatăl lui e la fel. Dick ar fi nimerit la închisoare de nu știu câte ori, dacă oamenii de pe-aici ar fi vrut să-l dea în judecată. Nau făcut-o din respect pentru familia lui.

Se lăsase amurgul când Nye bătuse la ușa casei cu patru camere, devenită cenușie din cauza intemperiilor, a familiei Hickock. Ca și cum s-ar fi așteptat la o astfel de vizită, domnul Hickock îl invitase pe detectiv în bucătărie, iar doamna Hickock îi oferise cafea. Poate că dacă ar fi știut adevăratul țel al prezenței vizitatorului, primirea ar fi fost mai puțin amabilă, mai precaută. Dar nu știau și cât au discutat cei trei nu se pomenise nici numele Clutter și nici cuvântul crimă. Părinții luară de bune vorbele lui Nye cum că Dick încălcase condițiile eliberării și că semnase iar cecuri false, ceea ce justifica căutarea fiului lor. — Dick l-a adus acasă, (era vorba de Perry) într-o seară și ne-a spus că-i un prieten care venise cu autobuzul de Las Vegas și voia să știe dacă nu putea să doarmă la noi, să rămână aici o vreme, zise doamna Hickock. Nu, domnule, nu l-aș fi primit în casă. Dintr-o privire mi-am dat seama cu cine am de-a face. Se parfumase. Și avea părul dat cu ulei. Era limpede ca lumina zilei unde îl întâlnise Dick. Una din condițiile eliberării era să nu se înhaite cu nimeni dintre cei întâlniți acolo [la Lansing]. L-am prevenit pe Dick, dar n-a vrut să m-asculte. A găsit o cameră pentru prietenul lui la hotelul Olathe din Olathe; Dick însă își irosea cu el tot timpul liber. O dată, în weekend, au plecat întro excursie. Domnule Nye, cum vă văd și cum mă vedeți, știu că Perry Smith l-a îndemnat să semneze cecurile false. Nye își închise carnetul, își vârî stiloul în buzunar, apoi mâinile, căci îi tremurau de încordat ce era. — Ei bine, spuneți-mi ce știți despre această excursie de weekend? Unde s-au dus? — La Fort Scott, răspunse domnul Hickock, numind un oraș din Kansas, cu tradiție militară. După cum am înțeles eu, Perry Smith avea o soră care locuia acolo, la Fort Scott. Se presupunea că are în păstrare niște bani care i se cuveneau lui. Au zis că erau o mie cinci sute de dolari. De-asta și venise în Kansas, ca să ia banii de la sora lui. Așa că Dick l-a condus acolo ca să-i încaseze. Era doar o excursie de-o noapte. S-a întors acasă puțin înainte de prânz. La timp pentru masa de duminică. — Înțeleg, zise Nye. O excursie de-o noapte. Ceea ce înseamnă c-au plecat de aici sâmbătă… Adică sâmbătă, 14 noiembrie?

Bătrânul aprobă din cap. — Și s-au întors duminică, 15 noiembrie? — Duminică la prânz. Nye reflectă la calculele ce se impuneau și care și veneau în sprijinul concluziei lui: că într-o perioadă de douăzeci sau douăzeci și patru de ore, suspecții efectuaseră o călătorie dus-întors de mai mult de o mie șase sute de kilometri și în acest timp omorâseră patru persoane. — Domnule Hickock, zise Nye, duminică, atunci când s-a întors acasă fiul dumneavoastră, era singur? Sau era cu Perry Smith? — Nu, era singur. A spus că l-a lăsat pe Perry la hotelul din Olathe. Nye, a cărui voce normală era nazală și tăioasă, un ton care te intimida fără efort, se strădui să-și stăpânească timbrul, adoptând un stil dezarmant și deschis. — Și țineți minte, v-a izbit ceva neobișnuit în purtarea lui? Ceva aparte? — A cui purtare? — A fiului dumneavoastră. — Când? — Când s-a întors de la Fort Scott. Domnul Hickock reflectă. Apoi spuse: — Mi s-a părut același dintotdeauna. De cum a venit, s-a așezat la masă. Era groaznic de înfometat. A început să-și umple farfuria înainte să termin eu rugăciunea. I-am atras atenția, i-am spus: „Dick, înfuleci așa de repede, că nu mai prididești nici să duci mâncarea la gură. Nu vrei să ne lași și nouă ceva?”. Sigur, a fost întotdeauna un mare mâncău. Murături. Poate să mănânce un borcan întreg de murături. — Și după masă ce-a făcut? — A dormit, răspunse domnul Hickock, părând ușor surprins de propriul său răspuns. A dormit buștean. Și cred că asta era ceva neobișnuit. Ne adunaserăm să ne uităm la un meci de baschet. La televizor. Eu, Dick și celălalt băiat al nostru, David. N-a trecut mult și Dick sforăia ca un fierăstrău și i-am spus lui frate-său: „Dumnezeule, n-am crezut c-o să apuc ziua în care Dick să adoarmă la un meci de baschet”. Totuși, a adormit. Tot meciul. Nu s-a trezit decât ca să mănânce seara ceva rece, imediat după aia s-a dus să se culce.

Doamna Hickock vârî din nou ață în acul de cârpit ciorapi. Soțul ei se legăna în balansoar și morfolea o pipă stinsă. Ochiul expert al detectivului cercetă odaia curată și umilă. Într-un colț stătea sprijinită de perete o armă. O observase mai dinainte. Se ridică, se apropie de ea și zise: — Vânați mult, domnule Hickock? — E pușca lui Dick. El și David se duc uneori la vânătoare. Mai ales după iepuri. Era o pușcă model Savage, calibrul 12, tip 300. Mânerul era împodobit de o gravură fină, reprezentând fazani în zbor. — De cât timp o are Dick? Întrebarea o însufleți pe doamna Hickock. — Arma asta a costat mai bine de o sută de dolari. Dick a luat-o pe credit și acum magazinul nu vrea s-o mai primească înapoi, deși n-a trecut nicio lună de atunci și n-a fost folosită decât o singură dată, la începutul lui noiembrie, când el și David s-au dus la Grinnell să vâneze fazani. S-a folosit de numele noastre ca să cumpere pușca, tatăl lui i-a îngăduit, așa că asta-i situația, trebuie s-o achităm, și când te gândești la Walter, bolnav cum e, și la câte ne trebuie și câte lipsuri avem… Își ținu răsuflarea, ca și cum ar fi încercat să împiedice o criză de astm. — Sunteți sigur că nu vreți o ceașcă de cafea, domnule Nye? Nu-i niciun deranj. Detectivul sprijini pușca de perete, lăsând-o unde era, deși era sigur că era arma cu care fusese ucisă familia Clutter. — Vă mulțumesc, dar e târziu și trebuie să mergem cu mașina la Topeka, zise el, apoi își consultă carnetul: Ei bine, repet, ca să văd dacă am notat corect. Perry Smith a sosit la Kansas marți, 12 noiembrie. Fiul dumneavoastră a susținut că această persoană a venit aici ca să încaseze niște bani de la sora lui, care locuia la Fort Scott. În aceeași sâmbătă s-au dus amândoi cu mașina la Fort Scott, unde au rămas peste noapte, probabil acasă la sora lui? — Nu, răspunse domnul Hickock. N-au reușit s-o găsească. Se pare că s-a mutat. — Cu toate acestea, au lipsit o noapte întreagă, zise Nye și zâmbi. Și

în săptămâna următoare, cu alte cuvinte de la cincisprezece la douăzeci și unu, Dick a continuat să se vadă cu prietenul lui, Perry Smith, altminteri însă, din câte știți dumneavoastră, a dus o viață obișnuită. A locuit acasă și a mers zilnic la slujbă. Pe 21, a dispărut, ca și Perry Smith, de altfel. Și de atunci n-ați mai primit vești de la el? Nu v-a scris? — Se teme, zise doamna Hickock. Îi e rușine și se teme. — Rușine? — De ce-a făcut. Că ne-a amărât din nou. Și se teme fiindcă își închipuie că n-o să-l iertăm. Deși l-am iertat întotdeauna. Și la fel vom face și pe viitor. Aveți copii, domnule Nye? Nye dădu din cap. — Atunci știți cum stau lucrurile. — Încă ceva. Aveți vreo idee, oricât de vagă, unde ar putea să fi plecat fiul dumneavoastră? — Deschideți o hartă, spuse domnul Hickock, și puneți degetul la întâmplare – poate că-i acolo. Era după-amiaza târziu, iar șoferul mașinii, un comis-voiajor de vârstă mijlocie pe care îl vom numi aici domnul Bell, obosise. Simțea nevoia să oprească, să tragă un pui de somn. Se afla totuși la numai o sută șaizeci de kilometri de destinația sa, Omaha, statul Nebraska, sediul unei mari companii ce deținea o fabrică de mezeluri pentru care lucra. O regulă a companiei interzicea comis-voiajorilor ei să ia oameni pe drum, dar domnul Bell călca deseori acest consemn, mai ales dacă era plictisit și îl lua somnul, așa că de îndată ce-i văzu pe cei doi tineri la marginea șoselei, frână. I se părură „băieți ca lumea”. Cel mai înalt, un tip blond și zvelt, cu părul tuns scurt, avea un zâmbet cuceritor și o înfățișare politicoasă, iar tovarășul lui, care ținea o muzicuță în mâna dreaptă, iar în stânga o valiză de ratan umflată, părea și el „destul de simpatic”, timid, dar amabil. Oricum, domnul Bell, care nu-și dădea câtuși de puțin seama de intențiile autostopiștilor pe care-i primise la bord – să-l stranguleze cu o curea și să-l îngroape în prerie, luându-i mașina, banii și viața –, era fericit să aibă companie, doi inși cu care să discute și care să-l țină treaz până la Omaha.

Se prezentă, apoi îi întrebă cum îi cheamă. Tânărul afabil, așezat în față alături de el, îi spuse că se numește Dick. — Iar el e Perry, zise el, făcându-i cu ochiul lui Perry, așezat exact în spatele șoferului. — Băieți, pot să vă duc până la Omaha. — Vă mulțumim, domnule, zise Dick. Omaha e și destinația noastră. Sperăm să găsim acolo ceva de lucru. — Ce anume căutați de lucru? Comis-voiajorul se gândea că i-ar putea ajuta. — Eu sunt foarte priceput la vopsit mașini. Sunt și mecanic. De obicei câștig bani buni. Amicul meu și cu mine tocmai venim din bătrânul Mexic. Am fi vrut să rămânem acolo. Dar, la dracu’, plătesc mizerabil. O leafă din care un alb nu poate trăi. A, Mexico. Domnul Bell le spuse că își petrecuse luna de miere la Cuernavaca. — Am vrut întotdeauna să ne întoarcem. Dar e greu să te urnești din loc când ai cinci copii. Perry, cum și-a amintit mai târziu, se gândi: „Cinci copii, ei, păcat de ei”. Ascultând trăncăneala înfumurată a lui Dick, auzindu-l cum începe să-și descrie „cuceririle amoroase”, reflectă cât era de „bizar”, cât era de „egocentric” amicul său. Auzi, să încerce să impresioneze un om pe care urmau să-l ucidă, care mai avea de trăit zece minute, dacă planul pus la cale de el și de Dick mergea cum trebuie. Și de ce n-ar fi mers? Situația era ideală, exact ceea ce căutaseră în cele trei zile de mers cu autostopul din California până în Nevada și prin Nevada și Wyoming spre Nebraska. Până acum, totuși, victimele potrivite îi evitaseră. Celelalte gazde fuseseră șoferi de camion ori soldați și o dată doi boxeri negri, la volanul unui Cadillac violet-lavandă. Domnul Bell era însă victima perfectă. Perry pipăi în buzunarul gecii de piele pe care o purta. Buzunarul era umflat de la cutia de aspirine Bayer și o piatră colțuroasă, cât pumnul, învelită într-o batistă galbenă de bumbac, cum au cowboyii. Își desfăcu centura, o centură Navajo cu cataramă de argint și bătută cu turcoaze mici. Și-o scoase, o îndoi și o puse pe genunchi. Aștepta. Urmărea cum zboară pe alături preria din Nebraska; cântă la muzicuță, compuse o melodie, o cântă și așteptă să-i dea Dick semnalul asupra căruia se înțeleseseră: „Hei, Perry, dă-

mi un chibrit”. La care Dick urma să apuce volanul, în timp ce Perry avea să-l lovească în cap pe comis-voiajor, „să-i crape țeasta”, cu piatra învelită în batistă. Mai târziu, pe un drum pustiu și lăturalnic, puteau să folosească centura bătută cu pietre de culoarea cerului. Între timp, Dick și omul condamnat la moarte schimbau glume porcoase. Râsul lor îl enerva pe Perry. Îi displăceau mai ales hohotele domnului Bell, lătrături violente, semănând foarte bine cu râsul lui Tex John Smith, tatăl lui Perry. Amintirea acelui râs îi mări încordarea. Îl durea capul, îl chinuiau genunchii. Înghiți trei tablete de aspirină fără apă. Dumnezeule! Crezu c-o să vomite sau c-o să leșine. Sigur asta avea să se întâmple dacă Dick întârzia mult cu semnalul. Lumina se estompa tot mai mult, drumul era drept, fără case sau oameni, doar un ținut pustiit de iarnă și întunecat ca o tablă de fier. Acum venise momentul, acum. Se uită atent la Dick, ca și cum ar fi vrut să-i transmită acest mesaj, și câteva semne mărunte, o clipire, picăturile de sudoare ce formau o mustață, îl vestiră că Dick ajunsese și el la aceeași concluzie. Și totuși, când Dick vorbi din nou, se lansă într-o altă glumă. — Știu o ghicitoare: ce asemănare e între drumul la closet și drumul la cimitir? Rânji. Nu știți? — Nu. — Tre’ să te duci, n-ai încotro. Domnul Bell hohoti. — Hei, Perry, dă-mi un chibrit. Însă tocmai când Perry ridică mâna și piatra era gata să coboare, se întâmplă ceva extraordinar, pe care Perry l-a numit mai târziu „un miracol blestemat”. Miracolul îl constitui apariția bruscă a unui al treilea autostopist la marginea șoselei, un soldat negru, pentru care șoferul milostiv opri mașina. — Știi că-i bună gluma, zise el în timp ce salvatorul său alerga spre ei. Tre’ să te duci, n-ai încotro! 16 decembrie 1959. Las Vegas, statul Nevada. Scurgerea anilor și intemperiile șterseseră prima și ultima literă, un R și un S, lăsând în loc un cuvânt cam sinistru: OOM4 Cuvântul scris pe o firmă decolorată de soare părea adecvat localului

căruia îi făcea reclamă: „dărăpănat și jalnic, cel mai mizerabil tip de hotel sau pensiune”, cum a notat Harold Nye în raportul său oficial către Biroul de Investigații din Kansas. Raportul continua astfel: „Până acum câțiva ani (după informațiile obținute de la poliția din Las Vegas), aici a funcționat unul dintre cele mai mari bordeluri din vestul țării. Un incendiu a distrus mai târziu clădirea principală, iar restul a fost transformat într-un hotel ieftin”. „Lobby-ul” nu era mobilat, cu excepția unui cactus înalt de un metru optzeci și a unui birou rudimentar de recepție. Era pustiu. Detectivul bătu din palme. În cele din urmă, o voce de femeie, dar nu prea feminină, strigă: „Vin!”, dar mai trecură cinci minute până ce femeia își făcu apariția. Purta un capot murdar și sandale de piele aurie, cu toc înalt. În părul gălbui și rar îi atârnau bigudiuri. Avea fața lată, musculoasă, rujată și pudrată. Ținea în mână o cutie de bere Miller High Life. Mirosea a bere, a tutun și a lac de unghii. Avea 74 de ani, dar după părerea lui Nye, „părea mai tânără, poate cu zece minute mai tânără”. Îl pironi cu privirea, apoi îi cercetă costumul maro elegant și pălăria maro, cu bor îngust. Când agentul îi arătă insigna, femeia zâmbi. Buzele i se desfăcură și Nye zări două rânduri de dinți falși. — Mda. Asta mi-am și închipuit, zise ea. Foarte bine. Despre ce-i vorba? Nye îi înmână o fotografie a lui Richard Hickock. — Îl cunoști? Femeia mârâi un nu. — Dar pe ăsta? — Mda, zise ea. A stat de câteva ori. Dar nu mai e pe-aici. A plecat cam acum o lună. Vrei să vezi registrul? Nye se sprijini de birou și urmări unghiile lungi și lăcuite ale proprietarei căutând pe o pagină de nume mâzgălite cu creionul. Las Vegas era primul dintre cele trei orașe unde îl trimiseseră superiorii săi. Fiecare fusese ales din cauza legăturilor cu trecutul lui Perry Smith. Celelalte două orașe erau Reno, unde se bănuia că locuiește tatăl lui Smith, și San Francisco, unde se afla căminul surorii lui Smith, pe care o vom numi de acum înainte doamna Frederic Johnson. Deși Nye plănuise să ancheteze aceste rude și pe oricine putea cunoaște

locul unde se găseau suspecții, obiectivul lui principial era să primească ajutorul autorităților locale. De pildă, la sosirea în Las Vegas, discutase cazul Clutter cu locotenentul B.J. Handlon, șeful diviziei de detectivi a Poliției din Las Vegas. Locotenentul întocmise un memorandum ordonând tuturor forțelor de poliție să îi găsească pe Hickock și Smith: „Sunt căutați în Kansas pentru violarea condițiilor de eliberare și se spune că au un Chevrolet din 1949, cu placa de înmatriculare de Kansas, JO-58269. Sunt probabil înarmați și trebuie considerați periculoși”. Totodată, Handlon desemnase un detectiv ca să-l ajute pe Nye la verificarea caselor de amanet. După cum spunea el, „există întotdeauna o droaie de astfel de case într-un oraș cu săli de joc”. Nye împreună cu detectivul din Las Vegas verificaseră fiecare chitanță de amanet eliberată în cursul ultimei luni. Nye spera mai ales să găsească un aparat de radio portativ, marca Zenith, care se bănuia că fusese furat din casa Clutter în noaptea crimei, dar n-a avut noroc. Un patron își aminti totuși de Smith („Tot venea pe aici. A tot ținut-o așa vreo zece ani”) și reuși să găsească o chitanță pentru o blană de urs, folosită drept carpetă și amanetată în prima săptămână din noiembrie. Pe baza acestei chitanțe obținuse Nye adresa hotelului. — S-a cazat la 13 octombrie, spuse patroana. S-a cărat la 11 noiembrie. Nye privi semnătura lui Smith. Ornamentele, buclele și înfloriturile pretențioase îl surprinseră, o reacție pe care se pare că patroana o ghici, căci spuse: — Mda. Și să-l fi auzit cum vorbea. Cuvinte pompoase și lungi, cu vocea aia a lui peltică și șoptită. Un tip original. Ce-ai cu el? Un derbedeu simpatic ca el? — Și-a încălcat condițiile de eliberare. — Nu mai spune? Ai venit tocmai din Kansas pentru încălcarea condițiilor de eliberare! Ei, să zicem că sunt eu o blondă fraieră. Hai să te cred. Dar să nu le spui povestea asta și brunetelor. Duse la gură cutia cu bere, o dădu pe gât, apoi învârti gânditoare cutia între degetele ei pistruiate și cu vene umflate. — Orice ar fi făcut, nu poate fi ceva grav. Nu se poate. N-am întâlnit încă omul pe care să nu-l aflu dintr-o privire ce-i poate pielea. Ăsta-i doar un golan. Un golănel care a încercat să mă ia la vrăjeală ca să

nu-mi plătească chiria pe ultima săptămână cât a stat aici. Chicoti, amuzată probabil de absurditatea unei astfel de ambiții. Detectivul o întrebă cât costase camera lui Smith. — Chiria obișnuită. Nouă dolari pe săptămână. Plus cincizeci de cenți garanție pentru cheie. Numai bani gheață. Plata numai înainte. — Cât a stat aici cu ce s-a ocupat? Avea vreun prieten? — Crezi că eu îi urmăresc pe toți vagabonzii care trag la hotel? replică patroana. Golani. Derbedei. Nu mă interesează. Am o fată bine măritată. Apoi spuse: Nu, nu cred că băiatul a avut vreun prieten sau, cel puțin, eu, una, n-am băgat de seamă să se fi înhăiat cu cineva. Ultima oară când a fost aici a moșmonit în fiecare zi la mașină. O avea parcată în față. Un Ford vechi. Părea construită înainte să se nască el. A vopsit-o. A vopsit acoperișul în negru, iar restul în argintiu. Apoi a scris „De vânzare” pe parbriz. Am auzit că un fraier care s-a oprit aici i-a oferit patruzeci de dolari, adică exact cu patruzeci de dolari mai mult decât face. Dar Smith i-a răspuns că nu poate să primească mai puțin de nouăzeci. Spunea c-are nevoie de bani pentru un bilet de autobuz. Chiar înainte să plece am auzit că i-a cumpărat mașina un negru. — A zis că-i trebuiau bani pentru un bilet de autobuz. Nu știi cumva încotro voia s-o apuce? Femeia își țuguie buzele și își atârnă o țigară între ele, dar cu ochii ațintiți asupra lui Nye. — Hai să tratăm cinstit. Pui niște bani pe masă? E vreo răsplată? Așteptă răspunsul. Cum nu venea, păru că începe să cântărească situația și se hotărî să continue discuția. — Am avut impresia că, indiferent unde se duce, n-avea de gând să stea mult timp acolo. Se gândea să se întoarcă. Mă aștept să-l văd că reapare oricând. Dădu din cap spre interiorul stabilimentului: — Vino să-ți arăt de ce. Scări. Holuri cenușii. Nye simți mirosuri, diferențiindu-l pe fiecare: dezinfectant de closete, alcool, țigări de foi stinse. În dosul unei uși, un chiriaș beat se lamenta și cânta, de bucurie sau de durere. — Gura, olandezule! Ciocu’ mic sau te cari! strigă femeia. Aici, îi spuse ea lui Nye, conducându-l într-o debara întunecoasă. Uite colo.

Cutia aia. Mi-a cerut să i-o țin până se întoarce. Era o cutie de carton neambalată, dar legată cu sfoară. Pe capac era scris cu creionul o declarație; un avertisment oarecum în spiritul blestemelor egiptene: „Luați seama! Proprietatea lui Perry E. Smith! Luați seama!”. Nye desfăcu sfoara. Nodul, spre dezamăgirea lui, nu era acela complicat folosit de criminali când îi legaseră pe Clutteri. Dădu la o parte cartonul. Dinăuntru ieși un gândac, iar patroana îl călcă, zdrobindu-l sub tocul sandalei ei de piele aurie. — Ei! spuse ea în timp ce el scotea cu grijă și cerceta încet obiectele lui Smith. Hoțomanul! Asta-i prosopul meu! În afara prosopului, Nye notă meticulos în carnet: „O pernă murdară, «Amintire din Honolulu»; o pătură trandafirie pentru copii; o pereche de pantaloni kaki; o tigaie de aluminiu cu un dispozitiv pentru întors clătite”. Printre mărunțișuri mai erau un carnet plin de fotografii tăiate din revistele pentru culturiști (poze cu halterofili asudați ce ridică greutăți), iar într-o cutie de pantofi o colecție de medicamente: siropuri și pudre pentru combaterea durerilor de gingii, ca și o cantitate uluitoare de aspirine, cel puțin zece tuburi, multe dintre ele goale. — Aiureli, spuse administratoarea. Gunoi. Între-adevăr, erau lucruri fără valoare, chiar pentru un detectiv care vâna indicii. Și totuși, Nye era încântat că le văzuse. Fiecare articol – paliativele pentru durerile de gingii, perna slinoasă din Honolulu – îi limpezea oarecum impresiile asupra proprietarului și a vieții lui singuratice și meschine. A doua zi, la Reno, pregătindu-și raportul oficial, Nye scrise: „La ora nouă dimineața agentul a luat legătura cu domnul Bill Driscoll, anchetatorul-șef al serviciului de criminologie din biroul șerifului de la Reno, ținutul Washoe, statul Nevada. După ce a fost informat pe scurt asupra împrejurărilor în care s-a comis crima, domnului Driscoll i s-au pus la dispoziție fotografii, amprente și ordine de arestare pentru Hickock și Smith. Cei doi indivizi, ca și mașina lor, au fost dați în urmărire. La ora zece și jumătate dimineața, agentul a luat legătura cu sergentul Abe Feroah, din divizia de detectivi a Poliției din Reno, Nevada. Sergentul Feroah și agentul au cercetat fișele poliției. Nici Smith și nici Hickock nu aveau dosar penal. Un control al chitanțelor

caselor de amanet nu a reușit să dea vreo informație despre aparatul de radio lipsă. Aceste chitanțe au fost plasate în evidență permanentă în cazul când aparatul de radio e depus la vreo casă de amanet din Reno. Detectivul însărcinat cu examinarea chitanțelor caselor de amanet a dus fotografiile lui Smith și Hickock la fiecare dintre casele de amanet din oraș și a controlat de asemenea personal fiecare casă, în căutarea aparatului de radio. Angajații l-au identificat pe Smith ca fiind o figură cunoscută, dar n-au putut furniza nicio informație suplimentară”. Astfel a trecut dimineața. În după-amiaza aceleiași zile, Nye a pornit în căutarea lui Tex John Smith. Dar la prima lui oprire, la oficiul poștal, un funcționar de la ghișeul de colete i-a spus că nu-i nevoie să caute mai departe în Nevada, căci „persoana” plecase de acolo din luna august a anului trecut și locuia acum în apropiere de Circle City, statul Alaska. Acolo, cel puțin, i se trimitea poșta. — Măi să fie! Asta chiar e ceva, spuse funcționarul ca răspuns la cererea lui Nye de a i-l descrie pe Smith. Tipul ăsta parcă-i personaj de roman, își spune Lupul Singuratic. O bună parte din corespondență îi vine pe numele ăsta: Lupul Singuratic. Nu primește multe scrisori, nu, doar teancuri de cataloage și pliante de reclame. O să vă surprindă cât de mulți oameni le comandă, desigur, doar ca să primească corespondență. Ce vârstă are? Aș zice vreo șaizeci de ani. Se îmbracă precum cei din Vest, cu cizme de cowboy și cu o pălărie imensă. Mi-a spus că pe vremuri a fost cu o trupă de rodeo. Am discutat cu el destul de mult. În ultimii ani venea pe aici aproape în fiecare zi. Din când în când dispărea, lipsea o lună sau așa, spunea întotdeauna c-a fost în prospectare. Într-o zi, în august, anul trecut, a apărut aici la ghișeu un tânăr. A zis că-l căuta pe tatăl său, Tex John Smith, și m-a întrebat dacă știam unde-l poate găsi. Nu semăna prea mult cu taică-său. Lupul are buze subțiri și e irlandez, iar băiatul ăsta părea aproape indian curat, păr negru și ochi ca vacsul. A doua zi dimineața, Lupul a venit aici și a confirmat. Mi-a spus că fiul lui tocmai se eliberase din armată și că plecau împreună în Alaska. A tot stat prin Alaska. Cred c-a avut odinioară un hotel acolo sau un fel de cabană turistică de vânătoare. Mi-a spus că va lipsi poate vreo doi ani. Nu, nu l-am mai văzut de atunci, nici pe el, nici pe fiul său.

Familia Johnson se stabilise recent în San Francisco, într-un cartier mic-burghez, pentru oameni cu venituri mijlocii, situat sus, pe dealurile din nordul orașului. În după-amiaza zilei de 18 decembrie 1959, tânăra doamnă Johnson aștepta musafiri. Trei doamne din vecinătate veneau la o cafea și prăjituri și poate la o partidă de cărți. Gazda era nervoasă. Pentru prima oară primea invitați în noua ei locuință. În timp ce aștepta să sune soneria, mai dădu o ultimă raită prin casă, oprinduse să culeagă o scamă sau să schimbe aranjamentul tradiționalelor crăciunițe. Casa, ca și celelalte de pe strada în pantă, era o vilișoară, stil fermă, cum sunt la periferie, drăguță și obișnuită. Doamnei Johnson îi plăcea. Era îndrăgostită de lambriurile din lemn de sequoia, de mocheta ce acoperea podeaua, de ferestrele largi cu vedere la stradă și în spate, de priveliștea oferită de fereastra din dos – dealuri, o vale, apoi cerul și oceanul. Era mândră și de mica grădină din spatele casei. Soțul ei, de profesie agent de asigurări și cu înclinații de dulgher, ridicase în jurul grădinii un gard de stinghii albe, iar înăuntru un coteț pentru câinele familiei și aranjase o ladă cu nisip și un leagăn pentru copii. În momentul acela, toți patru, câinele, cei doi băieței și o fetiță, se jucau în grădină sub un cer blând. Doamna Johnson spera să stea liniștiți în grădină până la plecarea musafirelor. Sună soneria și doamna Johnson se îndreptă spre ușă. Purta rochia care credea ea că o prinde cel mai bine, o rochie croșetată, ce-i punea în evidență silueta și strălucirea gălbui-palidă a tenului de indiană Cherokee și negrul părului moale și scurt. Deschise ușa, gata să-și primească cele trei vecine. În locul lor descoperi doi străini, doi bărbați care o salutară ducând un deget la pălărie și îi arătară legitimațiile de polițiști. — Doamna Johnson? Mă numesc Nye. Iar dânsul e inspectorul Guthrie. Suntem în colaborare cu poliția din San Francisco și tocmai am primit un ordin de cercetare din Kansas în privința fratelui dumneavoastră, Perry Edward Smith. Se pare că n-a raportat ofițerului care l-a eliberat condiționat și ne-am întrebat dacă ne-ați putea spune ceva despre locul unde se află. Doamna Johnson nu s-a supărat și, hotărât, nu a fost surprinsă că poliția se interesează din nou de activitatea fratelui ei. Nu o neliniștea

decât perspectiva ca musafirele s-o găsească discutând cu poliția. Răspunse: — Nu. Nimic. Nu l-am mai văzut pe Perry de patru ani. — E o problemă serioasă, doamnă Johnson, zise Nye. Am dori s-o discutăm. Renunțând să se mai opună, îi invită în casă și le oferi cafea (imediat acceptată), apoi le spuse: — Nu l-am mai văzut pe Perry de patru ani. Și nici n-am primit vești de la el de când a fost eliberat condiționat. Vara trecută, când a ieșit din închisoare, l-a vizitat pe tatăl meu la Reno. Tata mi-a scris că se întoarce în Alaska și că-l ia pe Perry cu el. Apoi mi-a scris din nou, cred că prin septembrie, și era foarte supărat. El și Perry se certaseră și se despărțiseră mai înainte de a ajunge la graniță. Perry s-a întors. Tata a plecat singur în Alaska. — Nu v-a mai scris de atunci? — Nu. — Atunci e posibil ca fratele dumneavoastră să se fi dus la el recent. În ultima lună. — Nu știu. Și nici nu-mi pasă. — Erați certați? — Cu Perry? Da. Mă tem de el. — Dar când se afla la Lansing i-ați scris destul de des. Sau, cel puțin, așa ne-au transmis autoritățile din Kansas, zise Nye. Celălalt agent, inspectorul Guthrie, părea mulțumit să nu scoată un cuvânt. — Voiam să-l ajut. Speram să-i pot schimba unele idei. Acum m-am dumirit. Drepturile altora nu înseamnă nimic pentru Perry. Nu respectă pe nimeni. — În ce privește prietenii lui, cunoașteți cumva pe vreunul la care ar putea să stea? — Joe James, zise ea și îi explică că Joe James era un tânăr indian, tăietor de lemne și pescar, care locuia în pădurea de lângă Bellingham, statul Washington. Nu, nu-l cunoștea personal, dar înțelesese că atât el, cât și familia lui erau oameni generoși: în trecut, i-au arătat de multe ori bunătate lui Perry. Singura prietenă a lui Perry întâlnită vreodată era o tânără care

apăruse pe treptele casei Johnson în iunie 1955, aducându-i o scrisoare de la Perry, care o prezenta ca fiind soția sa. — Scria că intrase în ceva încurcături și ne întreba dacă ne putem îngriji de soția lui până o va putea rechema. Fata părea să aibă vreo douăzeci de ani. A reieșit că avea paisprezece. Și, firește, nu era nevasta nimănui. Dar atunci m-a păcălit. Mi-a părut rău de ea și am lăsat-o să stea cu noi. A stat, deși nu multă vreme. Mai puțin de-o săptămână. Când a plecat, ne-a luat geamantanele și tot ce putea încăpea înăuntru, aproape toate hainele mele și ale soțului, argintăria, până și ceasul din bucătărie. — Unde locuiați când s-a întâmplat asta? — La Denver. — Ați locuit vreodată la Fort Scott, în Kansas? — Niciodată. N-am fost niciodată în Kansas. — Aveți vreo soră care locuiește la Fort Scott? — Sora mea e moartă. Singura mea soră. Nye zâmbi și spuse: — Vedeți, doamnă Johnson, noi presupunem că Perry o să ia legătura cu dumneavoastră. O să vă scrie sau o să vă dea telefon. Sau o să vină să vă vadă. — Sper să n-o facă. De fapt, nu știe că ne-am mutat. Crede că locuiesc încă la Denver. Vă rog, dacă-l găsiți, nu-i dați adresa mea. Mă tem. — Afirmați că vă e frică fiindcă s-ar putea să vă facă rău? Să vă rănească fizic? Reflectă, incapabilă să ajungă la o concluzie, și spuse că nu știe. — Dar mă tem de el. M-am temut întotdeauna. Pare atât de bun și de simpatic. Amabil. Plânge atât de repede. Câteodată muzica îl făcea să plângă și când era mic avea obiceiul să plângă pentru că apusul soarelui i se părea prea frumos. Sau luna. O, vă poate păcăli. E în stare să vă facă să-l compătimiți… Se auzi soneria de la intrare. Ezitarea doamnei Johnson de a răspunde îi trăda dilema, iar Nye (care mai târziu a scris despre ea: „În tot timpul discuției a rămas calmă și binevoitoare. O persoană cu un caracter deosebit”) întinse mâna după pălăria lui cafenie. — Îmi pare rău că v-am deranjat, doamnă Johnson. Dacă auziți ceva

de Perry, sperăm că veți avea bunăvoința să ne anunțați. Întrebați de inspectorul Guthrie. După plecarea detectivilor, calmul care îl impresionase pe Nye se sfărâmă. Disperarea ei de totdeauna îi luă locul. Dar luptă împotriva ei, îi ținu în frâu puterea covârșitoare, până ce plecară invitatele, până ce dădu de mâncare copiilor, îi spălă și-i auzi făcându-și rugăciunea. Apoi, disperarea o cuprinse, așa cum ceața ce se ridică seara din ocean învăluie felinarele de pe stradă. Spusese că se temea de Perry și chiar se temea, dar îi era oare frică doar de Perry sau și de un destin din care el nu era decât o parte componentă, destinul îngrozitor care părea să-i pască pe copiii lui Florence Buckskin și Tex John Smith? Fratele mai mare, cel pe care îl iubise, se împușcase. Fern se aruncase de la fereastră. Iar Perry săvârșea acte violente, era un infractor. Așa că, într-un fel, ea rămăsese singurul supraviețuitor și o chinuia gândul că la un moment dat o să fie copleșită, o să înnebunească, o să contracteze o boală incurabilă sau o să-și piardă dintr-un foc tot ce-avea mai de preț – căminul, soțul, copiii.

Soțul ei plecase într-o călătorie de afaceri și când rămânea singură nu-i trecea niciodată prin minte să bea. Dar în seara asta își prepară un cocktail tare și se lungi pe canapeaua din camera de zi, cu un album de fotografii proptit pe genunchi. O fotografie de-a tatălui ei domina prima pagină, o fotografie de studio din 1922, anul căsătoriei lui cu o tânără indiană, călăreață de rodeo, domnișoara Florence Buckskin. Fotografia o fascina pe doamna Johnson. La vederea ei, înțelegea de ce se căsătoriseră părinții ei, deși erau atât de fundamental nepotriviți. Tânărul din fotografie emana virilitate. Totul – aplecarea ștrengărească a capului cu păr roșcovan, ochiul stâng puțin închis (ca și cum ar fi ochit la țintă), basmaua de cowboy înnodată la gât – exercita o puternică atracție. În general, atitudinea doamnei Johnson față de tatăl ei era ambivalentă, dar o trăsătură a lui – tăria de caracter – o respectase întotdeauna. Știa cât le părea de excentric altora. De fapt, și ei i se părea la fel. Cu toate acestea, era un „bărbat adevărat”, înfăptuise multe și le înfăptuise cu ușurință. Era în stare să doboare un copac exact acolo unde voia. Putea să jupoaie un urs, să repare un ceas, să construiască o casă, să facă o prăjitură, să cârpească ciorapi sau să prindă un păstrăv cu un ac îndoit și cu o sfoară. Odată, supraviețuise o iarnă întreagă în pustiul înghețat din Alaska. După părerea doamnei Johnson, astfel de oameni trebuiau să trăiască singuri. Soțiile, copiii, o viață modestă – nu erau de ei. Întoarse câteva pagini cu fotografii din copilărie, poze făcute în Utah și în Nevada, în Idaho și în Oregon. Cariera în spectacolele de rodeo a lui „Tex și Flo” se încheiase, iar familia se mutase într-un vechi camion cu care bătuse ținutul căutând de lucru, ceva greu de găsit prin 1933. „Familia Tex John Smith culegând fragi în Oregon, în 1933”, stătea scris sub fotografia a patru copii desculți, îmbrăcați în salopete și cu un aer bolnăvicios și veșnic obosit. Fragii sau pâinea veche înmuiată în lapte condensat și îndulcit constituise deseori tot ce-aveau de mâncare. Barbara Johnson își aminti că odată familia trăise zile întregi din banane stricate și că Perry, ca urmare, făcuse colici. Țipase toată noaptea, iar Bobo, cum i se spunea Barbarei, plânsese de spaimă că va muri. Bobo era cu trei ani mai mare ca Perry, pe care îl adora. Era singura

ei jucărie, o păpușă pe care o spăla și o pieptăna, o săruta și câteodată o mai și bătea. Iată o fotografie cu amândoi scăldându-se goi într-un pârâu din Colorado, cu apa strălucind ca diamantele, fratele ei un amoraș cu burtică și înnegrit de soare, strângând mâna surorii lui și chicotind, ca și când prin apa repede s-ar fi strecurat să-i gâdile degete fantomatice. În altă poză (doamna Johnson nu era sigură, dar credea că a fost probabil făcută la o îndepărtată fermă de vite din Nevada unde locuia familia, când o ultimă bătaie între părinți, o încăierare înfricoșătoare în care folosiseră bice de cai, apă fierbinte și lămpi de gaz pe post de arme, pusese capăt căsătoriei) ea și Perry stau călare pe un ponei, cu capetele lipite, obraz lângă obraz. În spatele lor ard munți uscați. Mai târziu, când copiii și mama lor s-au mutat la San Francisco, dragostea lui Bobo pentru fratele ei mai mic pălise și dispăruse cu totul. Nu mai era copilașul ei, ci un sălbatic, un hoț, un golan. Prima oară a fost arestat la 27 octombrie 1936, când împlinise opt ani. În cele din urmă, după ce stătuse de mai multe ori în diverse instituții și centre pentru delincvenți, a fost dat în custodie tatălui său și au trecut mulți ani până l-a revăzut Bobo, în afară de fotografiile trimise uneori de Tex John celorlalți copii ai săi, poze care, lipite deasupra unor legende cu cerneală albă, se aflau în album. Iată-i pe „Perry, tata și câinele lor Husky”, „Perry și tata spălând nisipul aurifer”, „Perry la vânătoare de urși în Alaska”. Ultima fotografie îl înfățișă ca băiat de cincisprezece ani, cu căciulă, stând pe tălpige de zăpadă printre pomii acoperiți cu nea, cu o pușcă atârnată la subsuoară. Era tras la față și avea ochii triști și foarte obosiți, iar doamna Johnson, uitându-se la fotografie, își aminti de o „scenă” făcută odată de Perry când o vizitase la Denver. Într-adevăr, era ultima dată când îl văzuse, în primăvara lui 1955. Discutau despre copilăria lui cu Tex John și deodată Perry, care băuse prea mult, a împins-o lângă un perete și a ținut-o strâns acolo. „Am fost sclavul lui”, a zis Perry. „Atât. Cineva pe care-l putea munci până la epuizare, fără să fie nevoit să-i plătească un sfanț. Nu, Bobo, eu vorbesc de data asta. Taci din gură sau te arunc în râu. Ca atunci când treceam odată pe un pod din Japonia și un tip stătea acolo, un tip pe care nu-l mai văzusem, pe care pur și simplu l-am apucat și l-am zvârlit în râu. Ascultă, Bobo. Te rog,

ascultă. Crezi că mie îmi place să fiu așa? O, ce om aș fi putut să fiu! Dar ticălosul ăsta nu mi-a dat de ales. N-a vrut să mă lase să merg la școală. Foarte bine. Foarte bine. Eram un copil rău. Dar a venit o vreme când l-am rugat în genunchi să mă dea la școală. Se întâmplă să am o minte strălucită. Dacă nu știai. O minte strălucită, plus talent. Dar n-am învățătură, pentru că n-a vrut să mă lase să învăț nimic, ci doar să-i duc în spinare tot ce-avea de cărat. Un prost. Așa a vrut să fiu. Ca să nu-i scap niciodată din mână. Dar tu, Bobo, tu, una, te-ai dus la școală. Și tu, și Jimmy, și Fern. Fiecare din voi, blestemaților, ați primit o educație. Fiecare în afară de mine. Și vă urăsc, vă urăsc pe toți, pe tata, pe toți!” Ca și cum frații și surorile lui ar fi trăit ca-n sânul lui Avram! Poate c-au trăit, dacă asta însemna să șteargă de pe jos voma mamei lor când se îmbăta, dacă asta însemna să nu aibă niciodată haine frumoase sau destulă mâncare. Și totuși, era adevărat, toți trei își terminaseră liceul. Jimmy, de fapt, terminase premiant, o cinste datorată exclusiv voinței lui. Barbara Johnson simțea că tocmai de-asta sinuciderea lui i se păruse atât de sinistră. Nici forța de caracter, nici un mare curaj și nici munca grea nu păreau să fi avut un rol determinant în destinul copiilor lui Tex John. Îi urmărea un blestem împotriva căruia nu-i putea apăra nicio virtute. Nu că Perry sau Fern ar fi fost virtuoși. La paisprezece ani, Fern și-a schimbat numele în Joy5 și în decursul scurtei ei vieți a încercat să-l justifice. Era o fată „ușuratică”, „iubita tuturor”, poate cam prea a tuturor, căci nu le rezista bărbaților, deși nu prea avea noroc cu ei. Se întâmpla ca bărbații care îi plăceau să o părăsească întotdeauna. Mama murise în comă alcoolică și deci se temea de băutură. Fern totuși bea. Nici nu împlinise douăzeci de ani și Fern-Joy își începea dimineața cu o sticlă de bere. Apoi, într-o noapte de vară, a căzut pe fereastra camerei unui hotel. În cădere, s-a lovit de marchiza unui cinema, care a proiectat-o în aer și a alunecat apoi sub roțile unui taxi. Sus, în camera pustie, poliția i-a găsit pantofii, un portofel fără un sfanț înăuntru și o sticlă de whisky goală. Pe Fern o puteai înțelege și ierta, dar cu Jimmy era altceva. Doamna

Johnson se uită la o fotografie de-a lui, în care Jimmy purta uniforma de marinar. În timpul războiului fusese în marină. Era zvelt – un tânăr și palid matelot cu o față prelungă și cu un aer de pioșenie mohorâtă, și ținea de talie fata cu care se însurase și pe care, după aprecierea doamnei Johnson, n-ar fi trebuit s-o ia, căci n-aveau nimic în comun – Jimmy cel serios și această vivandieră adolescentă a marinei, din San Diego. Mărgelele ei de sticlă reflectau un soare de mult apus. Și totuși, sentimentele lui Jimmy pentru ea depășiseră dragostea normală. Era o pasiune oarecum patologică. Cât privește fata, ea trebuia să-l fi iubit, să-l fi iubit imens, căci altfel n-ar fi făcut acel gest. Dacă Jimmy ar fi crezut! Dacă ar fi fost în stare s-o creadă! Dar gelozia îl ținea în gheare. Îl tortura gândul că existaseră bărbați care se culcaseră cu ea înaintea căsătoriei lor. Era convins că fata ducea mai departe o viață imorală, că de fiecare dată când el pleca pe mare sau o lăsa singură o zi întreagă, ea îl trăda cu o mulțime de amanți. Jimmy îi cerea fără încetare să recunoască că-l înșeală. Într-o zi, fata își ațintise o pușcă între ochi și apăsase pe trăgaci cu degetul mare de la picior. Când o găsise, Jimmy nu chemase poliția. O ridicase de jos și o așezase pe pat, iar el se întinsese alături. Cândva, în zorii zilei următoare, reîncărcase arma și se împușcase. În fața fotografiei lui Jimmy și a soției sale se afla o poză a lui Perry în uniformă militară. Fusese tăiată dintr-un ziar și era însoțită de un text: „Cartierul General al Armatei Statelor Unite, Alaska. Soldatul Perry E. Smith, de douăzeci și trei de ani, veteran în luptele din Coreea, s-a întors la Anchorage, statul Alaska, și e primit de căpitanul Mason, purtătorul de cuvânt al armatei, la sosirea la baza aeriană de la Elmendorf. Smith a luptat cincisprezece luni în divizia a 24-a ca soldat de geniu. Călătoria lui de la Seattle la Anchorage a fost asigurată de Liniile Aeriene ale Pacificului de Nord. Domnișoara Lynn Marquis, stewardesă, îi zâmbește, aprobând primirea. (Fotografie oficială a Armatei SUA.)” Căpitanul Mason, cu mâna întinsă, se uită la soldatul Smith, dar soldatul Smith se uită în obiectiv. În expresia lui Perry, doamna Johnson văzu, sau i se păru că vede, nu recunoștință, ci aroganță, și în locul mândriei, o imensă înfumurare. Nu era de necrezut că întâlnise un om pe un pod și că-l aruncase în apă. Firește c-o făcuse. Ea nu se îndoise niciodată.

Închise albumul și dădu drumul la televizor, deloc mai liniștită. Și dacă venea la ea? Detectivii o găsiseră. De ce n-ar fi găsit-o și Perry? Nu se putea aștepta să-l ajute. Nici măcar nu l-ar fi lăsat să intre în casă. Ușa din față era încuiată, dar nu și ușa care dădea în grădină. Grădina era albă din cauza ceții care o învăluia. Parcă era o adunare de fantome, mama, și Jimmy, și Fern. Când doamna Johnson trase zăvorul la ușă, se gândea atât la morți, cât și la vii. Se sparse un nor. Ploua. Cu găleata. Dick alerga. Perry alerga și el, dar nu putea fugi atât de repede. Picioarele îi erau mai scurte și mai trăgea după el și valiza. Dick ajunse la adăpost, un hambar de la marginea șoselei, mult înaintea lui Perry. După plecarea din Omaha și după o noapte petrecută în căminul Armatei Salvării, un șofer de camion îi dusese peste granița din Nebraska în statul Iowa. În ultimele ore însă merseseră pe jos. Începuse să plouă când se aflau la douăzeci și cinci de kilometri nord de o așezare din Iowa numită Tenville Junction. Hambarul era întunecos. — Dick? întrebă Perry. — Sunt aici, răspunse Dick. Se întinse pe un maldăr de paie. Perry, leoarcă și tremurând, se lăsă lângă el. — Mi-e așa de frig, spuse el, îngropându-se în paie. Mi-e așa de frig, încât nici nu mi-ar păsa dacă paiele ar lua foc și aș arde de viu. Îi era și foame. Era mort de foame. În ultima noapte băuseră câteva cești de supă de la Armata Salvării, iar astăzi nu mâncaseră decât niște batoane de ciocolată și gumă de mestecat furate de Dick de pe tejgheaua unui magazin universal. — A mai rămas niște ciocolată Hershey? întrebă Perry. Nu, dar mai aveau un pachețel cu gumă de mestecat. Îl împărțiră, apoi începură să mestece, fiecare câte două lame și jumătate de gumă cu aromă de mentă, preferata lui Dick (lui Perry îi plăcea guma cu aromă de fructe). Banii erau problema principală. Lipsa lor îl făcuse pe Dick să ia hotărârea, considerată de Perry o „idee de om nebun”, să se întoarcă în Kansas City. Când Dick insistase prima oară să se întoarcă, Perry spusese: „Ar trebui să te cauți la cap”. Acum, ghemuiți

împreună în bezna rece, ascultând ploaia întunecată și rece, reluară discuția. Perry trecu încă o dată în revistă primejdiile unei astfel de hotărâri, căci, desigur, de data asta Dick era căutat de poliție pentru violarea condițiilor de eliberare, „dacă nu pentru altele”. Dar Dick nu putea fi convins să renunțe. Kansas City, insista el mereu, era unicul loc unde puteai „strecura” la sigur cecuri false. „Ce dracu’, știu că trebuie să fim prudenți. Știu că ne caută poliția. Am mai băgat înainte cecuri false. Dar o să ne mișcăm rapid. O zi e de-ajuns. Dacă strângem destui bani, poate n-ar fi rău să dăm o raită în Florida. Să ne petrecem Crăciunul la Miami, să stăm toată iarna, dacă ne place”. Dar Perry își mesteca guma, tremura și tăcea posac. Dick zise: — Ce s-a întâmplat, scumpule? Istoria ailaltă? De ce dracu’ n-o uiți? N-au făcut niciodată legătura între noi și ce s-a petrecut acolo. Și nici n-o s-o facă. — S-ar putea să te înșeli, zise Perry. Și dacă te înșeli, la Colț cu tine. Niciunul nu mai pomenise de pedeapsa cu moartea în Kansas, spânzurătoarea sau Colțul, cum numeau deținuții Penitenciarului de Stat din Kansas clădirea care adăpostea echipamentul necesar spânzurării unui om. — Ce haios ești. Vai, ce-am râs, zise Dick. Aprinse un chibrit, având intenția să fumeze o țigară, dar ceea ce zări la flacăra vie a chibritului îl făcu să sară în picioare și să străbată hambarul până la un staul de vaci. Înăuntru se afla parcat un Chevrolet cu două uși, model 1956. Cheia era în contact. Dewey era hotărât să țină ascunse „populației civile” orice date privind descoperiri importante în cazul Clutter, atât de hotărât încât se decise să facă destăinuiri celor doi crainici oficiali din Garden City: Bill Brown, redactorul-șef al ziarului Telegram din Garden City, și Robert Wells, directorul stației locale de radio, KIUL. Prezentându-le situația, Dewey sublinie motivele pentru care era cât se poate de important să păstreze secretul. — Nu uitați că există posibilitatea ca acești oameni să fie nevinovați. Era o posibilitate prea serioasă pentru a fi ignorată. Informatorul, Floyd Wells, ar fi putut foarte ușor să fi inventat toată povestea. Astfel de denunțuri sunt relativ frecvente printre pușcăriașii care speră să

câștige bunăvoința sau să atragă atenția oficialităților. Dar chiar dacă fiecare cuvânt rostit de Floyd Wells ar fi fost literă de Evanghelie, Dewey a declarat că el și colegii lui nu au găsit încă nicio urmă cât de slabă de dovadă, vreo „probă pentru tribunal”. Ce descoperiseră ei putea fi interpretat ca o coincidență plauzibilă, deși excepțională. Dacă Smith călătorise în Kansas ca să-și viziteze prietenul, pe Hickock, Hickock avea o pușcă de același calibru cu arma folosită la înfăptuirea crimei și suspecții își aranjaseră un alibi fals ca să-și justifice prezența în noaptea de 14 noiembrie, toate acestea nu însemnau numaidecât că erau asasinii. — Deși suntem aproape siguri că ei sunt. Toți suntem de aceeași părere. Dacă n-am fi, n-am fi dat semnalul de alarmă în șaptesprezece state, din Arkansas în Oregon. Dar nu uitați: s-ar putea să treacă ani întregi până să-i prindem. Poate că s-au despărțit. Sau au plecat din țară. Există și posibilitatea să fi plecat în Alaska. Nu-i greu să te pierzi în Alaska. Cu cât sunt mai mult timp în libertate, cu atât avem mai puține dovezi împotriva lor. Sincer vorbind, așa cum stau lucrurile, nu deținem destule dovezi ca să-i trimitem în fața tribunalului. Am putea pune mâna pe ticăloșii ăia, dar s-ar putea să nu reușim niciodată să-i facem să mărturisească. Dewey nu exagera. În afară de două rânduri de urme de bocanci, una cu romburi, iar cealaltă ca o labă de pisică, criminalii nu lăsaseră niciun indiciu. Cum păreau să fi fost foarte grijulii, fără îndoială că scăpaseră de mult de bocanci. Ca și de aparatul de radio, presupunând că ei îl furaseră, lucru pe care Dewey ezita încă să-l creadă, deoarece i se părea „ridicol de inconsecvent” față de amploarea crimei, îndemânarea evidentă a criminalilor, și „de neconceput” ca acești oameni, intrând într-o casă unde sperau să găsească un seif plin de bani și negăsindu-l, să se gândească că-i mai practic să măcelărească întreaga familie pentru câțiva dolari și un neînsemnat aparat de radio. — Dacă nu recunosc, tribunalul n-o să-i poată condamna niciodată. Asta-i părerea mea. Și de-asta trebuie să fim cât se poate de precauți. Ei își închipuie c-au scăpat. Ei bine, nici n-aș vrea să creadă altceva. Cu cât se simt mai în siguranță, cu atât mai repede o să punem mâna pe ei.

