Anul I Teoria Generala A Dreptului Note De Curs (1)

UNIVERSITATEA ANDREI ȘAGUNA DIN CONSTANŢA Facultatea de Drept și Știinţe Administrative

TEORIA GENERALA A DREPTULUI

NOTE DE CURS

Titular disciplină: Lector univ.dr.jud.Mihaela Cristina Mocanu CONSTANŢA 2014

1 Capitolul I Obiectul teoriei generale a dreptului si metodele acestuia

1.Importanta studierii dreptului 1 2.Sistemul stiintelor juridice si locul teroriei generale a dreptului in 2 acest sistem 3.Metodele cercetarii stiintifice a dreptului 4 Capitolul II Conceptul de drept 1.Notiunea dreptului;etimologie;terminologie; 2.Aparitia si dezvoltarea dreptului 3.Definitia dreptului 4.Factorii de configurare a dreptului 5.Dreptul si statul 5.1.Consideratii generale despre stat 5.2.Elementele constitutive ale statului 5.3.Forma statului 5.4.Corelatia stat­ drept 5.5.Statul de drept si trasaturile sale

5 6 8 10 11

Capitolul III Principiile dreptului 1.Notiune, importanta, clasificare 17 2.Principiile generale ale dreptului 19 2.1. Principiul asigurării bazelor legale de funcţionare a statului 2.2. Principiul libertăţii 2.3. Principiul echităţii şi justiţiei 2.4. Principiul egalităţii 2.5. Principiul responsabilităţii 3.Principiile fundamentale de ramura 21 4.Principii specifice unor institutii de drept 22 Capitolul IV Functiile dreptului 1.Notiunea de functie a dreptului 2.Prezentarea functiilor dreptului

23 24

Capitolul V Sistemul dreptului 1.Notiunea si conceptul sistemului dreptului

25

2

2.Componentele de sistem ale dreptului 3.Ramurile de drept Capitolul VI Norma juridica 1.Sistemul normelor din societate 1.1.Norme tehnice si norme sociale . 1.2.Obiceiul 1.3.Normele de convieţuire 1.4.Morala şi normele morale 2.Notiunea de norma juridica; trasaturile normei juridice

25 27

29

35

3.Structura normei juridice 3.1.Structura logico­juridică a normei juridice 3.2.Structura tehnico­legislativă a normei juridice 4.Clasificarea normelor juridice

38

5.Actiunea normei juridice 5.1 Actiunea in timp a normelor juridice a.Intrarea in vigoare b.Principiile actiunii in timp a normelor 5.2.Acţiunea normelor juridice în spaţiu 5.3. Acţiunea normelor juridice asupra subiectelor 6.Interpretarea normelor juridice 6.1.Necesitatea interpretării dreptului 6.2. Noţiunea, obiectul, scopul şi importanţa interpretării 6.3. Formele (felurile) interpretării 6.4. Metodele (metodologia) de interpretare a dreptului 6.5. Analogia în drept Capitolul VII Izvoarele dreptului 1.Notiunea de izvor(sursa) de drept 2. Sistemul izvoarelor dreptului român contemporan 3. Caracterizarea izvoarelor dreptului roman 4. Actele normative ale organelor de stat 5. Actele normative ale organelor de stat subordonate legii 6. Acte normative internationale 7. Alte izvoare ale dreptului 7.1.Obiceiul juridic sau cutuma

46

3

42

53

67 68 69 70 74 75 76

7.2. Contractul normative 7.3.Practica judiciară în sistemul dreptului contemporan 7.4.Ştiinţa juridică (doctrina) Capitolul VIII Raportul juridic 1.Conceptul raportului juridic 2. Trăsăturile (caracteristicile) raportului juridic 3. Elementele (structura) raportului juridic 3.1. Părţile (subiectele) raportului juridic. 3.2. Conţinutul raportului juridic 3.3.Obiectul raportului juridic 4. Clasificarea raporturilor juridice

roman

81 82 84

97

5. Formarea, modificarea şi încetarea raporturilor juridice. Actele 99 şi faptele juridice 5.1. Noţiunea faptelor juridice 5.2. Clasificarea faptelor juridice 5.3. Actele juridice Capitolul IX Raspunderea juridica 1.Noţiunea răspunderii juridice 105 2.Condiţiile răspunderii juridice 106 2.1.Fapta (conduita) ilicită 2.2.Rezultatul faptei ilicite 2.3.Raportul sau legătura cauzală dintre fapta ilicită şi rezultatul dăunător 2.4.Subiectul răspunderii juridice 2.5Vinovăţia 2.6Cauze care exclud caracterul ilicit al faptei şi cauze care înlătură răspunderea juridică 3.Formele (felurile) răspunderii juridice 115

Capitolul X Realizarea dreptului 1. Noţiunea realizării dreptului 2.Noţiunea aplicării dreptului

117 119 4

3.Fazele procesului de aplicare a dreptului

120

Capitolul XI Tehnica elaborarii actelor normative 1.Principiile activităţii normative 2.Tehnica juridică 3.Tehnica elaborării actelor normative 4.Tehnica redactării actelor juridice individuale 5.Sistematizarea actelor normative

122 123 124 129 130

Capitolul I Obiectul teoriei generale a dreptului si metodele acestuia

1.Importanta studierii dreptului 5

Conceptul ,,statul de drept” este o notiune care prezideaza orice dezbatere publica, astfel ca studierea acestui concept are o importanta covarsitoare atat pentru intelegerea lui cat si pentru dezvoltarea societatii noastre. Dreptul ­ după cum vom vedea pe parcursul cursului ­ este un ansamblu de reguli de conduită obligatorii ce consfinţesc anumite drepturi, libertăţi şi obligaţii ale oamenilor în relaţiile lor reciproce, a căror respectare este asigurată, la nevoie, de către forţa publică. Orice comunitate umană, încă de la primele colectivităţi, a simţit nevoia unei organizări, a unei discipline, fără de care convieţuirea ar fi imposibilă. S­au format inevitabil anumite reguli, norme, obiceiuri a căror respectare era necesară colectivităţii respective şi care la început era asigurată de şeful familiei, apoi în gintă, în trib de şeful de gintă, trib, direct sau împreună cu sfatul bătranilor, pentru ca apoi să se creeze un organism special chemat să aplice şi să asigure respectarea acestor norme. Acest organism întruchipa puterea publică şi era constituit ca ceva distinct de colectivitatea respectivă, care s­a chemat pe rand cetate (civitas polis) apoi republică sau imperiu, cu timpul a căpătat denumirea de stat. Evoluţia societăţii umane a confirmat dictonul "ubi societas, ibi ius" ("unde este societate, acolo este şi drept"). Omul este o fiinţă politică ­ "zoon politikon" ­ spunea Aristotel. El trăieşte în societate, fiind o fiinţă socială. Deci omul, ca fiinţă socială, trăieşte într­o colectivitate în care se formează în funcţie de anumite situaţii complexe diferite norme de conduită care la început sunt mai simple, rudimentare, pentru ca apoi în societatea modernă şi mai ales în cea contemporană, legislaţia să ia o extindere foarte amplă, cerută de viaţa socială, de transformările care au loc, de nevoile dezvoltării vieţii sociale. Nu fară temei se vorbeşte azi, uneori, chiar de o inflaţie legislativă în numeroase ţări. Desigur că apariţia şi dezvoltarea dreptului se produce în funcţie de epoca istorică, de condiţiile economice, sociale, politice, culturale, naţionale din fiecare ţară. Tocmai de aceea este necesar şi important a se studia dreptul, condiţiile care influenţează modificarea, transformarea lui, pentru a­i determina direcţiile dezvoltării sale viitoare, modalităţile potrivite pentru a asigura aplicarea, respectarea lui, precum şi asigurarea drepturilor şi libertăţii membrilor societăţii, ale oamenilor. Statul de drept a apărut ca o replică la abuzul de putere la statul absolutist şi societatea ierarhizată cu privilegiile feudale, în urma revoluţiilor burgheze, democratice, care au aşezat la temeliile puterii "declaraţiile drepturilor şi libertăţilor omului". Acest concept urmăreşte să înlăture arbitrariul şi fărădelegea, să asigure siguranţa juridică a cetăţeanului, garanţia domniei legii, astfel ca fiecare cetăţean să 6

fie conştient de faptul că demnitatea sa, drepturile şi libertăţile sale sunt asigurate prin lege, în caz de violare a lor, indiferent că încălcarea se produce de către un organ al puterii publice, de către un funcţionar de stat, sau de către un alt cetăţean, justiţia va interveni, îl va apăra şi repune în drepturi şi va sancţiona pe cel care a atentat la interesele sale legitime. Nu in ultimul rand trebuie mentionat ca fiecare dintre noi sîntem implicaţi în nenumărate raporturi sociale cu caracter juridic, ceea ce solicită cunoaşterea şi aplicarea corectă a normelor juridice. Iată aşadar că, odată cu apariţia dreptului, apare şi necesitatea studierii dreptului, cunoaşterea fenomenului juridic avînd de­a lungul istoriei o evoluţie complexă ce a dus la formarea ştiinţei juridice ca element de sine stătător în sistemul ştiinţelor în general, al celor sociale în special.

sistem

2.Sistemul stiintelor juridice si locul teroriei generale a dreptului in acest

Ca fenomen social, ştiinţa trebuie privită atât ca un sistem de cunoştinţe, cât şi ca un sistem generator de noi valori spirituale. Ştiinţele, în general, se clasifică în ştiinţe ale naturii, ştiinţe despre societate şi ştiinţe despre gândire1. Pentru a plasa ştiinţa dreptului în ansamblul ştiinţelor, trebuie să ne referim la două trăsături esenţiale ale obiectului său: a) dreptul este un fenomen social, un produs al vieţii în societate şi b) obiectul ştiinţei juridice are caracterul unei reguli, al unei norme a acţiunii generale2. Pornind de la aceste trăsături, deducem că ştiinţa dreptului aparţine grupului ştiinţelor despre societate, şi anume subgrupului ştiinţelor normative, care au la bază ideea de finalitate şi caută ceea ce trebuie să fie, nu fapte, ci soluţii. Ştiinţa dreptului este o ştiinţă normativă în dublu sens: este o ştiinţă cu privire la norme deoarece fragmentul din realitatea socială pe care­1 studiază este reprezentat de normele juridice , dar şi o ştiinţă ce degajă o linie de conduită. Obiectul ştiinţelor juridice îl constituie studierea dreptului, a fenomenului juridic în toată complexitatea sa: dreptul ca ansamblu de norme, drepturile subiective, relaţiile juridice şi ordinea de drept din societate, conştiinţa juridică ş.a. Ansamblul disciplinelor juridice se constituie într­un sistem al ştiinţelor juridice în cadrul căruia se pot distinge, în funcţie de sfera şi modul de abordare a studiului dreptului, trei grupe şi anume: a) ştiinţele juridice teoretice, globale; b) 1

Cu privire la clasificarea stiintelor sociale si stiinta dreptului in sistemul stiintelor sociale a se vedea Popa, Nicolae,

T, Ed. “C.H.Beck”, Bucureşti, 2008, p.1­3; 2 Dogaru, I, Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., Teoria generală a dreptului, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1999, p.9; 7

ştiinţele juridice de ramură şi c) ştiinţele juridice istorice3.Unii autori4 includ in aceasta clasificare si grupa stiintelor auxiliare(participative) care fara a face parte propriu­zis din sistemul ştiinţei dreptului, sunt totusi indispensabile cunoaşterii unor fenomene juridice sau corectei aplicări a normelor juridice5. Ştiinţele juridice de ramură studiază fenomenele juridice particulare caracteristice fiecărei ramuri a dreptului, criteriul lor de departajare şi organizare fiind cel al obiectului şi metodei specifice de reglementare, identic cu cel care stă la baza împărţirii sistemului de drept în ramuri de drept. Dreptul unui stat există sub forma unui sistem alcătuit din norme şi instituţii juridice grupate în diferite ramuri: dreptul constituţional, dreptul civil, dreptul administrativ, dreptul penal, etc. Lor le corespund, în planul ştiinţelor juridice, ştiinţa dreptului constituţional, a dreptului civil, ş.a.m.d. Sistemul ştiinţei dreptului are ca element de bază sub­sistemul ştiinţelor juridice de ramură, dar nu se reduce la acesta. În categoria ştiinţelor juridice istorice intră ştiinţele care studiază istoria dreptului dintr­o anumită ţară (de exemplu, istoria dreptului românesc), dezvoltarea generală a fenomenului juridic (istoria generală a dreptului) şi cele care studiază doctrinele juridice, marile curente şi şcoli de drept. In cadrul primei grupe, a stiintelor juridice teoretice, globale, se înscrie disciplina Teoria generală a dreptului, avînd ca obiect abordarea teoretică, generală a dreptului în întregul său, studiul global al dreptului ca fenomen social, cu funcţiile şi fenomenele sale de manifestare.Ea formulează definiţia dreptului, celelalte concepte, categorii specifice dreptului cu care operează, fiind valabile pentru toate ştiinţele juridice, cum sunt, bunăoară, categoriile de normă juridică, izvor de drept, sistem de drept, ordine de drept, răspunderea juridică, drept subiectiv ş.a. De asemenea, ea formulează o serie de principii generale valabile pentru toate ştiinţele juridice6. Teoria generală a dreptului studiază, de asemenea, metodologia de cercetare folosită de ştiinţa dreptului. O atenţie deosebită acordă această disciplină studierii corelaţiei dintre drept şi putere, drept şi stat. Pentru înţelegerea unor concepte, teorii sau principii, este necesară evocarea evoluţiei istorice a acestora ca şi încadrarea lor în diferite şcoli şi curente despre drept, apărute de­a lungul timpului7. Teoria generală a dreptului nu rămîne la nivelul abstracţiilor, ea are, de 3

Clasificare preluata dupa Ceterchi,I.,Craiovan,I,,,Introducere in teoria generala a dreptului”, Editura All,Bucuresti, 1993,p. 4 Dogaru, I., Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., op. cit.; 5 Din această categorie fac parte: sociologia juridică, logica juridică, psihologia juridică, medicina legală, criminalistica,cr 6 De exemplu, principiile legalităţii, supremaţiei legii, neretroactivităţii legii, prezumţiei de cunoaştere a legii "nemo cense 7 Apreciem ca aceste aspecte fac obiectul de studiu al unei stiinte distincte, "Istoria doctrinelor (gândirii) politicojuridice

8

asemenea, o importanţă practică, servind nemijlocit procesului de elaborare şi aplicare a dreptului. In acest scop, este studiată tehnica juridică privind elaborarea şi realizarea actelor juridice8. În prezent, Teoria generală a dreptului se regăseşte în toate planurile de învăţământ din ţările europene, şi aceasta datorită profundului său caracter formativ. Ea contribuie la crearea unei adevărate “mentalităţi juridice” în rândul studenţilor printr­o abordare principială orientativă, o vedere unitară şi esenţială asupra permanenţelor dreptului.

3.Metodele cercetarii stiintifice a dreptului Cercetarea ştiinţifică juridică se bazează pe folosirea unui ansamblu de metode şi procedee care s­au dezvoltat şi perfecţionat, mai ales prin folosirea cuceririlor informaticii şi tehnicii de calcul şi în domeniul ştiinţelor socio­umane. Metodele folosite în prezent în cercetarea ştiinţifică a fenomenului juridic sunt: a) metoda logică; b) metoda comparativă; c) metoda istorică; d) metoda sociologică; e) metodele cantitative. a) Metoda logică înglobează un ansamblu de procedee şi operaţiuni specifice menite să surprindă structura şi dinamica sistemului juridic al unei societăţi; dreptul fiind o ştiinţă deductivă, la baza folosirii metodei logice stă silogismul. b) Metoda comparativă se aplică în studiul sistemelor de drept ale diverselor state, al trăsăturilor ramurilor, instituţiilor şi normelor acestora. Metoda este cu atât mai utilă cu cât, în prezent, asistăm la dezvoltarea fără precedent a legăturilor dintre state pe plan economic, cultural, politic. Comparaţia ajută la construirea tipologiilor juridice şi a clasificărilor, furnizarea de informaţii legiuitorului în legătură cu reglementările cuprinse în alte sisteme de drept sau în documente juridice internaţionale. Importanţa deosebită a metodei comparate este dată şi de crearea unei ramuri distincte în sistemul ştiinţelor juridice drept comparat (ştiinţa dreptului comparat), de crearea în numeroase ţări a unor catedre sau institute de drept comparat, inclusiv a unor instituţii internaţionale cum este Academia Internaţională de Drept Comparat cu sediul la Paris. c) Metoda istorică. Ea contribuie la dezvăluirea şi explicarea evenimentelor trecute, a regularităţilor ce­şi exercită influenţa asupra dreptului şi determină modificări în conţinutul reglementărilor şi fizionomei specifice ale instituţiilor juridice. Dreptul, în general, reflectă nivelul dezvoltării culturale al unei societăţi, dar, pe de altă parte, acumulează şi reziduri tradiţionale care se propagă astfel de la un popor la altul; dacă vorbim însă de acelaşi popor, dreptul se propagă de la o 8

Aspect care va fi tratat intr­un capitol separat;

9

epocă la alta, determinând un proces de contaminare juridică. d) Metoda sociologică aplicată în drept dă o perspectivă nouă studiului realităţii juridice, ca realitate socială, verificând modul în care societatea influenţează dreptul şi suportă, la rândul ei, o influenţă din partea acestuia. Sociologia aduce o viziune nouă asupra dreptului, definindu­l ca un fapt social, şi încearcă să resistematizeze sursele evoluţiei şi influenţei dreptului asupra societăţii, oferind ştiinţelor juridice o metodă raţională de studiere a fenomenului social. e) Metodele cantitative s­au impus în cercetarea ştiinţifică juridică datorită nevoii de a conferi acestei cercetări noi valenţe, în strânsă legătură cu necesităţile practice. Vorbim astăzi despre jurometrie, informatică juridică (ale cărei cercetări sunt orientate spre elaborarea şi sistematizarea legislaţiei, evidenţa legislativă sau a precedentelor judiciare, evidenţa criminologică, etc.), ce au meritul de a contribui la perfecţionarea reglementărilor juridice, al sporirii eficienţei lor sociale şi la îmbunătăţirea activităţii practice de realizare a dreptului. Ca o concluzie, după prezentarea succintă a metodelor de cercetare, se impune constatarea că ele nu trebuie înţelese în mod izolat, ci în interdependenţa şi complementaritatea lor, doar astfel avandu­se garantia obţinerii unor rezultate valoroase şi utile. Capitolul II Conceptul de drept

1.Notiunea dreptului;etimologie;terminologie; Trecînd la investigarea şi cercetarea sistematică a obiectului teoriei generale a dreptului, o primă chestiune ce se cere a fi analizată şi elucidată este aceea a noţiunii însăşi de drept, de a răspunde la întrebările, ce este dreptul, care este esenţa şi care sînt particularităţile sale esenţiale ce­1 diferenţiază de alte fenomene sociale cu un rol şi funcţii asemănătoare în societate. Cuvîntul drept9 derivă din latinescul directus care evocă sensul de direct, rectiliniu, adică o regulă de conduită, fără specificarea conţinutului. Cuvântul “drept” este folosit în mai multe accepţiuni. În primul rând, el înseamnă ştiinţa dreptului, înţeleasă ca un “ansamblu de idei, noţiuni, concepte şi principii care explică dreptul şi prin intermediul cărora dreptul poate fi gândit”10. O altă accepţiune este cea de drept subiectiv, respectiv facultatea unui subiect(persoana fizica sau juridica) de a­şi valorifica sau de a­şi apăra împotriva terţilor un anume interes, legalmente protejat. Spre deosebire de dreptul subiectiv, 9

Avand corespondentele în alte limbi ­ droit, diritto, dereche, dereito, Recht; N.Popa,op.cit.,p.29;

10

10

dreptul obiectiv, conceput ca un ansamblu de norme care organizează viaţa în comun, este o tehnică a convieţuirii umane destinate să apere societatea de excese şi care îmbină necesitatea şi libertatea. Totalitatea normelor juridice în vigoare dintr­un stat poartă denumirea de drept pozitiv, un drept aplicabil imediat şi continuu, obligatoriu şi susceptibil a fi adus la îndeplinire prin constrângere statală. Dreptul se defineşte ca fiind ansamblul normelor generale de conduită instituite sau recunoscute (sancţionate) de stat, exprimând voinţa socială generală şi care au ca scop reglementarea relaţiilor sociale în conformitate cu interesele fundamentale ale societăţii, iar respectarea lor este garantată prin forţa de constrângere a statului11.Spre deosebire de alte norme sociale, dreptul introduce în viaţa socială reguli de conduită obligatorii, ce stabilesc drepturi şi obligaţii pentru membrii societăţii a căror respectare este asigurată la nevoie, de forţa coercitivă a puterii publice, a statului. Dreptul este un fenomen dinamic, el îşi pune amprenta asupra relaţiilor sociale, fiind, totodată, influenţat de aceste realităţi.

2.Aparitia si dezvoltarea dreptului Este îndeobşte cunoscut şi recunoscut că omul nu poate trăi decît în societate şi ca orice societate ori colectivitate umană, în general, are nevoie de organizare, ordine şi disciplină, scop în care apar anumite reguli de conduită, norme menite a organiza convieţuirea, a armoniza şi orienta într­un anumit mod şi sens interesele lor. In epoca comunei primitive, de înjghebare a colectivităţilor umane, în societăţile arhaice, concomitent cu primele forme de organizare în familie, gintă, trib, au apărut evident în mod spontan şi primele norme în forme rudimentare ce s­au impus treptat ca deprinderi, obiceiuri, tradiţii. în respectarea lor era interesată întreaga colectivitate, deoarece numai astfel ea putea supravieţui. Aceste reguli de comportare aveau un caracter complex, fiind puternic impregnate de aspectul mistic, religios. Asigurarea respectării lor era dată atît de motivaţii interne moral­religioase mistice, cît şi de măsurile sancţionatorii luate de colectivitate şi conducerea acesteia ­ şefii de familie, conducătorii ginţilor şi triburilor. Şeful de trib era în acelaşi timp şi conducător militar ce se evidenţia şi prin calităţile sale fizice în conflictele şi războaiele intertribale. Normele de conduită au evoluat şi ele, perfecţionîndu­se şi adaptîndu­se stadiului dezvoltării sociale. Aşa, bunăoară, dacă iniţial sancţiunea ce se aplica pentru violarea gravă a normelor de convieţuire era răzbunarea sîngelui, treptat s­a 11

Pentru alte definitii a se vedea Dogaru, I., Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., op.cit., p.42; Ceterchi,I.,Craiovan,I,,,Introducere”, Editura All,Bucuresti, 1993,p.16;

11

trecut la sancţiunea expulzării din gintă sau trib, pentru ca, apoi, odată cu apariţia unui produs suplimentar peste nevoile de consum, să fie introdusă compoziţia sub forma răscumpărării materiale. Intre aceste norme se poate aprecia că apar şi germenii dreptului, a normelor juridice care încep să se distingă de celelalte norme, mai ales prin natura mai deosebită a obligativităţii respectării lor prin recurgerea la forţa coercitivă a puterii publice, ce se înjghebează şi ea ca ceva distinct, faţă de autoritatea morală a şefului familiei, bunăoară. Apariţia şi formarea dreptului este un proces complex căruia nu i se poate stabili o dată precisă de naştere, iar normele din această perioadă a începuturilor societăţii omeneşti sînt încă destul de difuze, împletite cu multitudinea de obiceiuri, datini, practici religioase, etc. Constituirea dreptului ca o entitate conturată se poate spune că are loc odată cu constituirea puterii publice ca putere de stat în ţările orientului antic, ca şi în antichitatea greco­romană. Atunci apare, alături de normele juridice, cutumiare şi dreptul scris, ilustrat şi de anumite acte normative12. Dreptul contemporan nu a apărut pe un loc gol, într­un vid legislativ, ci s­a format pe un teren care cunoştea reglementări juridice anterioare, specifice unor societăţi trecute. De aceea, de regulă, în fiecare societate, aflată chiar la începuturile dezvoltării sale, vom întâlni numeroase norme provenind de la societatea anterioară căreia îi succede şi sub incidenţa cărora mai intră reglementarea multor relaţii sociale vechi (cum ar fi, de exemplu, cele de proprietate, comerciale, de familie, etc.). Uneori are loc o adaptare parţială a vechiului drept la situaţii noi, nerezolvate ­care îşi găsesc astfel un mod de rezolvare­ în cadrul unui proces de "preluare sau receptare" a dreptului vechi într­o societate în curs de schimbare. Desigur această menţinere parţială a vechiului drept are loc numai în măsura în care el nu contravine, prin conţinutul reglementărilor sale, noului tip de societate instaurată şi nu este înlocuit de noile norme. Alături de vechile norme de drept sunt emise, de regulă, noi acte normative, mai ales constituţionale şi legi organice (care se referă la organizarea, funcţionarea şi competenţa organelor de stat), apoi reglementări în domenii care anterior nu au căzut sub incidenţa legii ori au fost insuficient reglementate (astfel în situaţia dreptului nostru ar fi cazul protecţiei mediului înconjurător, protecţiei consumatorului, protecţiei sociale, etc.). In situaţia unei treceri bruşte de la o societate la alta, mai ales prin revoluţiile social­politice, asistăm la o subită înlocuire, uneori cu caracter radical, a vechiului drept cu unul nou, cu sau fără perioade de tranziţie, ori fără convieţuiri îndelungate între vechile reglementări şi noile acte normative. 12

Cum au fost spre exemplu: Codul lui Hammurabi în Mesopotamia (Babilon), Codul lui Mânu din India, Legile lui Moise (Decalogul)

12

In multe state şi sisteme de drept contemporan un rol deosebit în procesul de creare a dreptului îl are practica judiciară care răspunzând prin soluţiile date unor nevoi ale momentului edifică norme noi care acoperă lacune legislative sau reglementări deficitare. Alături de ea tot mai frecvent apare ca izvor de drept tratatul internaţional la care aderă părţile cocontractante. Stiinţa juridică a încearcat să ordoneze şi sa clasifice pe anumite categorii ­ tipuri sau familii, dreptul existent de­a lungul istoriei. Din aceste perspective se cunoasc două abordări cu privire la gruparea sau clasificarea dreptului; prima, bazată pe anumite caracteristici ale conţinutului şi formei dreptului, îl grupează în mari "sisteme" sau "familii"; a doua întemeiată pe criteriul cronologic, istoric îl grupează în "tipuri" de drept. In teoria dreptului comparat s­a generalizat, cu unele diferenţieri de nuanţe, clasificarea dreptului13, în mari "sisteme" sau "familii" în funcţie de comunitatea limbajului, a izvoarelor sau ţinînd seama de principiile filosofice promovate. Astfel, pe baza acestor criterii, sistemele de drept sînt clasificate14 după cum urmează: ­familia sau sistemul romano­germanic sau continental ­ caracterizat prin descendenţa sa romană şi forma de exprimare predominantă în legi şi tendinţă de codificare, cum este dreptul francez, cel german, cel spaniol, etc; ­familia sau sistemul de common­law (specific pentru Anglia, SUA şi alte ţări ce au urmat exemplul englez) în care predomină forma necodificată, cutumiară şi jurisprudenţială, alături bineînţeles, de legile scrise;

3.Definitia dreptului Definirea dreptului a constituit o preocupare pentru multi teoreticieni ai dreptului. Nu se pune problema de a da o definiţie general acceptată. Diferiţi autori au definit dreptul în funcţie, mai ales, de poziţia şi orientarea lor filosofică, de şcoala sau curentul juridic căruia i­au aparţinut. Intre cele mai cunoscute şi frecvent evocate definiţii15 ale dreptului din antichitatea greco­romană se înscriu cele ale jurisconsulţilor romani Celsius şi Ulpian. Jus est ars boni et aequi, adică dreptul este arta binelui şi echităţii spune Celsius, iar Ulpian îl defineşte prin cele trei precepte fundamentale, care stau de altfel şi la baza definirii conceptului de justiţie. Incercînd o grupare a diferitelor definiţii vom distinge: definiţii de nuanţă 13

Făcută de profesorul francez René David; Unii autori recunosc si existent unei grupari a sistemelor filosofice sau religioase de drept (sau tradiţionale) unde s­ar în 15 Definitiile sunt redate dupa I.Ceterchi,I.Craiovan, op.cit.,p.26­27; 14

13

accentuat filosofică; definiţii de nuanţă formal­normativistă; definiţii sociologice. Din categoria definiţiilor cu nuanţe filosofice, redam pe cea dată de marele filosof german I. Kant care porneste de la concepţia că fiecare om posedă o voinţă liberă ca pe un bun înnăscut şi inalienabil si pentru convieţuire este necesar să intervină limitarea realizată prin drept. Dreptul este deci, după Kant, totalitatea condiţiilor în care voinţa liberă a fiecăruia poate coexista cu voinţa liberă a tuturora, în conformitate cu o lege universală a libertăţii16. Din grupul definiţiilor cu nuanţă formal­normativistă le redăm pe cea a juriştilor Gaston Jéze şi Jean Louis Bergel. Primul arată că "Dreptul unei ţări este ansamblul regulilor judecate ca bune sau rele, utile sau nefaste ­ care la un moment dat sunt aplicate efectiv de către practicieni sau tribunale". J.L. Bergel arată că dreptul este "ansamblul regulilor de conduită, într­o societate mai mult sau mai puţin organizată, care reglementează raporturile sociale şi a căror respect este asigurat, la nevoie, prin constrangere publică17. In acelaşi sens se înscrie şi definiţia constituţionalistului francez André Hauriou ­"dreptul este un ansamblu de precepte de conduită stabilite în forma de reguli obligatorii şi destinate a face să domnească între oamenii trăind în societate, ordinea şi justiţia18. Dintre unele definiţii datorate unor autori aparţinand orientării sociologice o redăm pe cea a autorul Jean Dabin care arată că dreptul poate fi definit ca "ansamblul regulilor de conduită edictate sau cel puţin primite şi consacrate de societatea civilă, sub sancţiunea constrîngerii publice, urmărind să realizeze în raporturile dintre membrii unui grup, o anumită ordine care postulează scopul societăţii civile, precum şi menţinerea societăţii ca instrument în slujba acestui scop19. Ca o concluzie propunem următoarea definiţie: dreptul este sistemul normelor de conduită, elaborate sau recunoscute de puterea de stat, care orientează comportamentul uman în conformitate cu valorile sociale ale societăţii respective, stabilind drepturi şi obligaţii juridice a căror respectare obligatorie este asigurată, la nevoie, de forţa coercitivă a puterii publice (de stat).

4.Factorii de configurare a dreptului A vorbi despre factorii de configurare a dreptului înseamnă a identifica cauzele sau forţele motrice care­1 determină, orientîndu­1 să prevadă o reglementare sau alta.Diferitele concepţii şi teorii filosofice au căutat să explice In spiritul acestui concept M.Djuvara in,,Teoria generala a dreptului”, Bucuresti, vol.II,1930, p.586 scria ca "regula de drepIntroducere in filozofia dreptului”,Tipografia Cartea Romaneasca, Cluj,1946,p.373; 17 Jean Louis Bergel, Theorie Generale du Droit, Paris, 1985,p.18; 18 Andre Hauriou, Droit Constitutionnel, Paris, 1968, p.131; 19 Jean Dabin, Theorie generale du Droit, 1953, p.16­17; 16

14

sensul normelor de drept făcînd referire la diferiţi factori de ordin obiectiv sau subiectiv, de natură socială­economică, politică, morală, ideologică sau din domeniul supranaturalului.O analiză a realităţii juridice în general şi a diferitelor familii şi sisteme de drept ne permite să desprindem şi să identificăm un număr de factori cu pondere diferită şi variabilă în determinarea conţinutului şi formei dreptului.Aceşti factori care configurează dreptul pot fi grupaţi astfel20: a) factori naturali; b) factori social­politici şi c) factori umani. Ei îşi exercită influenţa asupra aspectului evolutiv al dreptului (progresul juridic)21. a)Cadrul natural influenţează dreptul prin toate componentele sale: mediul geografic, factorii demografici, biologici, etc., acţiunea lor fiind întotdeauna corelată cu un interes social. Influenţa mediului geografic se reflectă, spre exemplu, în măsurile legislative care urmăresc protecţia mediului22 (cum ar fi combaterea poluării) sau care stabilesc un regim juridic specific pentru diferite componente ale cadrului fizic (spaţiul aerian, marea teritorială). Factorul demografic influenţează, de asemenea, reglementările juridice. Se cunosc măsuri legislative ce urmăresc scăderea natalităţii23 sau, dimpotrivă, creşterea acesteia24. Legea leagă producerea unor consecinţe juridice şi de diverse împrejurări naturale (naştere, moarte, calamităţi naturale, curgerea timpului). b) Cadrul social­politic; Evoluţia istorică a fenomenului juridic evidenţiază caracterul corelat al acţiunii componentelor acestui factor: economicul, politicul, ideologicul, culturalul, etc. Factorul economic (condiţiile materiale ale societăţii) predomină în ansamblul elementelor ce alcătuiesc sistemul social. Dreptul economic permite ajustarea la cerinţele economice în temeiul unor scopuri bazate pe oportunitate. Dreptul trebuie să garanteze proprietatea şi să reglementeze concurenţa. Dreptul este influenţat şi de structurile organizatorice ale societăţii, nu doar cele politice oficiale, ci şi grupurile de interes, grupurile de presiune, partidele politice, care reprezintă structuri sociale nestatale. Ele influenţează într­o manieră din ce în ce mai făţişă jocul politic, luarea deciziilor. c) Factorul uman; Dreptul se raportează permanent la prezenţa omului în 20

Vezi Popa, N., op.cit., p.42­48; Unii autori concept ca si cauza de determinare a reglementarii si factorul international, aratand in acest sens ca situatia i 22 Spre exemplu, Legea nr. 137/1995 privind protecţia mediului, republicată în M.Of. nr. 70/2000, modificată şi completată prin O 23 Astfel de măsuri au fost luate, spre exemplu, în China 24 Spre exemplu, Decretul nr. 770/1966 cu privire la întreruperea cursului sarcinii, publicat înB.Of. nr. 60/1966, abrogat prin D 21

15

societate, reglementând comportamentul acestuia în cadrul unor categorii diverse de raporturi sociale, modelând şi stimulând acele comportamente adecvate valorilor generale ale societăţii. Dreptul reprezintă un model cultural al cărui specific constă în propunerea (şi chiar impunerea) unui model de conduită considerată utilă din punct de vedere social. Dimensiunea umană se referă în primul rând, la drepturile fundamentale ale individului, drepturi care garantează egalitatea între oameni, posibilitatea manifestării nestingherite în temeiul demnităţii şi libertăţii. El creează, de asemenea, cadrul politic şi jurisdicţional în care omul să­şi poată valorifica interesele legitime. Pe de altă parte, instituţia răspunderii este astfel reglementată încât, pe lângă restabilirea ordinii de drept, să aibă în vedere şi omul, reintegrarea socială a celui ce a încălcat norma de drept. Dimensiunea umană a dreptului are în prezent tendinţa să se internaţionalizeze prin cooperarea statelor în materia drepturilor esenţiale ale omului.

5.Dreptul si statul 5.1.Consideratii generale despre stat Ca fenomen social complex statul este studiat din diverse perspective de către politologie, sociologie, filosofie, ştiinţe juridice, etc. Problematica statului întregeşte si interferează cu problematica juridică, cele două fenomene sociale ­ statul şi dreptul ­ fiind indisolubil legate25. Termenul de stat cunoaşte mai multe accepţiuni: ­statul este mai întîi puterea centrală prin opoziţie cu colectivităţile locale (regiuni, departamente, oraşe, etc.) ­statul desemnează de asemenea guvernanţii, pentru a­i diferenţia de guvernaţi, el evocă puterile publice în ansamblul lor, ca de pildă, în formularea "Statul este responsabil de menţinerea ordinii". In acest sens statul se distinge de societatea civilă ­ termen rezervat particularilor şi grupărilor private. ­statul desemnează o societate politică organizată (ex. statul francez, roman, chinez, etc.) Sintetic, statul poate fi definit ca o putere organizată asupra unei populaţii, 25

Această situaţie 1­a făcut pe M. Djuvara să afirme că "realitatea, desigur cea mai puternică şi cea mai interesantă în drept, Teoria generala a dreptului”, Bucuresti, 1930;

16

pe un anumit teritoriu26. 5.2.Elementele constitutive ale statului Trei elemente constitutive ale statului: puterea, populaţia, teritoriul sunt esenţiale pentru fiinţarea unui stat, insa elementul cel mai caracteristic îl reprezintă puterea de stat, denumită uneori mai mult sau mai puţin impropriu puterea politică, sau puterea publică. Teritoriul de stat este spaţiul geografic alcătuit din sol, subsol, ape şi coloana de aer de deasupra solului şi a apelor, asupra căruia un stat îşi exercită suveranitatea sa exclusivă. Se observă că, din punct de vedere juridic, accepţiunea de teritoriu este mult mai cuprinzătoare decât înţelesul geografic al acestui termen. Teritoriul capătă semnificaţia unui criteriu politic; statul îşi stabileşte legăturile cu cetăţenii, îşi structurează aparatul şi î­şi dimensionează suveranitatea în legătură cu un anumit teritoriu27. Prin populaţie se înţelege totalitatea persoanelor care locuiesc permanent pe teritoriul statului şi care sunt legate între ele printr­o cetăţenie comună. Legătura de cetăţenie este legătura juridică dintre populaţie şi puterea de stat. Pe teritoriul unui stat se mai pot afla persoane care nu fac parte din populaţia acelui stat şi anume: cetăţeni străini, persoane fără cetăţenie (apatrizi), persoane cu dublă cetăţenie. Puterea, ca atribut al statului, este identificată cu forţa, fiind, de altfel, denumită şi forţă publică sau putere de stat. Principalele trăsături ale puterii de stat sunt: ­puterea de stat este un fenomen legat de autoritate, care se caracterizează prin posibilitatea de a comanda, de a da ordine, şi obligaţia celui care le primeşte de a se supune acestei comenzi; ­puterea de stat este o putere politică; ­puterea de stat este o putere organizată, în sensul că ea se desprinde de persoana care o exercită; ­puterea de stat este o putere de comandă, ea instituie norme obligatorii, dispoziţii obligatorii, fie sub forma normelor generale, fie sub forma dispoziţiilor concrete; ­puterea de stat este unică, deţinând monopolul constrângerii, numai ea are puterea să folosească constrângerea, dispunând în acest sens de un aparat specializat; ­puterea de stat are vocaţia globalităţii; ea se aplică în societate asupra 26 27

F.Rigaux, ,,Introduction a la Science du Droit”, Bruxelles, 1974; Popa, N., op.cit., p 76;

17

tuturor aspectelor, în toate domeniile vieţii; ­puterea de stat este suverană; aceasta desemnează caracterul puterii de stat de a fi supremă în interiorul statului şi de a fi independentă în exterior în raport cu alte state. Suveranitatea constituie dreptul statului de a conduce societatea şi de a stabili raporturi cu alte state si are două aspecte, unul intern şi unul extern. Suveranitatea internă priveşte puterea de comandă a statului în interior şi se materializează în elaborarea unor norme cu caracter general­obligatoriu şi în urmărirea aplicării lor în practica socială. Nici o altă putere socială nu este superioară puterii statului, de aceea această latură a suveranităţii se mai numeşte şi supremaţia puterii de stat. Suveranitatea externă se referă la comportamentul statului în raporturile sale cu celelalte state. Statul îşi organizează relaţiile internaţionale fără nici un amestec din exterior, cu respectarea drepturilor suverane ale altor state şi ţinând seama de principiile dreptului internaţional. Ea mai este denumită şi independenţa sau neatârnarea puterii de stat. Exercitarea puterii de stat, organizarea acesteia aparţin statului; în planul activităţii statale are loc o separare a puterilor în putere legislativă, executivă şi judecătorească. Separaţia puterilor nu înseamnă lipsa de comunicare între ele sau instaurarea unei stări de independenţă absolută a acestora. Ele trebuie să fie distincte, dar să coopereze şi să se integreze armonios în sistemul social­politic de organizare socială. Or este tocmai rolul dreptului, prin fixarea cadrului legal de funcţionare a fiecărei puteri, să confere stabilitate şi siguranţă acestui sistem. Pentru realizarea funcţiilor sale, statul îşi fixează un sistem de instituţii care dau expresie concretă puterilor publice şi al căror mod de funcţionare, de repartizare a competenţelor şi de atribuire a unor prerogative specifice este conţinut în lege. Intre functiile statului putem distinge­functiile interne si functiile externe, intelese ca activitati fundamentale la realizarea carora participa intreg mecanismul de stat.In cadrul functiilor interne distingem functiile politico­juridica si social­economică28. 5.3.Forma statului Forma de stat este un concept complex ce desemnează modalităţile de organizare ale statului şi mai ales cum este organizată exercitarea puterii de stat. Forma de stat poate fi abordată din mai multe unghiuri, distingînd în cadrul acesteia structura de stat, forma de guvernămînt şi regimul politic. Structura de stat sau forma de organizare desemnează organizarea puterii de 28

A se vedea pe larg I.Deleanu, ,,Drept constitutional si institutii politice”, vol.I, Bucuresti, 1991, p.31

18

stat, exercitarea puterii prin intermediul organelor de stat, impartirea competentei intre ele. Sub acest aspect statul poate fi unitar (simplu) sau federativ (compus). Statul simplu (unitar) se caracterizează prin aceea că are o singură constituţie, un singur rînd de organe supreme care îşi exercită competenţele lor pe întreg teritoriul statului şi cu privire la întreaga populaţie, aceasta avînd o singură cetăţenie. Statul însuşi este subiect de drept internaţional participînd în această calitate la viaţa internaţională. Statul federativ (compus) este constituit din două sau mai multe state membre care în limitele şi în condiţiile stabilite prin constituţia federaţiei îşi transferă o parte dintre atributele lor suverane în favoarea statului compus şi dau astfel naştere unui nou stat, distinct de statele ce îl alcătuiesc29. Statele componente îşi păstrează însă identitatea şi cealaltă parte a atributelor lor suverane. Statul federativ este caracterizat prin: existenţa unei constituţii a federaţiei; o legislaţie comună a statelor federative; organe legiuitoare, administrative şi de justiţie la nivelul federaţiei; populaţia are două cetăţenii: cetăţenia statului federativ şi cetăţenia statului federat; sub rezerva respectării constituţiei statului federativ, fiecare stat federat are o ordine constituţională proprie şi o legislaţie proprie, etc. Forma de guvernămant, astfel cum a fost analizată încă din antichitate de către Aristotel are în vedere faptul dacă la conducerea statului se află o persoană ­ cazul monarhiei, ­ un număr restrans de persoane ­ oligarhia sau majoritatea cetăţenilor ­democraţia. Montesquieu, în epoca modernă a clasificat formele de guvernămînt în două categorii: monarhia şi republica. Forma monarhică este caracterizată prin existenţa unui şef de stat monarh sau împărat, sau cu o altă denumire, care deţine puterea pe viaţă şi o transmite ereditar. Republica se caracterizează prin faptul că şeful statului, care poartă denumirea de preşedinte este o persoană aleasă pe o perioadă limitată. Fiecare dintre aceste forme, fie monarhia, fie republica pot să aibă forme diferite de manifestare, democratice sau totalitare, despotice. Regimul politic este constituit din ansamblul instituţiilor, metodelor şi mijloacelor prin care se realizează puterea. Se pot distinge două tipuri de regimuri politice: regimul democratic şi regimul autoritar sau totalitar. Democraţia ca formă de guvernare şi tip de funcţionalitate a regimului politic se caracterizează prin caracteristici ca: puterea aparţine poporului, pluralism politic, se aplică principiul majorităţii, libertatea şi recunoaşterea opoziţiei, promovarea şi apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, etc. Regimurile opuse regimurilor democratice sînt regimurile dictatoriale (autoritare sau totalitare) în care statul se manifestă ca un organ dominator, el intervine în toate domeniile vieţii sociale caută să domine şi să dicteze totul. Aceste 29

