Teoria Generala A Dreptului - Note De Curs

CAPITOLUL I NOŢIUNEA DREPTULUI 1. Sensurile şi etimologia termenului “ drept” 1.1. Consideraţii în legătură cu sensurile termenului “drept” Dreptul este un fenomen complex şi dinamic, un fenomen social aflat în permanentă evoluţie, ce poartă atât amprenta epocilor istorice pe care le traversează, cât şi particularităţile spirituale ale popoarelor cărora le aparţine. Datorită complexităţii şi importanţei sale, a rolului său în ordonarea comportamentului uman, dreptul a constituit încă de la apariţia sa obiect de cercetare şi de reflecţie pentru gândirea umană. De-a lungul evoluţiei sale istorice, dreptul a preocupat deopotrivă pe marii gânditori şi filozofi ai omenirii, studiul său generând diverse idei, curente şi şcoli de drept. Dreptul a fost studiat iniţial, dintr-un unghi filozofic, încă din antichitate de către Platon, Aristotel, Cicero, Augustin etc. Mai târziu, în perioada reformei din epoca medievală şi a revoluţiilor burgheze, diverşi filozofi şi moralişti, cum ar fi Thomas d’Aquino, Hugo Grotius, J. Locke, Montesquieu, J.J. Rousseau şi alţii, au fundamentat o serie de idei pentru explicarea acestui fenomen. Marii gânditori – moralişti, filozofi, sociologi – au plecat în definirea dreptului de la ideea de just, echitabil, dreptul fiind conceput în sensul de dreptate, justeţe, echitate. În sens filozofic, romanii defineau dreptul, pornind de la filozofia stoică, ca fiind îndatorirea de a trăi onest (“honeste vivere”), de a da fiecăruia ceea ce i se cuvine (“suum jus cuique tribuere”), de a nu dăuna altei persoane (“alterum nos laedere”). Această definiţie filozofică dată dreptului a fost considerată imperfectă, deoarece nu face o distincţie între drept şi morală, unele din principiile enunţate nefiind o distincţie de domeniul strict al dreptului. În limbajul filozofic, termenul drept desemna, aşadar mai mult o valoare fundamentală a societăţii, un ansamblu de reguli de conduită cu rol de stabilire a ceea ce este just sau injust, un mijloc de realizare a dreptăţii, al egalităţii şi echităţii. Concomitent cu studierea dreptului de către filozofi, a avut loc şi analiza sa de către jurisconsulţii romani: Gaius, Ulpian, Papinian etc. Celsius, de exemplu, definea dreptul ca fiind arta binelui şi a echităţii, a egalităţii (“Jus est ars boni et aequi”). Această definiţie rămasă celebră, reflectă realitatea acelui timp, când dreptul se afla sub tutela moralei, a onestităţii, scopul său primordial fiind realizarea binelui ce se identifica cu valorile morale. În sens juridic, termenul drept nu presupune din partea subiecţilor cărora li se adresează o adeziune internă, de conştiinţă, ci supunerea acestora la normele de conduită juridice ce reglementează relaţiile sociale, ca relaţii interumane. În sens juridic, termenul drept desemnează totalitatea regulilor de conduită emise de puterea publică, reguli a căror respectare este obligatorie pentru toţi destinatarii lor. 1.2. Etimologia termenului “drept” Cuvântul “drept” (precum şi corespondentele sale în alte limbi – droit, diritto, derecho, right, recht), derivă din latinescul “directus” expresie metaforică ce înseamnă drept, în linie dreaptă,

conform cu regula. Corespondentul termenului “directus” în plan juridic era la romani cuvântul “jus”, care însemna drept, dreptate, legi. Dreptul este, aşadar, ceea ce este obligatoriu, conform cu regula. In limba română, ca de altfel şi în celelalte limbi, termenul drept în plan juridic are două accepţiuni: - dreptul obiectiv, care cuprinde normele juridice din societate; - dreptul subiectiv, ca drept ce aparţine unei persoane în temeiul unei norme juridice. În limba engleză, de exemplu se folosesc tot două denumiri pentru a desemna acest termen, respectiv “law” pentru dreptul obiectiv şi “right” pentru dreptul subiectiv. La romani cuvântul “drept” avea două accepţiuni: “norma agendi” pentru dreptul obiectiv şi “facultas agendi” pentru dreptul subiectiv.

2. Dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv Diferenţierea dintre dreptul obiectiv şi cel subiectiv se datorează autorilor germani din secolul al XIX-lea. În prezent, cei mai mulţi autori fac o astfel de diferenţiere. Dreptul obiectiv şi subiectiv, împreună cu valorile juridice, faptele juridice, conştiinţa juridică, alcătuiesc fenomenul juridic sau realitatea juridică. 2.1. Dreptul obiectiv. Noţiune şi trăsături Dreptul obiectiv desemnează totalitatea regulilor de conduită impuse individului de către societate, a normelor de purtare instituite de organele statului şi impuse indivizilor sau colectivităţii în cadrul vieţii sociale, uneori chiar prin forţa de constrângere a statului. Dreptul obiectiv cuprinde normele ce emană de la organul legiuitor şi care sunt cuprinse în acte normative. Dreptul obiectiv este reprezentat de o multitudine de reguli de conduită ce influenţează şi orientează comportamentul oamenilor în societate. Acest drept nu are însă o existenţă independentă de voinţa şi conştiinţa oamenilor, de interesele grupurilor şi categoriilor sociale, ci dimpotrivă, exprimă voinţa şi interesele acestora care sunt obiectivizate în normele juridice impuse de puterea publică. Dreptul obiectiv poate fi analizat sub două aspecte, respectiv: sub aspect static (concretizat în acte normative, ca izvoare ale dreptului) şi sub aspect dinamic (concretizat în acte de realizare şi de aplicare a dreptului de către autorităţile competente în acest sens.) Dreptul obiectiv are următoarele trăsături caracteristice: - are un caracter normativ – adică este format din reguli juridice ce stabilesc comportamentul oamenilor în societate (care reglementează conduita indivizilor); - are un caracter obligatoriu – pentru că regulile de conduită care-l formează sunt dispoziţii (onerative, prohibitive, permisive) obligatorii pentru toate persoanele cărora li se adresează; destinatarii săi fiind subiecte libere cu conştiinţă şi voinţă, sunt obligaţi să accepte şi să adere la aceste dispoziţii, în caz contrar, intervine forţa de constrângere; - are un caracter general – pentru că regulile de conduită care-l alcătuiesc sunt reguli generale ce se adresează tuturor subiecţilor de drept, unor categorii de subiecte de drept sau unei persoane anume, ca titulară a unei funcţii;

- are un caracter de actualitate – deoarece cuprinde norme juridice care se află în vigoare;- dreptul obiectiv este format din reguli de conduită care, deşi sunt numeroase, sunt totuşi limitate ca număr; - dreptul obiectiv este format din norme de conduită care sunt impersonale şi tipice, abstracte; normele juridice ce-l alcătuiesc există independent de raportul juridic în care părţile sunt titulare de drepturi şi obligaţii; - dreptul obiectiv cuprinde reguli de conduită a căror aplicare este asigurată, adică este garantată de puterea publică (de stat); - dreptul obiectiv constituie fundamentul drepturilor subiective, cadrul de recunoaştere şi de exercitare a acestor drepturi: este dreptul care consacră şi apără dreptul subiectiv; - dreptul obiectiv este considerat a fi un pilon al fenomenului drept, pentru că în jurul său, de la el şi înspre el iradiază celelalte manifestări ale fenomenului juridic (respectiv ideile, teoriile, drepturile subiective etc.). Cel mai răspândit sens al termenului “drept” este cel de drept obiectiv, de aceea atunci când se foloseşte expresia „drept” fără alte atribute, se înţelege dreptul în sens obiectiv care include şi dreptul subiectiv. 2.2. Dreptul subiectiv. Noţiune şi trăsături Dreptul subiectiv este prerogativa recunoscută subiectului unui raport juridic concret de a avea o anumită conduită sau de a pretinde unui alt subiect de drept, o conduită reglementată de dreptul obiectiv, cu scopul de a-şi apăra sau valorifica un interes legitim protejat. Dreptul subiectiv ca facultate a unei persoane de a face anumite acte este dreptul pe care acea persoană îl foloseşte şi îl exercită în mod nemijlocit, în calitate de titular, de beneficiar al acestuia. Dreptul subiectiv, ca aspect al fenomenului juridic, indică ansamblul prerogativelor unui subiect de drept de a-şi valorifica sau proteja împotriva terţilor un anumit interes apărat de dreptul obiectiv6. De exemplu, dreptul de proprietate este un drept subiectiv ce reprezintă facultatea recunoscută unei persoane, de a uza şi dispune de un anumit lucru în mod absolut şi exclusiv, normele ce stabilesc în ce constă şi cum se exercită acesta, reprezentând dreptul obiectiv. Dreptul subiectiv consacră juridiceşte acele valori ce configurează personalitatea umană (cum ar fi : viaţa, onoarea, numele, demnitatea, proprietatea etc.) şi care, sancţionate prin norme juridice adecvate, devin drepturi ale omului şi alcătuiesc statutul juridic al acestuia (exemple de drepturi subiective pot fi: dreptul la viaţă, sănătate şi integritate corporală; dreptul la muncă; dreptul la căsătorie etc.; dreptul de proprietate este un drept subiectiv, deoarece reprezintă facultatea unei persoane de a dispune şi folosi bunul său în mod absolut şi exclusiv). Drepturile subiective decurg şi sunt strâns legate de dreptul obiectiv, între ele existând o legătură indisolubilă. Drepturile subiective nu pot fi concepute fără să fie prevăzute în normele juridice; deci există şi se pot exercita numai dacă sunt recunoscute de dreptul obiectiv, pentru că numai recunoaşterea şi ocrotirea printr-o normă juridică a unei valori îi conferă acesteia calitatea de obiect al unui drept subiectiv. Dreptul obiectiv priveşte şi ocroteşte dreptul subiectiv, iar regula de drept se realizează prin exercitarea dreptului subiectiv. Deşi cele două accepţiuni ale dreptului (dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv), sunt diferite ca semnificaţie terminologică, ele reprezintă două ipostaze corelate ale fenomenului juridic. Sunt considerate astfel pentru că, aşa cum am mai menţionat, drepturile subiective nu există şi nu pot

exista în afara dreptului obiectiv, care este, de fapt, fundamentul acestora. Un filozof de seamă al dreptului, R.V. Ihering a sintetizat conceptul de drept subiectiv în lucrarea sa „Scopul în drept” (1883) prin formula: “drepturile subiective nu sunt decât interesele juridiceşti proteguite.” Drepturile subiective prezintă următoarele trăsături caracteristice: - sunt prerogative concrete recunoscute unei persoane (fizice sau juridice) de care aceasta se poate prevala în relaţiile cu societatea; - sunt strâns legate de titularul lor, ca subiect determinat al unui raport juridic concret; - sunt nelimitate ca număr, dar sunt limitate de lege şi de morală; - sunt prerogative individuale care sunt exercitate sub protecţia puterii publice a statului; - unui drept subiectiv aparţinând unui subiect de drept îi corespunde o obligaţie corelativă a altui subiect de drept.

3. Alte accepţiuni ale termenului “drept” In afară de cele două accepţiuni de bază, principale, ale fenomenului drept, acest termen se utilizează şi sub alte accepţiuni. 3.1. Dreptul în accepţiunea de „drept pozitiv” Dreptul pozitiv este alcătuit din totalitatea normelor juridice în vigoare într-un stat, adică dreptul care se aplică la un moment dat într-un stat. Dreptul pozitiv este un drept aplicabil imediat şi continuu, obligatoriu şi susceptibil de a fi adus la îndeplinire prin forţa coercitivă a statului. Dreptul pozitiv se constituie prin legiferare, prin legi scrise. Normele nelegiferate devin juridice numai prin legiferare scrisă, situaţie în care ele sunt transformate în drept pozitiv. Dreptul pozitiv românesc este dreptul obiectiv actual, este dreptul în vigoare în ţara noastră. 3.2. Dreptul în accepţiunea sa de „drept material” reprezintă totalitatea normelor juridice în vigoare care reglementează conduita umană într-un domeniu strict de relaţii sociale. Ansamblul normelor juridice civile, spre exemplu, formează dreptul material civil. 3.3. Dreptul în accepţiunea de “drept naţional” Dreptul naţional denumit şi lege naţională sau sistemul naţional de drept, este dreptul obiectiv ce aparţine unui stat. Dreptul românesc în ansamblul său, constituie dreptul nostru naţional. 3.4. Dreptul în accepţiunea de “drept străin” Dreptul străin este alcătuit din totalitatea normelor juridice ce aparţin unui sistem naţional de drept, altul decât cel al ţării a cărui instanţă de judecată îl aplică. Dreptul străin, se poate aplica unui alt stat numai în măsura în care legea naţională a acestuia permite, în condiţiile, limitele şi materiile prestabilite de normele sale. Aplicarea dreptului străin se face pe bază de reciprocitate şi se realizează cu ajutorul normelor juridice conflictuale. 3.5. Dreptul în accepţiunea de “drept moral” Dreptul moral este un sens metajuridic al dreptului. Termenul “drept” atunci când este utilizat ca dimensiune morală (ex. om drept, pedeapsă dreaptă, lege dreaptă etc.) având un dens conţinut moral, întăreşte şi subliniază regula morală, principiul etic. Romanii considerau că dreptul nu poate fi conceput fără a avea un dens conţinut moral, cum de altfel nici morala nu poate fi concepută a fi înfăptuită dacă cele mai importante reguli ale sale n-ar fi transformate în reguli juridice obligatorii.

3.6. Dreptul ca artă Dreptul ca artă, se prezintă ca un ansamblu de mijloace utilizate atât de organele care creează dreptul (organele legislative) cât şi de organele care îl aplică (organele judecătoreşti). Arta organelor legislative constă în a selecta din multitudinea de nevoi sociale pe cele ce răspund în cel mai înalt grad unor nevoi reale. Arta organelor de aplicare a dreptului (judecător, procuror, avocat, funcţionar administrativ) constă în a folosi normele juridice în scopul aflării adevărului şi a înfăptuirii justiţiei într-un mod eficient.

4. Originea şi apariţia dreptului Dreptul ca ştiinţă născută din şi pentru societate, este indisolubil legat de evoluţia generală a societăţii, şi de particularităţile sale în diferite etape istorice. Toţi marii gânditori şi jurisconsulţi au plecat de la postulatul că dreptul evoluează, se transformă. Apariţia, formarea şi evoluţia dreptului sunt procese de durată şi de mare complexitate influenţate de o serie de factori multipli materiali şi morali. Întrebarea care se pune în legătură cu momentul apariţiei dreptului, este dacă se poate vorbi despre existenţa dreptului odată cu apariţia societăţii, sau dacă dreptul (ca de altfel şi statul) a apărut doar pe o anumită treaptă a evoluţiei societăţii? Se ştie că omul nu poate trăi decât în societate şi că această societate are nevoie de organizare, de ordine, fapt ce necesită apariţia unor reguli de conduită ce se impun colectivităţii. De aceea, odată cu apariţia primelor comunităţi umane a apărut necesitatea unei organizări, a unei discipline. S-au format reguli, obiceiuri, tradiţii şi norme rudimentare de a căror respectare a fost interesată întreaga colectivitate. Aceste reguli de comportare erau complexe şi puternic impregnate cu norme religioase, mistice, respectarea lor fiind dată atât de motivaţii moral-religioase, cât şi de măsuri sancţionatorii luate de întreaga colectivitate şi de conducerea ei. Sancţiunile care se aplicau pentru violarea acestor norme de conduită erau diferite: răzbunarea sângelui, expulzarea din colectivităţi, răscumpărarea materială etc. Cu timpul, s-a format un sistem primitiv de orientare a relaţiilor dintre oameni, ce a cuprins iniţial norme tribale de interdicţie, tabu-uri al căror misticism le sporea stricteţea (de exemplu, interzicerea incestului, a bigamiei etc.). Printre aceste norme de comportare apar şi germenii normelor juridice, care au început să se distingă de celelalte norme prin obligativitatea respectării lor, bazată pe forţa coercitivă a puterii publice ce apare treptat. Cauzele apariţiei dreptului trebuie căutate în evoluţia societăţii primitive, în sfera vieţii materiale şi spirituale care a necesitat cu timpul, o formă nouă de organizare socială şi un sistem nou de reguli sociale. Procesului complex de apariţie şi formare a dreptului nu i se poate stabili o dată precisă, deoarece, normele din perioada de început a societăţii omeneşti erau bazate pe obiceiuri, tradiţii şi practici religioase. Procesul formării dreptului se caracterizează prin coexistenţa destul de îndelungată a normelor juridice noi cu cele vechi, care reprezentau obiceiul pământului. Dreptul ca entitate bine conturată cu scop în realizarea armoniei sociale, apare odată cu constituirea puterii publice în ţările din Orientul antic şi în antichitatea greco-romană, când alături de normele juridice cutumiare apare dreptul scris reprezentat prin marile opere legislative: Codul lui Hammurabi (în Babilon), Codul lui Manu (în India), Legile lui Moise (la Evrei), Legile lui Solon (în

Grecia), Legea celor XII table (în Roma). Este o perioadă a societăţii umane caracterizată printr-o strânsă corelaţie a normelor juridice cu cele morale şi religioase. Codificarea primelor reguli juridice a reprezentat momentul de referinţă în apariţia dreptului. Realitatea istorică arată că, dreptul este un fenomen social complex inerent societăţii omeneşti ce se naşte imediat, ce există societate. Această realitate a fost exprimată foarte clar de către jurisconsulţii romani prin dictonul “Ubi societas, ibi jus” (unde este societate este şi drept). Ei nu puteau concepe existenţa societăţii fără drept, dar nici dreptul fără societate “Ubi jus, ib societas,” tocmai datorită credinţei lor în veşnicia dreptului roman şi a societăţii romane. Sf. Augustin, fondatorul Şcolii originii divine a dreptului în Evul Mediu, explica provenienţa dreptului din poruncile puterii supranaturale ale lui Dumnezeu, comunicate şi interpretate de slujitorii bisericii creştine. Sursa supranaturală a dreptului conferea acestuia forţa în societate şi totodată autoritate suveranului asupra supuşilor săi. Iată de ce, biserica a jucat în acele timpuri un rol important în crearea şi aplicarea dreptului. Adepţii Şcolii Dreptului natural pornesc de la concepţia lui Aristotel potrivit căreia omul este un animal social (zoon politikon) destinat vieţii în comunitate, ce posedă un instinct social şi din nevoia de a trăi în societate, se naşte şi nevoia de a crea norme juridice, bazate pe apetitul social al omului (appetitus societas), respectiv, se naşte dreptul natural. În concepţia Şcolii dreptului natural, fundamentul dreptului este de ordin raţional, pentru că dreptul este creaţia raţiunii iar mijlocul de exprimare a dreptului este norma juridică ca expresie a raţionalismului. Hugo Grotius, reprezentantul de seamă al Şcolii Dreptului natural, a considerat că apetitul social al omului nu este suficient pentru satisfacerea nevoilor sale în societate, fiind necesare o serie de precepte dictate de raţiune, cum ar fi: - respectarea a tot ce aparţine altuia (aliendi abstinentia); - respectarea angajamentelor (promissorum impendorum obligatio); - repararea pagubelor cauzate (domni culpa dati reparatio); - pedeapsă echitabilă (poenae inter homines meritum). Pe aceste principii se clădeşte dreptul natural, ca drept veşnic, ideal, perfect şi neschimbător. Până în secolul al XVIII-lea s-a admis aproape unanim că dreptul este raţional, universal şi imuabil. Ch. Montesquieu a fost cel care a revoluţionat concepţia cu privire la formaţiunea dreptului, dezvoltând ideea după care dreptul este produsul unor factori istorici, economici şi sociali care determină evoluţia lor în timp şi spaţiu, legiuitorii Revoluţiei franceze, în elaborarea proiectului Codului civil francez, au considerat raţiunea naturală ca fiind izvorul tuturor legilor, ce guvernează oamenii12, fără însă a nega faptul că dreptul este în mare parte produsul unor factori de evoluţie. Filozoful german Helmut Coing, consideră că dreptul apare atunci când omul nu mai este subordonat normelor stabilite de colectivitate (familie, gintă, trib. etc.), când relaţiile bazate pe legătura de sânge îşi pierd din autoritate şi când personalitatea sa se conturează. Doctrina marxistă, aprecia că dreptul nu a existat în comuna primitivă pentru că nu existau clase antagoniste (el fiind expresia voinţei şi intereselor clasei dominante), şi el va dispare în comunism odată cu dispariţia împărţirii societăţii în clase. Referitor la întrebarea “când a apărut dreptul”? în literatura juridică de specialitate s-au conturat două opinii: Cei ce, consideră că dreptul este format din orice fel de reguli de conduită, sunt adepţii opiniei potrivit căreia dreptul a apărut odată cu apariţia primelor forme de organizare socială. Deci, conform acestei opinii dreptul este anterior statului; Cei ce, consideră că dreptul exprimă nevoile sociale ale unei colectivităţi constituite în formă politică sunt adepţii opiniei potrivit căreia, dreptul apare odată cu organizarea politică a societăţii,

respectiv odată cu apariţia statului. Această ultimă opinie este cea înspre care au înclinat o serie de autori, fiind motivată printr-o serie de argumente plauzibile legate de originea şi apariţia dreptului. Se poate spune că, apariţia şi dezvoltarea dreptului ca fenomen social dinamic şi complex, se produce în funcţie de epoca istorică, de condiţiile economice, sociale, politice, culturale şi naţionale din fiecare ţară. Formarea dreptului ca sistem de reguli generale şi obligatorii este un proces de durată şi de mare complexitate, apariţia sa corelată cu apariţia statului reprezentând o necesitate istorică. În doctrină , s-au stabilit trei modalităţi de creare a dreptului: - prima modalitate de constituire a dreptului constă în preluarea unor obiceiuri, reguli de conduită nescrise din societatea primitivă, adaptarea lor la noile realităţi şi înzestrarea lor cu forţă obligatorie şi astfel s-a constituit dreptul cutumiar, obişnuielnic; - a doua modalitate o constituie crearea de norme noi ce reprezintă dreptul scris (edicte, legi) dar în care au persistat unele norme de drept cutumiar; - a treia modalitate de constituire a dreptului constă în formarea normelor juridice pe baza soluţiilor date de judecători în instanţă, deci pe baza practicii judiciare, a jurisprudenţei.

5. Definiţia dreptului Dreptul poate fi definit în moduri diferite: filozofice, politice, sociologice, juridice, etc., ceea ce reflectă bogăţia sa semnificativă, rolul său în societatea umană. Pe parcursul existenţei sale milenare, dreptul a fost definit de către diverşi autori în mod diferit în funcţie de poziţia şi orientarea lor filozofică, de şcoala juridică sau curentul din care au făcut parte. Jurisconsultul roman Ulpian a definit dreptul prin formularea a trei principii fundamentale: (să trăieşti onest, să nu dăunezi altuia şi să-i dai fiecăruia ce i se cuvine), definiţie considerată ca imperfectă, deoarece principiile pe care le enunţă nu sunt strict de domeniul dreptului fiind mai degrabă principii morale. Cea mai cunoscută şi mai evocată definiţie a dreptului în antichitate, rămasă celebră, este cea dată de Celsius: “ Jus est ars boni et aequi” adică dreptul este arta binelui, a onestităţii şi a echităţii, a atribuirii fiecăruia ceea ce i se cuvine. Această definiţie a fost considerată ca fiind prea largă, deoarece cuprinde şi unele principii ce ies din sfera dreptului înglobând morala, onestitatea. Cicero, considera dreptul ca fiind o lege eternă şi neschimbătoare care vine de la divinitate şi va cârmui pe toţi oamenii în toate timpurile. Sofocle spunea că: “Dreptul este o poruncă divină impusă oamenilor … nimeni nu ştie de unde vin legile, ele sunt veşnice.” Reprezentanţii filozofiei stoice au definit dreptul prin utilizarea unor precepte care cereau săvârşirea de acte oneste, bune, iar Thomas d’Aquino a definit dreptul prin ideea de egalitate. După aceste definiţii date dreptului în antichitatea greco-romană au urmat o serie de definiţii cu puternice nuanţe filozofice. Astfel, Hugo Grotius, a considerat că dreptul pozitiv trebuie întemeiat pe dreptul natural a cărui esenţă se află în raţiunea umană şi nu în cea divină. Ideea lui Hugo Grotius privind dreptul natural şi raţionalist s-a reflectat şi în elaborarea Codului civil francez din 1804. În celebra sa lucrare „De jure belli e poecis”, a definit dreptul ca fiind produsul trecutului şi al conştiinţei unui popor, definiţie care a fost considerată incompletă, deoarece exclude aportul jurisprudenţei şi al legii la crearea dreptului.

Colin et Capitant au definit dreptul ca fiind “totalitatea preceptelor, regulilor şi legilor care cârmuiesc pe oameni în societate şi a căror încălcare este sancţionată la nevoie prin constrângere, sau mai bine zis prin forţa publică. Şcoala istorică germană a dreptului, considera dreptul ca fiind emanaţia spontană a unei evoluţii istorice îndelungate a spiritului unui popor, ce ia naştere şi se dezvoltă asemenea limbii şi obiceiurilor acestuia. Marele filozof german I. Kant pornind de la morala bazată pe ideea de libertate, a definit dreptul ca fiind “totalitatea condiţiilor în care voinţa liberă a fiecăruia poate coexista cu voinţa liberă a tuturora, conform unei legi universale a libertăţii”, înţelegând prin aceasta faptul că dreptul reprezintă totalitatea normelor ce determină libera dezvoltare a fiecărui individ. Teoria lui Kant bazată pe ideea de libertate a fost apreciată ca fiind expresia unei doctrine liberale, şi criticată pe motiv că, deşi sunt condamnate instituţiile bazate pe îngrădirea libertăţii sunt excluse din sfera dreptului. Autorii francezi din secolul al XIX-lea, primii comentatori ai Codului lui Napoleon au definit dreptul ca fiind “o totalitate de legi”, identificând astfel, dreptul cu legea, şi cu statul care este autoritatea de la care emană legea şi ignorând rolul altor izvoare ale dreptului (obiceiul juridic, jurisprudenţa, doctrina). Profesorul american Bergman preciza într-una din lucrările sale că “dreptul este cel mai profund concern al civilizaţiei omului” el fiind cel mai important instrument de luptă contra tiraniei şi anarhiei, contra amestecului arbitrar în interesele individuale. Şcoala sociologică franceză, prin reprezentantul său de seamă Leon Duguit, definea dreptul ca fiind regula de conduită impusă indivizilor în societate, respectul său fiind o garanţie a interesului comun al membrilor societăţii, violarea antrenând reguli de conduită o reacţie colectivă împotriva celui ce a nesocotit-o. Teoria marxistă arată că dreptul este voinţa clasei dominante ridicată la rang de lege. Dreptul este forma pe care o îmbracă economicul, formă ce derivă şi se subordonează atât economicului cât şi politicului în scopul apărării orânduirii sociale şi de stat, a relaţiilor de producţie şi de proprietate, interesele acelei clase. Profesorul Mircea Djuvara definea dreptul ca fiind acea “normă de conduită raţională ce se referă la faptele externe ale persoanelor în contact cu alte persoane”. Profesorul Ioan Ceterchi considera că dreptul este ansamblul regulilor de conduită elaborate sau recunoscute de către stat, reguli ce stabilesc drepturi şi obligaţii juridice în sarcina oamenilor, menite să orienteze comportamentul uman în conformitate cu valorile sociale, a căror respectare obligatorie este asigurată la nevoie prin forţa de constrângere a statului. Profesorul Nicolae Popa defineşte dreptul ca fiind ansamblul regulilor asigurate şi garantate de stat, cu scop în organizarea şi disciplinarea comportamentului uman în principalele relaţii din societate, într-un climat specific manifestării consistenţei libertăţilor, apărării drepturilor omului şi justiţiei sociale. Ca o concluzie la aceste definiţii, putem spune că dreptul reprezintă ansamblul normelor de conduită generale, impersonale şi obligatorii, instituite sau sancţionate de stat, norme ce reglementează relaţiile sociale în acord cu interesele fundamentale ale societăţii, prin stabilirea de drepturi, libertăţi şi obligaţii pentru destinatarii lor, respectarea lor fiind asigurată la nevoie prin forţa de constrângere a statului. Definiţia formală a dreptului, cea care defineşte forma permanentă a dreptului, cuprinde ca elemente esenţiale ale acestuia, normele de conduită sociale susceptibile de realizare prin constrângere.

Pornind de la aceste elemente ale dreptului, acesta este conceput ca fiind totalitatea normelor de purtare sociale care coordonează raporturile oamenilor în societate putând fi aduse la îndeplinire, la nevoie, prin forţa materială.

CAPITOLUL II SISTEMUL ŞTIINŢEI DREPTULUI 1. Consideraţii generale privind rolul ştiinţei Ştiinţa este ansamblul sistematizat al cunoştinţelor raţionale despre natură, societate şi gândire, pe care omenirea le-a acumulat în decursul timpului, cu scopul de a cunoaşte legile generale ale naturii, ale existenţei şi dezvoltării societăţii. Ştiinţa este o metodă de cunoaştere sistematică a societăţii, un ansamblu de ipoteze şi teorii cu privire la realitatea exterioară, formulat într-un limbaj specific. Ea este considerată ca fiind un factor important în dezvoltarea producţiei şi un izvor permanent de idei, principii şi teorii filozofice despre lume. Ştiinţa este un fenomen social, un sistem în continuă dezvoltare, care are atât un aspect static (sistem de idei, reprezentări, principii, teorii) cât şi un aspect dinamic (sistem ce se dezvoltă şi produce permanent cunoştinţe noi). Obiectul unei ştiinţe este considerat a fi un domeniu determinat al realităţii, cercetat în scopul descoperirii de principii, de previziuni cu privire la evoluţia fenomenelor studiate. Ştiinţa prezintă următoarele trăsături caracteristice: - este un izvor de idei, ipoteze, principii, teorii; - este veridică, adică redă în enunţuri adevărate ceea ce descoperă; - este raţională, în sensul că, enunţurile făcute sunt corecte sub aspect logic; - este perfectibilă, adică este dispusă să integreze noile descoperiri în sistemul său explicativ; - foloseşte un limbaj propriu, caracteristic; - foloseşte metode şi tehnici de cercetare adecvate; - are un domeniu de cunoaştere, de cercetare propriu; - utilizează un sistem propriu de noţiuni, legi, principii, ipoteze şi teorii; Sistemul general al ştiinţelor cuprinde anumite subsisteme, fiind acceptată clasificarea acestuia, astfel: a) Ştiinţele despre existenţă, care cuprind: - ştiinţele naturii, ştiinţele despre societate şi ştiinţele despre gândire; b) Ştiinţele acţiunii, din care fac parte: - ştiinţele tehnice, administrativ-teritoriale, educaţionale; c) Ştiinţele de sinteză (generale), din care fac parte: - matematica, cibernetica, filozofia etc. Din punct de vedere al conţinutului obiectului său şi din punct de vedere tradiţional, ştiinţa dreptului face parte din categoria ştiinţelor despre societate, a ştiinţelor despre existenţă.

2. Sistemul ştiinţelor sociale. Ştiinţa dreptului în sistemul ştiinţelor sociale Ştiinţele sociale denumite şi ştiinţe despre societate sau ştiinţe umaniste, formează în ansamblul lor, un sistem care este alcătuit din patru categorii de ştiinţe: - ştiinţele nomotetice – care au ca obiectiv activităţile umane, iar ca scop stabilirea legilor şi relaţiilor funcţionale corespunzătoare. În categoria lor intră: economia politică, psihologia, sociologia, demografia, ligvistica etc.; - ştiinţele istorice - care au ca obiect reconstituirea şi interpretarea trecutului;

- ştiinţele juridice, etica şi alte ştiinţe- care au ca obiect studierea fenomenului juridic în complexitatea sa, precum şi conduita oamenilor etc; - cercetarea epistemologică a ştiinţei (cercetarea gnoseo-logică) ca disciplină socio-umană. Ştiinţele socio-umane sunt acele ştiinţe care au ca scop cunoaşterea legilor generale privind existenţa şi evoluţia societăţii, studierea formelor istorice de organizare socială, studierea modalităţilor de manifestare a diferitelor componente ale realităţii sociale. Ştiinţa dreptului cuprinde totalitatea ştiinţelor juridice – fundamentale, generale, particulare, auxiliare – care studiază dreptul sub toate aspectele sale. Istoria ştiinţei dreptului a început în sec. al XVII-lea e.n., dată până la care dreptul a fost obiectul teoriei filozofice, şi a devenit o ştiinţă autonomă la mijlocul sec. al XIX-lea. Alături de termenul „ştiinţa dreptului” se foloseşte şi termenul „ştiinţa juridică”. Ştiinţele juridice sunt o componentă esenţială a ştiinţelor sociale, având ca obiect analiza realităţii juridice şi obiectul ei. Ele studiază metodic şi sistematic juridicul în toate formele (instituţiile politice şi juridice) şi formulează principii generale de acţionare asupra relaţiilor sociale. Ştiinţele juridice cercetează aspecte fundamentale ale realităţii juridice, cum ar fi: - legile existenţei şi dezvoltării statului şi dreptului; - instituţiile politice şi juridice şi formele lor concrete; - corelaţia cu celelalte componente ale sistemului social; - structurile economice ale societăţii; - conduita umană în viaţa socială, drepturile şi obligaţiile persoanelor etc. Ştiinţele juridice, sunt ştiinţe care cercetează forma juridică a existenţei societăţii, natura juridicului, caracteristicile legate de structura sa, drepturile subiective, relaţiile juridice şi ordinea de drept, conştiinţa juridică etc. Ca ştiinţă normativă, ştiinţa dreptului studiază dinamica participării oamenilor la circuitul civil, în calitate de titulari de drepturi şi obligaţii. Ca orice ştiinţă socială, ştiinţa dreptului operează cu definiţii, idei, categorii, concepte, principii şi teorii, fiind considerată o teorie creatoare a dreptului însuşi. Ştiinţa dreptului examinează şi corelaţiile normelor juridice cu normele morale şi religioase, subliniind specificitatea acestora. Ea explică în mod teleologic şi normativ viaţa socială, tratând toate domeniile juridice în mod descriptiv critic, adică prin raportare la adevăr şi justiţie. În evoluţia sa istorică, ştiinţa dreptului a trecut printr-un proces de specializare permanent, înregistrând serioase acumulări în planul cunoaşterii. În epoca contemporană, ştiinţa juridică a cunoscut o dezvoltare extraordinară, datorită creşterii rolului dreptului în societate. Unele ştiinţe juridice au însă un nivel ridicat de abstractizare, de cunoaştere ridicată (cum ar fi, ştiinţa dreptului civil român, ştiinţa dreptului constituţional român, ştiinţa dreptului penal român), iar altele prezintă un grad scăzut de abstractizare (de exemplu, ştiinţa dreptului bancar, ştiinţa dreptului asigurărilor). Ştiinţele juridice sunt supuse unei dezvoltări permanente, justificate de o serie de factori cum ar fi: - complexitatea şi dezvoltarea continuă a relaţiilor sociale ce necesită a fi reglementate; - construirea statului de drept care să aibă la bază un sistem juridic eficient şi bine închegat; - necesitatea apariţiei unor noi ramuri de drept (dreptul nuclear, dreptul mării, dreptul spaţial, dreptul comunitar etc.) cu un obiect de reglementare nou, distinct.

Printre definiţiile de început date ştiinţei dreptului, o putem aminti pe cea care aparţine lui Ulpian, care afirma că: “Ştiinţa dreptului este cunoaşterea lucrurilor divine şi umane, ştiinţa de a deosebi ce e drept şi ceea ce e nedrept”.

3. Sistemul ştiinţelor juridice 3.1. Consideraţii generale Relaţiile sociale sunt multiple şi complexe, ele se formează şi se desfăşoară pe baza unor reguli specifice, ce sunt în conformitate cu interesele generale şi fundamentale ale statului. Aceste reguli sunt preluate şi analizate de ştiinţa dreptului, fiind transformate în norme juridice prin adăugarea elementului sancţionator, care reprezintă trăsătura definitorie şi distinctivă prin care regulile de drept se deosebesc şi se individualizează de regulile din alte domenii (regulile politice, economice, morale, etice, religioase etc.). Ştiinţa dreptului, extrage din componentele sistemului social global, acele relaţii sociale ce necesită o analiză aprofundată, pentru a formula concluzii, idei, teorii, principii, concepţii de drept. Complexitatea fenomenului social-juridic determină o structurare a cercetării acestui fenomen de către ştiinţa dreptului. Dreptul trebuie studiat atât din perspectiva globală, cât şi din perspectivă istorică şi structurală. Ştiinţele sociale constituie în ansamblul lor, un sistem din care fac parte anumite subsisteme (componente). Astfel, ştiinţele juridice sunt subsisteme ale ştiinţelor sociale, şi totodată sunt sisteme în raport cu componentele lor (în temeiul principiului conform căruia fiecare subsistem poate fi considerat ca sistem în raport cu propriile sale componente). Organizarea ştiinţelor juridice într-un sistem constituit din subsisteme, are la bază următoarele motivaţii: - dreptul este un sistem, format din totalitatea normelor juridice ce reglementează toate domeniile vieţii sociale, economice, politice etc.; - ştiinţa dreptului analizează normele juridice din toate aceste domenii, precum şi relaţiile sociale reglementate de aceste norme; - complexitatea fenomenului social-juridic determină o cercetare de ansamblu a acestuia şi a componentelor sale; - studierea dreptului în perspectivă istorică. Sistemul ştiinţelor juridice, este alcătuit din următoarele subsisteme (componente), în funcţie de sfera şi modul de abordare a studiului dreptului: - ştiinţele juridice istorice; - ştiinţele juridice de ramură; - ştiinţele ajutătoare (auxiliare sau participative); - teoria generală a dreptului (ştiinţă juridică de sinteză);

3.2. Ştiinţele juridice istorice Ştiinţele juridice istorice sunt acele ştiinţe care efectuează studiul istoric al dreptului. După modul de abordare a cercetării istorice a dreptului, se pot distinge următoarele ştiinţe juridice istorice:

- ştiinţe juridice istorice ce studiază istoria dreptului dintr-o anumită ţară (de exemplu: Istoria dreptului românesc); - ştiinţe juridice istorice ce studiază evoluţia generală a fenomenului juridic, istoria dreptului în general, (de exemplu, Istoria generală a dreptului); - ştiinţe juridice istorice ce studiază evoluţia istorică a diferitelor idei, curente, teorii sau şcoli de drept (cum ar fi: Şcoala istorică a dreptului, Pozitivismul juridic, Istoria doctrinelor juridice); - ştiinţe ce cercetează istoria unei instituţii juridice sau ramuri de drept (cum ar fi: Istoria dreptului penal, Istoria dreptului de proprietate etc.). Ştiinţele juridice istorice au o importanţă deosebită în cadrul ştiinţelor juridice în general, importanţă ce rezultă din faptul că: - demonstrează legăturile strânse dintre dreptul românesc şi alte bazine de civilizaţie juridică; - dovedeşte că actuala structură juridică îşi are originea în instituţii juridice străvechi, că ea a avut o evoluţie istorică continuă şi un progres juridic real; - întreţine ideea de progres juridic, ajutând la studierea evoluţiei instituţiilor juridice din ţara noastră; - istoria dreptului românesc atestă originea şi continuitatea poporului român în spaţiul său geografic, precum şi vechile forme ale dreptului românesc. 3.3. Ştiinţele juridice de ramură Ştiinţele juridice de ramură studiază fenomenele particulare juridice, respectiv ramurile dreptului. Ramurile de drept, sunt grupări de norme şi instituţii juridice legate între ele prin obiectul lor comun, prin principii comune şi prin unitatea de metodă folosită pentru reglementarea obiectului lor. Astfel, domeniul relaţiilor sociale reglementate de normele şi instituţiile juridice, constituie criteriul fundamental al constituirii ramurilor dreptului, iar metoda de reglementare juridică, principiile juridice, caracterul normelor, specificul sancţiunilor şi voinţa legiuitorului constituie criteriul auxiliar al constituirii ramurilor de drept. Fiecare ştiinţă juridică de ramură studiază normele juridice ce aparţin ramurii de drept corespunzătoare, în strânsă legătură cu relaţiile sociale ce formează obiectul ei de reglementare juridică. De exemplu, ştiinţa dreptului penal studiază normele juridice ce aparţin dreptului penal ca ramură de drept în strânsă legătură cu relaţiile sociale reglementate de aceste norme; ştiinţa dreptului constituţional analizează normele juridice de drept constituţional în strânsă legătură cu relaţiile sociale pe care ele le reglementează. Pe lângă ştiinţele juridice de ramură tradiţionale (ştiinţa dreptului civil, penal, administrativ, constituţional, financiar, familiei etc.), în prezent ca urmare a transformărilor sociale, ştiinţifice şi tehnologice (atât interne cât şi internaţionale), sunt reglementate juridic noi domenii şi aspecte, fapt ce duce la apariţii de noi ştiinţe juridice de ramură, cum ar fi: dreptul mediului înconjurător, drepturile omului, dreptul afacerilor, dreptul comunitar etc.

3.4. Ştiinţele ajutătoare (auxiliare) Ştiinţele ajutătoare (auxiliare sau participative) sunt acele discipline care fără să facă parte propriu-zis din sistemul dreptului, ajută la cunoaşterea fenomenului juridic şi la corecta aplicare a normelor juridice.

Aceste ştiinţe oferă importante date statistice şi informaţii ştiinţifice cu privire la evoluţia fenomenului infracţional, a conţinutului şi formelor de realizare ale unor raporturi sociale etc. În categoria ştiinţelor ajutătoare intră următoarele discipline: criminalistica, medicina legală, statistica juridică, sociologia juridică, psihologia judiciară, contabilitatea, dreptul comparat, etnologia juridică. Ştiinţele ajutătoare servesc atât practica judiciară, cât şi ştiinţa juridică. Ele au rolul de a ajuta organele jurisdicţionale în activitatea lor, aducând o valoroasă contribuţie la soluţionarea unor cazuri concrete. Această categorie de ştiinţe speciale, utilizează deseori pentru investigaţia unor situaţii şi mijloace ştiinţifice specifice altor ştiinţe (de exemplu, în criminalistică se folosesc pentru fotografia juridică şi pentru conservarea probelor, o serie de procedee fizico-chimice). 3.5. Teoria generală a dreptului 3.5.1. Necesitatea şi importanţa Teoriei Generale a Dreptului În literatura de specialitate actuală, se distinge între sensul larg al Teoriei dreptului – ca ştiinţă care studiază constantele structurale, funcţionale şi formale ale dreptului în universalitatea sa, şi sensul restrâns al Teoriei dreptului – ca ştiinţă ce studiază constantele structurale, funcţionale şi formale ale dreptului dintr-o anumită societate. Teoria generală a dreptului, este ştiinţa juridică care cercetează dreptul ca fenomen social, cu funcţiile şi formele sale de manifestare. De asemenea, Teoria dreptului cercetează categoriile, principiile şi noţiunile de bază ale dreptului, elaborând cele mai generale concepte valabile pentru toate ramurile ştiinţei dreptului, cum ar fi: drept obiectiv şi subiectiv, norma juridică, izvor de drept, tehnica juridică, raporturi juridice, răspunderea juridică. Fără cunoaşterea acestor concepte nu este posibilă cercetarea celorlalte discipline juridice. Teoria generală a dreptului este ştiinţa care explică realitatea juridică, prin cercetarea fenomenului juridic atât din perspectiva filozofică cât şi ştiinţifică. Este considerată ca fiind o disciplină de bază pentru ştiinţa dreptului, necesitatea ei fiind impusă atât de cerinţe teoretice cât şi practice. Scopul său este acela de a îmbogăţi atât ştiinţa cât şi practica dreptului, servind procesului de elaborare şi de aplicare a dreptului. Ca ştiinţă fundamentală de sinteză, Teoria generală a dreptului este materia juridică care studiază dreptul pozitiv în ansamblul său, respectiv, formele, conţinuturile, funcţiile, structurile şi mecanismele sale în strânsă legătură cu realizarea şi aplicarea lui. Este caracterizată printr-o mare generalitate şi principialitate juridică; din generalitatea sa derivă şi caracterul său introductiv, acela al iniţierii în celelalte domenii ale juridicului. Teoria generală a dreptului este o ştiinţă aflată în strânsă legătură şi conexiune cu celelalte ştiinţe ale sistemului juridic, de la care preia date esenţiale privitoare la drept şi cărora le furnizează, metode de cercetare şi soluţii pentru problemele practice, în scopul influenţării conduitei umane în sens util şi pozitiv. Ca disciplină de învăţământ, Teoria generală a dreptului are caracter de introducere în studierea ştiinţelor juridice, ea deschide porţile universului juridic.

3.5.2. Scurt istoric privind apariţia şi dezvoltarea Teoriei generale a dreptului Hegel arăta în lucrarea sa “Filozofia dreptului”, că toţi marii filozofi ai omenirii au studiat filozofia dreptului, aceasta avându-şi rădăcinile în operele lui Platon şi Aristotel, consideraţi a fi primii enciclopedişti care au studiat toate ramurile ştiinţei omeneşti, inclusiv dreptul. Studierea dreptului de pe poziţiile teoriei generale, datează de mult timp. De altfel, Teoria generală a dreptului, ca ştiinţă juridică, s-a desprins din Filozofia dreptului ce cuprindea reflecţii filozofice asupra dreptului, din antichitate până la sfârşitul sec. al XVIII-lea. Pentru prima dată, expresia de “enciclopedia dreptului” este folosită de Hunius, Enciclopedia Juris universi (1638) ce cuprindea un rezumat al cunoştinţelor despre drept care a devenit disciplină juridică în învăţământul juridic superior european sub denumirea de Enciclopedia juridică. Cuvântul „enciclopedie” provine din grecescul „en Kyklos poidiea” care semnifică studiul unui ciclu de ştiinţe. În anul 1275 Wilhelm Durantis elaborează lucrarea “Speculum juris”, considerată ca fiind prima încercare de analiză enciclopedică a dreptului. Concepte şi categorii cu care operează teoria dreptului au fost elaborate de celebrul filosof Ch. Montesquieu în opera sa “Despre spiritul legilor” şi de Jean Jaques Rousseau în “Contractul social”. La începutul secolului al XIX –lea, Teoria generală a dreptului denumită şi Enciclopedia dreptului a căpătat o fundamentare ca urmare a contribuţiei deosebite a unor autori ca: Edmond Picard, Leon Duguit, Jean Bergel, John Austin, Victor Cousin, E.R. Bierling, Giorgio del Vecchio şi alţii. După anul 1880, în paralel cu Enciclopedia dreptului s-a conturat un alt studiu de iniţiere în ştiinţa dreptului, denumit curent în sec.XX, Introducere în studiul dreptului. Marea transformare în studiul Enciclopediei dreptului se face sub imperiul filozofilor germani Schelling, Hegel şi Ahrens, şi fondatorii Şcolii organice (între anii 1840-1860), care concep enciclopedia dreptului ca un studiu introductiv în ştiinţa dreptului. Autorul belgian Edmond Picard considerat părintele Enciclopediei juridice, în cunoscuta sa lucrare “ Le droit pur” (1899), considera că există următoarele direcţii specifice studiului enciclopedic al dreptului: - Enciclopedia universală a dreptului; - Enciclopedia vulgară a dreptului (care era o iniţiere în drept pentru începători); - Enciclopedia preliminară (considerată o introducere în drept); - Enciclopedia complementară (care era o completare a cercetării particulare a dreptului cu noţiuni generale); - Enciclopedia naţională (considerată un studiu al dreptului naţional); - Enciclopedia formală denumită şi “drept pur”, (care se ocupă cu studiul constantelor, al permanenţelor juridice). Cu privire la caracterul Enciclopediei dreptului, în literatura juridică de specialitate au fost emise o serie de concepţii şi teorii, cum ar fi: • teoria după care enciclopedia dreptului este un studiu de introducere în ştiinţa dreptului; • teoria ce consideră că enciclopedia şi filozofia dreptului se confundă; • teoria după care enciclopedia şi filozofia dreptului constituie împreună teoria generală a dreptului; • teoria organică care consideră că enciclopedia dreptului este o ştiinţă autonomă. Unii autori, fac o distincţie clară şi între Introducere în studiul dreptului, pe care o consideră ca fiind o simplă disciplină de învăţământ juridic, Teoria Generală a dreptului ca ştiinţă juridică,

Filozofia dreptului, apreciată ca fiind ramură a filozofiei şi Fundamentele dreptului, ca ştiinţă mixtă juridico-filozofică. În privinţa apariţiei şi evoluţiei istorice a Teoriei generale a dreptului, în ţara noastră au existat contribuţii valoroase în literatura juridică. Astfel, profesorul Mircea Djuvara elaborează şi publică în anii ’30 opera cu titlul “ Teoria generală a dreptului” în trei volume, în care, consideră că obiectul Enciclopediei juridice este studiul permanenţelor juridice, a elementelor de continuitate în drept. De asemenea, profesorul Eugeniu Speranţia, în lucrările sale: “Introducere în filozofia dreptului” şi “Principii fundamentale de filozofie juridică”, consideră că Enciclopedia juridică studiază constantele dreptului, pe care le grupează în cinci categorii, astfel: definiţia dreptului; clasificarea şi sensurile dreptului; originea şi evoluţia istorică a dreptului; principiile ideologice ale dreptului; istoria doctrinelor în drept. În concluzie, Enciclopedia dreptului este ştiinţa dreptului care studiază esenţa dreptului, sub toate aspectele sale, iar obiectul Teoriei Generale a dreptului în ţara noastră este dreptul român. 3.5.3. Teoria generală a dreptului - ca disciplină de învăţământ Această disciplină ştiinţifică se regăseşte în toate planurile de învăţământ ale facultăţilor de drept din ţările europene sub denumirea frecventă de: “Enciclopedia dreptului”, “Teoria generală a dreptului”, “Introducere în studiul dreptului”, “Jurisprudenţa generală”, sau “Preliminarii”. Istoria învăţământului juridic românesc este foarte veche. Nevoia studierii ştiinţei dreptului este subliniată în Ţara Românească de măsurile luate de Ion Vodă Caragea care cu prilejul reorganizării Şcolii Domneşti în anul 1816, numeşte ca profesor de drept pe unul din marii cărturari ai vremii. In anul 1850 demarează organizarea învăţământului juridic superior de trei ani, în care se vor preda nouă cursuri de legi. Acest demers este urmat de înfiinţarea în anul 1866 a Universităţii din Bucureşti, al cărui rector a fost profesor de drept. Necesitatea învăţământului juridic s-a impus şi în Moldova, unde prin Constituţia din 1822 se prevedea înfiinţarea unei “Şcoale de Drept”, lucru finalizat în anul 1830, când la “Ghimnazia Vasiliană” s-a numit primul profesor de drept ce urma să deschidă în limba română un curs privat de ştiinţa legilor romane, prima lecţie tipărită şi păstrată în limba română fiind: “Istoria dreptului românesc sau a pravilelor româneşti”. În anul 1836, Grigore Ghica Vodă înfiinţează la Iaşi, Facultatea de Drept, în care a predat Simion Bărnuţiu cursul de “Dreptul natural şi al ginţilor” (între anii 1856-1864), urmat de alţi profesori iluştrii ce au predat Filozofia dreptului şi Enciclopedia juridică. În anul 1913 se înfiinţează la Bucureşti, datorită efortului deosebit al profesorului Dissescu, Catedra de enciclopedia şi filozofia dreptului, care de-a lungul anilor a fost onorată de nume prestigioase ale culturii juridice româneşti. După reforma învăţământului din anul 1948, se introduce în planurile de învăţământ ale facultăţilor de drept din ţara noastră, cursul de Teoria generală a statului şi dreptului, care explica fenomenul politico-juridic din punct de vedere materialist – dialectic marxist. Acest curs s-a predat la anul I de studiu al facultăţilor de drept, neîntrerupt între anii 1948-1990. În literatura juridică de specialitate se consideră că Teoria generală a dreptului, este ştiinţa ce vizează fenomenul juridic la un nivel de maximă generalitate, fapt ce o deosebeşte de celelalte ştiinţe juridice ale căror abordări au caracter abstract. Teoria generală a dreptului este o ştiinţă de abordare globală a dreptului, care este completată de datele concrete pe care le oferă analiza directă a fenomenului juridic în cadrul ştiinţelor juridice

de specialitate. Astfel, Teoria generală a dreptului oferă disciplinelor de ramură, noţiuni, categorii, concepte şi principii de bază necesare pentru abordarea specializată a fenomenului juridic, reprezentând premisele general-teoretice, conceptuale şi metodologice ale iniţierii în celelalte domenii ale juridicului. Teoria generală a dreptului este o ştiinţă juridică generală şi introductivă, ce preia de la ştiinţele juridice de ramură datele esenţiale privind formele de manifestare particulare ale dreptului şi cărora le oferă criteriile de apreciere critică a principiilor şi postulatelor, precum şi metodele şi rezultatele cunoaşterii mecanismului de influenţare a conduitei umane de către drept.