Dar secretele sunt o marfa neobișnuită într-un oraș de mărimea lui Garden City. Oricine ar fi vizitat biroul șerifului, trei încăperi sumar mobilate, dar ticsite de oameni, situate la etajul trei al tribunalului districtual, ar fi simțit o atmosferă ciudată, aproape sinistră. Agitația, larma plină de enervare a săptămânilor recente dispăruse. O tăcere înfiorată umplea acum odăile. Doamna Richardson, secretara biroului, o persoană foarte realistă, căpătase peste noapte niște maniere delicate, vorbind pe șoptite și furiș, iar bărbații în al căror serviciu fusese angajată – șeriful și agenții săi, Dewey și echipa de agenți ai FBI-ului – se strecurau prin camere și discutau cu voci scăzute. Aveai impresia că, asemenea unor vânători ce se ascund în pădure, se temeau ca nu cumva vreun zgomot sau vreo mișcare bruscă să sperie fiarele ce se apropiau. Se discuta. În holul hotelului Warren, unde se afla un restaurant pe care oamenii de afaceri din Garden City îl considerau un fel de club privat, răzbăteau ca dintr-o cavernă murmurul zvonurilor și al speculațiilor. Un cetățean eminent, așa se auzise, era pe cale să fie arestat. Sau se aflase că asasinatul era opera unor criminali plătiți de dușmanii Asociației Cultivatorilor de Grâu din Kansas, o organizație progresistă în cadrul căreia domnul Clutter jucase un rol important. Una din numeroasele povestiri care circulau, cea mai apropiată de adevăr, a fost relatată de un important vânzător de mașini (care a refuzat să dezvăluie sursa): — Se pare că a existat un om care a lucrat pentru Herb cu mult timp în urmă, prin ’47 sau ’48. Un argat oarecare. Se pare c-a intrat la închisoare, la închisoarea de stat, iar acolo îl obseda bogăția lui Herb. Așa că acum o lună, când i-au dat drumul, primul lucru pe care l-a făcut a fost să vină aici, să-i jefuiască și să-i omoare pe bieții oameni. Dar la unsprezece kilometri spre vest, în satul Holcomb, nu a ajuns niciun ecou al sentimentelor de neîncredere, pentru simplul motiv că de la o vreme tragedia familiei Clutter fusese interzisă ca subiect de discuție în cele două locuri unde trăncăneau localnicii – oficiul poștal și restaurantul Hartman. — Eu, una, nu vreau să mai aud niciun cuvânt, a zis doamna Hartman. Le-am spus, nu se poate s-o ținem așa. Să nu mai avem încredere în nimeni, să ne speriem de moarte unul pe altul. Cu alte

cuvinte, dacă vreți să discutați despre asta, nu mai călcați în localul meu. Myrt Clare a adoptat o atitudine tot atât de energică: — Oamenii vin pe aici să cumpere timbre de zece cenți și-și închipuie că-și pot petrece următoarele trei ore și treizeci și trei de minute epuizând subiectul asasinării familiei Clutter. Îi calomniază pe alții. Niște șerpi cu clopoței, asta sunt. N-am timp să-i ascult. Am treabă – eu reprezint guvernul Statelor Unite. În orice caz, e morbid. Al Dewey și polițiștii ăia brutali din Topeka și Kansas City se presupune că sunt dați dracului. Dar nu cunosc pe nimeni care să-și închipuie că mai au vreo șansă să-l prindă pe făptaș. Spun deci că e firesc să mai taci din gură. Trăiești până mori și ce mai contează cum mori. Morții cu morții. Așa că de ce să ne lamentăm doar pentru că lui Herb Clutter i-a tăiat cineva beregata? E oricum morbid. Polly Stringer de la școală, Polly Stringer a fost aici azi-dimineață. A spus că abia acum, după mai bine de o lună, au început să se liniștească un pic copiii. Asta m-a făcut să mă gândesc: Și ce dacă arestează pe cineva? Dacă o fac, va fi sigur unul pe care-l cunoaștem cu toții. Iar asta o să pună paie pe foc, o să fiarbă oala și mai tare, tocmai când începuse să se răcească. Ascultați la mine, am avut deja parte de destulă agitație. Era devreme, nici nouă, și Perry era primul client la Washateria, o spălătorie automată. Își deschise valiza de ratan burdușită, scoase dinăuntru un maldăr de ciorapi, chiloți și cămăși (unele ale lui, altele ale lui Dick), le aruncă într-o mașină de spălat și vârî o fisă de plumb, una din multele cumpărate în Mexico. Perry era familiarizat cu aparatele unor astfel de mari întreprinderi, deoarece le folosea deseori și cu încântare, găsind de obicei că te „destinde foarte mult” să stai liniștit și să urmărești cum se spală rufele. Astăzi însă nu avea acest sentiment. Îi era prea teamă. În ciuda avertismentelor lui, Dick ieșise victorios din discuție. Iată-i întorși în Kansas City fără un sfanț, ca să escrocheze și încă la volanul unui Chevrolet furat! Toată noaptea conduseseră în goană, printr-o ploaie torențială, Chevroletul înmatriculat în Iowa, oprindu-se de două ori ca să șterpelească benzină, de fiecare dată de la automobilele parcate pe străzi pustii din orășelele adormite. (Opera lui Perry, care se

considera „absolut formidabil”. „Doar o bucată de furtun, ăsta-i cardul meu de credit când mă vântur prin țară.”) Ajunși la Kansas City la răsăritul soarelui, călătorii se duseseră mai întâi la aeroport, intraseră la toaletă și se dichisiseră, se bărbieriseră și se spălaseră pe dinți. Peste două ore, după un somn tras în sala de așteptare a aeroportului, se întorseseră în oraș. Apoi Dick își lăsase complicele la Washateria, promițându-i că revine să-l ia într-o oră. Când rufele s-au spălat și s-au uscat, Perry le-a vârât la loc în valiză. Trecuse de zece. Dick, probabil plasând pe undeva vreun cec fals, întârziase mult. Perry se așeză să-l aștepte și alese o bancă pe care, la o distanță de un braț, se afla o poșetă ispititoare. Dar înfățișarea proprietarei, cea mai voinică dintre femeile care foloseau acum mașinile de spălat din incinta aeroportului, îl reținu. Pe vremuri, când fusese un copil lăsat de capul lui la San Francisco, formase împreună cu un „pui de chinezoi” (Tommy Chan? Tommy Lee?) „o echipă de șparlit poșete”. Pe Perry îl amuza, îl înveselea amintirea unora din escapadele lor. „Odată ne-am furișat lângă o cucoană bătrână, bătrână bine, și Tommy i-a înșfăcat poșeta, dar ea nu voia să-i dea drumul, era ca un tigru. Cu cât trăgea el mai tare într-o parte, cu atât trăgea ea mai vârtos în cealaltă. Atunci m-a văzut și mi-a strigat: «Ajută-mă! Ajută-mă!», iar eu i-am răspuns: «Ce dracu’, cucoană, eu pe el îl ajut» și-am pocnit-o. Am lăsat-o lată pe caldarâm. Ne-am ales cu nouăzeci de cenți, doar atât, țin minte exact. Ne-am dus la un restaurant chinezesc și-am mâncat până am căzut sub masă.” Lucrurile nu prea se schimbaseră. Perry avea cu vreo douăzeci de ani mai mult și era cu vreo cincizeci de kile mai greu, și totuși situația lui materială nu se îmbunătățise deloc. Rămăsese (lucru de necrezut pentru o persoană cu inteligența și talentele lui!) un golan, trăind din bani furați. Ceasul din perete îi atrăgea mereu atenția. La zece și jumătate începu să se neliniștească. Pe la unsprezece, picioarele îi zvâcneau de durere, semn de panică, semn că-i intra frica în oase. Luă o aspirină și încercă să gonească sau să atenueze, cel puțin, imaginile dureros de vii ce i se perindau prin minte, o procesiune de viziuni oribile: Dick în mâinile poliției, arestat poate în timp ce completa un cec fals sau încălca vreo regulă rutieră (prilej cu care se descoperea atunci că se

afla la volanul unei mașini furate). Foarte probabil că în acea clipă Dick era prins și înconjurat de detectivi înfuriați. Și nu discutau fleacuri, cecuri false sau automobile furate. Crima, iată subiectul lor, căci legătura pe care Dick fusese atât de sigur că nimeni n-o s-o facă se stabilise. Și chiar acum, o furgonetă încărcată cu polițiști din Kansas City gonea spre Washateria. Dar nu, i se năzărea doar. Dick n-o să-l trădeze niciodată. Își aminti că îl auzise adeseori spunând: „Chiar dacă m-ar stâlci în bătaie, tot nu leaș spune nimic”. Firește, Dick era „tare ca piatra”. Dar rezistența lui, cum avusese Perry prilejul să cunoască, se vădea doar în situațiile când deținea evident controlul. Deodată, un gând, căruia îi rămase recunoscător, îi oferi o explicație mai puțin disperată a absenței prelungite a lui Dick. Se dusese să-și viziteze părinții. Un lucru riscant, dar Dick le era „devotat” sau așa pretindea; noaptea trecută, în timpul lungii călătorii prin ploaie, îi spusese lui Perry: „Chiar aș vrea să-mi văd neamurile. N-o să vorbească. Vreau să zic, n-o să-l informeze pe ofițerul meu, n-o să facă nimic ca să mă bage în bucluc. Atât că mi-e rușine. Mă tem de ce-o să spună maică-mea. Despre cecuri. Și c-am întins-o așa. Aș vrea să-i sun, să aflu ce mai fac”. Lucru cu neputință, căci familia Hickock nu avea telefon. Altfel, Perry le-ar fi telefonat să vadă dacă nu-i cumva acolo Dick. După câteva minute se convinsese iarăși că Dick era arestat. Durerea din picioare i se înteți, îl săgetă prin corp, iar mirosul de spălătorie, aburii grei îl dezgustară brusc, îl siliră să se ridice și să iasă în grabă pe ușă. Rămase pe bordură, gata să-și verse mațele, de parcă ar fi fost vreun bețivan. Kansas City! Știuse el, Kansas City era cu ghinion, îl rugase pe Dick să evite orașul. Acum, poate că Dick regreta că nu la ascultat. Își spuse: „Și cu mine cum rămâne? N-am decât câțiva cenți și un pumn de fise de plumb în buzunar”. Unde să se ducă? Cine să-l ajute? Bobo? Exclus. Poate bărbatul ei. Dacă ar fi fost după Fred Johnson, ar fi garantat pentru Perry, spunând că-i oferă o slujbă la ieșirea din închisoare. Dar Bobo nu-i dăduse voie. Spusese că gestul lui Fred o să ducă la alte încurcături și poate la primejdii. Apoi îi scrisese lui Perry ca să-i spună ce credea despre el. O să i-o plătească el cândva, o să se distreze nițel, o să vorbească cu ea, o să se laude cu talentele lui, o să-i relateze amănunțit ce era el în

stare să le facă celor ca ea, oamenilor respectabili, oamenilor fără griji și înguști la minte ca Bobo. Da, o s-o facă să priceapă cât putea fi el de primejdios și o să-i urmărească privirea. Merita desigur un drum până la Denver. Asta o să și facă, o să plece la Denver și-o să viziteze familia Johnson. Fred Johnson o să-l ajute s-o ia din nou de la zero. Va trebui să-l ajute, dacă voia să scape, în sfârșit, de el. Atunci Dick trase mașina la marginea trotuarului. — Hei, Perry, zise el, nu te simți bine? Vocea lui Dick parcă-i injectă în venă un narcotic fortifiant, un drog care, odată pătruns în organism, dezlănțui un delir de senzații contradictorii: tensiune și destindere, furie și afecțiune. Înaintă cu pumnii strânși spre Dick. — Ticălosule! spuse el. Dick rânji și îi răspunse: — Hai. O să avem din nou ce mânca. Explicațiile erau la fel de necesare ca și scuzele, așa că în vreme ce mâncau o porție de chili la Eagle Buffet, localul preferat al lui Dick din Kansas City, Dick îl lămuri: — Îmi pare rău, dragul meu, știam c-o să te neliniștești. Ți-ai închipuit c-am încăput pe mâna vreunui polițai. Dar am avut tot timpul un noroc formidabil și m-am gândit s-o țin tot așa. Îi spuse că după ce-l părăsise se dusese la compania Mark Buick, firma unde lucrase odinioară, sperând să găsească niște plăci de înmatriculare cu care să le înlocuiască pe cele din Iowa ale Chevroletului furat. — Nu m-a văzut nimeni intrând și ieșind. Firma Mark se ocupa de obicei, pe scară mare, cu mașini accidentate. Evident, am dat acolo peste un De Sotto cu plăci de Kansas. Și unde crezi că se află acum plăcile? Pe mașina noastră, scumpule. După ce efectuase schimbarea, Dick aruncase plăcile din Iowa în rezervorul municipal. Se oprise apoi la o benzinărie unde lucra un prieten, un fost coleg de liceu pe nume Steve, pe care îl convinsese să accepte un cec de cincizeci de dolari, un lucru pe care nu-l mai făcuse până atunci, „să-i tragă vreo țeapă unui prieten”. Ei bine, n-o să-l mai vadă pe Steve. O întindeau chiar în seara aceea din Kansas City, pentru totdeauna. Așa că de ce să nu-i „ciupească” pe câțiva

dintre vechii prieteni? Stăpânit de acest gând, îi făcuse o vizită unui alt fost coleg, vânzător la un magazin universal. Câștigul se ridica acum la șaptezeci și cinci de dolari. — Ei bine, în după-amiaza asta o să rotunjim suma la vreo două sute de dolari. Am întocmit o listă a magazinelor unde dăm lovitura. Șase sau șapte, pornind chiar de aici, zise el referindu-se la Eagle Buffet, unde toată lumea, de la barman la chelneri, îl cunoșteau și îl plăceau, îl porecliseră Murătură (în cinstea mâncării lui preferate). Apoi o luăm spre Florida. Ce părere ai, scumpule? Nu ți-am promis eu c-o să ne petrecem Crăciunul la Miami? Ca milionarii? Dewey și colegul lui, agentul Clarence Duntz, de la Biroul de Investigații din Kansas, stăteau și așteptau să se elibereze o masă la restaurantul Trail Room. Uitându-se în jur, la spectacolul oferit de chipurile obișnuite la ora prânzului, oameni de afaceri buhăiți și fermieri cu fețe bronzate și aspre, Dewey salută câteva cunoștințe deosebite: legistul districtului, doctorul Fenton; patronul restaurantului Warren, Tom Mahar; Harrison Smith, care concurase anul trecut pentru postul de procuror districtual și pierduse la alegeri în favoarea lui Duane West. Mai era Herbert W. Clutter, proprietarul fermei River Valley și coleg cu Dewey la școala de duminică. Stai o clipă! Oare Herbert Clutter nu murise? Și nu luase parte Dewey la înmormântarea lui? Și totuși era acolo, așezat într-un separeu circular dintr-un colț al restaurantului Trail Room, cu ochii lui căprui și vii, cu bărbia lui pătrată, cu fizicul lui arătos, neschimbat de moarte. Dar Herb nu era singur. La aceeași masă cu el se aflau doi tineri, Dewey îi recunoscu și îi dădu un cot lui Duntz. — Uită-te. — Unde? — În colț. — Ei, luam-ar naiba! Hickock și Smith! Dar momentul recunoașterii a fost reciproc. Băieții au mirosit primejdia. Au sărit prin vitrina de sticlă a restaurantului Trail Room și, urmăriți în goana mare de Duntz și Dewey, au rupt-o la fugă pe Main Street, au trecut de bijuteria Palmer, de magazinul universal Norris, de Garden Cafe, apoi au dat colțul și-au luat-o spre gară, tot

apărând și dispărând, jucându-se de-a v-ați ascunselea printre șiruri de silozuri albe. Dewey scoase pistolul, ca și Duntz, dar când țintiră se petrecu un lucru supranatural. Dintr-odată, din nu știu ce motiv misterios (ca într-un vis), toată lumea înota, urmăriții și urmăritorii, înainta prin uluitoarea întindere de apă pe care Camera de Comerț din Garden City o declara „Cel mai mare bazin de înot din lume cu intrare liberă”. În timp ce detectivii se apropiau de prada lor înotând de zor, ce Dumnezeu? iar? (Cum s-a petrecut? E oare cu putință să viseze?), scena se șterse și apăru alt decor: cimitirul din Valley View, această insulă verde și cenușie de morminte, copaci și alei înflorite, o oază liniștită, înfrunzită, plină de șoapte, așezată ca pata răcoroasă de umbră a unui nor pe luminoasele lanuri de grâu din nordul orașului. Dar Duntz dispăruse și Dewey rămăsese singur cu cei pe care îi vâna. Deși nu-i vedea, era sigur că se ascundeau printre morți, ghemuiți în dosul unei pietre funerare, poate chiar piatra funerară a tatălui său: „Alvin Adams Dewey, 6 septembrie 1879-26 ianuarie 1948”. Se strecură cu revolverul în mână pe aleile solemne, până când, auzind râsete și înțelegând de unde vin, văzu că Hickock și Smith nu se ascundeau, ci stăteau călare pe mormântul comun – nemarcat încă de o piatră funerară, al lui Herb și Bonnie, Nancy și Kenyon – stăteau cu picioarele crăcănate, cu mâinile în șold, cu capul dat pe spate și râdeau. Dewey trase… o dată… și încă o dată… Niciunul din ei nu se prăbuși, deși fiecare fusese împușcat în inimă de trei ori. Deveniră doar treptat transparenți, invizibili, se evaporară, iar râsul lor puternic răsună până când Dewey se înclină în fața acestui râs, fugi de el, cuprins de o disperare atât de dureroasă prin intensitatea ei, încât se trezi. Atunci avu sentimentul că e un copil de zece ani speriat și chinuit de friguri. Părul îi era umed, cămașa i se făcuse leoarcă de transpirație și i se lipise de corp. În cameră, o cameră din biroul șerifului unde se încuiase înainte de a adormi cu capul pe birou, pătrundea lumina slabă a asfințitului. Trase cu urechea și auzi sunând telefonul doamnei Richardson în biroul de alături. Dar ea nu se afla acolo să răspundă. Biroul era închis. Își văzu de drum, trecu nepăsător pe lângă telefonul care suna, apoi ezită. Putea fi Marie, care dorea să știe dacă mai rămânea la birou să lucreze și dacă să-l aștepte cu masa…

— Cu domnul A.A. Dewey, vă rog. Îl apelează Kansas City. — Eu sunt. — Continuă, Kansas City. Apelatul e la telefon. — Al? Aci e fratele Nye. — Te ascult, frate. — Pregătește-te să auzi niște știri senzaționale. — Sunt gata. — Prietenii noștri sunt aici. Chiar în Kansas City. — De unde știi? — De fapt, nu fac chiar un secret din asta. Hickock a împânzit orașul de cecuri. Pe numele lui. — Pe numele lui. Asta înseamnă că n-are de gând să rămână mult pe-aici sau că e foarte sigur pe el. Smith e cu el? — Da, sunt într-adevăr împreună. Dar au altă mașină. Un Chevrolet din 1956, alb-negru, cu două uși. — Plăcile de înmatriculare sunt din Kansas? — Din Kansas. Și ascultă, Al, avem noroc! Au cumpărat un televizor, pricepi? Hickock i-a dat vânzătorului un cec. Când plecau, tipul a avut inspirația să noteze numărul mașinii. L-a scris pe dosul cecului. Permis din ținutul Johnson, nr. 16212. — L-ai verificat? — Ce crezi că s-a întâmplat? — E o mașină furată. — Fără îndoială. Dar plăcile au fost luate din altă parte. Prietenii noștri le-au șterpelit de la un De Sotto avariat, dintr-un garaj din Kansas City. — Știi când? — Ieri-dimineață. Patronul [Logan Sanford] a alergat la poliție dând noul număr și o descriere a mașinii. — Ce-i cu ferma Hickock? Dacă se află încă în regiune, se pare că mai devreme sau mai târziu o să meargă acolo. — Nu-ți face griji. O filăm. Al… — Te ascult. — Asta-mi doresc de Crăciun. Doar atât. S-o lămurim. S-o lămurim și să dormim până la Anul Nou. N-ar fi un dar nemaipomenit? — Sper să-l primești.

— Sper să-l primim amândoi. După aceea, în vreme ce traversa gânditor piața întunecată a tribunalului, răscolind cu picioarele mormanele uscate de frunze nestrânse de pe jos, Dewey se minună de lipsa lui de entuziasm. Acum, când știa că suspecții nu sunt pierduți pentru totdeauna în Alaska, Mexic sau Tombuctu, când puteau fi arestați dintr-o clipă în alta, de ce nu încerca o emoție firească în astfel de momente? Visul era de vină că dispoziția lui tristă persista, făcându-l să se îndoiască de afirmațiile lui Nye, și într-un fel să nu le creadă. Nu își închipuia că Hickock și Smith o să fie prinși în Kansas City. Erau invulnerabili. Pe plaja din Miami, la numărul 335, pe Ocean Drive, se află hotelul Somerset, o clădire mică, pătrată, zugrăvită mai mult sau mai puțin în alb, cu nuanțe de violet, printre ele și un anunț violet: „CAMERE LIBERE – CELE MAI MICI PRETURI! AMENAJĂRI! PLAJĂ MÂNGÂIATĂ DE BRIZA OCEANULUI”. O clădire dintr-un șir de hoteluri de ipsos și ciment, de-a lungul unei străzi albe și melancolice. În decembrie 1959, „amenajările de pe plajă” ale hotelului Somerset constau din două umbrele înfipte într-un petic de nisip din dosul hotelului. Pe o umbrelă roz scria „Servim înghețată Valentine”. La prânz, de Crăciun, un grup de patru femei ședea sub umbrelă și pe alături, ascultând muzică la un aparat de radio cu tranzistori. Cea de-a doua umbrelă, albastră și purtând reclama „Bronzați-vă cu Coppertone”, îi adăpostea pe Dick și Perry, care locuiau de cinci zile la hotelul Somerset, într-o cameră cu două paturi care costa optsprezece dolari pe săptămână. — Nici nu mi-ai urat Crăciun fericit, zise Perry. — Crăciun fericit, scumpule! Și un An Nou fericit! Dick era în slip, dar Perry, ca și la Acapulco, refuzase să-și expună picioarele rănite, se temea că spectacolul lor ar putea să „impresioneze neplăcut” pe alții de pe plajă și de aceea stătea complet îmbrăcat, cu ciorapi și pantofi. Totuși, se simțea relativ mulțumit; când Dick se ridică și începu să facă exerciții fizice – stând în cap pentru a impresiona doamnele de sub umbrela trandafirie –, se apucă să răsfoiască ziarul Herald din Miami. Curând, dădu peste o relatare care îi captă întreaga atenție. Era vorba de o crimă, de asasinarea unei

familii din Florida, domnul și doamna Cliffort Walker, băiețelul lor de patru ani și fetița lor de doi ani. Fiecare victimă, deși nelegată și fără căluș în gură, fusese împușcată în cap cu o armă calibru 22. Crima, fără urme și aparent lipsită de motiv, avusese loc sâmbătă noaptea, la 19 decembrie, la căminul familiei Walker, o fermă de vite nu departe de Tallahassee. Perry întrerupse performanțele sportive ale lui Dick și-i citi articolul. — Unde-am fost sâmbăta trecută? — Vrei să știi dacă la Tallahassee? — Eu te întreb. Dick se concentră. Joi noaptea, făcând cu rândul la volan, plecaseră din Kansas, trecuseră prin statul Missouri în Arkansas, apoi dincolo de Ozarks, tocmai până în Louisiana, unde o bobină arsă îi oprise din drum vineri dimineața. (O bobină la mâna a doua, cumpărată la Shreveport, costase douăzeci și doi de dolari și cincizeci de cenți.) În aceeași noapte, dormiseră în mașina parcată pe drum undeva în apropiere de frontiera dintre Alabama și Florida. Călătoria de a doua zi, un drum făcut pe îndelete, includea mai multe atracții turistice, vizite la o fermă de crocodili și la alta de șerpi cu clopoței, o plimbare într-o barcă cu fundul de sticlă pe un lac cu apa cristalină și un dejun în tihnă, cu homari, la un restaurant pescăresc, situat la marginea șoselei. O, ce zi plăcută! Dar amândoi se simțeau sfârșiți de oboseală și când ajunseră la Tallahassee, se hotărâră să-și petreacă noaptea acolo. — Da, în Tallahassee, spuse Dick. — Uluitor! zise Perry și parcurse din nou articolul. Știi ce nu m-ar surprinde? Ca asasinatul să fie opera unui dement. A unui țicnit care a citit ce s-a întâmplat în Kansas. Fiindcă nu-i făcea plăcere să-l audă pe Perry „reluând acel subiect”, Dick ridică indiferent din umeri, rânji și se îndreptă spre marginea apei, unde se plimbă o vreme pe nisipul îmbibat de talazuri, oprinduse din când în când să culeagă o scoică. În copilărie, îl invidiase pe fiul unui vecin care se dusese în vacanță pe coasta golfului și se întorsese cu o cutie plină cu scoici: îl urâse atât de mult, încât îi furase scoicile și le sfărâmase pe rând cu ciocanul. Invidia îl stăpânea tot timpul. Ura pe oricine ajunsese ce-și dorise el sau care avea un lucru

după care tânjea. De pildă, bărbatul pe care îl văzuse lângă piscina de la hotelul Fontainebleau. La kilometri depărtare, învăluite în lințoliul de aburi ce se ridica în caniculă din oceanul scânteietor, vedea turnurile hotelurilor palide și scumpe, Fontainebleau, Eden Roc, Roney Plaza. A doua zi de la sosirea lor la Miami, îi sugerase lui Perry să pătrundă în aceste palate ale plăcerilor. „Poate agățăm niște femei bogate” spusese el. Perry refuzase cu încăpățânare. Își dădea seama că oamenii s-ar fi zgâit la ei din cauza pantalonilor și tricourilor lor kaki. De fapt, turul prin incintele impunătoare ale hotelului Fontainebleau trecuse neobservat, printre bărbații ce se vânturau în pantaloni scurți de plajă, din mătase naturală cu dungi roz, și printre femeile în costume de baie și etole de vizon. Intrușii hoinăriseră prin hol, se plimbaseră alene prin grădină și leneviseră pe lângă piscină. Acolo îl văzuse Dick pe bărbatul acela de aceeași vârstă cu el, de vreo douăzeci și opt sau treizeci de ani. Ar fi putut fi un „jucător de cărți profesionist, un avocat sau, poate, un gangster din Chicago”. Indiferent de profesiunea lui, arăta ca și cum ar fi cunoscut din plin ce-nseamnă banii și puterea. O blondă ce semăna cu Marilyn Monroe îl ungea cu ulei de plajă, iar mâna lui lenevoasă și împodobită cu inele se întinsese după un pahar de oranjadă cu gheață. Toate astea îi aparțineau lui, lui Dick, dar navea să le aibă niciodată. De ce să aibă ticălosul ăla totul, iar el nimic? De ce să se bucure „scârba aia cu bani” de tot norocul? Cu un cuțit în mână, și el, Dick, era puternic. Ticăloșii ăștia cu bani ar trebui să se păzească, Dick putea oricând „să-i spintece și să lase să se scurgă pe jos puțin din norocul lor”. Dar Dick își stricase ziua. I-o stricase blonda frumoasă care îl ungea pe tip cu ulei de plajă. Îi spusese lui Perry: „Hai să ne cărăm dracului de aici”. Acum, o fetiță de vreo doisprezece ani desena pe nisip siluete, trasând cu o bucată de lemn adusă de valuri fețe mari și grosolane. Dick, oprindu-se să-i admire opera, îi oferi scoicile adunate de el. — Sunt bune să faci din ele ochi, îi spuse el. Copilul primi darul, Dick îi zâmbi și îi făcu cu ochiul. Îi părea rău de sentimentele lui pentru ea, căci interesul lui sexual față de fetițe constituia una din slăbiciunile de care „se rușina sincer”, un secret nemărturisit pe care spera că nimeni nu-l bănuia (deși avea motive să

creadă că Perry își dăduse seama), fiindcă alții ar fi putut să nu-l considere „normal”. Asta, desigur, reprezenta un lucru de care el era convins, și anume că e „normal”. Seducerea fetițelor pubere, operație întreprinsă în decursul ultimilor ani de „opt sau nouă ori”, nu era o probă contrarie, căci dacă ar fi să spunem lucrurilor pe nume, mai toți bărbații adevărați aveau aceleași dorințe ca și el. Apucă fetița de mână și spuse: — Ești fetița mea. Fetița mea scumpă. Dar copilul se opuse. Mâna ei, prinsă într-a lui, se smucea ca un pește în undiță, iar el recunoscu expresia uimită din ochii ei din experiențele similare ale carierei lui. Îi dădu drumul, râse ușor și spuse: — Ne jucăm doar. Nu-ți place să te joci? Perry, lungit încă sub umbrela albastră, urmărise scena, pricepuse imediat țelul lui Dick și îl disprețuise. Nu avea „nici cel mai mic respect pentru oamenii care nu se puteau stăpâni din punct de vedere sexual”, mai ales când lipsa de stăpânire implica ceea ce el numea „perversiune”, „hărțuirea copiilor”, „ciudățenii contra naturii” și viol. Se gândi că-i spusese limpede lui Dick punctul lui de vedere. Într-adevăr, n-ajunseseră ei aproape la bătaie când îl împiedicase de curând pe Dick să violeze o fetiță îngrozită? Cu toate acestea, n-avea chef să repete acea încercare a puterilor. Când văzu că fetița se îndepărtează de Dick, se liniști. În aer pluteau colinde de Crăciun. Se revărsau din aparatul de radio al celor patru femei și se amestecau ciudat cu lumina soarelui din Miami și cu țipetele pescărușilor, care nu închideau în veci pliscul. „O, veniți să-L adorăm, o veniți să-L adorăm”, corul unei catedrale, o muzică înălțătoare, îl mișcă pe Perry până la lacrimi – care nu încetară nici când muzica se opri. Cum nu era un lucru neobișnuit să se emoționeze astfel, reflectă la o posibilitate care exercita asupra lui „o imensă fascinație”: sinuciderea. În copilărie se gândise deseori să se sinucidă, dar erau reverii sentimentale născute din dorința de a-și pedepsi tatăl, mama și alți dușmani. Începând din tinerețe, totuși, perspectiva de a-și pune capăt vieții își pierduse tot mai mult din caracterul fantastic. Nu trebuia să uite că sinuciderea fusese „soluția” lui Jimmy, ca și a lui Fern. Iar în cele din urmă, ajunsese să i se pară nu o simplă alternativă, ci o moarte semnificativă.

Oricum, nu vedea de ce-ar merita să mai trăiască. Insulele calde și aurul îngropat, scufundarea în adâncurile albastre și sclipitoare ale mării în căutarea comorilor, toate visurile acelea dispăruseră. Dispăruse și „Perry O’Parsons”, numele inventat de el pentru cântărețul senzațional de pe scenă și de pe ecran, cum sperase aproape cu tot dinadinsul să ajungă într-o bună zi. Perry O’Parsons murise fără să apuce să trăiască măcar. Ce-i mai rămânea? El și Dick „alergau cot la cot într-o cursă fără finiș”, așa i se părea. Iar acum, după mai puțin de o săptămână de când erau în Miami, trebuiau să reia lunga călătorie. Dick, care lucrase o zi la compania de autoservire ABC, pentru șaizeci și cinci de cenți pe oră, îi spusese: „Miami e mai rău decât Mexicul. Șaizeci și cinci de cenți. Eu, unul, zic pas. Sunt alb”. Așa că a doua zi, cu numai douăzeci și șapte de dolari rămași din banii adunați în Kansas City, o porneau din nou spre vest, spre Texas, spre Nevada, „fără o destinație anume”. Dick, care se bălăcise în apă, se întoarse. Ud și cu răsuflarea tăiată, căzu cu fața în jos pe nisipul lipicios. — Cum a fost apa? — Minunată. Intervalul scurt dintre Crăciun și ziua de naștere a lui Nancy Clutter, care era chiar după Anul Nou, pusese întotdeauna probleme prietenului ei, Bobby Rupp. Își storsese mintea să găsească două daruri potrivite pentru sărbătorile ce se succedau atât de repede. În fiecare an, din banii câștigați lucrând vara la ferma de sfeclă a tatălui său, cumpăra ce putea mai bun, iar în dimineața Crăciunului mergea grăbit la casa familiei Clutter să ducă un pachet, pe care surorile lui îl ajutau să-l învelească, sperând că darul o va surprinde și încânta pe Nancy. Anul trecut îi dăduse un medalion de aur în formă de inimioară. Anul acesta, prevăzător ca întotdeauna, ezitase între parfumurile de import de la magazinul Norris și o pereche de cizme de călărie. Apoi Nancy murise. În dimineața de Crăciun, în loc să se grăbească la ferma River Valley, rămase acasă, iar mai târziu, în cursul zilei, se înfruptă împreună cu familia din masa splendidă, pentru care se spetise mama lui o săptămână. Toți, părinții și fiecare din cei șase frați și surori, se

purtaseră grijuliu cu el din ziua tragediei. Cu toate acestea, la masă i se repeta tot timpul că ar face bine să mănânce. Nimeni nu înțelegea că, de fapt, el era bolnav, că durerea îl făcuse astfel, că durerea trasase un cerc în jurul lui, din care nu reușea să scape și în care alții nu puteau pătrunde, în afară, poate, de Sue. Până la moartea lui Nancy nu o apreciase pe Sue, nu se simțise niciodată într-adevăr bine lângă ea. Era atât de deosebită, lua în serios până și lucrurile pe care nici fetele n-ar trebui să le ia în serios: tablourile, poeziile, muzica de pian. Și, firește, era gelos pe ea. Locul ei în ochii lui Nancy, deși de un alt ordin, fusese cel puțin egal cu al lui. Din această cauză însă era în stare să-i înțeleagă pierderea. Fără Sue, fără prezența ei aproape permanentă, cum ar fi putut el rezista la o astfel de avalanșă de șocuri – crima în sine, discuțiile cu domnul Dewey, ironia tragică de a fi o vreme suspectul principal? Apoi, cam după o lună, prietenia lor se destrămă. Bobby mergea tot mai rar în salonașul confortabil al familiei Kidwell, iar când o făcea, Sue nu părea că-l mai primește cu dragă inimă. Nenorocirea e că amândoi se străduiau să jelească și să-și amintească ceva ce de fapt fiecare dorea să uite. Câteodată, Bobby reușea. Când juca baschet sau gonea cu mașina pe drumurile de țară cu o sută douăzeci de kilometri pe oră sau când, în cadrul programului de atletism pe care șil impusese (avea ambiția să ajungă instructor sportiv la liceu), parcurgea lungi distanțe în fugă pe câmpiile galbene. Iar acum, după ajută să strângă de pe masă farfuriile de sărbătoare, se hotărî să-și pună un tricou și să alerge. Vremea se menținea splendidă. Chiar și pentru vestul Kansasului, renumit prin lungimea verilor indiene, părea exagerat, aerul uscat, soarele puternic, cerul azuriu. Fermierii optimiști preziceau o „iarnă dulce”, un anotimp atât de blând, încât vitele o să poată paște tot timpul. Astfel de ierni sunt rare, dar Bobby își amintea de una, în anul când începuse să-i facă curte lui Nancy. Aveau amândoi doisprezece ani, iar la sfârșitul orelor, obișnuia să-i ducă ghiozdanul cu cărți de-a lungul kilometrului care despărțea școala din Holcomb de ferma tatălui ei. Deseori, dacă vremea era caldă și ardea soarele, se opreau pe drum și se așezau pe malul râului, brațul șerpuitor, lent și cafeniu al Arkansasului.

Nancy îi spusese odată: „Într-o vară, când ne aflam în Colorado, am văzut de unde izvorăște râul Arkansas. Chiar locul cu pricina. Și totuși, nu-ți venea să crezi că e într-adevăr râul nostru. Nu are aceeași culoare. E limpede ca apa de băut. Și repede. Și plin de stânci. De vârtejuri. Tata a prins un păstrăv”. Amintirea ei, povestea cu izvorul râului îi rămăsese lui Bobby în minte și de la moartea ei… Ei bine, nu știa cum să explice, dar de câte ori se uita la râul Arkansas, apa se transforma o clipă și ceea ce vedea nu mai era o apă mâloasă șerpuind printre câmpiile Kansasului, ci ceea ce îi descrisese Nancy, un șuvoi din Colorado, un râu rece și cristalin, cu păstrăvi, coborând vijelios pe o vale de munte. Așa fusese și Nancy: ca un râu tânăr plin de energie și de veselie. De obicei, totuși, iernile din vestul Kansasului sunt foarte aspre și deseori chiciura de pe câmpuri și vântoasele schimbă vremea dinaintea Crăciunului. Acum câțiva ani, ninsese în ajun și continuase să ningă, iar când Bobby pornise a doua zi dimineață spre casa familiei Clutter, cale de cinci kilometri, trebuise să răzbească prin nămeții înalți. A meritat însă, căci, deși sosise înțepenit de frig și vânăt la față, primirea care i se făcuse îl dezghețase în întregime. Nancy fusese uimită și mândră, iar mama ei, de cele mai multe ori atât de timidă și de distantă, îl îmbrățișase și-l sărutase, insistase să se înfășoare într-o cuvertură și să stea lângă focul din salon. În timp ce femeile găteau, el împreună cu Kenyon și cu domnul Clutter stătuseră la foc spărgând nuci și castane, iar domnul Clutter spusese că-și amintea de un alt Crăciun, când fusese de vârsta lui Kenyon: „Eram șapte acasă. Mama, tata, două fete și noi, trei băieți. Locuiam la o fermă destul de departe de oraș. Din cauza asta, aveam obiceiul să facem odată toate cumpărăturile de Crăciun, un singur drum la oraș, ca să luăm tot ce ne trebuie. În anul despre care vă spun, în dimineața când trebuia să pornim, zăpada era mai mare ca azi, mult mai mare, și ningea mereu cu fulgi cât cepele. Se părea c-o să ne înzăpezim de Crăciun, fără să avem cadouri pentru pom. Mama și fetele erau foarte amărâte. Atunci mi-a venit o idee”. A propus să înșeuze cel mai voinic dintre caii de tracțiune, să călărească până la oraș și să se târguie pentru toată lumea. Familia a fost de acord. I-au încredințat cu toții economiile de Crăciun și o listă cu lucrurile pe care voiau să le

cumpere: patru metri de stambă înflorată, o minge de fotbal, o perniță de ace, alice, comenzi atât de diverse încât se înnoptase până să le ia. În drum spre casă, cu cumpărăturile vârâte bine într-un sac de pânză impermeabilă, îi fusese recunoscător tatălui său că-l silise să ia un felinar, și încântat că frâiele calului aveau clopoței, căci atât clinchetul lor zglobiu, cât și lumina piezișă a felinarului cu gaz îl îmbărbătau. „Drumul înspre oraș fusese ușor, un fleac. Dar acum dispăruse, ca și toate semnele de reper”. Pe pământ și în aer nu era decât zăpadă. Calul, înotând până la șolduri prin ea, alunecă într-o parte. „Am scăpat felinarul. Ne rătăciserăm în noapte. Nu mai era decât o chestiune de timp până să adormim și să înghețăm. Da, mi-a fost frică. Dar m-am rugat. Și l-am simțit pe Dumnezeu aproape… Niște câini urlau. M-am luat după lătrăturile lor până ce-am văzut ferestrele unei ferme din vecinătate. Ar fi trebuit să mă fi oprit acolo. Dar m-am gândit la ai mei… mi-am închipuit-o pe mama în lacrimi, pe tata și pe băieți sculându-se și pornind în căutarea mea, așa c-am mers mai departe. Și, firește, n-am fost prea fericit când am ajuns acasă și-am văzut ferestrele întunecate. Ușile încuiate. Am aflat că toată lumea se culcase, pur și simplu mă uitaseră. Niciunul dintre ei nu pricepea de ce eram așa scos din sărite. Tata mi-a spus: «Am fost siguri c-o să rămâi peste noapte în oraș. Ce dracu’ băiete! Cine-ar fi crezut c-o să fii atât de bleg să pleci spre casă pe un viscol atât de năprasnic?».” Mirosul acru ca cidrul al merelor putrezite. Meri, peri, piersici și cireși: livada domnului Clutter, prețiosul pâlc de pomi pe care îi plantase. Alergând la voia întâmplării, Bobby nu intenționase să vină aici sau în vreun alt loc al fermei River Valley. Era inexplicabil și se întoarse să plece, dar reveni și o apucă spre casa albă, solidă și spațioasă. Clădirea îl impresionase întotdeauna și-i făcea plăcere să-și închipuie că prietena lui locuia acolo. Lipsită acum de întreținerea grijulie a fostului proprietar, de jur împrejur începuseră să se țeasă primele pânze de păianjen. O greblă ruginea părăsită pe alee. Pajiștea se pârjolise și arăta jalnic. În duminica aceea fatală, ambulanțele chemate de șerif să ia familia asasinată trecuseră pe iarbă chiar până la ușa de la intrarea principală, iar urmele cauciucurilor se mai vedeau încă.

Goală era și casa muncitorului angajat de domnul Clutter. Omul își găsise o nouă locuință mai aproape de Holcomb și plecase cu familia fără ca cineva să se mire de gestul lui, căci astăzi, deși vremea era luminoasă, casa Clutter părea plină de umbre, tăcută, moartă. Dar în timp ce Bobby trecea pe lângă hambar, apoi pe lângă un țarc de vite, auzi șfichiuiala cozii unui cal. Era Babe, iapa lui Nancy, iapa cea bătrână, ascultătoare și bălțată, cu coama ei cânepie și cu ochii ei violet închis, ca două panseluțe. Bobby o apucă de coamă și-și frecă obrazul de gâtul ei, așa cum făcea uneori Nancy. Babe necheză trist. Duminica trecută, ultima dată când vizitase familia Kidwell, mama lui Sue pomenise de Babe. Doamna Kidwell, o femeie ciudată, stătuse la fereastră urmărind cum amurgul poleiește ușile de la stradă, ca și preria întinsă. Și spusese așa, din senin: „Susan, știi pe cine văd tot timpul? Pe Nancy. Călare pe Babe. Venind spre noi”. Perry îi observă primul, doi autostopiști, un băiat și un bătrân, ducând niște rucsacuri făcute de ei și îmbrăcați, în ciuda vântului ce bătea – un vânt tăios, aducând nisip dinspre Texas –, doar în salopete și cămăși subțiri de blugi. — Hai să-i luăm, zise Perry. Dick se opuse. Nu se împotrivea să ia oameni în mașină, cu condiția s-arate că-și puteau plăti drumul, cel puțin „să achite vreo zece litri de benzină”. Dar Perry, Perry cel mic, bun și inimos, îl agasa mereu pe Dick să-i culeagă de pe șosea tocmai pe cei mai nenorociți și mai jalnici inși. În cele din urmă, Dick se încumetă și opri mașina. Băiatul, îndesat, cu ochii vioi, vorbăreț și cu o claie de păr cânepiu, își manifestă zgomotos recunoștința, în timp ce bătrânul, tras și galben la față, se strecură epuizat pe bancheta din spate și se prăbuși acolo tăcut. Băiatul spuse: — Chiar vă rămânem recunoscători. Johnny era gata să se prăbușească. N-am mai mers cu mașina de la Galveston. Perry și Dick părăsiseră acest oraș portuar de o oră, după ce-și petrecură dimineața acolo, încercând pe la diverse birouri maritime să găsească de lucru ca marinari. O companie le oferise un angajament imediat pe un vas-cisternă cu destinația Brazilia și de fapt cei doi s-ar fi aflat acum pe mare, dacă viitorul lor patron n-ar fi descoperit că

niciunul din ei nu avea diplomă de marinar sau pașaport. E straniu, dar dezamăgirea lui Dick o întrecu pe cea a lui Perry. „Brazilia! Asta-i țara unde construiesc o capitală nou-nouță! O ridică de la pământ. Închipuie-ți ce-ar fi să fim acolo chiar de la începutul începutului! Și dacă ești tâmpit, tot te îmbogățești.” — Încotro mergeți? îl întrebă Perry pe băiat. — La Sweetwater. — Unde-i Sweetwater? — E pe undeva în direcția asta. Pe undeva prin Texas. Johnny, din spate, e bunicul meu. Are o soră care locuiește la Sweetwater. Doamne, cel puțin așa trag nădejde. Am crezut că locuiește la Jasper, în Texas. Dar când am ajuns la Jasper, oamenii ne-au spus că ea și rudele ei s-au mutat la Galveston. Dar n-am găsit-o nici la Galveston, o doamnă de-acolo ne-a spus c-au plecat la Sweetwater. Doamne, cel puțin așa trag nădejde, să dăm de ea. Johnny, spuse el, frecând mâinile bătrânului ca și cum ar fi vrut să i le dezghețe, mă auzi, Johnny? Călătorim într-un Chevrolet model 1956, frumos și încălzit. Bătrânul tuși, își clătină încet capul, închise și deschise ochii, apoi tuși din nou. — Hei, ascultă, ce-are? întrebă Dick. — E din cauza căldurii din mașină, răspunse băiatul. Și a mersului pe jos. Mergem pe jos dinainte de Crăciun. Am impresia c-am traversat mai tot Texasul. Cu vocea cea mai obișnuită și continuând să maseze mâinile bătrânului, băiatul le declară că până la începutul acestei călătorii, el, bunicul său și o mătușă locuiseră singuri la o fermă de lângă Shreveport, statul Louisiana. Mătușa murise nu demult. — Johnny e bolnav de aproape un an și toată munca trebuia s-o facă mătușica. Avându-mă doar pe mine ca ajutor. Tăiam surcele pentru foc. Tăiam surcele pe-o buturugă. Tocmai când ajunsesem la jumătatea trebii, mătușa a zis că-i frântă de oboseală. Ați văzut vreodată un cal cum se așeză jos și nu se mai ridică? Așa și cu mătușica. Cu câteva zile înaintea Crăciunului omul de la care închiriase bunicul ferma ne-a dat afară de acolo, continuă băiatul. Așa am ajuns s-o luăm spre Texas. Căutând-o pe doamna Jackson. N-am văzut-o niciodată, dar e soră bună cu Johnny. Cineva trebuie să ne

găzduiască. Cel puțin pe el. Nu mai poate să meargă. Noaptea trecută ne-a plouat. Mașina se opri. Perry îl întrebă pe Dick de ce oprise. — Omul ăsta-i foarte bolnav, zise Dick. — Ei și? Ce vrei să faci? Să-l dai jos? — Gândește-te o clipă. — Chiar ești un ticălos. — Ce se întâmplă dacă moare? — N-o să moară, răspunse băiatul. Dacă am răzbit până aici, o să aștepte. — Și ce se întâmplă dacă moare? insistă Dick. Gândește-te la urmări. Ancheta. — Sincer, nici nu-mi pasă. Vrei să-i dai jos din mașină? N-ai decât, făo. Perry se uită la invalidul încă somnolent, năucit, surd, și se uită și la băiatul care îi întoarse o privire calmă, neimploratoare, „fără să-i ceară nimic”, iar Perry își aminti cum fusese și el la aceeași vârstă, vagabondările lui c-un bătrân. — Hai, dă-i drumu’! Dă-i jos. Dar o să cobor și eu. — Bine, bine, bine. Numai să nu uiți, zise Dick. Blestematule, doar tu ești de vină. Dick ambală motorul. Deodată, în timp ce mașina începuse iar să înainteze, băiatul urlă: — Stați! Sări din mașină, o luă la fugă pe marginea drumului, se opri, se aplecă și adună una, două, trei, patru sticle de Coca-Cola. Reveni alergând, se urcă iar, fericit și zâmbitor. — Cu sticlele astea faci o groază de bani, îi spuse el lui Dick. Ascultați la mine, domnu’, zise el, dacă ați conduce încet am putea strânge o mulțime de sticle. Din banii scoși pe ele am trăit eu și Johnny. Bani gheață. Dick se amuză, dar se simți de asemenea interesat și când băiatul îi ceru să oprească din nou, îl ascultă. Comenzile de oprire veneau atât de des, încât le luă o oră ca să parcurgă opt kilometri. Merita însă. Copilul avea „un talent extraordinar” să descopere printre bolovanii și pietrișul năpădit de iarbă de la marginea drumului, printre sticlele

vechi de bere, cu luciul lor cafeniu, etichetele verzui ale celor de 7-Up sau Canada Dry. Curând și Perry își dezvoltă talentul de a descoperi sticle. La început îi arăta doar băiatului locurile depistate de el. I se părea lipsit de demnitate să le adune el însuși. Totul era „o mare prostie”, doar „pentru puști”. Cu toate acestea, jocul îi trezise interesul de odinioară pentru vânătoarea de comori și în curând se lăsă și el antrenat în nebunia căutării sticlelor ce se puteau schimba pe bani. Se implicase și Dick, dar o făcea cu mare seriozitate. Deși i se părea o țicneală, putea totuși să fie o cale de-a face rost de ceva bani, în orice caz, de câțiva dolari. Și Dumnezeu era martor că atât el, cât și Perry aveau mare nevoie de bani. Averea amândurora se ridica în acel moment la mai puțin de cinci dolari. Acum toți trei, Dick, băiatul și Perry, coborau din mașină și, fără jenă, deși cu amabilitate, își făceau concurență. Dick reuși să găsească la un moment dat un maldăr de sticle de vin și whisky într-un șanț și se amărî când auzi că descoperirea lui n-avea nicio valoare. — Nici sticlele de bere nu sunt bune. Nu-mi pierd vremea cu ele de obicei. Fii atent la sticlele pe care se plătește garantat, Dr. Pepper, Pepsi, Coca-Cola, White Rock, Nehi. — Cum te cheamă? îl întrebă Dick. — Bill, răspunse băiatul. — Ei bine, Bill, poți să-i înveți și pe alții. Veni noaptea și cei trei se văzură siliți să renunțe la căutări, de altfel, și din lipsă de spațiu, căci adunaseră atâtea sticle, încât abia mai încăpeau în mașină. Portbagajul se umpluse, bancheta din spate părea un maldăr de gunoaie strălucitoare. Pe nesimțite, ignorat de nepotul său, care nici nu mai pomenea de el, bătrânul bolnav aproape dispăruse sub mormanul lunecos ce se hurducăia primejdios. — Ar fi nostim să ne ciocnim de vreo mașină, zise Dick. Un mănunchi de lumini făcea reclamă la New Motel, care se dovedi, când călătorii se apropiau de el, o așezare impresionantă, compusă din bungalow-uri, un garaj, un restaurant și un bar cu cocktailuri. Luând inițiativa, băiatul îi spuse lui Dick: — Trageți aici. Poate că ne înțelegem cu ei. Atâta doar, lăsați-mă pe mine să discut. Am experiență. Uneori încearcă să te înșele. Perry nu-și putea închipui pe „nimeni destul de deștept ca să-l înșele

pe băiatul ăla”, cum a declarat mai târziu. — Nu i-a fost deloc rușine să intre cu toate sticlele alea. Eu, unul, n-aș fi putut, mi-ar fi fost tare rușine. Dar cei de la motel s-au dovedit amabili. Au râs doar. Se părea că sticlele făceau doisprezece dolari și șaizeci de cenți. Băiatul a împărțit banii egal, luând jumătate, iar restul îl dădu partenerilor lui și le spuse: — Știți ce? Eu și Johnny facem cinste cu o masă bună. Vouă nu vă e foame? Ca întotdeauna, lui Dick îi era foame. După o activitate atât de susținută, chiar și Perry era înfometat. Așa cum a declarat mai târziu: — L-am instalat pe bătrân în restaurant, proptit la o masă. Arăta ca înainte, tanatic. Și nu scotea un cuvânt. Dar ar fi trebuit să-l vedeți cum mânca. Băiatul a comandat clătite. Spunea că îi plăceau cel mai mult lui Johnny. Jur c-a mâncat cam treizeci. Cu un kil de unt și un sfert de kil de sirop. Băiatul înfuleca și el de zor. Cartofi pai și înghețată, atât voia, dar vă asigur că a mâncat pe rupte. Mă întreb cum de nu i s-a aplecat. În timpul mesei, Dick, care consultase o hartă, îi anunță că Sweetwater se afla la vreo sută șaptezeci de kilometri la vest de drumul lor, drum care avea să-i ducă prin New Mexico și Arizona în Nevada, până la Las Vegas. Deși era adevărat, Perry își dădu seama că Dick voia pur și simplu să scape de băiat și de bătrân. Scopul lui Dick îi apăru clar și băiatului, dar fiind politicos, spuse: — O, nu vă faceți griji din pricina noastră. Trec o mulțime de mașini pe aici. Găsim noi pe cineva să ne ia. Băiatul merse cu ei până la mașină, lăsându-l singur pe bătrân să înghită un nou teanc de clătite. Dădu mâna cu Perry și cu Dick, le ură un An Nou fericit și le făcu cu mâna în timp ce se pierdeau în întuneric. Seara de miercuri, 30 decembrie, a fost o dată memorabilă în căminul agentului A.A. Dewey. Amintindu-și de ea mai târziu, soția sa a spus: — Alvin cânta în baie „Trandafir galben din Texas”. Copiii se uitau la televizor. Iar eu puneam masa în sufragerie. Să pregătesc un bufet. Eu sunt din New Orleans. Îmi place să gătesc și să primesc musafiri,

