Sfântul Nectarie, Despre Virtute.pdf

SFÂNTUL NECTARIE D ÎN

E G H ÎN A

CUNOAŞTE-TE PE TINE ÎNSUTI SAU

DESPRE VIRTUTE

C A P IT O L U L !

Despre credinţă

1. Despre dumnezeiasca credinţă în Hristos Apostolul Pavel, definind credinţa, zice: „Iar cre­ dinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedi­ rea lucrurilor celor nevăzute."* Iar Clement Ale­ xandrinul accentuează: „Credinţa este un bun lăuntrie şi, fără să-L caute pe Dumnezeu, 11 mărturiseşte că EI este şi 11 slăveşte ca pe Unul care există cu ade­ vărat"; acelaşi defineşte credinţa şi altfel: „Credinţa este cunoaşterea nemijlocită a celor de trebuinţă." Iar Sfântul Vasile cel Mare descrie credinţa astfel: „Credinţa este încuviinţarea fără şovăială a celor ce au fost auzite spre întărirea adevărului celor propo­ văduite prin harul lui Dumnezeu." Iar Sfântul Ioan Gură de A ur înfăţişează în felul următor credinţa: „Credinţa este nădejdea neîndoielnică şi statornică a celor ce ne-au fost făgăduite, precum şi a împli­ nirii fericite a cererilor noastre." Credinţa adevăra'Ew. 11,1.

curată este rea d esco p erită ¡urnii d c D om nul $i

Dumnezeul şi

M ântuitorul n o stru lisu s H ristos.

Un

oarecare părinte zice: „S o co tim ca sin g u ra adevărata şi curată credinţa în T ată!, F iu ! şi D u h u ! Sfânt, unica dum nezeire şi dom nie ca re le-a c re a t p e toate cele văzute şi nevăzute, îm p ă ră te a sa a to a tă zidirea văzută şi n ev ăzu tă/' Iar Sfântul Io an G u ră de Aur spune iarăşi: „C redinţa îşi are în ce p u tu l d e la Tatăl, vine prin Fiul şi se plineşte în D u hul. R ăd ăcin a cea vie a credinţei este Tatăl; ra m u ra n eveştejită este Fiul; rodul cel fără de m oarte este D u h u l S fân t."

2. Despre credinţa în H ristos, ca d ar dumnezeiesc Credinţa este o harism ă d u m n ezeiască. Dumne­ zeiescul Ioan Gură de A u r afirm ă: „ A ce ste a n u sunt izbânzile tale, ci ale harului lui D u m n ezeu ; chiar dacă vei vorbi despre credinţă, [aceasta] vin e din chem are

şi iarăşi: „nici cred in ţa n u este de la

noi; c ă d dacă nu ar fi venit [D u m n ezeu ], d acă nu ne-ar fi chemat, cum am fi p u tu t cre d e ?" Şi din nou: „N iddecum să nu socotim că este cev a al nostru; pentru că nici această credinţă nu este a n o astră; iar despre faptul că nu este a noastră, ci că p artea cea mai m are este a lui D um nezeu, ascu ltă-l p e Pavel, care zice: «şi aceasta nu e de la voi: este darul lui D u m n ezeu )//' Iar într-o altă Ofnihc spune: „Ce dar mi-a adus H ristos o d ată cu venirea Sa? A venit aducându-ne ca d ar sângele Lu i, a venit

adu cându-n c ca d ar trupul Lui. Şi de ia mincccd,ir a iuat? C red in ţa; şi cine mi-a dat acest har? Am cre­ zut că-i av eam de ia mine, dar Aceia mi l-a dăruit." Şi iarăşi, luând ca pretext cuvintele iui Pavet: „\u a spus că a d even it credincios de ia sine, ci că este credincios ca unui care a fost miiuit; să nu soco­ tiţi că d o ar trim iterea [la propovăduire] şi predtcarea şi în v ă ţă tu ra sunt darul iui Dumnezeu; până şi faptul în su şi de a crede vine din miia Acestuia. Căci nu m -a m învrednicit de credinţă, fiindcă eram vrednic, ci n u m ai pentru că am fost miiuit. iar miia este p rin h a r [dumnezeiesc], şi nu după vrednicie [o m e n e a scă ]/' A ceeaşi opinie a fost exprimată şi de către Teotiiact [al Bulgariei]: „Faptul de a crede nu ne aparţi­ ne; aţi ascu ltat şi aţi crezut fiindcă aţi fost chemaţi de D u m n ezeu ; prin urmare şi credinţa îşi are înce­ putul de la D um nezeu: căci dacă Aceia nu v-ar ti chem at, voi n u aţi ñ crezut." Şi iarăşi: „Făptui că noi credem s-a săvârşit prin marea putere şi iucrare a lui D u m n e z e u "; şi din nou: „începătorul şi desăvârşitorul cred in ţei noastre este Hristos, pentru că El a pus în ău n tru l nostru credinţa chiar de la început'. H risostom , făcân d distincţie între contribuţia noas­ tră la cre d in ţă şi ceea ce este dăruit de Dumnezeu, susţine: „ F a p tu l că am crezut dintru început apar­ ţine b u n ăv o in ţei noastre; la fel, şi faptul de a ascul­ ta o d ată ce a m fost chemaţi; dai; după ce credinţa a fost p u să ca tem elie, avem nevoie de ajutorul Duhu­ lui, astfel în c â t aceasta să rămână fără încetare înă­ untrul n o stru netulburată şi statornică."

3. D espre legătura dintre cred in ţă şi cunoaştere, precum şi d esp re făp tu i că credinţa prem erge cunoaşterii Iată ce spune Clem ent A lexandrinul despre legă­ tura dintre credinţă şi cunoaştere: „Nici cunoaştere fără credinţă, nici credinţă fără cu n o aştere/' Şi iarăşi: „Credinţa este cunoaştere nemijlocită a celor de tre­ buinţă, iar cunoaşterea este adeverirea puternică şi neîndoielnică a celor primite cu ajutorul credinţei, prin învăţătura dum nezeiască, zidită pe credinţă, spre a nu ne clătina, şi pe ştiinţă, pentru a ajunge să fie înţeleasă." Iar dum nezeiescul H risostom afirmă: „Cunoaşterea este prin credinţă; nu este cu putinţă a-L cunoaşte pe Fiul, dacă ne lipseşte credinţa." Teodoret rem arcă: „Dacă vine prin credinţă, cunoaşterea instituie ştiinţa adevărului." Şi iarăşi: „Credinţa are nevoie de cunoaştere, precum şi cunoaşterea are nevoie de credinţă; căci nici credin­ ţa fără cunoaştere şi nici cunoaşterea fără credinţă nu pot fiinţa. însă credinţa prem erge cunoaşterii, iar cunoaşterea urm ează credinţei; din credinţă se naş­ te imboldul, şi acestuia îi u rm ează fapta; aşadar, mai întâi trebuie să crezi, apoi să înveţi; în tru cât dobân­ deşti cunoaştere, prim eşti im bold; şi îm boldit fiind/ înaintezi spre faptă." Şi C lem ent [zice]: „Cunoaşte­ rea vine după credinţă, şi nu înaintea credinţei." D upă Teofilact, „mai întâi este credinţa, apoi aces­ teia îi urm ează cunoştinţa". C unoaşterea premerge credinţei num ai atunci când se referă la predicarea cuvântului dumnezeiesc; aceasta înseam nă că este

n ecesar ca p re d ica să premeargă, ca cineva să audă ad ev ăru rile cuvântu lu i dumnezeiesc, să cunoas­ că p rin h a ru l dum nezeiesc glasul care il cheamă şt să c re a d ă ; că ci credinţa este din auzirc, iar au/irca prin c u v â n tu l lui Dumnezeu. Pentru aceea şi Mararie E re m itu l' sp u n ea că cel care nu cunoaşte adevă­ rul n u p o a te să creadă cu adevărat; pentru că prm fire c u n o a ş te re a prem erge credinţei. Dar cunoaş­ terea a c e a s ta este foarte diferită de cunoaşterea ca re u r m e a z ă credinţei; prima premerge în virtu­ tea u n e i n ecesităţi fireşti, cealaltă urmează în virtu­ tea lu cră rii descoperirii dumnezeieşti; prin cea din­ tâi c u n o a ş te m adevărul propovăduit, prin cea de-a d o u a cu n o a şte m Adevărul însuşi, adică pe Dumne­ zeu . V o rb in d despre credinţa lui Avraam care a pre­ m e rs în m o d firesc cunoaşterii, un alt părinte obser­ v ă: „ C re d in ţe i acestuia i-a premers cunoaşterea; iar cu n o a şte rii i s-a făcut următoare credinţa." S fân tu l Vasile cel Mare afirmă despre adevenrea care v in e din credinţă a cuvintelor dumnezeieşti: „ C re d in ţa să prem eargă cuvintelor despre Dumne­ z eu ; cred in ţa, şi nu demonstraţia ei; credinţa care atra­ ge su fletu l la consimţire pe o cale superioară metale­ lor lo g ic e ." Şi Clem ent adaugă: „Arta de a convinge trebuie să se rezu m e la adevenrea dată de credinţă." S fân tu l V asile cel Mare îndeamnă, zicând: „Nu treb u ie să n e îndoim şi să ezităm cât priveşte cele ce a u f o s t sp u se de Domnul, ci să fim încredinţaţi că o ric e c u v â n t ai lui Dumnezeu este adevărat şi cu p u tin ţă , c h ia r d acă firea lucrurilor l-ar tăgădui." *S a u

Dumncxcicscu!

H risostom

d eclară

despre

puterea pedagogică a credinţei: „C red in ţa este dască!u! în toate şi n-am putea afirm a n im ic d acă am R ¡ipsiţi de ca /' Teodorct subliniază: „A vem

n ev o ie

de ochi

duhovniceşti pentru înţelegerea celor duhovniceşti. Şi, aşa cum avem nevoie de ochii tru p u lu i pen­ tru vederea celor văzute, fără îndoială, la fel avem nevoie de credinţă spre contem plarea celo r dum­ nezeieşti; credinţa e pentru cuget ceea ce e ochiul pentru trup; mai mult, aşa cum ochiul are nevoie de lumina care i le arată pe cele văzute, la fel, într-adevăr, şi mintea are nevoie de credinţa ca re i le desco­ peră pe cele dumnezeieşti şi care co n tem p lă slava ce le înconjoară pe acestea." Teofilact spune despre credinţă: „ C re d in ţa este început şi temelie şi fără ea nim ic n u se v a putea întemeia; la fel cum fără alfabet nim eni n -a r putea ajunge un om învăţat". Hrisostom ne învaţă despre n ecesitatea credinţei următoarele: „Credinţa are nevoie d e a scu lta re , nu de curiozitate; şi, atunci când D u m n ezeu p o ru n ceş­ te, trebuie să arătaţi credinţă, şi n u să isco d iţi."

4. Despre chezăşia credinţei, despre adeverirea pe care o dobândeşte prin ea cel ce cred e şi despre cele ce nu cad sub sim ţuri Teofilact afirmă urm ătoarele d esp re ch e z ă şia care vine prin credinţă: „Iar credinţa este p rin e a însăşi un sprijin, neîngăduind in trarea pe furiş a g ân d u ri­ lor lîn inim ăl."

i h isostom nu m eşte credinţa ancoră a sufivtuiui învăiurat şi iim an neînvolburat ai omenirii: „(Cre­ dinţa j este o an co ră sfântă cc ţine întotdeauna înă!tat şi stato rn ic cu getu l care o dobândeşte." Şi iarăşi: „intr-adevăr, ce cu v ân t a foiosit, spunând «dovedi­ rea lu cru rilor celo r nevăzute»!' Căci termenu! dei t'd/rc se foloseşte referitor la cele ce nu au avut par­ te de o lăm u rire deplină. Aşadar, credinţa aduce aceeaşi a d e v e rire pentru cele ce sunt nevăzute, aşa cum o face şi atu n ci când acestea ar fi văzute. Nici nu este cu p u tin ţă să nu credem în cele pe care te vedem , nici, d e asem enea, nu este cu putinţă să cre­ dem, d a c ă n u a v e m o anume încredinţare mai cla­ ră d esp re cele n evăzu te decât despre cele văzute, întrucât cele năd ăjd uite par a nu avea nici o înte­ m eiere, cre d in ţa le oferă acestora temeiul [necesar]: ba, m ai m u lt, n u d o a r că-1 oferă, ci, de fapt, aceasta este tem eiu l [acelo ra]. A şa se petrece şi cu învierea [cea de o b şte ]: deşi în că nu s-a petrecut şi nici nu poate fi p e r c e p u tă ca u n fapt obiectiv nădejdea ofe­ rită de c re d in ţa în în viere îi dă acesteia putinţa de a fiinţa în ă u n tru l sufletului nostru. Aceasta înseamnă y

«d o v ed irea lu c ru rilo r celor nevăzute»". T e o d o re t su b lin iază: „Prin credinţă le vedem pe cele ce n u se v ă d şi această credinţă se face ochi spre co n te m p la re a c e lo r nădăjduite, aratându-le ca fiin­ ţând p e c e le c a r e în că nu s-au petrecut. Deşi toţi cei m o rţi se află în c ă în morminte, credinţa noastră p re-în ch ip u ie în v ie re a lor şi prin închipuire pregă­ teşte d in c e n u ş a tru p u rilo r nemurirea." 'Epr. 11, 1.

Sfântu! Grigoric dc Nyssa afirmă că Dumnezeu, cât îi priveşte pe oameni, socoteşte credinţa, şi nu cunoaşterea, ca dreptate; căci cunoaşterea, fiind empirică, eu ¡ti vă o dispoziţie care se leagă num ai de ceea ce se cunoaşte; dar credinţa creştinilor nu este astfe!; căci ca este temelia nu a ceior ce se cunosc, ci a celor nădăjduite. Pentru că nu mai e nevoie să nădăj­ duim la ceea ce se află deja în stăpânirea noastră. Căci, de ce să mai nădăjduiască cineva Ia ceea ce deja îi aparţine? Credinţa însă face ca ceea ce scapă înţelegerii noastre să fie al nostru, oferind, prin ade­ verirea ei, garanţia a ceea ce nu se vede. Hrisostom spune: „Credinţa este începutul mân­ tuirii; este ochiul curat al cunoaşterii lui Dumnezeu; credinţa vede cele ce nu se văd; credinţa este povăţuitoru! cel bun pe calea colimvitrei; credinţa este oglinda strălucitoare a celor nevăzute; credinţa este învăţătorul adevărat al deofiintimii Treim ii/' ) ) Sfântul Antonie remarcă: „Credinţa în Dom nul nostru este pecete şi zid de ap ărare" (A tan asie cel Mare, Viata tiu Antonie). Iar Origen semnalează: „Izvorul şi în cep u tu l ori, cărei înţelepciuni este faptul de a crede în D u m n eze­ ul a toate. Şi care alt cuvânt mai ad evărat p o ate duce firea omenească la vieţuirea fericită d e câ t credinţa sau cercetarea privitoare la D u m n ezeu C el peste toate, Care veghează nu numai asup ra celor spuse şi săvârşite, dar şi asupra celor gândite de n o i?" Sfântul Chirii al Alexandriei m ărtu riseşte: „C re­ dinţa este uşa şi calea spre viaţă şi în to a rce re a de la

5. D espre n e ce s ita te a fapteior, adică despre credinţa v ie Despre n ecesitatea faptelor care vor contribui la desăvârşire, T eo d o ret susţine: „Pentru ce! ce cre­ de nu este su ficien tă credinţa, ci pentru a ajunge la desăvârşire are n ev o ie de fap te/' Clement A lexan d rin u l arată: „Credinţa, deşi este o în cu v iin ţare de bunăvoie a sufletului, nu este lucrătoarea celo r b u n e şi temei al facerii de bine in afara d rag o stei faţă de H ristos." Teofilact observă: „Credinţa ce se face vie prin mijlocirea iubirii este totul; ceea ce înseamnă că este datoare ca p rin iubirea pentru Hristos pururi să Re lucrătoare şi vie. învaţă, aşadar; că prin iubire credin­ ţa se pune în lu crare, ceea ce înseamnă că se arată ca fiind vie; n ea v ân d însă iubire, rămâne nefolositoare/' A sem en ea e ste şi cuvântul: „Credinţa fără fapte m oartă este."* Iar S fân tu l F o tie spune: „Virtuţile trebuie să se îm pletească cu cred in ţa, ca astfel împreună să poa­ tă fo rm a u n [c a ra c te r] nobil. Căd a te purta drept în viaţă v ă d e ş te o ţin u tă nobilă şi aleasă; iar cură­ ţia fa p te lo r f a c e cu n o scu tă sfinţenia dumnezeias­ că a cre d in ţe i. F ie c a re dintre acestea în parte, fără celălalt; e s te , d e obicei, foarte uşor să fie deviat şi să se p ia r d ă , d e o a r e c e n u suportă să se reflecte de unul s in g u r în su fletele oamenilor/' Şi Sfântul Ignatie zice ; „ C r e d in ţa este începutul vieţii, iar iubirea este d e s ă v â r ş ir e a e i." C ei care făgăduiesc să fie ai lui

! iris tos sc cunosc nu doar prin cele pe care Ie spun, ci şi prin ce ic pc care !e înfăptuiesc; „căci după roadil sc cunoaşte pomul".' 6. Despre însuşirile adevăratei cred in ţe Insuşiriie adevăratei credinţe în H ristos sunt următoarele: a) Adevărata credinţă îl încunoştinţează tainic pe cei ce crede despre caracterul dum nezeiesc al cre­ dinţei saie. b) îi călăuzeşte paşii pe calea adevărului în chip mistic, povăţuindu-1 şi învăţându-1 să facă voia cea bună, plăcută şi desăvârşită a Iui D u m n ezeu. c) Conduce Ia fericire şi învaţă că în iubirea faţă de Dumnezeu şi de aproapele se află plinătatea binelui dorit. d) îl umple pe credincios de o n ăd ejd e veşnică, care nu se împuţinează niciodată, fiind curată şi având în sine deplinătatea fericirii. e) Umple inima credinciosului d e o iubire fier­ binte, de o iubire negrăită, de n eexp rim at, tainică, infinită, curată, sfântă, care se rev arsă şi le inundă pe toate şi pune stăpânire asupra tu tu ro r. f) Umple inima credinciosului de ro ad ele Duhului Sfânt, care sunt: bucuria, pacea, răb d area, buna-cuviinţă, bunătatea, care i-au fost d ate ca răsplată de către Duhul Sfânt, Cel care a sfinţit-o p e aceasta. g) Dăruieşte harismele Sfântului D u h . Duhul Sfânt, Care S-a pogorât, a lum inat m in te a credindo-

sului şi i-a d at înţelepciune şi pricepere, voinţă şi cunoaştere, adevărul şi sfânta frică de Dumnezeu. h) îl rep lăm ăd eşte pe omul stricat de păcat şi î! reîntoarce la frum useţea cea dintâi. i) îl sfinţeşte şi revarsă asupra lui mir de bună m ireasm ă, ducându-1 la desăvârşire. j) D esch id e ochii cugetului spre a vedea ceie nevăzute, descoperindu-i tainele. k) îi d ăru ieşte putere şi bărbăţie morală, spre a nu se tem e d e relele vieţii, dându-i din belşug tărie, curaj, răb d are, generozitate, mărinimie, milostivire şi to ată m u lţim ea virtuţilor creştine. l) D ăru ieşte cum pătarea, curăţia, neprihănirea şi fru m u seţea fecioriei. m ) îl rid ică p e om deasupra legilor firii şi îi dă p u terea d e a birui rânduiala ei. n) A d ev ărata credinţă în Hristosîl face pe credindos d u p ă ch ip u l lui Dum nezeu şi îl aseamănă cu El. 7. D e s p re cu n o aşterea lui Dumnezeu prin

cred in ţă „T em elia cu n oaşterii este faptul de a nu te îndoi în c re d in ţa [ta ] faţă de Dumnezeu", spune Sfântul C le m e n t a l A lexan d riei. Iar Teodorei afirmă: „Căpă­ tâiul b u n ă tă ţilo r şi temeiul adevărat este cunoaşte­ rea firii d u m n ezeieşti, dar şi credinţa şi atitudinea faţă d e a c e a s ta ; c a d ceea ce este ochiul pentru trup a c e a s ta e s te cre d in ţa şi cunoaşterea celor dumneze­ ieşti [p e n tru d u h ]." Iar Sfântul Chirii al Alexandri­ ei c u v â n tă : „ F a p tu l d e a-L cunoaşte pe Cel care este

fin' şi î^ t !iip tuicvjrnt Dumnezeu, Facatoru) ! \mirmt .1 (tvite, este cauza a tot binele pentru oricc om." $i Cement A!cxandrinu! adaugă: „Cunoaşterea este cunoştinţa lui Dumnezeu; dar dacă vrei să-l, cunoşti pe Dumnezeu, începe prin a te cunoaşte pe tine însuţi." Iar dumnezeiescul Hrisostom obser­ vă: „Cunoaşterea este cunoştinţa de sine; a nu te cunoaşte pe tine însuţi este mai grav decât cea mai de pe urmă nebunie şi pierdere a minţilor; căci una este cauzată de boală, pe când cealaltă, de puterea de a alege liber care este pervertită/' 0 opinie foarte înţeleaptă şi un adevăr care nu poate fi pus la îndoială; căci, dacă cunoaşterea de sine este lucrarea libertăţii, cu atât m ai mult şi cunoaşterea lui Dumnezeu este [lucrarea aceste­ ia]. Aşadar, dacă cineva nu alege liber să se cunoas­ că pe sine, nici pe Dumnezeu nu-L poate cunoaş­ te; iar a nu alege liber să-L cunoşti pe Dumnezeu este intr-adevăr „mai grav decât cea m ai de pe urmă nebunie şi pierdere a minţilor". Dumnezeu a unit cunoaşterea pe care oamenii o dobândesc faţă de El cu cunoaşterea lor de sine, ast­ fel încât să-i ridice pe aceştia la desăvârşire şi să-i atragă la Sine. Cel ce-şi nesocoteşte şinele nici pe Dumnezeu nu va ajunge să-L cunoască. Dumnezeu Se descoperă pe Sine celui care are inim a curată şi care îl caută pe El întru credinţă. Cel ce n u se cunoaş­ te pe sine dispreţuieşte propria stare m orală; iar dispreţuind-o, ignoră că este bolnav m oral, că sufletul său suferă cumplit şi că întunericul îl cuprinde. Care este, de altfel, legătura luminii cu întunericul?

C re ştin u l c a r e se cun oaşte pe sine îşi curaţeşte sufletul d e to a tă m u rd ă ria şi face din inima iui iocaş sfanţ sp re a d e v e n i lăcaş al lui Dumnezeu, împă­ ratul a to a te , C a re , aşa cum a făgăduit, vine şi Se sălăşlu ieşte şi p e tre ce în acesta şi îşi „face iocaş ia e l".' F e c io a re le n eb u n e n u au fost primite în cămara D o m n u lu i, p e n tr u că s-au lipsit de lumina cunoaş­ terii; d e a c e e a D o m n u l nu le-a cunoscut pe eie.

8. D esp re p u terea şi lucrarea credinţei in Hrîstos C re d in ţa ! D a r dumnezeiesc, rod ai dumneze­ ieştii d e s c o p e riri, cunoştinţă a tainelor, înţelepciu­ ne c e r e a s c ă , în v ă ţă to r al adevărurilor divine, scară a c e ru lu i şi a păm ân tu lu i, legătura dintre Dumne­ z e u şi o a m e n i, sem n al iubirii şi al prieteniei dum­ n e z e ie şti, v ă d ir e a împărtăşirii de bunătăţile cereşti! P rin c e c u v in te îţi voi putea exprima puterea? Cu ce s p u s e îţi v o i d escrie lucrările? Puterea ta este cu a d e v ă r a t d u m n e z e ia scă , asemenea unui dar dum­ n e z e ie s c , i a r lu c ra re a ta este nemărginită, deopo­ triv ă c u c e a a v o ii dumnezeieşti, pentru că puterea d u m n e z e ia s c ă lu crează atâtea câte sunt cu nepu­ tin ţă p e n tr u o a m e n i a le cugeta. Tu, asemenea unei lu m in i, îi lu m in e z i p e cei cu cugetul întunecat. Tu îi p o v ă ţu ie ş ti p e cei ce cauta tn Scriptura adevărul şi e şti u n în d r u m ă to r neamăgit pe calea cunoaşte­ rii. T u în c ă lz e ş ti cu o dragoste dumnezeiască inimi­ le şi a p r in z i în ele iubirea divină. Tu naşti adevăra­ ta n ă d e jd e , în ch ip tainic cercetând şi vădind teme* 7r i .

14 , 2 3 .

iu! celor nădăjduite. Tu u îm p od ob eşti cu m antie de fiu de împărat pe cei lum inaţi d e tine. Tu le dăru­ ieşti harismele Sfântului Duh. Tu îi h răn eşti p e cre­ dincioşi cu duhul înţelepciunii, cu d u h u l înţelegerii, cu duhul cunoaşterii şi adevărului, cu d u h u l voin­ ţei şi al puterii, cu duhul fricii d e D u m n ezeu . Tu împărţi din belşug roadele D uhului Sfânt. Tu umpli inima credinciosului de iubire, b u cu rie, p ace, răb­ dare, bunătate, blândeţe şi cu m p ătare. C u puterea ta îl replămădeşti pe omul stricat d e p ăcat, îl reîntorci la frumuseţea cea dintâi şi îl arăţi a fi ch ip al lui Dumnezeu. Lucrarea ta, ca una ce este îm b old i­ ta de puterea dumnezeiască, înduplecă m in tea să ţi se supună, încredinţează inima de realitatea a d e v ă ­ rurilor descoperite de Tine. Lum ina ta d u m n ezeias­ că se revarsă peste credincios şi-i lum inează m in tea spre înţelegerea Scripturii. Tu deschizi ochii cu g e tu ­ lui, tu atingi corzile inimii spre ad o rarea lui D u m ­ nezeu, spre cântarea neîncetată a L ui. Tu n e în veţi să ne supunem lui Dum nezeu. Tu în v eţi am ăn u n ţit înţelesurile [prevestirilor] sfinţilor p rofeţi. Tu lu m i­ nezi spre înţelegerea cuvintelor Sfinţilor A p ostoli. Tu făgăduieşti m orala desăvârşită. Tu îi d ai cred in ­ ciosului gândul cel iubitor de în ţelep ciu n e. T u le descoperi prin puterea şi lu crarea ta d u m n ezeiască chipul tău cel dumnezeiesc, chiar şi celo r n ecred in ­ cioşi. Tu ai atras neam urile la m ân tu ire. Tu ai câşti­ gat lum ea întreagă. Tu ai sup us ad u n ările n eam u ­ rilor. Tu ai biruit necredinţa. Tu ai rid ica t în mijlo­ cul pământului semnul biruitor al Sfintei C ru ci. Tu i-ai supus pe îm păraţi. L a tine au a le rg a t m ai-m arii

şi căpeteniile neamurilor. Tu i-ai arătat pe iubitorii de înţelepciune a fi neînţelepţi. Tu i-ai arătat pe cei săraci cu duhul înţelepţi şi retori pricepuţi. Tu, pro­ povăd u in d , ai lum inat lumea. Tu, biruind neamuri­ le, le-ai sfinţit. Tu, prin puterile tale dumnezeieşti, ai arătat ca n o u ă lum ea cea veche şi îmbătrânită prin p ăcat. Tu ai desfiinţat legile cele aspre. Tu ai resta­ bilit d in n ou dreptatea. Tu ai osândit războaiele. Tu ai în cu n u n at lum ea cu pace. Tu ai readus egalita­ tea. Tu ai dăruit adevărata libertate. Tu ai desfiinţat p u te re a diavolului. Tu ai adus pe pământ împărăţia cerurilor. Tu ai alungat tristeţea amară din lume. Tu ai d ă ru it lum ii din belşug bucuria negrăită. Aşadar, p e tine te cinstim după vrednicie. Pe tine te purtăm în inim ile noastre şi pe tine avându-te, îndrăznim şi n ăd ăjd u im să avem parte de împărăţia lui Dumne­ zeu şi de bunătăţile cele veşnice. Amin.