4. Metodologia studierii ştiinţifice a dreptului 4.1. Noţiuni generale privind metodologia cercetării fenomenului juridic Cuvântul metodă provine din grecescul “methodos” - care înseamnă cale, drum, mod de expunere. Metoda este un ansamblu de mijloace şi procedee de cunoaştere a tuturor lucrurilor înconjurătoare. Renè Descartes definea metoda ca fiind acel ansamblu de reguli cu ajutorul cărora o persoană deosebeşte falsul adevăr şi ajunge „cruţându-şi puterile minţii şi mărindu-şi progresiv ştiinţa, la cunoaşterea adevărată a tuturor acelora de care va fi capabil”. Interesul manifestat pentru perfecţionarea metodei a dus la apariţia metodologiei, care este ştiinţa despre metodă. Metodologia juridică reprezintă ansamblul operaţiilor intelectuale ce constau din principii, metode şi procedee tehnice cu ajutorul cărora se studiază dreptul în toată complexitatea sa. Pe baza metodologiei se realizează înţelegerea ştiinţifică a fenomenului drept, a funcţiilor, formei şi conţinutului său, precum şi a legăturilor sale complexe şi multiple cu societatea. In literatura juridică din ţara noastră au existat şi există preocupări legate de definirea metodologiei juridice, dar şi de analiză a metodelor concrete de cercetare ştiinţifică a dreptului. În cercetarea fenomenului juridic se utilizează o metodologie specifică ce poate fi definită ca un ansamblu de factori (principii, norme, criterii metodologice) ce au ca obiect raporturile, relaţiile ce se stabilesc între diferite metode în procesul de cunoaştere a fenomenului juridic. 4.2. Metodele specifice cercetării ştiinţifice juridice Metodele de cercetare în domeniul ştiinţelor juridice sunt studiate în cea mai mare parte de Teoria generală a dreptului. Ştiinţa dreptului, ca ştiinţă juridică preponderent deductivă, foloseşte pentru investigarea fenomenului juridic, o paletă largă de metode de cercetare, cum ar fi: - metoda logică; - metoda istorică; - metoda sociologică; - metoda comparativă; - metode cantitative; - metode prospective. 4.2.1. Metoda logică

Metoda logică sau raţională, este o metodă de largă folosinţă în orice act de gândire ştiinţifică, fiind specifică în general ştiinţelor normative. Datorită complexităţii fenomenului juridic, toate ştiinţele juridice se folosesc de legile şi raţionamentele logice. Metoda logică ca metodă specifică cercetării juridice, poate fi definită ca fiind, totalitatea procedeelor şi operaţiunilor metodologice şi gnoseologice cu ajutorul cărora se pot cunoaşte structura şi dinamica raporturilor necesare între componentele sistemului juridic ale unei societăţi. Datorită specificului şi caracterului dreptului, ştiinţa dreptului este considerată ca fiind o ştiinţă sistematică, iar dreptul, o matematică a ştiinţelor sociale. Caracterul sistematic al dreptului se îmbină cu caracterul său logic. Logica juridică este folosită pentru clarificarea şi explicarea numeroaselor fenomene juridice, pentru înţelegerea logicii normelor juridice, a conduitei impuse în relaţiile sociale etc. Logica juridică este aplicabilă unei sfere largi de probleme juridice, cum ar fi: definiţii legale, formarea şi clasificarea conceptelor juridice, sistematizarea normelor juridice, soluţionarea conflictelor de norme juridice, interpretarea normelor juridice şi aplicarea lor, scopul dreptului, valorile ocrotite de drept etc. Utilizarea metodei logice în drept se justifică [18] prin diferite raţiuni cum ar fi: autoritatea legii implică respectarea legilor logice de gândire; orientarea activităţii legislative conform unui model raţional; activitatea de aplicare a dreptului necesită un caracter logic etc. Metoda logică se aplică în materia sistematizării normelor juridice, a soluţionării conflictelor de norme juridice, a interpretării normelor juridice, în probaţiunea judiciară, precum şi asupra altor problematici. 4.2.2. Metoda istorică Pentru ca instituţiile politico-juridice să fie cunoscute şi înţelese ele trebuie studiate în succesiunea lor istorică. Cunoaşterea reglementărilor şi formelor dreptului în evoluţia lor istorică, este un important document pentru istorie. În acest sens, Legea celor XII Table, Codul lui Justinian, Codul lui Manu, Codul lui Mu, Codul lui Napoleon sunt monumente legislative pentru istoria popoarelor respective, dar şi documente juridice cu o semnificaţie deosebită pentru înţelegerea evoluţiei istorice a dreptului. Ele ajută la înţelegerea originii şi evoluţiei dreptului, a societăţii omeneşti, dar şi a intereselor care au determinat această evoluţie. Marele filozof german Hegel, a acordat o mare importanţă metodei istorice în cercetarea ştiinţifică a fenomenelor juridice, considerând că este necesară cunoaşterea conceptelor pentru o mai bună înţelegere a instituţiilor juridice. Cu ajutorul istoriei se află originea şi ascendenţa dreptului, vechimea şi evoluţia sa, configuraţia şi funcţiile marilor instituţii juridice. Cu ajutorul istoriei se află factorii de configurare ai evoluţiei dreptului, formele succesive ale fenomenului juridic. Dreptul a urmat încă de la apariţia sa firul evoluţiei sociale, el fiind o oglindă a nivelului dezvoltării culturale şi spirituale a societăţii. Valoarea creaţiei juridice la diferite popoare şi în diferite epoci istorice este integrată în cultura lor şi în epoca pe care o traversează, ea depinde şi contribuie în acelaşi timp la nivelul acelei culturi. Dreptul acumulează în evoluţia sa aspectele istorice tradiţionale, ideile juridice care se propagă de la un popor la altul, de la o epocă istorică la alta, generând o adevărată civilizaţie juridică.

Pentru cunoaşterea cât mai aprofundată a fenomenului juridic, se apreciază că, juristului îi sunt necesare concluziile istoricului, iar istoricului îi sunt necesare documentele juridice pentru tratarea obiectivă a istoriei. 4.2.3.Metoda sociologică Metoda sociologică, ca metodă de cercetare juridică, contribuie la cunoaşterea conţinutului normelor juridice şi a legăturilor lor cu viaţa socială, la cunoaşterea dreptului ca fenomen social ce nu poate fi conceput în afara vieţii sociale. Deşi au existat preocupări în scopul determinării legăturii dreptului cu viaţa socială încă din cele mai vechi timpuri (Platon, Aristotel, Cicero, Hugo Grotius, Montesquieu), se poate vorbi despre o sociologie juridică doar începând cu sec. al XIX-lea. Bazele sociologiei juridice au fost puse de către juristul german Eugen Erlich, care susţinea necesitatea unei cercetări mai cuprinzătoare a fenomenului juridic. Preocupări de cercetare sociologică a dreptului în ţara noastră au existat de mult timp, lucru evidenţiat prin înfiinţarea unei Şcoli sociologice la Bucureşti şi prin cercetările efectuate de către profesori iluştrii care au elaborat lucrări de referinţă. Cercetările sociologice ale fenomenului juridic, analizează modul în care societatea influenţează dreptul şi în care dreptul la rândul său, influenţează societatea. Sociologia defineşte dreptul ca fiind un fapt social pe care-l studiază din exterior. Folosind metode specifice (observaţia, sondajul de opinie, interviul, ancheta socială, chestionarul), sociologia juridică cercetează domenii ca: cel al creării dreptului, al cunoaşterii dreptului de către destinatarii lor, al raporturilor juridice, al cercetării cauzelor concrete care au dus la încălcarea dreptului, al formelor juridice de influenţare a conduitei oamenilor etc. Dreptul este o realitate socială, fapt pentru care organul care-l creează sau îl aplică, trebuie să acorde o atenţie deosebită aspectelor sociologice ale dreptului, pornind de la considerentul că, juridicul pentru a-şi îndeplini funcţiile, trebuie să oglindească realitatea socială şi ritmul transformărilor sociale. În ţara noastră, metoda sociologică constituie un instrument deosebit de util în orientarea procesului normativ, în desfăşurarea activităţii de legiferare, în cunoaşterea, realizarea şi aplicarea dreptului. Sociologia juridică s-a conturat ca o disciplină de sine stătătoare, fiind rezultatul analizei factorilor sociali de influenţare a dreptului. În literatura de specialitate, s-a afirmat că cercetarea sociologică concretă, în special metoda experimentului este eficientă în cunoaşterea efectelor unor măsuri aplicate în dreptul penal (executarea pedepselor, suspendarea lor etc.), şi în combaterea fenomenului infracţional. 4.2.4. Metoda comparativă Comparaţia este operaţiunea cu ajutorul căreia se stabilesc atât elementele comune cât şi cele specifice în cazul fenomenelor juridice ce sunt supuse unei analize. Cu ajutorul metodei comparative se compară diferite norme juridice, instituţii juridice sau chiar sisteme de drept, în scopul constatării elementelor comune şi distincte, pentru o mai bună analiză şi cunoaştere a acestora.

Metoda comparativă are un caracter ştiinţific fiind considerată ca o metodă cu puternice valenţe în studierea fenomenului juridic. Ea arată calea de folosire a experienţei legislative şi judiciare a sistemelor de drept din diferite ţări şi modalitatea de îmbogăţire reciprocă a acestora. Metoda comparativă ajută la construirea tipologiilor juridice, a clasificărilor şi în procesul de legiferare, unde furnizează informaţii preţioase pentru legiuitor cu privire la alte sisteme de drept. Importanţa comparatismului rezultă şi din crearea Dreptului comparat, ca ramură distinctă în sistemul ştiinţelor juridice, precum şi a unor catedre şi chiar institute de drept comparat. 4.2.5. Metodele cantitative Metodele cantitative folosite în studierea fenomenului juridic contribuie la perfecţionarea reglementărilor juridice, la sporirea eficienţei lor sociale şi la îmbunătăţirea activităţii de realizare a dreptului. Cele mai frecvente metode cantitative folosite în activitatea organelor legislative şi executive sunt: statistica juridică şi informatica juridică. Introducerea metodelor cantitative în cercetarea ştiinţifică juridică şi în practica dreptului este motivată de nevoia de a descoperi noi aplicaţii şi noi soluţii în practica juridică. Metodele cantitative au un rol deosebit de important în: - elaborarea şi sistematizarea legislaţiei; - evidenţa legislativă şi evidenţa deciziilor organelor de aplicare a dreptului; - sistematizarea informaţiei juridice; - evidenţa evoluţiei fenomenului juridic; - evidenţe şi studii criminologice; - evidenţa făptuitorilor, după diferite criterii; - informatizarea cercetării juridice şi a practicii jurisdicţionale. - prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional etc.; Calculatorul este considerat ca fiind instrumentul de lucru cel mai modern şi eficient în sistemul judiciar, “o adevărată enciclopedie a practicii judiciare”. Metodele moderne ale statisticii şi informaticii sunt folosite în mod curent şi de diferite organisme europene şi internaţionale, atât pentru soluţionarea unor probleme practice cotidiene, cât şi pentru elaborarea unor programe de cooperare şi dezvoltare comunitară în diferite domenii. 4.2.6. Metodele prospective Prognoza socială şi juridică are un caracter complex, ce necesită un ansamblu diversificat şi ordonat, de metode, tehnici şi procedee noi. Un domeniu prioritar al cercetării prospective îl constituie cercetarea activităţii legislative, investigaţia previzională fiind o condiţie prealabilă a adoptării actelor normative a interpretării şi aplicării lor, un instrument important de cunoaştere a cerinţelor legice şi a tendinţelor dezvoltării sociale. Alături de cercetarea prospectivă, un rol deosebit de important în adoptarea deciziilor legislative îl joacă şi prognoza juridică care implică alături de rezultatele cercetării ştiinţifice şi elementul de decizie.

Metodele prospective aplicabile diferitelor domenii concrete ale fenomenului juridic sunt deosebit de variate. Astfel, putem aminti: - metoda extrapolării (folosită în procesul de elaborare şi aplicare a dreptului); - metoda morfologică (utilizată în domeniul în care acţionează factorul decizional legislativ); - metoda modelării (cu rol în optimizarea prognozelor de decizii); Prin introducerea acestor metode în domeniul ştiinţei dreptului, se urmăreşte atât creşterea rolului funcţiei de previziune în viitor cât şi creşterea rolului funcţiei explicative.

CAPITOLUL III IZVOARELE DREPTULUI 1. Consideraţii generale 1.1 Noţiunea de izvor de drept. Clasificare Pentru ca norma juridică să devină obligatorie, ea trebuie să îmbrace o anumită formă de exprimare, un mod de stabilire şi de cunoaştere. Izvoarele dreptului sunt considerate ca fiind acele surse complexe, de natură obiectivă şi subiectivă, individuală şi socială care duc la apariţia normelor juridice. Izvoarele dreptului sunt modalităţile specifice de exprimare a conţinutului dreptului. Ele reprezintă formele, procedeele de exprimare ale normelor juridice, respectiv, actul normativ în care sunt cuprinse aceste norme. Prin forma de exprimare a normelor juridice se înţelege modalitatea de instituire sau de recunoaştere de către puterea legiuitoare a normelor juridice în procesul de creare a dreptului. Izvorul de drept constituie originea, sursa, factorii de creare şi determinare a dreptului. Izvoarele dreptului se clasifică în mai multe categorii, în funcţie de anumite criterii: a) După criteriul raporturilor dintre conţinut şi formă, izvoarele dreptului pot fi: - izvoare materiale (reale, sociale) - reprezentate prin fenomenele sociale, economice şi morale care dictează nevoia juridică, respectiv, substratul material al dreptului realitatea socială, imperativele mediului social; - izvoarele formale (juridice) - reprezentate prin procedeul, forma exterioară specifică prin care se exprimă izvorul material, procedeul prin care aceste idei sunt materializate în reguli de conduită obligatorii; ele reprezintă „haina” pe care o îmbracă dreptul, „formula” de exprimare a realităţii juridice. Izvoarele formale sunt cele ce îmbracă în haină juridică izvoarele reale reprezentate de substanţa socială şi metafizică ca materie schimbătoare a dreptului. b) După criteriul sursei de cunoaştere a dreptului, izvoarele de drept pot fi: - izvoare scrise (inscripţii, documente, acte normative etc.); - izvoare nescrise (tradiţii orale, cutume, date arheologice etc.). c) După criteriul sursei normative, distingem: - izvoare directe (imediate, nemijlocite) - sunt actele normative (legi, decrete, hotărâri etc.) elaborate nemijlocit de organele statului cu atribuţii în acest sens, având forţă juridică obligatorie; - izvoarele indirecte (mediate, complexe) - sunt normele obişnuielnice (obiceiul juridic), actele organelor nestatale, acordurile şi tratatele internaţionale, care capătă forţă juridică numai după ce sunt recunoscute, sancţionate sau consacrate ca atare de către autoritatea publică. d) În funcţie de calitatea organului de la care emană, există: - izvoare oficiale (legile, actele normative subordonate legilor şi jurisprudenţa), creaţie a organelor statului şi izvoare neoficiale (obiceiul juridic şi doctrina); produsul unor subiecte ce nu au calitate oficială şi care astfel nu sunt înzestrate cu obligativitate.

Luând în considerare şi alte criterii, teoria juridică clasică a izvoarelor dreptului distinge următoarele clasificări: - izvoare fundamentale (Constituţia, tratatele internaţionale), izvoare generale (legi ordinare, coduri) şi izvoare detaliatoare (decrete, ordonanţe, decizii); - izvoare potenţiale (ce exprimă posibilitatea de a elabora, modifica sau abroga norme juridice, factorul potenţial fiind voinţa socială) şi izvoare actuale (reprezentate de toate actele normative în vigoare); - izvoare creatoare (sunt legea, care emană de la puterea publică şi cutuma creaţie a colectivităţii, pentru că ele creează norme juridice noi) şi izvoare interpretative (sunt doctrina şi jurisprudenţa pentru că ele nu creează norme noi, ci doar le interpretează pe cele existente). Analiza izvoarelor dreptului, evidenţiază cele două accepţiuni de bază ale noţiunii de izvor de drept, respectiv, izvorul material şi izvorul formal al dreptului. Dualitatea izvoarelor dreptului este recentă. În trecut a dominat concepţia exegetică, după, care singurul izvor al dreptului era legea, ca rezultat al voinţei şi raţiunii legiuitorului neglijându-se rolul factorilor externi ce determină formarea dreptului. Izvoarele materiale ale dreptului, denumite şi izvoare reale, sunt substratul material sau moral al dreptului, realităţile sociale ce determină acţiunea legiuitorului. Izvoarele materiale constituie originea regulilor juridice, din conţinutul lor făcând parte: factorii de configurare ai dreptului (naturali, social-politici şi umani), dreptul natural şi raţiunea umană, conştiinţa juridică, starea economică şi izvoarele culturale (ideologice). Aceste elemente constitutive ale dreptului, determină şi definesc conţinutul concret al dreptului pozitiv [6], legiuitorul fiind obligat a le lua în considerare la elaborarea dreptului. Deoarece în aceste elemente constitutive ale izvoarelor de drept sunt concretizate nevoile reale ale vieţii, ele se prezintă sub forma unor adevărate comandamente sociale. Izvoarele formale ale dreptului reprezintă forma fixă, exterioară a normei de drept, forma de exprimare, cea pe care trebuie să o îmbrace orice regulă de conduită pentru a se impune societăţii. Studiul izvoarelor formale ale dreptului a preocupat şi preocupă şi în prezent gândirea juridică, dată fiind atât importanţa teoretică dar şi incontestabilele virtuţi practice ale acestora. Cu ajutorul izvoarelor formale, dreptul se face cunoscut indivizilor, celor cărora li se adresează. Dezvoltarea şi evoluţia istorică a dreptului demonstrează pluralitatea izvoarelor dreptului în sistemul juridic al fiecărei ţări. Această diversitate de izvoare de drept este motivată pe de-o parte, de complexitatea şi multitudinea relaţiilor sociale supuse reglementării juridice, iar pe de altă parte, de varietatea formelor şi instrumentelor de organizare şi guvernare a societăţii, precum şi de organizarea activităţii şi competenţei autorităţii publice. Toate tipurile de drept au cunoscut în evoluţia lor istorică o pluralitate de izvoare (acte normative, cutume, precedente judiciare, doctrina etc.)

2. Prezentarea izvoarelor formale ale dreptului Izvoarele formale ale dreptului impuse de evoluţia istorică a fenomenului juridic sunt: obiceiul juridic (cutuma), jurisprudenţa (practica judiciară) şi precedentul judiciar, doctrina, contractul normativ şi actul normativ.

Aceste izvoare reprezintă formele prin care normele juridice sunt exprimate, atât sub aspect intern (al structurii interne a normei juridice – articole, alineate, paragrafe, părţi, capitole etc.) cât şi extern (al modalităţii de exprimare a reglementării juridice – legi, decrete, hotărâri de guvern etc.). Aceste forme variate de exprimare a dreptului au existat în toate tipurile de drept, ponderea unora sau altora dintre aceste izvoare fiind diferită, în funcţie de timp şi spaţiu, de complexitatea relaţiilor sociale ce au constituit obiectul lor de reglementare. De exemplu, înaintea revoluţiilor burgheze, ponderea izvoarelor de drept o deţinea obiceiul, iar după revoluţii, actul normativ a căpătat ponderea cea mai mare. Jurisprudenţa şi doctrina au fost recunoscute ca fiind izvoare de drept în diferite ţări şi perioade, având însă un rol diferit rol în crearea unor norme juridice noi, concurând chiar şi cu autoritatea legii. Izvoarele formale ale dreptului, sub forma regulilor precise şi certe sunt modalităţile prin care dreptul se face cunoscut societăţii, destinatarilor săi, fapt sesizat şi de jurisconsulţii romani prin adagiul: „fonte ex quibus juris notitia hauritur”. Deşi caracterul de izvor de drept al obiceiului, doctrinei şi jurisprudenţei a fost deseori controversat sau chiar contestat, în diferite perioade istorice importanţa lor ca izvoare de drept a fost principală sau subsidiară în raport cu legea. 2.1. Obiceiul juridic (cutuma) Din punct de vedere istoric, obiceiul socotit ca cel mai important izvor formal al dreptului, constituie cel mai vechi izvor de drept, forma primitivă a dreptului. El a constituit expresia unor necesităţi legate de conservarea valorilor sociale, fiind rodul unei experienţe de viaţă a unei comunităţi, a unui grup social, a repetării unei practici îndelungate în credinţa că se respectă o regulă de drept. Rezultă că cele 2 elemente ale obiceiului juridic sunt: elementul material, reprezentat prin practica îndelungată (inveterata consuetudo) şi elementul psihologic, reprezentat prin credinţa în obligativitatea juridică (opinio juris seu necesitatis). În relaţiile dintre ei, oamenii aplică unele reguli care prin repetiţie duc la convingerea că sunt utile şi necesare devenind astfel, obiceiuri. Obiceiul are o origine spontană, tacită „tacitus consensus populi” din practica şi conştiinţa populară, existând în memoria oamenilor, fiind astfel, Jus non scriptum. Nu toate obiceiurile pe care le-a creat societatea au devenit însă, izvoare de drept. Pentru ca un obicei din sistemul normelor sociale să treacă în sistemul izvoarelor dreptului este nevoie ca el să fie recunoscut (sancţionat) de organele legislative şi încorporat într-o normă oficială sau, în alte sisteme de drept, instanţa de judecată să-l valideze ca regulă juridică. Aşadar, obiceiul nejuridic devine cutumă numai din momentul recunoaşterii sale de către puterea publică moment din care el devine obligatoriu. Obiceiul reprezintă o practică socială îndelungată şi continuă (inveterata consuetudo), “de către o societate a unor reguli pe care le consideră obligatorii”. Obiceiul sub formă de datini, tradiţii, practici religioase, a constituit principala modalitate de ordonare a relaţiilor sociale în comuna primitivă, în scopul asigurării existenţei şi securităţii colectivităţii. Caracteristic în general, societăţilor cu ritm lent de transformare, a societăţilor neorganizate, în stare politică primitivă sau în anarhie (în epoca veche şi în perioada feudală), obiceiul apare ca o convenţie tacită a membrilor comunităţilor sociale, având origine spontană, populară. El a evoluat invers proporţional cu dezvoltarea statului.

Obiceiul juridic este dreptul consuetudinar (mos consuetudo) care era denumit la romani “mores majorum”, adică “moravurile bătrânilor” şi care a existat aşadar din cele mai îndepărtate timpuri. Filozoful german Ihering a formulat o teorie a formării consuetudinare a dreptului, după care, dreptul este produsul popoarelor, al societăţii, fără a fi necesară apariţia legiuitorului pentru a-l crea şi a judecătorului pentru a-i asigura realizarea. Ulpian considera obiceiul ca fiind „drept şi lege” pentru problemele care nu erau tratate în dreptul scris. Primele legi scrise ale antichităţii (Codul lui Hammurabi, Codul lui Manu, Legile lui Solon, Legea celor XII table etc.) au fost constituite în principal, din culegerile de obiceiuri perpetuate în colectivităţile respective, impregnate cu reguli etico-religioase. Epoca legiferării a coincis cu întărirea autorităţii publice, situaţie în care se instaurează domnia legilor, iar dreptul consuetudinar trece pe poziţie secundară. La romani, în perioada jurisconsulţilor, întinderea dreptului cutumiar a fost mai modestă - mai ales până la căderea imperiului, datorită grijii acestora de a reglementa relaţiile sociale prin legi scrise, fapt ce a dus la întărirea autorităţii publice şi la instaurarea domniei legilor. După căderea Imperiului roman, obiceiurile încep să capete importanţă, subminând astfel celebrul edificiu legislativ al Romei, prin extinderea mai târziu a dreptului obişnuielnic. În Evul Mediu, odată cu fărâmiţarea puterii centrale şi stabilirea autorităţii particulare, (a seniorilor feudali) dreptul cutumiar înregistrează o mare extindere (exceptând Imperiul bizantin), culminând cu codificarea cutumelor. Sunt cunoscute în aceea perioadă coduri ca: Oglinda germană, Oglinda saxonă, Oglinda şvabă, Aşezămintele lui Ludovic cel Sfânt. Acest proces de codificare, deşi a contribuit la cunoaşterea rapidă şi la respectarea regulilor cutumiare, a dus la dispariţia treptată a caracterului de drept nescris al cutumei. După revoluţiile burgheze, în sistemele de drept din familia romano-germanică, scade influenţa obiceiului datorită politicii legislative, fiind înlocuit de norme juridice de drept public şi privat, politică impusă de rapidele schimbări în plan economic şi social. Aceste schimbări au necesitat o mobilitate şi o dinamică puternică a dreptului, care nu putea fi realizată cu ajutorul regulilor obişnuielnice lente şi conservatoare. Deşi legea câştigă teren în detrimentul obiceiurilor, acestea continuă să existe şi să acţioneze atât în dreptul public cât şi în dreptul privat. În dreptul public obiceiul se păstrează prin aşa-numitele “tradiţii” constituţionale, parlamentare, republicane şi monarhice, iar în dreptul privat, obiceiul acţionează în special în materie civilă şi comercială. În ţara noastră, cutumele geto-dace (“cutuma mos majorum”) au constituit izvor de drept important pentru dreptul pozitiv, reglementând atât relaţiile sociale interne cât şi externe. În perioada democraţiei militare, reglementarea acelor relaţii era sub forma obiceiurilor nejuridice căpătând forma normei juridice în perioada de formare a statului geto-dac. Începând cu secolul al VI-lea î.e.n., s-a accelerat procesul de transformare a obiceiurilor în norme juridice, în primul rând pentru că, uniunile tribale aveau un caracter politico-juridic pronunţat. După cucerirea Daciei de către romani, sistemele juridice prezentau o dualitate a izvoarelor de drept, respectiv, cutuma ca drept autohton pentru spaţiile libere ale fostului stat geto-dac, dreptul roman pentru provinciile romane, sau ambele ţinând cont de dinamica transformărilor sociale. Dreptul autohton geto-dac format pe baza cutumei a existat însă mult timp în paralel cu dreptul roman (ce se aplica cetăţenilor romani rezidenţi şi peregrinilor sub forma de „jus gentium”). O poziţie puternică a avut dreptul cutumiar în Evul Mediu, fiind cunoscut sub denumirea de “Jus Valachicum” sau “Jus Valachorum”, adică, “dreptul românilor”. După formarea statelor româneşti feudale acest drept a constituit “Lex terrae”, adică, legea ţării sau obiceiul pământului, fapt ce consfinţeşte legătura sa cu populaţia aflată în spaţiul carpato-danubian-pontic. În procesul de

codificare a normelor juridice, obiceiul pământului a constituit una din sursele de inspiraţie pentru diferite coduri precum: Codul lui Calimach (1817 în Moldova), Codul lui Caragea (1818 în Ţara Românească). Codul civil român din 1864 inspirat din Codul civil francez de la 1804, restrânge rolul obiceiului, dar face totuşi unele trimiteri la acesta. În prezent, rolul cutumei este subsidiar, obiceiul juridic este invocat sporadic în Codul civil român (în art.970, referitor la convenţii), în art.600, 607 şi 610 în materie de servituţi şi raporturi de vecinătate. Dealtfel, art.1912 din Codul nostru civil abrogă doar codurile şi legile civile anterioare, fără să facă referire la obiceiul pământului, fapt ce a determinat pe unii autori să considere că acesta a rămas în vigoare. De asemenea, art.44 din Constituţia României din 2003, stabileşte la pct.7 că „dreptul de proprietate obligă....şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.” Codul civil elveţian (1907) admite în mod expres şi general caracterul obligatoriu al obiceiului juridic, în art.1, astfel: „Legea domină toate materiile la care se referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale. În lipsa unei dispoziţii legale aplicabile, judecătorul se va pronunţa după obicei şi în lipsa obiceiului, după regulile pe care le-ar stabili dacă ar fi legiuitor...” Codul civil francez, face trimitere la obicei în privinţa uzufructului, a raporturilor dintre proprietarii vecini, în materie de chirii etc. Codul comercial italian dispune în art.1 că: „unde legile comerciale nu dispun, se aplică obiceiurile comerciale.” În majoritatea sistemelor de drept în care cutuma este acceptată ca şi izvor de drept, în raport cu legea are un rol subsidiar, inferior dreptului scris, fiind considerată imprecisă, nesigură, mai greu de constatat şi conservatoare. Există însă şi excepţii, de exemplu, în doctrina Germaniei se susţine că, obiceiul juridic are aceeaşi forţă juridică ca şi legea, pe care poate să o suplinească, să o completeze şi să deroge de la ea. De asemenea, Codul de procedură civilă german, în art. 293, dispune că: „Obiceiul poate fi dovedit, în măsura în care judecătorul nu-l cunoaşte”, consacrând astfel principiul după care, judecătorul poate cere părţilor să dovedească obiceiul (ca izvor egal de drept cu legea) de care se prevalează. Pentru sistemele de drept anglo-saxone, dreptul cutumiar continuă să fie un izvor de drept principal deşi legile capătă progresiv o mare importanţă, iar doctrina susţine că obiceiul nu poate să deroge legea. În dreptul internaţional public, alături de tratat, un izvor de drept important îl constituie şi cutuma internaţională, considerată a fi o practică constantă a statelor, o expresie tacită a consimţământului lor privind recunoaşterea unei practici repetate şi continuă drept regulă de conduită obligatorie în relaţiile dintre ele. Unele materii ale dreptului internaţional, cum ar fi: dreptul diplomatic, dreptul mării, legile războiului, dreptul spaţial, s-au format pe cale cutumiară. Deşi codificarea dreptului internaţional însoţită de accentuarea procesului de înnoire a acestuia, de creşterea numărului tratatelor internaţionale, cu consecinţă în pierderea importanţei cutumei, aceasta nu este pusă pe un plan inferior în raport cu tratatele şi continuă să subziste ca factor formativ al dreptului internaţional. În dreptul penal, rolul cutumei este exclus pentru că, cele două principii, respectiv, principiul legalităţii pedepsei şi principiul legalităţii încriminării, presupun ca izvor de drept penal, legea scrisă. Unele obiceiuri sunt consacrate de lege şi recunoscute ca fiind necesare şi utile existenţei şi dezvoltării sale, altele sunt doar acceptate fără a fi consacrate, iar alte obiceiuri (numite obiceiuri condamnabile) care contravin legii, sunt sancţionate de ea, fără a fi însă acceptate sau consacrate.

Se consideră că, inserarea obiceiului juridic în dreptul contemporan prezintă atât avantaje cât şi dezavantaje. Ca avantaje se pot specifica, consacrarea de valori morale şi spirituale ale popoarelor. Ca inconveniente ale includerii obiceiului juridic în categoria izvoarelor de drept contemporane, menţionăm: întreţinerea discriminărilor naţionale şi rasiale, a intoleranţei religioase, a arbitrariului datorită ambiguităţii interpretării, nesincronizarea cu dinamica actelor normative, lipsa de certitudine de fixare clară a regulilor sale din punct de vedere al conţinutului şi duratei, a momentului apariţiei şi dispariţiei sale. Obiceiul juridic fiind o componentă a tradiţiei normative, este considerat ca purtător al trăsăturilor acesteia: conservatorism, rigiditate, lipsă de certitudine. 2.2. Doctrina (Ştiinţa juridică) Doctrina juridică cuprinde totalitatea analizelor, comentariilor, opiniilor şi interpretărilor făcute de către specialiştii în drept cu privire la fenomenul juridic, exprimate în scris în operele lor sau oral cu ocazia unor pledoarii, simpozioane, conferinţe. În decursul istoriei, rolul doctrinei ca izvor de drept a fost diferit în funcţie de epoci şi de ţări. Jurisconsulţii romani deţineau monopolul dreptului în epoca primitivă pe care îl şi interpretau în operele lor, doctrina reprezentând principalul izvor de drept, cu putere de lege. În perioada împăratului Augustus, jurisconsulţii aveau dreptul de a da consultaţii obligatorii pentru judecători în soluţionarea unor litigii, ce trebuiau să fie scrise şi care au constituit “Jus publicae respodendi”. Împăratul Adrian a hotărât că judecătorii sunt obligaţi să ţină seama de părerea unanimă a creatorilor dreptului. Mai târziu, ca urmare a creşterii numărului de jurisconsulţi şi a contradicţiilor dintre pronunţările lor, s-a dispus prin Legea citaţiilor, de către împăratul Theodosiu, să se ia în considerare doar părerile a patru jurisconsulţi (Paul, Papinian, Ulpian şi Modestin) instituindu-se astfel “Jus vetus”, recunoscut ca izvor formal al dreptului. Operele marilor jurisconsulţi romani au constituit sursa de inspiraţie pentru împăratul Iustinian în compunerea operei “Digestes” care a stat apoi la baza elaborării Codului lui Iustinian (“Codex juris civilis”). În Evul Mediu şi în perioada modernă, autoritatea specialiştilor în drept este mare, doctrina câştigă autoritate, opinia comună şi concordantă a juriştilor având putere de lege şi fiind invocată în hotărârile pronunţate în instanţele judecătoreşti. Un rol deosebit a avut consensul savanţilor, aşa numitul drept al profesorilor şi cutuma specialistului. Odată cu procesul de codificare, de publicare şi sistematizare a normelor juridice în coduri de legi, rolul doctrinei ca izvor de drept a scăzut, fără însă să dispară. De exemplu, scrierile profesorului Savigny au fost codificate în Codul civil german din 1900; Codul comercial american a fost iniţiativa unui grup de profesori de drept, fiind adoptat ulterior pe cale legislativă în toate statele S.U.A. În prezent, doctrina exercită o influenţă incontestabilă asupra procesului de creare, interpretare, aplicare şi adaptare a normelor juridice. Ea formulează principii, elaborează concepte şi categorii juridice, sistematizează regulile şi instituţiile juridice. Cursurile, tratatele, studiile de drept comparat, articolele specialiştilor în drept, constituie un ghid de informare juridică, fundamentul pregătirii juridice a practicienilor dreptului, a căror activitate practică va fi puternic influenţată de interpretările şi opiniile acestora. Doctrina este considerată ca fiind un izvor de drept indirect, interpretativ, cu rol în studierea legii, interpretarea şi chiar criticarea ei, drept pentru care, ea poate să propună prin studii de drept comparat, norme şi soluţii noi adaptate cerinţelor societăţii prezente. Deşi are un rol important în cunoaşterea fenomenului juridic, a relaţiilor sociale supuse reglementării juridice, în interpretarea şi

aplicarea corectă a normelor juridice, în perfecţionarea şi dezvoltarea dreptului, doctrina nu mai poate fi considerată în prezent ca fiind un izvor de drept direct, formal. În dreptul internaţional, doctrina este considerată ca fiind un izvor secundar de drept, cu rol în determinarea, sistematizarea şi interpretarea regulilor de drept. În acest sens, art.38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie precizează că „hotărârile judecătoreşti şi doctrina celor mai calificaţi specialişti în drept internaţional public ai diferitelor naţiuni, sunt mijloace auxiliare a regulilor de drept.” 2.3.Jurisprudenţa (Practica judiciară) şi precedentul judiciar Jurisprudenţa este alcătuită din totalitatea soluţiilor şi hotărârilor judecătoreşti pronunţate de către instanţele de toate gradele, prin care s-au interpretat sau aplicat normele juridice la diferite situaţii concrete. Jurisprudenţa este un izvor de drept formal ce include experienţa practică a organelor judecătoreşti ce aplică dreptul pozitiv şi căruia îi probează şi legitimează valabilitatea. Jurisprudenţa este rezultatul interpretării şi aplicării dreptului, realizată de organul judiciar asupra voinţei legiuitorului care a redactat norma de drept. Practica judiciară este emanaţia autorităţii judiciare, fiind anterioară legii ca izvor de drept. Jurisprudenţa sau practica judiciară nu a avut acelaşi rol în toate sistemele de drept, rolul său a variat de la o epocă istorică la alta, de la o ţară la alta. În antichitate şi feudalism (la fel ca şi cutuma), jurisprudenţa a constituit un izvor de drept important, care s-a diminuat apoi în epoca modernă în ţările europene, odată cu creşterea ponderii actelor normative. În Roma regele era judecător şi creator de norme juridice în acelaşi timp, jurisprudenţa fiind un izvor de drept important, ce a constituit fundamentul evoluţiei dreptului. După crearea regalităţii, hotărârile pretorilor, denumite edicte, au devenit obligatorii pentru toţi magistraţii formând dreptul pretorian, denumit şi drept onorar ce reprezintă un izvor formal al dreptului. Odată cu formarea imperiului, rolul pretorilor scade, împăratul fiind cel ce face legile. Astfel, împăratul Iustinian codifică întregul drept roman şi desfiinţează puterea creatoare a dreptului pretorian şi a jurisconsulţilor. În secolul al XIII-lea au apărut în Anglia colecţii de jurisprudenţă denumite reports. În ţările în care dreptul este reprezentat prin common law (Anglia, SUA, Canada etc.) există concepţia că înţelesul dreptului este cel dat de instanţele judecătoreşti, deci, conţinutul normelor juridice este determinat în precedentul judiciar (ex. Hotărârile date de Consiliul privat al Camerei Lorzilor în Anglia). În aceste împrejurări, judecătorul era considerat ca fiind autoritatea care creează dreptul, care instituie reguli noi de drept cu caracter permanent. În raport cu aceste reguli, legea era privită ca fiind auxiliară, subsidiară (legile existente fiind considerate simple corective ale practicii judiciare), dreptul comun (common law) fiind considerat ca având o existenţă obiectivă chiar dacă nu era exprimat în acte. Creşterea puterii monarhului în ţările din Europa, precum şi creşterea rolului actelor normative însoţite de codificări, au redus câmpul de aplicare al jurisprudenţei (de exemplu, Codul penal al Germaniei şi Codul civil francez au interzis aplicarea ei). Jurisprudenţa îşi pierde treptat rolul de izvor principal de drept, rămânând un izvor subsidiar de drept. În timpul Revoluţiei burgheze franceze, rolul practicii judiciare s-a limitat. Cu ocazia adoptării Codului Civil francez din 1804, Portalis afirma că trebuie să existe o jurisprudenţă cu rol de a umple

golurile legii, susţinând în acelaşi timp că, „toate materiile trebuie reglementate de legi (...) abandonând jurisprudenţei cazurile rare şi extraordinare precum şi cele neprevăzute de legi”. Cu timpul, unele curente şi şcoli juridice s-au pronunţat chiar defavorabil menţinerii practicii judiciare între izvoarele de drept formal. Acest lucru era motivat de faptul că jurisprudenţa opune rezistenţă la nou, neputând oferi modele juridice corespunzătoare schimbărilor sociale. De asemenea, jurisprudenţa îşi pierde din importanţă şi ca urmare a dezvoltării activităţii normative a statului. Dreptul românesc contemporan, nu acordă practicii judiciare calitatea de izvor de drept, pentru că, potrivit principiului separaţiei puterilor în stat şi al legalităţii, puterea judecătorească nu este competentă să legifereze (să creeze legea) ci doar să aplice legea care este edictată de Parlament (ca putere legislativă în stat). De altfel, Codul civil român stabileşte expres interdicţia ca judecătorul să creeze norme juridice prin hotărârea pe care o pronunţă. Art.4 din Codul nostru civil dispune: „puterea judecătorească nu poate decât să rezolve litigiile între indivizi, dând hotărâri aplicabile numai speţei şi fără caracter general şi pemanent.” Există însă situaţii în practica judiciară pentru a căror soluţionare nu există prevederi normative sau chiar dacă există nu sunt suficiente sau destul de clare, dar pe care judecătorul este obligat să le rezolve conform principiilor de drept specifice şi conştiinţei sale juridice, în caz contrar se face vinovat de denegare de dreptate. În astfel de cazuri, judecătorul se va pronunţa după alte norme juridice, fără ca ceea ce decide într-o speţă să-l oblige pe el sau pe alţi judecători să decidă la fel şi în alte speţe, respectând astfel principiul care-l opreşte să dea soluţii cu caracter general. Hotărârea pronunţată de judecător într-o cauză are forţă obligatorie numai faţă de cauza pentru care s-a dat (numai pentru speţa respectivă) nu şi pentru alte cauze similare. În practica judiciară nu se creează norme juridice noi ci numai se interpretează sau se completează cele existente, sau se adaptează noilor condiţii de viaţă ale societăţii. Se apreciază că, practica organelor judiciare prezintă o importanţă deosebită într-un stat de drept, chiar şi ca izvor subsidiar de drept, ea fiind deosebit de valoroasă în procesul rezolvării multiplelor probleme social-economice şi politice. Din cele prezentate, putem contura următoarele trăsături caracteristice ale jurisprudenţei: - emană de la o autoritate publică, respectiv autoritatea judecătorească; - are caracter oficial; - are forţă juridică obligatorie pentru cazurile concrete; - au formă scrisă, fapt ce-i conferă precizie; - este anterioară legii, sub aspectul apariţiei sale; - are caracter evolutiv, dinamic, imprimat de nevoile sociale; - a avut un rol creator în drept; - are rol în interpretarea şi aplicarea legii la cazuri concrete; - completează legea când este lacunară (art.3 Cod civil). Deşi nu primeşte în dreptul contemporan românesc considerarea de izvor de drept totuşi, activitatea judiciară a Curţii Constituţionale de exemplu, poate impune respectarea Constituţiei chiar şi legiuitorului, prin declararea neconstituţionalităţii oricărui act emis de către acesta. Deci, prin competenţa sa, Curtea Constituţională instituie o jurisprudenţă ce poate nesocoti voinţa legiuitorului, jurisprudenţă din care rezultă decizii importante care pot să confirme sau să infirme în mod nemijlocit, normele juridice adoptate de forul legislativ. De asemenea, deciziile pronunţate de Curtea Supremă de Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii, la sesizarea Procurorului General, sunt general-obligatorii, ca şi legea, pentru toate instanţele. De cele mai multe ori, instanţele de judecată ajung la soluţii unitare în interpretarea şi aplicarea unor norme juridice. În cazul existenţei conflictelor dintre instanţele inferioare, Curtea Supremă de

Justiţie impune acestora o anumită interpretare, prin pronunţarea unor soluţii constante şi unitare (decizii ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie). Astfel de soluţii sunt invocate uneori ca precedente judiciare în activitatea judecătorească. Aceste decizii însă, nu completează, nu dezvoltă legea şi nici nu creează norme noi de drept, ci doar explică sensul real al unei norme juridice (îl interpretează). Ele nu sunt izvor de drept şi nu au caracter obligatoriu pentru judecători, dar pot fi avute în vedere de către instanţele de judecată, date fiind, prestigiul şi poziţia organului de la care emană. Acest lucru sar motiva prin faptul că, deciziile instanţelor superioare sunt urmate în general de către instanţele inferioare pentru a nu-şi expune deciziile ce le pronunţă, desfiinţării de către acestea, ca urmare a exercitării căilor de atac de către părţi. 2.4. Contractul normativ Definiţia contractului este dată de Codul civil în art.942. în care se precizează că: “Contractul este acordul între două sau mai multe persoane, spre a constitui sau stinge între dânşii un raport juridic” . Contractul ca act juridic civil naşte drepturi şi obligaţii pentru părţi (respectiv, naşte, modifică sau stinge raporturi juridice concrete) producând efecte juridice doar în sarcina părţilor. El nu e considerat în doctrină ca fiind izvor de drept. Când însă contractul conţine reguli de conduită cu aplicabilitate largă, (adică reguli cu caracter general impersonal şi repetabil) pentru a orienta comportamentul părţilor, el are valoarea de act normativ (contract normativ) şi este izvor al dreptului pozitiv. În literatura juridică de specialitate se consideră că, contractul normativ este izvor de drept, în dreptul constituţional, în dreptul internaţional public şi în dreptul muncii şi securităţii sociale. În domeniul constituţional, contractele normative sunt izvoare de drept, în materia organizării şi funcţionării structurii federative a statelor (deci, în cazul formării federaţiilor şi confederaţiilor de state), ele fiind acte prin care se stabilesc regulile şi principiile convenite de statele membre în vederea existenţei lor federative (asociate), acte ce devin odată cu crearea statelor federale, adevărate constituţii ale acestora. Prin contractul normativ s-au reglementat în decursul istoriei domenii social-politice importante. De exemplu, în procesul de formare a Constituţiei Angliei în perioada medievală, prin intermediul unui astfel de contract normativ, Magna Charta Libertatum (1215) încheiat între Regele Ioan şi baronii şi cavalerii ţării, s-au reglementat relaţiile dintre regalitate şi nobilime. În dreptul internaţional public, contractul normativ se întâlneşte sub forma tratatelor, fiind expresia liberului consimţământ al statelor semnatare prin care se creează, se modifică sau se sting norme de drept internaţional public (de exemplu, Carta O.N.U. adoptată în 1945 la care au aderat toate statele membre ale O.N.U., Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg adoptat la Londra în acelaşi an, etc.). Contractul normativ este un izvor important al dreptului muncii şi securităţii sociale, unde apare sub forma de contract colectiv de muncă, încheiat prin negocieri între angajator şi sindicate, sau sub formă de Statute şi Regulamente de ordine interioară. El cuprinde clauze cu caracter economic şi social şi stă la baza încheierii contractelor individuale de muncă ale salariaţilor cu angajatorul. Contractul colectiv de muncă prevede condiţiile generale ale organizării procesului muncii, reglementează relaţiile dintre cele două categorii de subiecte ale raportului juridic de muncă, stabileşte drepturi şi obligaţii a căror neîndeplinire este considerată încălcare de lege şi atrage după sine răspunderea juridică.