Ibidem, p. 32­33;

19

regimuri nedemocratice nu recunosc pluralismul politic, dreptul la opoziţie, principiul separaţiei puterilor, ignoră în fapt drepturile şi libertăţile fundamentale, etc. 5.4.Corelatia stat­ drept Prezentarea sintetică a unor aspecte ale problematicii statului, care este dezvoltată şi de alte discipline de învăţămant, cît şi tratarea fenomenului juridic de pe poziţiile globale ale teoriei generale ale dreptului permit caracterizarea, în linii principale a corelaţiei stat ­drept. Statul edictează normele juridice care exprimă voinţa statală sau atribuie normelor sociale care aspiră la consacrarea prin drept juridicitatea, le validează, asigurând prin forţa sa coercitivă aplicarea lor. Fără garanţia forţei publice, a constrângerii statale, dreptul şi­ar pierde specificul şi eficacitatea în raport cu alte modalităţi de reglementare socială.Fără garanţia forţei publice, a constrîngerii statale, dreptul şi­ar pierde specificitatea şi eficacitatea sa în raport cu alte modalităţi de reglementare socială. Acţiunea normelor juridice în timp şi spaţiu, cît şi asupra persoanelor este reglată de voinţa statală care se pronunţă asupra intrării în vigoare a acestora, a menţinerii lor în cîmpul dreptului pozitiv, a modalităţilor de abrogare a relaţiilor complexe care se instituie faţă de populaţie şi teritoriul unui stat. Statul asigură organele, mecanismele, procedurile cu ajutorul cărora se întruchipează reacţia societăţii faţă de cei care încalcă normele juridice. In acelaşi timp, dreptul, vazut ca ansamblu de norme juridice, este un instrument indispensabil pentru puterea statală cînd aceasta doreşte să ia decizii obligatorii pentru cetăţenii unui stat. Prin norme juridice se stabilesc competenţele organelor statului, direcţiile principale de activitate, relaţiile între organele centrale şi locale, între diferitele entităţi statale, etc. Prin drept, puterea statală capătă oficialitate şi legitimitate, capacitatea de a­şi exercita prerogativele de conducere socială, de armonizare a intereselor diverse din societate, de soluţionare a conflictelor sociale, de promovare a siguranţei civice, a justiţiei sociale, cît şi a progresului social. 5.5.Statul de drept si trasaturile sale Statul de drept30 este rezultatul dezvoltării istorice a coexistenţei celor două fenomene sociale ­ statul şi dreptul, indisolubil şi organic legate unul de celălalt El 30

Cunoscut si sub denumirea de L'Etat du droit, Rechtsstaat sau Rule of Law în sistemul anglo­saxon;

20

reflecta coexistenţa celor două entităţi sociale distincte dar nedisociabile care sunt statul şi dreptul, a raporturilor lor reciproce manifestate ca relaţii dintre putere şi normativitate ­ prima cu tendenţialitate spre dominare şi supunere, cealaltă cu cea de frînare şi ordonare. Concepţiile cu privire la Statul de drept îşi au sorgintea în lupta împotriva arbitrariului, privilegiilor şi dependenţei personale din feudalism, pentru înlocuirea lor cu principiile legalităţii, egalităţii, libertăţii şi proprietăţii, valori ce ofereau camp de afirmare largă a individului, eliberat de sub dominaţia puteri31. Statul de drept poate fi înţeles ca un concept politico­juridic ce defineşte o formă a regimului democratic de guvernămant din perspectiva raporturilor dintre stat şi drept, dintre putere şi lege prin asigurarea domniei legii şi drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului în exercitarea puterii. Statul de drept are urmatoarele caracteristici: ­ presupune democratismul puterii manifestat prin suveranitatea poporului care îşi exercită suveranitatea prin sistemul electoral bazat pe vot universal egal, direct şi secret, alegeri libere prin care se instituie Parlamentul care îşi exercită atribuţiile sale de legiferare şi de control asupra executivului; ­ pluralism politic, libertatea competiţiei politice, a dreptului la opoziţie; ­ constituie o replică socială faţă de abuzul de putere şi o soluţie pentru împiedicarea acestuia; ­ cere o ordine de drept în care locul suprem îl ocupă Constituţia, existînd obligaţia tuturor, a organelor de stat, a organismelor sociale şi a cetăţenilor să se supună legii. In cadrul acestei ordini de drept, legalitatea ­ ca respectare a normelor juridice, a principiilor şi procedurilor prevăzute de lege se întemeiază pe legitimitate, pe respectul drepturilor libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor la nivelul standardelor internaţionale; ­solicită separaţia puterilor în stat, limitarea puterilor prin drept, independenţa judecătorilor, posibilitatea fiecărui cetăţean de a se adresa justiţiei în cazul în care i se încalcă drepturile legitime de către un organ de stat sau de către un organism social sau alt cetăţean; ­guvernarea se exercita în numele majorităţii prin respectarea drepturilor minorităţii, a egalităţii în faţa legii pentru toţi cetăţenii, fără nici o deosebire; ­nu se poate realiza fără respectarea libertăţilor economiei de piaţă, a proprietăţii private şi a egalităţii şanselor, statul de drept presupunand şi protecţia socială a categoriilor defavorizate; 31

Pentru dezvoltare a se vedea I.Ceterchi,M.Lubrici, ,,Teoria generala a statului si dreptului”, Bucuresti, 1983,p.2 si urm.;

21

­presupune libertatea presei, a tuturor mijloacelor mass­media, a dreptului­ de asociere, a existenţei societăţii civile ­ ca una din modalităţiile importante de a împiedica abuzul puterii statale; ­are drept corolar respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale aşa cum acestea sunt prevăzute în documentele internaţionale; Capitolul III Principiile dreptului

1.Notiune, importanta, clasificare Dreptul unei societăţi, ca ansamblu de norme juridice în vigoare la un moment dat, este format din numeroase reguli ce reglementează cele mai variate raporturi sociale. Cu toată diversitatea normelor şi raporturilor juridice, sistemul de drept dispune de anumite reguli fundamentale sau idei ori principii călăuzitoare, esenţiale, care stau la baza majorităţii normelor şi a ramurilor de drept în care acestea sunt constituite. Principiile fundamentale ale dreptului sunt tocmai acele reguli de bază ce stau la temelia sistemului de drept al unei societăţi şi se regăsesc, în mod specific, în ramurile juridice care compun dreptul precum şi în normele juridice care alcătuiesc acele ramuri. Principiile fundamentale se desprind din normele juridice. Unele din ele, cum este cel al legalităţii, se întâlnesc în toate ramurile de drept, altele însă se regăsesc doar la nivelul unora, cum este cazul principiului separaţiei puterilor în stat (dreptul constituţional, administrativ, procesual penal şi procesual civil), indiferent de mărimea sferei de aplicabilitate constituindu­se şi ca principii generale ale respectivelor ramuri de drept. La rândul lor şi ramurile de drept au şi ele principii proprii (de exemplu, publicitatea dezbaterii judiciare în procesul civil şi în procesul penal) cu o aplicabilitate limitată şi deosebit de specifică. Principiile de drept pot fi formulate direct prin norme ca,de exemplu, principiul egalităţii juridice a cetăţenilor în faţa legii formulat în dreptul constituţional, în vreme ce altele se deduc din interpretarea unor norme juridice, ca, de exemplu, principiul revocabilităţii (a desfiinţării unilaterale de către autoritatea de stat) a actelor administrative, cunoscut în dreptul adminstrativ. In cadrul acestor principii un loc important îl ocupă principiile dreptului constituţional care prin valoarea şi forţa lor juridică se impun şi celorlalte ramuri de drept ca reguli orientative. Principiile de drept deşi călăuzesc în cele mai multe cazuri procesul de 22

edificare a actelor normative nu apar din afara dreptului, nefiind prestabilite, ele reflectând anumite interese generale ale societăţii exprimate prin voinţa de stat. De aici şi concluzia finală că ele nu sint imuabile ci evoluează odată cu schimbările juridice determinate de mutaţiile social­economice intervenite. Cunoaşterea principiilor are o importanţă32 deosebită în procesul de elaborare a dreptului asigurând unitatea şi coerenţa acestuia, respectiv a normelor şi actelor de reglementare, ca şi în aplicarea dreptului, inclusiv în interpretarea acestuia, mai ales atunci când lipsind reglementări detaliate ori existând lacune legislative, se recurge la ele pentru rezolvarea unei mari diversităţi de situaţii date spre soluţionarea organelor de stat. In literatura juridică română actuală nu există o deplină unitate în ceea ce priveşte numărul, denumirea (formularea) şi conţinutul principiilor fundamentale ale dreptului. Existenţa principiilor dreptului este astăzi recunoscută în ştiinţa juridică chiar dacă sînt diferenţieri cu privire la denumirea sau clasificarea lor. Uneori se face referire la ele în practica legislativă. Spre exemplu Charta Organizaţiei Naţiunilor Unite menţionează ca sursă a dreptului "principiile generale ale dreptului recunoscute de naţiunile civilizate", iar Codul civil italian recomandă judecătorului de a statua, în absenţa unor texte, ,,în lumina principiilor generale ale dreptului”. Din punct de vedere al conţinutului, principiile pot fi de inspiraţie filosofică, politică, socială (principiul separaţiei puterilor, principiul pluralismului politic) sau să aibă un caracter preponderent sau chiar exclusiv juridic (principiul legalităţii, principiul autorităţii lucrului judecat, etc.). Principiile de drept se clasifică în principii generale ale dreptului, principii fundamentale de ramură şi principii ale unor instituţii ale dreptului.

2.Principiile generale ale dreptului 2.1. Principiul asigurării bazelor legale de funcţionare a statului Acest principiu reprezintă premisa existenţei statului de drept. Caracteristica fundamentală a statului de drept o constituie, astfel, cucerirea pe cale legală a puterii şi apoi exercitarea sa în conformitate cu cerinţele legalităţii. În statul de drept întinderea puterii trebuie să fie compensată de scurtimea duratei sale, izvorul oricărei puteri politice sau civile trebuie să fie voinţa suverană a poporului, iar aceasta trebuie să­şi găsească formule juridice potrivite de exprimare, astfel încât puterea poporului să poată funcţiona în mod real ca o 32

Cu privire la importanta teroretica si parctica a studierii principiilor dreptului a se vedea si N.Popa, op.cit.,p.95;

23

democraţie. Guvernarea prin drept în cadrul statului de drept îşi are determinaţiile sale calitative în raport de ansamblul condiţiilor interne şi internaţionale specifice într­o etapă dată. 2.2. Principiul libertăţii Principiul libertăţii se referă la persoana umană şi este cosubstanţial acesteia; el are în vedere, bineînţeles, persoana umană considerată liberă. El este sursa tuturor drepturilor individuale consemnate, în cadrul tuturor statelor, în acte juridice fundamentale, cum sunt constituţiile. Libertatea este una singură, dar căile sale de manifestare sunt numeroase: libertatea religioasă, libertatea cuvântului, libertatea presei, etc. Aceste forme de exprimare a libertăţii au un corespondent în diversele drepturi ale individului prevăzute în constituţii şi apărate în reglementările legale subsecvente constituţiei. Dreptul nu vizează însă decât o libertate­relaţie, deci o libertate limitată şi de aici contradicţia de netrecut între caracterul etern al libertăţii fiinţei umane şi regulile de circumstanţă ale dreptului pozitiv. Principiul libertăţii umane rămâne un ideal dupa care se ghidează toate preceptele dreptului pozitiv. Limitarea libertăţilor în societate nu poate depăşi totuşi un anumit prag, pentru că nu este permisă de sentimentul libertăţii individuale, concepută în sensul său absolut. Atunci când se atentează la libertate, societatea în ansamblul său acţionează ca un individ. Constituţiile au tocmai rolul de a limita cât mai mult efectele dreptului pozitiv în raport cu libertatea considerată ca principiu suprem. Ele asigură existenţa libertăţilor într­o societate dată, pornind de la ideea că libertatea unui individ încetează acolo unde începe libertatea celorlalţi. În planul realizării efective a libertăţii sociale, rolul dreptului se materializează în îngrădirea unor grupuri de a nega altora ceea ce lor nu le place, în neutralizarea acelei suspiciuni difuze a autorităţilor politice faţă de grupările non­conformiste şi înlăturarea tuturor barierelor şi a discriminărilor ce persistă în calea asigurării şanselor de manifestare şi progres pentru toţi oamenii. 2.3. Principiul echităţii şi justiţiei Principiul echităţii şi justiţiei are un sens preponderent social, el reglând raporturile dintre oameni prin realizarea unui anumit echilibru între interesele individuale şi cele comune. Cuvântul “echitate” vine de la latinescul “aequitas” care înseamnă potrivire, dreptate, cumpătare, nepărtinire. La romani cuvântul “aequitas” capătă sens apropiat dreptului. În general la jurisconsulţii Romei ”aequitas” apare ca scop şi

24

ideal al dreptului, Celsus definind dreptul ca “ars boni et aequi”33. Acţiunea principiului echităţii priveşte atât activitatea leguitorului, cât şi activitatea de interpretare şi aplicare a dreptului. Justiţia vizează relaţiile externe dintre oameni, deosebindu­se de o morală internă ce caracterizează individualitatea umană. Ea reprezintă acea stare ideală a societăţii, realizabilă prin asigurarea pentru fiecare individ în parte şi pentru toţi împreună a satisfacerii drepturilor şi intereselor lor legitime. Prin finalitatea sa, justiţia se situează printre principalii factori de consolidare a celor mai importante relaţii sociale, întrucât ea întruchipează virtutea morală fundamentală menită a asigura armonia şi pacea socială. 2.4. Principiul egalităţii Principiul egalităţii este subordonat pricipiului justiţiei, aceasta din urmă înglobând în sine toate celelalte principii care conduc la coeziunea socială. În “Declaraţia Universală a Drepturilor Omului” principiul egalităţii este aşezat lângă acela al libertăţii, pentru că “nu poate exista egalitate decât între oameni liberi şi nici libertate decât între oameni a căror egalitate este consfinţită juridic”34. Principiul juridic al egalităţii presupune tratarea tuturor oamenilor în mod egal, ceea ce înseamnă că în situaţii conflictuale soluţionarea juridică a acestora nu trebuie să fie discriminatorie. Dacă nu avem în vedere acest aspect şi considerăm că egalitatea presupune egalitate de avere sau nivelare a conştiinţelor, vom observa că principiul egalităţii va duce la distrugerea coeziunii sociale şi, în loc să aducă dreptate, el poate degenera în acte de injustiţie sociale35. Jean Jacques Rousseau afirmă că “forţa lucrurilor tinde întotdeauna să distrugă egalitatea, trebuie ca forţa legilor să tindă s­o menţină”36. De aici rezultatul că nimeni nu este mai presus de lege; supunerea tuturor în faţa legii este un principiu fundamental, care îşi găseşte expresia în egalitate şi libertate. 2.5. Principiul responsabilităţii Responsabilitatea este un fenomen social, ea exprimă un act de angajare a individului în procesul integrării sociale. Înţeleasă ca dimensiune a agentului ce reglementează întregul său comportament, responsabilitatea nu poate fi redusă doar la nivel moral (aşa cum s­a susţinut la un moment dat), ci există o corelaţie a tuturor formelor de responsabilitate (morală, politică, juridică). Dreptul nu trebuie privit şi apreciat doar prin responsabilităţile pe care le are 33

Arta binelui şi echităţii” (n.a.); Popa, N., op.cit., p.97; 35 Dogaru, I., Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., op.cit., p.81; 36 Rousseau, J.J., Contractul social, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, p.157; 34

25

de a interveni “post festum”, moment în care sancţiunea se impune; el are posibilitatea ca, prin conţinutul prescripţiilor sale, să contribuie la fundamentarea unei atitudini culturale a individului faţă de lege, atitudine ce presupune grija asumată faţă de integritatea valorilor sociale apărate pe cale legală (implicând deci fenomenul responsabilităţii)37. Principiul responsabilităţii, legat de principiul libertăţii, este un principiu fundamental al dreptului deoarece rezultă nemijlocit din voinţa liberă care este temeiul dreptului; “toate determinările dreptului sunt determinaţii ale voinţei, începând cu proprietatea, schimbul, faptele ilicite şi terminând cu societatea civilă şi statul”38. Principiul responsabilităţii se va găsi la toate nivelurile activităţii juridice. Viaţa în societate, din punct de vedere juridic, înseamnă acceptarea coexistenţei voinţei mele libere cu alte voinţe libere. Încălcarea acestui precept conduce la răspundere.

3.Principiile fundamentale de ramura Principiile generale ale dreptului nu există în mod abstract, ci au legătură cu reglementările din ramurile de drept, constituie fundamentul principiilor de ramură. Asadar alături de principiile generale se disting anumite principii proprii uneia sau catorva ramuri de drept, fiind înscrise în coduri sau alte legi. Fiecare disciplină juridică de ramură studiază principiile ramurii de drept respective.Evident că frontiera între principiile fundamentale, generale sau constituţionale şi cele de ramură este elastică, penetrabilă în sensul că se întrepătrund, se completează şi sprijină reciproc. Pot fi amintite în această categorie a principiilor de ramura: a.Principii specifice dreptului civil ­principiul proprietăţii; ­principiul egalităţii în faţa legii civile; ­principiul îmbinării intereselor individuale cu cele generale; ­principiul ocrotirii drepturilor subiective civile şi al garantării lor. b.Principii specifice dreptului penal ­principiul reacţiei sociale împotriva infracţiunilor; ­principiul legalităţii, incriminării şi pedepsei; ­principiul umanitar; 37 38

Popa, N., op.cit., p.82; Dogaru, I., Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., op.cit., p.82;

26

c.Principii specifice dreptului procesual civil39 ­ principiul legalitatii; ­ principiul exercitarii drepturilor procesuale cu buna credinta; ­principiul dreptului la aparare; ­principiul contradictorialitatii; ­principiul oralitatii; ­principiul nemijlocirii si al publicitatii; ­principiul continuitatii; d.Principii specifice dreptului international public ­principiul respectării tratatelor "pacta sunt servanda"; ­principiul bunei vecinătăţi; ­principiul soluţionării diferendelor internaţionale pe cale paşnică a negocierilor; ­principiul reciprocităţii, etc;

4.Principii specifice unor institutii de drept Fiecare instituţie juridică (privită ca un grup de norme juridice care reglementeză o anumită relaţie socială) poate fi caracterizată prin acţiunea unor principii proprii, concordante cu cele ale ramurii de drept şi în dezvoltarea acestora. Acţiunea lor este circumscrisă la una, două sau mai multe instituţii juridice aparţinând unei ramuri de drept. Raportându­ne la ramura dreptului civil, putem cita cu titlu de exemplu: principiile efectelor actelor juridice civile, principiile efectelor nulitatii; În urma analizării principiilor se impun câteva concluzii. În primul rând, o bună cunoaştere a unui sistem juridic nu poate să nu pornească de la examinarea modului în care principiile sunt reflectate în acel sistem. De asemenea, în contextul marilor transformări economice care au loc în prezent, principiile dreptului apar şi ca supape care asigură deschiderea sistemului dreptului, legătura sa cu realitatea; în perioade de transformări profunde, principiile generale trec pe primul plan. Capitolul IV Functiile dreptului40 39

Noul cod de procedura civila enumera in mod expres o serie de principii ce guverneaza procesul civil, printre care si cele enu 40 Preluare dupa N.Popa, op.cit.,p.104­108;

27

1.Notiunea de functie a dreptului Scopul social al dreptului (finalitatea sa socială) este binele comun, realizat prin regularizarea raporturilor sociale, canalizarea activităţii oamenilor în cadrul unor relaţii de interes major, în conformitate cu o voinţă generală.Elementele formale ale binelui comun sunt: ordinea socială şi justiţia. Ordinea socială nu poate fi negată, ea creează individului necesitatea fundamentală, de care depinde chiar existenţa sa, necesitatea de a trăi în ordine. Justiţia reprezintă elementul dinamic al binelui comun, ea face ca ordinea să fie acceptată şi, la rândul său, ordinea face ca justiţia să fie dorită. Cu alte cuvinte, ordinea este “justiţia solidificată”41. Funcţiile dreptului (de la latinscul “functio” ce înseamnă “muncă”, “deprindere”, dar şi “aducere la îndeplinire”) sunt subordonate scopului social al dreptului. Aceste funcţii pot fi definite ca “acele direcţii (orientări) fundamentale ale acţiunii mecanismului juridic, la îndeplinirea cărora participă întregul sistem al dreptului (ramurile, instituţiile, normele dreptului, precum şi instanţele sociale special abilitate cu atribuţii în domeniul realizării dreptului)”42. Problematica funcţiilor dreptului a fost tratată în mod diferit, de pe poziţiile considerării dreptului ca un element indispensabil al echilibrului social şi al asigurării coexistenţei libertăţilor în societate43.

2.Prezentarea functiilor dreptului a) Funcţia de instituţionalizare sau formalizarea juridică a organizării social­politice Dreptul cuprinde în sfera sa un domeniu vast, cel al organizării sociale, asigurând cadrul de funcţionare legală a acestuia. Ne referim aici la organizarea şi funcţionarea puterilor publice, instituţiilor politice fundamentale, la mecanismul raporturilor ce se nasc în procesul conducerii politice. b) Funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale societăţii Dreptul, ca instrument al controlului social, previne dezorganizarea, defineşte cadrul general de desfăşurare a proceselor sociale, garantând astfel ordinea constituţională. El stabileşte principiile de bază ale convieţuirii sociale prin sistemul său de norme, instituţii şi sancţiuni formalizate, prevenind manifestarea 41

Dogaru, I., Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., op.cit., p. 63; Popa, N., op.cit., p. 104; 43 Popa, N., op.cit., p. 104; 42

28

unor excese individuale sau sancţionându­le dacă este cazul. Norma de drept este o cale pentru realizarea unor valori ocrotite de lege. c)Funcţia de conducere a societăţii Actul normativ este un act de conducere socială, legea, în forma ei cea mai generală, fiind forma universală de exprimare a dezideratelor sociale majore. În primul rând, mobilurile ce pun în mişcare activitatea legiuitorului sunt esenţialmente legate de nevoile reale ale societăţii, de practica raporturilor interumane; dreptul este astfel determinat de scopuri ce se impun acţiunii. În al doilea rând, ca efect al aplicării normelor de drept, se produce o modificare a realităţii sociale prin aceea că dreptul oferă o formă specifică de manifestare a raporturilor sociale, forma raporturilor juridice, cu toate consecinţele ce derivă de aici. d)Funcţia normativă Dreptul nu este un scop în sine, el este destinat să asigure subordonarea acţiunilor individuale faţă de o conduită tip. Nici un proces de evoluţie, adaptare sau integrare în societate nu se poate desfăşura haotic, ci într­un cadru reglementat, normat; dreptul are o poziţie specifică în ansamblul celorlalte forme normative, deoarece acoperă cele mai importante relaţii sociale şi astfel ne apare şi ca un mijloc eficace de organizare şi conducere socială. Capitolul V Sistemul dreptului

1.Notiunea si conceptul sistemului dreptului Normele juridice, oricît ar fi de deosebite prin conţinut sunt foarte strans legate între ele, alcătuind un tot unitar. Ele formează un ansamblu coerent, logic, constituindu­se într­un sistem, nefiind o îngrămădire de piese detaşate ci, dimpotrivă se asamblează în mod organic. Caracteristica de sistem a dreptului indică faptul că ansamblul normelor juridice cuprinde relaţii fundamentale, structurale, de principiu pentru normativitatea juridică, are o coerenţă internă care îi asigură funcţionalitate, aplicabilitate, exprimă interdependenţe între normele juridice, formează un tot care nu se reduce la părţile sale componente. Dreptul unui stat nu se înfăţişează ca o sumă artimetică dată de totalitatea normelor juridice, ci ca un ansamblu al acestora, organizate, structurate într­un 29

sistem pe baza anumitor principii, urmărind o anumită finalitate. Studierea sistemului dreptului are o mare importanţă teoretică şi practică. Cunoaşterea sistemului dreptului ajută organele de stat în procesul de elaborare şi perfecţionare a dreptului pentru a descoperi şi completa anumite lacune ale dreptului pozitiv, pentru eliminarea reglementărilor perimate şi asigurarea concordanţei şi armoniei între normele juridice. Sistemul dreptului stă la baza sistematizării legislaţiei în ambele forme: încorporare şi codificare. Cunoaşterea sistemului dreptului contribuie, totodată, la perfecţionarea aplicării şi interpretării dreptului atrăgînd atenţia asupra legăturilor şi interdependenţelor dintre diferitele norme şi instituţii juridice. De asemenea, abordarea sistemică a dreptului serveşte unor scopuri didactice şi ştiinţifice, ea stă la baza clasificării ştiinţelor juridice şi sugerează noi piste pentru cercetarea juridică.

2.Componentele de sistem ale dreptului O problemă fundamentală pentru analiza sistemului dreptului este aceea a stabilirii criteriilor în raport cu care se configurează diversele componente de sistem ale dreptului. Astfel, majoritatea autorilor, plecînd de la obiectul reglementării juridice şi metoda de reglementare în calitate de criterii principale, operează cu distincţia ramuri de drept şi instituţii juridice. Se susţine că împărţirea pe ramuri de drept trebuie să pornească de la obiectul reglementării juridice ca un criteriu fundamental. Caracterul distinct şi unitar, trăsăturile specifice ale relaţiilor sociale dintr­un anumit domeniu sau sector de activitate fac necesar şi posibil, ca ele să fie reglementate de o categorie aparte de norme. Astfel, de exemplu, relaţiile sociale din domeniul activităţii represive a statului împotriva actelor antisociale de natură penală, relaţiile patrimoniale, de muncă etc. Prin metoda de reglementare se are în vedere modul în care statul acţionează asupra unor relaţii sociale. Astfel, se pot distinge: metoda egalităţii juridice a subiectelor, metoda autoritară, metoda reglementării autonome ş.a. Aceeaşi metodă poate fi folosită de mai multe ramuri de drept, după cum aceeaşi ramură de drept poate folosi mai multe metode.De exemplu, dreptului civil îi este specifică în general, metoda egalităţii juridice a subiectelor; în acelaşi timp însă numeroase norme de drept civil au un caracter categoric, imperativ. Se consideră că obiectul reglementării (specificul relaţiilor sociale) reprezintă criteriul obiectiv de formare a ramurii de drept iar metoda, criteriul subiectiv, determinat de voinţa legiuitorului, respectiv interesul forţei politice aflate la conducerea societăţii. Prin îmbinarea acestor două criterii se explică de ce 30

în unele cazuri relaţiile sociale de acelaşi tip sunt reglementate de ramuri de drept distincte sau de ce aceeaşi metodă de reglementare, se foloseşte de către mai multe ramuri de drept, ori de ce în cadrul aceleaşi ramuri de drept se folosesc mai multe metode. Ramura de drept este definită ca un ansamblu distinct de norme juridice, legate organic între ele, care reglementează relaţii sociale ce au acelaşi specific, folosesc aceeaşi metodă sau acelaşi complex de metode. Ramurile de drept nu sunt izolate unele de altele, ci se găsesc într­o stransă interdependenţă. Ramura de drept reprezintă unitatea mai multor instituţii juridice legate strans între ele prin obiectul lor, şi prin anumite principii şi metode comune. Instituţia juridică cuprinde normele juridice care reglementează o anumită grupă unitară de relaţii sociale, instaurînd astfel o categorie aparte de raporturi juridice. Complexitatea ramurilor de drept se manifestă şi prin faptul că în cadrul unora dintre ele mai multe instituţii juridice se pot grupa ca o subramură care poate face obiectul unei reglementări juridice distincte în formă de cod, regulament, etc. Aşa de exemplu, dreptul maritim, ca subramură a dreptului civil, care grupează totalitatea normelor juridice ce reglementează relaţiile sociale din domeniul transportului maritim.Principalul izvor al acestei subramuri este Codul maritim.Alt exemplu, în cadrul dreptului penal, în afară de Codul Penal, este în vigoare în unele ţări şi un cod al justiţiei militare, care reglementează o categorie aparte de infracţiuni săvîrşite, în primul rand de militari, în legătură cu activitatea lor. Complexitatea dreptului, abordarea sa sistemică, a condus şi la alte distincţii care să releve mai pregnant unitatea conceptuală a dreptului, interdependenţele sale de sistem, relaţiile de interferenţă cît şi variatele configuraţii ale ansamblului de norme juridice. Astfel, de exemplu, în acest sens se disting în mod succesiv categorii juridice, instituţii juridice şi ordini juridice44.

3.Ramurile de drept In sistemul dreptului roman distingem ca ramuri de drept, ramurile corespunzătoare diviziunii în drept public şi drept privat. In dreptul public intră dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul penal, dreptul procesual (penal şi civil), dreptul internaţional public iar în dreptul privat, dreptul civil, dreptul comercial, dreptul internaţional, privat etc45. Se constată în prezent tendinţa de reaşezare cat şi de apariţie unoг ramuri 44

Pentru analiza acestora a se vedea I.Ceterchi, I,Craiovan, op. cit.,p.78; Unii autori contureaza si existent unei ramuri de drept mixte in categoria careia ar intra dreptul familiei, dreptul muncii, 45

31

juridice noi, ca urmare a nevoilor de dezvoltare a societăţii contemporane (ex. drept comunitar). Aspecte referitoare la obiectul unor ramuri de drept:

Dreptul constituţional cuprinde totalitatea normelor juridice ce stabilesc principiile fundamentale ale structurii social­economice şi ale organizării de stat, sistemul, principiile de organizare şi de funcţionare ale organelor statului, precum şi drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor.Raporturile de drept constituţional sînt raporturi sociale care apar în procesul organizării şi exercitării puterii de stat. Astfel de raporturi sunt cele dintre diferitele organe ale puterii de stat, dintre organele puterii şi cetăţeni, raporturile­dintre stat şi cetăţeni, al căror conţinut îl constituie drepturile şi obligaţiile cetăţenilor. Principalul izvor al dreptului constituţional îl formează Constituţia. Normele dreptului constituţional pot fi cuprinse, de asemenea, în alte legi sau în decrete cu putere de lege. Dreptul administrativ cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile sociale ce formează obiectul administraţiei de stat. El se referă la organizarea organelor administraţiei de stat, la raporturile lor reciproce şi cu alte organe de stat, precum şi la modalităţile de exercitare a competenţei cu care sunt înzestrate organele administraţiei de stat. In raporturile juridice administrative, ca şi în cele de drept constituţional, părţile ­sau una din ele ­ apar ca purtători de drepturi şi obligaţii şi, totodată, ca titulari ai puterii. în raporturile juridice ale dreptului administrativ întotdeauna o parte este un organ al administraţiei de stat. Metoda reglementării raporturilor de către normele dreptului administrativ are un caracter imperativ.Raporturile juridice administrative se nasc deci între diferite organe ale administraţiei de stat, pe de o parte şi organizaţii sau cetăţeni pe de alta parte.Raporturile de drept administrativ, pot să apară numai din iniţiativa unei părţi, fără consimţămîntul celeilalte părţi. Violarea normei juridice administrative atrage după sine răspunderea autorului, iar sancţiunea este de regulă o sancţiune administrativă. Dreptul financiar cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează activitatea financiară a organelor de stat, întocmirea bugetului, perceperea impozitelor stabilite, modul de cheltuire a mijloacelor băneşti ale statului, creditul, asigurările etc. Dreptul civil cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile patrimoniale în care părţile se află pe poziţii de egalitate juridică. De asemenea, dreptul civil include şi norme juridice care reglementează relaţiile sociale nepatrimoniale în care se manifestă individualitatea persoanei, cum ar fi numele, domiciliul, starea civilă etc. Spre deosebire de relaţiile de drept constituţional şi administrativ, unde cel puţin una din părţi se manifestă ca titular al 32

puterii, în raporturile juridice de drept civil părţile apar ca subiecte egale. Relaţiile de muncă, de familie, funciare, ca şi altele, chiar dacă au caracter patrimonial, nu intră în sfera dreptului civil. Dreptul muncii cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile sociale de muncă. Relaţiile din acest domeniu apar în legătură cu folosirea dreptului la muncă, condiţiile muncii, ale salarizării, angajării, concedierii, în legătură cu drepturile salariaţilor.De asemenea, dreptul muncii cuprinde şi normele juridice privind organizarea muncii, pregătirea profesională, protecţia muncii, jurisdicţia muncii şi altele. Dreptul familiei. Familia include relaţiile dintre soţi, dintre copii şi părinţi. Aici întîlnim relaţii de diferite categorii: morale, patrimoniale, etc.Reglementarea acestui complex de relaţii sociale, care se formează în legătură cu familia şi în cadrul familiei, se face de un ansamblu de norme juridice ce se grupează în cadrul dreptului familiei, ca ramură distinctă de drept. Raporturile juridice de familie cuprind raporturile de căsătorie, de rudenie, şi filiaţie, raporturi în legătură cu înfierea, cu ocrotirea celor lipsiţi de capacitate sau cu capacitate restransă, cat şi a altor persoane. Dreptul penal cuprinde totalitatea normelor juridice care stabilesc în conformitate cu interesele societăţii, ce fapte sunt considerate infracţiuni şi care este măsura pedepsei pe care trebuie să o aplice justiţia, celor care s­au făcut vinovaţi de săvîrşirea acestor fapte socialmente periculoase prevăzute de legea penală. Dreptul procesual penal cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează activitatea organelor de urmărire penală şi a justiţiei în judecarea cauzelor penale, pentru descoperirea infracţiunilor şi a infractorilor şi pedepsirea lor, norme care reglementează raporturile acestor organe cu cetăţenii asupra cărora se răsfrange activitatea lor. Dreptul procesual civil cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează ordinea dezbaterii şi rezolvării de către justiţie a cauzelor civile, precum şi îndeplinirea hotărarilor judecătoreşti în aceste cauze. Scopul dreptului procesual civil este de a asigura o rezolvare rapidă şi justă a cauzelor civile, dand posibilitatea persoanelor ale căror drepturi au fost încălcate să obţină realizarea lor în fapt, cu ajutorul puterii statale. Dreptul internaţional are o situaţie specială el neintrînd în sistemul intern de drept al vreunui stat. Acesta nu reprezintă voinţa unui singur stat, ci a mai multor state. Dreptul internaţional este definit ca totalitatea normelor care se creează prin acordul dintre state, suverane şi egale în drepturi, care exprimă voinţele concordante ale acestor state, reglementează relaţiile dintre ele, aceste norme fiind asigurate în caz de necesitate prin constrangere exercitată de către state individual sau colectiv.Subiectele dreptului internaţional sînt statele, iar în anumite condiţii 33

naţiunile care luptă pentru independenţă şi se găsesc în faza de constituire a statului lor naţional. Normele dreptului internaţional, avînd un caracter consensual se creează prin colaborarea dintre state (tratate, pacte, etc) în cadrul cărora statele îşi asumă obligaţii şi dobandesc anumite drepturi, unele faţă de altele. Numeroase norme de drept internaţional s­au format, de asemenea pe cale cutumiară. In afară de dreptul internaţional public, există însă şi un drept internaţional privat. Acesta cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează situaţia juridică civilă sau procesual civilă a persoanelor fizice şi juridice străine. El reglementează o categorie specială de raporturi civile, care apar în condiţiile relaţiilor economice dintre state, normele sale fiind exprimate parte în dreptul intern, parte în tratatele internaţionale sau cutumele internaţionale. Capitolul VI Norma juridica

1.Sistemul normelor din societate In afară de normele juridice, asupra relaţiilor sociale, asupra conduitei oamenilor acţionează o mare varietate de norme, în cele mai variate forme şi modalităţi. Acţiunea dreptului asupra relaţiilor sociale are loc în cadrul unui sistem de reglementare compus dintr­o multitudine de norme (reguli) sociale. Acţiunea de reglementare se realizează concomitent printr­o împletire şi interacţiune a diferitelor categorii de norme. Pentru o mai precisă delimitare şi înţelegere a reglementării juridice a relaţiilor sociale este necesară cunoaşterea, fie şi mai generală, a acţiunii şi a altor norme, a reglementărilor de natură extrajuridică. 1.1.Norme tehnice si norme sociale Termenul de "normă" este o categorie generală folosită de diferite ştiinţe, inclusiv ştiinţele sociale (juridice, economice, politice, sociologice). De la început trebuie să facem o distincţie între "normele sociale" şi "normele tehnice". Norma socială este, în terminologie sociologică, o regulă sau standard de comportament impartăşită de două sau mai multe persoane cu privire la conduita ce trebuie considerată ca social acceptabilă. Normele sociale privesc deci raporturile dintre oameni şi sunt o creaţie a acestora, o expresie de voinţă a oamenilor. Normele tehnice au în vedere cerinţele comportamentului uman faţă de natură, exprimate de legile naturale. Intemeiate pe legile naturii ele au un caracter obiectiv, nu depind de voinţa omului. Omul nu le poate schimba, însă poate şi chiar 34

trebuie să le cunoască pentru a putea să le folosească şi să le instrumenteze în mod corect cand foloseşte un obiect din natură (bunăoară, prelucrarea pămîntului în conformitate cu normele agrozootehnice, sau o maşină ori utilaj care funcţionează după anumite norme). Normele de folosire ale unei maşini, ale unui utilaj sau agregat tehnic, sunt norme tehnice care trebuie cunoscute şi aplicate. în ipoteza că nu se respectă aceste norme tehnice, nici tehnologic nu se poate obţine rezultatul dorit. In societatea modernă, industrializată, tehnologizată şi computerizată, folosirea şi respectarea acestor norme cu mare cuprindere este foarte importantă pentru ca activitatea umană să se poată desfăşura normal şi cu un randament deosebit. De aceea, multe norme tehnice sau tehnologice au devenit obiect de reglementare juridică (cum sînt cele din domeniul ecologic, al circulaţiei, al transportului şi telecomunicaţiilor) devenind, prin aceasta şi norme sociale juridice. Normele sociale sunt create de oameni şi stabilesc conduita oamenilor în cele mai diferite domenii ale vieţii sociale, varietatea lor fiind condiţionată pe de o parte, de varietatea relaţiilor sociale pe care le reglementează ­ economice, politice, de familie, etc. ¬iar pe de altă parte, de modul prin care voinţa şi interesele exprimate în ele sunt aduse la îndeplinire, cu alte cuvinte, consecinţele nerespectării lor (existenţa unor sancţiuni). Existenţa normelor sociale este obiectiv necesară, nici o societate neputandu­se lipsi de ele, fiind de neinchipuit o societate anomică, adică fără norme de comportare. Pe măsura evoluţiei şi dezvoltării societăţii creşte şi se diversifică sistemul normelor sociale. Rolul acestora şi în mod special a celor juridice creşte deosebit de mult în societatea contemporană în care intervenţia tot mai amplă în orientarea şi conducerea proceselor sociale, necesită reglementări corespunzătoare. Teoreticienii dreptului au făcut diferite clasificări ale normelor sociale, pornind de la anumite criterii cum ar fi: obiectul, sfera de cuprindere, autorul, sancţiunea. Se disting din punct de vedere al sferei de reglementare norme cu caracter general sau universal adică normele care se referă la comunitatea socială în ansamblul său (de exemplu: normele morale general­umane, normele dreptului internaţional) şi norme particulare cu o sferă mai restrînsă care se aplică numai la anumite societăţi sau comunităţi umane restrînse, distincte (o organizaţie socială cu caracter economic, politic sau de altă natură). După modul de apariţie se disting norme cu apariţie spontană, neorganizată (obiceiuri, norme morale) şi norme elaborate conştient în mod organizat de către un organism social (normele juridice, norme ale unei organizaţii sociale). După sancţiunea pe care o incumbă, se disting norme care permit aplicarea unei coerciţiuni fizice şi norme dotate cu sancţiuni de altă natură. După conţinutul lor, adică sectorul sau tipul de relaţii sociale la care se referă 35

distingem: norme economice, juridice, politice, religioase, morale, obişnuielnice, etc. Aceasta este cea mai importantă distincţie . Tinînd seama de importanţa şi ponderea pe care o au în influenţarea conduitei sociale, precum şi de raportul lor cu dreptul, vor fi analizate normele sociale nejuridice, grupate în: obiceiuri, norme de convieţuire, norme morale. 1.2.Obiceiul Obiceiurile (moravuri, datini) sunt o categorie foarte vastă de reguli sociale, care au apărut încă din primele începuturi ale existenţei umane cînd au dat un minim de reglementări colectivităţilor umane. Obiceiul se formează şi apare în mod spontan, ca urmare a aplicării repetate şi prelungite a unei conduite, aceasta devenind treptat o regulă intrată în viaţa şi tradiţia colectivităţii respective pe care oamenii o respectă din obişnuinţă, ca o deprindere. Din această cauză obiceiul are, într­un anumit sens, un caracter conservator. Pe cat de încet se formează obiceiul, pe atît de greu sau chiar mai dificil încetează de a mai acţiona, prin procesul invers de ieşire din uz, adică de cădere în desuetudine. In societăţile primitive, arhaice, precum şi mai tarziu în antichitate şi feudalism obiceiul avea un camp deosebit de extins, mergand de la reglementarea vieţii de familie, rudenie, uzuri alimentare şi vestimentare, pînă la cele privind producţia şi schimbul de bunuri. In aceste condiţii societatea era interesată în consolidarea unor obiceiuri cu ajutorul puterii publice, astfel că numeroase obiceiuri capătă caracter juridic. Treptat, s­a ajuns să se facă distincţie clară între obiceiul juridic şi cel nejuridic. Obiceiul devine normă juridică ­cutumă­ în momentul în care este recunoscut de puterea publică, de stat. In acel moment el devine, alături de celelalte norme juridice, obligatoriu iar încălcarea sa atrage după sine aplicarea sancţiunii organizate a statului. Obiceiul recunoscut ca normă juridică devine izvor de drept. Ceea ce distinge obiceiul (datinile, tradiţiile) de morală şi drept este natura sa mai puţin raţională, mai puţin conştientă decurgînd din însăşi procesul său de formare pe cale spontană, cîtă vreme dreptul şi morala implică un proiect conştient, raţional urmărit a fi realizat. Obiceiul continuă să existe şi în societatea modernă şi contemporană, luand însă formă juridică într­o măsură foarte restransă. 1.3.Normele de convieţuire O categorie de norme, apropiate într­un fel de obiceiuri, dar şi de normele morale o formează normele de convieţuire. 36