iar mama tocmai îmi trimisese niște avocado și niște mazăre țucără, ei, și multe alte bunătăți. Așa că mi-am zis: o să facem un bufet rece și o să invităm câțiva prieteni, familia Murray, pe Cliff și pe Dodie Hope. Alvin nu voia, dar l-am convins. Ce naiba! Cazul ăsta putea să țină la infinit, iar el nu se odihnise o clipă de când începuse ancheta. Ei bine, tocmai puneam masa când am auzit că sună telefonul și i-am spus unuia din băieți, lui Paul, să răspundă. Paul a zis că-i pentru tata, iar eu i-am zis: Spune-le că-i în baie. Dar Paul a zis că nu știe dacă-i bine să răspundă așa, fiindcă la telefon era domnul Sanford care telefona din Topeka. Șeful lui Alvin. Alvin a răspuns la telefon doar cu prosopul pe el. M-a înfuriat foarte tare, lăsa băltoace peste tot. Dar când m-am dus să aduc o cârpă, am văzut o nenorocire și mai mare, cotoiul, caraghiosul de Pete, se suise pe masa din bucătărie și înfuleca din salata de crabi. Salata preparată de mine, cu care voiam să umplu avocadoul. M-am pomenit după aceea că Alvin mă ia deodată în brațe și mă strânge la piept, iar eu i-am zis: Alvin Dewey, ai înnebunit? Distracția e distracție, dar era ud leoarcă și-mi strica rochia, iar eu, una, mă îmbrac întotdeauna bine când am musafiri. Firește, când am înțeles de ce mă strânge la piept, l-am strâns și eu și mai tare. Vă puteți închipui ce însemna pentru Alvin să știe că acești oameni fuseseră arestați. La Las Vegas. Mi-a spus că trebuie să plece imediat la Las Vegas, iar eu l-am întrebat dacă n-ar trebui mai întâi să se îmbrace, iar Alvin, care era nerăbdător foc, mi-a spus: „Vai, draga mea, mă tem că ți-am stricat serata”. Nici nu mă puteam gândi la un fel mai fericit de a o strica, dacă acest lucru însemna că în curând o să ne întoarcem la normal. Alvin a râs, era o plăcere să-l auzi. Mă înțelegeți, ultimele două săptămâni fuseseră cele mai rele. Pentru că în săptămâna Crăciunului oamenii ăștia apăruseră la Kansas City, veniseră și plecaseră fără să fie prinși și niciodată nu l-am văzut pe Alvin mai deprimat, poate doar atunci când Alvin Junior se afla în spital bolnav de encefalită și credeam c-o să-l pierdem. Dar nu despre asta vreau să vă vorbesc. I-am făcut în orice caz o cafea și i-am dus-o în dormitor, unde credeam că se îmbracă. Dar el nu se îmbrăca. Stătea pe marginea patului, cu capul în mâini, de parcă îl durea. Nu-și pusese nici măcar

ciorapii. Așa că i-am spus: Ce ai de gând, să faci pneumonie? Iar el m-a privit și mi-a zis: Ascultă, Marie, trebuie ca tipii ăștia să fie asasinii, neapărat, e singura soluție logică. Alvin e nostim. Ca atunci când a candidat pentru prima dată la postul de șerif în ținutul Finney. În noaptea alegerilor, când aproape fiecare vot fusese numărat și era limpede că el ieșise, a zis – îmi venea să-l strâng de gât –, tot zicea întruna: Nu știm până când nu e numărat ultimul buletin de vot. I-am spus: Ascultă, Alvin, n-o lua de la capăt. Firește că ei sunt ucigașii. El mi-a răspuns: Ce dovadă avem? Nici măcar nu putem dovedi că vreunul din ei a călcat în casa Clutter. Mi se părea însă că există ceva ce se putea dovedi: urmele de tălpi; oare nu lăsaseră bestiile alea acest unic indiciu, urmele de tălpi? Alvin a zis: Da, dar nu ne sunt de niciun folos, doar dacă băieții ăștia se întâmplă să poarte ghetele cu care au lăsat urmele. Ele singure nu fac doi bani. I-am spus: Foarte bine, dragă. Bea-ți cafeaua și te ajut să-ți faci bagajele. Uneori nu te poți înțelege cu Alvin. Din cum vorbea aproape mă convinsese că Hickock și Smith erau nevinovați, iar dacă nu erau nevinovați n-o să mărturisească niciodată, iar dacă nu mărturiseau nu puteau să fie condamnați în veci, dovezile fiind prea slabe. Cu toate acestea, ce îl necăjea cel mai mult era teama că știrea ar putea să răsufle, să se răspândească, oamenii aveau să afle adevărul mai înainte ca agenții Biroului de Investigații din Kansas să poată porni ancheta. Așa cum s-a și întâmplat, cei doi și-au închipuit că au fost arestați pentru violarea condițiilor de eliberare. Și pentru că au plasat cecuri false. Iar Alvin își dădea seama ce important era ca ei să creadă tot timpul asta. A zis: Numele de Clutter trebuie să-i lovească în cap ca un ciocan, să pice din senin. Paul, trimis afară ca să ia de pe sfoară niște ciorapi de-ai lui Alvin, se întorsese și mă urmărea cum fac bagajul. Voia să știe unde pleca Alvin. Soțul meu l-a ridicat în brațe. A spus: Știi să ții un secret, Pauly? Nici nu mai trebuia să-l întrebe. Amândoi băieții știu că nu trebuie să discute despre activitatea tatălui lor, despre amănuntele pe care le aud acasă. Așa că am zis: Pauly, îi ții minte pe cei doi oameni pe care îi căutam? Ei bine, acum știm unde se găsesc, iar tata o să se ducă să-i ia în primire și să-i aducă aici, la Garden City. Dar Paul l-a rugat: Să nu faci asta, tăticule, să nu-i aduci aici. Era speriat, orice copil de

nouă ani s-ar speria. Alvin l-a sărutat. I-a spus: E în regulă, Pauly, n-o să-i lăsăm să-i facă vreun rău nimănui. N-o să mai facă rău nimănui de-acum înainte. În după-amiaza aceea, la ora cinci, la vreo douăzeci de minute după ce Chevroletul furat părăsise deșertul Nevada și intrase în Las Vegas, lunga călătorie ajunse la capăt. Dar nu mai înainte ca Perry să fi mers la oficiul poștal din Las Vegas, unde a cerut să i se elibereze un pachet adresat pe numele lui la post-restant, o cutie mare de carton expediată de el din Mexic și asigurată pentru o sută de dolari, o sumă depășind în mod nerușinat valoarea conținutului, compus din pantaloni scurți, blugi, cămăși uzate, lenjerie și două perechi de bocanci cu catarame de oțel. În timp ce-l aștepta pe Perry în fața oficiului poștal, Dick era într-o dispoziție excelentă. Ajunsese la o hotărâre care avea să rezolve cu siguranță dificultățile de moment și să-l îndrepte pe o cale nouă, condus de un nou ideal. Hotărârea lui implica să se dea drept ofițer de aviație. Un proiect care îl fascinase demult, iar Las Vegas era locul ideal pentru a-l pune în aplicare. Alesese deja numele și gradul ofițerului, primul împrumutat de la un fost cunoscut, pe atunci paznic la Penitenciarul de Stat din Kansas: Tracy Hand. Dându-se drept căpitanul Tracy Hand, îmbrăcat elegant într-o uniformă de comandă, Dick avea intenția să se plimbe încet pe strada centrală din Las Vegas, cu cazinourile ei ce nu-și închideau niciodată porțile. Și la cele mici, și la cele mari, și la Sands, și la Stardust, plănuia să dea lovitura la toate, fără deosebire, împărțind pe drum un teanc de cecuri false. Dând astfel de cecuri douăzeci și patru de ore în șir, se aștepta să adune trei sau patru mii de dolari într-o singură zi. Dar acesta nu era decât jumătate din planul lui. Cea de-a doua jumătate era: Adio, Perry. Dick se săturase de el, de muzicuța lui, de durerile și de bolile lui, de superstițiile lui, de ochii lui plângăcioși și muieratici, de vocea lui cicălitoare și șoptită. Bănuitor, foarte închipuit, răutăcios, era ca o nevastă de care trebuia să scapi. Și nu era decât o singură cale: Să nu spună nimic, pur și simplu s-o întindă. Absorbit de planurile lui, Dick nu observă mașina poliției care îl depăși și încetini, să-l examineze. Nici Perry, care cobora treptele oficiului

poștal ducând pe umăr cutia din Mexic, nu observă mașina urmăritorilor și pe cei trei polițiști dinăuntru. Ofițerii de poliție Ocie Pigford și Francis Macauley aveau permanent în minte pagini întregi de date memorate, inclusiv descrierea unui Chevrolet tip 1956, alb cu negru, cu placa de înmatriculare de Kansas cu numărul Jo 16212. Nici Perry și nici Dick nu și-au dat seama că-i urmărește mașina poliției nici când au pornit de la oficiul poștal și nici când Dick conducea, iar Perry îi dădea instrucțiuni în privința direcției, trecură de cinci cvartale spre nord, apoi o luară la stânga, apoi la dreapta, mai merseră vreo patru sute de metri și opriră în fața unui palmier aproape uscat și a unui anunț ale cărei litere se șterseseră, cu excepția a trei dintre ele: „OOM”. — Aici e? întrebă Dick. În timp ce mașina poliției parcă alături, Perry dădu afirmativ din cap. Divizia de detectivi de la închisoarea din Las Vegas are două camere de interogatoriu – încăperi luminate fluorescent, de trei metri pe patru, cu pereți și tavan din Celotex. În fiecare cameră, în afara unui ventilator electric, a unei mese de metal și a unor scaune pliante de metal există microfoane camuflate, magnetofoane ascunse și, montată într-o ușă, o fereastră-oglindă de observație. Sâmbătă, în a doua zi a anului 1960, amândouă camerele erau rezervate pentru ora două după-amiază – ora aleasă de cei patru detectivi din Kansas pentru prima lor confruntare cu Hickock și Smith. Puțin înainte de clipa hotărâtă, cvartetul de agenți ai Biroului de Investigații din Kansas, Harold Nye, Roy Church, Alvin Dewey și Clarence Duntz, se adună pe un coridor de lângă camerele de interogatoriu. Nye avea temperatură. — Din cauza gripei. Dar mai ales a nervozității, i-a declarat el mai târziu unui ziarist. Așteptam de două zile la Las Vegas, luasem primul avion după ce vestea arestării lor ajunsese la cartierul nostru general din Topeka. Restul echipei, Al, Roy și Clarence, au venit cu mașina, avuseseră și ei o călătorie îngrozitoare. Fusese o vreme oribilă. Își petrecuseră ajunul Anului Nou înzăpeziți într-un motel din Albuquerque. Dumnezeule, când în sfârșit au ajuns la Las Vegas, aveau nevoie de whisky bun și de vești bune. Îi așteptam cu

amândouă. Autoritățile semnaseră ordinele de extrădare. Mai mult decât atât: aveam ghetele, ambele perechi, iar tălpile lor, cea ca o labă de pisică și cea în formă de romburi se potriveau perfect cu fotografiile în mărime naturală ale urmelor descoperite în casa Clutter. Ghetele se găseau într-o cutie plină de diferite lucruri, ridicată de băieți de la oficiul poștal înainte de căderea cortinei. Cum i-am spus lui Al Dewey: ce s-ar fi întâmplat dacă mașina poliției ar fi ajuns cu cinci minute mai devreme? Chiar și așa, dovezile noastre erau foarte slabe, nimic care să nu poată fi dezmințit de făptași. Dar țin minte, în timp ce așteptam pe coridor, țin minte că tremuram de febră și eram îngrozitor de nervos, dar plin de încredere. Toți eram plini de încredere. Simțeam că eram aproape de adevăr. Church și cu mine primiserăm însărcinarea să smulgem adevărul de la Hickock. Smith era pe mâna lui Al și a bătrânului Duntz. Pe atunci nu văzusem suspecții, cercetasem doar obiectele lor și pregătisem ordinele de extrădare. Nu-l văzusem niciodată pe Hickock până ce-a fost adus în camera de interogatoriu. Mi-l închipuisem mai voinic. Mai musculos. Nu ca pe un copil jigărit. Avea douăzeci și opt de ani, dar arăta ca un copil. Era mort de foame. Purta o cămașă albastră, pantaloni kaki, șosete albe și pantofi negri. Am dat mâna. Mâna îi era mai uscată ca a mea. Curat, politicos, cu o voce plăcută și o dicție bună, un tip cu un aer destul de decent și cu un zâmbet foarte dezarmant, iar la început zâmbea tot timpul. „Domnule Hickock”, am spus, „mă numesc Harold Nye, iar acesta e domnul Roy Church. Suntem agenți speciali ai Biroului de Investigații din Kansas și am venit să discutăm despre încălcarea condițiilor de eliberare. Firește, nu aveți obligația să răspundeți la întrebările noastre și orice declarați poate fi folosit ca probă împotriva dumneavoastră. Aveți dreptul să apelați la un avocat oricând. Nu vom face uz de forță, nu venim cu amenințări, dar nici cu promisiuni”. Era cât se poate de calm. — Cunosc formalitățile, răspunse Dick. Am mai fost anchetat. — Ei bine, domnule Hickock… — Spuneți-mi Dick. — Dick, vreau să ne vorbești despre ce-ai făcut de când ai fost eliberat condiționat. Conform informațiilor noastre, ai întreprins cel

puțin două mari operații de plasare de cecuri false în Kansas City. — Mda. Am împărțit destule. — Poți să ne dai o listă? Arestatul, mândru evident de singurul lui dar autentic, o memorie minunată, recită numele și adresele a douăzeci de magazine, restaurante și garaje din Kansas City, amintindu-și cu precizie „cumpărăturile” făcute la fiecare și suma trecută pe cec. — Sunt curios, Dick. Cum se face că primesc toți cecurile tale? Aș vrea să știu și eu secretul. — Iată secretul: oamenii sunt fraieri. — Perfect, Dick, spuse Roy Church. Foarte amuzant. Hai să uităm o clipă de cecurile astea. Deși vorbește de parcă gâtlejul îi e căptușit cu peri aspri, iar mâinile îi sunt atât de bătătorite încât ar fi putut să izbească cu pumnii în ziduri de piatră (isprava lui preferată, de fapt), există oameni care s-au înșelat asupra lui Church, luându-l drept un omuleț amabil, un fel de unchi chel și rumen în obraji. — Dick, zise el, ce-ar fi dacă ne-ai spune ceva despre trecutul familiei tale? Arestatul încercă să-și aducă aminte. Odinioară, când avea nouă sau zece ani, tatăl lui se îmbolnăvise. „Suferea de febră aftoasă”, iar boala ținuse luni întregi, în care timp familia trăise din ajutorul bisericii și din mila vecinilor, „altminteri am fi murit de foame”. Cu excepția acestei întâmplări, avusese o copilărie normală. — N-am înotat niciodată în bani, dar nici n-am ajuns vreodată la sapă de lemn, zise Hickock. Am avut întotdeauna haine curate și ceva de mâncare. Cu toate astea, tata era foarte sever. Nu se simțea fericit dacă nu mă punea la treabă. Dar ne-am înțeles foarte bine, nu ne-am certat niciodată rău. Pe de altă parte, nici părinții mei nu se certau. Nu-mi amintesc nici măcar o singură ceartă. Mama e o ființă minunată. Și tata e un om cumsecade. Aș zice c-au făcut tot ce-au putut pentru mine. Școala? Ei bine, Dick credea c-ar fi devenit mai mult decât un simplu elev mediocru dacă ar fi dedicat cărților o parte din timpul „irosit” cu sportul.

— Baseball. Fotbal. Am fost în toate echipele. După ce-am terminat liceul aș fi putut să mă duc la colegiu cu o bursă de fotbalist. Voiam să studiez ingineria, dar chiar cu o bursă, cursurile costă o groază. Nu știu, mi s-a părut mai sigur să-mi găsesc o meserie. Înainte de a împlini douăzeci și unu de ani, Hickock fusese și acar, și șofer de ambulanță, și vopsitor de mașini, și mecanic auto. Se mai căsătorise și cu o fată de șaisprezece ani. — Carol. Tatăl ei era preot. Nu putea să mă sufere. Zicea că sunt o nulitate. S-a împotrivit din răsputeri. Dar eu o iubeam nebunește pe Carol, încă o mai iubesc. E o prințesă în toată regula. Dar, să vedeți, am avut trei copii. Băieți. Și eram prea tineri ca să avem trei copii. Poate că n-aș fi făcut datorii atât de mari dac-aș fi putut câștiga ceva bani în plus. Am încercat. Încercase la jocurile de noroc și începuse să falsifice cecuri, experimentând și alte escrocherii. În 1958 un tribunal din ținutul Johnson l-a condamnat pentru spargere la cinci ani detenție în Penitenciarul de Stat din Kansas City. Tot pe atunci Carol îl părăsise, iar el se căsătorise cu o altă fată de șaisprezece ani. — Oribil de meschină. Și ea, și familia ei. A divorțat de mine când mă aflam în închisoare. Nu mă plâng. În august, când am ieșit, mi-am închipuit că am toate șansele să încep o viață nouă. Am găsit o slujbă la Olathe, locuiam cu ai mei și îmi petreceam serile acasă. Îmi mergea bine… — Până la 12 noiembrie, zise Nye și Hickock nu păru să-l înțeleagă. În ziua când te-ai lăsat de o meserie rentabilă și-ai început să plasezi cecuri false. De ce-ai făcut-o? — E o poveste întreagă, spuse Hickock și oftă. Apoi, în timp ce fuma o țigară oferită de Nye și aprinsă de politicosul Church, continuă: — Perry, prietenul meu, Perry Smith, a fost eliberat condiționat în primăvară. Mai încolo, când am ieșit și eu, mi-a trimis o scrisoare. Expediată din Idaho, în scrisoare îmi amintea de planul pe care îl discutaserăm. Despre Mexic. Ideea era să plecăm la Acapulco, într-o stațiune, să cumpărăm un vas de pescuit, să-l conducem singuri și să luăm cu noi turiști care voiau să pescuiască la adâncime. — Vasul ăsta, zise Nye, cum intenționați să-l plătiți?

— Ajung și aici, zise Hickock. Să vedeți, Perry mi-a scris că are o soră care locuiește la Fort Scott. Și că ea avea să-i dea o groază de bani. Câteva mii de dolari. Bani pe care i-i datora tatăl său din vânzarea unei proprietăți în Alaska. Mi-a scris că vine la Kansas să ridice banii. — Și cu ăștia cumpărați un vas. — Chiar așa. — Numai că lucrurile au ieșit altfel. — S-a întâmplat că Perry a venit cam peste o lună. L-am întâlnit la autogara din Kansas City… — Când? întrebă Church. În ce zi a săptămânii? — Într-o marți. — Și când ați plecat la Fort Scott? — Sâmbătă. — Pe paisprezece noiembrie. Ochii lui Dick scăpărară de mirare. Îți puteai da seama că se întreba cum de știa Church atât de sigur data. În grabă, căci era prea devreme să-i stârnească bănuielile, detectivul zise: — La ce oră ați plecat la Fort Scott? — După-amiază. Am avut puțină treabă la mașina mea și am mâncat o porție de chili la restaurantul West Side. Trebuie să fi fost ora trei. — Pe la trei. Sora lui Smith vă aștepta? — Nu, fiindcă, să vedeți, Perry i-a pierdut adresa. Și n-avea telefon. — Atunci cum vă așteptați s-o găsiți? — Întrebând la oficiul poștal. — Ați întrebat? — Perry a întrebat. I-au spus că s-a mutat. În Oregon, credeau ei. Dar nu lăsase nicio adresă unde să i se trimită corespondența. — Trebuie să fi fost o adevărată lovitură pentru voi. După ce v-ați bizuit pe o sumă de bani atât de mare. — Ei bine, ne hotărâserăm să plecăm neapărat în Mexic, recunoscu Hickock. Altminteri, n-aș fi plasat niciodată cecurile alea. Dar am sperat… Ascultați-mă, vă spun adevărul. Mi-am închipuit că de îndată ce ajungem în Mexic și o să începem să câștigăm bani, o să pot să le achit. Vreau să zic, cecurile. — O clipă, Dick, interveni Nye. Nye e un ins scund, foarte nerăbdător, care își stăpânește cu greu

vigoarea agresivă, ca și talentul pentru un limbaj aspru și fără înconjur. — Am vrea să mai auzim câte ceva despre călătoria la Fort Scott, zise el, luând-o mai domol. Când ați descoperit că sora lui Smith nu se mai află acolo, ce-ați făcut? — Am dat o raită prin oraș. Am băut o bere. Ne-am întors. — Vrei să spui că v-ați întors acasă? — Nu. La Kansas City. Ne-am oprit la restaurantul Zesto. Am mâncat hamburgeri. Ne-am încercat norocul la Cherry Row. Nici Nye și nici Church nu știau ce-i Cherry Row. — Glumiți? zise Hickock. Orice polițist din Kansas știe. Când detectivii și-au mărturisit din nou ignoranța, Dick le explică pe larg că Cherry Row era un parc unde întâlneai mai ales prostituate și adăugă: — Dar și destule amatoare. Surori medicale. Secretare. Am avut întotdeauna un noroc chior acolo. — Și în seara aceea ați avut noroc? — Am avut ghinion. În cele din urmă, am dat peste niște dame. — Cum le cheamă? — Mildred. Pe cealaltă, amica lui Perry, cred c-o chema Joan. — Descrie-mi-le. — Poate că erau surori. Amândouă blonde. Plinuțe. Nu-mi amintesc prea bine. Să vedeți, cumpărasem o sticlă de cocktail, Orange Blossom, adică oranjadă cu vodcă, și mă cam amețisem. Le-am dat și fetelor ceva de băut și-am plecat cu ele cu mașina la Fun Heaven. Bănuiesc că dumneavoastră, domnilor, n-ați auzit niciodată de Fun Heaven. Nu auziseră. Hickock rânji și dădu nepăsător din umeri. — Se află pe șoseaua Blue Ridge. La treisprezece kilometri sud de Kansas City. O combinație între local de noapte și motel. Plătești zece dolari și ți se dă cheia de la o căsuță. În continuare le descrise căsuța unde pretindea că-și petrecuseră noaptea cei patru: paturi duble, un vechi calendar oferit de Coca-Cola, un aparat de radio care nu mergea decât dacă plăteai douăzeci și cinci de cenți. Siguranța lui Dick, explicațiile detaliate date de el,

prezentarea convingătoare a unor amănunte verificabile îl impresionară pe Nye, deși, firește, băiatul mințea. Nu-i așa? Fie din pricina gripei și a temperaturii, fie din pricina unei scăderi bruște a încrederii în sine, pe Nye îl năpădise o sudoare rece. — A doua zi dimineață, ne-am trezit că ne-au tras pe sfoară și c-au întins-o cu banii noștri, zise Hickock. De la mine nu s-au ales cu cine știe ce. Dar lui Perry i-au luat portofelul cu vreo patruzeci și cinci de dolari înăuntru. — Ce-ați făcut atunci? — N-aveam ce face. — Ați fi putut să anunțați poliția. — Ei, asta-i acuma. Fiți serios. Auzi, să anunțăm poliția. Dacă vreți să știți, un om eliberat condiționat n-are dreptul să bea. Sau să se înhaite cu un alt fost deținut… — Foarte bine, Dick. Asta a fost duminică. Pe 15 noiembrie. Spune-ne ce-ați făcut în acea zi, din clipa când ați plecat din Fun Heaven. — Ei bine, ne-am luat micul dejun la un restaurant de la șosea unde opresc camioane, lângă Happy Hill. Apoi am mers la Olathe și l-am lăsat pe Perry la hotelul unde locuia. Aș spune că asta s-a întâmplat pe la unsprezece. După aceea m-am dus acasă și am cinat împreună cu familia. Ca în fiecare duminică. M-am uitat la televizor, era un meci de baschet sau poate de fotbal. Eram foarte obosit. — Când l-ai văzut din nou pe Perry Smith? — Luni. A venit la locul meu de muncă. Atelierul de reparații auto al lui Bob Sands. — Despre ce-ați discutat? Despre Mexic? — Ideea ne atrăgea încă, chiar dacă nu aveam bani să facem tot ce plănuiserăm – să ne apucăm de o combinație acolo. Doream însă să plecăm și se părea că merită riscul. — Merita să stai din nou la închisoarea din Lansing? — Nu ne-am gândit la asta. Să vedeți, n-aveam intenția să ne mai întoarcem în Statele Unite. Nye, care lua notițe într-un carnet, spuse: — A doua zi după ce-ați plasat cecurile false, adică pe data de 21, tu și prietenul tău Smith ați dispărut. Ascultă, Dick, te rog să-mi explici ce-ați făcut de atunci și până în momentul când ați fost arestați aici la

Las Vegas. În linii generale. Hickock fluieră și-și dădu ochii peste cap. „Mamă!”, exclamă el, apoi, apelând la memoria lui aproape perfectă, începu să descrie lunga călătorie, cei aproximativ cinci mii de kilometri pe care el și Smith îi parcurseseră în ultimele șase săptămâni. A vorbit timp de o oră și douăzeci și cinci de minute – de la trei fără zece până la patru și un sfert, și a povestit, în vreme ce Nye încerca să noteze, despre șosele, hoteluri, moteluri, râuri, orașe și orășele, o avalanșă de nume încurcate: Apache, El Paso, Corpus Christi, Santillo, San Luis Potosí, Acapulco, San Diego, Dallas, Omaha, Sweetwater, Stiliwater, Tenville Junction, Tallahassee, Needles, Miami, hotel Nuevo Waldorf, hotel Somerset, hotel Simone, motelul Arrowhead, motelul Cherokee și multe, multe altele. A dat numele celui căruia îi vânduse în Mexic propria lui mașină, Chevroletul model 1949, și a mărturisit că furase un alt model mai nou în Iowa. I-a descris pe cei întâlniți de el și de complicele lui: o văduvă mexicană, bogată și ahtiată după dragoste; Otto, „milionarul” neamț; un cuplu „colosal” de boxeri negri, la volanul unui Cadillac mov, „colosal”, proprietarul orb al unei ferme de șerpi cu clopoței din Florida; un bătrân pe moarte cu nepotul lui și mulți alții. Când încheie, își încrucișă brațele pe piept și zâmbi satisfăcut, ca și cum s-ar fi așteptat la laude pentru umorul, claritatea și candoarea poveștii lui de aventuri. Nye însă, urmărind relatarea, nota cu repeziciune, iar Church, bătând alene cu pumnul în palma celeilalte mâini, tăcu. Și deodată zise: — Cred că știi de ce-am venit aici. Gura lui Hickock se contractă, ca de altfel întregul trup. — Cred că-ți dai seama că n-am fi venit tocmai până în Nevada doar ca să discutăm cu doi escroci oarecare, experți în cecuri false. Nye închise carnetul. Și el își pironise privirea asupra arestatului. Observă că îi apăruseră niște vinișoare pe tâmpla stângă. — Nu-i așa, Dick? — Ce anume? — Că n-am venit până aici ca să discutăm despre cecuri. — Nu văd niciun alt motiv. Nye desena un pumnal pe coperta carnetului său. În același timp zise: — Spune-mi, Dick, ai auzit vorbindu-se de asasinarea familiei Clutter?

Apoi, cum a scris mai târziu în raportul oficial al anchetei, notă: „Suspectul a reacționat violent și vizibil. S-a făcut cenușiu la față. Au început să-i zvâcnească pleoapele”. — Ei, asta e. Ia stați așa, zise Hickock. Fiți serioși. Eu nu sunt criminal, ce dracu’! — Întrebarea, zise Nye, era dacă ai auzit de asasinarea familiei Clutter. — Se poate să fi citit undeva despre ea, spuse Hickock. — O crimă oribilă. Oribilă. Lașă. — Și aproape perfectă, zise Nye. Dar ai făcut două greșeli, Dick, ai lăsat un martor. Un martor în viață. Care o să depună mărturie la tribunal. Care o să stea în boxa martorilor și-o să povestească juriului cum Richard Hickock și Perry Smith au legat la mâini, la picioare și la gură patru oameni lipsiți de apărare și i-au omorât. Dick se congestionă. — Martori în viață! Nu se poate! — Asta fiindcă îți închipui că i-ai curățat pe toți? — Am spus să încetați. Nimeni n-o să poată stabili vreo legătură între mine și crima asta blestemată. Cecurile sunt o găinărie. Eu nu sunt criminal, ce dracu’! — De ce ne-ai mințit, atunci? îl întrebă înfuriat Nye. — Nu v-am spus decât adevărul, dă-o dracului. — Uneori. Nu întotdeauna. De pildă, ce-i cu acea după-amiază de sâmbăta, pe 14 noiembrie? Ai zis c-ați plecat cu mașina la Fort Scott. — Da. — Și că atunci când ați ajuns acolo v-ați dus la oficiul poștal. — Da. — Ca să luați adresa surorii lui Smith? — Exact. Nye se ridică. Se duse până-n dosul scaunului lui Hickock, își așeză mâinile pe spătarul scaunului și se aplecă de parcă ar fi vrut să-i șoptească prizonierului la ureche: — Perry Smith n-are nicio soră la Fort Scott. Și nici n-a avut vreodată. Iar sâmbătă după-amiază, oficiul poștal din Ford Scott s-a întâmplat să fie închis. Apoi adăugă:

— Gândește-te la ce ți-am spus, Dick. Deocamdată, asta-i tot. O să discutăm mai târziu cu tine. După plecarea lui Hickock, Nye și Church traversară coridorul și, privind prin fereastra-oglindă din ușa camerei de interogatoriu, urmăriră interogarea lui Perry Smith, o scenă vizibilă, dar nu și audibilă. Nye, care-l vedea pe Smith pentru prima dată, era fascinat de picioarele lui atât de scurte, încât tălpile, mici ca ale unui copil, nici nu-i ajungeau la dușumea. Capul lui Smith, părul țeapăn de indian, tenul brun de irlandezo-indian și trăsăturile obraznice, de spiriduș, îi amintiră de sora suspectului, simpatica doamnă Johnson. Dar acest bărbat-copil, îndesat și deformat, nu era drăguț. Vârful roz al limbii îi tot ieșea printre dinți, jucând ca limba unei șopârle. Fuma o țigară și, judecând după felul regulat în care scotea fumul, Nye deduse că era încă „virgin”, cu alte cuvinte că nu fusese informat încă asupra scopului real al interogatoriului. Nye avea dreptate. Căci Dewey și Duntz, doi profesioniști plini de răbdare, conduseseră treptat istoria vieții prizonierului lor la evenimentele din ultimele șase săptămâni, apoi le concentraseră și pe acestea într-o recapitulare a acelui sfârșit crucial de săptămână, de sâmbătă la prânz până duminică la prânz, de pe 14 pe 15 noiembrie. Acum, după ce petrecuseră trei ore pregătind terenul, se apropiau de obiectiv. — Perry, hai să recapitulăm situația, zise Dewey. Așadar, ai fost eliberat cu condiția să nu te întorci în Kansas. — Statul florii-soarelui. Am plâns de n-am mai putut. — Dac-ai plâns atâta, de ce te-ai mai întors? Trebuie să fi avut un motiv foarte puternic. — V-am spus. Să-mi văd sora. Să-mi iau banii de la ea. — A, da. Sora pe care tu și Hickock ați încercat s-o găsiți la Fort Scott. Perry, la ce depărtare se află Fort Scott de Kansas City? Smith clătină din cap. Nu știa. — Ascultă, cât timp ți-a trebuit ca să ajungi acolo cu mașina? Niciun răspuns. — O oră? Două? Trei? Patru? Prizonierul declară că nu-și amintește.

— Firește că nu poți. Fiindcă n-ai fost în viața ta la Fort Scott. Până atunci niciunul din detectivi nu pusese la îndoială afirmațiile lui Smith. Perry se suci pe scaun. Își umezi buzele cu vârful limbii. — De fapt, nimic din ce ne-ai spus nu-i adevărat. N-ai călcat niciodată la Fort Scott. N-ai agățat două fete și nici nu le-ai dus la vreun motel… — Ba da. Nu glumesc. — Cum le chema? — Nu le-am întrebat. — Tu și Hickock v-ați petrecut noaptea cu aceste femei și nu le-ați întrebat cum le cheamă? — Nu erau decât niște prostituate. — Cum se chema motelul? — Întrebați-l pe Dick. El știe. Nu țin niciodată minte prostii de-astea. Dewey se adresă colegului său: — Clarence, cred c-a venit vremea să-l lămurim pe Perry. Duntz se aplecă înainte. E un boxer de categorie grea și are agilitatea firească a unuia de categorie semimijlocie, deși ochii îi sunt leneși și aproape acoperiți de pleoape. Vorbește tărăgănat. Fiecare cuvânt, rostit anevoie, cu accentul crescătorilor de vite, iese tărăgănat dintre buze. — Da, dom’le, zise el, a cam venit timpul. — Fii atent, Perry, domnul Duntz o să-ți spună unde ai fost cu adevărat în acea sâmbătă noapte. Unde-ai fost și ce-ai făcut. — Ai omorât familia Clutter, zise Duntz. Smith înghiți în sec. Începu să-și frece genunchii. — Ai fost la Holcomb, Kansas. În casa domnului Herbert W. Clutter. Și înainte să pleci de-acolo, i-ai omorât pe toți. — Niciodată. Niciodată. — Ce niciodată? — Niciodată n-am cunoscut pe cineva cu acest nume. Clutter. Dewey îl făcu mincinos, apoi, scoțând la iveală atuul pe care cei patru detectivi se hotărâseră să-l joace, îi spuse: — Avem un martor în viață, Perry. Cineva pe care voi, băieți, l-ați scăpat din vedere. Se scurse un minut întreg, iar Dewey simți că triumfă din cauza tăcerii lui Smith, căci un om nevinovat i-ar fi întrebat cine e acest martor și

cine sunt acești Clutteri, și de ce își închipuie că i-a omorât el sau, în orice caz, ar spune ceva. Smith însă ședea tăcut și-și strângea genunchii. — Ei, Perry? — Aveți o aspirină? Mi-au luat aspirinele. — Te simți rău? — Mă dor picioarele. Era ora cinci și jumătate. Premeditat, Dewey întrerupse ancheta brusc. — O să reluăm discuția mâine, zise el. Apropo, știi ce e mâine? Ziua de naștere a lui Nancy Clutter. Ar fi împlinit șaptesprezece ani. „Ar fi împlinit șaptesprezece ani”. în zori, chinuit de insomnie, Perry se întrebă (își aminti el mai târziu) dacă într-adevăr în ziua aceea era aniversarea nașterii fetei și ajunse la concluzia că nu, că totul nu era decât o manevră ca să-l intimideze, ca și povestea aiurită cu „un martor în viață”. Cu neputință. Sau poate că se refereau la… Dac-ar putea să discute cu Dick! Dar el și Dick fuseseră despărțiți. Pe Dick îl închiseseră într-o celulă de la alt etaj. „Fii atent, Perry, domnul Duntz o să-ți spună unde ai fost cu adevărat…” Pe la jumătatea interogatoriului, când începuse să bage de seamă numărul aluziilor la un anumit sfârșit de săptămână din noiembrie, se concentrase pentru ceea ce știa că va urma, și totuși când a fost acuzat de crimă, când cowboy-ul ăla voinic, cu vocea lui adormită, a spus: „Ai omorât familia Clutter”, la dracu’, era să moară pe loc, asta-i. În două secunde parcă slăbise cinci kile. Slavă Domnului că nu le-a dat ocazia să observe. Sau spera că n-au observat. Iar Dick? Probabil c-au încercat și cu el aceeași șmecherie. Dick era șiret, un artist capabil să-i convingă, dar pe „curajul” lui nu te puteai bizui, intra prea repede în panică. Chiar și așa, indiferent cât l-ar fi constrâns, Perry era sigur că Dick o să reziste. Doar dacă voia să fie spânzurat. „Și înainte să pleci de-acolo, i-ai omorât pe toți”. Nu l-ar mira dacă toți foștii delincvenți din Kansas ar fi fost acuzați de asta. Cei doi detectivi trebuie să fi interogat sute de persoane și, fără îndoială, să fi acuzat zeci dintre ele. El și Dick nu erau decât doi în plus. Pe de altă parte, ei bine, ar fi trimis statul Kansas patru agenți speciali la șase sute de kilometri doar ca să

aresteze doi fraieri care își încălcaseră condițiile de eliberare? Poate c-au descoperit ceva din întâmplare, pe cineva – „un martor în viață”. Da, era cu neputință. Doar dacă… Și-ar fi dat un braț, un picior să poată vorbi cu Dick numai cinci minute. Iar Dick, și el treaz în celula lui, cu un etaj mai jos, dorea și el la fel de tare (cum și-a amintit mai târziu) să discute cu Perry – să afle ce le-a spus fraierul. Dumnezeule, nu te puteai bizui pe Perry să-și amintească oricât de vag alibiul cu Fun Heaven, cu toate că-l discutaseră destul de des. Iar când ticăloșii ăștia îl amenințaseră cu un martor! Paria zece contra unu că stârpitura de Perry își închipuise că ei se refereau la un martor ocular. Pe când el, Dick, își dăduse imediat seama cine putea fi acel așa-numit martor: Floyd Wells, vechiul său prieten și tovarăș de celulă. În timpul ultimelor săptămâni de închisoare, Dick plănuise să-l înjunghie pe Floyd, să-l înjunghie în inimă cu un șiș făcut de el, și ce prost fusese că n-o făcuse. Cu excepția lui Perry, Floyd Wells era singura ființă umană capabilă să lege numele lui Hickock de cel al familiei Clutter. Floyd, cu umerii lui gârboviți și cu bărbia căzută. Dick își închipuise c-o să-i fie prea frică. Ticălosul aștepta probabil vreo răsplată grasă, eliberarea condiționată sau bani, ori amândouă. Dar mai degrabă o să înghețe iadul decât să capete Wells așa ceva. Căci trăncănelile unui deținut nu constituie dovezi. Dovada o constituie amprentele, martorii, o mărturisire. La dracu’, dacă toți țărănoii ăștia se bazau pe vreo istorie de-a lui Floyd Wells, atunci n-avea de ce să se neliniștească. În fond, Floyd nu era nici pe jumătate atât de primejdios ca Perry. Perry, dacă îl lăsau nervii și mărturisea, putea să-i vâre pe amândoi la Colț. Și, deodată, întrezări adevărul: pe Perry ar fi trebuit să-l omoare. Pe un drum de munte din Mexic. Sau în timp ce parcurgeau pe jos deșertul Mojave. De ce nu-i venise ideea până acum? Căci acum, acum era prea târziu. În cele din urmă, în după-amiaza aceea, la trei și cinci, Smith recunoscu falsitatea poveștii cu Fort Scott. — A fost o istorie spusă de Dick familiei lui. Ca să poată lipsi peste noapte. Ca să bea. Să vedeți, tatăl lui Dick îl păzea cu strășnicie – se temea c-o să încalce condițiile eliberării. Așa c-am inventat pretextul cu soră-mea. Doar ca să-l liniștească pe domnul Hickock.

Altminteri, repetă aceeași poveste tot timpul, iar Duntz și Dewey, în ciuda faptului că-l corectau deseori și-l acuzau că minte, nu reușiră să-l facă să schimbe placa – ci doar să adauge noi amănunte. Numele prostituatelor, își aminti el astăzi, erau Mildred și Jane (sau Joan). — Ne-au tras pe sfoară, își aminti el acum. Au întins-o cu toți banii noștri în timp ce dormeam. Cu toate că și Duntz renunțase la calmul lui – lepădase odată cu haina și cravata și demnitatea lui enigmatică și molcomă –, suspectul părea mulțumit și senin. Refuza să cedeze. Nu auzise niciodată de familia Clutter, de Holcomb sau măcar de Garden City. În cealaltă parte a holului, în camera plină de fum unde Hickock era supus unui al doilea interogatoriu, Church și Nye aplicau metodic o strategie mai ocolită. În timpul acestui interogatoriu, care dura de aproape trei ore, niciunul din ei nu pomenise de crimă – o omisiune care îl ținea pe arestat nervos, în așteptare. Discutaseră de toate: despre filosofia religioasă a lui Hickock („Cunosc eu iadul. Am fost acolo. Poate că există și un rai. Așa își închipuie mulți oameni bogați”), despre viața lui sexuală („Am fost întotdeauna perfect normal”) și, din nou, despre istoria recentei trambalări prin țară („De ce-am umblat atât de mult? Pentru că amândoi căutam de lucru. Dar n-am putut găsi nimic ca lumea. Eu am lucrat o zi la săpat șanțuri…”). Dar lucrurile nerostite erau centrul de interes – motivul, după cum erau convinși detectivii, creșterii continue a agitației lui Hickock. În curând, Dick închise ochii și își atinse pleoapele cu vârful tremurător al degetelor. Church spuse: — Ce-i cu tine? — Mă doare capul. Mă mai iau uneori blestematele astea de dureri de cap. — Uită-te la mine, Dick, zise atunci Nye. Hickock îl ascultă cu o expresie pe care detectivul o interpretă ca o implorare de a vorbi, de a-l acuza și de a-l lăsa pe arestat să se adăpostească în sanctuarul negării temeinice. — Când am discutat ieri problema, poate îți amintești c-am spus că asasinarea familiei Clutter a fost o crimă aproape perfectă. Asasinii au făcut doar două greșeli. Prima a fost c-au lăsat un martor în viață. A doua, ei bine, am să ți-o arăt.

Se sculă în picioare, luă din colț o cutie și o servietă, aduse de el în cameră la începutul interogatoriului. Scoase din servietă o fotografie mare. — Aceasta, zise el, așezând-o pe masă, e o reproducere în mărime naturală a unei anume urme de talpă, găsită lângă cadavrul domnului Clutter. Iar aici, și deschise cutia, se află ghetele care le-au lăsat. Ghetele tale, Dick. Hickock se uită la ele și-și mută privirea. Își sprijini coatele pe genunchi și-și îngropă capul în palme. — Smith, spuse Nye, a fost și mai neglijent. Avem și ghetele lui, iar ele se potrivesc perfect cu o altă pereche de urme. Tot pline de sânge. — Iată ce-ai să pățești, Hickock, interveni Church. Ai să fii dus îndărăt la Kansas. Ai să fii acuzat de patru ori de crimă de gradul întâi. Prima oară: Că în ziua, sau aproximativ în ziua de 15 noiembrie 1959, Richard Eugene Hickock a ucis mișelește, deliberat și premeditat, în timp ce comitea o nelegiuire, pe Herbert. W. Clutter. A doua oară: Că în ziua de sau aproximativ 15 noiembrie 1959, același Richard Eugene Hickock a asasinat… — Perry Smith a ucis familia Clutter, zise Hickock. Își înălță capul și-și îndreptă încet trupul pe scaun, ca un boxer ce încearcă să se ridice în picioare. — El i-a ucis pe toți. Poștărița Clare, în timp ce bea într-o pauză o cafea la restaurantul Hartman, se plânse de faptul că transmisia la radio era prea în surdină. — Mai tare, ceru ea. Radioul era pe postul KIUL, din Garden City. Auzi cuvintele: „… după ce a mărturisit dramatic, în hohote de plâns, Hickock a părăsit camera de interogatoriu și a leșinat în hol. Agenții Biroului de Investigații din Kansas City l-au prins în brațe când cădea. Agenții au citat afirmația lui Hickock conform căreia el și Smith au pătruns în casa familiei Clutter, așteptându-se să dea peste un seif cu cel puțin zece mii de dolari înăuntru. Dar nu exista niciun seif, așa c-au legat familia și i-au împușcat pe rând. Smith nici n-a negat participarea lui la crimă. Când

a fost anunțat că Hickock a semnat o mărturisire, Smith a spus: «Aș dori să văd și eu declarația amicului meu». Dar cererea i-a fost respinsă. Polițiștii au refuzat să dezvăluie care din cei doi i-a împușcat de fapt pe membrii familiei. Au subliniat că declarația reprezenta doar versiunea lui Hickock. Personalul Biroului de Investigații din Kansas a părăsit deja orașul Las Vegas cu mașina, ducându-i cu ei înapoi în Kansas pe cei doi criminali. Se așteaptă ca grupul să sosească la Garden City miercuri seara. Între timp, procurorul districtual Duane West…” — Unul după altul, zise doamna Hartman. Închipuie-ți. Nu mă miră că ticălosul a leșinat. Ceilalți din restaurant, doamna Clare, Mabel Helm și un fermier tânăr și voinic care se oprise să cumpere o bucată de tutun de mestecat marca Brown’s Mule, bombăneau mereu. Doamna Helm se șterse la ochi cu un șervețel de hârtie. — Nu țin să aud, spuse ea. Nu trebuie. Nu vreau. „… Știrile despre soluționarea crimei n-au stârnit o reacție prea puternică în satul Holcomb, situat la mai puțin de un kilometru de casa Clutter. În general, oamenii din sătucul de două sute șaptezeci de suflete și-au exprimat ușurarea…” Tânărul fermier urlă: — Ușurarea! Aseară, după ce-am văzut știrile la televizor, știți ce-a făcut nevastă-mea? S-a smiorcăit ca un țânc. — Ssst! zise doamna Clare. Acuma zic de mine. — „… iar diriginta poștei din Holcomb, doamna Myrtle Clare, a declarat că localnicii sunt fericiți că a fost clarificată crima, deșii unii dintre ei continuă să creadă că mai sunt și alții amestecați. A mai spus că mulți își țin ușile încuiate și puștile la îndemână…” — Vai, Myrt! râse doamna Hartman. Cui i-ai declarat astea? — Unui reporter de la Telegram. Mulți dintre bărbații care-o cunoșteau o tratau pe doamna Clare ca și cum ar fi fost bărbat. Fermierul o bătu pe spate și zise: — Ce dracu’ Myrt. Ce dracu’, omule. Cum poți să crezi că unul dintre noi, că cineva de prin împrejurimi are vreo legătură cu crima? Aceasta era însă, firește, părerea doamnei Clare și deși nimeni nu-i împărtășea de obicei opiniile, acum nu era singura, deoarece

majoritatea populației din Holcomb, după ce trăise șapte săptămâni în focarul unor știri morbide, a unei neîncrederi și bănuieli generale, părea dezamăgită la știrea că ucigașul nu-i unul dintre ei. Într-adevăr, un număr mare de cetățeni au refuzat să accepte faptul că doi necunoscuți, doi hoți veniți din altă parte, purtau toată răspunderea. Cum a remarcat și doamna Clare: „Poate că indivizii ăștia sunt făptașii. Dar mai e ceva. Așteptați. Într-o zi o să-i dea de capăt afacerii și-o să descopere cine a lucrat din umbră. Cel care a dorit să-l înlăture pe Clutter. Creierul”. Doamna Hartman suspină. Spera că Myrt să se înșele. — Eu, una, sper, zise doamna Helm, sper c-o să-i țină bine păziți. N-o să mă pot liniști știindu-i pe-aproape. — Nu cred că trebuie să vă faceți gânduri negre, doamnă, zise tânărul fermier. Băieții ăștia doi sunt în clipa de față mult mai speriați de noi decât suntem noi de ei. Pe o șosea din Arizona, un convoi compus din două mașini parcurge ca o săgeată ținutul salviei – platoul arid și pustiu, imperiul șoimilor, al șerpilor cu clopoței și al stâncilor înalte și roșii. Dewey e la volanul primei mașini, avându-l alături pe Perry Smith, iar Duntz se află pe bancheta din spate. Smith are cătușe la mâini, iar cătușele sunt legate de o centură de siguranță printr-un lanț scurt, o combinație care îi restrânge atât de mult mișcările, încă nu poate să fumeze neajutat. Când vrea o țigară, trebuie să i-o aprindă Dewey și să i-o vâre între buze, o sarcină pe care detectivul o găsește „dezgustătoare”, căci i se pare un gest foarte intim, unul din gesturile de pe vremea când o curtase pe soția lui. În general, arestatul își ignoră paznicii, ca și încercările lor sporadice de a-l îmboldi să mărturisească, repetându-i părți din declarația lui Hickock, înregistrată pe bandă de magnetofon, care durase o oră: — A declarat c-a încercat să te oprească, Perry. Dar zicea că n-a reușit. Spune că s-a temut să nu-l împuști și pe el. Sau: — Da, dom’le Perry. E numai vina ta. Hickock, unul, zicea că n-ar face rău nici unui purice de pe un câine. Niciun cuvânt nu reușește să-l miște, cel puțin aparent, pe Smith. Se

uită mai departe la peisaj, citește versurile proaste ale reclamelor la crema de ras Burma și numără stârvurile coioților împușcați, atârnate ca podoabe pe gardurile fermelor de vite. Fără să se aștepte la vreun răspuns excepțional, Dewey îi spune: — Hickock ne-a comunicat că ești un criminal înnăscut. Zice că nu te deranjează absolut deloc. Zice că o dată, când erai la Las Vegas, l-ai atacat pe un tip de culoare, înarmat cu un lanț de bicicletă. L-ai omorât în bătaie. Ca să te distrezi. Spre surprinderea lui Dewey, arestatul scoate o exclamație. Se sucește pe bancheta lui până ajunge să-i vadă prin geamul din spate pe cei dinăuntrul celei de a doua mașini. — I-auzi, durul! Apoi revine la poziția inițială și-și ațintește privirea asupra dârei întunecate a șoselei din deșert. Am crezut că-i o șmecherie de-a voastră. Nu v-am crezut. Că Dick m-a trădat. Băiat de fier! „N-ar face rău nici unui purice de pe un câine”. El doar îi calcă. Perry scuipă. N-am ucis niciun negrotei… Duntz îi dă dreptate. Cercetând fișele omorurilor nesoluționate din Las Vegas, știa că Perry e nevinovat de această faptă. — N-am omorât niciun negrotei. Dar el așa și-a închipuit. Mi-am dat seama întotdeauna că dac-o să fim prinși, dacă Dick o să trădeze cu adevărat, dacă o să declare totul de frică, știam c-o să pomenească și de negru. Scuipă din nou. Așadar, lui Dick i-a fost frică de mine? Știi că-i nostim. Mă amuză teribil. Nu știe însă că era să-l împușc. Dewey aprinde două țigări, una pentru el, cealaltă pentru prizonier. — Vorbește-mi despre asta, Perry. Smith fumează cu ochii închiși și explică: — Mă gândesc. Vreau să-mi amintesc exact cum a fost. Tăcu o vreme. Ei bine, totul a început cu o scrisoare pe care am primit-o când mă aflam la Buhl, în Idaho. Asta a fost prin septembrie sau octombrie. Scrisoarea era de la Dick și îmi comunica în ea că a dat de urma unei combinații grozave. Un plan fără greș. Nu i-am răspuns, dar el mi-a scris din nou, stăruind să mă întorc în Kansas și să mă bag în combinație. N-a spus niciodată în ce consta planul. Doar că era o combinație fără riscuri. S-a întâmplat să mai am un motiv să vreau să merg în Kansas în acel moment. O chestiune personală, pe care aș prefera s-o țin pentru mine – n-are nicio legătură, cu crima. Atât doar

că altfel nu m-aș fi întors acolo. Am făcut-o totuși. Iar Dick m-a așteptat la autogara din Kansas City. Ne-am dus cu mașina până la fermă, adică acasă la părinții lui. Dar ei nu voiau să stau acolo. Eu sunt foarte perceptiv. Știu de obicei ce simt oamenii. Ce simți dumneata, de pildă. Se referea la Dewey, dar nu-l privi. Nu-ți place sămi dai țigări. Treaba dumitale. Nu-ți găsesc nicio vină. Cum nu i-am găsit nici mamei lui Dick. De fapt, era o femeie foarte drăguță. Știa cine eram – un tovarăș de la pușcărie – și nu voia să mă vadă prin casă. Dumnezeule, chiar am fost încântat să plec, să mă duc la hotel. Dick m-a dus cu mașina la un hotel din Olathe. Am cumpărat bere șiam luat-o cu noi în cameră, și atunci Dick mi-a dezvăluit planul lui. Mia spus că după ce-am plecat de la Lansing, a stat în celulă cu un tip care pe vremuri lucrase pentru un agricultor bogat din vestul Kansasului, domnul Clutter. Dick mi-a desenat un plan al casei Clutter. Știa unde se află totul, ușile, holurile, dormitoarele. A spus că una din camerele de la parter era folosită ca birou și că acolo se găsea un seif, un seif zidit în perete. A spus că domnul Clutter avea nevoie de un seif pentru că ținea întotdeauna la îndemână mari sume de bani. Niciodată mai puțin de zece mii de dolari. Planul era să jefuim seiful, iar dacă ne vedea cineva, oricine ar fi fost, trebuia să moară. Dick mi-a repetat de un milion de ori: „Fără martori”. — Câți martori își închipuia el c-ar putea să fie? întreabă Dewey. Vreau să spun, peste câte persoane se aștepta să dea în casa Clutter? — Asta voiam să știu și eu. Dar nu era sigur. Cel puțin patru. Probabil șase. S-ar fi putut ca familia să aibă oaspeți. Credea c-ar trebui să fim pregătiți să facem față la vreo doisprezece. Dewey mârâie, Duntz fluieră, iar Smith adaugă zâmbind: — Și mie mi s-a părut că e nițel cam exagerat, doisprezece oameni, Dick însă mi-a spus că-i o ocazie unică. Mi-a zis: „O să intrăm în casă și-o să le împroșcăm coafurile pe pereți”. În dispoziția mea, am acceptat. Dar ca să fiu sincer, aveam și încredere în Dick. Mi-a lăsat impresia că-i o fire foarte practică, un tip masculin, iar de bani aveam tot atâta nevoie ca și el. Doream să facem rost de ei și să plecăm în Mexic. Speram însă s-o scoatem la capăt fără violență. Mi se părea cu putință, dacă am fi purtat măști. Ne-am certat pe chestia asta. În

drumul nostru, adică spre Holcomb, am vrut să ne oprim și să cumpărăm niște ciorapi de mătase negri ca să-i tragem pe cap. Dar Dick era sigur că va fi recunoscut chiar dacă va avea un ciorap pe față. Din pricina ochiului său strâmb. Cu toate acestea, când am ajuns la Emporia… — Stai puțin, Perry, zice Duntz. Te grăbești prea tare. Să ne întoarcem la Olathe. La ce oră ați plecat de acolo? — La unu. Unu jumate. Am plecat imediat după masă și-am mers la Emporia, unde am cumpărat niște mănuși de cauciuc și un colac de frânghie. Cuțitul, arma, gloanțele, fuseseră toate aduse de Dick deacasă. Nu voia însă să căutăm ciorapi negri. Aproape ne-am certat. Undeva, pe la marginea orașului Emporia, am trecut pe lângă un spital catolic și l-am convins să oprească, să intre și să cumpere de la călugărițe niște ciorapi negri. Știam că ele poartă așa ceva. Dar el doar s-a prefăcut că s-a interesat. A ieșit din spital și-a zis că n-au vrut să-i vândă. Eram sigur că nici măcar nu întrebase și a recunoscut. A zis că era o idee tâmpită, călugărițele și-ar fi închipuit că-i țicnit. Așa că n-am mai oprit până am ajuns la Great Bend. De-acolo am cumpărat leucoplastul. Seara am luat acolo o cină copioasă, după care am adormit. Când m-am trezit, tocmai intram în Garden City. Părea un oraș mort. Ne-am oprit la o benzinărie, să facem plinul… Dewey îl întrebă dacă își amintește la care. — Cred că era o stație Phillips 66. — Pe la ce oră? — Pe la miezul nopții. Dick a zis că mai avem vreo zece kilometri până la Holcomb. Tot restul drumului a vorbit singur, spunând că asta ar trebui să fie aici, aia acolo, după indicațiile pe care le memorase. Nici nu mi-am dat seama când am trecut prin Holcomb, atât era de mic satul. Am traversat niște șine de cale ferată. Deodată, Dick a spus: Asta-i, asta trebuie să fie. Era intrarea unui drum privat, străjuit de copaci. Am încetinit și-am stins farurile. N-aveam nevoie de ele. Din cauza lunii. Era lună plină. Parcă era în amiaza mare și când am apucat-o pe drum, Dick a zis: Uită-te la toată așezarea asta. Hambarele! Casa! Să nu-mi spui mie că tipul ăsta nu-i plin de bani. Dar mie nu-mi plăcea cadrul, atmosfera. Era prea impresionantă. Am parcat sub un copac. În timp ce stăteam acolo, s-a aprins o lumină, nu

în clădirea principală, ci într-o casă la vreo sută de metri mai la stânga. Dick a zis că era casa angajatului domnului Clutter. O știa din planul desenat. Dar a adăugat că se afla mult mai aproape de casa Clutter decât bănuise. Apoi lumina s-a stins. Domnule Dewey, martorul de care ați pomenit… La el vă refereați, la angajat? — Nu. N-a auzit niciun zgomot. Deși soția lui îngrijea un copil bolnav. Au spus că s-au agitat toată noaptea. — Un copil bolnav. Mă miram eu. În timp ce stăteam încă acolo, se aprindea și se stingea mereu lumina. Iar asta mi-a băgat frica în oase. I-am spus lui Dick să mă scoată din combinație. Dacă ținea să continue, treaba lui. A pornit motorul și mi-am zis: Slavă Domnului. Mam bizuit întotdeauna pe intuițiile mele. Mi-au salvat viața de mai multe ori. Dar pe la jumătatea drumului, Dick s-a oprit. Era groaznic de furios. Îmi dădeam seama că gândește: Uite, am pus la cale afacerea asta grozavă, am venit amândoi până aici, iar acum nenorocitul ăsta vrea să mă lase baltă. A zis: Poate crezi că mi-e frică s-o fac singur. Îți arăt eu cine are curaj. Aveam niște băutură în mașină. Am tras flecare câte o înghițitură și i-am spus: Foarte bine, Dick. Te urmez. Așa că ne-am întors. Am parcat în același loc de mai înainte. Lângă un copac. Dick și-a pus mănușile. Eu mi le trăsesem între timp. Ducea lanterna și cuțitul. Eu aveam pușca. În lumina lunii casa arăta formidabil. Părea goală. Țin minte c-am sperat să nu fie nimeni acasă… — Ați văzut cumva un câine? îl întrebă Dewey. — Nu. — Familia avea un câine bătrân, sperios când vine vorba de armele de foc. N-am înțeles de ce n-a lătrat. Doar dacă a văzut o armă și a rupt-o la fugă. — N-am văzut absolut nimic și pe nimeni. Din cauza asta n-am crezut. N-am crezut povestea cu martorul ocular. — Nu-i un martor ocular. Doar un martor. Cineva a cărui mărturisire a stabilit legătura dintre tine și Hickock și acest caz. — Ei! I-auzi. Așa deci. Iar Dick a spus întotdeauna c-o să-i fie prea frică. Asta-i bună! Ca să nu se îndepărteze de la subiect, Duntz îi amintește: — Hickock avea cuțitul. Tu aveai pușca. Cum ați intrat în casă?