Contractul colectiv de muncă este considerat în doctrină ca fiind o normă convenţională ce s-a negociat între părţi, o modalitate de reglementare a relaţiei sociale de muncă, având putere de lege în sfera sa de aplicare. 2.5. Legea Legea este izvorul formal principal al dreptului, ce reprezintă regula socială obligatorie, stabilită de autoritatea publică şi sancţionată de forţa publică. Actele normative au o poziţie predominantă în sistemul izvoarelor dreptului, sunt izvoare de drept precise, oficiale. Ca izvoare de drept create de organele publice investite cu competenţe normative (Parlament, Guvern, Preşedinţie, organe administrative etc.), actele normative cuprind norme general-obligatorii, fiind izvoare de drept importante prin particularităţile pe care le reprezintă. Actele normative reflectă schimbările rapide şi dinamice ale transformărilor sociale, pe de-o parte, iar pe de altă parte, prin forma scrisă pe care o îmbracă, prin caracterul general, obligatoriu, precis, precum şi prin mijloacele statale specifice de publicitate, constituie garanţii de certitudine în raport de alte izvoare de drept. Locul central în sistemul actelor normative îl ocupă legea, ca emanaţie directă a autorităţii statului (a puterii legislative), ca act conştient elaborat de organul puterii legiuitoare, considerată că exprimă voinţa şi interesele alegătorilor. Toate celelalte acte normative se subordonează legii, ele fiind elaborate în vederea executării legilor. Conceptul de lege poate fi utilizat cu două sensuri. În sens larg (lato sensu), legea reprezintă orice act normativ emis de un organ de stat competent, în acest sens, conform unei proceduri prestabilite, orice dispoziţie edictată de puterile statului. Conform acestei abordări, actele normative cuprind toate formele sub care sunt experimentate normele juridice edictate de organele statului: legi, decrete, hotărâri şi ordonanţe ale guvernului, ordine şi regulamente ministeriale, etc. În sens strict (stricto sensu), prin lege se înţelege numai acel act normativ care este elaborat de către puterea legislativă (Parlament), după o procedură specială prestabilită. 2.5.1. Trăsăturile legii Legea prezintă unele trăsături specifice, prin care se distinge de celelalte acte normative, cum ar fi: - legea emană de la puterea legiuitoare, care este o autoritate publică; - legea este un act legislativ; - legea are autoritate exclusivă; - legea reprezintă principalul izvor de drept; - legea este un izvor de drept oficial; - legea are întotdeauna caracter normativ (celelalte acte ale organelor executive pot avea atât caracter normativ cât şi individual); - legea se adoptă după legi procedurale (ce provin de la organul legiuitor); - legea este revoluţionară în raport cu alte izvoare de drept (ea poate modifica unele situaţii de drept pozitiv, poate modifica sau desfiinţa alte acte normative) care sunt conservatoare; - legea este scrisă (Jus scriptum) şi se poate constata uşor; - legea este certă şi precisă;

- legea conferă legalitate structurii etatice, formei de guvernământ, regimului politic, drepturilor şi libertăţilor persoanelor etc.; - legea este cel mai important instrument de realizare a dreptului; - legea este generală, ea se aplică tuturor destinatarilor săi, fără nici o deosebire; - legea este permanentă, ea se impune repetat tuturor circumstanţelor, până la ieşirea ei din vigoare; - legea este o regulă obligatorie pentru toţi indivizii dintr-o societate; - legea este tipică, impersonală; - legea este sancţionată de forţa materială; - legea corespunde nevoilor de siguranţă şi stabilitate a vieţii sociale. 2.5.2. Clasificarea legilor În funcţie de anumite criterii, clasificarea legilor se face astfel: a) După forţa lor juridică legile sunt: - legi fundamentale sau constituţionale - Constituţia şi legile constituţionale reprezintă baza juridică a întregii vieţi de stat având forţă juridică superioară. Legile constituţionale sunt cele prin care se revizuieşte Constituţia şi sunt votate cu o majoritate calificată; - legi organice – ocupă locul secund în ierarhia legilor, ele reprezintă o prelungire a materiilor constituţionale şi intervin în domenii de activitate foarte importante, care sunt expres prevăzute de lege; - legi ordinare - codurile şi legile speciale - cuprind norme juridice ale unei ramuri de drept sau domeniu de activitate. Ele pot interveni în orice domeniu al relaţiilor sociale, cu excepţia celor ce sunt rezervate legilor constituţionale şi organice. Ele trebuie să fie conforme cu constituţia şi cu declaraţiile de drepturi. b) După sfera de cuprindere a relaţiilor sociale reglementate, legile pot fi: - legi generale - conţin dispoziţii comune pentru o categorie mai largă de relaţii sociale (codurile). Legea generală este numită dreptul comun; - legi speciale - se aplică pentru disciplinarea, reglementarea unei situaţii particulare faţă de reglementările legii comune. În caz de concurs cu legea generală, se aplică principiul “lex speciali derogat generali”; - legi excepţionale - se emit în situaţii deosebite (cum ar fi: starea de necesitate, starea de război etc.), au o durată limitată în timp, respectiv, atâta timp cât durează situaţia de excepţie ce le-a impus. c) După criteriul conţinutului lor, legile se diferenţiază în: - legile materiale - ce reglementează activitatea subiectelor de drept (persoane fizice şi juridice) şi raporturile dintre ele; - legi procedurale - ce stabilesc forma de desfăşurare a unei activităţi publice sau private, precum şi forma de emitere a actelor juridice şi de sancţionare a celor ce încalcă legea materială. Ele cuprind norme de organizare judecătorească, norme de competenţă şi norme de procedură propriu-zisă. d) După criteriul reglementării juridice, există: legi cu caracter civil, penal, administrativ, financiar etc.

e) Din punct de vedere al sancţiunii prescrise, legile pot fi: - legi perfecte, care desfiinţează orice act contrar lor; - legi plusquam perfectae, care desfiinţează actele contrare lor, conţinând şi o sancţiune; - legi imperfecte, ce nu conţin nici o sancţiune. f) După conţinutul dispoziţiilor lor, distingem: - legi imperative (onerative sau prohibitive), care obligă sau interzic o anumită conduită, fără a se putea deroga de la dispoziţiile lor; - legi dispozitive, care dispun, fără a ordona sau interzice, un anumit comportament atunci când voinţa nu joacă nici un rol; - legi permisive, care permit un anumit tip de conduită - legi supletive, care suplinesc voinţa părţilor atunci când ele nu dispun în modul permis de legiuitor; Constituţia României prevede în art.73 că: “Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare”. După importanţa lor în cadrul legilor se remarcă legile constituţionale (Constituţia, legile de revizuire a Constituţiei) care reglementează cele mai vitale relaţii sociale, fiind baza juridică a întregii vieţi de stat. Constituţia este actul juridic normativ suprem ce dispune de forţă juridică superioară faţă de orice act normativ datorită conţinutului reglementărilor sale şi procedurii speciale de elaborare şi de adoptare. Ea constă într-un ansamblu de norme juridice ce consacră şi oglindesc structurile economice şi formele proprietăţii, instituţionalizarea şi exercitarea puterii, drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale omului. Constituţia fixează cadrul general al ordinii de drept şi concretizează în cel mai înalt grad ideea de justiţie şi dreptate în societatea organizată. Toate celelalte acte normative sunt elaborate pe baza şi în aplicarea Constituţiei şi trebuie să se conformeze spiritului şi literei acesteia. Stricta “aliniere” a întregului edificiu normativ la ceea ce stabileşte Constituţia este determinată de forţa juridică superioară a acesteia, pentru acest considerent fiind denumită şi Legea fundamentală. Constituţia este supremă în sistemul juridic al unui stat, pentru următoarele considerente: - legitimează puterea statală; - conferă autoritate guvernanţilor; - determină funcţiile şi atribuţiile autorităţilor publice; - indică scopul activităţii statale; - reprezintă temeiul fundamental şi garanţia esenţială a ordinii de drept; - este reperul decisiv după care se apreciază validitatea actelor şi faptelor juridice. Filozoful Leon Duguit considera Constituţia ca fiind “legea deasupra legilor”, pentru că ea formulează valorile fundamentale într-un cadru normativ şi crează convingerea că există o regulă de drept a puterii publice superioară tuturor actelor normative. Pe lângă semnificaţia sa etimologică (constitutio = aşezare cu temei), importanţa sa juridică şi spirituală (este starea de spirit a unui popor), Constituţia este oglinda stării unui popor, deoarece ea reflectă gradul său de dezvoltare. În acest sens, filozoful german Hegel spunea că:”…..fiecare popor are constituţia care i se potriveşte şi care i se cuvine”. În literatura juridică de specialitate au existat încercări de clasificare a constituţiilor, astfel: - Constituţie cutumiară (cuprinde un ansamblu de reguli cutumiare) şi Constituţia scrisă (cuprinde reguli codificate într-un document oficial şi solemn);

- Constituţie suplă (se poate revizui de organele care adoptă legi ordinare după procedura folosită la adoptarea acestora) şi Constituţie rigidă (nu poate fi revizuită decât de un organ distinct după o procedură specială prestabilită); Legile organice deţin un loc secund în ierarhia legilor, au o forţă juridică inferioară Constituţiei şi legilor constituţionale, dar superioară celorlalte izvoare de drept datorită importanţei obiectului lor de reglementare juridică. Legile organice sunt considerate ca fiind o prelungire a normelor constituţionale, pentru că intervin în domeniile de activitate expres prevăzute de Constituţie ca fiind foarte importante. Aceste legi sunt situate la un nivel intermediar între Constituţie şi legile ordinare. În art.73 alin.3. din Constituţie sunt prevăzute expres şi limitativ domeniile care fac obiectul exclusiv al legilor organice. Astfel, prin lege organică se reglementează: - sistemul electoral; - organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice; - organizarea şi desfăşurarea referendumului; - organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării; - statutul deputaţilor şi senatorilor; - regimul stării de mobilizare a forţelor armate şi al stării de război; - regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă; - infracţiunile, pedepsele şi regimul lor de executare; - acordarea amnistiei şi graţierii colective; - organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti a Ministerului Muncii şi a Curţii de Conturi; - statutul funcţionarilor publici; - contenciosul administrativ; - regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii; - regimul general al cultelor; - regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi protecţia socială; - organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului şi cel privind autonomia locală; - organizarea generală a învăţământului; - statutul minorităţilor din România; - toate celelalte domenii pentru care în Constituţie se prevede adoptarea de legi organice. Legile organice sunt adoptate prin votul majorităţii absolute a membrilor din fiecare cameră sau prin majoritate absolută în şedinţa comună a celor două Camere, dacă procedura de mediere nu a dat rezultate. Legile ordinare reglementează orice domeniu al relaţiilor sociale, cu excepţia celor rezervate legilor constituţionale şi organice. Pentru aceste considerente, se impune conformitatea legilor ordinare cu cele organice, în caz contrar, ar putea fi declarate neconstituţionale. Iniţiativa legislativă pentru aceste legi aparţine Parlamentului, Guvernului şi chiar cetăţenilor. Legile ordinare cuprind norme juridice ce reglementează raporturi sociale foarte diverse. În categoria acestor legi se remarcă codurile considerate legi de sinteză (Codul civil, Codul penal, Codul silvic, Coduri de procedură, etc.) şi legile speciale. Legile ordinare se adoptă de fiecare cameră, potrivit regulei majorităţii relative sau în şedinţa comună a ambelor Camere, dacă, prin procedura de mediere nu s-a ajuns la un acord.

Decretele legi – sunt adoptate de anumite organe executive, în situaţii excepţionale, când organul legiuitor nu funcţionează în condiţii normale. Deşi, nu emană de la organul legislativ, ele au putere de lege. 2.6. Actele normative subordonate legii Dată fiind complexitatea vieţii economice, sociale şi politice, precum şi multitudinea relaţiilor sociale ce trebuiesc reglementate, este imposibilă reglementarea exhaustivă prin lege a tuturor aspectelor unui raport social. De aceea, pe lângă activitatea legislativă a Parlamentului este necesară şi o activitate normativă a celorlalte organe ale statului. Pentru ca actele normative ale acestor organe etatice (Preşedinte, Guvern, Ministere etc.) să producă efecte juridice, trebuie să se îndeplinească următoarele condiţii: - să fie conforme cu legile, adică să nu conţină dispoziţii contrare legilor constituţionale, organice sau ordinare; - să intervină “secundum legem”; - să intervină în domeniile în care legea nu a intervenit; - să respecte ierarhia forţei juridice a actelor normative în stat; - să fie date în forma şi cu procedura prevăzută pentru ele; - să intervină în limitele competenţei teritoriale şi materiale ale organului emitent. Aceste acte normative, deşi sunt subordonate legii, se conformează totuşi prevederilor sale şi produc efecte juridice obligatorii ca şi legea, pentru subiectele de drept cărora li se adresează. Când însă, intră în dezacord cu legea care are prioritate de aplicare, aceste acte îşi pierd efectul lor juridic. După organul de la care emană, aceste normative se clasifică astfel: a) Decrete prezidenţiale - sunt acte normative emise de şeful statului. Există decrete prezidenţiale normative şi individuale. Decretele normative sunt actele emise de Preşedinte în situaţiile prevăzute de Constituţie (declararea stării de mobilizare, a stării de urgenţă, a stării de război). Aceste acte se semnează de către Preşedinte şi se contrasemnează de Primul Ministru. Decretele prezidenţiale individuale sunt emise în scopul acordării şi avansării în grade militare, numiri şi revocări din funcţii. b) Hotărârile Guvernului cu caracter normativ - se fundamentează pe Constituţie şi pe legi, şi prevăd măsurile de aplicare a legilor în cele mai diferite domenii. Conform art.115 din Constituţia României din 2003, Guvernul poate adopta Ordonanţe de urgenţă, numai în situaţii extraordinare, a căror reglementare nu poate fi amânată, cu obligaţia de motivare a acesteia, şi numai în domeniile ce nu fac obiectul legilor organice ce se supun ratificării ulterioare de către Parlament, potrivit procedurii legislative. c) Ordinele, instrucţiunile, regulamentele miniştrilor şi ale celorlalţi conducători ai organelor centrale de specialitate ale administraţiei de stat (Banca Naţională, Direcţia Centrală de Statistică, etc.) se adoptă pe baza prevederilor exprese ale legii şi ale actelor normative emise de Guvern. d) Actele normative ale organelor locale ale administraţiei publice sub formă de decizii date de prefecturi şi primării şi dispoziţii date de către conducătorii organelor locale de specialitate. În concluzie, se poate preciza că forţa juridică a actelor normative şi deci locul lor în ierarhia izvoarelor de drept depind de poziţia de autoritate a unui organ de stat în sistemul autorităţilor publice, precum şi de caracterul general sau special al competenţei sale materiale. Actele normative subordonate legii, dacă sunt în conformitate cu aceasta (nu derogă de la ele), au aceeaşi forţă juridică

pentru destinatarii lor, în măsura în care sunt valide, sunt la fel de obligatorii, ei fiind ţinuţi cu aceeaşi forţă să le respecte. Deoarece fiecare act normativ are o anumită forţă juridică, există o ierarhie a actelor normative după acest criteriu, după care, actele emise de un organ inferior trebuie să fie subordonate actelor emise de un organ superior şi să se conformeze acestora. Pentru că toate actele normative sunt pătrunse de legile constituţionale, organul care le adoptă este prezumat legal că va respecta Constituţia. Garantul constituţionalităţii legilor este Parlamentul, ca organ legislativ, iar Curtea Constituţională, este garantul constituţionalităţii legilor, tratatelor şi acordurilor internaţionale, a regulamentelor Parlamentului etc.

CAPITOLUL IV PRINCIPIILE DREPTULUI 1. Consideraţii privind apariţia şi evoluţia principiilor dreptului Studiul originii principiilor dreptului a constituit o preocupare permanentă pentru filosofi, jurişti şi pentru diverse şcoli de gândire juridică. Considerate ca prescripţii sau idei fundamentale ce călăuzesc crearea şi aplicarea normelor juridice, principiile dreptului au fost formulate încă din antichitate, la început, sub forma unor dictoane sau adagii. Acestea prezintă un grad de cuprindere mai redus decât principiile deoarece, vizează numai anumite secvenţe ale fenomenului juridic şi nu acesta în ansamblul său. Totuşi, maximele, adagiilor, axiomele, îmbogăţesc principiile dreptului, le dau substanţă prin definiţiile sugestive ce privesc anumite fenomene tipice din domeniul relaţiilor juridice. Şcoala dreptului natural considera că, dreptul este format din “precepte întemeiate pe echitate şi bun simţ, de care legiuitorul trebuie să ţină seama dacă voieşte să facă o lege bună”. Hugo Grotius, reprezentant de seamă al acestei şcoli, a stabilit principii generale de drept întemeiate pe raţiunea umană. Adepţii şcolii istorice a dreptului (Savigny, Pucha, Gustav Hugo), prezintă dreptul şi principiile de drept ca fiind produsul conştiinţei colective, a conştiinţei generale a poporului el nefiind produsul arbitrar al raţiunii pure. Filozoful german I. Kant considera că principiile sunt de două feluri: principii ce aparţin intelectului pur (axiome, postulate) şi principii ce aparţin raţiunii pure (idei directoare). Marele filosof Thomas Hobbles, considera că principiile dreptului au fost formulate iniţial sub forma unor idealuri, iar puterea statului rezultă tocmai din aceste principii; în concepţia sa, principiul dominant este reprezentat de “starea de război a tuturor contra tuturor” (bellum omnia contra omnes). În decursul istoriei s-au formulat de către marii gânditori ai umanităţii o serie de principii. Astfel, lui Montesquieu îi aparţine principiul separaţiei puterilor în stat, recunoscut şi consacrat la sfârşitul sec. XVIII, iar lui J.J. Rousseau, principiul fundamental al ordinii de drept. De asemenea, Leon Duguit consideră că, oamenii nu trebuie să se supună unor norme contrare principiilor de dreptate şi justiţie. Montesquieu, Kant şi Fichte au definit conceptele de proprietate şi libertate şi leau explicat pornind de la principiile libertăţii şi egalităţii. În gândirea românească, primele principii care s-au afirmat au fost: principiul supremaţiei legii, care trebuie să călăuzească legiuitorul, şi principiul abrogării textelor vechi, printr-o lege nouă care trebuie să răspundă comandamentelor sociale; principiile de libertate şi egalitate; principiul virtuţii; principiul dreptăţii; principiile Constituţiei celei nouă. Diferiţi autori, au stabilit că nici legiuitorii, nici doctrinarii şi nici practicienii dreptului nu crează principii de drept, ci doar le descoperă şi le formulează pe cele descoperite. Deşi există diferenţieri cu privire la denumirea sau clasificarea principiilor dreptului, existenţa lor este recunoscută şi consacrată ca atare. Este semnificativă în acest sens, menţiunea din Charta O.N.U.: “principiile generale ale dreptului, recunoscute de naţiunile civilizate”.

2. Noţiunea de principii fundamentale ale dreptului Principiile dreptului nu pot fi disociate de evoluţia societăţii, ele se dezvoltă şi evoluează în strânsă legătură cu principiile generale ce guvernează activitatea umană. Principiile dreptului sunt comandamente ale vieţii sociale, ce vizează garantarea ordinii sociale şi evoluţia relaţiilor umane în cadrul societăţii, influenţând comportamentul indivizilor şi grupurilor sociale. Principiile dreptului sunt idei generale, călăuzitoare sau recomandări directoare ale conţinutului normelor juridice. Fiind strâns legate de valorile sociale, aceste percepte călăuzitoare stau la baza sistemului de drept al fiecărei ţări, având rol în orientarea reglementărilor juridice şi în aplicarea dreptului. Se consideră că, principiile dreptului au un dublu rol: un rol constructiv (în procesul de realizare, de constituire a dreptului) şi un rol valorizator (în procesul de aplicare a dreptului). Deci, principiile de drept au un rol hotărâtor atât în momentul construirii soluţiilor juridice necesare satisfacerii necesităţilor sociale, cât şi în momentul aplicării acestor soluţii juridice. Principiile dreptului pot fi considerate ca fiind norme juridice de cea mai mare generalitate care trebuie luate în considerare atât în procesul de elaborare a dreptului cât şi în procesul de aplicare al lui. Cuvântul principiu provine din latinescul principium care reprezintă un început în planul ideal, o sursă şi o cauză a acţiunii. În filozofie, cuvântul principiu este definit ca fiind izvorul primordial, teza fundamentală cu caracter logic. Principiile de drept constituie esenţa dreptului, fundamentul sistemului juridic căruia i se asigură prin intermediul lor, unitatea, echilibrul, coerenţa şi transformarea sa pozitivă permanentă. Principiile fundamentale ale dreptului nu sunt pure speculaţiuni ci sunt rezultatul unor observaţii şi reflecţii continue şi necesare nevoilor societăţii, având ca rol primordial punerea de acord a sistemului juridic cu schimbările sociale inerente evoluţiei societăţii. Între principiile generale ale dreptului – care exprimă cele mai importante elemente de conţinut ale dreptului, - şi conceptele şi categoriile juridice există o strânsă corelaţie în sensul că acestea servesc drept elemente de mijlocire a principiilor de drept, iar principiile la rândul lor, dau un conţinut concret categoriilor juridice. Principiile generale de drept, au ca scop, sincronizarea sistemului juridic cu schimbările sociale, proces în cadrul căruia asigură funcţionalitatea conceptelor şi categoriilor juridice. Se consideră că, în general, normele sociale sunt cele mai simple principii care reglementează relaţiile interumane. Principiile fundamentale ale dreptului au forţa şi semnificaţia unor norme juridice superioare, generale, formulate expres în textele actelor normative fundamentale (în Constituţii), sau deduse după valorile sociale pe care le promovează. Principiile fundamentale ale dreptului pot fi definite ca fiind acele idei călăuzitoare ale conţinutului normelor juridice, ce cuprind cerinţele obiective ale societăţii în procesul creării şi realizării dreptului, şi cărora le sunt subordonate atât structura cât şi dezvoltarea sistemului dreptului. 2.1. Importanţa principiilor generale ale dreptului Principiile fundamentale ale dreptului călăuzesc atât activitatea de creare cât şi cea de aplicare a dreptului, având deopotrivă, importanţă teoretică şi practică. Sub aspect teoretic, principiile dreptului sunt importante pentru că exprimă relaţiile directe dintre concepţiile politice şi juridice, precum şi unitatea între suprastructura politică şi juridică.

Din punct de vedere al utilităţii practice a studiului acestor principii se consideră că dreptul nu poate fi conceput în afara lor pentru că ele orientează activitatea legiuitorului (deci au un rol constructiv), încă din momentul conceperii normei juridice care trebuie să asigure promovarea unei conduite umane conformă principiilor dreptului. Principiile dreptului au un rol şi în aplicarea dreptului, ele fiind considerate spiritul legii, spirit în care trebuie să fie administrată litera legii. De asemenea, când apar anumite neînţelegeri cu privire la normele juridice, organele de aplicare vor trebui să interpreteze astfel legea încât să corespundă cel mai bine principiilor de drept, lămurindu-se astfel exact conţinutul normelor juridice. Importanţa practică a principiilor dreptului este dată şi de situaţiile în care judecătorul soluţionează anumite cauze care nu au o normă juridică care să le reglementeze, apelând la principiile care călăuzesc dreptul. Deci, principiile neincluse în textul legii, devin aplicabile prin recunoaşterea lor în practica judiciară. Astfel, când legea tace, judecătorul soluţionează cazul apelând la principiile generale de drept ca măsuri ale întregului sistem juridic (el neputând refuza soluţionarea cazului invocând absenţa unei norme de drept, pentru că poate fi acuzat de denegare de dreptate). Practica judiciară aduce o contribuţie permanentă la promovarea şi dezvoltarea principiilor generale ale dreptului şi a principiilor specifice fiecărei ramuri de drept, prin soluţiile în diferite cazuri concrete. Impactul principiilor dreptului a fost studiat de diferiţi cărturari şi filozofi. John Locke, considera că “principiile au o influenţă atât de mare asupra opiniilor noastre încât prin ele judecăm adevărul şi cântărim posibilitatea”, iar Jean Carbonnier a subliniat influenţa principiilor dreptului asupra comportamentelor individuale şi colective.

3. Prezentarea principiilor fundamentale ale dreptului Principiile dreptului sunt extrase din dispoziţiile constituţionale, deduse pe cale de interpretare, sau stipulate în unele documente internaţionale importante. În literatura juridică de specialitate au existat mai multe clasificări a principiilor de drept, astfel: • după conţinutul lor, principiile pot fi: - principii cu caracter filozofic, politic, social (ex: principiul justiţiei, principiul separaţiei puterilor în stat, a pluralismului politic, principiul pluralismului formelor de proprietate etc.); - principii cu caracter juridic (ex: principiul legalităţii, principiul autorităţii lucrului judecat). • după gradul de ierarhizare, există: - principii generale sau fundamentale, care sunt de regulă înscrise în Constituţie şi care deci, au forţa juridică superioară (ex: separaţia puterilor în stat, democratismul politic etc.); - principiile proprii unor ramuri de drept, înscrise de regulă în coduri sau alte legi (ex: principii ale dreptului penal, dreptului civil, dreptului familiei etc.); - principii ale dreptul internaţional, care stau la baza relaţiilor dintre state (ex: principiul bunei vecinătăţi, principiul pacta sunt servanda, principiul reciprocităţii etc.). Încercând o prezentare analitică a principiilor generale ale dreptului, aşa cum sunt stipulate în dispoziţiile constituţionale sau deduse pe calea interpretării, se constată că, deşi au un anumit grad de subiectivism fiind rodul unor activităţi de cercetare ştiinţifică, ele răspund unor necesităţi ce se impun legiuitorului.

3.1. Principiul asigurării bazelor legale de funcţionare a statului de drept (principiul separaţiei puterilor în stat) Principala caracteristică a statului de drept este cucerirea puterii pe baza legală şi exercitarea ei în conformitate cu cerinţele legalităţii. În statul de drept, pentru înfăptuirea voinţei suverane în deplină democraţie este nevoie de separaţia celor trei puteri: legislativă, executivă şi judecătorească, pentru că numai astfel se poate exercita puterea conform cerinţelor legalităţii. Guvernarea prin drept se bazează pe principiul asigurării libertăţii politice şi a exercitării puterii politice, care să reflecte drepturile cetăţenilor. În prezent, guvernarea constituţională presupune separarea puterilor în stat, autoritatea legii şi exercitarea puterii prin organe de stat specializate. Actuala Constituţie a României stipulează în art.1 alin.4 că: „Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale.” Acţiunea principiului asigurării bazelor legale de funcţionare a statului, constituie premisa existenţei statului de drept. 3.2. Principiul libertăţii şi egalităţii Caracterul democratic al unei societăţi se bazează pe ideea potrivit căreia statul garantează libertatea şi egalitatea indivizilor. Ca principiu fundamental al dreptului, libertatea presupune: elaborarea de norme juridice care să garanteze oamenilor realizarea opţiunilor proprii în relaţiile cu ceilalţi membrii ai colectivităţii; aplicarea legii de către organele statului astfel încât să dea siguranţa fiecărui individ că este ocrotit în ceea ce face. Filozoful german Hegel spunea că, “ideea dreptului este libertatea”, ea este substanţa dreptului iar sistemul dreptului este domeniul libertăţii înfăptuite, la fel şi statul care este „realizarea libertăţii”. Marii gânditori ai umanităţii au dat diferite definiţii comandamentelor principiului libertăţii. Voltaire afirma că “a voi şi a acţiona înseamnă a fi liber”, iar Robespierre sublinia că “legea tuturor este libertatea, care se sfârşeşte acolo unde începe libertatea altuia”. Atât în procesul de creare cât şi în cel de aplicare a normelor juridice, libertatea individului trebuie corelată cu libertatea celorlalţi, pornind de la considerentul că în societatea umană libertăţile coexistă pe baza unor legi drepte. În dreptul public, libertatea individului este definită ca fiind „condiţia omului care dispune de el însuşi şi posedă facultatea de a se deplasa după voinţa sa, în opoziţie cu capacitatea... ea semnifică întotdeauna lipsa prescripţiei autoritare.” Montesquieu considera că “libertatea este dreptul de a face tot ceea ce îngăduie legea”, şi constă în exercitarea voinţei noastre. Libertatea are căi de manifestare multiple (cum ar fi: libertatea cuvântului, libertatea conştiinţei, libertatea religioasă, libertatea presei etc.), cărora le corespund drepturi legale ale individului (dreptul la exprimare liberă, dreptul la libertate religioasă etc.). Libertăţile omului (în raport cu natura, societatea şi cu sine însuşi) sunt înscrise în Constituţii şi în documentele internaţionale privind drepturile omului. Principiul general al libertăţii este inserat în toate ramurile dreptului, sub forma libertăţilor generale şi intelectuale, care sunt solidare în sensul că, încălcarea uneia atrage afectarea celorlalte.

Între principiul libertăţii şi cel al egalităţii există o legătură indisolubilă, în sensul că, egalitatea există numai între oameni liberi, iar libertatea există numai între oameni egali din punct de vedere juridic. Egalitatea priveşte echilibrul vieţii, iar libertatea priveşte posibilitatea oamenilor de a acţiona liber fără nici un fel de îngrădiri. Principiul egalităţii este acel principiu de drept care dă oamenilor sentimentul că sunt trataţi cu respectul cuvenit şi că se bucură de dreptatea pe care o merită. Acest principiu presupune: tratarea tuturor indivizilor în mod egal; soluţionarea oricăror probleme (conflictuale sau juridice) fără nici o discriminare. Marele filozof şi scriitor Seneca, considera că “temeiul dreptăţii este egalitatea”, iar Montesquieu afirma că “principiul egalităţii este fundamental într-o democraţie”, şi că “dragostea de democraţie este dragostea de egalitate”. Jean J. Rousseau sublinia că “nimeni nu trebuie să fie atât de bogat, încât să-l poată cumpăra pe altul, şi nimeni atât de sărac încât să fie nevoit să se vândă”. Comandamentele principiului egalităţii trebuie să călăuzească atât activitatea legiuitorului, cât şi pe cea a organelor de aplicare. Principiul egalităţii este stipulat atât în Constituţia ţării noastre cât şi în documente internaţionale esenţiale. 3.3. Principiul responsabilităţii Ca principiu general de drept, responsabilitatea implică: promovarea valorilor sociale şi umane prin intermediul normelor juridice şi acţiunea conştientă de apărare a acestor valori, în procesul de elaborare şi de realizare a dreptului. Responsabilitatea este fenomenul social care exprimă angajarea individului în procesul integrării sociale, asumarea răspunderii faţă de rezultatul acţiunilor sale. Responsabilitatea este voinţa liberă a personalităţii, ea presupunând existenţa unor factori externi (ce ţin de relaţiile sociale) şi interni (ce ţin de structura psihologică internă a individului). Principiul responsabilităţii se regăseşte deopotrivă în procesul elaborării legilor şi în procesul complex al realizării dreptului. Responsabilitatea este strâns legată de acţiunea omului, este o coordonată intrinsecă a comportamentului uman, cu rol hotărâtor în realizarea liberă şi conştientă a dispoziţiilor juridice şi în prevenirea încălcării lor. Ea presupune respectarea de către indivizi a întregului sistem de valori instituit de societate în ansamblul său. Când sistemul de valori este respectat, omul este responsabil, iar când acesta este negat, se consideră că omul încetează să mai fie responsabil şi devine răspunzător pentru comportamentul său. Cadrul nemijlocit de manifestare a responsabilităţii îl constituie acţiunea socială, pentru că responsabilitatea nu este altceva decât o asumare a răspunderii omului faţă de rezultatele acţiunii sale. Condiţia fundamentală a responsabilităţii o constituie libertatea, între cele două fenomene existând o strânsă interdependenţă, corelaţie în sensul că gradul de responsabilitate a individului indică starea legalităţii şi este strâns legată de progresul general al societăţii.

3.4. Principiul echităţii şi justiţiei Principiul echităţii este un principiu fundamental de drept, ce presupune: cumpătarea legiuitorului în prescrierea drepturilor şi obligaţiilor în procesul elaborării dreptului pe de o parte, iar pe de altă parte, imparţialitatea organelor de aplicare a dreptului. Cuvântul echitate provine din latinescul “aequitas” care înseamnă: dreptate, cumpătare, potrivire. La romani, acest cuvânt era folosit în sensul de nepărtinire, dreptate. Cunoscuţii jurisconsulţi romani (Paul, Ulpian, Papinian, Modestin) considerau că echitatea îl obligă pe cel ce aplică dreptul la nepărtinire, deoarece “grave ar fi urmările dacă am judeca cu părtinire”. Cicero sublinia necesitatea cârmuirii statului cu cumpătare, deoarece numai prin cumpătare şi imparţialitate se pot da soluţii echitabile. În înţelesul modern al cuvântului, principiul echităţii se înfăptuieşte atât în activitatea de elaborare cât şi în cea de interpretare şi aplicare a dreptului, cei chemaţi să facă şi să aplice legea fiind obligaţi să ia în considerare nevoile oamenilor, ţinând seama de statutul lor real. Principiul justiţiei presupune soluţii bazate pe dreptate, egalitate, corectitudine atât în procesul de creare a dreptului cât şi în cel de aplicare. Justiţia este starea generală şi ideală a societăţii, ce se realizează prin asigurarea satisfacerii drepturilor şi intereselor legitime ale indivizilor. Justiţia are rădăcini istorice având sensuri străvechi şi de-a lungul timpului ca valoare originară şi incontestabilă a dreptului. Principiul justiţiei dăinuie din perioada romană: “Fiat justitia, pereat mundus” (să se facă dreptate de ar fi să piară lumea), cu sensul de a face dreptate, de a triumfa justiţia cu orice preţ. Tot din perioada romană dăinuie principiul “Lex injusta non este lex”, sub influenţa puternică a ideii de justiţie. De aceea, cei chemaţi să facă legea sunt obligaţi să respecte exigenţele principiului justiţiei, care se regăsesc şi în procesul de aplicare a dreptului pozitiv în viaţa socială. Termenul de justiţie a fost definit diferit; astfel, Giorgio del Vechio afirma că justiţia este o conformare la legea juridică; Lalande considera că justiţia “este proprietatea a ceea ce este drept”; Montesquieu afirma că, “justiţia este o luptă”; E. Kant considera ideea de justiţie ca fiind “un scop în sine”; M. Djuvara consideră că justiţia reprezintă „reglementarea echitabilă pe cale raţională şi obiectivă a relaţiunilor juridice individuale.”

4. Concluzii referitoare la principiile generale ale dreptului Din prezentarea şi analiza principiilor fundamentale ale dreptului, concluzia la care se ajunge este că, pentru o cunoaştere mai bună a unui sistem de drept se impune să se pornească de la examinarea modului în care principiile generale sunt reflectate în acel sistem juridic. Astfel, se justifică faptul că în prezent, teoreticienii şi practicienii dreptului, manifestă un deosebit interes pentru principiile dreptului, atât în privinţa dreptului intern cât şi a celui internaţional. Analiza aprofundată a principiilor de drept, considerate ca fiind adevărate „supape” ce deschid un sistem de drept şi asigură legătura sa cu realitatea, constituie primul pas al unei analize comparatiste a reglementărilor juridice din diferite state. Principiile generale ale dreptului, ca idei de bază, călăuzitoare ce străbat şi caracterizează conţinutul normelor juridice, determină şi exprimă trăsăturile fundamentale ale normelor juridice în special şi ale întregului sistem de drept, în general. Principiile de drept nu pot exista în afara normelor juridice şi instituţiilor juridice, drept pentru care sunt privite ca fiind adevărate norme de interpretare şi completare a acestora. Din analiza principiilor generale ale dreptului, se pot formula următoarele consideraţii:

- fiecare sistem de drept naţional are la bază principii fundamentale proprii; - principiile generale ale dreptului cuprind cerinţele obiective ale societăţii; - principiile fundamentale ale dreptului se degajă de regulă, din Constituţie, dar şi din alte legi; - principiile de bază ale dreptului se găsesc în întreaga legislaţie (în toate actele normative); - principiile fundamentale de drept stau la baza principiilor de ramură; - ca şi dreptul, principiile generale de drept se caracterizează prin mobilitate, dinamicitate; - principiile fundamentale de drept se delimitează de categoriile şi conceptele juridice,; - principiile de drept au o importanţă teoretică (în opera de creare şi aplicare a dreptului) şi o importanţă practică (în elaborarea actelor normative, în administrarea justiţiei, în aplicarea dreptului, la suplinirea şi completarea legii contribuind la perfecţionarea continuă a dreptului şi a ştiinţei dreptului etc. - principiile generale ale dreptului sunt formulate pe planul Teoriei Generale a Dreptului.

5. Principiile specifice diferitelor ramuri ale dreptului Principiile generale ale dreptului constituie fundamentul principiilor de ramură. Principiile de drept se regăsesc atât în normele constituţionale cât şi în normele juridice penale, civile, administrative, de dreptul muncii etc. Principiile specifice ramurilor de drept, sau regulile de bază ale acestora, exprimă ideile fundamentale ale societăţii la un moment dat, cu privire la ramura de drept respectivă, şi care sunt reflectate în normele juridice şi în instituţiile sale de bază. 5.1. Principii specifice dreptului penal Principiile călăuzitoare ale dreptului penal, au o semnificaţie recunoscută datorită rolului pe care-l exercită în reglementarea raporturilor juridice penale. Acestea sunt: • principiul legalităţii răspunderii penale după care, infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale, adică, numai fapta care întruneşte elementele unei infracţiuni atrage răspunderea penală. • principiul legalităţii incriminării conform căruia numai legea penală stabileşte care anume fapte constituie infracţiuni şi atrag astfel răspunderea penală. Acest principiu a fost exprimat prin adagiul latin „nullum crimen sine lege”. • principiul caracterului personal al răspunderii penale, după care, răspunde penal doar persoana care a săvârşit infracţiunea. Altfel spus, obligaţia ce decurge dintr-o normă penală, precum şi răspunderea ce din nerespectarea dispoziţiei acesteia, au caracter personal. • principiul egalităţii în faţa legii penale, potrivit căruia, toate persoanele sunt egale în faţa dispoziţiilor penale, fără nici o deosebire de sex, vârstă, etnie, apartenenţă politică etc. • principiul umanismului dreptului penal, după care, la stabilirea răspunderii penale trebuie să se ţină seama de condiţia umană, iar mijloacele de apărare trebuie să corespundă acestei condiţii, fiind interzise provocarea de suferinţe fizice sau psihice ale condamnaţilor.

5.2. Principiile specifice dreptului civil Principiile dreptului civil sunt idei călăuzitoare ce străbat şi caracterizează conţinutul normelor juridice civile, determinând caracterele lor fundamentale. Aceste principii sunt: • principiul egalităţii părţilor, după care, participanţii la raporturile juridice civile se află pe poziţie de egalitate juridică, au statut civil egal şi sunt trataţi în mod egal de legea civilă. • principiul ocrotirii intereselor legitime ale persoanelor, în sensul că, legea civilă asigură şi ocroteşte atât posibilitatea de a avea drepturi şi obligaţii pentru satisfacerea intereselor legitime ale subiecţilor de drept civil, cât şi exercitarea liberă a acestor drepturi, în acord cu scopul lor social. • principiul garantării efective a drepturilor subiective, exprimă ideea că prin reglementarea legală a interesului legitim şi a dreptului subiectiv civil, ele sunt recunoscute, ocrotite şi garantate. Drepturile subiective civile sunt ocrotite de lege pe toată perioada existenţei titularului acestora. • principiul apărării proprietăţii, a apărării în egală măsură a tuturor formelor legal recunoscute ale dreptului de proprietate, prin normele juridice civile care pun la dispoziţia titularilor acestui drept, mijloace juridice specifice de apărare, cum ar fi: acţiunea în revendicare, răspunderea patrimonială pentru prejudiciile produse etc. • principiul bunei credinţe al părţilor raportului juridic civil, după care, se consideră că acestea au o intenţie sinceră, loială şi dreaptă, se comportă în relaţiile lor cu onestitate, adică cu bună credinţă.

CAPITOLUL V DREPTUL ŞI STATUL 1. Consideraţii introductive 1.1. Noţiuni generale despre stat Etimologia cuvântului “stat” provine din latinescul “status” care exprimă ideea de stabilitate a unei situaţii, ideea unei anumite poziţii. Acest termen a dobândit semnificaţie politică prin adăugarea unor atribute sau prin scrierea sa cu majuscule. Statul a apărut în Orientul Antic, acum aproape şase milenii, fiind o formă de organizare social-istorică a comunităţii sociale, instrumentul conducerii sociale, dar şi principala instituţie politică a societăţii. Termenele utilizate pentru desemnarea acestei instituţii au fost diverse: stat; republică; principat; signeurerie. În prezent, în limbajul cotidian termenul “stat” se întâlneşte sub două sensuri: - în sens istorico-geografic, prin “stat” se înţelege populaţia organizată de pe un anumit teritoriu, precum şi relaţiile economice, politice şi culturale ale acestuia. În acest sens, noţiunea de “stat” este sinonimă cu noţiunea de “ţară”. - în sens politico-juridic, prin noţiunea de “stat” se înţelege organizaţia politică de pe un anumit teritoriu formată din totalitatea organelor statului, respectiv, puterea publică. În ştiinţa dreptului se utilizează expresii cum ar fi: “stat”, “putere de stat” şi “aparat de stat”, expresii care sunt sinonime, între acestea neexistând deosebiri de conţinut ci doar de nuanţă, statul fiind reprezentantul organizării statale a puterii poporului. Dintre toate aceste noţiuni, cea de “stat” prezintă cel mai ridicat grad de abstractizare şi generalizare, putând fi utilizată şi când este vorba de puterea publică şi când este vorba de modul de organizare al acesteia. Expresia de “aparat de stat” sau “mecanism de stat” acoperă acelaşi conţinut ca şi cel de “stat” în sens politico-juridic, dar sub un aspect mai concret, ca o diversitate extremă de organe. Expresia de “putere de stat” este utilizată mai ales în împrejurări revoluţionare, atunci când configuraţia viitoarei structuri politice nu se poate preciza cu certitudine. 1.2. Elementele constitutive ale statului Pentru existenţa unui stat sunt necesare trei elemente constitutive ce trebuie întrunite simultan şi cumulativ: populaţia, teritoriul şi puterea de stat. Dintre toate aceste elemente constitutive, puterea de stat sau puterea publică cum mai este denumită, reprezintă elementul cel mai caracteristic. Puterea de stat este o putere specializată şi încredinţată de popor celor trei categorii de organe statale (legislative, executive şi judecătoreşti), fiind astfel o putere derivată, neputând fi folosită împotriva poporului. Puterea de stat prezintă următoarele trăsături: • este o putere politică şi socială; • se manifestă într-un cadru organizat, instituţionalizat; • este o putere de constrângere; • are caracter general, pentru că se aplică tuturor aspectelor şi se exercită asupra întregii populaţii de pe un teritoriu;

• este o putere unică, pentru că deţine atât monopolul instituirii normelor de drept cât şi al constrângerii; • este o putere suverană, supremă, ce nu cunoaşte nici o altă putere deasupra sa în interiorul statului, fiind independentă în raport cu alte state. Suveranitatea are două laturi: - o latură internă - exprimată prin supremaţie, potrivit căreia puterea de stat este superioară oricărei puteri sociale din interior; - o latură externă - exprimată prin independenţă, potrivit căreia statul îşi rezolvă problemele sale fără nici o imixtiune, respectând drepturile celorlalte state, precum şi normele dreptului internaţional. 1.3. Rolul şi scopul statului Există opinii drept care, rolul şi scopul statului este acela de apărare a interesului general al tuturor cetăţenilor dar şi al fiecăruia în parte. Hegel considera că: “scopul statului este fericirea cetăţenilor, cărora dacă nu le merge bine, dacă scopul lor subiectiv nu este satisfăcut, atunci statul stă pe picioare slabe”. Kant sublinia că statul reprezentat tot prin guvernanţi are ca scop apărarea drepturilor inalienabile ale omului, asigurarea posibilităţii cetăţenilor de a se bucura de drepturile lor, de a asigura libertatea tuturor. Această idee a fost preluată şi dezvoltată de curentul liberalismului clasic, în sensul că cetăţeanul este etalonul suprem la care se raportează eficienţa guvernanţilor. Spre deosebire de concepţia liberalistă, concepţia materialistă susţine că rolul primordial în dezvoltarea individului şi în progresul societăţii îl are colectivitatea. Experienţa arată însă că, în procesul dezvoltării sociale interesele individuale cu cele colective se îmbină, iniţiativa individuală contribuind la dezvoltarea economică a întregii comunităţi. În concepţia marxistă, statul era considerat ca fiind instrumentul de dominaţie al unei clase asupra alteia, forma în care cei ce aparţin clasei dominante îşi promovează interesele lor comune. 1.4. Funcţiile statului În toate sistemele politice naţionale contemporane funcţiile statului s-au amplificat şi diversificat. Pe fondul funcţiilor fundamentale tradiţionale – legislativă, executivă, judecătorească –, s-au cristalizat şi alte funcţii, ce reflectă creşterea rolului statului, al instituţiilor guvernării în coordonarea economico-socială. Desigur, există o diferenţă substanţială între statele totalitare şi cele democratice; în statele totalitare, centralizarea şi concentrarea puterii conduc la absolutizarea rolului statului, pe când, în statele democratice, acest rol se manifestă în corelaţie cu libertatea de manifestare a oamenilor în plan politic, economic, social, cultural. Raportându-se la cadrul de referinţă al regimului democratic, funcţiile interne ale statului în lumea contemporană pot fi structurate astfel: • funcţia economică; • funcţia normativă; • funcţia de asigurare a ordinii sociale şi juridice; • funcţia de promovare a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor; • funcţia de protecţie a mediului.

Aceste funcţii, definesc rolul statului, al instituţiilor guvernării în prezent, s-au manifestat în moduri definite şi cu ponderi specifice în diferite etape ale evoluţiei societăţii. Alături de funcţiile interne ale statului, care s-au manifestat de-a lungul istoriei în moduri diferite şi cu ponderi specifice, rolul şi scopul statului se realizează şi prin intermediul funcţiilor externe. Funcţiile externe ale statului sunt în principal, următoarele: • funcţii de promovare a cooperării economice şi tehnico-ştiinţifice cu alte state; • funcţia de statornicire şi dezvoltare a unor relaţii de bună-vecinătate cu alte state; • funcţia de apărare a ţării pe calea cooperării politico-militare; • funcţia de reprezentare a ţării în cadrul organismelor internaţionale. Funcţiile interne şi externe ale statului se realizează în principal prin activitatea statului, iar în subsidiar şi prin participarea organelor nestatale. 1.5. Definiţia statului Considerat un fenomen social complex şi având o existenţă milenară, statul a căpătat de-a lungul timpului o diversitate de definiţii. În epoca contemporană, definiţiile date statului din perspectivă filozofică şi juridică au păstrat elementele clasice ale conceptului. Astfel, profesorul C. Dissescu considera statul ca fiind o unitate alcătuită din reuniunea mai multor oameni pe un teritoriu determinat în forma guvernanţilor şi guvernaţilor. Prof. G. Alexianu aprecia că statul este o grupare de indivizi reuniţi printr-o legătură naţională pe un teritoriu determinat şi fiind guvernaţi de o putere superioară voinţelor individuale. Statul este definit ca fiind “entitatea politică constituită pe un teritoriu delimitat de frontiere, cu o populaţie şi o putere instituţionalizată”. Pornind de la elementele definitorii, constitutive, ale statului care se regăsesc în toate analizele ştiinţifice efectuate (respectiv: teritoriul, populaţia şi forţa publică), statul se poate defini ca fiind principala organizaţie politică a societăţii, constituită din reprezentanţi ai populaţiei de pe un anumit teritoriu, investit cu atribuţii de putere legislativă, executivă şi judecătorească.

2. Forma de stat 2.1. Noţiuni şi elemente componente Forma de stat este un concept complex ce desemnează modul de organizare al conţinutului puterii, structura internă şi externă a acestui conţinut. În literatura de specialitate, forma de stat este definită ca fiind modul de organizare a conţinutului puterii de stat. Forma de stat are următoarele elemente componente: • forma de guvernământ; • structura de stat; • regimul politic.

2.2. Forma de guvernământ

Forma de guvernământ este definită ca fiind organizarea puterii supreme în stat, modul de formare şi competenţa organelor supreme ale statului. Clasificarea cea mai generală a formelor de guvernământ este în: republică şi monarhie. a) Republica este forma de guvernământ în care puterea supremă este deţinută de un organ colegial ales pe o perioadă de timp limitată. Republica poate fi parlamentară, când rolul primordial în stat aparţine Parlamentului, sau prezidenţială, când rolul primordial în stat îl are şeful statului. b) Monarhia este forma de guvernământ în care puterea supremă este deţinută de o singură persoană. Monarhia poate fi constituţională, când rolul monarhului este restrâns în favoarea Parlamentului (ca de ex. în Marea Britanie, Belgia, Danemarca, Suedia) sau absolută, când atribuţiile monarhului sunt întinse şi nelimitate (cazul monarhiilor din evul mediu). Primele teorii privind forma de guvernământ datează încă din Antichitate. Astfel, Aristotel împărţea formele de guvernământ în: regalitate, aristocraţie şi republică, care puteau însă în concepţia sa, să degenereze în specii contrarie lor (regalitatea în tiranie; aristocraţia în oligarhie şi republica în demagogie). Cicero, considera că există trei forme originare de guvernământ: monarhia, un grup restrâns de oameni (elita) şi poporul, dar că, forma de guvernământ rezultată din combinarea celor trei ar fi cea optimă. Teoria formelor de stat a fost dezvoltată de diferiţi gânditori din perioada formării ideologiei burgheze, iar mai târziu de către filozofii germani Kant, Hegel şi Hans Kelsen, care considera că formele de guvernământ trebuiesc detaşate în: democraţii şi autocraţii, care deşi sunt diametral opuse, reprezintă două tipuri ideale de guvernare. Montesquieu arăta în lucrarea sa “Despre spiritul legilor”, că există trei forme de guvernământ: republican (când întregul popor sau numai o parte deţine puterea supremă), monarhic (când monarhul conduce singur, dar conform unor legi fixe prestabilite), şi despotic (când monarhul conduce singur, după voia sa fără nici o regulă). J.J. Rousseau, în lucrarea “Contractul social”, distinge tot trei forme de guvernământ: democraţia (există când Suveranul conferă poporului guvernământul), aristocraţia (când guvernământul este atribuit unui număr mic de magistraţi) şi monarhia (când guvernământul aparţine unui singur magistrat). În cadrul regimurilor democratice raporturile dintre instituţiile legislative şi instituţiile executive au dat naştere la diverse forme de guvernământ. Principalele sisteme de guvernământ sunt: sistemul parlamentar, prezidenţial şi semi-prezidenţial. Sistemul parlamentar este acel sistem de guvernământ care vizează orice sistem politic în care există Parlament. Sistemul prezidenţial, reprezintă sistemul de guvernământ în care preşedintele concentrează întreaga putere executivă, fiind concomitent şef al statului şi al guvernului (ex. S.U.A.). Sistemul semi-prezidenţial, este acel sistem de guvernământ care îmbină elemente de sistem parlamentar cu elemente de sistem prezidenţial (Franţa este modelul tipic în acest sens).

2.3. Structura de stat Structura de stat este aceea componentă a formei de stat care se referă la organizarea puterii de stat în funcţie de împărţirea administrativ-teritorială, precum şi la caracterul relaţiilor dintre componentele statului, pe de o parte, dintre aceste componente şi stat în întregul său, pe de altă parte. Din punct de vedere al structurii de stat, statele pot fi: a) State unitare (simple) - care au un singur rând de organe supreme ale puterii de stat şi un singur guvern, şi o singură unitate naţională teritorială (de exemplu: România, Franţa etc.). b) State compuse (federative) - formate din mai multe state unitare care-şi păstrează identitatea şi atributele lor de state suverane (de exemplu, S.U.A.). Structura de stat federativă presupune mai multe unităţi naţionale teritoriale şi mai multe rânduri de organe supreme ale puterii de stat. Statele federative - prezintă următoarele caracteristici: - sunt formate din mai multe state membre; - existenţa unei constituţii a federaţiei; - fiecare stat respectă constituţia statului federativ, având în acelaşi timp o constituţie proprie; - populaţia are dublă cetăţenie (a statului federativ şi a celui federal); - existenţa la nivelul federaţiei de organe legislative executive şi judecătoreşti; - între statele membre ale federaţiei nu există frontiere; - statele membre ale federaţiei au calitatea de subiecţi de drept internaţional; - au armată proprie (spre deosebire de statele ce le compun care nu dispun de propria lor armată). Statele federative se deosebesc de asociaţiile de state (confederaţii, uniuni personale şi uniuni reale) pentru că acestea nu alcătuiesc un nou stat. 2.4. Regimul politic Regimul politic este acea componentă a formei de stat ce reprezintă totalitatea metodelor, mijloacelor şi procedeelor de guvernare. În istoria omenirii se cunosc două tipuri de regimuri politice: a) Regimul democratic, se caracterizează prin faptul că puterea de stat se exercită pe baza normelor democraţiei. În acest regim există posibilitatea participării cetăţenilor la viaţa politică, la influenţarea politicii interne şi externe a statului, la exercitarea controlului asupra activităţii organelor de stat. Regimurile politice democratice se împart, la rândul lor, după modul în care poporul îşi exercită puterea, în: - democraţii directe, ce reprezintă acel regim politic în care poporul exercită puterea publică prin el însuşi fără a exista intermediari (un individ sau grupuri de indivizi, sub forma parlamentului); - democraţii indirecte, în care puterea supremă în stat nu se exercită direct de către popor, ci prin intermediul unui parlament, statul acţionând prin trei categorii de organe: legislative, executive şi judecătoreşti. b) Regimul autocratic, în care poporul nu are posibilitatea să determine sau să influenţeze politica internă sau externă a statului, sfera de aplicare a normelor democratice este restrânsă, iar puterea de stat se exercită prin mijloace dictatoriale. Este un regim nedemocratic, dictatorial, în care nu se recunoaşte pluralismul politic, dreptul la opoziţie, principiul

separaţiei puterilor în stat şi în care, nu sunt promovate şi apărate drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor.