In această categorie includem normele de bună­cuviinţă, normele protocolare, de politeţe, de curtoazie, foarte numeroase şi prezente în viaţa de zi cu zi. Calitatea sau trăsătura distinctă a acestor norme este dată de o anumită apreciere sau preţuire reciprocă a persoanelor, exprimată prin "stima", "consideraţia" sau "respectul" ce şi­l datoresc unul altuia. Aceste norme pot contribui la întreţinerea raporturilor interumane, a convieţuirii, însă aportul lor este redus, iar uneori superficial sau numai formal, dacă nu sînt dublate de motivaţii puternice morale. "Simpla politeţe nu apără şi nu asigură convieţuirea, pe cînd convieţuirea, odată asigurată se poate cizela şi adanci prin politeţe46. Tot în categoria acestor norme de convieţuire sînt incluse diferite reguli de cultură, igienă, de bunăvoinţă şi comportament "civilizat", formate sub presiunea grupului. Un segment important al normelor de convieţuire socială cu puternice accente morale este acela al normelor deontologice sau de deontologie profesională. Aceste norme de convieţuire depind de uzaje mai mult decît de morală sau de drept, nu sunt o creaţie imediată a unei organizaţii, ci se formează treptat, spontan. Tendinta actuala este ca ele pot să fie colectate şi însuşite de o manieră activă printr­o instrucţiune anume, înscrise într­un statut sau chiar codificate47. Importanţa normelor de convieţuire socială reiese şi din faptul că în anumite condiţii, pentru respectarea lor (a unora dintre ele, evident) poate să intervină o reglementare printr­un act normativ în această împrejurare, norma de convieţuire socială capătă şi forţă juridică, devenind şi o normă juridică48. 1.4.Morala şi normele morale Morala reprezintă un ansamblu de idei, precepte, reguli cu privire la bine şi la rău, corect şi incorect, just şi injust. Morala, ca sistem raţional de norme pentru propria conduită se bazează pe convingerea intimă şi conştiinţa personală a fiecărui individ în comportamentul său, mobilul regulii morale fiind datoria internă a persoanei, în primul rand, faţă de sine însăşi. Preceptele şi normele morale călăuzesc conduita oamenilor care­şi raportează astfel comportarea la valorile morale de bine sau rău, din care decurge şi definirea acestui comportament ca moral sau imoral. Normele morale sunt dotate cu sancţiuni de aceeaşi natură. Aceste sancţiuni pot fi exterioare subiectului şi 46

Vezi Eugeniu Sperantia ,,Introducere in Filozofia Dreptului”, Cartea Romaneasca, Cluj,1946,p.396; In acest sens a se vedea Codul deontologic al magistratului adoptat prin Hotararea Consiliului Superior al Magistraturii nr.3 48 Spre exemplu nerespectraea unora din prevederile inserate in Codul deontologic al magistratului constituie abatere desciplinar 47

37

anume o reacţie a mediului social (a colectivităţii) faţă de fapta imorală şi în acest caz avem de­a face cu forme diferite de manifestare a oprobiului public, sau pot fi interioare, din sfera conştiinţei subiectului, acestea fiind cele mai puternice şi eficiente sub forma de regrete, păreri de rău, sau mustrari de conştiinţă. Vechimea moralei este tot atît de mare pe cît este şi societatea. Ea a jucat şi continuă să joace un rol deosebit de important în reglementarea relaţiilor sociale şi asigurarea ordinii sociale. Avînd ca valori fundamentale principiile binelui, dreptăţii, justiţiei, adevărului ­valori aidoma apărate şi promovate şi de drept, de la bun început s­a pus problema analizei raportului dintre drept şi morală, a asemănărilor şi deosebirilor dintre ele. In perioada antică pană în cea medievală, în general în multe privinţe, normele morale erau confundate cu normele juridice. Incă din antichitate gîndirea juridico­politică a fost preocupată de raportul drept­morală. Care sunt asemănările şi deosebirile dintre drept şi morală? Fără îndoială că atat dreptul cît şi morala reprezintă un ansamblu de norme de conduită. Spre deosebire de drept, normele morale dintr­o societate nu sunt neapărat unitare. Ele se pot deosebi, bunăoară, în anumite privinţe, în funcţie de natura grupului social, a colectivităţii naţionale, sociale,religioase în care se manifestă. Nu există valori morale absolute. In etape istorice diferite sau chiar în aceeaşi epocă la clase, categorii sociale sau profesionale diferite există şi valori morale diferite, uneori chiar opuse. Dreptul în schimb, prin natura sa este şi trebuie să fie unitar asigurînd o ordine juridică unică în societate, într­o ţară dată. Normele morale au un caracter spontan în apariţia lor, pe cand normele de drept, cu excepţia cutumei juridice, sunt rezultatul unei creaţii conştiente şi organizate. Este de notat legătura stransă între normele de morală şi religie. Practic, fiecare religie a determinat formarea unei morale, sacralizand preceptele etice şi unele instituţii sociale, în special cele privitoare la viaţa de familie. Dezvoltarea dreptului a dus, treptat, la desacralizarea şi laicizarea instituţiilor, procesul fiind însă diferenţiat de la o religie la alta. Şi astăzi unele sisteme de drept, cum este cel islamic bunăoară, sunt puternic influenţate de morala religioasă49. Din punct de vedere al sancţiunii, deosebirea este foarte mare, pentru că în vreme ce normele de drept pot să fie asigurate prin forţa coercitivă a statului, normele morale au ca sancţiune oprobiul public, marginalizarea, desconsiderarea, regretul, mustrarea de conştiinţă. Aceasta nu înseamnă că sancţiunile morale sunt fără valoare. Eficienţa lor depinde de profilul moral al persoanei respective, care resimte mai profund sau mai puţin profund şi, deci, cu eficienţă mai mare sau mai redusă această sancţiune. 49

Coranul este atît "cartea sfîntă" cît şi "codul" popoarelor islamice;

38

Legătura strînsă, deloc de neglijat, între cele două fenomene analizate decurge şi din împrejurarea că numeroase norme cu un conţinut identic au atît o natură morală cît şi juridică. De exemplu, normele penale care cer persoanelor să aibă o comportare de respect faţă de viaţa, demnitatea, proprietatea altora, sunt în acelaşi timp şi norme cu un puternic conţinut moral. Forţa dreptului se găseşte atît în justificarea sa logică, raţională, cît şi în aprobarea şi susţinerea sa morală. De altfel, o înaltă moralitate în societate este un sprijin şi o chezăşie atît a elaborării cît şi a respectării normelor de drept, ea contribuind la o ordine de drept sănătoasă, la statornicia legalităţii în societate. Orice injustiţie este implicit imorală într­un stat democratic de drept. De aceea nu este indiferent dacă în societate normele morale sînt respectate, dacă educaţia morală a cetăţenilor este puternică şi dacă factorii educaţionali sînt eficienţi în activitatea lor, deoarece aceasta contribuie, în acelaşi timp, şi la educaţia juridică a cetăţenilor. Dar, cele două sfere ale moralei şi dreptului, nu se suprapun întru­totul. Pe lîngă un domeniu larg, este adevărat, unde acţiunea lor coincide, există norme morale care n­au relevanţă juridică (de pildă, relaţiile de prietenie sau relaţiile dintre soţi pînă la un punct), precum şi invers (de pildă, unele norme cu caracter procedural, cele tehnice sau cele organizatorice). Sigur pot apărea şi situaţii de opoziţie între unele norme ale dreptului şi moralei. Această situaţie îşi găseşte rezolvarea în funcţie de natura şi caracterul opoziţiei. într­un stat democratic de drept nu se poate pune problema opoziţiei decît între unele norme şi nu în principiu între dreptul şi morala societăţii date, situaţie care­şi găseşte rezolvarea în procesul acţiunii forţelor politice, în raportul lor cu puterea. In general, sfera de acţiune şi cuprindere a moralei este mai extinsă.Pe măsură ce devine tot mai complexă intervenţia legiuitorului şi amplificarea reglementării juridice constituie o realitate. Aşadar, dreptul ajută la promovarea principiilor morale dar şi morala îşi exercită influenţa atît asupra elaborării dreptului, cît şi asupra aplicării sale.

2.Notiunea de norma juridica; trasaturile normei juridice Asa cum s­a aratat, normele juridice nu inlatura ci se alatura altor categorii de norme. Coexista cu acestea, i­si impletesc actiunea reglementatoare cu actiunea celorlalte norme. Normele juridice reglementează raporturile juridice adică acea categorie a relaţiilor sociale ce se compune din drepturi şi obligaţii reglementate juridic (prin lege) şi a căror derulare sau desfăşurare nu se poate face in mod întâmplător. Specificul acestor norme, faţă de alte reguli constă in obligativitatea respectării lor 39

de către membrii societăţii cărora le sunt destinate sub garanţia aplicării la nevoie a forţei de constrângere a statului ce sancţionează conduita neconformă cu legea. Nici o altă categorie a normelor sociale nu are calitatea de a declanşa sau mai exact de a determina declanşarea constrângerii fizice sau materiale a subiectului care a încălcat regula de drept obligându­l pe cel vinovat de comiterea abaterii să suporte personal consecinţele sancţiunii aplicate, inclusiv repararea pagubei şi înlăturarea vătămării produse altuia. Normele juridice sunt analizate sub aspectul trăsăturilor, a structurii pe care o au şi a modului lor de clasificare. Normele juridice se definesc ca reprezentând acea categorie a normelor sociale instituite sau recunoscute de stat, obligatorii de respectat în raporturile dintre subiectele de drept, sub garanţia intervenţiei la nevoie a forţei de constrângere a statului, în situaţia încălcării lor. Din această definiţie se desprind următoarele constatări privind normele juridice: ­in primul rând, norma juridică este o regulă de conduită socială ce acţionează numai în cadrul societăţii şi în relaţiile dintre indivizii umani fiind de neconceput reguli juridice în afara societăţii umane sau a colectivităţii umane, de exemplu, între om şi lucru (obiect) sau în cadrul regnului animal (aşa cum susţineau de pildă reprezentanţi ai curentului dreptului natural). ­in al doilea rând, norma juridică reglementează şi se adresează conduitei umane, chiar dacă aceasta din urmă vizează şi un obiect material (un bun) sau un fenomen natural (naştere, deces, etc.) deoarece relaţia nu se stabileşte între om şi obiectul material sau fenomen, ci între oameni cu privire la acestea din urmă. ­in al treilea rând, norma juridică exprimă întotdeauna interesele sociale fundamentale prin intermediul voinţei generale care dă viaţă regulii astfel consacrate, indiferent de faptul că aceasta se concretizează printr­un act juridic al statului sau, dimpotrivă, statul recunoaşte obligativitatea unei reguli ce nu­i aparţine. ­in al patrulea rând, forţa de constrângere, aplicată în cazul nerespectării normei juridice, aparţine numai statului iar utilizarea ei anihilează libertatea de acţiune a individului uman obligându­l să urmeze o conduită pe care acesta nu o însuşeşte, dar nici nu o respectă de bună voie. Totalitatea normelor juridice în vigoare la un moment dat formează dreptul unei societăţi sau sistemul de drept al acesteia în cadrul căruia norma reprezintă elementul structural intern de bază. Cu privire la trasaturile normei retinem urmatoarele: 40

a. Norma juridică are caracter general şi impersonal; Generalitatea şi impersonalitatea normei presupun că ea nu se adresează indivizilor în concret, ci unui proiect de individ, unui om ideal ce reprezintă, în optica majorităţii şi a statului, individul bun. Gradul de generalitate al normei diferă fiind maxim,când vizează toate subiectele sau toate situaţiile (de exemplu, obligativitatea respectării legilor ori a cunoaşterii lor) şi minim, atunci când vizează o situaţie unică sau specifică (de exemplu, atribuţiile unei funcţii unice în stat cum este cea prezidenţială) inclusiv situaţia derogatorie de la dreptul comun, cum este cazul normelor de excepţie. Intre aceste două limite gradul de generalitate al normei variază după sfera situaţiilor şi subiectelor vizate, de pildă: alegerile şi alegătorii, cetăţenia şi cetăţenii, majorii şi minorii, descendenţii şi ascendenţii, etc. b. Norma juridică are caracter tipic; Această trăsătură a normei juridice rezultă din generalitatea normei. Norma de drept realizează o acţiune de valorizare a modelelor de societate posibile şi de orientare a comportamentelor individuale şi de grup către realizarea unui anumit tip de coexistenţă50. In acest fel norma constituie şi criteriul unic de apreciere a conformităţii sau neconformităţii unei anumite conduite umane faţă de lege, în care sens conduita poate fi licită sau ilicită, adică în acord sau în dezacord cu legea, şi sancţionată ca atare după caz. Astfel, dreptul devine o măsură egală pentru indivizi inegali, adică o măsură unică de apreciere a conduitei umane în aceeaşi situaţie, pentru toate subiectele ce se deosebesc unul de altul deoarece nu pot fi absolut identice. Legea poate pretinde o conduită tipică de urmat constând fie dintr­o acţiune (de exemplu, plata impozitului), fie dintr­o inacţiune (de exemplu, interdicţia de sustragere a bunului altuia) sau poate lăsa subiectelor alegerea unei conduite dar totuşi într­un cadru relativ determinat (de exemplu, în cazul alegerii numelui soţilor la încheierea căsătoriei). c. Norma juridică implică un raport intersubiectiv Norma juridică are în vedere numai raporturile intersubiective, nu este doar o prescripţie general­abstractă şi tipică, ci imaginează omul în raport cu semenii săi. d. Norma juridică este publică51 Pentru ca un conportament tipic prescris să poată fi urmat,el trebuie adus la 50 51

Popa, N., op.cit., p.156; Vezi Dogaru, I., Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., op.cit., p.238;

41

cunoştinţă destinatarilor săi, trebuie deci făcut public. Voinţa leguitorului este astfel transpusă într­un text şi acesta este publicat. e. Norma juridică este obligatorie Norma juridică are un caracter obligatoriu deoarece conduita subiectelor trebuie să se conformeze unor cerinţe reglementate sau unor reguli între ale căror limite se pot mişca subiectele chiar atunci când prin normă li se lasă libertatea de a intra în raporturi juridice (de exemplu, de împrumut) sau se permite acestora odată intrate în raporturi juridice posibilitatea de opţiune a conduitei (de exemplu, numele viitorilor soţi la încheierea căsătoriei). Şi în acest din urmă caz obligativitatea nu decurge din îndatorirea de a stabili relaţia juridică ci în necesitatea urmării regulilor prescrise ce guvernează conduita celui care a optat pentru stabilirea relaţiei în care se găseşte. Caracterul obligatoriu al normei asigură ordinea de drept, stabilitatea şi încrederea în derularea relaţiilor sociale în sensul dorit de stat şi societate care au urmărit reglementarea lor. Reglementarea normei impune, implicit, respectarea ei deci, în consecinţă, obligativitatea acesteia, dublată de posibilitatea intervenţiei, la nevoie, a forţei de constrângere a statului, în procesul aplicării dreptului, ceea ce îl va readuce pe cel care a încălcat legea la conduita obligatorie de urmat (aspect deosebit de vizibil mai ales în cazul răspunderii reparatorii sau în cel al sancţiunilor aplicabile actelor juridice, cum sunt nulităţile). f. Norma juridică este de aplicabilitate repetată, chiar dacă practic nu s­a aplicat niciodată, spre deosebire de actul juridic individual care­şi pierde efectul prin punerea lui în executare într­o situaţie concretă dată. Întinderea repetabilităţii este în funcţie de numărul situaţiilor şi a persoanelor ce se găsesc în ele, ca şi de durata aflării în vigoare a actului normativ. g. Norma juridica are caracter volitional Norma juridică are un caracter voliţional deoarece, spre deosebire de legile naturii şi legităţile sociale care există independent de voinţa omului, legile juridice, chiar dacă ţin seama de necesităţi obiective, de moment sau de durată, sunt în exclusivitate produsul voinţei umane. In acest sens se spune că legiuitorul nu inventează legi ci doar le formulează. Voinţa manifestată în acţiunile umane licite din raporturile juridice trebuie să fie conformă cu voinţa consacrată prin norma juridică, în caz contrar, de discordanţă, între cele două, intervine răspunderea juridică. Pe de altă parte, emiterea şi încheierea actelor juridice trebuie să se facă tot în acord cu voinţa legiuitorului pentru ca actul juridic să fie pe deplin şi legal constituit, iar cel 42

chemat a soluţiona un conflict izvorât dintr­un act va avea, printre altele, şi îndatorirea de a stabili voinţa reală a părţilor raportând­o la voinţa şi efectele pe care legea le atribuie respective categorii de acte juridice. h. Norma juridică determină anumite efecte juridice pentru subiectele de drept intrate în relaţia juridică reglementată de ea, generând, modificând şi desfiinţând drepturi şi obligaţii. Or această trăsătură este specifică numai regulilor juridice comparativ cu toate celelalte reguli sau norme sociale. In general, norma nu generează în mod direct efecte juridice, decât în mod cu totul excepţional, întrucât ea constituie o prevedere abstractă, nenominalizată, fiind necesară intervenţia unui fapt juridic în sensul larg al cuvântului licit sau ilicit căruia prin aplicarea normei i se conferă semnificaţie juridică, adică tocmai acele efecte juridice avute în vedere de legiuitor la adoptarea normei.

3. Structura normei juridice Norma juridică reprezintă elementul primar al sistemului de drept, prin care mesajul legiuitorului ajunge la subiect. Legiuitorul descrie în norma juridică o anumită conduită (un complex de drepturi şi obligaţii), conduită cerută subiectului în anumite circumstanţe (împrejurări) în legătură cu care este fixată şi a anumită formă de reacţie (sancţiune). Toate acestea alcătuiesc elementele normei juridice, denumite şi structura normei juridice. Structura normei juridice poate fi abordată din două puncte de vedere, unul intern (alcătuirea logică a normei) ce reprezintă structura logico­juridică a normei, şi unul extern (modul de exprimare a elementelor logice ale normei în cadrul ordinii juridice), caz în care vorbim de structura tehnico­legislativă. 3.1.Structura logico­juridică a normei juridice Structura logică a normei juridice alcătuieşte partea statică, internă şi stabilă a normei. Norma juridică are o structură trihotomică tipică ce cuprinde ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea. Modelul oricărei norme juridice ar puta fi formulat în felul următor: ,,În situatia în care … (ipoteza) … atunci trebuie …(dispoziţia) … in caz contrar/altfel …(sancţiunea) … .” Ipoteza descrie împrejurările în care intră în acţiune dispoziţia sau sancţiunea normei. În ipoteză poate fi definită calitatea subiectului (soţ, copil, tutore) sau subiectul poate fi caracterizat în mod generic (persoană fizică, persoană juridică, etc.). Condiţiile de aplicare a normei juridice pot consta într­o stare de drept (căsătoria), stare de drept (deces, sustragerea unui bun) sau un amestec al celor două (spre exemplu, în cazul falsului intelectual, care poate fi săvârşit de un funcţionar­stare de drept­care modifică un înscris­stare de fapt). 43

Ipoteza normei juridice poate fi determinată, relativ determinată sau subanţeleasă. Ipotezele pot fi de diferite feluri, în funcţie de gradul de precizie al formulării. Ipotezele care stabilesc exact condiţiile de aplicare a dispoziţiei se numesc ipoteze strict determinate. De exemplu, în cazul stabilirii dreptului la pensie pentru limită de vîrstă, urmaş sau invaliditate, prin lege se prevăd toate condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a fi încadrată într­una din aceste categorii pentru a i se stabili cuantumul acesteia. Ipoteza este relativ determinată, atunci cînd împrejurările de aplicare a dispoziţiei, prin natura lor, nu pot fi formulate în toate detaliile. De exemplu, art. 250 din Codul de procedură penală, prevede că "organul de urmărire penală poate emite mandate de arestare şi în cazul că există temere fondată de dispariţie". Evident că această "temere fondată" are o determinare relativă. După gradul de complexitate al împrejurărilor avute în vedere la incidenţa normei, ipoteza poate fi simplă, atunci când se prevede o singură modalitate, obişnuită sau tipică prin a cărei realizare legea devine aplicabilă (de exemplu, infracţiunea de omor constă în uciderea unei persoane) şi ipoteza complexă când se prevăd mai multe situaţii ori împrejurări prin a căror reunire cumulativă – totală sau parţială – devine posibilă aplicarea normei (de exemplu, arestarea unei persoane se poate dispune, printre altele, atunci când s­a comis o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de doi ani, iar lăsarea în libertate a autorului faptei reprezintă un pericol pentru ordinea publică. După numărul împrejurărilor avute în vedere pentru aplicarea normei ipoteza poate fi unică, atunci când numai o singură împrejurare a fost prevăzută pentru a declanşa incidenţa legii (de exemplu, desfacerea căsătoriei are loc numai prin divorţ) sau alternativă, situaţie în care se prevăd mai multe modalităţi de realizare a incidenţei legii (de exemplu, abuzul de încredere este infracţiunea săvârşită de cel care deţinând, cu orice titlu, un bun mobil al altuia şi­l însuşeşte, dispune de acesta pe nedrept ori refuză să­l restituie). Existenţa unei ipoteze simple, spre deosebire de ipoteza unică, nu exclude posibilitatea ca împrejurarea prevăzută de ea să se poată realiza prin modalităţi concrete foarte diferite. Astfel, de exemplu, în cazul infracţiunii de omor legea nu face distincţie cu privire la calitatea făptuitorului sau a victimei, locul şi timpul comiterii faptei ori mijloacele întrebuinţate la săvârşirea ei (exceptând, desigur, formele calificate sau deosebit de grave de omor). Toate aceste forme ale ipotezei pot fi combinate între ele prin textele normative în funcţie de cerinţele de redactare legislativă astfel încât, de pildă, o ipoteză determinată poate fi unică şi simplă sau dimpotrivă complexă şi alternativă. După modul de enunţare a condiţiilor de aplicare, ipoteza poate fi generică, când prevede un anumit gen sau tip de împrejurare prin a cărei realizare se aplică 44

legea, şi cauzală când enumeră – limitativ sau exemplificativ – împrejurările în care se aplică legea. Dispoziţia stabileşte conduita ce trebuie respectată în prezenţa stării descrise de ipoteză, drepturile şi obligaţiile subiectelor participante la raporturile sociale. Ea cuprinde comandamentul normei. Dispoziţia poate să impună o conduită (spre exemplu, o obligaţie de a repara un prejudiciu), să prevadă obligaţia de abţinere de la săvârşirea unei fapte (de exemplu, de a nu conduce un vehicul sub influenţa alcoolului, de a nu fura, etc.) sau poate să permită o anumită activitate (spre exemplu, „dobânditorul unui fond de comerţ va putea să continue activitatea...”, potrivit art. 38 din Legea nr. 26/1996 privind Registrul comerţului). La rândul său, dispoziţia poate fi determinată, stabilind categoric şi fără nici o posibilitate de abatere drepturile şi obligaţiile subiecţilor vizaţi sau relativ­determinată atunci cînd se prevăd variante sau limite ale conduitei, urmînd ca subiecţii să aleagă una din ele, sau în cadrul acestor limite, conduita dorită. De exemplu, art.360 din Codul civil stabileşte că "fiecare soţ este proprietar exclusiv în privinţa bunurilor dobândite înainte de încheierea căsătoriei, precum şi a celor pe care le dobândeşte în nume propriu după această dată’’". Deci, dispoziţia despre bunurile proprii ale soţilor este o dispoziţie strict determinată. Art. 355 din Codul civil spune că: " La încetarea comunităţii, acestea(bunurile – sn.M.C.M) se lichidează prin hotărâre judecătorească sau act autentic notarial." Aici, dispoziţia este relativ determinată, deoarece nu spune cît revine unuia sau altuia, rămînînd ca soţii să stabilească între ei cum să le împartă, pe cale judecătorească sau prin învoială în faţa notarului. Dispoziţia este elementul esenţial al normei juridice, deoarece ea prevede conduita ce trebuie urmată, iar lipsa ei ar lipsi de conţinut norma juridică. Sancţiunea conţine urmările nefavorabile care survin în condiţiile nerespectării dispoziţiei sau ipotezei (sancţiune negativă) sau măsurile de stimulare, de cointeresare a subiectului în vederea promovării conduitei dorite (sancţiune pozitivă, recompensă).52 Sancţiunile pot fi determinate, relativ­determinate, alternative şi cumulative. După ramura de drept în care intervin, sancţiunile pot fi civile, disciplinare, administrative, financiare, penale. După natura lor, sancţiunile pot fi privitoare la patrimoniul persoanei (amenda), privitoare la drepturi (decăderea din drepturile părinteşti), privitoare la acte (nulităţile), privitoare la persoană (privarea de libertate). 52

Popa, N, op.cit., p. 163;

45

După scopul urmărit prin aplicarea lor, sancţiunile pot fi reparatorii (adică de reparare ori de dezdăunare pentru paguba produsă),coercitive sau represive (adică de constrângere exercitată aspra persoanei celui vinovat), de anulare sau de desfiinţare a actului lovit de nulitate. După conţinutul lor sancţiunile pot fi patrimoniale( materiale,pecuniare) şi nepatrimoniale (personale). Cele patrimoniale vizează bunurile şi veniturile celui sancţionat (de pildă, amenda, confiscarea averii,penalităţile de întârziere suportate pentru nelivrarea mărfii la timp). Cele nepatrimoniale vizează în mod nemijlocit şi exclusiv persoana celui vinovat (de exemplu, sancţiunea închisorii, avertismentul, interdicţia de exercitare a drepturilor electorale, etc.). După modul lor de determinare se disting sancţiuni absolute determinate (de exemplu, nulitatea absolută) şi sancţiuni relativ determinate (de pildă, între un minim şi maxim prevăzut de lege pentru amendă sau pentru durata privării de libertate), organul de aplicare a lor putând opta între limitele legal prevăzute. După numărul lor sancţiunile pot fi unice, când pentru săvârşirea unei fapte se prevede un singur gen de sancţiune (de exemplu pentru omor numai pedeapsa închisorii) sau multiple. Acestea, la rândul lor pot fi alternative, când se prevăd mai multe categorii de sancţiuni pentru această faptă între care se poate opta (de pildă, amendă sau închisoare) şi cumulative când pentru aceeaşi faptă sunt prevăzute mai multe sancţiuni diferite ca finalitate (de exemplu, închisoare şi confiscarea parţială a averii). In cazul sancţiunilor alternative organele de aplicare pot opta asupra felului sancţiunii, în timp ce în cazul sancţiunilor cumulative acestea vor trebui aplicate în mod obligatoriu în totalitatea lor conform dispoziţiilor legale. In general, pentru comiterea aceleaşi abateri sau fapte ilicite este exclusă aplicarea mai multor sancţiuni de acelaşi gen, de exemplu a sancţiunilor pecuniare, între ele putând fi însă cumulate sancţiuni cu conţinut şi scop diferit. 3.2. Structura tehnico­legislativă a normei juridice Construcţia tehnico­legislativă a normei nu se suprapune întotdeauna structurii logice a acesteia. Datorită mijloacelor de exprimare, putem întâlni norme care sunt cuprinse în mai multe articole ale aceluiaşi act normativ sau chiar în acte normative diferite. Spre deosebire de structura logică, structura tehnico­legislativă a normei juridice se referă la forma exterioară de exprimare a conţinutului şi structurii logice a acesteia, la redactarea ei, care trebuie să fie clară, concisă, concretă. Normele juridice nu sunt elaborate şi nu apar într­o formă distinctă, de sine stătătoare, ci sunt cuprinse într­un act normativ care poate fi lege, hotărâre, regulament, statut, etc. Acest act normativ este, la rândul său, structurat pe capitole, secţiuni, articole. Articolul este elementul structural de bază al actului normativ care conţine, 46

în principiu, prevederi de sine stătătoare. Dar nu orice articol de lege coincide cu o regulă de conduită. Într­un articol pot să fie cuprinse mai multe reguli de conduită sau, dimpotrivă, un articol poate să cuprindă doar un element al normei. Pentru a stabili conţinutul nomei cu toate elementele sale logico­juridice este necesar să coroborăm texte din articole şi chiar legi diferite. De regulă, cu ocazia aplicării, organul de aplicare trebuie să coreleze texte din mai multe acte normative.

4.Clasificarea normelor juridice Clasificarea normelor juridice se face în baza unor criterii, în mai multe categorii ceea ce ajută la înţelegerea sensului şi caracterului normei, la aprecierea în concret a conduitei de urmat de către subiectele de drept, permiţând stabilirea legăturilor şi diferenţierilor dintre aceste reguli. Studiul aprofundat al clasificării normelor juridice după obiectul şi metoda de reglementare respectiv după natura juridică a raporturilor de drept la temelia cărora stau se face de către disciplinele juridice de ramură (dreptul constituţional, dreptul civil, dreptul penal, etc.), iar studiul normelor juridice după criteriul forţei lor juridice determinate de actele normative care le conţin (legi, decrete, hotărâri, etc.) se face atât în cadrul teoriei generale a dreptului, cât şi la fiecare disciplină a ramurii de drept în partea introductivă consacrată izvoarelor acelei ramuri. 4.1. Clasificarea după criteriul ramurii de drept (respectiv al obiectului rglementării şi al metodei de reglementare) În funcţie de acest criteriu se disting norme juridice de drept constituţional, de drept civil, de drept penal, de drept administrativ, etc. 4.2. Clasificarea după criteriul forţei juridice a actului normativ Se deosebesc norme juridice cuprinse în legi (actul normativ elaborat de Parlament, cu forţă juridică supremă) şi anume: legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare, în hotărâri guvernamentale sau ordonanţe; şi în acte normative elaborate de organele administrative locale. 4.3. Clasificarea dupa conduita prescrisă subiectelor de drept Normele sunt:onerative, prohibitive şi permisive. Normele onerative prescriu obligaţia dea săvârşi o anumită acţiune, sancţionând conduita pasivă, de inacţiune. De obicei, în redactarea acestor norme sunt întrebuinţate expresii ca "trebuie", "este obligat", "are îndatorirea să", etc., dar ele pot să şi lipsească, subânţelegându­se din context felul normei şi cel al conduitei prescrise. Normele prohibitive interzic săvârşirea unei acţiuni, obligând la o conduită 47

pasivă, la inacţiune, în caz contrar sancţionează conduita activă, aşa cum este cazul imensei majorităţi a normelor penale ce incriminează omorul, furtul, tâlhăria, etc. sau alte norme. Astfel, de exemplu, legea interzice prezenţa oricărei persoane în cabinele de vot în afara celei care votează. In cazul acestor norme se pot întrebuinţa expresii ca "se interzice", "nu poate", "este oprit", etc. Normele permisive, numite şi dispozitive, care fără a se obliga sau fără a interzice o anumită acţiune sau inacţiune, se caracterizează prin facultatea recunoscută subiectului de drept de a opta pentru o anumită conduită în cadrul regulii juridice. Este cazul majorităţii normelor civile reglementând contractele. O asemenea normă este, de exemplu şi prevederea conform căreia Preşedintele României poate participa la şedinţele guvernului care au ca obiect, printre altele, probleme de interes naţional privind apărarea ţări. In cazul acestor norme se pot utiliza termini ca "poate", "este liber să", etc. La rândul lor, normele permisive pot fi de împuternicire, supletive, de

stimulare şi de recomandare. ­ normele de împuternicire consacră drepturi subiective şi libertăţi (facultăţi)

a căror exerciţiu nu este obligatoriu pentru titular, aşa cum sunt, de exemplu, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, drepturile subiective civile, etc. Astfel, de pildă, art.12 din Codul Civil prevede că " orcine poate dispune liber de bunurile, dacă legea nu prevede în mod expres altfel"; ­ normele supletive lasă libertatea de acţiune şi de opţiune a părţilor din raportul juridic, dar în cazul care acestea nu­şi exercită conduit prescrisă fac posibilă intervenţia organelor de stat care suplinesc lipsa manifestării de voinţă a subiectului. Astfel, de exemplu, conform art.383 din Codul civil la desfacerea căsătoriei, prin divorţ, soţii se pot învoi ca soţul care a purtat în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt să poarte acest nume şi după desfacerea căsătoriei, instanţa luând act de această învoială. Dacă însă între soţi nu a intervenit o asemenea înţelegere sau dacă instanţa nu a încuviinţat, atunci fiecare dintre foştii soţi va purta numele avut înainte de căsătorie; ­ normele de stimulare au ca scop să încurajeze o anumită acţiune, răsplătind pe autorul ei, aşa cum sunt normele ce instituie recompense morale şi materiale în beneficiul unor persoane sau organizaţii cu merite deosebite prin acordarea de ordine, distincţii, premii, etc., stabilind, totodată, şi criteriile în baza cărora se poate beneficia prin îndeplinirea condiţiilor legale; ­ normele de recomandare prevăd o anumită conduită pe care o indică, fără a fi obligatorie, de urmat şi de către alte subiecte de drept decât cele cărora le este destinat actul normativ. Este situaţia frecventă în care statul, ca autor al reglementării, procedează în acest sens faţă de persoane juridice private, organizaţii nestatale, asociaţii profesionale, etc., în diverse domenii de pildă, a salarizării, protecţiei muncii iar acestea din urmă preiau prevederile respective prin 48

reglementări proprii. 4.4. Clasificarea dupa caracterul normei Dupa caracterul normelor acestea pot fi imperative şi dispozitive. Normele imperative sau categorice prescriu o conduită obligatorie de urmat şi care constă fie dintr­o acţiune, fie dintr­o inacţiune sau abstenţiune. Normele imperative pot fi, la rândul lor, onerative şi prohibitive. Normele dispozitive nu obligă la o conduită strict determinată permiţând subiectelor de drept alegerea acesteia în limitele legii după interesul lor. 4.5. Clasificarea dupa gradul de generalitate al normei După gradul lor de generalitate sau sfera de aplicabilitate normele pot fi

generale, speciale şi de excepţie. ­ normele generale au cea mai largă sferă de aplicabilitate, fiind principale pentru întreaga ramură de drept sau instituţie juridică. Astfel, de pildă, normele penale cuprinse în partea generală a Codului Penal au caracterul de norme generale, aplicându­se tuturor raporturilor juridice respective, inclusiv celor reglementate în partea specială a aceluiaşi act normativ sau chiar celor cuprinse în legi speciale. ­ normele speciale cuprind o categorie mai restrânsă de relaţii sociale sau un domeniu mai limitat, dar strâns legate de regulile generale ale căror prevederi de principiu le guvernează, putând însă să vizeze aspect nereglementate de cadrul general sau reglementate în mod diferit; ­ normele de excepţie reglementează situaţii cu totul deosebite ce derogă de la regula generală sau de la cea specială (astfel, de exemplu, Codul civil conţine o prevedere specială referitoare la vârsta pe care trebuie să o aibă femeia, comparativ cu bărbatul, la încheierea căsătoriei, respectiv 16 ani împliniţi, dar pentru motive temeinice, acelaşi act prevede printr­o dispoziţie de excepţie, încuviinţarea căsătoriei femeii care a împlinit vârsta de 15 ani). Importanţa acestei clasificări rezidă în faptul că pentru situaţii derogatorii de la norma generală primesc aplicabilitate normele speciale sau de excepţie, după cum în caz de concurs între norma specială şi cea de excepţie pentru soluţionarea aceluiaşi caz, aceasta din urmă va fi aplicată. Pe de altă parte, se impune precizarea că raportul general­special/excepţional depinde şi de sistemul de referinţă în cadrul căruia operăm. Astfel, o normă deşi generală, într­o anumită materie, poate apărea ca specială faţă de o altă regulă din acelaşi domeniu. Astfel, de exemplu, normele cuprinse în Legea nr. 144/1996 privind închirierea locuintei sunt reguli generale în raport cu normele speciale privind un anumit gen de locuinte(cum ar fi cele inchiriate si restituite fostilor proprietari in procedura Lg. nr.10/2001) carora li se aplica Oug.nr.40/1999 dar in acelasi timp normele legii în cauză ne apar ca speciale în raport cu prevederile 49

Codului Civil referitoare la locatiune a lucrurilor in general. 4.6. Clasificarea normelor dupa modul lor de redactare. Acestea pot fi complete şi incomplete. Normele complete sunt acele reguli al căror conţinut (elemente) este exprimat integral în actul normativ dat. Normele incomplete sunt acele reguli care nu cuprind toate elementele componente (ipoteză, dispoziţie şi sancţiune) în acelaşi act normativ, ci elementul (elementele) lipsă care se află într­un alt act normativ deja existent (cazul normelor de trimitere) sau care urmează să fie emis (cazul normelor în alb). Un exemplu de normă de trimitere îl oferă art.461al.3 din Codul de procedura penala care stipuleaza impotriva actelor de executare pivind masura confiscarii se poate face contestatiela executare la instanta civila, potrivit legii civile. Categoria normelor în alb este utilizată frecvent în materie contravenţională în sensul că legea reglementând anumite activităţi sau acţiuni stipulează că faptele ce constituie abateri de la prevederile ei, precum şi sancţiunile corespunzătoare ce se vor fixa pentru ele urmează să fie stabilite printr­o hotărâre ulterioară a guvernului. 4.7. Mai există şi alte criterii de clasificare a normelor juridice, în afara celor deja enunţate, respectiv după conţinutul lor în norme material (de conţinut) şi norme procedurale (de formă) sau după durata acţiunii lor în norme stabile sau permanente (cu durata nedeterminată) şi norme temporare (cu durata determinată), etc.