9. C hipul celui care crede în Hristos C â t d e fru m os este chipul credinciosului! Cât d e m in u n a t este harul acestui chip! Frumuseţea lui a tra g e , trăsăturile acestuia exprimă încrede­ rea p e ca re el însuşi o are în Dumnezeu. Seninăta­ tea ră sp â n d ită p e faţa lui exprimă pacea sufletului, ia r lin iştea chipului său arată netulburarea inimii. B u n ă ta te a în tip ărită pe faţa credinciosului mărtu­ riseşte n etu lb u rarea conştiinţei sale. Credinciosul se în făţişează asem enea omului eliberat de tirania n e în ce ta te lo r griji ale vieţii, care împresoară duhul în fiece zi, şi asem enea omului a cărui încredere în

Dumnezeu zugrăveşte în culori vii chipul feţei sale. intr-adevăr, credinciosui se înfăţişează asemenea unui om fericit; şi este fericit pentru că a dobân­ dit deja adeverirea faptului că dum nezeiască este credinţa iui şi pentru că a fost convins [cu totui] de adevărui ei. Dumnezeu a vorbit tainic în inim a iui. Giasui dumnezeiesc i-a umpiut inima, inundând-o de veseiie dumnezeiască. Inima şi cugetui îi sunt afierosite iui Dumnezeu. Inima Iui este încălzită de dragostea lui Dumnezeu, iar duhui său se sileşte să se înalţe spre Ei. Credinciosul, dezlegând lanţurile egoismului, care îi îngrădesc cu totul dragostea, neîngăduindu-i să lucreze şi să vadă în afara cercului său strâm t, le-a aruncat şi s-a eliberat de jugul tiranic al robi­ ei egoismului, călcând în picioare umila adoraţie a propriul eu. Slobozit acum din legături, aleargă în toate direcţiile şi nu întârzie să ajungă pretutin­ deni, oriunde îl cheamă dragostea faţă de aproape­ le. Nu mai există nimeni care să-l îm piedice, nimeni care să-l înspăimânte. Plăcerile lumii, care pururea curg asemenea apelor râurilor, desfătările bunuri­ lor pământeşti şi-au lepădat ademenirile lor. Idolul egoismului s-a prăvălit şi s-a sfărâm at cu totul, iar jertfele, ofrandele şi tămâia, pe care le oferea mai înainte acestuia, se aduc acum num ai D um nezeu­ lui iubirii, pe Care 11 iubeşte şi C ăruia I se închină cu tot sufletul. Afierosindu-I-se D um nezeului celui viu şi adevărat în întregime, cu sufletul şi cu ini­ ma, nu-şi mai aduce aminte de lum e şi de m ulte ori uită chiar şi de trupul său; privirea îi este îndrep-

tată spre Dum nezeu, iar inima lui îl caută neînce­ tat. Duhul său se desfată în cercetarea lucrărilor Lui, iar sufletul său află odihnă în purtarea de grijă a dum nezeiescului Creator. Toate câte sunt trezesc în inima credinciosului simţăminte noi. întreaga creaţie vorbeşte sufletu­ lui său într-o limbă tainică, despre înţelepciunea şi bunătatea Creatorului ei dumnezeiesc. Cerceta­ rea lucrărilor lui Dumnezeu este desfătarea lui, şi bucuria aceasta se naşte din contemplarea frumuse­ ţii creaţiei. Binele, frumosul, adevărul şi dreptatea - aceste chipuri ale binelui din viaţa aceasta, care sim bolizează trăsăturile idiomatice dumnezeieşti sunt îndeletnicirea inimii lui. Fericirea sa adevărată şi neîndoielnică este legătura continuă şi neîncetată cu dum nezeiescul Creator. Cuvintele lui Dumnezeu sunt asem enea mierii dulci în gura lui. La acestea cugetă ziu a şi noaptea. Inima lui arde de dragostea iui D um nezeu. Aleargă spre El şi îl caută, cercetând cele create de Acesta. Lucrarea neîncetată este desă­ vârşirea Iui - pe cât este cu putinţă -, iar dorul său arzător este asem ănarea lui cu Dumnezeu. Iubirea şi ad o rarea lui Dumnezeu îi umplu inima rănită de dorul du m n ezeiesc, iar imnul şi cântarea de slavă, m ulţum irea şi lauda sunt aduse fierbinte lui Dum­ nezeu din g u ra sa neîncetat. Buzele lui deprind înţe­ lepciunea şi inim a sa caută cumpătarea. Viaţa lui este creato are, iar vieţuirea - armonie. Trăieşte, grăbindu-se sp re sfârşitul plin de folos şi înţelepciune, pentru ca re a fost creat, bucurându-se de bunătatea Iui D u m n ezeu într-o fericire îmbelşugată. Trăieşte

pe păm ânt, dar cetatea !ui este în ceru ri. Netulburat de grijile păm ânteşti, are o sin g u ră p reo cu p a­ re: să nu se silească spre m u lte iu cru ri, ci num ai spre unui singur, spre cei ce „ trebuie".^ T oată grija iui se îndreaptă spre îm piinirea am ăn u n ţită a legii dumnezeieşti şi spre săvârşirea bineiui. P ărtăşia cu oamenii de orice neam şi rasă fiind co m u n iu n ea fra­ ţilor care se înrudesc prin sânge, d o reşte să-şi întin­ dă spre toţi binefacerile sale. Se b u cu ră d e fericirea lor şi se întristează de ale lor n ecazu ri. T oată ziu a îm prum ută şi dreptatea lui răm ân e în v eac. Inim a sa este gata sa nădăjduiască spre D om nul, ia r sufle­ tul lui este pregătit să se înfăţişeze în faţa Z id ito ru ­ lui său. Plin de curaj şi nădejde strigă d im p re u n ă cu psalmistul: „D um nezeu este ajutorul m eu şi n u m ă voi tem e de ce-mi va face m ie om ul!"^

10. Chipul necredinciosului Necredinciosul este cel m ai n efericit d in tre toti oamenii, pentru că s-a lipsit de sin g u ru l b u n p ă m â n ­ tesc - credinţa - , de singura că lă u z ă a d e v ă r a tă spre adevăr şi fericire. N ecred in cio su l este fo a rte neferi­ cit, pentru că este lipsit de n ăd ejd e, s in g u ru l sprijin pe lunga cale a vieţii. N ecred in cio su l e ste fo a rte nefe­ ricit, pentru că este lipsit d e iu b irea o a m e n ilo r, care poartă de grijă de inim a în trista tă . N e cre d in cio su l este foarte nefericit, p en tru c ă s-a lip sit d e fru m u ­ seţea dum nezeiască a ch ip u lu i d u m n e z e ie s c al C re'L c . 1 0 ,3 8 . 'P s . 5 5 ,1 2 (L X X ).

atorului, pe care însuşi Artizanul dumnezeiesc l-a întipărit şi pe care credinţa l-a dat la iveală. Ochiul necredinciosului nu aña în creaţie nimic altceva decât natura care lucrează. Chipul luminos al Creatorului dumnezeiesc, frumuseţea minunată a acestui chip răm ân pentru acesta nedescoperite şi necercetate. Privirea lui rătăceşte fără sens în imen­ sitatea creaţiei şi nu află nicăieri frumuseţea întelepciunii dumnezeieşti, nu admiră în nimic anume atotputernicia dumnezeiască, nu descoperă nică­ ieri bu nătatea dumnezeiască, pronia dumnezeias­ că, drep tatea şi iubirea Creatorului faţă de creaţie. Mintea lui este neputincioasă să se ridice deasupra lumii văzu te sau să depăşească hotarele lumii sen­ sibile. Inim a sa rămâne fără simţire în faţa puterii şi înţelepciunii dumnezeieşti. Nici un sentiment de adorare nu ia naştere în ea; buzele sale sunt pecet­ luite, g u ra sa răm âne mută, limba lui zăboveşte în nem işcare. N ici un glas nu se înalţă din pieptul lui spre cân tarea şi slăvirea, spre lauda şi mulţumirea lui D u m n ezeu . B u cu ria revărsată în univers a părăsit inima necre­ dinciosului pentru că Dumnezeu a fost îndepăr­ tat din aceasta. Golul din ea a fost umplut de triste­ ţe, d ezn ăd ejd e şi îngrijorare. Este ursuz, iar acedía a p u s stăp ân ire p e duhul lui. Rătăceşte în noaptea înşelătoare şi fără de lună a acestei vieţi, fără ca vreo rază d e lu m in ă să-i lumineze căile abrupte. Nu exis­ tă nim eni ca re să-l îndrume, nimeni care să-i îndrep­ te p aşii; sin g u r în arena vieţii, îşi duce traiul fără a aştepta ceva m ai bun de la viaţă; umblă prin mijlo-

cu! a mu!tc capcane, fără ca cineva să-! poată slobozi din e!e; cade in acestea, fiind strivit sub greutatea lor; nimeni nu-i poate aduce uşurare în întristările sale. Pacea suf!etu!ui, seninătatea inimii au fost alun­ gate de necredinţă, iar întristarea i s-a rev ărsat în adâncuri!e inimii; desfătarea pe care credinciosul o află în iucrarca poruncilor dum nezeieşti şi bucu­ ria care provine dintr-o viaţă m orală sun t p en tru el sentimente necunoscute. M ângâierea pe care o ad u ­ ce viaţa religioasă nu s-a revărsat niciodată în inim a lui. încrederea care izvorăşte din credinţa în pronia dumnezeiască, care pune capăt grijilor vieţii, este pentru el o putere de neînţeles. Mulţumirea care vine din iubire şi facerea d e bine sunt pentru necredincios taine neştiute. N ecred in ­ ciosul, având ca principiu m ateria, a lim itat a d e v ă ­ rata fericire a omului la spaţiul restrâns al d esfătări­ lor efemere, pururea căutând, îngrijindu-se şi silindu-se spre satisfacerea lor. Chem ările v irtu ţii îi su n t cu totul străine. Necredinciosul nu a g u sta t n icio d a­ tă din dulceaţa acestui har. N ecred in cio su l a igno­ rat izvorul adevăratei fericiri şi s-a în d re p ta t spre izvoarele amărăciunii. D esfătarea i-a a d u s satu ra­ rea; săturarea, dezgustul; d ezg u stu l i-a a d u s plicti­ seala; plictiseala, tristeţea; tristeţea, d u re re ; d u rerea, disperare. Orice fel de atracţie şi-a p ie rd u t p e n tru el farmecul; pentru că toate d esfătările lu m ii, d e vre­ me ce sunt trecătoare, sun t in cap ab ile să -l fa c ă feri­ cit pe necredincios. Inima omului, fiind p lă sm u ită sp re a se um ple de binele desăvârşit, se b u cu ră şi s a ltă d o a r atunci

când se d esfată cu acest bine, pentru ca m ea se află D um nezeu; iar din inim a necredinciosului Dumne­ zeu a fost în d ep ărtat. Inima are dorinţe nemărginite, pentru că a fost plăsm uită ca să cuprindă infinitui; iar inim a necredinciosului, nefiind plină de infinit, pururea su sp in ă, îl caută şi îl doreşte, dar niciodată nu se sa tu ră d e el; pentru că desfătările lumii sunt nep utincioase sp re a împlini golul din inimă. Plă­ cerile şi d esfătările lumii, odată ce trec, lasă in ini­ mă a m ă răciu n ea, asem enea unui reziduu, în timp ce slava d e şa rtă are ca însoţitoare necazul. N ecred in cio su l a ignorat că fericirea omului se află n u în d esfătarea bunurilor pământeşti, d in iubi­ rea lui D u m n ezeu , a binelui veşnic şi desăvârşit. De aici şi n e fericirea celor care îl tăgăduiesc pe Dumne­ zeu. C el ce îl n e a g ă pe Dumnezeu îşi neagă propria b u n ăstare şi fericire veşnică. Neferidt, duce bătălia tru d n ică a vieţii, şi fără de speranţă şi plin de frică p ă şeşte s p re sfârşitul vieţii, spre mormântul care de p e a c u m s e veseleşte. Drama uimitoare şi înfrico­ şă to a re , c e se d esfăşoară sub ochii săi, care se joacă p e s c e n a v ieţii, p e care o guvernează, în calitate de p erso n aje p rin cip a le , înţelepciunea dumnezeiască, p u te re a şi h a r u l dum nezeieşti, în timp ce armonia şi b u n ă ta te a d u m n e z e ia scă sunt de faţă, trece pe lân­ g ă el, f ă r ă a o o b se rv a defel. La pidoarele sale curge iz v o ru l d u lc e al bucuriei şi fericirii, dar el, aseme­ n ea u n u i c o n d a m n a t precum Tantalos', nu reuşeşte să-şi r ă c o r e a s c ă lim b a secată de necredinţă, potolin' Rege ai Frigiei, condamnat de zei, după Homer (CMara, XI, 582), ia foame şi sete eternă.

du-şi setea arzătoare, pentru că apa curgătoare din izvorul aducător de răcoare ai credinţei alunecă şi scapă buzelor lui. Rob nefericit al unui tiran crud! Cum ţi s-a furat fericirea? Cum ţi-a fost răpită com oara? Pierzându-ţi credinţa, L-ai tăgăduit pe Dumnezeu, ai negat revelaţia Acestuia şi ai lepădat multa bogăţie a harului dumnezeiesc. Cât de nefericită este via­ ţa lui! Aceasta este un şir de chinuri, pentru că, din cauza firii înconjurătoare care îi pare nerodnică şi seacă, neoferindu-i nici o mângâiere şi nezămislind nici un sentiment de veselie, nu mai află mulţumi­ re în cele care aduc desfătare; nu există nimic dintre cele create care să-i zâmbească; un văl de jale a aco­ perit harul naturii, care nu mai are [pentru el] nici un farmec; viaţa sa a ajuns o povară greu de purtat, iar durata ei, o suferinţă de neîndurat. Iată, deznădejdea se arată înaintea-i, asem enea unui călău şi un chin nemilos îl asupreşte pe omul cuprins de laşitate; curajul l-a părăsit deja, rezisten­ ţa i-a slăbit, puterile morale s-au pervertit din cauza necredinţei; se comportă asemenea unei fiinţe care este pusă în mişcare de necredinţă şi se p red ă în mâinile disperării care, fiind nem iloasă şi neîndu­ rătoare, îi taie în chip violent şi n ecru ţăto r firul săr­ manei sale vieţi şi îl aruncă în adân cul pierzării, în tartarul cel întunecat, de unde v a ieşi n u m ai atund când îl va chema glasul dum nezeiescului Creator, pe Care L-a negat, pentru a da seam ă d e necredin­ ţa sa, atunci când va fi judecat şi trim is în focul cel

11. C h ip u i n ecred in ţei N e cre d in ţa este o anum e demenţă; este o suferin­ ţa a su fletu lu i cu m p lită şi greu de vindecat. Necre­ dinţa ca p a tim ă îl a p a să într-un chip vrednic de plâns pe cel s tă p â n it d e e a şi ajunge să fie pentru ei cau­ za m u lto r n e c a z u ri, dovedindu-se păgubitoare atât pentru cel ce o are, cât şi pentru cei din jurui său. D in tru în c e p u t necredinţa îl tăgăduieşte pe Dum­ nezeu, re fu z ă creatu rii însuşirea de a avea un Cre­ ator al ei, n e a g ă p ron ia, înţelepciunea şi bunătatea Lui şi, în g e n e ra l vorbind, toate trăsăturiie dumne­ zeieşti. N e c re d in ţa îi învaţă pe adepţii ei minciu­ na şi d e z v o ltă teorii false despre începutul şi crea­ ţia lum ii; îşi e x p u n e opiniile asemenea [oracolului] Pythiei d e p e tripod*, anume afirmând despre cre­ aţie că e ste o o p e ră a întâmplării, că lucrarea con­ servării ei e ste u n rezultat fără cauză, o consecin­ ţă a u n o r re g la je fortuite, că ordinea ei este rodul unei e v o lu ţii m e ca n ice , în timp ce armonia, farme* P y th ia , p r e o t e a s a o r a c o lu lu i delRc (numit şi centrul geografic al p ă m â n t u l u i - „ b u r i c u l p ă m â tu lu i" -óju<^tAó( n jţ ytjţ), ghicea v iito ru l, a ş e z a t ă î n f a ţ a u n u i trip o d (u n vas sau un scaun cu trei p ic io a re , c a r e a d e v e n i t , d e altfel, şi simbolul lui Apolo), comuni­ c â n d î n t r - o s t a r e d e t r a n s ă c u z e u ! (n u s-a păstrat nid o descriere a s e c r e te lo r a c e s t e i „ a r t e m a n tic e " ), d a r fără a putea fi văzută de cei c a r e îi c e r e a d e s c o p e r i r e a v iitoru lu i; după une!e opinii, „buri­ cul p ă m â n t u l u i " (óju<%MtAó<;

era socotit ca fiind locul pe

care s e a ñ a t r i p o d u l , d u p ă a ltele, e ra un obiect aşezat pe tripod; d u p ă u n ii c e r c e t ă t o r i , e s te c h ia r centrul pământului, după alţii, m o r m â n tu l lu i D i o n y s o s s a u a i şarpelui Python, fiu! Caiei; Eurip id e (fon, 4 6 1 - 4 6 3 ) , d e ş i v o rb e ş te d e „vatra buricului pământului ¿<7 T ( # ) " , a d a t ă lâ n g ă tripod, în jurul căruia se exe­ c u ta u d a n s u r i l a t r e u t i c e fp i

--------c ă c u

(7t<xpá

Tptnó&), este printre v p a !ita h * ă fn * ăfo tu ]u i

cui şi frumuseţea na furii nu sunt decât atribute spe­ cifice legilor fizice. Necredinţa îi sustrage lui Dum­ nezeu, pe Care îl tăgăduieşte, trăsăturile Sale dum­ nezeieşti specifice şi împodobeşte din abundenţă cu ele materia neînsufleţită şi inertă, căreia îi atribuie şi puterea creatoare. în libertatea sa absolută, omul o proclamă pe aceasta [necredinţa] d rep t cau ză uni­ că a oricărei acţiuni şi o divinizează, cu scop u l de a nega existenţa unei Fiinţe mai presus d e toate, a unui Duh suprem creator; Care poartă de grijă şi Ie susţine pe toate. Pentru necredinţă, materia este ad evărata fiinţă, iar spiritul, nefiinţa. Sufletul şi spiritul sun t invenţii egoiste ale omului, care slujesc propriei slave d eşar­ te. Neagă firea spirituală a omului şi-l cob oară din poziţia lui superioară, unde puterea şi h aru l C re a ­ torului l-au aşezat, punându-1 alături de anim alele necuvântătoare, pe care Ie socoteşte ca tem ei al ori­ ginii sale nobile, spre a mărturisi adevăru l cuvinte­ lor psalmistului că „omul, în cinste fiind, n -a price­ put; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără d e m in te şi s-a asemănat lor".' Necredinţa nimiceşte din lum e cred in ţa, nădej­ dea şi iubirea, aceste izvoare d ătăto are d e v ia ţă ale adevăratei fericiri a om ului, lep ăd ân d d in lume dreptatea dumnezeiască şi negân d p ro n ia şi grija dumnezeiască. Necredinţa, acceptând legile n atu rii, îl tăgădu­ ieşte pe Legiuitor. Şi, asum ându-şi fap tu l d e a-1 con­ duce pe om la o fericire închipuită, îl abandonează

sin gu r în m ijtocu! tumii, în vntva ptângrrii, dr-.put.)t J c tonte b m iu rite cereşti, tipsit de orice mân^.iirre e.ne v in e d e sus, privat de puterea virtuţdnr m ira­ te şi d e z g o tit d e sin g u rd e merinde trebuindea-.e p* p j!n â n t: cre d in ţa , nădejdea şi dragostea. N e cre d in ţa 1-a condam nat pe biciui om ia nmucirc şi t-a lă sa t p ra d ă ncnorociriior vieţ!i. Neeredtnţa, a s e m e n e a unei zeiţe necruţătoare a ră/bunărtt. it ch in u ie şte p e rob u t aservit ei şi it urmea/ă, in ti mp ce-şi s tră b a te searb ăd ă cate a vieţii. Xecredtnţj t a ră p it iu b ire a , iipsindu-1 de dragostea oamemior şi în s tră in â n d u -t d e rude, apropiaţi şi prieteni. Necre­ d in ţa i-a d e s p u ia t p e om de nădejdea unui viitor m a i b u n , u m p lâ n d u -i de deznădejde. N e c r e d in ţa e ste cum plită şi cea mai rea dintre to a te p ă tim ite sufleteşti!

12. C h ip u l cetu i ce ît cunoaşte pe Dumnezeu şi face v o ia L u i

? '*

F a p tu l d e a -L cunoaşte ^D u m n ezeu şi de a-ţi îm plini în d ato ririie faţă de Et este cea dintâi dintre virtu ti. C e ! ce a dobândit această virtute it mărturiseşte p e D u m n ezeu drept Creator, Făcător şi Ziditor ai în treg ii tu m i. Sim te că pentru această a fost ptăsm u it şi în a ce st sco p a fost făcut

fiinţă spiritual

şi lib eră. O v o ce interioară ît îndeamnă să dea lau­ dă şi sta v ă tui D um nezeu. îşi simte sufletut atras de i Erinys (EpLvuc) - divinitate a infernului, purtătoare a pedep­ selor (wHfoi ). Homer H, !9 ,87) o descrie ca fiind „cea care umblă ta adăpostut întunericului (^pot^oh^)".

72

CUNOAŞTE-TE PE TINE ÎNSUR

dumnezeire şi în inima lui se a d â n ce şte sentimen. tul iubirii faţă de El. Duhul lui se în d re a p tă spre Ei din instinct şi se desfată, cercetân d fap tele minuna­ te ale Lui. O oarece voce tainică, ră su n â n d în urechi­ le sale, îi spune că El este raţiu n ea p e n tru care a fost plăsmuit, că pentru El a venit la fiinţă din nefiinţă, că menirea lui este să-L cun oască p e D u m n ezeu , să se asemene cu El, să-L laude şi să-1 m ulţum ească. Atunci când îşi neglijează preaînaltele d ato rii faţă de Dumnezeu, simte că se abate d e la a c e s t scop înalt şi că se îndepărtează de calea ad ev ăru lu i şi a dreptăţii, care a fost trasată pentru el. Sim te to to d a­ tă că este dator să-şi identifice voia lui cu v o ia d u m ­ nezeiască, deoarece, cu această identificare, se sim ­ te liber din punct de vedere m oral şi su p erio r firii aservite. Socoteşte că nepurtarea de grijă câ t p riv e ş­ te îndatoririle faţă de D um nezeu constituie o lipsă de recunoştinţă faţă de Bunul D u m n ezeu, C e l care l-a umplut de daruri şi haruri. Cel ce îl cunoaşte pe D u m n ezeu m ă rtu rise ş­ te nenumăratele descoperiri ale Lu i, ca re a u avut loc în diferite chipuri spre în v ăţătu ra, că lă u z ire a şi mântuirea lui, care s-au p etrecu t d e la facerea lumii, spre luminarea omului, prin b u n ăv o irea d u m n eze­ iască, şi care au fost m ărtu risite şi ad ev erite istoric, slăvindu-L şi m ulţum indu-1 lui D u m n ezeu . * Cel care 11 cunoaşte pe D u m n ezeu m ărtu riseşte în faţa tuturor descoperirea săv ârşită p rin Fiul, spre mântuirea lumii. M ărturiseşte că, în u rm a aces­ tei veniri dumnezeieşti a Fiului lui D u m n ezeu la oameni, Preasfântul D u h S-a p o g o râ t p este lume,

CAPITOLUL I. DESPRE CREDINŢĂ

73

că p rin F iu l lui D u m n ezeu [cel care-L cunoaşte pe D u m n ezeu ] a fo s t elib erat şi slobozit de sub tirania diavolului, că p rin Fiul lui Dumnezeu s-a făcut fiu al lui D u m n e z e u şi p rin Fiul se înfăptuieşte împă­ carea cu D u m n e z e u şi se face moştenitor al bună­ tăţilor c e re ş ti. A d e v e re şte că acela care calcă aceas­ tă m ă rtu ris ire se lip seşte de harul dumnezeiesc şi se a s e rv e ş te tira n ie i celui viclean, excluzându-se pe sine d e la m â n tu ir e . C el c a r e 11 cu n o a şte pe Dumnezeu se socoteşte d ato r s ă -L s lă v e a s c ă p e Dumnezeu şi să laude însu­ şirile S ale d u m n e z e ie şti. Cântă înţelepciunea lui D u m n e z e u , r e v ă r s a tă peste toate creaţiile Sale, pri­ ce p e re a şi a to tş tiin ţa Lui, pronia şi bunătatea Lui, sfin ţen ia şi d r e p ta te a Lui, şi îi mulţumeşte, slăvind u -L p e n tr u d u m n e z e ia s ca Sa iubire, care îl atrage sp re e a , f ă c â n d u -1 să com unice cu Izvorul cel veşnic al iu b irii.

Cel ce n e so co te şte această mărturisire tăgăduieş­ te d a to ria d e a fi recunoscător faţă de Dumnezeu şi va fi ju d e c a t asem en ea unui suflet nerecunoscător. Cel ca re n u -L binecuvântează pe Dumnezeu în fie­ care zi tă g ă d u ie şte nenum ăratele faceri de bine ale lui D u m n ezeu fa ţă d e el, care i se aduc fără încetare. Cel ce e ste re cu n o s că to r faţă de Dumnezeu îşi împli­ neşte în d a to ririle religioase, respectă legea dumne­ zeiască, c re d e n eclin tit şi nădăjduieşte necontenit în D u m n ezeu şi-L iu b eşte din tot sufletul, din toată inim a şi c u g e tu l p e D um nezeu şi pe aproapele său. C el c a re îşi îm p lin eşte îndatoririle faţă de Dumne­ zeu se în ch in ă L u i, aducându-1 jertfă inima sa, ca chip

74

CUN OAŞ TK-TK t'K TtNH ÎNSUŢ,

a! tmei ît^liinari adevărate şi duhovniceşti. Râvneşte să ajungă după chipul iui Dum nezeu, caută desăvâr­ şirea şi se păstrează pe sine curat şi nepătat de orice întinare care poate atinge inim a şi cugetul. Cel ce-şi îm plineşte datoriile faţă de Dumnezeu se îngrijeşte ca pacea lui D um nezeu să domnească pe păm ânt şi se luptă pentru restabilirea împărăţi­ ei lui Dum nezeu pe păm ânt, p en tru ca Dumnezeu, aşa cum este [lăudat şi slăvit] în cer, la fel să fie lău­ d at şi slăvit şi să se facă voia Lui pe păm ânt. D atoria faţă de D u m n ezeu a celui care îl cunoaşte pe El prin trăsăturile Sale idiom atice îm boldeşte ini­ m a lui spre m ărtu risirea şi rev ărsarea acestei iubiri p en tru El însuşi; buzele şi lim ba sa lau d ă mărirea Lui, slăvesc trăsăturile Lui id io m atice şi preamăresc strălu cirea şi slava du m n ezeieştii firi.

Cel care 11 cu n o aşte p e D u m n ezeu socoteşte ca pe o datorie ce se im p u n e să tră ia scă n u p en tru sine, d pentru D u m n ezeu . 13. C hipul celu i care n u -L cu n o aşte pe D um nezeu şi nu face v o ia L u i C el care nu-L cunoaşte pe D um nezeu este nebun şi lum ina cunoştinţei n -a strălu cit asu p ra lui. înţe­ lepciunea veşnică a lui D um nezeu , dum nezeirea şi b u n ătatea Sa, sunt rev ărsate în to a tă creaţia şi des­ cop erite în făpturile Lui, p en tru cei care au urechi de au zit şi ochi de v ăzu t; n u m ai p en tru cel ce nu-L cu n oaşte pe D um nezeu su n t invizibile, ascunse ved erii şi de neînţeles; acesta tăg ăd u ieşte înţelep-

CAn CÎU inc nit lut a1 m! iai va ch ru ct n< ri

d e e c t t <

CAHTOLUL I DESPRE CK! H!NŢA

d u n ca lui D tu n n c/cu care !c-a rânduit pe tn,,t<. ^ încalcă dom nia atotputerniciei Lui; ru-tiRâ trâs.itj. ri!e dum nezeieşti care 11 descoperă pe Creator în lucrările Sa!e şi socoteşte prezenţa lor ca o urmare a legilor unei firi lipsite de minte. Susţinând ca este înţelept, îşi pierde, de fapt, minţile, cugetă în van, iar inim a sa nepricepută se întunecă; a schimbat s!ava lui D u m n ezeu Celui nestricăcios cu asemănarea chipului u n ui om stricăcios şi s-a închinat zidirii, iar nu Z id ito ru lu i; şi, de vreme ce nu a încercat să-l. cu n o ască p e D um nezeu, Dumnezeu i-a dat o minte n ep ricep u tă, spre a face cele ce nu intră în îndatori­ rile lui. .— ' , ' ' C el ca re n u -L cunoaşte pe Dumnezeu este plin d e to a tă n ed rep tatea, viclenia, răutatea, avariţia; este p lin d e p izm ă, ucidere, ceartă, viclenie, răutate; e d e fă im ă to r clevetitor, urător de Dumnezeu, batjo­ coritor) m â n d ru , arogant, născocitor de rele, neascul­ tă to r d e p ărin ţi, necugetat, obraznic, lipsit de afec­ ţiu n e, n eîn d u p lecat, nemilos. Sufletul lui este lipsit d e n o b le ţe , n esim ţitor şi inconştient. N-a dobândit nici o v irtu te . D uhul său s-a întors cu totul spre cele m a te ria le , ab an d on ân d u -se cercetării lor; în afară de m a te rie n u v e d e nim ic altceva. Inima lui râvneşte m a te ria , a c e a s ta fiind idolul adoraţiei sale. „Omul, în cin ste fiin d , n -a priceput; alăturatu-s-a dobitoace­ lo r c e lo r f ă r ă d e m in te şi s-a asemănat lor".' Voinţa lui e s te le g e a p e ca re o aplică asupra celor ce-1 preo­ c u p ă ; c o n te s tă în to td eau n a orice lege care nu este în a c o r d c u in stin cte le şi poftele sale. ' Ps. 48,12.

76

CUNOAŞTE-TE TE TINE ÎNS^

Cel care nu-L cunoaşte pe Dumnezeu este cel nefericit dintre oameni. Trăieşte vrednic de plâns^ se îndreaptă spre m oarte deznădăjduit. Mormântu] este spaima lui veşnică. 14. Chipul celui care se îm bogăţeşte în D um nezeu Chipul celui care se îm bogăţeşte în Dumnezeu este o privelişte minunată, pentru că a fost zugrăvit de penelul harului dumnezeiesc. Virtuţile sunt cele ^ care au ajutat spre a întipări în el, cu ajutorul unor trăsături măiestrite, propria lor frumuseţe. Cât de frum os, într-adevăr, este chipul celui care se îmbo­ găţeşte în Dumnezeu! Cel care-şi îndreaptă privirea spre acest chip simte o anum e graţie tainică ce-i far­ m ecă sufletul. H arul acestuia cucereşte sufletul, iar m ăreţia lui atrage evlavia. C el ce se îm bogăţeşte în D um nezeu s-a îmbră­ ca t într-o frum useţe nepieritoare şi neschimbătoare, care răm âne neschim bată şi veşnică. U nul ca aces­ ta, atunci când vorbeşte te cucereşte, iar atunci când tace te învaţă, sfătuind şi convingând; atunci când te ceartă te face să te îndrepţi şi cân d învaţă se face ascu ltat; câştigă respectul şi iubirea tuturor celor care-1 cunosc. C el ce se îm bogăţeşte în D um n ezeu s-a făcut lum inătorul despre care p om en eşte Evanghelia, cel care îi lum inează pe cei ce se b u cu ră de lumina lui. A ajuns să fie p lăm ada harului care tinde să dos­ p ească în treaga frăm ân tătu ră cu care a fost ames-

%

CAPITO LUL I. DESPRE CREDINŢĂ

77

tecată şi s -a v ă d it ca fiind sarea Noufui Ti-st
78

CUNOAŞTE-TE PE TINEÎN$^ Cel care se îm b o g ă ţe şte în D u m n ezeu nu trăieşte

p en tru sine, ci p e n tru a p ro a p e le său . Grija lui este binele ap ro ap elu i şi p re o c u p a re a sa este bucuria celorlalţi. Slobozit d e p atim i, d o reşte p u ru rea ceea ce este bine şi p lăcu t şi d e să v â rşit în ain tea lui Dum­ n ezeu , silindu -se plin d e b u n ă v o in ţă sp re această lu crare. Z iu a şi n o ap tea m in tea lui cercetează înţe­ lep ciu n ea d u m n ezeiască, ia r in im a sa 11 laudă şi 11 b in ecu v ân tează pe D u m n ezeu . N o b leţea sufletului său se ara tă asem en ea u n u i h a r d u lce, rev ărsat pe faţa lui, şi se m anifestă asem en ea u n ui sentiment cu rat, de o delicateţe m ai p resu s de în ţelegere. C el care se îm b ogăţeşte în D u m n ezeu a ajuns la d u m n ezeiasca asem ănare şi s-a făcu t chip şi asem ă­ n are a lui D um nezeu. Este u n om fericit, fiindcă şi-a cu n o scu t m enirea şi s-a p u rtat în aco rd cu ch em a­ rea sa. Este u n om fericit, fiindcă a d o b ân d it bogăţia harului. E ste u n o m fericit, fiindcă a p rim it arvuna slavei viitoare. E ste u n o m fericit, fiin d că Domnul i-a p reg ătit m o şten irea în îm p ă ră ţia cerească.

15. Chipul celui care n u se îm b ogăţeşte în D um nezeu, adică al celu i ce iu b eşte cele m ateriale Sfânta Evanghelie ne p re z in tă ch ip u l celui care iubeşte cele m ateriale, a tu n ci câ n d îl descrie pe bogatu l neb un.' A cesta, p re d â n d u -se cu totul mate­ riei, îi strigă sufletului său : „Suflete, ai m u lte bună­ tăţi strânse p en tru m ulţi an i; o d ih n eşte-te, mănân'C^Lc. 12,16-20.