3. Legătura dintre drept şi stat 3.1. Consideraţii generale În legătură cu noţiunea statului şi cea a dreptului au existat în literatura juridică de specialitate o serie de discuţii terminologice. Dreptul desemnează ansamblul normelor juridice instituite sau sancţionate de stat care este o organizaţie bazată pe constrângere. Statul prin organele sale elaborează norme juridice şi le asigură aplicarea prin forţa sa de constrângere. Fără garanţia forţei publice, dreptul şi-ar pierde specificitatea şi eficacitatea sa. Prin voinţa statală se reglementează acţiunea normelor juridice în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor. Între drept şi stat, ca moduri de ordonare a societăţii, există o legătură de complementaritate. Ca organizaţie politică, se consideră că statul include în noţiunea sa dreptul, activitatea sa desfăşurându-se pe baza normelor juridice. Prin normele juridice se stabilesc competenţele organelor de stat şi se atribuie puterii statale capacitatea de a-şi exercita prerogativele de conducere socială. Dreptul exprimă voinţa generală a statului, care la rândul său îşi desfăşoară activitatea pe baza normelor juridice. Dreptul este creaţia statului, fiind garantat în aplicarea lui de către stat, iar activitatea statului constă în elaborarea şi aplicarea dreptului. Se consideră că dreptul este etatizat, iar o parte a activităţii statului este normativizată. Se afirmă chiar, că, statul este creatorul şi organizatorul dreptului, subiectul de drept care este chemat să respecte şi să aplice ceea ce a creat. 3.2. Concepţii cu privire la legătura dintre drept şi stat Indiferent de forma pe care statul a îmbrăcat-o de-a lungul istoriei (monarhie, republică, stat totalitar), caracteristica sa fundamentală constă în faptul că, poate lua hotărâri generale şi obligatorii. Între drept şi stat există o legătură în sensul că, dreptul este instrumentul de lucru al organelor statului, dar şi baza de desfăşurare a activităţii acestora. Dreptul exprimă voinţa statului, iar existenţa şi legitimitatea statului constă în respectarea normelor de drept pe care chiar organele sale le elaborează. Problema pusă în literatura de specialitate în legătură cu corelaţia dintre cele două fenomene este: dacă există drept în afara statului (pe care actele normative îl consacră doar), dacă există un drept superior statului (care să limiteze statul în activitatea sa), sau dacă dreptul este o simplă emanaţie a statului (căruia statul i se supune sau nu). Cu privire la corelaţia drept-stat, s-au conturat o serie de teorii ce aparţin unor remarcabili gânditori şi filozofi sau unor şcoli de drept. Thomas d’Aquino pornind de la concepţia mistică asupra dreptului, subordonează ideea de drept natural raţiunii divine, considerând fenomenul juridic ca fiind întemeiat pe raţiune. Conform opiniei sale, legea este o prescripţie a raţiunii raportată la binele general şi realizată de către guvernanţi. Dacă în sens formal, dreptul natural este raţional, conţinutul dreptului este dat de actele omului ca artizan al vieţii morale şi juridice. În concepţia sa, statul asigură ordinea în societate, ordine căreia individul trebuie să i se subordoneze. Puterea statului este limitată însă de către ordinea

divină, de către morală şi drept care îi asigură cadrul de organizare prin intermediul legii bazate pe raţiune. Hugo Grotius – reprezentantul Şcolii dreptului natural, susţine că dreptul natural izvorăşte din nevoia omului de a trăi în societate pe baza unor reguli universal valabile, independente de voinţa divină, reguli instituite de comunitatea umană şi care se bucură de consens general, fiind reguli ale bunului simţ, universal (natural) acceptate, adică în conformitate cu dreapta raţiune. După părerea sa, principiile dreptului natural sunt dictate de raţiune, fiind caracteristice numai societăţii umane, deoarece, „numai fiinţa care se foloseşte în mod firesc de precepte generale are însuşirea de a fi subiect de drept.” Concepţia lui Hugo Grotius a separat dreptul natural nu numai de dreptul divin şi de morală, bazându-se pe raţionamentul după care viaţa în societate este posibilă numai prin dreptul natural care este o dispoziţie a raţiunii umane. Grotius explică originea statului pe baza teoriei contractului social, a contractului de liberă asociere a oamenilor atunci când s-au constituit într-o societate civilă din propria lor iniţiativă. După părerea sa, subiectul puterii suverane este statul, reprezentat de rege, poporul trebuie să se subordoneze puterii, suveranitatea poporului trebuie să fie limitată. Teoria clasică franceză, al cărei susţinător este Esmein, defineşte statul ca fiind naţiunea (ca persoană juridică) titulară a suveranităţii, reprezentată prin mandatari responsabili. Această teorie consideră că prin pactul social oamenii se asociază şi formează naţiunea care are personalitate, conştiinţă şi voinţă proprie ce se impune voinţei individuale, iar statul apare atunci când naţiunea a constituit mai multe organe de reprezentare ce vor exprima voinţa ei. Teoria şcolii germane, având ca reprezentanţi pe Gerber, Laband şi Jellinek, critică teoria clasică franceză pe motiv că, naţiunea ar avea o personalitate distinctă de cea a statului. Adepţii acestei teorii consideră că statul este persoana juridică formată din naţiune (fixată pe un teritoriu şi organizată în guvernământ), persoană juridică pe care o numesc putere publică şi care este titulara suveranităţii. Această teorie, spre deosebire de teoria clasică franceză care desemnează naţiunea ca persoană juridică titulară a suveranităţii, consideră naţiunea numai un organ al statului. Ambele teorii însă, formulează noţiunea de stat ca titular al suveranităţii, fiind astfel imposibilă o limitare eficace a statului prin drept, deoarece noţiunea suveranităţii este incompatibilă cu teoria limitării. Teoria lui Kelsen, critică teoria şcolii germane pe care o consideră metajuridică şi elaborează o teorie pur juridică a statului. El consideră statul ca fiind un sistem juridic, o ordine de constrângere socială, personificarea normelor juridice care îl organizează, suveranitatea fiind atributul statului, care reprezintă suprema ordine de drept. În această concepţie, statul se identifică cu dreptul, ordinea de stat fiind identică cu ordinea de drept, iar statul este limitat juridiceşte prin el însuşi. Teoria lui Berthelemy, consideră că statul acţionează prin două categorii de acte juridice: acte juridice de autoritate create în mod unilateral (legi, regulamente etc.) şi acte juridice de gestiune create ca simplu particular (acte contractuale). În concepţia sa, statul este o persoană morală când realizează acte de gestiune, deoarece atunci îşi exercite drepturile patrimoniale şi nu atunci când realizează acte de autoritate pentru că atunci el îşi exercită forţa publică, adică o funcţie şi nu un drept. Teoria lui Duguit, reprezintă o limitare absolută a statului prin drept. Conform acestei teorii statul pentru a fi limitat prin drept, este necesar ca acesta să fie anterior, exterior şi superior statului. Duguit consideră că teoria subiectivistă despre drept nu corespunde realităţii şi o respinge. În opinia sa oamenii nu trăiesc izolat în societate, ei au nevoi comune (fenomen numit solidaritatea socială) şi

nevoi diferite (fenomen denumit interdependenţă socială). Din cauza celor două fenomene, a solidarităţii sociale şi a interdependenţei sociale, se consideră că omul este nevoit să trăiască în societate, fapt ce impune o normă socială care să reglementeze relaţiile interumane. Aceste norme sociale, pentru a se putea impune trebuie să îmbrace „formula unei reguli de drept” obligatorii căreia să i se subordoneze atât indivizii cât şi statul. Astfel, legea este mai presus de stat care nu se poate sustrage de la prevederile sale, şi în consecinţă dreptul are capacitate să limiteze statul. Norma de drept fiind o emanaţie a interdependenţei sociale impune atât statului cât şi persoanelor obligaţia de a menţine ordinea socială şi de drept. Teoria lui Randomir Lukic, fixează trei direcţii principale privind legătura dintre drept şi stat şi anume: • statul este independent de drept, dreptul fiind creaţia şi instrumentul statului. Statul este anterior dreptului iar dreptul este secundar, fiind o simplă emanaţie a statului. În această concepţie, dreptul se confundă cu forţa fizică a statului, care-l creează numai când are nevoie de el în scopul utilizării mai eficiente a forţei, şi astfel dreptul poate fi înlăturat oricând de stat. • dreptul este independent de stat, şi anterior statului. Dreptul există de când există societate, iar statul a apărut într-o societate relativ dezvoltată, având simplul rol de aparat tehnic în aplicarea mai eficientă a dreptului. Dreptul ca fenomen inerent societăţii, se aplică prin aparatul statului, existând astfel o legătură între cele două fenomene. • statul şi dreptul se află într-o strânsă interdependenţă, ele neputând exista unul fără celălalt, în sensul că, statul ca organizaţie politică nu poate exista fără drept care este organizaţie juridică. Dreptul reglementează toate actele şi activităţile statului, precum şi organizarea şi sarcinile acestuia, care fără drept nu ar avea conţinut şi n-ar putea fi materializate. În acelaşi timp, statul este instrumentul de realizare a dreptului şi de aplicare a lui prin forţa sa coercitivă. Astfel, statul şi dreptul sunt factori egali, aflaţi într-o dublă relaţie în sensul că, statul influenţează dreptul, iar dreptul acţionează asupra statului. În concepţia lui Lukic, statul nu creează toate normele de drept în mod direct (de exemplu, normele cutumiare), dar are o influenţă indirectă asupra acestora, investindu-le cu sancţiune juridică, intervenind, astfel, în formarea dreptului în mod direct sau indirect. El consideră că, dreptul stabileşte organele statului şi activitatea lor, iar activităţile sunt statale doar atunci când sunt reglementate de drept. De asemenea, actele prin care statul creează dreptul trebuie să se bazeze pe o normă de drept anterioară care este încredinţată organului de stat interesat în elaborarea unor norme juridice, fiind exceptată Constituţia care este un act pur etatic.

4. Statul de drept 4.1. Conceptul de stat de drept Conceptul statului de drept se referă la constituirea şi exercitarea puterii de stat pe baza legii şi reprezintă corelaţia dintre norma juridică şi realitatea politică statală. Statul prin organele sale legiuitoare emite norme juridice pe baza cărora vor funcţiona şi instituţiile sale. Astfel, statul de drept se constituie şi funcţionează pe baza legii care există ca urmare a existenţei activităţii legislative a statului de drept. În doctrină, se consideră că statul de drept este acel stat organizat pe baza principiului separaţiei puterilor în stat, a existenţei unui sistem democratic de adoptare a legilor şi a

independenţei justiţiei, în aplicarea dreptului. Statul de drept este acela în care domneşte suveranitatea legii şi egalitatea cetăţenilor în faţa ei, în care fiecare act al statului se bazează pe lege ca manifestare a voinţei generale. Principalele mecanisme juridice de înfăptuire a statului de drept sunt: controlul constituţionalităţii legilor (în fază de proiect, anterior sancţionării sau promulgării lor), controlul jurisdicţional al legalităţii actelor administrative şi organizarea unei justiţii independente. 4.2. Principiile statului de drept Statul de drept presupune respectarea următoarelor principii fundamentale: • Accesul la putere să aibă loc pe baza votului popular, exprimat în condiţiile respectării regulilor democratice; • Exercitarea puterii să se facă pe baza legii; • Izvorul puterii să fie expresia voinţei liber exprimată şi suverană a poporului. Constituţia României din 2003 prevede la art.1 alin.3 că: “România este un stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate.”. Acest enunţ constituţional este identic cu textele altor constituţii europene. Legiuitorul constituant nu se limitează doar la enunţarea statului de drept ca stare actuală a României, ci enumeră şi garanţiile sale, fiind creat astfel, cadrul în care orice măsură sau dispoziţie a puterilor statale să se bazeze pe lege. Statul de drept este o realitate istorică şi un concept teoretic ce reprezintă o formă superioară de organizare politico-socială. În prezent acest concept este stipulat expres în legislaţiile majorităţii statelor europene sau consacrat în documente internaţionale, cum ar fi: Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului (1950), Charta de la Paris pentru o nouă Europă (1990), Documentul Reuniunii de la Copenhaga a Conferinţei pentru discriminarea umană a C.S.C.E. (1990). Statul de drept implică aşezarea instituţiilor sale pe temelia valorilor juridice, precum şi adoptarea unui comportament politic moral. Legea, justiţia şi moralitatea sunt valori ale societăţii civilizate, ce trebuie să stea la baza statului de drept, pe temelia lor putându-se clădi prezentul şi viitorul unei naţiuni şi garanta libertatea şi demnitatea cetăţenilor săi. Constituţia statului de drept presupune atât recunoaşterea şi respectarea principiului separaţiei puterilor în stat şi a pluralismului politic, cât şi adoptarea de măsuri corespunzătoare care să le asigure şi să le garanteze viabilitatea. Mutaţiile care au avut loc de-a lungul sec. al XX-lea în plan social, au influenţat direct sau indirect structura statului de drept. Se apreciază23 că puterea executivului a cunoscut o creştere ca urmare a crizei principiului legalităţii dar şi a emanicipării juridice a acestuia, o dezvoltare a cooperării internaţionale însoţită de o tendinţă a integrării europene, cu consecinţe în plan legislativ, ca urmare a necesităţii adoptării legislaţiei interne la legislaţia internaţională.

5. Separaţia puterilor în stat

5.1. Evoluţia istorică a principiului separaţiei puterilor în stat În lucrarea sa “Politica”, Aristotel subliniază că există trei categorii de organe de stat, care au atribuţii distincte: Adunarea Generală, (Agora), Corpul magistraţilor şi Corpul judecătoresc. Aristotel nu a teoretizat raportul dintre cele trei categorii de activităţi ale statului – cetate (polis), fapt ce se va produce în epoca modernă. Teoria separaţiei puterilor în stat este schiţată de către Jh.Locke [24], în lucrarea sa “Essay on civil gouvernament”, care se referea la trei puteri în stat: • puterea legislativă (ce aparţine parlamentului şi care constă în elaborarea normelor de drept); • puterea executivă (ce se va exercita de rege, şi care include atât administraţia cât şi justiţia); • puterea federativă (ce aparţine regelui şi care constă în apărarea externă a statului). Marele gânditor englez considera că, puterea legislativă şi cea executivă nu trebuie să aparţină aceleiaşi persoane, deoarece dacă cel ce face legile are şi puterea să le execute “ar putea să se scutească de a se supune legilor pe care le face”. În schimb, puterea executivă şi cea federativă pot fi concentrate în mâinile aceleiaşi persoane (monarhul) deoarece în concepţia sa, forţa statului nu poate fi încredinţată mai multor persoane între care nu există nici o subordonare. Se observă că, puterea judecătorească nu apare ca o putere distinctă, autorul o consideră un accesoriu al puterii legislative. Această teorie a diviziunii puterilor este preluată mai târziu de către Montesquieu [25], după care, în fiecare stat trebuie să existe trei puteri distincte: legislativă, executivă şi judecătorească. Teoria clasică a separaţiei puterilor în stat a lui Montesquieu este bazată pe principiul după care pentru a împiedica abisul de putere, lucrurile trebuie astfel orânduite încât puterea să îngrădească puterea. ”Astfel, puterea legislativă are dreptul să elaboreze legile şi să urmărească aplicarea lor, fără să aibă dreptul să frâneze puterea executivă. Puterea executivă apără ordinea publică, declară război, încheie pace, stabileşte relaţii diplomatice. Puterea judecătorească soluţionează litigiile dintre particulari pe baza legilor adoptate de puterea legislativă, deoarece judecătorul este doar “gura care rosteşte cuvintele legii”. În concepţia sa, separaţia celor trei puteri este necesară pentru evitarea tiraniei, absolutismului şi abuzurilor, motivând acest lucru astfel: „dacă puterea legislativă şi cea executivă aparţin aceluiaşi monarh sau senat, se pot face legi tiranice care să se aplice în mod tiranic”, iar dacă puterea judecătorească s-ar îmbina cu puterea executivă “judecătorul ar avea forţa unui agresor”. În asemenea situaţii nu ar exista libertate, iar dacă cele trei puteri ar fi exercitate de aceleaşi persoane, atunci “totul ar fi pierdut”. Deşi cele trei puteri ale statului au atribuţii distincte, autorul consideră că cele ale puterii executive trebuie să fie preponderente, recunoscându-i-se drept de veto asupra puterii legislative, pentru a împiedica corpul legislativ să fie despotic şi să anihileze celelalte puteri. J.J. Rousseau, considera că separaţia puterilor în stat în: legislativă, executivă şi judecătorească reprezintă instrumentul posibil pentru limitarea absolutismului monarhic. Cu toate acestea, Rousseau a contestat principiul separaţiei puterilor, afirmând caracterul indivizibil al suveranităţii poporului. Vizând limitarea absolutismului monarhic şi punerea în practică a democraţiei reprezentative, concepţiile lui Jh. Locke şi Ch. Montesquieu şi-au găsit reflectarea în Constituţia SUA şi în Declaraţia Universală a drepturilor omului. În secolul al XVIII-lea, primele Constituţii ale statelor americane Massachussets, Maryland, Virginia, au introdus în cuprinsul lor pentru prima dată acest principiu. Revoluţia burgheză din Franţa (1789) a consacrat acest principiu în “Declaraţia Drepturilor Omului”, care la art.16 prevedea că “Orice societate în care garanţia drepturilor nu-i asigurată, nici separaţia puterilor determinată, nu are Constituţie”.

Conform principiului separaţiei puterilor, funcţiile statului trebuie exercitate de organe diferite şi autonome, astfel: puterea legiuitoare trebuie să facă legile, puterea executivă să le execute, iar puterea judecătorească să aplice legile şi să rezolve litigiile dintre indivizi. Conţinutul acestui principiu a evoluat în timp, fiind oarecum atenuat prin aceea că separarea iniţială, rigidă a puterilor statului a fost înlocuită prin colaborarea dintre acestea. Considerat principiu fundamental al democraţiei moderne, separaţia puterilor în stat a cunoscut evoluţii complexe în privinţa interpretării şi aplicării, a ponderii fiecărei funcţii şi a instituţiilor aferente. Astfel, dacă iniţial se putea vorbi de o anumită prelevanţă a legislativului, treptat accentul s-a mutat pe echilibrul puterilor, apoi pe preponderenţa executivului. Marxismul inspirându-se din ideile lui Rousseau, a acceptat separaţia puterilor doar ca diviziune a muncii, nu şi ca o distincţie între puterile suverane. În prezent, există mari diferenţe între democraţiile occidentale în privinţa aplicării principiului. E larg împărtăşită ideea că sistemul politic american e construit pe baza acestui principiu care este aplicabil cu mare rigurozitate, deşi principiul nu este formulat explicit în Constituţie. Trebuie precizat că, în cazul S.U.A., separaţia puterilor în stat a luat forma unui concept practic: controlul reciproc şi echilibrul care să asigure contraponderea între ramurile guvernământului (“Cheks an balances”) – adică pârghiile prin care să se prevină monopolul vreuneia din instituţiile guvernării asupra puterii. Cele mai cunoscute exemple în acest sens: puterea (constituţională) a Preşedintelui de a se opune prin veto legilor care au trecut prin Congres; puterea Congresului de a nesocoti veto-ul cu o majoritate de două treimi şi puterea de a pune sub acuzare Preşedintele; puterea Curţii Supreme de a se pronunţa asupra constituţionalităţii legilor etc. Într-o astfel de situaţie se poate aprecia că ar fi vorba nu despre separaţia puterilor ci de separaţia instituţiilor care împart de fapt puterea. Constituţia revizuită a României (2003), instituie principiul separaţiei puterilor în stat, în mod expres, în art.1 alin.4: „Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale.”Deşi, stipulat expres în prezenta Constituţie, constatăm că echilibrul dintre puteri nu este asigurat pe parcursul textelor constituţionale, în sensul că restul dispoziţiilor nu merg pe linia principiului separaţiei. Astfel, Preşedintele nu are atribuţii efective în dizolvarea Parlamentului care va putea conduce astfel atotputernic, atribuţiile sale fiind consolidate în acelaşi timp, iar guvernarea fiindu-i încredinţată exclusiv. Cu referire la principiul separaţiei puterilor în stat, Prof. Tudor Drăganu consideră că acesta este un „principiu divin valabil şi mereu tânăr”; apreciază însă că, în condiţiile actuale principiul separaţiei puterilor este echivalentul a ceea ce în dreptul comparat se numeşte „Guvernământ de adunare”, regim care este bazat pe o confuzie a puterilor în stat şi nu pe un echilibru între puteri. 5.2. Particularităţile celor trei puteri ale statului Separaţia puterilor în stat nu exclude aşa după cum am menţionat, colaborarea dintre ele în sensul că, deşi fiecare are o funcţie în principal, participă şi la funcţia exercitată de celelalte puteri. a) Puterea legislativă, este puterea chemată să elaboreze, să dezbată şi să adopte legi constituţionale, organice şi ordinare. Prin prerogativele pe care le are, puterea legislativă ocupă locul primordial în sistemul constituţional al României. b) Puterea executivă, se exercită de către organele administraţiei de stat care au atribuţii de aplicare a legilor şi actelor normative bazate pe lege, de emitere de acte administrative pe baza şi în executarea legilor. Conducerea generală a activităţii executive se exercită de către Guvern, ca organ suprem al Puterii executive. Guvernul participă la activitatea

legislativă sub forma: iniţiativei legislative, a participării la promulgarea legilor şi a elaborării unor acte normative cum sunt: decrete, regulamente, ordine, ordonanţe etc. c) Puterea judecătorească, se exercită de către toate instanţele de judecată: judecătorii, tribunale, curţi de apel şi Curtea Supremă de Justiţie, care au ca atribuţii, aplicarea prevederilor actelor normative, conform principiilor şi dispoziţiilor prevăzute în Constituţie şi în celelalte legi ale ţării. Aşadar, instituţiile reprezentative care împart puterea în stat sunt, aşadar: instituţiile legislative, executive şi judecătoreşti. Instituţiile legislative. Specificul acestor instituţii derivă din faptul că membrii lor sunt reprezentaţi aleşi ai poporului, având, de regulă, şi calitatea de membrii ai unor partide politice. De aici rezultă că între aceştia nu se stabilesc raporturi ierarhice, iar procesul decizional constă, în principal, în negociere/compromis. Pentru a denumi instituţiile legislative sunt folosiţi termeni diferiţi: Parlament, Congres, Dietă, Dumă. Istoria Parlamentului a început încă din 1258 fiind însă la vremea respectivă o adunare a aristocraţilor, convocată de monarh pentru a-l sprijini. Deşi rolul şi funcţiile esenţiale ale instituţiilor legislative sunt aceleaşi, modul de organizare şi procedurile utilizate diferă. Aproape jumătate din parlamentele lumii sunt bicamerale, deşi această formă de organizare este considerată ca fiind mai oportună pentru state mari ca dimensiuni şi populaţie (în special în cazul statelor federale). Organizarea bicamerală există şi este menţinută şi în ţara noastră. În acest sens, dispune art. 58 din Constituţia revizuită a României. Una din problemele ce vizează activitatea reprezentanţilor aleşi în instituţiile legislative, este aceea a raporturilor lor cu alegătorii. Relaţia parlamentari-alegători este foarte complexă, pe de o parte, pentru că interesele alegătorilor sunt foarte diverse, uneori chiar contradictorii, iar pe de altă parte, în condiţiile în care aproape toţi reprezentanţii sunt membri ai partidelor politice, apar o serie de probleme ca urmare a acestei apartenenţe. Deşi în unele cazuri se acceptă manifestarea independentă a reprezentanţilor, în mod frecvent partidele insistă asupra disciplinei acestora (pe care o tratează ca pe o obligaţie), în special în susţinerea programelor şi politicilor partidelor. În esenţă chiar pe fondul existenţei unei reglementări formale, asigurarea unei reale şi efective reprezentări presupune o echilibrare continuă a intereselor generale cu cele particulare. Instituţiile executive, în secolul nostru deţin locul central în procesul decizional. În general se poate vorbi de un dualism al executivului: pe de o parte, şeful statului (preşedinte, monarh), iar pe de altă parte, guvernul (cabinetul). Instituţiile judecătoreşti se ocupă cu rezolvarea (soluţionarea) litigiilor care apar în procesul aplicării legilor, dar, în acelaşi timp, în funcţie de prevederile Constituţiei, pot interveni şi în procesul legislativ, fapt ce diferă de la un sistem politic la altul. Dacă în trecut, în modelul parlamentar tradiţional, Parlamentul deţinea supremaţia în procesul de legiferare, în prezent instituţii cum sunt Curţile constituţionale au un rol tot mai mare în verificarea constituţionalităţii legilor.

CAPITOLUL VI. RAPORTUL DINTRE DREPT ŞI ALTE DISCIPLINE 1. Dreptul în raport cu religia 1.1. Consideraţii introductive Dreptul nu este un fenomen de sine stătător, el variază în raport cu dezvoltarea societăţii, cu gradul de civilizaţie al acesteia, cu celelalte ştiinţe sociale. De-a lungul istoriei şi existenţei sale, între drept şi religie, cele două mari puteri, a existat o legătura inevitabilă şi indisolubilă. Atât dreptul cât şi religia îşi au originea în necesitatea unor reguli, a unor norme care să reglementeze conduita oamenilor în societate. Cele două fenomene sunt creaţia oamenilor, îşi au originea şi existenţa în credinţa în sistemul mistic al puterii divine, superioare oricăror altor puteri. Normele religioase şi normele juridice au fost la început identice, însă odată cu trecerea timpului sau diferenţiat. Diferenţierea acestora este dată, aşa cum va rezulta din analiza pe care o vom face în acest sens, în primul rând de natura raţiunii specifice fiecăreia. Se considera că autoritatea ordinii juridice are la bază originea divină şi caracterul sacru al regulilor de drept. Autoritatea dreptului, în general, şi a normelor de drept în special, se bazează pe trei categorii de forţe, respectiv: pe forţa materiala, pe forţa raţiunii si pe forţa mistica. Forţa materială (forţa fizică) este elementul specific şi indispensabil dreptului, care îi conferă autoritate exclusivă. Cu toate acestea, se apreciază că forţa materială a dreptului este eficientă numai cu referire la o categorie mai restrânsă de persoane, marea clasă a acestora (majoritatea) fiind reprezentată de cei ce acordă sprijinul moral dreptului, prin subordonarea la dispoziţiile sale. În baza forţei materiale şi în strânsa colaborare cu aceasta se afla forţa raţiunii, reprezentată de consensul raţional al membrilor societăţii care se supun dispoziţiilor normative ce li se adresează, ca purtători ai raţiunii. Forţa mistică este forţa bazată pe sentimentul, pe credinţa că respectarea unei reguli de conduită reprezintă respectarea unei porunci divine. Legătura dintre drept şi religie este dată în primul rând tocmai de faptul că cele două instituţii au la bază sentimentul mistic. La începutul existentei sale, dreptul s-a confundat cu religia, in sensul ca normele ce-l alcătuiau erau considerate ca fiind emanaţia divinităţii; în acelaşi timp, guvernanţii şi oamenii dreptului erau preoţi iar cele mai importante acte juridice erau supuse sancţiunii divinităţii. Legătura dintre cele două discipline, dintre credinţa religioasa şi cea juridică, a fost atât de strânsa încât funcţiile preoţeşti şi cele juridice erau aproape contopite. În antichitatea romana, violarea legii era considerată ca fiind o ofensă adusă divinităţii. Legătura dintre drept şi religie a variat însă de-a lungul istoriei, de la un popor la altul, de la o epocă la alta, generând marile doctrine şi şcoli de drept. Instituţiile statului s-au laicizat treptat si astfel a intervenit demarcarea între funcţiile şi instituţiile laice şi cele religioase. Cu toate acestea, cele două instituţii şi-au păstrat caracterul normativ, legătura psihică şi morală, legătură latentă dar permanentă dată de sentimentul mistic comun, care le conferă atât autoritate cât şi prestigiu.

1.2. Evoluţia raporturilor religie – drept Evoluţia raportului între drept şi religie a avut următoarele faze: a) Faza confuziei totale a dreptului cu religia În dreptul public, această confuzie s-a manifestat sub două forme: - teocraţia – care reprezintă guvernarea directă prin zei. La egipteni faraonul era considerat ca fiind un adevărat zeu, iar la evrei societatea era guvernată de Iehova; - suveranitatea de drept divin – era guvernarea directă prin reprezentanţii divinităţii, fiind întâlnită la perşi, greci, chinezi şi romani. Autoritatea se exercita de către persoane care o deţineau de la divinitate, iar poporul care se supunea acesteia, se supunea de fapt voinţei divinităţii. La chinezi, împăratul era „fiul cerului”, iar la indieni împăratul era trimisul zeului Ra pe pământ. La babilonieni împăratul Hammurabi era reprezentantul Dumnezeului suprem. Legile la Greci erau opera divinităţii iar regii erau de origine divină. În perioada regalităţii, a republicii şi a Imperiului Roman magistraţii şi toţi funcţionarii, deşi erau aleşi de popor, erau şi preoţi în acelaşi timp iar legile emise aveau valoare numai după consultarea prealabilă a divinităţii. Din caracterul religios al dreptului la romani a rezultat şi caracterul lui, imuabil, veşnic. b) Faza emancipării treptată a dreptului de religie Odată cu creşterea şi mobilitatea populaţiei, cu formarea de clase sociale, a apărut necesitatea elaborării de acte şi proceduri necesare pentru cei care nu erau consideraţi cetăţeni romani, fapt ce a dus la pierderea caracterului religios al acestora. Dacă dreptul privat se eliberează treptat de religie, dreptul public rămâne în continuare strâns legat de aceasta. Funcţiile publice rămân sub protecţia religiei, iar cele mai importante acte publice se fac sub auspiciile zeilor a căror voinţa era interpretat după cum dictau interesele politice ale vremii. Împăraţii romani şi-au luat titlul de divus = divin, iar consulii şi împăraţii erau investiţi de Senat cu putere în numele divinităţii. Creştinismul a dat o grea lovitură acestui regim, acesta fiind prima religie care s-a dezintegrat de drept, în perioada în care creştinii au luptat împotriva persecuţiilor. Cu timpul însă religia tinde să se confunde cu dreptul, iar monarhii şi Papii justificau autoritatea prin voinţa lui Dumnezeu. În Evul mediu şi epoca modernă dreptul public a continuat să se sprijine pe religie. Deşi influenţa religiei s-a manifestat în acesta perioadă în special asupra dreptului public, anumite instituţii de drept privat (căsătoria, testamentul) s-au bazat pe religie, pe considerente morale şi de esenţă religioasă. c) Faza separării complete a dreptului de religie Această fază începe odată cu Revoluţia franceză din 1789 când filozofii apreciau că puterea este de origine omenească iar suveranitatea este un drept popular. Deşi în acea perioadă, în formă, religia se desparte de drept, în fond a apărut o religie nouă consacrată de Revoluţie. Reprezentantul şcolii dreptului natural L. Duguit, afirma că „Revoluţia a substituit dreptul divin al oamenilor cu dreptul divin al regilor” iar „suveranitatea naţională a devenit un fel de mit religios”. Atât doctrinele morale, cât şi cele politice şi sociale aveau o bază mistică care de fapt, le susţinea. Mai târziu religia democratică creată de revoluţia franceză este înlocuită de mistica socialistă.

1.3. Aspecte caracteristice Din analiza comparativa a celor două instituţii, dreptul şi religia se pot contura următoarele particularităţi: - normele juridice şi normele religioase sunt generale şi impersonale, ele impun un tip de conduită general şi abstract; - normele juridice se adresează oamenilor, subiecte generice iar normele religioase se adresează oamenilor ca subiecte religioase ; - normele juridice sunt adoptate şi abrogate după o anumită procedură de către organele etatice legiuitoare, în timp ce normele religioase nu sunt supuse adoptării şi abrogării; - normele religioase sunt atemporale, au o durată nelimitată în timp, pe când durata nomelor juridice este influenţată de anumite condiţii sociale, economice şi politice; - respectarea normelor religioase are ca sursă gradul de credinţă religioasă al oamenilor, iar respectarea normelor juridice se bazează în primul rând pe obligativitatea lor; - obligativitatea normelor juridice este condiţionată de o serie de factori (forţa publică care le-a emis şi le aplică, conştiinţa fiecărui individ, etc.), iar obligativitatea normelor religioase derivă din forţa credinţei religioase a oamenilor; - normele juridice sunt fixate în formulări riguroase, au o structură internă proprie şi o formă tehnică specifică, ceea ce nu este specific în cazul normelor religioase; - în normele religioase nu se regăsesc valori juridice, pe când în normele juridice se regăsesc valorile religioase; - nerespectarea normelor juridice atrage răspunderea individului faţă de societatea organizată care îi aplică constrângerea, iar nerespectarea normelor religioase antrenează răspunderea individului faţă de divinitate şi reprezentanţii săi.

2. Dreptul şi morala 2.1. Aspecte generale Pentru teoria şi filozofia dreptului, un aspect central l-a constituit legătura dreptului cu morala, raportul dintre drept şi dreptate, dintre just şi injust pe de o parte, bine şi rău pe de altă parte. Obiectivul moralei îl constituie aprecierea faptelor interne de conştiinţa iar obiectul dreptului îl reprezintă aprecierea faptelor externe ale persoanelor în relaţiile pe care acestea le stabilesc cu alte persoane. Între drept şi morală există o legătură indisolvabilă, de condiţionare reciprocă, o adevărată simbioză. Astfel, dreptul încorporează precepte morale, ocroteşte şi garantează valorile morale fundamentale şi în acelaşi timp, forţa sa fundamentală este dată de obligativitatea sa morală. Pentru a fi eficiente, normele juridice trebuie să se conformeze unor standarde morale care să fie acceptate de către destinatarii lor. Morala are un domeniu mai larg şi mai profund decât domeniul reglementărilor juridice, ea înglobează dreptul, altfel spus, ea reprezintă genul care include specia, respectiv dreptul. Dreptul şi morala sunt discipline care vizează modalităţi de reglementare a conduitei umane, de evaluare a comportamentului indivizilor în cadrul vieţii sociale. Atât dreptul cât şi morala prezintă un caracter social, sunt produse sociale, deosebirea dintre ele o constituie în primul rând constrângerea care este materială cu privire la drept şi formal şi în cazul moralei.

În doctrină se apreciază că regulile juridice se deosebesc de cele morale atât prin caracterul constrângerii cât şi prin natura, conţinutul şi scopul urmărit. Astfel, dreptul cuprinde reguli ce reglementează raporturile omului cu sine însuşi. De asemenea, se apreciază că dreptul reglementează faptele externe, raporturile exterioare ale oamenilor, prin intermediul normelor juridice ce formează obligaţii garantate, iar morala reglementează faptele interne, viaţa interioară a conştiinţei, prin norme morale ce formează obligaţii negarantate. Se consideră că deosebirea dintre drept şi morală este dată de scopul pe care îl urmăresc, şi anume: dreptul are ca scop ordinea socială şi juridică, iar morala are ca şi scop binele omului. În ceea ce priveşte originea lor, am putea considera că ambele au o origine mistică, sau că dreptul emană de la puterea publică iar morala este produsul gânditorilor şi filosofilor. În orice caz, de-a lungul istoriei, multe norme au devenit norme juridice, fiind prevăzute cu puterea juridicităţii. 2.2. Istoria raporturilor dintre drept şi morală La început morala se confunda cu religia, ambele fiind de origine divină. Marele gânditor al antichităţii, Pitagora considera că toate normele de purtare vin de la zei, iar Socrate, Platon si Aristotel, pornind de la concepţia că dreptul, religia si morala au aceleasi baze mistice, confundau dreptul cu morala. Cicero considera că dreptul natural cuprinde toate normele cu caracter pur moral, iar jurisconsulţii romani (Celsus, Ulpian) atunci când defineşte dreptul, introduc şi noţiuni de morală. În Evul Mediu, filozofii scolastici confundau dreptul şi morala cu religia. Considerăm că şi Hugo Grotius confunda dreptul cu morala în definiţia dată dreptului natural, conform căreia dreptul natural este regula impusă prin raţiunea care judecă dacă o acţiune este dreaptă sau morală. Filozoful Gr. Thomasius în lucrarea sa Fundamenta Juris Naturalae et Gentium (1705) considera că dreptul se distinge de morală prin conţinut, deoarece obligaţiile morale sunt imperfecte pentru că nu prevăd sacţiuni, pe când cele juridice sunt perfecte fiind prevăzute cu sancţiuni. Filozoful I. Kant în lucrarea Metafizica moravurilor, aprecia că dreptul reglementează activitatea exterioară a indivizilor, iar morala reglementează viaţa lor interioară, idea de sancţiune fiind esenţială doar dreptului. Hegel si Ahrens au manifestat o tendinţă de separare a dreptului de morală, eliminând din domeniul dreptului toate aspectele legate de domeniul conştiinţei, în scopul realizării idealului de liberare pe care aceşti filozofi l-au promovat. 2.3. Teorii privind raportul dintre drept şi morală Cu privire la deosebirile dintre drept şi morală în literatura de specialitate s-au conturat următoarele categorii de teorii: a) Teorii care disting dreptul de morală, ca discipline, după locul care îl ocupă în rândul disciplinelor umane. Dreptul şi morala au fost apreciate ca fiind discipline normative deoarece stabilesc norme de purtare care sunt discipline morale pentru că se refera la spiritul omenesc şi sunt discipline sociale deoarece reglementează raporturile dintre oameni. b) Teorii care disting dreptul de morală după natura, esenţa şi conţinutul lor.

Filozofii care au formulat teorii în acest sens, au invocat următoarele criterii de deosebire între cele două discipline: - dreptul se ocupă de obligaţii negative (plata de despăgubiri, suportări de pedepse, obligaţii de întreţinere, de asistenţă, plata impozitelor, etc.) iar morala se ocupă numai de obligaţii pozitive (obligaţia morală de a-i ajuta pe cei aflaţi la nevoie); - dreptul se ocupă de acţiunile exterioare, iar morala se ocupă de conştiinţa umană, sentimente; c) Teoria care considera că în drept, oricărei obligaţii îi corespunde un drept corelativ pe când în morală obligaţiilor nu le corespund drepturi. Potrivit acestor teorii morala este bazată pe conştiinţa indivizilor şi nu pe teama sancţiunii, totuşi considerăm că moralei îi corespund drepturi ce constau în posibilitatea morală de constrângere la executarea obligaţiilor morale cu ajutorul opiniei publice. 2.4. Aspecte caracteristice Din analiza celor două discipline, dreptul şi morala, se pot stabili următoarele particularităţi: - normele morale şi normele juridice au ca obiectiv individul; - dreptul şi morala cuprind reguli de conduită ce nu sunt personalizate; - normele morale nu se adoptă şi nu se abrogă de către organe statale legiuitoare, aspecte ce ţin doar de normele juridice; - atât normele morale cât şi normele juridice sunt repetabile ele exclud orice condiţionare ipotetică; - normele morale şi normele juridice impun un tip de conduită general şi abstract; - normele morale sunt învăţate şi deprinse de la colectivitate, în timp ce normele juridice sunt impuse de autoritatea publică; - obligativitatea normelor morale derivă din forţa lor morală, iar obligativitatea normelor juridice rezultă din efectele juridice pe care le pot produce; - normele juridice se referă la conduita umană, în timp ce normele morale privesc atât conduita umană cât şi atitudinea individului; - normele morale sunt perene, se schimba greu, au cea mai mare durabilitate pe când durata în timp a normelor juridice este condiţionată de o serie de factori sociali, economici şi politici; - nerespectarea normelor morale antrenează conştiinţa individului care reprezintă propria lui instanţă morală precum şi reacţia colectivităţii ca şi instanţa morală socială iar nerespectarea normelor juridice atrage după sine răspunderea individului faţă de organizaţia statală, titulară a forţei coercitive; - normele morale aparţin tradiţiei, ele nu sunt supuse modificărilor instituţionalizate, lucru specific doar normelor juridice.

CAPITOLUL VII SISTEMUL DREPTULUI 1. Consideraţii generale privind sistemul dreptului Sistemul social este alcătuit dintr-un ansamblu de subsisteme, în categoria cărora intră şi dreptul. Dreptul, ca fenomen social complex şi dinamic, format din norme juridice cu rol în reglementarea comportamentului uman, se caracterizează prin faptul că, se prezintă sub forma unui sistem instituţionalizat de norme. Aceste norme juridice nu sunt izolate unele de altele, ci dimpotrivă, în structura dreptului întâlnim o întreagă reţea de relaţii organizate şi ordonate într-un sistem unitar. În teoria dreptului, analiza de sistem are ca obiect juridicul, legislaţia şi organizarea dreptului, astfel încât se pot distinge următoarele tipuri de sisteme: - sistemul juridic - care priveşte juridicul ca şi parte componentă a realităţii sociale, a sistemului social; - sistemul legislativ - ce priveşte toată legislaţia în vigoare într-un stat; - sistemul dreptului - care priveşte organizarea dreptului ca fenomen normativ, cu componentele sale (norme juridice, instituţii juridice, ramuri de drept). Aşadar, sistemul dreptului are ca elemente componente: normele juridice, categoriile sau conceptele juridice, instituţiile juridice şi ramurile de drept. Între aceste componente există atât relaţii de ordin logic cât şi relaţii de ordin material, care-i conferă sistemului de drept unitate, coerenţă internă, precum şi posibilitatea de stabilire de legături cu exteriorul. Dreptul se prezintă astfel ca un sistem deschis, ce primeşte continuu informaţii din exterior (de ex: nevoi sociale, conflicte sociale etc.) pe care le prelucrează în formă juridică, respectiv sub formă de acte normative, de acte individuale de aplicare a dreptului (hotărâri judecătoreşti etc.). Aceste instrumente juridice, acţionând asupra sistemului social realizează funcţiile dreptului (funcţia normativă, de conducere a societăţii, de apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale societăţii, de orientare a conduitelor umane, de soluţionare a conflictelor etc.). Cu toate că sistemul dreptului este alcătuit din elemente componente distincte, acesta nu se prezintă sub forma unei sume aritmetice a acestora, ci ca un ansamblu al componentelor sale structurate pe baza unor principii, având ca scop o anumită finalitate. Normele juridice dintr-un stat formează sistemul de drept al statului respectiv, în care se reflectă deopotrivă unitatea dintre aceste norme şi caracterul lor diferenţiat pe ramuri de drept şi instituţii juridice. Astfel, normele juridice, ca elemente primare ale sistemului dreptului nu există izolate, ci se grupează în instituţii juridice şi ramuri de drept. Normele juridice reprezintă particularul (specia) în raport cu sistemul dreptului care constituie generalul (partea) şi care este rezultatul unităţii dintre ramurile şi instituţiile dreptului.

2. Importanţa teoretică şi practică a cunoaşterii sistemului dreptului Cunoaşterea sistemului dreptului prezintă aşadar, atât o importanţă teoretică cât şi practică. Studierea sistemului dreptului serveşte în primul rând organului legislativ în procesul de elaborare a

normelor juridice pentru o orientare justă, să descopere şi să completeze anumite lacune, inadvertenţe, să elimine normele perimate şi să asigure astfel, concordanţa dintre normele dreptului pozitiv. Importanţa studierii sistemului dreptului constă în aceea că, sistemul dreptului constituie un ghid important pentru organele de stat competente în procesul de elaborare şi de perfecţionare a dreptului. De asemenea, cunoaşterea sistemului dreptului influenţează activitatea de interpretare şi de aplicare a dreptului, contribuind astfel la sesizarea aspectelor esenţiale ale normelor juridice, a legăturilor dintre diferitele norme de drept şi instituţii juridice. Studierea sistemului dreptului stă la baza sistematizării întregii legislaţii (în ambele forme, respectiv, încorporare şi codificare). Din punct de vedere al scopurilor didactice şi ştiinţifice, studierea sistemului dreptului contribuie la buna organizare şi predare a dreptului în învăţământului juridic universitar, precum şi la buna organizare a cercetării juridice.

3. Caracteristicile sistemului dreptului Sistemul dreptului se caracterizează prin următoarele trăsături esenţiale: - mobilitatea normelor juridice şi gruparea lor în ramuri de drept (de exemplu gruparea normelor juridice penale în ramura dreptului penal, a normelor civile în dreptul civil etc.); - mişcarea de reunire a tuturor normelor juridice (de exemplu: dreptul mediului reuneşte atât norme de drept public cât şi norme de drept privat); - interacţiunea internă a componentelor sale şi condiţionarea lor reciprocă, precum şi prin interacţiunea externă a acestora cu sistemul social; - dinamicitatea şi flexibilitatea componentelor sale care permite şi determină o adaptare a acestora la schimbările vieţii sociale; - complexitatea elastică a elementelor componente datorată faptului că, unele norme juridice apar, iar altele dispar, unele instituţii se modifică sau dispar, iar unele ramuri de drept se reunesc sau se diferenţiază contribuind la apariţia de noi ramuri de drept.

4. Instituţia juridică şi ramura de drept - părţi componente ale sistemului dreptului În analiza sistemului dreptului, o problemă fundamentală o constituie stabilirea criteriilor pe baza cărora se configurează elementele sale componente. Majoritatea teoreticienilor consideră că, împărţirea pe ramuri de drept şi instituţii juridice a sistemului dreptului trebuie să pornească de la cele două criterii fundamentale: obiectul reglementării juridice şi metoda de reglementare. Prin obiectul reglementării juridice, se înţelege caracterul şi trăsăturile specifice ale relaţiilor sociale dintr-un anumit domeniu, care fac posibil ca ele să fie reglementate de o anumită categorie distinctă de norme juridice. Prin metoda de reglementare juridică, se înţelege modul, procedeul în care organele statului acţionează asupra unor relaţii sociale.

4.1. Instituţia juridică Dreptul, ca subsistem al sistemului social este alcătuit la rândul său din subsisteme numite ramuri de drept. Acestea sunt subsisteme în raport cu sistemul dreptului, dar sunt sisteme în raport cu instituţiile juridice, care-l alcătuiesc, şi care constituie la rândul lor sisteme de norme juridice. Aşadar, norma juridică este element al instituţiei juridice, care este parte a ramurii de drept şi care la rândul ei, este parte componentă a sistemului dreptului, ca sistem integrativ. Instituţia juridică, cuprinde ansamblul normelor juridice care sunt specifice şi reglementează o categorie mai restrânsă de relaţii sociale, generând o categorie aparte de raporturi juridice. Ea desemnează totalitatea de norme juridice ce formează un tot unitar - norme strâns legate între ele, ce aparţin de regulă unei ramuri de drept, au acelaşi obiect şi metodă de reglementare specifică ramurii de drept respective, îndeplinind aceleaşi funcţii. De exemplu, instituţia specifică dreptului familiei, căsătoria este reglementată de un ansamblu de norme juridice ce formează instituţia căsătoriei; normele juridice care reglementează proprietatea formează instituţia dreptului de proprietate, ce aparţine ramurii de drept civil. Există instituţii juridice care au o sferă mai largă şi care se împart în subdiviziuni ce formează la rândul lor o instituţie juridică. De exemplu, instituţia contractelor cuprinde mai multe instituţii juridice ca subdiviziuni ale sale, cum ar fi: contractul de vânzare – cumpărare; contractul de depozit; contractul de împrumut; instituţia familiei cuprinde instituţia înfierii, a filiaţiei; instituţia succesiunii cuprinde instituţia succesiunii legale şi a succesiunii testamentare. Instituţia juridică poate fi alcătuită din norme juridice ce aparţin exclusiv unei singure ramuri de drept (de exemplu, instituţia căsătoriei grupează norme juridice numai din dreptul familiei), sau poate fi alcătuită şi din norme ce revin altor ramuri de drept, situaţii în care, instituţia juridică are un caracter complex şi constituie clasa instituţiilor juridice fundamentale. Instituţia juridică raportată la ramura de drept, are o sferă mai restrânsă decât aceasta, căreia îi este subordonată, fiind parte integrantă a ramurii de drept. 4.2. Ramura de drept Ramura de drept, cuprinde o grupare mai mare de norme juridice, precum şi mai multe instituţii juridice legate între ele prin obiectul lor comun, prin principii comune şi prin unitatea de metodă. Se consideră că la baza grupării normelor juridice în ramuri de drept stau următoarele criterii: - criteriul obiectului comun al reglementării normelor juridice reprezintă criteriul obiectiv; - criteriul unităţii de metodă a reglementării juridice, considerat criteriul subiectiv, determinat de voinţa legiuitorului; - criteriul principiilor comune care stau la baza distincţiei dintre normele şi instituţiile juridice ce formează ramura de drept. Ramura de drept se poate defini ca fiind un ansamblu distinct de norme juridice, între care există legături organice-funcţionale şi structurale, norme ce reglementează o categorie mai largă de relaţii sociale ce au acelaşi specific, folosesc aceeaşi metodă de reglementare sau complex de metode şi au principii comune. Ramura de drept reprezintă unitatea dintre mai multe instituţii juridice, legate organic între ele prin obiectul, metodele şi principiile lor comune.

Delimitarea unei ramuri de drept de alta este o problemă complexă, pentru că este destul de greu de stabilit gradul de diferenţiere al relaţiilor sociale ce vor fi reglementate de o anumită categorie de norme juridice şi reunite apoi într-o ramură de drept. Complexitatea ramurilor de drept constă şi în faptul că, în cadrul unora dintre ele, mai multe instituţii juridice pot forma prin grupare, o subramură, ce poate face obiectul unei reglementări juridice distincte (de exemplu: din ramura dreptului civil face parte dreptul maritim). Ramurile de drept nu sunt izolate unele de altele, între ele există o strânsă interdependenţă, o legătură indisolubilă. Există ramuri de drept propriu-zise, tradiţionale (drept civil, penal, constituţional, administrativ etc.) şi ramuri de drept noi (dreptul mediului, dreptul comunitar, dreptul vamal, dreptul bancar etc.).

5. Diviziunea dreptului 5.1. Prezentare evolutivă Analizând evoluţia istorică a sistemului dreptului se constată, că el a avut o anumită structură în cadrul fiecărei epoci istorice şi fiecărui tip de stat, structură determinată sub acest aspect de o serie de împrejurări şi concepţii, de forma de proprietate dominantă, de tradiţiile şi tehnica legislativă din statul respectiv. Diviziunea dreptului nu presupune o deosebire esenţială absolută între ramurile ce alcătuiesc sistemul dreptului, fiind mai mult un procedeu de clasificare logică a acestora făcut cu scopul de a facilita studiul, analiza şi aplicarea dreptului. Prima încercare de diviziune a dreptului, după conţinutul său îşi are originea în dreptul roman şi aparţine lui Ulpian , care a împărţit dreptul, după interesul ocrotit, astfel: - Jus publicum (dreptul public) - dreptul care are ca scop satisfacerea nevoilor statului: “Jus publicum est quad ad statum rei romanale spectat”; - Jus privatum (dreptul privat) - dreptul care priveşte interesul particularilor: “Jus privatum est quod ad singularom utilitatem oertinet.”. A doua încercare de grupare a dreptului făcută de romani în funcţie de izvoare este aceea în: - Jus civile, ce derivă din lege şi din interpretarea jurisconsultului; - Jus honorarium, ce reprezintă opera magistratului. O altă divizare a dreptului a fost în: Jus civilis, Jus gentium şi Jus naturale. În această accepţiune, Jus civilis denumit şi Jus Quiritium desemna dreptul ce aparţinea cetăţenilor unei cetăţi; Jus gentium era dreptul comun tuturor popoarelor, atât romanilor cât şi străinilor, iar Jus naturale era dreptul impus de natură tuturor fiinţelor insufleţite, dreptul cu care ne naştem fiecare. Diviziunea dreptului în drept public şi drept privat existentă şi la Romani este în prezent cea mai importantă. Primul se referă la interesele generale, la organizarea statului, a persoanelor morale de drept public şi a raporturilor lor cu particularii, iar cel de-al doilea se referă la interesele particularilor, având ca obiect reglementarea raporturilor dintre aceştia. În această accepţiune, Jus civilis denumit şi Jus Quiritium desemna dreptul ce aparţinea cetăţenilor unei cetăţi; Jus gentium era dreptul comun tuturor popoarelor, atât romanilor cât şi străinilor, iar Jus naturale era dreptul impus de natură tuturor fiinţelor însufleţite. Gruparea dreptului în drept public şi privat pe baza diferitelor criterii a determinat critici şi nuanţări din partea specialiştilor în drept, care au dus la completarea ulterioară a criteriilor tradiţionale ale acestei divizări a dreptului, sau chiar la abandonarea lor. Menţionăm că singura

diviziune care s-a păstrat este aceea a dreptului public şi privat, celelalte fiind considerate ca fiind expresia unor stări sau a unor concepţii vremelnice. Apariţia codurilor a constituit cauza împărţirii dreptului în ramuri, în sensul cunoscut în prezent, fiind influenţată pozitiv şi gruparea legislaţiei pe materii, urmată şi de predarea dreptului pe discipline didactice. Unul dintre cei mai mari teoreticieni jurişti ai secolului XX, profesorul Mircea Djuvara considera că, criteriul interesului ocrotit pentru diviziunea dreptului în drept public şi drept privat nu este potrivit, pentru că interesul individului trebuie să fie primordial în toate normele juridice respectiv şi în cele ce privesc organizarea puterilor şi a serviciilor publice. Filozoful Leon Duguit, considera că singura deosebire dintre dreptul public şi cel privat este dată de modul sancţiunii, în sensul că statul este singurul care deţine şi uzează de monopolul constrângerii şi nu indivizii. Alţi autori consideră că între dreptul public şi privat există o deosebire de natură. 5.2. Alte diviziuni ale dreptului Diviziunile făcute de diferiţi autori ai dreptului pe parcursul sec.XX, sunt variate: unele datează şi sunt preluate de la jurisconsulţii romani sau din Evul mediu, iar altele sunt noi, generate de anumite necesităţi de ordin teoretic sau practic. În funcţie de anumite criterii, distingem: a. Diviziunile dreptului după originea dreptului şi sancţiunea juridică: O primă diviziune conform acestui criteriu este: - dreptul pozitiv – format din totalitatea normelor de drept în vigoare într-o societate, care emană de la organele legiuitoare şi este sancţionat prin forţa materială; - dreptul natural – format din totalitatea principiilor universale şi neschimbătoare, fiind produsul raţiunii umane. O altă diviziune făcută după originea dreptului este în: - dreptul divin – ce emană de la divinitate; - dreptul omenesc – format din dreptul ecleziastic care emană de la autorităţile religioase şi dreptul civil care este produsul autorităţilor civile. După sancţiunea regulilor de drept, există: - drept determinator – care stabileşte regulile de comportare obligatorie, imperative; - drept sancţionator – care stabileşte sancţiunea nerespectării regulilor de drept. După natura sancţiunii regulilor de conduită juridice, dreptul se poate diviza în: - drept represiv – care determină mijloacele de reprimare a faptelor ilicite; - drept restitutiv – care stabileşte reparaţia prejudiciului cauzat. b. Diviziunile dreptului după conţinut: Conform acestui criteriu s-au stabilit două categorii de ramuri de drept: ramuri vechi şi ramuri de drept noi. În dreptul modern, când statul acţionează atât ca persoană juridică de drept public, cât şi ca persoană de drept privat, când dreptul public s-a apropiat tot mai tare de dreptul privat (prin combinarea interesului general cu interesul particular şi prin folosirea unor instituţii specifice dreptului privat), s-a considerat că rigiditatea distincţiei dintre diviziunile dreptului nu mai are justificare.