5.Actiunea normei juridice Coordonatele fundamentale ale aplicării (acţiunii) normelor juridice sunt: timpul, spaţiul şi persoana, la care se adaugă şi dimensiunea sistematică53. 5.1 Actiunea in timp a normelor juridice a.Intrarea in vigoare Intrarea în vigoare a legii determină momentul începând cu care ea devine aplicabilă. Norma devine obligatorie, în principiu, de la data aducerii ei la cunoştinţa publică, întrucât nimeni nu poate fi ţinut să respecte o normă pe care nu ar putea­o cunoaşte. 53

Dogaru, I., Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., op.cit., p.360;

50

În România legea intră în vigoare la trei zile de la data publicării ei în Monitorul Oficial54, ceea ce asigură certitudinea cu privire la data intrării în vigoare. Există însă şi excepţii: astfel, există legi care prevăd în textul lor un termen de la împlinirea căruia intră în vigoare (ca o dată ulterioară publicării sau după trecerea unei perioade de timp); spre exemplu, art.1085 din noul Cod de procedura civila prevede: „Prezentul Cod de procedura civila intră în vigoare la data care va fi prevazuta in legea pentru punerea in aplicare a acestuia.In termen de 6 luni de la data publicarii prezentului Cod, Guvernul va supune Parlamentului spre adoptare proiectul de lege pentru punerea in aplicare a Codului de procedura civila.” Din momentul intrării în vigoare, legea devine obligatorie pentru destinatarii săi: nimeni nu se poate scuza invocând necunoaşterea legii (nemo censetur ignorare legem), odată ce ea a fost publicată şi a intrat în vigoare. b.Principiile actiunii in timp a normelor Din momentul intrării sale în vigoare, norma juridică este activă, ea acţionează pentru viitor, acţiunea sa fiind guvernată de două principii: ­b1.principiul neretroactivităţii legii; ­b2.principiul neultraactivităţii legii. b.1.Întrucât legea urmează să se aplice acţiunilor ce se întreprind după intrarea ei în vigoare (“tempus regit actum”) se poate deduce că ea acţionează numai pentru viitor neavând putere pentru trecut, de unde şi concluzia caracterului neretroactiv al acesteia. Principiul neretroactivităţii legii îşi are raţiunea în faptul că nimeni nu­şi poate dirija conduita după reguli care încă nu există şi nimănui nu i se poate aplica o sancţiune pentru o faptă care nu era prohibită ci, dimpotrivă, era admisă la data săvârşirii ei. Principiul neretroactivităţii a primit o consacrare constituţională (legea nu poate dispune decât pentru viitor), fiind formulat şi în legislaţia civilă55 şi în cea penală56. Neretroactivitatea legii constituie o prezumţie legală absolută ce nu poate fi înlăturată în nici un fel decât doar de legiuitor atunci când, în mod excepţional şi expres, emite reglementări contrare cu efect retroactive. Actele normative produc efecte pentru viitor deoarece subiectele trebuie să­şi conformeze conduita faţă de o lege existentă şi cunoscută, iar intrarea legii în vigoare la o dată ulterioară publicării ei este determinată de necesitatea luării unor 54

Potrivit art. 78 din Constituţia României, republicată;

55

Art.6 din Codul civil In noul cod penal aceasta dispozitie este cuprinsa in art.5al.1;

56

51

măsuri organizatorice vizând punerea în aplicare a acesteia. De la principiul neretroactivităţii legii există unele excepţii. O primă categorie de excepţii o reprezintă prevederile retroactive, adică acele situaţii în care legea nouă se aplică sau intră în vigoare la o dată anterioară publicării (adoptării) ei vizând cazuri care fiinţau într­o perioadă în care legea nu exista încă, indiferent că se aplicau sau nu alte acte normative. In această categorie intră următoarele acte normative: ­ actele care indică expres data sau perioada anterioară până la care retroactivează; ­ actele de interpretare (interpretative) ale unor reglementări deja în vigoare şi prin care se lămuresc prevederi neclare sau neclarificate de acea lege în scopul unei corecte aplicări a e; ­actele de dezincriminare (care nu mai consideră ca abateri fapte sancţionabile penal, administrativ sau disciplinar), cât şi cele care stabilesc sancţiuni mai uşoare (blânde) decât reglementările anterioare au prioritate ca legi mai favorabile faţă de actele ce au încriminat ori au sancţionat mai aspru acelaşi gen de fapte, aplicându­se retroactiv pentru conduite trecute dar încă nesancţionate sau a căror sancţiune, deşi aplicată, nu a fost executată sub imperiul vechii leg ­ actele de amnistie, care înlătura răspunderea penală pentru fapta săvârşită şi cele de graţiere (normativă şi nu individuală) care au ca efect înlăturarea în total sau în parte, a executării pedepsei ori comutarea (schimbarea) acesteia în alta mai uşoară; ­ legile procesuale57 (procedurale) pot fi considerate, în parte, ca având şi efect retroactiv deoarece ele se vor aplica pentru cazurile în curs de soluţionare ce au ca obiect acte şi fapte născute sub imperiul vechii legi dar nerezolvate încă şi care, indiferent de legea materială ce le guvernează, vor cadea si sub incidenta unor norme de procedura cu totul noi(spre exemplu in privinta termenului de recurs) ­ au caracter retroactiv legile de anulare sau de suspendare ale altor acte normative sau ale unor acte juridice individuale anterior emise întrucât îşi întind efectele în timp până la data apariţiei sau instituirii acestora din urmă. Principiul retroactivităţii legii, spre deosebire de cel al neretroactivităţii ei, trebuie să fie de regulă expres prevăzut de legiuitor pentru fiecare act normativ căruia înţelege să­i confere acest caracter. O a doua categorie de excepţii de la principiul neretroactivităţii legii o formează reglementările ultraactive adică acele acte normative care supravieţuiesc producând efecte şi după data ieşirii lor din vigoare (abrogării). In cadrul acestora sunt cuprinse: ­ legile anterioare pentru care noile acte normative indică situaţiile sau durata 57

Noul Cod de procedura civila inlatura regula potrivit careia norma de procedura este de imediata aplicare;

52

ori data până la care cele dintâi se mai aplică, recunoscându­le efecte juridice concomitent cu noile reglementări; ­ legile temporare sau cu termen care se aplică situaţiilor apărute sub imperiul lor , inclusiv celor nesoluţionate, chiar dacă legea a ieşit între timp din vigoare, aşa cum este cazul actelor adoptate pentru situaţii provizorii şi de urgenţă cum ar fi starea de război, calamităţi naturale, epidemii, etc ­ legile (mai favorabile) care nu încriminau, dezincriminau ori sancţionau mai uşor unele fapte se vor aplica celor care le­au săvârşit sub imperiul vechii legi dacă sancţiunile nu au fost aplicate sau deşi aplicate nu au fost executate, chiar dacă între timp a apărut o nouă lege care încriminează sau sancţionează mai sever aceeaşi categorie de fapt; ­ unele prevederi ale legilor procesuale anterioare (vechi) vizând, de exemplu, instanţele de judecată deja sesizate şi rămase competente în soluţionarea unor cauze aflate pe rol, termenele procesuale, etc., se pot menţine şi în condiţiile intervenirii unor noi reglementări pentru situaţiile în curs de soluţionare aplicându­li­se în continuare legea veche în vigoare la data respectivă. Supravieţuirea legii vechi poate să rezulte dintr­o prevedere expresă a noii legi. b.2. Principiul neultraactivităţii legii implică faptul că o lege veche nu­şi poate extinde efectele după ieşirea sa din vigoare. Şi de la acest principiu există excepţii: ­situaţiile contractuale în curs;ele rămân, în principiu, reglementate de legea veche, pe baza principiului libertăţii contractuale, însă judecătorul poate deroga de la ea dacă interesul social pe care îl afirmă astfel este atât de imperios încât să justifice afectarea stabilităţii convenţiilor. ­legea penală temporară;potrivit art. 7 Cod penal „Legea penală temporară se aplică infracţiunii săvârşite în timpul când era în vigoare, chiar dacă fapta nu a fost urmărită sau judecată în acel interval de timp”58. c. Durata producerii efectelor juridice reprezintă perioada de timp în care actul normativ se află în vigoare, producând efecte juridice obligatorii, cuprinsă între momentul intrării în vigoare şi cel al ieşirii din vigoare a actului respectiv. Această durată nu poate fi, de regulă, anticipată de legiuitor decât cu mici excepţii, de exemplu, în cazul legilor bugetului de stat. In cazul legilor temporare se poate prevedea fie data certă a ieşirii lor din vigoare, fie durata acţiunii lor, de exemplu, la încetarea evenimentelor care le­au determinat apariţia sau instituirea. In cazul 58

Art. 9 alin. (1) C.pen., în noua reglementare;

53

acestora din urmă legi acţiunea lor se extinde asupra actelor şi faptelor săvârşite cât timp erau în vigoare, chiar dacă acestea nu au fost soluţionate în acel interval de timp limitat (a se vedea în acest sens art.7 din Codul Penal). d. Incetarea efectelor juridice ale actelor normative reprezintă momentul din care acestea nu mai sunt obligatorii. In mod obişnuit actele normative ies din vigoare prin apariţia unei noi reglementări care desfiinţează vechea reglementare operaţiune denumită abrogare sau scoatere din vigoare, încetând aplicarea actului vechi. După modul în care se prevede sau nu desfiinţarea actului anterior abrogarea poate fi expresă şi tacită, iar cea expresă, la rândul ei, poate fi directă şi indirectă. Abrogarea expresă directă reprezintă situaţia în care noul act normativ indică actul anterior sau unele norme cuprinse în acesta care îşi încetează valabiltatea, aplicabilitatea. Abrogarea expresă indirectă este situaţia în care noul act menţionează doar că orice act normativ anterior sau prevederi ori dispoziţii contrare se abrogă, fără a face o determinare certă a acestora. Abrogarea tacită sau implicită are loc atunci când fără ca noua lege să menţioneze care sunt actele normative vechi sau normele anterioare desfiinţate, contradictorialitatea dintre cele două reglementări impunând cu prioritate actul novator. Sub aspectul întinderii efectelor abrogative ale noii reglementări faţă de vechiul act abrogarea poate fi totală, când se desfiinţează în întregime actul anterior, şi parţială, când desfiinţarea vizează doar unele prevederi şi nu actul în totalitatea lui. Toate criteriile diferite de abrogare indicate deja se pot combina între ele (de exemplu, abrogare expresă directă şi totală). Abrogarea se realizează numai prin acte normative având cel puţin forţă juridică egală cu actul desfiinţat. Trebuie făcută deosebire între abrogare şi derogare.Derogarea reprezintă o reglementare diferită, o abatere sau o excepţie de la reglementarea existentă pe care însă nu o abrogă, ci îi îngustează, putem spune, sfera de aplicare. Căderea în desuetitudine este o formă mai rară de încetare a efectelor juridice ale actelor normative, mai ales dreptul contemporan, şi apare ca urmare a schimbării condiţiilor social­economice şi politice care nu mai fac aplicabile vechile norme, chiar dacă nu s­a dispus abrogarea acestora printrun nou act normativ. 5.2.Acţiunea normelor juridice în spaţiu Prin acţiunea normelor juridice în spaţiu înţelegem determinarea limitelor teritoriale înăuntrul cărora se aplică regulile de conduită. In acest sens distingem 54

aspectul intern sau naţional şi aspectul extern sau internaţional al aplicării legii. a.Pornind de la principiul suveranităţii de stat şi a supremaţiei puterii în interiorul statului legile sunt obligatorii pe acel teritoriu ca rezultat al competenţei teritoriale exclusive a organelor de stat faţă de toate subiectele de drept aflate pe acel teritoriu, operând în acest sens principiul teritorialităţii legii. Astfel, actele normative ale organelor supreme sau centrale ale statului produc efecte juridice pe întreg teritoriul naţional, iar actele organelor locale sau teritoriale produc efecte numai în limitele unităţilor administrativ­teritoriale în care ele funcţionează. Aceasta, bineînţeles, nu exclude posibilitatea ca actele unor organe centrale să poată produce efecte limitate numai la o anumită zonă a teritoriului naţional, inclusiv unitate administrativă, iar cele ale unui organ local numai pe o porţiune din acea unitate, cum ar fi, de exemplu, în situaţia producerii unor calamităţi naturale limitate ca întindere. In cazul statelor federale sau federative actele organelor federale sau federative ori unionale produc efecte asupra teritoriului tuturor statelor membre ale federaţiei, după cum actele acestora din urmă au efecte limitate numai în interiorul statului component. In caz de conflict între cele două legi se aplică, de regulă, legea federală (unională) sau legea indicată de normele ce reglementează conflictele de legi în spaţiu ale autorităţilor centrale şi cele locale. Pe teritoriul statului naţional unitar se aplică numai un singur gen de legi cele provenind de la organe centrale unice. Cu toate acestea considerente de ordin local, tradiţii istorice, etc., pot conduce la coexistenţa unor modalităţi diferite de reglementare a unor instituţii de acelaşi fel. In acest sens, de exemplu, în ţara noastră sistemul de publicitate imobiliară cunoaşte diferenţieri esenţiale între Transilvania şi o parte din Nordul Moldovei unde există sistemul cărţilor funciare, spre deosebire de Muntenia, Oltenia, Dobrogea şi cea mai mare parte a Moldovei, unde s­a instituit în aceeaşi materie registrul de inscripţiuni şi transcripţiuni. b. In ceea ce priveşte aspectul extern al acţiunii legilor în spaţiu efectele acestora se vor determina pornind tot de la principiul suveranităţii teritoriale a statului în domeniul activităţii normative, ceea ce înseamnă aplicarea în exclusivitate a legii naţionale şi înlăturarea legii străine. In sens juridic teritoriul cuprinde suprafaţa terestră (uscatul), apele interioare, marea teritorială, precum şi subsolul şi spaţiul aerian aferent acestor. Delimitarea teritorială a statelor se face prin frontiere. Actele şi faptele săvârşite pe navele şi aeronavele româneşti aflate în afara graniţelor naţionale sunt considerate a fi săvârşite pe teritoriul ţării. Faptul că sediile misiunilor diplomatice dispun de inviolabilitate nu se datorează scoaterii respectivelor zone de sub suveranitatea statului de reşedinţă al 55

misiunii şi nici pentru că zona respectivă ar fi un teritoriu al statului aparţinător misiunii (acreditant), ci este rezultatul recunoaşterii pe bază de reciprocitate, de către statul de reşedinţă a imunităţilor şi privilegiilor diplomatice unanim admise în dreptul internaţional public şi absolut necesare unei desfăşurări normale a activităţii diplomatic. Principiul teritorialităţii legii acţionează în mod specific în diferitele ramuri de drept. Astfel, de exemplu, legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul Românie sau în dreptul civil forma exterioară a actelor juridice este supusă legilor ţării unde se întocmeşte actul (locus regit actum). Uneori este posibil ca pe teritoriul ţării noastre să­şi producă efectele şi legea străină în soluţionarea unor cazuri individuale, mai ales în ipoteza în care situaţiile juridice vizează şi un subiect străin al raportului juridic (în cazul naşterii, căsătoriei, decesului, dobândirii sau pierderii proprietăţii, etc.), putând apărea aşa numitul conflict de legi, între legea românească şi cea străină, mai ales datorită diferenţelor de conţinut între reglementări59. Chiar dacă pentru unele situaţii se va aplica legea străină această rezolvare nu se va face in baza unei proprii autorităţi a ei, deoarece s­ar încălca suveranitatea statului român, ci tot în temeiul legii interne şi a dreptului nostru ale cărui norme conflictuale prevăd cazurile şi condiţiile de aplicare, desigur limitative, ale legii străine. Aspectul international al acţiunii legii vizează acele raporturi juridice în care apare un element străin, de extraneitate. Aplicarea legii străine este însă condiţionată în mod esenţial de existenţa unei compatibilităţi între ea şi principiile de bază ale dreptului nostru, precum şi de existenţa reciprocităţii juridice între statul român şi cel străin în cauza dată, norma conflictuală făcând cuvenita trimitere la legea aplicabilă într­o situaţie dată. 5.3. Acţiunea normelor juridice asupra subiectelor Destinatarii normelor juridice sunt subiectele de drept, oamenii individual sau organizaţi în colectivităţi, respectiv persoanele fizice sau juridice. Marea lor majoritate trăiesc sau îşi au sediul şi îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul statului a căror cetăţeni sunt, dar unii se află în afara teritorilui naţional, respectiv pe teritoriul unui stat străin. Principiul general de drept internaţional public unanim admis în drept este acela că fiecare stat îşi exercită deplina suveranitate a puterii sale publice asupra tuturor persoanelor care se află pe teritoriul său, chiar dacă acestea nu au cetăţenia lui, cu excepţia personalului misiunilor diplomatice ce dispune de privilegii şi 59

Dispoziţii privind modul de solutionare al conflictelor de legi in cazul existentei unui element de extraneintate regăsim în C;

56

imunităţi. In ceea ce priveşte pe cetăţenii români legile naţionale îşi extend incidenţa asupra lor chiar şi atunci când aceştia se află în străinătate. Astfel, dispoziţiile privitoare la starea civilă şi capacitatea persoanelor se aplică chiar şi cetăţenilor români cu reşedinţa în străinătate, iar legea penală se aplică chiar infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării dacă făptuitorul este cetăţean român sau dacă, neavând nici o cetăţenie, are domiciliul în ţară (principiul personalităţii legii penale). Imunitatea diplomatică constă în exceptarea personalului diplomatic de la jurisdicţia statului de reşedinţă al misiunii şi rezidă în inviolabilitatea personalului, a teritoriului şi a clădirii misiunii diplomatice cât şi a bunurilor diplomaţilor. Dacă personalul diplomatic săvârşeşte fapte penale el nu poate fi tras la răspundere fiind declarat ,,persona non ­ grata" ceea ce atrage după sine rechemarea sau expulzarea lui. Reprezentanţii consulari ai statelor străine dispun pe bază de reciprocitate şi în temeiul dreptului internaţional de unele drepturi şi privilegii limitate cum ar fi, de exemplu, scutiri la unele impozite şi prestaţii, neaplicându­li­se jurisdicţia instanţelor judecătoreşti ale ţării de reşedinţă în cauzele privind infracţiunile de serviciu, etc. Străinii aflaţi pe teritoriu unui stat pot avea unul din următoarele regimuri juridice: ­ regimul naţional, caz în care au aceleaşi drepturi civile ca şi cetăţenii statului de reşedinţă; ­ regimul special, de regulă bazat pe reciprocitate, când aceştia au drepturile stabilite prin legi şi tratate; ­ regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate, când statul acordă cetăţenilor străini aflaţi pe teritoriul său drepturi egale cu cele acordate cetăţenilor oricărui stat terţ, fără nici o discriminare. Străinul care se află pe teritoriul statului român trebuie să respecte legile acestuia în caz contrar el putând fi tras la răspundere. In unele situaţii legea noastră pedepseşte faptele comise de străini împotriva statului roman chiar dacă acestea au fost săvârşite în străinătate sau contra cetăţenilor români aflaţi în străinătate.

6.Interpretarea normelor juridice 6.1.Necesitatea interpretării dreptului Normele juridice sunt reguli cu caracter general ce se aplică însă unor cazuri concrete ivite în viaţa practică. In procesul de concretizare a conţinutului normei la un caz dat se pot ridica multiple probleme ce se cer a fi clarificate şi care ţin de mai 57

multe aspecte cum ar fi, de exemplu, modul de redactare a regulii juridice, noţiunile întrebuinţate de legiuitor, forma de exprimare, condiţiile în care a fost elaborată şi aplicată norma, etc. In primul rând, legea, oricât de tipică şi abstractă ar fi, nu poate să prevadă toate situaţiile posibile în care îşi va găsi aplicabilitatea, deoarece trebuie să se menţină la un anumit nivel de generalizare tipică, pentru a acoperi, pe cât posibil, cât mai multe aspecte din realitatea pe care o reglementează. Astfel, de pildă, Codul Familiei (art.40) nu arată ce se înţelege prin "motive temeinice" în baza cărora instanţa de judecată în caz de divorţ poate încuviinţa ca soţul care a purtat în timpul căsătoriei numele de familie a celuilalt soţ să poarte în continuare acelaşi nume şi după desfacerea căsătoriei. In al doilea rând, legea folosind unele noţiuni sau expresii le conferă, în funcţie de necesităţile reglementării, un alt înţeles decât în vorbirea curentă. Astfel, de exempluii, verbul "a da" în limbajul comun înseamnă a preda sau a remite un lucru, pe când în dreptul civil reprezintă acea obligaţie a debitorului care constă în constituirea sau transmiterea dreptului de proprietate sau a unui alt drept real. In al treilea rând, mai există şi posibilitatea ca între textele legale ale aceluiaşi act normativ sau din acte diferite să se ivească unele neconcordanţe sau chiar contradicţii aparente care să blocheze procesul de aplicare a legii, trebuind lămurită în prealabil discordanţa ivită pentru a debloca rezolvarea cazului dat. In al patrulea rând, având în vedere că, de regulă, între momentul adoptării normei şi pe durata aplicării ei pot apărea fapte sau împrejurări ce se cer a fi soluţionate dar care nu au fost avute în vedere de legiuitor la data edictării actului legislativ, va trebui să se analizeze modul în care reglementarea juridică în vigoare (mai) este compatibilă cu rezolvarea noii situaţii. Astfel, de exemplu, antrenarea răspunderii civile delictuale pentru pagubele patrimoniale provocate de mijloacele de transport autopropulsate se face în temeiul art. 1000 alin.1 din Codul Civil în conformitate cu care suntem răspunzători de prejudiciul cauzat de lucrurile ce le avem sub pază (juridică), deşi respectivul act a fost adoptat în anul 1864 când nu s­a putut avea în vedere o asemenea ipoteză ci cu totul o altă situaţie, dar s­a ajuns să se confere, prin practica judiciară, o finalitate cu totul nouă unei reglementări vechi depăşite datorită împrejurărilor social­economice schimbate în care trebuia aplicată legea. In al cincilea rând, textele legale mai ridică şi probleme legate de modul de redactare gramaticală, de succesiunea noţiunilor în text, de modul de întrebuinţare a semnelor de punctuaţie, de topica propoziţiei sau a frazei, etc. Toate aceste aspecte anterior enunţate demonstrează pe de o parte necesitatea efectuării operaţiunilor de logică în cunoaşterea şi, mai ales, descifrarea limbajului juridic întrucât acesta din urmă nu poate reda întotdeauna cu deplina exactitate voinţa exprimată şi scopul urmărit de legiuitor, trebuind să se recurgă la forme şi 58

metode de interpretare a dreptului în sensul înţelegerii concordante a voinţei reale a legiuitorului în strânsă interdependenţă cu înţelesul nemijlocit al termenilor folosiţi. Pe de altă parte, fără a ignora rolul operaţiunilor logico­juridice în interpretarea dreptului trebuie avut în vedere şi faptul că voinţa reală exprimată prin lege se apreciază atât în funcţie de condiţiile vieţii materiale şi spirituale care au determinat­o dar şi în raport cu cele în care ea urmează să­şi găsească aplicarea. Deşi dreptul modern se caracterizează, în general, printr­o exprimare clară şi precisă, direct accesibilă unor categorii largi ale populaţiei, astfel încât interpretarea să nu mai fie expresia nevoii de a acoperi caracterul lacunar (incomplet) al legii sau a altor carenţe ce ţin de tehnica juridică a reglementării, totuşi este necesară efectuarea operaţiunilor de găsire a sensurilor corecte şi concrete ale dispoziţiilor legale formulate în abstract. Desigur dreptul contemporan întâmpină şi mai puţine dificultăţi de interpretare, decât vechiul drept care­şi mai găseşte aplicabilitatea, datorită unei tehnici juridice adecvate utilizate în elaborarea normelor, ceea ce conduce la o reducere a ponderii şi importanţei interpretării, existând astfel, de la început, toate premisele necesare asigurării legalităţii în activitatea de aplicare a dreptului. Pe de altă parte, organele de aplicare a dreptului au posibilităţi lesnicioase de sesizare a organelor competente în edictarea reglementărilor, în vederea emiterii de către acestea din urmă a unor noi norme sau modificări corespunzătoare a celor existente uşurându­se astfel clarificarea unor aspecte ce ridică dubii şi care au condus la interpretări diferite. In sfârşit, este de făcut precizarea că în sistemul nostru de drept nu mai există reglementări de principiu şi generale a problematicii interpretării, diferitele legi, mai ales codurile, tratatele internaţionale, făcând cuvenite precizăricu privire la unele aspecte ce le poate ridica interpretarea într­o ramură de drept sau domeniu. 6.2. Noţiunea, obiectul, scopul şi importanţa interpretării Sunt utilizate mai multe noţiuni în legătură cu interpretarea normelor de drept. Noţiunea de "interpretarea a legii" s­a folosit în strânsă legătură cu principalul izvor de drept, legea, având un sens restrictiv. Noţiunea de "interpretare a dreptului" a fost folosită iniţial pentru a desemna interpretarea dreptului cutumiar şi a practicii judiciare întemeiate pe el, pentru ca ulterior să desemneze atât interpretarea dreptului scris cât şi a celui nescris. La ora actuală expresia vizează interpretarea dreptului scris, în special a celui conţinut în actele normative. Noţiunea de "interpretare a normelor juridice" folosită frecvent în ştiinţa noastră juridică cuprinde atât interpretarea legii, cât şi a dreptului în general, 59

respectiv dreptul scris, adică actele normative, precum şi formele interpretării legale şi anume cea normativă (generală) şi cea judiciară (cazuală). Interpretarea dreptului se defineşte ca operaţiunea logico­raţională efectuată după anumite reguli şi cu anumite metode specifice dreptului constând in lămurirea conţinutului normelor juridice în scopul realizării sau aplicării legii prin încadrarea corectă a situaţiilor de fapt în prevederile reglementate. Cu privire la obiectul interpretării se ridică problema dacă el se reduce numai la textul legal supus analizei sau aceasta se extinde şi la găsirea voinţei reale a legiuitorului chiar dacă ea nu este direct exprimată în (şi prin) text. După o primă opinie textul în sine şi norma juridică, odată adoptată, dobândesc o autonomie totală faţă de voinţa legiuitorului de care s­au desprins. Dimpotrivă, cea de a doua opinie susţine că actul normative este doar dovada existenţei voinţei legiuitorului al cărei conţinut poate fi justificat cu (prin) orice mijloc. Mai mult, concepţia deplinei libertăţi a interpretării culminează în epoca contemporană cu fundamentarea doctrinară voluntaristă a formării unui drept nou pe calea interpretării judiciare. Toate aceste opinii au un caracter unilateral iar absolutizarea lor dăunează procesului de aplicare corectă a legii întrucât ignoră faptul că pornindu­se de la textul legal şi în limitele acestuia trebuie să se determine voinţa reală a legiuitorului, cât şi sensurile care corespund cel mai bine formulărilor conceptuale avându­se în vedere, concomitent, şi principiile, după caz, ale întregului sistem de drept sau a ramurilor ori instituţiilor juridice la determinarea riguroasă a înţelesului legii. In ceea ce privesc elementele normei interpretate constatăm următoarele: ­ interpretarea ipotezei este necesară pentru a se vedea dacă sunt reunite condiţiile de aplicare a normei pentru cazul dat; ­ interpretarea dispoziţiei se face pentru aprecierea conduitei avute de subiect faţă de normă în sensul stabilirii acordului sau dezacordului existent între ipoteză şi dispoziţie; ­ interpretarea sancţiunii prescrise are în vedere felul acesteia şi limitele ei în cazul încălcării regulii juridice într­o situaţie dată. Scopul interpretării constă în lămurirea exactă a înţelesului legii prin determinarea voinţei reale a legiuitorului în vederea aplicării corecte a normei. Interpretarea ca operaţiune nu este un scop în sine ea având un rol intermediar ce serveşte unui scop final căruia i se subordonează, respectiv realizarea întocmai a dreptului. Procesul de interpretare este intim legat de conştiinţa juridică a autorului interpretării prin filtrul căreia trece într­un anumit mod explicarea sensului 60

reglementării şi, implicit, după caz, realizarea sau aplicarea dreptului, proces care nu poate fi însă rupt de condiţiile concrete material şi spirituale ale societăţii în care norma prinde viaţă, de evoluţia legislaţiei în domeniul dat, precum şi de poziţia social­politică a autorului interpretării. Educarea juridică corespunzătoare şi ridicarea nivelului de cunoaştere juridică constituie condiţii ce garantează o corectă interpretare şi realizare sau aplicare a dreptului, condiţii indispensabile pentru activitatea juridică într­un stat de drept. 6. 3. Formele (felurile) interpretării Prin forme sau feluri ale interpretării înţelegem modurile de manifestare ale acestuia determinate, în principal, de autorul care realizează operaţiunea respectivă ca şi de forţa juridică cu care aceasta se poate impune sau nu subiectelor de drept în persoana cărora este chemată a se produce efecte. După subiectul sau autorul care o înfăptuieşte interpretarea aceasta poate fi oficială şi neoficială. Prima, la rândul ei, după întinderea efectelor poate fi generală şi cazuală. A. Interpretarea oficială sau obligatorie reprezintă forma de interpretare realizată de un organ sau autoritate de stat în limitele competenţei sale fiind uzitată în procesul edictării sau a realizării normei. Ea se mai numeşte autentică sau legală60 deoarece provine de la un organ de stat care deţine o asemenea atribuţie (împuternicire) ce decurge explicit sau implicit din propria lege de organizare. Interpretarea oficială este generală atunci când se realizează prin acte normative ale puterii legislative sau executive. Autorul interpretării este fie organul emitent al actului (de) interpretat, fie un organ superior (ierarhic) acestuia. Interpretarea general sau normativă este utilizată atunci când o dispoziţie sau prevedere dintr­un act de reglementare apare neclară sau confuză. Interpretarea normativă a legilor sau general­obligatorie a acestora se realizează numai de către parlament. Toate celelalte organe ale statului, preşedintele, guvernul, alte organe centrale şi locale ale administraţiei de stat (prefecturi, primării, etc.) nu pot adopta decrete, hotărâri, ordine şi instrucţiuni, dispoziţii, decizii, etc., prin care să dea interpretare general­obligatorie legilor în 60

In sens contrar, A. Pop, Gh.Beleiu, op.cit., p.83/84

61

vigoare. Ele emit acte normative în temeiul şi pentru aplicarea legii asigurând executarea unitară şi concretă a acesteia din urmă. Obiectul interpretării îl reprezintă norma sau normele în discuţie iar actul interpretat şi cel de interpretare, deci ambele texte, fac corp comun cu valoare egală de norme general obligatorii. Dacă însă actul de interpretare are o forţă juridică superioară actului interpretat, atunci el îi conferă, în ierarhia izvoarelor de drept, aceeaşi poziţie, celui din urmă, cel puţin în privinţa textelor ce formează obiectul respectivei operaţiuni (de pildă, interpretarea unei hotărâri guvernamentale printr­o lege, are puterea unei legi). Procedura de elaborare şi adoptare a actului de interpretare este procedura specifică actelor juridice ale organului care face interpretarea, indiferent că acesta îşi interpretează propriile acte sau actele altor organe, inclusiv cele aparţinând autorităţilor din subordine. Astfel, de pildă, parlamentul va recurge la procedura legislativă fie că interpretează o lege, fie un decret prezidenţial sau o hotărâre guvernamentală cu caracter normativ. In ceea ce privesc efectele în timp ale interpretării constatăm că actul de interpretare are şi efect retroactiv întrucât produce consecinţe de la o dată anterioară adoptării lui ce cuprinde, de regulă, perioada de timp până la data intrării în vigoare a actului, (anterior) interpretat, după cum acelaşi act produce efecte şi pentru viitor deoarece toate situaţiile ce se vor rezolva ulterior beneficiază de noua interpretare dată de actul în cauză. In privinţa sancţiunii aplicabile în cazul efectuării interpretării normative de către un organ necompetent, în sensul interpretării prin acte cu forţă juridică inferioară a unor reglementări superioare, ea va fi nulitatea de drept (absolută) a actului de interpretare care va fi astfel lipsit de orice valabilitate juridică. In unele opinii se consideră că şi deciziile de îndrumare ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie sunt o formă a interpretării generale61. Interpretarea cazuală (şi nu cauzală) este o formă a interpretării oficiale şi se utilizează în procesul de realizare sau de aplicare a normelor la cazuri concrete.Subiectele acestei interpretări sunt organele statului (ale puterii legislative, executive şi judecătoreşti) care aplică regulile în cazuri individuale. Un loc aparte în cadrul acestei forme îl ocupă interpretarea judiciară sau jurisdicţională ocazionată de soluţionarea în cadrul unui litigiu (proces) judiciar a situaţiilor de încălcare a legii, ocazie cu care se emite o hotărâre cu putere de lucru judecat. Obiectul interpretării îl constituie tot norma de drept însă prin prisma aplicării ei unui caz dat. De cele mai multe ori interpretarea cazuală constituie o premiză a interpretării generale, deoarece frecvenţa sporită a aceleiaşi probleme 61

I. Ceterchi, M.Luburici, op.cit., p.419

62

într­un număr ridicat de situaţii, impune în final, intervenţia interpretării normative. Spre deosebire însă de interpretarea generală, care are valoarea unei reguli stabile şi de sine stătătoare, uneori posibil chiar în afara dificultăţii aplicării normei, interpretarea cazuală serveşte procesului de realizare a dreptului fiind concretizată în actul individual de soluţionare a cazului dat, fără a se mai distinge un act juridic de interpretare propriu­zis. Efectele acestei forme ale interpretării sunt următoarele: ­ aplicabilitatea limitată numai la raportul juridic dat; ­ obligativitatea ei numai în şi pentru cazul soluţionat; ­ neobligativitatea ei pentru alte organe şi pentru cazuri similare, inclusiv pentru aceeaşi autoritate într­o situaţie identică. După unele opinii o formă a interpretării judiciare o constituie şi cea realizată prin deciziile de îndrumare ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie. B. Interpretarea neoficială este o formă a interpretării realizată în afara procesului de emitere şi aplicare a dreptului şi, în consecinţă, are caracter facultativ prin neobligativitatea efectelor sale. O primă modalitate de interpretare de acest gen este cea doctrinară realizată în cadrul studiilor consacrate instituţiilor juridice. Concluziile desprinse prin această interpretare se pot impune şi organelor în drept prin forţa argumentaţiei ştiinţifice. In majoritatea sistemelor contemporane de drept doctrina juridică nu este izvor de drept. In dezvoltarea istorică a dreptului doctrina a jucat un rol important începând cu dreptul roman unde operele jurisconsulţilor erau considerate izvoare de drept, iar mai târziu, în mod similar, lucrările glosatorilor şi postglosatorilor, din dreptul feudal, care au contribuit la receptarea dreptului roman. O a doua modalitate de interpretare neoficială a dreptului este cea oficioasă, fără efecte obligatorii, dar care rezultă din expunerile sau opiniile unor persoane oficiale (conducători de autorităţi publice, funcţionari şi parlamentari) exprimate cu ocazia participării la dezbaterea proiectelor de acte normative, din răspunsurile date pe probleme juridice la întrebările şi interpelările formulate în parlament, cât şi opiniile unor jurişti (avocaţi, procurori, jurisconsulţi) în problemele de drept ivite în cadrul proceselor judiciare la care participă. Toate aceste interpretări au o anumită valoare pentru organele de edictare şi aplicare a dreptului întrucât ele explicitează anumite sensuri ale reglementării juridice în vigoare, finalităţile ei şi modul posibil de aplicare al acesteia într­un caz dat, putând fi însuşite sau nu de către organele de stat, după caz, fie pe cale normativă sau prin acte individuale, dobândind astfel şi o recunoaştere juridică. O formă aparte a interpretării neoficiale este cea a interpretării comune a 63

dreptului de către factori politici, cetăţeni, mijloace de presă, etc., rezultat al modului nespecializat şi nejuridic de pricepere a reglementării în vigoare şi mai ales corespunzător gradului de educaţie juridică şi de dezvoltare a conştiinţei juridice, prin opiniile formulate faţă de dreptul existent, de modul lui de aplicare şi de felul în care acesta ar trebui aplicat sau perfecţionat. 6. 4. Metodele (metodologia) de interpretare a dreptului Metodele de interpretare reprezintă acele procedee de examinare a textelor legale cu ajutorul cărora subiectul ce efectuează interpretarea caută să determine înţelesul şi sensul exact al textului actului normativ. Dreptul contemporan foloseşte o mare varietate de procedee de interpretare în care se includ cea gramaticală, sistematică, istorică, logică, literală şi reală, extensivă şi restrictivă, nefiind exclusă posibilitatea ca prin utilizarea concomitentă a mai multor metode ­ care însă ne se exclud reciproc ­ să se ajungă la soluţia juridică adecvată cazului dat. a.) Interpretarea gramaticală constă din analiza gramaticală a textelor normative prin cercetarea înţelesului cuvintelor (noţiunilor, termenilor) utilizate cu ajutorul analizei morfologice şi sintactice. Astfel, când textul normativ stabileşte, de pildă, sancţiunea aplicată pentru o faptă ilicită utilizând formula că se pedepseşte cu închisoarea şi confiscarea averii, ori foloseşte formula închisoare sau amendă, în primul caz sancţiunile au caracter cumulativ, iar în al doilea caz acest caracter este alternativ. Infracţiunea de mărturie mincinoasă (prevăzută de art.273 din Codul Penal) constă din fapta martorului care într­o cauză penală, civilă, disciplinară sau în orice altă cauză în care se ascultă martori, face afirmaţii mincinoase ori nu spune tot ce ştie privitor la împrejurările esenţiale asupra cărora a fost întrebat. Analiza gramaticală a textului dezvăluie cele două modalităţi alternative de comitere a infracţiunii ­ una activă constând din afirmaţii mincinoase şi alta pasivă constând în nedeclararea tuturor aspectelor esenţiale cunoscute de martori ­ modalităţi care într­un caz dat ar putea îmbrăca şi forma cumulativă, deoarece ele nu se exclud în mod reciproc. Procedeele de interpretare gramaticală impun şi clarificarea terminologiei juridice utilizate distingându­se trei categorii de noţiuni62. Astfel, o primă categorie de cuvinte sunt cele care au înţelesul obişnuit în limbajul comun, constituind fondul dominant al lexicului utilizat în formularea textelor legale, trăsătură specifică dreptului modern având un limbaj larg accesibil (noţiunile de soţ, ascendent, descendent, copil minor, etc.). 62

A. Pop, Gh.Beleiu, op.cit., p.83/84

64

A doua categorie o reprezintă noţiunile care, deşi folosite în vorbirea curentă, au un înţeles aparte în limbajul juridic. Astfel, dacă, de exemplu, noţiunea de "teritoriu" desemnează o suprafaţă a uscatului de pe globul terestru, noţiunea juridică a teritoriului naţional mai include şi apele interioare, marea teritorială, precum şi solul, subsolul şi spaţiul aerian aferent acestora. A treia categorie o reprezintă noţiunile care au accepţiuni diferite chiar între ramurile de drept, cum ar fi, de exemplu, noţiunea de "familie" care în ramura respectivă de drept desemnează soţii sau părinţii şi copiii lor minori, iar în legislaţia civilă locativă se mai cuprind, pe lângă aceştia, şi totalitatea persoanelor care convieţuiesc sau care se află în întreţinere sau îngrijire. b. Interpretarea sistematică constă în stabilirea înţelesului normei în funcţie de locul pe care ea îl ocupă în ansamblul reglementărilor vizând aceeaşi materie prin corelarea acesteia cu alte texte din acelaşi act normative sau cu aceeaşi instituţie juridică ori ramură de drept. Această interpretare presupune determinarea următoarelor63: ­ a locului ocupat de normă în cadrul actului normativ (articol introductiv, definiţie, clasificare, sediul principal al materiei); ­ felul normei în cadrul actului, generală, specială, de excepţie; ­ felul actului care cuprinde norma, adică o lege generală (dreptul comun, de pildă cod) sau o lege specială, deoarece specialul derogă de la general; ­ locul ocupat de actul ce conţine norma în sistemul izvoarelor dreptului (lege, decret, hotărâre guvernamentală, etc.). In acest sens normele din partea specială a codurilor se interpretează în strânsă legătură cu normele din partea generală a aceluiaşi act normativ, după cum normele din ramurile de drept se interpretează în strânsă legătură cu normele constituţionale. Astfel, de exemplu, orice infracţiune din partea specială a codului penal (furt, omor) trebuie, pentru a antrena răspunderea juridică, să reunească cumulativ elementele esenţiale ale infracţiunii definite de art.15 din partea generală a codului (pericol social, vinovăţie şi incriminare legală). Tot astfel, inviolabilităţile (domiciliului, corespondenţei, etc.) apărate penal se corelează cu prevederile constituţionale care le consacră. Utilitatea interpretării sistematice reiese pregnant în cazul normelor incomplete, respectiv a normelor de trimitere şi a celor în alb, în strânsă legătură cu normele de referinţă şi care dobândesc, astfel, conţinut deplin prin completarea realizată pe calea interpretării64. 63

64

idem, op.cit., p.92/93 I.Ceterchi, M.Luburici, op. cit.,p.422

65

c. Interpretarea istorică constă în stabilirea sensului normei juridice în funcţie de cercetarea condiţiilor istorice concrete care au determinat adoptarea legii ("ocasio legis") şi în strânsă legătură cu care se determină scopul urmărit de lege ("ratio legis"). In această interpretare se au în vedere şi noile condiţii istorice în care se aplică legea şi care pot diferi de cele iniţiale. Folosirea acestei metode nu presupune în mod necesar posedarea unor cunoştinţe istorice deosebite din partea organului de aplicare a dreptului, ci doar cunoştinţe de cultură generală şi profesională corelate cu o bună cunoaştere a documentării care a stat la baza elaborării actelor normative, a expunerilor de motive, a dezbaterilor parlamentare în jurul actului dat, etc. Ilustrativ pentru acest gen de interpretare este exemplificarea faptului că întrucât în noul context politico­economic şi legislativ se întrebuinţează termenul de "public" (de pildă, autoritate publică, domeniul public, proprietate publică, funcţionar public, etc.) iar nu cel de "obştesc" sau "de stat", urmează ca această din urmă noţiune să fie înlocuită în textele legale în care mai figurează. d. Interpretarea teleologică constă în lămurirea înţelesului normei prin determinarea scopului urmărit de legiuitor în care sens este deosebit de utilă şi cunoaşterea cauzelor social­economice, extrajuridice care au impus un anumit mod de reglementare. Astfel, pentru a înţelege cum trebuiesc realizate drepturile părinteşti de către titularul lor se va avea în vedere prevederea art.396 din Codul civil care stipulează că raporturile dintre părinţii divorţaţi şi copii lor minori se va face ţinând seama numai de interesul copiilor. e. Interpretarea literală şi interpretarea reală constau, în primul caz, în metoda de stabilire a sensului regulii juridice aşa cum rezultă din formularea textului de lege, fără nici o altă cercetare deosebită, întrucât există o concordanţă deplină între forma şi conţinutul exprimării juridice, pe când în cel de al doilea caz se caută descoperirea intenţiei veridice a legiuitorului aşa cum se desprinde din economia legii, trecând peste unele aparenţe de text. Astfel, de exemplu, în art.8 alin.2 din Codul Penal se dă definiţia juridică a noţiunii de teritoriu iar în alin.3 din acelaşi articol se face precizarea că prin infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării se înţelege şi infracţiunea comisă pe o navă sau aeronavă română. In ceea ce priveşte interpretarea reală a actelor juridice individuale este de precizat faptul că art.1277 din Codul Civil prevede că interpretarea contractelor se face după voinţa concordantă a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor folosiţi. f. Interpretarea logică reprezintă un ansamblu de procedee care se bazează pe 66

analiza textului normativ prin aplicarea regulilor logicii formale. Metodele logice sunt necesare întrucât însăşi regula de drept este o construcţie logică, întemeiată pe o tehnică de redactare, în care se reunesc ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea. Acest gen de interpretare se bazează pe raţionamente (silogisme) ce au condus la formarea unor reguli de interpretare şi a unor argumente de interpretare logică. Dintre regulile de interpretare logică enumerăm: ­ cu privire la acţiunea în timp a normelor juridice: legea ulterioară derogă de la legea anterioară ("lex posteriori derogant lex anteriori") şi că actele juridice se emit sau se întocmesc conform legii la data respectivă ("tempus regit actum"); ­ cu privire la acţiunea în spaţiu a normelor juridice: legea se aplică actelor şi faptelor de pe teritoriul statului unde ea este în vigoare (principiul teritorialităţii legii), iar o lege străină nu se aplică în virtutea autorităţii ei proprii, ci în baza recunoaşterii efectelor ei prin dispoziţiile normelor conflictuale ale ţării forului, în care se găseşte instanţă ("lex fori"), în vreme ce forma actelor (civile) individuale este supusă legilor ţării unde ele se întocmesc ("locus regit actum"); ­ cu privire la aplicabilitatea şi raportulul dintre normele juridice distingem următoarele65: 1. excepţiile sunt de strictă interpretare în sensul că normele ce le consacră îşi găsesc aplicaţia numai în ipoteza la care se referă neputând fi extinse şi la alte situaţii; 2. legea specială derogă de la legea generală ("lex specialis derogant lex generalis") situaţie valabilă nu numai în cazul a două acte normative distincte dar şi în raportul dintre normele de principiu sau generale şi cele speciale din acelaşi act normativ; 3. acolo unde legea nu distinge nu se poate face distincţie în procesul aplicării dreptului (de pildă, art.92 din Codul civil prevede că "domiciliul minorului care nu a dobândit capacitate deplină de exerciţiu în condiţiile prevăzute de lege este la părinţii săi sau la acela dintre părinţi la care el locuieşte statornic", prin minor înţelegându­se numai persoana în vârstă de până la 18 ani împliniţi, indiferent că are sau nu şi capacitate de exerciţiu restrânsă odată cu împlinirea vârstei de 14 ani, condiţiia fiind minorul să nu fi dobândit capacitate deplină de exerciţiu): 4. norma juridică trebuie interpretată în sensul aplicării ei şi nu a înlăturării acesteia, întrucât regulile de drept nu se emit pentru a nu fi realizate, ci, dimpotrivă, în acest sens art. 1268 din Codul Civil referindu­se la interpretarea contractului arată: ,,clauzele se interpretează în sensul în care pote produce efecte, iar nu în acela care n­ar produce niciunul’’. Dintre argumentele de interpretare logică enumerăm: 65

A. Pop, Gh.Beleiu, op.cit., p.83­84;

67

­argumentul "per a contrario" care este un tip de raţionament bazat pe contradicţia vădită dintre două noţiuni sau afirmaţii, dintre care una fiind adevărată cealaltă, în mod contrar, este exclusă neexistând o a treia posibilitate (legea terţiului exclus). De pildă, dacă, în conformitate cu prevederile art. 287 din Codul civil, numai căsătoria încheiată în faţa delegatului de stare civilă este valabilă (dând naştere drepturilor şi obligaţiilor legal prevăzute pentru soţi), în mod contrar orice altă formă de încheiere a ei (religioasă, secretă, oficiată de alte organe) nu este valabilă(art.293C.civ.). Acest gen de argument trebuie folosit cu multă prudenţă deoarece, de exemplu, dacă este utilizat în cazul unor norme speciale sau de excepţie s­ar ajunge în mod contrar să se renege însăşi principiul de la care se abate prevederea derogatorie. Astfel, de exemplu, există, la încheierea căsătoriei, libertatea de alegere a numelui de familie a viitorilor soţi, dar dacă au ales un nume comun au obligaţia să­l poarte în timpul căsătoriei (art.282 din Codul Civil). De aici nu putem însă trage concluzia contrară că la desfacerea căsătoriei prin divorţ sau la încetarea ei prin decesul unuia din soţi ar dispărea de drept şi îndatorirea de a purta numele de familie comun declarat. ­ argumentul "a fortiori rationae" constă în demonstraţia după care raţiunea aplicării unei norme este mai puternică într­o altă situaţie nereglementată decât în cea indicată de lege într­un caz dat. Astfel, de exemplu, dacă actele civile bilaterale ­care în principiu sunt irevocabile pot fi anulate datorită viciilor de consimţământ ce le afectează (art.1251 din Codul Civil), cu atât mai mult vor putea fi desfiinţate, pentru aceleaşi motive, actele civile unilaterale care, în principiu, sunt revocabile66. In cadrul acestui gen de argument un loc important îl ocupă principiul de drept conform căruia cine poate mai mult poate şi mai puţin ("qui potest maius, potest minus"). Astfel, de exemplu, dacă posesorul de bună credinţă dobândeşte, pe calea uzucapiunii (art. 1930 din Codul Civil), proprietatea unui imobil, cu atât mai mult va putea fi dobândit, în aceleaşi condiţii, un dezmembrământ al dreptului de proprietate, aşa cum este cazul uzufructului. ­ argumentul "ad absurdum" folosit în stabilirea adevărului tezei de demonstrat prin infirmarea tezei pe care o contrazice (aşa numita reducere la absurd). Astfel, de exemplu, dacă Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ stabileşte67 că orice persoană care se consideră vătămată în drepturile sale recunoscute de lege printr­un act adminstrativ se poate adresa instanţei judecătoreşti competente pentru anularea actului, pe cale de raţionament se deduce că acel act juridic contestat nu poate fi decât individual ­adică generator, modificator sau de desfiinţare a raporturilor juridice concrete­ deoarece este de 66 67