— Ușa nu era încuiată. O ușă laterală, prin care am pătruns în biroul domnului Clutter. Apoi am așteptat pe întuneric, trăgând cu urechea. Dar nu se auzea decât vântul. Sufla un vânt destul de puternic. Apleca pomii, auzeai frunzele. Singura fereastră din odaie avea jaluzelele trase, dar lumina lunii se strecura ușor prin ele. Eu le-am tras complet și Dick a aprins lanterna. Am văzut biroul. Casa de bani ar fi trebuit să se afle în peretele din spatele biroului, dar n-am găsit-o. Era un perete lambrisat, cu rafturi de cărți, hărți înrămate, iar pe un raft am observat un binoclu nemaipomenit. Am hotărât să-l iau cu mine la plecare. — L-ați luat? îl întreabă Dewey, căci binoclul nu fusese dat lipsă. — L-am vândut în Mexic, recunoaște Smith. — Iartă-mă că te-am întrerupt. Continuă. — Ei bine, nu reușeam să găsim seiful. Dick a stins lanterna și-am ieșit pe întuneric din birou, am traversat o sufragerie, apoi un salon. Dick mi-a șoptit să pășesc mai încet. Dar și el făcea la fel de mult zgomot. Fiecare pas se auzea puternic. Am ajuns într-un hol, la o ușă, iar Dick, amintindu-și planul, mi-a spus că-i un dormitor. A aprins lanterna și-a deschis ușa. Un om a spus: „Ce-i, dragă?” Dormise, acum clipea și a zis: „Tu ești, draga mea?”. Dick l-a întrebat: „Sunteți domnul Clutter?”. Cel din pat s-a trezit de tot. S-a ridicat în capul oaselor și a întrebat: „Cine sunteți? Ce doriți?”. Dick i-a spus foarte politicos, ca și cum am fi fost doi comis-voiajori: „Vrem să discutăm cu dumneavoastră, domnule. În biroul dumneavoastră, vă rugăm”. Iar domnul Clutter, în picioarele goale, îmbrăcat doar în pijama, a mers cu noi la biroul lui, iar noi am aprins lumina înăuntru. Până atunci nu putuse să ne vadă prea bine. Cred că vederea noastră i-a dat un șoc puternic. Dick a zis: „Ascultă, domnule, nu vreau decât să ne arătați unde-i seiful”. Dar domnul Clutter a întrebat: „Care seif?”. A spus că n-avea niciun seif în casă. Am știut de la început că-i adevărat. Se citea pe chipul lui. Îți dădeai imediat seama că tot ce spunea era adevărat. Dick însă strigă la el: „Să nu mă minți, ticălosule! Știu eu bine că ai un seif!”. Am avut senzația că nimeni nu i se adresase până atunci astfel domnului Clutter. Dar el l-a privit pe Dick țintă în ochi și i-a spus foarte blând că-i pare rău, dar n-are niciun seif. Dick i-a vârât cuțitul sub nas și-a zis: „Arată-ne unde e seiful sau o să-ți pară foarte rău”. Dar domnul Clutter – îți puteai da seama că e

speriat, deși vocea îi rămăsese calmă și blândă – a continuat să nege că are vreun seif. Cam atunci am smuls și firele de la telefon. De la cel din biroul lui. Lam întrebat pe domnul Clutter dacă mai există un alt telefon în casă. Mi-a răspuns că da, mai era unul în bucătărie. Așa c-am luat lanterna și m-am dus în bucătărie, era destul de departe de birou. Am găsit telefonul, am scos receptorul din furcă și-am tăiat firul cu un clește ascuțit. Apoi, întorcându-mă, am auzit un zgomot. Un trosnet deasupra. M-am oprit la picioarele scărilor ce duceau la etaj. Era întuneric și n-am avut curajul să aprind lanterna. Simțeam însă că-i cineva acolo. În capătul scărilor, proiectată la fereastră. O siluetă. Apoi a dispărut. Dewey își închipuie că trebuie să fi fost Nancy, își formase o teorie – pe baza ceasului de mână de aur găsit ascuns în vârful unui pantof din dulapul ei din perete – că Nancy se trezise, auzise persoane în casă, crezuse că sunt hoți și, prudentă, își ascunsese ceasul, obiectul ei cel mai de preț. — Era foarte posibil să fie cineva cu o armă. Dar Dick nici n-a vrut să m-asculte. Era prea ocupat să facă pe bruta. Îi dădea ordine domnului Clutter. Acum îl adusese înapoi în dormitor. Număra banii din portofelul domnului Clutter. Vreo treizeci de dolari. A aruncat portofelul pe pat și i-a spus: „Ai mai mulți bani în casă decât ăștia. Un om bogat ca tine. Locuind la o fermă atât de întinsă…” Domnul Clutter i-a spus că aceia erau toți banii gheață din casă și i-a explicat că făcea toate tranzacțiile prin cecuri. S-a oferit să-i scrie un cec. Dick s-a înfuriat: „Ce, ne crezi dobitoci?” și-am fost convins că Dick o să-l lovească, așa ca i-am spus: „Dick, ascultă-mă. S-a trezit cineva sus”. Domnul Clutter ne-a spus că singurele persoane de sus erau soția lui, fiica și fiul lui. Dick a vrut să știe dacă soția avea ceva bani, iar domnul Clutter i-a răspuns că dacă ar avea, n-ar fi decât o sumă foarte mică, câțiva dolari, și ne-a rugat – de fapt, aproape că a izbucnit în lacrimi –, ne-a rugat să n-o deranjăm, era invalidă și fusese grav bolnavă foarte mult timp. Dar Dick a insistat să meargă sus. L-a silit pe domnul Clutter să ne conducă. La picioarele scărilor, domnul Clutter a aprins lumina din holul de deasupra și în vreme ce urcam scara ne-a spus: „Nu știu de ce vreți

voi, băieți, să faceți așa ceva. Nu v-am făcut niciun rău. Nu v-am mai văzut în viața mea”. Atunci Dick i-a spus: „Gura! Când vrem să vorbești, o să-ți spunem noi!”. În holul de sus nu se afla nimeni și toate ușile erau închise. Domnul Clutter ne-a arătat camerele unde se presupunea că dorm fiul și fiica lui, apoi a deschis ușa de la camera soției sale. A aprins o veioză de pe noptieră și a spus: „Stai liniștită, draga mea. Nu te teme. Acești oameni nu vor decât niște bani”. Era o femeie slabă și delicată, îmbrăcată într-o cămașă de noapte albă și lungă. De cum a deschis ochii s-a pus pe bocit. A spus, adresându-se soțului: „Dragul meu, n-am niciun ban”. El îi ținea mâna și i-o mângâia. A zis: „Nu mai plânge, scumpo. N-are de ce să-ți fie teamă. Le-am dat acestor oameni toți banii pe care i-am avut, dar ei vor alții. Își închipuie c-avem un seif undeva în casă. Le-am spus că n-avem”. Dick a ridicat mâna ca și cum ar fi vrut să-l lovească peste gură. A spus: „Nu ți-am zis să taci?”. Doamna Clutter a zis: „Dar soțul meu vă spune adevărul gol-goluț. Nu există niciun seif”. Iar Dick i-a răspuns: „Știu eu mai bine că există. Și nu plec până nu-l găsesc. Nu vă faceți griji că n-o să-l găsesc”. Apoi a întrebat-o unde își ține poșeta. Poșeta se afla într-un sertar al biroului. Dick i-a întors-o pe dos. N-a găsit decât ceva mărunțiș și doi-trei dolari. I-am făcut semn să mergem în hol. Voiam să discutăm situația. Așa c-am ieșit și i-am spus… Duntz îl întrerupe ca să-l întrebe dacă domnul și doamna Clutter puteau auzi convorbirea. — Nu. Stăteam chiar lângă ușă, de unde îi supravegheam. Dar vorbeam în șoaptă. I-am spus lui Dick: „Oamenii ăștia spun adevărul. Cel care ne-a mințit e amicul tău Floyd Wells. Nu există niciun seif, așa că hai s-o-ntindem repede de aici”. Dar lui Dick îi era prea rușine ca să plecăm. A zis că nu crede până nu cotrobăim prin toată casa. A zis că nu ne rămâne decât să-i legăm pe toți și-apoi să coborâm în liniște. Nu puteai discuta cu el, atât era de agitat. Îl însuflețea gândul măreț că toată lumea depindea de mila lui. Alături de odaia lui Clutter se găsea o cameră de baie. I-a venit ideea să-i încuie pe părinți în camera de baie, să trezească copiii și să-i ducă și pe ei acolo, apoi să-i scoată pe rând și să-i lege, lăsându-i în diferite părți ale casei. „Iar apoi”, a zis Dick, „după ce-am găsit seiful, le tăiem beregata. Nu-i putem împușca”, a zis el, „facem prea mult zgomot”.

Perry se încruntă și-și freacă genunchii cu mâinile încătușate. — Lăsați-mă să mă gândesc o clipă. Pentru că, din punctul ăla, lucrurile au început să se complice nițel, îmi amintesc. Da. Da. Am luat un scaun din hol și l-am dus în baie. Ca să aibă doamna Clutter pe ce sta. Pentru că era invalidă. Când i-am încuiat înăuntru, doamna Clutter ne-a spus plângând: „Vă rog, nu faceți rău nimănui. Vă rog, numi răniți copiii”. Iar soțul ei o luase în brațe și-i spunea așa: „Draga mea, acești oameni nu au intenția să facă rău nimănui. Nu vor decât niște bani”. Ne-am dus în camera băiatului. Se trezise. Stătea culcat de parcă era prea speriat ca să se miște. Dick i-a spus să se scoale, dar el nu s-a clintit sau nu s-a clintit destul de repede, așa că Dick l-a pocnit, l-a împins jos din pat, iar eu am spus: „Nu-i nevoie să-l lovești, Dick”. Iar băiatului i-am spus – n-avea pe el decât o cămașă – să-și pună pantalonii. A îmbrăcat o pereche de blugi și tocmai ce-l încuiasem și pe el în baie, că a apărut fata, a ieșit din odaia ei. Era gata îmbrăcată, ca și cum ar fi fost trează demult. Vreau să spun că avea ciorapi și papuci în picioare și un capot pe ea, iar părul era legat cu un batic. Încerca să zâmbească. A zis: „Dumnezeule, ce înseamnă asta? E cumva o glumă?”. Nu cred totuși că și-a închipuit că-i vreo glumă. Cel puțin, după ce Dick a deschis ușa băii și a împins-o și pe ea înăuntru… Dewey își imaginează scena: familia captivă, timorată și îngrozită, dar fără să presimtă soarta ce-o aștepta. Herb nici n-a bănuit, altfel s-ar fi luptat. Era un om blând, dar vânjos și curajos. Alvin Dewey e convins că prietenul lui, Herb, s-ar fi luptat până la moarte să apere viața lui Bonnie și pe cea a copiilor lui. — Dick a rămas de pază în fața ușii de la baie, iar eu am plecat în recunoaștere. Am răscolit prin odaia fetei și-am dat peste o gentuță, ca o gentuță de păpușă. Înăuntru era un dolar de argint. Nu știu cum mi-a scăpat din mină și s-a rostogolit pe jos. A alunecat sub un scaun. A trebuit să mă las în genunchi. Și în clipa aceea m-am simțit de parcă m-aș fi dedublat. Ca și cum m-aș fi văzut într-un film trăsnit. Mi s-a făcut scârbă. Am fost pur și simplu dezgustat. Dick și toată trăncăneala lui despre seiful unui bogătaș, iar eu mă târam acolo pe burtă ca să șterpelesc dolarul de argint al unui copil. Un dolar amărât.

Iar eu mă târam pe burtă ca să ajung la el. Perry își strânge genunchii, le cere detectivilor o aspirină, îi mulțumește lui Duntz, care îi dă una, o mestecă și reia povestea: — Dar ce să-i faci? Iei ce găsești. Am răscolit prin camera băiatului. Niciun sfanț. Mi-am amintit însă de binoclul văzut în biroul domnului Clutter. Am coborât la parter să-l iau. Am dus binoclul și aparatul de radio la mașină. Era frig, dar vântul și frigul îmi făceau bine. Luna strălucea atât de puternic încât puteai vedea la kilometri depărtare. Și mi-am zis: Ce-ar fi să plec? Să merg până la șosea și să fac autostopul. La dracu’, nu mai aveam niciun chef să mă întorc în casă. Și totuși, cum să vă explic? Parcă n-aș fi participat la cele întâmplate. Mi se părea mai degrabă că citesc un roman. Și trebuia să știu ce-o să se întâmple. Sfârșitul. Așa c-am urcat din nou la etaj. Iar acum, ia să mă gândesc, mda, acum i-am legat. Întâi pe domnul Clutter. L-am chemat afară din baie și i-am legat mâinile. Pe urmă l-am condus până la subsol… — Erai singur și neînarmat? îl întreabă Dewey. — Țineam cuțitul. — Iar Hickock a rămas de gardă sus? întreabă Dewey. — Ca să-i facă să rămână liniștiți. Oricum, n-aveam nevoie de ajutor. Am lucrat cu frânghii toată viața. — Ai folosit lanterna sau ai aprins luminile de la subsol? spuse Dewey. — Am aprins luminile. Subsolul era împărțit în două. O parte părea o cameră de joacă. L-am dus în cealaltă parte, cea cu cazanul. Am văzut sprijinită de zid o mare cutie de carton. În ea fusese ambalată o saltea. Ei bine, mi-am zis că nu se cade să-i cer să se întindă pe pardoseala rece, așa c-am tras cutia de saltea, am netezit-o și i-am spus să se întindă pe ea. Prin oglinda retrovizoare, șoferul își privește colegul, îi caută privirea, iar Duntz dă încet din cap, ca un compliment. Dewey a susținut tot timpul că acea cutie de saltea fusese așezată jos pentru ca domnul Clutter să stea confortabil și, urmărind indicii similare, diverse detalii ce trădau o milă ironică și instabilă, detectivul a tras concluzia că cel puțin unul din criminali nu era complet lipsit de sentimente caritabile. — I-am legat picioarele, apoi i-am legat mâinile de picioare. L-am

întrebat dacă nu-i prea strâns și a spus că nu, dar m-a rugat să-i lăsăm soția în pace. Nu era nevoie s-o legăm, n-o să urle sau să încerce să fugă din casă… A zis că e bolnavă de mulți ani și că tocmai începuse să se simtă ceva mai bine, dar că o astfel de întâmplare ar putea să-i provoace revenirea bolii. Știu că nu-i nimic de râs, numai că nu m-am putut stăpâni. Auzi, să vorbească de revenirea bolii. Pe urmă am adus jos băiatul. Întâi l-am dus în aceeași parte cu tatăl său. I-am legat mâinile de o conductă de aburi de deasupra. Apoi miam zis că poate nu-i destul de sigur. Ar fi fost în stare să se dezlege și să-l dezlege și pe bătrân sau invers. Așa c-am tăiat frânghia și l-am dus în camera dejoacă, unde se afla o canapea care părea confortabilă. I-am legat picioarele de picioarele canapelei, apoi mâinile, apoi am ridicat frânghia și-am făcut un laț în jurul gâtului, ca să se stranguleze dacă încerca să se zbată. O dată, în timp ce lucram, am așezat cuțitul pe, mda, era un cufăr de cedru proaspăt dat cu lac. Tot subsolul mirosea a lac, iar el mi-a cerut să nu pun cuțitul acolo. Lada era un dar de nuntă, făcut de el pentru cineva. O soră, cred c-a spus. Tocmai când plecam a început să tușească, așa că iam pus o pernă sub cap. Apoi am stins lumina… — Dar nu i-ai astupat gura cu leucoplast? îl întreabă Dewey. — Nu. Asta a avut loc mai târziu, după ce le-am legat pe cele două femei în dormitoarele lor. Doamna Clutter plângea încă și mă întreba despre Dick. Nu avea încredere în el, dar zicea că simte că eu sunt un tânăr cumsecade. „Sunt convinsă că ești”, zicea ea și m-a silit să-i promit că n-o să-l las pe Dick să facă rău nimănui. Cred că se gândea de fapt la fiica ei. Și eu mă neliniștisem din pricina asta. Bănuiam că Dick plănuiește ceva, ceva ce eu n-aș fi admis. Când am terminat s-o leg pe doamna Clutter, am descoperit, firește, că dusese fata în dormitorul ei. Fata stătea în pat, iar el stătea pe marginea patului și-i vorbea. L-am oprit. I-am spus să se ducă să caute seiful cât leg fata. După ce-a plecat, i-am legat fetei picioarele, apoi mâinile la spate. Pe urmă am tras cuverturile, am învelit-o bine, lăsându-i afară doar capul. Lângă pat era un scăunel și m-am gândit să mă odihnesc și eu o clipă. Îmi ardeau picioarele, după cât tot urcasem și îngenuncheasem. Am întrebat-o pe Nancy dacă are prieten. Mi-a răspuns că da, are. Încerca din răsputeri să se poarte firesc, prietenește. Mi-a plăcut felul

ei de-a fi, vă spun drept. Era foarte simpatică. Era și o fată foarte drăguță, nerăsfățată și mai știu eu ce. Mi-a spus multe lucruri despre ea. Despre școală și cum o să se ducă la universitate să studieze muzica și arta. Despre cai. A spus că după dans cel mai mult îi plăcea să gonească pe cal, așa că i-am spus că mama fusese campioană de călărie la rodeo. Am vorbit și despre Dick. Eram curios, înțelegeți, să aflu ce-i spusese el. Se pare că ea îl întrebase de ce face așa ceva. Adică să jefuiască oamenii. Iar el, vai, ce poveste lacrimogenă îi turnase, îi povestise că era orfan și crescuse într-un orfelinat, că nu-l iubise nimeni și că singura lui rudă era o soră care trăia cu bărbați, fără să se mărite cu ei. Tot timpul cât am discutat, l-am auzit pe dement agitându-se pe jos și căutând seiful. Se uita în dosul tablourilor. Bătea în pereți. Poc, poc, poc. Ca o ciocănitoare țicnită. Când s-a întors, l-am întrebat din pură răutate dacă a găsit seiful. Firește că nu-l găsise, dar mi-a spus c-a găsit încă o geantă în bucătărie. Cu șapte dolari. — De cât timp erați în casă? îl întreabă Duntz. — Poate de-o oră. — Și când i-ați legat la gură cu leucoplast? spune Dunt. — Chiar atunci. Am început cu doamna Clutter. I-am cerut lui Dick să mă ajute, nu voiam să-l las singur cu fata. Am tăiat leucoplastul în fâșii lungi, iar Dick le-a înfășurat în jurul capului doamnei Clutter, ca la o mumie. A întrebat-o: „Ce tot plângi? Nimeni nu-ți face vreun rău”, apoi a stins veioza de pe noptieră și i-a spus: „Noapte bună, doamnă Clutter. Somn ușor”. Pe urmă, în timp ce treceam prin hol spre camera lui Nancy, mi-a spus: „O s-o bulesc pe fată”. Iar eu i-am spus: „Nici vorbă. Doar dacă mă omorî întâi pe mine”. M-a privit de parcă nu-i venea să creadă. A zis: „Ce-ți pasă? Ce dracu’, n-ai decât s-o bulești și tu”. Ei bine, mie mi-e scârbă de-așa ceva. De cei ce nu se pot stăpâni din punct de vedere sexual. Dumnezeule, ce silă mi-e. I-am spus pe șleau: „Las-o în pace. Altminteri va trebui să te lupți cu un taur”. Asta l-a dezumflat, căci și-a dat seama că nu era momentul să ne luăm la bătaie. Așa c-a zis: „Foarte bine, scumpule, dacă asta-i părerea ta”. Până la urmă, pe ea n-am mai legat-o la gură. Am stins lumina din hol și-am coborât la subsol. Perry ezită. Are de pus o întrebare, dar o formulează ca pe o

declarație: — Pun pariu că n-a pomenit niciodată c-a vrut s-o violeze pe fată. Dewey recunoaște, dar adaugă că în afara unei versiuni cam sumare a propriei sale purtări, relatarea lui Hickock o probează pe cea a lui Smith. Amănuntele diferă, dialogul nu e identic, dar în fond cele două istorii, cel puțin până aici, se susțin reciproc. — Poate. Dar am știut că el n-a vorbit despre fată. Aș fi pariat și cămașa de pe mine. — Perry, spune Duntz, am ținut evidența luminilor. După calculele mele, când ați stins lumina de sus, casa a rămas cufundată în întuneric. — E adevărat. Și nici n-am mai aprins din nou lumina. Doar lanterna. Dick ținea lanterna când ne-am dus să-i legăm la gură pe domnul Clutter și pe băiat. Chiar înainte să-l leg la gură, domnul Clutter m-a întrebat – iar astea au fost ultimele lui cuvinte –, voia să știe cum se simțea soția lui, dacă era bine, iar eu i-am spus că era bine, că era gata să adoarmă, și i-am spus că nu mai e mult până se face dimineață și că dimineață o să-i găsească cineva, iar atunci totul, eu, Dick, toate câte s-au întâmplat o să li se pară un vis. Nu glumeam cu ei. Nu voiam să-i fac niciun rău omului. Mi se păruse un domn foarte drăguț. Cu o voce blândă. Așa am crezut până în clipa când i-am tăiat beregata. Stați. Nu v-am spus exact cum s-a întâmplat. Perry se strâmbă. Își freacă picioarele. Cătușele zăngăne. — După, să vedeți, după ce i-am legat la gură, Dick și cu mine ne-am retras într-un colț. Ca să discutăm situația. Țineți minte că tocmai ne certaserăm. În clipa aceea mi se întorcea stomacul pe dos la gândul că l-am admirat vreodată pe Dick, că i-am înghițit toate lăudăroșeniile. Am zis: „Ei, Dick, ai scrupule?”. Nu mi-a răspuns. Am zis: „Dacă-i lăsăm în viață, o să avem probleme serioase. Cel puțin zece ani de închisoare”. A continuat să tacă. Ținea cuțitul. I l-am cerut și mi l-a dat și i-am spus: Foarte bine, Dick, îi dăm drumul”. Dar nu vorbeam serios. Voiam să-l fac să se trădeze, să mă convingă să renunț, să-l fac să recunoască că era un farsor și un laș. Înțelegeți, între mine și Dick problema trebuia lămurită. Am îngenuncheat lângă domnul Clutter și când am simțit durerea din genunchi… m-am gândit la blestematul ăla de dolar. Un dolar de argint. Rușinea. Dezgustul. Și

autoritățile îmi spuseseră doar să nu mă mai întorc în Kansas. Dar nu mi-am dat seama ce-am făcut până n-am auzit zgomotul. Ca atunci când se îneacă cineva. Când țipă sub apă. I-am întins cuțitul lui Dick. I-am spus: „Termină tu cu el. O să te simți mai bine”. Dick a încercat sau s-a prefăcut. Dar domnul Clutter avea forța a zece oameni. Rupsese frânghiile și își eliberase mâinile. Dick a intrat în panică. Voia s-o șteargă cât mai iute de-acolo. Dar nu l-am lăsat. Domnul Clutter ar fi murit în orice caz, știu asta, dar nu-l puteam lăsa așa. I-am spus lui Dick să țină lanterna fixată asupra lui. Apoi am ochit cu pușca. Camera parc-a explodat. S-a făcut albastră. S-a luminat complet. Dumnezeule, n-am să înțeleg niciodată de ce n-au auzit zgomotele toți pe o rază de treizeci de kilometri. În urechile lui Dewey zgomotul răsună încă, un zgomot care aproape că acoperă curgerea în șoaptă a vocii molcome a lui Smith. Dar vocea continuă, stârnind o descărcare de sunete și imagini: Hickock căutând cartușul tras; grăbindu-se, și capul lui Kenyon într-un cerc de lumină, murmurul înfundat al implorărilor, apoi Hickock căutând din nou cartușul tras; camera lui Nancy, Nancy ascultând zgomotul ghetelor pe scările de lemn dur, treptele ce trosnesc în timp ce ei urcă spre ea, ochii lui Nancy. Nancy urmărind lumina lanternei ce-și caută ținta („A spus: «O, nu! O, nu! O, nu! Vă rog! Nu! Nu! Nu! Nu! Vă rog! O, vă rog, nu! Vă rog». I-am dat pușca lui Dick. I-am spus că eu am făcut tot ceam putut. A ochit, iar ea a întors capul spre perete.”); holul întunecat, criminalii îndreptându-se grăbiți spre ultima ușă. Poate că după tot ce auzise, Bonnie a primit fericită manevrele lor rapide. — Ultimul cartuș a fost foarte greu de găsit, Dick s-a vârât sub pat ca să-l scoată de acolo. Apoi am închis ușa camerei doamnei Clutter șiam coborât la parter, în birou. Am așteptat acolo, ca atunci când am intrat prima dată. Ne-am uitat prin jaluzele ca să vedem dacă nu dădea târcoale argatul sau poate altcineva care a auzit împușcăturile. Dar nu era nimic, niciun zgomot. Doar vântul și Dick gâfâind de parcă l-ar fi urmărit lupii. Chiar atunci, în acele câteva secunde înainte de a fugi la mașină și de a pleca de acolo, atunci m-am hotărât că n-ar strica să-l împușc pe Dick. Tot îmi vârâse el în cap ideea: „Fără niciun martor”. Și mi-am zis: El e un martor. Nu știu ce m-a oprit. Dumnezeu știe, ar fi trebuit s-o fac. Să-l fi împușcat. Apoi să mă sui în mașină și

să conduc fără oprire până mă pierdeam în Mexic. Tăcere. Pe ultimii douăzeci de kilometri nimeni nu scoate un cuvânt. În tăcerea lui Dewey stăruie o tristețe și o adâncă oboseală. Avusese ambiția să afle „exact ce se petrecuse în casă în noaptea aceea”. I se spusese acum de două ori și cele două versiuni erau foarte asemănătoare, singurele nepotriviri grave constând în faptul că Hickock atribuia toate cele patru crime lui Smith, în timp ce Smith pretindea că Hickock omorâse cele două femei. Mărturisirile însă, deși lămureau cum și de ce fuseseră săvârșite asasinatele, nu reușeau săl convingă că a fost vorba de un plan premeditat. Crima se înfățișase ca un accident psihologic, în fond un act aproape impersonal. Victimele ar fi putut fi la fel de bine ucise de trăsnet. Cu o singură excepție: trăiseră o groază prelungită, suferiseră. Și Dewey nu putea uita suferințele lor. Cu toate acestea i se păru cu putință să-l privească pe omul de alături fără mânie, ci mai degrabă cu un fel de simpatie, căci viața lui Perry Smith nu fusese lapte și miere, ci o înaintare jalnică, urâtă și singuratică când spre un miraj, când spre altul. Totuși, simpatia lui Dewey nu era destul de adâncă pentru a îngădui iertarea sau mila. Spera să-l vadă pe Perry și pe complicele lui spânzurați, spânzurați spate în spate. — În total, câți bani ați luat de la familia Clutter? îl treabă Duntz pe Smith. — Între patruzeci și cincizeci de dolari. Printre animalele din Garden City se află doi cotoi cenușii, nedespărțiți, vagabonzi, slabi, murdari, cu apucături ciudate și inteligente. Activitatea lor cea mai importantă pe timpul zilei are loc în amurg. Mai întâi parcurg Main Street, oprindu-se să scruteze gratiile de la motoarele mașinilor parcate, în special ale acelora din fața celor două hoteluri, Windsor și Warren, căci aceste mașini, de obicei proprietatea unor călători veniți de departe, le oferă vânatul căutat de aceste creaturi jigărite, dar metodice: păsări măcelărite – ciori, pițigoi și vrăbii destul de proaste ca să fi zburat în calea șoferilor ce veneau spre ele. Folosindu-se de gheare ca de niște instrumente chirurgicale, pisicile extrag dintre grilaje orice fărâmă de pasăre. După ce-au parcurs Main Street, cotesc invariabil la Grant colț cu Main, apoi o

apucă spre piața tribunalului, un alt teren de vânătoare, și încă unul foarte promițător în după-amiaza aceea de miercuri, 6 ianuarie, căci cartierul era ticsit de automobile din ținutul Finney care au adus în oraș o parte din mulțimea ce umplea piața. Masa de oameni a început să se strângă la ora patru, ora la care procurorul anunțase că vor sosi probabil Hickock și Smith. Odată cu vestea mărturiei lui Hickock duminică seară, tot felul de ziariști se adunaseră în Garden City: reprezentanți ai celor mai importante agenții de știri, fotografi, reporteri de știri și de pe la televiziuni, reporteri din Missouri, Nebraska, Oklahoma, Texas, și, firește, de la toate ziarele mari din Kansas, în total douăzeci sau douăzeci și cinci de oameni. Mulți dintre ei așteptau de trei zile, fără să prea aibă ce face, în afară de interviuri luate băiatului de la benzinărie, James Spor, care, după ce văzuse fotografiile din ziare ale criminalilor acuzați, îi identificase ca fiind clienții cărora le vânduse benzină de trei dolari și șase cenți în noaptea tragediei de la Holcomb. Acești spectatori profesioniști veniseră să consemneze întoarcerea lui Hickock și a lui Smith, iar căpitanul Gerald Murray, din poliția rutieră, le rezervase un spațiu larg pe trotuarul din fața treptelor tribunalului, treptele pe care prizonierii trebuiau să le urce în drumul lor spre închisoarea regională, o instituție ce ocupă ultimul etaj al unei clădiri de piatră cu trei etaje. Richard Parr, un reporter de la ziarul Star din Kansas City, făcuse rost de un exemplar al ediției de luni a ziarului Sun din Las Vegas. Titlul principal al ziarului stârnise hohote de râs: EXISTĂ TEMERI CĂ O MULȚIME AȘTEAPTĂ ÎNTOARCEREA ASASINILOR PREZUMTIVI PENTRU A-I LINȘA. Căpitanul Murray remarcă: — N-am impresia că e o mulțime hotărâtă să le agațe ștreangurile de gât. Într-adevăr, cei adunați în piață ar fi putut să aștepte trecerea unei parăzi sau să participe la un miting politic. Elevi de liceu, printre care foști colegi de-ai lui Nancy și Kenyon Clutter, cântau sloganuri sportive, mestecau gumă, înfulecau hotdogi și beau suc. Mamele linișteau pruncii care urlau. Bărbații se fâțâiau ducând în cârcă copii mici. Cercetașii erau și ei prezenți, o grupă întreagă. Iar membrele de vârstă mijlocie ale unui club feminin de bridge sosiră în grup compact.

Domnul J.P. (Jap) Adams, președintele asociației locale a veteranilor, apăru îmbrăcat într-un pardesiu de tweed așa de bizar croit, încât un prieten îi strigă: „Hei, Jap! Ce faci îmbrăcat în haine de damă?, căci domnul Adams, în graba de-a ajunge mai repede la fața locului, pusese pe el fără să-și dea seama pardesiul secretarei sale. Un reporter de la radio, agitându-se de colo-colo, le lua la întâmplare interviuri unor cetățeni, întrebându-i care ar fi, după ei, pedeapsa cuvenită unor „oameni care au înfăptuit acte atât de lașe”, și în timp ce majoritatea celor solicitați răspundeau „Doamne, iartă-mă” sau „măiculiță”, un elev răspunse: „Cred c-ar trebui închiși în aceeași celulă pentru tot restul vieții. Să nu li se îngăduie să primească vizite. Să stea doar și să se uite unul la altul până mor”. Iar un omuleț înfipt și nemilos zise: „Eu cred în aplicarea pedepsei capitale. Ca în Biblie – ochi pentru ochi. Și chiar și așa lipsesc două perechi de ochi!”. Cât a fost soare, ziua fusese uscată și caldă, o vreme ca în octombrie. Dar când a apus, când umbrele copacilor uriași din piață s-au unit și sau amestecat, atât frigul, cât și întunericul au amorțit mulțimea. Au amorțit-o și au rărit-o. Pe la ora șase, rămăseseră mai puțin de trei sute de persoane. Ziariștii, blestemând întârzierea neprevăzută, tropăiau să-și dezghețe picioarele și-și frecau urechile înghețate cu mâini neînmănunșate, înțepenite de ger. Deodată, se iscă un murmur în partea de sud a pieței. Veneau mașinile. Deși niciunul dintre ziariști nu prevăzuse scene de violență, mai mulți anunțaseră că vor fi strigăte și înjurături. Dar când mulțimea a zărit criminalii escortați de polițiști rutieri în uniforme albastre, se cufundă în tăcere, uimită parcă să vadă că au o înfățișare umană. Oamenii cu cătușe la mâini, albi la față și clipind orbiți, străluceau în lumina blițurilor și a reflectoarelor. Operatorii de televiziune, urmărindu-i pe arestați și pe polițiști în clădirea tribunalului și apoi urcând cu ei trei etaje, au filmat cum se trântește și se încuie ușa închisorii districtuale. Nimeni n-a mai rămas, nici grupul de ziariști și nici localnicii. Îi rechemau camerele și cina calde și, în vreme ce se îndepărtau grăbiți, abandonând piața înghețată celor două pisici cenușii, odată cu ei a plecat și acea toamnă miraculoasă. A început să cadă prima zăpadă a anului.

IV. LA COLȚ Un aer de austeritate profesională și intimitate domestică veselă coexistă la etajul trei al tribunalului din ținutul Finney. Prezența închisorii regionale explică prima caracteristică, în vreme ce așanumita reședință a șerifului, un apartament plăcut, despărțit de închisoarea propriu-zisă prin uși de oțel și printr-un scurt coridor, o justifică pe cea din urmă. În ianuarie 1960, reședința șerifului nu era, de fapt, ocupată de Earl Robinson, ci de ajutorul lui și de soția acestuia: Wendl și Josephine („Josie”) Meier. Cei doi Meieri, căsătoriți de mai bine de douăzeci de ani, semănau foarte mult: înalți, cu destulă energie și greutate de dat și la alții, mâini și fețe late, calme și binevoitoare, ultimul adjectiv aplicându-se mai ales doamnei Meier, o femeie hotărâtă și practică, ce părea iluminată de o seninătate mistică. Ca soție a ajutorului de șerif, are mult de muncă. De la cinci dimineața, când își începe ziua cu un capitol din Biblie, și până la zece seara, ora de culcare, gătește și coase pentru deținuți, le cârpește ciorapii, le spală rufele, se îngrijește excepțional de soțul ei și de apartamentul compus din cinci camere, cu o atmosferă gemütlich6 plin de perne îndesate, de fotolii moi și de perdele de dantelă crem. Soții Meier au o fiică, singurul lor copil, căsătorită și stabilită la Kansas City, astfel încât stau singuri sau, cum spune mai exact doamna Meier: — Singuri, cu excepția cui se întâmplă să fie în celula pentru femei. Închisoarea are șase celule. A șasea, cea rezervată femeilor, e o celulă izolată situată chiar în apartamentul șerifului, căci se mărginește de fapt cu bucătăria familiei Meier. — Dar, cum spune Josie Meier, vecinătatea nu mă supără. Îmi place să am companie. Să am cu cine vorbi în timp ce gătesc la bucătărie. Ți se face milă de cele mai multe dintre femeile astea. Au intrat în tot felul de încurcături. Firește, Hickock și Smith erau cu totul altceva. Din câte știu eu, Perry Smith a fost primul bărbat care a ocupat celula femeilor. Fiindcă șeriful a voit să-l țină despărțit de Hickock până după

proces. În după-amiaza când au fost aduși, în vreme ce urmăream ce se petrece jos în piață, am copt șase plăcinte cu mere și niște pâine. Fereastra de la bucătărie dă în piață. Nici nu se poate vedere mai bună. Nu mă pricep să număr cârdurile de oameni, dar cred că erau câteva sute de persoane care așteptau să-i vadă pe băieții care-au omorât familia Clutter. N-am cunoscut pe niciunul din membrii familiei Clutter, dar, din ce-am auzit despre ei, trebuie să fi fost oameni foarte cumsecade. E greu să ierți ce li s-a întâmplat și știu că Wendle era neliniștit de cum o să reacționeze mulțimea când o să-i vadă pe Hickock și pe Smith. Se temea să nu încerce cineva să-i atace. Așa cam stat cu sufletul la gură când am văzut că vin mașinile, când am văzut reporterii și pe toți ziariștii ce alergau și se îmbulzeau. Dar între timp se întunecase, era trecut de șase, se lăsase un ger crunt și mai mult de jumătate din oameni renunțaseră și plecaseră acasă. Cei rămași n-au huiduit. S-au mulțumit să privească. Mai târziu, când cei doi bărbați au fost aduși sus, l-am văzut mai întâi pe Hickock. Era îmbrăcat în niște pantaloni subțiri, de vară, și doar o cămașă veche de pânză. Mă mir că n-a făcut pneumonie, pe frigul ăla. Arăta însă destul de bolnav și așa. Alb la față ca o fantomă. Ei bine, trebuie să fi trecut printr-o experiență îngrozitoare – să se zgâiască la tine o hoardă de străini, să trebuiască să treci printre ei și ei să știe cine ești și ce-ai făcut. Apoi l-au adus sus pe Smith. Pregătisem cina ca să le-o duc în celule – supă fierbinte, cafea, niște sendvișuri și plăcintă. De obicei, nu li se servesc decât două mese pe zi. Micul dejun la șapte și jumătate, iar la patru și jumătate masa principală. Dar n-am vrut să se culce cu stomacul gol, mi se părea că le e și așa destul de rău. Dar când i-am dus lui Smith cina pe o tavă, mi-a spus că nu-i e foame. Se uita pe fereastra celulei femeilor. Stătea cu spatele la mine. Fereastra are aceeași perspectivă ca aceea de la bucătărie: copaci, piața și acoperișurile caselor. I-am spus: „Gustă măcar supa, e de legume, nu-i din conserve. Eu am pregătit-o. Ca și plăcinta”. Cam peste o oră m-am întors să iau tava, dar el nici nu se atinsese de mâncare. Era încă la fereastră. Ca și cum nici nu s-ar fi mișcat. Ningea și țin minte că i-am spus că-i prima zăpada a anului și că până atunci avusesem parte de o toamnă lungă și frumoasă. Iar acum începuse să ningă. L-am întrebat apoi dacă vrea să-i gătesc

vreun fel anume. Dacă dorea, puteam să i-l pregătesc a doua zi. S-a întors și s-a uitat la mine. Bănuitor, de parcă mi-aș fi bătut joc de el. Apoi a zis ceva despre un film, avea un fel foarte liniștit de a vorbi, aproape în șoaptă. Dorea să știe dacă văzusem un anume film. Nu țin minte titlul și, oricum, nu-l văzusem. Niciodată nu m-am omorât după filme. Mi-a spus că acțiunea filmului ăstuia se petrecea în vremurile biblice și că avea o scenă în care un om era aruncat dintr-un balcon, aruncat unei gloate de bărbați și de femei care îl rup în bucăți. Și mi-a mărturisit că la asta se gândise când văzuse mulțimea din piață. La omul ăla sfâșiat. Și că poate o să-i facă și lui la fel. Spunea că se speriase așa de tare încât îl mai durea încă stomacul. Iată de ce nu reușea să mănânce. Se înșela, firește, iar eu i-am spus că nimeni n-o să-i facă niciun rău, indiferent ce făcuse. Că oamenii de pe aici nu sunt așa. Am vorbit o vreme, era foarte timid, dar mai încolo a zis: „O mâncare care îmi place cu adevărat e pilaful spaniol”. Atunci i-am promis c-o să-i fac și parcă mi-a zâmbit și-am ajuns la convingerea că, la urma urmei, nu era cel mai rău om din câți întâlnisem. În seara aceea, după ce m-am dus la culcare, i-am împărtășit soțului părerea mea. Wendle însă a bombănit disprețuitor. Wendle a fost printre primii care s-au aflat la fața locului când s-a descoperit crima. Mi-a spus c-ar fi vrut să fiu și eu în casa Clutter când au găsit cadavrele. Atunci aș fi judecat ce om blând era domnul Smith. El și prietenul lui, Hickock. Mi-a spus că sunt în stare să-ți scoată și inima din piept fără măcar să clipească. N-aveam cum să neg – mai ales că era vorba de patru persoane omorâte. Am rămas trează în pat, întrebându-mă dacă îl chinuie cumva pe vreunul din cei doi gândul la cele patru morminte. A trecut o lună, apoi alta, și a nins mai tot timpul, aproape în fiecare zi. Zăpada a înălbit ținutul acoperit de miriști roșietice, a troienit străzile orașului și le-a cufundat în tăcere. Crăcile de sus ale unui ulm încărcat de zăpadă se frecau de geamul ferestrei de la celula femeilor. În copac se aflau veverițe și, după ce săptămâni de-a rândul le momi cu resturile rămase de la micul dejun, Perry o convinse pe una să sară de pe cracă pe pervazul ferestrei, apoi să treacă printre gratii. Era un veverițoi cu blana castanie. Îl numi

Red, iar în curând Red se stabili în celulă, părând mulțumit să împartă captivitatea prietenului său. Perry îl învăță mai multe șmecherii: să se joace cu un ghemotoc de hârtie, să stea în două labe, să i se cocoațe pe umăr. Cu asemenea îndeletniciri își trecea timpul, deși rămâneau destule ore lungi pe care deținutul trebuia să le petreacă singur. Nu i se îngăduia să citească ziarele, iar revistele pe care i le împrumuta doamna Meier îl plictiseau: numere vechi din Good Housekeeping și McCall. Dar găsi ce să facă: își pilea unghiile cu șmirghel, le lustruia până căpătau o strălucire trandafirie și netedă; își pieptăna neîncetat părul îmbibat și parfumat cu loțiune; se spăla pe dinți de trei sau patru ori pe zi; se bărbierea și făcea duș cam tot atât de des. Și își ținea celula, în care se aflau un closet, un duș, un pat pliant, un scaun și o masă, la fel de curată ca și trupul. Se simțea mândru de un compliment pe care i-l făcuse doamna Meier. „Uite!”, spusese ea arătându-i patul. „Uită-te la pătura aia! Dacă arunci o monedă de zece cenți pe ea, sare!”. Dar cea mai mare parte a vieții, când nu dormea, și-o petrecea la masă: acolo mânca, tot acolo ședea când făcea portretul lui Red, când desena flori, fața lui Iisus sau fețele și sânii unor femei imaginare. Și, în fine, tot acolo, pe hârtie ieftină și liniată, nota sub forma unui jurnal întâmplările zilnice. Joi, 7 ianuarie. A venit Dewey. A adus un cartuș de țigări. De asemenea, copii dactilografiate ale Declarației mele, la semnat. Am refuzat. „Declarația”, un document de șaptezeci și opt de pagini, dictat de el stenografului de la tribunalul din Finney Country, cuprindea mărturiile făcute lui Alvin Dewey și Clarence Duntz. Dewey, istorisind întâlnirea lui cu Perry Smith din ziua aceea, își reamintea cât fusese de surprins că Perry refuzase să semneze declarația. — Nu era important. Puteam oricând să depun mărturie la tribunal asupra declarației orale făcute de el în fața lui Duntz și a mea. Firește, Hickock ne dăduse deja o declarație semnată când ne aflam încă în Las Vegas – cea în care îl acuza pe Smith de a fi comis toate cele patru crime. Dar eram curios. L-am întrebat pe Perry de ce s-a răzgândit. Mi-a spus: „Totul e exact în declarația mea, cu excepția a

două amănunte. Dacă îmi îngăduiți să le corectez, atunci semnez”. Ei bine, cred că știu care erau acele amănunte. Fiindcă singura deosebire dintre relatarea lui și cea a lui Hickock consta în faptul că el nega că ucisese familia Clutter de unul singur. Până acum jurase că Hickock le omorâse pe Nancy și pe mama ei. Câtă dreptate am avut! Tocmai asta și voia: să recunoască faptul că Hickock spusese adevărul și că el, Perry Smith, împușcase și omorâse întreaga familie. A zis că mințise pentru că, și îi citez propriile cuvinte: „Am vrut să-l vâr la apă pe Dick pentru că a fost atât de laș. Că turnase fără să stea pe gânduri”. Iar motivul pentru care se hotărâse să îndrepte declarația nu se datora vreunui sentiment brusc de prietenie față de Hickock. După cum mi-a mărturisit, o făcea doar din considerație pentru părinții lui Hickock – spunea că-i pare rău de mama lui Dick. A zis: „E o persoană foarte cumsecade. Ar consola-o, poate, să știe că Dick n-a apăsat niciodată pe trăgaci. Tot ce s-a întâmplat a fost doar din vina lui, era oarecum greșeala lui, dar adevărul e că eu i-am ucis”. Nu știam dacă să cred sau nu. Nu eram destul de sigur încât să-l las să-și schimbe declarația. După cum spuneam, noi nu ne bizuiam pe o mărturie oficială din partea lui Smith ca să dovedim vreun element al acestei afaceri. Cu sau fără ea, dețineam destule date ca să-i spânzurăm pe amândoi de zece ori. Printre elementele care au contribuit la încrederea lui Dewey se număra și găsirea aparatului de radio și binoclului furate de asasini din casa Clutter și vândute apoi la Mexico City. (Agentul Biroului de Investigații din Kansas, Harold Nye, care plecase acolo cu avionul în acest scop, le depistase la o casă de amanet.) În plus, în timp ce-și dictase declarația Smith dezvăluise existența altor dovezi importante. — Am ajuns la șosea și-am luat-o cu mașina spre est, declarase el pe când descria ce făcuse împreună cu Hickock după fuga de la locul crimei. Am condus nebunește, Dick la volan. Cred că eram foarte nervoși. Eu cel puțin. Foarte nervoși și în același timp foarte ușurați. Nu ne mai puteam opri niciunul din râs. Deodată, totul ni se părea foarte comic, nu știu de ce, dar așa ni s-a părut. Dar de pe armă picura sânge, iar hainele mi se pătaseră. Aveam sânge până și în păr. Așa c-am apucat-o pe un drum de țară și-am mers poate vreo doisprezece kilometri până am ajuns departe, în prerie. Se auzeau

coioții. Am fumat câte o țigară, iar Dick a continuat să glumească despre cele întâmplate. M-am dat jos din mașină, am scos niște apă din rezervor și-am spălat sângele de pe țeava armei. Pe urmă, am săpat o groapă cu cuțitul de vânătoare al lui Dick, cu care l-am ucis pe domnul Clutter, și-am îngropat cartușele folosite și restul din frânghia de nailon și din leucoplast. Apoi am condus până am ajuns la drumul național 83 și ne-am îndreptat spre est, spre Kansas City și Olathe. Spre zori, Dick a oprit la unul din locurile de luat masa la iarbă verde, unde se pot aprinde focuri în aer liber. Am făcut focul și-am ars diverse lucruri: mănușile purtate de noi și cămașa mea. Dick a zis c-ar fi vrut să aibă un bou săl pună la frigare. A zis că niciodată nu se mai simțise atât de flămând. Se făcuse aproape amiază când am ajuns la Olathe. Dick m-a lăsat la hotel, iar el a plecat acasă să ia masa duminica împreună cu familia. Da, a luat cuțitul cu el. Și arma. Agenții Biroului de Investigații din Kansas trimiși acasă la Hickock au găsit cuțitul vârât într-o cutie pentru unelte de pescuit, iar pușca proptită încă neglijent de peretele din bucătărie. (Tatăl lui Hickock, care refuza să creadă că „băiatul” lui a putut să ia parte la o „crimă atât de oribilă”, a insistat că pușca nu părăsise casa după prima săptămână a lui noiembrie și, în consecință, nu putea constitui arma crimei.) Cât privește cartușele goale, frânghia și leucoplastul, au fost găsite cu ajutorul lui Virgil Pietz, un funcționar la serviciul rutier din ținut, care a răscolit cu un escavator terenul indicat pe hartă de Perry Smith, dând pământul la o parte centimetru cu centimetru, până au apărut obiectele ascunse. Astfel au fost puse la punct ultimele amănunte neclare. Biroul de Investigații din Kansas adunase acum dovezi de nezdruncinat, testele stabilind că toate cartușele fuseseră trase cu arma lui Hickock, iar resturile de frânghie și leucoplast proveneau din aceeași bucată cu care victimele fuseseră legate la mâini și li se astupase gura. Luni, 11 ianuarie. Am un avocat. Pe domnul Fleming. Un bătrân cu cravată roșie. Informat că acuzații nu dispuneau de bani spre a-și angaja consilieri

legali, tribunalul, prin persoana judecătorului Roland H. Tate, le-a desemnat ca apărători din oficiu doi avocați din localitate, pe domnul Arthur Fleming și pe domnul Harrison Smith. Fleming, în vârstă de șaizeci și unu de ani, fost primar la Garden City, un om scund, care își înviora aspectul banal purtând cravate cam bătătoare la ochi, a refuzat însărcinarea. „N-am deloc dorința să le fiu de ajutor”, i-a declarat el judecătorului. „Dacă tribunalul găsește însă de cuviință să mă numească, n-am ce face”. Avocatul lui Hickock, Harrison Smith, în vârstă de patruzeci și cinci de ani și înalt de un metru optzeci, jucător de golf și membru entuziast în Ordinul Elanului, a acceptat însărcinarea cu o bunăvoință resemnată. „Trebuie s-o facă cineva. Am să depun toate eforturile. Deși mă îndoiesc că astfel îmi voi atrage simpatizanți”. Vineri, 15 ianuarie. Doamna Meier a dat drumul radioului în bucătărie și am auzit pe cineva spunând că procurorul ținutului va cere Pedeapsa cu Moartea. „Bogătașii nu sunt niciodată spânzurați. Doar cei săraci și fără prieteni.” Procurorul ținutului, Duane West, un tânăr ambițios și corpolent de douăzeci și opt de ani, care arată de patruzeci și uneori chiar de cincizeci, le-a declarat ziariștilor: — Dacă afacerea ajunge în fața tribunalului, am să le cer juraților, dacă-i vor găsi vinovați, să-i condamne la pedeapsa cu moartea. Dacă acuzații renunță să fie judecați de jurați și se declară vinovați în fața judecătorului, am să-i cer judecătorului să aplice pedeapsa cu moartea. Aceasta e o chestiune asupra căreia am știut că mi se va cere să hotărăsc, iar hotărârea n-am luat-o pripit. Dată fiind violența crimei și lipsa totală de milă față de victime, cred că singurul fel în care oamenii pot fi apărați cu siguranță absolută este să se ceară pedeapsa cu moartea pentru acuzați. Aceasta e cu atât mai adevărat, cu cât în Kansas nu există închisoare pe viață, condamnații putând fi eliberați condiționat. Cei condamnați pe viață ispășesc de fapt, în medie, o pedeapsă mai mică de cincisprezece ani. Miercuri, 20 ianuarie. Mi s-a cerut să trec proba detectorului de

minciuni în legătură cu afacerea Walker. Un caz asemănător cu cazul Clutter, o crimă de aceeași amploare, a stârnit interesul juriștilor de pretutindeni, mai ales al anchetatorilor care se confruntă cu crime similare, dar nerezolvate, căci e întotdeauna posibil ca soluționarea unui mister să aducă și soluționarea altuia. Printre nenumărații ofițeri de poliție intrigați de evenimentele de la Garden City, se număra și șeriful ținutului Sarasota, statul Florida, care cuprinde și Osprey, o așezare pescărească nu departe de Tampa, unde la aproape o lună de la tragedia Clutter, a avut loc, la o fermă de vite izolată, crima cvadruplă despre care citise Smith de Crăciun în ziarul din Miami. Victimele erau tot patru membri ai unei familii: un tânăr cuplu, domnul și doamna Clifford Walker, și cei doi copii ai lor, un băiat și o fată, toți împușcați în cap cu o pușcă de vânătoare. Întrucât asasinii familiei Clutter își petrecuseră noaptea de 19 decembrie, data crimei, într-un hotel din Tallahassee, șeriful din Osprey, lipsit complet de alte indicii, era, firește, nerăbdător ca cei doi suspecți să fie interogați și supuși unui detector de minciuni. Hickock a consimțit să se supună testului, ca și Smith de altfel, care a declarat autorităților din Kansas: — I-am atras atenția pe vremea aceea, i-am spus lui Dick: „Sunt sigur că făptașul trebuie să fi citit în ziare despre ce s-a petrecut aici în Kansas. Un țicnit”. Rezultatele testului, spre dezamăgirea șerifului din Osprey, ca și a lui Alvin Dewey, care nu credea în coincidențe extraordinare, au fost hotărât negative. Asasinii familiei Walker au rămas neidentificați. Duminică, 31 ianuarie. A venit tatăl lui Dick să-l vadă. I-am dat bună ziua când l-am văzut trecând [pe lângă ușa celulei mele], dar și-a văzut de drum. Poate că nu m-a auzit. Am înțeles de la doamna M. [Meier] că doamna H. [Hickock] n-a venit fiindcă s-a simțit prea rău. Ninge groaznic. Azi-noapte am visat că eram în Alaska cu tata. M-am trezit într-o baltă de urină rece!!! Domnul Hickock și-a petrecut trei ore cu fiul său. După aceea, a mers pe jos prin zăpadă până la gara din Garden City – un bătrân zdrobit

de muncă, încovoiat și uscat de cancerul care avea să-l doboare peste câteva luni. În gară, în timp ce aștepta trenul ce urma să-l ducă acasă, i-a declarat unui reporter: — Mda, l-am văzut pe Dick. Am avut o lungă discuție cu el. Și pot să vă încredințez că nu e așa cum spun oamenii. Sau cum scrie în ziare. Băieții ăștia n-au intrat în casa aceea cu gândul să înfăptuiască violențe. Băiatul meu n-a săvârșit niciuna. Poate că are unele apucături rele, dar nu-i nici pe departe atât de ticălos. Capul răutăților e Smith. Dick mi-a spus că el nici măcar n-a știut când l-a atacat [pe domnul Clutter] și i-a tăiat beregata. Dick nici n-a fost în aceeași cameră. A intrat doar în goană când i-a auzit luptându-se. Dick ținea arma și uite cum mi-a descris scena: „Smitty mi-a luat pușca și i-a zburat creierii omului”. Și a mai zis: „Tată, ar fi trebuit să-i smulg arma și să-l împușc pe Smitty. Să-l ucid înainte să omoare restul familiei. Dacă aș fi făcut-o acum mi-ar fi mai bine”. Și eu cred. Așa cum stau lucrurile și ținând seama de sentimentele oamenilor, n-are nicio șansă. O să-i spânzure pe amândoi. Și, adăugă el cu ochii stinși de oboseală și de înfrângere, când îți spânzură copilul, când știi că va fi executat, e cel mai îngrozitor lucru din lume.