5.3. Consideraţii legate de diviziunea dreptului Se apreciază că, utilitatea grupării dreptului în drept public şi drept privat, se justifică prin următoarele considerente: - normele dreptului privat sunt mai stabile decât cele ale dreptului public (de exemplu, în materia obligaţiilor); - pentru calitatea de subiect de drept public nu este absolut necesară dobândirea capacităţii de exerciţiu (de exemplu pentru exercitarea dreptului la învăţătură), pe când pentru calitatea de subiect de drept privat, este necesară deplina capacitate de exerciţiu (de exemplu, pentru încheierea unui contract civil); - în raporturile de drept public, unul dintre subiectele de drept este statul sau o autoritate publică, iar părţile nu se află pe poziţie de egalitate juridică; - în raporturile de drept privat, părţile se află pe poziţie de egalitate juridică (egalitatea părţilor în raporturile civile este regula fundamentală a dreptului privat); - regula raporturilor juridice din dreptul public este manifestarea unilaterală de voinţă, iar regula raporturilor juridice de drept privat este aceea a consensualismului; - în dreptul public predomină normele imperative, ce impun o conduită obligatorie, de la care nu se poate deroga, iar în dreptul privat predomină normele permisive, care permit părţilor participante la un raport juridic să-şi stabilească conduita în mod convenţional. Împărţirea întregului sistem de drept în drept public şi privat, reprezintă cea mai largă divizare a dreptului. Considerările făcute în decursul timpului cu privire la această divizare, precum şi tendinţele actuale de divizare, au ca rezultat sublinierea caracterului dinamic al sistemului dreptului, continua tendinţă de perfecţionare a formei şi conţinutului dreptului precum şi apariţia de noi ramuri de drept (cum ar fi: dreptul mediului, dreptul economic, dreptul asigurărilor sociale, dreptul comunitar etc.).

6. Ramurile dreptului Criteriul de bază, obiectiv al grupării normelor juridice în ramuri de drept în cadrul sistemului dreptului, îl constituie în primul rând obiectul reglementării juridice, reprezentat prin grupul distinct de relaţii sociale pe care acestea le reglementează. Primele ramuri de drept s-au conturat în orânduirea burgheză, ca urmare a apariţiei unor coduri (a sistematizării dreptului), ceea ce a facilitat apariţia sistemului dreptului, format din drept public şi drept privat. În sistemul dreptului contemporan se disting ca ramuri de drept, ramurile corespunzătoare divizării sistemului dreptului în drept public şi drept privat. În dreptul public intră următoarele ramuri de drept: dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul penal, dreptul procesual (civil şi penal), dreptul internaţional public. În dreptul privat sunt incluse următoarele ramuri de drept: dreptul civil, dreptul comercial, dreptul internaţional privat, dreptul familiei, dreptul muncii etc. Constituirea ramurilor de drept nu se consideră a fi un proces încheiat, deoarece, dreptul fiind un fenomen dinamic şi evolutiv există tendinţa de desprindere dar şi de apariţie a unor ramuri juridice noi, ca urmare a nevoilor continue ale dezvoltării societăţii contemporane. În continuare, vom prezenta succint cele mai importante ramuri ale dreptului, elementele definitorii ale acestora, pentru a releva acele trăsături ce le unesc în sistemul dreptului.

a) Dreptul constituţional - este ramura dreptului public, ce cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează principiile fundamentale ale organizării statului, structura şi modul de funcţionare a organelor statului, atribuţiile puterilor statului şi raporturile dintre ele, drepturile şi obligaţiile fundamentale ale cetăţenilor în raporturile lor cu statul. Obiectul dreptului constituţional îl prezintă acele relaţiile sociale care iau naştere în cursul organizării şi exercitării puterii de stat. Raporturile de drept constituţional, sunt raporturi sociale ce apar în procesul exercitării şi organizării puterii de stat, şi se stabilesc între diferitele organe ale puterii de stat, între organele puterii de stat şi cetăţeni, al căror conţinut îl constituie drepturile şi obligaţiile cetăţenilor. Principalul izvor de drept constituţional îl reprezintă Constituţia, ca lege supremă în stat urmată de legile constituţionale. Datorită naturii obiectului său de reglementare, precum şi a forţei juridice a normelor care-l compun (norme de drept cuprinse în acte normative cu forţă juridică superioară), dreptul constituţional este considerat ca fiind ramura de bază, fundamentală a dreptului intern public. b) Dreptul administrativ - cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile sociale ce formează obiectul administraţiei de stat, raporturi ce se statornicesc în procesul organizării şi înfăptuirii activităţii executive. Ca ramură a sistemului dreptului, dreptul administrativ se distinge prin obiectul său de reglementare, respectiv, prin raporturile juridice ce se nasc, modifică sau sting în cadrul şi pentru realizarea activităţii executive, ce constă din organizarea executării şi executarea în concret a legilor şi a celorlalte acte normative. În raporturile juridice de drept administrativ părţile apar atât ca titulari de drepturi şi obligaţii cât şi ca titulari ai puterii, în acelaşi timp. Aceste raporturi se stabilesc, pe de o parte, între diferite organe ale puterii de stat, şi între organizaţii sau cetăţeni, pe de altă parte. Metoda de reglementare a acestor raporturi juridice, este metoda imperativă. Subiectele raportului juridic administrativ nu se află pe poziţie de egalitate juridică, iar conduita lor este reglementată de norme juridice imperative. Izvoarele dreptului administrativ sunt diverse (legi, hotărâri de guvern, regulamente, ordine, instrucţiuni etc.), ca urmare a diversităţii domeniilor pe care le reglementează normele sale de drept. Încălcarea normelor de drept administrativ atrage răspunderea autorului, sancţiunea fiind de regulă, o sancţiune administrativă (contravenţională). c) Dreptul financiar - cuprinde ansamblul normelor juridice care se referă la formarea, repartizarea şi utilizarea fondurilor băneşti. Normele cu caracter financiar sunt instituite atât de organele puterii de stat cât şi de cele ale administraţiei de stat şi reglementează activitatea financiară a statului, întocmirea bugetului, perceperea taxelor şi impozitelor, modul de cheltuire a fondurilor băneşti alocate prin bugetul de stat, creditul, asigurările etc. Metoda de reglementare a raporturilor juridice financiare ce apar în procesul întocmirii, aprobării şi executării bugetului de stat, este metoda imperativă. d) Dreptul penal - este ramura de drept public alcătuită din totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile sociale ce se nasc în acţiunea de prevenire şi combatere a infracţionalităţii, norme ce determină faptele ce constituie infracţiuni, sancţiunile corespunzătoare lor, precum şi condiţiile de aplicare şi de executare a acestora. Deci, dreptul penal cuprinde normele juridice după care statul reprimă actele contrare ordinii sociale, el fiind singurul în drept, dar şi obligat să menţină ordinea publică şi să-i pedepsească pe toţi cei ce îi aduc atingere. Obiectul de reglementare al normelor juridice penale îl constituie relaţiile sociale ce se nasc în acţiunea de prevenire şi combatere a infracţionalităţii. Acest obiect propriu de reglementare îi conferă dreptului penal un caracter autonom, de sine stătător.

Metoda de reglementare a raporturilor juridice penale este metoda imperativă. Subiectele raportului juridic penal sunt: statul (subiect activ) şi infractorul (subiect pasiv). Raporturile juridice penale ca raporturi juridice iau naştere în acţiunea de prevenire şi de combatere a infracţionalităţii, pot fi clasificate în două grupe: raporturi de conformare şi raporturi de conflict. e) Dreptul procesual penal - cuprinde ansamblul normelor juridice ce reglementează activitatea organelor de urmărire penală şi a justiţiei în soluţionarea cauzelor penale, pentru descoperirea infracţiunilor comise şi a infractorilor, pentru sancţionarea lor şi punerea în executare a acestor sancţiuni. Normele juridice specifice acestei ramuri de drept au ca obiect de reglementare, raporturile organelor de urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti cu cetăţenii, asupra cărora se răsfrânge activitatea lor. f) Dreptul procesual civil - cuprinde normele juridice referitoare la forma şi condiţiile de soluţionare de către instanţele de judecată a cauzelor civile, precum şi executarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în aceste cauze. Normele dreptului procesual civil au ca obiect de reglementare: ordinea dezbaterii de către instanţe a cauzelor civile; competenţa teritorială şi materială a instanţelor de judecată; procedura de administrare a dovezilor; procedura de desfăşurare a dezbaterilor în faţa instanţei; forma şi conţinutul hotărârilor judecătoreşti; căile de atac ce se pot exercita împotriva acestor hotărâri; executarea hotărârilor judecătoreşti etc. Normele juridice procesuale civile reglementează raporturile dintre organele de înfăptuire a justiţiei (judecătorii, tribunale, Curţi de apel) şi cetăţeni, precum şi raporturile dintre cetăţeni ca părţi în proces. g) Dreptul civil - este acea ramură a dreptului privat ce cuprinde totalitatea normelor juridice ce reglementează raporturile juridice patrimoniale şi cele nepatrimoniale (personale) stabilite între persoane fizice şi juridice aflate pe poziţie de egalitate juridică. O lungă perioadă de timp, dreptul civil s-a confundat cu dreptul privat, reglementând toate raporturile dintre particulari. Obiectul de reglementare al dreptului civil îl constituie raporturile juridice patrimoniale (care au conţinut economic) şi raporturile nepatrimoniale (lipsite de conţinut economic). Metoda de reglementare utilizată de dreptul civil este egalitatea juridică a subiecţilor raporturilor juridice civile. Normele juridice civile sunt preponderent supletive sau dispozitive, iar sancţiunile ce intervin în cazul nerespectării lor au de regulă, caracter reparator. h) Dreptul comercial – fixează regulile de bază în privinţa cadrului de exercitare şi a exercitării în concret a drepturilor comerciale, săvârşirii actelor şi faptelor de comerţ etc. Dreptul comercial a fost prima ramură de drept privat care s-a desprins din dreptul civil. Deşi în prezent, există în doctrină un curent împotriva diferenţierii dintre cele două ramuri de drept, sistemul dualist al acestora a fost adoptat de cele mai multe ţări şi consacrat prin elaborarea unui cod comercial distinct de Codul civil. i) Dreptul familiei - cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile personale şi patrimoniale care rezultă din căsătorie, rudenie, adopţie, precum şi din alte raporturi asimilate de lege sub anumite aspecte, cu raporturile de familie. Obiectul de reglementare a normelor juridice de dreptul familiei îl constituie relaţiile ce se stabilesc între membrii familiei (relaţiile dintre soţi, dintre părinţi şi copii), precum şi relaţiile dintre aceştia şi alte persoane. Majoritatea normelor de dreptul familiei se găsesc în Codul familiei, dar şi în legi speciale, ele având de regulă, caracter permisiv.

j) Dreptul muncii - cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile sociale de muncă. Obiectul de reglementare al acestor norme juridice îl constituie raporturile sociale de muncă ale muncitorilor şi funcţionarilor, dar şi alte raporturi sociale ce derivă din raporturile sociale de muncă. Normele juridice de dreptul muncii se referă la încheierea şi desfacerea contractului de muncă, la condiţiile muncii, salarizării, la disciplina şi protecţia muncii, acordarea concediilor de odihnă, la pregătirea profesională etc. În prezent ca urmare a evoluţiei condiţiilor economice, politice şi sociale ale societăţii datorită complexităţii vieţii sociale, a extinderii unor materii, au apărut ramuri de drept autonome, cum ar fi: dreptul comunitar, dreptul comparat, dreptul mediului etc.

7. Dreptul internaţional Dreptul internaţional este dreptul ce aparţine mai multor state, reprezentând voinţa acestora. Subiectele de drept internaţional sunt în principal statele, fapt ce-l deosebeşte de dreptul intern, unde subiecte de drept pot fi atât statul cât şi persoanele (fizice sau juridice). Normele de drept internaţional reglementează relaţiile internaţionale, care sunt în principal, relaţii între state suverane şi independente. Izvoarele principale ale dreptului internaţional sunt: tratatele internaţionale (ce reprezintă acordul dintre două sau mai multe state) şi cutuma internaţională (ce constă în practica îndelungată, repetată în raporturi. Dreptul internaţional, se divide în: drept internaţional public şi drept internaţional privat. 7.1. Dreptul internaţional public Este definit ca fiind ansamblul normelor juridice care se nasc prin acordul statelor, egale în drepturi şi suverane, acord ce exprimă voinţele concordante ale acestor state în relaţiile dintre ele, în cadrul comunităţii internaţionale. Normele juridice ce reglementează raporturile dintre state, dintre suveranitate, sunt asigurate la nevoie prin constrângerea exercitată de state, colectiv sau individual. Dreptul internaţional public cuprinde norme juridice create de state, cărora acestea li se supun, deci nu există un organ legislativ internaţional. Aceasta, este o particularitate a dreptului internaţional care-l deosebeşte de dreptul intern, în care normele juridice sunt create de un organ legislativ distinct de destinatarii lor. De asemenea, în dreptul internaţional public nu există un aparat centralizat care să asigure prin constrângere respectarea normelor juridice, care să rezolve litigiile născute între părţile participante la raportul juridic. Normele dreptului internaţional public au caracter consensual, ele se creează prin colaborarea dintre state (pe bază de tratate, acorduri, pacte etc.), colaborări în cadrul cărora statele îşi asumă obligaţii şi dobândesc drepturi, unele faţă de altele. Există însă şi norme de drept internaţional public formate pe cale cutumiară. Izvoarele principale ale dreptului internaţional sunt: tratate internaţionale (ce reprezintă acordul dintre două sau mai multe state) şi cutuma internaţională (ce constă în practica îndelungată, repetată în raporturile dintre state şi acceptată de acestea ca şi regulă obligatorie în relaţiile lor internaţionale). Alături de izvoarele principale dreptul internaţional are şi izvoare secundare, cum ar fi hotărârile instanţelor judiciare şi arbitrare internaţionale şi doctrina juridică.

7.2. Dreptul internaţional privat Dreptul internaţional privat cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează în principal, rezolvarea conflictelor de legi ce se nasc în raporturile de drept civil în care intervine unul sau mai multe elemente străine (de extraneitate). Elementul de extraneitate este acea împrejurare de fapt ce creează conflictul de legi (între legea naţională şi cea străină) şi care pune problema alegerii legii competente ce urmează să reglementeze raportul respectiv. Normele juridice de drept internaţional privat reglementează raporturile juridice civile, comerciale, procesual-civile, din dreptul muncii sau din dreptul familiei care conţin un element străin. Obiectul de reglementare al dreptului internaţional privat îl constituie deci, raporturile sociale în care părţile sunt persoanele fizice şi juridice străine. Normele juridice care formează această ramură de drept, sunt de regulă, norme conflictuale, ele desemnează care anume lege naţională (dintre cele cu vocaţie de aplicare), va reglementa raportul juridic respectiv.

CAPITOLUL VIII NORMA JURIDICĂ 1. Normele juridice – parte integrantă a normelor sociale Termenul „normă”, din punct de vedere etimologic, provine din cuvântul grecesc „nomos” care înseamnă ordine. Toate activităţile sociale se desfăşoară pe baza unor reguli de conduită, a unor norme de comportament ce stabilesc tipul conduitei umane. Normele sociale sunt creaţia oamenilor, iar complexitatea şi varietatea relaţiilor sociale pe care le reglementează, precum şi diversitatea sancţiunilor ce se aplică în cazul încălcării lor, fiind factori de determinare a varietăţii acestora. Deşi normele sociale sunt diverse şi variate, acestea prezintă şi anumite trăsături comune, cum ar fi: - normele sociale (morale, etice, religioase) au ca trăsătură principală generalitatea; - normele sociale reglementează existenţa în comun a indivizilor; - normele sociale au rol în organizarea vieţii sociale pe baze raţionale; - normele sociale se adresează unor agenţi potenţiali, cărora le stabilesc anumite modele de conduită, le impun conduite-tip; - normele sociale au rol în orientarea acţiunii şi conduitei indivizilor; - normele sociale urmăresc încurajarea acţiunilor conforme cu ordinea socială; - normele sociale urmăresc prevenirea acţiunilor neconforme cu cerinţele generale ale societăţii şi prevăd sancţiuni pentru comportamentele deviante de la cerinţele impuse; - normele sociale reflectă realităţile social-economice ale epocii căreia îi aparţin; - normele sociale au caracter dinamic, evolutiv, influenţate de evoluţia societăţii. Normele sociale pot fi definite ca fiind acele reguli de conduită care stabilesc cum trebuie să acţioneze sau să se comporte membrii societăţii în anumite condiţii date, pentru ca acţiunea lor să fie atât eficientă cât şi pozitivă. Datorită diversităţii acţiunilor umane şi a relaţiilor sociale, exista o varietate de norme sociale. Normele sociale se pot clasifica în următoarele categorii generale, în funcţie de domeniile în care acţionează, astfel: - norme acţionale – ce vizează activitatea oamenilor în raporturile lor cu natura şi societatea. În această categorie de norme sociale sunt incluse: norme de ordin tehnicoproductiv, ecologic, economic, administrativ, societar etc. - norme comportamentale – ce vizează comportamentul indivizilor în societate, în cadrul raporturilor dintre individ şi colectivitate, dintre grupuri şi categorii sociale. Aceste norme includ: normele morale, politice, juridice, civice, etc. - norme organizaţionale – care privesc mecanismul de funcţionare al structurilor organizaţionale (al instituţiilor sociale, al organizaţiilor) cu caracter politic, juridic, cultural, educaţional, militar etc. Normele sociale au rol în menţinerea ordinii sociale, a capacităţii societăţii de a controla conduita indivizilor, de a asigura continuitatea activităţii şi vieţii sociale, în scopul stabilirii şi menţinerii unei stări de echilibru. Normele sociale prescriu modelul de comportament al indivizilor în condiţii sociale determinate, cu scopul de a obţine un rezultat eficient şi dezirabil.

2. Definiţia şi trăsăturile caracteristice ale normei juridice 2.1. Noţiunea normei juridice Norma juridică este elementul constitutiv al dreptului ce reprezintă regula de conduită generală, obligatorie impersonală, tipică şi permanentă, instituită sau sancţionată de puterea publică (de stat) în scopul asigurării ordinii sociale, a cărei respectare este asigurată la nevoie prin forţa de constrângere a statului. Norma juridică este elementul primar al dreptului, elementul său constitutiv. Norma juridică ordonează şi reglementează comportamentul uman, relaţiile interumane, conform cu idealurile şi valorile societăţii. Ea este etalonul conduitei umane impusă de puterea publică, este acel comandament juridic ce previne şi sancţionează comportamentul deviant, garantând astfel viabilitatea valorilor societăţii. Normele juridice împreună cu relaţiile juridice (ce se nasc în baza lor), alcătuiesc ordinea de drept (ordinea juridică), parte componentă a ordinii sociale, garant al afirmării, menţinerii şi al realizării echilibrului social. Ordinea de drept este nucleul ordinii sociale, deoarece comandamentul juridic este condiţia esenţială a echilibrului social. Normele juridice sunt reguli de conduită care reglementează toate domeniile vieţii sociale, economice şi politice şi care, ocrotesc toate valorile morale şi materiale împotriva oricăror atingeri ce li se pot aduce. Pornind de la definiţia dată dreptului, aceea că este format dintr-un “ansamblu de norme juridice”, se poate spune că, norma juridică este o “celulă” a dreptului, este singularul în raport cu dreptul, care este pluralul. Norma de drept nu se prezintă ca o simplă regulă de conduită, ea are un conţinut mult mai bogat decât aceasta în sensul că, poate cuprinde şi unele principii generale de drept, definiţii, descrieri de instituţii juridice, explicarea unor termeni. Norma juridică se adresează unor subiecte generice, cărora le controlează, dirijează sau le limitează libertatea, prin stabilirea de obligaţii, prohibiţii sau permisiuni. Norma juridică conţine ceea ce trebuie să facă un subiect de drept, ceea ce are dreptul să facă, i se recomandă sau este obligat să facă. În această privinţă, este reprezentativă precizarea jurisconsultului roman Modestin după care: “Legiis virtus haec: est imperare, vetare, permitere, premire” adică “forţa legii constă în a ordona, a interzice, a permite, a pedepsi.” Pentru o corectă şi completă înţelegere a normei juridice se impune, să se prezinte trăsăturile sale caracteristice şi structura sa. 2.2. Trăsăturile caracteristice ale normei juridice 2.2.1. Norma juridică are caracter general Încă din antichitate, Ulpian afirma că: “dreptul se rânduieşte nu pentru fiecare om în parte”, adică dreptul, norma juridică care-l alcătuieşte, vizează un număr nedeterminat de cazuri. Jurisconsultul roman Julian explica generalitatea şi impersonalitatea normelor juridice în opera sa, astfel: “nici legile, nici senatusconsultele nu pot fi scrise astfel încât să cuprindă toate cazurile care s-ar ivi vreodată, dar este suficient ca ele să includă ceea ce se întâmplă de cele mai multe ori”.

Norma juridică are în vedere nu un caz izolat, ci o generalitate de relaţii, aspect ce a fost subliniat şi de Hegel atunci când caracteriza norma juridică ca fiind “o determinare universală ce se aplică unui caz concret”. Caracterul general al normei juridice îi permite să-şi îndeplinească funcţia sa, aceea de a asigura siguranţa şi certitudinea desfăşurării relaţiilor sociale, pentru că, destinatarii ei, cunoscându-i conţinutul, vor putea să aleagă conduita pe care doresc să o urmeze. Există norme juridice care stabilesc conduite tip pentru toţi locuitorii unui stat şi care au cel mai înalt grad de generalitate, precum şi norme ce se adresează unor clase de persoane (militari, funcţionari publici, pensionari), unipersonale (preşedintelui ţării, primului ministru etc.). Există şi situaţii când se creează norme juridice pentru un caz determinat, pentru o situaţie individuală cum ar fi, de exemplu, normele juridice dintr-un decret prezidenţial prin care sunt decorate sau avansate în funcţie anumite persoane strict determinate. Pentru aceste considerente, putem afirma că este generală noţiunea de „normă judiciară”, şi nu fiecare normă juridică din clasa normelor juridice are această trăsătură. Se apreciază că, atât caracterul general cât şi cel impersonal al normei juridice rezultă din repetabilitatea lor. Pentru a fi un etalon cu ajutorul căruia statul apreciază conduita indivizilor în anumite situaţii concrete, norma juridică trebuie să se adreseze unui număr nelimitat de cazuri, repetabile în timp şi spaţiu. Caracterul, general al normei juridice o deosebeşte de actul individual, care este concret, personal. 2.2.2. Norma juridică are caracter impersonal Caracterul impersonal al normei juridice constă în faptul că ea nu se adresează unei persoane anume, ci este incidentă unui subiect generic, unor categorii de persoane. Caracterul impersonal al normei juridice, acela de a nu se adresa unei persoane prestabilite şi identificate ca atare, constituie o garanţie împotriva oricărei discriminări personale contribuind astfel, la realizarea principiului egalităţii persoanelor în faţa legii. Egalitatea nu înseamnă însă uniformizare, nu înseamnă că legea va fi aplicată identic pentru toţi, pentru că, în conformitate cu principiul de justiţie, cazurile diferite în fapt, vor fi tratate diferit în drept. Normele juridice sunt impersonale, adică sunt incidente asupra tuturor indivizilor ce îndeplinesc condiţiile prevăzute în ipoteza lor. Prin caracterul general şi impersonal al normelor juridice nu se înţelege că acestea se vor aplica exclusiv pe tot teritoriul ţării sau asupra întregii populaţii, şi nici faptul că ele pot să cuprindă toate cazurile şi situaţiile în care se poate afla un subiect de drept. Din acest punct de vedere, normele de drept se pot grupa în următoarele categorii: - norme juridice ce se adresează tuturor subiecţilor de drept (de exemplu, normele cuprinse în Constituţie, Legea cetăţeniei etc.); - norme juridice ce se adresează unei singure categorii de subiecţi de drept sau mai multor categorii (cele cuprinse în Legea pensiilor, Statutul funcţionarului public, Codul militar etc.); - norme juridice ce se adresează deţinătorului unei funcţii căruia îi precizează competenţele (norme ce precizează competenţele Procurorului General, Ministrului Justiţiei etc.);

- norme juridice ce vizează întreg teritoriul ţării, sau numai unele părţi determinante ale teritoriului (zona maritimă, zona de frontieră, etc.). Prin caracterul impersonal, norma juridică se deosebeşte de actul individual care este personal. 2.2.3. Norma juridică are caracter tipic Caracterul tipic al normei juridice rezultă din faptul că ea stabileşte modelul comportamental, tipul de conduită pe care destinatarii săi trebuie să-l urmeze. Conduita tipică pe care o prescrie norma juridică, stabileşte drepturi şi obligaţii în sarcina subiecţilor de drept, în mod generic. Norma juridică, constituie astfel, criteriul de orientare şi apreciere al conduitei umane, standardul după care o conduită este apreciată ca fiind licită sau ilicită, adică conformă sau nu normei care a prescris-o. Norma juridică prescrie o conduită unică pentru subiectul de drept, situaţie în care ea constituie criteriul unic de apreciere a conformităţii conduitei subiectului de drept cu dispoziţiile normative. 2.2.4. Norma juridică este obligatorie Obligativitatea este un caracter esenţial al normei juridice ce rezultă din aceea că, norma juridică nu este o simplă indicaţie sau dorinţă, ci ea reprezintă o poruncă, o dispoziţie obligatorie a cărei eludare este interzisă, un comandament impus de autoritatea publică, un imperativ a cărui respectare este obligatorie. Caracterul obligatoriu al normelor juridice este impus de instanţe exterioare subiecţilor destinatari. Fără caracterul obligatoriu, normele de drept, şi-ar pierde scopul lor de norme sociale menite să stabilească ordinea de drept în societate. Obligativitatea normei juridice este dictată de scopul său, acela de a da garanţii necesare societăţii că valorile ei vor fi apărate şi garantate, asigurându-se ordinea socială dorită de legiuitor. Pentru ca obligativitatea normei juridice să fie eficientă, ea se bucură de garanţii statale, de intervenţia unei forţe de constrângere. Instituirea obligativităţii normelor juridice a constituit o necesitate a respectării lor, încă din cele mai vechi timpuri. În antichitate, Sofocle afirma că: “niciodată nu vor fi respectate legile într-un stat unde nu există frică de pedeapsă”. W. Shakespeare a constatat că obligativitatea normei juridice este deosebit de însemnată, pentru că, “acolo unde încetează vigoarea legilor şi autoritatea apărătorilor ei, nu poate exista nici libertate şi nici siguranţă pentru nimeni”. Alţi autori consideră că mijlocul de asigurare a respectului şi desăvârşirii realizarea dreptului este o obligaţie. Obligativitatea normei juridice înseamnă, că ea produce efecte juridice din momentul intrării ei în vigoare (imediat) până în momentul ieşirii ei din vigoare (continuu) în mod necondiţionat. Obligativitatea este o trăsătură caracteristică a normelor juridice, indiferent de domeniul lor de reglementare (public ori privat), de forţa juridică a actului normativ ce le cuprinde, sau de conduita imperativă ori permisivă a acestora. Ea constituie o garanţie fundamentală a exercitării drepturilor subiective către titularii acestora, precum şi a tragerii la răspundere juridică a celor ce le nesocotesc.

În legătură cu caracterul obligatoriu al normei de drept, se impun următoarele precizări: - normele juridice sunt obligatorii, indiferent dacă sunt imperative, prohibitive sau permisive; - nu există grade de obligativitate în raport de forţa juridică a actului în care este cuprinsă norma de drept; - caracterul de obligativitate nu este corelat de frecvenţa aplicării normei juridice, de faptul că ea se aplică mai des sau mai rar. Există în literatura juridică de specialitate, părerea conform căreia, obligativitatea normelor juridice este pusă la îndoială în privinţa normelor dreptului internaţional, lucru motivat prin: absenţa instanţelor judecătoreşti înzestrate cu forţă de constrângere şi lipsa sancţiunilor eficiente. Deşi războiul a fost considerat multă vreme ca fiind cea mai severă sancţiune pentru încălcarea normelor internaţionale, este totuşi o sancţiune riscantă şi ineficientă. Alături de sancţiuni cum ar fi: boicotul, embargoul, ruperea relaţiilor diplomatice, pretenţia statelor de a fi respectate le determină de fapt să respecte obligaţiile impuse prin normele internaţionale. 2.2.5. Norma juridică are un caracter coercitiv Regula în drept este că, acesta se realizează de bună-voie, iar excepţia o constituie constrângerea care îmbracă haina răspunderii juridice şi care intervine în cazul nerespectării normei juridice. Blaise Pascal afirma că „Justiţia fără forţă este neputincioasă”. Caracterul coercitiv este inerent normei de drept, el o individualizează şi o deosebeşte de celelalte norme sociale (morale, etice, religioase). Mijloacele de realizare a constrângerii sunt variate şi multiple şi aparţin în special justiţiei şi administraţiei. 2.2.6. Norma juridică are caracter prescriptiv Caracterul prescriptiv al normei juridice constă în faptul că ea stabileşte, fixează sau autorizează o anumită conduită pentru destinatarii săi, adică prescrie un comportament ce constă într-o acţiune sau inacţiune umană conformă cu un anumit scop. Norma juridică prescrie o conduită obligatorie, imperativă, fiind o normă prescriptivă şi nu declarativă. De exemplu, norma juridică care stabileşte obligaţia de a repara prejudiciul cauzat, nu constituie o descriere a unei realităţi, ci prescrierea unui comportament, acela de a repara prejudiciul cauzat. 2.2.7. Norma juridică are un caracter bilateral Norma juridică nu implică doar o conduită unipersonală, ci un raport intersubiectiv, un raport între două subiecte. Deşi norma juridică este o prescripţie generală, tipică şi impersonală, ea se adresează omului în raport cu semenii săi. Norma juridică are un caracter bilateral atunci când reglementază un raport în care unui subiect i se impune o obligaţie, iar celuilalt i se atribuie sau recunoaşte un drept subiectiv8. Normele publice

pot avea un astfel de caracter şi când nasc acte juridice unilaterale (de exemplu, testamentul), pentru că şi în aceste cazuri se au în vedere anumite relaţii, chiar dacă nu sunt imediate. Aşadar, norma juridică are un caracter bilateral indiferent dacă actul juridic este unilateral sau bilateral. 2.2.8. Norma juridică are un caracter volitiv Potrivit caracterului volitiv al normelor juridice, acestea depind de voinţa oamenilor, ele sunt creaţia şi produsul voinţei şi conştiinţei lor. Caracterul volitiv al normei juridice înseamnă că aceasta reprezintă voinţa legiuitorului, impusă tuturor destinatarilor. Legiuitorul nu elaborează normele juridice după bunul său plac, el este obligat în reglementarea relaţiilor sociale să ţină seama de cerinţele realităţii obiective, de voinţa destinatarilor acestora. Spre deosebire de normele juridice interne care sunt produsul voinţei generale, normele juridice externe sunt rezultatul voinţei comune a statelor. 2.2.9. Norma juridică generează efecte juridice Norma de drept generează efecte juridice, constând în naşterea, modificarea sau stingerea de drepturi şi obligaţii pentru subiectele de drept aflate în relaţie juridică. Aceste efecte juridice sunt generate indirect de norma juridică (care este abstractă şi impersonală), ele fiind de fapt rezultatul unui fapt licit sau ilicit (a unei manifestări de voinţă) căruia i se atribuie o semnificaţie juridică prin aplicarea normei de drept. 2.2.10. Încălcarea normei juridice antrenează răspunderea juridică Aceasta este o trăsătură caracteristică a normei de drept, care o deosebeşte de celelalte norme sociale (morale, etice, religioase), prin aceea că, încălcarea ei atrage în mod nemijlocit răspunderea juridică a celui vinovat, fiind singura normă însoţită de sancţiune juridică. În funcţie de natura normei juridice încălcate, răspunderea juridică poate fi: civilă, penală, administrativă sau disciplinară. Aplicarea constrângerii juridice împotriva celui ce se face vinovat de încălcarea normei juridice urmăreşte atât restaurarea dreptăţii în cazul respectiv, cât şi restabilirea autorităţii normei juridice încălcate şi prin aceasta, menţinerea şi ocrotirea ordinii de drept în societate. 2.2.11. Norma juridică are caracter repetabil Spre deosebire de actul juridic individual al cărui efect încetează prin executarea lui într-o situaţie dată, norma juridică se aplică în mod repetat, continuu. Aceasta înseamnă că atâta vreme cât norma juridică există, respectiv, din momentul intrării până în cel al ieşirii din vigoare, ea se aplică constant, fără întrerupere, tuturor situaţiilor pe care le reglementează. Menţionăm că, norma juridică este repetabilă, adică se repetă în aplicare ori de câte ori o persoană îndeplineşte condiţiile de subiect de drept prevăzute impersonal de o normă juridică generală.

Norma juridică este repetabilă, deoarece exclude orice condiţionare ipotetică.

3. Structura normei juridice Norma juridică are o structură tehnico-legislativă (externă) şi o structură logico-juridică (internă). Structura tehnico-legislativă (externă), este construcţia externă a normei juridice, modul în care ea este exprimată într-un act normativ, partea dinamică şi externă a acesteia. Actul normativ cuprinde mai multe norme juridice, având o anume structură tehnică. Astfel, elementele de bază ale unui act normativ sunt: articolul (ce include în structura sa, aliniatul), care se grupează în secţiuni, secţiunile se grupează în capitole, iar capitolele în titluri. Structura logico-juridică (internă), este partea stabilă şi internă a normei juridice, ce indică elementele componente ale acesteia. Din punct de vedere al structurii logice, norma juridică este alcătuită din trei elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea. Aceste elemente structurale se găsesc, de regulă, în orice normă juridică, putând fi identificate pe baza unei analize logice. Sunt însă situaţii când aceste elemente structurale nu sunt descrise în această ordine sau se găsesc disparat, urmând a fi deduse pe cale de interpretare sau prin coroborarea mai multor norme. Pentru interpretarea şi aplicarea corectă a normelor juridice, trebuie să se ţină seama atât de structura logico-juridică cât şi de structura tehnico-legislativă a acestora. 3.1. Elementele normei juridice A. Ipoteza Ipoteza este acel element constitutiv al normei juridice care arată împrejurările în care urmează a fi aplicată dispoziţia. Ea precizează condiţiile, împrejurările sau faptele în raport cu care se aplică regula de conduită (dispoziţia), precum şi categoria de subiecte la care se referă conţinutul dispoziţiei. Ipoteza normei juridice, se poate clasifica după anumite criterii astfel: a. După criteriul preciziei cu care este formulată, ipoteza poate fi: ipoteză strict determinată şi ipoteză relativ determinată (subînţeleasă). Ipoteza strict determinată, stabileşte expres condiţiile în care urmează să se aplice dispoziţia normei juridice. De exemplu, art.38 din Codul familiei prevede că: “Instanţa judecătorească poate desface căsătoria prin divorţ atunci când, datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă”. Împrejurarea în care se poate desface căsătoria o constituie aşadar, existenţa unor motive temeinice. Un alt exemplu în acest sens, este cel oferit de art.8 din Codul penal care prevede că: “Legea penală română nu se aplică infracţiunilor săvârşite de către reprezentanţii diplomatici ai statelor străine, sau de alte persoane, care conform convenţiilor internaţionale, nu sunt supuse jurisdicţiei penale a statului român”. În acest exemplu, ipoteza este determinată, ea stabileşte precis care sunt categoriile de persoane exceptate de la jurisdicţia noastră penală.

În art.53 din Codul familiei care prevede că: „Copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei” şi în art.62 care stabileşte că: „Copilul din căsătorie ia numele de familie comun al ambilor părinţi”, ipoteza este de asemenea, absolut determinată. Ipoteza relativ determinată (subînţeleasă), există atunci când condiţiile, împrejurările de aplicare a dispoziţiei normei juridice nu sunt prevăzute cu exactitate, precis, ele se subînţeleg, rezultă din contextul reglementării. De exemplu, art.174 din Codul penal prevede că: “Uciderea unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi”. Art.89 Cod penal prevede că „Lipsirea de libertate a unei persoane în mod ilegal se pedepseşte cu închisoare de la 1 lună la 5 ani”. În aceste norme juridice, împrejurarea săvârşirii faptei şi subiectul care o săvârşeşte nu sunt indicate precis, din contextul reglementării se subînţelege că indiferent de făptuitor şi de împrejurările în care acesta a acţionat, va fi sancţionat de lege. b. După gradul de complexitate a împrejurărilor, a condiţiilor cuprinse de legiuitor în ipoteză, ea există: ipoteză simplă şi ipoteză complexă. Ipoteza simplă, precizează o singură împrejurare, o singură modalitate tipică în raport cu care se aplică dispoziţia normei juridice. Exemplu de ipoteză simplă este cel dat de art.225 din Codul penal care prevede că: “Tâlhăria săvârşită în paguba avutului obştesc se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani, interzicerea unor drepturi şi confiscarea parţială a averii”; la art.332 Cod penal, ipoteza are tot forma simplă: “Absenţa nejustificată de la unitate sau serviciu care depăşesc trei zile, a oricărui militar se pedepseşte cu închisoare de la unu la 7 ani”. Ipoteza complexă precizează mai multe situaţii, împrejurări care fie întrunite cumulativ, fie alternativ, determină incidenţa dispoziţiei. De pildă, art.7 din Codul familiei indică situaţiile în care este oprită căsătoria, respectiv: între cel ce adoptă sau ascendenţii săi pe de o parte şi cel adoptat ori descendenţii acestuia pe de altă parte; între copiii celui ce adoptă şi cel adoptat sau copiii acestuia; între cei adoptaţi de aceeaşi persoană. Art.37 din Codul familiei care stabileşte împrejurările de încetare a căsătoriei: ”Căsătoria încetează prin moartea unuia dintre soţi sau prin declararea judecătorească a morţii unuia dintre ei. Căsătoria se poate desface, în cazuri excepţionale, prin divorţ”, constituie un exemplu de ipoteză complexă. Un alt exemplu folosit frecvent în literatura de specialitate pentru a exemplifica ipotezele complexe, alternative, este cel prevăzut în art.209 din Codul penal:” Furtul săvârşit în următoarele împrejurări: de două sau mai multe persoane împreună; de o persoană având asupra sa o armă sau o substanţă narcotică; într-un loc public; într-un mijloc de transport în comun, pe timp de noapte, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani”. Subiectele la care se referă ipoteza normei juridice pot avea calitate diferită: ”toţi”, “oricine”, “nimeni”, “infractorul” etc. Spre exemplificare, art.1718 din Codul civil, prevede că: “Oricine este obligat personal este ţinut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare”. Iar, art.43. din Constituţie dispune că: “Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire”. La fel, art.16 alin.2 din Constituţie prevede că: „Nimeni nu este mai presus de lege”.

Ipoteza normei juridice este un element structural important şi necesar, deoarece conferă dispoziţiei efectivitate, califică fapta şi făptuitorul stabilind atât calitatea cât şi cantitatea sancţiunii juridice. B. Dispoziţia Dispoziţia este considerată ca fiind elementul esenţial, de bază al normei juridice. Dispoziţia reprezintă acel element al normei juridice care prescrie conduita tip pe care trebuie să o urmeze destinatarii săi în anumite împrejurări. Aşadar, dispoziţia normei juridice prescrie tipul de conduită ce trebuie urmat către destinatari atunci când sunt întrunite condiţiile descrise de ipoteză. Deoarece în dispoziţie sunt cuprinse drepturile şi obligaţiile subiecţilor participanţi la raporturile sociale, se consideră că ea reprezintă conţinutul normei juridice. Dispoziţia cuprinde imperativul normei de drept, obligaţia de a avea o anumită conduită, interdicţia sau permisiunea unei conduite. În funcţie de anumite criterii, dispoziţia normei juridice se clasifică astfel: a) După modul de formulare, dispoziţiile pot fi: Dispoziţii absolut determinate - care stabilesc categoric drepturile şi obligaţiile celor vizaţi, le stabileşte o conduită precisă de la care nu se poate deroga; Dispoziţii relativ determinate - care lasă la aprecierea subiectelor raportului juridic conduita ce trebuie urmată, putând alege o variantă sau alta de conduită care prevăd alternative de conduită pentru subiectul generic. Dispoziţiile normelor penale sunt, de regulă, subînţelese, drepturile şi obligaţiile corelative ale destinatarilor genere fiind stabilite. b) După conduita prescrisă, dispoziţiile normelor juridice se grupează în: Dispoziţii onerative - care obligă subiectul de drept să săvârşească o acţiune - tip. De exemplu, art.28 Codul familiei prevede că: ”Soţii sunt obligaţi să poarte în timpul căsătoriei numele comun declarat”; sau art.29, stabileşte că ”Soţii sunt obligaţi să contribuie în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsătoriei”. Art.989 Cod civil prevede că: “Orice faptă a omului care cauzează altuia prejudicii, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara”. Aceste dispoziţii sunt dispoziţii imperative, obligatorii, pentru că impun executarea unei acţiuni fără a se putea deroga. Dispoziţii prohibitive - care interzic o anumită conduită - tip, care obligă subiectul de drept să se abţină de la săvârşirea unor acţiuni. Sunt semnificative exemplele legate de unele interdicţii privind încheierea căsătoriei. Astfel, art.5 din Codul familiei prevede că: “Este oprit să se căsătorească bărbatul care este căsătorit sau femeia care este căsătorită”. Art.6. Codul familiei dispune că: ” Este oprită căsătoria dintre rudele în linie dreaptă, precum şi între cele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv”. Art.27 alin.4 din Constituţia României prevede că: „Percheziţiile în timpul nopţii sunt interzise în afară de cazul infracţiunilor flagrante.” Dispoziţiile prohibitive pot fi exprimate prin expresii categorice de interdicţie, cum ar fi: ”este interzis”, “este oprit”, sau ele pot rezulta în mod logic. Dispoziţiile prohibitive şi dispoziţiile onerative sunt dispoziţii imperative, fiind comandamente a căror nerespectare atrage sancţiunea juridică. Dispoziţiile permisive - sunt acele dispoziţii care lasă la latitudinea subiectelor de drept să-şi aleagă conduita pe care să o urmeze; ele nu impun dar nici nu interzic săvârşirea anumitor acţiuni. De exemplu, potrivit art.856 Cod civil, “Orice persoană majoră poate dispune de bunurile sale prin

testament”; sau art.685 din Codul civil prin dispoziţia sa permisivă, oferă două alternative de acceptare a succesiunii: “Succesiunea poate fi acceptată curat şi simplu sau sub beneficiu de inventar. Codul familiei cuprinde norme juridice cu dispoziţii permisive, ca de exemplu, art.54 prevede că: “Paternitatea poate fi tăgăduită dacă este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului”; art.57 Codul familiei prevede, astfel: “Copilul conceput şi născut în afara căsătoriei poate fi recunoscut de către tatăl său”; art.1170 din Codul civil român, prin dispoziţia sa permisivă stabileşte: „Dovada se poate face prin înscrisuri, prin martori, prin prezumţii, prin mărturisirea uneia din părţi şi prin jurământ.” Codul muncii (Legea nr.53/2003) prevede la art.146 alin.1 astfel: „Concediul de odihnă poate fi întrerupt la cererea salariatului, pentru motive obiective.” În general, pentru redactarea dispoziţiilor permisive, legiuitorul foloseşte expresii ca: “poate”, “sunt în drept” etc. Dispoziţiile permisive reglementează cu precădere, instituţia familiei şi a contractelor. Aceste norme juridice sunt lipsite de un element structural, respectiv, sancţiunea, astfel încât, atunci când subiecţii cărora li se adresează nu vor adopta conduita precizată, aceştia nu sunt sancţionaţi. Dispoziţiile supletive - sunt considerate ca fiind o varietate a dispoziţiilor permisive, deoarece, ca şi acestea, lasă la latitudinea subiectelor de drept să opteze pentru conduita pe care să o urmeze, iar dacă nu se hotărăsc, instanţa de judecată va interveni şi va suplini voinţa lor. În acest sens, Codul familiei prevede în art.40. că în situaţia desfacerii căsătoriei prin divorţ, soţii se pot învoi cu privire la numele purtat în timpul căsătoriei (respectiv soţul care a purtat în timpul căsătoriei numele celuilalt soţ să-l poarte şi după divorţ). Dacă însă, ei nu se învoiesc (deci nu utilizează libertatea oferită de norma juridică), sau dacă instanţa nu a încuviinţat acest lucru, atunci fiecare dintre ei va purta numele avut înainte de căsătorie. De asemenea, art.36. din Codul familiei cu privire la împărţirea bunurilor comune în caz de divorţ dispune că: soţii se pot învoi şi pot conveni asupra împărţirii bunurilor comune, dar în situaţia în care se ivesc neînţelegeri, instanţa de judecată va dispune evaluarea acestor bunuri şi împărţirea lor în conformitate cu legea. Caracteristica importantă a normelor supletive o constituie aşadar, faptul că, atunci când subiectele de drept nu folosesc libertatea, permisivitatea acordată de legiuitor, norma juridică le va suplini această voinţă, dispunând imperativ. Dispoziţiile de stimulare - sunt acele dispoziţii care prevăd recompensarea, încurajarea unei conduite deosebite. Aceste dispoziţii se întâlnesc în general, în normele juridice care reglementează raporturile sociale de muncă şi prevăd anumite mijloace de recompensare materială şi morală cum ar fi: premii, recompense materiale, distincţii, decoraţii, ordine etc. Dispoziţiile permisive, de stimulare şi de recomandare nu au sancţiune juridică ca şi element structural. c) După sfera lor de aplicare şi după gradul lor de generalitate, dispoziţiile se clasifică în: Dispoziţii generale - au o sferă largă de aplicare şi de obicei guvernează, de regulă, o anumită ramură de drept Dispoziţiile speciale - au o sferă mai restrânsă de aplicare, şi, guvernează, de regulă, o categorie de relaţii dintr-o ramură de drept. Dispoziţiile generale pot fi transformate în dispoziţii speciale şi invers, pentru că o dispoziţie poate fi specială în raport cu o dispoziţie generală, dar poate fi generală şi în raport cu o dispoziţie care are sfera de aplicare mai restrânsă decât a ei (de exemplu o dispoziţie de excepţie). Deosebirea dintre cele două categorii de dispoziţii prezintă interes pentru că, de aceasta se ţine seama în aplicarea regulilor “specialul derogă de la general, generalul nu derogă de la special”.

Dispoziţiile de excepţie - reprezintă o completare a dispoziţiilor generale sau speciale. Astfel, art.4 din Codul familiei stabileşte: “Este permis bărbatului care a împlinit 18 ani şi femeii care a împlinit vârsta de 16 ani să se căsătorească. Cu toate acestea, pentru motive temeinice, se poate încuviinţa căsătoria femeii care a împlinit 15 ani”. Se consideră că, dispoziţiile de excepţie sunt bazate pe intenţia legiuitorului de a apăra mai eficient anumite valori. Aceste dispoziţii sunt numite uneori “dispoziţii derogatorii”, deoarece ele cuprind o reglementare ce derogă de la reglementarea cuprinsă într-o dispoziţie generală sau specială. Dispoziţia normei juridice este un element esenţial, lipsa acestuia putând lipsi de conţinut norma juridică. Ea se caracterizează prin stipularea necondiţionată a drepturilor şi obligaţiilor subiecţilor, prin stabilirea conduitei acestora într-o direcţie utilă socialmente. C. Sancţiunea Persoanele care violează norma juridică sunt reprimate, sancţionate. Sub incidenţa sancţiunii juridice cad acei destinatari ai dispoziţiilor din normele de drept care se abat, se împotrivesc. Sancţiunea este acel element al normei juridice care precizează urmările, consecinţele nerespectării dispoziţiei normei juridice. Sancţiunea reprezintă reacţia moral-juridică a societăţii organizate faţă de conduita potrivnică dispoziţiei normei de drept; ea constituie reacţia autorităţii normative faţă de destinatarii dispoziţiilor sale. Ea constituie un avertisment pentru cei tentaţi să încalce dispoziţia unei norme juridice, cărora le indică dezavantajele ce decurg dintr-o conduită ilicită, acest avertisment poate fi considerat garantul moral şi material al realizării conduitei prescrise de norma juridică din partea subiecţilor raportului juridic. Sancţiunea, este consecinţa actelor de violare a legii de încălcare şi destabilizare a ordinii stabilite şi vizează restabilirea ordinii de drept încălcate, repararea acesteia, prevenirea încălcării ei în viitor. Sancţiunile juridice, pentru a-şi spori eficienţa socială trebuie să acţioneze împreună cu sancţiunile morale, politice şi religioase. Sancţiunea este considerată a fi un element important al normei juridice, deoarece fără posibilitatea de sancţionare a conduitelor ce eludează dispoziţiile normelor juridice, acestea ar fi reduse la simple precepte de conduită, lipsite de obligativitate şi eficacitate. De aceea, sancţiunea reprezintă mijlocul de constrângere exercitat prin intermediul autorităţii judecătoreşti, care impune realizarea normelor juridice şi prin aceasta respectarea şi restabilirea ordinii de drept. Sancţiunea se caracterizează prin anumite trăsături ce decurg din principiile dreptului, cum ar fi: legalitatea (potrivit căreia sancţiunea se aplică în conformitate cu prevederile legii), generalitatea (se aplică pentru toate faptele pe care le prevede legea) celeritatea (se aplică fără întârziere, pentru a produce efectul urmărit), globalitatea (se aplică pentru toate faptele ilicite prevăzute de lege) efectivitatea, fidelitatea, echitatea etc. Sancţiunea juridică are un dublu rol: rol educativ (se aplică o singură dată) pentru că urmăreşte îndreptarea celui vinovat şi preventiv determină abţinerea de la săvârşirea de fapte antisociale şi un rol represiv, de pedepsire a celor ce nesocotesc dreptul.

Sancţiunile se clasifică în anumite categorii, după următoarele criterii: a) După scopul urmărit, sancţiunile se grupează în: - sancţiuni reparatorii, care urmăresc repararea prejudiciului cauzat şi restabilirea situaţiei legale anterioare; - sancţiuni coercitive, care vizează aplicarea constrângerii asupra persoanei vinovate; - sancţiuni de anulare sau de desfiinţare a actelor ilicite. b) După natura şi după gravitatea lor, distingem: - sancţiuni penale – sunt măsuri de constrângere prevăzute de legea penală (pedepse măsuri de siguranţă şi măsuri educative), aplicate persoanelor care au săvârşit fapte incriminate de aceasta; - sancţiuni civile - care au un rol reparator şi vizează direct patrimoniul persoanei sancţionate. Aceste sancţiuni pot consta în: despăgubiri în sarcina autorului prejudiciului, repunerea în drepturi, executarea în natură, anularea actului ilicit etc. În literatura juridică de specialitate sancţiunile civile se clasifică în: sancţiuni civile propriu-zise cu rol reparator şi pedepse civile care au cu precădere un rol reprimator. Sancţiunile civile se referă în special la patrimoniul persoanei (revocarea, anularea sau rezoluţiunea actului juridic, plata de despăgubiri), iar pedepsele civile vizează de regulă persoana subiectului şi se împart în două categorii: pedepse civile prin care se împiedică dobândirea unui drept subiectiv sau se suprimă un astfel de drept (revocarea donaţiei, nedemnitatea succesorală, decăderea) şi pedepse prin care se micşorează patrimoniul persoanei sancţionate (amenzi civile, prestaţii către stat). - sancţiuni administrative (contravenţionale) - dintre care amintim: avertismentul, amenda contravenţională, munca în folosul comunităţii,. - sancţiuni disciplinare - sunt de regulă măsuri strâns legate de contractul individual de muncă, în special de executarea lui. Codul muncii din 2003 stabileşte la art.264 următoarele sancţiuni disciplinare: avertismentul scris, suspendarea contractului individual de muncă pentru o perioadă de cel mult 10 zile lucrătoare, retrogradarea din funcţie cu acordarea salariului corespunzător pentru o durată de cel mult 60 de zile, reducerea salariului de bază cu 5-10% şi după caz şi a îndemnizaţiei de conducere pe o perioadă de 13 luni, desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă. În situaţia în care, prin Statutele profesionale aprobate prin lege specială va fi stabilit un alt regim sancţionator, se va aplica acesta. c) După gradul de determinare, sancţiunile se pot clasifica astfel: - sancţiuni absolut determinate - care sunt formulate univoce precis, fără a putea fi interpretate de organele de aplicare, respectiv fără a putea fi mărite sau micşorate. Un exemplu în acest sens îl constituie nulitatea absolută a unui contract de vânzare-cumpărare care are ca obiect un bun care nu mai există. Sau, un alt exemplu este cel oferit de art.30 din Codul familiei după care “Bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soţi sunt de la data dobândirii lor bunuri comune….orice convenţie contrară este nulă”. - sancţiuni relativ determinate - care prevăd anumite limite minime şi maxime, între care organul de aplicare poate stabili cuantumul sancţiunii. De pildă, art.178 Cod penal prevede că: “Uciderea din culpa a unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani” - sancţiuni alternative - sunt acele sancţiuni care dau posibilitatea organului de aplicare să aleagă între două sau mai multe sancţiuni, pe aceea care i se pare mai potrivită în cazul dat. De pildă, art.189 din Codul penal prevede că: “Lipsirea de libertate a unei persoane în mod ilegal, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă”, deci, prevede

pedeapsa închisorii alternativ cu amenda, organul jurisdicţional putând opta pentru un gen de sancţiune sau altul. - sancţiuni cumulative - stabilesc aplicarea cumulativă a mai multor sancţiuni pentru aceeaşi faptă ilicită. Exemplificăm cu art.174 din Codul penal care stabileşte că “Uciderea unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi”. Aplicarea sancţiunilor juridice este un act de putere a statului, realizat de organele competente, cu respectarea strictă a dispoziţiilor legale.