CAPITOLUL I. DESPRE CREDINŢĂ

79

că, bea, veseleşte-tc!"' Iată chipul omului matcrb!, chipul materialistului! Şi-a zidit întreaga fericire pe bunurile m ateriale nestatornice, pururea în schim­ bare şi stricăcioase, şi a căutat-o în îndestularea vari­ atelor patim i ale sufletului şi trupului său. înrobit cu totul m ateriei, şi-a neglijat firea spirituală şi a uitat de D u m n ezeu , Cel care l-a făcut, şi de Creatorul d u m n ezeiesc al universului. Nu-L descoperă niciun­ d e p e El, niciunde nu-1 vede prezenţa, niciunde nu află fru m u seţea dumnezeiescului Său chip. Armonia u n iversului, care zugrăveşte înţelepciunea şi atotpu­ tern icia lui Dumnezeu, nu are forţa de a-i ridica spi­ ritu l p răb u şit în materie, nu poate să-i înalţe min­ te a în tu n ecată şi împovărată până la înţelepciunea şi atotputernicia dumnezeiescului Creator. Tulbură­ to a re a frum useţe a lumii, care provoacă admiraţia o m u lu i duhovnicesc, ridicându-1 la Creatorul iscusit C a re a m ăiestrit această înfăţişare minunată a cre­ aţiei, această capodoperă ce trezeşte în inima celui lu m in a t cu cugetul simţăminte de iubire şi adoraţie şi m işcă buzele spre cântarea Artistului dumneze­ iesc, n u stârneşte nici un simţământ sacru în inima m aterialistu lu i; în nici un fel harul care se revarsă în ch ip u l [creaţiei] şi închipuie bunătatea Celui ce l-a z u g r ă v it n u -i înalţă mintea, ce se desfată cu dimensi­ u n e a m aterială a chipului [creaţiei], la dumnezeies­ cu l C reato r. Creaţia spirituală este ceva străin pentru el şi d e neînţeles, deoarece acestuia îi lipseşte harul D u h u lu i. înălţarea minţii deasupra celor pământeşti e ste cu neputinţă, întrucât este ţintuită la pământ.

'(y ir. 12,19.

80

CUNOAŞTE-TE PE TINE ÎNSU^

Ce! robit materiei, fără nici o grijă faţă de restul lumii, şi-a restrâns sfera gândurilor la propria perscana, singura lui preocupare ajungând să fie slujirea sinelui. Orice grijă se învârte în jurul iubirii de plă­ ceri şi idolatrizării sinelui. Caută sprijin în toate păr­ ţile spre slujirea sinelui. Pentru cel aplecat spre cele materiale, nu există nimeni altcineva în afară de el însuşi. Şinele său le-a invadat pe toate. N im eni nu are dreptul să trăiască autonom. Tot ceea ce există este necesar să depindă de voinţa lui. Cel iubitor de materie este, de la sine, singura fire privilegiată, sin­ gura existenţă liberă din lume care are dreptul să se bucure de toate. Oricare altă făptură este datoare să se arate supusă lui, fiind obligată să-i slujească. Asemenea unui tiran, cel ataşat de m aterie pre­ tinde ca toţi să-i împlinească toate exigenţele absur­ de şi să-i satisfacă fără întârziere im pulsurile şi dorinţele; orice refuz al supunerii şi slujirii [sale] este considerat o crimă de lezm ajestate şi păcat de moarte. Sângele celor care refuza să se supună, împotrivindu-se, poate să curgă la p icio arele sale, spre pedeapsă acestora. Nimic nu-1 im presionează, nimic nu-i provoacă mustrări de cuget. îşi conside­ ră faptele juste şi bine săvârşite. Sentim entele nobile au pierit din inima lui, pentru că aceasta s-a um plut de patimi sălbatice. Iubirea şi prietenia ră m â n ase­ menea unor slugi ale iubirii de p lăcere. R eligia este considerată de el drept nebunie, v irtu tea, prostie, nădejdea vieţii viitoare, o him eră şi p ro d u s al unei minţi bolnave, poruncile d u m n ezeieşti ale Legii/ care învaţă respectul faţă de D u m n ezeu şi morala,

CAPITOLUL I. DESPRE CREDINŢĂ

81

sunt socotite o aiureală şi vorbe în vânt. Convinge­ rile religioase sunt pentru el o superstiţie plină de rătăcire şi plăsm uirile unei minţi tulburate. Toată înţelepciunea acestei lumi s-a adunat în capul lui şi crede că orice cunoştinţă adevărată iese din gândi­ rea sa d em on ică; tot ceea ce cugetul său debitează este lu at d re p t înţelepciune şi tot ce i se opune este respins ca nerozie. Iată, ca în tr-o miniatură, chipul celui ataşat mate­ riei, ch ip u l care adună pentru sine, fără a se îmbo­ găţi în D u m n ezeu. C ât de nefericiţi sunt asemenea oam en i! C â t se îndepărtează de adevăr! Cât rătă­ cesc! C â t d e nebuni şi orbi au ajuns! In timp ce lumi­ n a ab u n d en tă a adevărului se răsfiră, luminând p â n ă la m argin ile [lumii], unul ca acesta rămâne în în tu n ericu l m inciunii şi al amăgirii. Cât i-a îngreu­ n a t och ii m a teria căreia i s-a închinat! Cât l-a înne­ g u ra t în tu n ericu l care se află în ea! 1-a cuprins min­ tea a se m e n e a unei năudri! Un văl greu de întuneric s-a lă s a t p e ste creştetul Iui, fără însă ca el să pricea­ p ă ; so co te şte că n u greşeşte cu nimic, chiar dacă gre­ şeşte în to a te ; ch iar atunci când îşi spunea că este v eşn ic, a u d e d in tr-o dată glasul înfricoşător, glasul în fierării, g la su l care îl trage la răspundere pentru n eb u n ia lui. C el ce se socotea pe sine înţelept este d e n u n ţa t d e D u m n ezeu ca fiind nebun. „Nebune!" C e g la s în frico şăto r! „Nebune! în această noapte vor cere d e la tine sufletul tău."* Ce cerere înspăimântă­ to are! Ju d e că to ru l, C ăruia el îi tăgăduia existenţa, îl ch e a m ă în m ie z u l nopţii să se înfăţişeze înaintea-1

'ic. 19,20.

CUNOAŞTE-TE PE TINE ÎNSUŢ]

S2

să dea socoteală pentru faptele sale. C ât de târ­ ziu şi-a cunoscut nebunia! A trecut prin viaţă ca un om lipsit de credinţă şi a ajuns deja să se înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu, spre a fi judecat şi osândit. Bietul om! 16. Necredinciosul în societate Omul, ca fiinţă socială, are datorii faţă de sine, de părinţi, rude, prieteni, societate şi faţă de uma­ nitate, în general. Acestea sunt îndatoriri morale, impuse de legea morală. Dar cel care nu are cre­ dinţă în Dumnezeu şi în revelaţia dum nezeiască nu recunoaşte nicidecum existenţa legii m orale. Legea morală este legea libertăţii morale, fiind lipsită de mijloace de violentare şi constrângere; aceas­ ta are nevoie de adepţi voluntari, fără să recrute­ ze pe nimeni cu forţa. Ne întrebăm, aşadar, în ce chip necredinciosul, dacă se leapădă de Dumnezeu şi de legea morală, îşi va recunoaşte obligaţiile care decurg din legea morală? Cine îi va im pune împli­ nirea lor? Nimeni! Pentru că nim ic din ce este moral nu se poate susţine fără credinţă, fără legea mora­ lă. Cele mai nobile simţăminte ale celor m ai alese inimi, cele mai frumoase intenţii ale celui m ai bun om se prăbuşesc într-o clipă, atunci când vine ceasul încercării, când se arată vrem ea ispitei; da, într-adevăr, atunci, cât ai clipi din ochi, toate se distrug, toa­ te dispar, şi cel care mai înainte era cinstit pentru virtuţile lui părelnice, se arată gol, pustiit de toată virtutea; pentru că toate virtuţile sale erau înteme-

CAHTOLULI. DESPRE CREDINŢĂ

83

iatc nu p c p ia tra cea tare a credinţei, ci pe nisip; şi a căzut p loaia, şi au venit râurile, şi au suflat vânturi­ le şi, n ăp u stin d u -se asupra acelei casc, au surpat-o;

şi

căd erea a fost m are! Una ca aceasta este bogăţia

nccred in cio su lu i. A şadar, cine a r m ai putea avea încredere în el? Ce bine a r p u te a aştep ta de la el societatea sau neamul la v rem e d e nevoie? Ce principiu poate să-i dicteze dăruirea d e sine, jertfa de bunăvoie sau altă jertfă nobilă şi cu rajoasă pentru dragostea de neam sau de u m an itate, în general? Nici unul, intr-adevăr, nici unul; p en tru că în afară de credinţă, singurul dascăl al faptelor m ari şi nobile, în afară de credinţa care îi în tăreşte p e cei ce săvârşesc fapte mari şi vredni­ ce, care restab ileşte cugetul căzut al celor doborâţi de vicisitudini, în afară de credinţa care îl încurajează p e o m în aren a marilor întreceri, în afara cre­ dinţei ca re cu ltivă sentimente alese şi curate, gân­ duri în alte şi b rav e, care încălzeşte inima spre dra­ gostea n ob ilă a patriei, care îndeamnă către deplina d ăru ire d e sin e în slujba datoriei, care aprinde dra­ gostea fa ţă d e ap ro ap ele şi o face să cuprindă întrea­ ga u m a n ita te ; [în afară de ea] nici un alt principiu nu p o a te să în su fleţească această adunare sfântă a m arilo r v irtu ţi, ca re luptă împotriva cugetului tru­ pesc şi a p ă r ă cu g etu l duhovnicesc. Nimic altceva, în a fară d e p rin cip iu l credinţei; pentru că numai aceasta îl în v a ţă p e credincios să se jertfească pen­ tru v irtu te. A ş a d a r n ici u n beneficiu nu revine umanităţii de pe u rm a n ecred in ţei, nu se aşteaptă nimic curajos

84

CUNOAŞTE-TE PE TINE iNSUp

dm partea acesteia, nici un bun nu p oate ñ nădăj. duit. Oare doar paguba de pe urm a necredinţei este negativă, numai întârzierea binelui ad u ce acuza de necredinţă? Din păcate, nu. Pentru că alături de necredinţă păşesc şi o m ulţime de pagube neîndo­ ielnice, o mulţime de rele. Societatea în care trăieşte necredinciosul nu numai că nu aşteaptă nim ic bun de la acesta, ci se aña şi într-un pericol foarte mare; pentru că cine va ţine în frâu pornirea spre patimi a unui asemenea om? Cine va pune zăg az pofte­ lor dezordonate şi dorinţelor nelalocul lor? Cine va preîntâmpina mijloacele neloiale, prin care iubito­ rul de slavă, tiranul, iubitorul de plăceri îm preună cu întreaga ceată a celor aserviţi patim ilor nesfâr- şite caută să ajungă la împlinirea a ceea ce doresc? Câte jertfe, cât sânge nevinovat sunt în stare să ver­ se în ascuns spre saturarea unei patim i, sp re împli­ nirea unei pofte? Cât tribut de sânge va trebui socie­ tatea să plătească acestor oameni corupţi? C ine le va zădărnici planurile viclene? Cine va pu ne în cătuşe mâinile acestor ucigaşi? Cine va p u tea să împiedi­ ce săvârşirea acestor planuri p ierzătoare? Cine-1 va convinge pe cel puternic să-l respecte pe cel slab, pe cel bogat să facă milostenie cu cel sărac, pe cel sănătos să-l cerceteze pe cel bolnav? C ine v a învăţa respectarea dreptăţii, respingerea ned rep tăţii şi fap­ tul că uneltirea, viclenia, ura, rău tatea şi întreg roiul de răutăţi cumplite sunt p ăcate de m o arte? Nimeni, absolut nimeni. Pentru cel necredincios toate sunt îngăduite; deoa­ rece [pentru el] nu există nici o lege m orala, nu exis-

^

< Kt tnN]A si

tj tini o intvrdicbv mor.dă; pcntat (} netei m(U nl, ci tonte sunt bune s,m r,.},. dni neest motiv, ntunci când scapă de vjh ,,. , ' '*' j^eii dnt tiind că sc afin in afară dc ertre
convingeri inspăimântătearc. e,)re

o intluenţă deosebit de gravă asupra caracter-,, tui m oral al om ului, fac din el un averten mera! instinctele şi toate patimile, in general, se dc/velta neîngrădit, inim a sa îmbrăţişează orice patimă, iar mintea d evin e un organ în slujba lor; lăsăndu-se cu totul în v o ia acestora, este tras in adâncurile pier* zaniei şi tâ râ t de torentul patimilor, asemenea unei bucăţi de lem n p u rtată de năvala apelor. Văzând psthiatrii ace a stă neputinţă morală, au ajuns la condu* zia că o m u l n u este o fiinţă liberă din punct de vede­ re m o ral şi au validat incapacitatea morală a acestu­ ia de a se p u te a îm potrivi oricărei patimi sufleteşti şi o ricăru i im p u ls firesc. Au mers atât de departe, în cât au ajuns să-i considere pe răufăcători şi crimi­ nali iresponsab ili, ca şi cum ar fi acţionat împotriva voinţei lor, supunându-se unei puteri superioare, care i-a r fi îm p in s la crimă. Intr-adevăr, un aseme­ nea o m n u este liber, fiindcă acţionează neîndoiel­ nic îm p o triv a voinţei proprii; dar a ajuns astfel pen­ tru că n -a p u rta t d e grijă sa devină liber, pentru că nu şi-a c ă u ta t libertatea morală, ci s-a abandonat cu totul p atim ilo r. în faţa concluziilor şi opiniilor psi­ h iatrilor stă m ărtu rie viaţa omului credincios şi cu frică d e D u m n ezeu , care nu se aseamănă deloc cu b u cata d e le m n p u rtată de torentul unui râu.

SP

CUNOAŞ TE-TH PE T!NE ÎNSUŢ[

P.nă psilmlogii, care au studiat neputinţa morată umana iti ospicii, !a curţile tribunalelor, în rânduri­ le marilor oameni politici, nu însâ şi în rândul mari­ lor credincioşi şi a! oamenilor cu frică de Dumne­ zeu, s-ar fi învrednicit să cerceteze şi puterea [vieţii religioase] printre marii bărbaţi ai Bisericii, pe care Biserica însăşi i-a proclamat într-un glas drept mari luptători pentru virtute, sfinţi şi cuvioşi, care au ară­ tat în fapt libertatea morală a omului, liberul arbitru şi libertatea de voinţă, ar fi ezitat aceşti buni domni să tragă concluzii atât de pripite, asem enea Pythiei, în ceea ce priveşte lipsa libertăţii m orale a omului? Necredinciosul, Intr-adevăr, nu are libertate de voinţă, pentru că aceasta i-a fost supusă patimi­ lor şi poftelor şi s-a identificat cu dorinţa cărnii, „nemaiexistând nici o diferenţă între libertatea de

**r

. 4^

voinţă şi dorinţă; astfel, acesta a ajuns la îm pietrirea inimii. Libertatea de voinţă, pentru a se manifesta, are nevoie de lege şi libertate m orală, d ar necredin­ ciosul, negând autoritatea şi existenţa lor, a renun-

^

v - ţat şi la propria lui libertate de voinţă, nemaifiind

^

^ liber; de aceea este purtat, asem enea u n u i beţigaş, de torentul apei şi este deversat în m area patimi­ lo r unde se scufundă. A şadar [s-ar cuveni] să între­ băm ce bine poate să aştepte societatea, sistem ul de guvernare politică şi, în general, u m an itatea de la el? Nici unul, absolut nici unul! U n ul ca acesta, atâ­ ta timp cât el însuşi prosperă, p oate să-i tolereze şi pe ceilalţi; atunci e cu putinţă să se arate u n om bun şi cinstit; dar dacă încercările n eaştep tate ale vieţii îl aruncă în necaz, dacă o succesiune de evenimen-

irite îl vor zdrobi, atunci, într-adcvăr, cine i yj dezarma acestuia mâna spre a nu vărsa sânge Nimeni; pentru ca, după înţdt-ptui $"!<)nmn, „atunci când cei nelegiuit ajunge în adăncuri]c răutăţii vine şi defăimarea şi o dată cu ea şi ruşi­ nea şi batjocura vin asupra iui".' n

e

v

i n

o

v

a

t ?

17. C h ip u l bărbatului duhovnicesc Bărbatul duhovnicesc este cei care se arată desă­ vârşit în virtu te, care a depăşit iegiie firii şi nu mai gândeşte nim ic omenesc. Bărbatui duhovnicesc este cei călăuzit de Duhul şi care nu mai trăieşte ei insuşi, ci îi are p e H ristos viu în sinea lui. Duhovnicesc este cel ce a p rim it strălucirea Sfântului Duh şi mintea îi este lu m in ată de El. Pavel i-a numit duhovniceşti pe cei care îl au p e Duhul Sfânt sălăşluit in ei, care sunt îm podobiţi d e harism e duhovniceşti şi depăşesc în înţelegere n u d o a r rânduiala brii, ci şi pe cea a raţi­ unii cu vin telor. Cel duhovnicesc le judecă pe toate, d ar el n u e ste ju d ecat de nimeni. Cel duhovnicesc le ştie p e to ate, pentru că are mintea lui Hristos; le cu n o aşte şi p e cele de aici, anume că sunt trecătoare, d ar şi p e ce le d e dincolo, anume că sunt statornice şi n e m u rito a re ; le cun oaşte şi pe cele ale sale, anume că v a a v e a p a r te d e mântuire, şi pe cele ale necre­ d in cioşilor; a n u m e că vor fi daţi pedepselor. Cel d u h o v n ic e s c d eţin e cunoaşterea adevărului, pentru că, p rim in d d e la D um nezeu duhul cunoştinţei spre a p u te a fi d e fo lo s celo r ce-i cer sprijinul, pe unii ii

' Prov. 18,3.

ajută prin urm area exem plului său, p e alţii [îi spri­ jină], îndcm nându-i la asem ăn area cu el, iar pe alţii îi călăuzeşte, educându-i şi în v ăţân d u -i p rin porun­ că. Cel duhovnicesc m ai întâi cu n o aşte el însuşi cele duhovniceşti, apoi le îm plineşte în d eap roap e şi după aceea poate să facă cu n o scu te în chip dum­ nezeiesc cele ascunse înăun tru l ad ev ăru lu i. Bărba­ tul duhovnicesc are în drăzneală la D u m n ezeu şi tot ceea ce cere de la El prim eşte. Cel ce este duhovni­ cesc a ajuns la asem ănarea cu D u m n ezeu. 18. D espre jurăm ântul strâm b Jurământul strâmb! U n cuvânt care e x p rim ă lip­ sa de cuvioşenie; un cuvânt ce sem nifică lip sa de evlavie faţă de D um nezeu; u n cu v ân t ce înseam ­ nă încălcarea jurăm ântului; u n cu v ân t ce înfăţişea­ ză stricăciunea m orală; cuvântul ce v ăd eşte vicleşu­ gul şi înşelăciunea; care zu g răveşte n eru şin area; un cuvânt care m ărturiseşte în călcarea d ato riilo r sacre; un cuvânt care scoate la iveală sufletul v iclean , ini­ ma împietrită şi m intea stricată. Cel ce încalcă jurăm ântul este lip sit d e cucemi-

^ d e, pentru că, deşi a in v o cat n u m ele dum nezeiesc şi dreptatea dum nezeiască sp re a d e v e rire a şi pro­ barea cuvintelor sale, şi-a în că lca t ju răm ân tu l, fără să ţină seama de evlavia d a to ra tă lui D um n ezeu şi de dreptatea dum nezeiască p e c a re el în su şi a invo­ cat-o. Sperjurul este lipsit d e ev lav ie, pen tru că poartă pe buzele lui num ele d u m n e z e ie sc, cu inten­ ţia de a-şi ascunde scopurile v iclen e şi d e a pune în

faptă b lestem ata dorin ţă a inimii sale. Sperjuru! este necredincios, p en tru că, încălcându-şi jurământul, neagă e x iste n ta lui Dumnezeu şi dreptatea dum­ nezeiască; p e n tru că nici un credincios nu îndrăz­ neşte să -L m â n ie p e Dumnezeu şi să dispreţuiască p ed eap sa d u m n ezeiască ce ameninţă să vină. Sper­ jurul este s tric a t m oral, pentru că nici un om sănătos m oral n u în d ră z n e şte să-şi încalce nu numai jură­ m ântul, p e n tru ca re L-a invocat ca martor şi judecă­ tor al d re p tă ţii p e Dum nezeu, darnici măcar cuvân­ tul său d e o n o a re . Sperjurul este viclean şi impostor, fiindcă îşi b a te jo c şi de cele dumnezeieşti şi de cele o m en eşti c a să-i înşele pe cei care-şi pun încrederea în el. S p erju ru l este u n neruşinat, pentru că nu-i este ru şin e să m in tă în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor. Cel ca re ju r ă fals dispreţuieşte datoriile sale sacre, p e n tru c ă se su stra g e de la obligaţia de a le respec­ ta. S p e rju ru l e ste viclean, pentru că trage folos de pe u rm a e v la v ie i faţă de Dumnezeu a credincioşilor, sp re a -i în şe la . Sp erjurul are inima împietrită, fiind­ că se a r a tă n e sim ţito r în faţa groaznicei sale căderi m o ra le . S p e rju ru l a re u n cuget pervertit, deoarece g â n d u rile îi s u n t întortocheate şi hotărârile minţii v iclen e. P e s p e r ju r îl u ră ş te Dumnezeu, deoarece a ajuns cu to tu l lip sit d e evlavie; „Şi nu se va depărta de ca sa lu i b i c i u l " ', d u p ă înţeleptul Sirah. D e sp re sp erju ri, D um nezeu spune prin gura Proro cu lu i Z a h a ria : „Şi a grăit către mine, zicând: «Ce vezi tu ?» Şi a m zis: «Văd o seceră care zboară, lungă if n f . S ir., 2 3 , 1 1 .

de douăzeci de coţi şi lată dc zece.» Şi el m i-a tâlcuit: «Această seceră va intra în casa a tot cel ce se jură min­ cinos în numele Meu şi-l va zdrobi şi-l va nimici."' lată judecata dumnezeiască care îi aşteaptă pe sperjuri! Sperjurul păşeşte spre dezastru, trăgând după sine şi casa sa, şi pruncii lui se fac părtaşi unor necazuri cumplite. Vechii elini spuneau: „Să nu ţi se p ară că Dum­ nezeu uită de cei ce se jură strâm b"^; şi, de aseme­ nea: „Dacă cineva se va jura pe zei, nu v a fi trecut cu vederea, nici nu va putea scăpa de p ed eap sa lor; nu numai el însuşi, ci şi copiii lui şi în treg neamul celui care s-a jurat strâmb va avea p arte de mari nenorociri."^ Dumnezeiescul Părinte H risostom spune că cel ce ia asupra lui un jurământ şi-l încalcă, deşi trăieşte, este mort. „Nu împunge sabia, aşa cum o face călca­ rea jurământului; nu poate ucide pum nalul, aşa cum o face rana jurământului. Cel care a ju rat strâmb, chiar dacă i se pare că trăieşte, a fost răn it şi este deja mort; şi aşa cum cel care a prim it [ca pedeapsă] ştreangul, chiar înainte de a ieşi din oraş şi înainte de a-1 vedea pe călău ca fiind de faţă, sim te că a murit odată ce a ieşit de pe uşa tribunalului, la fel şi cel ce s-a jurat mincinos, chiar d acă trăieşte, a m u rit." înţe­ leptul Solomon zice: „Cei care jură strâm b împotriva dreptăţii, dispreţuiesc tot ce e sfânt."* 'Z a h .5 ,2 - 4 . ^M enandru (343-291 î .H r ) , p o e t a te n ia n c o m ic . sLyk ou rgos (secolul VII î.H r., le g is la to r s p a r ta n ) , npMd Leocrat (secolul V î.H r., gen eral aten ian ). *In(. Sol. 1 4 ,3 0 (L X X ).

Dumnezeiescul Hrisostom spune, de asemenea, aceste lucruri pline de învăţăminte: „Cel care vrea să adeverească minciuna prin jurământ dobândeşte chi­ pul cel rău, care este neomenia călcării de jurământ." Vai, de trei ori vai! Oare cum vor putea sperjurii să îndure ziua Domnului? 19. Studiu despre hulă Hula! Cuvânt îngrozitor, cuvânt detestabil, cuvânt care trezeşte groaza, cuvânt ce înseamnă revolta îm potriva a ceea ce este dumnezeiesc! Hula este expresia urii împotriva lui Dumnezeu; hula este prisosul inimii rele, pline de răutate, şi pildă a carac­ terului unui suflet viclean; hula este neînduplecarea unui suflet demonic ce se ridică împotriva lui Dum­ nezeu; este chipul respingător al sufletului îmbol­ dit de dem onul cel viclean; este simbolul demonu­ lui apostat; este glasul care se ridică din străfundul lipsei de evlavie; este sunetul tartarului! Cel ce huleşte este cuprins de indignare împotri­ va a ceea ce este dumnezeiesc şi dă glas din inima lui vicleană hulelor pline de fiere şi amărăciune! Se răzvrăteşte şi-L ocărăşte pe dumnezeiescul său Cre­ ator, C are l-a adus din nefiinţă la fiinţă! Se revoltă şi-L m u stră pe Cel care-1 păzeşte sub acoperămân­ tul harului Său, pentru ca viaţa lui să nu se piardă! 11 huleşte pe Dătătorul celor bune, Care umple de bunătăţi doririle sale. îl huleşte pe Cel care-1 încu­ nunează cu m ilă şi cu îndurări. îl ocărăşte pe Bunul şi Iubitorul de oameni Dumnezeu, Care-i răsplăteş-

te răutatea cu darurile Lui bogate. îi ceartă pe Cei care ie umple pe toate de bunătate. îl ocărăşte pe Cel care ţine universul cu voia Sa, pe Cel în faţa Căruia întreaga zidire, văzută şi nevăzută, trem ură. 11 mus­ tră pe Cel pe care oştile îngereşti îl cântă în imne. îl dojeneşte pe Cel pe care toată zidirea îl laudă, supunându-1-se voii Lui. Cel ce huleşte este apostat şi duşm an al lui Dum­ nezeu; s-a îndepărtat de Dumnezeu şi Dumnezeu S-a îndepărtat de el. Hulitorul s-a alăturat diavo­ lului şi îngerilor lui: pentru că i-a iubit faptele, s-a făcut ostaş al acestuia. Hulitorul se luptă alături de demon împotriva împărăţiei lui D um nezeu. Huli­ torul este sperjur, pentru că a încălcat mărturisirea dată la Botez, când a făgăduit în faţa lui Dumnezeu că se alătură Lui: hulitorul L-a tăgăduit pe Hristos! Cel ce este membru al societăţii şi huleşte este periculos, fiindcă nu-i este teamă de D um nezeu; iar din lipsa fricii dumnezeieşti vin toate relele. Hulito­ rul poate să încalce legea morală şi legile civile fără nici o ezitare, atunci când are şansa să treacă neob­ servat; pentru că nu-i este team ă de Dumnezeu. Hulitorul este periculos pentru societate, pentru că inima îi este împietrită; iar inima îm p ietrită a pier­ dut trezvia conştiinţei; iar cel ce şi-a p ierd u t această trezvie a conştiinţei este în stare de orice nelegiui­ re. Societatea, pentru propriul ei folos, ar trebui să-i izgonească pe hulitori, pentru că aceştia sunt mădu­ lare putrede şi ameninţă să infesteze aerul respira­ bil. Societatea ar trebui să-i izgonească pe hulitori pentru a nu-L mânia pe D um nezeu, fiindcă tolerăm

dn-i, îşi atrage mânia dumne/eiascâ. Sonet,ih-.i ,,r trebui să nn-i tolcrc/c nicidecum pe hulitori, pen­ tru u nu-şi itifesta au/u!. Hulitorul trebuie alungat, întrucât nu aduce nimănui nici un folos. Hulitorul nu oferă nici o garanţie că-şi va împlini datoria, pen­ tru că este lipsit de forţă morală şi de bărbăţie, spre a putea stărui la împlinirea ei; pentru că tăgăduieşte îndatorirea faţă de Dumnezeu, tăgăduieşte autorita­ tea legii dumnezeieşti şi renunţă la ea, ofensând atât pe Legiuitor, cât şi Legea. Cine poate garanta pen­ tru el şi pentru caracterul lui moral? Cine-şi poate pune nădejdea în el? Cine poate avea încredere în el? Cum ar putea să le respecte pe cele omeneşti cel care le-a înjosit pe cele dumnezeieşti? Cum ar putea să-şi împlinească datoria faţă de societate cel care a nesocotit-o pe cea mai înaltă dintre datoriile sale? Cel ce huleşte este lipsit de virtute; pentru că virtutea este, după cum spune Platon, nobleţe de caracter şi buna educaţie a sufletului, cât priveşte cuvintele şi faptele; iar cel ce huleşte este evident că e lipsit de am ândouă acestea. Hulitorul, aşadar, este golit de toată virtutea. La ce anume ar putea fi soco­ tit ca potrivit un asemenea om? La nimic! Cum poa­ te, spre exem plu, cel hulitor să dobândească virtutea soldatului, atâta timp cât este lipsit de forţă mora­ lă, de bărbăţie morală, adică de virtuţile care nu se nasc decât din apropierea de Dumnezeu? Cum poa­ te să dobândească virtutea fără o bună educaţie a sufletului, fără nobleţe, adică fără sfânta podoabă a desăvârşirii în virtute? Pentru că nobleţea deprin­ derilor [m orale] este desăvârşire în virtute. Sigur că

hulitorul nu poate avea virtutea soldatului, deoare­ ce cel care nu a dobândit nici o altă virtute este pri­ vat şi de virtutea soldatului. Soldatul hulitor este un zid putred şi gata să se prăbuşească, care nu-i în sta­ re să ţină piept asaltului sau iureşului duşmanilor.* Cum poate hulitorul să ajungă un specialist integru, un slujbaş onest, un muncitor cinstit, de vreme ce se arată a fi necinstit faţă de Dumnezeu? Cum poate să-ţi fie prieten credincios, dacă el este în aşa măsu­ ră urător de Dumnezeu? Cum poate hulitorul să fie de folos în afaceri, de vreme ce n-are frică de Dum­ nezeu? Cum poate să fie un partener de încredere de vreme ce nu respectă nimic? Se cuvine ca hulito­ rul să fie respins ca unul ce este periculos. Ce! ce huleşte este un fiu rău: oare poate cel nerey cunoscător faţă de Dumnezeu să fie recunoscător faţă de părinţi? Părinţii sunt datori să-i alunge de la casa lor pe fiii hulitori, ca nu cumva mânia lui Dum­ nezeu să vină asupra casei lor. Hulitorul nu poate să ajungă nici soţ bun, nici părinte bun, pentru că mânia Iui Dumnezeu este asupra lui. Fugiţi de cei care hulesc!

Dumnezeu porunceşte în cartea LcwffcMlM: ca hulitorii să fie ucişi cu pietre? O hotărâre dumneze­ iască, prin urmare şi dreaptă; pentru că acela care se comportă faţă de Dumnezeu ca un răufăcător este cel mai mare făcător de rele dintre toţi; iar cel ce se poartă rău faţă de Dumnezeu cum se va compor­ ta faţă de oamenii asemenea lui? Domnul nostru ' Xenofon spune că cea dintâi v irtu te a so ld a tu lu i, c a şi a orică­ rui cetăţean, este evlavia faţă d e D u m n e z e u (HfMfWMM 111, IV ÎS)' 24 ,1 6 .