Nici tatăl lui Perry Smith și nici sora lui nu i-au scris și nici n-au venit să-l vadă. Se bănuia că Tex John Smith prospectează aur undeva prin Alaska, deși avocații, cu toate că au făcut toate eforturile, au fost incapabili să-l descopere. Sora lui le-a declarat anchetatorilor că se teme de fratele ei și i-a rugat insistent să nu-i comunice adresa ei prezentă. (Când a fost informat, Smith a zâmbit ușor și a zis: „Aș vrea să fi fost și ea în casă în seara aia. Ce scenă strașnică!”.) Cu excepția veveriței, a soților Meier și a unei consultări ocazionale cu avocatul său, domnul Fleming, Perry era foarte singur. Îi simțea lipsa lui Dick. „Mă gândesc mult la Dick”, scrise el într-o zi în jurnalul lui temporar. De la arestare nu li se mai îngăduise să comunice și, în afara libertății, dorința lui cea mai vie era să discute cu Dick, să fie din nou împreună. Dick nu era „o stâncă de neclintit”, cum își închipuise el odinioară: „pragmatic”, „viril”, „un băiat de fier”. Se dovedise o ființă „foarte slabă și superficială”, „un laș”. Și totuși, dintre toți oamenii de pe lume, el era persoana de care se simțea cel mai legat în clipa aceea, căci, cel puțin, făceau parte din aceeași specie, frați din stirpea lui Cain. Despărțit de el, Perry se simțea „cu totul singur. Ca un om plin de bube cu puroi. Cu care n-ar fi vrut să aibă de-a face decât un țicnit”. Apoi într-o dimineață de la jumătatea lui februarie, Perry a primit o scrisoare. Era expediată din Reading, Massachusetts, și avea următorul conținut: Dragă Perry, Îmi pare rău să aflu de necazul în care ai intrat și m-am hotărât săți scriu și să-ți spun că-mi amintesc de tine și c-aș vrea să te ajut pe cât îmi stă în putință. În cazul când nu mă mai ții minte, eu sunt Don Cullivan și-am pus în scrisoare o fotografie de pe vremea când ne-am întâlnit. Când am citit prima dată despre tine în ziare, de curând, am fost surprins și-am început să mă gândesc la zilele când te-am cunoscut. Deși n-am fost niciodată prieteni prea apropiați, îmi amintesc de tine mult mai limpede decât de majoritatea celor pe care i-am întâlnit în armată. Trebuie să fi fost prin toamna lui 1951, când erai detașat la Compania 761 de geniu

la Fort Lewis, statul Washington. Erai scund (nici eu nu sunt mult mai înalt), bine-făcut, brunet, cu o claie de păr negru și aproape tot timpul cu zâmbetul pe față. Întrucât locuiseși în Alaska, unii dintre băieți aveau obiceiul să-ți spună „Eschimosul”. Una din primele mele amintiri despre tine e legată de o inspecție a companiei, când s-au deschis la control toate dulăpioarele cu încălțăminte. Din câte țin eu minte, toate dulăpioarele erau în ordine, până și al tău, atât că pe partea dinăuntru a capacului dulăpiorului tău erau prinse fotografii cu fete frumoase. Noi, ceilalți, am fost siguri c-ai să dai de dracu’. Dar ofițerul de control a trecut mai departe și când totul s-a terminat și n-a făcut caz, cred că ne-am dat seama cu toții că ai tupeu. Țin minte că jucai destul de bine biliard și te revăd foarte limpede în camera de zi a companiei, la masa de biliard. Erai unul dintre cei mai buni șoferi de camion din unitate. Ții minte manevrele de teren la care am participat? Una dintre deplasări a avut loc iarna și țin minte că fiecare conducea un camion în timpul manevrei. În unitatea noastră, camioanele militare n-aveau încălzire și se făcea foarte frig în mașinile alea. Țin minte cum ai tăiat o gaură în dușumeaua camionului ca să intre căldura de la motor. Îmi amintesc toate astea atât de bine din pricina impresiei pe care mi-ai lăsat-o, căci „mutilarea” unui obiect aparținând armatei constituia un delict pentru care puteai fi pedepsit sever. Firește, eu eram boboc și probabil mă temeam să nu încalc cumva regulamentul, dar îmi amintesc cum ai rânjit din această cauză (stând la căldură) în timp ce eu îmi făceam griji (și înghețam). Țin minte că ți-ai cumpărat o motocicletă și-mi amintesc vag că ai avut niște încurcături cu ea – te-a urmărit poliția? Te-ai accidentat? Indiferent ce s-a întâmplat atunci, mi-am dat seama pentru prima oară că în tine există ceva sălbatic. Unele din amintirile mele sunt, poate, greșite. Lucrurile astea s-au petrecut acum mai bine de opt ani și nu te-am cunoscut decât opt luni. Din câte mi-aduc aminte, ne-am înțeles totuși foarte bine și-am ținut la tine. Păreai întotdeauna vesel și obraznic, te pricepeai la instrucție, deși nu prea te plângeai de nimic. Firește, erai tare nestăpânit, dar n-am știut niciodată prea multe despre asta. Dar acum ai intrat într-o încurcătură serioasă. Încerc să-mi închipui cum arăți. La ce te

gândești. Când am citit prima dată despre tine în ziar, am fost uluit. Zău așa. Apoi am pus ziarul jos și m-am apucat de altceva. Dar gândul îmi revenea la tine. Nu mă mulțumeam să te dau uitării. Eu sunt, sau încerc să fiu, destul de credincios [catolic]. N-am fost la fel întotdeauna. Pe vremuri trăiam la întâmplare, fără să-mi bat mult capul cu singurul lucru important pe lume. Nu m-a preocupat niciodată moartea sau posibilitatea vieții de apoi. Trăiam prea intens: mașina, universitatea, întâlniri cu fetele etc. Fratele meu mai mic a murit de leucemie când avea doar șaptesprezece ani. Știa că moare și după aceea m-am întrebat la ce s-o fi gândit. Acum mă gândesc la tine și mă întreb la ce te gândești tu. N-am știut ce să-i spun fratelui meu în ultimele lui săptămâni de viață. Dar știu ce i-aș spune acum. Și din cauza asta îți scriu: fiindcă Dumnezeu te-a făcut ca și pe mine și te iubește cum mă iubește și pe mine și, din puținul pe care îl cunoaștem despre voința Domnului, ceea ce ți s-a întâmplat ție putea să mi se întâmple la fel de bine și mie. Prietenul tău, Don Cullivan Numele nu-i spunea nimic lui Perry, dar recunoscu imediat din fotografie fața unui tânăr soldat cu părul tuns scurt și cu ochi rotunzi și foarte serioși. Citi scrisoarea de mai multe ori și deși găsi că aluziile religioase nu-l pot convinge („Am încercat să cred, dar nu am reușit, nu pot, n-are sens să mă prefac”), scrisoarea îl fascina. Iată cineva care se oferea să-l ajute, un om echilibrat și demn de respect, care îl cunoscuse odinioară și ținuse la el, un om care semna singur „un prieten”. Plin de recunoștință, își începu în mare grabă scrisoarea de răspuns: „Dragă Don, îmi amintesc într-adevăr de un Don Cullivan…” Celula lui Hickock nu avea fereastră. Dick putea să vadă doar un coridor larg și gratiile altor celule. Dar nu era izolat, avea oameni cu care să vorbească, o grămadă de bețivani, de falsificatori de bani, de escroci, de tipi care-și bătuseră nevestele și de vagabonzi mexicani. Iar Dick, cu trăncăneala lui veselă de om care vrea să inspire încredere, cu anecdotele lui porcoase și cu glumele lui triviale,

câștigase simpatia deținuților (deși printre ei se afla unul care nu-l aprecia deloc, un bătrân ce-i spusese printre dinți: „Asasinule! Asasinule!” și care odată aruncase asupra lui o găleată cu zoaiele strânse de pe dușumea). La exterior, Hickock li se părea tuturor un tânăr neobișnuit de calm. Când nu ducea discuții sau dormea, zăcea pe patul lui pliant, fuma, mesteca gumă și citea reviste sportive și romane polițiste în ediții ieftine. Deseori, stătea lungit și fluiera vechi melodii preferate („Cred că ai fost o copilă frumoasă”, „Cară-te la Buffalo”) sau se zgâia la becul fără abajur care ardea zi și noapte în tavanul celulei. Ura supravegherea monotonă a becului. Îi deranja somnul și, mai clar, punea în primejdie reușita unui plan personal – evadarea. Căci deținutul nu era așa de calm sau de resemnat cum părea. Intenționa să ia toate măsurile cu putință pentru a evita „să atârne în ștreang”. Convins că o astfel de ceremonie va fi rezultatul oricărei judecăți – desigur, a oricărei judecăți ținute în statul Kansas –, se hotărâse „s-o întindă din închisoare. Să fure o mașină și s-o șteargă cât mai iute”. Dar mai întâi trebuia să-și procure o armă. Câteva săptămâni lucrase la una: un șiș, un instrument foarte asemănător unui drug de spart gheața, o armă care s-ar fi înfipt frumos și mortal între umerii domnului Meier, ajutorul șerifului. Componentele armei, o bucată de lemn și niște sârmă tare, au făcut inițial parte dintr-o perie de sârmă pentru closet pe care o luase, o desfăcuse și o ascunsese sub saltea. Noaptea târziu, când nu se mai auzeau decât sforăituri, tuse sau fluieratul trist al trenurilor spre Santa Fe, ce treceau huruind prin orașul cufundat în beznă, Dick pilea sârma de podeaua de ciment a celulei. Și, cât lucra, făcea planuri. Odinioară, în prima iarnă după terminarea liceului, Hickock călătorise cu autostopul prin Kansas și Colorado. — Asta era pe vremea când căutam o slujbă. Ei bine, mergeam întrun camion, iar șoferul, fără niciun motiv, s-a luat la ceartă cu mine și m-a bătut măr. M-a aruncat jos din camion. M-a lăsat pur și simplu pe drum. Undeva sus, la dracu-n praznic, prin Munții Stâncoși. Cădea măzăriche, iar eu am mers o groază de kilometri pe jos și-mi curgea sânge din nas cât din cinșpe porci. Pe urmă, am ajuns la un grup de cabane de pe o pantă împădurită.

Cabane de vară, încuiate și goale pe vremea aia. Am intrat cu forța într-una. Am găsit înăuntru lemne de foc, conserve și chiar puțin whisky. Am rămas acolo mai bine de o săptămână și-a fost una din cele mai frumoase perioade din viața mea. Deși mă durea foarte tare nasul, iar ochii mi se învinețiseră. Când a încetat să mai ningă, a ieșit soarele. Un cer cum nu s-a mai văzut. Ca în Mexic. Dacă Mexicul s-ar fi aflat într-un ținut cu climă rece. Am răscolit și prin celelalte cabane și-am dat de niște șuncă afumată, de un radio și de o pușcă. A fost grozav. Eram toată ziua plecat la vânătoare cu pușca. Cu soarele în față. Doamne, ce grozav m-am simțit. Ca Tarzan. Și în fiecare noapte mâncam fasole și șuncă friptă, mă înfășuram într-o pătură și adormeam ascultând muzică la radio. Nimeni nu s-a apropiat de cabană. Sunt sigur că aș fi putut să stau până în primăvară. Dacă reușea să evadeze, iată planul la care se oprise Dick: să pornească spre munții din Colorado și să găsească acolo o cabană unde să se poată ascunde până în primăvară (singur, evident. Viitorul lui Perry nu-l interesa). Imaginea unui provizorat atât de idilic, contopită cu felul furiș și inspirat în care își ascuțea sârma, produse un pumnal cu mâner de lemn și cu o lamă foarte fină. Joi, 10 martie. Șeriful a venit în control. A percheziționat toate celulele și a găsit un șiș ascuns sub salteaua lui D. Mă întreb ce plănuia (am zâmbit). Lui Perry nu i se părea deloc ceva de râs, căci Dick, înarmat cu un obiect primejdios, ar fi putut juca un rol decisiv în planurile pe care le nutrea și el. Pe măsură ce treceau săptămânile, se familiariza tot mai mult cu viața din piața tribunalului, cu obișnuiții ei și obiceiurile lor. Pisicile, de pildă: doi motani slabi și cenușii care apăreau zilnic, odată cu asfințitul, și se plimbau prin piață, oprindu-se să cerceteze mașinile parcate la margine, o purtare care îl intrigă, până când doamna Meier îl lămuri că cele două pisici căutau păsările moarte prinse în grilajul motoarelor. După aceea făcea rău urmărindu-le manevrele: „Fiindcă mai toată viața mea am făcut ce fac ele acum. Cam același lucru”. Mai exista un om de care Perry devenise deosebit de conștient, un domn robust și țeapăn, cu părul ca o tichie gri cu argintiu. Fața lui

plină, cu bărbia lată, avea, în momentele de destindere, o expresie oarecum răutăcioasă, cu buzele arcuite în jos, cu ochii lăsați ca într-o reverie tristă – un tablou al severității nemiloase. Și totuși, impresia era, cel puțin parțial, falsă, căci uneori, deținutul îl zărea oprindu-se să discute cu alți bărbați, să glumească cu ei și să râdă, și atunci părea fără nicio grijă, jovial și generos. „Genul de om care ar putea să vadă și latura umană” – un atribut important, căci bărbatul era Ronald H. Tate, judecătorul celui de-al 32-lea district juridic și cel care avea să prezideze procesul pe care statul Kansas li-l intenta lui Smith și Hickock. Tate, așa cum a aflat în curând Perry, era un nume vechi și foarte respectat în vestul Kansasului. Judecătorul era bogat, creștea cai, avea mult pământ, iar despre soția lui se spunea că e foarte frumoasă. Avusese a doi băieți, dar cel mai mic din ei murise, o tragedie care îi îndurerase mult pe părinți și îi determinase să adopte un băiețaș care apăruse în fața tribunalului – un copil părăsit și fără adăpost. „Mi se pare că are o inimă bună”, i-a spus Perry odată doamnei Meier. „Poate că ne lasă o portiță de scăpare.” Perry nu credea de fapt acest lucru. Credea ce îi scrisese lui Don Cullivan, cu care intrase acum într-un schimb regulat de corespondență: crima lui era de „neiertat” și se aștepta „să urce cele treisprezece trepte”. Cu toate acestea, nu renunțase la orice speranță, căci și el plănuia o evadare. Depindea de doi tineri pe care îi observase deseori că-l urmăresc la fereastră. Unul era brunet, celălalt roșcovan. Uneori, când stăteau în piață sub copacul ce atingea fereastra celulei, îi zâmbeau și-i făceau semne sau așa își închipuia el. N-au spus niciodată nimic și întotdeauna, cam după un minut, plecau. Prizonierul era însă convins că tinerii, probabil din dorința de aventură, voiau să-l ajute să evadeze. În consecință, desenă o hartă a pieței, indicând cele mai avantajoase puncte unde putea aștepta „mașina de evadare”. Sub hartă scrise: Am nevoie de o lamă de bomfaier numărul 5. De nimic altceva. Vă dați însă seama de consecințe dacă veți fi prinși (clătinați din cap dacă vă dați seama)? Sar putea să vă aștepte o lungă osândă la închisoare. Sau ați putea fi omorâți. Doar pentru un necunoscut. MAI BINE REFLECTAȚI!! Vorbesc serios! În afară de asta, de unde să știu dacă pot să am încredere în voi? De unde să știu eu că nu-i decât o șmecherie ca să

mă scoateți și să mă împușcați? Ce se întâmplă cu Hickock? Toate pregătirile trebuie să-l includă și pe el. Perry își ținea documentul pe birou, împăturit, gata să-l arunce pe fereastră de îndată ce apăreau din nou tinerii. Dar ei n-au mai apărut. Nu i-a mai văzut niciodată, în cele din urmă, se întrebă dacă nu cumva îi inventase (ideea că „ar putea să fie anormal, poate chiar nebun” îl tulburase „și când eram mic și surorile mele râdeau de mine fiindcă îmi plăcea lumina lunii. Mă ascundeam în umbră și urmăream luna”). Fie că erau sau nu plăsmuiri, Perry încetă să se mai gândească la cei doi tineri. Un alt mod de evadare, sinuciderea, îi luă locul în reflecțiile lui. Și, în ciuda precauțiilor paznicului (fără oglindă, curea, șireturi sau cravată), inventă o cale de a-și duce planul la îndeplinire. Căci și în celula lui ardea permanent un bec în tavan, dar, spre deosebire de Hickock, el avea la îndemână o mătură și, apăsând cu mătura pe bec, îl putea deșuruba. Într-o noapte visă că îl deșurubase, îl spărsese și-și tăiase cu cioburile încheieturile de la mâini și de la glezne — Am simțit cum mă părăsește toată suflarea și lumina! a spus el, descriindu-și mai târziu senzațiile. Pereții celulei s-au prăbușit, cerul a coborât, și-am văzut pasărea mare și galbenă. În toată viața lui – copil sărac și chinuit, tânăr fără căpătâi, deținut – pasărea galbenă, imensă și cu cap de papagal îi bântuise visurile, asemenea unui înger răzbunător care îi masacra dușmanii ori, ca acum, îl salva din primejdii de moarte. — M-a ridicat de parcă aș fi fost ușor ca un șoarece, ne-am înălțat sus de tot, vedeam piața de dedesubt, oameni alergând, urlând, șeriful trăgând cu pușca după noi, toți groaznic de furioși că eram liber, că zburam, că mă înălțăm deasupra tuturor. Judecata fusese fixată la 22 martie 1960. În săptămânile premergătoare, avocații apărării se consultaseră adeseori cu acuzații. Se discutase și oportunitatea de a cere o schimbare a orașului în care avea să aibă loc procesul, dar, așa cum își preveni bătrânul domn Fleming clientul: „Nu contează unde se va ține judecata în Kansas. Opiniile sunt aceleași în tot statul. Ne-ar conveni poate la Garden City. E o comunitate religioasă. Are o populație de unsprezece mii de

locuitori și douăzeci și două de biserici. Iar cei mai mulți preoți se opun pedepsei cu moartea, spun că e imorală, necreștinească. Până și reverendul Cowan, preotul familiei Clutter și un bun prieten al lor, predică împotriva pedepsei cu moartea chiar și în acest caz. Ține minte, nu putem spera decât să scăpați cu viață. Cred că aici avem aceleași șanse ca oriunde”. Curând, după trimiterea oficială în fața tribunalului a lui Smith și Hickock, avocații lor au compărut înaintea judecătorului Tate, cerând printr-o moțiune o examinare amănunțită a acuzaților din punct de vedere psihiatric. Cu alte cuvinte, s-a cerut curții să solicite permisiunea ca spitalul de stat din Larned, statul Kansas, o instituție pentru boli nervoase, dotată cu cele mai sigure mijloace de pază, să ia prizonierii în primire cu scopul de a certifica dacă vreunul din ei, sau amândoi, sunt „nebuni, imbecili sau idioți, incapabili să-și înțeleagă situația și să se ajute în apărarea lor”. Larned se găsește la o sută șaizeci de kilometri est de Garden City. Avocatul lui Hickock, Harrison Smith, a informat curtea că în ziua precedentă fusese cu mașina la Larned și se consultase cu mai mulți dintre medicii spitalului: — Nu avem psihiatri calificați în comunitatea noastră. De fapt, Larned e singura localitate pe o rază de trei sute șaizeci de kilometri unde veți găsi astfel de oameni – doctori pregătiți să întreprindă cercetări psihiatrice serioase. Dar asta cere timp. De la patru la opt săptămâni. Medicii cu care am discutat chestiunea au spus însă că sunt dispuși să înceapă de îndată. Și, firește, fiind un spital de stat, n-o să coste ținutul niciun sfanț. Proiectului i s-a opus ajutorul special al procurorului, Logan Green, care, fiind sigur că „nebunia de moment” reprezenta apărarea pe care adversarii lui aveau să încerce s-o susțină la procesul ce se apropia, se temea că rezultatul final al propunerii va fi, așa cum a prezis într-o conversație particulară, apariția la bara martorilor a unui „cârd de doctori de cap” favorabili acuzaților. („Tipii ăștia îi plâng întotdeauna pe criminali. Niciodată nu se gândesc la victime.”) Scund, bătăios, născut în Kentucky, Green a început prin a arăta curții că în ce privește starea mintală, Kansasul aderă la Legea M’Naghten, veche dispoziție legală preluată din Anglia care susține că dacă acuzatul e

conștient de natura actului său și își dă seama că a greșit, atunci e sănătos din punct de vedere mintal și răspunde de faptele lui. În afară de asta, a spus Green, nu există nimic în legislația din Kansas care să prevadă că doctorii aleși să cerceteze starea mintală a unui acuzat trebuie să aibă o calificare anume: — Doctori obișnuiți. Doctori care practică medicina generală. Atât cere legea. Avem consulturi medicale anuale în acest ținut pentru internarea oamenilor în instituția aceea. Nu apelăm niciodată la cineva de la Larned sau de la o altă instituție psihiatrică. Cade în sarcina doctorilor noștri din localitate. Nu-i mare scofală să-ți dai seama dacă un om e nebun, idiot sau imbecil… E complet inutil, ar fi o pierdere de timp să trimitem acuzații la Larned. În replica sa, avocatul Smith a sugerat că prezenta situație era „mult mai gravă decât un simplu consult medical pentru a stabili starea mintală a unui acuzat în fața unui tribunal. Se află în joc două vieți. Indiferent de crima săvârșită de ei, acești oameni au dreptul să fie examinați de persoane calificate și cu experiență. Psihiatria”, a adăugat el adresându-se direct judecătorului, „a progresat cu pași rapizi în ultimii douăzeci de ani. Tribunalele federale încep să se mențină la zi cu această știință când e vorba de oameni acuzați de delicte criminale. Mi se pare pur și simplu că avem un prilej extraordinar să ne familiarizăm cu noile concepții din acest domeniu.” Era un prilej pe care judecătorul prefera să-l evite, căci așa cum a remarcat odată un coleg jurist: „Tate e un fel de jurist tipicar, care se ține strict de litera legii, nu încearcă niciodată noi experiențe”. Dar același critic mai spusese despre el: „Dacă aș fi nevinovat, e primul om pe care l-aș dori ca judecător. Dacă aș fi vinovat, ar fi ultimul”. Judecătorul Tate nu a respins în întregime moțiunea avocaților. Mai degrabă, a procedat exact așa cum cerea legea, numind o comisie compusă din trei doctori din Garden City, cărora le-a cerut să se pronunțe asupra capacităților mintale ale deținuților. (La vremea cuvenită, trioul medical i-a vizitat pe acuzați și cam după o oră de investigații psihologice, după ce a discutat cu criminalii, a declarat că niciunul din ei nu suferă de vreo tulburare mintală. Când a fost înștiințat de diagnostic, Perry Smith a declarat: — De unde știu ei? N-au vrut decât să se distreze. Să audă toate

amănuntele morbide chiar de pe buzele înfricoșătoare ale criminalilor. O, cum le mai sticleau ochii. Avocatul lui Hickock s-a înfuriat și el. S-a deplasat din nou până la Spitalul de Stat din Larned, unde a apelat la serviciile neretribuite ale unui psihiatru amator, care să vină la Garden City și să discute cu acuzații. Cel care s-a oferit voluntar, doctorul W. Mitchell Jones, avea o competență excepțională. Deși nu împlinise încă treizeci de ani, era un specialist rafinat în psihologia criminală, lucrase și studiase în Europa și în Statele Unite și acceptă să-i examineze pe Smith și pe Hickock, iar dacă va fi cazul, să depună mărturie la tribunal. În dimineața de 14 martie, avocații lor au compărut din nou în fața judecătorului Tate, pentru a pleda de astă dată în vederea unei amânări a judecății, care urma să aibă loc peste opt zile. Din două motive invocate, primul era că „un martor foarte important”, tatăl lui Hickock, era prea bolnav în momentul acela pentru a depune mărturie. Al doilea motiv era de o natură mai subtilă. În ultima săptămână începuse să apară prin vitrinele orașului, în bănci, restaurante și la gară, un anunț scris cu litere mari. Iată cuprinsul lui: SE VA VINDE LA LICITAȚIE DOMENIUL H.W. CLUTTER, LA 21 MARTIE 1960, ÎN CASA CLUTTER. — Ei bine, spuse Harrison Smith, adresându-se curții, știu că-i aproape cu neputință să dovedești că-i vorba de un gest premeditat care să prejudicieze clientului meu. Dar această scoatere la licitație a domeniului victimelor are loc de azi într-o săptămână, cu alte cuvinte, chiar în ajunul judecății. Nu afirm că asta va prejudicia acuzaților. Dar aceste afișe, împreună cu anunțurile din ziare și cele de la radio, vor constitui un memento pentru fiecare cetățean din comunitate, dintre care o sută și cincizeci au fost chemați pentru ca dintre ei să fie aleși jurații. Judecătorul Tate nu s-a lăsat impresionat. A respins propunerea fără niciun comentariu. În același an, ceva mai înainte, vecinul japonez al domnului Clutter, Hideo Ashida, își vânduse la licitație echipamentul agricol și plecase în Nebraska. Licitația Ashida, considerată un succes, a atras cam o sută de clienți. La licitația Clutter au participat ceva mai mult de cinci

mii de oameni. Cetățenii din Holcomb se așteptau la un public uriaș – Cercul Enoriașelor din Holcomb transformase unul din hambarele de pe domeniul Clutter în restaurant, aprovizionat cu două sute de plăcinte preparate acasă, o sută douăzeci și cinci de kilograme de carne pentru cârnați și treizeci de kilograme de felii de șuncă – nimeni însă nu se pregătise pentru cea mai largă participare la o licitație ținută vreodată în Kansasul de vest. Spre Holcomb s-au îndreptat mașini din jumătate din ținuturile statului, precum și din Oklahoma, Colorado, Texas și Nebraska. Au înaintat în masă pe aleea ce ducea la ferma River Valley. Pentru prima oară de la descoperirea crimelor s-a îngăduit publicului să viziteze casa Clutter, împrejurare care a explicat prezența a cel puțin o treime din imensa adunare – vizitatorii veniți din curiozitate. Firește, a contribuit și vremea la această participare, căci pe la jumătatea lui martie, nămeții se topiseră, iar pământul, complet dezghețat, s-a acoperit pe mari suprafețe cu un noroi adânc până la glezne. Până nu se usucă suprafața, fermierii nu prea au ce face. — Pământul e atât de umed și de urât, a declarat doamna Bill Ramsey, soția unui fermier. N-avem cum să-l lucrăm. Ne-am gândit co să putem merge și noi cu mașina la licitație. Într-adevăr, a fost o zi splendidă. Primăvară. Deși înotau în noroi, soarele, atâta timp ascuns de ninsoare și de noroi, părea nou-nouț, iar copacii – livada domnului Clutter cu meri și peri, cât și ulmii ce străjuiau aleea – se învăluiseră discret într-o aură de verde pur. Pajiștea superbă din jurul casei Clutter căpătase și ea nuanțe de verde proaspăt, iar cei ce călcau pe iarbă, femei curioase să privească mai de aproape casa nelocuită, se strecurau și trăgeau cu ochiul pe geamuri, sperând, dar și temându-se să nu zărească, în bezna din dosul frumoaselor perdele din creton înflorat, apariții înspăimântătoare. Conducătorul licitației lăuda în gura mare mărfurile – tractoare, camioane, roabe, butoaie cu cuie, baroase, cherestea nefolosită, găleți de lapte, drugi de însemnat vitele, cai, potcoave – tot ce era necesar pentru a conduce o fermă de vite – de la frânghii și harnașamente până la dezinfectant pentru ovine și vase de tinichea pentru rufe. Perspectiva de a cumpăra mărfurile la prețuri de ocazie

atrăsese cea mai mare parte din mulțime. Dar mâinile ofertanților se ridicau cu ezitare, mâini înăsprite de muncă ce se despărțeau timid de banii câștigați din greu. Și totuși, n-a rămas nimic nevândut, s-a găsit până și un pasionat după o legătură de chei ruginite, iar un cowboy tânăr, cu cizme galbene, a achiziționat „camioneta-coiot” a lui Kenyon, vehiculul rablagit cu care băiatul acum mort avusese obiceiul să sperie coioții și să-i vâneze în nopțile cu lună. Ajutoarele, cei care transportau obiectele mai mici pe podium și apoi le luau de acolo, erau Paul Helm, Vic Irsik și Alfred Stoecklein; toți fuseseră angajați ai răposatului Herbert W. Clutter, pe care-l slujiseră cu credință. Ajutând la desfacerea obiectelor sale, își făceau datoria de pe urmă; astăzi era ultima lor zi la ferma River Valley. Proprietatea fusese dată în arendă unui fermier din Oklahoma și de acum înainte aici aveau să locuiască și să lucreze străini. În timp ce licitația continua și bunurile pământești ale domnului Clutter se răreau și dispăreau treptat, Paul Helm, amintindu-și de înmormântarea familiei asasinate, a spus: „Parcă-i a doua înmormântare”. Ultimele bunuri care s-au vândut au fost vitele din țarc, mai ales caii, printre care și iapa lui Nancy, Babe cea mare și dolofană, trecută de mult de prima tinerețe. Se făcuse târziu după-amiază, școala se terminase și printre spectatori se aflau mai mulți colegi de-ai lui Nancy când a început licitația iepei. Susan Kidwell era și ea acolo. Sue, care îl adoptase pe unul dintre preferații lui Nancy, acum orfani, o pisică, ar fi dorit s-o poată lua pe Babe acasă, căci ținea la bătrâna iapă și știa cât de mult o iubise Nancy. Cele două fete călăriseră deseori împreună pe spinarea lată a lui Babe, tropăind pe ogoare, în serile fierbinți de vară, pentru ca, ajunse la râu, să intre în apă și iapa să se bălăcească în contra curentului, până când, așa cum spusese Sue odată, „ne răcoream toate trei ca niște pești”. Dar Sue n-avea unde să țină iapa. — Se oferă cincizeci… șaizeci și cinci… șaptezeci… Licitația mergea șchiopătând, nimeni nu părea amator s-o ia pe Babe, iar cel căruia i-a revenit, un fermier din Mennonite care a zis c-o poate folosi la plug, a plătit șaptezeci și cinci de dolari. În timp ce-o scotea din țarc, Sue Kidwell a fugit ca să-i iasă în cale și a ridicat mâna ca și cum ar fi vrut să-și ia rămas-bun de la ea, dar a renunțat și și-a dus

mâna la gură. Ziarul Telegram din Garden City a publicat în ajunul procesului următorul articol de fond: „Unii își închipuie, poate, că ochii întregii națiunii sunt ațintiți asupra Garden City-ului în timpul procesului acestei crime senzaționale. Dar nu este adevărat. Chiar la o sută cincizeci de kilometri vest de aici, în Colorado, puțini au aflat despre caz – alții își amintesc doar vag că mai mulți membri ai unei familii de vază au fost asasinați. E un trist comentariu asupra stadiului crimei în țara noastră. De când au fost uciși cei patru membri ai familiei Clutter toamna trecută, au mai avut loc multe crime multiple în diferite părți ale țării. Chiar cu câteva zile înaintea acestui proces, știri despre cel puțin alte trei asasinate în masă au fost publicate în pagina întâi a ziarelor. În consecință, această crimă, cât și procesul sunt unul din numeroasele cazuri asemănătoare despre care oamenii citesc și uită…” Deși ochii națiunii nu erau ațintiți asupra lor, în dimineața deschiderii primelor dezbateri, comportarea principalilor participanți la această întâmplare, de la grefierul tribunalului și până la judecător, trăda evident faptul că erau conștienți de rolul ce le revenea. Toți cei patru avocați se îmbrăcaseră în costume noi. Pantofii noi din picioarele imense ale procurorului districtual scârțâiau și trosneau la fiecare pas. Și Hickock era îmbrăcat elegant, în haine trimise de părinții lui: pantaloni de serj albastru, bine croiți, o cămașă albă, o cravată bleumarin îngustă. Doar Perry Smith, care nu avea nici haine și nici cravată, nu se potrivea deloc acolo. Îmbrăcat cu o cămașă deschisă la gât (împrumutată de la domnul Meier) și blugi suflecați jos, părea la fel de stingher și de nelalocul lui ca un pescăruș într-un lan de grâu. Sala de judecată, o încăpere nepretențioasă, situată la etajul doi al tribunalului din ținutul Finney, are pereții zugrăviți într-un alb trist și un mobilier de lemn dat cu baiț închis. Pe băncile publicului pot lua loc vreo sută șaizeci de persoane. În dimineața de marți, 22 martie, băncile fuseseră ocupate în întregime de cei aduși prin mandat judecătoresc, bărbați domiciliați în ținutul Finney, dintre ei urmând să fie aleși jurații. Puțini dintre cetățenii chemați ardeau de nerăbdare să fie aleși (un potențial jurat i-a declarat unui coleg: „Nu se pot folosi de

mine. N-aud destul de bine”. La care prietenul său, după un scurt moment de gândire, i-a răspuns viclean: „Dacă stau să mă gândesc, nici eu nu aud prea bine”). Se bănuia, în general, că alegerea juraților o să țină mai multe zile. De fapt însă n-au trebuit decât patru ore. Pe de altă parte, jurații, având și doi membri alternativi printre ei, au fost selecționați dintre primii cincizeci și patru de candidați. Șapte au fost respinși pe baza unor motive invocate imediat de apărare, iar trei au fost înlăturați la cererea procurorului. Alți douăzeci au fost înlăturați fie pentru că se opuneau pedepsei capitale, fie pentru că recunoscuseră că și-au format între timp o părere fermă în privința vinovăției acuzaților. Cei paisprezece bărbați aleși în cele din urmă erau șase fermieri, un farmacist, un director de creșă, un funcționar la aeroport, un săpător de puțuri, doi vânzători, un mașinist și administratorul galeriei de popice Ray. Toți familiști (unii cu câte cinci copii sau chiar mai mulți) și afiliați uneia sau alteia din bisericile din localitate. În timpul examinării, patru dintre jurați au declarat curții că l-au cunoscut personal, deși nu intim, pe domnul Clutter. Chestionați mai amănunțit, au declarat că nu cred că acest lucru le va influența capacitatea de a da un verdict imparțial. Funcționarul de la aeroport, un om de vârstă mijlocie pe nume N.L. Dunnan, a declarat când i s-a cerut părerea asupra pedepsei capitale: „De obicei, sunt împotriva ei. Dar în acest caz nu sunt…”, o afirmație care a părut să indice limpede unora o prejudecată față de acuzați. Cu toate acestea, Dunnan a fost acceptat în juriu. Acuzații nu urmăreau cu atenție examinarea juraților. Cu o zi mai înainte, doctorul Jones, psihiatrul care se oferise să-i examineze, discutase cu ei separat, aproximativ două ore. La sfârșitul discuțiilor, le propusese să-și scrie fiecare câte o autobiografie, iar această operație a ocupat timpul acuzaților în orele de constituire a juriului. Așezați la capetele opuse ale mesei avocaților, Hickock a scris cu un stilou, iar Smith cu un creion. Iată ce a scris Smith: M-am născut cu numele de Perry Edward Smith la 27 octombrie 1928, la Huntington, ținutul Elko, statul Nevada, un orășel așezat,

ca să zic așa, la dracu-n praznic. Țin minte că în 1929, familia noastră s-a aventurat la Juneau, statul Alaska. Familia îi cuprindea pe fratele meu, Tex junior (mai târziu și-a schimbat numele în James din cauza ridicolului nume „Tex” și pentru că-l ura pe tata de mic – era opera mamei), pe sora mea Fern (și ea și-a schimbat numele în Joy), pe sora mea Barbara și pe mine. La Juneau, tata distila ilegal alcool. Cred că pe atunci a început mama să se familiarizeze cu alcoolul. Tata și mama au început să se certe. Țin minte că mama îi „distra” pe unii marinari în lipsa tatei. La întoarcerea lui izbucneau bătăi, iar tata, după o luptă violentă, arunca marinarii afară din casă și o bătea pe mama. Eu eram îngrozitor de speriat, de fapt, toți copiii eram înspăimântați. Plângeam. Mă temeam să nu mă bată și pe mine dacă o bătea pe mama. Nu înțelegeam deloc de ce-o bătea, dar îmi dădeam seama că trebuie să fi făcut ceva groaznic. …Mai departe îmi aduc vag aminte c-am locuit la Fort Bragg, statul California. Fratele meu primise în dar un pistol cu alice cu care a împușcat un colibri, dar după ce l-a împușcat i-a părut rău. L-am rugat să mă lase și pe mine să trag cu pistolul. M-a îmbrâncit, spunând că sunt un țânc. M-am înfuriat așa de tare c-am început să plâng. După ce-am terminat cu plânsul, furia mi-a crescut din nou și seara, când pistolul se afla în spatele scaunului pe care ședea fratele meu, l-am luat, i-am dus țeava la ureche și-am strigat: „Poc!”. Tata (sau mama) m-a bătut și m-a obligat să-i cer iertare. Fratele meu avea obiceiul să tragă într-un cal mare și alb, călărit de un vecin care trecea pe lângă casa noastră în drum spre oraș. Vecinul ne-a prins pe fratele meu și pe mine, ascunși într-un tufiș, și ne-a dus la tata, unde am mâncat bătaie, iar fratelui meu ia luat pistolul și eu am fost fericit că i l-a luat! Asta-i tot ce-mi amintesc de pe vremea când locuiam la Fort Bragg. (A, noi, copiii, săream de pe o claie de fân pe un maldăr de fân jos, ținând în mână o umbrelă deschisă.) Amintirea următoare e de peste câțiva ani, când locuiam în Calif.? Nevada? Țin minte o întâmplare foarte urâtă dintre mama și un negru. Noi, copiii, dormeam vara pe o verandă. Unul din paturi se afla chiar sub camera tatei și a mamei. Ne-am uitat cu toții printre perdelele trase pe jumătate și-am văzut

ce se petrece înăuntru. Tata angajase un negru (Sam) pentru treburile de la fermă, în timp ce el lucra undeva mai departe pe șosea. Se întorcea de obicei acasă seara târziu cu camioneta. Nu țin minte desfășurarea evenimentelor, dar presupun că tata a știut sau a bănuit ce se întâmplă. S-a încheiat cu despărțirea dintre tata și mama, iar mama ne-a luat pe noi, copiii, la San Francisco. Mama a fugit cu camioneta tatei și cu numeroasele amintiri aduse de el din Alaska. Cred că asta s-a întâmplat prin 1935 (?)… La San Francisco am intrat în tot felul de încurcături. Începusem să mă înhait cu o bandă în care toți erau mai mari ca mine. Mama era veșnic beată, nu mai reușea să se îngrijească de noi. Zburdam pe unde voiam, ca un coiot. Nu știam de reguli sau disciplină, nu era nimeni care să-mi arate diferența dintre rău și bine. Am trăit de capul meu – pân-am intrat prima oară în bucluc. Am fost trimis deseori la Căminul de Delincvenți Minori fiindcă fugeam de acasă și furam. Îmi amintesc un loc unde am fost trimis. Aveam rinichii slabi și făceam pipi în pat în fiecare noapte. Era foarte umilitor pentru mine, dar nu mă puteam stăpâni. Am fost bătut crunt de supraveghetoare, care m-a înjurat și-a râs de mine în fața băieților. Avea obiceiul să vină la orice oră din noapte să vadă dac-am udat patul. Trăgea cuverturile de pe mine și mă lovea furioasă cu o curea mare de piele neagră, mă smucea din pat, ținându-mă de păr, mă târa până la baie, mă zvârlea în cadă, dădea drumul la apă rece și-mi spunea să mă spăl singur și să spăl și cearceafurile. Fiecare noapte era un coșmar. Mai încolo, i-a venit ideea că ar fi foarte nostim să-mi ungă penisul cu o alifie. O durere aproape insuportabilă. Mă ardea îngrozitor. Mai târziu a fost dată afară. Dar asta nu mi-a schimbat părerea despre ea și despre ceaș fi dorit să-i fac atât ei, cât și tuturor celor care și-au bătut joc de mine. Apoi, deoarece doctorul Jones i-a spus că trebuie să-și termine declarația chiar în acea după-amiază, Smith a sărit la adolescență și la anii când a trăit împreună cu tatăl său, hoinărind prin Vest și Vestul îndepărtat, prospectând, vânând și muncind pe apucate.

L-am iubit pe tata, dar au fost unele momente când dragostea și afecțiunea mi s-au scurs din inimă ca apa care prisosește. Și asta se întâmpla ori de câte ori refuza să-mi înțeleagă problemele. Sămi acorde puțină considerație, libertate de exprimare și să-mi insufle sentimentul răspunderii. A trebuit să-l părăsesc. La șaisprezece ani m-am înrolat în Marina Comercială. În 1948 m-am încorporat în armată. Ofițerul de la recrutare m-a lăsat în pace și mi-a dat calificative mari. De atunci am început să-mi dau seama de importanța educației. Asta n-a făcut decât să-mi sporească ura și amărăciunea față de alții. Am început să mă iau la bătaie. Am aruncat de pe un pod în apă un polițist japonez. Am fost trimis în fața Curții Marțiale fiindcă am distrus o cafenea japoneză. Am fost trimis iarăși în fața Curții Marțiale la Kyoto, în Japonia, deoarece am furat un taxi japonez. Am rămas în armată aproape patru ani. Am avut multe ieșiri în timpul stagiului din Japonia și Coreea. Am rămas în Coreea cincisprezece luni, apoi mi-a venit rândul și m-au trimis înapoi în Statele Unite, unde mi s-a făcut o primire specială, fiind primul veteran din Coreea care se întorcea în Alaska. Articole grozave în ziare, cu fotografia mea, drumul gratuit cu avionul până în Alaska, toate onorurile… Mi-am terminat serviciul militar la Fort Lewis, statul Washington. Creionul lui Smith alerga pe hârtie aproape indescifrabil, grăbindu-se să ajungă la evenimentele mai recente: accidentul de motocicletă care îl schilodise și spargerea din Phillipsburg, statul Kansas, de pe urma căreia fusese condamnat pentru prima oară la închisoare. …Am fost condamnat de la cinci la zece ani pentru spargere, jaf și evadare. Am avut sentimentul că mi s-a făcut o foarte mare nedreptate. Cât am stat la închisoare m-am amărât mult. La eliberare se așteptau să plec în Alaska, împreună cu tata, ceea ce n-am făcut, am lucrat o vreme în Nevada și Idaho, m-am dus la Las Vegas, apoi în Kansas, unde am intrat în buclucul ăsta. N-o să mai am timp să relatez altele. Se semnă și adăugă un post-scriptum:

Aș vrea să vorbesc din nou. Sunt multe lucruri pe care nu le-am spus și care v-ar putea interesa. M-am bucurat întotdeauna imens să mă aflu printre oameni cu un scop în viață și cu simțul jertfei pentru îndeplinirea acelui scop. Am simțit acest lucru și despre dumneavoastră când v-am întâlnit. Hickock nu a scris cu intensitatea complicelui său. S-a oprit deseori să asculte întrebările puse vreunui jurat sau să se zgâiască la fețele din jurul lui, în special și cu vădită antipatie la figura musculoasă a procurorului districtual, Duane West, de aceeași vârstă cu el, douăzeci și opt de ani. Dar declarația lui, scrisă cu litere stilizate, semănând cu ploaia ce cade pieziș, s-a încheiat mai înainte ca tribunalul să-și întrerupă lucrările în ziua aceea. Am să încerc să vă povestesc tot ce știu despre mine, deși cea mai mare parte a copilăriei, cam până la vârstă de zece ani, mi-e neclară. Anii de școală s-au scurs la fel ca ai celor mai mulți băieți de vârstă mea. Am avut partea mea de bătăi, întâlniri cu fete și alte lucruri obișnuite pentru un băiat în creștere. Viața acasă s-a scurs de asemenea normal, dar după cum v-am mai spus, rar mi se îngăduia să ies din curte și să-mi văd tovarășii de joacă. Tatăl meu era foarte strict cu noi, băieții [cu fratele lui și cu el], în această privință. Trebuia să-l ajut pe tata la multe din treburile casei… Nu-mi amintesc decât o singură ceartă mai importantă între tata și mama. Nu mai știu despre ce s-au certat… Tata mi-a cumpărat o bicicletă și cred c-am fost cel mai mândru băiat din oraș. Era o bicicletă de fată și-a schimbat-o cu una de băiat. A vopsit-o toată și-arăta ca nouă. Când eram mic am avut o groază de jucării dacă ținem seama de posibilitățile bănești ale familiei mele. Am fost întotdeauna, cum s-ar zice, pe jumătate săraci. Niciodată ruinați, dar de multe ori în pragul sărăciei. Tata muncea din greu și-a făcut tot ce-a putut ca să avem ce ne trebuie. Și mama muncea din greu. Casa era întotdeauna curată, iar noi aveam o mulțime de haine curate. Țin minte că tata obișnuia să poarte șepci din acelea turtite și demodate și mă silea și pe mine

să le port, deși nu-mi plăceau… La liceu am învățat într-adevăr bine, în primul sau în primii doi ani am luat note peste medie. Pe urmă însă am început să mă cam las pe tânjală. Aveam o prietenă. Era o fată drăguță și doar o sărutam, nu încercam s-o pipăi. Mă mulțumeam să-i fac curte… La liceu am practicat toate sporturile și-am primit în total nouă titluri onorifice. La baschet, fotbal, alergări și baseball. Cel mai bun an al meu a fost ultimul an de școală. N-avusesem niciodată o relație serioasă, ci doar aventuri. Atunci am avut prima mea legătură. Firește, le-am spus băieților c-am cunoscut o groază de fete… Am primit oferte de la două universități să joc pentru ele, dar nu m-am dus la niciuna. După ce-am terminat liceul m-am angajat la Căile Ferate Santa Fe și-am rămas acolo până în iarna următoare, când am fost concediat. În primăvară am găsi o slujbă la Compania Auto Roark. Am lucrat acolo cam vreo patru luni, când am suferit un accident grav cu o mașină a companiei. Am stat în spital mai multe zile, cu numeroase răni la cap. În această stare, n-am putut să-mi găsesc altă slujbă, așa că mai toată iarna am șomat. Între timp, am cunoscut o fată și m-am îndrăgostit de ea. Tatăl ei era predicator baptist și se împotrivea legăturii noastre. În iulie ne-am căsătorit. Tatăl ei a făcut un scandal groaznic până când a aflat că e însărcinată. Nu mi-a dorit totuși noroc, iar norocul m-a ocolit întotdeauna. După ce ne-am căsătorit, am lucrat la o benzinărie de lângă Kansas City. Munceam de la opt seara la opt dimineața. Uneori, nevastă-mea stătea cu mine toată noaptea, se temea că no să pot rămâne treaz, așa că venea să mă ajute. Pe urmă am primit o ofertă să mă angajez la Perry Pontiac, pe care am acceptat-o cu bucurie. Eram foarte mulțumit de slujba mea, deși nu câștigam prea mulți bani – șaptezeci și cinci de dolari pe săptămână. Mă înțelegeam bine cu ceilalți angajați și patronul ținea la mine. Am lucrat acolo cinci ani… în timpul ăsta am început să fac unele din cele mai josnice lucruri din viața mea… Hickock își dezvăluie aici tendințele pedofile și după ce descrie câteva experiențe, continuă:

Știu că e rău. Dar pe atunci nu mă gândeam dacă e bine sau rău. Ca și furatul. Mi se părea o simplă pornire. Iată un amănunt pe care nu vi l-am spus niciodată despre afacerea Clutter: înainte dea mă duce la ei acasă, știam c-o să fie o fată acolo. Cred că motivul principal pentru care m-am dus n-a fost jaful, ci violul, la care m-am gândit îndelung. E unul din motivele pentru care n-am vrut să renunț când am pornit amândoi… Chiar când am văzut că nu-i niciun seif. I-am făcut unele avansuri tinerei Clutter când eram în casă. Dar Perry nu m-a slăbit o clipă. Sper că n-o să afle nimeni cu excepția dumneavoastră, fiindcă nu i-am spus nici măcar avocatului meu. Mai sunt și alte lucruri pe care ar fi trebuit să vi le spun, dar mă tem că o să le afle familia mea. Fiindcă mă rușinez mai mult de ele (de lucrurile pe care le-am săvârșit) decât de spânzurătoare. Am fost bolnav. Cred că din cauza accidentului de mașină. Crize de leșin, iar uneori îmi curgea sânge din nas și din urechea stângă. Am avut o astfel de criză în casa unor oameni numiți Crist – locuiesc mai la sud de părinții mei. Nu de mult mi-am scos din cap un ciob de sticlă. Îmi ieșea prin colțul ochiului. M-a ajutat tata să-l scot… Bănuiesc c-ar trebui să vă povestesc ce anume a contribuit la divorțul meu și cum am ajuns la închisoare. A început în primăvara anului 1957. Soția mea și cu mine locuiam într-un apartament la Kansas City. Am renunțat la slujba de la compania auto și-am deschis un garaj. Am închiriat garajul de la o femeie cu o noră pe nume Margaret. Am întâlnit-o pe fată într-o zi pe când lucram și ne-am dus să bem o cafea. Soțul ei era concentrat la Corpul de Infanterie. Pe scurt, am început să ne vedem. Nevastă-mea a cerut divorțul. Am început să mă gândesc că nu-mi iubisem, în fond, niciodată soția. Pentru că, dac-aș fi iubit-o, n-aș fi făcut toate lucrurile pe care le-am făcut. Așa că nu m-am opus divorțului. Am început să beau și-am fost beat aproape o lună. Mi-am neglijat treburile, am cheltuit mai mult decât câștigam, am plasat cecuri false și până la urmă m-am făcut hoț. Din acest ultim motiv am fost trimis la penitenciar… Avocatul meu mi-a spus c-ar trebui să fiu sincer cu dumneavoastră, fiindcă mă puteți ajuta. Și, cum știți, am nevoie de ajutor.