CAPITOLUL IX ACŢIUNEA NORMELOR JURIDICE Coordonatele principale ale acţiunii normelor juridice sunt: timpul (sau durata lor), spaţiul (sau teritoriul) şi persoana destinatară. Altfel spus, normele juridice se aplică în timp şi spaţiu, adică forţa lor se manifestă într-o perioadă de timp şi pe un teritoriu supus unei anumite suveranităţi, asupra cetăţenilor statului pe teritoriul căruia acţionează.

1. Acţiunea normelor juridice în timp Orice normă juridică are o măsură temporală, adică are o durată considerată a contribui la realizarea scopului său juridic. Timpul unei norme juridice reprezintă perioada în care ea va produce efecte juridice. Norma juridică este incidentă numai acelor fapte care au loc în perioada de timp cât actul normativ în care acesta este cuprinsă este în vigoare. În trecut, ritmul transformărilor legislative era lent datorită ritmului greoi al dezvoltării economice şi sociale, lucru ce justifică de altfel, existenţa de norme juridice cu efecte îndelungate în timp (de exemplu, Legea celor XII Table a rezistat peste zece secole, iar Codul lui Iustinian a suferit în decurs de 1.000 de ani doar mici modificări). Atunci când normele de drept sunt perimate nu mai răspund nevoilor economice şi sociale, ele se înlocuiesc cu norme noi, fapt ce generează succesiunea în timp a normelor juridice. Pentru a analiza acţiunea normei juridice în timp, este necesar să se examineze trei situaţii distincte: a intrării în vigoare, a acţiunii şi a ieşirii din vigoare a normei juridice. 1.1. Intrarea în vigoare a normei juridice Actul normativ presupune un ansamblu de norme juridice structurat şi organizat tehnicolegislativ şi elaborat de puterea legiuitoare. Din momentul intrării în vigoare a actului normativ, fiecare normă pe care o fixează are putere juridică şi deci, produce efecte juridice. Dispoziţiile normelor juridice prescriu comportamente pentru viitor. Intrarea în vigoare a unei norme juridice în forma actului normativ, este o necesitate impusă de faptul că un comandament al conduitei umane, trebuie cunoscut de către destinatarii săi. Conform principiului de drept că “nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii” (“nemo censetur ignorare legem”), este necesar să se asigure condiţiile pentru cunoaşterea normelor juridice de către destinatari pentru ca prin cunoaştere aceştia să-şi dirijeze conduita conform reglementărilor lor. Prezumţia de cunoaştere a normei juridice are caracter general-valabil pentru toate categoriile de norme juridice iar cel obligat să o respecte nu va putea folosi nici un mijloc de probă prin care să dovedească necunoaşterea ei. Publicitatea actelor normative este o procedură obligatorie, pentru că numai aşa cei chemaţi să le respecte (atât cetăţeni cât şi organe ale statului şi organisme sociale) au posibilitatea să cunoască conţinutul dispoziţiilor juridice. Aducerea la cunoştinţă publică a legilor se face prin publicarea

acestora în Monitorul Oficial al României. Din acel moment, se prezumă că destinatarii dispoziţiilor juridice au luat cunoştinţă de conţinutul acestora. Art.78 din Constituţia din 2003 stabileşte că, legea intră în vigoare în termen de 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei. De exemplu, Codul familiei în dispoziţiile sale finale indică în mod expres că, el intră în vigoare de la data de 1 februarie 1954. Codul vamal al României (Legea nr.141/1997) a fost publicată în Monitorul Oficial nr.180 din august 1997, dar a intrat în vigoare în 60 de zile de la data publicării lui. Stipularea de date ulterioare de intrare în vigoare a unor acte normative este motivată de necesitatea unor măsuri de ordin organizatoric, a elaborării de metodologii de aplicare etc. Rezultă din interpretarea textului constituţional că, data intrării în vigoare a celorlalte acte normative (hotărâri de Guvern, Ordonanţe de Urgenţă, decrete prezidenţiale etc.) este data publicării lor în Monitorul Oficial. Aşadar, începutul temporal al vigorii normei juridice îl reprezintă data publicării în Monitorul Oficial, data stipulată în textul legii, ori după 3 zile de la publicarea legii. Norma juridică, din momentul intrării sale în vigoare, guvernează relaţiile sociale pe care le reglementează, respectarea ei fiind obligatorie. Nu se admite scuza ignoranţei, a sustragerii de la prevederile sale pe motiv de necunoaştere sau cunoaştere inexactă, pentru că, în această materie funcţionează prezumţia absolută a cunoaşterii normelor juridice în baza căreia, toţi destinatarii lor trebuie să le cunoască şi să se supună lor. De la această regulă se cunosc următoarele excepţii: - când o parte a teritoriului ţării este izolat din motiv de forţă majoră, astfel că necunoaşterea unui act normativ se datorează unor motive obiective; - în domeniul raporturilor de drept privat (în materia convenţiilor), când o persoană încheie un contract, fără să cunoască dispoziţiile legale şi consecinţele pe care norma juridică le face să decurgă din contractul respectiv. În acest caz, există proprie eroare de drept care viciază voinţa şi dă posibilitatea celui în cauză să ceară anularea actului juridic de voinţă încheiat. Actele normative emise de organele centrale ale administraţiei de stat (ordine, regulamente, instrucţiuni etc.), se difuzează organelor subordonate care le aduc la cunoştinţa destinatarilor lor, iar actele normative emise de organele locale ale administraţiei de stat (decizii ale prefecturilor şi primăriilor), se aduc la cunoştinţa destinatarilor prin intermediul publicaţiilor locale. Constituţia Europeană prevede în art.I-38 că Legile şi legile cadru intră în vigoare la data prevăzută în text, sau în absenţa acestei date, în a douăzecea zi de la publicare. Regulamentele şi deciziile europene care nu conţin precizări cu privire la destinatari sau care sunt adresate tuturor statelor membre intră în vigoare în aceleaşi condiţii, iar alte tipuri de decizii se comunică destinatarilor lor şi intră în vigoare la data comunicării. Convenţia de la Viena din 1961 privind dreptul tratatelor stabileşte în art.24 următoarele posibilităţi de intrare în vigoare a acestora: - la data şi după modalităţile stabilite prin dispoziţiile sale sau prin acord între statele participante la negociere; - imediat ce consimţământul de a fi legat prin tratat a fost stabilit pentru statele participante la negociere; - când consimţământul unui stat de a încheia un tratat este stabilit la o dată ulterioară intrării în vigoare a acelui tratat, data consimţământului este data intrării în vigoare a tratatului.

Art.11 alin.2 din Constituţie statuează că „Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern” consacrându-se astfel principiul „Pacta sunt servanda” conform căruia „orice tratat în vigoare leagă părţile şi trebuie să fie executat de ele cu bună credinţă.” Cu privire la tratatele internaţionale, art.11 alin.2 din Constituţia României prevede: “tratatele notificate de Parlament potrivit legii fac parte din dreptul intern” şi pe cale de consecinţă, normele juridice cuprinse în acestea cad sub incidenţa prevederilor art.78 din Constituţie, cu privire la intrarea lor în vigoare. 1.2. Acţiunea normei juridice Acţiunea temporală a normei juridice este determinată cu ajutorul conceptului juridic “vigoare”, care-i conferă forţa de a fi respectată sau aplicată conform voinţei legiuitorului, între cele două limite: “de la…….până la…”. Între aceste două momente stipulate în actul normativ, norma juridică este incidentă tuturor faptelor ce se petrec şi sunt reglementate de norma juridică. Nici o persoană nu este îndreptăţită în limitele acestea să invoce motive particulare, oricât ar fi ele de justificate, care ar fi împiedicat-o să cunoască dispoziţiile unui act normativ în vigoare. Acţiunea normei juridice în timp este guvernată de următoarele principii: - principiul activităţii normei juridice; - principiul neretroactivităţii normei juridice; - principiul neultraactivităţii normei juridice. a. Principiul activităţii normei juridice Conform acestui principiu de bază, norma juridică activează, produce efecte juridice pe toată durata ei, respectiv din momentul intrării în vigoare până în momentul ieşirii ei din vigoare. Norma juridică nouă este incidentă şi se aplică tuturor faptelor prezente şi viitoare pe motiv că, toate faptele ce se petrec sub legea nouă trebuie să i se supună. Norma juridică acţionează numai pentru prezent şi viitor, ea nu-şi întinde acţiunea nici înainte de intrarea ei în vigoare şi nici după ieşirea ei din vigoare. Aşadar, norma juridică nu retroactivează şi nu ultraactivează, ea durează cu eficienţă deplină şi continuă până la ieşirea ei din vigoare, fiind obligatorie şi aplicabilă din momentul intrării ei în vigoare tuturor celor cărora li se adresează. Acest principiu are valoare constituţională, fiind instituit prin art.15 alin.2 din Constituţie, care prevede că: “Legea dispune numai pentru viitor cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”. Conform acestui principiu, dar şi a principiului legalităţii încriminării, art.10 şi art.11 din Codul penal, stipulează: “Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare. Ea nu se aplică faptelor care, la data când ele au fost săvârşite, nu erau prevăzute ca infracţiuni”. b. Principiul neretroactivităţii normei juridice Invocând principiul de bază al acţiunii temporale a normei juridice, acela al activităţii acesteia, şi făcând apel la prevederile incluse art.15 din Constituţia României şi în art.10 şi art.11 din Codul penal, am subliniat de fapt, indirect, caracterul neretroactiv al normei juridice.

Principiul neretroactivităţii legii este formulat şi în art.1 din Codul civil, potrivit căruia: “Legea dispune numai pentru viitor, ea nu are putere retroactivă”. O lege nouă se aplică numai situaţiilor juridice ivite după intrarea ei în vigoare dispoziţiile sale neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice ce s-au petrecut anterior. Conform prevederilor art.15 alin.2 din Constituţia din 2003, nici chiar legiuitorul nu poate dispune ca o lege nouă să se aplice retroactiv, pentru că el stabileşte absolut şi unilateral intrarea în vigoare a legilor. Raţiunea instituirii acestui principiu are în vedere următoarele: - stabilitatea ordinii de drept se poate asigura doar dacă dispoziţiile legale sunt pentru viitor, deoarece, legiuitorul nu poate obliga subiectul să aibă o anumită conduită care nu este prescrisă într-o normă de drept; - echitatea şi legalitatea aplicării normei juridice după care un act este valabil şi legal numai dacă nu este contrar legilor în vigoare în momentul realizării lui. Când norma juridică nouă stipulează drepturi câştigate sub norma juridică veche, acestea se vor menţine în temeiul regulii potrivit căreia, drepturile odată câştigate nu pot fi nerecunoscute sau retrase pentru că, s-ar încălca principiul echităţii şi justiţiei. Când însă, norma juridică nouă se referă la alte drepturi decât cele câştigate în trecut aceasta va opera numai pentru viitor. Principiul neretroactivităţii este aplicabil şi în privinţa tratatelor ratificate de România. De la principiul neretroactivităţii normei juridice există însă unele excepţii, determinate de necesităţi de ordin practic sau umanitar, cum ar fi: excepţia legilor interpretative, excepţia legii penale mai favorabile şi retroactivitatea expresă. - Excepţia legilor interpretative Legile interpretative sunt acele legi care explică, detaliază reglementările anterioare fără să le modifice. Aceste legi nu cuprind dispoziţii noi, ci doar explică şi analizează legile vechi în scopul de a-i lămuri înţelesul. Deoarece, normele juridice interpretative fac corp comun cu normele juridice interpretate, se aplică din momentul intrării în vigoare a legii interpretate; cu alte cuvinte, se aplică retroactiv şi constituie o excepţie de la regula după care o lege nu mai activează. - Excepţia legii penale şi contravenţionale mai favorabile Excepţia legii mai blânde (favorabile) este stipulată expres în Constituţia României (art.15 alin.2), iar Codul penal român prevede expres acest lucru cu privire la faptele penale. Potrivit acestei excepţii, în situaţii tranzitorii trebuie să se aplice legea penală sau contravenţională ale cărei dispoziţii sunt mai favorabile făptuitorului, fie că aceasta este legea veche, fie că este legea nouă. Regula aplicării legii penale mai favorabile este cuprinsă în art.13, 14, 15 din Codul penal român. Astfel, art.13 din Codul penal prevede că, “în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecata definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă”. Problematica legii penale mai blânde se pune, de regulă, între legea veche sub imperiul căreia s-a săvârşit fapta ilicită şi legea nouă sub imperiul căreia fapta respectivă se judecă. Norma juridică penală sau contravenţională care stabileşte un regim sancţionator mai favorabil se va aplica retroactiv, deşi nu era în vigoare la data când făptuitorul a săvârşit fapta ilicită. De regulă, problema aplicării legii mai favorabile se pune între legea veche (sub imperiul căreia s-a săvârşit infracţiunea sau contravenţia) şi legea nouă (sub imperiul căreia urmează să se judece fapta). Când între data săvârşirii infracţiunii sau contravenţiei şi judecata ei se succed mai multe legi, se va aplica oricare dintre legile succesive care este mai favorabilă. Se consideră că, dacă legea veche este mai favorabilă, trebuie să se aplice aceasta, pentru că prevederile sale au fost cunoscute de făptuitor

în momentul săvârşirii faptei; iar dacă legea nouă este mai favorabilă, se va aplica aceasta, deoarece este în spiritul principiului umanismului. În cazul pedepselor complementare, dacă legea veche este mai favorabilă şi aceste pedepse au corespondent în legea nouă, ele se aplică în limitele prevăzute de aceasta, iar dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă nu se mai aplică. În cazul pedepselor definitive, Codul penal stipulează două situaţii: când aplicarea legii penale mai favorabile este obligatorie şi când aplicarea ei este facultativă. Aplicarea legii penale sau contravenţionale mai favorabile (ca excepţie de la principiul neretroactivităţii legii) este preferabilă nu doar pentru că îl favorizează pe făptuitor ci, şi pentru că, acesta corespunde cel mai bine intereselor apărării sociale şi politicii legislative contemporane, reflectând astfel concepţia modernă a legiuitorului român. În doctrină s-au ivit discuţii cu privire la operabilitatea principiului aplicării legii mai favorabile şi în materia contravenţiilor, invocându-se în acest sens o serie de argumente pro şi contra. Prin Decizia Curţii Constituţionale nr.99 din 1999 s-a statuat că art.15 alin.2 din Constituţie instituie o singură excepţie de la principiul neretroactivităţii legii, cel al legii penale mai blânde, iar excepţiile sunt de strictă interpretare şi aplicare. În favoarea recunoaşterii caracterului retroactiv al legii mai favorabile în materie contravenţională s-a opinat că deşi Constituţia admite numai retroactivitatea legii penale şi pentru recunoaşterea retroactivităţii legii în materia contravenţiilor există aceleaşi raţiuni. - Retroactivitatea expresă Retroactivitatea expresă este acea excepţie de la principiul neretroactivităţii, ce rezultă chiar din textul normei juridice, în sensul că, în textul respectiv există prevederea expresă că legea se aplică şi unor situaţii petrecute anterior. Deci, în cazul retroactivităţii exprese, legiuitorul indică expres caracterul retroactiv al normelor juridice respective, el fiind singurul în drept să facă o lege să retroactiveze. În doctrină s-a precizat că în privinţa retroactivităţii exprese se poate folosi fie expresia “lege retroactivă”, fie prevederea că “legea se aplică şi în trecut”. c. Principiul neultraactivităţii normei juridice Conform acestui principiu, norma juridică nu ultraactivează, adică nu se poate aplica după ieşirea ei din vigoare, ea neputându-şi extinde efectele după acea dată. De la acest principiu, fac excepţie normele juridice penale cu caracter temporar sau excepţional, sub imperiul cărora s-a comis fapta, precum şi normele juridice penale mai favorabile. Altfel spus, aceste norme juridice ultraactivează. Ultraactivitatea se referă la faptul că o normă juridică acţionează posterior abrogării actului normativ în care este cuprinsă cu scopul de a-şi continua efectele asupra actelor şi faptelor petrecute în perioada de timp cât era în vigoare. - Excepţia normelor juridice penale temporare În literatura juridică de specialitate, se consideră că în materie penală, o lege temporară este în acelaşi timp o lege cu termen, dar şi o lege excepţională. Normele juridice temporare (de aplicare scurtă) ultraactivează, adică produc efecte juridice şi după ieşirea lor din vigoare. În acest sens, Codul penal prevede în art.16: “Legea penală temporară

se aplică şi infracţiunii săvârşite în timpul cât era în vigoare, chiar dacă fapta nu a fost urmărită sau judecată în acest interval de timp”. Prin aceasta, se urmăreşte să nu rămână nepedepsite anumite fapte penale săvârşite sub imperiul unor legi temporare, înlăturându-se astfel posibilitatea de eludare a legii penale de către unii infractori care cunoscând caracterul temporar, săvârşesc infracţiuni spre sfârşitul duratei de aplicare a legii penale respective. O normă dependentă de o stare excepţională prezintă pericolul sustragerii de la descoperirea faptei, precum şi tergiversarea premeditată a judecării cauzei până la data ajungerii la termen. - Excepţia normelor juridice penale mai favorabile Dacă de la săvârşirea infracţiunii şi până la judecarea faptei, legea penală în vigoare la data săvârşirii ei este înlocuită cu o lege penală mai severă, legea penală veche care este mai favorabilă, va ultraactiva. În acest sens dispune art.13 din Codul penal, care prevede că în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii şi până la judecarea definitivă a cauzei s-au succedat mai multe legi penale care prevăd pentru fapta respectivă o pedeapsă mai severă, norma juridică veche în vigoare la data săvârşirii infracţiunii va ultraactiva. 1.3. Ieşirea din vigoare a normei juridice Normele juridice ies din vigoare, adică îşi încetează acţiunea nu mai produc efecte juridice prin următoarele modalităţi: ajungerea la termen, desuetudinea şi abrogarea normelor juridice. a. Ajungerea la termen a normelor juridice rezultă din textul actului normativ. Normele juridice temporare sunt acele norme care au stabilită durata printr-o dată fixă, situaţie în care se numesc legi cu termen. Când legile sunt date pentru anumite situaţii provizorii, excepţionale (stare de război, calamitate etc.), ele se numesc legi excepţionale. Aşadar, atât legile cu termen cât şi cele excepţionale, fac parte din categoria legilor temporare. Normele juridice cu termen sau excepţionale îşi încetează activitatea când ajung la termenul fixat în textul actului normativ sau când încetează starea excepţională care le-a generat. De regulă, formula privitoare la durata lor de aplicare este: “Prezenta lege intră în vigoare la data de……..şi se aplică până la data de……, sau pe o durată de....”. b. Desuetudinea - este o altă modalitate de ieşire din vigoare a normelor juridice, determinată de trecerea timpului care face ca aplicarea lor să nu mai fie de actualitate, să nu mai aibă obiect de reglementare, să fie depăşite de realitate. O normă juridică cade în desuetudine, atunci când ea nu este abrogată nici expres nici tacit, este în vigoare doar formal, fără însă să se mai aplice, deoarece schimbându-se circumstanţele social - economice care au generat-o (contextul în care a fost adoptată), ea nu mai are teren de aplicare deoarece obiectivul ei de reglementare a dispărut. Această modalitate de ieşire din vigoare a normei juridice se mai numeşte şi învechirea sau perimarea normei juridice, fapt reflectat de legătura intrinsecă dintre reglementările juridice şi dezvoltarea unui sistem de drept. Acest lucru a fost exprimat prin adagiul latin: „Ubi cessat ratio legis, ibi cessat lex”, adică „acolo unde încetează temeiul aplicării legii încetează şi acţiunea legii.” De exemplu, normele juridice care reglementau funcţionarea cooperativelor agricole de producţie desfiinţate în urma evenimentelor revoluţionare din 1989, au încetat să se mai aplice respectiv, au căzut în desuetudine, fără a fi abrogate. La fel, se pot aminti şi unele norme ce

reglementau relaţiile de proprietate socialistă care deşi nu au fost abrogate, relaţiile sociale respective transformându-se, normele juridice ce le reglementau au devenit desuete. Desuetudinea intervine de regulă, în perioadele de tranziţie din viaţa economică şi socială, când rămân formal în vigoare acele norme juridice al căror obiect de reglementare specific perioadei anterioare a dispărut. Legea rămâne formal în vigoare şi chiar dacă nu mai produce efecte juridice, poate să influenţeze în domeniul normelor morale, a normelor de convieţuire socială. c. Abrogarea - este modalitatea clasică, cea mai frecventă de ieşire din vigoare în tot sau în parte a normelor juridice. Abrogarea este opera legiuitorului, ea fiind cauza de încetare a acţiunii normei juridice ale cărei dispoziţii nu vor mai produce efecte juridice datorită intrării în vigoare a unei norme juridice noi, care conţine dispoziţii contrare celei vechi (actus contrarius). Abrogarea este de două feluri: expresă şi tacită. • Abrogarea expresă poate fi la rândul ei, directă şi indirectă. Abrogarea expresă directă, există când noul act normativ stipulează în mod expres şi nemijlocit în conţinutul său, care act normativ, părţi sau articole din acel act, se abrogă. De exemplu, în actul normativ nou prevede că “de la data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă legea nr…….”. Abrogarea expresă indirectă, există când actul normativ nou prevede în textul său că se abrogă toate prevederile sau actele normative contrare dispoziţiilor sale, fără însă să le menţioneze în mod expres. De exemplu, actul normativ nou stipulează că “pe data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă orice dispoziţie contrară”. • Abrogarea tacită sau implicită, există atunci când legea nouă nu cuprinde nici o prevedere expresă (directă sau indirectă) de abrogare, dar prin reglementările pe care le cuprinde se abate de la vechea reglementare. Norma juridică nouă reglementează diferit în comparaţie cu norma juridică veche, dispoziţiile sale fiind în contradicţie şi incompatibile cu cele anterioare. Pentru abrogarea tacită a normei juridice anterioare se cere existenţa unei contradicţii între două norme juridice, a incompatibilităţii lor şi deci a imposibilităţii de a se aplica simultan. Abrogarea tacită poate fi de două feluri: totală, când legea este scoasă integral din vigoare şi parţială, când sunt scoase din vigoare numai anumite texte de lege (articole, capitole etc.). Atât abrogarea expresă cât şi abrogarea tacită presupune adoptarea unui act legislativ nou. Pentru o politică legislativă eficientă, pentru aplicarea principiului legalităţii precum şi pentru înlăturarea eventualelor confuzii sau neînţelegeri privind abrogarea reglementărilor precedente, se preferă modalitatea abrogării exprese directe. Abrogarea normei juridice, ca modalitate frecventă de încetare a activităţii ei, contribuie la asigurarea principiului respectării normei de drept şi a aplicării ei de către organele de stat competente. Destinatarii normei juridice trebuie să-i cunoască atât conţinutul cât şi gradul actualităţii sale, pentru evitarea conflictului de legi în timp şi a situaţiilor contradictorii legate de caracterul activ al reglementărilor. Rolul abrogării în armonizarea legislaţiei, rezultă din funcţiile pe care aceasta le îndeplineşte: - înlăturarea textelor conflictuale; - înlăturarea eventualelor necorelări legislative; - degrevarea sistemului legislativ de anumite acte normative perimate; - punerea legislaţiei interne în acord cu legislaţia internaţională.

Abrogarea normei juridice se deosebeşte de derogare, care reprezintă o excepţie, o reglementare diferită faţă de reglementarea existentă pe care nu o abrogă, ci derogă, se abate de la prevederile sale fără să intre în conflict cu ea, limitându-i astfel sfera de aplicare. Abrogarea se distinge şi de suspendarea unui act normativ pentru anumite cauze determinate, adică de neaplicarea sa temporară. De exemplu, în situaţii excepţionale se pot restrânge sau suspenda temporar garanţiile constituţionale (cazul legii marţiale etc.). Aspecte de drept internaţional privind abrogarea normelor de drept Abrogarea funcţionează în materia tratatelor internaţionale cu acordul tuturor statelor părţi în tratat. În dreptul internaţional public, abrogarea tratatelor poate fi expresă sau tacită, ca rezultat al unei noi manifestări de voinţă a părţilor. Convenţia de la Viena din 1961 cu privire la dreptul tratatelor, în art.56 stabileşte regula generală conform căreia un tratat care nu conţine dispoziţii cu privire la stingerea şi la denunţarea sa sau la retragerea din el, nu poate fi obiectul unei denunţări sau retrageri. Se consideră că, în cazurile în care părţile nu au convenit, prin clauze exprese, condiţiile în care tratatul îşi poate înceta efectele, la acest rezultat se poate ajunge în cursul executării sale, prin exprimarea acordului de voinţă al tuturor părţilor. Posibilitatea încetării unui tratat prin acordul de voinţă al părţilor este uneori înscrisă în prevederile tratatului respectiv, iar în alte cazuri, un tratat poate înceta prin consimţământul reciproc al părţilor, chiar dacă această eventualitate nu a fost prevăzută prin acel tratat, caz în care, abrogarea poate constitui obiectul unui acord special. Un tratat care ia naştere prin acordul părţilor (mutuus consensus) poate înceta prin acordul comun al părţilor (mutuus dissensus). Rezultă că, în cazul în care există consimţământul tuturor părţilor, tratatul respectiv poate înceta pe această cale, oricare ar fi prevederile sale privind încetarea sa, pentru că nimic nu poate împiedica părţile la un tratat să încheie un alt tratat, în condiţiile în care toate statele, părţi consimt la aceasta. Abrogarea expresă se poate prezenta sub mai multe forme: să rezulte din tratate abrogative exprese, sau dintr-o clauză specială (abrogativă) conţinută într-un tratat care cuprinde şi alte dispoziţii. Abrogarea tacită are loc în ipoteza în care un tratat sau unele din stipulaţiile acestuia, sunt contrare celor anterioare. În acest sens art.59 al Convenţiei de la Viena prevede că abrogarea tacită presupune că toate părţile la un tratat încheie un nou tratat cu privire la aceeaşi materie şi că dispoziţiile tratatului posterior sunt incompatibile cu cele din tratatul anterior „în aşa măsură încât este imposibil să se aplice ambele tratate în acelaşi timp.” În doctrina de drept internaţional se face distincţie între abrogare şi suspendare în materia tratatelor. Un acord de suspendare temporară a efectelor unui tratat poate interveni „conform dispoziţiilor tratatului” sau „în orice moment prin consimţământul tuturor părţilor după consultarea celorlalte state contractante” (art.57 Convenţia de la Viena). Se consideră că, suspendarea tratatelor poate interveni între statele părţi fără a fi necesar acordul tuturor statelor dacă suspendarea este admisă în dispoziţiile tratatului sau dacă tratatul nu o interzice. În practică, cele mai frecvente clauze exprese de suspendare se găsesc în tratate economice şi se referă la suspendarea anumitor dispoziţii din tratat. Este vorba de aşa zisele „clauze de salvgardare”, care permit unui tratat în anumite situaţii excepţionale, când întâmpină dificultăţi în îndeplinirea unora din angajamentele asumate, să suspende temporar aplicarea acestora.

2. Acţiunea normelor juridice în spaţiu În privinţa acţiunii normei juridice în spaţiu, principiul care a guvernat această materie din cele mai vechi timpuri este cel potrivit căruia “fiecare popor este cârmuit de dreptul său”. Normele juridice acţionează în spaţiu, adică asupra teritoriului unui stat, reglementând conduita tuturor persoanelor aflate pe acel teritoriu. Fiind emanaţia statului, normele sale juridice acţionează în teritoriul asupra căruia statul respectiv îşi exercită suveranitatea. Vigoarea spaţială a normelor de drept se raportează la suveranitatea teritorială, fiind astfel o vigoare teritorial-etatică, corelată cu destinatarii dispoziţiilor acestora. Noţiunea de teritoriu este definită de art.142 din Codul penal şi de art.3 din Constituţia României, ca fiind spaţiul geografic cuprins între frontierele de stat legal stabilite prin acte interne sau convenţii internaţionale încheiate între ţările limitrofe, frontiere care sunt inviolabile ca şi teritoriul statului. În noţiunea de teritoriu sunt cuprinse, în sens juridic, următoarele elemente: suprafaţa terestră, apele interioare, marea teritorială, subsolul şi spaţiul aerian corespunzător acestora. Prin extensie, se consideră că din teritoriul ţării fac parte şi navele şi aeronavele româneşti oriunde s-ar afla, ca urmare a extinderii efectelor spaţiale ale dreptului intern ale cărui dispoziţii se aplică şi în interiorul acestora. În acest sens, Codul penal prevede în art.142 şi art.143 că, orice infracţiune comisă pe o navă sau aeronavă română, este considerată ca fiind săvârşită pe teritoriul României. Efectele normelor juridice în spaţiul unui stat, depind şi de competenţa teritorială a organului emitent. Astfel, dacă organul administrativ este central, normele emise de acesta au efecte pe tot teritoriul ţării, iar dacă organul emitent este local, vigoarea normelor juridice emise se va limita la unitatea administrativ-teritorială respectivă (judeţ, oraş sau comună). Atât, organul legiuitor cât şi alte organe emitente pot stabili ca normele juridice să acţioneze pe o porţiune determinată a teritoriului, într-o anumită zonă (în zona de frontieră, în zone calamitate, în zona portuară etc.). Norma juridică română se aplică cetăţenilor români, cetăţenilor străini şi apatrizilor aflaţi pe teritoriul României, cărora le determină conduita. Aplicarea spaţială a normelor juridice române (ce alcătuiesc legea naţională) se face pe teritoriul statului nostru, în interiorul frontierelor sale de către organele sale judiciare. Aplicarea în spaţiu a normelor juridice cuprinse în tratatele internaţionale ridică probleme deosebite şi complexe. Apariţia dreptului internaţional privat a fost rezultatul intersectării reglementărilor naţionale care au generat conflicte între legi prin intervenţia unui element de extraneitate, fiind astfel necesară apelarea, la normele conflictuale. Cu privire la vigoarea spaţială a tratatelor, regula este că dispoziţiile acestora se aplică pe întreg teritoriul statelor părţi în conformitate de prevederile art.29 al Convenţiei de la Viena. Excepţia există atunci când statele părţi decid că un tratat nu se aplică unei părţi din teritoriul (clauza federală sau clauza colonială), sau când acestea stabilesc expres regimuri juridice pentru anumite spaţii sau zone geografice situate dincolo de limitele suveranităţii. 2.1. Principiul teritorialităţii Teritoriul unui stat reprezintă spaţiul juridic al vigorii normei juridice emise de organele acestuia. Principiul de bază care guvernează aplicarea normelor juridice în spaţiu este principiul teritorialităţii conform căruia legea unui stat produce efecte asupra întregului său teritoriu, adică îşi

extinde consecinţele numai în limitele teritoriului statului suveran, fiind exclusă acţiunea normelor altor state. Acest principiu guverna încă din Evul Mediu, când legile ţării se aplicau exclusiv în interiorul graniţelor sale. În Italia de exemplu, în sec. al XVI-lea şi al XVII-lea, statutele reale (legile ce se refereau la bunuri) aveau competenţă teritorială, iar statutele personale (legile cu privire la persoane) constituiau excepţia, având aplicaţiune extrateritorială. Principiul teritorialităţii este un principiu de bază al acţiunii legii penale în spaţiu, fiind consacrat în art.3 din Codul penal care stipulează fără echivoc că: “Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României”. Aşadar, din momentul intrării în vigoare a legilor penale, acestea sunt obligatorii pentru toate persoanele care locuiesc sau se află temporar pe teritoriul ţării noastre. Dacă legea penală stipulează stricta aplicare teritorială a normelor juridice penale, Codul civil prevede în art.2., în materia regimului juridic al imobilelor, că: “Numai imobilele aflătoare în cuprinsul României sunt supuse legilor române, chiar când se posedă de străini”. În privinţa statutului persoanei fizice, Legea nr.105/92 prevede în art.11 că: “Starea, capacitatea şi relaţiile de familie ale persoanei fizice sunt cârmuite de legea sa naţională, dacă prin dispoziţii speciale nu se prevede altfel”. Aplicarea legii personale cu privire la starea civilă şi capacitatea persoanelor reiese şi din art.2 din Codul civil care dispune că: “Legile relative la starea civilă şi capacitatea persoanelor urmăresc pe români chiar când ei îşi au reşedinţa în străinătate”. În ceea ce priveşte forma actelor, se aplică legea locului, conform regulii “locus regit actum”. Astfel, actele juridice sunt valabile din punct de vedere al formei dacă îndeplinesc condiţiile prevăzute de legea locului unde au fost întocmite. Deşi principiul teritorialităţii stabileşte că legea are efecte pe întreg teritoriul statului, excluzând astfel efectele legilor străine, în scopul menţinerii şi dezvoltării relaţiilor politice, economice şi diplomatice cu alte state, se impune şi acceptarea excepţiilor de la acest principiu (a excepţiilor de extrateritorialitate). 2.2. Excepţiile de extrateritorialitate Aceste excepţii indică faptul că principiul teritorialităţii nu este absolut. Excepţiile de la principiul teritorialităţii se aplică atunci când pe teritoriul unui stat sunt persoane şi locuri asupra cărora nu se aplică normele juridice ale statului respectiv, sau când aplicarea normelor juridice ale unui stat se recunoaşte pe teritoriul altui stat. Aceste excepţii, nu afectează principiul suveranităţii statului, ci dimpotrivă, asigură dezvoltarea multilaterală a relaţiilor dintre state, dacă se aplică cu respectarea principiilor democratice internaţionale (principiul egalităţii şi suveranităţii statelor, al reciprocităţii, al liberului consimţământ, al neamestecului în treburile interne, al respectării hotarelor încheiate etc.). Excepţiile de extrateritorialitate, vizează: a) imunitatea diplomatică; b) regimul juridic al consulilor; c) regimul juridic al străinilor şi al persoanelor fără cetăţenie; d) regimul juridic al cetăţeanului aflat în străinătate;

a. Imunitatea diplomatică Reglementând conduita umană, acţiunea normelor juridice se raportează nu numai la spaţiu şi timp, dar şi la persoane. Toate persoanele aflate pe teritoriul unui stat sunt obligate să cunoască şi să respecte dispoziţiile legii naţionale. Sunt însă, situaţii de limitare a acţiunii normelor juridice cu privire la anumite persoane, care beneficiază de imunitate de jurisdicţie. Aceste limitări reprezintă de fapt tot expresia suveranităţii statelor şi se întemeiază pe principiul egalităţii suverane a acestora, fiind stabilite prin convenţii internaţionale, în scopul desfăşurării normale a relaţiilor dintre ele. Imunităţile de jurisdicţie privesc anumite persoane şi locurile unde acestea îşi desfăşoară activitatea, ele sunt, personale, adică sunt legate de calitatea celui ce beneficiază de ele. Imunitatea de jurisdicţie este consacrată în art.8. Cod penal, care stipulează: “Legea penală nu se aplică infracţiunilor săvârşite de către reprezentanţii diplomatici ai statelor străine sau de alte persoane care, în conformitate cu convenţiile internaţionale, nu sunt supuse jurisdicţiei penale a statului român”. Aşadar nu vor putea fi trase la răspundere penală persoanele care beneficiază de imunitate, nici în temeiul principiului teritorialităţii, nici în temeiul celorlalte principii (al personalităţii, realităţii sau universalităţii legii penale). Imunitatea diplomatică constă în exceptarea persoanelor care desfăşoară activităţi diplomatice de la jurisdicţia statului străin pe teritoriul căruia se găsesc. Odată cu apariţia reprezentanţelor diplomatice permanente (pe baza acordului dintre state), la inviolabilitatea persoanelor s-a adăugat inviolabilitatea reşedinţei agentului diplomatic şi a sediului reprezentanţei diplomatice. Conform dispoziţiilor Convenţiei de la Viena din anul 1961 personalul misiunii diplomatice se compune din: personalul diplomatic, personalul tehnic şi administrativ şi personalul de serviciu. Personalul diplomatic se bucură de un sistem de drepturi şi privilegii cum sunt: inviolabilitatea persoanei diplomatului, scutirea de taxe şi impozite, de prestaţii personale, imunitatea de jurisdicţie. Excepţia extrateritorialităţii constă în aceea că, asupra acestor categorii de persoane nu au incidenţă normele juridice aparţinând statului pe teritoriul căruia se află misiunea. În legătură cu imunitatea diplomatică s-au formulat mai multe teorii dintre care, cele mai reprezentative sunt: teoria exteriorităţii, teoria reprezentării şi teoria funcţiei. Teoria exteriorităţii - a fost formulată de Hugo Grotius în sec. al XVII-lea. Conform acestei teorii, localul misiunii diplomatice este considerat ca făcând parte din teritoriul căruia îi aparţine misiunea diplomatică, iar agenţii diplomatici sunt consideraţi a-şi păstra domiciliul pe teritoriul statului căruia îi aparţin. Această teorie a fost criticată ca fiind o ficţiune, ce produce consecinţe absurde şi inadmisibile. Astfel, conform acestei teorii: - toate infracţiunile săvârşite în localul misiunii diplomatice, chiar de cetăţenii statului unde este sediul, sunt considerate infracţiuni săvârşite în străinătate; - dacă un infractor se refugiază în localul misiunii diplomatice, el nu poate fi arestat, ci va trebui extrădat; - personalul diplomatic fiind pe teritoriul statului său, nu este obligat să respecte legile statului de reşedinţă. Teoria reprezentării – după care diplomatul fiind reprezentantul suveranului său, acesta personificând statul, cum nici statul şi nici suveranul nu pot fi supuse unei jurisdicţii străine, atunci nici reprezentantul lor nu poate fi supus unor astfel de jurisdicţii. Teoria funcţiei - consacrată în multe tratate internaţionale, susţine că imunităţile se acordă reprezentanţilor diplomatici nu pentru beneficiul lor personal, ci pentru a-şi putea îndeplini funcţiile ce le-au fost încredinţate. Aceste funcţii determină atât acordarea cât şi întinderea imunităţilor.

Teoria funcţiei este de fapt o dezvoltare a teoriei reprezentării, care nu lămureşte nici ea raţiunea acordării imunităţilor diplomatice. Justificarea existenţei acestei imunităţi se bazează pe reciprocitatea de interese a statelor, care în temeiul suveranităţii, fac unele concesii cu privire la dreptul lor de jurisdicţie din nevoia de a asigura libertatea de acţiune a diplomaţilor, pentru a-şi putea îndeplini misiunea încredinţată. Astfel, fiecare stat renunţă la dreptul său de jurisdicţie privind reprezentanţii diplomatici, şi se obligă să nu pătrundă în localul misiunii diplomatice fără permisiunea şefului acesteia. Aceste teorii, deşi acceptate şi susţinute în trecut de o serie de autori, în prezent sunt criticate de majoritatea celor care susţin că inviolabilitatea reprezentanţei diplomatice şi a personalului diplomatic nu are nevoie de aceste ficţiuni pentru a fi considerate legale. Imunitatea diplomatică priveşte inviolabilitatea agentului diplomatic, dar şi pe cea a reprezentanţelor diplomatice (local, locuinţa particulară a diplomatului), a mijloacelor de transport, a corespondenţei, actelor sau documentelor arhivei, a curierului diplomatic şi a valizei diplomatice. Drepturile patrimoniale ale reprezentantului diplomatic sunt inviolabile numai dacă sunt legate de atribuţiile de serviciu. Inviolabilitatea persoanei agentului diplomatic constă în faptul că acesta nu poate fi reţinut, arestat sau judecat în cazul săvârşirii unei infracţiuni. Inviolabilitatea implică şi faptul că agenţii ordinii publice ai statului acreditar nu au acces în sediile misiunii diplomatice decât cu consimţământul şefului misiunii respective. Personalul diplomatic este exceptat atât de la jurisdicţia penală, cât şi de la cea civilă şi administrativă a ţării de reşedinţă. Dacă însă, acesta nesocoteşte legile ţării de reşedinţă în care a fost acreditat, poate fi declarat “persona non grata”, fapt ce atrage rechemarea în ţară sau expulzarea de către Guvernul acestuia. Din motive politice şi de curtoazie internaţională, statele acordă aceste imunităţi şi personalului tehnico-administrativ şi personalului de serviciu. Convenţia de la Viena din 1961 prevede că personalul tehnico-administrativ beneficiază de privilegiile şi imunităţile de care se bucură agenţii diplomatici, exceptând imunitatea de jurisdicţie numai pentru actele săvârşite în perioada exercitării funcţiilor oficiale. Personalul de serviciu este scutit de taxe şi impozite pe salarii şi li se acordă imunitate pentru actele comise în exercitarea funcţiei lor. b. Regimul juridic al consulilor Misiunile consulare s-au creat pentru ocrotirea intereselor economice, culturale şi juridice ale statului care le stabileşte, precum şi ale cetăţenilor săi, care se află în ţara de reşedinţă. Funcţionarii consulari stabilesc contacte numai cu autorităţile locale, nu şi cu guvernul. Prin convenţii internaţionale şi bilaterale, imunităţile consulare au primit, cu excepţia unor infracţiuni grave, o reglementare similară cu cea a imunităţilor diplomatice. Funcţionarii consulari beneficiază de inviolabilitate personală, de imunitate de jurisdicţie civlă şi penală, de scutiri fiscale şi vamale, alte privilegii (statut consular). c. Regimul juridic al străinilor şi apatrizilor Are statut juridic de străin, aceea persoană fizică determinată, care se află pe teritoriul unui stat, dar care are cetăţenia altui stat sau nu are cetăţenie. Acesta este stabilit, în principiu, de către fiecare stat prin legislaţia sa internă.

Se cunosc trei forme de reglementare a regimului juridic al străinilor, respectiv: regimul naţional, regimul special şi regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate. Regimul naţional - reprezintă regimul juridic prin care se acordă străinilor în condiţii de reciprocitate toate drepturile de care se bucură proprii cetăţeni (drepturi civile, economice, sociale şi culturale), cu excepţia drepturilor politice (dreptul de a alege, de a fi ales). Regimul special - constă în acordarea pentru cetăţenii străini şi apatrizi a unor drepturi prevăzute special în pacte şi tratate internaţionale sau în legile interne. Regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate - este un regim consacrat în acorduri bilaterale, pe baza cărora statul de reşedinţă acordă străinilor aflaţi pe teritoriul său acelaşi tratament, la fel de avantajos, ca cel acordat cetăţenilor unui stat terţ, considerat ca favorizat, deci, le conferă drepturi ce nu pot fi mai restrânse decât drepturile recunoscute oricărui alt stat. Acest regim este de natură juridică contractuală, deoarece devine operant numai după încheierea unei convenţii bilaterale în acest sens. Obiectul clauzei naţiunii celei mai favorizate are domenii diverse: exporturi, importuri, tranzit, tarife vamale, acces la instanţe, drepturi de creaţie intelectuală etc. Raţiunea aplicării acestui regim implică diverse facilităţi de natură politică şi economică pentru părţile implicate, dar şi înlăturarea oricăror discriminări. Cetăţenii străini şi apatrizii care locuiesc pe teritoriul ţării noastre se bucură de protecţia generală a persoanelor şi a averilor, garantată de Constituţie şi de alte legi (art.18 din Constituţia din 2003), fiind obligaţi în acelaşi timp să respecte toate dispoziţiile legale. d. Regimul juridic al cetăţeanului aflat în străinătate De la principiul general al teritorialităţii există anumite excepţii legate de unele fapte ce se petrec pe teritoriul mai multor state. Deşi suveranitatea oricărui stat se întinde numai în limitele frontierelor sale, sunt cazuri când legea sa naţională se aplică şi unor fapte ce se petrec în afara acestor frontiere, pentru ca astfel de fapte să nu rămână nepedepsite, şi pentru apărarea intereselor deosebite ale statului respectiv. O persoană fizică, fiind cetăţeanul unui stat, este supusă jurisdicţiei statului respectiv oriunde sar afla, având drepturi şi libertăţi (deci protecţia statului), dar şi obligaţii. Constituţia României prevede în art.54 că “fidelitatea faţă de ţară este sacră”, ceea ce înseamnă că cetăţenii români sunt obligaţi să respecte atât legile ţării cât şi să-i apere interesele indiferent unde se află. De asemenea art.17 din Constituţie dispune că „cetăţenii români se bucură în străinătate de protecţia statului român şi trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile, cu excepţia celor care nu sunt compatibile cu absenţa lor din ţară.” Codul civil român (ca de altfel, majoritatea codurilor civile contemporane) prevede că, normele de drept ce privesc starea civilă şi capacitatea persoanelor, îi urmăresc pe cetăţenii români oriunde ar avea reşedinţa. Se poate întâmpla de exemplu, ca o căsătorie să se încheie într-o ţară iar convieţuirea sau desfacerea ei să aibă loc în altă ţară, situaţii ce pot genera conflicte între legile ţărilor respective, conflicte care de regulă, se rezolvă prin convenţii internaţionale. Conflictele de legi în spaţiu justifică aplicarea unei legi străine în ţara noastră, dar şi aplicarea legii române dincolo de limitele teritoriale ale statului nostru. Codul penal român stabileşte trei cazuri ce constituie excepţii de la aplicarea legii penale române numai pe teritoriul statului nostru, instituindu-se astfel principii ce derogă de la principiul teritorialităţii legii penale. Astfel:

- principiul personalităţii legii penale este consacrat de art.4. din Codul penal care prevede că: “Legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, dacă făptuitorul este cetăţean român, sau fără cetăţenie, dar cu domiciliul în ţară.” - principiul realităţii legii penale este consacrat de art.5. din Codul penal, conform căruia: “Legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, contra statului român sau contra unui cetăţean român, prin care s-a adus o vătămare gravă integrităţii sau sănătăţii unui cetăţean român, de către un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie, care nu domiciliază pe teritoriul ţării”. Acest principiu se mai numeşte în literatura juridică de specialitate şi principiul protecţiunii reale sau al naţionalităţii pasive, aplicarea lui fiind justificată de necesitatea apărării intereselor generale (ale statului), dar şi a intereselor speciale (ale cetăţenilor români). - principiul universalităţii legii penale, consacrat de art.6. Cod penal, stabileşte că legea penală română se poate aplica şi altor fapte săvârşite în străinătate sau împotriva statului român sau al unui cetăţean român de către un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu domiciliază în România, dacă fapta penală săvârşită este dublu incriminată. Aplicarea legii penale în conformitate cu aceste principii, are drept scop realizarea unei acţiuni eficace şi totale de represiune a faptelor ilicite şi de limitare a fenomenului infracţional, atât pe plan intern cât şi internaţional. În literatura juridică de specialitate se consideră că nu există de fapt o acţiune spaţială a normei juridice şi nici a actelor juridice care o cuprind, ci există o extensiune spaţială a forţei ei imperative, ceea ce generează de fapt împărţirea normelor juridice în două clase: de drept intern şi de drept internaţional.

CAPITOLUL X ELABORAREA ŞI SISTEMATIZAREA NORMELOR JURIDICE 1. Noţiuni introductive Obiectul de reglementare al normelor juridice îl reprezintă totalitatea relaţiilor sociale aflate într-un anumit stadiu de dezvoltare, acesta fiind inserat în ordinea de drept cu ajutorul tehnicii juridice. Din complexul relaţiilor sociale, autoritatea normativă, le va promova pe cele pe care le consideră importante şi pozitive, transpunându-le din planul social în planul juridic. Aceste relaţii sociale, valorizate, sunt consfiinţite prin lege şi devin astfel obligatorii. Existenţa normelor juridice şi a conceptelor juridice este rezultatul activităţii constructive desfăşurate de organele legislative, îndreptăţite să reglementeze relaţiile sociale de bază din societate şi să organizeze astfel ordinea de drept. Activitatea organelor normative se desfăşoară pe baza unor reguli de tehnică juridică cu ajutorul cărora are loc transpunerea în drept a normelor esenţiale ale vieţii sociale. Transpunerea faptelor şi relaţiilor sociale în relaţii normativ-juridice implică o activitate complexă calificată de cunoaştere şi apreciere valorică, de evaluare şi de valorizare a conţinutului acestora. Dreptul, devine astfel expresia realităţilor înconjurătoare, fiind rezultatul unei activităţi de normare juridică eficientă, bazată pe cunoaşterea ştiinţifică a acestor realităţi. Atribuţiile organelor legislative în acest sens se amplifică ca urmare a dezvoltării societăţii şi a complexităţii relaţiilor interumane, ceea ce determină concomitent şi perfecţionarea tehnicii juridice.

2. Tehnica juridică 2.1. Noţiunea de tehnică juridică Tehnica juridică şi procedeele tehnice cu ajutorul cărora cerinţele vieţii sociale primesc aşa numita “ştampilă juridică”, îmbrăcând astfel, forma juridică, au un rol esenţial în procesul de cunoaştere şi realizare a dreptului. Problema teoretică a procesului legislativ a preocupat gândirea juridică încă din cele mai vechi timpuri. Reprezentantul Şcolii istorice a dreptului, Savigny, considera că tehnica juridică este elaborarea ştiinţifică, raţională a dreptului; francezul J. Bonnecase definea tehnica juridică ca fiind totalitatea mijloacelor cu ajutorul cărora se elaborează, apar, se transformă, se aplică şi se sting regulile de drept. În cultura juridică franceză, Fr.Geny în definiţia dată tehnicii juridice, acordă un rol esenţial elementului raţional, deoarece raţiunea omului de drept creează opera juridică, ea este cea care apreciază toate realităţile care interesează ordinea socială şi securitatea raporturilor umane. Într-o definiţie mai nouă dată de Cuq, “tehnica juridică constă într-o totalitate de procedee, destinate să asigure aplicarea dreptului în forma cea mai repede şi mai completă.” Tehnica juridică presupune un ansamblu de procedee de ordin material şi intelectual, cu scop în eficientizarea juridică a unor reguli de conduită şi în perfecţionarea permanentă a reglementării juridice.