Iisus n c porunceşte să nu aducem pe buzele noastre nici un cu vân t adică nici un cuvânt necuge­ tat, nici u n cu vân t care n-a fost cercetat desăvârşit în m inte, pen tru că altfel vom face păcate şi vom da seam ă în faţa lui Dumnezeu. Iar dacă vom fi traşi la răsp u n d ere pentru un singur cuvânt &şcrf, unde va p u tea añ a adăpost hulitorul? în cer? Dar cerul este tronul lui Dumnezeu. în iad? Da, în adâncuri­ le iadului! C ăci Domnul spune că cel care-1 huleşte pe fratele său se face vinovat de gheena focului; iar d acă v a av ea parte de asemenea pedeapsă cel care-1 huleşte pe fratele său, de care pedeapsă va avea par­ te atunci cel care !l huleşte pe Dumnezeu? îm p ăratu l Iustinian, în novela LXXVII, porunceş­ te ca hulitorii să ñe pedepsiţii Sfinţii Părinţi ai Bise­ ricii îi socotesc pe cei ce hulesc mai răi decât demo­ nii; p en tru că demonii, auzind numele care este mai presu s d e to t num ele, preasfântul nume al lui Dum­ nezeu, se în grozesc şi se cutremură, pe când hulito­ rul îl d efăim ează fără nici o teamă. Sfântul Vasile cel M are sp u n e desp re cei ce hulesc: „Cel care păcătu­ ieşte ca lcă legea, hulitorul însă necinsteşte dumneze­ irea însăşi. D a că acela care calcă legea va fi pedepsit d u p ă lege, cu c â t m ai m ult va ñ pedepsit hulitorul, care îl n ecin steşte pe Dătătorul Legii?" Aposto­ lul Iu d a L ev itu l sau Tadeu, în Epistola sa, spune că * M t. 1 2 , 3 6 . 'M t . 5 , 2 2 . s C e l c a r e h u le ş te „ v a ñ , p o triv it legilor noastre, (...) vinovat m a i î n tâ i î n f a ţ a ju d e c ă ţii lu i D u m n ezeu , iar apoi va avea de sufe­ rit m â n ia n o a s t r ă " (R . S ch o e ll e t G. K roll [e d ], Corpus Juris Cn?i!ts, v o i. I, p . 3 8 3 ) .

Arhanghelul Mihail nici pe diavol n -a în d ră z n it să-l hulească, lată cuvintele lui; „ D a r M ih ail A rh an gh e­ lul, când se îm potrivea diavolului, c e rtâ n d u -s e cu el pentru trupul lui Moise, n -a în d ră z n it să a d u c ă jude­ cată de hulă, ci a zis: «Să te certe p e tin e D om nul!»"* Sfânta Scriptură spune că S am aria v a fi nim icită, pentru că a vorbit îm potriva D u m n ezeu lu i ei. Şi s-a împlinit prezicerea Prorocului Osea.^ Şi S o lo m o n , în proverbele sale, afirmă: „în ţelep ciu n ea e ste d u h iubi­ tor de oameni şi nu lasă n ep ed ep sit p e cel c a r e huleş­ te prin vorbele sale."^ Iar D om nul n o s tru a p ro p o v ă ­ duit desluşit că „orice p ăcat şi orice h u lă se v a ierta oamenilor dar hula îm potriva D u hului n u se v a ierta (...) nid în veacul acesta, nici în cel ce v a s ă fie ".* încheind, îi sfătuim pe cred in cio şi să fie a te n ţi în ceea ce priveşte relaţia lor cu cei ce h u le s c . C re ştin ii sunt datori să stea d ep arte d e în s o ţire a c u h u lito ­ rii. Dacă toţi ar face aşa, p o a te c ă a c e ia c a r e h u lesc, văzându-se abandonaţi, se v o r în d r e p ta . E u n u -m i doresc decât acest lucru!

20. Despre evlavie şi ch ip u l ce lu i e v la v io s Evlavia^ este fapta ca re îl în s o ţe ş te şi î l u rm e a z ă pe Dumnezeu pas cu p as. E v la v ia e s te d im p r e u n ă cu dreapta credinţă p u rta re a d e g rijă f a ţă d e v ia ţă . Evla­ via este întoarcerea către U n ic u l şi S in g u r u l D um ne-

' Iutia9. *Os.l3,16. So!. 1 , 6 .

'Mt. 12,31-32. *S au „ d re a p ta c r e d in ţ ă " .

zeu, C are este m ă rtu ris it şi fiinţează în chip adevărat, si vieţuirea în a c o r d cu EL Evlavia este a bine-plăcea iui D u m n ezeu p rin m ijlocirea a toată virtutea; este ştiinţa slujirii lu i D u m n e z e u ; este bunul cel mai înalt dintre to a te b u n u rile şi culm ea poruncilor dumne­ zeieşti; e ste c u lm e a şi întem eierea celor bune; este maica v irtu ţii; în ce p u tu l şi plinirea tuturor virtuţilor. Evlavia e ste p rin e a însăşi un bine şi va fi aşa întot­ deauna. E v la v ia e ste raţiunea tuturor bunătăţilor, pentru că a tr a g e a s u p ra sa dumnezeiasca purtare de grijă; ea se p u n e o b staco l în calea morţii şi a sărădei şi d ă ru ie şte b e lş u g de bunătăţi. începutul cel mai presus d e to a te e ste D um nezeu, şi al virtuţilor este evlavia. E v la v ia fa ţă d e Dumnezeu este „începutul înţelepciunii".*

E vlavia este d rep tatea faţă de Dumnezeu, puterea care slujeşte sp re cinstirea de Dumnezeu, dreapta înţelegere a lu i D um nezeu, ştiinţa despre cinstirea lui D u m n ezeu . E v lav ia este înţelepciune. Toţi treb u ie s ă se îngrijească de evlavie, care este num ită m a ic ă a to a tă virtutea: căd ea este şi înce­ putul, şi cu lm e a tu tu ro r virtuţilor. Evlavia este un tezaur n e s e c a t. Sfântu l G rig o rie Teologul spune că omul este condus la e v la v ia dum nezeiască şi de creaţia văzu­ tă, şi d e le g e a firească, pentru că amândouă învaţă cu n oştin ţa d e D u m n ezeu . A tâ t c re a ţia v ă z u tă , câ t şi legea firească ne înva­ ţă fap tu l d e a -L cu n o aşte pe Dumnezeu ca prindpiu c re a to r şi p ro n ia to r al tuturor; cea dintâi întă1, 7.

rcştc (in tn'dtnţăj prin contem plaţie, p c când cea de-a doua cugetă, prin interm ediu! celo r văzute şi a! ordinii !a care e!c sunt supuse, !a necesitatea exis­ tenţei unui Stăpân a! acestora. Ce! cv!avios va vorbi întotdeauna cu înţelepciu­ ne, şi în pura cc!or ev!avioşi va spori lau d a. Omu! evlavios este înconjurat de înţelepciune, asemenea soarelui [de lumină]. „Deprinde-te cu evlavia. Căci d ep rin d erea tru­ pească la puţin foloseşte, d ar d reap ta cred in ţă spre toate este de folos, având făgăduinţa vieţii d e acum şi a celei ce va să vină."' Cel evlavios trăieşte după D um nezeu, p e Care-L iubeşte din tot sufletul, inima şi cugetul şi p e Care-L slăveşte cu sufletul şi cu m intea; v ieţu ieşte după principiile Evangheliei, îşi ridică cru cea şi-1 urm ea­ ză lui Hristos; lucrează virtutea şi face în a in te a lui Dumnezeu binele şi ceea ce este p lăcu t şi d esăv ârşit Cura lui grăieşte adevărul şi inim a lui iu b eşte drep­ tatea. Sufletul său jinduieşte d u p ă cu rţile Dom nului şi după corturile D um nezeului lui Iaco b şi se sârguieşte spre lăcaşul cel sfânt al Lu i. D e sfă ta re a sa con­ stă în cercetarea dum nezeieştilor S crip tu ri şi veselia, întru înţelesul lor. Cel evlavios cu m p ă n e şte c u iscu­ sinţă, hotărârea lui răm ân ân d n e sch im b a tă . Cuvân­ tul lui este drept şi toate faptele sale se îm p lin esc cu credinţă. Calea lui a ajuns d re a p tă , fiind bine-pregătită încă dinainte. Fiind ev lav io s fa ţă d e Dumnezeu, este evlavios şi faţă de legi şi fa ţă d e stăpânitori, şi faţă de autorităţi şi faţă d e p u te re . D ă „Cezarului Hm . 4 ,7 - 8 .

t, n '

şi )ui !)umne/,u rr!r re

nmt .d*' b " D ttm m v cu '.' Ca stăpânite ,*stm,nfăr.

mmtor foarte btm, ca părinte este e^emp!n de vtrmte { ( t^ru copiii hn, ca cetăţean se faceutr! ^'ru tâţn. ¡ar ca prieten este nn tezaur nepreţuit Ce! evhvt.'s este nu^!e!u! de creştin propus de Sfânta Ft*.tnghciie. urmând să devină pilda unei vieţi morale ţi vir­ tuoase, la care oamenii pot privi pentru a ţi rândut propria !or viaţă morată. Aceasta este cvtavia şi aceasta este valoarea ţi forţa ei; este necesar aşadar; ca cv!avia să fie pusă ca o temelie pe care se vor înălţa zidurile urni vieţt virtuoase; căci, aşa cum fără o temelie trainică nici o construcţie nu poate rezista, la fel, fără evlavie nu se poate ajunge la împlinirea nid unei virtuţi; aţa cum în evlavie se sălăşluiesc laolaltă toate virtuale, la fel şi în lipsa de evlavie îşi face locaş toată răuta tea; după cum evlavia este asemenea cunoaşterii ţi chibzuinţei, la fel şi lipsa de evlavie este asemenea ignoranţei şi nechibzuinţei. 21. D e sp re lip sa de evlavie şi despre cel lipsit de e v la v ie

Lipsa de evlavie este păcatul faţă de Dumnezeu, la nivelul teoretic.* Lipsa de evlavie este ignorarea lui D um nezeu şM noartea sufletului. 'Mt.22,21.

/

* După SfănturN ectarie, lipsa de evlavie nu este un gest sau o faptă anum e, copcretă, ci defineşte o atitudine, un mod de rapor­ tare faţă de Dum nezeu, de natură teoretică. <

Cauza lipsei de evlavie este u itarea lui Dumne. zeu. Cel lipsit de evlavie', uitând că există Dumnezeu, Cel care le vede pe toate, s-a convins pe sine că nimic din ceea ce săvârşeşte el nu este cercetat de către Dumnezeu, făcând loc astfel fărădelegii. Lipsa de evlavie se află în d ezaco rd cu ea însăşi. Lipsa de evlavie este născocire de rele, fiind foar­ te îndrăzneaţă să pună în p ractică răul; este maica răutăţilor; este lipsa de m ulţum ire şi recunoştinţa faţă de Dumnezeu. Lipsa de evlavie este cea mai . mare dintre toate relele. Lipsa de evlavie 11 dispre­ ţuieşte pe Dumnezeu şi toate binefacerile Sale. Lip­ sa de evlavie neagă pronia dum nezeiască şi nesoco­ teşte dreptatea Lui. Cel necuvios a alergat în u rm a d orin ţelor inimii sale, întorcându-şi faţa de la legea lui Dumnezeu. Buzele lui grăiesc minciuna şi pe lim ba sa stă vicle­ şugul. Hotărârile îi sunt viclene şi g ân d u rile, sum­ bre. Evlavia faţă de D um nezeu are v alo are pentru el în funcţie de câştig, fiind evlavios n u d in virtute, d din interes. Socoteşte că interesul p re ce d e evla­ viei, coborând evlavia la nivelul in teresu lu i. Unde ''este interesul, acolo este pen tru el şi ev lav ia. învaţă cele ce nu trebuie de dragul câştigu lu i u râ t şi făgă­ duieşte să fie evlavios acolo u n d e a ce a sta îi v a adu­ ce câştig. Cel necuvios este p ătat şi h id o s; D u m n ezeu îşi întoarce faţa de la el. Cel n ecu vio s lu c re a z ă nedrep* tatea şi căile îi sunt încu rcate; d a r D u m n e z e u îl păs* trează pe cel necuvios pen tru ziu a c e a re a . Dumne* * Sau „ce! fără d e le g e ".

zeu îl va judeca în ziua dreptei Sale judecăţi. Por­ nirile celor necuvioşi sunt pline de nemilostivire, asupra casei lor se aAă blestemul Domnului J Necuvioşenia îi strică simţămintele şi nădejdea ce!ui necuvios se nimiceşte: sălaşul lui va ajunge nelocu­ it şi păianjenul se va urca pe cortul său. Mania lui D um nezeu se va pogon din cer asupra casei sale şi asem enea unei vijelii îl va risipi. Cel necuvios în toată ziua se hrăneşte cu dorin­ ţe rele: răzbunarea celor necuvioşi este focul şi vier­ mele. D om nul va răsturna viaţa celor necuvioşi şi rodul lor este pierzania. Faptele celui necuvios sunt nelegiuite, iar căile lor se vor nimici. Cel necuvios fuge, nefiind urm ărit de nimeni; iar sufletul lui nu va A m iluit. Cel necuvios, ajuns la culme, nu ia în seam ă nim ic. Cei necuvioşi vor slăbi şi Domnul îi va stârp i de pe faţa pământului. Vai de ei, pentru că m ân ia D om nului s-a aprins împotriva lor; se vor um ple d e necinste şi lumina lor se va stinge. Pace nu v a A în inim ile lor. Când li se va părea că se află în p ace, atu n ci va veni asupra lor nenorocirea.

22. D espre tem erea de Dumnezeu T em erea d e Dumnezeu este un sentiment sfânt care u m p le inim a celui care-L cunoaşte pe Dumne­ zeu p rin interm ediul trăsăturilor Sale idiomatice. T em erea dum nezeiască se manifestă ca o iubire d esăv ârşită faţă d e Dumnezeu, ca aAerosire şi închi­ nare faţă d e cele dumnezeieşA. Cel care se teme de '

P/M . 3 , 3 3 .

Dumnezeu ii iubeşte p e El din to a tă in im a , din tea. tă puterea şi din tot cu g etu l iui. in im a s a s-a lipit de E! şi se jură pe num ele L u i. D o m n u i Dumnezeu este mândria iui şi num ai Ei d o m n e şte în inim a sa. Fiind cu totul afierosit Lui, ii d ă ru ie şte in im a sa şi-i aduce închinare din ad ân cu rile ei. L e g e a iu i Dum­ nezeu s-a făcut iegea voii sale, d o rin d b in e le , ceea ce este bine-piăcut şi d esăv ârşit. B u z e le Iu i Ii lau­ dă neîncetat pe D um nezeu şi in im a îi c â n tă Dom­ nului. înalţă necontenit sp re D u m n ezeu c u v â n t de laudă şi m ulţumire şi sufletul lui II b in ecu vân tează pe El. Cel ce se teme de D um nezeu e ste c u r ă ţit c u su­ fletul, deoarece frica lui D um nezeu s-a fă c u t, pentru sufletul lui,' asem enea unui foc cu ra tito * r. Temerea de Domnul i-a purificat inim a şi i-a p ă tru n s trupul, supunând pornirile sale pu terii D u h u lu i. Tem erea de Domnul s-a făcut p en tru el d a scă l a l în ţelep ciu ­ nii şi chibzuinţei şi l-a în v ăţat să c u n o a s c ă c e este adevărat, bun şi plăcut lui D u m n ezeu . T e m e re a de Domnul s-a făcut pentru el iz v o r d e v ia ţă , izbăvindu-1 din cursele m orţii. „Domnul este întărirea celo r ce se te m d e E l, aşe­ zământul Lui îl va arăta lo r."' F ric a d e D o m n u l este curată, răm ânând în v eacu l v e a c u lu i. „Străjui-va îngerul Domnului îm p reju ru l ce lo r c e se te m de H şi-i va izbăvi pe ei Cel cu frică de D om nul a aflat h a r la D um nezeu şi Domnul îi va ascu lta ce re re a . „V oia c e lo r c e se tem ' Ps. 2 4 ,1 3 . i P s .3 3 ,7 .

de El o va face şi rugăciunea lor o va au/i şi-i va m ântui pe d ân şii."' A şa cu m raza de soare, când intră printr-o des­ chizătură, le lum inează pe toate, astfel încât oricine să p o ată v ed ea chiar şi cel mai neînsemnat lucru, la fel şi frica d e D um nezeu, odată ce ajunge în inimă, îi a ra tă lăm u rit toate păcatele. T em erea d e Dum nezeu este sacră şi sfântă, este n ep rih ăn ită şi nu ameninţă cu nici un rău. Sfântul G rigo rie T eologul afirmă despre temerea de Dum­ n ezeu : „ A co lo un de există temere, se află şi păzirea p o ru n cilo r; aco lo unde poruncile sunt păzite, aco­ lo a re lo c cu răţirea trupului care acoperă sufletul, a se m e n e a u n u i nor, neîngăduindu-i să vadă curat ra z a d u m n ez eiască; unde este curăţire, acolo este şi lu m in a re ; şi lum inarea este împlinirea dorinţei, p e n tru cei ca re v o r să se împărtăşească de cele mai m a ri (a d ic ă d e cele Trei Ipostasuri), sau de cea mai m a re [re a lita te ] (adică de firea unică a celor Trei Ip o s ta s u ri), sa u care doresc ceea ce este mai presus d e c e a m a i m a re [realitate] (fiindcă dumnezeirea e ste d in c o lo d e o rice m ărim e şi câtime)/^

F rica de D um nezeu umple inima de o anume b u curie şi veselie duhovnicească. Frica de Dumne­ zeu este u n d ar dumnezeiesc, pentru că este unul din tre cele şap te daruri ale Duhului Sfânt şi locu­ ieşte in in im a cu rată. Frica de Dumnezeu în rela­ ţia cu ap ro ap ele se arată ca dragoste faţă de aproa­ pele, ca d rep tate şi ca filantropie. Sfânta Scriptură 'P s . 1 4 4 , 1 9 .

iC tiv an f /a Pofazm/ DamMMM.

îl n u m e şte drept p e cel ca re se tem e de Dumne­ zeu . S irah n u m eşte „ te m erea de D om nul cunu­ n ă a în ţe le p ciu n ii, ca re o d ră sle şte p ace şi sănătate n e v ă tă m a tă ".' „F e ricit b ărb atu l care se tem e de D om nul!"^

CAPITOLUL II

D esp re nădejde

1. C h ip u l n ăd ejd ii N ă d e jd e a , d u lce auzire, plina de desfătare, pli­ n ă d e to a te bu nătăţile! C ât de minunată cu adevă­ r a t e s te p u te r e a ta! C ât de făcătoare de minuni este lu c r a r e a ta! E şti, într-adevăr, frumoasă ca o fiică a ce ru lu i! C in e -a r p u tea descrie frumuseţile tale? Cine a r fi în s ta r e să spună toate facerile tale de bine? P u te r e a ta e s te coloan a care susţine sufletele întris­ tate, ia r lu c ra re a ta poartă cu sine tăria împărăţiei b u n ă tă ţilo r. E şti d arul lui Dumnezeu care nu se mai ia în a p o i, fiin d că ai fost plăsmuită odată cu sufle­ tul o m u lu i, p e n tru a-1 întări în încercările vieţii şi a-1 a r ă ta s u p e rio r îm prejurărilor şi luptător nebiruit. Ai fo st d a tă p e n tru a-1 răsplăti pe acesta cu biruinţa şi p e n tru a-i îm p o d o b i capul cu cununa cea neveş­ tejită. A i fo st d a tă ca înnăscută, spre a-1 conduce la d esăv ârşire, sp re a-1 înălţa la Dumnezeu şi spre a-1 sco ate d in h a o su l în care ar fi căzut fără tine. 1-ai fost

dată ca îndrumător şi conducător, pen tru a-i uzi paşii pc marca mult învălurată a vieţii, adesea acoperită de neguri piine de tenebre şi lovită de tot teiul de vânturi şi valuri care vin unul după altul şi ameninţă cu scufundarea vasul aflat în larg şi învă. luit de furtună. O! Ce este mai frumos decât nădejdea? Ce este mai luminos decât ea, sau mai sfânt, sau m ai de preţ sau mai mare, sau mai bun? Intr-adevăr, nimic! Iată, unui bolnav în aşternutul său, care suferă de o boală fără vindecare şi care a fost abandonat de toţi, numai nădejdea, stând neîncetat la capul lui, îi aduce mângâiere, întărire şi alinare, uşurându-1 în greaua încercare. Nădejdea dă tărie inimilor slabe şi le arată răb­ dătoare şi curajoase pentru a putea înfrunta neno­ rocirile. Nădejdea în Dumnezeu îl reînvigorează pe cel deja obosit de trudă şi cu forţe noi îi refa­ ce puterea slăbită. Nădejdea în D um nezeu alungă sumbra şi îngrozitoarea deznădejde şi aduce mân­ tuirea şi mila dumnezeiască. Nădejdea în Dumne­

zeu îi izbăveşte pe cei căzuţi în greşeli. Nădejdea în

Dumnezeu îi ridică pe cei răniţi; ea îi dezleagă pe cei ferecaţi în obezi. Nădejdea străluceşte asemenea

unui răsărit trandafiriu pe cerul m oral şi luminea­ ză zilele întunecate de tenebre ale sufletului şi ini­ mii întristate; revarsă balsamul mângâierii pe rănile inimii cuprinse de jale; aceasta poartă de grijă de cei orfani şi ţine partea văduvei. Nădejdea răsplăţii îi aduce sprijin celui nedreptăţit şi îl alina pe cel opri­ mat. Nădejdea îi întăreşte pe bătrâni, spre a purta

fără c â rtire p o v a ra bătrâneţilor; le dă curaj fecioa­ relor lip site d e a p ărare să trăiască în cumpătare, iar tin erilo r să aju n g ă bărbaţi virtuoşi. Ea şterge izvo­ rul la c rim ilo r de p e ochii celor nefericiţi. Nădejdea vieţii v e ş n ic e face ca m oartea să fie fără de durere p e n tru cel ca re se îndreaptă spre ea; îl mângâie şi pe cel c a re -ş i d ă u ltim a suflare, îl fortifică şi pe cel care se lu p tă b ă rb ă te şte , şi osânditului la moarte îi oferă u şu ra re , îl în tă re şte şi pe cel care vieţuieşte smerit, iar p e cel c a re se luptă pentru virtute, adevăr, drep­ tate, b in e şi fru m o s îl face dârz şi de neînvins. N ă d e jd e a în seam n ă progres, dezvoltare şi evo­ lu ţie. D a c ă v ei lua lumii speranţa, lumea va dispă­ rea. N ă d e jd e a este forţa creatoare a tuturor bunu­ rilor. N ă d e jd e a îi călăuzeşte pe înţelept şi pe omul de ştiin ţă, în cercetările lor, spre a trece peste mii de în ce rcă ri şi bătălii. Nădejdea îi urcă pe navigatori pe p lu ta lo r d e lem n spre a străbate marea înnegu­ rată. N ă d e jd e a îi îmboldeşte pe toţi în fiecare dintre lu crările lor. N ădejdea hrăneşte şi dă viaţă. Nădej­ d ea îl re n a şte p e om ul stricat de păcat şi îl arată cu a d e v ă ra t b ă rb a t virtuos şi vrednic. N ă d e jd e a este u n m are dar şi cu adevărat dum­ n ezeiesc! C ă ci ea singură aduce ocrotire tuturor, le în fru m u se ţe a z ă p e toate, le desăvârşeşte pe toate, le în tăreşte şi le p ro m ov ează pe toate. V om în tre b a om enirea, şi aceasta cu o singu­ ră g u ră n e v a răsp u n d e că nădejdea în Dumnezeu, C are a fă g ă d u it veşnicia, este cea care a salvat uma­ nitatea, că lă u z in d -o în chip sigur de-a lungul încer­ cărilor d e seco le ale existenţei sale. Eroii, marţi-

rii u l u i t e i , !'bortăţii, ştiinţei, binelui, frumosului, utiiuini, dreptăţii şi, în gen eral, toţi m arii bărbaţi, mre au adus binefaceri u m an ităţii, ca re s-au adus pe ei înşişi ea jertfe sfinte pe altaru l v irtu ţii, au fost conduşi ca de un hicrofant şi m a i-m a re slujitor de nădejdea în Dumnezeu! ce! viu, veşn ic, C are dăru­ ieşte celor ce se îm părtăşesc de El v ia ţă veşnică.

Cu adevărat, fericit este cel ce nădăjduieşte în Domnul! Sfântul Ioan Gură de Aur spune despre nădejde următoarele: „Nădejdea este ancoră sigură, temei al vieţii noastre, călăuză pe calea care duce la cer, mântuirea sufletelor pierdute. M are este în faţa Domnului puterea nădejdii: cetate de nepătruns, zid nesurpat, legătură de nebiruit, lim an netulbu­ rat, fum ce nu poate fi cucerit, arm ă de neînfrânt putere neabătută, care-şi află din orice im pas cale de scăpare/' Şi altundeva: „N ădejdea în Dumnezeu este turn nesurpat, care nu doar făgăduieşte izbă­ virea din încercări, dar chiar şi atunci când acestea sunt de faţă nu-şi îngăduie să ab d ice/' O,

dumnezeiască nădejde, m are este lauda ta

mare este puterea ta! 2. Chipul celui ce nădăjduieşte în Dum nezeu Cât de frumos, cât de d esfătăto r cât de plin de har este chipul celui care nădăjduieşte în Dumne­ zeu Mântuitorul, în Dum nezeul m ilostivirilor în Dumnezeul milei, în Dum nezeul cel bun şi iubitor de oameni!

Cu ad evărat, fericit este omul care nădăjduieşte in Domnul! D om nul îi este ajutorul şi nu se va teme de ce-i va face lui om ul. Nădăjduieşte în Domnul şi face binele; îşi pu ne toată nădejdea în El şi Lui 1 se măr­ turiseşte cu toată inima. El este lauda lui şi Dumne­ zeul lui şi p e El 11 cheamă ziua şi noaptea. Gura sa îi înalţă fru m o ase laude, iar buzele lui, mai dulci decât m ierea şi ceara, se deschid spre a-1 cânta lui Dumne­ zeu; lim ba sa, plină de har, se mişcă spre lauda Lui. Inim a sa este gata să-L cheme pe Domnul, iar cuge­ tul e g ata să se înalţe la El. Sufletul lui s-a alipit de El şi d re a p ta Domnului l-a sprijinit pe el.' „}n Dom­ nul se v a lău d a sufletul"^ său. Cere şi primeşte de la D u m n ezeu ceea ce caută inima lui; caută şi află cele dorite de el; bate şi i se deschid uşile milostivirii. C el ce nădăjduieşte în Domnul se odihneşte la „a p a odihnei" .3 Iar Domnul îi dăruieşte milele Sale cele b o g a te . D reapta Domnului îi îndreaptă paşii şi d eg etu l D om nulu i îl călăuzeşte pe căile sale. C el ce nădăjduieşte în Domnul nu se înşală nicio d ată. N ăd ejd ea sa este plină de nemurire. Domnul este a ş te p ta re a sa şi dorinţa cea mai înaltă a inimii sale. P e n tru EI inim a suspină în toată ziua: „Doam­ ne, n u z ă b o v i, scoală-Te, grăbeşte-Te, vinoşiizbăveşte-m ă d in n ev o ile sufletului meu, scoate din temni­ ţă su fletu l m e u ! Mărturisi-mă-voi Ţie, Doamne, cu to ată in im a m e a , în numele Tău voi rosti cuvintele gurii m e le ." ' t y P s. 6 2 ,9 . ip s. 3 3 , 2.

3Ps. 22,2.

C el ce nădăjduieşte in D om nul îl binecuvântează p e C el Preaîn alt, C are l-a izbăvit pe el şi sfinţeşte num ele cel sfânt al Lui. N ădăjduieşte şi din adâncul inim ii strig ă către El: „D oam ne, când voi veni şi mă voi arăta feţei" Tale?' C el ce nădăjduieşte în D om nul îl va chema pe C el P reaîn alt ca să p o ată in tra în altarul Său, spre a se îm p ărtăşi de Tainele Sale; şi D om nul va asculta glasu l ru găciu n ii lui.

C el ca re nădăjduieşte în D om nul se bucură de ce a m ai m are p ace; liniştea dom neşte în inima sa, n e tu lb u ra re a deplină îm p ărăţeşte în sufletul său. D o m n u l este ajutorul lui, de cine să se teamă? Dom­ n u l este aju toru l lui, de cine să se înfricoşeze? Dacă se p o rn e şte îm p o triv a lui războiul, nu se teme, nu se în frico şe a z ă , p en tru că nădăjduieşte în Domnul D a că cei răi îl v o r p rigon i, nu-i este teamă, fiindcă D o m n u l îl v a sprijini. N u-şi pune nădejdea în arcul

şi n ici în să g e a ta lui şi n u -şi pune m ântuirea în sabie, ci în D o m n u l D u m n ezeu l său , C are are puterea de

a-1 iz b ă v i d in m ân a celo r care-i poartă război, din c u rs a p ă că to su lu i şi d e fu rtu n ă. Şi-a pus nădejdea în d re a p ta D o m n u lu i şi în b raţu l Său cel preaînalt şi D o m n u l îl v a m â n tu i p e el.

C el ce n ă d ăjd u ieşte în D om nul păşeşte liniştitin a re n a v ieţii şi stră b a te fă ră de grijă drumul vieţii L u c re a z ă n e în ce ta t ce e a ce este bun, plăcut şi desă­ v â rşit, şi D u m n e z e u îi b in ecuvântează faptele. Sef m ă n ă în tru b in e cu v â n ta re şi prim eşte în schii^ ro a d e le b o g a te a le o sten elilo r sale. Are încrede# % 'P s . 4 1 ,2 .

D om nul şi n u este nimicit de ispitele ce l Înconjor din toate p ărţile. încercat, nu abandonează, ci n ,^ . duieşte că D um nezeu îi va afla scăpare din strâm to rarea. în duhul credinţei aşteaptă nădejde dreptăţii. C el ce nădăjduieşte în Domnul nu-şi pune spe­ ranţa în lu cru ri, nici în tăria puterii sale, ci îşi atlă odihna în ajutorul cel de la Dumnezeu C el ce nădăjduieşte în Domnul, fiind plindecre­ dinţă şi d rag o ste faţă de Dumnezeu, are cutezanţă prin b u n a lui conştiinţă şi se înfăţişează cu îndrăz­ neală d e fiu în faţa Părintelui ceresc şi-Lcheamă pe El ca îm p ărăţia Lui să vina pe pământ şi ca voiatui să se îm plinească „pe pământ, aşa cumse faceşi in c e r". Cel ce nădăjduieşte în Domnul, afierosindu-se A

Lui, îşi înalţă inima la însuşi Dumnezeul cel Bun şi nem uritor şi cere de la EI binele desăvârşit şi nemuri­ rea în îm p ărăţia cerurilor, iar Dumnezeu îl ascultă. F ericit om u l care nădăjduieşte întru Domnul!