A doua zi, miercuri, s-a deschis în fine procesul. Pentru prima dată au fost admiși în sală și spectatorii obișnuiți – o încăpere destul de mică, unde nu încăpeau decât un număr modest dintre cei ce solicitaseră la ușă să intre. Locurile cele mai bune fuseseră rezervate celor douăzeci de membri ai presei, ca și unor persoane deosebite, cum ar fi părinții lui Hickock și ai lui Donald Cullivan (care, la cererea avocatului lui Perry Smith, venise din Massachusetts să depună mărturie în favoarea fostului său prieten din armată). Se zvonise că cele două supraviețuitoare din familia Clutter au să fie și ele prezente. Nu au venit și nici n-au luat parte la vreuna din ședințele următoare. Familia a fost reprezentată de fratele mai mic al domnului Clutter, Arthur, care parcursese o sută șaizeci de kilometri cu mașina. El a declarat ziariștilor: „Vreau doar să mă uit bine la ei [la Smith și la Hickock]. Vreau să văd ce fel de animale sunt. Dac-ar fi după mine, i-aș rupe în bucăți”. A luat loc chiar în spatele acuzaților și i-a fixat cu o intensitate unică, de parcă ar fi voit să le zugrăvească portretele din memorie. În curând, de parcă Arthur Clutter l-ar fi forțat cu voința lui, Perry Smith sa întors și l-a privit și a recunoscut o figură foarte asemănătoare celui pe care îl ucisese: aceiași ochi blânzi, aceleași buze subțiri și bărbie fermă. Perry, care mesteca gumă, s-a oprit din mestecat. Și-a coborât privirea – a trecut un minut – apoi, încet, fălcile și-au reluat mișcarea. Cu excepția acestui moment, Smith și Hickock au adoptat la tribunal o atitudine dezinteresată și indiferentă. Când judecătorul l-a chemat pe primul martor, au continuat să mestece gumă și au bătut din picioare cu o nerăbdare indolentă. Nancy Ewalt. Iar după Nancy, Susan Kidwell. Tinerele au descris ceau văzut în ziua de duminică, 15 noiembrie, când au intrat în casa Clutter: odăile liniștite, poșeta goală de pe dușumeaua din bucătărie, lumina soarelui într-un dormitor și colega lor Nancy Clutter, într-o baltă de sânge. Apărătorii au renunțat la contrainterogatoriu, procedând aplicat și față de următorii trei martori (tatăl lui Nancy Ewalt, Clarence, șeriful Earl Robinson și procurorul districtual, dr. Robert Fenton), fiecare adăugând câte ceva despre evenimentele din acea dimineață însorită de noiembrie: descoperirea, în cele din urmă, a celor patru victime și descrierea felului cum arătau, iar din partea doctorului Fenton un diagnostic clinic al cauzelor: „Traume serioase la creier și

deformări vitale ale craniului, produse de gloanțe”. Apoi a venit la bară Richard G. Rohleder. Rohleder e anchetator-șef în poliția din Garden City. Are mania fotografiilor și se pricepe bine. Rohleder a scos fotografiile, care, odată developate, au dezvăluit urma tălpii prăfuite a lui Hickock în pivnița casei Clutter, urme pe care aparatul le-a detectat, deși erau invizibile ochiului omenesc. Tot el fotografiase cadavrele, surprinsese imaginile acelor scene ale morții, asupra cărora meditase necontenit Alvin Dewey pe vremea când crimele nu se lămuriseră încă. Mărturia lui Rohleder intenționa să stabilească faptul că el făcuse fotografiile pe care procurorul voia să le folosească în fața tribunalului. Dar avocatul lui Hickock se opuse: — Singurul motiv pentru care au fost aduse fotografiile e de a crea prejudecăți în mintea juraților. Judecătorul Tate înlătură obiecția și admise fotografiile ca dovezi, ceea ce însemna că trebuiau prezentate juraților. În timp ce erau arătate, tatăl lui Hickock se adresă unui ziarist din preajma sa: — Judecătorul ăla! N-am văzut în viața mea om mai răuvoitor. N-are niciun sens să se judece procesul. Locul lui nu e acolo. Păi, omul ăsta a fost unul din cei care au dus pe umeri sicriul la înmormântare. (De fapt, Tate nu cunoștea decât vag victimele și nu asistase la înmormântarea lor.) Dar domnul Hickock a fost singurul care și-a ridicat vocea în fața instanței de judecată, în sala cufundată în cea mai adâncă liniște. În total erau șaptesprezece fotografii și în timp ce treceau din mână în mână, expresia juraților reflecta efectul puternic lăsat de fotografii: obrajii unuia se înroșiră, ca și cum ar fi fost pălmuit, iar câțiva, după ce aruncară o singură privire îngrozită, arătau limpede că sarcina nu-i încânta. Se părea că fotografiile le deschiseseră violent ochii, silindu-i să vadă în sfârșit clar ce lucru adevărat și jalnic li se întâmplase unui vecin, soției și copiilor lui. Îi uimi, îi înfurie, iar cei mai mulți dintre ei, printre care și farmacistul și administratorul galeriei de popice, se holbară la acuzați cu un dispreț total. Bătrânul domn Hickock clătina trist din cap, murmurând necontenit: — N-are sens. N-are absolut niciun sens să-i judece.

Ultimul martor al zilei a fost acel „om misterios” pe care-l anunțase acuzarea. Insul care dăduse informația ce dusese la arestarea acuzaților: Floyd Wells, fostul tovarăș de celulă al lui Hickock. Deoarece ispășea încă o condamnare la Penitenciarul de Stat din Kansas și se afla de aceea în pericol să devină ținta răzbunării celorlalți deținuți, Wells nu fusese niciodată declarat informator. Acum, pentru a putea depune în siguranță mărturie la judecată, fusese scos din închisoare și ținut într-o mică temniță dintr-un ținut alăturat. Cu toate acestea, trecerea lui Wells prin sala de judecată spre bara martorilor avu loc cu mișcări ciudat de furișe, ca și cum s-ar fi așteptat să întâlnească un asasin pe drum, iar când trecu de Hickock, acesta strâmbă din buze strecurându-i câteva cuvinte urâte. Wells se prefăcu că nu bagă de seamă. Dar, întocmai ca un cal care aude șuieratul șarpelui cu clopoței, se feri de apropierea otrăvită a omului trădat. Așezându-se la bară, se uită fix înainte – tipul pălmașului de fermă, scund și cu bărbia cam teșită, îmbrăcat într-un costum albastru închis, foarte decent, cumpărat pentru această ocazie de statul Kansas, interesat ca cel mai important martor al lui să arate respectabil și, în consecință, demn de crezare. Mărturia lui Wells, pusă la punct prin repetiții înainte de proces, era la fel de decentă ca și exteriorul lui. Susținut de încurajările pline de simpatie ale lui Logan Green, martorul recunoscu pe loc că mai demult lucrase cam un an ca muncitor la ferma River Valley. Continuă prin a spune că zece ani mai târziu, ispășindu-și o condamnare pentru jaf, se împrietenise cu un alt spărgător condamnat, Richard Hickock, căruia îi descrisese familia și ferma Clutter. — Ascultă, întrebă Green, în timpul discuțiilor dumitale cu domnul Hickock s-a pomenit între voi ceva despre domnul Clutter? — Da, am vorbit destul de mult despre domnul Clutter. Hickock mi-a spus c-o să fie în curând eliberat condiționat și c-o să plece în Vest să caute o slujbă. Că s-ar opri din drum să vadă dacă domnul Clutter nu-l putea angaja. I-am spus cât de bogat era domnul Clutter. — Asta a părut să-l intereseze pe domnul Hickock? — Da, dorea să știe dacă domnul Clutter n-avea un seif pe-acolo. — Domnule Wells, credeai pe atunci că există un seif casa Clutter? — Ei bine, e atât de mult de când am lucrat la el. Am crezut că au un

seif. Știam că exista un fel de dulăpior… M-am pomenit după aceea că [Hickock] spune că are de gând să-l jefuiască pe domnul Clutter. — Ți-a spus ceva despre modul cum avea să comită jaful? — Mi-a spus că dacă o să dea lovitura, n-o să lase martori. — A declarat într-adevăr ce avea de gând să le facă martorilor? — Da, mi-a spus că probabil o să-i lege, o să-i jefuiască și o să-i ucidă. După ce stabili vădita premeditare de gradul întâi, Green lăsă martorul pe seama apărării. Bătrânul domn Fleming, un avocat clasic de țară, mai familiarizat cu procesele de terenuri decât cu actele criminale, deschise contrainterogatoriul. Scopul întrebărilor lui, așa cum reieși în curând, era de a introduce un subiect evitat până atunci cu prudență de acuzare: rolul jucat de Wells în planul asasinatului, ca și propria lui responsabilitate morală. — Nu i-ai spus nimic, îi spuse Fleming, grăbit să ajungă la fondul problemei, domnului Hickock pentru a-l descuraja să vină aici, să-i jefuiască și să-i ucidă pe cei din familia Clutter? — Nu. Toți de-acolo [de la Penitenciarul de Stat din Kansas] trăncănesc verzi și uscate, nu le dai nicio atenție, pentru că-ți închipui că-s doar vorbe goale. — Vrei să spui c-ați trăncănit doar și că n-ați vorbit serios? Nu i-ai dat dumneata [lui Hickock] ideea că domnul Clutter avea un seif? Ai vrut ca domnul Hickock să te creadă, nu? În felul său calm, Fleming își chinuia martorul. Wells se apucă de cravată, ca și cum brusc nodul ar fi fost prea strâns. — Și-ai vrut să-l convingi pe domnul Hickock că domnul Clutter are o groază de bani, nu? — Da, i-am spus că domnul Clutter avea o groază de bani. Fleming ceru să i se povestească de-a fir a păr, încă o dată, cum îl informase Hickock pe Wells de planurile lui violente în privința familiei Clutter. Apoi, cuprins parcă de o durere, avocatul spuse trist: — Și nici atunci n-ai încercat să-l descurajezi? — N-am crezut că vorbește serios. — Nu l-ai crezut. Atunci de ce, când ai auzit c-a avut loc crima aceea, de ce-ai crezut că el e vinovatul? — Fiindcă fusese săvârșită exact cum spusese el, replică Wells

țanțoș. Harrison Smith, cel mai tânăr din cei doi avocați ai apărării, porni ofensiva. Luând un aer agresiv și batjocoritor ce părea forțat, căci era, de fapt, un om blând și binevoitor, îl întrebă pe martor dacă n-are vreo poreclă. — Nu. Mi se spune doar „Floyd”. — Nu ți se spune „Turnătorul”? îi răspunse disprețuitor avocatul. „Juristul?” — Mi se spune doar „Floyd”, repetă el cam mâhnit. — De câte ori ai fost la închisoare? — Cam de trei ori. — Ai fost condamnat și pentru sperjur, nu? Martorul negă și spuse că prima dată fusese condamnat fiindcă ar fi condus o mașină fără să aibă permis, că o spargere constituise motivul celei de a doua condamnări, iar a treia, nouăzeci de zile la penitenciarul militar, se datorase unei întâmplări de pe vremea când era soldat. — Eram de pază la un tren. Ne-am cam îmbătat în tren și-am tras cu arma în niște ferestre și în niște becuri. A râs toată lumea. Toată lumea, mai puțin acuzații (Hickock a scuipat pe jos) și Harrison Smith, care îl întrebă pe Wells de ce așteptase câteva săptămâni după ce aflase de tragedia de la Holcomb până să anunțe autoritățile. — Nu așteptai, zise el, să apară cumva ceva? De pildă, o recompensă? — Nu. — N-ai auzit nimic de-o răsplată? Avocatul se referea la recompensa de o mie de dolari oferită de ziarul News Hutchinson pentru informații ce-ar fi dus la arestarea și condamnarea asasinilor familiei Clutter. — Am citit despre ea în ziare. — Asta s-a întâmplat înainte de-a te duce la autorități, nu? Iar când martorul recunoscu, Smith continuă triumfător: — Ce fel de imunitate ți-a oferit procurorul ținutului să vii aici și să depui mărturie? Logan Green protestă:

— Obiecție la formularea întrebării, onorată instanță. Nu există nicio dovadă despre o imunitate oferită cuiva. Obiecția a fost admisă și martorul a fost scutit de alte întrebări. În timp ce părăsea bara, Hickock îi anunță pe cei din jur: — Ticălosul. Dacă cineva ar trebui spânzurat, el e ăla. Uitați-vă la el. O să plece de-aici, o să-și ia răsplata și n-o să pățească nimic. Prevederea lui se dovedi corectă, căci nu mult după aceea, Floyd obținu atât eliberarea condiționată, cât și recompensa. Dar norocul nu l-a ținut mult. A intrat din nou în încurcături și în anii următori a trecut prin mari necazuri. În prezent e clientul închisorii de Stat din Parchman, statul Mississippi, unde ispășește o condamnare de treizeci de ani pentru spargeri cu mâna armată. Vineri, când curtea și-a întrerupt dezbaterile pentru weekend, parchetul își completase probele, folosindu-se de patru agenți speciali ai Biroului Federal de Investigații din Washington. Aceștia, tehnicieni de laborator, specializați în diverse categorii de detectare științifică a crimei, studiaseră dovezile fizice ce stabileau o legătură între acuzați și asasinate (analiza sângelui, urmele pașilor, cartușele goale, frânghia și leucoplastul) și fiecare certificase valabilitatea probelor. În cele din urmă, cei patru agenți ai Biroului de Investigații din Kansas au pus la dispoziție relatări ale interviurilor cu prizonierii și ale mărturiilor făcute de ei la sfârșit. În contrainterogatoriul luat agenților de la Biroul de Investigații din Kansas, avocații apărării, prinși la strâmtoare, au susținut că recunoașterea vinovăției fusese obținută prin căi inadmisibile – interogarea brutală în camere închise, luminate violent și strâmte ca un dulap. Afirmația, lipsită de adevăr, i-a iritat pe detectivi, care au dezvăluit amănunte convingătoare. (Mai târziu, răspunzând unui reporter care l-a întrebat de ce a folosit atât de insistent aceste metode false, avocatul lui Hickock a răspuns sec: „Ce v-ați fi așteptat să fac? Ce dracu’, n-aveam niciun atu. Doar nu puteam să stau cu mâinile în sân. Trebuia să mă vâr și eu pe fir din când în când”.) Martorul acuzării a cărui declarație a fost cea mai dezastruoasă pentru acuzați s-a dovedit Alvin Dewey. Mărturia lui, prima relatare publică a evenimentelor descrise amănunțit în mărturisirea lui Perry Smith, a

apărut cu titluri mari în ziare (DEZVĂLUIREA ORORII UNEI CRIME MAI PRESUS DE CUVINTE – S-AU POVESTIT FAPTE CRUDE ȘI ÎNFRICOȘĂTOARE) și i-a uluit pe ascultători, deși pe niciunul atât de mult ca pe Richard Hickock, care a tresărit, devenind atent și supărându-se când, în decursul explicațiilor, Dewey a spus: — Există o întâmplare pe care mi-a relatat-o Smith și de care n-am pomenit încă. Și anume că după ce membrii familiei Clutter au fost legați, Hickock i-a spus că Nancy Clutter i s-a părut o fată bine și cavea de gând s-o violeze. Smith i-a răspuns lui Hickock că se va împotrivi. Smith mi-a declarat că n-are nici cel mai mic respect pentru un om care nu-și poate stăpâni pornirile sexuale și c-ar fi fost gata să se lupte cu Hickock înainte ca acesta s-o siluiască pe Nancy Clutter. Până atunci, Hickock nu știuse că partenerul lui informase poliția asupra violului plănuit. Nu știa, pe de altă parte, nici că Perry, într-o dispoziție mai amicală, schimbase declarația originală, pretinzând că împușcase singur cele patru victime – fapt dezvăluit de Dewey pe când se apropia de sfârșitul relatării sale: — Perry Smith mi-a comunicat că dorește să schimbe două lucruri din declarația pe care mi-a dat-o. A spus că tot restul faptelor sunt adevărate și corecte. Cu excepția a două amănunte: și anume, a vrut să-mi spună că tot el le-a ucis pe doamna Clutter și pe Nancy Clutter, și nu Hickock. Mi-a spus că Hickock… că nu voia să moară cu gândul că mama lui Dick îl crede pe fiul ei responsabil pentru uciderea vreunui membru al familiei Clutter. Și a mai spus că soții Hickock sunt oameni cumsecade. Așa că de ce să n-o recunoască. La aceste cuvinte, doamna Hickock a început să plângă. Tot timpul procesului stătuse tăcută lângă soțul ei, mototolind în mâini o batistă. Încerca să surprindă de câte ori putea privirea fiului ei, îi făcea semn cu capul și schița un zâmbet, care, deși superficial, îl asigura de loialitatea ei. Era limpede însă că nu se mai putea stăpâni. Izbucni în lacrimi. Câțiva spectatori se uitară la ea și își mutară jenați privirea. Ceilalți rămaseră nepăsători la bocetele ce însoțeau lunga relatare a lui Dewey. Până și soțul ei, poate tocmai fiindcă plânsul nu i se părea un fapt bărbătesc, rămase oarecum nepăsător. În cele din urmă, o reporteră, singura prezentă, o scoase pe doamna Hickock din sala de judecată și o duse la toaleta doamnelor.

Când durerea i se mai potoli, doamna Hickock simți nevoia să i se destăinuie: — Nu prea am cu cine să vorbesc, îi spuse ea însoțitoarei. Nu vreau să spun că oamenii n-au fost binevoitori, vecinii și toți ceilalți. Până și străinii, străini care mi-au trimis scrisori, spunându-mi că-și dau seama ce greu trebuie să-mi fie și că le pare rău. Nimeni nu mi-a spus un cuvânt urât, nici mie, nici lui Walter. Nici chiar aici, unde te-ai fi putut aștepta să se întâmple așa ceva. Au făcut tot posibilul ca să fie prietenoși. Chelnerița de la localul unde mâncăm pune înghețată pe plăcinte și nu o trece în nota de plată. Îi spun să n-o facă, nu pot s-o mănânc. Eram obișnuită să mănânc orice, doar să nu fiu eu mâncată mai întâi. Dar ea pune înghețata ca să fie drăguță cu noi. Sheila, așa o cheamă, zice că n-avem nicio vină pentru ce s-a întâmplat. Dar mie mi se pare că oamenii se uită urât la mine și rămân pe gânduri. Își spun în sinea lor că eu trebuie să fiu într-un fel vinovată. Că nu l-am crescut cum trebuie pe Dick. Poate c-am greșit. Numai că nu-mi dau seama unde am greșit. Mă apucă durerea de cap când încerc să-mi amintesc. Suntem oameni simpli, de la țară, și ne vedem de-ale noastre ca toată lumea. Petreceam câteodată acasă. L-am învățat pe Dick să danseze foxtrot. Mi-a plăcut întotdeauna să dansez, era idealul meu în copilărie. Cunoșteam un băiat, Dumnezeule, dansa nemaipomenit, am câștigat o cupă de argint valsând împreună. Mult timp ne-am gândit să fugim de acasă și să ne facem actori de vodevil. A fost doar un vis. Un vis de copii. Băiatul a plecat din oraș, iar eu mam căsătorit într-o bună zi cu Walter, iar Walter Hickock nu era în stare să facă un pas de dans. Zicea că dacă voiam să tropăi cu cineva, trebuia să mă fi măritat cu un cal. Nimeni n-a mai dansat cu mine până l-am învățat pe Dick, dar el nu prea avea talent, era însă drăguț, Dick era un copilaș cu suflet bun, un copilaș cu sentimente alese. Doamna Hickock își scoase ochelarii, curăță lentilele murdare și îi așeză la loc pe fața ei simpatică și plinuță. — Dick mai are multe calități decât s-a spus aici în sala de judecată. Avocații turuie mereu ce îngrozitor e Dick, că nu-i bun de nimic. Nu-i pot găsi nicio scuză pentru ce-a făcut, pentru rolul jucat. Nu uit familia aia. Mă rog pentru ei în fiecare noapte. Dar mă rog și pentru Dick. Și

pentru băiatul ăsta, Perry. Am greșit când l-am urât. Mi-e doar milă de el. Și să știți, cred că și doamnei Clutter i-ar fi fost milă, dacă era o femeie precum se spune. Curtea se ridicase. Pe coridor, dincolo de ușa toaletei, răsuna tropăiala spectatorilor care părăseau sala. Doamna Hickock spuse că trebuie să plece să-l vadă pe soțul ei. — E pe moarte. Cred că nu-i mai pasă lui așa de mult! Mulți observatori ai procesului au fost nedumeriți de Donald Cullivan, vizitatorul din Boston. Nu puteau înțelege prea bine de ce acest tânăr catolic cumpătat, un inginer talentat, absolvent al Universității Harvard, căsătorit și tată a trei copii, a ales prietenia unui asasin needucat, a unei corcituri cu apucături criminale, pe care nu-l cunoștea decât vag și pe care nu-l văzuse de nouă ani. Cullivan a declarat chiar el: — Nici soția mea nu înțelege. Venirea mea aici a fost un lucru pe care nu mi-l puteam permite, să-mi pierd, cu alte cuvinte, o săptămână din concediu și să cheltuiesc bani de care aveam de fapt nevoie pentru altele. Și totuși, nu puteam să nu vin. Avocatul lui Perry mi-a scris și m-a întrebat dacă nu doream să fiu martor al apărării. În clipa când am citit scrisoarea am înțeles că n-aveam de ales. Fiindcă i-am oferit prietenia mea. Și fiindcă… ei bine, fiindcă eu cred în viața veșnică. Toate sufletele se pot mântui întru Domnul. Mântuirea unui suflet, și anume cel al lui Perry Smith, era o încercare la care doreau foarte mult să ia parte și ajutorul de șerif împreună cu soția lui, catolici înfocați, deși Perry o refuzase categoric pe doamna Meier când ea îi sugerase o întrevedere cu părintele Goubeaux, un preot din localitate. (Perry spusese: „Popii și călugărițele au avut ocazia să-mi mântuie sufletul. Mai am încă cicatricele de-atunci”.) Astfel că în weekend, soții Meier l-au invitat pe Cullivan să ia masa de duminică cu prizonierul, în celula lui. Ocazia oferită, de a-l pofti la masă pe amic, adică de a face pe gazda, îl încântă pe Perry, iar alcătuirea meniului – gâscă sălbatică umplută, cu garnitură de sos, cartofi piure, fasole țucără, salată în aspic, biscuiți calzi, lapte rece, tartă cu vișine, proaspăt coaptă, brânză și cafea – părea să-l preocupe mai mult decât rezultatul procesului, pe care, fără îndoială, nu-l considera o problemă îndoielnică:

— Jurații ăștia din prerie o să voteze cât ai spune pește să fim spânzurați. Uitați-vă la ochii lor. Să fiu al dracului dacă sunt eu singurul criminal din sala de judecată. Toată dimineața de duminică a făcut pregătiri pentru primirea oaspetelui. Era o zi caldă, cu nițel vânt și umbrele frunzelor, ca niște spectre emanate de crengile ce se frecau de fereastra cu gratii a celulei, au stârnit interesul veveriței îmblânzite de Perry. Red fugărea umbrele mișcătoare, în vreme ce stăpânul lui mătura și ștergea praful, freca podeaua, ștergea closetul și aduna de pe pupitru paginile strânse între timp. Pupitrul urma să slujească de masă, iar când Perry termină cu aranjatul, arăta foarte primitor, căci doamna Meier îi pusese la dispoziție o față de masă de olandă, șervete apretate, cele mai bune tacâmuri de argint și farfuriile ei de porțelan. Cullivan a fost impresionat și a fluierat admirativ când cina, servită pe tăvi, a fost așezată pe masă și mai înainte de a lua loc, a cerut voie gazdei să spună o rugăciune. Gazda, fără să-și plece capul, și-a trosnit degetele în timp ce Cullivan, cu fruntea aplecată și cu palmele strânse, a intonat: — Binecuvântează-ne, Doamne, ca și aceste daruri ale Tale pe care le vom primi datorită mărinimiei Tale, prin mila lui Hristos, Domnul nostru. Amin. Perry a remarcat în șoaptă că tot meritul aparținea doamnei Meier. — Ea a făcut toată treaba. Mă bucur că te văd, Don, zise el umplând farfuria oaspetelui. Arăți exact la fel. Nu te-ai schimbat deloc. Cullivan, cu aerul lui de funcționar de bancă prudent, cu părul rărit și cu o figură greu de reținut, a recunoscut că exterior nu se schimbase prea mult. Dar sufletul său, ființa invizibilă, era altă problemă. — Mergeam pe alături. N-am știut că Dumnezeu e singura realitate. Din clipa când înțelegi asta, totul capătă sens. Viața înseamnă ceva… ca și moartea. Băiete, întotdeauna mănânci așa? — Doamna Meier e o bucătăreasă formidabilă, spuse el râzând. Ar trebui să guști din orezul gătit de ea. De când am venit aici, am pus șapte kile pe mine. Sigur, eram cam slab. Am pierdut mult din greutate când călătoream cu Dick pe șosea ca nebunii, fără să apucăm vreodată să mâncăm ca lumea, morți de foame aproape tot timpul. De obicei trăiam ca animalele. Dick fura mereu conserve din magazine.

Fasole fiartă și spaghete la conservă. Le deschideam în mașină și le înfulecam reci. Ca animalele. Lui Dick îi plăcea să fure. La el e o apucătură, o boală. Și eu sunt hoț, dar numai când n-am bani. Dick chiar dacă-ar avea o sută de dolari în buzunar tot fură un baton de gumă de mestecat. Mai târziu, la țigări și cafea, Perry a revenit la subiectul hoțiilor. — Prietenul meu Willie-Jay discuta des despre furturi. Repeta că toate crimele sunt „variante ale furtului”. Inclusiv omorul. Când omori un om, îi furi viața. Cred că sunt așadar un hoț în stil mare. Ascultă, Don… eu i-am omorât. Acolo, la tribunal, bătrânul Dewey a făcut să pară ca și cum aș fi mințit din cauza mamei lui Dick. Ei bine, n-am mințit. Dick ma ajutat, el a ținut lanterna și a cules de pe jos cartușele goale. Asta a fost tot ideea lui. Dar nu i-a împușcat Dick, n-ar fi fost niciodată în stare, deși e al dracului de îndemânatic când e vorba să calce cu mașina un biet câine. M-am întrebat de ce-am făcut-o. Se strâmbă, de parcă problema era ceva nou pentru el, o piatră recent dezgropată, cu o culoare surprinzătoare și necunoscută. — Nu știu de ce, zise el, ca și cum ar fi ținut piatra la lumină, mișcândo într-o parte și într-alta. Am fost supărat pe Dick. Un băiat înfipt și obraznic. Dar nu depindea de el. Sau de teama de-a fi identificat. Eram gata să-mi asum riscurile. Și nu din cauza familiei Clutter. Nu mi-au făcut vreun rău. Ca alții. Cum m-au maltratat unii oameni toată viața. Atât doar că cei din familia Clutter au trebuit să plătească. Cullivan a tatonat terenul, încercând să-și dea seama de adâncimea presupusei căințe a lui Perry. Îl chinuiau, fără îndoială oare, remușcări destul de profunde pentru a stârni în el dorința de-a cere mila și iertarea Domnului? Perry i-a răspuns: — Dacă-mi pare rău? Dacă la asta te referi, ei bine, nu-mi pare rău. N-am niciun fel de remușcări. Aș vrea să am. Dar fapta mea nu mă chinuie deloc. La o jumătate de oră după crimă, Dick glumea și eu râdeam de glumele lui. Poate că nu suntem ființe umane. Sunt însă destul de uman ca să-mi pară rău de mine. Regret că nu pot să ies de aici odată cu tine. Atâta tot. Cullivan a tolerat cu greu o atitudine atât de detașată. Perry era amețit, greșea, nu era cu putință ca un om să fie atât de lipsit de conștiință și de milă. Perry a spus:

— De ce? Soldații nu-și pierd somnul. Omoară și sunt decorați. Oamenii buni din Kansas vor să mă asasineze și un călău oarecare o să fie încântat să-mi atârne ștreangul de gât. E ușor să ucizi, mult mai ușor decât să semnezi un cec fals. Amintește-ți doar: îi cunoșteam pe cei din familia Clutter abia de vreo oră. Dacă i-aș fi cunoscut bine, cred c-aș avea alte sentimente. Nu cred c-aș putea trăi împăcat cu mine. Dar așa cum s-au petrecut lucrurile, parc-aș fi tras la țintă într-o sală. Cullivan a tăcut, iar tăcerea lui l-a tulburat pe Perry, care păru s-o ia drept dezaprobare. — Ce dracu’, Don, nu mă sili să fac pe ipocritul cu tine. Să-ți spun prostii, că-mi pare rău sau că acum îmi vine să mă târăsc în genunchi și să mă rog la Dumnezeu. Aiurelile astea nu-s de mine. Nu pot să recunosc peste noapte ce-am negat întotdeauna. De fapt, tu ai făcut mai multe pentru mine decât a făcut vreodată Dumnezeu ăsta de care zici tu. Sau o să facă vreodată. Mi-ai scris și ai semnat „un prieten”. Atunci când n-aveam niciun prieten. În afară de Joe James. Joe James, i-a explicat el lui Cullivan, era un tânăr tăietor de lemne, un indian cu care locuise împreună odinioară, într-o pădure de lângă Bellingham, statul Washington. Departe de Garden City. La mai bine de trei mii de kilometri. — I-am trimis vorbă lui Joe de încurcăturile în care am intrat. Joe e un tip sărac, are de hrănit șapte copii, dar mi-a promis c-o să vină aici, chiar de-ar fi să facă drumul pe jos. N-a apărut încă și poate că n-o să apară, deși eu cred c-o s-o facă. Joe a ținut întotdeauna la mine. Tu ții la mine, Don? — Da, țin la tine. Răspunsul de o blândețe emfatică al lui Cullivan l-a încântat și măgulit pe Perry. I-a zâmbit și i-a spus: — Atunci trebuie să fii într-o ureche. S-a ridicat brusc, a traversat celula și a luat de jos o mătură. — Nu știu de ce trebuie să mor printre străini. Să las haita asta de vagabonzi de prin prerie să stea în jurul meu și să urmărească cum mă spânzură. Ce porcărie. Mai bine m-aș omorî cu mâna mea. Înălță mătura și apăsă cu firele ei becul aprins din tavan. — Ajunge să-l deșurubez, să-l sparg și să-mi tai venele de la mână.

Asta ar trebui să fac. Cât timp ești tu aici. Cât timp mai e cineva care ține la mine cât de puțin. Procesul a reînceput luni dimineața la ora zece. După nouăzeci de minute curtea s-a retras, pledoariile apărării terminându-se în această scurtă perioadă. Acuzații au refuzat să se apere și, prin urmare, nu s-a mai ridicat problema dacă Hickock sau Smith i-au asasinat cu adevărat pe membrii familiei Clutter. Dintre cei cinci martori, primul a fost domnul Hickock, cu o privire înspăimântată. Deși a vorbit cu o claritate plină de demnitate și cu tristețe, el n-a adus decât un singur element care ar fi îndreptățit o contestație, și anume că fiul său ar fi acționat pradă unei nebunii de moment. Dick, a spus el, suferise răni la cap într-un accident de mașină în luna iulie 1950. Înainte de accident, Dick fusese „un băiat fără griji”, învățase bine la școală, se dovedise prietenos cu colegii și respectuos față de părinți. — N-a dat nimănui nicio bătaie de cap. Harrison Smith, conducând cu blândețe declarațiile martorului, a spus: — Am să te întreb dacă după luna iulie 1950 ați observat vreo schimbare în personalitatea, obiceiurile și faptele fiului dumitale, Richard. — Nu s-a mai comportat ca înainte. — Ce schimbări ați observat? Șovăitor, îngândurat, domnul Hickock a enumerat câteva schimbări: Dick devenise morocănos și agitat, se înhăitase cu oameni mai în vârstă, începuse să bea și să joace jocuri de noroc. — Pur și simplu, nu mai era același om. Ultima afirmație a fost imediat combătută de Logan Green, care a condus contrainterogatoriul. — Domnule Hickock, ați declarat că n-ați avut niciun fel de necazuri cu fiul dumneavoastră decât după 1950? — …Cred c-a fost arestat prin 1949. Un zâmbet sarcastic strâmbă buzele subțiri ale lui Green. — Vă amintiți de ce-a fost arestat? — A fost acuzat c-a intrat prin efracție într-un magazin. — Acuzat? El n-a recunoscut c-a intrat prin efracție?

— Ba da, a recunoscut. — Asta s-a întâmplat în 1949. Și totuși ne spuneți acum că schimbările în atitudinea și purtarea fiului dumneavoastră s-au petrecut după 1950? — Da, cam așa. — Vreți să spuneți că după 1950 s-a făcut om de treabă? Bătrânul fu scuturat de un acces puternic de tuse. Scuipă în batistă. — Nu, spuse el, uitându-se la ce scuipase. N-aș spune asta. — Atunci ce fel de schimbare a avut loc? — Ei bine, e destul de greu de explicat. Pur și simplu nu s-a mai comportat ca înainte. — Vreți să spuneți că și-a pierdut apucăturile criminale? Spiritul avocatului stârni chicote, o rumoare printre jurați în sala judecății, repede înăbușită de privirea severă a judecătorului Tate. Domnul Hickock, scăpat de interogatoriu, a cedat locul la bară doctorului W. Mitchell Jones. Doctorul Jones s-a recomandat curții ca „medic specializat în psihiatrie” și a adăugat în sprijinul calificării sale că a îngrijit peste o mie cinci sute de pacienți din anul când s-a angajat la secția de psihiatrie a Spitalului de Stat din Topeka, statul Kansas. În ultimii doi ani, lucrase la Spitalul de Stat din Larned, unde avea în răspundere pavilionul Dillon, o secție rezervată demenților cu porniri criminale. Harrison Smith l-a întrebat pe martor: — Aproximativ cu câți criminali ați avut de-a face? — Cu vreo douăzeci și cinci. — Domnule doctor, aș vrea să vă întreb dacă-l cunoașteți pe clientul meu, Richard Eugene Hickock. — Da, îl cunosc. — Ați avut prilejul să-l examinați din punct de vedere profesional? — Da, domnule… Am făcut o analiză psihiatrică a domnului Hickock. — Pe baza analizei dumneavoastră, ați ajuns cumva la o opinie dacă Richard Eugene Hickock putea să deosebească binele de rău la vremea când a înfăptuit crimele? Martorul, un om grăsun de douăzeci și opt de ani, cu o față rotundă, dar inteligentă, și de o delicatețe subtilă, a respirat adânc, ca și când s-ar fi pregătit să dea un răspuns, lucru pe care judecătorul l-a

prevenit să nu-l facă. — Puteți să răspundeți la această întrebare prin da sau nu, domnule doctor. Limitați-vă răspunsul la da sau nu. — Da. — Și care e părerea dumneavoastră? — Cred că în cadrul definițiilor obișnuite, domnul Hickock putea să deosebească într-adevăr binele de rău. Silit de legea M’Naghten („a definițiilor obișnuite”), o formulă complet opacă la gradațiile dintre alb și negru, doctorul Jones a fost incapabil să răspundă altfel. Răspunsul lui a constituit firește o decepție pentru avocatul lui Hickock care, în disperare de cauză, l-a întrebat: — Puteți să ne explicați răspunsul dumneavoastră? Era inutil, căci, deși doctorul Jones a acceptat să dea explicații, procurorul avea dreptul să se opună, ceea ce a și făcut, citind faptul că la o întrebare justificată legea din Kansas nu îngăduia decât un răspuns limitat la da sau nu. Obiecția a fost admisă și martorul a plecat. Dacă doctorului Jones i s-ar fi îngăduit, totuși, să continue să vorbească, iată ce-ar fi declarat: „Richard Hickock are o inteligență peste medie, înțelege ușor ideile noi și posedă un fond larg de informații. E atent la ce se petrece în jur și nu trădează niciun semn de confuzie sau de dezorientare mintală. Are o gândire bine organizată, logică și aparent cu priză la realitate. Deși n-am găsit urmele obișnuite ale unor leziuni organice la creier – pierderea memoriei, formarea unor idei fixe, deteriorarea intelectului –, accidentul nu poate fi scos cu totul din discuție. A suferit răni serioase la cap, care au provocat un șoc cerebral și pierderea cunoștinței timp de mai multe ore în 1950, fapt constatat de mine prin verificarea registrelor spitalului. Afirmă că a avut crize de pierdere a cunoștinței, perioade de amnezie și migrene, iar o mare parte din atitudinea lui antisocială s-a manifestat de atunci. N-a fost supus niciodată vreunor analize medicale care să confirme sau să infirme sigur existența unor resturi de leziuni pe creier. Sunt indicate analize medicale clare mai înainte de a se putea afirma că există o apreciere completă… Hickock dădea într-adevăr semne de anomalie afectivă. Faptul că știa ce face, și totuși a continuat reprezintă probabil cea mai limpede demonstrație a acestei anomalii. E o persoană impulsivă în acțiuni, capabilă să săvârșească lucruri fără

să se gândească la consecințele sau neplăcerile viitoare pentru el sau alții. Nu pare în stare să învețe din experiență și vădește o alternanță neobișnuită de perioade de activitate productivă și acțiuni complet iresponsabile. Nu suportă sentimentele de frustrare ca o persoană normală și nu reușește să se lepede de aceste sentimente decât printr-o continuă activitate antisocială… Are o părere foarte proastă despre sine și în secret se simte inferior altora și deficient din punct de vedere sexual. Aceste sentimente par compensate din plin de himerele de a fi bogat și puternic, de tendința de-a se lăuda cu faptele lui, de-a cheltui banii, când îi are, pe petreceri, ca și de nemulțumirea că la serviciu a avansat, desigur, lent, nu cum se aștepta… Îl jenează relațiile cu alte persoane, dovedind o incapacitate patologică de a forma și menține legături de prietenie mai statornice. Deși susține că respectă normele morale curente, pare evident neinfluențat de ele în acțiunile lui. Pe scurt, denotă caracteristicile destul de tipice a ceea ce din punct de vedere psihiatric se numește un dezechilibru grav de caracter. E important să se ia măsuri pentru a se înlătura posibilitatea unor leziuni organice pe creier, căci, dacă ele există, ar fi putut influența în mare măsură purtarea lui în timpul ultimilor ani și la momentul crimei”. Dar, în afara pledoariei oficiale în fața juriului, care nu avea să aibă loc decât a doua zi, declarația psihiatrului a pus capăt planului de apărare în favoarea lui Hickock. Venea acum rândul lui Arthur Fleming, avocatul mai în vârstă al lui Smith. El a prezentat patru martori: pe reverendul James E. Post, duhovnicul protestant al închisorii de Stat din Kansas, pe Joe James, prietenul indian al lui Perry, care reușise să sosească în acea dimineață cu autobuzul, după ce călătorise o zi și două nopți de la căminul lui din pustiul din nord-vestul îndepărtat; pe Donald Cullivan și din nou pe doctorul Jones. Cu excepția ultimului, restul veneau ca „martori în ce privea caracterul acuzatului”, persoane de la care se aștepta să-i atribuie acestuia câteva virtuți omenești. Dar n-au spus cine știe ce, deși fiecare a apucat să formuleze observații vag favorabile, mai înainte să se opună procurorul, susținând că astfel de aprecieri personale erau „incompetente, lipsite de interes și nefondate”, reducându-i astfel la tăcere. Joe James, de pildă, cu părul lui negru și cu pielea și mai întunecată

ca a lui Perry, o siluetă agilă, într-o cămașă de vânătoare decolorată și încălțat în mocasini, părea să fi apărut chiar atunci în mod misterios din umbrele pădurilor. El a declarat tribunalului că acuzatul a locuit la el din când în când, mai mult de doi ani. — Perry era un băiat de treabă, toți vecinii țineau la el, din câte știu eu, n-a făcut niciodată ceva urât. Procurorul l-a oprit imediat. Și l-a oprit și pe Cullivan când a declarat: „Când l-am cunoscut eu pe Perry în armată, era un tip foarte de treabă”. Reverendul Post a rezistat mai mult, căci n-a încercat să facă complimente directe acuzatului, ci a descris cu afecțiune o întâlnire cu el la închisoarea din Lansing. — L-am cunoscut pe Perry Smith când a venit la biroul meu de lângă capela închisorii cu un tablou pictat de el, un portret în pastel al lui Iisus Hristos. Dorea să mi-l dea să-l atârn în capelă. A rămas de atunci atârnat pe peretele din biroul meu. — Aveți o fotografie a acestui tablou? întrebă Fleming. Preotul avea un plic de fotografii. Dar atunci când le scoase, evident cu intenția de-a le împărți printre jurați, Logan Green, ieșindu-și din fire, sări în picioare: — Dacă domnul președinte îmi îngăduie, e cu totul exagerat… Domnul președinte se îngriji ca lucrurile să se oprească aici. Fu rechemat doctorul Jones și după formalitățile prin care trebuie și la prima înfățișare, Fleming îi puse întrebarea crucială: — Din conversația și cercetarea lui Perry Edward Smith, v-ați format o părere dacă deosebea binele de rău în momentul când a avut loc crima care se judecă în acest proces? Din nou, tribunalul atrase atenția martorului: — Răspundeți prin da sau nu dacă v-ați format o părere. — Nu. În mijlocul murmurelor de surprindere, Fleming, mirat și el, spuse: — Puteți declara juriului de ce n-aveți nicio părere? — Acest om n-are nicio părere, asta-i tot, spuse Green. Și, din punct de vedere legal, aici s-a oprit totul. Dar dacă i s-ar fi îngăduit doctorului Jones să discute motivele ezitării sale, iată ce-ar fi declarat: „Perry Smith denotă trăsături ferme ale mai

multor boli mintale grave. Copilăria lui, așa cum mi-a fost povestită și am verificat-o prin fragmente din registrele închisorii, a fost marcată de brutalitate și de lipsa de interes a ambilor părinți. Se pare că a crescut fără nicio îndrumare, lipsit de dragoste și fără să fi absorbit vreun sens exact al valorilor morale… E interesat și extrem de atent la ce se petrece în jur și nu arată niciun semn de confuzie. Are o inteligență peste medie și posedă informații bogate, dacă ținem seama de educația lui rudimentară… Dintre trăsăturile structurale ale personalității sale, două se detașează ca fiind în mod deosebit patologice. Prima o constituie orientarea lui «paranoică» în fața lumii. E bănuitor și neîncrezător în ceilalți, are tendința să creadă că se acționează împotriva lui și se simte tratat nedrept și neînțeles. E exagerat de sensibil la criticile altora și nu suportă să râdă cineva de el. Simte imediat disprețul sau insultele în vorbele altora și e deseori în stare să interpreteze greșit sfaturile bine intenționate. Simte că are mare nevoie de prietenie și înțelegere, dar refuză să se încredințeze cuiva, iar când o face, se așteaptă să fie greșit înțeles sau chiar trădat. În evaluarea intențiilor și sentimentelor altora, capacitatea lui de a deosebi situația reală de proiecțiile propriei minți e foarte slabă. Grupează în mod obișnuit toți oamenii la un loc, ca fiind ipocriți, ostili lui și meritând să sufere tot ce ar fi în stare să le facă. Asemănătoare cu prima trăsătură este și o a doua, o furie mereu prezentă, slab controlată, ușor declanșabilă dacă apare cel mai mic sentiment că e înșelat, disprețuit sau considerat inferior de către alții. În cea mai mare parte, furiile lui din trecut s-au îndreptat spre persoane ce reprezentau o autoritate – tatăl, fratele lui, un sergent din armată, funcționarul de care depindea eliberarea lui – și l-au condus de mai multe ori la o purtare foarte agresivă. Atât el, cât și cunoscuții lui erau conștienți de aceste accese de furie, care, cu cuvintele lui, «se stârnesc în el», ca și de slabul control pe care-l are asupra lor. Când furia era îndreptată împotriva lui însuși, ea îi provoacă idei de sinucidere. Forța deplasată a furiei sale, ca și lipsa capacității de a o ține în frâu sau de a o dirija reflectă o slăbiciune fundamentală în structura personalității sale… În afara acestor trăsături, pacientul trădează semne ușoare și premature de dezordine în procesul de gândire. Dispune de slabe posibilități de a-și organiza

gândirea, pare incapabil să-și supravegheze sau să-și rezume modul de-a gândi, încurcându-se și uneori pierzându-se în amănunte, iar unele din gândurile lui reflectă o calitate «magică», un fel de dispreț față de realitate… A avut puține legături emotive cu alte persoane, iar aceste relații se destrămau la cea mai mică criză. Nu-i prea pasă de ceilalți, în afara unui foarte mic cerc de prieteni, și acordă o valoare redusă vieții omenești. Această detașare emoțională și blândețea lui în unele prilejuri reprezintă o altă dovadă evidentă a anomaliilor lui mintale. Pentru a formula un diagnostic psihiatric mai exact ar fi necesar să se întreprindă o cercetare mai largă, dar structura actuală a personalității sale e foarte apropiată de cea a unei reacții paranoicschizofrenice.” E semnificativ faptul că un veteran foarte respectat în domeniul psihiatriei legale, doctorul Joseph Satten, de la clinica Menninger din Topeka, statul Kansas, s-a consultat cu doctorul Jones și a confirmat aprecierile acestuia asupra lui Hickock și Smith. Doctorul Satten, care a acordat apoi cazului o deosebită atenție, sugerează că, deși crima nu ar fi avut loc fără un oarecare conflict între făptași, ea a reprezentat în esență un act al lui Perry Smith care, după părerea doctorului, constituie tipul criminalului descris de el într-un articol: „Crima fără un motiv aparent. O cercetare asupra destrămării personalității”. Articolul, publicat în The American Journal of Psychiatry (iulie 1960) și scris în colaborare cu trei colegi, Karl Menninger, Irwin Rosen și Martin Mayman, își declară obiectivul de la bun început: „În încercările de a stabili răspunderea penală a criminalilor, legea încearcă să-i împartă (așa cum împarte toți delincvenții) în două grupe, cei «cu mintea limpede” și cei «cu mintea rătăcită». Se crede că asasinul cu «mintea limpede» a acționat din motive raționale ce pot fi înțelese, deși sunt condamnabile, iar că cei «cu mintea rătăcită» au fost conduși de motive iraționale și fără sens. Când motivele raționale sunt evidente (de pildă, un om omoară pentru un câștig) sau când motivele iraționale sunt întovărășite de concepții false și halucinații (de pildă, un pacient paranoic îl ucide pe cel care își închipuie el că-l persecută), situația prezintă puține probleme pentru un psihiatru. Dar asasinii care par raționali, coerenți și stăpâni pe ei și ale căror acte criminale au totuși un caracter bizar și aparent fără sens ridică o

problemă dificilă dacă se ține seama de faptul că tribunalul nu cade de acord, iar rapoartele despre acuzat sunt evident contradictorii. Teza noastră susține că psihopatologia unor astfel de criminali dă naștere cel puțin unui sindrom specific, pe care îl vom descrie. În general, acești indivizi sunt predispuși să-și piardă aproape complet autocontrolul, ceea ce face posibilă exprimarea deschisă a unei violențe primitive, născută din șocuri traumatice anterioare și devenite acum inconștiente”. Autorii, în cadrul unui proces de recurs, examinaseră patru oameni condamnați pentru crime aparent nemotivate. Toți fuseseră examinați înaintea procesului lor și diagnosticați: „fără psihoze” și „cu mintea limpede”. Trei dintre ei așteptau să fie executați, în timp ce al patrulea ispășea o condamnare pe viață. În fiecare din aceste cazuri, se ceruse o examinare psihiatrică suplimentară, fiindcă cineva – fie avocatul, fie o rudă sau un prieten – fusese nemulțumit de explicațiile psihiatrice date mai înainte și ridicase următoarea întrebare: „Cum e cu putință ca o persoană cu o minte atât de limpede cum pare acest om să comită un act atât de dement ca acela pentru care a fost judecat?”. După ce i-au descris pe cei patru criminali și crimele lor (un soldat negru care a mutilat și tăiat în bucăți o prostituată, un muncitor care a strangulat un băiat de paisprezece ani când acesta i-a refuzat avansurile sexuale, un caporal care a omorât cu lovituri de bâtă un alt băiat, închipuindu-și că victima își bate joc de el, și un funcționar de la un spital care a înecat o fetiță de nouă ani, ținându-i capul sub apă), autorii au cercetat aspectele asemănătoare. Bărbații au fost ei înșiși, au scris autorii, uimiți de motivele pentru care au ucis victimele, persoane relativ necunoscute lor, iar în fiecare caz criminalul pare să se fi scufundat într-o transă disociativă, asemănătoare visului, din care s-a trezit „având brusc revelația” că își atacă victima. „Descoperirea cea mai uniformă și poate cea mai semnificativă a constituit-o o lungă perioadă de pierdere a controlului asupra impulsurilor agresive. De pildă, trei dintre oameni, în cursul vieții lor, luaseră deseori parte la bătăi care nu fuseseră simple certuri și care s-ar fi transformat în atacuri criminale dacă n-ar fi fost împiedicați de alții”. Iată, pe scurt, alte câteva observații cuprinse în studiu: „În ciuda violenței din viața

lor, toți oamenii își creaseră imagini de sine în rolul unor ființe inferioare, slabe și dezadaptate. Trecutul lor a dezvăluit în cazul fiecăruia un înalt grad de inhibiție sexuală. Pentru ei toți, femeile adulte reprezintă creaturi amenințătoare, iar în două cazuri, s-au manifestat chiar perversiuni sexuale evidente. Toți au avut de asemenea sentimentul, în anii de tinerețe, că erau considerați «fătălăi», decrepiți din punct de vedere fizic sau bolnăvicioși… În toate patru cazurile, a existat o dovadă în trecut a unor stări anormale de conștiință, legate deseori de izbucniri de violență. Doi dintre bărbați au declarat că au avut stări grave de disociere, de tipul transelor, în timpul cărora s-a observat o purtare violentă și bizară, în timp ce ceilalți doi au declarat crize de amnezie mai puțin grave și poate mai puțin organizate. În timpul momentelor de violență reală, s-au simțit deseori izolați de ei înșiși, ca și cum ar fi privit totul din exterior… S-a remarcat totodată, în perspectiva trecută a tuturor cazurilor, apariția unor violențe extreme din partea părinților în timpul copilăriei… Un om a declarat: «Mă biciuia de câte ori mă întorceam cu spatele». Un altul a suferit multe bătăi violente pentru a fi «vindecat» de bâlbâiala și de «crizele» lui, ca și pentru a-l pedepsi pentru purtarea lui presupus «rea»… Actele de violență extremă, fie și fantasmatică, observată în realitate sau trăită cu adevărat de copil se integrează în ipoteza psihanalitică după care expunerea copilului la stimuli excesiv de puternici înainte ca el să-i poată domina e strâns legată de defectele timpurii în formarea imaginii de sine și de gravele tulburări interioare în controlul impulsurilor. În toate aceste cazuri a existat dovada unor frustrări în etapa timpurie a vieții. Frustrarea e posibil să fi implicat o absență prelungită sau repetată a unuia sau ambilor părinți, o viață de familie haotică, în care părinții erau necunoscuți, sau o respingere fățișă a copilului de către unul sau ambii părinți, astfel încât copilul a fost crescut de alții… S-a remarcat prezența tulburărilor în organizarea afectelor. E foarte semnificativ că acești oameni manifestau tendința să simtă ură sau mânie în legătură cu acțiuni violente. Niciunul nu a mărturisit vreun sentiment de furie în legătură cu crima și nici n-a manifestat o mânie puternică sau pronunțată, deși fiecare era capabil de agresiuni enorme și brutale… Legăturile lor cu ceilalți erau de natură

superficială și reci, ceea ce le dădea acestor bărbați o notă de singurătate și izolare. Pentru ei, oamenii nu aveau o existență reală, astfel că reacțiile lor erau lipsite de căldură ori de alte manifestări pozitive (fie chiar și de mânie)… Cei trei condamnați la moarte resimțeau emoții foarte slabe în privința sorții lor și a victimelor. Vinovăția, deznădejdea și căința lipseau în mod izbitor… Astfel de indivizi pot fi considerați predispuși la asasinate, în sensul că fie posedă o energie agresivă exagerată, fie au un sistem instabil de autoapărare care permite izbucniri periodice ale acestei energii în forma sa pură și arhaică. Potențialul criminal poate fi activat mai ales dacă există între timp un dezechilibru, atunci când viitoarea victimă e intuită inconștient ca fiind o personalitate cheie într-o viziune traumatică din trecut. Comportamentul sau chiar simpla prezență a acestei personalități înclină balanța instabilă a forțelor, rezultând într-o descărcare subită și extrem de violentă, asemănătoare exploziei care are loc când dispozitivul de aprindere declanșează o încărcătură de dinamită… Ipoteza unei motivări inconștiente explică de ce asasinii vedeau victimele nevinovate și relativ necunoscute lor ca pe niște ținte de tip provocator și deci meritând agresiunea lor. Dar de ce să ucidă? Din fericire, cei mai mulți oameni nu manifestă impulsuri criminale nici la cele mai extreme provocări. Pe de altă parte, cazurile descrise erau predispuse la mari lacune în contactul cu realitatea și la o slăbiciune extremă a controlului impulsurilor în perioadele de dezorganizare și încordare sporită. În astfel de momente, o persoană întâlnită întâmplător sau chiar un străin putea să-și piardă cu ușurință caracterul «real», asumând o altă identitate în configurația traumatică inconștientă. «Vechiul» conflict se reactiva, iar instinctul agresiv lua rapid proporții criminale… Când au loc astfel de crime nemotivate, ele par rezultatul unei perioade de încordare și de dezorganizare crescânde în inima criminalului, declanșate înainte de a intra în contact cu victima, care, antrenată în conflictele inconștiente ale asasinului, pune în mișcare fără să vrea potențialul lui ucigaș.” Din cauza numeroaselor paralele dintre trecutul și personalitatea lui Perry Smith și subiecții studiului său, doctorul Satten se crede îndreptățit să-l plaseze în rândurile lor. Mai mult încă, împrejurările în care a fost comisă crima par să se încadreze perfect în concepția lui

despre „o crimă aparent fără motiv”. Evident, trei dintre crimele comise de Smith au fost motivate din punct de vedere logic – Nancy, Kenyon și mama lor au trebuit să fie uciși deoarece fusese ucis domnul Clutter. Dar doctorul Satten susține că doar prima crimă are importanță din punct de vedere psihologic; când l-a atacat pe domnul Clutter, Smith se afla într-o eclipsă mintală, era adânc cufundat într-o beznă schizofrenică; „nu realizase din senin că distruge” un om în carne și oase, ci o „figură cheie, aparținând unei configurații traumatice din trecut”. Tatăl lui? Călugărițele de la orfelinat care îl ridiculizaseră și-l bătuseră? Sergentul din armată pe care îl ura? Funcționarul căruia îi datora eliberarea și care îi ordonase „să nu mai calce prin Kansas”? Unul dintre ei sau toți la un loc. În mărturisirea lui, Smith a declarat: „N-am vrut să-i fac niciun rău acelui om. Mi-am închipuit că-i un domn foarte de treabă. Cu o voce blândă. Mi-am închipuit așa până în clipa când i-am tăiat beregata”. În timpul discuțiilor cu Donald Cullivan, Smith a spus: „Ei [familia Clutter] nu mi-au făcut niciun rău. Cum mi-au făcut atâția alții. Atât doar că membrii familiei Clutter au trebuit să plătească”. Ar reieși astfel că atât psihiatrul profesionist, cât și cel amator au ajuns, pe căi deosebite, la concluzii similare. Aristocrația din ținutul Finney a ignorat procesul. „Nu se cade”, a declarat soția unui bogat fermier, „să te arăți curios față de așa ceva”. Cu toate acestea, ultima ședință a procesului a adus o bună parte din lumea înstărită pe băncile tribunalului, alături de cetățeni mai simpli. Prezența lor avea semnificația unui gest de respect față de judecătorul Tate și față de Logan Green, considerați membri ai cercului lor. Mai multe bănci se umpluseră cu un apreciabil număr de avocați străini, majoritatea veniți de la distanțe mari. Mai exact, se deplasaseră ca să asculte rechizitoriul final al lui Green înaintea curții. Green, un septuagenar de o duritate suavă, se bucură de o reputație considerabilă printre egalii săi, care îi admiră arta scenică – un repertoriu de calități actoricești, inclusiv simțul acut al momentului oportun, exact ca un comediant pe scena unui club de noapte. Având multă experiență în domeniul criminalistic, de obicei prelua rolul de apărător, însă în acest caz statul îl desemnase ca ajutor special al lui