Tehnica juridică prin procedeele sale, stabileşte modelele de conduită în funcţie de categoriile de subiecte participante şi în legătură cu acele categorii de valori ce necesită ocrotire prin mijloace juridice specifice. Noţiunea de tehnică juridică are un conţinut complex, ce implică tehnica legislativă, tehnica interpretării şi realizării dreptului. Tehnica juridică se poate defini ca fiind ansamblul mijloacelor, procedeelor şi conceptelor juridice folosite în procesul de elaborare, interpretare şi aplicare a dreptului, cu scopul de a da eficienţă juridică regulilor de conduită, care astfel primesc formă juridică şi devin obligatorii pentru destinatarii lor. 2.2. Caracteristicile tehnicii juridice Tehnica juridică prezintă următoarele trăsături: - constă dintr-un ansamblu de mijloace şi procedee complexe, variate ca număr şi formă; - mijloacele şi procedeele utilizate dau formă juridică nevoilor vieţii sociale; - este forma prin care politica legislativă a unui stat este exprimată în drept: - noţiunea de tehnică juridică are un conţinut complex pentru că implică: receptarea şi selectarea de către organul de normare a relaţiilor sociale ce necesită reglementare; elaborarea normei juridice interpretarea şi realizarea dreptului; - termenul de tehnică juridică este utilizat mai frecvent, deoarece el include şi activitatea de normare; - tehnica juridică are o sferă mai largă, deoarece include tehnica legislativă, tehnica realizării, interpretării şi aplicării dreptului; tehnica juridică reprezintă întregul (genul) în raport cu tehnica legislativă care reprezintă partea (specia), deoarece include doar aspectele tehnice ale procesului de elaborare a dreptului. - între tehnica juridică şi deci tehnica legislativă există o strânsă legătură, o interacţiune reciprocă, raportul dintre ele fiind raport ca de la întreg la parte; - tehnica juridică produce reguli de drept sigure, precise şi certe. 2.3. Scopul tehnicii juridice Cu privire la scopul şi utilitatea tehnicii juridice, în doctrină s-au conturat mai multe concepţii. Unii autori susţin că tehnica juridică are drept scop realizarea dreptului prin simplificarea şi aplicarea normelor juridice abstracte unor cazuri concrete. Alţi autori văd scopul tehnicii juridice în siguranţa pe care dreptul trebuie să o prezinte, în timp ce după alte formulări, tehnica juridică reprezintă opera de sincronizare a individului cu socialul, adică adaptarea individului la necesităţile de uniformitate ale vieţii colective. Din aceste formulări, se desprinde ideea principală după care, regulile de drept trecute prin filtrul tehnicii juridice vor fi sigure, precise, certe şi uniforme. Putem afirma că, principalul scop al tehnicii este acela de a da siguranţa necesară normelor juridice cu ajutorul, precizia, certitudinii şi uniformităţii. Pentru ca tehnica să-şi atingă scopul său, trebuie să facă un drept coerent şi logic, uşor de înţeles, să se caracterizeze prin simplitate şi să asigure stabilitatea, siguranţa rezultatelor.

3. Tehnica legislativă 3.1. Noţiunea de tehnică legislativă Conţinutul regulilor de drept se modelează şi se exprimă într-o formă specifică prin intermediul activităţii de tehnică juridică şi legislativă. Tehnica legislativă, ca şi parte constitutivă a tehnicii juridice, reprezintă activitatea de normare juridică bazată pe anumite reguli, activitate ce are deopotrivă surse sociologice şi psihologice. Tehnica legislativă poate fi definită ca fiind partea constitutivă a tehnicii juridice, alcătuită dintr-un ansamblu de metode şi procedee tehnice prin care se elaborează actele normative. În literatura juridică de specialitate, tehnica legislativă a fost definită ca fiind “tehnica legiferării” sau “tehnica elaborării dreptului”. Tehnica legislativă implică următoarele aspecte: - o regulă de drept ajunge în forma tehnică corespunzătoare prin acţiunea conştientă a legiuitorului; - elaborarea dreptului presupune măiestria şi experienţa legiuitorului, dar şi luarea în considerare a întregului sistem de valori sociale; - procedeele tehnice de elaborare a normelor de drept sunt alese de către legiuitor pe baza unor principii specifice legiferării; - activitatea de normare are rol creator.

4. Legiferarea 4.1. Aspecte ale legiferării Organele statului cu atribuţii în elaborarea dreptului au un program politic ce cuprinde alături de politica social-economică şi culturală şi politica legislativă. Politica legislativă se desfăşoară cu ajutorul operaţiei de legiferare şi reprezintă activitatea ce cuprinde totalitatea scopurilor, strategiilor şi instrumentelor folosite de către organul de normare pentru asigurarea ordinii juridice în societate. Politica legislativă pentru a fi eficientă, trebuie să răspundă voinţei generale a comunităţii sau a naţiunii pe care o slujeşte autoritatea legiuitoare. Totalitatea formelor şi metodelor de exprimare a politicii legislative constituie tehnica legislativă. Legiferarea cunoaşte două momente esenţiale: - constatarea existenţei situaţiilor sociale ce impun o reglementare juridică (momentul cognitiv); - modelarea normativ-juridică a rezultatelor cognitive (momentul normativ). Trecerea relaţiilor sociale din domeniul nonjuridic în domeniul juridic este condiţionată de cunoaşterea sistematică şi profundă a acestora, deoarece numai astfel se poate crea o legislaţie conformă cu idealurile şi evoluţia societăţii, cu ordinea juridică. În prezent, modelul democratic de organizare a societăţii presupune o politică legislativă care îşi are originea în cerinţe obiective ce provin de la baza societăţii şi nu din vârful piramidei acesteia. Exercitarea puterii legislative prin reprezentanţii societăţii civile ca şi cunoscători ai nevoilor sociale este considerată a corespunde tipului democratic de organizare a unei societăţi contemporane.

Legiferarea trebuie să implice o tendinţă de inovare, de schimbare a soluţiilor juridice cu cele, considerate a fi mai bune decât cele anterioare. În acest scop, legiuitorul foloseşte o serie de proceduri şi mijloace tehnice complexe şi variate. Rezultatul activităţii autorităţii normative îl constituie actul normativ al cărui conţinut îl reprezintă un ansamblu de norme juridice. Regulile după care se desfăşoară procesul de legiferare sunt studiate de legistica formală care este o ştiinţă juridică. 4.2. Principiile legiferării Alegerea procedeelor tehnice de legiferare se face de către organul de legiferare. La baza întregii acţiuni de legiferare stau anumite principii, unele deduse din textele constituţionale iar altele din metodologii de tehnică legislativă adoptate de organele legiuitoare. Principiile legiferării, sunt idei de bază, călăuzitoare ale întregului proces de elaborare a actelor normative, ce orientează atât practica normativă a Parlamentului (ca organ suprem al puterii legislative), cât şi practica celorlalte organe ale statului cu competenţă normativă. Aceste principii sunt: a. Principiul după care activitatea de normare trebuie fundamentată ştiinţific În scopul cunoaşterii aprofundate a realităţilor sociale, se impune ca legiuitorul să efectueze în prealabil atât investigaţii economice cât şi investigaţii sociologice. Legiuitorul este obligat să asigure, pe baza unui studiu sistematic şi aprofundat al realităţii, un raport corect între realitate şi drept. În scopul găsirii unor soluţii corespunzătoare este necesar să se utilizeze raţionamentul. Cunoaşterea profundă a relaţiilor sociale ce impun reglementare juridică se realizează cu ajutorul ştiinţelor juridice şi în special prin ştiinţa dreptului. În doctrină se consideră că, un proiect legislativ fundamentat ştiinţific trebuie să cuprindă următoarele elemente: - descrierea situaţiilor de fapt ce vor fi transformate în situaţii de drept; - stabilirea valorilor sociale ce urmează a fi transformate în valori juridice. Prognozele sau proiectele legislative (care provin de regulă, de la organisme juridice specializate) constituie obiect al cercetării ştiinţifice în opera de legiferare. b. Principiul corelării sistemului legislativ Sistemul legislativ este alcătuit din totalitatea actelor normative care reprezintă produsul, finalitatea activităţii de legiferare. Sistemul actelor normative (sistemul legislativ), implică multiple şi complexe legături între părţile sale componente. El se prezintă ca un tot unitar, format dintr-un ansamblu de componente complexe şi diferite aflate se află într-o strânsă corelaţie fapt ce-i conferă rolul de mecanism funcţional. Elementele componente ale sistemului legislativ sunt diferite categorii de acte normative cu rol în reglementarea relaţiilor sociale, (legi, decrete, hotărâri, decizii, ordine, instrucţiuni etc.). Între aceste elemente componente există atât o relaţie organică (pot fi grupate în sfera largă a termenului “legi”), cât şi o relaţie logică (sunt grupate după criteriul ierarhizării), fapt ce le conferă forţă juridică. Legea este cel mai important act normativ, emis şi publicat după anumite reguli; ea nu exclude însă acţiunea celorlalte componente ale sistemului legislativ în reglementarea relaţiilor sociale, chiar dacă dispoziţiile acestora trebuie să se conformeze prevederilor sale.

Legătura dintre componentele sistemului legislativ constă şi în faptul că, pentru fiecare dintre ele se rezervă prin lege domeniul de reglementare. Corelaţia dintre aceste componente asigură funcţionalitatea sistemului legislativ care trebuie să concorde permanent cu dinamica relaţiilor sociale pe care le reglementează. c. Principiul accesibilităţii actului normativ Pentru ca norma juridică să fie respectată de către destinatari, ea trebuie făcută publică într-un limbaj, stil şi cu mijloace potrivite, astfel încât, nimeni să nu poată invoca scuza necunoaşterii ei. Arta legiuitorului o constituie elaborarea de norme juridice clare, fără echivoc, ce pot fi receptate de toţi destinatarii lor, luând în considerare faptul că aceştia au nivele culturale diferite şi deci o receptare diferită a dispoziţiilor acestora. Cei dispuşi să eludeze normele juridice, vor căuta întotdeauna să exploateze eventualele neclarităţi, deficienţe, confuzii sau controverse ale reglementării, datorate în cea mai mare parte terminologiei juridice utilizate. Pentru ca norma juridică să fie accesibilă, sunt necesare următoarele cerinţe: - alegerea formei exterioare a reglementării - pentru că de aceasta depinde valoarea, forţa juridică, locul său în sistemul legislativ, legătura sa cu alte acte normative etc. După domeniul şi natura relaţiilor sociale supuse reglementării organul legiuitor va alege forma exterioară de reglementare. - alegerea modalităţii de reglementare juridică - adică a modului de stabilire a conduitei subiectelor de drept. O normă juridică poate reglementa conduita umană în mod imperativ, permisiv sau stimulativ. Opţiunea legiuitorului pentru un anumit gen de conduită sau pentru o anumită metodă de reglementare, este determinată de specificul relaţiilor sociale, de caracteristicile subiecţilor agenţi, de natura intereselor ce urmează a fi satisfăcute de semnificaţia valorică a reglementărilor etc; - utilizarea unor procedee de conceptualizare şi a unui limbaj adecvat - ce priveşte atât construcţia şi structura normei cât şi, fixarea tipului de conduită, stilul şi limbajul juridic. Norma de drept operează cu concepte, categorii, şi definiţii legale, care sunt cuprinse cu ajutorul procedeelor de conceptualizare în articole concrete ale actului normativ. Limbajul actelor normative este instituţionalizat şi supus permanent unui proces de specializare. Se urmăreşte ca la redactarea textului, să se utilizeze o terminologie simplă, fără multe înţelesuri, constantă şi uniformă, în scopul receptării fără echivoc de către destinatari a mesajului actului normativ.

5. Părţile componente ale actului normativ Actul normativ cuprinde două categorii de elemente constitutive: - elemente facultative: expunerea de motive, preambulul, formula introductivă şi dispoziţiile tranzitorii; - elemente necesare: titlul actului normativ, dispoziţiile generale, dispoziţiile de conţinut şi dispoziţiile finale. a) Expunerea de motive - este un element facultativ ce se întâlneşte la cele mai importante acte normative. În expunerea de motive se face o prezentare succintă a actului normativ şi a considerentelor ce au impus elaborarea, publicarea, precum şi scopul urmărit prin adoptarea lui. b) Preambulul actului normativ - este o introducere, o punere în temă asupra motivaţiei socialpolitice a apariţiei actului normativ. Preambulul este un element facultativ ce face consideraţii

extrajuridice, de argumentare a actului normativ de redare a scopului sau termeiurilor sale legale. Conţinutul său nu are forţă juridică, ci doar justificativă, iar existenţa sa este o decizie a legiuitorului. c) Formula introductivă - este elementul facultativ ce precizează temeiul juridic constituţional sau legal care stă la baza reglementărilor respective şi conferă competenţă organului ce adoptă acel act normativ (De exemplu: În temeiul prevederilor art.107 din Constituţie şi ale O.U. nr.226/2000 privind circulaţia juridică a terenurilor cu destinaţie forestieră, Guvernul României adoptă prezenta hotărâre. d) Titlul actului normativ - este elementul de identificare al acestuia, absolut, necesar, care trebuie să îndeplinească în principiu următoarele cerinţe: să fie scurt, sugestiv şi clar exprimat. Titlul actului normativ exprimă obiectul reglementării (de exemplu: “Legea fondului funciar”, “Legea privind protecţia mediului înconjurător” etc.”). e) Dispoziţiile generale - denumite şi principii generale, reprezintă prima parte a actelor normative. Ele cuprind norme prin care se determină obiectul, scopul, sfera relaţiilor reglementate, se fac definiţii, clasificări şi se stabilesc principiile pe care se întemeiază actele normative. De exemplu, art.1. din Codul familiei prevede că: “În România statul ocroteşte căsătoria şi familia….” după care urmează dispoziţii legate de scopul reglementării, definirea noţiunii de familie, de căsătorie etc. f) Dispoziţiile de conţinut - formează conţinutul propriu-zis al actului normativ, alcătuit din norme juridice organizate în articole ce exprimă regulile stabilite de legiuitor (drepturi şi obligaţii, conduită, consecinţele nerespectării conduitei impuse). g) Dispoziţiile finale - se referă de regulă, la data intrării în vigoare a actului normativ, la aspecte legate de retroactivitatea lui, la modificarea sau abrogarea altor acte normative. h) Dispoziţiile tranzitorii - sunt elemente facultative şi se înserează atunci când noua reglementare antrenează consecinţe asupra reglementărilor vechi, determinând astfel o situaţie tranzitorie. Uneori, dispoziţiile tranzitorii se cuprind într-un titlu unic cu dispoziţiile finale, alteori cele două componente sunt prezentate separat. Actele normative mai pot cuprinde pe lângă aceste elemente constitutive şi Anexe care fac parte integrantă din acestea şi au aceeaşi forţă juridică cu cea a actului normativ la care sunt ataşate.

6. Elementele de structură ale actului normativ Structura internă a normei juridice este cuprinsă în articolele actului normativ. Articolul este elementul structural de bază, primar al actului normativ, tot aşa cum norma juridică este elementul structural de bază al dreptului. Articolul, prezintă următoarele caracteristici: - conţine, de regulă, o dispoziţie normativă de sine-stătătoare; - poate conţine una sau mai multe norme juridice ori poate să facă o enumerare sau să definească ceva; - elementele structurale ale normei juridice (ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea) se pot găsi cumulativ în acelaşi articol, în articole diferite ale aceluiaşi act normativ, sau chiar în acte normative diferite; - articolele se află în strânsă legătură, structurarea lor făcându-se, într-o ordine de expunere logică; - articolele se pot divide în paragrafe şi aliniate;

- enumerările în cadrul unui articol sunt punctate prin litere; - unele acte normative importante (Constituţie, Coduri), au note marginale ce redau conţinutul articolului respectiv; - articolele se pot grupa (pentru o mai bună sistematizare a unui act normativ cuprinzător) în secţiuni, capitole, titluri şi părţi ce poartă denumiri există numeroase acte normative care au numai articole. Aşadar, elementele de structură ale actului normativ sunt: alineatul, articolul, capitolul, secţiunile, titlurile şi părţile. De asemenea actele normative sunt individualizate cu ajutorul unui număr şi a unui titlu (ex. Legea nr.26 din 1996 privind Codul silvic).

7. Elaborarea actelor normative şi etapele ei Denumirea de act juridic o poartă toate formele actelor juridice scrise, legiferate după anumite reguli, după o procedură prestabilită de organele competente ale statului sub formă de: legi, decrete, hotărâri şi ordonanţe guvernamentale, ordine, decizii, instrucţiuni. Legiferarea aparţine legiuitorului, ca autoritate normativă, şi parcurge următoarele etape: a. Iniţiativa legislativă (iniţierea proiectului de lege) - reprezintă dreptul de sesizare a Parlamentului cu un proiect sau propunere de lege, însoţit de obligaţia acestuia de a declanşa mecanismul procedurii legislative. Art.74 din Constituţie prevede că: “Iniţiativa legislativă aparţine după caz, Guvernului, deputaţilor, senatorilor, precum şi unui număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot”. Se cere ca aceştia să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării. Autorii propunerilor legislative sunt obligaţi să le prezinte în forma cerută pentru proiectele de lege (cu expunere de motive sistematizată pe capitole, secţiuni, articole şi aliniate, în limbaj accesibil şi cu respectarea regulilor de procedură legislativă). Nu pot face obiectul iniţiativei legislative a cetăţenilor, problemele cu caracter fiscal, internaţional, amnistia şi graţierea. Guvernul îşi exercită iniţiativa legislativă prin transmiterea proiectului de lege camerei competente să-l adopte, ca primă cameră sesizată. Propunerile legislative se supun spre dezbatere camerei competente să le adopte. b. Dezbaterea proiectului de lege - este stabilită în art.7 din Constituţia României şi în Regulamentul de organizare şi funcţionare a Parlamentului şi are loc prin prezentarea expunerii de motive, urmată de dezbaterea pe articole. Camerei Deputaţilor, ca şi primă cameră sesizată, i se supun spre dezbatere şi adoptare, proiectele de legi şi propunerile legislative pentru ratificarea tratatelor şi acordurilor internaţionale, a măsurilor legislative ce rezultă din aplicarea acestora, precum şi anumite proiecte de legi organice prevăzute expres. Celelalte proiecte de legi sau propuneri legislative sunt supuse dezbaterii şi adoptării Senatului, ca primă Cameră sesizată. În termen de 45 de zile, respectiv, 60 de zile pentru coduri şi legi de complexitate deosebită, prima Cameră sesizată trebuie să se pronunţe. Depăşirea acestor termene are drept consecinţă considerarea ca fiind adoptate proiecte sau propunerile de legi respective. După adoptare sau respingere de către prima Cameră sesizată, proiectul de lege se trimite celeilalte camere care va decide definitiv. Dacă prima Cameră sesizată adoptă o prevedere ce intră în competenţa sa decizională, ea este definitiv adoptată în cazul în care şi cea de-a doua Cameră este de acord iar dacă aceasta nu este de acord, legea se va întoarce la prima Cameră sesizată care va lua o decizie definitivă în procedură de urgenţă.

c. Adoptarea proiectului de lege - urmează procedura stabilită de art.76 (alin.1 şi 2) din Constituţie: - legile organice şi hotărârile privind Regulamentele Camerelor se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere; - legile ordinare şi hotărârile se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră. La cererea Guvernului sau din proprie iniţiativă, Parlamentul poate să adopte proiecte de legi sau propuneri legislative cu procedură de urgenţă, stabilită potrivit regulamentelor de organizare şi funcţionare a fiecărei Camere. d. Promulgarea legii - se face de către Preşedintele României, după ce legea a fost votată. Promulgarea legii este un act juridic prin care se recunoaşte că acesta este conţinutul autentic al textului legii. votate în Parlament, şi se dispune să fie publicat în Monitorul Oficial. Promulgarea se face în maximum 20 de zile de la data primirii legii. e. Publicarea legii - este etapa finală a elaborării actelor normative, ea fiind obligatorie. Art.78 din Constituţie prevede că: “Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei”. Publicarea este asigurată de Camera Deputaţilor, fiind ultimul act prin care se încheie procesul legislativ şi prin care are astfel menirea constituţională ca unic organ.

8. Sistematizarea actelor normative 8.1. Noţiunea de sistematizarea actelor normative Sistemul legislativ cuprinde totalitatea actelor normative, care se află în strânsă legătură şi care sunt foarte variate, fapt ce impune ordonarea, sistematizarea lor în scopul unei bune cunoaşteri, interpretări şi aplicări. Prin sistematizarea actelor normative se urmăreşte punerea lor în ordine, realizarea unei simplificări, reduceri şi concentrări a normelor juridice ce le alcătuiesc. Operaţiile de sistematizare sunt importante atât pentru elaborarea cât şi pentru realizarea şi aplicarea dreptului, fapt ce contribuie la perfecţionarea dreptului pozitiv. 8.2. Formele sistematizării Cele mai importante forme de sistematizare a actelor normative sunt: încorporarea şi codificarea. a. Încorporarea - este cea mai veche şi mai simplă formă de sistematizare a actelor normative. Ea constă în aşezarea actelor normative în funcţie de anumite criterii exterioare (cum ar fi: criteriul cronologic, alfabetic şi criteriul obiectului reglementării juridice), fără însă să se modifice conţinutul lor, cu scopul de a putea fi cunoscute şi respectate mai bine. În funcţie de subiectul care face încorporarea, aceasta este de două feluri: oficială şi neoficială. - Încorporarea oficială, este realizată de un organ de stat care întocmeşte: colecţii de acte normative, repertorii legislative etc. (de exemplu: Ministerul de Finanţe adună într-o colecţie toate legile privind bugetul de stat al ţării din ultimii 10 ani). - Încorporarea neoficială, este realizată de persoane particulare, de organizaţii nestatale, instituţii de cercetare, învăţământ, edituri, sub formă de îndrumare legislative.

b. Codificarea - este forma superioară a sistematizării actelor normative şi constă în cuprinderea sistematică şi logică, într-un cod12 ce are forţa juridică a legii, a normelor juridice ce aparţin aceleiaşi ramuri de drept. Codul reprezintă totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile sociale şi instituţiile unei ramuri de drept. Codificarea este operaţiunea de strângere în mod sistematic, unitar şi logic într-un cod, a tuturor normelor de drept ce reglementează instituţiile specifice aceluiaşi ramuri de drept. Codificarea, ca formă superioară de sistematizare, prelucrare şi ordonare logică a întregului material normativ redă într-un act unic şi complet toate normele juridice dintr-o ramură a dreptului. Deşi Codul are forţa juridică a unei legi, este un act legislativ unic, în care normele juridice sunt aşezate logic şi reflectă structura internă a ramurii de drept căreia îi aparţin. Codificarea este o operă de unificare a dreptului, complexă şi importantă, ce presupune următoarele etape: - adunarea şi selecţionarea materialului legislativ supus codificării (format din acte normative de importanţă generală); - structurarea materialului legislativ, aşezarea sa logică şi obţinerea unităţii codului; - adoptarea legii de sinteză conform procedurii stabilite prin Constituţie. Codificarea a apărut la început din necesitatea depăşirii practicii cutumiare, fiind considerată o operă progresistă, o adevărată revoluţie legislativă şi receptată de marii oameni de stat, de specialiştii din domeniul dreptului şi de societate în general. Cuvântul cod provine din latinescul codex care înseamnă un ansamblu de tăbliţe de lemn ceruite, legate sub formă de carte. Pentru prima dată numele de codex a fost dat în sec. III şi IV e.n. codurile împăraţilor Gregorianus şi Theodosianus. Codificarea a corespuns nevoilor de grupare a legilor referitoare la o anumită ramură a dreptului, dar şi necesităţii de unificare regională, politică şi legislativă. În literatura de specialitate s-au formulat o serie de obiecţii cu referire la dezavantajele şi oportunitatea codificării. Astfel, unii autori au considerat codul ca fiind o lege cu aplicabilitate îndelungată, fapt ce imobilizează dreptul, împiedicându-l să modifice şi să adapteze instituţiile juridice la necesităţile timpului. Această teorie a fost combătută, invocându-se faptul că multe coduri cu texte învechite au fost desfiinţate sau adoptate. Prima codificare romană este Legea celor XII Table, în sec. IV, care constituie transpunerea în scris a obiceiurilor din acea perioadă, la cererea plebeilor care au de invocat faptul că incertitudinea obiceiurilor le era dăunătoare, deoarece politicienii le interpretau arbitrar. Codex Gregorianus, a fost opera lui Diocleţian (291 e.n.) şi cuprinde toate constituţiile imperiale începând cu Adrian până la Diocleţian. Codex Hemogemiomes şi Codex Theodosianus conţin constituţiile imperiale începând cu Constantin cel Mare şi până la aceşti împăraţi. Codex Iustiniani, reprezenta o colecţie a constituţiilor imperiale de la Adrian până la Iustinian (Normele şi Institutele)), precum şi operele jurisconsulţilor romani (Digestele şi Pandectele), fiind considerat cea mai mare operă de codificare până la Codul lui Napoleon. Codul lui Carol Quintul, în Evul mediu şi Codul lui Maximilian (Codex havaricus civilis maximilianus) în Bavaria (1753). Codul civil francez, este o operă legislativă inspirată din vechiul drept francez (cutumele din Nord şi dreptul scris din sud) precum şi din principiile Revoluţiei franceze. Revoluţia franceză a avut drept scop desfiinţarea graniţelor dintre provincii şi unificarea dreptului (Constituţia franceză din 1791 dispune în acest sens). Codul lui Napoleon din 1804 abrogă dreptul francez anterior alcătuit din

obiceiuri, drept roman şi ordonanţe regale, realizând o unitate legislativă. Principiile fundamentale ale codului civil francez au fost: principiul proprietăţii, al autonomiei voinţei, principiul libertăţii, egalităţii şi ocrotirii căsătoriei şi familiei. Napoleon a promulgat şi alte coduri: Codul de procedură penală (1804), Codul de comerţ (1807), Codul penal (1810). Codul lui Napoleon a dat semnalul codificării în numeroase ţări europene, refractare fiind doar Anglia şi S.U.A. Codificarea în România, începe cu Pravilele lui Vasile Lupu (în Moldova, 1646) şi ale lui Matei Basarab (în Muntenia, 1640), urmate de Codul lui Andronache Donici (în Moldova, 1814) şi Codul lui Ipsilanti (în Muntenia, 1776). Primele coduri sistematizate şi complete au fost Codul Calimach (în Moldova, 1817) şi Codul lui Caragea (în Muntenia, 1818), care au rămas în vigoare până la unificarea politică şi legislativă realizată de Al.I.Cuza, prin elaborarea Codului civil din 1864 după modelul codului napoleonean.

CAPITOLUL XI REALIZAREA DREPTULUI 1. Conceptul realizării dreptului Elaborarea şi adoptarea normelor juridice în conformitate cu cerinţele formale ale sistemului juridic, reprezintă o premisă pentru realizarea funcţiei sale, aceea de ordonare şi de orientare a comportamentului uman. Pentru validitatea şi efectivitatea normelor juridice este necesar ca destinatarii lor să le cunoască, să le respecte şi să le execute. Realizarea dreptului înseamnă îndeplinirea rolului şi scopului său, respectiv acela de a orienta conduita umană de a păstra ordinea juridică. Realizarea dreptului este o condiţie a ordinii de drept, ca nucleu al ordinii sociale reprezentând în acelaşi timp şi un element constitutiv al conducerii societăţii. Procesul complex de realizare a dreptului este influenţat de factori macrosociali (cum ar fi: tipul sistemului social, al organizării statale, tipul relaţiilor economice, gradul de cultură şi civilizaţie, contextul politic etc.), dar şi de personalitatea, libertatea şi conştiinţa fiecărui individ. Realizarea dreptului implică participarea unor subiecte de drept numeroase, asigurarea cadrului necesar şi corespunzător pentru ca aceste subiecte să-şi valorifice prerogativele legale, precum şi posibilitatea organelor de stat competente de a acţiona în scopul asigurării mijloacelor de restabilire a ordinii de drept încălcate. Realizarea dreptului reprezintă implementarea normei juridice în viaţa socială, acceptarea de către societate şi încorporarea ei în psihicul indivizilor. Luând în considerare aceste aspecte, realizarea dreptului poate fi definită ca fiind procesul complex al implementării prevederilor normelor juridice în viaţa socială, proces în cadrul căruia membrii societăţii în calitate de subiecte de drept, respectă şi execută dispoziţiile lor, iar organele de stat competente le aplică. Din analiza definiţiei date se pot contura următoarele particularităţi: - realizarea dreptului este un proces complex şi continuu de transpunere în viaţa socială a conţinutului normelor juridice; - în cadrul acestui proces, subiectele de drept respectă şi execută dispoziţiile normelor juridice; - organele statului aplică dreptul în temeiul competenţei lor; - transpunerea în viaţa socială a prevederilor legale implică asigurarea unui cadru organizatoric corespunzător; - realizarea dreptului este influenţată de realitatea socială, politică şi economică a statului. - realizarea dreptului cunoaşte două modalităţi: respectarea şi executarea sa de către destinatari şi aplicarea dreptului de către organele de stat competente.

2. Formele realizării dreptului Realizarea dreptului este mijlocul eficient de atingere a scopului dispoziţiilor juridice emise de către legiuitor. În literatura juridică de specialitate, se evidenţiază două forme principale de realizare a dreptului:

- realizarea dreptului prin executarea şi respectarea dispoziţiilor legale de către cetăţeni; - realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de către organele de stat competente. 2.1. Realizarea dreptului prin executarea şi respectarea dispoziţiilor legale Respectarea şi executarea normelor juridice, ca formă a realizării dreptului, constă în subordonarea conduitei individuale la conduita abstractă şi generală prescrisă de normele juridice. Această subordonare se concretizează atât în acte de respectare cât şi în acte de executare a prevederilor cuprinse în regulile de drept. Realizarea dreptului în acest mod este denumită şi realizarea dreptului prin conformare, şi este considerată a fi cea mai importantă şi mai frecventă modalitate de îndeplinire a obligaţiilor cuprinse în normele juridice. Dreptul este considerat a fi mijlocul cel mai eficient în realizarea obiectivelor majore ale vieţii sociale, deoarece oferă posibilitatea destinatarilor săi să se comporte în libertate, care trebuie să fie expresia unei educaţii în spiritul valorilor sociale. Dreptul urmăreşte disciplinarea conduitei umane, prin stabilirea de modele comportamentale utile convieţuirii umane. Aceste modele de conduită sunt legate de statutul individului şi cuprind totalitatea pretenţiilor pe care societatea le are faţă de acesta şi care constituie premisele reglementărilor juridice ce urmează să fie adoptate. Respectarea şi executarea prevederilor normelor juridice presupune subordonarea conduitei individuale faţă de conduita-tip conţinută în norma juridică, conduită concretizată atât în actele de respectare a legii cât şi în cele de executare a dispoziţiilor sale. Aşadar, dreptul este un factor de programare a conduitei indivizilor, de regularizare a raporturilor sociale şi de apărare şi menţinere a ordinii sociale. Respectarea şi executarea dispoziţiilor juridice implică în primul rând, obligativitatea cunoaşterii lor de către cei cărora li se adresează. Pentru ca destinatarii normelor juridice să le poată cunoaşte conţinutul şi să le respecte, este necesar ca legiuitorul să le fixeze într-un limbaj accesibil şi să le facă publice, astfel încât nimeni să nu se poată scuza pentru fapta săvârşită invocând necunoaşterea legii (“nemo censetur ignorare legem”). Realizarea dreptului prin conformare, prezintă următoarele trăsături caracteristice: - este principala formă de realizare a dreptului atât ca volum cât şi ca intensitate; - implică îndeplinirea dispoziţiilor normelor de drept; - depinde de o serie de factori ca: accesibilitatea normei de drept, gradul de cultură juridică, nivelul de trai etc.; - nu ridică probleme deosebite de tehnică juridică (în sensul că, activităţile implicate în realizarea acestei forme se pot desfăşura şi fără existenţa unor acte scrise, sau a unor condiţii speciale de formă sau de fond); - activităţile presupuse de această formă de realizare a dreptului, nu împiedică încheierea şi desfăşurarea de raporturi juridice; - prin respectarea şi executarea normelor juridice, indivizii îşi valorifică drepturile lor subiective, ţinând cont însă şi de obligaţiile corelative.

2.2. Realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de către organele statului (Aplicarea dreptului) A. Noţiunea aplicării dreptului Aplicarea normelor juridice reprezintă o altă formă principală de realizare a dreptului, ce presupune o activitate concretă, de transpunere în practică a prevederilor normelor de drept, activitate desfăşurată de organele statului în conformitate cu competenţa lor. Aplicarea dreptului reprezintă o prerogativă a organelor de stat şi a funcţionarilor publici, statul fiind organizarea supremă a societăţii, cu atribuţii atât în edictarea cât şi în aplicarea normelor juridice. Aplicarea dreptului este activitatea etatică concretizată în emiterea de acte de autoritate cu caracter individual, acte care duc la îndeplinirea prevederilor normelor de drept. Considerată a fi un proces complex, aplicarea dreptului se realizează în baza legilor şi a actelor normative subordonate acestora. Ea prezintă următoarele particularităţi: - aplicarea dreptului este o formă importantă şi distinctă de realizare a dreptului; - reprezintă aplicarea conţinutului textelor normative în vigoare; - aplicarea dreptului implică naşterea de raporturi juridice în care un subiect este totdeauna un organ al statului cu competenţă stabilită prin lege în acest sens; - cetăţenii nu pot aplica dreptul; - organele de aplicare ale dreptului sunt titulari ai atributelor de putere; - actele de aplicare ale dreptului sunt acte juridice de autoritate, care au un caracter individual, concret; - organele de aplicare ale dreptului sunt competente să constate sau să recunoască drepturile şi obligaţiile legale ale subiecţilor de drept şi să stabilească sancţiunile ce se impun pentru conduitele nelegale; - finalitatea aplicării dreptului o constituie atât înfăptuirea normelor juridice, (transpunerea în practică a dispoziţiilor acestora), cât şi restabilirea ordinii de drept încălcate. B. Actul juridic de aplicare a dreptului Activitatea complexă de aplicare a dreptului se exercită de organele statului şi se concretizează printr-un rezultat specific denumit act de aplicare. Actul normativ şi actul de aplicare sunt acte juridice distincte ce îndeplinesc funcţii proprii de reglare a relaţiilor sociale; actul normativ este implicat direct în activitatea de orientare şi disciplinare a conduitei umane în cadrul societăţii, reprezentând cadrul general de manifestare a comportamentului indivizilor, în timp ce, actul individual reglementează un comportament concret. Între cele două categorii juridice, respectiv actele normative şi actele de aplicare există următoarele asemănări şi deosebiri: - atât actele normative cât şi cele individuale sunt obligatorii pentru destinatarii lor şi sunt garantate prin intervenţia forţei coercitive; - actele normative conţin reguli de conduită cu caracter general, tipic şi impersonal, iar actele de aplicare a dreptului conţin dispoziţii cu caracter individual, concret, ele vizează o anumită conduită personalizată; - actele normative produc efecte juridice din momentul intrării lor în vigoare până în momentul ieşirii lor din vigoare, iar actele de aplicare devin obligatorii în principal, din momentul aducerii lor la cunoştinţa destinatarilor interesaţi (din momentul comunicării lor);

- actul normativ are ca scop reglementarea relaţiilor sociale prin intermediul normelor juridice, iar în actul individual are ca şi scop realizarea practică a normelor juridice; - actele normative acţionează, produc efecte juridice în mod repetat, continuu, atâta timp cât sunt în vigoare, pe când, actele de aplicare a dreptului îşi consumă efectele prin executarea lor imediată sau în termene stabilite; - actele de aplicare dau naştere, modifică sau sting raporturi juridice, în timp ce actele normative nu creează raporturi juridice ci doar le reglementează pe cele existente; - validitatea actelor normative este condiţionată de reguli de tehnică legislativă, în timp ce validitatea actelor de aplicare a legii (cu excepţia hotărârilor judecătoreşti şi a proceselor verbale de contravenţie), nu este condiţionată de respectarea unor proceduri prestabilite; - actele normative se deosebesc de actele de aplicare a dreptului şi prin principiile procedurale ce stau la baza căilor de atac împotriva lor. Astfel, din momentul comunicării părţilor interesate, actul de aplicare poate fi contestat de partea nemulţumită. Actele de aplicare pot fi controlate ierarhic sau pe cale judecătorească, pe când, legalitatea actelor normative presupune un sistem de garanţii specifice (controlul parlamentar sau judecătoresc). Actele normative ale Parlamentului pot fi modificate sau abrogate numai de Parlament, iar controlul constituţionalităţii lor revine Curţii Constituţionale; - actele de aplicare a dreptului sunt subordonate actelor normative, ca expresie a principiului legalităţii; - activitatea normativă se realizează de organe ale statului cu atribuţii în acest sens, iar activitatea de aplicare a dreptului se poate realiza de toate cele trei categorii de organe ale statului (legislative, executive şi judecătoreşti); - actele de aplicare sunt acte juridice concrete cu rol în asigurarea respectării actelor normative în cadrul raporturilor juridice concrete. Faptul că, actul juridic, ca fenomen social nu are o stare pură, adică poate fi normativ pentru o categorie de persoane şi individual faţă de o singură persoană sau altă categorie de persoane nu înseamnă că între cele două categorii juridice nu se poate face o delimitare riguroasă. C. Fazele procesului de aplicare a dreptului Fazele aplicării dreptului sunt etape necesare şi esenţiale în activitatea de aplicare a normelor juridice, ce presupun atât operaţii de generalizare şi abstractizare, cât şi activităţi şi procedee tehnice pentru înfăptuirea practică a prevederilor legale. În activitatea de aplicare a dreptului, organul competent este obligat să îndeplinească sarcini inerente soluţionării corecte a unui caz concret: să stabilească circumstanţele de fapt şi de drept, să formuleze concluzii, să soluţioneze cauza definitiv şi să emită actul de aplicare. Procesul de aplicare a dreptului este un proces unitar, iar fazele de aplicare nu presupun fragmentarea acestuia ci o relaţie de condiţionare reciprocă permanentă. Aceste faze sunt: a. Stabilirea stării de fapt; b. Alegerea normei de drept aplicabile; c. Interpretarea normelor de drept; d. Elaborarea şi emiterea actului de aplicare; e. Executarea actelor de aplicare a dreptului.

a. Stabilirea stării de fapt În această primă etapă se culeg şi se consemnează date, informaţii concludente pentru cunoaşterea circumstanţelor, a împrejurărilor în care s-a petrecut fapta concretă. Organele de aplicare a dreptului sunt obligate să cerceteze împrejurările legate de conduita indivizilor, precum şi consecinţele unor evenimente ce pot produce efecte juridice. În scopul emiterii unui act de aplicare real şi bine fundamentat, organul de aplicare va consulta documente oficiale, va face reconstituiri ale faptelor petrecute, expertize, va audia martori, va folosi rezultate oferite de cercetarea ştiinţifică etc. Toate activităţile incluse în etapa stabilirii stării de fapt fac parte din procesul efectuării probaţiunii, deoarece documentele pot să aibă sau nu, valoare probatorie. Toate informaţiile şi datele obţinute de organul de aplicare trebuie să fie reale, să stabilească circumstanţele cauzei, să înlăture eventualele neclarităţi şi să creeze convingeri ferme în legătură cu starea de fapt. În acest sens, Codul de procedură civilă prevede în art.130 că, judecătorii trebuie “să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a descoperi adevărul şi a preveni orice greşeală în cunoaşterea faptelor”, pentru că numai astfel se pot pronunţa hotărâri temeinice şi legale. Stabilirea stării de fapt poate cunoaşte o procedură specifică simplă sau complexă, în funcţie de particularităţile actului de aplicare în cauză. b. Alegerea normei de drept aplicabile După stabilirea stării de fapt, organul de aplicare este obligat să selecteze acele norme juridice incidente, cele pe baza cărora se va califica juridic starea de fapt stabilită, deci, se va lua hotărârea. Cele două faze ale aplicării dreptului (stabilirea stării de fapt şi alegerea normei legale aplicabile), sunt considerate a fi două operaţiuni interdependente. Astfel, stabilirea unei stări de fapt conforme cu realitatea obiectivă, poate uşura activitatea de identificare a dispoziţiilor juridice adecvate, pe când comiterea de erori în stabilirea stării de fapt, va putea duce la alegerea unor dispoziţii juridice inadecvate cazului concret. Încadrarea juridică a stării de fapt conferă actului de aplicare a dreptului trăsături de legalitate. Pentru o încadrare juridică corespunzătoare, organul de aplicare a normei de drept este obligat să îndeplinească următoarele operaţiuni prealabile: - selectarea normei juridice aplicabile; - verificarea vigorii şi forţei juridice a acesteia; - stabilirea relaţiilor normei de drept aplicabile cu celelalte norme juridice; - determinarea conţinutului normei juridice; - stabilirea acţiunii normei juridice selectate. c. Interpretarea textului normelor juridice Interpretarea normelor de drept este operaţiunea logico-raţională de lămurire a sensului normativ-juridic, a conformităţii sale cu alte acte normative superioare, a înlăturării conflictelor, dintre dispoziţiile legale aplicabile stării de fapt. Pentru ca cerinţele normei de drept să poată fi transpuse în viaţa socială, este necesară utilizarea unor mijloace şi procedee de interpretare juridică corespunzătoare. d. Elaborarea şi emiterea actului de aplicare Actul de aplicare conţine soluţia dată unei situaţii concrete şi are ca rezultat constituirea, modificarea sau stingerea de raporturi juridice.

Elaborarea actului de aplicare şi emiterea sa, este ultima fază a procesului de aplicare a dreptului, fiind rezultatul efortului raţional şi al manifestării volitive a organului de stat competent. Atât demersul raţional (stabilirea în norma juridică incidentă), cât şi manifestarea de voinţă (încadrarea într-o normă în vigoare şi calificarea), trebuie realizate de organul de stat în temeiul legii şi în vederea aplicării concrete a normei juridice selectate. Emiterea actului juridic de aplicare, este operaţiunea finală în aplicarea dreptului, ce presupune îndeplinirea unor condiţii de fond şi de formă. Natura juridică a actului juridic de aplicare diferă de la o ramură de drept la alta. De exemplu, soluţionarea unei cauze penale, presupune o hotărâre de condamnare sau de achitare a făptuitorului, iar, soluţionarea unei cauze civile, implică o hotărâre de obligare la plata unor despăgubiri, la plata reparaţiilor etc. În dreptul muncii, actul de aplicare (hotărârea) poate privi încheierea sau desfacerea contractului de muncă. e. Executarea actelor de aplicare a dreptului După elaborarea actului de aplicare, acesta trebuie adus la cunoştinţa celor interesaţi în vederea executării lui. Executarea actului de aplicare a dreptului este o cerinţă a desfăşurării normale a relaţiilor sociale, a asigurării şi garantării ordinii de drept. Procesul complex al elaborării, adoptării şi transpunerii în viaţă a actelor normative, se încheie şi devine o realitate efectivă, prin adoptarea măsurilor necesare pentru executarea actelor de aplicare a dreptului.

CAPITOLUL XII INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE 1. Consideraţii introductive 1.1. Noţiunea şi necesitatea interpretării normelor juridice Normele juridice sunt generale şi impersonale, ele urmând să fie aplicate unor cazuri concrete în raport cu specificul acestora. Realizarea prevederilor normelor juridice se face fie pe calea respectării şi executării lor de către cetăţeni, fie pe calea aplicării lor de către organele de stat competente. Organul de aplicare al normei juridice trebuie să selecţioneze acea normă de drept din întregul sistem care se aplică unui caz particular şi individual. Pentru justa şi corecta aplicare a normelor juridice, pentru atingerea scopului pentru care au fost elaborate, se impune cunoaşterea exactă a prevederilor lor şi înţelegerea conţinutului lor. Acest fapt necesită interpretarea normelor juridice, este o operaţiune anterioară şi concomitentă cu aplicarea lor, deoarece, ele pot fi cunoscute şi înţelese numai în confruntarea lor cu practica, iar corecta aplicare a acestora presupune justa lor interpretare de către organul de aplicare. Instituţia interpretării dreptului a fost cunoscută şi aplicată în dreptul roman de către juriştii Romei antice, la început folosind tehnica gramaticală susţinută de Celsus care afirma în acest sens, că, „a şti legile nu înseamnă a fi stăpân pe vorbele lor, ci pe înţelesul lor”. În epoca republicană jurisconsulţii romani au scos în evidenţă importanţa şi necesitatea cunoaşterii corecte a sensului termenilor folosiţi în diferite legi folosind raţionamentul juridic deductiv. În epoca imperială, împăratul Iustinian a interzis comentarea sau interpretarea operei sale legislative, el fiind declarat singurul în drept să poată interpreta legile, lucru ce a dus la decretarea caracterului obligatoriu şi exclusiv al interpretării imperiale şi la excluderea interpretării private, conform principiului după care „interpretarea legii o poate face doar cel ce a creat-o”. În Evul mediu, interpretarea legilor a atins proporţii maxime, nobilii fiind cei ce aveau cele mai largi prerogative, lucru ce a generat multe abuzuri dar şi critici din partea doctrinarilor (Beccaria şi Montesquieu), care au negat necesitatea interpretării spiritului legii şi care au considerat că judecătorii sunt obligaţi să respecte “litera legii”, considerată ca fiind atotputernică, aceştia reprezentând doar “gura care rosteşte cuvintele legii”. Savigny considera că “legile clare nu mai au nevoie de nici o interpretare, iar legile obscure nu se pot interpreta”. Odată cu dezvoltarea economico-socială se conturează o anumită criză a dreptului, o întârziere a legilor faţă de fapte, formulându-se ideea după care, interpretarea normelor juridice nu trebuie să aparţină numai legiuitorului, ci şi interpretului; judecătorul dobândeşte treptat dreptul de a completa eventuale lacune ale legii. Codificările masive din Europa secolului al XIX-lea au întărit lipsa utilităţii interpretării legilor. Se conturează două concepţii: concepţia statică, după care sensul legii este stabilit pentru totdeauna din momentul creării ei şi concepţia evoluţionistă, după care, conţinutul legii poate fi extins şi adaptat, interpretarea fiind deci posibilă.

Ulterior, interpretarea normei juridice a fost considerată ca fiind necesară şi utilă, pentru clarificarea sensului exact al normei juridice, pentru stabilirea precisă a voinţei legiuitorului, precum şi pentru pronunţarea de hotărâri corecte şi eliminarea arbitrariului. Înţelegerea corectă a dispoziţiei normei juridice presupune luarea în considerare a intenţiei legiuitorului în momentul normării. Necesitatea unei redactări cât mai clare şi mai concise a normelor juridice nu exclude posibilitatea existenţei unor lacune în sistemul legislativ, a unor incertitudini ale limbajului juridic, a unor contradicţii între gândire şi limbaj. Complexitatea vieţii sociale şi nevoile tot mai extinse ale societăţii, fac imposibile uneori pentru legiuitor, prevederea tuturor situaţiilor reale ce necesită a fi reglementate, însoţite de faptul că normele juridice au caracter general, iar aplicarea lor se face la cazuri particulare. Pentru astfel de considerente, interpretarea legii este nu numai necesară, dar şi obligatorie, lucru susţinut prin următoarele argumente: - normele juridice nu pot să prevadă la un moment dat varietatea conduitelor viitoare; - în perioada cât o normă juridică activează (este în vigoare), se pot ivi fapte noi care n-au fost prevăzute iniţial; - legiuitorul foloseşte termeni sintetici, ce concentrează ideile pe care vrea să le exprime, lucru ce impune identificarea situaţiilor care nu au fost enumerate expres în ipoteza normei; - limbajul juridic are o anumită specificitate atât pentru diferitele ramuri de drept, cât şi faţă de limbajul uzual; - posibilitatea existenţei unor norme juridice incompatibile, care prescriu destinatarilor lor directive cărora nu li se pot conforma; - posibilitatea existenţei unor inadvertenţe gramaticale etc. Considerând aspectele expuse, interpretarea normelor juridice presupune stabilirea înţelesului normei juridice şi clarificarea conţinutului său, pentru cunoaşterea conduitei pe care norma juridică o instituie, interzice, permite sau stimulează. Interpretarea normelor juridice poate fi definită ca fiind operaţiunea logico-raţională, de lămurire a sensului şi conţinutului exact al normelor juridice, în scopul aplicării lor corecte la fiecare caz concret. Această operaţiune se face după anumite reguli şi cu anumite metode specifice dreptului şi reprezintă o etapă esenţială şi necesară pentru aplicarea dreptului. Interpretarea normelor juridice este operaţiunea de stabilire a sensului real al ipotezei dispoziţiei şi sancţiunii acestora. Interpretarea juridică este guvernată de principii şi reguli generale care au aplicabilitate în toate ramurile dreptului.

2. Felurile interpretării normelor juridice În interpretarea normelor juridice, organele de aplicare şi interpretare se folosesc de principiile fundamentale ale diferitelor ramuri de drept, precum şi de principiile şi regulile oferite de ştiinţa logicii. Aceste principii şi reguli generale ale interpretării, au o aplicabilitate comună, unitară, deci pentru întregul sistem de drept. Caracterul unitar al interpretării dreptului nu exclude posibilitatea ca în procesul interpretării să apară unele deosebiri ce ţin de caracterul normelor juridice şi care sunt determinate de gradul de codificare al acestora.

Astfel, în dreptul civil se admite instituţia analogiei, pe când, în dreptul penal nu se admite interpretarea extensivă pentru suplinirea legii şi nici instituţia analogiei, limita interpretării fiind până unde este legea penală. Doctrina juridică stabileşte că în dreptul internaţional, obiectul interpretării îl constituie normele juridice cuprinse în convenţiile internaţionale, iar interpreţii acestora sunt statele contractante; situaţie în care, interpretarea este autentică, iar atunci când este făcută de Curtea Internaţională de Justiţie, interpretarea este judiciară. După subiectul care face interpretarea dar şi după forţa sa obligatorie, interpretarea normelor juridice este de două feluri: oficială şi neoficială. Tot în conformitate cu acest criteriu, se pot stabili şi alte tipuri de interpretare, respectiv: interpretarea legislativă, executivă şi judecătorească. 2.1. Interpretarea oficială Interpretarea oficială este efectuată de către organe de stat sau organizaţii obşteşti cu atribuţii în elaborarea sau aplicarea normelor juridice. Interpretarea oficială are caracter obligatoriu fiind denumită şi interpretare obligatorie sau interpretare cu forţă juridică. În funcţie de sfera obligativităţii, interpretarea oficială poate fi de două feluri: generală şi cazuală. a. Interpretarea generală – aceasta este denumită şi interpretare autentică şi este interpretarea făcută de organele cu atribuţii în elaborarea de acte normative, respectiv, de către organele legiuitoare sau administrative, ca organe emitente de acte normative. Interpretarea generală a normei juridice se face cel mai frecvent de către organul de stat care a emis norma juridică supusă interpretării, sub formă de act normativ, cu caracter general obligatoriu şi cu aceeaşi forţă juridică ca şi actul pe care-l interpretează. Acest gen de interpretare se efectuează în virtutea principiului din dreptul roman, potrivit căruia subiecte ale interpretării autentice pot fi toate organele normative (“cine edictează legea o şi interpretează”). Actul normativ interpretativ dat posterior celui interpretat, face corp comun cu acesta şi are caracter retroactiv (ex tunc) având aceeaşi forţă juridică, fapt ce se bazează pe prezumţia identităţii de voinţă a organului de interpretare şi de elaborare anterioară a actului normativ. Obiect al interpretării oficiale autentice poate fi orice act normativ (lege sau act normativ subordonat legii), iar subiect al acestei forme de interpretare pot fi toate organele cu drept în elaborarea de acte normative. Interpretarea legii se poate face exclusiv de către Parlament, sau de către organele de stat care execută legea, prin acte normative inferioare acestuia (hotărâri, ordonanţe, ordine şi instrucţiuni). Aşadar, interpretarea făcută de către organul care a elaborat legea se poate numi şi interpretare legislativă, iar interpretarea ce revine organelor care execută legea se numeşte interpretare executivă. Scopul interpretării legale este de a da o explicaţie corectă înţelesului şi fiabilităţii unui act normativ emis anterior, constituind astfel o premisă a bunei aplicări a normelor juridice. b. Interpretarea cazuală - este acea formă a interpretării oficiale a actelor normative, realizată de organele de aplicare a dreptului, respectiv de către instanţele judecătoreşti, organe administrative, fiscale, de urmărire etc. cu ocazia soluţionării unor cauze concrete. Această interpretare se numeşte interpretare oficială concretă. Când subiectul interpretării cazuale este o instanţă judecătorească, interpretarea se numeşte interpretare judiciară sau jurisdicţională şi aceasta constituie substanţa jurisprudenţei.