Decizia nr. 658/1962 a Tribunalului Suprem;art.1325 Cod civil La art.1al.1;

68

neconceput, absurd ca vătămarea unor drepturi subiective concrete să se poată produce direct prin acte normative, abstracte în lipsa unui act de aplicare concretă a acestora. g. Interpretarea extensivă şi interpretarea restrictivă In primul caz normei i se stabileşte un conţinut mai larg decât cel pe care îl are prin formularea legală. Se vor putea da interpretări extinse unor texte legale ce cuprind enumerări cu caracter exemplificativ.Un exemplu de norma exemplificative il constituie art.987C.proc.civ. potrivit cu care ,,la formarea şi atribuirea loturilor instanţa va ţine seama, după caz, şi de acordul părţilor, mărimea cotei­părţi ce se cuvine fiecăruia din masa bunurilor de împărţit, natura bunurilor, domiciliul şi ocupaţia părţilor, faptul că unii dintre coproprietari, înainte de a se cere împărţeala, au făcut construcţii, îmbunătăţiri cu acordul coproprietarilor sau altele asemenea”, aceasta din urma stipulatie aratand ca instanta poate retine si ale criterii de atribuire decat cele mentionate expres. Interpretarea restrictivă, opusul primei, apare în situaţia în care normei i se atribuie un sens mai limitat decât s­ar părea că rezultă din textul legal. Astfel, de exemplu, infracţiunea de ultraj contra autorităţii (Art.257 din Codul Penal) se comite împotriva unui funcţionar cu atribuţii de autoritate de stat (publică), dar numai dacă acesta se găseşte în exerciţiul funcţiunii sau pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii, în caz contrar, dacă respectivul lucrător este în afara atribuţiilor legale sau şi le­a depăşit el nu va dispune de protecţia juridică penală. O categorie intermediară o reprezintă regulile juridice de strict interpretare care nu pot primi nici sensuri extinse şi nici restrânse, în cadrul cărora intră, de regulă, enumerările limitative, excepţiile şi prezumţiile legale. 6.5. Analogia în drept Metodele de interpretare deja enunţate nu epuizează procedeele de aplicare sau realizare a dreptului pentru situaţii generate de neclarităţi sau de sensuri susceptibile de interpretări diferite datorate modului defectuos de redactare a textelor legale. Intr­adevăr uneori dincolo de deficienţe ale tehnicii juridice se pot manifesta chiar lacune legislative cauzate de nereglementarea unor situaţii ce se ivesc în practică şi care se cer a fi rezolvate. In asemenea cazuri metodele de interpretare se dovedesc insuficiente pentru rezolvarea situaţiilor respective deoarece utilizarea lor se face avându­se în vedere numai textele legale existente, fie ele şi deficitare în redactare ori restrictive în conţinutul lor , dar oricum vizând situaţii ce cad, într­un fel sau altul, sub incidenţa lor. In scopul asigurării soluţionării unor situaţii nereglementate care reclamă însă aplicarea dreptului s­a creat instituţia analogiei în temeiul căreia problemele 69

ridicate în activitatea juridică a organelor de stat se rezolvă pe baza unor norme în vigoare dar care reglementează cauze asemănătoare sub aspectul trăsăturilor lor esenţiale cu situaţia dedusă soluţionării. Astfel se ajunge la presupunerea că ceea ce legea a stabilit pentru anumite cazuri trebuie să fie aplicabil şi pentru situaţii diferite dar oarecum similare din raţiuni identice ( argumentul "a pari") întrucât aceleaşi cauze produc aceleaşi efecte, motiv pentru care analogia reprezintă expresia unei nevoi de tratament egalitar sau de egalitate juridică deoarece regula de drept vizând o anumită situaţie se extinde şi pentru alte situaţii nereglementate dar identice sau asemănătoare. In dreptul nostru există o consacrare legală a interzicerii instituţiei analogiei în cazul legilor care derogă de o dispoziţie generală, care restrând exerciţiul unor drepturi civile sau care prevăd sancţiuni civile­ art.10C.civil. Analogia legii este procedeul la care se recurge atunci când se constată lipsa normei juridice sau a textului normativ care să reglementeze cazul dat prin utilizarea într­o astfel de situaţie a unei norme ce vizează un caz asemănător (analog) şi care se poate regăsi în actul normative reprezentând sediul materiei sau instituţiei principale ori în alt act de reglementare. Spre deosebire de interpretarea extensivă unde există un text de lege de bază care primeşte o aplicabilitate mai largă, prin extensiune, şi pentru cazuri nereglementate, în situaţia analogiei legii un asemenea text lipseşte cu desăvârşire. Astfel, de exemplu, în lipsa unei reglementări exprese privind livrarea sau furnizarea produselor între persoane juridice se aplicau regulile contractului de vânzare­cumpărare din Codul Civil. Analogia legii nu se realizează identic în toate ramurile dreptului. Ea este consacrată de Codul Civil unde situaţiile practice au infinite posibilităţi de manifestare, dar a fost interzisă în dreptul penal, deoarece, în materia infracţiunilor, nu pot exista fapte care să fie considerate infracţiuni prin analogie ceea ce ar antrena răspunderea penală, întrucât în această ramură de drept operează principiul legalităţii incriminării. Analogia dreptului este procedeul de rezolvare a unei situaţii nereglementate juridic în lipsa oricărui text legal iar soluţioanarea se face în temeiul principiilor generale ale dreptului. Astfel, de exemplu, în nici o ramură de drept nu vor putea fi recunoscute ca valabile, prin efectele lor juridice, acte sau fapte, precum şi raporturi derivând din ele, care prin conţinut, obiect şi scop sunt contrare ordinii de drept şi celei publice, regulilor de convieţuire socială, moralei comune, întrucât lezează demnitatea umană, consacră inechitatea şi inegalitatea, precum şi discriminarea. In aplicarea analogiei legii şi mai ales a analogiei dreptului trebuie să se manifeste o prudenţă deosebită în sensul ca prin utilizarea ei să nu se ajungă, în mod voit sau nu, la încălcarea legii, la depăşirea competenţelor legale ale autorităţilor de stat şi la arbitrar. Sub acest aspect un punct de sprijin în 70

soluţionarea unei cauze şi în motivarea dată îl pot constitui prevederile de ordin constituţional. Utilizarea analogiei are un caracter excepţional iar soluţia dată are putere juridică numai în cazul dat şi doar faţă de părţile implicate, ea nefiind obligatoriu de urmat în viitor pentru cauze similare deduse soluţionării chiar a aceluiaşi organ. In acest fel norma creată prin deducţie în reprezentarea celui care a şi aplicat­o nu devine prin actul de soluţionare izvor de drept fiind produsul exclusiv al conştiinţei juridice a organului de aplicare a dreptului fundamentat pe principiile cele mai generale ale dreptului în vigoare, ale ramurii de drept sau ale instituţiei juridice respective. Capitolul VII Izvoarele dreptului

1.Notiunea de izvor(sursa) de drept Voinţa socială generală pentru a deveni obligatorie pentru fiecare membru cât şi pentru întreaga colectivitate umană trebuie exprimată prin norme care vor îmbrăca o anumită formă, denumită izvor de drept, motiv pentru care în literatura juridică se consideră, în general, că noţiunea de izvor şi cea de formă de exprimare a dreptului sunt sinonime. Noţiunea de izvor de drept are mai multe sensuri: a. După criteriul raportului dintre conţinut şi formă distingem între izvorul material şi izvorul formal (juridic) al dreptului. Primul reprezintă totalitatea condiţiilor vieţii materiale şi spirituale care determină apariţia unei reglementări sau totalitatea condiţiilor materiale de viaţă ce determină conţinutul voinţei sociale generale. Cel de al doilea sens reprezintă forma pe care o îmbracă sau prin care se exteriorizează voinţa socială generală pentru a deveni obligatorie pentru individ şi colectivitate.La rândul ei, forma dreptului poate fi internă, adică ceea ce şi cum se exprimă reglementarea juridică şi forma externă, adică prin ce se exprimă reglementarea juridică (respectiv prin lege, decret, hotărâre, etc.). b. După caracterul sursei normative distingem izvoare directe (imediate) ale dreptului, adică forme de exprimare nemijlocită din care derivă norma, aşa cum sunt, de exemplu, actele normative, şi izvoare indirecte sau mediate necuprinse în acte normative, dar la care acestea din urmă fac trimitere incluzându­le într­o formă mijlocită în conţinutul lor aşa cum sunt, de exemplu, obiceiul, regulile de 71

convieţuire socială, etc68. c. După sursa de cunoaştere a dreptului, în sens istoric, distingem izvoare scrise (documente, inscripţii, etc.) şi izvoare nescrise precum, de exemplu, alte date arheologice, diferite tradiţii orale, etc. ­ izvorul de drept poate fi definit ca forma specifică pe care o îmbracă la un moment dat voinţa socială generală pentru a impune ca obligatorii anumite reguli în modul de desfăşurare a raporturilor sociale determinată de modul de exprimare (exteriorizare) a regulilor juridice.

2. Sistemul izvoarelor dreptului român contemporan Existenţa mai multor forme de exprimare a dreptului se întâlneşte în toate societăţile organizate statal ca rezultat al marii varietăţi şi a complexităţii relaţiilor sociale, a existenţei diferitelor categorii de organe ale statului constituite în puteri distincte sau în sisteme ierarhice având diferite atribuţii de reglementare, cât şi a particularităţilor specifice fiecărui sistem de drept. În evoluţia lor istorică tipurile de drept au adoptat diverse forme de exprimare a normelor cărora le­au acordat o importanţă diferită în ierarhia izvoarelor de drept. Sistemul izvoarelor dreptului român contemporan se compune din următoarele categorii: ­ actele normative ale organelor de stat (ale puterii legislative şi ale celei executive), în cadrul cărora distingem, pe de o parte, legea, iar pe de altă parte, actele normative subordonate legii; ­ actele normative ale diferitelor organizaţii, asociaţii, persoane juridice, toate cu caracter nestatal, privat; ­ alte categorii de izvoare cum sunt contractul normativ şi, în mod cu totul excepţional, obiceiul juridic sau cutuma, precum şi regulile de convieţuire socială; ­ lipsa unor categorii de izvoare de drept, cunoscute de alte sisteme juridice, cum sunt practica judiciară şi doctrina juridică; ­ coexistenţa unor izvoare de drept în perioade istorice diferite (ca, de exemplu, codul civil, codul penal, noile reglementări în materie funciară şi comercială, etc.).

3. Caracterizarea izvoarelor dreptului roman 68

Asupra altei accepţiuni date acestui sens a se vedea A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit.;

72

Totalitatea izvoarelor dreptului român contemporan constituie un sistem unitar în care se cuprinde o mare varietate de forme dispuse într­o anumită ordine şi ierarhie având următoarele trăsături: a. Existenţa mai multor forme de exprimare ale dreptului în cadrul cărora dreptul scris reprezintă forma principală şi determinantă, a cărui unică modalitate de exprimare o constituie actul normativ69 cu multiplele sale avantaje, deoarece: ­ oferă posibilitatea exprimării precise şi concise a voinţei legiuitorului şi a regulilor de conduită pe care le conţine, comparativ cu orice altă formă, ca, de exemplu, obiceiul juridic sau practica judiciară; ­ permite subiectului de drept interesat o mai lesnicioasă cunoaştere a conţinutului reglementării, uşurând conformarea corespunzătoare a acestuia în respectarea şi executarea normei, concomitent cu diminuarea posibilităţilor de arbitrar în interpretarea şi aplicarea legii; ­ înlesneşte adaptarea rapidă a dreptului la nevoile de moment şi de perspectivă ale societăţii, concomitent cu abrogarea actelor devenite necorespunzătoare, creându­se astfel un sistem de drept unitar, stabil şi omogen, corelat între ramurile sale, în care se îmbină necesităţi permanente cu nevoi de moment, iar stabilitatea juridică cu dinamica legislativă; ­ permite utilizarea celor mai variate forme şi tehnici moderne de elaborare, sistematizare, interpretare şi aplicare a dreptului, bazate pe o metodologie unitară de tehnică legislativă70; ­ realizarea şi promovarea eficientă a legalităţii, a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti; ­ se creează un sistem ordonat al izvoarelor de drept în funcţie de forţa juridică a acestora, determinată, în principal, de categoria organelor emitente şi de poziţia lor ierarhică, în care legea ocupă locul central –toate celelalte acte normative trebuind să i se conformeze; ­ apariţia unor noi forme de exprimare a dreptului scris, ca rezultat al activităţii normative recunoscute de stat desfăşurate de diferite subiecte colective de drept public sau privat; ­ rolul hotărâtor al actelor normative ale statului în ierarhia izvoarelor dreptului. b. Obiceiul juridic sau cutuma ca şi regulile de convieţuire sociale constituie numai în mod excepţional izvoare de drept şi numai în domeniul în care legea face trimitere expresă la ele. 69 70

Ceterchi, M. Luburici, op. cit., p.248­250, vol. II, ed. 1976; A se vedea Legea nr.24/2000 privind normele de tehnica legislative pentru elaborarea actelor normative;

73

c. Nu se recunoaşte practicii judiciare şi doctrinei juridice caracterul de izvor de drept71.

4. Actele normative ale organelor de stat 4.1. Legea Noţiunea de lege se foloseşte în mod obişnuit în două accepţiuni. În sens strict juridic legea desemnează actul normativ al puterii legislative care reglementează cele mai importante raporturi sociale, se elaborează după o procedură specifică şi are forţă juridică superioară faţă de toate celelalte acte normative care se întemeiază pe ea. În terminologia politico­juridică cuvântul “lege” este folosit într­un sens deosebit de larg desemnând în mod generic orice normă de drept sau regulă cu caracter obligatoriu, juridic, provenind de la un organ de stat şi exprimată printr­un act normativ. Pornind de la definiţia juridică a legii îi putem stabili principalele trăsături, îmbinând criteriile de ordin formal cu cele de ordin material. a. Legea emană, de regulă, de la puterea legislativă, în cazul ţării noastre parlamentul, unicul organ legiuitor, compus din două camere, Senatul şi Camera Deputaţilor. Parlamentul a adoptat Constituţia, cel mai important act normativ sau legea fundamentală, întrucât toate celelalte legi trebuie să fie conforme cu aceasta. Parlamentul nu este îndreptăţit să dea interpretarea general­obligatorie a legilor. Chiar dacă Guvernul, organ de vârf al puterii executive, poate emite ordonanţe în temeiul delegării legislative în domenii rezervate legii, acestea trebuie supuse spre ratificare parlamentului, în caz contrar ele devenind caduce, ceea ce demonstrează că respectivele acte normative nu pot depăşi ca forţă juridică lege. De asemenea, faptul că Preşedintele României, şi el organ de vârf între autorităţile statului, emite decrete, inclusiv cu caracter normativ, în realizarea atribuţiilor sale de reprezentare a statului pe plan intern sau internaţional, aceste acte au totuşi o forţă juridică inferioară legii faţă de care trebuie să se conformeze. În statele unitare există, de regulă, un singur organ legislativ, indiferent de numărul camerelor care îl compun, pe când în statele federale sau federative există, 71

Este de discutat daca imperativul unificarii practicii judiciare poate conduce la recunoasterea practicii judiciare ca izvor d

74

alături de organul legislativ federal sau unional, şi organe legiuitoare ale republicilor sau statelor componente şi ale căror legi trebuie să fie conforme cu legile federale (federative)72 În mod cu totul excepţional unele sisteme de drept consacră referendumul ca formă populară de adoptare a legilor ori de modificare a constituţiei. Consacrarea şi recunoaşterea provenienţei legii de la unicul organ legiuitor având forţa juridică supremă este expresia organizării şi exercitării democratice a puterii publice în stat, a faptului că întreaga activitate normativă cât şi cea de aplicare a dreptului trebuie să se realizeze numai în baza actelor celui mai reprezentativ organ din stat şi care exprimă în modul cel mai direct voinţa întregii naţiuni. b. Legea reglementează cele mai importante relaţii sociale în mod primar, originar (nederivat) ceea ce explică şi rolul ei de bază în cadrul izvoarelor de drept. Într­adevăr, prin lege se consacră juridic sistemul sau regimul politic al unei societăţi, modul de exercitare a puterii publice, forma de guvernământ şi structura statului, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, proprietatea, organizarea autorităţilor statului, bugetul acestuia, infracţiunile şi pedepsele, etc. Normele generale pentru toate domeniile vieţii social­economice sunt stabilite prin lege şi nu prin acte subordonate şi derivate legii, precum hotărârile guvernului sau instrucţiunile ministerelor. Reglementarea primară, prin lege, a relaţiilor sociale se explică prin faptul că legea poate reglementa orice raport social şi în orice modalitate, fără nici o îngrădire sau autorizare, parlamentul nefiind limitat în material atribuţiilor legislative decât de Constituţie şi actelor internaţionale la care statul nostru este parte. Toate celelalte acte normative întemeiate pe lege sunt de regulă de natură secundară, derivată, făcând aplicarea normativă a domeniilor de reglementare rezervate legii73 sau intervenind în domenii nerezervate acesteia ori în care nu s­a recurs la o reglementare primară legislativă, existând doar un cadru juridic mult prea general. Tocmai datorită marii varietăţi de raporturi sociale şi a diversităţii de reglementare, conţinutul legilor este foarte diferit, iar ele se pot clasifica după cele mai diverse criterii. c. Legea se adoptă cu o anumită procedură, ceea ce face ca ea să se deosebească de toate celelalte acte normative inclusiv ale organului legiuitor, ca de 72 Aceasta nu exclude coliziunea între respectivele categorii de legi, urmând săopereze reguli specifice de soluţionare a conflic 73 A se vedea opiniile formulate de T. Drăganu, „Supremaţia legii în dreptul R.S.R.”,Editura Dacia, Cluj, 1982, p.96­139;

75

exemplu, hotărârile proprii. De fapt şi de drept, sub aspect formal procedura de adoptare este care poate diferenţia cel mai bine mai ales din punct de vedere al forţei juridice actele aceluiaşi organ, iar în cazul dat procedura legislativă asigură legii, comparativ cu alte acte ale Parlamentului sau ale camerelor sale, forţa juridică superioară. Această procedură se compune din mai multe etape74. O primă etapă o constituie procedura de adoptare a legii care cuprinde, la rândul său, mai multe faze în cadrul fiecărei camere, şi anume iniţiativa legislativă, avizarea proiectului legii, dezbaterea acestuia, votarea, trimiterea actului spre dezbaterea şi votarea celeilalte camere, eventual medierea divergenţelor dacă acestea există în cazul necorelării textelor normative. O a doua etapă cuprinde îndeplinirea unor forme posterioare adoptării şi anume semnarea actului legislativ de către preşedinţii celor două camere, respectiv al Senatului şi al Camerei Deputaţilor, promulgarea legii de către Preşedintele Republicii şi publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României partea I. d. Legea are o forţă juridică superioară tuturor celorlalte acte normative ale statului tocmai ca o consecinţă firească a primelor trei elemente deja indicate. Supremaţia legii este depăşită doar de Constituţie, care este tot o lege, dar cu caracter fundamental şi a cărei superioritate juridică rezidă din faptul că ea a fost produsul manifestării de voinţă comune a întregului Parlament, format ca Adunare Constituantă pentru adoptarea Constituţiei. Legea deţine o poziţie deosebită în ierarhia izvoarelor de drept fiind emanaţia organului reprezentativ suprem. Datorită acestei poziţii orice alt act normativ se subordonează legii şi trebuie să fie conform cu ea, iar legalitatea lui se apreciază numai în raport cu legea. 4.2.Clasificarea legilor se face după mai multe criterii: a. După însemnătatea şi forţa lor juridică se disting legi fundamentale sau constituţionale, legi organice şi legi ordinare sau obişnuite. Constituţia şi celelalte legi constituţionale (de exemplu cele de modificare a ei) reglementează cele mai importante relaţii sociale, alcătuind baza juridică a întregii organizări şi activităţi de stat, inclusiv a celei normative, care trebuie să fie conformă cu Constituţia. În acest sens Curtea Constituţională are, printre altele, importanta atribuţie de a se pronunţa asupra constituţionalităţii legilor, deciziile sale emise în această materie având caracter obligatoriu şi definitiv. Legile organice şi cele ordinare elaborate în baza celor fundamentale 74 A se vedea regulamentele Camerei Deputailor si a Senatului;

76

reglementează cele mai variate raporturi sociale. În cadrul lor se disting codurile (codul civil, codul penal, etc.) ce cuprind într­o formă unitară şi sistematizată principalele norme ale unei ramuri de drept sau a unui domeniu de activitate (codul silvic, vamal, codul aerian). De asemenea, o categorie importantă a legilor o formează legile care reglementează organizarea, funcţionarea şi atribuţiile organelor de stat, cum ar fi de exemplu cele de organizare şi funcţionare a Guvernului, a ministerelor, legea de organizare judecătorească, cea privind administraţia locală, legile pentru organizarea unor ministere determinate,etc. Categorii specifice ale legii sunt legile excepţionale şi cele temporare, adoptate pentru situaţii deosebite sau/şi, respectiv, pentru o perioadă limitată de timp determinată de evenimente deosebite (de exemplu, calamităţi naturale, stare de război, etc.) precum şi legile interpretative care lămuresc sensul altor legi sau ale unor acte normative subordonate legii. b. După conţinutul lor legile pot fi materiale şi procedurale. Primele cuprind norme ce trebuie respectate şi aplicate subiectelor de drept (persoane fizice şi juridice, cetăţeni şi funcţionari) în activitatea curentă a acestora şi în raporturile dintre ele. Cea de­a doua acţiune sau activitate, publică sau privată, inclusiv cea de emitere sau întocmire a actelor juridice şi cea de tragere la răspundere a celor care au încălcat legea sau normele materiale. În acest sens, distingem codul civil şi codul de procedură civilă, codul penal şi codul de procedură penală, deşi aceste acte normative nu conţin în totalitate numai norme juridice de o singură categorie. c. După ramura de drept pentru care constituie principal izvor de drept – datorită obiectului reglementării juridice – legile pot fi civile,penale, administrative, financiare, etc. d. În statele federale (federative) distingem legile federaţiei şi legile statelor componente, ultimele trebuind să fie în acord cu primele. e. Întocmai ca şi la clasificarea normelor, legile pot fi generale, speciale şi excepţionale, după sfera lor de cuprindere, cea de­a doua categorie derogând de la prima, iar ultima derogând de la primele două.

5. Actele normative ale organelor de stat subordonate legii Activitatea normativă a puterii legislative nu poate cuprinde toate domeniile vieţii social­politice şi economice, mai ales în toată complexitatea şi întinderea lor 77

şi nici nu­şi propune să reglementeze orice raport social în detaliu. De aceea, alături de activitatea legislativă se mai dezvoltă şi o intensă activitate normativă a celorlalte organe de stat (Preşedintele Republicii, administraţia publică) întemeiată pe Constituţie şi legi şi desfăşurată potrivit competenţei respectivelor autorităţi publice. Actele acestor organe, deşi sunt subordonate legii, şi în măsura în care sunt în acord cu ea, vor fi tot atât de obligatorii în efectele lor ca şi legea, pentru toate subiectele care cad sub incidenţa lor, dar ele îşi pierd acest efect atunci când sunt în dezacord cu legea, ultima aplicându­se întotdeauna în mod prioritar. Trebuie să reţinem că indiferent de forţa juridică a oricărui act normativ, adică de puterea cu care produce efecte juridice comparativ cu un alt act normativ, respectivul act este pentru subiectul de drept tot atât de obligatoriu ca şi legea, atunci când se bazează şi este în acord cu ea. Dintre acestea enumerăm: Decretele prezidenţiale cu caracter normativ sunt emise de Preşedintele României în cazurile prevăzute de Constituţie şi legi. Asemenea acte pot fi emise cu ocazia declarării mobilizării, a instituirii stării de urgenţă, declarării războiului. Ele sunt semnate de preşedinte şi contrasemnate de primul ministru. Hotărârile guvernului cu caracter normativ sunt emise de acesta în calitatea sa de organ de vârf al administraţiei publice şi care exercită puterea executivă la nivel general pe întreg teritoriul ţării. Hotărârile sunt întemeiate pe Constituţie şi legi cuprinzând măsuri de organizare a executării acestora din urmă, fiind adoptate în cele mai diverse domenii cum ar fi, de exemplu, organizarea administrativă centrală şi locală (structura ministerelor şi organelor executive în teritoriu, înfiinţarea unor organe de importanţă centrală şi subordonate guvernului, etc.), modul de înfăptuire a unui activităţi economice şi financiare, reglementarea unor contravenţii etc. Hotărârile guvernului sunt adoptate în exercitarea atribuţiilor proprii ale acestuia aşa cum sunt ele prevăzute în Constituţie, în legea organică şi în alte legi, în vreme ce regulamentele se adoptă în aplicarea legilor când prin lege se prevede necesitarea emiterii unor astfel de acte pentru punerea lor în executare. În mod excepţional, în baza unei împuterniciri exprese şi pentru o durată limitată în timp (pe baza unei legi de abilitare), guvernul poate emite ordonanţe în domenii rezervate legii care vor trebui ulterior supuse spre ratificare parlamentului.

Ordinele cu caracter normativ şi instrucţiunile miniştrilor şi ale celorlalţi conducători ai organelor centrale de specialitate ale administraţiei de stat (Banca Naţională, Academia României, Comisia Naţională pentru Statistică, etc.) se emit, de regulă, în temeiul unor prevederi exprese cuprinse în legi, decrete, hotărâri şi regulamente ale guvernului sau, în mod excepţional, chiar în lipsa unei asemenea 78

împuterniciri, dar numai atunci când actul de nivel superior reclamă prin însăşi natura conţinutului său existenţa unui act subordonat care să­i asigure o bază unitară de executare. Actele normative ale organelor locale ale administraţiei publice cuprind hotărârile, dispoziţiile şi ordinele. ­ Hotărârile normative ale consiliilor locale, dispoziţiile cu acelaşi caracter ale primarilor, precum şi ordinele prefecţilor sunt obligatorii în unitatea administrativ­teritorială în care acestea funcţionează (judeţ,municipiu, oraş şi comună) ca organe teritoriale cu competenţă general ale administraţiei de stat, atât pentru persoanele fizice şi juridice, care îşi au domiciliul sau sediul, cât şi pentru organele de stat în subordinea ierarhică. Aceste acte se emit în exercitarea atribuţiilor de interes local a respectivelor autorităţi, pe baza şi în vederea executării legilor, decretelor, hotărârilor şi regulamentelor, cu precizarea temeiului legal. ­ Dispoziţiile normative ale conducătorilor organelor locale de specialitate (direcţii – financiară, sanitară, de muncă şi ocrotiri sociale –inspectorate – pentru cultură, şcolar ­, etc.) sunt emise în temeiul actelor normative cu forţă juridică superioară emanând de la puterea legislativă, preşedinţie, administraţia publică ierarhic superioară.

6. Acte normative internationale Tratatele, acordurile şi convenţiile convenţionale la care România este parte constituie izvoare externe ale dreptului care produc efecte pe plan intern, în urma ratificării lor, fie în mod direct, fie indirect,atunci când legislaţia naţională trebuie modificată pentru a fi pusă în acord cu dreptul internaţional. Enunţarea actelor normative anterior prezentate nu epuizează întreaga gamă a izvoarelor dreptului deoarece există şi alte acte normative ale autorităţilor de stat ce intră în această categorie. Aşa este cazul, de exemplu, hotărârilor normative ale camerelor parlamentului (Senatul şi Camera Deputaţilor) prin care acestea îşi aprobă propriile regulamente. De asemenea, se mai întâlnesc acte normative, dintre care unele reflecta autorul reglementării, iar altele conţinutul acesteia, cum sunt de exemplu “normativele”, “standardele”, “normele interne”, etc. În concluzie, poziţia ierarhică a unui organ în cadrul sistemului (central sau local) al autorităţilor publice, precum şi categoria de organe din care face parte autorul reglementării (legislativ sau executiv), caracterul general sau special al competenţei materiale determină, în principal, forţa juridică a actelor normative şi locul lor în ierarhia izvoarelor de drept. Astfel, competenţa sa materială (generală sau specială) cât şi cea teritorială este mai largă cu atât mai mult se impun actele 79

sale comparativ cu alte reglementări în aceeaşi materie, dar care provin de la organe ocupând o poziţie ierarhică inferioară sau cu o competenţă mai limitată.

7. Alte izvoare ale dreptului 7.1. Actele normative ale organizaţiilor nestatale. În societatea noastră îşi desfăşoară activitatea, în afara autorităţilor de stat publice, numeroase şi variate organizaţii şi asociaţii nestatale sau private, de cele mai diferite tipuri şi profile, cum sunt cooperativele, societăţile, băncile, etc, unele cu scop lucrativ sau altele cu scop nelucrativ, asociaţii, fundaţii, dintre care unele având personalitate juridică, iar altele fiind lipsite de această calitate. Organizarea şi funcţionarea imensei majorităţi a acestora se face, în general, în baza propriilor statute, adoptate în acord cu legislaţia în vigoare sau chiar în baza unor reglementări ale organelor de stat. Aceste organizaţii adoptă în mod obişnuit acte nejuridice destinate membrilor lor care sunt respectate benevol de către aceştia sau, la nevoie, prin utilizarea mijloacelor de sancţionare proprii respectivelor organizaţii. Concomitent ele încheie numeroase acte juridice cum sunt cele civile, comerciale, de dreptul muncii şi, uneori, emit chiar acte juridice unilaterale deosebit de specifice, cu caracter individual şi chiar normativ ce pot produce efecte chiar în afara lor, fiind recunoscute sau sancţionate de stat şi ganatate, în aplicarea lor, prin forţă publică de constrângere. Sub aspectul izvoarelor de drept interesează numai actele juridice unilaterale cu caracter normativ care stau la baza unor raporturi juridice specifice acestor organizaţii şi cu privire la care în literatura juridică mai veche au fost exprimate cele mai diverse opinii referitoare la natura lor ca acte de reglementare75. 7.2. Obiceiul juridic sau cutuma Obiceiul juridic reprezintă o regulă de conduită constituită în decursul vremii neelaborată de stat, dar ulterior recunoscută de acesta, exprimând voinţa unei colectivităţi care o aplică în mod constant şi o consideră obligatorie, garantată, la nevoie, prin forţa publică de constrângere. Cutuma sau obiceiul juridic constituie, în istoria izvoarelor dreptului, prima formă de exprimare generală şi obligatorie a dreptului căruia statul a căutat, cel puţin la început, să­i asigure forţa juridică necesară garantându­i aplicabilitatea în 75

A se vedea V.I. Hanga, „Actele juridice ale organizaţiilor obşteşti”, în „Justiţia nouă”, nr. 8/1963,p.31­32;

80

măsura în care servea un anumit interes social, de regulă, al păturii aristocratice conducătore, transformând­o astfel în regulă de drept. Recunoaşterea cutumei ca izvor de drept pentru începuturile vieţii statal­juridice se explică printre altele şi prin neputinţa, de moment, a organizării de stat din acele timpuri de a prevedea şi de a cuprinde prin reguli normative scrise diferitele aspecte de interes social­politic general. Pentru începuturile istoriei dreptului, chiar unele legi scrise (Codul lui Hammurabi, la babilonieni, sau Legea celor douăsprezece table la romani) nu sunt altceva decât colecţii de obiceiuri străvechi, formate cu mult înainte de gruparea lor scrisă, chiar dacă se mai intercalau cu noile norme de tip sclavagist ale puterii publice în curs de consolidare. În dreptul de tip sclavagist şi apoi feudal cutuma a fost principal izvor de drept datorită unei mai slabe dezvoltări economico­sociale, dar şi a unei activităţi de stat, inclusiv normative, mai reduse, pe fundalul existenţei unei relative fărâmiţări a organizării de stat şi a marii diversităţi de particularităţi locale, toate la un loc împiedicând formarea unui sistem de drept unitar pe o arie statală extinsă. În dreptul burghez modern, aflat încă la începuturile sale, obiceiul a continuat să rămână izvor de drept şi ca rezultat al păstrării unor puternice rămăşite feudale în noua societate, a existenţei unor viguroase interese ale burgheziei locale puternice, cât şi datorită caracterului vremelnic şi relative incomplet al activităţii normative de stat. De aceea, obiceiul era luat în considerare mai ales în sfera raporturilor juridice dintre indivizi, în domeniul relaţiilor particulare sau private, cum sunt cele de drept civil, comercial, fiind avut în vedere şi de practica instanţelor judecătoreşti care soluţiona litigii în aplicarea legii locului. Pe de altă parte, cum însăşi legile se caracterizau pentru început prin numeroase lacune, organele de aplicare a dreptului erau nevoite să recurgă la cutumă nu numai când legea scrisă făcea trimitere la ea, dar şi ori de câte ori obiceiul viza situaţii necuprinse în legi, iar prevederile sale se pretau aplicării cazului concret dat. În general, în dreptul contemporan putem remarca scăderea considerabilă a cutumei ca pondere în sistemul izvoarelor juridice deoarece, printre altele, obiceiul: ­ este incompatibil cu caracterul organizat, uneori chiar planificat, al activităţii legislative şi a actului normativ însuşi; ­ antrenează arbitrariul prin largile posibilităţi de interpretare şi aplicare diferită, respectiv, diferenţiată; ­ nu face faţă ritualului rapid al dezvoltării sociale care impune o dinamică evolutivă activităţii normative şi căreia nu îi corespunde modul lent şi greoi de formare a obiceiului; ­ pe plan intern cutuma reprezintă numai în mod excepţional un izvor de drept şi numai doar atunci când legea face trimitere expresă la obicei pentru acele 81

raporturi juridice de o importanţă redusă, locală, limitate ca număr şi arie de aplicabilitate, nereglementate tocmai pentru aceste motive de dreptul scris, dar în acord cu cadrul legal general (de exemplu, cazul raporturilor civile în materia servituţilor, a raporturilor de vecinătate, prev. de art. 603, 613 Cod Civil). ­ pe plan extern însă, cutuma constituie un important izvor al dreptului internaţional public contemporan (de exemplu, în material uzanţelor diplomatice) ca şi a dreptului comerţului internaţional. 7.3. Contractul normativ În mod obişnuit contractul este un act juridic individual reprezentând un acord de voinţă între două părţi determinate în scopul de a constitui, modifica sau desfiinţa între ele un raport juridic. Contractul normativ constituie tot un acord de voinţă între părţi determinate, dar stabileşte reguli cu caracter general după care se vor conduce apoi subiectele participante în raporturile juridice concrete întemeiate pe acest contract general. În dreptul intern contractul normativ a fost un important izvor al dreptului constituţional reglementând domenii prioritare ale vieţii social politice. Prin asemenea contracte diferite pături şi categorii sociale îşi reglementau relaţiile dintre ele, ca, de exemplu, nobilimea şi regalitatea (Magna Charta Libertatum din anul 1215 în Anglia), între ţăranii răsculaţi şi nobilime (Înţelegerea de la Cluj – Mănăştur din 6 iulie 1437 în urma victoriei populare de la Bobâlna) sau între seniorii feudali şi vasalii acestora. În cazul statelor federative contractul normativ reglementează structura unională aşa cum a fost de exemplu Acordul de constituire a U.R.S.S. (din anul 1922). Actualmente, în dreptul intern, contractul normativ, sub forma contractului colectiv de muncă, constituie un important izvor al dreptului muncii. El se încheie în urma negocierilor dintre conducerea întreprinderii sau patronat şi organizaţia sindicală din respectiva unitate, ca reprezentantă a salariaţilor, în scopul ocrotirii intereselor acestora din urmă, urmând ca în baza lui să se încheie ulterior contractele individuale de muncă – dintre salariat şi întreprindere – şi în care se reflectă condiţiile generale din contractul colectiv negociat. Pe plan extern, contractul normativ, sub forma tratatului internaţional – bi şi multilateral – este un important izvor al dreptului internaţional public care stă la baza numeroaselor acte şi fapte juridice menite a concretiza drepturile şi obligaţiile generale izvorâte din tratatele încheiate. 7.4. Practica judiciară în sistemul dreptului roman contemporan 82

Practica judiciară sau judecătorească (numită şi jurisprudenţă) reprezintă totalitatea soluţiilor date de instanţele de judecată în cauzele rezolvate având ca obiect raporturile juridice dintr­un anumit domeniu (de exemplu, în materie de moştenire, de divorţ, în cea a omuciderii,etc.76). Atunci când o hotărâre judecătorească este dată într­o cauză concretă – şi în lipsa unei reglementări legale pe deplin aplicabile pentru acea cauză – dar care devine obligatorie, în ceea ce priveşte modul de soluţionare pentru toate cauzele similare şi ulterioare ce vor fi judecate şi faţă de care hotărârea iniţială se constituie ca o regulă obligatorie de urmat, suntem în prezenţa precedentului judiciar. Când activitatea instanţelor de judecată devine o obişnuinţă sau o practică soluţionarea în acelaşi mod77 şi în baza aceleiaşi hotărâri, ce serveşte ca model, a tuturor cauzelor similare suntem în prezenţa practicii judiciare devenite izvor de drept ca un precedent judiciar multiplu, adică repetat de fiecare dată în acele cauze pentru care hotărârea judecătorească iniţială a îmbrăcat forma unei reguli de drept obligatorii pentru viitor. Practica judiciară a avut valoare de izvor de drept mai ales în perioadele de început ale formării dreptului, când soluţionarea cauzelor se întemeia mai mult pe cazuistică decât pe reguli abstracte predeterminate, ce lipseau în cea mai mare parte. Însă, pe măsura dezvoltării activităţii normative a statului, practica judiciară a pierdut tot mai mult din importanţă, întocmai ca şi cutuma juridică. Practicii judiciare i s­a mai recunoscut valoarea de izvor de drept şi la începuturile dreptului modern (burghez) acolo unde s­au mai păstrat relaţii sociale de tip feudal sau unde interese locale ori tradiţii specifice puternice s­au îmbinat cu o legislaţie relativ lacunară ca, de exemplu, în sistemul de drept anglosaxon. În dreptul contemporan românesc nu i se recunoaşte practicii judiciare calitatea de izvor de drept, deoarece principiul separaţiei puterilor în stat şi cel al legalităţii impun instanţelor de judecată doar aplicarea legii, întrucât crearea ei este un atribut legislativ, împiedicânduse astfel edictarea normei de către judecător, situaţie în acord deplin cu funcţia principală a justiţiei, şi anume soluţionarea încălcărilor de lege cu aplicarea sancţiunilor legale.Aceasta terorie insa trebuie reconsiderata in lumina noilor reglementari cu privire la practica neunitara din cadrul instantelor judecatoresti. În practica se pot ivi însă şi cazuri în care să lipsească sau să fie insuficiente ori neclare textele legale necesare soluţionării lor. Şi într­o atare situaţie instanţa judecătorească trebuie să dea o rezolvare, fiind călăuzită de principiile fundamentale ale dreptului ori de cele generale ale ramurii sau instituţiei juridice 76

Dicţionar de Drept Procesual Civil, 1983, p.289;

77

Crearea si mentinerea unei practice unitare constituie o obligatie a judecatorului potrivit prevederilor inserate in art.261s

83

respective, precum şi de conştiinţa sa juridică, fiind independentă în modul de soluţionare. Nici organizarea ierarhică a sistemului instanţelor judecătoreşti care permite prin exercitarea căilor de atac ca instanţele superioare să desfiinţeze hotărârile instanţelor inferioare, nu le obligă pe acestea din urmă la însuşirea opticii şi a opiniei instanţelor de control judiciar în aplicarea legii, în măsura în care starea de fapt iniţial constatată a rămas aceeaşi, neschimbată. Astfel, hotărârea judecătorească are putere de lege doar pentru cauza în care s­a dat, beneficiind de stabilitate sau autoritatea lucrului judecat, dar nu şi pentru alte cauze similare. Caracterul obligatoriu al legii şi unitatea modului ei de aplicare nu exclude, în procesul soluţionării unei cauze, o aplicare diferenţiată a normei, în limitele cadrului legal, de exemplu, prin individualizarea sancţiunii sub aspectul naturii (amendă sau închisoare), a limitelor acesteia, etc. Un loc aparte în practica judiciară îl ocupă deciziile proonunţate în urma soluţionării recursului în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie– prin care se dezleagă probele de drept în vederea aplicării unitare a dreptului, atunci când se constată existenţa unei practice judiciare neuniforme în aceeaşi materie. Aceste decizii deşi nu sunt date în cauze concrete, ci se deduc din ele, îndrumă instanţele în aplicarea uniformă şi unitară a legii, pentru prevederea erorilor, înlăturând posibilităţile de interpretare diferită a aceloraşi prevederi legale. Prin ele nu se creează noi norme de drept, nu se completează şi nici nu se dezvoltă legea, ci doar se explică sensul real al normei în vigoare. Opinia sau punctul de vedere exprimat de plenul instanţei supreme se poate schimba, după o perioadă de timp, fiind înlocuit cu altul, cu o nouă decizie de îndrumare, chiar fără să fi operat o schimbare a reglementării existente. În concluzie, deciziile pronuntate in recurs in interesul legii sunt obligatorii pentru instante, sunt izvoare ale dreptului, având caracter obligatoriu78 pentru judecători. 7.5. Ştiinţa juridică (doctrina) Doctrina, cu toată incontestabila sa valoare ştiinţifică, nu constituie un izvor de drept, dar caracterul argumentat şi convingător al soluţiilor propuse pot să le impună ca recomandări practicii judiciare în rezolvarea într­un anumit mod a unei cauze ori pot reprezenta propuneri însuşite de legiuitor şi transpuse în noile acte normative. Valoarea doctrinei diferă de la un sistem de drept la altul. În dreptul musulman doctrinei i se recunoaşte valoarea de izvor de drept. În sistemul 78

In schimb deciziile pronuntate in recurs in interesul legii sunt obligatorii pentru instante conform art.329C.pr.civ;

84

romano­germanic (ca de altfel şi în celelalte sisteme de drept, cu excepţia celui musulman), doctrina nu este izvor de drept, dar are un rol decisiv în procesul de sistematizare şi de creare a dreptului (prin propunerile ,,de lege ferenda” făcute în urma analizei critice a sistemului legislativ). Capitolul VIII Raportul juridic

1.Conceptul raportului juridic Fenomenul juridic prezinta o complexitate deosebita. In cadrul acestuia se stabilesc relaţii de determinare şi influenţare, complementaritate şi interdependenţă, cu zone de interferenţă sau suprapunere. Normele juridice, ca reguli abstracte de conduită, sunt create în scopul respectării lor în relaţiile dintre subiectele de drept. Imensa majoritate a acestor reguli îşi ating scopul prin conduita conformă a participanţilor la raporturile sociale, fie că ei sunt obligaţi la aceasta într­un mod activ, cum este cazul normelor onerative, fie că au facultatea de a opta pentru o anumită conduită, în cazul normelor permisive. In situaţia normelor prohibitive, cum este cazul majorităţii normelor penale, eficienţa lor este dată tocmai de o conduită pasivă a subiectului, în caz contrar, prin adoptarea unei conduite active, ia naştere raportul juridic de răspundere şi, implicit, cel de constrângere. In ambele ipoteze şi de cele mai multe ori pentru ca raportul juridic să se formeze, să se modifice ori să înceteze, trebuie să intervină un fapt juridici declanşator al incidenţei regulii de drept, care, alături de norma însăşi, constituie condiţii ale raportului juridic79. Raporturile juridice se definesc ca o categorie a raporturilor sociale reglementate prin norme juridice a căror formare, modificare şi desfiinţare se produce, de regulă, prin intervenţia unui fapt juridic şi în cadrul cărora părţile apar ca titulare de drepturi şi obligaţii a căror realizare este asigurată, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului. Intr­o formulare lapidară, se poate spune că, raportul juridic este o relaţie socială reglementată de norma juridică. Pe de altă parte, aşa cum am menţionat, normele juridice se realizează în viaţă prin raporturi juridice, ceea ce nu înseamnă că în mod necesar, acţiunea unei norme juridice creează un raport juridic, ca de pildă în cazul normelor juridice prohibitive, care dispun o interdicţie. Premisele fundamentale ale apariţiei raportului juridic sînt: existenţa normei 79

G.Bobos, C.Buzdugan,,, Teoria generală a dreptului”, Editura Argonaut,Cluj­Napoca, 2005, p.208 si urm.