Duane West, deoarece se bănuia că tânărul avocat districtual era prea neexperimentat ca să joace rolul procurorului în acest proces fără susținerea unui om cu experiență. Asemenea performanței unei vedete, intervenția lui Green a figurat pe program ultima. L-au precedat recomandările cumpătate făcute juraților de judecătorul Tate, ca și pledoaria procurorului districtual: — Mai poate exista vreo îndoială în mințile dumneavoastră în privința vinovăției acestor acuzați? Nu! Indiferent cine a apăsat pe trăgaciul puștii lui Richard Eugene Hickock, ambii sunt la fel de vinovați. Există o singură cale de a ne asigura că acești oameni nu vor mai umbla liberi prin orașele mici și mari ale acestei țări. Cerem pedeapsa maximă – moartea. Cererea nu e făcută în spiritul răzbunării, ci al unei depline umilințe… Au trebuit să asculte apoi expunerea apărării. Pledoaria lui Fleming, descrisă de un ziarist ca „moale”, s-a rezumat la o predică blândă: — Omul nu e un simplu animal. Are nu numai trup, ci și suflet nemuritor. Nu cred că omul are dreptul să distrugă această casă, templul, lăcașul sufletului. Harrison Smith, deși a făcut de asemenea apel la sentimentele presupus creștine ale juraților, a luat ca temă principală răul produs de pedeapsa cu moartea. — E o rămășiță a barbariei cu chip uman. Legea ne învață că e rău să luăm viața cuiva. Apoi legea își continuă acțiunea și dă un exemplu. Care e aproape la fel de mârșav ca și crima pe care o pedepsește. Statul n-are dreptul să aplice pedeapsa cu moartea. Nu duce la niciun rezultat. Nu împiedică nicio crimă, ci doar degradează sensul vieții omenești și provoacă alte crime. Nu cerem decât milă. Desigur, acordarea condamnării pe viață e un gest minim de milă… Nu îl asculta toată lumea. Unul dintre jurați, contaminat parcă de numeroasele căscaturi ce pluteau în aer datorită asteniei de primăvară, stătea cu ochii adormiți și cu fălcile atât de căscate, încât ar fi putut să-i intre și să-i iasă din gură o albină ce bâzâie. Green îi trezi: — Domnilor, spuse el, vorbind fără note, ați ascultat două pledoarii energice cerând să vă fie milă de acuzați. Este o întâmplare fericită că acești admirabili avocați, domnul Fleming și domnul Smith, n-au fost

în casa Clutter în acea noapte fatidică, o întâmplare foarte fericită că n-au fost prezenți ca să implore mila pentru familia condamnată de soartă. Dacă ar fi fost acolo, ei bine, a doua zi dimineața am fi avut de numărat mai mult de patru cadavre. În copilăria petrecută în statul său natal, Kentucky, Green fusese poreclit „Rozaliul” din cauza tenului său pistruiat. Acum, în timp ce pășea solemn în fața juriului, ardoarea cu care-și îndeplinea misiunea îi încinse fața și i-o acoperi cu pete trandafirii. — Nu intenționez să mă angajez într-o dezbatere teologică. Dar am prevăzut că apărarea va folosi Biblia ca argument împotriva pedepsei cu moartea. Ați auzit citate din Biblie. Dar și eu pot să citez din ea. Deschise cu o mișcare bruscă un exemplar din Vechiul Testament. Iată câteva lucruri pe care ni le spune Biblia asupra acestui subiect. În Ieșirea, capitolul 20, versetul 13, avem una din cele zece porunci: „Să nu ucizi”. Asta se referă la uciderea ilegală. Firește, fiindcă în capitolul următor, versetul 12, iată care e pedeapsa pentru încălcarea acestei porunci: „De va lovi cineva un om și acela va muri, să fie dat morții”. Domnul Fleming însă ar vrea să vă facă să credeți că toate acestea sau schimbat odată cu venirea lui Iisus Hristos. Nu-i așa. Căci Iisus spune: „Să nu socotiți c-am venit să stric legea și prorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc”. Iar în sfârșit… Green se împotmoli, părând să închidă fără să vrea Biblia, la care demnitarii veniți în vizită începură să mustăcească și să-și dea coate, căci aceasta era o manevră învechită în fața tribunalului – avocatul care în timp ce citește din Sfânta Scriptură se preface că pierde șirul și apoi remarcă, așa cum a făcut Green acum: Nu contează. Cred că pot să citez din memorie: Facerea, capitolul 9, versetul 6: „De va vărsa cineva sânge omenesc, sângele aceluia de mână de om se va vărsa…” Dar, continuă Green, nu văd la ce folosește să discutăm în contradictoriu pe marginea Bibliei. Statul nostru prevede că pedeapsa pentru crimă de gradul întâi închisoarea pe viață sau moartea prin spânzurătoare. Aceasta e legea. Dumneavoastră, domnilor, sunteți aici pentru a o pune în aplicare. Și dacă a existat vreodată un caz în care pedeapsa maximă să fie justificată, acesta e. Avem de-a face cu niște crime neobișnuit de feroce. Patru dintre concetățenii voștri au fost măcelăriți ca porcii la abator. Și de ce? Nu din răzbunare sau ură. Ci pentru

bani. Bani. A fost o faptă rece și calculată, atâtea grame de argint pentru atâtea grame de sânge. Și ce ieftin au fost cumpărate aceste vieți! Pentru un jaf în valoare de patruzeci de dolari! Zece dolari o viață de om! Se răsuci brusc și-și plimbă degetul arătător între Hickock și Smith. S-au dus înarmați cu o pușcă și cu un pumnal. S-au dus să jefuiască și să ucidă… Vocea îi tremură, ezită, se stinse, ca și cum ar fi fost sugrumată de intensitatea propriei sale un față de acuzații binedispuși, care mestecau gumă. Se întoarse din nou către juriu și întrebă cu o voce răgușită: — Ce-aveți de gând să faceți? Ce-aveți de gând să faceți cu acești indivizi care au legat un om de mâini și de picioare, care i-au tăiat beregata și l-au împușcat în cap? Să le dați pedeapsa minimă? Da, și ăsta nu-i decât unul din cele patru cazuri. Ce se întâmplă cu Kenyon Clutter, băiatul care avea toată viața înainte, legat și neputincios, asistând la lupta cu moartea a tatălui său? Sau cu tânăra Nancy Clutter, care a auzit împușcăturile și știa că-i vine și ei rândul? Nancy, care i-a implorat să-i cruțe viața: „Nu. Vă rog, nu. Vă rog. Vă rog”. Ce chin! Ce tortură de nedescris! Și mai rămâne mama, legată și cu gura astupată, nevoită să asculte cum îi mor rând pe rând soțul și copiii iubiți. Să asculte, până ce, în sfârșit, criminalii, acuzații din fața dumneavoastră, au intrat în camera ei, i-au pus lanterna în ochi și cu un glonț de armă au lichidat ultimul membru al familiei. Green se opri și își pipăi cu grijă un furuncul de pe gât, o inflamație coaptă, ce părea, întocmai ca purtătorul ei mânios, gata să plesnească. — Așa că, domnilor, ce-aveți de gând să faceți? Să le dați pedeapsa minimă? Să-i trimiteți înapoi la penitenciar și să riscați să vă scape sau să fie eliberați condiționat? Data viitoare când o să măcelărească pe altcineva, s-ar putea să fie chiar familia dumneavoastră. Vă spun, rosti solemn, cu privirea ațintită asupra juraților, într-un gest care îi cuprindea și îi provoca pe toți, unele din crimele îngrozitoare din țara noastră au avut loc fiindcă odinioară un grup de jurați fricoși au refuzat să-și facă datoria. Acum, domnilor, vă las să reflectați cum vă dictează conștiința. Se așeză. West îi șopti:

— Ați fost magistral, domnule. Dar câțiva dintre auditorii lui Green erau mai puțin entuziasmați și după ce juriul se retrase ca să delibereze asupra verdictului, unul dintre sceptici, un tânăr reporter din Oklahoma, avu o altercație cu un alt ziarist, Richard Parr, de la ziarul Star din Kansas City. Jurnalistul din Oklahoma apreciase cuvântarea lui Green drept un îndemn agitator brutal. — N-a spus decât adevărul, zise Parr. Adevărul poate fi brutal. Ca să zic așa. — N-ar fi trebuit să lovească atât de tare. E nedrept. — Ce e nedrept? — Întreg procesul. Tipii ăștia n-au nicio șansă. — Grozavă șansă i-au mai dat lui Nancy Clutter. — Perry Smith. Dumnezeule. A avut o viață atât de oribilă… — Mulți îl pot întrece la povești lacrimogene pe ticălosul ăsta. Chiar și eu. Poate că beau eu prea mult, dar te asigur că n-am omorât niciodată patru oameni cu sânge rece. — Mda, și ce se rezolvă dacă îl spânzură pe ticălos? Și ăsta-i un act săvârșit cu al dracului de mult sânge rece. Reverendul Post, care a auzit discuția, și-a spus și el cuvântul. — Ei bine, zise el, făcând să treacă din mână în mână o fotografie a tabloului lui Iisus pictat de Perry Smith, omul care a putut să picteze acest tablou nu poate fi sută la sută rău. Cu toate acestea, e greu să știi ce-i de făcut. Pedeapsa capitală nu e o soluție: nu-i lasă destul timp păcătosului ca să se întoarcă la Domnul. Câteodată mă apucă disperarea. Un om jovial, cu dinții îmbrăcați cu aur și cu o șuviță argintie de păr pe frunte, repetă jovial: — Câteodată mă apucă disperarea. Câteodată îmi vine să cred că bătrânul doctor Savage avea dreptate. Doctorul Savage la care se referea el era un personaj de roman, popular printre cititorii adolescenți ai revistelor ieftine din generația trecută. — Dacă vă amintiți, băieți, doctorul Savage era un fel de supraom. Devenise expert în toate domeniile – medicină, știință, filosofie, artă. Nu existau multe lucruri pe care bătrânul doctor să nu le știe sau să

nu le poată face. Unul din proiectele lui urmărea să scape lumea de criminali. Mai întâi și-a cumpărat o mare insulă departe pe ocean. Apoi, împreună cu ajutoarele lui – avea o hoardă de ajutoare calificate – au răpit toți criminalii din lume și i-au adus pe insulă. Apoi doctorul Savage i-a operat pe creier. Le-a extirpat partea care conține gânduri rele. Și când pacienții și-au revenit, erau cu toții cetățeni cumsecade. Nu mai puteau să comită crime, fiindcă le scosese partea aia a creierului. Ei bine, mi se pare că o astfel de chirurgie ar putea să constituie într-adevăr răspunsul la… Îl întrerupse un clopoțel, semnalul care vestea înapoierea juraților. Deliberarea acestora ținuse patruzeci de minute. Mulți spectatori, anticipând o decizie rapidă, nu-și părăsiseră nicio clipă locurile. Judecătorul Tate a trebuit să fie totuși adus de la ferma lui, unde plecase să dea de mâncare cailor. În sfârșit, atunci când a sosit, o robă neagră, îmbrăcată în grabă, flutura pe el. A întrebat totuși cu un calm și o demnitate impresionante: — Domnilor, ați ajuns la un verdict? Președintele juriului a răspuns: — Da, domnule judecător. Un funcționar al șerifului a înmânat apoi tribunalului verdictul sigilat. În sala de judecată au pătruns fluierăturile trenului, larma ce anunța apropierea expresului de Santa Fe. Vocea de bas a lui Tate s-a amestecat cu șuieratul locomotivei în timp ce citea. — Primul cap de acuzare. Noi, jurații, îl găsim pe acuzatul Richard Eugene Hickock vinovat de crimă de gradul întâi, acordându-i pedeapsa cu moartea. Apoi, părând interesat de reacția lor, își coborî privirea asupra deținuților, care stăteau în picioare în fața lui, legați cu cătușe de gardienii lor. Și ei își pironiră impasibili privirea asupra lui, până când judecătorul își reluă lectura și citi cele șapte capete de acuzare care urmau: alte trei condamnări pentru Hickock și alte patru pentru Smith. — …acordându-i pedeapsa cu moartea. De fiecare dată când ajungea la această frază, Tate o pronunța cu o voce goală și sumbră, ce părea ecoul fluierului jalnic și tot mai estompat al trenului. Apoi dizolvă juriul („V-ați făcut datoria cu mult curaj”), iar condamnații au fost scoși din sală. Ajuns la ușă, Smith i-a

spus lui Hickock: — Jurații ăștia măcar n-au făcut pe ei de frică! Au râs tare amândoi, iar un fotoreporter i-a fotografiat. Fotografia, apărută într-un ziar din Kansas, avea deasupra următorul titlu: Cine râde la urmă? Peste o săptămână, doamna Meier ședea în sufrageria ei și vorbea cu o prietenă: — Da, acum lumea s-a liniștit. Cred c-ar trebui să fim recunoscători că s-au calmat lucrurile. Eu însă mă simt prost față de cele întâmplate. Nam avut niciodată de-a face cu Dick, dar Perry și cu mine am ajuns să ne cunoaștem într-adevăr bine. În după-amiaza aceea, după ce-au auzit verdictul și l-au adus înapoi aici sus… m-am închis în bucătărie ca să nu fiu silită să-l văd. Am stat la fereastra bucătăriei și-am urmărit cum pleacă mulțimea de la tribunal. Domnul Cullivan și-a ridicat privirea, m-a văzut și mi-a făcut cu mâna. Domnul și doamna Hickock. Toți plecau. Chiar azi-dimineață am primit o scrisoare frumoasă de la doamna Hickock. M-a vizitat de câteva ori în timpul procesului și aș fi vrut s-o ajut, dar ce poți să-i spui omului într-o astfel de situație? Dar după ce-a plecat toată lumea și-am început să spăl niște farfurii, l-am auzit plângând. Am dat drumul la radio. Ca să nu-l aud. Dar l-am auzit. Plângea ca un copil. Niciodată n-a fost atât de distrus, n-a arătat-o niciodată. Ei bine, m-am dus să-l văd. Până la ușa celulei. Șia întins mâna, voia să i-o țin și i-am ținut-o, i-am ținut mâna și el n-a spus decât: „M-a cuprins rușinea”. Am voit să trimit după părintele Goubeaux – i-am spus că mai înainte de orice, mâine o să-i fac pilaf –, dar el s-a mulțumit să-mi țină mâna și să mi-o strângă și mai tare. Și noaptea aceea, noaptea fatidică, a trebuit să-l lăsăm singur. Wendle și cu mine plecăm foarte rar de acasă, dar eram poftiți de mult timp și Wendle n-a găsit de cuviință să ne călcăm promisiunea. Dar o să-mi pară întotdeauna rău că l-am lăsat singur. A doua zi i-am pregătit pilaful. N-a vrut să se atingă de el. Abia îmi mai vorbea. Ura pe toată lumea. Dar în dimineața când au venit oamenii să-l ducă la penitenciar, mi-a mulțumit și mi-a dat o fotografie de-a lui. O mică fotografie Kodak, făcută când avea șaisprezece ani. Mi-a spus că așa voia să-mi amintesc de el, ca de băiatul din fotografie. Partea cea mai

grea a fost când ne-am luat rămas-bun. Când știai unde pleca și ce avea să i se întâmple. Veverița asta a lui o să-i simtă cu siguranță lipsa. Vine mereu în celulă și-l caută. Am încercat să-i dau de mâncare, dar nu vrea să aibă de-a face cu mine. Nu i-a plăcut decât Perry. Închisorile joacă un rol important în economia ținutului Leavenworth din Kansas. Cele două penitenciare de stat, unul pentru fiecare sex, se găsesc aici, ca și Leavenworth, cea mai mare închisoare federală, iar la Fort Leavenworth se află principala închisoare militară a țării, tristele barăci disciplinare ale armatei și ale Forțelor Aeriene ale Statelor Unite. Dacă ar fi eliberați toți deținuții din aceste instituții, ar popula un orășel întreg. Cea mai veche dintre închisori e Penitenciarul de Stat pentru bărbați din Kansas, un palat alb și negru cu turnulețe, care face să se remarce cel puțin din punct de vedere vizual Lansingul, de altfel un orășel fără importanță. Construit în timpul Războiului Civil, penitenciarul și-a primit primul condamnat în 1864. Astăzi, numărul deținuților se ridică la vreo două mii. Directorul actual, Sherman H. Grouse, ține o statistică care arată zilnic totalul deținuților, după rasă (de pildă, albi: 1405, de culoare: 360, mexicani: 12, indieni: 6). Indiferent de rasă, fiecare deținut e cetățeanul unui sătuc de piatră care se află în incinta abruptă și păzită de mitraliere a zidurilor închisorii – douăsprezece pogoane cenușii de străzi cimentate, de blocuri, de celule și de ateliere. În sectorul de sud al închisorii se găsește o clădire mică și ciudată: o clădire cu etaj, în formă de sicriu. Acest stabiliment, denumit oficial Clădirea Segregației și Izolării, constituie închisoarea din sânul închisorii. Printre deținuți, parterul e cunoscut sub numele de Groapa, locul unde sunt închiși din când în când prizonierii dificili, scandalagii înrăiți. La primul etaj se ajunge urcând o scară de fier în spirală. La capătul ei se află Coridorul Condamnaților la Moarte. Asasinii familiei Clutter au urcat pentru prima oară scara târziu, într-o după-amiază ploioasă din aprilie. Ajunși la Lansing după un drum de la Garden City care ținuse opt ore, parcurgând șase sute treizeci de kilometri, nou-veniții au fost dezbrăcați la piele, li s-a făcut duș, au fost

tunși scurt, li s-a dat o uniformă aspră de doc și târlici moi (în majoritatea închisorilor americane astfel de târlici sunt încălțămintea obișnuită a condamnaților). După aceea, o escortă înarmată i-a condus prin amurgul umed spre edificiul în formă de coșciug, grăbindu-i să urce scările în spirală și să intre în două din cele douăsprezece celule alăturate care constituie la Lansing Coridorul Condamnaților la Moarte. Celulele sunt identice. Măsoară doi metri pe trei și drept mobilier au doar un pat, toaleta, o chiuvetă și un bec din tavan care arde zi și noapte. Ferestrele celulei sunt foarte strâmte, cu gratii, și sunt acoperite cu o plasă de sârmă neagră ca un voal de văduvă. Astfel fețele condamnaților la spânzurătoare nu pot fi zărite decât vag de trecători. Condamnații însă pot vedea destul de bine afară. Spectacolul care li se oferă ochilor e un maidan care slujește vara drept teren de baseball; dincolo de el se vede o porțiune din zidul închisorii, iar deasupra o fâșie de cer. Zidul e din piatră aspră. În crăpăturile lui și-au făcut cuiburi porumbeii. O ușă de fier ruginită, prinsă în partea din zid vizibilă celor ce ocupă celulele condamnaților la moarte, trezește porumbeii, de câte ori se deschide, făcându-i să-și ia zborul, căci balamalele scârțâie și gem. Ușa dă într-o magazie cavernoasă, unde până și în zilele cele mai calde aerul e umed și rece. Se țin aici bucăți de metal, folosite de condamnați ca să facă din ele plăci de înmatriculare pentru automobile, cherestea, mașini vechi, un talmeș-balmeș de articole sportive pentru baseball – ca și o spânzurătoare din lemn nevopsit, mirosind ușor a pin. Căci aici e camera de execuție a statului. Când cineva e adus aici să fie spânzurat, prizonierii spun că „s-a dus la Colț”, sau că „s-a dus în vizită la magazie”. În conformitate cu sentința tribunalului, Smith și Hickock au fost programați să viziteze „magazia” la șase săptămâni de la condamnare: la un minut după miezul nopții, vineri 13 mai, 1960. Statul Kansas a abolit pedeapsa cu moartea în 1907. În 1935, datorită apariției bruște în Vestul Mijlociu a unei serii de criminali de profesie (Alvin Karpis, „Moșul Criminal”, Charles Floyd „Frumosul”, Clyde Barrow și Bonnie Parker, iubita lui cu porniri asasine), legiuitorii

statului au votat restabilirea legii. Cu toate acestea, abia în 1944 călăului i s-a ivit prilejul să-și exercite meseria. În următorii zece ani i s-au mai oferit alte nouă ocazii. Iar de șase ani, adică din 1954, călăul din Texas n-a primit niciun sfanț pentru spânzurarea cuiva (cu excepția Barăcilor Disciplinare ale Armatei și Forțelor Aeriene, unde mai exista o spânzurătoare). George Docking, fostul guvernator al Kansasului din 1957 și până în 1960, era răspunzător de această pauză, căci s-a opus fățiș pedepsei cu moartea („Pur și simplu nu-mi place să omor oamenii”). Acum, în acest aprilie 1960, în închisorile din Statele Unite se aflau o sută nouăzeci de persoane care așteptau să fie executate de autoritățile civile. Cinci dintre ei, printre care și asasinii familiei Clutter, se numărau printre cei închiși la Lansing. Uneori, vizitatorii importanți ai închisorii sunt invitați la ceea ce un înalt funcționar a numit „o scurtă vizită pe Coridorul Condamnaților la Moarte”. Amatorii sunt conduși de un gardian de-a lungul coridorului de fier din fața celulelor morții și li se comunică uneori numele condamnaților, pe un ton comic de oficial. — Iar acesta, i-a declarat el unui vizitator în e domnul Perry Edward Smith. Apoi, alături, iată-l pe amicul domnului Smith, domnul Richard Eugene Hickock. Iar aici îl avem pe domnul Earl Wilson. Și după domnul Wilson vi-l prezint pe domnul Bobby Joe Spencer. În persoana acestui ultim domn, sunt convins că l-ați recunoscut pe faimosul Lowell Lee Andrews. Earl Wilson, un negru voinic, care cântă imnuri bisericești, a fost condamnat la moarte pentru răpirea, violarea și torturarea unei tinere albe. Victima, deși a supraviețuit, a rămas cu grave infirmități. Bobby Joe Spencer, alb, un tânăr efeminat, a mărturisit c-a omorât o bătrână din Kansas City, proprietara pensiunii unde locuia. Înainte de a-și părăsi înaltul post, în ianuarie, guvernatorul Docking, care fusese înfrânt în noile alegeri (în mare măsură din pricina atitudinii lui în privința pedepsei capitale), a comutat condamnările acestor doi oameni în închisoare pe viață, ceea ce înseamnă că pot să ceară peste șapte ani eliberarea condiționată. Cu toate acestea, Bobby Joe Spencer a ucis din nou. A înjunghiat cu un șiș un alt tânăr deținut, rivalul lui la afecțiunea unui condamnat mai

în vârstă (sau cum a spus un gardian: „Doi golani ce se ceartă pentru un tartor”). Această faptă i-a adus lui Spencer o a doua condamnare pe viață. Dar publicul nu îi cunoștea prea bine nici pe Wilson, nici pe Spencer. Comparativ cu Smith și Hickock sau cu cel de-al cincilea om de pe Coridorul Condamnaților la Moarte, Lowell Lee Andrews, presa îi cam ignorase. Cu doi ani în urmă, Lowell Lee Andrews, un tânăr de optsprezece ani cu o statură enormă și ochelari cu rame de baga, cântărind aproape o sută treizeci de kilograme, era student în anul doi la Universitatea din Kansas, un student premiat, specializat în Biologie. Deși era o ființă solitară, retrasă și rar comunicativă, cunoscuții lui, atât la universitate, cât și în orașul natal, Wolcott, statul Kansas, îl considerau excepțional de amabil și „bun la suflet” (mai târziu un ziar din Kansas a publicat un articol despre el intitulat: „Cel mai bun băiat din Wolcott”). Dar în acest tânăr studios și liniștit exista o a doua personalitate, nebănuită, cu sentimente refulate și o minte dezechilibrată, crudă. Ai lui – părinții și o soră mai mare ca vârstă, Jennie Marie – ar fi fost uluiți dac-ar fi știut la ce visa în plină zi Lowell Lee în tot timpul verii și al toamnei anului 1958. Fiu atât de talentat, frate adorat, el plănuia să-i otrăvească pe toți. Bătrânul Andrews era un fermier prosper. Nu avea mulți bani la bancă, dar poseda pământ în valoare aproximativă de două sute de mii de dolari. Dorința de a moșteni averea a constituit evident justificarea planului lui Lowell Lee de a-și distruge familia. Căci Lowell Lee cel secret, ascuns în persoana timidului și cucernicului student de la Biologie, se considera un criminal de mare clasă, cu inima rece ca gheața: dorea să poarte cămăși de mătase ca ale gangsterilor și să conducă mașini sport roșii. Dorea să fie recunoscut nu ca un simplu student cu ochelari, amator de lecturi, virgin și gras. Deși nu avea nimic împotriva vreunui membru al familiei sale, cel puțin nu conștient, asasinarea lor i se părea calea cea mai rapidă și mai inteligentă de a-și realiza fanteziile care îl obsedau. Se hotărâse să folosească arsenicul. După otrăvirea victimelor, intenționa să le vâre în patul lor și să dea foc la casă, cu speranța că anchetatorii vor crede că-i vorba de-o moarte accidentală. Cu toate acestea, îl neliniștea un amănunt: ce se întâmpla dacă la autopsie se găseau urme de

arsenic? Și să presupunem că se descoperea că el cumpărase otrava? Pe la sfârșitul verii puse la cale un alt plan. Își petrecu trei luni definitivându-l. În cele din urmă, într-o noapte de noiembrie, la aproape zero grade, a fost gata să treacă la acțiune. Era înainte de Ziua Recunoștinței și Lowell Lee sosise acasă în vacanță, ca și Jennie Marie, o fată inteligentă, dar cam anostă, studentă la un colegiu din Oklahoma. În seara zilei de 28 noiembrie, în jurul orei șapte, Jennie Marie stătea împreună cu părinții ei în salon și se uitau la televizor. Lowell Lee se încuiase în dormitorul lui și citea ultimul capitol din Frații Karamazov. Când își încheie lectura, se bărbieri, se îmbrăcă în hainele lui cele mai bune și începu să încarce atât o pușcă semiautomată, calibrul 22, cât și un revolver Ruger, calibrul 22. Vârî revolverul în tocul de la șold, luă pușca pe umăr și coborî tacticos în salonul cufundat în întuneric, cu excepția imaginilor tremurătoare ale televizorului. Aprinse lumina, ochi cu pușca, apăsă pe trăgaci și își nimeri sora între ochi, omorând-o pe loc. Apoi o împușcă de trei ori pe mama lui, iar pe tatăl lui de două ori. Mama, cu ochii ieșiți din orbite și cu brațele întinse, veni împleticindu-se spre el. Încercă să vorbească, deschise gura, o închise, dar Lowell Lee îi spuse „Taci!” Și ca să fie sigur că-l ascultă, o mai împușcă de trei ori. Domnul Andrews rămăsese totuși în viață. Hohotind, gemând, se târî pe jos spre bucătărie, dar când ajunse în prag, fiul său scoase revolverul din teacă și descărcă toate gloanțele în trupul lui, apoi încărcă arma la loc și o descărcă din nou în tatăl său. În total, acesta a fost împușcat de șaptesprezece ori. Potrivit declarației sale, Andrews spusese: „N-am avut niciun fel de emoții. Bătuse ceasul și îndeplinisem ce trebuia îndeplinit. Asta-i tot”. După ce a terminat cu împușcăturile a ridicat o fereastră din dormitorul lui, a scos plasa, apoi a dat o raită prin casă, răscolind sertarele scrinurilor și împrăștiindu-le conținutul: avea intenția să pună masacrul pe seama hoților. După aceea a parcurs la volanul mașinii tatălui său șaizeci de kilometri pe drumuri alunecoase din cauza zăpezii, până la Lawrence, orașul unde se găsește Universitatea din Kansas. Pe drum, a oprit pe un pod, și-a demontat armamentul mortal și s-a debarasat de el aruncându-l bucată cu bucată în râul Kansas.

Firește însă, adevăratul scop al călătoriei era să-și aranjeze un alibi. Mai întâi, s-a oprit la casa unde locuia, pe terenul din jurul universității. A discutat cu gazda, i-a spus că a venit să-și ia mașina de scris, și că din pricina vremii urâte drumul de la Wolcott la Lawrence ținuse două ore. La plecare, a intrat la un cinematograf unde, în mod cu totul neobișnuit, a discutat cu controlorul de bilete de la intrare și cu un vânzător de dulciuri. La ora unsprezece, când s-a terminat filmul, s-a întors la Wolcott. Câinele familiei aștepta pe veranda din față. Chelălăia de foame, așa că Lowell Lee, după ce a pătruns în casă și a trecut peste cadavrul tatălui său, i-a pregătit o farfurie cu lapte cald, înmuindu-i în el niște fulgi de ovăz. Apoi, în timp ce câinele lipăia mâncarea, a telefonat la biroul șerifului și a spus: „Mă numesc Lowell Lee Andrews. Locuiesc pe Wolcott Drive, la numărul 6040 și vreau să vă anunț o spargere…” Patru polițiști din patrula șerifului din ținutul Wyandotte au răspuns la apel. Unul din ei, agentul Meyers, a descris după cum urmează scena: — Ei bine, se făcuse unu noaptea când am ajuns acolo. Toate luminile din casă erau aprinse. Iar băiatul ăsta mare și brunet, Lowell Lee, stătea pe verandă și se juca cu câinele. Îl mângâia pe cap. Locotenentul Athey l-a întrebat ce s-a întâmplat, iar el a arătat indiferent cu mâna spre ușă și a spus: „Uitați-vă înăuntru”. După ce s-au uitat, agenții uluiți au chemat procurorul districtului, un om care a fost și el impresionat de indiferența tânărului Andrews, căci când procurorul l-a întrebat ce dispoziții vrea să dea în privința înmormântării, Andrews a răspuns ridicând indiferent din umeri: „Nu mă interesează ce faceți cu ei”. În curând și-au făcut apariția doi detectivi-șefi care au început să-l interogheze pe singurul supraviețuitor al familiei. Deși erau convinși că minte, detectivii i-au ascultat plini de respect relatarea, cum se dusese cu automobilul la Lawrence să-și ia mașina de scris și cum întorcându-se acasă după miezul nopții găsise dormitoarele răscolite, iar familia ucisă. S-ar fi ținut de povestea lui și poate că n-ar fi modificat-o niciodată dacă, după ce l-au arestat și l-au dus la închisoarea ținutului, autoritățile n-ar fi obținut ajutorul reverendului Virto C. Dameron. Reverendul Dameron, un personaj dickensian, orator onctuos,

amenințând voios cu prăpădul iadului, era pastorul bisericii baptiste Grandview din Kansas City, statul Kansas, frecventată de familia Andrews. Trezit din somn de un telefon urgent dat de procurorul districtual, Dameron a venit la închisoare în jurul orei trei dimineața. Detectivii, care se chinuiseră zadarnic să interogheze suspectul, s-au retras întro altă odaie, lăsând pastorul să discute între patru ochi cu enoriașul său. Întrevederea s-a dovedit fatală pentru acesta din urmă, care a relatat-o unui prieten peste câteva luni. — Domnul Dameron a zis: „Ascultă, Lee, te cunosc de-o viață. De când erai mic. Și l-am cunoscut și pe tatăl tău de-o viață, am crescut împreună, am fost prieteni în copilărie. De-asta am venit, nu fiindcă sunt pastorul tău, ci pentru că te consider un membru al familiei mele. Și fiindcă ai nevoie de un prieten cu care să vorbești și pe care să te bizui și mă înfior de această întâmplare îngrozitoare, sunt la fel de nerăbdător ca și tine să mă asigur că vinovații sunt prinși și pedepsiți”. Voia să știe dacă mi-era sete și mi-era, așa că mi-a dat să beau o Coca-Cola, iar apoi a continuat să vorbească despre vacanța de Ziua Recunoștinței și să mă întrebe dacă îmi plăcea la universitate și deodată m-a întrebat: „Ascultă, Lee, se pare că acești oameni au unele îndoieli în privința nevinovăției tale. Sunt convins c-o să fii de acord să-ți facă un test cu poligraful și să-i convingi de nevinovăția ta, ca să se grăbească să prindă pe vinovați”. Pe urmă a zis: „Lee, n-ai făcut tu această faptă îngrozitoare, nu-i așa? Dacă tu ești făptașul, a venit clipa să-ți cureți sufletul”. Apoi m-am gândit că nu are nicio importanță și i-am spus adevărul, aproape tot. Clătina tot timpul din cap, își rostogolea ochii și-și frângea mâinile, a zis că-i îngrozitor și că va trebui să răspund în fața Atotputernicului, va trebui să-mi curăț sufletul, declarându-le agenților ce i-am spus și lui, nu? Primind un răspuns afirmativ printr-o mișcare a capului, duhovnicul spiritual al arestatului a pășit în camera alăturată, plină de polițiști ce așteptau cu încordare, și i-a invitat triumfător: — Poftim, intrați. Băiatul e gata să dea o declarație. Cazul Andrews a devenit baza unei cruciade legale și medicale. Înaintea procesului, la care Andrews s-a declarat nevinovat pe motive de dezechilibru mintal, personalul psihiatric al clinicii Menninger a

întreprins o examinare exhaustivă a acuzatului. Cercetarea a dat diagnosticul de „schizofrenie de tip simplu”. Prin „simplu”, cei care au stabilit diagnosticul înțelegeau că Andrews nu suferea de idei fixe, de percepții false sau de halucinații, ci de o maladie primară care-l făcea să separe cu totul gândirea de sentimente. Băiatul înțelegea natura actelor sale, că erau nepermise, și că era pasibil de pedeapsă. „Dar”, ca să-l cităm pe doctorul Joseph Satten, unul din cercetători, „Lowell Lee Andrews nu simțea niciun fel de emoție. Se considera singura persoană importantă și semnificativă de pe lume. Și în lumea lui izolată, i se părea că-i totuna să-și omoare mama, ca și un animal sau o muscă”. După părerea doctorului Satten și a colegilor săi, crima lui Andrews constituia exemplul zdrobitor al unei răspunderi diminuate, așa încât cazul oferea un prilej ideal pentru a ataca legea M’Naghten la tribunalele din Kansas. Legea M’Naghten, așa cum s-a spus anterior, nu recunoaște nicio formă de dezechilibru mintal dacă acuzatul are capacitatea să distingă între bine și rău – din punct de vedere legal, nu moral. Spre marea nemulțumire a psihiatrilor și a juriștilor cu concepții liberale, legea are aplicare în tribunalele din Commonwealthul britanic, ca și din Statele Unite, în toate tribunalele statale, cu excepția a vreo șase și a districtului Columbia, care se bizuie pe legea Durham – mai indulgentă, dar în ochii unora nepractică, întrucât prevede doar că un acuzat nu e răspunzător din punct de vedere legal dacă actul lui nelegiuit e urmarea unei boli sau a unei tulburări mintale. Pe scurt, apărătorii lui Andrews, o echipă compusă din psihiatri de la clinica Menninger și din doi avocați de prima mână, au sperat să realizeze o victorie în jurisprudență. Sarcina esențială consta în a convinge tribunalul să aplice în locul legii M’Naghten legea Durham. Dacă reușeau, atunci Andrews, din cauza dovezilor abundente asupra stării sale schizofrenice, nu avea să fie condamnat, desigur, la spânzurătoare și nici măcar la închisoare, ci la internarea în Spitalul de Stat pentru Criminalii Bolnavi Mintal. Apărarea nu a ținut totuși seama de duhovnicul acuzatului, neobositul reverend Dameron, care și-a făcut apariția la proces ca martor principal al acuzării și care, în stilul încărcat și rococo al unui animator

de serbări religioase aproape isteric a relatat curții cum își prevenise deseori fostul elev de la școala de duminică asupra mâniei amenințătoare a lui Dumnezeu: — Ți-am spus că nu există nimic pe lumea aceasta mai de preț decât sufletul tău, iar tu mi-ai mărturisit de mai multe ori în discuțiile noastre că ai o credință firavă, că nu crezi în Domnul. Știi că toate păcatele sunt păcate împotriva Domnului, iar Domnul e judecătorul tău din urmă, și Lui îi vei răspunde. Iată ce i-am spus, ca să-l fac să simtă oroarea faptei lui, că-i va răspunde Atotputernicului pentru crima lui. Se pare că reverendul Dameron hotărâse ca tânărul Andrews să răspundă nu numai în fața Atotputernicului, dar și a puterilor pământești, căci depoziția lui, adăugată mărturisirilor acuzatului, a pus capăt discuțiilor. Președintele tribunalului a susținut legea M’Naghten, iar juriul a acordat procurorului pedeapsa cu moartea cerută de lege. Vineri, 13 mai, prima dată stabilită pentru executarea lui Perry și Dick a trecut fără nicio primejdie pentru ei, deoarece Curtea Supremă din Kansas le-a acordat o amânare, ca urmare a apelurilor pentru un nou proces introduse de avocați. În acel moment, Curtea studia verdictul Andrews. Celula lui Perry era alături de a lui Dick. Deși nu se vedeau, puteau vorbi cu ușurință. Cu toate acestea, Perry i se adresa rareori lui Dick și nu din cauza unei animozități declarate (după ce schimbaseră câteva reproșuri fade, relațiile dintre ei căpătaseră aspectul unei îngăduințe reciproce: se acceptaseră ca niște frați siamezi care nu se suportă, dar n-au ce face). Motivul era că lui Perry, prudent ca întotdeauna, ascuns și bănuitor, nu-i plăcea ca gardienii și ceilalți deținuți să audă „discuțiile lui personale” – mai ales Andrews or Andy, cum i se spunea pe Coridorul Condamnaților la Moarte. Accentul elegant al lui Andrews, ca și instrucția lui superioară îl scoteau din sărite pe Perry care, deși nu trecuse decât trei clase primare, se considera mai instruit decât majoritatea cunoștințelor sale, făcându-i plăcere să le corecteze îndeosebi gramatica și pronunția. Dar iată că aici se afla cineva – „doar un puștan!” – care mereu îl corecta pe el. Mai era de mirare că nu deschidea niciodată gura? Mai bine să și-o țină închisă decât să riște să audă una din observațiile impertinente

ale băiatului de la colegiu, cum ar fi: „Nu spune dezinteresat când vrei să exprimi faptul că ești neinteresat”. Andrews avea intenții bune și nu i-o spunea cu răutate, dar Perry l-ar fi fiert de viu în ulei, deși nu recunoștea, nu lăsa pe nimeni să ghicească de ce. În urma unei astfel de întâmplări umilitoare, se așeza într-un colț, se posomora și nu se mai atingea de mesele care i se aduceau de trei ori pe zi. La începutul lui iunie, încetă cu desăvârșire să mai mănânce și-i spuse lui Dick: — Tu poți să aștepți aici să te spânzure. Eu nu. Și din clipa aceea refuză să se mai atingă de mâncare sau de apă sau să mai spună cuiva vreun cuvânt. Până să-l ia directorul închisorii în serios, postul a ținut cinci zile. În a șasea zi, a dat ordin ca Smith să fie transferat la spitalul închisorii, deși măsura nu a slăbit hotărârea lui Perry. Când au încercat să-l hrănească cu forța, s-a opus din răsputeri, a zvârlit din cap și și-a încleștat fălcile până au devenit țepene ca niște potcoave. În sfârșit, a trebuit să-l lege de mâini și de picioare și să-l hrănească intravenos sau printr-un tub introdus într-o nară. Chiar și așa, în următoarele nouă săptămâni a slăbit de la șaptezeci și cinci de kilograme la șaizeci, iar directorul a fost prevenit că hrana dată cu forța nu era de ajuns să țină în viață pacientul pe termen lung. Deși impresionat de voința lui Perry, Dick n-a vrut să recunoască deloc că scopul urmărit de Perry ar fi fost sinuciderea. Chiar și atunci când i s-a comunicat că era în comă, Dick i-a spus lui Andrews, cu care se împrietenise, că fostul său complice se preface. — Pur și simplu vrea să creadă toată lumea că-i nebun. Andrews, foarte lacom la mâncare (umpluse un album cu feluri de mâncare, desenate de el, de la prăjituri cu căpșuni până la friptură de porc la tavă), îi spuse: — Poate chiar e scrântit. Să se înfometeze așa. — Nu vrea decât să scape de aici. Joacă teatru. Ca să-l creadă țăcănit și să-l ducă la balamuc. Mai târziu, Dick repeta cu plăcere răspunsul lui Andrews, căci i se părea o identificare splendidă a „gândirii lui trăsnite”, a placidității lui aeriene. — Ei bine, se zice c-ar fi răspuns Andrews, mi se pare o metodă cam dificilă. Să se înfometeze. Fiindcă mai devreme sau mai târziu o să

ieșim cu toții de aici. Fie pe jos, fie în sicriu. La urma urmei, e totuna. Mie mi-e indiferent dacă ies pe picioarele mele sau pe sus. — Nenorocirea cu tine, Andy, e că n-ai niciun fel de respect pentru viața omenească. Inclusiv propria ta viață, i-a spus Dick. Andrews a fost de acord. — Și, a spus el, îți mai spun ceva. Dacă ies vreodată de aici în viață, vreau să zic, dacă trec de zidurile astea și scap, poate că nimeni n-o să știe unde s-a dus Andy, dar o să știe sigur unde a trăit Andy. Toată vara Perry a oscilat între o stare de inconștiență, de semitrezie și somn nesănătos, scăldat în sudoare. Prin minte îi urlau voci. Una din ele, mai ales, îl întreba mereu: „Unde-i Iisus? Unde-i? Iar o dată sa trezit strigând: „Pasărea e Iisus. Pasărea e Iisus!”. Fantezia lui preferată, cea în care se vedea ca „Perry O’Parsons, Omul-simfonie”, reveni sub forma unui vis ce se tot repeta. Centrul geografic al visului era un club de noapte din Las Vegas, unde, îmbrăcat într-un smoking alb și cu joben alb pe cap, se plimba trufaș pe o scenă inundată de reflectoare cântând rând pe rând la muzicuță, la chitară, la banjo, la tobă și din gură „Ești soarele meu”, executând pași de step pe o scăriță aurită. Ajuns în vârful ei, pe o platformă, făcea o plecăciune. Nu se auzeau aplauze și totuși mii de clienți se îngrămădeau în imensa sală puternic luminată – un public straniu, compus mai ales din bărbați și mai ales din negri, își pironea privirea asupra lor, iar comediantul asudat le înțelegea în cele din urmă tăcerea, căci își dădea seama brusc cine sunt aceste fantome – spiritele celor uciși de lege, spânzurații, gazații, electrocutații – și în aceeași clipă înțelegea că se afla acolo ca să le îngroașe rândurile, că treptele aurite îl conduseseră la spânzurătoare, că platforma pe care stătea acum se deschidea sub el. Jobenul îi cădea de pe cap. Urinând și defecând, Perry O’Parsons intra în eternitate. Într-o după-amiază, evadă dintr-un vis și se trezi cu directorul închisorii la căpătâiul patului. Directorul îi spuse: — Mi se pare c-ai avut un mic coșmar? Perry însă nu voi să-i răspundă, iar directorul, care vizitase spitalul în mai multe rânduri și încercase să-l convingă pe deținut să-și înceteze postul, spuse: — Am primit ceva. De la tatăl tău. Mi-am închipuit c-o să vrei să vezi.

Perry cu ochii sticlindu-i pe fața aproape fosforescent de palidă, se uita la tavan. În curând, după ce lăsă o carte poștală ilustrată pe noptiera pacientului, vizitatorul nedorit plecă. În noaptea aceea, Perry se uită la cartea poștală. Era adresată directorului și expediată din Blue Lake, statul California. Mesajul, scris pe ea cu litere stângace, cunoscute lui, spunea: „Stimate domn, am aflat că-l aveți iar în supravegherea dumneavoastră pe băiatul meu, Perry. Puteți să-mi scrieți cu ce a greșit și dacă pot să vin să-l văd? Eu sunt bine, ceea ce vă doresc și dumneavoastră. Tex. J. Smithw”. Perry rupse cartea poștală, dar îi reținu conținutul, căci cele câteva cuvinte banale îi treziseră sensibilitatea, îi reanimaseră dragostea și ura, reamintindu-i că încă era ceea ce încercase să nu fie – un om în viață. — Și m-am hotărât, cum a informat el mai târziu pe un prieten, așa să și rămân. Oricine îmi voia viața n-avea să primească niciun ajutor de la mine. Trebuia să se lupte din răsputeri ca să mi-o ia. A doua zi dimineață ceru un pahar cu lapte, primul aliment pe care îl acceptase voluntar de paisprezece săptămâni. Treptat, bând șodou și suc de portocale, câștigă în greutate. Prin octombrie, medicul închisorii, doctorul Robert Moore, îl socoti destul de voinic pentru a reveni pe Coridorul Condamnaților la Moarte. Când sosi acolo, Dick râse și-i spuse: — Bun venit acasă, scumpule! Au trecut doi ani. Plecarea lui Wilson și a lui Spencer i-a lăsat pe Smith, pe Hickock și pe Andrews singuri pe Coridorul Condamnaților la Moarte, cu luminile veșnic aprinse și cu ferestrele camuflate. Avantajele acordate deținuților obișnuiți le erau refuzate: nici radio, nici jocuri de cărți, nici măcar nu puteau să se plimbe prin curte. De fapt, nu li se îngăduia săși părăsească celulele decât sâmbăta, când erau trimiși la duș și li se înmânau schimburile, o dată pe săptămână. Nu-și părăseau celulele decât în rarele vizite ale avocaților sau rudelor. Doamna Hickock venea o dată pe lună. Soțul ei murise, ea pierduse ferma și după cum i-a spus lui Dick, locuia acum când la o rudă, când la alta. Lui Perry i se părea că trăiește „pe fundul unei ape” – poate fiindcă

Coridorul Condamnaților la Moarte era de obicei la fel de cenușiu și de liniștit ca adâncurile oceanului, tăcut cu excepția sforăiturilor, tusei, târșâitului cipicilor și bătăii din aripi a porumbeilor care își făcuseră cuib în pereții închisorii. Dar nu întotdeauna. „Câteodată”, îi scrise Dick mamei sale, „nici nu te mai poți auzi gândind. Vâră oameni în celulele de jos, în Groapă, și mulți dintre ei se luptă ca nebunii. Înjură și urlă tot timpul. E insuportabil, așa că încep toți să țipe: «Gura!». Aș vrea să-mi trimiți niște dopuri de urechi. Mă tem însă că n-o să mi le dea. Păcătoșii n-au dreptul la liniște, cum se spune”. Micuța clădire avea peste o sută de ani, iar schimbările anotimpurilor o schimbaseră, trădându-i vechimea: frigul iernii se îmbibase în încheieturile de fier și de piatră, iar vara, când temperatura depășea 40°, bătrânele celule se transformau în etuve rău-mirositoare. „E așa de cald, că mă înțeapă pielea”, a scris Dick într-o scrisoare datată 5 iunie 1961. „Încerc să nu mă mișc. Mă mulțumesc să stau întins pe jos. Patul e prea ud de sudoare ca să stau în el, iar mirosul mă îngrețoșează, nu ne îmbăiem decât o dată pe săptămână și purtăm tot timpul aceleași haine. Niciun fel de aerisire, iar becurile încălzesc și mai mult aerul. Pe ziduri urcă mereu ploșnițe.” Spre deosebire de deținuții obișnuiți, cei condamnați la moarte nu sunt supuși muncilor zilnice. Pot să dispună cum vor de timpul lor – să doarmă toată ziua, cum făcea deseori Perry („Îmi închipui că sunt un copilaș mititel de tot, care nu-și poate ține ochii deschiși”) sau, cum avea obiceiul Andrews, să citească toată noaptea. Andrews termina între cincisprezece și douăzeci de cărți pe săptămână. Preferințele lui mergeau atât spre romane de consum, cât și spre literatura înaltă, plăcându-i și poezia, mai ales Robert Frost, deși îi admira pe Whitman și pe Emily Dickinson, ca și poemele comice ale lui Ogden Nash. Datorită setei lui nestinse de lectură, epuiză în curând volumele de pe rafturile bibliotecii închisorii. Pastorul, ca și alte persoane binevoitoare, îl aprovizionau cu pachete de cărți de la Biblioteca Publică din Kansas City. Lui Dick îi plăcea să citească. Interesul lui se restrângea însă la două teme – sexul, așa cum era reprezentat în romanele lui Harold Robbins și Irving Wallace (Perry, căruia Dick i-a împrumutat una din aceste cărți, i-a înapoiat-o cu o însemnare indignată: „Murdării de degenerați,

pentru minți degenerate!”.) și volume de drept. Își petrecea zilnic ore întregi răsfoind cărți de drept, adunând material care, spera el, va fi util la anularea condamnării sale. De asemenea, în același scop, dezlănțui un potop de scrisori asupra unor organizații ca Uniunea Libertăților Civile Americane și Asociația Baroului de Stat din Kansas – scrisori care atacau procesul lui, care era doar „o parodie de proces”, cerând insistent forurilor solicitate să-l ajute în cererea lui de rejudecare. Perry a fost și el convins să compună astfel de pledoarii, dar când Dick i-a sugerat lui Andy să le urmeze exemplul, trimițând proteste pe contul lui propriu, Andrews i-a răspuns: „Vezi-ți de ceafa ta, eu îmi văd de-a mea”. (De fapt, ceafa lui Dick nu era partea anatomiei lui care-l neliniștea în acel moment. „Îmi cade părul în smocuri”, i-a mărturisit el într-o altă scrisoare mamei lui. „Sunt disperat. Din câte țin minte, nimeni din familia noastră n-a fost chel și mă înnebunește ideea că o să ajung chel, bătrân și urât.” ) Cei doi gardieni de pe Coridorul Condamnaților la Moarte, veniți la serviciu într-o seară de toamnă a anului 1961, le-au adus știri: — Ei bine, i-a anunțat unul din ei, mi se pare că voi, băieții, vă puteți aștepta la un tovarăș nou. Sensul cuvintelor lui era limpede celor care îl ascultau: însemna că doi tineri soldați judecați pentru omorârea unui muncitor feroviar din Kansas fuseseră condamnați la pedeapsa capitală. — Da, dom’le, a continuat gardianul, confirmându-le bănuiala, au fost condamnați la moarte. — Desigur, răspunse Dick. Asta e ceva foarte obișnuit în Kansas. Jurații dau sentințele de condamnare la moarte de parcă ar da bomboane la copii. Unul din soldați, George Ronald York, avea optsprezece ani. Tovarășul lui, James Douglas Latham, era cu un an mai mare. Amândoi erau excepțional de prezentabili, fapt care explică poate de ce cârduri de adolescente asistaseră la procesul lor. Deși condamnați pentru o singură crimă, cuplul asasinase șapte persoane în decursul unei călătorii criminale prin țară. Ronnie York, blond și cu ochii albaștri, se născuse și crescuse în Florida, unde tatăl său era un bine-cunoscut și bine plătit plonjor la mare adâncime. Familia York ducea o viață plăcută și comodă, iar

Ronnie, iubit și lăudat excesiv de părinții lui și de o soră mai tânără care îl adora, fusese idolul lor. Trecutul lui Latham se caracteriza prin elemente complet opuse, fiind în întregime la fel de sumbru ca al lui Perry Smith. Născut în Texas, era fiul cel mai mic al unor părinți cu mulți copii, prea fertili, săraci lipiți și înrăiți, care după un timp s-au despărțit lăsându-și odraslele de capul lor, să colinde de colo-colo fără căpătâi și nedoriți de nimeni, ca un mănunchi de scaieți purtat de vânt. Simțind nevoia unui adăpost, Latham s-a înrolat la șaptesprezece ani în armată. Peste doi ani, a fost găsit vinovat de dezertare și închis la Fort Wood, statul Texas. Acolo l-a întâlnit Ronnie York, care ispășea și el o condamnare pentru dezertare. Deși nu semănau deloc, nici măcar fizic, York fiind înalt și impasibil, în timp ce texanul era un tânăr scund, cu ochi căprui și șireți, ce-i însuflețeau chipul, cu expresia lor hotărâtă și șmecheră, împărtășeau cel puțin o părere fermă: lumea era dezgustătoare și toți oamenii meritau să moară. — E o lume putredă, zise Latham. Nu i se poate răspunde decât cu răutate. Numai de-așa ceva știe lumea – de răutate. Dă foc hambarului cuiva și o să priceapă. Otrăvește-i câinele. Omoară-l. Ronnie a declarat că Latham avea „toată dreptatea” și a adăugat: — În orice caz, dacă omori pe cineva, îi faci de fapt un serviciu. Primele persoane cărora s-au hotărât să le facă un astfel de serviciu au fost două femei din Georgia, gospodine cumsecade, care au avut ghinionul să-i întâlnească pe York și pe Latham la puțin timp după ce cei doi criminali au evadat de la închisoarea de la Fort Wood, au furat un camion și au plecat la Jacksonville, statul Florida, orașul natal al lui York. Locul întâlnirii a fost o benzinărie Esso, la periferiile întunecoase ale orașului Jacksonville. Data: noaptea de 29 mai 1961. La început, cei doi soldați fugari călătoriseră până în acest oraș din Florida cu intenția de a vizita familia lui York. Odată ajunși acolo, York hotărî totuși c-ar fi fost necugetat să ia legătura cu părinții săi, căci tatăl său se înfuria groaznic uneori. Discutase împreună cu Latham situația și se îndreptau spre New Orleans când s-au oprit la benzinăria Esso ca să umple rezervorul. Alături de ei se afla o altă mașină care lua benzină. Înăuntru erau două doamne, viitoarele victime, care după ce petrecuseră o zi la Jacksonville făcând cumpărături și distrându-se, se întorceau acasă,

într-un orășel de lângă frontiera dintre Florida și Georgia. Din păcate, se rătăciseră. York, căruia îi cerură îndrumări, se dovedi foarte amabil: — Țineți-vă după noi. O să vă conducem pe drumul cel bun. Dar drumul pe care le-a condus el era cu totul greșit: o șosea ce pornea din drumul principal și se înfunda într-o mlaștină. Cu toate acestea, cele două doamne îl urmară cu fidelitate până când mașina din față se opri, iar ele văzură la lumina farurilor pe cei doi tineri binevoitori apropiindu-se de ele pe jos și mai văzură, dar prea târziu, că fiecare din ei era înarmat cu câte un bici negru pentru tauri. Biciurile aparținuseră proprietarului de drept al camionului, un crescător de vite. Latham avusese ideea să le folosească drept mijloc de strangulare, lucru pe care, după ce jefuiră femeile, îl și puseră în practică. La New Orleans, băieții cumpărară un pistol și făcură două crestături pe mâner. În următoarele zece zile, au adăugat alte crestături la Tulahoma, statul Tennessee, unde puseră mâna pe un Dodge decapotabil, după ce îl împușcară pe proprietarul ei, un comis-voiajor. Iar în statul Illinois, întro suburbie a orașului St. Louis, mai omorâră doi oameni. Victima din Kansas care a urmat celorlalte cinci era un bunic. Se numea Otto Ziegler, avea șaizeci și doi de ani, un ins robust și prietenos, genul de om care n-ar fi fost în stare să treacă fără să oprească pe lângă doi oameni a căror mașină se stricase. În timp ce înainta pe o șosea din Kansas într-o frumoasă dimineață de iunie, domnul Ziegler observă o mașină roșie decapotabilă, cu capota ridicată și doi tineri simpatici moșmondind la motor. Cum putea să știe domnul Ziegler, cu inima lui bună, că motorul n-avea nimic, că nu era decât o șmecherie ca să-l jefuiască și să-l ucidă pe viitorul samaritean? Ultimele lui cuvinte au fost: „Pot să vă ajut cu ceva? De la o depărtare de șapte metri, York îl împușcă pe bătrân în cap, apoi se întoarse spre Latham și spuse: — N-am tras deloc rău, așa-i? Ultima victimă a fost și cea mai jalnică. O fată de numai optsprezece ani. Lucra ca servitoare la un motel din Colorado, unde violentul duo și-a petrecut o noapte, în timpul căreia fata le-a îngăduit să facă dragoste cu ea. Cei doi i-au spus apoi că erau în drum spre California și-au invitat-o să meargă cu ei.

