61742173-psh-exercitii.pdf

Umărul dureros simplu Are la bază tendinita, bursita sau tenosinovita, putând prezenta, clinic, un stadiu acut care evoluează spre subacut, urmat de un stadiu terminal, apoi de vindecare. 1. Stadiul acut necesită imobilizarea în poziţie de repaus cu braţul la 35—45° în abducţie, cu o pernă mică sub axilă şi susţinut de o eşarfă. Se pot încerca contracţii izemetrice în membrul superior afectat, cu rezistenţă opusă de mâinile asistentului, care face priză distală pe antebraţ sau chiar pe mână. Menţinând membrul superior nemişcat prin această priză distală, se cere contracţia (izometrică) a diverşilor muşchi ai umărului. Deoarece datorită durerilor există tendinţa de a menţine umărul ridicat se recomandă aplicarea tehnicilor de relaxare bazate po izometrie: tehnica „relaxareopuner:-" şi tehnica de „stabilizare ritmică". De preferinţă se, lucrează din decubit dorsal, mişcările contrate fiind de ante- şi retropulsie, ca şi de ridicare a umărului. 2. Stadiul subacut permite începerea mobilizării scapulohumerale, dar prin mişcări pasive, apoi pasivo-active şi active asistate. Nu se vor neglija exerciţiile pentru umărul propriu-zis, pentru facilitarea mişcărilor în articulaţiile scapulotoracică şi acromioclaviculară. Primele mişcări pasive pentru scapulohumerală sunt cele de tracţiune cu decoaptare. Mişcările active vor debuta prin realizarea schemei Kabat D1F, pentru a pregăti de fapt activitatea pe schema D2F. De mare valoare în acest stadiu sunt exerciţiile de relaxare a membrelor superioare şi spatelui, în general, şi a umărului afectat, în special, executate după metoda Jacobson. 3. Stadiul terminal are ca obiective: refacerea forţei musculare, a stabilităţii şi mişcării controlate a umărului. Sunt permise toate mişcările, accentul punându-se pe cele active cu rezistenţă pentru creşterea forţei musculare. Este permis şi exerciţiul izometric, dar acesta aduce prea puţin beneficiu kinetic pentru umărul dureros simplu. Exerciţiile pentru refacerea stabilităţii şi controlului mişcării sunt foarte importante. Hidrokinetoterapia şi înotul terapeutic sunt metode larg utilizate în acest stadiu. Umărul acut hiperalgic

De obicei are ca substrat o tendinită calcifiantă în puseu inflamator sau o migrare de elemente calcifiate în bursa subacromiodeltoidiană. Nu există în acest caz decât o singură atitudine kinetologică: imobilizarea absolută a braţului în abducţie de 70° şi uşoară flexie. Umărul mixt Este asocierea dintre un umăr dureros de origine tendinoasă, tendosinovitică sau bursitică şi o limitare a mişcării prin contractură musculară antalgică în rotatori, flexori sau abductorii umărului. Kinetoterapia în general, se va începe cu programul indicat in cazul umărului dureros simplu, faza subacută.Abordarea deficitului de mobilitate se va face separat pentru structurile necontractile şi pentru cele contractile. a) Recuperarea mobilităţii umărului prin abordarea structurilor necontractile(capsule articulare, ligamente, tendoane)se realizează prin posturări, mobilizări pasive şi autopasive.