85

juridice, subiectele de drept şi faptele juridice. Inţelegerea conceptului raportului juridic implică abordarea trăsăturilor sale definitorii.

2. Trăsăturile (caracteristicile) raportului juridic Trăsăturile raportului juridic reprezintă ansamblul însuşirilor caracteristice ale acestora şi în conformitate cu care respectivele relaţii au un caracter social, voliţional şi ideologic. a. Raportul juridic este un raport social, întrucât reprezintă relaţii ce se stabilesc exclusiv între oameni, fie luaţi individual, fie organizaţi ­ neputându­se forma în afara societăţii ­ şi a căror conţinut este reglementat prin norme juridice. Deci, nu orice relaţie social reprezintă un raport juridic, dar orice raport juridic este întotdeauna şi o relaţie socială. Raportul juridic se suprapune celui social prin corelaţia dialectica dintre conţinutul social al acestuia şi forma juridică pe care o îmbracă. Deci un raport social transformat în raport juridic nu încetează prin aceasta să fiinţeze şi ca raport social dar, pe de altă parte, în afara raporturilor juridice, în societate mai există şi alte numeroase raporturi sociale de ordin politic, economic, moral sau religios care nu au caracter juridic. Caracterul social al raportului juridic nu este alterat de faptul că unele dintre aceste relaţii pot viza bunuri materiale sau lucruri ori de ocrotire a mediului înconjurător, întrucât respectivele relaţii de proprietate sau de ordin ecologic nu se stabilesc între titularul dreptului de proprietate şi bunul aflat în proprietatea sa şi nici între titularul obligaţiei de protecţie a mediului biologic şi natură, ci aceste relaţii se stabilesc între oameni, luaţi individual sau organizat, cu privire la bunuri sau cu privire la natură. Pe de altă parte, anumite raporturi cu caracter exclusiv juridic,formal, cum sunt cele procesuale sau procedurale formate în cadrul judecăţii, deşi nu au corespondent în viaţa socială (pe care să­l îmbrace în forme juridice), întrucât vizează aspecte de tehnica aplicării dreptului, au şi ele tot un caracter social, deşi nu decurg în mod direct din condiţiile vieţii sociale. Totuşi, deoarece aceste raporturi contribuie la eficienţa practică a realizării dreptului material (de conţinut) ­ care în mod evident are un caracter social ­ , atunci când acesta din urmă este încălcat aspectele socialjuridice ne apar în poziţia părţilor aflate în proces, din drepturile şi obligaţiile lor procesuale, din conţinutul şi modul de aplicare a sancţiunii, inclusiv exercitarea constrângerii de stat.

86

b. Raporturile juridice au un caracter dublu voliţional80, întrucât sunt relaţii bazate pe lege, decurgând în desfăşurarea lor din voinţa legiuitorului, dar şi din voinţa părţilor aflate în relaţia de drept concretă. In primul rând, această voinţă aparţine statului care a edictat norma,prefigurând în abstract raporturi juridice posibile sau virtuale, în care vor putea intra părţile. In al doilea rând, cele mai numeroase raporturi juridice apar ca urmare a voinţei părţilor între care se stabileşte relaţia, contractuală, de exemplu. Voinţa părţii este prezentă chiar în cadrul raporturilor de răspundere (civilă, penală) în care evident autorul faptei ilicite nu a urmărit sau chiar a evitat formarea raportului, dar acţionând cu vinovăţie (cu intenţie sau culpă) a declanşat incidenţa legii. Caracterul dublu voliţional al raporturilor juridice nu trebuie confundat cu caracterul bilateral sau contractual al unor categorii de raporturi juridice concrete în care apar două părţi cu interese contrare (la vânzare­cumpărare, la împrumut, la închiriere etc.), deoarece tot un dublu caracter voliţional are şi raportul juridic format în mod unilateral, chiar fără consimţământul celeilalte părţi, ca, de exemplu, în cazul testamentului, sau chiar împotriva voinţei acesteia, în cazul actelor de impozitare. Există şi raporturi juridice, puţine la număr, lipsite aparent de acest dublu caracter voliţional, mai ales cele ale căror declanşare sau desfiinţare este ocazionată de evenimente naturale, cum sunt, de exemplu, decesul omului sau producerea unor calamităţi. Intr­adevăr, în aceste situaţii raporturile de succesiune şi cele generate de asigurarea obligatorie prin efectul legii a unor bunuri nu se formează ca urmare a voinţei subiectelor ci ca urmare a voinţei exclusive a legiuitorului ce atribuie unor evenimente o anumită semnificaţie juridică. In acest caz voinţa părţilor se manifestă cu prilejul exercitării drepturilor subiective şi a îndeplinirii obligaţiilor ce formează conţinutul respectivelor raporturi juridice concrete. c. Raportul juridic este un raport de suprastructură, ce se poate manifesta într­un grad de independenţă relativă faţă de raporturile materiale, putând exista şi ca o creaţie a normei de drept (spre exemplu, raporturile juridice procesuale). În acest cadru, dreptul reglementează raporturi politice, raporturi din sfera vieţii culturale, familiale, etc. d. Raportul juridic este un raport valoric, în el îşi găsesc concretizarea valorile esenţiale ale societăţii81.

80 81

I.Ceterchi, M.Luburici, op.cit. p.360; Pentru dezvoltare a se vedea N.Popa, op.cit, p.214­217;

87

e. Raportul juridic este o categorie istorică. Fiecare tip de organizare socială generează raporturi juridice proprii, ce au la bază un tip aparte de relaţii sociale. În decursul istoriei, raporturile juridice variază, se dezvoltă, în legătură directă cu evoluţia generală a societăţii82.

3. Elementele (structura) raportului juridic Elementele raporturilor juridice sunt componentele structurale fără de care relaţiile în cauză nu ar putea exista, respectiv subiectele sau părţile,conţinutul şi obiectul acestora. Aceste elemente numai împreună sunt de natură a configura raportul juridic şi, în lipsa unuia dintre ele, nu se poate vorbi de existenţa raportului juridic. 3.1. Părţile (subiectele) raportului juridic. Intrucât raportul juridic este o relaţie socială rezultă că subiectele acestuia sunt indivizii umani luaţi în mod separat sau organizat, ca titular de drepturi şi/sau de obligaţii în cadrul raportului la care participă. Pentru formarea unui raport juridic este necesară, de regulă, prezenţa a minimum două subiecte între care se stabileşte relaţia juridică, cu drepturi şi obligaţii diametral sau reciproc opuse, constituite în părţi ale raportului juridic. Trebuie făcută distincţia între subiectele şi părţile raportului juridic. De exemplu, dacă la un contract de împrumut avem, de obicei, un creditor (titular al dreptului) şi un debitor (titular al obligaţiei), distingându­se astfel două părţi, una activă şi alta pasivă, dar, acelaşi număr de părţi rămâne neschimbat şi în ipoteza în care mai multe subiecte ar împrumuta, prin acelaşi act juridic, altor subiecte o sumă de bani determinată. In raportul juridic penal, dimpotrivă, sub aspect terminologic,făptuitorul ­ titular sau autor al răspunderii penale care suportă sancţiuni şi îndeplineşte obligaţii ­ este subiect activ, iar victima, îndreptăţită la dezdăunare, este subiect pasiv. In alte raporturi juridice, mai ales în cadrul celor formate în contractele bilaterale sinalagmatice, cum este vânzarea­cumpărarea, fiecare dintre participanţi este atât subiect activ, cât şi subiect pasiv, deci titular de drepturi cât şi de obligaţii diametral opuse. Astfel, vânzătorul are dreptul de a primi preţul şi obligaţia de a preda bunul, iar cumpărătorul are dreptul de a primi bunul şi obligaţia de a plăti preţul. Si în acest caz dacă mai multe persoane, coproprietare ale aceluiaşi bun, îl vând unui alt grup de persoane, distingem tot două părţi ale raportului juridic, 82

Ibidem;

88

respectiv vânzător şi cumpărător, deşi fiecare parte este formată, la rândul ei, din mai multe subiecte, dintre care fiecare, luat în mod individual, poate încheia un asemenea contract în nume propriu. De obicei, subiectele sau părţile raporturilor juridice sunt individualizate (determinate) de la bun început, ca în exemplele precizate, adică în raporturile de creanţă, pe când in raporturile de proprietate sau in cele penale este individualizat doar titularul dreptului de proprietate sau a valorii ocrotite (viaţa, sănătatea, onoarea) toate celelalte subiecte, terţii, nefiind determinaţi (neindividualizati), având doar obligaţia generală şi nediferenţiată de respectare a dreptului titularului. Ele se vor individualiza numai prin încălcarea dreptului sau lezarea valorii ocrotite când se naşte raportul juridic de răspundere constând în repararea prejudiciului cauzat bunului altuia sau de suportare a sancţiunii pentru vătămarea produsă. Uneori are loc o modificare în raportul juridic prin schimbarea (subrogarea) subiectelor acestuia, mai ales în cazul relaţiilor de conţinut material, de exemplu succesorul se substituie în drepturile şi obligaţiile defunctului din raporturile acestuia cu terţii, ori persoana juridică nou înfiinţată ­ prin fuziunea mai multora ­ se subrogă în drepturile şi obligaţiile subiectelor anterioare din care a rezultat. Poziţia părţilor înainte şi după formarea raportului juridic este şi ea diferită, putând fi de egalitate sau inegalitate. De exemplu, în dreptul civil există egalitatea juridică a părţilor participante la raportul juridic respectiv,adică lipsa oricărei subordonări a uneia faţă de alta înainte de formarea relaţiei, operând principiul libertăţii contractuale sau autonomiei de voinţă la intrarea în raport. Odată intrate în respectiva relaţie în mod liber nu mai operează egalitatea părţilor deoarece ele vor avea poziţia determinată de conţinutul concret al drepturilor şi obligaţiilor pe care le deţin şi care nu este identic pentru subiectele titulare. In alte raporturi juridice subordonarea unui subiect faţă de altul este preexistentă, ca, de exemplu, în raporturile de autoritate (administrativă, financiară) şi se menţine şi în derularea relaţiilor juridice, în vreme ce în raporturile de răspundere juridică subordonarea apare numai prin formarea relaţiei ca urmare a săvârşirii faptei ilicite. Pentru a se putea participa la un raport juridic subiectele trebuie să dispună de capacitate juridică adică de aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii proprii exercitate în cadrul relaţiei la care participă. Existenţa mai multor categorii de raporturi juridice, diferenţiate după ramura de drept aparţinătoare, face să existe, în mod corespunzător mai multe categorii de subiecte de drept şi de capacităţi juridice distingându­se, de exemplu, capacitatea juridică civilă, de muncă, penală, administrativă, procesuală, etc. Capacitatea juridică poate fi generală şi specială. Capacitatea juridică generală reprezintă posibilitatea subiectelor de drept ­ de 89

regulă, persoane fizice în dreptul intern, statul în dreptul internaţional public ­ de a avea drepturi şi obligaţii de orice fel, în general, nedeterminate şi nelimitate prin norma de dreptviii. Dimpotrivă, capacitatea speciala reprezintă posibilitatea subiectelor de drept de a dobândi numai drepturile şi obligaţiile determinate de lege, aşa cum este cazul capacităţii juridice a persoanelor juridice, a organelor de stat, a organizaţiilor internaţionale specializate. In dreptul civil se face distincţie între capacitatea de folosinţă (aptitudinea generală de a dobândi drepturi şi obligaţii) şi capacitatea de exerciţiu (aptitudinea de a­şi exercita personal drepturile şi de a­şi asuma obligaţii prin acte şi fapte proprii).

Capacitatea de folosinţă Art. 34 C.civ defineşte capacitatea de folosinţă drept „aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii”. Capacitatea de folosinţă înfăţişează următoarele caractere juridice: ­ legalitatea83 (nu poate fi reglementată decât prin lege, sub toate aspectele sale); ­ generalitatea (este o aptitudine generală şi abstractă a omului de a avea toate drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege, potrivit art 34 din Codul civil); ­ inalienabilitatea84 (nu poate forma obiect de renunţare, în tot sau în parte, şi nici obiect de înstrăinare); ­ intangibilitatea85 (nu i se pot aduce limitări, îngrădiri, decât prin texte exprese de lege); ­ egalitatea, consacrată expres în art.30 din Codul civil, în Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice ale omului, Convenţia pentru drepturile copilului, etc. ­ universalitatea86 (este recunoscută, atribuită tuturor oamenilor); Capacitatea de folosinţă începe de la naşterea persoanei şi încetează la moartea acesteia (fizică sau declarată printr­o hotărâre judecătorească). De asemenea, sunt recunoscute şi drepturile copilului, potrivit art.36 Codul civil, care spune că „drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţie, însă numai dacă el se naşte viu”. Conţinutul capacităţii de folosinţă constă în aptitudinea omului de a avea 83

Vezi art.28 din Codul civil Art.29 al.2 din Codul civil dispune: ”Nimeni nu poate renunţa, nici în tot, nici în parte, la capacitatea de folosinţă….”; 85 Potrivit art. 29al.1 din Codul civil: “Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă … decât în cazurileşi condiţiil 86 Codul civil dispune în art.28 al.1: “Capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor’’; 84

90

toate drepturile şi obligaţiile recunoscute de lege şi are două laturi: latura activă (aptitudinea omului de a avea drepturi) şi latura pasivă (aptitudinea persoanei fizice de a avea obligaţii). În anumite cazuri legea prevede anumite îngrădiri ale capacităţii de folosinţă a persoanelor fizice, fie cu caracter de sancţiune (penală sau civilă), fie cu caracter de protecţie (incapacităţi).

Capacitatea de exerciţiu Capacitatea de exerciţiu este definită drept „ aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice civile”. Capacitatea de exerciţiu se caracterizează şi ea prin legalitate, generalitate, inalienabilitate, intangibilitate şi egalitate. Capacitatea de exerciţiu are trei ipostaze: a) lipsa capacităţii de exerciţiu; b) capacitatea de exerciţiu restrânsă; c) capacitatea de exerciţiu deplină. Sunt lipsiţi de capacitatea de exerciţiu minorii sub 14 ani şi alienaţii ori debilii mintali puşi sub interdicţie judecătorească; capacitatea de exerciţiu restrânsă aparţine minorilor între 14 şi 18 ani; capacitatea de exerciţiu deplină caracterizează majorii şi femeia căsătorită înainte de 18 ani. Capacitatea de exerciţiu se dobândeşte deci la data când persoana devine majoră şi încetează odată cu încetarea capacităţii de folosinţă (prin moarte), prin punerea sub interdicţie judecătorească sau prin desfiinţarea căsătoriei înainte ca femeia să fi împlinit 18 ani. Anticipat, capacitatea de execiţiu pote dfi recunoscută de către instanţa de judecată(instanţa de tutelă) minorului, dacă există motive temeinicie pentru a se lua această măsură. Clasificarea subiectelor de drept sau a subiectelor raporturilor juridice se face se face după mai multe criterii: a. După natura dreptului sau a obligaţiei revenite titularului, distingem subiectul activ sau creditor, titular al dreptului, şi subiectul pasiv sau debitor, titular al obligaţiei (în dreptul civil, dreptul familiei, dreptul financiar etc.). In alte ramuri, dimpotrivă, subiectul activ este făptuitorul, autor al faptei ilicite, obligat să răspundă şi subiectul pasiv este victima,persoană vătămată prin infracţiune, prejudiciată, îndreptăţită la reparare,despăgubire (în dreptul penal). b. După prezenţa condiţiilor necesare a fi întrunite în persoana subiectului din raportul juridic, distingem subiecte calificate (de exemplu,organul de stat în raporturile de putere ­ procesuale, administrative,financiare) şi subiecte necalificate, aşa cum este cazul majorităţii raporturilor civile. 91

c. După numărul subiectelor participante în raportul juridic, distingem subiecte unice (când titularul drepturilor şi obligaţiilor apare în mod individual, de exemplu, persoana fizică) şi subiecte colective sau organizate (în care titularul apare prin reunirea mai multor elemente individuale, deşi, uneori, fiecare component al grupării poate fi, la rândul său, un subiect distinct într­un raport juridic, de exemplu, persoana juridică alcătuită din mai multe persoane fizice). Persoanele fizice sunt oamenii, membri ai societăţii, care apar în raporturile juridice ca entităţi proprii şi distincte, indiferent că au calitatea de cetăţeni sau de străini (persoane cu altă cetăţenie sau fără cetăţenie). Pentru a fi recunoscută ca persoană în sens juridic şi pentru a putea intra în raporturi juridice, persoana fizică trebuie să poată fi identificată în societate. Atributele de identificare a persoanei fizice sunt cetăţenia, numele, domiciliul, codul numeric personal, starea civilă. Cetăţenia reprezintă „ansamblul normelor juridice care reglementează legătura politico­juridică dintre o persoană fizică şi un stat, în temeiul căreia persoana fizică, în calitate de cetăţean, este titularul anumitor drepturi şi obligaţii care constituie statutul sau condiţia sa juridică”87 Numele reprezintă „acel atribut de identificare a persoanei fizice care constă în dreptul omului de a fi individualizat, în familie şi societate, prin cuvintele stabilite, în condiţiile legii, cu această semnificaţie”88. Stricto sensu, prin nume se înţelege numele de familie (numele patronimic); lato sensu, prin nume se desemnează numele de familie şi prenumele. Domiciliul este „acel atribut de identificare a persoanei fizice care o individualizează în spaţiu, prin indicarea unui loc având această semnificaţie juridică”89. În art. 87 din Codul civil se precizează că „domiciliul persoanei fizice ...este acolo unde acesta declară că îşi are locuinţa principală”. Acest mod de identificare a persoanei fizice este completat prin noţiunea de reşedinţă (locuinţă secundară a persoanei fizice). Starea civilă este mijlocul de individualizare a persoanei fizice prin indicarea calităţilor având această semnificaţie”90, cum ar fi: căsătorit sau necăsătorit, divorţat, văduv, recăsătorit, din căsătorie, din afara căsătoriei, etc. Persoanele juridice sunt organizaţii constituite cu o anumită structură, având un patrimoniu distinct de cel al membrilor care le compun şi un scop determinat. Ele sunt alcătuite din persoane fizice sau din alte persoane juridice, fiind subiecte Filipescu, I.P., Drept internaţional privat, vol. I, Ed. Proarcadia, Bucureşti, 1993, p. 32; Beleiu, Gh., Drept civil român, Casa de Editură şi Presă ŞANSA S.R.L., Bucureşit, 1993, p. 316; 89 Beleiu, Gh., op.cit., p. 327; 90 Beleiu, Gh., op.cit., p. 335; 87 88

92

de drept civil, comercial, dreptul muncii, financiar, etc. Potrivit art. 25al.3 din Codul civil este persoană juridică ,,orice formă de organizare care, întrunind condiţiile prevăzute de lege, este titulară de drepturi şi 0bligaţii”. Elementele constitutive ale personalităţii juridice ale persoanei juridice sunt deci: organizarea de sine­stătătoare, patrimoniul propriu distinct, afectat realizării unui scop propriu determinat, în acord cu interesul general. Capacitatea juridică a persoanei juridice este alcătuită tot din capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu, care încep amândouă de la data când persoana juridică dobândeşte personalitate juridică în condiţiile legii şi încetează concomitent la data încetării persoanei juridice însăşi, tot în condiţiile legii. Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice are un caracter juridic specific faţă de cel al capacităţii de folosinţă a persoanei fizice şi anume specialitatea ei, vare constă în posibilitatea de a avea doar acele drepturi şi obligaţii care se circumscriu principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, adică acelea care sunt în acord cu scopul pentru care persoana juridică a fost înfiinţată. Exercitarea drepturilor, precum şi asumarea şi exercitarea obligaţiilor persoanei juridice, prin încheierea de acte juridice, se realizează de către organele de conducere ale persoanei juridice. Din categoria persoanelor juridice putem enumera societăţile comerciale, întreprinderile, regiile autonome, companiile (participante la raporturi de drept privat), instituţiile, organele statului (în anumite condiţii), organizaţiile nestatale. Persoanele juridice de drept privat se identifică prin denumire, sediu, naţionalitate, numărul de înregistrare în Registrul Comerţului, cod fiscal, telefon, marcă, emblemă, etc. Denumirea persoanei juridice este acel mijloc de identificare a subiectului colectiv de drept care constă în cuvântul ori grupul de cuvinte stabilit, cu această semnificaţie, în condiţiile legii. Sediul indică locul stabilit, în condiţiile legii, unde se desfăşoară activitatea persoanei juridice. Naţionalitatea indică apartenenţa la un anumit stat. Persoanele juridice reprezintă numai o categorie, e drept deosebit de importantă, a subiectelor de drept colective, pentru că în această grupare mai apar: ­ statul, apare în mod direct şi în nume propriu ca subiect de drept mai ales în raporturile de drept internaţional public şi în cele de drept constituţional, iar în raporturile civile prin intermediul Ministerului Economiei şi Finanţelor şi organele financiare ale acestuia din teritoriu (este cazul succesiunilor vacante, a bunurilor fără stăpân şi a despăgubirilor în cazul condamnărilor pe nedrept); 93

­ organele de stat, apar ca subiecte de drept în nume propriu şi distinct de stat mai ales în raporturile de putere sau de autoritate ca instituţii aparţinând puterii legislative, executive şi judecătoreşti în cadrul raporturilor de drept constituţional, administrativ, drept procesual civil şi penal, dar şi în numeroase raporturi civile, de dreptul muncii când au concomitent şi capacităţile juridice respective, precum şi raporturi financiare, funciare, de dreptul familiei; ­ unităţile administrativ­teritoriale ­ judeţul, municipiul, oraşul şi comuna ­ sunt persoane juridice ale căror drepturi sunt exercitate şi ale căror obligaţii sunt îndeplinite de către administraţia publică locală; ­ instituţiile de stat sunt organizaţii aparţinătoare statului având o natură administrativă şi desfăşurând o activitate neeconomică sau nelucrativă, fiind finanţate, de regulă, de la bugetul de stat pentru acţiuni culturale, educative, sanitare, de ocrotire şi asistenţă socială în cadrul lor incluzându­se şcoli, muzee, teatre, biblioteci, spitale, cămine etc.; ­ organizaţii cooperatiste şi alte asemenea forme asociative cu scop patrimonial, productiv sau lucrativ, financiar (în agricultură, meserii, mică industrie) şi de prestări de servicii, comerţ, de consum şi de credit; ­ organizaţii, asociaţii, partide politice etc cu caracter nepatrimonial dar cu o mare diversitate de scopuri politice, sociale, culturale, religioase,funcţionând în condiţiile recunoscute de lege; ­ subiecte colective atipice, precum fundaţiile, uniunile de creaţie artistică, cultele, barourile de avocaţi etc. 3.2. Conţinutul raportului juridic Conţinutul raportului juridic este format din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor subiecţilor într­un raport juridic determinat, drepturi şi obligaţii prevăzute de normele juridice. Există raporturi juridice simple (de exemplu, cel de împrumut),în care o parte este titulara dreptului, iar cealaltă titulara obligaţiei şi raporturi juridice complexe (de exemplu, vânzarea­cumpărarea în care fiecare parte este titulară atât de drepturi, cât şi de obligaţii, diametral şi reciproc opuse. Drepturile subiective şi obligaţiile corelative ca elemente ce alcătuiesc conţinutul raporturilor juridice se intercondiţionează reciproc atât sub aspectul existenţei cât şi al întinderii lor, deoarece, pe de o parte, nu există drept subiectiv fără obligaţie corelativă (şi nici invers), iar, pe de altă parte, felul şi întinderea dreptului subiectiv determină în mod corespunzător ­ deşi în mod opus reflectat ­ felul, mărimea sau întinderea îndatoririi juridice concrete. 94

Dreptul subiectiv. Dreptul recunoscut unei părţi din cadrul unui raport juridic virtual sau posibil a se forma dintr­un raport juridic existent în mod concret se numeşte drept subiectiv, deoarece formarea, exercitarea şi încetarea lui se leagă strâns de titularul său, respectiv subiectul de drept. Deşi dreptul este subiectiv el nu poate fi exercitat arbitrar de către titular, după bunul plac al acestuia, ci numai în conformitate cu şi în limitele recunoscute de lege. Exercitarea drepturilor subiective peste limitele legii sau în contradicţie cu scopurile acesteia reprezintă un abuz de drept sancţionat de lege care recunoaşte exercitarea drepturilor subiective în scopul satisfacerii intereselor personale, materiale şi culturale în accord cu interesul general şi cu regulile de convieţuire socială. Dreptul subiectiv se poate defini91 ca o facultate recunoscută de lege titularului său ­ întemeiat pe existenţa unui interes ocrotit juridic ­permiţând manifestarea unei conduite determinate, precum şi exercitarea unei puteri conferite acestuia în baza căreia se poate pretinde titularului obligaţiei corelative o comportare conformă interesului apărat şi care, la nevoie, poate fi impusă prin constângerea de stat. Această definiţie impune mai multe precizări necesare. In primul rând, rezultă legătura indisolubilă dintre dreptul subiectiv şi obligaţie, în sensul că nu există drept fără îndatorirea corelativă respectivă. Aşa, de exemplu, dreptului de proprietate îi corespunde obligaţia generală şi nediferenţiată a tuturor celorlalţi subiecţi de a­l respecta, de a nu­l încălca; dreptului creditorului îi corespunde obligaţia debitorului de a restitui bunul, banii sau de a repara prejudiciul; dreptului la salariu pentru un angajat, îi corespunde obligaţia de plată a acestuia pentru munca prestată; dreptului la învăţătură îi corespunde îndatorirea de a se crea toate condiţiile necesare exercitării lui. In al doilea rând, dreptul subiectiv reprezintă o facultate sau o posibilitate, ceea ce înseamnă că titularul său nu poate fi obligat la exercitarea lui, spre deosebire de titularul obligaţiei care poate fi constrans la realizarea îndatoririlor sale. Astfel, de exemplu, proprietarul nu poate fi obligat la înstrăinarea bunului său, creditorul nu poate fi constrâns să primească plata datoriei sau debitului. Pe de altă parte, nu este mai puţin adevărat că unele drepturi nu pot forma obiectul unor tranzacţii de modificare sau renunţare la ele, cum sunt, de exemplu, drepturile fundamentale cetăţeneşti, cele personale nepatrimoniale decurgând din statutul persoanei fizice ori drepturile derivând din raportul de muncă, aşa cum decurg ele din lege92 ori din contractul colectiv de muncă negociat. In sfârşit, unele drepturi apar concomitent şi ca adevărate îndatoriri faţă de 91 92

Asupra unor definiţii a se vedea autorii citaţi supra; In acest sens a se vedea art.18 din Codul Muncii

95

lege, cum este, de exemplu dreptul autorităţii publice de a sancţiona pe cel vinovat de abaterea comisă, sau dreptul de a stabili cuantumul impozitului pe venituri, ori dreptul la învăţătură în cadrul învăţământului general şi obligatoriu. In al treilea rând, dreptul subiectiv reprezintă o stare de recunoaştere legală a unui interes ocrotit juridic, spre deosebire de alte interese oricât de justificate sau legitime ar fi ele, dar neconsacrate prin drept, iar exercitarea lui trebuie făcută cu bună credinţă şi în limitele legii, orice depăşire fiind un abuz sancţionabil. In al patrulea rând, unele drepturi subiective pot preexista raporturilor în cadrul cărora se exercită (de exemplu, drepturile electorale, dreptul la învăţătură etc.), motiv pentru care din definirea lor s­a exclus relaţia juridică, deoarece, dacă este adevărat că orice raport juridic incumbă un drept (subiectiv), nu orice drept subiectiv se formează numai prin raport, doar punerea acestuia în valoare se realizează prin intrarea titularului său în relaţia juridică respectivă. In al cincilea rând, trebuie făcută cuvenita distincţie între existenţa dreptului subiectiv, ca posibilitate recunoscută şi garantată legal, de exercitarea lui efectivă, respectiv întregirea facultăţii legale cu posibilitatea de a pretinde celuilalt subiect al raportului juridic, titular al obligaţiei, de a avea o anumită comportare, conformă interesului subiectului activ şi prin care are loc satisfacerea nevoilor acestuia din urmă (de exemplu, cumpărătorul are dreptul, odată contractul încheiat, să primească bunul sau creditorul este îndreptăţit, la împlinirea scadenţei, să ceară restituirea împrumutului). In al şaselea rând, trebuie să distingem între existenţa şi exerciţiul dreptului subiectiv, pe de o parte şi apărarea lui juridică, pe de altă parte,adică, în această ultimă situaţie intervenţia, la nevoie, a forţei de constrângere a statului ca o garanţie a exercitării nestânjenite în caz de opoziţie a unei prerogative legal recunoscute.

Obligaţia este cealaltă componentă a conţinutului raportului juridic, corelativă dreptului subiectiv. Ea reprezintă îndatorirea stabilită prin lege titularului ei de a avea o conduită determinată pe care este nevoit să o urmeze corespunzător interesului titularului dreptului subiectiv şi care îi poate fi impusă, la nevoie, în mod forţat prin constrângerea de stat93. In primul rând, obligaţia constă dintr­o îndatorire, nefiind o facultate sau o posibilitate, ceea ce înseamnă că titularul acesteia poate fi supus la îndeplinirea ei, trebuind să aibă o conduită corespunzătoare interesului subiectului activ din raportul juridic. In al doilea rând, obligaţia corespunde unui drept subiectiv fiind indisolubil 93

Noţiunea de "obligaţie" mai desemnează şi înscrisul constatator al unei îndatoriri, adică titlul de credit (de exemplu, obliga

96

legată de acesta, în sensul că nu poate exista îndatorire în afara unui drept corelativ. In al treilea rând, deşi obligaţia nu este şi ea denumită "subiectivă" ca şi dreptul corelativ, totuşi aceasta are tot un caracter personal revenind, de regulă, numai subiectului îndatorat. In al patrulea rând, obligaţia este, ca şi dreptul corelativ, reglementată juridic şi în acest sens ea trebuie să fie în acord cu legea şi îndeplinită conform ei, nefiind de conceput şi de realizat îndatoriri ilegale sau imorale,titularul dreptului neputând pretinde un alt conţinut al obligaţiei decât cel consacrat juridic şi nici o altă modalitate de executare a acesteia. Obligaţia constă din îndatorirea de a da, a face (conduite active) şi a nu face (conduit pasivă)94. Astfel, de exemplu, datornicul are obligaţia de a da sau de a restitui suma sau bunul împrumutat, cel care a cauzat un prejudiciu poate avea îndatorirea de a repara bunul altuia pe care l­a degradat, prin hotărâre judecătorească se poate consacra interdicţia de a mai exercita o anumită servitute de trecere peste un teren învecinat etc. In al cincilea rând, unele obligaţii pot fiinţa ca urmare a existenţei unor raporturi juridice (contractuale, de exemplu), altele prin încălcarea unor drepturi subiective preexistente concomitent cu formarea, prin aceasta, a raporturilor juridice de răspundere (de exemplu, încălcarea dreptului de proprietate şi formarea raportului de creanţă) sau pur şi simplu prin încălcarea unor norme juridice (de exemplu, a normelor penale chiar dacă unele din ele nu apără un drept subiectiv), în timp ce alte obligaţii decurg direct din lege (plata impozitului pe veniturile realizate, îndeplinirea obligaţiei de rechiziţionare a unor bunuri personale etc.). In al şaselea rând, trebuie să distingem între existenţa obligaţiei şi modul ei de îndeplinire sau de executare, în sensul că debitorul poate executa în mod benevol îndatorirea ce­i revine sau poate fi forţat, la nevoie, prin constrângerea de stat, la o conduită pe care nu o împărtăşeşte şi, în consecinţă, nu vrea să o realizeze, constrângere exercitată, de regulă, în cadrul răspunderii juridice. Clasificarea drepturilor subiective şi a obligaţiilor se face după mai multe criterii: a. După importanţa şi modul lor de consacrare drepturile şi îndatoririle pot fi fundamentale95, adică de natură constituţională (cum sunt, de exemplu, cele electorale), prevăzute de constituţie şi nefundamentale sau ordinare consacrate prin diferite acte normative dar acestea din urmă trebuind să fie conforme cu cele dintâi. b. După natura lor juridică, drepturile şi obligaţiile se clasifică în funcţie de ramura de drept care le consacră (civile, financiare, administrative,procesuale etc.), 94

Obligaţiile negative pot fi generale, corespunzătoare unui drept absolut (de proprietate) şi speciale corespunzătoare unui dre 95 Si acestea se pot clasifica, la rândul lor, după diferite criterii

97

cele mai cunoscute fiind cele ale dreptului civil. c. După conţinutul lor, drepturile şi obligaţiile pot fi materiale (de conţinut) şi procedurale sau procesuale (de formă), acestea din urmă reprezentând cadrul juridic de realizare a celor dintâi. d. După gradul lor de opozabilitate drepturile subiective se împart în drepturi absolute şi drepturi relative. Drepturile absolute au ca şi corespondent obligaţii generale şi nediferenţiate ce revin tuturor subiectelor de drept şi care constau în îndatorirea de a le respecta (de exemplu, dreptul de proprietate), fiind opozabile tuturor ("erga omnes"). Drepturile relative producând efecte numai între părţile unui raport juridic determinat, ele sunt opozabile în mod limitat ("inter partes"), subiectul activ putând pretinde numai subiectului pasiv o anumită conduită dată (de exemplu, dreptul de creanţă). Intre drepturile absolute şi cele relative există o strânsă legătură în sensul că încălcarea unui drept absolut (a celui de proprietate, de exemplu) dă naştere unui drept relativ (de creanţă) ce îndreptăţeşte la despăgubire (restituire, reparare, dezdăunare). Tot astfel obligaţia generală de abstinenţă ­de a nu face­ se concretizează prin încălcare într­o conduită concretă, determinată (de a da, a face sau a nu face ceva determinat). e. După natura conţinutului lor, drepturile şi obligaţiile pot fi patrimoniale, adică economice sau evaluabile în bani (pecuniar), cum sunt, de exemplu, drepturile de creanţă, şi drepturi personale nepatrimoniale care nu sunt evaluabile material fiind strâns legate de persoana umană, întrucât servesc individualizării şi ocrotirii acesteia şi pe care numai titularul lor le poate exercita, iar nu un altul (de exemplu, dreptul la nume, onoare, integritate fizică, etc.). La rândul lor, drepturile patrimoniale se împart în drepturi reale (de exemplu, cel de proprietate şi dezmembrămintele sale) şi drepturi de creanţă (de exemplu, cel rezultând din contractul de împrumut). Drepturile reale se exercită fără concursul altora şi le corespunde obligaţia generală de a nu face, în vreme ce drepturile de creanţă presupun existenţa a două părţi determinate într­un raport juridic, din care uneia îi revine obligaţia de a da, a face sau a nu face ceva determinat. Dreptul subiectiv nu se confundă cu capacitatea juridică96, deoarece primul reprezintă o facultate recunoscută, concretă şi actuală, iar cea de a doua fiind o aptitudine recunoscută şi abstractă de a dobândi o anumită sferă de drepturi şi obligaţii, adică premiza necesară pentru a deveni subiect de drept, respectiv titular de drepturi şi obligaţii. Capacitatea juridică cuprinde în mod potenţial şi abstract drepturi şi obligaţii 96

I.Ceterchi, M.Luburici, op.cit.371

98

ce se concretizează numai în măsura în care subiectul intră în raporturi juridice. In acest sens, de exemplu, orice persoană fizică poate dobândi un drept de proprietate asupra unui bun aflat în circuitul civil, având în acest sens capacitatea recunoscută de lege, dar dreptul subiectiv respectiv apare numai prin dobândirea unui bun determinat, concret. Capacitatea juridică este rezultatul însumării tuturor drepturilor şi obligaţiilor posibile a fi dobândite sau asumate, în timp ce dreptul subiectiv şi obligaţia corelativă reprezintă componentele efective ale acestei capacităţi. Uneori noţiunea de capacitate este utilizată în sens restrictive desemnând numai condiţiile necesare a fi întrunite în vederea exercitării unui drept sau îndeplinirii unei obligaţii (de exemplu, capacitatea de a dona, de a contracta) ori a unui complex special de drepturi şi obligaţii (capacitatea de a moşteni, de exemplu). Dreptul subiectiv se distinge de statutul juridic97 al cetăţeanului sau persoanelor. Intr­adevăr, totalitatea drepturilor şi obligaţiilor recunoscute persoanelor fizice sau cetăţenilor de legislaţia în vigoare la un moment dat formează statutul juridic ori situaţia juridică a persoanei sau a cetăţeanului. Respectivele drepturi şi obligaţii sunt recunoscute de lege ca putând fi dobândite prin intermediul raporturilor concrete. Capacitatea juridică reprezintă condiţia prealabilă dobândirii drepturilor şi exercitării lor ca şi asumării şi îndeplinirii obligaţiilor, iar statutul juridic al persoanei are o influenţă hotărâtoare asupra ei, în sensul că îi conferă o sferă mai largă sau mai restrânsă în funcţie de drepturile atribuite, conferite, şi obligaţiile instituite persoanei fizice, cetăţean sau străin. In acest fel statutul juridic al cetăţeanului oferă o imagine clară a situaţiei juridice a acestuia într­un sistem de drept dat. 3.3.Obiectul raportului juridic Obiectul raportului juridic se defineşte ca fiind conduita pe care trebuie să o aibă părţile din relaţia juridică concret stabilită în conformitate cu drepturile şi obligaţiile ce le revin. Conduita poate consta dintr­o atitudine activă (acţiunea de a da, a face) sau dintr­una pasivă (inacţiune sau atitudinea de a nu face). Considerarea obiectului raportului juridic ca fiind însăşi conduita părţilor derivă din legătura raportului cu norma de drept care ea însăşi este o regulă de conduită prin dispoziţia sa. Prin raportul juridic concret se urmăreşte realizarea normei juridice, legătura dintre relaţia concretă şi regulă, respectiv conformitatea sau neconformitatea dintre ele fiind dată de conduita părţilor faţă de regula 97

idem, op.cit.p.371

99

instituită, mai precis de dispoziţia conţinută de aceasta, ceea ce explică şi interdependenţa dintre dreptul obiectiv şi cel subiectiv. Dacă subiectele, cu drepturile şi obligaţiile lor, reprezintă elementele statice ale raportului juridic, obiectul constituie elementul dinamic, deoarece primele două elemente sunt condiţii ale intrării în relaţia juridică, iar ultimul, respectiv conduita de urmat, derularea raportului însăşi (de exemplu, la vânzare­cumpărare, predarea bunului şi plata preţului, la împrumut, predarea apoi remiterea debitului sau restituirea lucrului, etc.). In diferitele ramuri de drept sunt stabilite în mod specific trăsăturile pe care trebuie să le întrunească obiectul raportului juridic. Astfel, de exemplu, în dreptul civil obiectul trebuie să fie determinat sau determinabil, posibil, moral, licit şi un fapt personal al debitorului. Uneori raportul juridic are un singur obiect, aşa cum este cazul actelor civile unilaterale (testamentul) sau a actelor de autoritate (administrative, procesuale), acestea din urmă fiind emise atât fără consimţământul celeilalte părţi (sau chiar împotriva voinţei acesteia). In cazul contractelor sinalagamatice (de vânzare­cumpărare, de exemplu) există un dublu obiect întrucât conduita sau prestaţia unei părţi constituie cauza determinantă a contraprestaţiei celeilalte părţi şi invers (dau ca să dai, vând pentru că cumpără, cumpăr pentru că vinde etc.). Obiectul raporturilor juridice se poate defini98 ca reprezentând anumite acţiuni pe care titularul dreptului subiectiv le efectuează sau le poate pretinde şi pe care celălalt subiect este obligat a le săvârşi sau a se abţine de a le săvârşi. Cunoaşterea obiectului raportului juridic are o importanţă teoretică deoarece ajută la stabilirea naturii juridice şi a specificului relaţiei în cauză, şi a ramurii aparţinătoare, iar sub aspect practic ea permite stabilirea exactă a conduitei pe care părţile trebuie să o aibă în respectivul raport juridic, a modului în care şi­au îndeplinit sau nu obligaţiile şi realizat sau nu drepturile. In procesul de realizare a dreptului, în mod benevol sau prin constrângere, se urmăreşte asigurarea conformării conduitei părţilor la conduita prescrisă de dipoziţia normei, adică determinarea şi realizarea exactă a obiectului raportului juridic. Obiectul raporturilor juridice dintr­un sistem de drept democratic nu poate viza conduite care urmăresc oprimarea sau dominarea economică ori politică a persoanelor, conduite imorale sau cele care lezează onoarea şi demnitatea umană. De aceea, obiectul raportului juridic dintr­un astfel de sistem de drept trebuie să fie nu numai strict legal, ci el trebuie să reflecte concordanţa intereselor părţilor cu interesele generale ale societăţii. Raportul juridic al cărui obiect nu se încadrează în aceste cerinţe va trebui 98

idem, op.cit.,p.372;

100

desfiinţat de organele de stat competente sub a căror jurisdicţie se află cenzurarea respectivelor relaţii, iar dacă la baza unor astfel de raporturi au stat acte juridice, acestea din urmă sunt lovite de nulitate.