— Hai, a îmboldit-o Latham, poate ajungem cu toții vedete de cinema. Atât fata, cât și geamantanul de carton în care își împachetase grăbită lucrurile au ajuns o epavă însângerată în fundul unei ravine de lângă Craig, statul Colorado. La câteva ore după ce o împușcaseră și o aruncaseră acolo, asasinii ei ajunseseră într-adevăr în fața aparatelor de filmat. Semnalmentele ocupanților mașinii roșii, oferite de martorii care îi observaseră dând târcoale în regiunea unde fusese descoperit cadavrul lui Otto Ziegler, au fost trimise prin statele din Vestul Mijlociu și din Vest. S-au ridicat bariere rutiere, iar deasupra șoselelor au patrulat elicoptere. Un baraj din Utah a dus la prinderea lui York și Latham. Mai târziu, la cartierul general al poliției din Salt Lake City, s-a permis unei companii de televiziune locale să le ia un interviu. Rezultatul, dacă e vizionat fără sonor, ar părea că se referă la doi atleți veseli, hrăniți cu lapte, care discută despre hochei sau baseball, despre orice mai puțin despre crime sau rolul jucat de ei și recunoscut cu îngâmfare în asasinarea a șapte persoane. — De ce ați făcut-o? i-a întrebat reporterul. Iar York, cu un rânjet plin de satisfacție, a răspuns: — Urâm lumea. Toate cele cinci state care au luptat pentru a obține dreptul de a-i judeca pe York și pe Latham aplică pedeapsa cu moartea: Florida (scaunul electric), Tennessee (scaunul electric), Illinois (scaunul electric), Kansas (spânzurare) și Colorado (gazare). Dar fiind că deținea dovezile cele mai ferme, statul Kansas a ieșit victorios. Oamenii de pe Coridor i-au cunoscut pentru prima oară pe noii lor tovarăși la 2 noiembrie 1961. Un gardian care i-a escortat pe nouveniți în celulele lor i-a prezentat: — Domnule York, domnule Latham, permiteți-mi să vi-l prezint pe domnul Smith. Și pe domnul Hickock. Și pe domnul Lowell Lee Andrews, „cel mai bun băiat din Wolcott”! Când s-a încheiat parada, Hickock l-a auzit pe Andrews chicotind. — Ce găsești așa de nostim la ticălosul ăsta? l-a întrebat el. — Nimic, a răspuns Andrews. Dar mă gândeam: dacă pui la socoteală cele trei crime ale mele, cele patru ale voastre și cele șapte ale lor, fac în total paisprezece, iar noi suntem cinci. Dacă facem media, cinci

oameni și paisprezece crime ar fi… — Patru oameni, îl corectă scurt Hickock. Sunt patru criminali aici și o victimă a unei erori judiciare. Eu nu sunt criminal, ce dracu’! Nu m-am atins nici măcar de un fir de păr din capul cuiva. Hickock continuă să scrie scrisori, protestând împotriva condamnării sale, iar una dintre ele își atinse, în sfârșit, scopul. Destinatarul, Everatt Steerman, președintele Comitetului de Ajutor Legal al Asociației Baroului de Stat din Kansas, a fost tulburat de afirmațiile expeditorului, care susținea că atât el, cât și celălalt acuzat nu avuseseră un proces echitabil. După Hickock, „atmosfera ostilă” de la Garden City făcuse cu neputință alegerea unui juriu imparțial și, în consecință, ar fi trebuit ca procesul să aibă loc în altă parte. Cât privește jurații, cel puțin doi dintre ei își exprimaseră limpede impresia că cei doi sunt vinovați, încă din timpul cercetării competenței și obiectivității lor. („Când i s-a cerut să-și spună părerea asupra pedepsei capitale, unul dintre jurați a declarat că de obicei era împotriva ei, dar nu și în acest caz”). Din nenorocire, cercetarea competenței și obiectivității juraților nu fusese înregistrată în acte, deoarece legea din Kansas nu o cere decât în cazul unei solicitări speciale. Mulți dintre jurați erau, în plus, „cunoștințe bune ale defunctului. Ca și judecătorul. Judecătorul Tate era prieten intim cu domnul Clutter”. Dar atacul principal dezlănțuit de Hickock se îndrepta împotriva celor doi avocați ai apărării, Arthur Fleming și Harrison Smith, a căror „incompetență și incapacitate” reprezentau motivul principal al stării disperate în care se afla expeditorul, întrucât aceștia nu pregătiseră și nici nu expuseseră înaintea Curții o pledoarie adevărată, iar lipsa lor de efort, lăsa Hickock să se înțeleagă, fusese premeditată – un act de complicitate între apărătorii lor și procuror. Erau acuzații grave, punând sub semnul întrebării integritatea a doi avocați respectați și a unui distins judecător districtual, acuzații care, chiar dacă ar fi fost doar în parte adevărate, însemnau că drepturile constituționale ale acuzaților fuseseră încălcate. La îndemnul domnului Steerman, Asociația Membrilor Baroului întreprinse o acțiune fără precedent în istoria legală a statului Kansas. Numi pe un

tânăr avocat din Wichita, Russell Shultz, să ancheteze acuzațiile și în cazul când dovezile obținute ar cere-o, să conteste validitatea condamnării, aducând înaintea Tribunalului Suprem al Statului Kansas, care cu puțin timp în urmă aprobase verdictul, acțiuni legale cu privire la dreptul de habeas corpus7

Se pare că cercetările lui Shultz au fost cam unilaterale, întrucât ele au constat doar într-o întrevedere cu Smith și Hickock, de la care avocatul a ieșit cu fraze mari, destinate jurnaliștilor: — Iată care e întrebarea: oare acuzații săraci și evident vinovați au dreptul să fie apărați cum trebuie? Nu cred că statul Kansas o să sufere grav sau pentru mult timp după moartea acestor solicitanți. Dar nu cred că-și va reveni vreodată de pe urma morții unui recurs absolut necesar. Shultz a completat o cerere de habeas corpus, iar Curtea Supremă din Kansas l-a numit pe unul dintre judecătorii ei ieșiți la pensie, pe judecătorul Walter G. Thiele, să întreprindă o audiere pe scară mare. Și așa s-a făcut că la aproape doi ani de la proces, toți cei care au participat la el s-au strâns iar în sala tribunalului din Garden City. Singurii participanți importanți care lipseau erau cei doi acuzați inițial. În locul lor, se găseau de fapt judecătorul Tate, bătrânul domn Fleming și Harrison Smith, ale căror cariere erau în primejdie, nu atât din cauza afirmațiilor în sine ale acuzatului, cât din pricina părerii proaste pe care, din câte se părea, o avea despre ei Asociația Membrilor Baroului. Audierea, care la un moment dat s-a mutat la Lansing, unde judecătorul Thiele i-a ascultat pe Smith și pe Hickock depunând mărturie, a ținut șase zile pentru a fi dusă la bun sfârșit. În cele din urmă, fiecare aspect a fost studiat. Opt dintre membrii completului de judecată au jurat că n-au cunoscut niciodată pe vreun membru al familiei ucise. Patru au recunoscut că-l cunoșteau vag pe domnul Clutter, dar fiecare dintre ei, inclusiv N.L. Dunnan, funcționarul de la aeroport care făcuse declarația controversată în timpul cercetării competenței și obiectivității juriului, a mărturisit că luase parte la juriu fără nicio prejudecată în minte. Shultz l-a contrazis pe Dunnan:

— Ați dori, domnule, să fiți judecat la un proces de către un jurat cu aceeași concepție ca a dumneavoastră? Dunnan a răspuns că da. Atunci Shultz l-a întrebat: — Vă amintiți c-ați fost întrebat dacă vă opuneți sau nu pedepsei capitale? Martorul a dat din cap afirmativ și a răspuns: — Le-am spus că în condiții normale m-aș opune, probabil. Dar că, ținând seama de amploarea acestei crime, am să votez probabil în favoarea aplicării ei. Duelul cu Tate a fost mai greu: Shultz a înțeles repede că a apucat un tigru de coadă. Răspunzând întrebărilor cu privire la presupusa lui prietenie cu domnul Clutter, judecătorul a spus: — Dânsul [Clutter] a fost odinioară într-un litigiu la acest tribunal, un caz prezidat de mine, o acțiune de despăgubire intentată ca urmare a prăbușirii unui avion pe proprietatea lui. Cerea despăgubiri, cred că pentru niște pomi. N-am mai avut alt prilej să intru în legătură cu el. Absolut niciun alt prilej. Îl întâlneam poate o dată sau de două ori pe an… Shultz a bătut în retragere și a schimbat subiectul: — Cunoașteți, îl întrebă el, care a fost atitudinea oamenilor din această comunitate după arestarea acuzaților? — Cred că da, i-a răspuns judecătorul cu o siguranță usturătoare. Părerea mea e că atitudinea față de ei a fost aceeași ca în cazul oricărui om acuzat de crimă – să fie judecați cum prevede legea. Dacă sunt vinovați să fie condamnați. Să fie tratați echitabil, ca oricare altă persoană. Nu a existat nicio prejudecată împotriva lor fiindcă au fost acuzați de crimă. — Vreți să spuneți, cu alte cuvinte, a zis Shultz insinuant, că nu ați găsit niciun motiv pentru care tribunalul să hotărască de la sine schimbarea locului unde se va desfășura procesul? Buzele lui Tate se lăsară în jos, iar privirea îi aruncă flăcări. — Domnule Shultz, a spus el ca și cum numele ar fi fost un șuierat prelung, tribunalul nu poate să hotărască de la sine schimbarea locului unde să se desfășoare procesul. Ar fi contrar legilor din Kansas. N-am putut să acord nicio schimbare cât timp n-a fost solicitată legal.

Dar de ce nu se efectuase de către avocații acuzaților o astfel de solicitare? Shultz urmări acum problema chiar cu avocații, pentru că scopul principal al audierii era să-i discrediteze și să dovedească faptul că nu-și apăraseră câtuși de puțin clienții, din punctul de vedere al avocatului din Wichita. Fleming și Smith au rezistat atacului cât se poate de bine, mai ales Fleming, care avea la gât o cravată de un roșu bătător la ochi și zâmbea tot timpul. Îl suportă pe Shultz cu o resemnare de gentleman. Explicând de ce nu ceruse să se judece procesul în altă parte, a declarat: — Am înțeles că reverendul Cowan de la biserica metodistă și un om cu greutate aici, un om ce se bucură de o înaltă stimă, se exprimase, ca mulți alți preoți din localitate, împotriva pedepsei capitale, că exista cel puțin în această regiune un curent de opinie și deci și alți oameni înclinați probabil să fie mai blânzi în ce privește pedeapsa, decât ar fi fost poate în alte părți ale statului. Apoi, am impresia că un frate al doamnei Clutter a făcut o declarație apărută în presă, arătând că n-ar fi de acord ca acuzații să fie condamnați la moarte. Shultz a făcut o suită de acuzații care implicau toate presiunea exercitată de comunitate, care îi determinase pe Fleming şi Smith săși neglijeze dinadins îndatoririle. Shultz susținea că amândoi își trădaseră clienții, deoarece nu se consultaseră suficient cu ei (Domnul Fleming i-a replicat: „M-am dedicat acestui caz cu toate capacitățile mele, sacrificând pentru el mai mult timp decât pentru cele mai multe cazuri ale mele”); că renunțaseră la dreptul unei audieri preliminare (Smith a răspuns: „Pe atunci, nici domnul Fleming și nici eu nu fusesem desemnați ca apărători ai acuzaților”); că au făcut declarații ziariștilor cu scopul de a aduce prejudicii acuzaților (Shultz i s-a adresat lui Smith: „Sunteți conștient că un reporter, Ron Kull, de la ziarul Daily Capital din Topeka, v-a citat în a doua zi a procesului, zicând că ați declarat că nu există nicio îndoială în privință vinovăției domnului Hickock și că nu vă interesa decât să obțineți o condamnare pe viață în locul pedepsei cu moartea?”. Smith i-a răspuns lui Shultz: „Nu, Domnule. Dacă am fost citat declarând așa ceva, atunci e fals”); și că au omis să pregătească o apărare convenabilă. Pe această ultimă declarație a insistat cel mai mult Shultz. E de aceea semnificativ să reproducem opinia pe care au emis-o trei judecători

federali, în urma întâmpinării făcute la Curtea de Apel a Statelor Unite, în Circuitul Zece: „Considerăm totuși că cei care judecă situația retrospectiv au pierdut din vedere problemele care li s-au ridicat avocaților Smith și Fleming atunci când au preluat apărarea petiționarilor. Când avocații au acceptat însărcinarea, petiționarii făcuseră mărturisiri complete și n-au contestat niciodată în mod serios la Tribunalul de Stat că aceste mărturii n-au fost voluntare. A fost găsit un aparat de radio luat din casa Clutter și vândut de petiționari în Mexico City, iar avocații aveau cunoștință și de alte dovezi ale vinovăției lor, pe atunci în posesia procurorului. Când au fost chemați să răspundă acuzațiilor ce li se aduceau, au rămas muți și a trebuit ca tribunalul să introducă în numele lor declarația că sunt nevinovați. Pe vremea aceea nu exista nicio dovadă serioasă și nici n-a apărut vreuna de la proces ca să justifice apărarea lor pe motiv că ar fi iresponsabili. Încercarea de a stabili iresponsabilitatea ca apărare, din pricina gravelor răni suferite în accidente cu ani înainte, ca și durerile de cap și crizele ocazionale de leșin ale lui Hickock, însemna să te agăți de proverbialul fir de pai. Avocații au fost puși în fața unei situații când crime strigătoare la cer, comise asupra unor persoane nevinovate, fuseseră deja admise. În aceste împrejurări ei ar fi găsit justificări să-și sfătuiască clienții să-și recunoască vinovăția și să apeleze doar la mila tribunalului. Singura lor speranță era ca printr-o întorsătură a destinului viețile acestor indivizi care au apucat pe căi greșite să le fie cruțate”. În raportul înaintat Tribunalului Suprem din Kansas, judecătorul Thiele a considerat că petiționarii au fost judecați echitabil din punct de vedere constituțional. În consecință, tribunalul a refuzat actul de anulare a verdictului și a stabilit o nouă dată pentru execuție – 25 octombrie 1962. S-a întâmplat ca Lowell Lee Andrews, al cărui caz trecuse de două ori la Tribunalul Suprem al Statelor Unite, era programat să fie spânzurat o lună mai târziu. Asasinii familiei Clutter, primind o amânare din partea unui judecător federal, au evitat data fatală, Andrews și-a respectat-o. În executarea pedepsei capitale în Statele Unite, timpul mediu scurs între sentință și executarea ei e de aproximativ șaptesprezece luni. De

curând, în Texas, un spărgător înarmat a fost executat pe scaunul electric la o lună de la condamnare. În Louisiana însă, în clipa când scriu aceste rânduri, doi violatori așteaptă de un timp record: doisprezece ani. Variațiile depind oarecum de noroc și în cea mai mare măsură de capacitatea de a contesta. Majoritatea avocaților care se ocupă cu astfel de cazuri sunt numiți de tribunal și muncesc fără să primească retribuiții. De cele mai dese ori însă tribunalele, în scopul de a evita apeluri ulterioare, bazate pe plângeri că acuzații nu au fost apărați cum trebuie, numesc avocați de primă mână care-i apără cu o energie lăudabilă. Cu toate acestea, până și un avocat cu un talent modest poate amâna data execuției an după an, căci sistemul de apeluri, așa cum există în jurisprudența americană, se reduce la o roată legală a norocului, la un joc al șansei, uneori aranjat în favoarea criminalului, jucat la nesfârșit de participanți, mai întâi la tribunalele de stat, apoi la tribunalele federale, până ce se ajunge la ultimul tribunal, Curtea Supremă a Statelor Unite. Dar până și o înfrângere acolo nu înseamnă că apărătorul petiționarului nu poate descoperi sau inventa noi motive de apel. De obicei, reușesc, iar roata începe din nou să se învârtă și se învârtește până când, poate peste câțiva ani, prizonierul se întoarce la curtea cea mai înaltă a nației, probabil doar pentru a începe din nou o luptă înceată și crudă. Uneori însă roata se oprește ca să anunțe un învingător – sau, deși din ce în ce mai rar, pe unul care a pierdut: avocații lui Andrews au luptat până în ultima clipă, dar clientul lor s-a dus la spânzurătoare vineri, 30 noiembrie 1962. — A fost o noapte rece, a zis Hickock, adresându-se unui ziarist cu care se afla în corespondență și căruia i se îngăduia periodic să-l viziteze. Rece și umedă. Plouase îngrozitor și pe terenul de baseball noroiul îți ajungea la cojones. Așa că, atunci când l-au dus pe Andy la magazie, au trebuit să-l conducă pe potecă. Îi urmăream toți de la ferestre – Perry și cu mine, Ronnie York, Jimmy Latham. Tocmai trecuse de miezul nopții și magazia era luminată ca un dovleac la Halloween. Ușile erau larg deschise. Vedeam martorii, o mulțime de paznici, pe doctor și pe director – o groază de porcării, numai spânzurătoarea n-o vedeam. Era ascunsă într-un colț, dar îi vedeam

umbra. O umbră pe zid, ca umbra unui ring de box. Preotul și patru gardieni îl țineau pe Andy și când au ajuns la ușă, s-au oprit o clipă. Andy se uita la spânzurătoare – îți dădeai seama că se uita. Avea brațele legate în față. Deodată preotul a întins mâna și i-a scos ochelarii lui Andy. Arăta jalnic Andy, fără ochelarii lui. L-au dus înăuntru și m-am întrebat dacă avea destulă lumină ca să nimerească treptele. Se lăsase o liniște adâncă, nu se auzea decât un câine care urla în depărtare. Un câine din oraș. Apoi am auzit zgomotul și Jimmy Latham a spus: „Ce-i asta?”. I-am spus că e trapa. Din nou se făcu o liniște deplină, în afară de câine. Amicul Andy a jucat în aer mult timp. Cred c-au avut o groază de mizerie de curățat. De câteva ori doctorul s-a apropiat de ușă și a ieșit, rămânând acolo cu stetoscopul în mână. N-aș spune că sarcina îi făcea plăcere – respira greu, de parcă abia-și putea trage răsuflarea și plângea și el. Jimmy a spus: „Uită-te la el, ce fătălău!”. Cred c-a ieșit ca să nu bage ceilalți de seamă că plânge. Apoi se întorcea din nou să vadă dacă s-a oprit inima lui Andy. Părea că n-o să se mai oprească în veci. De fapt, inima a continuat să-i bată nouăsprezece minute. Andy era un băiat ciudat, a zis Hickock zâmbind strâmb și vârându-și o țigară între buze. Era cum i-am spus: n-avea nici cel mai mic respect pentru viața omenească, nici pentru a lui. Exact înainte să-l spânzure, s-a așezat la masă și a mâncat doi pui fripți. Iar în ultima după-amiază, a fumat țigări de foi, a băut Coca-Cola și a scris versuri. Când au venit după el și ne-am luat rămas-bun, i-am spus: Ne vedem în curând, Andy. Fiindcă sunt sigur că avem cu toții aceeași destinație. Așa că uită-te bine împrejur și vezi dacă nu găsești un loc umbrit și răcoros pentru noi. Acolo jos. A râs și a spus că nu crede în rai și nici în iad, ci doar în țărână din țărână. Și a mai zis c-au venit să-l vadă un unchi și o mătușă, care i-au spus c-au adus un sicriu ca să-l transporte la un mic cimitir din Missouri de Nord. În același loc unde se aflau îngropate cele trei victime ale sale. Intenționau să-l așeze pe Andy alături. Mi-a spus că de-abia se putuse abține să nu râdă când i-a auzit. I-am răspuns: Ce noroc pe tine să ai un mormânt. Pe mine și pe Perry sigur o să ne dea pe mâna studenților de la chirurgie. Am glumit așa până i-a venit vremea de plecare și tocmai când ieșea mi-a dat o foaie de hârtie cu un poem scris pe ea. Nu știu dacă fusese compus de el sau copiat dintr-o carte.

Impresia mea e că l-a scris el. Dacă vă interesează pot să vi-l trimit. L-a trimes mai târziu, iar mesajul de adio al lui Andrews s-a dovedit a fi strofa a noua a poeziei lui Gray, „Elegie scrisă într-un cimitir de la țară”. Fala blazonului și splendoarea puterii Și tot ce frumusețea, ce bogăția ți-au adus vreodată Așteaptă la fel ceasul de neînlăturat: Căile gloriei duc toate în mormânt. — Am ținut mult la Andy. Era nebun, nu nebun de legat, cum tot făceau ei gură tot timpul; știți, era doar cam sărit. Zicea mereu cum o să evadeze de aici și o să-și câștige existența ca ucigaș plătit. Îi plăcea să-și închipuie c-o să bântuie pe la Chicago sau Los Angeles, cu o mitralieră ascunsă într-o cutie de vioară. Să lichideze tipi. Zicea c-o să ceară o mie de dolari de cadavru. Hickock râse, probabil de absurditatea ambițiilor amicului său, apoi suspină și clătină din cap: — Dar pentru un tânăr de vârsta lui, era cel mai deștept om pe care lam întâlnit vreodată. O bibliotecă ambulantă. Când băiatul ăsta citea o carte, o ținea minte. Sigur, habar n-avea ce înseamnă viața adevărată. Eu, unul, sunt un ignorant, dar nu când e vorba de viață. Am văzut destule lucruri urâte la viața mea. Am văzut cum e biciuit un alb. M-am uitat cum s-au născut prunci. Am văzut o fată, și n-avea mai mult de paisprezece ani, făcând dragoste cu trei tipi deodată, mulțumindu-i pe toți. Am căzut mai demult de pe un vapor la opt kilometri de țărm. Am înotat opt kilometri și la fiecare aruncătură de braț îmi treceau prin fața ochilor scene din viață. Odată am dat mâna cu președintele Truman în holul hotelului Muehlebach. Cu Harry S. Truman. Pe vremea când lucram la un spital și conduceam o ambulanță, am văzut viața cu tot ce-ți oferă – lucruri care ar face și un câine să-și verse mațele. Andy însă… Nu cunoștea absolut nimic, nu știa decât ce citise în cărți. Era nevinovat ca un copil mic, ca un copilaș cu o cutie de biscuiți. Nu făcuse niciodată dragoste cu o femeie. Mi-a spus chiar el. Poate că asta mi-a plăcut cel mai mult la

el. Că nu mințea. Noi, ceilalți de aici, de pe Coridor, nu suntem decât o șleahtă de lăudăroși. Iar eu sunt unul din cei mai răi. Ce dracu’, trebuie să vorbești despre ceva. Să te lauzi. Altfel ești zero barat, un tip care lâncezește într-o celulă infernală de doi pe trei. Andy însă n-a vrut niciodată să ne mintă. Zicea că-i inutil să povestească întâmplări care nu s-au petrecut cu adevărat. Amicului Perry însă, lui nu-i părea rău c-a scăpat de Andy. Andy era tot ce voia el să fie pe lumea asta – un tip cu educație. Iar Perry nu-l putea ierta pentru asta. Știți cum îi place lui Perry să se exprime în cuvinte neobișnuite și complicate, al căror sens nu-l prea știe nici el. Parc-ar fi un negrotei de la o universitate. Credeți-mă, era disperat când Andy îl corecta și-i tăia prostiile. Sigur, Andy încerca să-i ofere ce voia, să-l educe. Adevărul e că nimeni nu se poate înțelege cu Perry. N-are pe-aici niciun prieten. Cum ar veni, cine dracu’ își închipuie că-i el? Își bate joc de toți. Le zice că sunt perverși și degenerați. Îl bate la cap că sunt toți săraci cu duhul. Ce păcat ca nu putem fi cu toții suflete atât de delicate ca tânărul Perry. Of, Dumnezeule. Știu însă câțiva duri care s-ar duce bucuroși la Colț dacă l-ar prinde singur doar un minut la duș. În ce hal îi ia de sus pe York și pe Latham! Ronnie zice c-ar da orice să pună mâna pe un bici pentru vite. Cică i-ar place să-l îmblânzească nițel pe Perry. N-am ce să-i reproșez. La urma urmei, suntem toți în aceeași oală, iar ei sunt băieți foarte de treabă. Hickock chicoti amar, dădu din umeri și spuse: — Știți despre ce vorbesc. „De treabă” e un fel de-a spune. Mama lui Ronnie York a venit aici de mai multe ori ca să-l viziteze. Într-o zi, în camera de așteptare, s-a întâlnit cu mama mea, iar acum au ajuns prietene la cataramă. Doamna York vrea ca mama să vină s-o vadă la ea acasă, în Florida, poate chiar să locuiască acolo. Dumnezeule, aș dori să se ducă. Atunci n-ar mai trebui să îndure tot calvarul ăsta. Să vină o dată pe lună până aici cu autobuzul să mă vadă. Zâmbindu-mi și încercând să găsească ceva să-mi spună, să mă facă să mă simt bine. Sărmana femeie. Nu știu cum rezistă. Mă mir că n-a înnebunit. Ochii strâmbi ai lui Hickock se îndreptară spre o fereastră din camera de vizite. Fața lui buhăită, palidă ca un crin de înmormântare lucea în lumina slabă a soarelui de iarnă ce se strecura prin geamul cu gratii.

— Sărmana femeie. I-a scris directorului și l-a întrebat dacă poate vorbi cu Perry când vine aici data viitoare. Dorea să audă chiar din gura lui cum i-a omorât pe oamenii ăia și că eu n-am tras niciun glonț. Nu-mi rămâne decât să sper că într-o zi o să mi se facă un nou proces, iar Perry o să mărturisească și o să spună adevărul. Dar mă îndoiesc. E absolut decis, dacă moare el, să mor și eu. Spate în spate. Nu-i drept. Mulți oameni au comis crime și n-au ajuns niciodată în celula condamnaților la moarte. Iar eu, unul, n-am omorât pe nimeni. Dacă ai cincizeci de mii de dolari de cheltuială, poți să omori jumătate din Kansas și să râzi, ha, ha. Un rânjet brusc puse capăt indignării lui disperate. Vai! Iar încep. Plâng ca un copil mic. Ați putea crede c-am tras unele învățăminte. Dar, pe cuvântul meu, am făcut tot ce-am putut ca să mă înțeleg cu Perry. Numai că-i atât de pretențios. Om cu două fețe. E invidios pe orice. Pe fiecare scrisoare pe care o primesc, pe fiecare vizită. Pe el nu vine să-l vadă nimeni în afară de dumneavoastră, zise el dând din cap către ziarist, care îl cunoștea pe Smith la fel de bine ca și pe Hickock. Și de avocatul lui. Țineți minte când era la spital? Când se apucase să joace farsa cu greva foamei? Și când tatăl lui i-a trimis cartea aia poștală directorului? Ei bine, directorul i-a scris tatălui lui Perry și i-a spus că e oricând bine-venit aici. Dar el n-a sosit niciodată. Nu știu de ce. Câteodată îți pare rău de Perry. Trebuie să fie unul din cei mai singuratici oameni de pe lume. Dar… Dă-l dracului. Totul s-a întâmplat mai mult din vina lui. Hickock scoase o altă țigară dintr-un pachet de Pall Mall, strâmbă din nas și zise: — Am încercat să mă las de fumat. Apoi m-am gândit că nu mai are nicio importanță în situația asta. Cu nițel noroc, poate mă îmbolnăvesc de cancer și păcălesc statul care vrea să mă spânzure. Un timp am fumat țigări de foi. Pe ale lui Andy. A doua zi dimineață, după ce l-au spânzurat, m-am trezit și l-am strigat: „Andy?” ca de obicei. Atunci miam amintit că era în drum spre Missouri. Cu mătușa și cu unchiul său. M-am uitat pe coridor. I se dereticase prin celulă și se făcuse un maldăr din gunoaiele rămase. Salteaua scoasă de pe pat, papucii și carnetul cu desene de mâncăruri – îi zicea frigiderul lui. Și cutia asta de țigări de foi Macbeth. I-am spus gardianului că Andy voia să le iau eu, că mi le lăsase în testament. De fapt, nu le-am fumat pe toate.

Poate fiindcă mă gândeam la Andy, dar mie mi-au dat oarecum indigestie. Ei bine, ce s-ar mai putea spune despre pedeapsa cu moartea? Nu sunt împotriva ei. Nu-i decât o răzbunare, dar de ce e rău să te răzbuni? E un lucru foarte important. Dacă aș fi rudă cu familia Clutter sau cu vreunul din cei pe care i-au curățat York și Latham, n-aș putea să-mi găsesc liniștea până când nu i-aș vedea pe cei răspunzători de moartea lor atârnând în ștreang. Oamenii ăștia care trimit scrisori la ziare. Acum câteva zile erau două într-un ziar din Topeka, una de la un preot. Spunea, cum ar veni, ce înseamnă această farsă legală, de ce n-au fost încă spânzurați ticăloșii de Smith și Hickock, cum e cu putință ca ticăloșii ăia să mai toace încă banii contribuabililor? Ei bine, le înțeleg punctul de vedere. Sunt furioși că nu primesc ceea ce așteaptă – răzbunarea. Și n-o s-o primească dacă am și eu un cuvânt de zis. Cred că e drept să spânzuri un criminal. Numai să nu fiu eu tipul pe care-l spânzură. Dar la urmă tot a atârnat în ștreang. Au trecut alți trei ani, iar în acest timp doi avocați de excepție din Kansas City, Joseph P. Jenkins și Robert Bingham, au luat locul lui Shultz, acesta renunțând să se mai ocupe de caz. Numiți de un judecător federal și muncind fără să primească vreo plată (dar motivați de părerea bine susținută că acuzații au fost victimele unui „proces atât de nedrept încât e mai rău decât un coșmar”), Jenkins și Bingham au introdus numeroase apeluri în cadrul sistemului Tribunalului Federal, reușind în consecință să amâne trei date de execuție: 25 octombrie 1962, 8 august 1963 și 18 februarie 1985. Avocații au afirmat că ambii clienți au fost condamnați pe nedrept, întrucât nu li sa pus la dispoziție un avocat decât după ce-au mărturisit și au renunțat la audierile preliminare. Și datorită faptului că n-au fost apărați cu competență la proces, au fost condamnați pe baza unor dovezi obținute fără mandat de percheziție (pușca și cuțitul au fost luate din casa familiei Hickock), nu li s-a acordat o strămutare a procesului, deși atmosfera era „saturată” de o publicitate dăunătoare acuzaților. Cu aceste argumente, Jenkins și Bingham au reușit să aducă acest caz de trei ori în fața Tribunalului Suprem al Statelor Unite – Mahărul,

cum îl numeau mulți dintre deținuții ce depun reclamații –, dar de fiecare dată tribunalul, care niciodată nu își explică deciziile în astfel de cazuri, a respins apelurile, refuzând să acorde ordinele de certiorari care ar fi dat dreptul solicitanților să fie audiați amănunțit de către tribunal. În martie 1965, când Smith și Hickock erau închiși în celulele de pe Coridorul Condamnaților la Moarte de aproape două mii de zile, Tribunalul Suprem din Kansas a hotărât că viețile lor trebuie să se sfârșească între miezul nopții și ora două dimineața, miercuri, 14 aprilie 1965. În consecință, a fost prezentat un apel la clemență guvernatorului proaspăt ales al Kansasului, William Avery. Dar Avery, un fermier bogat, sensibil la opinia publică, a refuzat să intervină – fiind de părere că hotărârea sa trebuie să fie în „cel mai înalt grad în interesul oamenilor din Kansas”. (Două luni mai târziu, Avery a refuzat de asemenea apelurile la clemență ale lui York și Latham, care au fost spânzurați la 22 iunie 1965.) Și așa s-a întâmplat că în zorii acelei dimineți de miercuri, Alvin Dewey, în timp ce-și lua micul dejun la cafeneaua unui hotel din Topeka, a citit pe prima pagină a ziarului Star din Kansas City un titlu pe care îl aștepta de mult: AU FOST SPÂNZURAȚI PENTRU O CRIMĂ SÂNGEROASĂ. Reportajul, scris de un reporter al agenției Associated Press, începea astfel: „Richard Eugene Hickock și Perry Edward Smith, complici la crimă, au murit spânzurați în închisoarea de stat azi-noapte, ca urmare a uneia dintre cele mai sângeroase omucideri din analele criminale ale Kansasului. Hickock, în vârstă de 33 de ani, a murit primul, la ora 12:41. Smith, în vârstă de 36 de ani, a murit la ora 1:19…” Dewey îi privise cum mor, căci s-a aflat printre cei vreo douăzeci de martori invitați la ceremonie. Nu participase până atunci niciodată la o execuție și când, după miezul nopții, a intrat în magazia rece, scena îl surprinse: se așteptase la un decor care să se ridice la înălțimea ocaziei, și nu la această cavernă luminată sinistru, plină de cherestea și de alte resturi. Spânzurătoarea însă, cu cele două lațuri palide prinse de o grindă, era destul de impunătoare. La fel de neașteptat se arăta și călăul, care, cocoțat pe platforma de lemn cu treisprezece trepte, arunca o umbră prelungă. Călăul, un domn necunoscut și

uscățiv, adus din Missouri pentru acest eveniment, retribuit cu șase sute de dolari, era îmbrăcat într-un vechi costum la două rânduri, în dungulițe, izbitor de larg pentru trupul mărunțel dinăuntru – haina îi atârna până aproape de genunchi și pe cap avea o pălărie de cowboy, care, nouă, fusese probabil de un verde aprins, dar ajunsese o zdreanță decolorată de intemperii și pătată de transpirație. Lui Dewey îi stârniseră de asemenea nedumerirea și discuțiile forțat degajate ale celorlalți martori, în timp ce așteptau începerea a ceea ce unul dintre ei numise „festivitățile”. — Am auzit c-o să-i pună să tragă paiul pentru a se stabili care din ei să fie spânzurat primul. Sau să dea cu banul. Smith se întreba de ce nu se respectă ordinea alfabetică. Asta pentru că S vine după H. Ha, ha! — Ați citit în ziar, în ziarul de după-masă, ce-au comandat la ultima lor masă? Au comandat același meniu. Creveți. Cartofi pai. Pâine cu usturoi, înghețată, căpșuni și frișcă. Am auzit că Smith nu s-a prea atins de mâncare. — Hickock ăsta are simțul umorului. Am auzit că acum vreo oră unul dintre gardieni i-a zis: „Asta trebuie să fie cea mai lungă noapte din viața ta”. La care Hickock a râs și i-a răspuns: „Nu. Cea mai scurtă”. — Ați auzit ce se va întâmpla cu ochii lui Hickock? I-a lăsat unui oculist. De cum taie frânghia, doctorul o să-i scoată ochii și o să-i pună altcuiva. N-aș vrea să fiu eu ăla. M-aș simți bizar cu ochii lui în capul meu. — Dumnezeule! A început să plouă? Lăsați imediat geamurile! Chevroletul meu nou! Dumnezeule! O ploaie stârnită dintr-odată răpăi pe acoperișul înalt al magaziei. Sunetul ei, asemenea răpăitului unei tobe de paradă, anunța sosirea lui Hickock. Întovărășit de șase paznici și de un preot care murmura rugăciuni, a venit la execuție cu mâinile încătușate și un harnașament urât de piele, care îi ținea brațele legate de trup. La poalele spânzurătorii, directorul închisorii îi citi ordinul oficial de execuție, un document de două pagini. Și, în timp ce directorul citea, ochii lui Hickock, slăbiți de cinci ani de stat într-o celulă plină de umbre, se plimbară asupra celor prezenți, până când, negăsind ce căuta, întrebă în șoaptă pe paznicul cel mai apropiat dacă e de față vreun membru al

familiei Clutter. Când i s-a spus că nu, prizonierul a părut dezamăgit, ca și cum protocolul datorat acestui ritual al răzbunării nu fusese îndeplinit cum trebuie. Așa cum e obiceiul, directorul, după ce-a terminat de citit, l-a întrebat pe condamnat dacă are de făcut vreo ultimă declarație. Hickock a dat afirmativ din cap. — Vreau să spun doar că nu vă port pică. Vouă, celor care mă trimiteți într-o lume mai bună decât a fost asta vreodată. Apoi, cu intenția parcă de a sublinia cele afirmate, dădu mâna cu cei patru oameni ce purtau mai ales răspunderea prinderii și condamnării lui și care ceruseră permisiunea să asiste la execuție: agenții Biroului de Investigații din Kansas City: Roy Church, Clarence Duntz, Harold Nye și Dewey în persoană. — Îmi pare bine să vă văd, a spus Hickock, zâmbindu-le cât se poate de încântător, ca și cum ar fi salutat invitații la propria lui înmormântare. Călăul tuși – își ridică nerăbdător pălăria de cowboy, o puse la loc pe cap, un gest care amintea un vultur înfuriat ce-și umflă aripile și își netezește penele de la gât, iar Hickock, împins de un ajutor al călăului, urcă treptele spânzurătorii. — „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat”, intonă preotul; în vreme ce zgomotul ploii creștea, lațul era potrivit pe gâtul prizonierului, iar o fâșie neagră și subțire îi era legată la ochi. Domnul să-ți miluiască sufletul. Trapa se deschise și Hickock atârnă în văzul tuturor douăzeci de minute încheiate, până ce doctorul închisorii spuse în cele din urmă: — Declar acest om mort. Un dric, cu farurile lui orbitoare umezite de picături de ploaie, intră în magazie, iar trupul, așezat pe o targă și acoperit cu o pătură, a fost transportat în dricul care s-a pierdut în noapte. Uitându-se lung după dric, Roy Church clătină din cap: — N-aș fi crezut în veci c-o să aibă curajul să moară așa. L-am considerat un laș. Cel căruia i se adresa, un alt detectiv, răspunse: — Lasă, Roy. Tipul era o secătură. Un ticălos rău până în măduva oaselor. A meritat-o.

Church, cu o privire gânditoare, continua să clatine din cap. În timp ce aștepta cea de-a doua execuție, un reporter și un paznic discutau între ei. — E prima execuție la care asiști? întrebă reporterul. — L-am văzut și pe Lee Andrews. — Pentru mine e prima. — Mda. Și cum te simți? Reporterul strânse din buze. — Nimeni de la ziar n-a vrut să vină. Nici eu n-am vrut. Dar n-a fost chiar așa de rău cum mi-am închipuit. Ca și cum ar sări de pe o trambulină. Atât doar că are un laț de gât. — Nu simte nimic. Cade, se rupe coloana vertebrală și asta-i totul. Nu simte nimic. — Ești sigur? Am stat foarte aproape. L-am auzit cum horcăia. — Ah, dar nu a simțit nimic. N-ar fi prea omenos din partea noastră dacă ar simți. — Bine. Presupun că le-au dat o groază de pilule calmante. — La dracu’! Nu-i voie. E împotriva regulamentului. Uite-l pe Smith. — Ia uite, n-am știut că-i așa un țâști-bâști. — Mda. E mic. Dar și tarantula e mică. În timp ce era adus în magazie, Smith își recunoscu dușmanul de moarte, pe Dewey. Încetă să mai mestece gumă cu mentă, rânji dezinvolt și răutăcios și îi făcu semn cu ochiul lui Dewey. Dar după ce directorul îl întrebă dacă are ceva de spus, expresia lui Smith deveni serioasă. Ochii lui expresivi priviră grav la fețele din jur, urcară spre călăul ascuns în umbră, apoi coborâră spre mâinile-i încătușate. Se uită la degete, murdare de vopsea și cerneală, căci își petrecuse ultimii trei ani pe Coridorul Condamnaților la Moarte pictându-și autoportretul și portrete de copii, de obicei ale copiilor deținuților, care îl aprovizionau cu fotografiile odraslelor rareori văzute. — Socotesc, zise el, că-i un lucru îngrozitor să iei astfel viața cuiva. Nu cred în pedeapsa capitală, nici din punct de vedere legal, nici moral. Poate că am adus și eu o contribuție, ceva… Siguranța de sine îl părăsi, glasul i se topi, stingherit, și coborî la un nivel abia audibil. — N-ar avea nici un sens să cer iertare pentru ce-am făcut. Ar fi

deplasat. Dar o fac totuși. Cer iertare. Treptele, lanțul, fâșia legată la ochi. Dar mai înainte de a fi legat, prizonierul își scuipă guma de mestecat în palma întinsă a preotului. Dewey închise ochii. Îi ținu astfel până auzi sunetul înfundat care anunță că frânghia i-a rupt gâtul. Întocmai ca majoritatea oficialilor americani care aplică legea, Dewey e convins că pedeapsa capitală exercită un efect preventiv asupra crimelor violente și simțea că niciodată nu fusese mai meritată ca în cazul de față. Execuția dinainte nu-l tulburase, niciodată n-avusese o părere prea bună despre Hickock, care i se păruse „un găinar care mersese prea departe, găunos și neisprăvit”. Smith însă, deși el era adevăratul criminal, trezea în sufletul lui alte sentimente, căci Perry avea o calitate, aura unui animal alungat, o făptură ce merge rănită, trăsături pe care detectivul nu le putea ignora. Își amintea prima lui întâlnire cu Perry în camera de interogatoriu de la poliția din Las Vegas – piticul, bărbățelul, așezat pe un scaun de metal, fără să ajungă la podea cu piciorușele vârâte în ghete. Și când Dewey își redeschise acum ochii, iată ce văzu: aceleași piciorușe de copil, legănându-se, bălăbăninduse. Dewey își închipuise că odată cu moartea lui Smith și a lui Hickock o să încerce un sentiment de destindere, de relaxare, de a fi îndeplinit o sarcină dreaptă. În schimb, se trezi că-și amintește o întâmplare de aproape un an în urmă, o întâlnire accidentală la cimitirul Valley View, eveniment care, în perspectivă, încheiase pentru el mai mult sau mai puțin cazul Clutter. Pionierii care au întemeiat Garden City au fost siliți de împrejurări să ducă un trai spartan, dar când a venit vremea să înființeze un cimitir mai măreț, s-au hotărât, în ciuda solului arid și a dificultăților de a aduce apa, să creeze un contrast puternic cu străzile pline de praf și cu câmpiile austere. Rezultatul, căruia i-au dat numele de Valley View, e situat deasupra orașului, pe un platou, la mică înălțime. Văzut astăzi, pare o insulă întunecată, linsă de valurile mișcătoare ale lanurilor înconjurătoare – un refugiu potrivit pentru o zi caniculară, căci acolo se află multe cărări răcoroase, umbrite neîntrerupt de copacii sădiți cu generații în urmă. Într-o după-amiază din luna mai trecută, lună când câmpiile ard de

focul verde-auriu al grâului crescut pe jumătate, Dewey petrecuse mai multe ore la Valley View, curățind de buruieni mormântul tatălui său, o obligație neglijată de prea mult timp. Dewey avea cincizeci și unu de ani, cu patru ani mai mult decât atunci când începuse anchetarea cazului Clutter. Rămăsese însă subțirel la trup și agil și ocupă și azi postul de agent principal al Biroului de Investigații din Kansasul de vest. Doar cu o săptămână mai înainte prinsese doi hoți de vite. Visul de a se stabili la propria lui fermă nu se realizase, căci teama soției sale de-a trăi într-o astfel de izolare nu se potolise niciodată. În schimb, perechea Dewey își construise o nouă casă în oraș. Erau mândri de ea și mândri de asemenea de cei doi fii ai lor, cărora li se îngroșase vocea acum și ajunseseră la fel de înalți ca tatăl lor. Băiatul mai mare urma să meargă la toamnă la universitate. După ce termină cu plivitul buruienilor, Dewey o luă agale pe cărările liniștite. Se opri la un mormânt marcat cu un nume recent săpat în marmură: Tate. Judecătorul Tate murise de pneumonie în noiembrie trecut, iar pe pământul proaspăt încă zăceau coroane, trandafiri ofiliți și panglici decolorate de ploaie. În apropiere, petale mai proaspete stăteau risipite pe o ridicătură și mai nouă – mormântul lui Bonnie Jean Ashida, fiica cea mai mare a perechii Ashida, care murise într-un accident de mașină, în Garden City. Morți, nașteri, căsătorii – mai ieri parcă auzise că prietenul lui Nancy Clutter, tânărul Bobby Rupp, se căsătorise. Mormintele familiei Clutter, patru morminte adunate sub o singură piatră cenușie, se aflau într-un colț îndepărtat al cimitirului, dincolo de copaci, la soare, aproape de marginea strălucitoare a lanului. În timp ce Dewey se apropia de ele, văzu că acolo se mai găsea un vizitator: o fată plăpândă, cu mănuși albe în mână, cu părul lins, de culoarea mierii și cu picioarele lungi și elegante. Fata îi zâmbi, iar el se întrebă cine o fi. — M-ați uitat, domnule Dewey? Sunt Susan Kidwell. Dewey râse. Fata râse și ea. — Sue Kidwell. Ei drăcie! N-o mai văzuse de la proces. Pe atunci fusese doar un copil. — Ce faci? Ce mai face mama ta? — Mulțumesc, bine. Predă încă muzică la școala din Holcomb.

— N-am mai fost pe-acolo în ultima vreme. E vreo schimbare? — O, se vorbește c-o să se paveze străzile. Dar știți cum e în Holcomb. De fapt, nu-mi mai petrec mult timp pe acolo. Sunt în primul an la universitate. Am venit acasă doar pentru câteva zile. — E grozav, Sue. Și ce studiezi? — Totul. Mai ales artele. Îmi place. Sunt chiar fericită. Aruncă o privire lungă peste prerie. Nancy și cu mine plănuiserăm să mergem împreună la universitate. Urma să fim colege de cameră. Mă gândesc uneori la asta. Deodată, când sunt foarte fericită, mă gândesc la toate planurile pe care le-am făcut. Dewey se uită la piatra cenușie gravată cu patru nume și la data morții lor: 15 noiembrie 1959. — Vii deseori aici? — Din când în când. Dumnezeule, ce tare arde soarele. Își puse ochelarii de soare. Îl țineți minte pe Bobby Rupp? S-a însurat cu o fată frumoasă. — Așa am auzit și eu. — Colleen Whitehurst. E într-adevăr frumoasă. Și foarte drăguță. — Îmi pare bine de Bobby. Și ca s-o necăjească, Dewey adăugă: — Tu ce-ai de gând? Trebuie să ai o mulțime de admiratori. — Nimic serios. Dar bine că mi-am amintit. Știți cât e ceasul? O! strigă ea, când îi spuse că trecuse de patru, trebuie să fug. Mi-a părut bine să vă văd, domnule Dewey. — Și mie mi-a părut bine, Sue. Noroc! strigă el după ea, în timp ce fata dispărea pe cărare, o fată drăguță și grăbită, cu părul ei lins răsfirat de vânt și strălucitor – o fată timidă, exact așa cum ar fi putut fi și Nancy. Apoi, pornind spre casă, se îndreptă spre copaci și merse la umbra lor, lăsând în urmă cerul imens și șoaptele lanurilor de grâu unduite de vânt. SFÂRȘIT

CUPRINS I. ULTIMII OAMENI PE CARE I-AU GĂSIT ÎN VIAȚĂ II. PERSOANE NECUNOSCUTE III. RĂSPUNSUL IV. LA COLȚ

Observații [←1] _ François Villon – Balade și alte poeme, traducere de Dan Botta, Editura pentru Literatură, 1956.

[←2] _ Cap, Inimă, Mâini, Sănătate (engl.) (n. t.).

[←3] _ Autor american de romane poliţiste (n. t.).

[←4] _ R(oom)s, camere. Asociat cu doom – blestem, nenorocire (engl.) (n. t.).

[←5] _ Bucurie (engl.) (n. t.).

[←6] _ Confortabilă (germ.) (n. t.).

[←7] _ Drept care garantează libertatea individuală și protejează împotriva arestării arbitrare, permițând arestatului să ceară prin avocatul său să compară în fața unui magistrat care urmează să decidă asupra legalității arestării.