b) Recuperarea mobilităţii umărului prin abordarea structurilor contractile (muşchii), care sunt în contractură-retractură, se realizează în această fază prin : -mobilizare prin schema D1F, cu contrarezistenţă progresivă -promovarea mişcărilor prin aplicarea tehnicilor „hold-relax” şi „stabilizare ritmică" pe membrul superior afectat. -promovarea mişcărilor prin aplicarea tehnicii „relaxare-contracţie" se face în momentul în care durerile aproape au dispărut. Într-o etapă ulterioară se va trece la exerciţiile de creştere a forţei musculare pe grupele de muşchi care se dovedesc deficitare. Hidrokinetoterapia este larg indicată în umărul mixt şi poate fi aplicată chiar în fazele iniţiale dureroase. Apa caldă are un bun efect calmant, antalgic, permiţând desfăşurarea mobilizărilor umărului. Umărul blocat Blocarea aceasta are ca substrat capsulita retractilă şi se caracterizează, în primul rând, prin limitarea marcată a mobilităţii umărului,. Kinetoterapia umărului blocat începe de fapt prin kinetoprofilaxia lui : -posturarea corectă a umărului inflamat în abducţie-rotaţie externă-flexie de braţ ; -mobilizarea precoce şi regulată a membrului superior la cei predispuşi să facă o periartrită. -imobilizarea prelungită atrage scăderi importante ale forţei musculare, motiv pentru care se va pune un accent deosebit pe exerciţiile de creştere a forţei -aplicarea prelungită de căldură pe umăr (inclusiv în axilă) înaintea începerii exercitiilor contribuie la obţinerea unor rezultate şi mai bune ale kinetoterapiei; -un loc important trebuie acordat terapiei ocupaţionale. Umărul pseudoparalitic Are la bază perforarea, ruptura de diverse grade a manşonului rotatorului, apărută de obicei pe un fond degenerativ (tendinoze), dar putând fi semnalată şi la tineri, după un traumatism. Obiective: -prevenirea trecerii spre o capsulită retractilă care să compromită orice mobilizare, inclusiv mobilizarea pasivă ; -recuperarea unei forţe musculare cât mai bune ; -învăţarea unor mişcări compensatoare. În funcţie de gradul de ruptură tendinoasă, ca şi de prezenţa durerii, există două tipuri de recuperare funcţională : 1. Recuperarea fără atelă. În primele 10—15 zile se vor face următoarele exerciţii, care nu trebuie să fie însă solicitante : -exerciţii pentru mobilizarea întregului umăr ( -exerciţii dinamice pe coloana cervicală pentru mobilizare şi izometrice pentru tonifiere musculară, se va insista pe alungirea în axa gâtului, cu coborârea umerilor -toate exerciţiile pentru cot şi mână ; -exerciţii de relaxare a membrului superior respectiv, cefei, umărului (Jacobson) -exerciţii pasive de mobilizare a braţului ; -exerciţii izometrice pentru deltoid. În următoarele două săptâmâni se creşte uşor solicitarea.

După 4 săptâmâni exerciţiile devin mai solicitante, astfel încât: se intensifică exerciţiile active asistate, punându-se accent pe mişcarea activă Se execută: exerciţii din zona înaltă, de deasupra „punctului de trecere": se duce braţul la zenit şi se coboară până la„punctul de trecere",fiind menţinut de mâna kinetoterapeutului, braţul este purtat pasiv prin zona „punctului de trecere" ; -exerciţii de retropulsie, ducând mâna la spate, cât mai sus pe coloana vertebrală -exerciţii active pe toată amplitudinea de mişcare, intervenind însă ajutorul kinetoterapeutului la „punctul de trecere" -hidrokinetoterapia are indicaţii prioritare. În perioada de refacere funcţională, când toate mişcările active au devenit posibile, accentul se va pune pe : -exerciţii de tonifiere musculară, statice şi dinamice cu rezistenţă, evitând „punctul de trecere" -execiţii pentru stabilitate şi mobilitatea controlată 2. Recuperarea pe atelă în poziţie înaltă a braţului se utilizează în cazuri mai severe, cu rupturi mari, care determină dureri şi impotenţă funcţională marcată. În primele 10-14 zile nu se solicită scapulohumerala, indicându-se : -exerciţii ale cotului şi mâinii de pe atelă -exerciţii pentru coloana cervicală -exerciţii de mobilizare activă a întregului umăr cu braţul pe atelă -exerciţii statice (izometrice) ale umărului -exerciţii respiratorii -contracţii statice ale deltoidului. În următoarele 4 săptămîni începe o perioadă de întreţinere funcţională a umărului, fără să se solicite zona lezionată : -exerciţii de mobilizare pasivă de la nivelul atelei spre zenit -exerciţii fără atelă, dar cu braţul menţinut la nivelul respectiv de către kinetoterapeut, care va realiza mişcări pasive de la acest nivel spre zenit şi spre poziţia joasă, cu braţul pe lângă corp -poate fi utilizată terapia ocupaţională.