4. Clasificarea raporturilor juridice a. După natura lor, raporturile juridice se clasifică în mod corespunzător ramurilor de drept cărora le aparţin, respective constituţionale, administrative, financiare, civile, penale etc., existând o legătură intrinsecă între natura normei juridice (lege civilă, penală, administrativă etc.) şi natura sau felul raporturilor generate de regula de conduită. Cu privire la acest aspect este însă de subliniat faptul că nu există o identitate absolută, pe de o parte, între natura izvorului de drept şi natura normelor reglementate, iar, pe de altă parte, nici între natura izvorului de drept şi cea a raporturilor juridice generate în temeiul actului de reglementare. Astfel, de exemplu, legea este întotdeauna un act de drept constituţional deşi prin conţinutul normelor sale ea poate fi izvor nu numai al dreptului constituţional ci şi al celui civil, penal, administrativ etc. Alteori, există o identitate de natură juridică între izvorul de drept şi raportul juridic generat în temeiul său, în care sens, de exemplu, legea electorală este un act de drept constituţional ce conţine norme constituţionale ce stau la baza unor raporturi de drept constituţional. Tot astfel, o hotărâre guvernamentală este un act de drept administrativ ce poate fi şi un izvor al dreptului civil sau financiar generând raporturile respective în materie de locaţiune sau închiriere ori de impozite şi taxe. Raportul juridic concret are, spre deosebire de norma care­l reglementează, avantajul de a releva într­o măsură mai exactă natura sau felul ramurii de drept căreia îi aparţine el şi, implicit, felul normei ce­l reglementează şi aceasta mai ales prin drepturile şi obligaţiile conţinute cât şi prin poziţia ­ de egalitate sau subordonare ­ a părţilor din raportul dat, de exemplu egalitatea este specifică dreptului privat (civil, comercial), iar subordonarea dreptului public sau raporturilor de putere ori de autoritate (constituţionale, administrative, financiare, penale). b. După conţinutul lor raporturile juridice pot fi de drept material şi de drept procedural sau procesual. Primele sunt raporturi de substanţă ce vizează drepturi şi obligaţii cu conţinut patrimonial sau nepatrimonial,specifice părţilor din raport, în timp ce ultimile apar în legătură cu forma pe care trebuie să o îmbrace activitatea juridică de conţinut pentru a produce efectele scontate, în special în legătură cu acţiunea 101

organelor de stat, guvernând procesul de elaborare şi executare a actelor juridice – de exemplu, procedura legislativă, procedura executării silite ­ ori procesul tragerii la răspundere a celor vinovaţi de încălcarea legii ­ de exemplu,procedura judiciară (civilă şi penală).

5. Formarea, modificarea şi încetarea raporturilor juridice. Actele şi faptele juridice 5.1. Noţiunea faptelor juridice Evenimentele din natură şi societate precum şi diversele acţiuni omeneşti care vizează viaţa socială şi relaţiile dintre indivizii umani sunt împrejurări reale cunoscute sub termenul generic de fapte. Privite prin prisma dreptului există numeroase fapte care sunt indiferente reglementării juridice sau fapte nejuridice, neproducătoare de efecte juridice ori de drepturi şi obligaţii, precum şi fapte cărora normele de drept le confera valoare juridică prin efectele lor, constând în drepturi şi obligaţii susceptibile de realizare, la nevoie, prin constrângerea de stat. Norma juridică privită în mod izolat nu este suficientă singură să declanşeze raportul juridic concret, trebuind pentru aceasta să mai intervină anumite împrejurări sau fapte care să determine incidenţa regulii de drept în vederea producerii, modificării şi desfiinţării drepturilor şi obligaţiilor concrete. Aceste împrejurări sunt prevăzute şi descrise în ipoteza normei iar producerea lor determină intrarea sau ieşirea din relaţia juridică, motiv pentru care ele (împrejurările) sunt considerate împreună cu normele şi subiectele de drept adevărate condiţii prealabile ale raporturilor juridice. Astfel, de exemplu, deşi în reglementarea instituţiei vânzării­cumpărării se prevede că vânzătorul are obligaţia predării lucrului şi dreptul la primirea preţului, iar cumpărătorul are obligaţia achitării preţului şi dreptul de a primi bunul, totuşi raportul juridic nu se formează până la intervenţia contractului de vânzare­cumpărare, ca urmare a manifestării de voinţă sau a consimţământului părţilor, deşi cele două subiecte, ca şi regula de conduită, există având chiar intenţia nemanifestă însă de a vinde şi cumpăra. Tot astfel, sancţiunea cu amendă contravenţională nu poate interveni până când nu s­a săvârşit abaterea administrativă sau fapta ilicită prevăzută de lege. In sfârşit, succesiunea nu se poate deschide chiar dacă există un testament, iar dreptul la moştenire nu se naşte dacă nu a intervenit faptul morţii titularului unui patrimoniu. După cum s­a arătat, nu toate evenimentele sau faptele din natură ori societate produc efecte juridice, respectiv generează, modifică şi desfiinţează 102

raporturi juridice, adică drepturi şi obligaţii, ci numai faptele determinate de lege. De aceea unele fapte au semnificaţie juridică (de exemplu, decesul unei persoane în materia succesiunii ori căsătoria în dreptul familiei) în timp ce alte fapte naturale sau sociale (eclipse solare, logodna) nu au semnificaţie pe planul dreptului. Producerea efectului juridic nu este un rezultat decurgând din natura intrinsecă a unui fapt sau fenomen ci expresia voinţei legiuitorului motiv pentru care unul şi acelaşi fapt poate avea sau nu semnificaţie juridică. Astfel, de exemplu,distrugerea naturală a unui lucru nu produce efecte juridice, dar dacă acesta este proprietatea cuiva faptul are drept consecinţă încetarea dreptului de proprietate a titularului. Dacă distrugerea vizează un bun asigurat mai operează şi dreptul la despăgubire pentru cel care şi­a asigurat bunul, iar dacă împrejurarea este urmarea unei fapte ilicite mai intervine şi răspunderea juridică a autorului abaterii. In mod similar, activitatea în comun a mai multor persoane este, în general, lipsită de efecte juridice, dar dacă ea se finalizează într­o lucrare de artă, ştiinţifică sau într­un bun,dobândeşte semnificaţie juridică deoarece dă naştere la dreptul de coauthor sau de coproprietate. Faptele juridice se definesc ca reprezentând împrejurările care, potrivit normelor juridice, determină apariţia, modificarea şi desfiinţarea raporturilor juridice, respectiv a drepturilor şi obligaţiilor care le alcătuiesc conţinutul. Faptul juridic odată produs are o existenţă obiectivă întoamai ca şi dreptul obiectiv care­l reglementează, indiferent că este determinat de o cauză naturală sau de o acţiune umană, producând consecinţele juridice legal prevăzute, ori de câte ori împrejurarea cuprinsă normativ s­a realizat. In acest context putem considera că întregul sistem de drept nu este altceva decât un ansamblu de reglementări ce urmăreşte, după caz, promovarea sau prohibirea de fapte devenite juridice, în funcţie de sistemul de valori consacrate şi apărate. 5.2. Clasificarea faptelor juridice a. Faptele juridice ­ în sensul larg al noţiunii ­ se pot clasifica99 după prezenţa sau absenţa manifestării de voinţă a omului în producerea (iar nu în recunoaşterea) lor în evenimente şi acţiuni, criteriu uzitat, mai ales şi în mod frecvent, de dreptul civil. Evenimentele sunt acele împrejurări care se produc independent de voinţa omului dar cărora legea le conferă efecte juridice în urma declanşării lor (de 99

Tratatul de "Teoria generală a statului şi dreptului", op.cit.p.382­383;Gh.Boboş, op.cit.,p.227­229 (ed.1975); I.Ceterchi, M.L

103

exemplu, scurgerea timpului în materia prescripţiei,moartea în materia succesiunii, degradarea unui bun asigurat, etc.). Acţiunile sunt acele împrejurări rezultat al activităţii umane cărora legea le atribuie efecte juridice. Ele se clasifică, la rândul lor, în ilicite şi licite. Acţiunile ilicite sunt fapte ale omului săvârşite de acesta fără intenţia de a produce efecte juridice, fiind interzise de lege, iar producerea lor este sancţionată ca atare (faptul penal sau infracţiunea, delictul civil, abaterea contravenţională, etc.). Acţiunile licite ­ în acord cu legea ­ (sunt permise de aceasta uneori chiar obligatorii) ­ se divid în acte juridice şi în fapte juridice licite. Actele juridice sunt manifestări de voinţă săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice (legea, contractul, hotărârea judecătorească), dar numai actul juridic individual este, de regulă, generator de raporturi de drept concrete. Faptele licite sunt activităţi umane săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, dar nefiind în contradicţie cu legea, sunt permise, producând consecinţe recunoscute pe planul dreptului (de exemplu, gestiunea de afaceri ­ art.1330 din Codul Civil). Faptele licite şi cele ilicite se reunesc în categoria faptelor juridice în sens restrâns deoarece, spre deosebire de actele juridice, nu se întemeiază pe o voinţă juridică intenţionată. Ele pot consta din acţiuni (comisive) ca, de exemplu, gestiunea de afaceri, furtul, sau din inacţiuni (omisive) ca, de exemplu, neîndeplinirea obligaţiei legale de întreţinere, refuzul de plată a debitului prescris. b. O altă clasificare100 a faptelor juridice, în sens larg, se face în acte juridice şi fapte material­juridice (în sens restrâns). Ultimile se divid în evenimente (naturale) şi acţiuni (ale omului), care, la rândul lor, pot fi licite sau ilicite. Această clasificare se justifică mai ales în acele ramuri de drept în care, spre deosebire de dreptul civil, evenimentele ocupă un loc mai puţin important faţă de actele juridice, aşa cum este cazul actelor de putere cu rol hotărâtor în dreptul constituţional, administrativ, financiar, procesual civil sau penal, etc. Faptele juridice se mai pot clasifica după ramura de drept ce le reglementează în fapte civile (delicte civile, de exemplu) fapte penale (infracţiuni), fapte administrative (contravenţii), etc. Utilizând criteriul influenţei lor asupra raportului juridic, distingem fapte constitutive, modificatoare şi extinctive de drepturi şi obligaţii. Astfel, săvârşirea unei infracţiuni dă naştere raportului juridic penal cu multiple obligaţii pentru autorul faptei şi drepturi pentru victimă. Implinirea termenului de prescripţie duce la înlăturarea răspunderii penale.Faptul morţii este 100

T. Drăganu, "Actele de drept administrativ", Editura Stiinţifică, Bucureşti,1959, p.16­17;

104

constitutiv pe plan succesoral, dând naştere la drepturi şi obligaţii în persoana moştenitorului, modificator prin subrogarea personal a defunctului şi reală în materia drepturilor şi obligaţiilor acestora, precum şi extinctiv în plan familial, conducând la încetarea unor raporturi specific (de căsătorie, de întreţinere etc.). In categoria faptelor modificatoare a raporturilor juridice putem exemplifica în cazul dreptului penal circumstanţele care pot atenua sau pot agrava răspunderea penală (scuza provocării şi starea de beţie anume provocată în vederea comiterii infracţiunii). După gradul lor de complexitate, distingem fapte juridice simple şi fapte juridice complexe. In cazul celor dintâi prin simpla producere a faptului decurg şi consecinţele juridice, ca, de exemplu, din şi de faptul naşterii se leagă dobândirea capacităţii juridice şi calitatea de subiect de drept. In cazul celor din urmă este necesară întrunirea cumulativă a mai multor condiţii pentru producerea integrală a efectelor juridice. De exemplu, pentru ca moştenirea testamentară să devină operantă trebuie, printre altele, să existe un testament, să intervină decesul testatorului şi să se producă acceptarea succesiunii. 5.3. Actele juridice Actele juridice sunt manifestări de voinţă făcute cu intenţia de a produce efecte juridice în acord cu reglementarea legală. Alături de acest prim sens, în ştiinţa juridică prin aceeaşi noţiune se mai desemnează şi înscrisul constatator al actului juridic, deci materialul ce încorporează manifestarea de voinţă sau elementul de probă materială (în expresii ca "actul se semnează", "se comunică părţilor", "se redactează", etc.). Pornind de la definiţia generală a actelor juridice ajungem la concluzia firească şi anume că, indiferent de ramura de drept aparţinătoare, toate actele juridice au trăsături comune, cărora li se alătură trăsăturile specifice fiecărei categorii aparte. Trăsăturile comune sunt acele elemente esenţiale fără de care nu se pot constitui actele juridice şi anume: ­ subiectul de la care provine actul sau autorul acestuia; ­ voinţa cuprinsă în actul juridic şi care trebuie să aibă un character intenţionat, prin efectele urmărite, şi manifest, prin exteriorizarea necesară cunoaşterii ei de către subiectele interesate; ­ obiectul actului juridic, adică al reglementării în cazul actelor normative şi al raportului juridic în cazul celor individuale; ­ motivul sau cauza determinantă şi scopul urmărit prin act; Desigur toate aceste elemente trebuie să fie în acord cu legea şi cu prevederile legale. 105

La nivelul ramurilor de drept au fost elaborate teorii unitare privind respectiva categorie de acte juridice101 şi în cadrul cărora elementele premenţionate au primit particularizări specifice, la care s­au mai adăugat, după caz, şi alte cerinţe proprii ramurilor juridice respective. Astfel, în cazul majorităţii actelor civile voinţa devine consimţământ, pentru că în această ramură operează acordul de voinţă al părţilor, în vreme ce în actul administrativ voinţa este manifestată unilateral, fără un acord, în temeiul şi pentru realizarea puterii de stat, actul juridic fiind un act de autoritate sau de putere. Alături de elementele esenţiale sau de fond actele juridice mai trebuie să îndeplinească şi anumite condiţii de formă în ceea ce priveşte de exemplu, redactarea şi aducerea la cunoştinţă publică (publicarea) sau a părţilor interesate (comunicarea sau notificarea), în dreptul civil mai existând şi aşa numitele modalităţi ale actelor civile ­ condiţia şi termenul ­ ce pot afecta existenţa şi executarea acestora. Actele juridice se pot clasifica după numeroase şi variate criteria dintre care unele sunt comune tuturor iar altele specifice numai anumitor ramuri de drept. Un prim criteriu de clasificare se face după natura raporturilor juridice generate şi ramura de drept căreia îi aparţin în care sens distingem acte de drept constituţional, acte civile, administrative, financiare, etc. Această clasificare permite cunoaşterea regimului juridic ce guvernează respectivele acte, a cerinţelor ce se cer a fi îndeplinite pentru valabilitatea lor, precum şi a efectelor specifice pe care le produc. După întinderea efectelor juridice produse distingem acte normative şi acte individuale, primele fiind de aplicabilitate repetată nu­şi epuizează conţinutul, în timp ce ultimele, întemeiate pe normă, îşi încetează existenţa,de regulă, prin aplicarea sau executarea în cazul dat. Există acte juridice care nu pot fi decât normative (legea, regulamentul) sau individuale (actele civile, hotărârile judecătoreşti), în vreme ce altele pot aparţine ambelor categorii (deciziile şi dispoziţiile administrative). Intre normă şi actul individual există o strânsă legătură, întrucât acesta din urmă conferă eficienţă actului normativ şi se bazează pe reglementare. Pe de altă parte, valabilitatea unui act individual se apreciază numai în raport de actul normativ pe care se întemeiază. In sfârşit, actul normativ poate exista în afara celui 101

D. Cosma, "Teoria generală a actului juridic civi", Editura Stiinţifică, Bucureşti,1969; T. Drăganu, "Actele de drept administ

106

individual în vreme ce acesta din urmă este dependent de primul. Datorită acestor multiple diferenţieri între cele două categorii de manifestări de voinţă producătoare de efecte juridice acelaşi act juridic nu poate cuprinde, de regulă, atât prevederi normative cât şi dispoziţii individuale. După caracterul voinţei pe care o exprimă actele juridice se clasifică în acte unilaterale, bilaterale şi multilaterale. Sunt unilaterale actele care provin de la o singură parte a raportului juridic fără a necesita acordul sau consimţământul celeilalte părţi (aşa este cazul actelor de autoritate, normative, judecătoreşti, de sancţionare administrativă, dar şi a unor acte civile ca, de pildă, testamentul). Sunt acte bilaterale şi multilaterale cele rezultând din acordul de voinţă a ambelor sau a tuturor părţilor cum este cazul contractelor (colective sau individuale) ori a tratatelor internaţionale. Semnificaţia practică a acestei clasificări rezidă în aceea că, de regulă, actele unilaterale se desfiinţează prin voinţa exclusivă a autorului lor, pe când cele bi sau multilaterale prin acordul de voinţă a tuturor părţilor participante (sau, în lipsa lui, ca, de pildă în cazul actelor civile, prin intervenţia hotărârii instanţei de judecată). După situaţia juridică generată, actele pot fi constitutive de drepturi şi obligaţii, când ele însele sunt izvorul unei situaţii juridice noi, inexistente înainte (autorizaţia administrativă, hotărârea judecătorească de divorţ, cea de condamnare, actul de constituire a unei ipoteci), acte translative care transmit drepturi şi obligaţii (contractul de vânzare­cumpărare) şi acte declarative care recunosc drepturi şi obligaţii preexistente actului juridic (actul de partajare a bunului între coproprietari cu ocazia ieşirii din indiviziune, hotărârea judecătorească de soluţionare a unui litigiu contractual). Interesul practic al acestei distincţii rezidă în faptul că actele constitutive şi cele translative produc efecte din momentul formării lor şi pentru viitor ("ex nunc"), pe când cele declarative produc efecte pentru trecut până la momentul formării raportului juridic ("ex tunc"). După conţinutul lor actele juridice pot fi de drept material şi de drept procedural sau procesual. Primele dau expresie drepturilor şi obligaţiilor pe care le au părţile dintr­un raport juridic (autorizaţia administrativă, testamentul, contractul) iar cele din urmă reprezintă manifestări juridice de voinţă cu caracter formal care, de cele mai multe ori, garantează realizarea raportului juridic material, de regulă, în cadrul răspunderii juridice (hotărârea judecătorească, procesul­verbal de sancţionare contravenţională). Actele jurisdicţionale ­ emise în soluţionarea unui conflict ­ sunt cea mai importantă categorie a actelor de drept procedural. După modul de realizare a lor distingem acte pure şi simple, acte complexe precum şi acte afectate de modalităţi. Primele sunt manifestări de voinţă producătoare de efecte juridice prin simpla intenţie a autorului lor, fără nici o altă condiţie cu caracter deosebit (opţiunea de acceptare pură şi simplă a moştenirii). Actele complexe sunt o categorie de acte juridice care pentru a putea produce 107

efecte trebuie să întrunească anumite condiţii de formă deosebite care pot consta în complexitatea procedurii (hotărârea judecătorească) sau în concursul mai multor manifestări de voinţă (actele administrative aprobate). Actele afectate de modalităţi reprezintă categoria a căror existenţă şi executare este determinată de condiţie şi respectiv de termen (de exemplu, donaţia cu clauză de întreţinere, vânzarea cu plata în rate).

Capitolul IX Raspunderea juridica

1. Noţiunea răspunderii juridice Incălcarea regulilor prestabilite printr­o conduita necorespunzătoare antrenează răspunderea socială ­ într­o mare diversitate de forme ­ din partea celui vinovat obligându­l să suporte cele mai diferite consecinţe ale faptei sale. In funcţie de natura politică, morală, juridică, religioasă, etc. a normelor încălcate şi răspunderea antrenată va avea un caracter corelativ, respectiv politică, morală, juridică, religioasă ş.a.m.d. Răspunderea juridică este o formă şi parte integrantă a răspunderii sociale al cărei specific constă în faptul că derivând din încălcarea unei reguli de drept ea incumbă obligativitatea suportării unei constrângeri de stat al cărei intervenţii – după o anumită procedură ­ are ca unic temei abaterea de la norma juridică. Prin declanşarea răspunderii şi suportarea consecinţelor decurgând din ea se restabileşte ordinea de drept încălcată. Incălcarea dreptului şi corolarul ei firesc răspunderea juridică, sunt situaţii de excepţie în procesul realizării dreptului întrucât respectarea normelor şi îndeplinirea sau executarea benevolă a prevederilor legale reprezintă modalităţile cele mai uzuale întâlnite în viaţa curentă, aplicarea dreptului intervenind în mod excepţional, doar în cazul abaterilor. Această stare se explică prin faptul că în imensa majoritate a cazurilor între interesele sociale generale consacrate şi promovate prin lege şi interesele individuale ale majorităţii populaţiei există, de regulă, o stare de concordanţă propice promovării legalităţii şi ordinii de drept. Pe de altă parte, nu se poate nega nici faptul că pentru unii respectarea dreptului în situaţiile juridice în care se află este şi rezultatul temerii faţă de sancţiunile aplicate în cazul nerespectării legii. Cu toată această stare de lucruri nu se exclude însă posibilitatea ca în anumite situaţii subiecte de drept să încalce legea, uneori în mod repetat, în baza unor motivaţii dintre cele mai diferite, statul trebuind să ia un complex de măsuri 108

nu numai pentru a preveni aceste încălcări, dar, mai ales, atunci când asemenea fapte antisociale totuşi s­au produs, să utilizeze mijloacele legale pentru a aplica sancţiunile prevăzute în norme pentru nerespectarea conduitei din dispoziţia lor. Intr­adevăr, răspunderea juridică este legată în mod organic de activitatea statului şi a organelor sale speciale investite cu atribuţii legale în material constatării încălcării legii, determinarea felului răspunderii şi a limitelor ei, precum şi aplicarea constrângerii specifice cazului dat. Aceste atribuţii legale reprezintă, concomitent şi tot atâtea garanţii menite a evita şi a exclude arbitrariul în aplicarea legii deoarece declanşarea răspunderii juridice are urmări, unele chiar deosebit de grave prin natura şi amploarea lor, constituind privaţiuni de ordin material sau moral ce pot duce la pierderea temporară sau definitivă a exerciţiului unor drepturi, a libertăţii individului sau chiar suprimarea vieţii acestuia (în cazul pedepsei capitale). Răspunderea juridică se defineşte ca fiind acea formă a răspunderii sociale stabilită de stat în urma încălcării normelor de drept printr­un fapt ilicit şi care determină suportarea consecinţelor corespunzătoare de către cel vinovat, inclusiv prin utilizarea forţei de constrângere a statului în scopul restabilirii ordinii de drept astfel lezate. Răspunderea juridică este analizată sub aspectul condiţiilor ce se cer a fi întrunite de către abaterea comisă şi autorul ei, a formelor sau felurilor în care se intervine şi a principiilor care stau la baza intervenţiei organelor de stat şi a limitelor ei.

2. Condiţiile răspunderii juridice Aceste condiţii reprezintă cumulul de factori esenţiali ce se cer a fi reuniţi atât sub aspectul faptei ilicite cât şi a autorului ei în vederea creerii cadrului necesar obligării celui vinovat la suportarea consecinţelor conduitei sale. Ele constau în conduita sau fapta ilicită, rezultatul sau efectul social­juridic produs de aceasta, legătura cauzală dintre faptă şi rezultat, existenţa autorului încălcării şi vinovăţia acestuia, precum şi ­ ca o condiţie negativă ­ lipsa unor împrejurări care să excludă caracterul ilicit al faptei sau să înlăture răspunderea juridică. Primele cinci condiţii sunt pozitive trebuind să existe în mod cumulativ şi doar ultima este negativă. 2.1.Fapta (conduita) ilicită102 102

Gh. Boboş, op.cit.,ed.1975, p.319/32o

109

Temeiul răspunderii juridice îl constituie întotdeauna săvârşirea unei anumite fapte rezultând dintr­o conduită neconformă cu legea sau ilicită a subiectului de drept. Faptul juridic ilicit presupune o conduită sau o atitudine manifestă contrară regulilor de drept şi care a încălcat norma prescrisă perturbând desfăşurarea normală a relaţiilor sociale. Sensul cel mai larg al noţiunii de conduită este acela de atitudine rezultată din voinţa şi conştiinţa obiectivată a omului. Un fapt devine illicit numai atunci când conduita încalcă normele de drept, obiectul ilicitului juridic constituindu­l tocmai această încălcare. Uneori încălcarea normelor juridice, deci a dreptului, obiectiv, este dublată şi de încălcarea unor drepturi subiective consacrate prin lege şi prin acte juridice individuale (de pildă, a dreptului de proprietate, a celui de creanţă etc.). Valoarea consacrată şi apărată prin normă este stabilită de legiuitor,iar organul de aplicare a dreptului nu are calitatea de a determina aceste valori şi importanţa lor ci numai de a stabili existenţa sau inexistenţa faptului vătămător şi circumscrierea lui, precum şi circumstanţierea împrejurărilor în care s­a produs, iar în funcţie de acestea va stabili sau nu existenţa răspunderii juridice. Modalităţile de materializare şi de manifestare a conduitei ilicite pot fi acţiunile şi inacţiunile. Acţiunea reprezintă atitudinea activă a autorului faptei ilicite sancţionată pentru că s­a materializat într­o conduită interzisă de normele prohibitive. Normele juridice nu pot enumera exhaustiv sau limitativ toate acţiunile interzise deoarece este o imposibilitate teoretică şi practică, însă stabilesc expres doar ceea ce este interzis şi implicit sancţionând orice faptă sau acţiunea care le încalcă (de plidă, se interzice omorul şi implicit orice acţiune contrară vieţii umane indiferent de natura ei şi mijloacele de realizare). Inacţiunea constă dintr­un fapt negativ, o conduită de abţinere sau de omisiune de la acţiunea prescrisă subiectului obligat să o săvârşească.Conduita ilicită constă ­ în acest caz ­ din însăşi atitudinea de abţinere, autorul faptei fiind sancţionat nu pentru starea de pasivitate ci pentru lipsa acţiunii la care era obligat prin norma onerativă, adică nerealizarea sau neîndeplinirea îndatoririi rezultate din lege şi/sau din actul juridic individual (de pildă, sustragerea de la îndeplinirea serviciului militar obligatoriu, neexecutarea obligaţiei legale de întreţinere faţă de persoana stabilită prin hotărâre judecătorească, neachitarea impozitului la termenul scadent etc.). In cazul normelor permisive sau dispozitive se indică o conduit posibilă de urmat în diferite situaţii ce este lăsată la aprecierea subiectului de drept, subînţelegându­se că orice acţiune contrară sau absentenţiune este interzisă (de exemplu, neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a obligaţiilor contractuale). 110

Uneori, încălcarea legii poate întruni atât elementele acţiunii cât şi cele ale inacţiunii cum ar fi, de pildă, livrarea unor produse calitativ necorespunzătoare şi în sortimente reduse faţă de prevederile contractului încheiat103. In funcţie de natura juridică a faptei comise, determinată, la rândul ei, de natura normei şi a raportului juridic generat, formele sau felurile conduitei ilicite se manifestă prin infracţiuni, contravenţii, abateri disciplinare, fapte ilicite sau delicte civile etc.104 2.2.

Rezultatul faptei ilicite

Rezultatul faptei ilicite îl reprezintă efectul sau consecinţa care decurge din săvârşirea ei sau din conduita avută. In funcţie de felul şi natura faptei efectele produse pot fi materiale, reprezentând transformări în lumea materială (decesul şi vătămarea persoanei fizice, degradarea sau distrugerea unui bun) dintre care unele sunt susceptibile şi de evaluare precuniară, iar altele pot fi efecte nemateriale (atingerea adusă onoarei şi demnităţii unei persoane, neîndeplinirea obligaţiei de supraveghere şi educare a minorilor de către părinţi etc.) In dreptul civil, în funcţie de natura patrimonială sau personal nepatrimonială a raportului juridic şi faptele civile ilicite care le generează,modifică sau desfiinţează au o natură identică105. In dreptul penal, sunt considerate infracţiuni de rezultat doar faptele ilicite cu consecinţe materiale (omorul, tâlhăria, furtul), iar infracţiuni de pericol cele lipsite de asemenea consecinţe (insulta, calomnia) existând şi categoria infracţiunilor de punere în primejdie (de pildă, conducerea în stare de ebrietate sau cu alcoolemie peste limita legală a unui autovehicul destinat transportului mai multor persoane). Rezultatul, mai ales în cazul faptelor materiale (licite, dar mai ales ilicite), are o importanţă deosebită constituind elementul doveditor al producerii faptului ilicit întrucât el este cunoscut primul, iar apoi, pornindu­se de la el, se ajunge la stabilirea săvârşirii faptei. De aceea, în unele forme ale ilicitului penal sau civil lipsa rezultatului material poate echivala cu inexistenţa faptei sau cu existenţa tentativei, chiar dacă a fost săvârşită o anumită activitate tipică. Mai mult, în unele situaţii amploarea rezultatului este determinantă în circumscrierea gravităţii faptei şi a întinderii răspunderii (de exemplu, în materia sustragerii din avutul public furtul, delapidarea şi tâlhăria pot avea consecinţe 103

I. Ceterchi, M. Lubrici, op.cit.,p.441. Gh. Boboş, op.cit.,p.268­270; 105 In dreptul civil se recunoaşte că şi unele raporturi personale nepatrimoniale pot avea consecinţe pecuniare evaluabile în bani 104

111

grave sau deosebit de grave după întinderea pagubei; de asemenea, se cunoaşte forma omorului deosebit de grav săvârşit asupra a două sau mai multe persoane; în sfârşit,ultrajul contra bunelor moravuri, deşi nu este o infracţiune de rezultat,poate avea ca efect tulburarea gravă a liniştii publice, constituind în acest caz forma calificată de comitere). 2.3.

Raportul sau legătura cauzală dintre fapta ilicită şi rezultatul dăunător

In toate cazurile în care pentru existenţa încălcării ordinii de drept legea mai stabileşte, pe lângă săvârşirea acţiunii sau inacţiunii şi producerea consecinţelor ilicite pentru declanşarea răspunderii juridice, organului de aplicare a dreptului îi revine întotdeauna şi sarcina determinării existenţei sau inexistenţei raportului de cauzalitate adică a legăturii dintre faptul săvârşit şi rezultatul produs. In multe cazuri identificarea acestui raport dintre cauză şi efect este simplă, de exemplu, "x" îl loveşte pe "y" cauzându­i acestuia din urmă o vătămare corporală sau o societate comercială prestatoare de servicii nu execută lucrări de calitate prejudiciindu­l pe beneficiar. In alte ipoteze stabilirea raportului de cauzalitate este mai dificilă ­ intervenind mai mulţi factori în lanţul cauzal ­ de pildă, "x" îl îmbrânceşte pe "y" iar acesta decedează, autopsia stabilind că victima suferea de boală de cord, organului judiciar revenindu­i sarcina de a stabili dacă rezultatul letal produs este consecinţa acţiunii făptuitorului. Cauzalitatea reprezintă un ansamblu de fenomene legate astfel între ele încât existenţa unui fenomen este determinată sau condiţionată de producerea unui alt fenomen. Fenomenul care determină existenţa unui alt fenomen se numeşte cauză, iar fenomenul astfel determinat sau produs se numeşte efect. In raport cu efectul, cauza este primordială, independentă şi obiectivă, în timp ce efectul este dependent secundar şi derivat întrucât izvorul său rezidă în cauză. Legătura dintre cauză şi efect este denumită cauzalitate sau raport de cauzalitate ("nexum cauzal"). Raportul de cauzalitate are un caracter obiectiv întrucât aceleaşi cauze produc întotdeauna aceleaşi efecte. Toate fenomenele lumii materiale şi sociale se află într­o strânsă interacţiune fiind necesară, în cadrul cercetării, separarea fenomenului cauză de restul fenomenelor în scopul determinării exacte a efectelor şi a stabilirii raportului de cauzalitate. Fiecare domeniu al cercetării ştiinţifice reprezintă abordări proprii şi desprinderi artificiale din ansamblul interacţiunilor universale a cel puţin două fenomene, cauza şi efectul. Scopul urmăritvii de cercetarea ştiinţifică atunci când procedează la o asemenea izolare sau separare a conexiunilor este determinat de însăşi sarcinile ştiinţei respective, motiv pentru care cauzalitatea şi raporturile cauzale pot fi fizice, chimice, biologice, sociale, economice, politice, juridice etc. In ştiinţa dreptului cauza reprezintă în cadrul răspunderii o atitudine 112

voluntară, conştientă a omului, o conduită a acestuia ce are ca efect starea de pericol sau de ameninţare produsă prin atingerea, lezarea sau vătămarea unor relaţii sociale reglementate şi apărate juridic, deci, în ultimă instanţă, o stare de nesiguranţă socială creată prin încălcarea legii106. Uneori cauzalitatea este simplă, atunci când între cauză şi efect relaţia de determinare este directă, nemijlocită, fără alte determinări sau interpuneri. Alteori cauzalitatea este complexă atunci când raportul se prezintă ca un lanţ cauzal în care în mod succesiv efectele devin cauze ale altor fenomene sau când în producerea lor intervin multiple cause determinante şi condiţii favorizatoare. Intr­adevăr, uneori pentru producerea efectelor cauza trebuie să mai fie însoţită şi de existenţa unor condiţii sau împrejurări care uşurează sau înlesnesc producerea efectelor influenţând favorabil sau defavorabil acţiunea cauzei. Condiţiile sunt un complex de împrejurări fără de care efectul nu poate să apară, dar care nu generează sau nu determină acest efect care rămâne produsul cauzei. Complexitatea de cauze şi de condiţii care pot să contribuie la producerea şi desăvârşirea unui sau unor efecte se supune unor izolări artificiale spre a fi analizată în vederea dezvăluirii raporturilor sau legăturilor cauzale care sunt necesare în mod obiectiv, nefiind întâmplătoare ­ca înlănţuiri hazardate, fără un rol determinant în producerea efectului­, existând în acest sens raporturi cauzale necesare şi raporturi cauzale întâmplătoare. Acţiunea omului este cauza unui rezultat numai atunci când raportul dintre aceasta şi efectul produs constituie expresia unei necesităţi iar nu consecinţa unei înlănţuiri întâmplătoare de evenimente107, răspunderea juridică intervenind în prima ipoteză deoarece numai conduita umană ­ expresia atitudinii conştiente ­ poate antrena suportarea consecinţelor legale decurgând din încălcarea legii. Rezultatele produse în afara activităţii umane şi independent de voinţa omului se situează în afara cauzalităţii juridice şi, în consecinţă, nu antrenează răspunderea juridică, nefiind imputabile nici obiectiv nici subiectiv. In concluzie, răspunderea juridică intervine numai dacă între fapta săvârşită şi rezultat există un raport de cauzalitate stabilit cu certitudine. La rândul lor, condiţiile influenţează favorabil sau defavorabil acţiunea cauzei. Astfel, conducerea unui autovehicol de către o persoană ce nu posedă permisul corespunzător, care să­i ateste cunoştinţele necesare în materie, poate genera un accident de circulaţie, mai ales în condiţiile unei stări tehnice 106

Gh. Boboş, op.cit.,p.268­270 Fr. Deak, "Noţiunea de lucru şi persoanele între care se angajează răspunderea civilă pentru prejudicii cauzate de lucruri" în 107

113

defectuoase a maşinii, a stării de ebrietate a conducătorului auto şi a unor condiţii meteorologice nefavorabile circulaţiei rutiere. Alteori, raportul juridic cauzal nu trebuie să producă neapărat efectul în deplinătatea consecinţelor sale, răspunderea juridică putând intervene chiar dacă rezultatul vătămător nu s­a produs, dar s­a creat posibilitatea producerii lui şi deci pericolul social al faptei s­a manifestat, dar blocarea consecinţelor a fost determinată de condiţii exterioare voinţei autorului faptei (de pildă, bunul urmărit să fie sustras nu se afla la locul faptei, autorul faptei renunţă datorită temerii de a fi descoperit, etc.). Un asemenea fapt ilicit fără rezultat material vătămător sau păgubitor ­ dar având o proprie periculozitate socială ­ este tentativa care, potrivit Codului Penal (art.20) constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost întreruptă sau nu şi­a produs efectul. Problema cauzalităţii se pune în mod similar şi în cazul inacţiunilor care antrenează răspunderea juridică. Astfel, de exemplu, neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu din culpă de către personalul căilor ferate care ar putea pune în pericol siguranţa circulaţiei mijloacelor de transport ale căilor ferate (art.273, alin.1 Cod Penal) constituie o infracţiune de punere în primejdie sau de pericol.Dacă aceeaşi faptă a avut ca urmare tulburarea activităţii de transport sau un accident feroviar ori o catastrofă sunt em în prezenţa unei forme calificate a infracţiunii în care organul de aplicare a dreptului va stabili raportul de cauzalitate între conduita ilicită a personalului şi efectul material produs. 2.4. Subiectul răspunderii juridice Subiectul răspunderii juridice este acea parte a raportului juridic apărută prin încălcarea legii care poate fi obligată la suportarea consecinţelor faptei ilicite pe care a săvârşit­o. In mod obişnuit subiectul răspunderii este în mod direct autorul nemijlocit al faptei comise, iar în mod cu totul excepţional poate interveni răspunderea pentru faptele altuia, adică, de pildă, pentru persoanele aflate sub ocrotire, răspunderea părinţilor pentru faptele copiilor lor minori, sau răspunderea pentru diferitele forme de participare la săvârşirea faptei ilicite penale (complice, instigator, favorizator, tăinuitor etc.). Subiectul răspunderii juridice poate fi persoana fizică şi juridică având capacitatea juridică corespunzătoare. Persoana fizică poartă răspunderea faptei sale dacă are responsabilitate juridică. Capacitatea de a răspunde exprimă aptitudinea de a da seamă pentru fapta ilicită săvârşită şi de a suporta toate consecinţele juridice decurgând din ea. Capacitatea de a răspunde este o formă specific a capacităţii juridice şi nu se 114

confundă cu o anumită capacitate determinată dintr­o ramură de drept. Astfel, de exemplu, în dreptul civil, unde se face distincţie între capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu, capacitatea de a răspunde revine numai celor ce au capacitate de exerciţiu (deplină sau restrânsă) deci care pot îndeplini efectiv şi personal obligaţiile decurgând din răspunderea civilă. In dreptul penal, în dreptul muncii, în dreptul administrativ unde nu operează distincţii în privinţa aceleeaşi capacităţi, răspunderea juridică deplină revine celor care au capacitatea juridică penală, de muncă sau administrativă etc., de regulă persoanelor fizice ajunse la vârsta corespunzătoare (majorat sau 16 ani în dreptul muncii şi dreptul penal) când se consideră că au acţionat având discernământul necesar cu privire la faptele săvârşite şi în mod aparte în cazul capacităţii limitate, cum ar fi cazul vârstei cuprinse între 14­16 ani în materia răspunderii penale şi contravenţionale. Persoana juridică răspunde pentru faptele persoanelor fizice care o compun în cazul acelor fapte săvârşite de acestea din urmă în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul. Faptele ilicite ale conducerii persoanei juridice sunt considerate fapte ale însăşi acestei organizaţii colective, iar, în consecinţă, răspunderea va fi pentru fapta proprie, în timp ce faptele ilicite ale celorlalţi membri ai acesteia antrenează doar răspunderea pentru fapta altuia. 2.5.Vinovăţia Vinovăţia (numită şi culpă sau vină) reprezintă atitudinea psihică a subiectului faţă de fapta săvârşită şi de rezultatul acesteia. Ea este expresia unei atitudini psihice conştient negative faţă de valorile juridice ocrotite prin lege. Săvârşirea faptei ilicite este, de regulă, precedată de apariţia ideii devenită hotărâre sau rezoluţie şi transformată în manifestare de voinţă ce impulsionează şi declanşează energia necesară săvârşirii faptei. Individul aflat în deplinătatea facultăţilor mintale poate concepe şi aprecia caracterul ilicit al faptei sale cât şi urmările negative aferente ei. Pentru a putea răspunde sau a da seamă individul trebuie să aibă în acel moment al săvârşirii o voinţă conştientă faţă de rezultatele faptei sale şi liberă, neconstrânsă, putând hotărî nestânjenit în deplină cunoştinţă de cauză în vederea atingerii unui scop. Cunoştinţa cuprinde un factor de prevedere, adică posibilitatea întrezăririi rezultatului faptei săvârşite şi un factor de reprezentare, adică cunoaşterea legăturilor cauzale dintre faptă şi efecte, a semnificaţiei lor social­juridice. Vinovăţia se prezintă în dreptul penal sub forma intenţiei şi a culpei108. Intenţia este directă atunci când autorul prevede rezultatul faptei sale urmărind producerea lui prin săvârşirea ei şi indirectă, când prevede rezultatul 108

A se vedea art.16C.penal;

115

faptei sale şi deşi nu­l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui109. Culpa cu previziune (numită şi imprudenţă) există în situaţia în care autorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu­l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce110, iar culpa fără previziune (numită şi neglijenţă) când autorul nu prevede rezultatul faptei sale deşi trebuia şi putea să­l prevadă111. In dreptul civil vinovăţia este denumită generic culpă, nedesemnând o formă a acesteia, ca şi în dreptul penal, în vreme ce formele culpei civile sunt dolul (intenţia), imprudenţa şi neglijenţa. Clasificarea formelor de vinovăţie şi gradul acestora au o importanţă deosebită în determinarea felului răspunderii juridice şi a întinderii sau limitelor ei, întrucât răspunderea pentru fapte neintenţionate este mai puţin severă. 2.6. Cauze care exclud caracterul ilicit al faptei şi cauze care înlătură răspunderea juridică Deşi pot fi întrunite formal toate condiţiile necesare răspunderii juridice totuşi legea prevede unele cauze sau împrejurări care prin existenţa lor, chiar singulară, exclud caracterul ilicit al faptei şi, implicit, înlătură răspunderea juridică, precum şi cauze care, fără a exclude acest caracter,contribuie numai la înlăturarea răspunderii. In prima categorie intră (art.19­22 Cod Penal) legitima apărare, starea de necesitate, exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii, consimţământul persoanei vătămate. În cea de­a doua categorie intră constrângerea fizică şi constrângerea morală, cazul fortuit, iresponsabilitatea, intoxicaţia, minoritatea făptuitorului . Legitima apărare reprezintă situaţia în care fapta este săvârşită pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust îndreptat împotriva celui aflat în această stare, a altuia sau împotriva unui interes public şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat, ale altora ori interesul public. Starea de necesitate reprezintă situaţia în care fapta este săvârşită pentru a salva de la un pericol iminent, care nu poate fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea autorului aflat în această situaţie, ale altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes public. 109

Spre exemplu: a cunoscut ca X nu are carnet de conducere, insa l­a convins si determinat sa se urce la volan sis a conduca au 110 Spre exemplu: X efectuand o manevra de intorcere in loc nepermis, a accidentat un pieton care circula regulamentar; 111 Spre exemplu:lucratorul ce repara semaforul dintr­o intesecte aglomerata, omite sa intrerupa alimentarea cu energie electrica

116

Constrângerea fizică este împrejurarea în care fapta a fost săvârşită din cauza unei violenţe căreia făptuitorul nu i­a putut rezista. De asemenea, nu reprezintă o faptă ilicită nici cea săvârşită din cauza unei constrângeri morale exercitată prin ameninţarea cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia şi care nu putea fi înlăturat în alt mod. Cazul fortuit este situaţia al cărui rezultat este consecinţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută. Iresponsabilitatea reprezintă situaţia în care autorul în momentul săvârşirii faptei nu putea să­şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale, ori nu putea fi stăpân pe ele, fie din cauza alienaţiei mintale, fie din alte cauze. Beţia (involuntară) reprezintă acea stare în care fapta este săvârşită de autor care în acel moment se găsea în stare de beţie completă produsă de alcool sau de alte substanţe, datorită unei împrejurări independente de voinţa lui. Minoritatea făptuitorului este situaţia în care fapta este comisă de un minor care la data săvârşirii ei nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal. In dreptul civil însă, susţinătorii legali, părinţii, răspund pentru pagubele produse de copiii lor minori aflaţi sub supravegherea lor. Eroarea de fapt reprezintă situaţia în care autorul faptei în momentul săvârşirii ei nu cunoştea existenţa unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul ilicit al faptei. Necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii nu înlătură caracterul ilicit al faptei. Exercitatea unui drept potrivit destinaţiei sale economico­sociale recunoscute de lege dacă prin aceasta se aduce atingere dreptului subiectiv al altuia se consideră a fi o altă împrejurare de excludere a caracterului ilicit al faptei şi de înlăturare a răspunderii. Într­o altă categorie intră împrejurările care fără a exclude caracterul ilicit al faptei înlătură fie răspunderea juridică, deci acele consecinţe care ar trebui suportate de autorul faptei ilicite, fie înlătură executarea măsurilor (de constrângere) derivând din răspunderea juridică deja determinată. Amnistia este actul de clemenţă care înlătură răspunderea penală pentru fapta săvârşită, iar dacă intervine după condamnare înlătură şi executarea pedepsei pronunţate. Prescripţia înlătură răspunderea juridică iar în materie penală poate înlătura, după caz, şi executarea pedepsei sau numai a acesteia, după cum în materie civilă poate conduce şi la pierderea caracterului executoriu al hotărârii judecătoreşti ce stabileşte răspunderea. Graţierea este actul de clemenţă care înlătură, în total sau în parte,numai executarea pedepsei ori comutarea , schimbarea acesteia în alta mai uşoară. In dreptul penal se mai cunosc şi alte cauze care înlătură răspunderea juridică 117

cum ar fi, de pildă, lipsa plângerii prealabile a părţii vătămate în materia infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unui astfel de act de sesizare a organului competent, precum şi împăcarea părţilor sau retragerea plângerii prealabile.