3. C hipul deznădejdii* D eznădejdea! Cuvânt înfricoşător, plin de toată nim icirea, plin de tot soiul de răutăţi! Cine-ar putea să înşire m ulţim ea nenumărată a relelor care oînso­ ţesc? C ine i-ar putea zugrăvi caracterul? Este întu­ n ecată asem enea fiicei iadului şi dezgustătoare ase*
nnWti crm itlm t.ită l ci este T artaru P; a venit din ^tăm ndunlc i.idutui pe păm ânt pen tru a !e afunda ¡v rele eieate in l at tarul întunecat; s-a n ă scu t spre a J^ tru ^ e existenţa omenească şi spre a-i spuiberape oameni de pe faţa pământului; aco lo u n d e răsună numele ei, stricăciunea şi distrugerea îşi întemeiază stăpânirea, rustiirca şi zdrobirea calcă p e urm ele ei; demonul răzbunării îi arată calea, g ro a z a şi spaima o însoţesc. Deznădejde! Numele tău exprim ă tăg ăd u irea ori­ cărui lucru, tăgăduirea nădejdii, tăg ăd u irea cerului, tăgăduirea Creatorului lumii, iar tăg ăd u irea ta dă glas lipsei de cuviincioşie faţă de D u m n ezeu . Tu Ii tagăduieşti pronia şi atotputernicia şi p u i la îndo­ ială existenţa Celui ce m ântuieşte şi izbăveşte pe cei aflaţi în primejdii; acolo u n de tu intri, de aco­ lo este alungată nădejdea pe care se sprijină lumea; lucrarea ta este distrugerea, iar m isiunea ta, pieirea; tu chiar şi pe cel prin fire curajos îl înfricoşezi şi pe îndrăzneţ îl îngrozeşti, pe cel cu te z ă to r îl arăţi a R laş, pe cel dârz îl faci să-şi p iard ă curajul, îi des­ cumpăneşti pe luptătorii neînfricaţi, p e bravii lup­ tători pentru patrie şi libertate îi dobori, p e cei ce se nevoiesc pentru virtute şi ad evăr îi u zu rp i, iar pe cei care trudesc pentru dreptate, bine, fru m o s şi ştiinţă îi arăţi a fi fugari şi dezertori şi îi p re d a i p e toţi duş­ manului ca prizonieri. Ai ieşit din Tartar, pizm uind so a rta cea bună şi fericirea omului, şi ţi-ai întors p riv irea asupra ' Zeităţi mitologice, fiicele Gaiei şi ale ia d u lu i, m e n ite s ă pedep­ sească faptele rele. ^Loc al pedepsei eterne, aflat m a i jo s d e H a d e s .

pământului, p e n tru a te opune căii iui spre progres, pentru a-1 îm p ie d ica în avântul pe calea sa $i pentru ,1

tc îm p o triv i lu cră rilo r sa!e în vederea fericirii şi

Jcsă v â rşirii; ai v e n it p en tru a-i încătuşa puteriie şi energiile sp iritu a le şi tru p eşti şi pentru a-i aduce astt'cl p ie rd e re a şi n im icirea; ai venit pentru a revărsa

nefericirea, în tris ta re a şi strâmtorarea în comunită­ ţile o am en ilo r şi p en tru a uda pământu! ce! încunu­ nat cu flori c u la crim i din belşug; pentru că fericirea

oam enilor ţi se p a re respingătoare şi lupţi împotri­ va bucuriei lor. N um ele tă u îl ap asă prin gânduri sumbre chiar şi pe cel a fla t la v â rsta bătrâneţii şi gata să p!ece din această v ia ţă , ia r p e tân ăru l care intră în arena (vie­ ţii] şi ca re se află în plinătatea şi culmea vieţii î! des­

curajezi şi-l d o b o ri; ia r pe fecioarele care se nevoiesc p e n tru v irtu te şi cu răţie le adud la disperare şi !e arunci în b ra ţe le desfrânării, şi, în general, biruindu-i p e to ţi, îi n im iceşti. Tu le insuili ideea mor­ ţii celor c a r e n u su fe ră de n id o boală şi porneşti mâna c e lo r co p le şiţi d e necazuri împotriva propriei vieţi; tu îm p in g i tin ereţea la pierzanie şi îngenunchezi p u te re a in im ilo r; tu îl îndupled pe cel aflat în necaz s ă c a lc e le g i o m en eşti şi dumnezeieşti şi să se facă v in o v a t d e n eleg iu iri; tu povăţuieşti Ia rele şi săvârşeşti to a te fărăd eleg ile; tu te arăţi însoţitoare în tu n ericu lu i d e s şi cru n t, care le acoperă pe toate cu nori d e p â c lă ; a co lo u n d e te sălăşluieşti tu, nid cea m ai p a lid ă r a z ă d e lum ină nu poate să pătrun­ dă; p re z e n ţa ta rid ic ă furtuni în inimile oamenilor şi stâ rn e şte v a lu ri în volb u rate şi înspumate, care

114

CUNOAŞTE-TE PE TINE ÎNSUp

inundă şi scufundă vasul cei învălurat, împreună cu tot echipajul; dintr-un astfel de naufragiu nimeni nu poate scăpa: abisul fără fund ajunge mormântul veşnic al celor naufragiaţi. Laş este omul care a abandonat nădejdea, ancora mântuirii, predându-se deznădejdii! 4. Chipul disperării* Disperarea! Cuvânt înfricoşător, cuvânt care înseamnă catastrofă, cuvânt ce semnifică distrugere din partea tuturor felurilor de rele. Nimic nu este mai rău decât disperarea; atunci când omul se află în pragul disperării nu mai alear­ gă nicicum să-şi caute vindecarea, ci îşi lasă patima netămăduită, ca să-i infesteze şi să-i devoreze ini­ ma şi să-i strice sufletul. Cel cuprins de acest rău se îndreaptă spre dezastru, grăbindu-se spre pierde­ re. Nimic în el nu mai rămâne sănătos: mintea este neputincioasă, inima suferă, chibzuinţă l-a pără­ sit, iar cugetul şi-a pierdut vigoarea; forţa mora­ lă i-a slăbit; curajul l-a abandonat, tristeţea îi roa­ de inima, iar un întuneric adânc i-a acoperit min­ tea. Umbra morţii se arată cutrem urătoare înaintea lui şi îl vânează ca pe un fugar; este îngrozit de ea, însă chipul morţii rămâne de-a pururi în faţa ochi­ lor săi; vrea să se elibereze de aceasta, d ar nu poa'ănoyvajtytţ. Etimologic, ărtoyyajm c în re la ţie c u ¿n eA m cia (pierderea nădejdii, ca virtute teo logică) în s e a m n ă a renunţa la orice plan sau dispoziţie de a face ceva, p e n tru a d e p ă şi o situaţia sau o anume stare de fapt.

CAHTOLUL !I. DESrRE NĂDEJDE

115

tc s-o alunge; umbra morţii îl asupreşte; tristeţea şi melancolia pun stăpânire pe inima sa. Cel disperat simte că viaţa îl apasă şi caută să se elibereze de povara ei. Cel disperat, pierzând încre­ derea în viaţă, nu mai aleargă la doctor, pentru că îşi socoteşte suferinţa de nevindecat; nu caută să folosească vreun medicament, pentru că le conside­ ră fără puterea de a-i aduce vindecarea; îşi ascunde suferinţa şi nu vorbeşte despre durerile provocate de ea; cel disperat şi-a pierdut nădejdea în Dumne­ zeu, această ancoră sigură a vieţii, şi se clatină, ase­ menea unei corăbii în mijlocul mării înfuriate, care ameninţă plină de mânie cu valurile ei umflate şi înspum ate să scufunde nava; cel disperat a lepădat de Ia sine nădejdea în Dumnezeu şi în ajutorul, iubi­ rea şi atotputernicia Sa dumnezeiască, pentru că a lepădat credinţa în Domnul, precum şi nedespărţita de ea d ragoste dumnezeiască. Cel disperat, deşi trăieşte, este mort, pentru că a pierdut legătura care îl ţinea în lume; a pierdut simţirea sufletească prin care se făcea conştient de frum useţile lum ii şi se desfăta de veselia care izvo­ ra din ea; sufletul lui nu mai află nici o atracţie în lumea aceasta plină de minuni, unde înţelepciu­ nea, b u n ătatea şi atotputernicia dumnezeiască şi-au revărsat din belşug harurile. F ru m u seţea neasem ănată a firii care-1 înconjoa­ ră nu-i ad u ce nici o mângâiere. Veselia şi încântarea care se rev arsă pretutindeni în creaţie, care strălu­ cesc asem en ea unei puteri desfătătoare, manifestându-se în îm p ărăţia celor vii, nu-i aduce nici o mul-

turnire. Ceru! şi măreţia !ui şi-au lep ăd at în ochii săi Hturia; slava Soarelui nu trezeşte nici u n sentiment de bucurie în inima sa goală de cred in ţă, nădejde şi dragoste. Un văl greu i-a acoperit ochii sufletului şi le-a ascuns harul şi strălucirea creaţiilor [dumnezeieşti] sublime. Întreaga fire se bucură, num ai el, în m ijlocul aces­ tei veselii generale, se aña trist; u rech ile lui nu mai ascultă cu atenţie armonia care d esfată auzul cre­ dincioşilor. Niciunde nu aña v reo d esfătare, niciun­ de vreo mângâiere, nimic nu-i p o ate în d ep ărta sta­ rea de melancolie; o descurajare cu m p lită i-a inva­ dat mima, iar golul din ea a ajuns u n h aos. Nimic nu e în stare să-l umple. Sim ţăm intele inim ii, care-! legau de cei dragi, şi-au pierdut orice p u tere; inima lui este moartă. Lumea sensibilă şi cea spirituală au dispărut din faţa ochilor săi: cu m p o a te să trăiască, odată ce toate i-au fost luate? C u m să m a i continue să rămână în mijlocul unei asem en ea dezordini? Viaţa a ajuns să ñe dureroasă, iar p o v a ra ei este de nesuportat: pentru ce să m ai z ă b o v e a scă fără nid un scop? Pentru ce să sufere? D e ce să n u -i pună el însuşi capăt acestei vieţi, de v re m e ce m o a rte a întâr­ zie; dacă îi este cu putinţă să se elib ereze d e rele, de ce să le mai tolereze? Ce-1 îm p ied ică? O a re n u este o nebunie să-ţi aştepţi m oartea ca re n e în ce ta t este de fată, dar care încă nu-ti ia v iata? D e ce să nu-şi ia el singur viaţa, luând asupra lui lu cra re a ca re îi aparţi­ ne morţii? Ce himeră este aceasta, îşi sp u n e, carené face să-mi ñe teamă de ea? C e m ai n ăd ăjd uiesc? Ce mai aştept? Să ne punem d e-n d a tă p e treab ă şi toa-

i viciu vor fi oprite: tragedia va !u,i sfârşit şi hi<'t„[ dv/nădăjduit, eare nu s-a dus !a dodor şi nu şi-a dat pe faţă suferinţa şi a respins medicamentele r\[,iv]. ei, a părăsit viaţa şi s-a dus din iumea [aceasta!, f,, sa pună cap ăt suferinţelor sa!e; dar a uitat că astfeţ se m ută în tr-o altă viaţă, veşnică şi de nesfârşite chi­ nuri, un de d u rerea va fi necurmată. N efericitul om ! 5. D esp re rugăciune #. Rugăciune# esfe coHPorMre c# DMwnr:t'H A d ev ărata rugăciune este neabătută şi netulburată de fantezie, săvârşindu-se cu stăruinţă, cu un suflet în d u rerat, cu un cuget încordat; rugăciunea nu se lim itează la simple cuvinte, ci mai degra­ bă este în d rep tată spre lucruri [cu adevărat] bune. întotdeauna sm erenia este vehiculul rugădunii, aşa cu m rugăciunea este semn al smereniei. Căci, cunoscându-ne neputinţa proprie, chemăm in aju­ tor p u terea lui Dumnezeu. Fecioarelor, înaintea ochilor voştri să-L aveţi num ai p e H iisto s şi pe Tatăl Lui, fiind luminate întru ru găciu n i de către Duhul! Dacă, atunci când te rogi, n u vorbeşti cu Dumnezeu, cum vei fi auzit de El? R u g ăciu n ea ne uneşte şi ne face apropiaţi lui D um nezeu, fiindcă este o convorbire îndumnezeită şi o unire cuvântătoare cu Cel care este cel mai fru­ mos şi cel m ai de preţ dintre toate. R ugăciun ea este ajutorul vieţii noastre, vorbire cu D u m n ezeu, uitare a celor pământeşti, înălţare la

cer; prin rugăciune ne m utăm la D um nezeu. Dacg vum ţine seama că ne aflăm în faţa lui Dumneze^ ne vom ruga, rămânând în nem işcare. Rugăciunea este soarele ochilor cugetători ai sufletului; aşa cum soarele este lum ină pentru trup, la fel este rugăciunea [lumină] pentru suflet: rugă­ ciunea cu râvnă este lumină nestinsă şi nepieritoa­ re pentru suflet şi cuget. D um nezeiasca rugăciune este o armură cu adevărat cerească şi num ai ea sin­ gură e în stare să-i apere în chip sigur pe cei care s-au predat în mâinile Domnului. Rugăciunea este leacul obişnuit, care ne păzeşte de patim i. Rugă­ ciunea este dătătoare de viaţă, floare purtătoare de nădejde şi de sănătate neîndoielnică. Rugăciunea este o armă straşnică, o chezăşie de preţ, u n tezaur preascump, liman sigur, loc neprim ejdios. Rugăciu­ nea este medicament mântuitor, care înlătură păca­ tul şi vindecă de greşeli. Rugăciunea este o armă puternică, o comoară desăvârşită, bogăţie necheltu­ ita, liman neînvălurat, temelie a liniştii, rădăcină a nesfârşite bunătăţi şi m am ă m ai p u tern ică chiar şi decât o împărăţie. Rugăciunea este limanul celor îm presuraţi, anco­ ră a celor loviţi de talazurile [vieţii], toiag al celor ce se clatină, comoară a celor săraci, siguranţă a celor bogaţi, nimicire a bolilor, p avăză a sănătăţii, izgo­ nire a toată tristeţea, temei al bunei veselii, prilej al plăcerii necurmate, m aică a filosofiei. Rugăciunea nu este num ai h ran ă p en tru cei păcă­ toşi şi, cu atât mai mult, nu este ceva nepotrivit pen­ tru cei drepţi; ci fiecăruia în p arte îi revarsă cele folo­

sitoare: celor drepţi le dă încredinţarea dreptăţii, iar celor păcătoşi lepădarea de păcate, facându-i drepţi îm potriva păcatului. Este strigătul către Dumnezeu al celor drepţi, care îşi arată tăria glasului în „ascun­ sul inim ii"*, putând să ajungă chiar până la urechi­ le lui D u m n ezeu ; căci cel care cere lucruri mari şi se ro ag ă p en tru cele cereşti, strigă cu putere şi tace auzită ru găciu n ea sa către Domnul. Dumnezeu cunoaşte în chip desăvârşit cugetele tuturor; şi ceea ce se află în noi şi vocea îi dă glas, aceea şi mintea noastră grăieşte lui Dumnezeu, ajungând la cunoş­ tinţa Sa în ain te ca mintea să dea naştere gândului [însuşi]; este, aşadar, cu putinţă a înălţa rugăciunea către D u m n ezeu şi fără glas, numai prin reunirea într-un glas lăuntric a tot ceea ce e duhovnicesc în noi, fără a ne lăsa tulburaţi de nimic din afară. A c e a s ta e s te , d esigu r, rugăciunea, atunci când strig ă te le u n u i su flet îndurerat se înalţă înăuntru, a r ă tâ n d u -s e n u p rin durerea din glas, ci prin râv­ n a d e a s e r u g a a cu getu lu i; aşa se ruga şi Moise; de ace e a , f ă r ă a ro s ti el însuşi ceva [cu buzele], Dum­ n e z e u îi s p u n e : „ C e strigi către Mine?"^ Căci oame­ nii n u a u d d e c â t ce e a ce se rosteşte, însă Dumne­ zeu a u d e , în a in te d e aceasta, glasul dinăuntrul lor. A şa d a r, e s te c u p u tin ţă a te face auzit chiar şi atunci cân d n u s tr ig i; şi s ă te ro g i în cuget cu multă râvnă, ch iar şi a tu n c i c â n d ieşi în oraş, şi atund când eşti în c o m p a n ia p rie te n ilo r, şi, orice ai face, să-L chemi cu g la s m a r e p e D u m n e z e u - m ă refer la glasul cel * Cf! M f. 6 , 4 - 6 . 'E x . 1 4 , 1 5 .

interior

şi să nu arăţi aceasta nim ănui dintre cej

care se află de faţă. Să ne facem rugăciunile nu prin poziţia pe care o ia trupul, nici prin sunetul care poate fi emis de voce, ci prin râvna cugetului; nu cu zgom ot şi stri­ găt şi spre a fi văzuţi de [oameni], astfel încât sa-i respingem chiar şi pe cei apropiaţi nouă, ci cu toa­ tă blândeţea şi înfrângerea cugetului şi cu ajutorul lacrimilor celor dinlăuntru.

1?. Dm CMvanfid ini AnffoA mona/mi & /a Laura S/anfuM Sapa „Faptul de a te îngriji de rugăciunea neîncetată este pentru toţi un lucru necesar şi folositor. Să cerem, aşadar; de Ia Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos să ne dea pricepere duhovnicească, ast­ fel încât să fim treji, să priveghem şi să-1 cerem să se facă voia Sa întru noi. Pentru că aceasta ne-a porundt să cerem Dumnezeu şi Mântuitorul nostru, Care este adevărata lumină duhovnicească, adevărata existen­ ţă. Aşadar; când chemăm Sfânta Treime cea deofiinţă prin rugăciuni preasfinte, cu o minte netulburata şi pregătiţi în vederea dumnezeieştii uniri, atunci noi înşine suntem înaintea-1 şi prim im darurile atotvirtuoase care se întemeiază pe Aceasta. Rugăciunea se arată mai înaltă decât toate virtuţile, deoarece, fiind curată, 11 atinge pe Dumnezeu. Rugăciunea este vlăs­ tarul blândeţii şi al lipsei de mânie. Rugăciunea este veşmântul bucuriei şi al recunoştinţei, pavăză în faţa tristeţii şi a melancoliei. Este aşadar necesar ca în vre­ mea rugăciunii mintea să fie în rânduială şi gura s%

răm ână m ută: atunci se poate cineva ruga. Pentru că rugăciunea este convorbire cu Dumnezeu. Rugăciu­ nea întru zdrobirea inimii şi săvârşită cu duhu! este hrană a minţii, asemenea pâinii pentru trup. Ferici­ tă este m intea care în vremea rugăciunii vorbeşte cu D um nezeu în chip netulburat; aceasta se ridică in înalt, asem enea unui pui de vultur şi, iiind cu totui schim bată, printr-o prefacere dumnezeiască, se face lum inoasă. Iar atunci când stăm la rugăciune să nu dorim să se facă, aşa cum se spune, voia noastră, ci voia lui Dumnezeu, după cum am şi fost învăţaţi: „Facă-se voia Ta!"* Cel care vrea să se roage curat să se roage m ai întâi pentru a avea de partea sa lacri­ mile, ca prin străpungerea inimii să îmblânzească sălbăticia sufletului şi astfel să ajungă la adevăra­ ta rugăciune. Căci, într-adevăr, mgădunea stărui­ toare şi continuă, sub chipul convorbirii cu Dumne­ zeu, răp eşte mintea din înţelesurile cele pământeşti şi o d u ce în faţa lui Dumnezeu; şi prin apropierea de D um n ezeu o umple de dulceaţă şi evlavie. Rugă­ ciunea fără smerenie nu este bine-primită. Domnul «caută la rugăciunea celor smeriţi şi nu dispreţuieş­ te cererea lor».^ Aşadar, cel ce voieşte să-şi curăţească inim a să şi-o aprindă întotdeauna prin mijlocirea pom enirii Domnului, având numai acest lucru spre cercetare şi împlinire. Căci nu trebuie ca o data să ne rugăm , iar altă dată nu, ci pururea să ne îngrijimde rugăciune întru pavăza minţii, chiar dacă ne aflăm în afara lăcaşurilor de rugăciune/'

'Mi. 6,9. iPs. 101,18.

6. Răbdarea Răbdarea este torţa m orală care alină sentimente. Ic de tristeţe, ce se nasc în inim a om ului, şi domoleş. te suferinţele provocate de necazu ri. Răbdarea este virtutea ca rod al nădejdii în Dum­ nezeu: necazul lucrează răbdare, răbdarea lucrea­ ză strădanie, iar strădania, nădejde; şi nădejdea nu dezamăgeşte. Răbdarea este prim a dintre virtuţi, fiindcă ea este dată ca răsplată a mântuirii: „Cei ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui";' in răbdare se află m ântuirea sufletelor noastre. Sfântul Ioan Gură de Aur spune urm ătoarele despre răb­ dare: „Rădăcina tuturor bunurilor este răbdarea, maica evlaviei, ram ura veseliei, rodul cel neveşte­ jit, turn nebiruit, limanul cel neînvălurat." Şi iarăşi: „Nimic nu este asemenea răbdării, ci ea este neîn­ doielnic împărăteasa virtuţilor, temelia izbânzilor, limanul cel netulburat, pacea în războaie, potolirea furtunii, apărarea îm potriva uneltirilor; cea care îl face pe cel ce ajunge s-o aibă m ai puternic decât dia­ mantul. Pe aceasta nici arm ele care se pun în miş­ care, nici armatele înşirate de luptă, nici maşinării­ le pornite la atac, nici suliţele, nici săgeţile slobozi­ te, nici însăşi oştirea demonilor, nici falangele cele îngrozitoare ale puterilor duşm ane, nici chiar însuşi diavolul cu toată oastea pregătită de luptă şi cu toa­ tă viclenia n-o pot v ătăm a/' Şi din nou: „împărătea­ sa virtuţilor şi coroana cununilor este răbdarea." Iar Sfântul Chirii al Alexandriei adaugă: „Răbda­ rea este pricinuitoarea şi prevestitoarea a tot binele; 'Mf. 10,22.

c a le a s p r e b u n ă s ta r e ; hrănitoarea nădejdii veacu!^ ce v a s ă v i n ă / ' R ă b d a r e a în v a ţă să ne purtam cu bărbăţie patj. m ile ; s f â r ş e ş t e p r in a R Ioc de exersare a! filosofici d a s c ă l a l v ir tu ţii. y

N u m e l e r ă b d ă r ii este numele ostenelilor şi al în d e lu n g ii s tă r u in ţe . 7 . D e s p r e b o g ă ţia celui care are evlavie faţă de

D um nezeu C le m e n t

A le x a n d rin u l spune despre bogăţia

c e lu i e v l a v i o s , p e ca re îl socoteşte ca pe ce! ce are de to a te , u r m ă t o a r e l e : „Bogăţia care nu i se poate lua şi s i n g u r a lu i c o m o a r ă este sufletul său; o posesiune d e s ă v â r ş i t ă p e n tr u cel ce o deţine, care îl face pe om c u a d e v ă r a t fe ric it; căci pentru el nu există nid un l u c r u d i n t r e c e le cu putinţă la oameni, pe care să-l d o r e a s c ă f ă r ă m ă s u r ă , deşi poate avea parte şi de c e le p e c a r e le d o r e ş te necumpătat; dar şi cele pe care le d o r e ş t e î n t r u sm eren ie, cerându-Ie de la Dumne­ z e u , i s e d a u ; c u m s ă n u fie acesta stăpân peste mul­ te şi d e ţ i n ă t o r a to a te , d e vrem e ce-L are pe Dumne­ z e u t e z a u r v e ş n i c ? « C ă oricine cere ia, cel care caută a flă , ş i c e l u i c e b a t e i se v a deschide»*; dacă Dumne­ z e u n u - i r e f u z a n im ic , toate sunt cu putinţă pentru ce l c e a r e e v l a v i e f a ţă d e Dumnezeu/'

' Mi. 7. 8.

124

(UNOA.ŞTK-TKrHT!NF.i^

S. Despre bunurile care izvorăsc din necazuri „Necazul întăreşte vigoarea sufletului şi arj^ râvna în nevointe ca fiind mai mare şi pregăteşte multa desfătare pe care o va culege ca rod în viitor Aceasta este natura necazului; atunci când cuprinde un suflet tânăr şi curajos, lucrează aceste [bunuri]. Şi, aşa cum focul face aurul mai curat, atunci când se uneşte unul cu celălalt, tot aşa şi atunci când tris­ teţea cuprinde sufletele de aur, le face mai curate şi mai încercate" (Sfântul Ioan Gură de Aur). Apostolul Pavel spune: „Suferinţa aduce răbda­ re, şi răbdarea, încercare, şi încercarea, nădejde, iar nădejdea nu ruşinează."' Sfântul Vasile cel Mare zice: „Necazurile nu sunt trimise fără un scop asupra robilor lui Dumnezeu de către Domnul, Care veghează asupra tuturor, ci spre încercarea dragostei adevărate faţă de Dum­ nezeu, Ziditorul nostru; căci, aşa cum efortul antre­ namentelor aduce atleţilor cununile de laudă, la fel şi creştinilor încercarea în ispite le aduce desăvârşi­ rea, dacă vom primi cu răbdarea cuvenită şi cu toată recunoştinţa pe toate cele rânduite de Domnul pen­ tru noi." Şi iarăşi: „Pentru cei cu adevărat pregătiţi, necazurile sunt hrană şi antrenament, care îl con­ duc pe atlet la slava Tatălui." Sfântul Ioan Gură de A ur com pară necazurile cu iarna care este prielnică pentru cultivarea pământu­ lui, zicând: „Aşa cum iarna este propice pentru cul­ tivarea pământului, la fel şi necazurile sunt potrivi-

te pentru purtarea de grijă a sufletului. Necazurile aduc două câştiguri: unui constă in faptul de a ne face mai atenţi şi mai vrednici; iar celălalt, in fap­ tul că ne aduce un drept; deloc mic, şi anume acela de a ne face ascultaţi în faţa lui Dumnezeu." Şi din nou: „Necazul este o legătură puternică, o sporire a dragostei, temei al străpungerii inimii şi al evlavi­ ei." Sfântul Grigorie Teologul numeşte necazul un bun leac pentru mântuire. Teofilact numeşte neca­ zurile drept adeverire a Evangheliei. Sfântul Chirii al Alexandriei spune că „necazurile ne fac mai înţe­ lepţi, îndepărtează laţul trândăviei şi ne conving să iubim căile virtuţii, făcându-1 pe cel aspru şi nesu­ pus să poarte jugul ascultării şi al evlaviei, înpofida voinţei lui, întru frica [de Dumnezeu)". Teodoret remarcă: „Cei care nu trăiesc pentru sine, ci pentru Cel care a murit şi a înviat pentruei, primesc să împlinească şi să îndure toate cu bucu­ rie. Şi pătimirile care sunt, prin natura iucrurilor, mari şi grele de purtat, preţuindu-le după măsura iubirii lor, le socotesc mici şi neînsemnate." Sfântul Vasile cel Mare mărturiseşte: „Iubitorul de oameni Dumnezeu rânduieşte ca orice necaz să aibă parte de o mângâiere cuvenită, aducând ali­ nare celor smeriţi spre a nu da greş, doborâţi de un necaz m ult prea mare." Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă: „Cei drepţi se întristează nevoindu-se pentru a împlini drepta­ tea, pe când cei nedrepţi se întristează atunci când vor H judecaţi pentru păcat. Pentru aceea, Scriptu­ ra num eşte pătimirile drepţilor necazuri, iar pe cele

a!c păcătoşilor !n'c!M:'n. Viaţa este plină de greutăţi şi trebuie ca atât cel drept, cât şi cel nedrept, atât cei binc-crcdincios, cât şi cel necredincios să aibă parte de întristări; dar există o diferenţă foarte mare între aceştia: pentru că altceva este să fii în cercat ca unui dintre casnici, şi altceva să fii biciuit asem enea unui străin. Este lovit fiul, este lovit şi robul: însă unul ca rob care a greşit, iar altul ca unul ce este liber şi fiu, care se roagă pentru întoarcerea [la Tatăl ceresc]; rănile nu dau cinstea în aceeaşi m ăsu ră [şi unuia şi altuia]. Căci, atunci când cel bine-credincios suferă ceea ce are de suferit şi cel necredincios nu înseamnă că este de aceeaşi cinste cu cel necredincios; ci pen­ tru el se socoteşte necazul spre încercare, pe când în cazul celui necredincios, spre p ed eap să." Iar Sinesios' declară: „Cele bune au fost pregătite pentru oameni prin mijlocirea necazurilor, iar cele rele, prin slava deşartă." Sfântul Ioan G ură de Aur spune: „Nu există om care să p ăşească pe calea vir­ tuţii fără necaz, durere, ispite. N ecazul este un mare bine, şi acest lucru îl învăţăm din copilărie - pentru că fără necaz nu ne-am însuşi nim ic folositor."

CAPITOLUL III

Despre dragoste

1. D e sp re ero su l dumnezeiesc E ro su î du m n ezeiesc este dragostea desăvârşită pen tru ce e a ce este dumnezeiesc, manifestându-sc ca u n d o r n eîn cetat faţă de Dumnezeu. Erosul dum­ n ezeiesc se n aşte în inima care s-a curăţit de patimi, fiindcă în ea vine harul dumnezeiesc. Erosul fata de * D u m n ezeu este u n dar dumnezeiesc şi se dăruieş­ te sufletului ca re se luptă să rămână curat, un dar al h a ru lu i d u m n ezeiesc care s-a sălăşluit şi s-a des­ co p erit a ce stu ia . Erosul dumnezeiesc nu lucrează în nici u n su flet fără descoperirea dumnezeiască; pen­ tru că su fletu l ca re n -a primit descoperirea dumne­ zeiască n u a re nici o înrâurire asupră-şi din partea harului şi ră m â n e insensibil faţă de erosul dumne­ zeiesc; e ro su l d u m n ezeiesc este cu neputinţă să se n ască fă ră ca p u te re a dumnezeiască să lucreze în inim ă. E ro s u l du m n ezeiesc este lucrarea harului sălăşluit în in im ă.

Iubitorii de Dumnezeu au fost atraşi spre erosut dumnezeiesc de harul dumnezeiesc ce lucrează în inima lor curată, se descoperă sufletului şi îl trage pe acesta spre Dumnezeu. Iubitorul de Dumnezeu este cel care a fost mai întâi iubit de El şi apoi şi e! L-a iubit, la rândul lui, pe Dumnezeu. Iubitorul de Dumnezeu s-a făcut mai întâi fiu al iubirii şi apoi L-a iubit pe Părintele ceresc. Inima celui îndrăgostit de Domnul nu doarme niciodată, d pururi este trează, mulţumită belşugului de iubire. Omul doarme din cauza nevoii pe care o are firea, dar inima în trezvie îl laudă pe Dumnezeu. Dumnezeiescul Ioan Gură de Aur spune despre erosul duhovnicesc: „Erosul duhovnicesc este atât de impetuos, încât nu pierde nici o clipă, ci pururi vrea ca sufletul să se afle împreună cu Cel pe Care-L iubeşte, neîngăduindu-i să se lase biruit de nici o tristeţe sau durere." Sufletul care ÎI iubeşte pe Dumnezeu se ataşează de Dumnezeu cu tărie şi în El îşi pune încrederea şi nădejdea. Erosul dumnezeiesc îl înalţă la Dumne­ zeu şi cu El vorbeşte ziua şi noaptea. Sufletul rănit de dragostea dumnezeiască nu doreşte nimic altceva decât binele desăvârşit; nu poartă de grijă de nimic altceva şi faţă de toate [ale lumii] are o stare lipsită de bucurie. Sufletul îndrăgostit de Dumnezeu nu are ca preocupare decât cuvântul lui Dumnezeu şi nu se sălăşluieşte decât în curţile Lui. Când articulează un cuvânt, povesteşte minunile lui Dumnezeu şi, când poartă o discuţie, grăieşte despre slava şi măreţia

Lui. îi în alţă n eîn cetat laudă şi imne lui Dumnezeu şi I se înch in ă Lui cu dor dumnezeiesc. Astfel erosu! d u m n ezeiesc a prefăcut întreg sufletul, transformându-1 şi făcându-şi-1 familiar. Sufletul în d răg o stit de Dumnezeu 11 cunoaşte pe D um nezeu, ia r cunoaşterea a aprins dumnezeiasca sa d ragoste. Sufletul atras de Dumnezeu a devenit fericit, d e o a re ce s-a împărtăşit de dorul său dumne­ zeiesc, care i-a plinit dorinţa: toată dorinţa, tot dorul, toată ap lecarea, care sunt străine de dragostea dum­ nezeiască, su n t respinse de el ca mărunte şi nevred­ nice de sine. C ât d e m u lt sufletul care iubeşte ceea ce este dum nezeiesc, fiind răsplătit de dragostea dumne­ zeiască, este în ălţat de iubirea faţă de Dumnezeu! Iubirea d u m n ezeiască ea însăşi, asemenea unui nor uşor, în alţă sufletul şi-l poartă spre izvorul cel pururi veşnic al iubirii, spre iubirea veşnică, şi îl umple de lumină n em u rito are. Sufletul răn it de iubirea dumnezeiască pururea se bucură, se veseleşte, saltă şi dănţuieşte, pentru ca se află od ih n in d u -se întru dragostea Domnului, ca lân­ gă o ap ă liniştitoare; nici un necaz lumesc nu poate să-i tulbure seninătatea şi pacea; şi nid o întristare nu poate să-i răp ească bucuria şi desfătarea. Sufletul în d ră g o stit de Dumnezeu, înaripat de dragoste, se le a p ă d ă într-un anumit fel de simţurile trupeşti, se în străin ează oarecum de trup şi uită de sine, d a to rită afierosirii depline faţă de Dumnezeu. D ulceaţa

n eg răită

a

dragostei dumnezeieşti

răpeşte in im a şi p u n e stăpânire pe ea; atrage mintea

la cele dumnezeieşti pentru a se desfăta de Dumne.

zeu întru veselie. Erosul dumnezeiesc m ijloceşte apropierea de Dumnezeu, şi apropierea, curajul, şi curajul, dorinţa de a gusta, şi dorinţa de a gusta, foam ea [de El].

Sufletul de care se atinge erosul dumnezeiesc nu poate să gândească, nici să dorească nim ic altceva, ci, neîncetat suspinând, zice: D oam ne, când voi veni şi mă voi arăta feţei Tale? Sufletul m eu doreşte să vină la Tine, Dumnezeule, aşa cum pofteşte cerbu! izvoarele apelor! Astfel se arată erosul dum nezeiesc, care ia în stă­ pânire sufletul. 2. Despre iubirea dum nezeiască O, iubire adevărată şi neîndoielnică! O, iubi­ re, asemănare a chipului dum nezeiesc! O, iubi­ re, preadulcea desfătare a sufletului m eu! O, iubi­ re, plinătate dumnezeiască a inimii m ele! O, iubire, întărirea puterii mele sufleteşti! O, iubire, căutarea neîncetată a cugetului m eu. Tu, având pururea stă­ pânire asupra sufletului m eu, îl îngrijeşti şi-l încăl­ zeşti. Tu îi dai viaţă şi-l călăuzeşti la iubirea dumne­ zeiască. Tu îmi aprinzi inima, um plând-o de flacăra erosului dumnezeiesc, şi însufleţeşti dorirea binelui desăvârşit. Tu poţi să întăreşti vigoarea sufletului meu cu puterea ta cea dătătoare de viaţă, pentru a aduce cu iubire dum nezeiască închinarea datorată [lui Dumnezeu]. Tu, punând stăpânire asupra cuge­ tului meu, îl slobozeşti din legătura celor pămân-

teşti şi-i aduci libertate, pentru a se înălţa neîmpie­ dicat la iubirea din Ceruri. Tu eşti comoara cea mai de preţ a credincioşilor, pentru că eşti darul cel mai cinstit din tre toate harismele. Tu eşti străludrea în chip du m n ezeiesc a sufletului şi a inimii, pentru că îi arăţi pe credincioşi fii ai lui Dumnezeu. Tu eşti podoaba credincioşilor, pentru că pe cei care-ţi sunt prieteni îi um pli de cuminţenie dumnezeiască. Tu eşti singurul bun nepieritor, fiindcă eşti veşnică. Tu eşti cel m ai frum os acoperământ pentru fiii lui Dum­ nezeu, p en tru că, atunci când credindoşii se îmbra­ că cu acesta se înfăţişează înaintea dragostei dum­ nezeieşti. Tu eşti cea mai dulce desfătare a credin­ cioşilor; fiindcă eşti rod al Sfântului Duh. Tu îi dud pe credincioşii care sunt sfinţiţi de tine în împără­ ţia cerurilor. Tu eşti buna mireasmă a credindoşilor. A lături de tine, credindoşii au parte de desfăta­ rea Raiului. Prin tine lumina Soarelui celui cuvântă­ tor răsare în sufletele credindoşilor. Prin tine ochii cugetului celor credindoşi sunt luminaţi. Prin tine credincioşii se fac părtaşi slavei dumnezeieşti şi vie­ ţii veşnice. Prin tine se naşte în noi dorul de cele cereşti. Tu restabileşti împărăţia lui Dumnezeu pe păm ânt. Tu îi încununezi pe oameni cu pace. Tu fad ca p ăm ân tu l să fie asemenea cerului. Tu îi uneşti pe oam eni cu îngerii şi înalţi lui Dumnezeu imne pli­ ne d e arm on ie. Tu biruieşti în toate. Tu te dovedeşti în toate trium fătoare. Tu te arăţi în toate ca fiind cea mai înaltă. Tu pe toate le chiverniseşti în chip ade­ vărat. Tu p e toate le stăpâneşti şi le ţii în unire. Tu nu te prăbuşeşti niciodată.

O, iubire, plinirea inim ii m ele! O, iubire, ase. m ănare preadulce a p read u lcelu i Iisus! O, iubire însemn a! ucenicilor D om n u lu i! O , iubire, simbol a[ preblândului Iisus! Tu, cu d o ru l tău , răneşte-mi ini. m a şi um ple-o de bu nătate şi fru m u seţe, acopere de veselie. A rat-o pe ea locaş al Preasfântului Duh. A prinde-o toată, cu flacăra ta cea dumnezeiasca, spre a arde patim ile ei, spre a o sfinţi, ridicând-o la o neîncetată cântare de lau d ă. Tu um ple-m i inima de dulceaţa iubirii Tale, astfel în c â t să-L iubesc pe Cel singur preadulce, pe D om n u l m eu Iisus Hristos şi Lui să-1 înalţ cântare n eîn cetată din tot sufletul, din toată inima, din toată p u terea şi din tot cugetul meu. Amin. Sfântul Ioan Scărarul spu ne d esp re iubirea de Dumnezeu: „Iubirea este d ătăto area profeţiei; iubi­ rea este de minuni făcătoare; iubirea este abis de strălucire; iubirea este izv or de foc; cu cât izvorăş­ te, cu atât m ai m ult pe cel în setat îl aprinde; iubi­ rea este starea îngerilor, b u n ăstarea oam enilor; spune-ne nouă, cea m ai fru m o asă dintre virtuţi, unde îţi paşti turm a? U nde te odihneşti la am iezi? Luminează-ne, adapă-ne, p ovăţuieşte-ne, călăuzeşte-ne; pentru că la tine vrem să u r c ă m ."'

3. D e sp re faptul că iubirea este însuşire id io m a tic ă dumnezeiască şi că din ea izvorăsc to ate b u n ătăţile Iubirea! Trăsătură dumnezeiască, fiindcă Dumne­ zeu este iubire; pentru aceea şi „cei ce rămâne îniubi­ re răm ân e în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el'V Iubirea este buna dispoziţie a sufietuiui, muiţum ită căreia acestănuprefera nimic altceva dintre toa­ te câte există decât cunoaşterea iui Dumnezeu. Iubi­ rea în v aţă respectarea poruncilor dumnezeieşti; o d o v ad ă neîndoielnică a dragostei faţă de Dumnezeu este p ăzirea poruncilor Lui. Dragostea faţă de Dum­ n ezeu co n d u ce la împlinirea porundior care ne înal­ ţă la cun oaşterea lui Dumnezeu. Cel ce a primit dra­ gostea dum nezeiască le dispreţuieşte laolaltă pe toa­ te cele păm ânteşti, calcă [în pidoare] toate plăcerile lum eşti; priveşte dincolo de bogăţie şi slavă şi de cin­ stirile d a te d e oameni; socoteşte că purpura imperia­ lă n u d iferă cu nimic de pânza de păianjen; nid pie­ trele p reţio ase nu se deosebesc de pietricelele de pe m alu rile râurilor. N u socoteşte sănătatea trupească d rep t c e a m a i m are fericire, nid nu consideră boa­ lă tru p e a scă o nenorocire, nid nu numeşte sărăda nefericire, n ici nu crede că feridrea constă în bogă­ ţie şi d esfătări; ci se aseamănă cu şuvoaiele râurilor care c u rg p rin tre copacii sădiţi lângă maluri, cărora nu le p o a te sta în cale nici unul dintre ei. In tr-ad evăr; dragostea duhovnicească este ca o cetate în tărită, care nu poate fi cucerită de atacurile şi ' I Jn. 4 , 1 6 .

asediul diavolului, nici în ascuns, nici pe faţă; căci nu se va putea număra niciodată printre cetăţile cucerite ale diavolului, fiind apărată de Stăpânul Hristos. Pentru a-! arăta, nu doar nouă, ci şi necredincioşilor, pe cel ce este cu adevărat ucenic al lui Hristos, este îndeajuns să i se aşeze pe frunte diadema iubirii. „Intru aceasta vor cunoaşte", zice, „toţi că sun­ teţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţa de alţii."i Astfel, acest semn este cel m ai mare din­ tre toate semnele, prin mijlocirea căruia se cunoaşte cel care este ucenic. Chiar dacă unii vor face mii de minuni, dacă se vor îm potrivi totuşi unii altora, vor ajunge de ruşine în faţa necredincioşilor; precum şi opusul: chiar de nu vor face nici o minune, dacă se vor iubi unii pe alţii cu adevărat, vor răm âne în ochii tuturor ca fiind vrednici de respect şi de neînfrânt. Iubirea este icoana ucenicilor Domnului, trăsă­ tură a robilor lui Dumnezeu, trăsătură specifică a apostolilor: căci prin aceasta îi vor cunoaşte toţi. Iubirea este bunul cel m ai preţios, însuşirea cea mai înaltă a ucenicilor lui H ristos. Pe creştin îl carac^ terizează iubirea, care este cea m ai m are dintre toa, te minunile; ea este însoţitoarea tuturor celorlalte porunci. Şi, aşa cum stâlpii susţin clădirile, la fel şi ea duce la desăvârşire şi ţine laolaltă toate mădu­ larele trupului. Când este prezentă, le ţine pe toate împreună, dar atunci când lipseşte se risipesc sau sunt vădite ca nefiind decât prefăcătorie şi deşer­ tăciune. Dragostea nu abdică niciodată, aceasta înseamnă că nu ratează niciodată, ci le duce pe toa'ÎM. 1 3 ,3 5 .

te ia îm plinire, sau - lucru! ce! mai bun dintre toa­ te - nu se îm prăştie, nu se întrerupe, nu încetează, ci va răm ân e şi în veacu! viitor, atunci când toate cele!a!te se v o r desfiinţa; nu se prăbuşeşte, ci puru­ rea răm ân e, sigură şi netulburată, pentru totdeauna într-o stare de neciintire. Dragostea nu cade nicio­ dată; ch iar d acă cei!a!ţi se răzvrătesc, chiar dacă se bucură să scoată sabia din teacă, chiar dacă cer să aibă întâietatea, chiar dacă sunt aprinşi de pizmă, chiar d a că ocârm uiesc cu mână nedreaptă, chiar dacă le răstoarn ă pe toate, dragostea nu cade nicio­ d ată din cinstea proprie virtuţii. D u m n ezeu, al Cărui nume e Iubire, nu se înţe-ţ lege ca o [anum e] stare şi dispoziţie, d fiinţează ca Iubire, iubindu-le pe toate cele create şi purtându-!e de grijă. D um nezeul nostru este Iubire şi mai muit; d ecât o rice altceva Se bucură să audă aceasta. Iubirea

lui Dumnezeu depăşeşte incompara­

bil o rice altă iubire. Nu ne poartă pur şi simplu de grijă, ci n e iubeşte cu o iubire nemăsurată, o iubire n ep ătim itoare, înflăcărată, intensă, curată, nemuri­ toare, ca re n u poate să se stingă. C ăci ce n u a făcut Dumnezeu pentru noi? [Atăcut] p en tru n o i o lum e stricăcioasă, şi [apoi] a făcut-o tot pen tru n o i nestricăcioasa; a îngăduit ca prorocilor să li se fa că rău pentru noi, i-a trimis în robie pentru noi, i-a lă sa t să fie aruncaţi în cuptorul [de ioc], să în d u re p en tru noi nesfârşite rele. Şi a rânduit pen­ tru noi ap ostoli şi proroci; pe Fiu! ce! Unul-Născut L -a d a t p en tru noi; pentru noi îl supune pe diavol pedepselor.

Pentru noi Dum nezeu a venit între oameni; pen. tru firea noastră cea stricată [de păcat] „Cuvânta S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi"': Făcătorul de bine [a venit] între cei nerecunoscători; Cel ce slobozeşte, printre cei aflaţi în legături; Soarele dreptăţii [a venit] la cei care şed în întuneric; pe cru­ ce [a pătimit] Cel nepătim itor; în m oarte [a păşit] Viaţa; în iad, Lum ina; El, care este învierea pentru cei căzuţi; [care a trimis] Duhul înfierii, care a dăruit harismele, făgăduinţele cununilor şi celelalte, ce nu sunt uşor de enum erat. Pentru noi D um nezeu a venit între oameni; [pen­ tru noi] trimite Duhul Sfânt [în lum e], [pentru noi este] nădejdea învierii; [pentru noi sunt] porundle dumnezeieşti, care ne desăvârşesc viaţa; [pentru noi este] calea spre D um nezeu prin mijlocirea porun­ cilor; [pentru noi este] gătită îm părăţia cerurilor; cununa dreptăţii este gata pen tru cel ce n-a fugit de nevoinţele virtuţii. Iubirea lui D um nezeu L -a arătat pe însuşi Dum­ nezeu pe păm ânt; iubirea lui D um nezeu L -a făcut pe S tăpân rob; iubirea lui D um n ezeu L -a jertfit pe Cel iubit pen tru cei care-L du şm ăn eau ; pe Fiul, pentru cei care-L u rau ; pe Stăpân, p en tru robi; pe Dumne­ zeu, pen tru oam eni; pe Cel liber, pen tru cei înrobiţi. Şi n u S-a oprit la acestea, ci n e-a ch em at la lucruri şi m ai m ari; n u d oar ne-a slobozit d e relele cele de mai înainte, ci ne-a făgăduit bu nătăţi şi m ai m ari. Iubirea lui D um nezeu este înţelepciune plină de slavă şi [El] o dă celor care-L iubesc. Cel care-L iubeş'ÎM. 1,14.

te pe D um nezeu păzeşte poruncile Lui, ş! D um nezeu îl iubeşte pe ei şi i Se arată lui: „Daca Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tată! Meu i! va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el/'' P entru cei care-L iubesc pe Dumnezeu toate con­ lu crează sp re bine. D acă cineva 11 iubeşte pe Dumnezeu, acesta a fost făcu t cu n oscu t de Dumnezeu. D u m nezeu le dăruieşte celor care păstrează pri­ eten ia cu E l părtăşia Sa: iar părtăşia dumnezeiască este v iaţă şi lum ină şi desfătarea bunătăţilor Lui. D u m n ezeu nu este Dumnezeul tuturor, d al ceior care se aprop ie de El cu iubire; iar iubirea este legă­ tu ra d esăv ârşirii şi ziditoarea a toată virtutea. Iu b irea faţă de Dumnezeu se naşte din credinţă sin ceră, p en tru că cel ce crede cu adevărat în Dum­ n ezeu n u îşi îngăduie s-o părăsească nidodată. M ai d egrabă ar fi în stare iarba sa îndure asaltul fo cu lu i d ecât diavolul să suporte flacăra iubirii: ea este m ai consolidată decât o redută şi mai puternică d ecât d iam an tu l. Iu b irea nu se rezumă la simple vorbe, nid pur şi sim p lu la d eclaraţii, ci înseamnă ocrotire şi adeveri­ re p rin fap te: cum ar fi nimicirea sârădei, ajutorarea celu i a fla t în boală, izbăvirea de necazuri, sprijinirea celo r a fla ţi în diferite împrejurări, a plânge alături de cei ce p lân g , a te bucura cu cei ce se bucură. C el ca re îl iubeşte pe Dumnezeu, avându-şi ini­ m a p lin ă d e dum nezeiasca iubire, îi iubeşte pe duş­ m ani, îi binecuvintează pe cei care îl blestemă, le i/H. M, 23.

face bine celor care-! urăsc şi se roagă pentru c% care îl tulbură şi-! prigonesc. Lucrarea şi adeverirea desăvârşitei iubiri faţă de Dumnezeu este adevărata apiecare plină de cont. pătimire faţă de aproapele. Prin aceasta am curtos. cut iubirea: după cum Acela Şi-a pus sufletul pen­ tru noi, tot astfel şi noi suntem datori să ne punem sufletele pentru fraţii noştri. Iubirea acoperă mulţime de păcate. Iubirea ne dă îndrăzneală în ziua judecăţii. 4. Mărturisirea credinciosului Dumnezeu este slava, bogăţia şi mândria mea. Dumnezeu este realitatea cea mai dulce şi mai des­ fătătoare. Dumnezeu este cercetarea şi bucuria mea. Sufletul meu a fost creat de suflarea Iui Dumnezeu. Trupul meu a fost zidit de Dumnezeu. Sunt în între­ gime după chipul lui Dumnezeu. Prin har mă înru­ desc cu Dumnezeu. Fiinţa mea, putinţa de a mă mişca sunt de Ia Dumnezeu; capacitatea de a res­ pira este de Ia Dumnezeu, de Ia Dumnezeu am luat facultatea vorbirii. Lui Dumnezeu îmi încredinţez duhul în fiece zi. Lui Dumnezeu Ii aduc rugăciu­ nile mele în tot ceasul. Pentru Dumnezeu trăiesc, lucrez şi exist. ÎI fericesc pe Dumnezeu, Care este mare, puternic şi viu Dătător de bunătăţi, Aducător la fiinţă şi Desăvârşitor a! celor bune. La Dumne­ zeu, Care le vede pe toate, cuget, despre El vorbesc, pentru El lucrez şi în El mă îmbogăţesc. îl primesc pe Dumnezeu ca pe Judecătorul cel înfricoşător al

faptelor m ele. Pentru mine este Dumnezeu milostiv şi iertător. H mărturisesc ca fiind Dumnezeu îndelung-răb dător şi multmilosârd. 11 propovăduiesc D om n şi Dum nezeu al meu, mântuitor şi izbăvitor. 11 cu n osc pe Dumnezeu ca pe începutul a toate şi d ătătoru l de bunătăţi. Am ajuns să înţeleg că Dum­ nezeu este Cel care poartă de grijă şi veghează asu­ p ra tuturor. Recunosc că Dumnezeu este Cel atotînţelept, atotştiutor, Care cunoaşte pe cele viitoare, prezente şi trecute. 11 cânt, slăvesc, binecuvântez şi preaînalţ pe Dumnezeu Cel bun şi sfânt şi drept şi ad evărat. M ă închin şi-L proslăvesc pe Dumnezeu ^

A

cel de oam eni iubitor. In Dumnezeu cred. In Dum­ nezeu nădăjduiesc şi în EI îmi pun nădejdea mântu­ irii m ele. ÎI iubesc şi-L doresc pe Dumnezeu, izvo­ rul iubirii. Sufletul meu se grăbeşte spre Dumne­ zeu. C ugetul meu, înălţându-se spre Dumnezeu, îşi află odihnă. Inima năzuieşte la Dumnezeu. Mărtu­ risesc un Dumnezeu în Trei Sori, o dumnezeire în Trei Ipostasuii; propovăduiesc o dumnezeire fără de încep ut, veşnică, simplă, mai presus de fiinţă, n eîm părţită; Unimea şi Treimea Însăşi; Însăşi Unim e d esăvârşită şi însăşi Treime desăvârşită; cred şi m ărtu risesc că este însăşi Unimea desăvârşită, după fire, şi însăşi Treimea desăvârşită, după Ipostasuri; pentru că există o dumnezeire - Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt; o putere, o rânduială, o închinare - cea a Sfin­ tei Treim i; pentru că firea şi fiinţa Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh este una şi aceeaşi. A cestea m ărturisesc şi cred şi propovăduiesc şi strig.

5. D espre su p erstiţie şi d e sp re cel superstiţios Superstiţia este o frică d e D um nezeu iraţionali un exces în rap o rt cu calea de m ijloc care este evia. via. Superstiţiosul are o con ştiin ţă speriată, dincau. za lipsei de sporire d u h o vn icească, şi-i este teamă de D um nezeu într-u n m o d care n u este cuvios; arc o înţelegere im perfectă asu p ra însuşirilor dumnezeieşti şi cugetă desp re D u m n ezeu lucruri nevred­ nice de El. Superstiţiosul are o m inte întunecată şi un cuget confuz. P lu tarh sp u n e desp re superstiţie: „întunericul superstiţiei care-1 cup rin de pe om este îngrozitor de rău, d eoarece p ro v o acă orbire şi con­ fuzie chiar în acele lucruri care au nevoie cu precă­ dere de o înţelegere ra ţio n a lă /' Superstiţiosul se tem e de lucrurile în care nu există team ă şi se tulbură acolo u n d e ar trebui să-şi afle p acea; i se p are că este u rm ă rit din toate păr­ ţile de D um nezeu şi îşi ca u tă m ân tu irea cu ajuto­ rul talism anelor şi am u letelor p e care şi le atârnă la g â t; cred e în cei care rătăcesc şi ia d rep t adevăruri cele m ai m ari nerozii. S u perstiţiosu l vede peste tot p u te re a forţelor în tu n ecate şi le atribuie acestora o p u tere m ai m are d ecât celei dum nezeieşti. Supersti­ ţiosu l n u este liber din p u n ct d e ved ere moral, iar in telectu al este d eg rad at. Su feră d e m ania persecu­ ţiei religioase şi este sufleteşte bolnav. Superstiţio­ sul este u n om nefericit şi d u ce o v iaţă jalnică.

6 . D e s p re lu m in a re C a listo s, cel care a tălmăcit

spu­

ne d e s p re lu m in a re urm ătoarele: „Luminarea este în ştiin ţarea^ d u m n ezeiască petrecută cu mintea !a nivel m is tic şi asem ănătoare [strălucirii] fulgeru­ lui/ la c a r e se aju n g e num ai prin dobândirea virtuţi­ lo r." Ia r Io a n S că ra ru l arată: „Când omul se uneşte cu to tu l/ in tr-u n an u m e chip, cu iubirea dumneze­ iască/ a tu n c i şi în tru p se reflectă, ca intr-o oglindă, s tră lu c ire a su fletu lu i: aşa a fost slăvit şi Moise, de D u m n e z e u v ă z ă to ru l."^ Şi iarăşi: „Adâncul feridtei în tris tă ri a sim ţit mângâierea, iar curăţia inimii a p rim it [în sin e ] lum inarea; luminarea este o lucra­ re n e g ră ită , c a r e se înţelege intr-un chip mai presus d e în ţe le g e r e ; se p e rce p e într-un chip mai presus de v e d e re ."^

CAPITOLUL VH

V irtuţile morale a le p ărţii deziderative

1. Despre înfrănare î n f r ă n a r e a este o virtute de o însemnătate morală f o a r te m a r e ; în frănarea este abstinenţa de bunăvoie n u d o a r d e la cele neîngăduite, d şi de la cele pe care c u m p ă t a r e a le perm ite. Abstinenţa de la cele inter­ z is e n u e s te înfrânare, d se numeşte evlavie faţă de le g e , î n tim p ce desfătarea cu măsură de cele îngădu­ ite , d e d r a g u l cum pătării, este o virtute [cu adevărat] în a ltă . în fră n a re a este potrivită tuturor, cu atât mai m u l t c e lo r c a re v o r să placă lui Dumnezeu. S f â n tu l V asile cel Mare defineşte astfel înfrănarea: „ în f r ă n a r e a este nimicirea păcatului, înstrăinarea d e p a tim i, o m o rârea trupului, chiar şi a dorinţelor şi a p a tim ilo r fireşti, începutul vieţii duhovniceşti, f ă p tu ito a r e a bunurilor veşnice, cea care zdrobeşte in s in e b o ld u l p lăcerii/'

Iar d u m n e z e ie s c u l Io a n G u r ă d e A u r spune: „ în frâ n a re a în s e a m n ă a n u te lă s a tâ r â t de nici o p a t i m ă /' S fân tu l V asile cel M a re , a r ă tâ n d ce este înfrânarea, sp u n e şi ce în ţe le g e p r in în frâ n a re : „Definim în frâ n a re a ca fiind n u a b s tin e n ţa d e p lin ă d e la mân­ c ă ru ri - p e n tru c ă a c e a s ta a r în s e m n a sfârşitul vio­ le n t al v ie ţii

ci [a b stin e n ţa ] în sco p u l nimicirii

p a tim ilo r " ; în f r â n a r e a e s te o p u te r e d eo seb ită, fiind a s e m e n e a u n ei b o g ă ţii n e s tric ă c io a s e . în f r â n a r e a este a v u ţia b u n ă şi fru m o a s ă a tuturor c e lo r ce lu c r e a z ă v irtu te a . E s te te m e iu l tu tu ror vir­ tu ţilo r; fiind c e a d in tâ i c a r e p r e g ă te ş te sufletele pen­ t r u c u ltiv a re a lor. în frâ n a re a e ste c ă lă u z a c u m p ă tă rii, supunând p a tim ile tru p u lu i, îm b lâ n z in d u -i p o rn irile, curăţind m in te a şi îm p ă c â n d in im a . îm p o d o b e ş te cu frumu­ seţile cu m in ţe n ie i p e cel c a re -i e ste p rie te n şi-i înfru­ m u s e ţe a z ă c a r a c te r u l c u s la v a stră lu c ito a re a haru­ lu i; „ în frâ n a re a e ste m in u n a tă " , s p u n e Sfântul Grig o rie T eo lo g u l, d u p ă c u m [m in u n a t este] şi a nu fi c o n d u s d e p â n te c e - s tă p â n u l ce l c r u n t şi despotic, în frâ n ă rii îi u r m e a z ă c u m p ă ta r e a , castitatea, buna râ n d u ia lă şi b u n a c u v iin ţă . „C e a m ai fru m o a să d efin iţie şi râ n d u ia lă a înfrână­ rii a cestea să fie: a n u p riv i n ici sp re iu b irea de plăceri, nici sp re re a u a p ă tim ire a cărn ii, ci a se evita lipsa de m ă s u ră în am b ele ca z u ri, p e n tru a n u suferi tulbura­ re [tru p u l] d in ca u z a m u lte i în g ră ş ă ri, nici, ajungând b o ln ăv icio s, d in ca u z a slăb iciu n ii, să n u m ai fie în sta­ re să lu c re z e v irtu ţile " (S fâ n tu l V asile cel M are).

CA PITO LU L VIL VIRTUŢILE MORALE ALE PÂRŢ11DEZIDERATtVE

377

Şi ia ră şi: „în nici un caz nu numim înfrânare ab stin en ţa totală de la mâncăruri; această nu este d e câ t o cale de a-ţi distruge viaţa în chip violent; d [n u m im înfrânare] abstinenţa cu măsură, în scopul [d ep rin d erii] evlaviei, de la plăcerile care aduc des­ fă ta re a cugetului cărnii/' C e l ca re se nevoieşte se înfrânează întotdeauna [d e la to a te ]. „In frân area este starea sufletească de a nu între­ ce m ă s u r a nici măcar în privinţa celor care sunt în a c o r d cu raţiunea; se înfrânează cel ce-şi stăpâneşte p o rn irile care nu sunt în acord cu raţiunea, sau cel ce se stăp ân eşte pe sine, pentru a nu ajunge dominat d e im p u lsu ri iraţionale" (Clement Alexandrinul). „ E s te potrivit ca înfrânarea să nu aibă în vedere n u m a i u n singur lucru, adică cele legate de dorin­ ţa s e x u a lă ; ci şi pe toate cele pe care sufletul nos­ tru Ie p o fteşte fără măsură şi fără a se limita la cele n e c e s a re , supunându-se iubirii de plăceri, infrâna­ r e a în se a m n ă a dispreţui banii, desfătarea, averile, a n e s o c o ti cu totul ostentaţia, a-ţi stăpâni gura, a-ţi c o n tr o la gândurile rele" (i&i&ni). înfrânarea pre­ s u p u n e , aşadar; dispreţuirea celor trupeşti, pentru c r e d in ţa în Dumnezeu. „ N o i sp u n em că înfrânat şi răbdător este cel tul­ b u r a t d e dorin ţă, dar care o stăpâneşte" (Sântul Ioan G u ră d e A u r). C e l în frâ n a t se cade să aibă mintea neabătută [de la n im ic ] şi inim a liniştită. Înfrânarea este avuţia o m u lu i b u n şi frumos. S fâ n tu l D iadoh spune despre înfrânare: „înfrâna­ r e a e s te n u m ele tuturor virtuţilor) cel care se înfrâ­

nează trebuie, aşadar, să se înfrâneze de ia toate; căci, aşa cum ia om ul căruia i se va amputa orica­ re dintre m em bre - chiar şi cei m ai m ic - aspectul sau în ansam biu, oricât de neînsem nat ar fi mădu­ larul care lipseşte, devine diform , tot aşa şi cel care nesocoteşte o singură virtute, fără să-şi dea seama, nim iceşte întreaga bunăcuviinţă a virtuţii; se cuvi­ ne, aşadar, să se depună efort nu doar pentru vir­ tuţile trupeşti, ci şi pentru puterile [duhovniceşti], spre purificarea om ului lău n tric" (cap. XLIX). Dum nezeiescul M axim a spus: „Lăcomia nu doar în ceea ce priveşte [banii], d ar şi în privinţa mâncăru­ rilor este rea; la fel şi înfrânarea, nu numai în ce pri­ veşte m âncărurile, ci şi [banii] este [trebuincioasă]/'

2. Despre cum pătare C um pătarea este cârm uirea bine-rânduită, cu înţe­ lepciune şi pricepere, a tuturor imboldurilor sufle­ teşti; cum pătarea este eliberarea de patimi. Dum­ nezeiescul Ioan G ură de A u r defineşte cumpătarea astfel: „C um pătarea este înfrânarea deplină şi sub m ulte form e, care are în ved ere [întreg] trupul." Iar Sfântul Vasile cel M are o defineşte în felul următor: „C um pătarea înseam nă a nu se îngădui nici o aţâţare din partea plăcerii, ci a fi în stare să înfrunţi orice plăcere vătăm ătoare în chip statornic şi neabătut." Iar filosoful neoplatonic Iam blic spune despre cu m p ătare: „C u m p ătarea este abstinenţa de bună­ voie de la cele îngăduite, şi nu de la cele interzise. Astfel, este cu m p ătat nu cel care nu se atinge de cele

o p rite, ci cei care se abţine de la cdetn^du'ne. r ^ . tru c ă ce e a ce este interzis este şi ilicit; iar a nu sâvârşi cele ilicite nu înseamnă cumpătare, ci respectare legii; p e cân d abstinenţa de bunăvoie de la cele per* m ise este, fără îndoială, cumpătare, deoarece are loc în u r m a liberei alegeri şi a cugetului chibzuit." C u m p ă ta re a este puterea morală a sufletului care re sp in g e şi nimiceşte urmele gândurilor murdare, îm p ră ş tie şi distruge aprinderea cauzată de patimi, p ă s trâ n d sufletul şi trupul curate şi nepătate. Înţe­ le a să ca virtu te, cumpătarea se arată a fi cea mai dis­ tin să şi m ai strălucitoare dintre toate celelaltevirtuţi şi s -a r p u tea spune că este stăpâna şi doamna lor. P e n tru că prin ea se deschide toată floarea cuminţe­ n iei şi izvorăşte toată strălucirea trupească şi sufle­ te a s c ă . A tu nci când aceasta străjuieşte, păstrează to a te p u terile duhovniceşti, morale şi trupeşti ale o m u lu i în bună stare şi neclintite. Revarsă din bel­ ş u g a s u p ra celui cumpătat lungime de zile şi feridre . S p rijin ă dorinţele nobile ale sufletului. Pregăteş­ te c e lo r c a re o iubesc bătrâneţi cinstite. Cumpătarea fa c e c a v ia ţa celor care se nevoiesc pentru ea să câş­ tig e r e s p e c t în ochii celorlalţi. Aceasta are ce! din­ tâi lo c în lu crarea poruncilor dumnezeieşti; aprinde iu b ire a fa ţă de Dumnezeu; apără credinţa. Ea întă­ r e ş te n ă d e jd e a ; dă aripi cugetului; conduce laîmpli­ n ire a binelui. Ea este temeiul înfrânăni, păzitoarea ca stită ţii şi sprijinul fedoriei. T o ate se ofilesc odată cu trecerea timpului, toate se în tu n e că , toate se strică, toate îmbătrânesc, însă d in tre to a te num ai cumpătarea rămâne neîmbătrâ-

nită şi neveştejită; şi n u m ai ea nu se întunecă şi nici nu se strică, ci răm ân e înfloritoare până la capăt, pregătind p om en irea cea b u n ă şi slava cea veşnică. C u m p ătarea este o v irtu te v red n ică de iubit, întrucât fru m u seţea ei p u ne [cu totul] stăp ân ire pe inimă. F ru m u seţea cu m p ătării este p u ru rea proaspătă şi p rim ăvăratică; răm ân e în floare şi vrednică a fi iubi­ tă şi ad m irată la orice v ârstă. E a este, înainte de toa­ te, lum ina strălucitoare care lu m in ează ochii sufletu­ lui p en tru a p u tea ved ea ad ev ăru l. Cum pătarea este b inep lăcută în faţa lui D u m n ezeu ; este „închinarea d u h ovn icească"* şi vie [ad u să L ui]. Cum pătarea este cinstită şi lău d ată şi are în d răzn eală înaintea lui Dum­ n ezeu şi a oam enilor, ochiul ră u nep utând-o atinge. Cei care iubesc cu m p ătarea n u d o ar că au parte de lau d ă în v iaţa de aici, ci v o r p rim i cununa frumu­ seţii şi h ain a veseliei din m âin ile D om nului. Despre cel cu m p ă ta t s-a spu s: „Să se b u cu re sufletul r.'stru în tru D o m n u l ( ...) , că n e-a îm b ră ca t cu haina mân­ tuirii, cu v eşm ân tu l veseliei n e -a acoperit. Ca unui m ire n e -a p u s cu n u n ă şi ca p e o m ire a să ne-a împo­ d o b it cu p o d o ab ă."^ A ş a v o r strălu ci [cei cumpătaţi] în tru îm p ă ră ţia lui D u m n e z e u , d a c ă au dobândit în ch ip a d e v ă ra t şi celelalte v irtu ţi, c a re su n t în armonie cu cu m p ă ta re a . A c o lo li se v a a ră ta v ia ţa şi fericirea zilelor, v iaţa ca re este sen in ă şi n etu lb u rată. Cel cum­ p ă ta t şi d e să v â rşit se p ă z e ş te p e sine în tru toate. O am en ii ca re au u ita t d e c u m p ă ta r e su n t cei mai n efericiţi d in tre toţi, d e o a r e c e s -a u lip sit d e bunurile

12,3. iqffs. 6 i,io .

ei, ca re a d u c sufletului veselie, şi s-au aservit neinfrânării, m aica tuturor relelor; vai de omul robit de n eîn frân are; se aña dimpreună cu cei pierduţi. Fericiti cei ca re au dobândit această virtute, pentru câ v o r aju n g e în chip sigur la sfârşitul cel bun!