3.Formele (felurile) răspunderii juridice Prin forme sau feluri ale răspunderii juridice se înţeleg moduri manifestare ale acesteia determinate de diverse criterii cum sunt scopul urmărit, natura faptei ilicite şi a normei încălcate, gradul de pericol social al faptei, caracterul sancţiunilor, etc. a. Un prim criteriu de clasificare a formelor răspunderii juridice se poate face după scopul urmărit prin declanşarea ei în care sens distingem răspunderea cu caracter reparator şi răspunderea cu caracter sancţionator sau în terminologia în care răspunderea este echivalentă cu sancţionarea avem sancţiuni reparatorii şi sancţiuni represive (corective). In cadrul răspunderii reparatorii se urmăreşte înlăturarea consecinţelor prejudiciante,evaluabile pecuniar, cauzate patrimoniului persoanei fizice sau juridice vătămate prin obligarea autorului faptei la acţiunea de a da sau de a face în beneficiul celui păgubit. Răspunderea reparatorie poate fi patrimonială (în dreptul civil, comercial, financiar, etc.) şi materială (în dreptul muncii, cooperatist, etc.). Răspunderea cu caracter sancţionator sau represiv urmăreşte obligarea autorului încălcării la suportarea unor consecinţe punitive în persoana sa determinate direct de pericolul social al faptei sale ilicite. b. La rândul lor, sancţiunile pot fi patrimoniale (amendă, confiscare, retragerea unei trepte sau gradaţii de salarizare, penalităţi de întârziere pentru nelivrarea în termen a unor produse, neplata la scadenţă a sumei datorate, etc.) şi nepatrimoniale (administrative ­avertismentul­, privative de libertate, disciplinare ­mustrare, avertisment­, diferite interdicţii sau decăderi, ca, de pildă, interdicţia de a se afla într­o localitate, decăderea din drepturile părinteşti etc.). c. O altă clasificare a răspunderii juridice are în vedere felul raportului juridic generat prin fapta ilicită ce a încălcat o anumită normă de drept, în care sens, în mod teoretic, fiecare ramură de drept determină un gen propriu de răspundere. Infracţiunile reprezintă încălcările tipice ale dreptului penal. Ele sunt fapte de pericol social săvârşite cu vinovăţie prevăzute şi sancţionate de legea penală (art.15 Cod Penal). Fiind faptele cu cel mai ridicat grad de pericol social şi 118

sancţiunile aplicabile autorilor lor, respectiv pedepsele, sunt deosebit de grave, comparativ cu alte sancţiuni juridice, constituind privaţiuni de libertate şi chiar pedeapsa capitală. Contravenţia este fapta săvârşită cu vinovăţie având un pericol social mai redus decât infracţiunea care este prevăzută şi sancţionată de lege şi de alte acte normative (determinate de ea). De regulă, ea reprezintă principala formă de încălcare a normelor dreptului administrativ. Abaterea disciplinară constituie o încălcare a unei îndatoriri profesionale (de muncă, de serviciu, de ordine interioară etc.) de către o persoană având anumite atribuţii şi obligaţii în cadrul unei colectivităţi organizate, reunite în cadrul disciplinei muncii, a celei didactice, militare etc. Răspunderea patrimonială (civilă) intervine în cazul prejudicierii persoanelor fizice sau juridice fie prin neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale (răspunderea civilă contractuală), fie prin săvârşirea unei fapte ilicite cu caracter prejudiciant (delictul civil) faţă de altul şi în afara oricărui raport contractual (răspunderea civilă delictuală sau extracontractuală) cum ar fi, de pildă,distrugerea, degradarea sau însuşirea bunului altuia. Răspunderea materială intervine pentru pagubele cauzate unei organizaţii, societăţi sau instituţii de către personalul propriu sau membrii acestora din vina şi în legătură cu munca sau activitatea lor profesională. Datorită scopului lor diferit formele răspunderii reparatorii se pot cumula cu cele ale răspunderii sancţionatorii, de pildă, în cazul celui condamnat şi obligat la restituirea bunului furat. Uneori există chiar posibilitatea cumulării între formele aceluiaşi gen de răspundere. Astfel, săvârşirea unei infracţiuni determină condamnarea şi desfacerea contractului de muncă. Mai mult, se pot cumula forme ale răspunderii juridice din aceeaşi ramură de drept cum ar fi, de exemplu, repararea prejudiciului cauzat la locul de muncă cu aplicarea unei sancţiuni disciplinare. Asemenea cumulări sunt posibile, în primul rând, datorită scopului diferit al răspunderilor declanşate, respectiv reparatorii şi sancţionatorii. In al doilea rând, cumulul sancţiunilor este posibil şi din cauza gradelor de pericol social diferit al unor fapte la nivel macro social şi la nivel de colectivitate. De pildă, nerespectarea cerinţelor de calitate sau de igienă sanitară la un produs este o abatere disciplinară la locul de muncă şi contravenţie pentru organul de inspecţie şi control din afara unităţii. In al treilea rând, în cadrul aceleeaşi ramuri de drept se pot cumula atât răspunderi diferite ca scop cum sunt cele reparatorii cu cele sancţionatorii ­ de pildă răspunderea materială şi cea disciplinară pentru paguba produsă la locul de muncă ­, dar chiar şi răspunderi patrimoniale sau materiale de genul despăgubirilor şi imputaţiilor cu sancţiuni având tot un conţinut pecuniar de tipul penalităţilor 119

(pentru întârziere), amenzilor etc., complet distincte ca finalitate de reparaţia prejudiciului propriu­zis. Uneori aceeaşi formă a răspunderii are mai multe categorii distincte, de pildă, răspunderea penală cuprinde, printre altele, amenda penală, închisoarea şi pedeapsa capitală, ca sancţiuni principale, interzicerea unor drepturi, degradarea militară, confiscarea averii ca pedepse complementare sau răspunderea disciplinară cuprinde sancţiuni morale (avertisment, mustrare) şi materiale (retrogradare, retragerea unor gradaţii sau trepte de salarizare). Capitolul X Realizarea dreptului

1. Noţiunea realizării dreptului Pe parcursul existenţei sale dreptul străbate două etape importante şi anume prima constând în adoptarea sau emiterea actului de reglementare conţinând norme şi a doua ce rezidă în realizarea prevederilor normative. Dacă, în general, prima etapă nu ridică probleme deosebite, inclusiv sub aspectul conduitei prescrise de normele juridice, cea de a doua etapă însă, respectiv realizarea dreptului, este hotărâtor influenţată de felul normei, în care sens distingem mai multe modalităţi sau forme de realizare şi anume respectarea, executarea şi aplicarea. a. Respectarea ­ în sens restrâns ­ a normelor juridice prohibitive, adică a regulilor care obligă la o conduită pasivă, de abstenţiune sau inacţiune, de a nu face ceva, reprezintă o primă modalitate nejuridică prin care dreptul îşi dovedeşte eficienţa socială atingându­şi scopul. Aceasta reprezintă cea mai simplă situaţie care vizează imensa majoritate a normelor penale, contravenţionale, disciplinare etc. Prin respectarea interdicţiei nu se naşte un raport juridic ­ întrucât nu apar sau nu se modifică drepturi şi obligaţii ­ dar nici nu se modifică şi nu se desfiinţează o relaţie juridică, operând doar îndatorirea generică, abstractă şi nediferenţiată ce incumbă tuturor de a nu încălca norma printr­o conduită activă sau onerativă, pentru că numai în asemenea caz prin însăşi fapta ilicită săvârşită ia naştere răspunderea juridică şi raportul juridic corelativ, în baza unui act individual de aplicare a dreptului. b. Indeplinirea sau executarea prevederilor normative operează în cazul normelor onerative şi a celor permisive întrucât subiectele de drept trebuie să aibă o atitudine activă, de acţionare, de a da sau a face ceva, fie că această reacţie 120

decurge direct din lege, fie dintr­un raport juridic concret în care se găsesc părţile şi care, de cele mai multe ori, se întemeiază pe un act juridic individual bazat pe lege. Aşa este, de pildă, cazul normelor financiare de impozitare a veniturilor, a celor de asigurare a bunurilor prin efectul legii, a celor care stipulează obligaţia legală de întreţinerei, a celor stipulând măsuri privind încredinţarea minorilorii, a reglementărilor privind satisfacerea stagiului militar, precum şi a numeroaselor şi variatelor raporturi civile, de muncă, comerciale etc., în care intră subiectele de drept ca titulare de drepturi şi obligaţii. Această formă de realizare a dreptului presupune, de regulă, existenţa unui act juridic individual 112, spre deosebire de prima modalitate, prin care se stabilesc raporturi juridice concrete, cu drepturi ce se exercită şi obligaţii ce se îndeplinesc conform legii sau actului individual. In această categorie intră, de exemplu, dispoziţia de stabilire a impozitului, hotărârea judecătorească prin care minorul este încredinţat unuia dintre părinţi ori actul similar de stabilire a pensiei de întreţinere, numeroase contracte civile, comerciale, de muncă etc. încheiate între părţi. Si în cazul acestei modalităţi de realizare a dreptului – respective îndeplinirea sau executarea normelor legale şi a actelor individuale – este necesară aceeaşi atitudine de respectare a legii dar, de această dată, în cadrul unei conduite active, determinate de o regulă onerativă impusă sau de una permisivă, de conduită care nu reprezintă o acţiune juridică în sine (de pildă, plata impozitului, a pensiei de întreţinere, remiterea lucrului vândut etc.), deşi se întemeiază pe o normă şi pe un act juridic, dar care interesează mai puţin ştiinţa dreptului. In cazul acestei modalităţi de realizare a dreptului, răspunderea şi sancţiunea juridică intervin ­ comparativ cu situaţia normelor prohibitive ­atunci când subiectul adoptă o atitudine pasivă, de abstenţiune în îndeplinirea obligaţiilor ce îi revin (mai rar ipoteza activă de îndeplinire într­un fel a îndatoririi care­i incumbă), legea sancţionând nerealizarea conduitei active ce decurge din prescripţiile legale sau din actul juridic individual. c. Aplicarea normelor juridice reprezintă o activitate specific organelor de stat competente care, de regulă, intervin în cazul încălcării unor îndatoriri decurgând din lege ori a neândeplinirii unor obligaţii ce revin din actele juridice individuale ce stau la baza raporturilor concrete în care se găsesc subiectele de drept. Aplicarea dreptului se realizează întotdeauna printr­un act juridic individual şi operează, de regulă, în cadrul raportului juridic de răspundere fiind consecinţa nerespectării sau încălcării dreptului, a neândeplinirii ori a greşitei îndepliniri a prevederilor sale113. 112 113

In sens contrar, I. Ceterchi, M. Luburici, op.cit., p.410 In limbaj uzual, chiar juridic, prin aplicarea legii se mai înţelege şi orice intervenţie juridică oficială a autorităţilor

de

121

Realizarea dreptului se poate defini ca reprezentând acea etapă a existenţei sale ce constă în respectarea prevederilor sale ori îndeplinirea sau executarea lor de către subiectele de drept, precum şi aplicarea dispoziţiilor legale de către organele de stat consecinţă a încălcării legii ori a actului individual bazat pe ea.

2. Noţiunea aplicării dreptului Aplicarea dreptului constituie forma juridică de realizare a acestuia prin intervenţia organului de stat competent în calitatea sa de titular al puterii publice în stat cu atribuţii special în cazul încălcării legii. Aplicarea dreptului presupune îndeplinirea unor cerinţe114. In primul rând, ea intervine în cazul încălcării unei îndatoriri sau cerinţe decurgând din lege (vătămarea unei persoane, neplata impozitului, sustragerea de la satisfacerea serviciului militar etc.) ori a unei obligaţii revenind din actele juridice individuale emise pe seama subiectului de drept (de pildă, hotărârea judecătorească privind plata pensiei de întreţinere pe seama copilului minor) sau din actele pe care acesta le­a încheiat (de exemplu, neândeplinirea unor obligaţii contractuale). Deci aplicarea dreptului intervine în caz de încălcare a normei indiferent de caracterul onerativ, permisiv sau prohibitiv al conduitei prescrise de aceasta. In al doilea rând, aplicarea dreptului se face numai de către organele de stat, în mod excepţional şi de alte structuri, întrucât ele sunt investite cu atribuţii de realizare a prevederilor legale ori de câte ori acestea au fost încălcate sau nerespectate, având obligaţia de a restabili legalitatea afectată. In al treilea rând, aplicarea dreptului se face întotdeauna printr­un act juridic individual ­ indiferent că s­a încălcat o normă sau şi un act individual ­ act ce constituie temeiul declanşării şi realizării activităţii autorităţii publice în cazul dat şi care reprezintă temeiul apariţiei, modificării sau desfiinţării unor raporturi juridice. In al patrulea rând, aplicarea dreptului presupune utilizarea constrângerii de stat, ca regulă, cu respectarea unei anumite proceduri fie că ea intervine în cadrul răspunderii juridice ­ aşa cum este cazul de cele mai multe ori ­ fie intervine în afara acestei răspunderi (de pildă, datorită neexecutării benevole a unor obligaţii legal stabilite cum ar fi rechiziţionarea unor bunuri sau cele decurgând din titluri executorii de genul actelor de stabilire a impozitului pe venituri, a contractelor de împrumut bancar, a altor titluri cu valoare autentică etc.) 114

Asupra unor distincţii terminologice şi a altor diferenţieri a se vedea G. Boboş,op.cit.,p.235; I.Ceterchi, M.Luburici,op.cit.

122

In al cincilea rând, actul de aplicare a dreptului îşi epuizează conţinutul prin executarea sa, valabilitatea lui încetând în urma realizării prevederilor sale.

3.Fazele procesului de aplicare a dreptului Datorită diversităţii normelor juridice ce pot fi încălcate precum şi a modalităţilor de intervenţie a statului deosebit de variate în restabilirea legalităţii nu există nici o procedură unică de aplicare a dreptului, ci ea se diferenţiază de la caz la caz, în funcţie de natura normei încălcate (penale,civile, administrative etc.), de organul chemat să restabilească legea (instanţa de judecată, organ administrativ, financiar etc.), de competenţa acestuia în situaţia respectivă şi de procedura utilizată (penală, civilă, administrativă) etc. In linii mari se pot determina următoarele faze de aplicare a dreptului, deşi succesiunea şi conţinutul lor pot să nu fie identice şi anume stabilirea stării de fapt, stabilirea stării de drept şi elaborarea soluţiei. a. Stabilirea stării de fapt constă în cercetarea şi cunoaşterea situaţiei concrete deduse spre rezolvare, a faptelor şi împrejurărilor produse. In această fază au o importanţă deosebită probele bazate pe documente, relatările martorilor, probele sau urmele materiale, expertizele etc. In această fază, de pildă, organul de cercetare penală va stabili existenţa sau nu a faptelor presupuse a fi săvârşite de învinuit,circumstanţele în care s­a comis fapta, iar instanţa de judecată, în faza cercetării judecătoreşti, va dispune administrarea probelor, determinarea vinovăţiei inculpatului în momentul săvârşirii faptei etc. Concordanţa dintre constatarea făcută de organul de stat, respectiv faptele acceptate ca adevăr şi realitatea concretă reprezintă adevărul obiectiv, material. In această fază există pericolul ca organul de stat competent să nu reţină decât acele aspecte ale realităţii care se încadrează cel mai bine în norma juridică, neglijându­le pe celelalte şi care se pot constitui în aşa numitul adevăr "formal" sau "judiciar" ce conduce la încorsetarea realităţii la condiţiile de formă cerute de lege, putând duce, în final, la erorile judiciare, atât de dăunătoare aplicării legii şi prestigiului organelor judiciare. b. Stabilirea stării de drept sau a elementelor juridice constă în identificarea acelei norme juridice în care se regăseşte, prin componenetele sale, cel mai bine, fapta cercetată şi ale cărei elemente se aplică pe deplin stării de fapt respective. Această operaţiune presupune alegerea sau selecţionarea normelor juridice adecvate ceea ce necesită cunoştinţe de specialitate juridică, întrucât se va verifica nu numai legislaţia aplicabilă în materie, ci şi autenticitatea textelor legale (respectiv publicarea lor oficială), valabilitatea acestora (existenţa normei în 123

vigoare şi neabrogarea ei), aplicabilitatea în timp, spaţiu şi asupra subiectelor din cauză, uneori chiar rezolvarea unui conflict de norme în timp şi spaţiu. In această fază un rol deosebit îl are interpretarea normei juridice. c. Elaborarea soluţiei şi emiterea actului de aplicare constituie faza finală a acestui proces ce implică mai multe aspecte115. In primul rând, are loc individualizarea dispoziţiilor legale în care se încadrează pe deplin cazul dat, inclusiv a celor speciale şi de excepţie. In al doilea rând, emiterea actului juridic, de regulă, se suprapune cu redactarea înscrisului constatator în forma cerută de lege, cu indicarea temeiului legal, semnare, ştampilare, alte elemente de identificare (număr,dată, antet), inclusiv aducerea lui la cunoştinţa celui interesat. In al treilea rând, executarea sau punerea în executare a actului juridic se face de către cel indicat, apoi aducerea la îndeplinire a formalităţilor cerute, fixarea termenului în care trebuie realizată operaţiunea etc. Aplicarea dreptului nu se poate reduce la un simplu proces formal (la un silogism sau raţionament judiciar) în care norma juridică este premiza majoră iar fapta este premiza minoră şi în care concluzia sau judecata se materializează în actul sau hotărârea emisă, sancţionând, după caz, subiectul de drept. Intr­o asemenea situaţie, prin excluderea raţionamentelor neformale şi a complexităţii cazului dat, s­ar ajunge la adevărul formal. Aşa, de pildă, simpla lipsă în gestiune nu este echivalentă cu o sustragere de bunuri sau valori (furt, delapidare etc.), atâta timp cât ea este doar scriptică şi nu reală, bunurile nefiind însuşite de gestionar sau de altă persoană. In drept actele de aplicare au cele mai diverse denumiri determinate de organul de la care emană, de procedura utilizată în soluţionarea cauzei, de obiectul lor etc. Astfel, de pildă, instanţele judecătoreşti emit hotărâri judecătoreşti (numite sentinţe la instanţa de fond şi decizii la instanţa de recurs), organele administrative întocmesc procese­verbale de constatare şi sancţionare contravenţională, organele de executare silită aplică sechestrul asigurator asupra bunurilor debitorului etc.

Capitolul XI Tehnica elaborarii actelor normative

1.Principiile activităţii normative 115

Gh. Boboş, op.cit.,p.238­239

124

Transformarea şi promovarea intereselor sociale fundamentale ca voinţă general obligatorie are loc, de regulă, pe calea activităţii normative a organelor statului. Această trecere de la social la drept se realizează cu ajutorul unor procedee speciale constituite într­o tehnică proprie numită legislativă sau juridică116. Altfel spus activitatea de consacrare legislativă a intereselor sociale cele mai generale precum şi modul de realizare a acestei operaţiuni se face în mod ştiinţific în temeiul unor principii ce vizează conţinutul, forma şi modul de reglementare. Cadru legal care sa corespunda necesitatilor actuale pentru desfăşurarea acestei activităţi il constituie Legea nr.24/2000 privind normele de tehnica legislative pentru elaborarea actelor normative 117 care rămâne încă principalul sediu al reglementării consacrate tehnicii legislative. In baza acestui act118 şi în conformitate cu opiniile exprimate în doctrină pot fi considerate la ora actuală ca principii ale activităţii normative, mai ales la nivel legislativ, următoarele119: a.Principiul planificării şi prognozei legislative, în conformitate cu care întreaga activitate normativă la nivel legislativ trebuie să se desfăşoare în baza unor programe de legiferare proprii parlamentului, prin camerele sale, cât şi la nivelul iniţiatorului de proiecte de legi, guvernul120. 2. Principiul supremaţiei legii în conformitate cu care legea este actul normativ cu forţă juridică superioară în ierarhia izvoarelor dreptului, măsurile de reglementare cele mai importante trebuiesc cuprinse în legi, iar toate celelalte acte normative ale altor organe de stat, subordonate şi derivate, trebuie să se întemeieze pe lege. 3. Principiul fundamentării ştiinţifice a actelor normative decurge din cerinţa esenţială ca norma juridică să fie expresia reflectării fundamentate a necesităţilor sociale obiective, în care scop elaborarea ei trebuie să se bazeze pe studii de cunoaştere aprofundată a realităţii, a principalelor efecte previzibile ale noii reglementări şi pe inventarierea legislaţiei naţionale existente în materie cu sesizarea neajunsurilor sale, inclusiv examinarea legislaţiei din alte ţări.In acest 116 Asupra distincţiei dintre cei doi termeni a se vedea Gh.Boboş, op.cit.,ed.1983,p.151­152; I.Mrejeru,"Tehnica legislativă",Edit 117 Republicata in Monitorul Oficial, Partea I, nr.260/21.04.2010 ca urmare a modificarilor successive aduse prin Lg. nr.49/2007, 118 Care la art.1 stipuleaza ca ,,reglementarea relatiilor sociale prin lege si prin celelalte categorii de acte normative se real 119 .Ceterchi,M.Luburici,op.cit.,ed.1983.p.396­398; 120 Opinam ca acest principiu doctrinar nu este respectat in present de catre autoritatile legiferatoare;

125

sens aportul specialiştilor din diverse domenii, inclusiv al juriştilor, joacă un rol hotărâtor în elaborarea variantelor de proiecte ce urmează a fi supuse dezbaterii factorilor de decizie. 4. Principiul asigurării raportului corespunzător între stabilitatea şi mobilitatea reglementărilor urmăreşte realizarea unei cât mai mari concordanţe între modul de reglementare a satisfacerii nevoilor de moment cu cele de perspectivă în activitatea juridică normativă, pe de o parte, în vederea realizării unui nivel cât mai stabil şi de durată a reglementărilor, chiar în condiţiile existenţei unei dinamici legislative mai accentuate. Un rol esenţial în realizarea acestei stabilităţi îl are asigurarea, pe cât posibil, a neretroactivităţii legii. 5. Principiul unităţii reglementărilor juridice asigură corelarea organică şi deplină a noilor reglementări în sistemul principiilor fundamentale ale dreptului şi în cele generale ale ramurii de drept, astfel încât fiecare act normativ nou adoptat să se integreze în cadrul subsistemului actelor deja existente şi cu care se află în strânsă legătură şi, prin aceasta, în întregul sistem de drept, fără ca modificările şi abrogările de norme să afecteze esenţa unităţii şi echilibrului sistemului juridic. In mod similar, fiecare soluţie normativă adoptată în cadrul reglementării trebuie şi ea să fie compatibilă atât cu întregul act din care face parte, cât şi cu sistemul legislativ în vigoare. Prin toate acestea se contribuie la eliminarea lacunelor legislative, a normelor căzute în desuetudine, a diverselor paralelisme sau suprapuneri cât şi a contradicţiilor dintre reglementări.

2.Tehnica juridică Tehnica juridică sau tehnica dreptului reprezintă ansamblul metodelor, procedeelor şi regulilor necesare elaborării, sistematizării şi realizării dreptului în scopul asigurării eficienţei sociale depline a acestuia. Potrivit art. 2 din Lg. nr.24/2000 ,,tehnica legislativa asigura sistematizarea, unificarea si coordonarea legislatiei, forma si modul de sistematizare a continutului acestuia, procedeele tehnice privind precum si continutul si forma juridica adecvate pentru fiecare act normativ. Dealtfel acelasi act normative arata ca ,,normele de tehnica legislativa definesc partile constitutive ale actului normativ, structura modificarea, completarea, abrogarea, publicarea si republicarea actelor normative, precum si limbajul si stilul actului normativ.” Intre ştiinţa juridică şi tehnica juridică există o strânsă legătură, sensul că prima este un ansamblu unitar şi coerent de cunoştinţe veridice despre drept, în vreme ce ultima reprezintă totalitatea mijloacelor utilizate de ştiinţă pentru a 126

fundamenta elaborarea, sistematizarea şi realizarea regulilor de drept. Această tehnică a apărut şi s­a dezvoltat în strânsă legătură cu formarea şi evoluţia dreptului, cu gradul atins de cunoaşterea umană şi chiar în funcţie de nivelul tehnicii existente. Trebuie însă respinsă orice tendinţă de separare artificială a ştiinţei dreptului de tehnica juridică în sensul unui tehnicism excesiv prin excluderea juriştilor de la cercetarea şi cunoaşterea considerentelor social conomice ce determină reglementarea, precum şi a efectelor extrajuridice ale acesteia, evitându­se limitarea lor doar la tehnica formulării şi interpretării regulilor de drept. De asemenea, trebuie combătută şi tendinţa contrară de unificare nediferenţială a ştiinţei dreptului cu tehnica juridică,respectiv ignorarea regulilor de bază ce vizează procedeele de conceptualizare, stil şi limbaj în reglementare, structura actelor normative, inclusiv sistematizarea acestora sub forma codificării, tehnica interpretării şi aplicării dreptului. Tehnica legislativă reprezintă doar o componentă a tehnicii juridice limitată la procedeele ce vizează numai elaborarea dreptului, respectiv a regulilor cuprinse în legi, categoria cea mai importantă a actelor normative.

3.Tehnica elaborării actelor normative a.Etapele elaborării actelor normative In procesul devenirii sale un act normativ parcurge etapele pregătirii sau elaborării proiectului, adoptarea sau emiterea actului, executarea sau realizarea acestuia şi controlul sau verificarea aplicării lui, această ultimă etapă fiind în afara existenţei sale juridice. Sub aspectul tehnicii de elaborare interesează doar prima etapă cea a pregătirii proiectului de act juridic şi care se subdivide, la rândul ei, în următoarele faze: ­documentarea prealabilă şi fundamentarea proiectului; ­întocmirea proiectului de act normativ; ­integrarea proiectului in ansamblul legislatiei ­avizarea şi definitivarea proiectului de act normativ; ­supunerea spre aprobare a proiectului anterior adoptării; ­dezbaterea publică a proiectelor mai importante, după caz. Tehnica elaborării actelor normative, numită şi tehnică legislativă în cazul legilor, are reguli specifice determinate în funcţie de categoria concretă a actului normativ avut în vedere. De regulă, legislaţia stabileşte in mod expres conditiile ce trebuie indeplinite in cazul elaborarii codurilor si a altor legi complexe121, cum ar fi 121

A se vedea art.25 din Lg. nr.24/2000;

127

spre exemplu existenta unor teze prealabile, sau documentele obligatorii ce trebuie sa insoteasca un proiect de act normative. b. Formulări şi definiri în elaborarea normelor juridice In procesul de reglementare a relaţiilor sociale, prin intermediul dreptului, se elaborează şi se utilizează o mare varietate de concepte, categorii şi construcţii juridice, de cele mai multe ori cu sensuri şi moduri diferite faţă de cele obişnuite, dar fără de care normele de drept nu pot fi exprimate. Limbajul, inclusiv cel juridic, ca mijloc de redare, exteriorizare şi de comunicare a noţiunilor, ideilor şi sentimentelor între indivizi umani presupune o anumită tipizare şi abstractizare prin intermediul noţiunilor. Cele mai cunoscute procedee ale tipizării juridice sunt definirea, clasificarea şi construcţia juridică. Definirea reprezintă determinarea riguroasă a conceptelor juridice în baza unor principii prin intermediul cărora realitatea este reflectată în expresie normativă. Unele noţiuni sau concepte utilizate în norme nu sunt definite legal, aşa cum le defineşte doctrina juridică, dar sensul lor rezultă din ansamblul reglementărilor juridice. Aşa este, de exemplu, cazul actelor juridice, în lumina Codului Civil care se referă doar la categorii de acte determinate (contracte, testamente, etc.). In alte situaţii noţiunile sunt definite expres de lege aşa cum este, de pildă, cazul noţiunii de "locuinţă" sau de "familie" în dreptul civil şi respectiv în dreptul familiei, uneori în mod diferit de ceea ce se acceptă în limbajul comun sau a noţiunii de "funcţionar" definită în mod extensiv de codul penal faţă de dreptul administrativ. Dreptul dă expresie unor valori cantitative exprimate prin procedeul cifrajului (ca, de exemplu, durata concediului de odihnă, termenul de prescripţie, perioada de îngrijire medicală) sau unor valori calitative exprimate prin procedeul enumerării limitative sau a celei exemplificative. Clasificarea conceptelor în baza unor criterii unitare, précis determinate şi corect respectate tinde spre gruparea elementelor distincte în scopul uşurării înţelegerii reglementării (ca, de exemplu, clasificarea bunurilor în codul civil). Construcţia juridică reprezintă raţionamentul juridic sau logica normei ce rezultă din elementele ei interne: ipoteză, dispoziţie şi sancţiune. Un procedeu frecvent întâlnit în drept este cel al ficţiunilor juridice conform cărora un anumit fapt este considerat ca existent sau ca stabilit deşi el nu există sau nu a fost stabilit cu certitudine (de exemplu, mobilele fixate pe imobile sunt considerate şi ele imobile având regimul juridic al acestora din urmă). O modalitate specifică utilizată în reglementarea juridică este cea a prezumţiilor juridice adică a concluziilor deduse din fapte cunoscute cu privire la 128

fapte necunoscute dar cu care sunt în strânsă legătură. Prezumţiile sunt legale, adică stabilite de lege, (de exemplu, copilul născut are ca tată pe soţul mamei) şi judiciare, adică stabilite de instanţa de judecată. De asemenea, după forţa lor probantă, prezumţiile pot fi absolute, irefragabile, de neînlăturat­iuris et de iure ­ (de exemplu, prezumţia comunităţii de bunuri dobândite de soţi în timpul căsătoriei) şi prezumţii relative, care pot fi combătute sau înlăturate­iuris tantum­(de exemplu, prezumţia discernământului limitat în dreptul penal la minorii în vârstă de 14­16 ani). c.Stilul şi limbajul actelor normative O cerinţă de bază a întocmirii actelor normative este redactarea lor clară şi riguroasă în care sens ele trebuie să aibă un stil precis, concis şi un limbaj, în general, accesibil celor cărora li se adresează. Redactarea122 trebuie făcută în formă prescriptivă cu stabilirea şi delimitarea exactă a drepturilor şi obligaţiilor care revin părţilor dintr­un raport juridic pentru a nu lăsa loc pe cât posibil dubiilor şi interpretărilor diferite. Limbajul folosit trebuie să fie, în principiu, cel obişnuit, în sensul şi în înţelesul pe care îl au cuvintele în mod curent în limba română modernă. Neologismele se vor folosi numai atunci când este necesar întrucât nu există corespondent în limba română. In cazul termenilor de strict specialitate sau a celor susceptibili de mai multe interpretări se va preciza pe cât posibil prin textul legislativ, sensul utilizat, aceasta deoarece s­ar putea ca acelaşi concept, de pildă, cel de "majorat" să aibă accepţiuni diferite, în dreptul civil persoana care a împlinit 18 ani, iar în dreptul muncii 16 ani. d. Părţile constitutive ale actelor normative Orice act normativ are o anumită structură sau alcătuire care este în funcţie de felul actului (lege, decret, hotărâre, etc.), de conţinutul său (civil,penal, administrativ ), de modul de sistematizare (cod, lege organică) neexistând o structură unitară şi uniformă pentru toate actele normative. Distingem următoarele părţi constitutive şi anume titlul, partea introductivă si dac este cazul preambulul, reglementarea propriu­zisă sau partea dispozitiva şi formula de atestare a autenticitatii. Partea introductivă a actului normativ cuprinde titlul (denumirea) actului, formula introductivă şi preambul. Titlul actului normativ este elementul de identificare al acestuia, care trebuie 122

In acest sens a se vedea art.7al.4 si art.32 si urm.din Lg. nr.24/2000;

129

să reflecte obiectul reglementării respective şi la care se mai adaugă indicarea felului actului (lege, decret), numărul şi data adoptării lui, ceea ce uşurează identificarea acestuia. Formula introductivă este acea primă parte a actului normativ care indică temeiul legal care stă la baza unei reglementări, aşa cum este, de regulă, cazul actelor normative subordonate şi întemeiate pe lege când, de pildă, se invocă prevederile legii organice pentru justificarea emiterii actelor proprii de reglementare unui organ sau împuternicirea dată uneori expres în vederea aplicării unei legi. Uneori formula de împuternicire poate figura la finele actului de reglementare. Preambulul reprezintă o succintă introducere ce indică considerentele social­politice şi economice avute în vedere la adoptarea actului. El nu conţine norme juridice şi nu se justifică în cazul existenţei expunerii de motive. Se întâlneşte frecvent la tratatele internaţionale. Reglementarea propriu­zisă se compune din mai multe părţi. O primă parte o poate constitui ansamblul dispoziţiilor sau principiilor generale care privesc întregul act normativ şi având aplicabilitate asupra tuturor situaţiilor şi chiar pentru cazuri nereglementate expres. O a doua parte o formează dispoziţiile de conţinut ce reglementează instituţii juridice, categorii de activităţi sau situaţii, domenii de raporturi sociale, etc., în funcţie de obiectul reglementării. Astfel, de exemplu, codurile conţin o parte generală şi una specială, iar legile organice părţi referitoare la organizarea, funcţionarea şi atribuţiile unui organ. Partea finală cuprinde prevederi terminale privind, de exemplu, data intrării în vigoare a noului act şi, implicit, a ieşirii din vigoare a actului anterior sau a unor părţi ori articole din vechea reglementare cu indicarea numerică de rigoare. Uneori există şi dispoziţii tranzitorii impuse de necesitatea unei treceri organizate în timp la aplicarea noii legi şi care, de pildă, pot viza modul de soluţionare a cauzelor în curs de judecată surprinse de apariţia noii legi procesuale. Pentru atestarea autenticitatii actului normative actul normativ adoptat se semneaza de reprezentantul legal al emitentului, se dateaza si se numeroteaza. La legi este obligatoriu ca in finalul actului sa se faca mentiunea despre indeplinirea dispozitiei constitutionale privind legalitatea adoptarii de catre cele doua Camere ale Parlamentului. Formula de atestare a legalitatii adoptarii legii, utilizata de fiecare Camera in ordinea adoptarii, este: "Aceasta lege a fost adoptata de... in sedinta din..., cu respectarea prevederilor art. 74 alin. (1)" sau, dupa caz, "art. 74 alin. (2) din Constitutia Romaniei". Formula este urmata de semnatura presedintelui Camerei respective. e. Structura actelor normative 130

Principalul element structural al actului normativ este articolul care cuprinde, de obicei, o dispoziţie sau o regulă proprie, de sine stătătoare. Articolul poate fi alcătuit din unul sau mai multe aliniate necesare în cazul existenţei mai multor formulări sau construcţii logice pentru aceeaşi regulă de bază ori prevedere legală. Articolele se numerotează cu cifre arabe, iar în cazul articolelor modificatoare, introduse în texte mai vechi, cu cifre romane (latine) sau cu indici adăugaţi la articolele iniţiale pe care le modifică sau le completează pentru a fi mai uşor identificate şi distinse de reglementarea iniţială. Articolul poate fi dublat de o notă marginală care denumeşte instituţia sau materia de referinţă, de exemplu, ca în partea specială a codului penal unde se denumesc infracţiunile reglementate. Articolul se poate subdivide în alineate care, de regulă, ne se numerotează, dar când se face trimitere la un astfel de text se va indica, alături de numărul articolului şi numărul alineatului (întâi, ultim, etc.). Articolele pot fi grupate în paragrafe, acestea în secţiuni, capitole, titluri, părţi sau cărţi în funcţie de întinderea şi obiectul reglementării, aşa cum este de pildă, cazul codurilor care mai cuprind de regulă, şi două mari diviziuni, partea generală şi specială. f. Adoptarea, completarea şi modificarea actelor normative Adoptarea actelor normative presupune tehnici distincte în funcţie de natura organului emitent (unipersoanl sau colegial) şi de procedura de lucru specifică acestuia. In acest sens trebuiesc respectate o serie de cerinţe care ţin, de exemplu, de votarea actului, semnarea înscrisului constatator,publicarea lui, etc. Modificarea actului normativ se face fie printr­un act nou având cel puţin forţă juridică egală cu actul modificat (de exemplu, o hotărâre guvernamentală printr­o altă hotărâre), fie, mai rar, printr­un act cu o forţă juridică superioară (modificarea unei hotărâri printr­o lege, de pildă), dar nici într­un caz prin act cu forţă inferioară actului ce trebuie schimbat. Această ultimă metodă este singulară deoarece, de regulă, schimbările survenite în actele superioare lipsesc de eficienţă actele inferioare sau obligă din oficiu la reconsiderarea propriilor acte normative ale unui organ în vederea unei puneri de acord cu caracter imperativ. Modificarea este expresă când se indică textul legal schimbat din vechea reglementare şi tacită când nu operează o astfel de determinare. Modificarea şi completarea se face de către acelaşi organ emitent şi după aceeaşi procedură de emitere şi prin ea nu se schimbă esenţa reglementării, pentru că în caz contrar este preferabilă o republicare în întregime a actului cu o nouă renumerotare a textelor. 131

4. Tehnica redactării actelor juridice individuale Actele juridice individuale cunosc, de regulă, o reglementare amănunţită în privinţa modului lor de întocmire sau de redactare, uneori existând şi norme referitoare la comunicarea şi punerea lor în executare. Actele individuale de aplicare a dreptului, cele cu caracter jurisdicţional (hotărârile judecătoreşti), precum şi celelalte acte de sancţionare (contravenţională, disciplinară, etc.), beneficiază de norme speciale în acest sens. Astfel, legea reglementează şi aspectele de formă ale hotărârilor judecătoreşti,privind semnarea, pronunţarea, numărul de exemplare, comunicare, a termenului şi căilor de atac sau aspect referitoare la cerintele obligatorii ale unui proces verbal de contraventii. In privinţa actelor de executare a legii, trebuie să facem distincţie între actele juridice (de drept public) ale autorităţilor publice şi actele de drept privat. Astfel, actele de putere, de exemplu, cele administrative, se redactează întotdeauna în formă scrisă, cuprinzând elemente de identificare a organului emitent, a destinatarului lor, şi elemente de formă, număr şi dată, semnătură şi ştampilă. Sub aspectul conţinutului lor aceste acte vor cuprinde referiri la starea de fapt avută în vedere, încadrarea ei de drept, soluţia dispusă de autoritatea competentă. Actele de putere sau de autoritate prin modul lor de întocmire au valoarea unor înscrisuri autentice care nu pot fi combătute decât prin înscrierea lor în fals. In privinţa actelor juridice încheiate de părţi regimul juridic al întocmirii acestora diferă începând cu cele care nu necesită o formă scrisă, continuând cu cele pentru care o asemenea formă este cerută numai cu valoare probantă ("ad probationem"), ­ca, de exemplu, împrumutul în bani în valoare de peste 250 lei­ terminând cu cele pentru care se cere forma autentică pentru a fi valabile ("ad validitatem"), ca de pildă, contractul de vânzare­cumpărare a unui imobil. Codul civil reglementează în mod amănunţit nu numai elementele de formă ale diverselor categorii de acte juridice (contracte, donaţii, testamente), dar şi conţinutul pe care trebuie să­l aibă înscrisurile constatatoare şi care are relevanţă în identificarea voinţei reale a părţilor din act.

5. Sistematizarea actelor normative Sistematizarea actelor normative constituie o activitate juridică deosebit de importantă, atat pentru elaborarea cat şi pentru realizarea dreptului. Ea are drept obiect o anumită organizare a actelor normative în vigoare, conform unor criterii obiective şi subiective. Sistematizarea actelor normative are ca rezultat elaborarea unor colecţii, culegeri de acte normative sau a codurilor. Aceasta nu trebuie confundată cu sistemul dreptului, care aşa cum s­a mai arătat, reprezintă 132

structurarea internă a dreptului în părţi interdependente: norma juridică, instituţia juridică, ramura de drept. Unitatea de bază a sistemului actelor normative ­ ca totalitate a actelor elaborate în activitatea normativă a statului nu este norma juridică aşa cum este cazul în cadrul sistemului dreptului, ci actul normativ în diversele lui forme. Sistematizarea poate să fie cronologică, în sensul că se publică actele normative într­o colecţie în ordinea datei, apariţiei lor. Un alt criteriu de sistematizare îl constituie obiectul reglementării, pe ramuri şi instituţii juridice. Mai menţionăm criteriul forţei juridice a actelor normative ce sînt supuse sistematizării. Aceste criterii pot fi combinate. Forma cea mai simplă de sistematizare este considerată încorporarea prin care actele normative se grupează în diverse colecţii sau culegeri, după criterii diferite. Caracteristic pentru această formă de sistematizare este faptul că operaţia de sistematizare utilizează materialul normativ aşa cum este el alcătuit fără a aduce vreo schimbare de conţinut, fără vreo modificare, în actele normative. Încorporarea, la randul ei, poate fi oficială, cînd alcătuirea de colecţii de acte normative este făcută de un organ de stat avînd această sarcină legală, şi neoficială cînd este înfăptuită de alte organizaţii sau de persoane particulare. Codificarea este forma superioară de sistematizare a actelor normative, care se deosebeşte de sistematizarea prin încorporare, atît după obiectul sistematizării, subiectele sistematizării, cît şi după forţa juridică a rezultatului sistematizării. Codificarea constă în cuprinderea tuturor sau aproape a tuturor actelor normative dintr­o ramură de drept, în prelucrarea şi alcătuirea unui singur act normativ nou, denumit cod, care are valoarea unei legi. Codificarea este o formă nu numai a sistematizării legislaţiei, ci şi o componentă a activităţii de elaborare a dreptului, a legiferării. De aceea, elaborarea actului de codificare, adoptarea codului, este de competenţa exclusivă a organului legiuitor. Sistematizarea actelor normative reclamă o activitate ştiinţifică, specializată. în acest sens se poate remarca importanţa Consiliului Legislativ ca "organ consultativ de specialitate al Parlamentului, care avizează proiectele de acte normative în vederea sistematizării, unificării şi coordonării întregii legislaţii, tinand evidenţa oficială a legislaţiei României.

133