3. D esp re atenţie A te n ţia este paza minţii pusă în lucrare în vede­ re a în ţeleg erii oricărui lucru care cade sub simţuri. A te n ţia este mijlocul [dobândirii] oricărei cunoştin­ ţe, con ferin d u -i minţii posibilitatea de a distinge ce este a d e v ă ra t şi ce este fals, ce este corect şi incorect, fo lo sito r şi nefolositor, bine şi rău, drept şi nedrept. A te n ţia

ajută mintea să descopere asemănarea

a scu n să , în pofida unei aparente lipse de asemăna­ re; con trib u ie la progresul ştiinţei, la dezvoltarea a rte lo n conducându-le pe toate la desăvârşire; aten­ ţia e s te începutul înţelepdunii, iar lipsa ei înseam­ n ă ig n o ra n ţă , neştiinţă şi prostie; atenţia guvernea­ z ă g â n d u rile şi arată ceea ce trebuie făcut; conduce la v ir tu te şi este singura călăuză adevărată în viaţă; a te n ţia n e îndrum ă la fericire, lipsa ei însă ne duce la n e fe ricire . Ia aminte la tine şi nu vei rata în viaţă. Mu u ita să-ţi spui în fiecare clipă „la seama!", pen­ tru a n u te lăsa înşelat de vederea celor din afară şi a n u c ă d e a în capcana ascunsă sub aparenţa lor. Fii a te n t la toate. Să ştii că toate ascund un vicleşug; în ă u n tru l tău se adă cele care te amăgesc; egoismul şi iu b ire a d e sine pururea încearcă să te ademeneas­ că; n u te în cred e în ele; fii atent la linguşelile lor,

pentru di în sputnic acestora se ascund minciuna şi am ăgirea; am inteşte-ţi sa fii neîncrezător, mereu să fii circu m sp ect şi cu b ăg are de seam ă, pentru a deo­ sebi vicleşugul şi în şelarea. A tenţia este busola pe care m arin aru l ce călătoreşte pe m area vieţii trebu­ ie s-o aibă în to td eau n a în faţa ochilor săi, pentru a p u tea pluti cu bine pe m area vieţii; fără atenţie, pier­ zania este sigură, iar responsabil de aceasta nu este d ecât cel care s-a pierdut. Să ai atenţia îndreptată sp re sine [m ereu]. „Fericiţi su n t cei atenţi, pentru că s-au asem ăn at unei cetăţi aşezate pe un munte înalt, care v ed e de d ep arte gân d u rile bune şi rele; şi pe cele b u ne le întâm pină cu veselie, ca pe unele care-i aparţin, pe când pe cele viclene şi duşmănoase le în d ep ărtează şi nu le lasă să se apropie. Căile celor atenţi se aseam ănă lum inii care lum inează; merg în faţa [ta], lum inând, p ân ă va răsări z iu a /' Fiecare vâr­ stă, fiecare an, fiecare zi, fiecare loc în care mergem, fiecare schim bare de situaţie cer din partea noastră trezvie, luciditate şi sp orirea atenţiei. Solom on sfătuieşte, zicân d : „N u da som n ochi­ lo r tăi, nici d o rm itare g en elo r tale. Izbăveşte-te ca o că p rio a ră din m ân a vân ăto ru lu i şi ca o pasăre din m ân a p ăsăraru lu i."* Iar P avel conch ide, sp u n ân d : „D eci luaţi seama cu grijă, cu m um blaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei înţelepţi, răscu m p ărân d v rem ea, căci zilele rele sunt."^

i P : M . 6 ,4 - 5 . i E f . 5 , 1 5 -1 6 .

4. D esp re neatenţie N e a te n ţia este asemenea unei nopţi de pâclă şi fă ră d e lu n ă, asemenea ceţii care nu se risipeşte, iar cel c a r e u m b lă pe cărările ei nu ştie unde merge; căi­ le c e lo r neatenţi sunt întunecate şi aceştia nu ştiu că se p o t îm piedica. Simeon Metafrastul numeşte nea­ te n ţia fia ră vicleană, leu prădător şi şarpe veninos, c a re -i răp eşte cu forţa şi-i perverteşte pe cei ce se în tre ţin cu ea. *

5. D espre liniştirea neamestecată cu grija lu m ească L in iştirea neamestecată cu grija lumească este m a i d e cinste decât faptele vrednice de admiraţie. L in iştea lipsită de grija lumească este potrivită celu i ce se înfrânează; acesta trebuie să fugă şi de m u lta lum e, şi de zarvă, pentru a avea mintea nea­ b ă tu tă şi inim a netulburată; pentru că tulburarea se află a c o lo unde este lume multă şi abaterea atenţiei, a c o lo u n d e este [multă] zarvă. V ia ţa liniştită şi depărtata de grijile lumii este m u lt m a i însemnată decât multele avuţii. Cel înţe­ le p t c a u tă pacea şi neamestecarea cu grijile lumii şi r â v n a , pentru a ajunge la liniştire prin mijiocire a v e d e rii duhovniceşti. Dumnezeu are privirea în d re p ta tă asupra celui blând şi liniştit, care tremu­ ră p e n tru cuvintele Lui. Liniştirea este începutul cu ră ţirii sufletului; şi, aşa cum fiarele pot R biruite uşoi^ a tu n d când sunt cuprinse de frică, la fel şi pof-

tclc, m ânia, tristeţile, fricile şi reiele înveninate ale sufletului pot fi mai uşor de biruit de puterea raţiu­ nii, atunci când sunt potolite. Viaţa dusă departe de grijile lumii şi în liniştire con­ lucrează în vederea desăvârşirii pentru cei care sunt în stare să se afierosească iubirii de înţelepciune. Plutarh spune: „Se pare că, printre altele, dobân­ direa liniştirii este un lucru înţelept atât pentru cunoaştere, cât şi pentru cercetarea cugetului; nu m ă refer la [liniştirea] aparentă şi comună, ci la cea deosebită, care îl aseam ănă cu Dumnezeu pe cel care şi-o asum ă. Viaţa lipsită de grijile lumii şi liniş­ tită este fericită/' Cel care umblă în mijlocul zarvei, însă vrea să cunoască cele cereşti, a uitat că ceea ce se seamă­ nă între spini „se î n ă b u ş ă " i a r cel care nu află liniştea nu poate ajunge să-L cunoască pe Dumne­ zeu; „Opriţi-vă [din lucru] şi cunoaşteţi că Eu sunt Dum nezeu."^ Sufletul care se linişteşte şi se eliberează de lucru­ rile dinafară înţelege mai îndeaproape care sunt vir­ tuţile şi viciile sale. Căinţa nu se poate câştiga decât în liniştire, fără de care nu se poate obţine nim ic; căci îi este cu nepu­ tinţă celui care caută larm a [lumii] să se cunoască pe sine şi să-şi simtă greutatea şi m ulţimea păcatelor. Atunci când liniştea lipseşte, relele trag folos. D acă vei lua ca ajutor, alături de rugăciune, cele patru virtuţi, adică îndelunga răbdare şi smere-

' ty Lc. 8,14. iPs. 45,11.

n ia, p riv eg h erea şi mfrânarea, vei aña caica cca mai s c u r tă sp re nepătimire.

L in iştea aduce tăcere, iar tăcerea, fiind in orice situ aţie m aica gândurilor preaînţelepte, dă naştere a ce sto ra în urm a convorbirii neîncetate şi statornice cu D um nezeu.

Liniştea, atunci când este însoţită de tăgădui­ rea d e sine desăvârşită, face ca mintea să ajungă o o g lin d ă fără pată.

6 . D e sp re deprinderea duhovnicească D ep rin d erea duhovnicească este nevoinţa in v e d e re a [dobândirii] evlaviei. Acesta este foarte fo lo sito are, „având făgăduinţa vieţii de acum şi a celei c e v a să vină" .* Truda pentru evlavie aduce rod d e v eselie. Teofilact spune: „Deprinde-te cu evlavia, ceea ce în seam n ă [să te deprinzi] cu credinţa curata şi cuviaţa d reap tă, pentru ca de acest fel este evlavia; aşadar, este n ev o ie d e sârguinţă şi de nevoinţe neîncetate; pentru că acela care se antrenează, chiar şi atunci cândnueste Ia co n cu rs, se osteneşte din răsputeri, până asudă" Ia r Sfântul Chirii al Alexandriei afirmă: „Evlavia şi sfin ţen ia sunt bunuri, de care nu putem avea par­ te fă ră ajutorul Iui Dumnezeu; iar ajutorul se înso­ ţe şte cu osârdia întru nevoinţe." D eprinderea duhovnicească cuprinde postul, dis­ cip lin area f trupului^ precum şi nevoinţa în general. ' / 7)w. 4 3. ^-EK/t!]p%ty(t?yMX—în sens iiterai desemnează o disciplina asce­ tic ă to a rte riguroasă

D eprinderea [duhovnicească] ne pregăteşte să fim înd u rători, cum pătaţi, m oderaţi, să ne stăpânim m ânia, să ne îm blânzim poftele, să facem miloste­ nie, să arătăm iubire de oam eni, să ne exersăm in to ată virtu tea. D ep rind erea [duhovnicească] este asceza virtu oasă care lu crează o conduită de viaţă d em n ă de adm iraţie. D eprinderea [duhovniceas­ că] îi face pe cei încercaţi prin îndelunga obişnuinţă m u lt m ai rezistenţi * la d u rere. A sceza presup une făptuire, studiu, deprindere, în frân are, d ragoste faţă de nevoinţe. Sfântul Ioan G ură de A u r spune: „Asceza este făp­ tuire în acord cu legea; presupune puterea de a răbda, cum pătare, m oderaţie, stăpânirea mâniei, îmblânzi­ rea poftelor; săvârşirea milosteniei, manifestarea iubi­ rii faţă de oameni, lucrarea a toată virtutea/'

7. D espre nepăsare N e p ă sa re a este răd ăcin a [tuturor] relelor, spu­ n e E p ictet. A ceasta am o rţeşte vigoarea sufletului, ch e a m ă acedia*, d ă n aştere plictiselii, întunecă min* E v a g r i e P o n ti c u l (în C u v â n tu l s ă u p ra c tic , c a p . 1 2 ) spune c ă „ d e m o n u l a c e d i e i , n u m i t şi d e m o n u l a m ie z ii, e s te cel mai g r e u d e î n v i n s d i n t r e to ţi d e m o n i i " , ia r S fâ n tu l Io a n D am asc h i n (S /în tc tc P a ra /e /c , P G 9 5 , 1 2 1 2 ) a d a u g ă : „ T o a tă lu p ta noas­ t r ă e s t e î m p o t r i v a d u h u l u i a c e d i e i , c a r e e s te în s o ţit şi sprijinit d e d u h u l tr is te ţii. A c e s t d e m o n e s t e is c u s it şi a n e v o ie d e biru­ it, m u n c i n d u - i n e î n c e t a t p e m o n a h i ; d e o b ic e i, s e a b a te asupra l o r p e la c e a s u r i l e a m ie z ii, in s u f l â n d u - l e s lă b ic iu n e şi team ă şi n ă s c â n d î n ă u n t r u l l o r u r ă a t â t f a ţă d e lo c u l în c a r e s e află, cât şi f a ţ ă d e f r a ţii c u c a r e î m p r e u n ă - p e t r e c , şi f a ţă d e o ric e lucrare, ş i f a ţ ă d e c itir e a d u m n e z e i e ş t i l o r S c r ip t u r i, tr e z in d u -le gânduri d e d u c ă şi s u g e r â n d u - l e c ă , d a c ă n u s e v o r m u ta în a lte locuri, v r e m e a p e t r e c u t ă şi n e v o i n ţ a d e p u s ă le v o r fi z a d a r n ic e ."

tea, şu b re z e şte cugetul, umbreşte frumuseţea mora­ lă, s e a m ă n ă zâzanie în inimă, il dă jos pe om de pe în ă lţim ile sale, îi doboară puterile morale, atungă v irtu ţile , ad u ce viciile, izgoneşte pacea din suflet şi fa c e lo c tulburării; ea respinge fericirea, seamănă n e fe ric ire a , răpeşte cinstea, adaugă reproşuri; îl face tr â n d a v p e cel cu care se uneşte, îl arată necugetat, îi ia m in ţile şi-l face nesimţitor, desfrânat, iubitor de p lă c e r i, îl conduce la bătrâneţi urâte, îlîmpinge spre d e z a s tr u . C e l nep ăsător este un om neferidt, deoarece n e s o c o te ş te faptul că trăieşte pentru a ajunge la d e s ă v â rş ire ; uită că a fost chemat pe culmile slavei, c ă e s te înconjurat de o mulţime de haruri, gata să-i o fe re o rice desfătare duhovnicească, şi încetează s ă -ş i rid ice ochii şi să privească la ele; uită că desfă­ ta r e a v in e după efort, că fericirea presupune învăţa­ r e , c ă b u cu ria se află în muncă; uită că slava, dnstea şi cu n u n ile se afla în purtarea de grijă; uită că a venit în lu m e sp re a lupta şi că viaţa este nevoinţa pentru v ir tu te ; u ită că se sileşte spre veşnide; a uitat că va d a s e a m ă în faţa dumnezeiescului Creator; că i se va c e r e în a p o i talantul ascuns în pământ dimpreună cu d o b â n d a şi profitul [datorat); a uitat că este rob al D o m n u lu i, C are urmează să vină m ceasul în care n u s e a şte a p tă ; a uitat că-1 aşteaptă viaţa viitoare şi ju d e c a ta d e p e urmă.

N u m ai cel nepăsător este un caz aparte în lumea celo r vii, deoarece, cu toate că trăieşte, este lipsit de v iaţă; căci, ih pofida faptului că toate delà cele mai m ari p ân ă la cele mal mief se mişcă ?i acţionează

activează, păşesc, lucrează, îşi îndeplinesc îndato­ ririle, îşi d u c la ca p ă t m isiunea, num ai cel nepăsă­ tor preferă lenea şi statul degeaba şi îşi refuză înda­ toririle a tâ t faţă d e sine, cât şi faţă de Dumnezeu şi u m an itate. C el n ep ăsător este o povară pentru lume şi, cu to ate că trăieşte, a m urit.

8. D espre silinţă Silinţa este grija, preocuparea, îngrijirea de ceva anum e. E p ictet a nu m it silinţa „m aică a tuturor virtuţi­ lo r" . Sofocle spune: „Putem să împlinim tot ceea ce căutăm , d ar lucrul faţă de care suntem nepăsători ne va scăp a." N eofit Doukas afirmă: „Ceea ce are parte de grija cuvenită nu se poate să nu sporească odată cu tre­ cerea tim pului; şi nici una dintre ştiinţe nu va putea p rogresa, dacă nu este hrănită cu studiul." „Toate p o t deveni m ai bune prin silinţă, grijă con­ tinuă şi râvn ă neîncetată; cei m ai mulţi ajung să fie m ai buni prin studiu, m ai curând decât de la natu­ r ă " (C ato). „C elor care nu se silesc le scapă până şi cele uşoa­ re, iar cele grele p o t fi câştigate prin străduinţă. Sârguinţa ad u ce roade şi conduce la desăvârşire (. . .) şi/ cu toate că du rerea este îm potriva firii, ajunge să fie folositoare pentru fire" (Plutarh). Xenofon rem arcă: „Silinţa statornică pentru cele bune şi frum oase are parte de rezultatele dorite." Sfântul Vasile cel M are spune următoarele: „Oste­ nelile sunt prin firea lor pentru cei care adună foloa-

se d e p retu tin d en i cu râvnii, asemenea râurilor mari c a ie -ş i a d u n ă tap ai din toate părţile." S ilin ţa învinge otice obstacol şt il conduce pe om p e d ru m u l ieridrii. Sileşte-te, trudeşte, câţi vremeeşti tâ n ă r, p en tru ca mai târziu sâ nu repeţi zadarnic.

9 . D esp re vieţuirea după Dumnezeu V ieţu irea evanghelică înseamnă a trii in acord cu principiile morale ale Sfintei Evanghelii. Sfân­ tu l V asile cel Mare spune despre vieţuirea evan­ g h elică: „învaţă şi cunoaşte [ce înseamnă] vieţuirea evangh elică: hotărârea în priviri, înfrânarea limbii, su p u n erea trupului, cugetul smerit, puritatea gân­ d u rilo r, înlăturarea mâniei. Atund când eşti silit să faci ceva, oferă-te de bunăvoie; cândiţi lipseşte [ce v a ], n u te duce la judecată, când eşti urât iubeş­ te, câ n d eşti persecutaţ îndură, când eşti mustrat, ro a g ă -te . Mori păcatului şi răstigneşte-te dimpreu­ n ă cu H ristos: întreaga ta iubire îndreaptă-ţi-ospre D o m n u l/' Ia r Sfanţul Grigorie de Nyssa afirmă: „Vieţuirea ev an gh elică înseamnă a dobândi aceahainăinacord cu v irtu tea şi cu dreapta-credinţă, pentru a nu ne a # a g o i [şi descoperiţi].* iar isidor Peiusiotul sublin ia z ă ; „Vieţuirea evanghelică este vieţuirea duhovni ce a şcă ; ia r calea vieţuirii evanghelice izbândeşte m ai d egrab ă prin faptă decât prin vorbe/ Sfântul Jo an G u ră de A ur spune: „Nu este nevoie doar de credinţă? ci şi de o vieţuire duhovnicească, pentru a a ;u n g e sg a vem parh= A PuM Care nM Ax) tM o

singură dată^. C redinţa este un lucru m are şi mântu­ itor şi fără de ea nim eni n u poate să se mântuiască; d ar nu este de ajuns a o pune num ai pe ea în lucra­ re, ci este necesară şi o vieţuire d reap tă/' Şi iarăşi: „Viaţa p rezen tă este v rem ea alegerii unui mod de vieţuire, iar d u p ă m oarte [urm ează] judecata şi răs­ plata; fap ta bu nă i-a dus la cer pe cei care au săvâr­ şit-o, fără să fie nevoie să facă semne [minunate], în să m inunile şi sem nele, fără o vieţuire [cuvenită], n -au reuşit să îi conducă nici până la porţile [Raiu­ lui]. V ieţuirea evanghelică înseam nă făptuire bună şi v iaţă cu rată." Teofilact observă: „N oi trebuie să cugetăm la cele de sus, să ne silim [să m ergem ] spre patria noas­ tră, în care ni s-a rânduit să vieţuim ; cetatea noastră se află în cer; prin aceasta diferă creştinii adevăraţi de orice alt fel de oam eni; şi există o m are deosebi­ re în tre unii şi alţii, anum e că [cei dintâi] au mintea şi cu g etu l p u ru rea la cele cereşti şi bunurile veşni­ ce se oglin desc în ei prin părtăşia şi împărtăşirea de D u h u l Sfânt. Cel ce s-a afierosit virtuţii şi s-a lepă­ d a t d e sine, luându-şi cru cea şi urm ându-1 lui Hristos, este v red n ic de vieţu irea evanghelică. A vieţu i d u p ă D u m n ezeu înseam nă a nu cugeta rele în ău n tru l tău şi a trăi cu o conştiinţă nepătată.

i S d l. la B o te z .

1 0 . D e s p re vieţuirea monahală V i e ţu ir e a

m onahală înseamnă autodăruire şi

s u p u n e r e f a ţă de Legea dumnezeiască, sărăcie de b u n ă v o ie , în frân are, îndurarea răului şi nevointă, a lă tu r i d e rugăciunea neîncetată, spre împlinirea a t o a t ă v irtu te a , şi îndelunga răbdare, în vederea d e s ă v â r ş ir ii. Dumnezeiescul loan Scărarul defineş­ te m o n a h u l în felul următor: „Monahul este străda­ n ia n e în c e ta tă a firii şi păzirea neîntreruptă a tutu­ r o r s im ţu r ilo r ; este trup cast, gură curată şi minte lu m in a tă ." * S f â n tu l Isa a c zice: „Monahul este cel aflat în afa­ r a lu m ii, p u ru re a rugându-se lui Dumnezeu să aibă p a r t e d e bu nu rile viitoare; avuţia monahului este r u g ă c i u n e a săvârşită cu străpungerea inimii şi bucu­ r ia n ă s c u t ă d in credinţă, care străluceşte în cămările c u g e tu lu i." ^ I a r S fâ n tu l Efrem observă: „Pentru a fi monah nu e s u f ic ie n t a intra în cinul monahal şi a purta veş­ m in te le [m o n ah ale]; ci înseamnă dorinţă cerească şi v i e ţ u i r e dum n ezeiască; prin acestea viaţa se arată a fi [ c u a d e v ă ra t] înaltă." Şi Sfântul Maxim spune: „ M o n a h u l e ste cel care s-a îndepărtat cu mintea de lu c r u r i l e m ateriale, şi prin înfrânare, iubire, psalmi şi r u g ă c i u n e se aheroseşte lui Dumnezeu/'*

11. D espre post Sfinţii Părinţi ai Bisericii afirmă că postul este întru totul duhovnicesc. Abstinenţa de la mâncăru­ rile de toate felurile şi grase nu are decât un singur scop: întărirea sufletului pentru a rezista în războiul dus de trup [îm potriva poftelor şi a patimilor], spre a se arăta biruitor şi a prim i de la Dumnezeu, Dătă­ torul Legii, cununa neveştejită a biruinţei. Sfântul Vasile cel M are defineşte postul ca înstră­ inare de rele, spunând: „Binele postului nu izvo­ răşte de pe u rm a înfrânării de la mâncăruri numai; pentru că adevăratul post înseam nă alungarea şi înfierarea relelor; dezleagă orice legătură pe care o ai cu nedreptatea; renunţă la a-ţi întrista aproape­ le; iartă-i datoriile [pe care le are faţă de tine]; nu posti num ai în îm prejurări grele şi când te afli în duşm ănie [cu aproapele]; nu m ănânci came, dar îţi m ănânci [de viu] fratele; te abţii de la vin, dar nu şi de la injurii; aştepţi să te îm părtăşeşti [când vine] seara, d ar îţi petreci ziua în tribunale"; şi iarăşi: „Postul înseam nă înfrânarea limbii, stăpânirea m âniei, îndep ărtarea de pofte, calomnie, minciună, jurăm inte [strâm be]; întru acestea, aşadar, estepostirea cea bu n ă." Isidor Pelusiotul rem arcă: „Postul de la mâncă­ ruri nu aduce nici un folos celor care nu postesc cu [toate] simţurile: pentru că nevoitorul se înfrânează de la toate." Iar Sfântul Chirii al A lexandriei constată: „Ade­ văratu l m od de a posti înseam nă putinţa de a săvâr-

şi lu cru ri cu adevărat mari, care nu se afl3 decât în faptul de a nu-ţi hrăni mintea cu plăceri desfrâ­ n a te ..." Dumnezeiescul îoan Gură de Aur spune d esp re post: „Postul este o harismă dumnezeias­ că, este h ran a îngerilor, prietenul fecioarelor, spo­ rul în cele ale casei; postul este apărătorul celor ce se p o căiesc, însoţitorul rugăciunii, începutul bogă­ ţiei [duhovniceşti], mângâierea celor săraci, ajuto­ ru l ce lo r în necazuri; postul alungă somnul şi aduce câ n ta re a de imnuri, postul este apa care ne răcoreş­ te, p regătin d u -n e [să bem] din izvorul nemuririi." S fân tu l Grigorie de Nyssa afirmă despre post acestea: „Postul este pacea de obşte atât a sufletului, câ t şi a trupului, viaţa lipsită de tulburare, vieţui­ re a în statornicie, viaţa bine-plăcută lui Dumnezeu şi c a re întristează vrăjmaşul/' Şi Sfântul Vasile cel Mare mărturiseşte: „Pos­ tul p ă z e ş te pruncii, aduce cumpătare tânărului, îl face v re d n ic de respect pe cel aflat la vârsta senec­ tu ţii. P e n tru că bătrâneţile împodobite de post sunt [m u lt] m a i vrednice de cinste. Pentru femei este cea m a i p o triv ită podoabă, pentru cei în floarea vârstei e ste frâ u , este pavăza celor nuntiţi şi hrănitoare a f e c io r ie i/' Şi iarăşi: „Postul este asemănarea cu înge­ rii; el e s te ce! care ne sălăşluieşte în acelaşi cort cu d re p ţii şi cum pătarea de care viaţa are trebuinţă/ I a r S fân tu l Chirii al Alexandriei spune: „Postul e ste u r m a r e a vieţuirii îngereşti, izvora! cumpătării, în c e p u tu l înfrânării, nimicirea iubirii de plăceri." S fâ n tu l Ioan Gură de Aur zice despre post urmă­ to a re le ; „P ostu l, dacă n-o arealături pe sora iui, milos-

tenia, nu urcă la cer; pentru că nu alcătuieşte împreu­ nă cu ea doar o pereche, ci un [întreg] atelaj/' Severian rem arcă: „Postul are două aripi, rugă­ ciunea şi m ilostenia, fără de care nu este cu putintă să se pună în m işcare." Sfântul Vasile cel M are afirmă despre puterea postului: „Postul naşte profeţi, îi întăreşte [şi mai m ult] pe cei puternici, îi înţelepţeşte pe legiuitori, este p avăza cea bună a sufletului, însoţitorul cel sigur al lui, arm ă a celor [ce vor să fie] desăvârşiţi, exersare [necesară] a atleţilor; postirea învinge ispi­ tele, pregăteşte calea evlaviei, păşind alături de trezvie, obârşie a cum pătării; în războaie săvârşeşte fap­ te de bărbăţie, iar în vrem uri de pace aduce liniştire. Postul trimite rugăciunea la ceruri, fiind asemenea unei aripi pe calea spre înălţim i; postul este maica sănătăţii, dascăl al tinereţilor, podoabă a vârstnidlor, bunul însoţitor al celor aflaţi în călătorii, tovarăşui sigur al celor ce locuiesc îm preună." Sim eon M etafrastul spune: „Postul este un mare bun:

nim iceşte

[vindecând]

rănile

păcătoşilor;

înm oaie şi dom oleşte aprinderile patimilor trupeşti; este ţarina cea bună care dă rodul veseliei şi priete­ nul plin de îndrăzneală îm potriva vrăjmaşilor." Sfântul Ioan G ură de A ur; povăţuind despre post, spune: „Să iubim postul, pen tru că este maica cum­ pătării şi izvorul a toată iubirea de înţelepciune." In cel de-al doilea cu vân t despre post, Sfântul G ură d e A u r afirm ă: „Iubite, să nu respingi postul m aica virtuţilor, rădăcina celor bune, izvorul cum­ pătării, paznicul evlaviei, însoţitorul sfinţilor, împre-

ună-locuitorul îngerilor, duşmanul thav..luhn. ph,.. tenul Duhului; prin mijlocirea postini.ptăfrnh- f,,.. d c noi, demonii se retrag, mânia slăbeşte, p
v a c e a m a i p r e s u s d e v e d e r e , i a r p e E i i s e i i-a arătat c a m a i m a re p e s te p r o f e ţi/'

12. D espre sfinţenie Sfinţenie! Num e dumnezeiesc, lucrare dumnezeiască; numele tău îl arată pe cel care a fost sfinţit de Dumnezeu, pe cel cum pătat şi curat, pe cel liber de toată pata şi de toată patima. Sfinţenia este che­ m are înaltă, arătând desăvârşirea şi înţelesul a toată virtutea. Tu propovăduieşti pe omul care a fost cre­ at după chipul lui Dumnezeu şi a ajuns la asemă­ narea cu El. Tu îl arăţi pe cel care trăieşte în lume ca cetăţean al cerului. Tu îi dai omului cel de ţărână numele de fiu al lui Dumnezeu. Tu îl izbăveşti pe om ul păm ântesc de patimile lumeşti şi-l faci părtaş cetelor cereşti. Tu îl descoperi pe cel care a fost prin fire lipsit de sfinţenie plin de harul dumnezeiesc. Tu vădeşti lucrarea lui, care stă ascunsă în adâncul ini­ mii. Tu îl m ărturiseşti pe cel ce este lucrător al bine­ lui, frumosului, adevărului şi dreptăţii. Tu îl mărtu­ riseşti pe credincios ca pe iubitor şi păzitor al Legii dum nezeieşti. Tu îl arăţi pe cel care şi-a unit voia cu voia dum nezeiască. Tu îl înfăţişezi pe cel care voieş­ te să fie bineplăcut lui D um nezeu prin nevoinţă şi rugăciune. Tu îl înfăţişezi pe cel neprefăcut şi lip­ sit de răutate. Tu îl descoperi pe credinciosul care are aprinsă în inim a lui dragostea dumnezeiască; îi încununezi pe cei care se nevoiesc în munţi şi îi îm podobeşti cu m antia ta purpurie pe cei care se luptă în oraşe pentru virtute. Tu luminezi cu stră-

lucirea ta toate vârstele omului vieţuitor in Hristos. Num ele tău il arată pe cel care a (ost sfinţit de D um nezeu şi îl vădeşte pe cel care s-a Învrednicit să ajungă prieten al lui Dumnezeu. Tu adevereşti care este dreapta credinţă. Tu il dai la iveală pe cel milos­ tiv şi iubitor de oameni, care-1 iubeşte pe aproape­ le aşa [cum se iubeşte pe] sine însuşi. Tu il prezinţi pe cel ce-a ajuns învingător in lupta virtuţii. Tu H cunoşti pe cel care râvneşte la cele de Sus, pe adevă­ ratu l îndrăgostit de frumuseţea dumnezeiască. Eşti m artoru l credincios şi nemindnos al culmii cinstei şi slavei dumnezeieşti dăruite ca răsplată oamenilor d e către Dumnezeu. Tu mărturiseşti în chip credin­ cios care este legătura dintre cer şi pământ. Tu eşti arv u n a slavei dumnezeieşti ce ne aşteaptă. Tu eşti g aran tu l sigur al moştenirii împărăţiei cerurilor, de ca re nădăjduiesc să aibă parte toţi sfinţii, [toţii creş­ tinii. Amin.

13. Despre beţia duhovnicească

Ioan Gură de Aur spune despre beţia duhovnicească: „Există [oameni] care nu beau vin, d a r se îmbată, după cum există şi [oameni] care b eau vin, dar rămân cu mintea limpede/' Dumnezeiescul

Pavel, episcopul Emesei, zice: „Beţia duhovni­ ce a scă este maica cumpătării, dascălul castităţii, b eţie care ţine ochiul minţii treaz, beţia adevărului c a re revarsă lumină m sufletele ce s-au umplut de ea, beţia care nu-i face pe oameni să-şi piardă min*4 T - ^ Jin cauza excesului ble, n ici sa -şi stnce s a n a ra fe a u

de vin, ci care m ai d eg rab ă d ă vigoare mădularelor [trupului] şi îl în a rm e a z ă [pe om ] cu armele dreptă. ţii îm p o triv a p ăcatu lu i; este beţia de care s-a umplut ceata ap o sto lilo r/' T eodoret

p ovăţu ieşte,

spunând

următoarele

desp re beţia d u h o v n icească: „Lepădând beţia cea v ătăm ăto are, s-o aşezaţi în locul ei pe cea duhovni­ cească; u m p leţi-vă de D uhul, lăudându-L pe Dum­ nezeu neîncetat, av ân d u -L în m inte şi îmboldind u -vă cu getu l p u ru rea sp re E l."

Iar Gură de Aur, tâlcuind versetul: „Nu vă îmbă­ taţi de vin, în care este pierzare, ci vă umpleţi de D uhul"', spune: „A ceasta este beţia cea bună: să te am eţeşti de Duhul, ca să nu te ameţeşti de pe urma vinului; pune stăpânire pe cugetul şi pe gânduri­ le tale, ca să nu găsească loc [în tine] patima aceea neruşinată [a beţiei]; de aceea n-a spus [Apostolul Pavel] «faceţi-vă părtaşi Duhului», ci «umpleţi-vă de Duhul»: adică, să vă um pleţi cugetul desăvâr­ şit [de Duhul], asem enea unui pahar, pentru ca dia­ volul să nu-şi mai poată aña loc [în el]." Şi iarăşi: „Există un pahar al beţiei care este bun pentru noi; este paharul beţiei care zăm isleşte cumpătarea, iar nu slăbiciunea; care este acela? Este paharul duhov­ nicesc, paharul m ântuirii, paharul preacurat al sân­ gelui Stăpânului."

1 4 . D esp re beţie B e ţia e ste consecinţa consumăm ţin exces aţ v in u lu i; a ce st [consum dej vin se numeşte beţie; u n ii s o c o te s c că termenul beţie (ptOr]) provine de ia v e r b u l peOi^pr, [care înseamnă] a trece cu vederea, a c e d a , a d a înapoi. „[Se numeşte] beţie, pentru că e s te c a u z a îm b ătăm (cedării) sufletului. Orice beţie îm p in g e cu getu l care se află sub stăpânirea vinului l a s ta r e a d e exaltare." S fâ n tu l Ioan Gură de Aur spune că beţia nu este n im ic altce v a decât ieşirea din zăgazurile fireşti ale m in ţii, rătăcirea gândurilor, pustiirea cugetului, lip­ s a d e chibzuinţă. B e ţia îi face pe oameni să-şi piardă minţile, întu­ n e c ă gând u rile, îmbolnăveşte sufletul şi trupul şi îm p in g e la săvârşirea unor păcate grave şi înfrico­ ş ă to a r e . Beţia provoacă certuri şi tulburări, neîn­ ţe le g e ri şi crim e, înarmând mâinile celor care s-au îm b ă ta t. Beţia produce narcoza creierului; îl face pe c e l c e s-a îm bătat neruşinat, sfidător, hulitor, jigni­ to r şi certăreţ. Beţia duce la nebunie şi la pierderea b u n u lu i sim ţ. Beţia îi face pe cei liberi să-şi piardă lib e rta te a şi să se facă de râs în faţa supuşilor. Beţia îi f a c e ch ia r şi pe cei chibzuiţi să iasă din graniţele firii. S fâ n tu l Vasile cel Mare mărturiseşte despre beţie u r m ă to areie; „Beţia este un demon care cu de la sine p u te r e in tră în suflete prin mijlocirea plăcem. Beţia e s te m a ic a răutăţii şi duşmanul virtuţii. ii face pe c e i c u ra /o s laş şi p e cei cumpătat desirânat neştiind

ce este dreptatea şi nimicind chibzuinţă/' Şi iarăşi-. „[A duce] devastarea gândurilor, slăbirea puterilor, îm bătrânirea înainte de vrem e, moartea grabnică." Sfântul Ioan G ură de A ur numeşte beţia maică a mâhnirii, bucurie a diavolului, zămislitoare a mii de rele. Şi din nou: „Beţia este nebunie de bunăvoie, trădare a gândurilor; năpastă care te face de batjocu­ ră, boală pentru care vei fi luat peste picior, demon ales de la sine; beţia este mai rea decât nebunia. Cel beat este m ai rău decât un demon, este mai nesăbuit decât cei nesăbuiţi, mai lipsit de viaţă decât morţii/' Cel beat este un m ort însufleţit, un demon de bunăvoie; beţia este o boală care n-are iertare, căde­ re care n-are nici o scuză, urâciunea de obşte a nea­ m ului nostru. Intr-adevăr, beţia este un dem on de bunăvo­ ie, care intră în suflete prin mijlocirea plăcerii; cei care se îm bată atrag de bunăvoie asupra lor viforul [nenorocirilor] aduse de beţie.

15. Despre obişnuinţa bună şi despre cea rea

Obişnuinţa este deprindere (e0o$); iar deprinde rea devine trăsătură morală (t}9oţ); morala, pentn om, după cum spune Aiistotel, se află în legătură ct deprinderea; pentru că trăsătura morală (?}0o() îş primeşte numele prin relaţie cu deprinderea (¿?0oţ) morala îşi ia numele de la faptul deţinerii unei anu mite obişnuinţe. Este evident [că obişnuinţa este] < deprindere morală care ilustrează dispoziţia dobân dită prin repetare, precum şi imboldul de a săvârş

fap te b u n e sau tete. Aşadar, obişnuinţa ajunge să fio v irtu te sau viciu în funcţie de caracterul faptelor spre care în clin ă cineva; pentru că obişnuinţa bună edu­ că sp re virtute, pe când cea rea, spre viciu; cea dintâi d u ce la cer, cea de-a doua, în adâncuriie [iadului). S fân tu l lo an Gură de Aur spune: „Mare este forţa tira n ic ă a obişnuinţei, atât in cele bune, cat şi in cele re le , a tâ t de mare, încât se transformă intr-o necesi­ ta te a firii. Obişnuinţa este dificilă şi cumplită atât s -o sch im b i, cât şi să te aperi de ea. Obişnuinţa este c u a d e v ă ra t mare, având puterea pe care o deţine fire a . D e aceea, unii din afara [Bisericii] au numit o b işn u in ţa «a doua natură)). Obişnuinţa rea, care s-a sta to rn icit, cu trecerea timpului ajunge foarte greu d e v in d e c a t sau chiar cu neputinţă de tămăduit. 0 o b işn u in ţă care s-a înrădăcinat nu poate fi schimba­ tă d in tr-o dată. Gravă, [foarte] gravă este obişnuinţa r e a ; n u se întinde atât de repede molima şi nu vatăm ă în tr-a tâ t raia, pe cât răutatea oamenilor vicleni; c a d to vărăşiile rele strică obiceiurile bune/' O b işn u in ţa rea este foarte vătămătoare; îl striveş­ te p e o m , îl îndepărtează de adevăr şi de viaţă, este c a p c a n ă , prăpastie, nimicire, ducând la pierzare, la p ie ir e . „ î n o ric e situaţie, obişnuinţa este anevoie de biru­ it; s p u n e Sfântul Giigoiie de Nyssa, întrucât are o m a r e p u te r e de a atrage sufletul după ea şi 3-1 amă­ g i, d â n d u -i o închipuire de bine, atunci când prinfr-o f re a j deprindere se ajunge ia o anume intimita­ te ş i ia u n ataşam ent pătimaş. $i de nimic nu trebu­ ie s ă fu g im ca de iucrui aceia care se a%ă m puterea

obişnuinţei [rele], care ajunge să fie socotit bun şi vrednic de dorit." Sfântul Vasile cel Mare spune: „Obişnuinţa [de a auzi] cuvinte necuviincioase este calea care condu­ ce la săvârşirea relelor." Obiceiul care s-a învechit ajunge să fie mai tare decât firea, zămislind păcate mici, pe care nu le luăm în seam ă, dar care sporesc, luând amploare. „Obişnuinţa este cea care face plăcută sau urâtă orice v iaţă" (Filon Alexandrinul). Obiceiul începe de la cele mărunte, care, atund când sunt neglijate, dobândesc o putere foarte mare. Isocrate sfătuieşte zicând: „Caută să vorbeşti despre cele bune, pentru ca să te obişnuieşti să cugeti lucruri asem enea celor [bine] rostite." Sfântul Ioan Gură de A ur spune despre cei stăpâ­ niţi de obişnuinţă: „Mulţi dintre cei care sunt stăpâ­ niţi de obişnuinţă nu sunt în stare nici măcar să-şi cunoască propria lor greşeală, d , pentru că se poartă nechibzuit, au nevoie de alţii care să le fie dascăli."

16. D espre pofta pătim aşă şi iraţională Pofta iraţională este pofta ochilor, precum şi ori­ ce d orin ţă a inimii care se opune legii morale; pofta iraţională este şi dorinţa pentru cele deşarte, nesta­ tornice şi pen tru toate cele blam ate de bunul simţ. D orinţele viclene au fost adu se în suflet de către cel viclean. înţeleptul Sirah sfătuieşte zicând: „După pofte­ le tale n u te călăuzi şi stai departe de ele. De vei

d a su fletu lu i tău plăcerea poftei, te va face pe tine b u c u rie vrăjm aşilor tăi."' C e l c a r e a lepădat poftele iraţionale, acela se ara­ ta b ir u ito r m lupta virtuţii, ajunge să respecte Legea m o r a lă şi progresează m virtute. N u se descotoroseşte de deprinderea poftelor ira ţio n a le d ecât cel care-şi îndreaptă ochii sufletului s p r e c e rc e ta re a acesteia. S fâ n tu l G rigorie Teologul mărturiseşte: „Ce! care se s ă lă şlu ie şte [cu mintea] în inima lui neîncetat se în d e p ă r te a z ă de toate cele ale lumii, [socotite] fru­ m o a s e ; ce l care păşeşte în Duhul nu poate să cunoas­ c ă p o f te le cărnii." P o fta pătim aşă care zăboveşte multă vreme în ini­ m ă zăm isleşte păcatul şi aduce vătămare sufletului. A p o s to lu l Iacov zice: „Fiecare este ispitit atunci c â n d e s te tras şi momit de însăşi pofta sa. Apoi pof­ ta , z ă m is lin d , naşte păcatul, iar păcatul, odată săvâr­ ş it, a d u c e m oarte."^ P o f te le îi nim icesc pe cei trândavi şi-i aruncă pe o a m e n i în d ezastre şi îi duce la pierzanie. Dumneze­ ie s c u l I o a n G u ră de Aur spune următoarele: „Nu p o a t e sco rp io n u l sau şarpele care s-ar statomid în m ă r u n ta ie le noastre să verse atâta otravă, cât poate p o f ta d e sfă tă rii să răstoarne şi să piardă totul. Pof­ ta p ă t i m a ş ă şi iraţională are ca fiice ale ei iubirea de p l ă c e r i , d e slav ă şi iubirea de arginţi." [Altunde­ v a :] „ A ş a c u m focul aprinde paiele, tot astfel aprin­ d e p o f t a p ă tim a ş ă sufletul; şi aşa cum fumul aduce o r b ir e v e d e rii, 1a fel şi pofta faduce orbirej minţii."

Poftele pătim aşe care nu sunt îndepărtate ime­ diat ce se arată întunecă cugetul, tulbură inima, istovesc sufletul, întinează cum pătarea şi fecioria, răpesc castitatea şi zguduie temeliile virtuţii. 17. D espre neîn frânare (aK p am a) N eînfrânarea este viciul care se opune cumpătă­ rii, castităţii, fecioriei. N eînfrânarea înseamnă slu­ jirea peste m ăsură a plăcerii, împingându-1 pe cel supus ei la pofte şi desfătări. Cel neînfrânat aleargă în urm a poftelor şi a dorinţelor lui fără stavilă; i-a dat sufletului săturare şi a uitat de Dumnezeu, Cel ce l-a creat. Cel neînfrânat L -a tăgăduit pe Dumne­ zeu şi s-a închinat pântecelui său. Pântecele a ajuns dum nezeul lui. în sufletul său, care n-a cunoscut legea harului, stăpâneşte legea cărnii. Relele care însoţesc neînfrânarea sunt: întuneca­ rea minţii, îm pietrirea inimii, pierderea sensibilită­ ţii sufleteşti. Neînfrânării îi urm ează beţia, iubirea de plăceri şi desfătări, râsul batjocoritor şi cele ce acom paniază consum ul peste m ăsură de băuturi. D um nezeiescul Ioan Gură de A ur spune: „Oare nu ştii cât de m ulte rele vin de pe urm a iubirii de plăceri? Râs batjocoritor, cuvinte nepotrivite, glu­ m e pline de nelegiuiri, flecăreli necugetate şi mul­ te altele, despre care nu se poate spune nimic bun/' Cei care iubesc [cu adevărat] cum pătarea soco­ tesc că este mai bine să m oară decât să-şi păteze sufletul cu neînfrânarea. Sfânta Scriptură ne sfătuieşte pe toţi să ne păzim de această răutate înşelătoare, zicând: „Luaţi seama

la voi înşivă, să nu se îngreuieze ¡ n ,^ ^ ^ m ân care $i de băutură şi de grijile vieţii."' C el nem frânat îşi vinde întâii născuţi pe un btid de linte. 18. D espre depravare (¿Murta) D epravarea înseamnă a te folosi de ceva peste m ăsu ră; a w r ta se numeşte depravare, pentru că ea nu mântuieşte*, ci pierde şi trupul, şi sufletul. D epravarea, intr-un sens comun, mseamna desfrân are, pentru că desfrânarea se naşte dinbeţie. 19. D espre desfrânate (d%oA#(M%) şi despre cel desfrânat D esfrânarea este iubirea de plăceri nemfrânată, este depravare; cei desfrânaţi sunt ndnfrânaţi, iubi­ tori de desfătări, care nu-şi limitează dorinţa^; des­ frân at se numeşte cel ce trăieşte în trândăvie şi care n u -şi stăpâneşte dorinţele, d, predându-le frâieie, este p u rtat unde vor ele. C el desfrânat tăgăduieşte cumpătarea şi propria fire raţională, comportându-se ca [şi cum ar 6] tras d e atelajul iubirii de plăceri spre [ara dorinţelor şi a desfătărilor; în compania voluptăţilor şi a deliciilor; acolo unde îşi iroseşte bogăţia morală şi mate'ic . 24,31 * E tim olo gic, termenul ¿M M # este alcătuit din d (alfa priva­ tiv ) şi - prescurtarea termenului (măntuire). 3 Etim ologic, termenul dxahawr este alcătuit din d (alfa privati v ) şi - a limita, a fine sub control a îmblânzi a pedepsi.

rială şi îşi distruge firea duhovnicească şi simtua1a. Omul desfrânat, fiind în cinste, n-a priceput, ci a ajuns în rândul dobitoacelor fără minte şi s-a asemă­ nat lor; s-a îndepărtat de D um nezeu şi [atunci] S-a îndepărtat şi D um nezeu de el; patimile îl domină şi i-au luat în stăpânire sufletul; firea lui duhovni­ cească s-a supus cu totul celei m ateriale şi s-a aser­ vit simţurilor. Furia şi m ânia izbucnesc în el nepoto­ lit, iar nechibzuinţa şi lipsa de voinţă îl conduc. Cel desfrânat, nestăpânindu-şi poftele, este guvernat de ele. Viaţa celui desfrânat este asem enea iernii grele, care am eninţă să distrugă orice forţă vitală. Cel des­ frânat, spune Solomon, este dus asem enea unui bou spre junghiere; este asem enea unui câine în lanţuri şi unui cerb rănit de o săgeată în ficat. Se grăbeş­ te [să cadă] în laţ asem enea unei păsări, neştiind că sufletul i se află în primejdie.*

20. Despre tăcere Tăcerea este urm area şi rodul unei creşteri cu ad ev ărat îm părăteşti şi nobile; cel ce a învăţat să tacă, a în v ăţat să şi vorbească, pentru că tăcerea este rod u l înţelepciunii, cu nim ic m ai prejos decât faptul de a vorbi cineva cu pricep ere şi cum pătare; aşadar, cel ce nu ştie să tacă nici nu p oate să poarte o discu­ ţie. „Pentru cel tânăr tăcerea este întotdeauna sigu­ ră, m ai ales atunci când îl ascu ltă pe celălalt, fără să se tulbure şi fără să se certe; şi, chiar dacă cuvântul pe care-1 aude nu-i este pe plac, va arăta îngădui Cf. PzM. 7,22-23.

;nţă Si v . aştepta c , fără a-t contrazice deindată, ci, cum spune Esh^ nish lăsandu-i timp, ca vorbitorul să adauge, dacă va voi/ ceva sau să schimbe sau să retragă ceva din cele spuse. Cei care întrerup cuvântul celuilalt brusc se com p ortă foarte urât: nici nu ascultă, nici nusunt ascu ltaţi/ vorbind in acelaşi timp cu celălalt. /^Tăcerea este maica atenţiei/ lacatuPporţilorceru­ lui/ cheie a [uşilor] Raiului" (IoanScărarul). T ăcerea este semn al unei purtări cumpătate, însă ea singură/ de la sine/ nu aduce pocăinţa; tăcerea îi face ch iar şi pe cei lipsiţi de bună-creştere plini de cum inţenie. Mai bine este să tad decât să vorbeşti şi fe ricit este cel căruia i s-a încredinţat această cheie. C el ca re tace este superior celui care vorbeşte mult, ch ia r d acă ultimul n-ar rosti decât lucruri bune; tă ce re a este cea care împodobeşte femeia. învaţă [m ai bine] să tad decât să vorbeşti. Z icala spune că slava tăcerii este lipsită de pri­ m ejd ii. Cel care-şi păzeşte gura îşi ţinesufletul depar­ te d e necazuri. Din gura închisă se revarsă bunătăţi. C el tă cu t şi înţelept se va învrednid de cinste. Exis­ tă [oam en i] care vorbesc şi nu sunt plăcuţi, şi există u n ii ca re tac/ dar care se dovedesc a fi înţelepţi (lisus S irah ). //Vorbeşte/ dacă ai ceva mai bundecât tăcerea, în să iu b eşte liniştea, întru care tăcerea este mai bună d e c â t vorb irea" (Sfântul Giigorie Teologul). Tăcerea n u a d u ce n id sete, nid tristeţe şi nid durere; nimeni ' R e t o r a te n ia n (389-3M).

2Piu tarh, D?

3

39BL.

n-a regretat că a tăcut, dar mulţi sunt cei care regretă că au vorbit. A-ţi putea ţine în frâu limba aduce cin­ ste atât tânărului, cât şi celui în vârstă. Pentru cuvintele tale să ai cântar şi măsură, iar pentru gura ta, zăvor [ca să-ţi zăvorăşti] uşa. Dacă ai un cuvânt înţelept, răspunde-i aproapelui, daca nu ai, acoperă-ţi gura cu m âna mai bine. Solomon se ruga ca Dumnezeu să-i pună strajă gurii sale şi pecete asupra buzelor. Şi David cerea strajă „gurii sale şi uşă de îngrădi­ re împrejurul buzelor sale".^ Infrânarea limbii este pom ul vieţii, iar cel care o va păstra se va umple de Duhul; moartea şi viaţa sunt în puterea limbii, iar cei care o strunesc se vor bucura de roadele ei. Tăcerea la momentul potrivit este bună, nefiind nim ic altceva decât m aica gândurilor preaînţelepte. D uhul cel bun fuge de vorba lungă. 21. D esp re grăirea în deşert G răirea în deşert înseam nă cuvântul de prisos, ad ică nefolositor şi zadarnic. Cel care grăieşte în z a d a r este un om needucat, cu un comportament necizelat şi u n caracter deplorabil; este preocupat de lucruri neim portante şi m ărunte, iar cuvinte­ le îi su n t lipsite de înţelepciune; vorbeşte nepotri­ vit şi face greşeli, spune vorbe goale şi nu-i pasa de [tim pul] aproapelui său când se pune pe vorbă; nu există nici cântar, nici m ăsu ră pentru cuvintele sale '( y Ps. 140,3.

şi n ici rigoare in spusele lui; este tiecat şi guraliv şi vo rb eşte necugetat şi prosteşte. Gura o ia Înain­ tea m inţii şi însăilează cuvintele Intre ele fără nici o co eren ţă logică. Alunecă mai mult cu limba decât [cu piciorul] pe un teren alunecos. Cel ce grăiesc in d e şe rt îşi pregăteşte sieşi multe suferinţe.

11. D espre clevetire C levetirea este vorbirea de rău sau bârfirea sau d efăim area. Este o patimă cumplită, un rău ce nu p o a te fi stăpânit/ plin de tot ceea ce aduce moarte; '

este asem enea izvorului amar, ce scoate la suprafaţă a p e care, atunci când sunt băute, amărăsc inima, iar a tu n ci când sunt revărsate pe pământ, usucă ver-

I

d e a ţa . Clevetitorul are o limbă de neîmblânzit, plină d e am ărăciune şi mindună; cuvintele sale distrug c a s e şi nimicesc suflete, provocând rele foarte mari. C e ! c e cleveteşte este răutădos, iar gura lui nu gră-

! j f

j

t

ie şte d e câ t din prisosul inimii sale.

23. Despre decărire şi despre cel decar F lecărirea este vorba multă, trăncăneala, flecar e s te ce l ce vorbeşte mult cel ce trăncăneşte. F lecărirea este primejdioasă, urâtă şi ridicolă; este lu a tă în derâdere in discujijie obişnuite; este urâtă d in cau za aducerii de veşti rele şi este ironizată ca fiin d indiscretă şi neşdindsă fină un secret. Flecărirea este tron ai slavei deşarte, undeseaşazâ cei ce iubeşte slava deşartăpentru a se slăvi pe sine.

1-tccarului îi place sa vorbească pretutindeni, în piaţă, ia teatru, ta plim bare, în cursul zilei sau al nopţii; când m ân jeşte un bolnav, este mai râu decât boala; atunci când te însoţeşte într-o călătorie pe m are, este m ai nep lăcut d ecât râul de mare, iar când te lau d a, este m ai su p ărăto r decât o mustrare. G u ra flecarului este m ereu deschisă şi nu cunoaş­ te tăcerea; gura care nu se închide niciodată este d ezg u stăto are, având o limbă guralivă şi neruşi­ n a tă ; g u ra care vorbeşte întruna provoacă multe neorânduieli. B ărb atu l care vorbeşte m ult nu va fi iubit de cei înţelepţi, Iar cei prudenţi îl vor urî. Cel care vorbeşte n eîn cetat o va ap u ca pe căi strâm be şi va fi respins [de toţi]. C el care vorbeşte m ult ajunge să nu mai fie plă­ cu t nici d e prieteni. Din cauza vorbei multe nu va putea fugi de păcate. C el căru ia îi place să sporovăiască păcătuieşte în m u lte chipuri şi niciodată nu învaţă nimic, pentru c ă n u v rea să asculte; inventează poveşti şi înşiră istorii. „C el care înm ulţeşte cuvintele se va face urât tu tu r o r /" 2 4 . D esp re cel care se am u ză pe seam a altora C el care se am u ză pe seam a altora este ciudat, dificil, nestatornic, uşu ratic, schim bător. Cel care se d istrează pe seam a altuia se schim bă şi se preface fo arte repede, îi im ită pe toţi şi pe toate, felul de a

'

St'r. 20,7.

ti ^

c u iv a l, c u v i n e , tasul şi mersul; face glume şi

¿ ă p a ie ) d e certuri inutil celor pe care-i ironi/ej/ă ta r a m o tiv , in sufletul celui care face glume Îşi află s ă la ş u l v icii m ari, dezordine şi singurătate; armonia s -a p ie rd u t, zidirea s-a năruit, frica a fost izgonită, re s p e c tu l a dispărut. D a c ă se află cineva care este necinstit şi urât,

acesta este ce! care face gtume. Nimic nu este mii de ruşine decât cei care se amuză pe seama altera. G u ra Iui nu este plină de har, a de duren" (Sfantu! Io an G ură de Aur). 25. D espre râsete R âsetele slăbesc legăturile cumpătării, duc h iu b ire a d e plăceri, îndepărtează cuminţenia, aduc u ita re a fricii de Dumnezeu şi lipsa de teamă faţa de p e d e a p s a viitoare. O m u l este o fiinţa care râde, dar in acelaşi timp e s te o făptură raţională şi morală. Este cu nepu­ tin ţă să se împotrivească atunci când este provo­ c a t d e glum e, dai) ca o fiinţă raţională şi morală, e s te d a to r ca niciodată să nu stârnească sausă cau­ te râ se te le . A ltce v a este râsul şi altceva, râsetele; râsul firesc, c a re se arată ca un zâmbet şi care mişcă inimacelor m ai tineri, din cauza unei situaţii neaşteptate, este irep ro şab il şi fără defecte. Râsetele insă, care vin d e p e u rm a beţiei, a desfrânării şi a flecărelii strică su fletu l. Despre acestea

spune: „Vai de cei

c a re râd şi caută de dimineaţă băuturi ameţitoare!"

26 . D esp re d esfătare şi d esp re cel ce iubeşte d esfătarea D u m n ezeiescu l Ioan G u ră de A u r spune despre d esfătare aceasta: „D esfătarea este o fiară, o fiară p rim ejd ioasă şi neîm blânzită; nici scorpionul şi nid şarp ele, d acă şi-ar găsi sălaş în m ăruntaiele noastre, n -a r d istru g e şi infesta totul, aşa cum poate pofta d esfătării să d ob oare şi să p iard ă totul. Desfătarea este m a ica tu tu ro r p atim ilor şi a toată miasma. Ce ră u face d esfătarea? Ii face pe oam eni m ai răi decât p o rcii; căci p o rcu l se tăvăleşte în noroi şi se hrăneş­ te cu m u rd ării. O am enii în să se desfată cu o masă m u lt m ai resp in gătoare, scornind m ii de fărădelegi şi tică lo şii/' Iar C lem ent Alexandrinul afirmă: „Desfătarea lăsa­ tă în seam a plăcerilor îi îm pinge pe oameni la un nau­ fragiu necruţător, fiindcă îi înstrăinează de iubirea de fru m os şi adevăr, d ar şi de plăcerile nevinovate." C e altce v a este d esfătarea d e câ t iubirea lacomă de p lă ce ri şi p risosu l neobişn uit, aflat în slujba volup­ tăţii?! D esfătarea a d u ce râ su l fără m ăsu ră, cuvinte fă ră râ n d u ia lă , b atjo cu ră p lin ă d e năruire, flecăreli n e ch ib zu ite şi altele d e ca re n u este bine nici măcar să a m in tim . C ei c a re se d e sfa tă cu belşugul de mân­ că ru ri şi fac fă ră n id o m ă s u ră risip ă d e pâine, având p u ru re a p riv ire a a p le ca tă în jos sp re farfurii, nu mai su n t în sta re să-şi rid ice och ii sp re cer; pântecele le e ste d u m n e z e u şi slav a lor, n e ru şin a re a ." C e lo r ca re iu b esc d e sfă ta re a li se în tu n ecă minţile şi d e v in n e cu g e ta ţi, p e n tru că d esfătarea nu face

m in tea m ai ascuţita; cei caie-şi umplu burta sunt plini d e sm inteală. C ei ca re iubesc desfătarea au ajuns robii patimi­ lor şi poftelor; au aprins înăuntrul lor un cuptor şi flacăra lu i le arde inimile; n-au parte de săturam, ab u n d en ţa şi prisosul înteţindu-le şi mai mult pof­ tele, asem en ea flăcării din cuptor. Cei care iubesc d e sfă ta re a şi lăcomia sunt cuprinşi de o nebunie cu m p lită, ajungând fără ruşine şi desfrânaţi. 2 7 . D esp re desfătarea duhovnicească S fân tu l Ioan Cură de Aur spune despre desfăta­ re a duhovnicească următoarele: „Şi eu vreau să mă d e sfă te z , d ar cu desfătarea adevărată, care nu se ofi­ le şte n iciod ată. Care este, aşadar, adevărata desfă­ ta re , ce n u se ofileşte niciodată şi ţine veşnic? Cheam ă -L fă ră încetare pe Hristos ia masă; dă-1 Lui din c e le a le tale, care sunt, de fapt, ale Sale. Aceasta îţi va a d u c e o desfătare nesfârşită, care va spori mereu/'