Interpretarea cazuală este o interpretare a unui caz concret ce priveşte direct procesul de aplicare al dreptului. Organul competent ce soluţionează o cauză, în vederea emiterii unui act de aplicare (o hotărâre judecătorească sau un act administrativ), va proceda la interpretarea normei juridice selectate pentru cauza respectivă. Interpretarea făcută în aceste împrejurări, are forţă juridică obligatorie numai pentru cazul sau speţa respectivă şi faţă de participanţii la acest caz, iar rezultatul interpretării este cuprins în conţinutul actului de aplicare. Deşi interpretarea cazuală este obligatorie numai pentru o situaţie determinată, aceasta nu exclude posibilitatea ca organele care fac interpretarea cazuală, să ia în considerare soluţiile date în cauze similare, cu cele pe care trebuie să le rezolve. În sistemele de drept în care hotărârilor judecătoreşti li se acordă forţă obligatorie şi pentru cauze similare ulterioare, aceste hotărâri sunt denumite precedente judiciare şi au caracter de izvor de drept. În prezent, practica judiciară nu constituie izvor de drept în sistemul de drept românesc, deoarece ea nu creează norme juridice ci doar serveşte la interpretarea ori completarea acestora. Organul de aplicare a normelor juridice are posibilitatea prin natura activităţii sale, să constate eventualele carenţe ale acestora şi să informeze organele legiuitoare în vederea adoptării unor reglementări corespunzătoare. Fără să aibă capacitatea de a decide asupra edictării normelor juridice, activitatea organelor de aplicare serveşte ca izvor de inspiraţie şi ca material de lucru pe care legiuitorul îl va prelucra. În concluzie, putem afirma că, actul prin care se face interpretarea generală (autentică) este un act normativ cu valoare general-obligatorie pentru toţi destinatarii, iar actul prin care se face interpretarea cazuală este un act de aplicare cu valoare obligatorie particulară, pentru un caz concret. 2.2. Interpretarea neoficială - denumită şi interpretare teoretică doctrinară sau ştiinţifică, este făcută de către doctrină, fiind cuprinsă de obicei, în operele ştiinţifice. Este acea formă a interpretării făcută de către specialişti în domeniul dreptului (oameni de ştiinţă, cercetători, cadre didactice universitare, persoane oficiale, avocaţi), cu diferite ocazii (pledoarii, articole, lucrări ştiinţifice, conferinţe etc.) în scris în operele lor sau oral. Interpretarea doctrinară este considerată ca fiind autoritate ştiinţifică (nu şi juridică), valoarea ei fiind în funcţie de argumentele ştiinţifice pe care se sprijină. Prin intermediul ei se clarifică înţelesul unor norme şi principii de drept, se dezvăluie sensul lor real, se reliefează unele carenţe ale activităţii legislative şi juridice. În decursul istoriei, rolul interpretării doctrinare ca izvor de drept a fost diferit. În dreptul roman, opera marilor jurisconsulţi (Paul, Ulpian, Papinian), a fost punctul de plecare pentru Codul lui Iustinian. În feudalism, doctrina a constituit izvor de drept având forţă juridică obligatorie (de exemplu, glosele). În dreptul contemporan, Codul civil elveţian prevede în art.1 că: ”În lipsa unei dispoziţii legale aplicabile, judecătorul hotărăşte după dreptul cutumiar şi, în lipsa unei cutume, după regulile pe care le-ar stabili dacă ar fi chemat să facă act de legislator. El se inspiră din regulile consacrate de doctrină şi de jurisprudenţă”. În dreptul românesc, interpretarea doctrinară deşi nu are caracter obligatoriu exercită o influenţă indirectă şi constituie un sprijin valoros pentru legiuitor şi pentru practician. Interpretarea teoretică constituie un semnal benefic şi exercită o influenţă pozitivă asupra procesului de creare şi aplicare a dreptului prin competenţa şi profunzimea opiniilor exprimate de doctrinari, prin justeţea argumentelor pe care se bazează.

În literatura juridică de specialitate se consideră că interpretarea oficială şi neoficială este insuficientă, deoarece exclude interpretarea făcută de către cetăţeni în procesul de realizare a dreptului. Pornind de la faptul că în limbaj cotidian se pot interpreta opere literare, artistice, roluri în diferite piese de teatru sau film etc., apreciem că în sens juridic a interpreta înseamnă a stabili înţelesul exact al normelor juridice în procesul aplicării lor şi nu a exprima o părere despre normele de drept, fapt ce presupune o anumită calitate şi pregătire a interpretului. Cetăţenii pot interpreta normele juridice în faţa instanţelor judecătoreşti sau administrative, dar numai în procesul de aplicare şi în legătură cu aplicarea lor, şi fără să aibă vreo valoare. 2.3. Principii ale interpretării juridice Atât doctrina cât şi practica judiciară au relevat o serie de principii metodologice ce au un rol deosebit de important în interpretarea juridică. Aceste principii se presupun şi se condiţionează reciproc, fiind fixate ca şi reguli în codurile de legi, ori sub formă de adagii deduse prin raţionament. Amintim în acest sens: - principiul respectării unităţii dintre litera şi spiritul legii, a echilibrului dintre acestea, în scopul evitării abuzului de drept, a încălcării echităţii, a arbitrariului; - principiul supremaţiei voinţei legiuitorului faţă de voinţa judecătorului care este obligat să-şi întemeieze actele de lege; - principiul interpretării în limitele legii, conform căruia interpretul nu trebuie să distingă acolo unde legea nu distinge (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus); - principiul după care legea posterioară derogă de la legea anterioară (lex posterior derogat priori), deoarece aceasta este considerată ca fiind actuală şi mai bună decât legea de la care derogă; - principiul conform căruia excepţia este de strictă interpretare şi aplicare (exceptio est strictissimae interpretationis) sau altfel formulat, generalia specialibus non derogant et specialia generalibus derogant.

3. Metodele de interpretare a normelor juridice 3.1. Noţiune şi clasificare În procesul complex al interpretării, se folosesc o serie de metode şi procedee în scopul stabilirii sensului exact al normei juridice, domeniului său de aplicare, efectele, finalitatea urmărită şi valorile pe care le ocroteşte. Cuvântul metodă provine din grecescul methodos care înseamnă „conform cu calea” şi care reprezintă un ansamblu de operaţii raţionale pentru efectuarea unui lucru. Metodele de interpretare cuprind ansamblul regulilor şi procedeelor folosite pentru descoperirea conţinutului exact al normelor juridice, în scopul realizării şi aplicării lor în cazuri concrete. Metodele utilizate pentru abordarea şi interpretarea izvoarelor formale ale dreptului pot fi tradiţionale, proprii sau combinate cu tehnici din alte domenii, completate sau modernizate, ori pot fi elaborate tehnici noi în acest scop. Deşi există o diversitate de procedee de interpretare a normelor juridice, acestea au un caracter unitar, fapt ce demonstrează existenţa unei metodologii a interpretării.

Interpretarea normei juridice presupune plasarea ei în contextul elaborării şi aplicării, în contextul lingvistic, sistemic şi societar. Diferitele reguli şi metode de interpretare operează transpunerea normei juridice în diferite contexte, pentru stabilirea semnificaţiei mesajului pe care îl exprimă şi pentru formarea unei viziuni de sinteză necesară rezultatului interpretării. Indiferent de subiectul care face interpretarea şi de rezultatul la care se ajunge, interpretarea normelor juridice se poate face din perspectiva teoriei generale a dreptului după următoarele metode: metoda gramaticală, metoda sistematică, metoda istorică şi metoda logică. a. Metoda gramaticală Metoda gramaticală presupune examinarea structurii şi formelor gramaticale ale textului normei supuse interpretării, atât morfologic cât şi sintactic, pentru stabilirea sensului prevederilor cuprinse în norma juridică respectivă. Interpretul va analiza sensul şi ordinea cuvintelor, legătura dintre ele, modul lor de folosire în text, construcţia frazei etc. De asemenea, se analizează înţelesul specific al termenilor şi expresiilor juridice, deoarece aceiaşi termeni sau expresii pot avea sensuri juridice diferite în diferite ramuri de drept, sau pot să difere de sensul obişnuit din limba literară. Direcţiile în care este orientată interpretarea gramaticală sunt: etimologică, sintactică şi stilistică. Metoda gramaticală denumită şi literală (ad literam), vizează descifrarea textului dispoziţiilor legii prin aplicarea regulilor gramaticale; astfel, se examinează structura propoziţiei, acordul cuvintelor, modul de îmbinare al cuvintelor în propoziţii şi fraze, locul şi sensul conjuncţiilor “sau”, “ori”, “şi” etc. De exemplu, art.260 din Codul penal român, prevede că: “Fapta martorului care într-o cauză penală, civilă, disciplinară, sau în orice altă cauză în care se ascultă martori, face afirmaţii mincinoase, ori nu spune tot ce ştie privitor la împrejurările esenţiale asupra cărora a fost întrebat, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani”. Analiza gramaticală a acestui text ne ajută să înţelegem (cu ajutorul conjuncţiei “ori”) că pedeapsa stipulată se aplică martorului atât în caz de afirmaţii mincinoase, cât şi atunci când nu spune tot ce ştie cu privire la împrejurările esenţiale pentru cauza asupra cărora este întrebat. Analiza gramaticală a acestei norme juridice, ne ajută să înţelegem conţinutul infracţiunii de mărturie mincinoasă. De asemenea, conjuncţiile “sau”, “şi” utilizate de exemplu, în stabilirea sancţiunilor, îl fac pe judecător să tragă concluzii diferite. Astfel, dacă în text se stabileşte pedeapsa cu închisoarea de la……până la…….şi confiscarea averii, pedeapsa este cumulativă, iar dacă, se prevede pedeapsa închisorii de la…..până la….sau amenda penală, pedeapsa este în acest caz, alternativă. Metoda gramaticală se poate folosi de către legiuitor pentru explicarea sensului literal al unor termeni juridici, iar când semnificaţia acestor termeni nu este dată prin texte normative, se apreciază că organele de aplicare a dreptului pot apela la interpretarea dată de doctrina sau practica juridiară. b. Metoda sistematică Metoda sistematică constă în lămurirea conţinutului unei norme juridice atât prin stabilirea locului pe care îl ocupă în actul normativ sau în sistemul de drept, cât şi prin coroborarea şi confruntarea cu alte norme juridice în cadrul aceleiaşi instituţii juridice sau ramuri de drept, sau a unor ramuri de drept diferite. Această metodă, presupune în acelaşi timp şi examinarea raportului dintre diferite norme juridice pe baza forţei lor juridice. Există norme juridice din partea specială a codurilor care se completează şi se condiţionează prin norme şi principii din partea generală a acestora [21], iar normele incomplete (de trimitere, de referire, în alb) se completează prin diferite adăugiri realizate cu ajutorul interpretării. De asemenea, dispoziţiile din unele acte normative se interpretează prin

stabilirea legăturii cu dispoziţii din alte sisteme normative. De exemplu, art.20 din Constituţie care se referă la tratatele internaţionale privind drepturile omului prevede că: „Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate în concordanţă cu Declaraţia universală a drepturilor omului, cu pactele şi celelalte tratate la care România a aderat.” Necesitatea interpretării sistematice decurge din legătura logică şi indisolubilă ce există între elementele componente ale dreptului, ce reprezintă o unitate formată din părţi interdependente, o construcţie de sistem care îi conferă unicitate. Pornind de la acest considerent, normele juridice nu pot fi înţelese dacă sunt separate unele de altele, respectiv dacă normele juridice din partea generală a codurilor sunt separate de cele din partea specială, normele constituţionale de cele ale unor ramuri de drept etc. Interpretarea sistematică se bazează pe o analiză simultană, cumulativă a dispoziţiilor juridice. c. Metoda istorică Metoda istorică utilizează procedee ce presupun examinarea împrejurărilor în care a fost elaborată norma juridică supusă interpretării, în scopul stabilirii sensului deplin şi adevărat al acesteia. Această metodă are în vedere atât împrejurările istorice şi social-politice ce au determinat emiterea legii (occasio legis), cât şi obiectivele urmărite şi raţiunea adoptării ei (ratio legis). Metoda istorică de interpretare presupune studierea izvoarelor documentare, a materialelor pregătitoare adoptării legii, a expunerii de motive şi a discuţiilor purtate cu prilejul dezbaterii şi adoptării ei, a lucrărilor ştiinţifice, a amendamentelor propuse, a reacţiei presei etc. De asemenea, metoda istorică are în vedere şi compararea normei juridice supuse interpretării cu norma anterioară (abrogată sau modificată), precum şi condiţiile ce au determinat modificarea sau abrogarea normei vechi şi apariţia normei juridice noi. d. Metoda logică Metoda logică sau raţională de interpretare a normei juridice este cea mai des folosită, ea urmărind să descifreze raţiunea legii (ratio legis) şi sensul legii (mens legis). Această metodă presupune folosirea legilor logicii formale în scopul stabilirii conţinutului şi sensului normei juridice. În doctrină se contestă de către unii autori o existenţă separată a metodei logice pe motiv că, toate metodele se bazează pe logică, gândirea logică fiind inerentă oricăror metode de interpretare. Majoritatea autorilor acceptă însă metoda logică de interpretare pe care o tratează independent de celelalte metode considerând că, deşi fiecare dintre acestea se bazează pe o gândire logică, există unele raţionamente care pot fi considerate reguli exclusiv logice. Raţionamentele, argumentele logicii formale, pot fi deductive, inductive, de analogie sunt reguli analogic logice utile pentru rezolvarea unor probleme juridice complexe, care prin frecvenţa lor au dat naştere unor dictoane latine, astfel: - Argumentul “ad absurdum” - se bazează pe stabilirea adevărului tezei de demonstrat prin infirmarea prin reducerea la absurd a tezei pe care o contrazice. Acest raţionament demonstrează imposibilitatea logică a unei situaţii, ceea ce duce la concluzia că numai o anumită soluţie este posibilă. De exemplu, drepturile patrimoniale se împart în drepturi reale şi drepturi de creanţă; drepturile de creanţă nefiind drepturi absolute şi exclusive, prin utilizarea acestui argument, se consideră că, dreptul de preemţiune este absolut şi exclusiv, fiind un drept real.

- Argumentul “per a contrario” - se bazează pe legea logică a terţului exclus (tertium non datur), ceea ce înseamnă că, în cazul dispoziţiilor contradictorii, doar una este adevărată, celelalte fiind excluse. Acest argument are la bază postulatul că “cine susţine o teză, neagă teza contrară” (“qui dicit de uno, negat de altero”). În literatura juridică de specialitate se consideră că numai în cazul normelor juridice de excepţie, de derogare de la principiu, şi în cazul utilizării enumerării limitative, se poate folosi acest argument pentru că numai în astfel de situaţii se poate stabili că legiuitorul a exclus ideea contradictorie. De exemplu, din dispoziţiile art.1307 Cod civil, conform căruia “vânzarea nu se poate face între soţi…”, se deduce că, per contrario (dimpotrivă), vânzarea este posibilă între concubini. Codul civil stipulează, de asemenea, că nu se poate deroga prin convenţii particulare de la legile ce interesează ordinea publică şi bunele moravuri, per ca contrario, rezultă că toate condiţiile particulare derogă de la legile ce nu diminuează ordinea publică sau bunele moravuri. Sau, din textul art.3 Codul familiei, potrivit căruia “în timpul tutelei, căsătoria este oprită între tutore şi persoana minoră ce se află sub tutela sa”, se deduce că dimpotrivă, o astfel de căsătorie este posibilă după încetarea tutelei sau după ce persoana minoră a devenit majoră. - Argumentul “a fortiori rationae” - semnifică că, raţiunea aplicării unei norme juridice este mai puternică într-o ipoteză neprevăzută expres în norma juridică respectivă. De exemplu, în practica judiciară se consideră că, dacă actul civil care în principiu este irevocabil, se poate anula pentru eroare chiar după ce şi-a produs efectele, cu atât mai mult se poate anula actul administrativ pentru motiv de eroare, deoarece acesta este în principiu, revocabil. De asemenea, dacă actele civile bilaterale irevocabile în principiu, pot fi revocate pentru vicii de consimţământ, prin aplicarea acestui argument se deduce că, pentru actele civile unilaterale care sunt revocabile, posibilitatea anulării lor este mai evidentă, mai puternică. Dacă, de exemplu, există stipulată pentru incapabili interdicţia de vânzare a bunurilor, a fortiori rezultă că acesta nu poate dispune de ele nici prin donaţie. Raţionamentul acestui argument constă în a admite că, dacă ceva este posibil sau este interzis într-un anumit caz, va fi cu atât mai mult posibil sau mai mult interzis într-o altă împrejurare similară. Argumentul “a fortiori rationae” este exprimat prin adagiul latin: “cine poate mai mult poate şi mai puţin” (qui potest plus, potest minus”). - Argumentul “a pari” - se bazează pe raţiunea că, atunci când există situaţii identice, trebuie să se pronunţe soluţii identice, conform postulatului „unde este aceeaşi raţiune trebuie să se pronunţe aceeaşi soluţie”. Acest argument se foloseşte pentru acoperirea lacunelor legii, deci, pentru situaţiile pentru care nu există dispoziţii legale aplicabile. Conform principiului de justiţie ce pretinde tratarea cazurilor similare în mod egal, respectiv a principiului analogiei, soluţia adoptată într-o situaţie nouă trebuie să fie analogă cu cea dată într-un caz precedent similar. e. Analogia Analogia este un procedeu frecvent folosit în procesul interpretării. Instituţia analogiei s-a creat pentru înlăturarea eventualelor lacune legislative şi presupune rezolvarea anumitor situaţii ce se ivesc în activitatea de aplicare a dreptului pe baza unor norme juridice ce reglementează cauze similare cu cele supuse spre soluţionare.

Practica judiciară a demonstrat că, anumite cauze nu sunt reglementate expres de lege, fapt ce-l obligă pe judecător să le soluţioneze fie prin aplicarea unor dispoziţii asemănătoare (analogia legis), fie folosind principiile de drept (analogia juris). Jurisconsulţii Romei antice considerau că acolo unde există identitate de raţiune trebuie să se aplice un procedeu asemănător. În practica judiciară romană, atunci când judecătorul nu găsea soluţia potrivită în norma de drept, pronunţa sub jurământ următoarea formulă: „afacerea nu este încheiată” şi se retrăgea. În dreptul modern, judecătorul nu poate proceda în acest fel, deoarece Codul civil român obligă judecătorul să caute şi să dea o soluţie chiar şi în cazul în care legea este neclară sau tace, lucru impus de interesele ordinii publice şi de autoritatea justiţiei. Astfel, art.3 din Codul civil prevede că: “Judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu prevede, sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate”. Deci, judecătorul va trebui să soluţioneze cauza sa apelând la instituţia analogiei. Analogia dreptului este reglementată expres în Codul civil italian, în Codul civil elveţian (care prevede că în asemenea cazuri judecătorul este obligat să hotărască ca şi cum ar fi legiuitor), în dreptul internaţional public. Astfel, statutul Curţii Internaţionale de Justiţie prevede că, această instanţă poate aplica principiile generale ale dreptului care sunt recunoscute de naţiunile civilizate. Aplicarea analogiei legii în dreptul penal nu este posibilă, deoarece judecătorul nu poate să declare anumite fapte ca fiind infracţiuni şi nici să stabilească alte pedepse, decât cele ce sunt prevăzute expres de legea penală, pentru a nu se încălca astfel, principiul legalităţii încriminării şi principiul legalităţii pedepsei. Totuşi, există opinii care susţin că este permisă analogia în dreptul penal, dar cu excluderea de la aceasta a încriminării sau pedepselor. De exemplu, art.147 din Codul penal prevede care anume persoane sunt asimilate cu funcţionarii, iar art.151 precizează care obiecte pot fi asimilate armelor. În concluzie, analogia juridică cunoaşte două forme: - analogia legii (analogia legis), ce constă în aplicarea la o cauză (raport social) nereglementată, a unei norme juridice care reglementează o cauză asemănătoare - analogia dreptului (analogia iuris), ce constă în soluţionarea unei cauze pe baza principiilor fundamentale ale dreptului. Utilizarea analogiei legii şi a dreptului trebuie să se facă în aşa fel încât să se evite încălcarea legii şi căderea în arbitrariu, apelându-se la ea doar cu titlu de necesitate şi în situaţii excepţionale. Norma juridică care se creează prin aplicarea analogiei este creaţia exclusivă a conştiinţei juridice a organului de aplicare şi nu dobândeşte în actul de soluţionare a speţei calitatea de izvor de drept.

4. Rezultatele interpretării normelor juridice După rezultatele produse, interpretarea normelor juridice poate fi de trei feluri: literală, extensivă şi restrictivă. a. Interpretarea literală (ad literam) sau declarativă - este operaţiunea ce are ca rezultat constatarea de către interpret că, textul normei juridice este clar şi corespunzător conţinutului raporturilor sociale reglementate. Această situaţie se întâlneşte în cazul textelor clare, precis şi corect formulate, când textul corespunde conţinutului normei juridice şi voinţei legiuitorului, organului de aplicare revenindu-i sarcina să aplice dispoziţiile acesteia.

În cazul interpretăii declarative se constată că între intuiţia legiuitorului şi modul de exprimare al dispoziţiei juridice există un acord, o concordanţă, în sensul că „lex dixit quam volerit”. De exemplu28, art.21 din Constituţie prevede că “Orice persoană se poate adresa justiţiei…..”; în urma interpretării “ad literam” rezultă că, organul de aplicare are obligaţia de a nu restrânge sfera persoanelor ce se pot adresa justiţiei. b. Interpretarea extensivă – este operaţiunea ce are ca rezultat constatarea de către organul de aplicare că, conţinutul normei juridice este mai larg decât formularea ei textuală, deci se extinde sfera situaţiilor juridice cărora li se aplică legea, faţă de cea care rezultă din termenii folosiţi de legiuitor. În această situaţie există discordanţă între textul legii şi voinţa legiuitorului, în sensul că textul spune mai puţin decât a voit legiuitorul, urmând ca acesta să se extindă şi la alte situaţii. De exemplu, în art.51 din Constituţie se prevede că: “Respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie” Termenul de lege se interpretează extensiv, în sensul că, fiecare cetăţean al ţării este obligat să respecte toate actele normative. c. Interpretarea restrictivă – este operaţiunea ce are ca rezultat constatarea că, formularea textuală a legii litera legii este mai largă decât conţinutul său real. În aceste situaţii, voinţa legiuitorului este mai largă decât litera legii. Prin interpretare restrictivă se ajunge la aplicarea legii la o sferă de situaţii juridice mai restrânsă decât cea care rezultă din termenii folosiţi de legiuitor. De exemplu, prin interpretarea dispoziţiilor din Codul familiei care prevede că: “Copiii sunt obligaţi să îngrijească părinţii aflaţi la nevoie”, se ajunge la restrângerea textului respectiv în sensul că, în categoria copiilor cu astfel de obligaţii, intră numai copiii majori şi capabili. În concluzie, în cazul în care, rezultatul interpretării este extensiv sau restrictiv există deci, o nepotrivire relativă între textul normei juridice şi conţinutul său raportat la sfera relaţiilor sociale pe care le vizează. Interpretarea juridică nu înseamnă că interpretul se poate substitui organului de normare pentru a schimba conţinutul, substanţa unei norme juridice. Acesta poate completa anumite lacune, poate elimina contradicţiile din actul sau actele normative, poate îndrepta dispoziţiile care cuprind erori materiale vădite sau inadvertenţe privind forma unei dispoziţii de drept, cu stricta respectare a regulilor de interpretare. Aşadar, interpretarea actului juridic trebuie făcută în anumite limite, date de elementele formale şi materiale ale acestuia.

CAPITOLUL XIII RAPORTURILE JURIDICE 1. Conceptul de raport juridic Raportul juridic este un raport social, o relaţie de cooperare şi de coexistenţă între oameni, stabilit în scopul realizării necesităţilor lor variate. Raportul juridic este un raport social ce se naşte pe baza normelor juridice între două sau mai multe subiecte de drept, titulare de drepturi şi obligaţii juridice corelative, a căror realizare este asigurată la nevoi prin forţa de constrângere a statului. Raportul juridic este raportul social care cade sub incidenţa normelor juridice, este relaţia socială reglementată de norma juridică. În cadrul raportului juridic, participanţii sunt titulari de drepturi şi obligaţii, prin a căror exercitare se realizează de fapt finalitatea normei juridice. Raportul juridic este un raport specific, ce apare ca o realizare a normelor juridice ce intervin în reglementarea conduitei umane. Oamenii intră în raporturi juridice dependent de voinţa lor (pentru că doresc realizarea unor interese personale sau îndeplinirea unor obligaţii impuse de dispoziţia normei juridice), sau independent de voinţa lor (ca urmare a producerii unor fapte exterioare.)

2. Trăsăturile caracteristice ale raportului juridic 2.1. Raportul juridic este un raport social Raportul juridic este aceea relaţie socială considerată de către legiuitor ca trebuind să producă efecte juridice. Relaţiile constitutive ale realităţii sociale sunt multiple, ele sunt reglementate de reguli morale, de convieţuire socială şi de reguli de drept, constitutive ale realităţii juridice. După subiectul lor, relaţiile sociale se pot stabili între subiecţi individuali sau colectivi; după plasarea lor în spaţiu, există relaţii interne şi externe; iar după obiectul lor, există relaţii patrimoniale sau nepatrimoniale. Acest caracter rezultă din faptul că raportul juridic este un raport ce se stabileşte între oameni, (persoane fizice, persoane juridice, sau între persoane fizice şi juridice). Raportul juridic este un raport social, o legătură interumană reglementată de o normă de drept, care are rol în orientarea conduitei umane, fiind în acelaşi timp şi un factor de socializare deosebit de important. Desfăşurarea relaţiilor sociale în conformitate cu prevederile normelor de drept care le reglementează, dau naştere ordinii juridice ca parte componentă a ordinii sociale. În cadrul raporturilor sociale, rolul cel mai important revine raporturilor juridice, pentru următoarele considerente: contribuie la asigurarea ordinii sociale; sunt expresia colaborării interumane; promovează şi recunosc valori sociale majore; urmăresc un scop social; ocrotesc persoana fizică şi personalitatea morală a indivizilor etc. Forma juridică a raportului social îi conferă acestuia o calitate specifică, ca urmare a legăturii organice, indisolubile, ce există între participanţii la acest raport, legătură ce se datorează existenţei drepturilor şi obligaţiilor reciproce ale acestora. Absenţa formei juridice ar însemna imposibilitatea folosirii instrumentelor specifice dreptului pentru realizarea şi ocrotirea intereselor părţilor raportului social.

2.2 Raportul juridic este un raport de voinţă Raportul juridic are caracter voliţional. El poate fi considerat ca fiind un raport juridic dublu voliţional deoarece întruneşte atât voinţa statală stipulată în norma juridică cât şi voinţa subiecţilor participanţi la raportul juridic. Între voinţa statală şi voinţa părţilor există în majoritatea cazurilor o colaborare, situaţie în care raporturile juridice sunt raporturi prin care se realizează dispoziţia normelor de drept (raporturi de conformare). Când însă, între cele două voinţe există o confruntare generată de faptul că părţile încalcă prevederile dispoziţiilor normei juridice, raporturile juridice ce se nasc sunt raporturi prin care se realizează sancţiunea juridică (raporturi de conflict). Importanţa voinţei subiectelor raportului juridic variază în funcţie de categoria de raporturi juridice. Astfel, pentru raporturile de drept privat care sunt dominate de principiul libertăţii sau autonomiei de voinţă, este esenţială în general voinţa părţilor, simpla manifestare a actului de voinţă individual declanşează raportul juridic (de exemplu, în cazul contractului de vânzare-cumpărare). În schimb, pentru raporturile juridice de drept public, este determinantă voinţa de stat, ca voinţă generală (de exemplu, în raporturile de drept constituţional). Caracterul voliţional al raportului juridic prezintă atât importanţă teoretică cât şi practică. Reprezentând voinţa comună a statului (ca voinţă generală) şi a subiecţilor (ca voinţă individuală), raportul juridic este o modalitate importantă de realizare a normei de drept, care orientează conduita umană. Numai prin corelaţia voinţei generale şi individuale se pot realiza drepturile şi obligaţiile participanţilor la raportul juridic. Astfel, raportul social devine raport juridic prin voinţa legiuitorului materializată în adoptarea normei de drept care să-l reglementeze, precum şi prin voinţa concretă a părţilor între care intervine un astfel de raport. Raportul juridic poartă în conţinutul şi forma sa amprenta voinţei sociale exprimată în norma de drept care-l dirijează. 2.3 Raportul juridic este un raport valoric Raportul juridic este un raport de promovare şi de apărare a valorilor esenţiale ale societăţii. Valorile sociale sunt stipulate, ocrotite şi promovate prin intermediul normelor juridice pe care statul le elaborează, deci, pe calea normativităţii juridice. Cel mai important mijloc de realizare a acestor valori îl constituie desfăşurarea relaţiilor sociale în conformitate cu normele juridice. Normele juridice vizează promovarea acelor valori care garantează progresul şi dezvoltarea societăţii. Raporturile juridice sunt considerate ca fiind instrument de transmitere a conţinutului valoric al normelor juridice în planul relaţional social concret. Ca modele valorice, ele îşi găsesc concretizarea în raporturile juridice. În desfăşurarea raporturilor juridice, subiectele de drept contribuie la ocrotirea şi dezvoltarea valorilor sociale. Valorile juridice sunt valori reale, valori sociale supreme, deoarece, numai cele mai importante relaţii sociale sunt apărate pe calea reglementării juridice. 2.4 Raportul juridic are caracter istoric Caracteristic pentru fiecare formă de organizare socială este faptul că generează raporturi juridice proprii, existând o vastă reţea de raporturi juridice ce au la bază un anumit tip de relaţii sociale. Tipul raporturilor juridice se modifică şi se dezvoltă în decursul istoriei, în directă legătură cu evoluţia generală a societăţii, cu transformările economice, sociale şi politice. Fizionomia sa este marcată de istoria societăţii, atât în privinţa subiecţilor raportului juridic cât şi a drepturilor şi

obligaţiilor acestora, elementele sale constitutive fiind variabile de la o etapă istorică la alta, de la o ţară la alta. Raportul juridic este un raport de drept ce are un caracter evolutiv, ca şi dreptul purtând amprenta acestuia, el fiind mijlocul de transpunere în viaţă a normelor de drept. 2.5 Raportul juridic este în concordanţă cu interesele generale şi fundamentale ale entităţii organizată în stat Pentru ca raportul juridic să se afle în această relaţie, este necesară concordanţa dintre norma de drept şi interesele generale şi fundamentale ale cetăţenilor reprezentaţi prin legiuitor. Pentru ca o regulă de conduită să se transforme într-o normă de drept, este necesar ca regula respectivă să contribuie la apărarea, consolidarea şi dezvoltarea intereselor generale. În felul acesta se consideră că regula de conduită a trecut prin filtrul conştiinţei şi voinţei organului legislativ. De asemenea, pentru ca regula de conduită să se transforme în regulă de drept (general-obligatorie), se impune şi atribuirea forţei materiale, ce-i permite asigurarea respectării la nevoie, prin forţa de constrângere a statului.

3. Condiţiile raportului juridic Pentru apariţia şi existenţa unui raport juridic sunt necesare următoarele premise fundamentale: norma juridică, şi faptele juridice. 3.1. Norma juridică Norma juridică constituie condiţia, premisa fundamentală şi indisolubilă a naşterii unui raport juridic. Ea determină calitatea de subiect de drept şi stabileşte faptele juridice ce nasc, modifică sau sting raporturi juridice. Se consideră că, raporturile juridice reprezintă modalitatea cea mai frecventă de realizare a normei juridice, de aplicare a dispoziţiilor acesteia în viaţa socială. Norma de drept care este tipică, generală şi impersonală, se individualizează, se concretizează în cadrul raporturilor juridice. Realizarea normelor juridice prin intermediul raporturilor juridice, reprezintă latura dinamică a reglementării juridice. În literatura juridică de specialitate se consideră însă că pot exista şi raporturi juridice fără existenţa unor norme de drept exprese care să le reglementeze. Un exemplu în acest sens îl constituie, instituţia analogiei (analogia iuris), când judecătorul în lipsa unei norme juridice exprese care să reglementeze anumite situaţii concrete, este obligat să le soluţioneze pe baza conştiinţei sale juridice, apelând la alte norme juridice referitoare la un caz analog, sau la principii generale de drept (de exemplu, în practica judiciară, normele juridice ce se referă la contractul de vânzare-cumpărare se pot aplica şi pentru anumite aspecte ale contractului de furnizare care nu sunt reglementate nemijlocit). Aşadar, acele raporturi sociale cărora nu le sunt incidente lipsite de norme juridice exprese care să le reglementeze, se vor bucura de protecţia judiciară prin aplicarea analogiei legii, în domeniile în care ea este admisă.

3.2 Faptele juridice Naşterea raporturilor juridice concrete este rezultatul producerii unor împrejurări de fapt, a unor situaţii prevăzute de ipoteza normei juridice. Fără intervenţia acestor împrejurări (acţiuni omeneşti sau evenimente), normele juridice nu creează, raporturi juridice. De exemplu, pentru naşterea unui raport juridic de muncă, este necesar în primul rând, manifestarea de voinţă a celui ce doreşte să se angajeze în muncă, manifestare exprimată printr-o cerere de angajare, care dacă este acceptată, se va naşte un raport juridic de muncă între angajat şi angajator. Precizăm că, nu orice împrejurări constituie fapte juridice ci, numai cele de a căror existenţă normele de drept leagă consecinţe juridice. Raporturile juridice pot fi consecinţa atât a unor fapte dependente de voinţa omului cât şi a unor fapte independente de voinţa omului. De exemplu: naşterea unei persoane generează raporturi juridice de familie; căsătoria generează raporturi juridice de căsătorie; moartea unei persoane poate naşte, modifica sau stinge raporturi juridice de succesiune etc. Faptele juridice pot fi definite ca fiind acele acţiuni omeneşti sau evenimente care potrivit normelor juridice dau naştere, modifică sau sting raporturi juridice. După caracterul voliţional al faptelor juridice, respectiv după cum sunt produse dependent sau independent de voinţa omului, acestea se grupeazã în douã categorii: evenimente şi acţiuni. a. Evenimentele - sunt acele fapte juridice ce se produc independent de voinţa umană, dar care atunci când sunt prevăzute de norme de drept, duc la apariţia, modificarea sau stingerea de raporturi juridice. Dacă pornim de la premisa după care raporturile juridice trec prin conştiinţa umană înainte de a se produce (adică au un caracter ideologic) se pune întrebarea dacă evenimentele care nu depind de voinţa umană, pot naşte modifica sau stinge raporturi juridice. Evenimentele nu constituie fapte juridice prin ele însele, ci numai cauze ce declanşează acţiuni umane ce nasc, modifică sau sting raporturi juridice. De exemplu, incendiul produs unei case de un trăsnet naşte un raport juridic privind despăgubirile, între persoana asigurată şi societatea de asigurări, trăsnetul fiind cauza care a generat acest raport juridic. Sau un alt exemplu, naşterea unei persoane este un eveniment ce determină apariţia unor raporturi juridice între noul născut şi părinţii acestuia, care sunt obligaţi să-l întreţină, îngrijească şi să-l educe; moartea, este un eveniment, o cauză ce determină stingerea unor raporturi juridice (cele în care defunctul este titular de drepturi şi obligaţii), sau apariţia unor raporturi juridice de succesiune atunci când de pe urma acestuia rămân anumite lucruri materiale. În categoria evenimentelor sunt incluse atât fenomenele naturale cât şi evenimentele sociale (calamităţi naturale, naşterea, moartea etc.). Nu orice evenimente produc efecte juridice, şi deci fac parte din categoria faptelor juridice, ci numai cele legale, cele care au legătură cu ordinea juridică. Aşadar, evenimentele nu pot genera raporturi juridice de constrângere, dar pot stinge astfel de raporturi, deoarece nu există evenimente ilicite în cazul morţii autorului faptei ilicite. b. Acţiunile - sunt actele săvârşite conştient de oameni, sunt exteriorizări ale voinţei umane, prevăzute de normele juridice, ce dau naştere, modifică sau sting raporturi juridice. Acţiunile pot fi atât fapte de comisiune cât şi fapte de omisiune. După raportul lor cu normele juridice în vigoare, după cum sunt sau nu în conformitate cu acestea, acţiunile se clasifică în: licite şi ilicite. Acţiunile licite sunt actele umane săvârşite cu respectarea şi în conformitate cu cerinţele normelor juridice, iar acţiunile ilicite sunt actele umane prin care se încalcă prevederile normelor juridice. Un loc important în cadrul acţiunilor îl ocupă actele juridice, ca varietate a faptelor juridice. Ele reprezintă manifestarea de voinţă (orală, scrisă sau în altă formă) făcută cu intenţia de a naşte,

modifica sau stinge un raport juridic. Actele juridice se pot defini ca fiind acele acţiuni juridice licite săvârşite cu scopul de a produce efecte juridice. Oamenii săvârşesc de multe ori acte juridice, fără să fie conştienţi de aceasta şi de faptul că devin astfel părţi ale raporturilor juridice. Dacă actele juridice se desfăşoară potrivit normelor juridice, elementul juridic se menţine în sfera abstractului, el nu intervine. Există situaţii când, odată cu stabilirea raporturilor juridice se întocmesc şi înscrisuri în care se consemnează manifestarea sau acordul de voinţă al părţilor, înscrisuri care dovedesc la nevoie, existenţa unor raporturi juridice (de exemplu, un bilet de avion, un contract scris etc.). În legătură cu actele juridice, se pune problema dacă ele pot fi numai licite, sau dacă există şi acte juridice ilicite. În literatura juridică de specialitate se consideră că, pot exista acţiuni ilicite (abateri disciplinare, contravenţii, infracţiuni etc.) dar nu şi acte ilicite. Actul juridic fiind o manifestare de voinţă, produce efecte juridice numai când ia naştere în condiţiile legii. Deci, actele juridice ilicite sunt de neconceput pe motiv că, acele manifestări de voinţă care sunt în contradicţie cu legea şi deci cu interesele statului, nu pot avea valoare juridică. Ceea ce caracterizează actul juridic este faptul că, intenţia de a produce efecte juridice trebuie să existe şi să fie conform legii, o condiţie de eficacitate a actului. Actele juridice se clasifică în mai multe categorii, în funcţie de anumite criterii, astfel: - după numărul părţilor care îşi manifestă voinţa, actele juridice pot fi: acte juridice unilaterale, bilaterale şi multilaterale; - după scopul urmărit de părţi, actele juridice se grupează în: acte juridice oneroase (presupun contraprestaţii pentru prestaţia făcută, de exemplu: contractul de vânzarecumpărare) şi acte juridice gratuite (care nu presupun astfel de contraprestaţii, de exemplu: testamentul şi donaţia); - după organul de la care emană, distingem: acte juridice oficiale (emise de un organ de stat sau organizaţie obştească, sau sunt recunoscute de către acestea) şi acte neoficiale (emană de la o persoană particulară, de exemplu: testamentul); - după situaţia juridică creată, actele juridice pot fi: constitutive de drepturi şi obligaţii, translative de drepturi şi obligaţii şi declarative de drepturi şi obligaţii; - după amploarea efectelor juridice produse, actele juridice se grupează în: acte juridice normative ( legea, hotărârile guvernamentale) şi acte juridice individuale (hotărâri judecătoreşti etc.).

4. Elementele raportului juridic 4.1. Subiectele raportului juridic 4.1.1. Noţiunea de subiect al raportului juridic Din caracterizarea raportului juridic ca raport social, interuman, rezultă că subiectele raportului juridic sunt oamenii. Aceştia participă la raporturi juridice ca subiecte individuale de drept, în calitate de persoane fizice, sau organizaţi în grupuri, în calitate de subiecte colective de drept. Conduita umană fiind unicul obiect al reglementării juridice, rezultă că numai oamenii pot fi subiecţi ai raporturilor juridice. Participantul la raporturi juridice este subiectul de drept care este atât titular de drepturi şi obligaţii cât şi titular al aptitudinii de a-şi pune în valoare drepturile şi obligaţiile recunoscute şi respectiv, impuse.

Pentru încheierea unui raport juridic este necesară prezenţa a cel puţin două subiecte de drept, unul activ şi unul pasiv. Există şi raporturi juridice la care participă mai mulţi subiecţi de drept. Subiectul activ este titularul dreptului de a pretinde ceva, iar subiectul pasiv este cel ce poartă obligaţia corespunzătoare pretenţiei represive. Sunt însă raporturi juridice în care fiecare dintre subiecţi este în acelaşi timp, subiect activ şi subiect pasiv. Deci, subiectele raportului juridic pot fi titulari de drepturi, titulari de obligaţii, sau titulari de drepturi şi de obligaţii în mod corelativ [12]. De exemplu, în raporturile juridice de drept financiar, serviciul financiar al primăriei este titular al dreptului de a pretinde plata impozitelor, iar cetăţeanul este titular al obligaţiei de a achita impozitele stabilite. În raporturile juridice de drept civil, în cazul contractelor de vânzare-cumpărare, fiecare dintre participanţi (atât vânzătorul cât şi cumpărătorul) este în acelaşi timp titular de drepturi şi obligaţii corelative (adică, este creditor şi debitor). În majoritatea raporturilor juridice, atât titularii de drepturi cât şi titularii de obligaţii sunt determinaţi concret şi individual (de exemplu, în raporturile juridice de muncă, în raporturile contractuale etc.). Sunt însă şi raporturi juridice în care numai unul dintre subiecţi este individualizat (ca titular de drepturi), celălalt subiect (titularul obligaţiei) este neindividualizat, el urmând a se individualiza în momentul în care încalcă această obligaţie. De exemplu, într-un raport juridic de proprietate, proprietarul este titularul dreptului de proprietate, iar celelalte persoane (neindividualizate) sunt obligate să-i respecte proprietatea, să se abţină de la orice acte de natură a-i aduce atingere stăpânirii în bune condiţiuni a proprietăţii respective. În literatura juridică de specialitate, se utilizează noţiunile sinonime de “subiect al raportului juridic” şi “subiect de drept”. Deşi între cele două noţiuni nu există deosebiri ele având aceeaşi semnificaţie, în sensul că definesc participanţii la raportul juridic, nu se identifică, pentru că: orice participant la un raport juridic este în mod obligatoriu subiect de drept, dar nu orice subiect de drept este în mod necesar şi subiect al raportului juridic. Subiecte de drept pot fi nu numai oamenii în mod individual, ca persoane fizice, ci şi grupările sau colectivităţile de oameni care îndeplinesc anumite condiţii prevăzute de lege în mod expres şi care participă în nume propriu, ca persoanele juridice, la raporturi juridice ca titulari de drepturi şi obligaţii corelative. Raportul juridic este acea relaţie în care subiectele au capacitate juridică, fiind purtători de drepturi şi obligaţii cărora legea le recunoaşte această calitate, iar statul le-o ocroteşte. Subiectele raportului juridic îşi satisfac interesele legitime pe această cale şi beneficiază de protecţia statului pentru valorificarea lor. Calitatea de subiect de drept a persoanelor a fost diferită în diferitele orânduiri sociale, fiind reglementată de către clasa dominantă în funcţie de interesele ei. De exemplu, în sclavagism, sclavii erau simple unelte vorbitoare, neavând calitatea de subiect de drept, iar în feudalism, capacitatea subiectelor de drept era în funcţie de poziţia pe care acestea o aveau în cadrul ierarhiei feudale. Subiectul de drept este considerat un fenomen social real ce poartă amprenta tipului formelor de organizare economică şi socială, participarea sa la raporturile juridice, dimensiunea capacităţii juridice, precum şi volumul drepturilor sale, putând fi apreciate numai prin raportarea la formele de organizare economico-socială şi la contextul social istoric existent.

4.1.2 Capacitatea juridică - premisă a calităţii de subiect de drept Condiţia “sine qua non” pentru ca o persoană (fizică sau juridică) să devină subiect de drept în general şi subiect al raportului juridic în special, este capacitatea juridică. Capacitatea juridică este aptitudinea generală şi abstractă a persoanelor, de a participa la un raport juridic, având anumite drepturi şi obligaţii. Capacitatea juridică este fixată de lege pentru persoanele fizice în funcţie de vârstă şi de discernământ şi variază în cadrul diferitelor categorii de raporturi juridice. Capacitatea juridică este o premisă legală a calităţii de subiect de drept, în lipsa ei nefiind posibilă participarea indivizilor la relaţiile sociale reglementate de drept. Subiectele de drept ce dispun de capacitate juridică sunt titularii facultăţii recunoscute de lege de a avea drepturi şi obligaţii în viitor, precum şi de a dobândi şi exercita drepturi şi de a-şi asuma şi executa obligaţii juridice prin încheierea de acte juridice. În teoria dreptului, capacitatea juridică se poate clasifica în: generală şi specială. Capacitatea generală reprezintă posibilitatea generală a cetăţenilor de a fi titulari de drepturi şi obligaţii juridice, în toate raporturile juridice. Capacitatea specială se referă la un anumit domeniu, ramură sau instituţie juridică şi reprezintă posibilitatea recunoscută de lege anumitor categorii de persoane de a intra în raporturi juridice datorită calităţii pe care o au (de exemplu, capacitatea juridică a militarilor, a deputaţilor, a funcţionarilor publici etc.). Capacitatea juridică este unică, însă ea se poate manifesta ca o capacitate civilă, comercială etc. Capacitatea civilă este parte componentă a capacităţii juridice şi reprezintă condiţia obligatorie pentru calitatea de subiect de drept fiind aplicabilă în general, în toate ramurile dreptului, şi în special în ramura dreptului civil. Capacitatea juridică se împarte în mod tradiţional, în dreptul civil, în: capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu. a. Capacitatea de folosinţă - este aptitudinea legală a unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii în cadrul unor raporturi juridice. Capacitatea de folosinţă este recunoscută de lege tuturor persoanelor fizice fără nici o discriminare. Dobândirea de drepturi începe de la naştere (chiar din momentul concepţiei copilului, cu condiţia de a se naşte viu) şi încetează odată cu moartea persoanei, deci însoţeşte omul pe tot parcursul vieţii sale. Capacitatea de folosinţă este generală, deoarece cuprinde toate drepturile subiective şi toate obligaţiile recunoscute de dreptul obiectiv, şi este egală pentru toate persoanele fizice. Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea sa de folosinţă decât cazurile şi în condiţiile expres prevăzute de lege şi nici nu poate renunţa total sau parţial la această capacitate. Persoanele juridice dobândesc capacitate de folosinţă de la înfiinţare sau, după caz, odată cu recunoaşterea, autorizarea sau înregistrarea (prin comasare, avizare, dizolvare). Spre deosebire de capacitatea de folosinţă a persoanelor fizice, cea a persoanelor juridice nu este generală şi egală, ci, dimpotrivă, potrivit principiului specialităţii, fiecare persoană juridică poate dobândi numai acele drepturi şi asuma numai acele obligaţii ce corespund scopului ei stabilit prin lege, act de înfiinţare sau statut. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice are următoarele caractere juridice [17]: legalitatea, generalitatea, inalienabilitatea, intransigibilitatea, egalitatea, universalitatea. b. Capacitatea de exerciţiu - este aptitudinea unei persoane de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii (în mod personal, fără reprezentant legal, autorizare prealabilă sau asistare), săvârşind acte juridice. Ea reprezintă aşadar, aptitudinea unei persoane de a dobândi şi exercita drepturi de a-şi asuma obligaţii prin acte juridice proprii. Capacitatea de exerciţiu este condiţionată de dezvoltarea bio-psihică a persoanei, de o anumită experienţă socială şi de viaţa juridică care să-i confere discernământ asupra valorilor actelor sale.

Din punct de vedere al capacităţii de exerciţiu, distingem următoarele perioade distincte: - perioada lipsei totale a capacităţii de exerciţiu, până la vârsta de 14 ani (când minorii participă la viaţa juridică prin reprezentanţii lor legali, părinţi sau tutori în lipsa acestora); - perioada capacităţii de exerciţiu restrânsă, de la 14 la 18 ani (când minoriul poate încheia valabil acte juridice personal şi singur unele acte de administrare, poate dispune prin testament de jumătate din bunurile sale dacă a împlinit 16 ani, poate recunoaşte paternitatea şi numai cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau a tutorelui contract de antrepriză, de încheiere, înstrăinarea bunurilor nefolositoare); - perioada capacităţii depline, care începe de la 18 ani (când persoana devine majoră) şi durează toată viaţa cu condiţia păstrării discernământului. Dacă toate persoanele fizice au capacitate de folosinţă recunoscută de lege pe simplul considerent al existenţei lor ca fiinţe umane, capacitate de exerciţiu au doar acele persoane fizice care au voinţă conştientă, care au discernământul faptelor lor, deoarece numai acestea îşi pot da seama de consecinţele actelor lor producătoare de efecte juridice. Decretul nr.31/1954, la art.6 dispune că: „nimeni nu poate...fi lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege” şi nici nu poate renunţa, în tot sau în parte, la această capacitate. Capacitatea de exerciţiu deplină poate înceta (deplin sau temporar) în următoarele cazuri: prin efectul morţii fizic constatate sau al declarării judecătoreşti a morţii, prin punerea sub interdicţie judecătorească, prin nulitatea căsătoriei înainte ca femeia să fi împlinit 18 ani. Aceste perioade nu sunt departajate prin limite absolute, existând în acest sens şi unele excepţii de la regula generală. Astfel, minorul sub 14 ani poate încheia acte juridice valabile de o mai mică importanţă, cum ar fi, cumpărarea de alimente, a unui bilet de tren. De asemenea, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani, poate încheia un contract de muncă şi poate dispune singur de sumele de bani dobândite prin munca sa, fără nici o încuviinţare. O altă particularitate o reprezintă cea cu privire la vârsta legală de căsătorie a femeii care este 16 ani, respectiv 15 ani în caz de excepţie, situaţii în care aceasta dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu. Legea prevede că şi persoanele majore pot fi lipsite de capacitatea de exerciţiu, când nu au discernământ [18] (datorită alienaţiei sau debilităţii mintale, fiind puse sub interdicţie judecătorească). Minorul sub 14 ani, alienaţii sau debilii mintali, persoanele puse sub interdicţie legală sau juridică, intră în categoria celor lipsiţi de capacitate de exerciţiu. Prezumţia lipsei de discernământ, în cazul acestor persoane, este absolută. Minorii peste 14 ani au o capacitate de exerciţiu restrânsă, prezumţia lipsei de discernământ fiind relativă. Rezultă că, există situaţii când o persoană are capacitate de folosinţă dar nu are capacitate de exerciţiu; există de asemenea, situaţii când o persoană are atât capacitate de folosinţă cât şi capacitate de exerciţiu. Nu poate exista însă, situaţie ca o persoană să aibă capacitate de exerciţiu fără a avea capacitate de folosinţă. Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice se dobândeşte aşadar, mai târziu decât capacitatea de folosinţă şi în mod treptat. c. Competenţa - este aceea formă a capacităţii juridice ce reprezintă un atribut al organului de stat sau al funcţionarului public. Competenţa este alcătuită dintr-un ansamblu de drepturi şi obligaţii cu care este învestit prin lege organul de stat sau funcţionarul public, în vederea realizării scopului pentru care a fost înfiinţat. Competenţa organelor de stat poate fi: materială, teritorială şi temporală. Competenţa este pentru organul de stat, ceea ce este pentru persoanele fizice şi juridice capacitatea civilă.

4.1.3. Clasificarea subiectelor raportului juridic Subiectele raportului juridic se clasifică în: subiecte individuale (persoana) şi subiecte colective. a. Persoana - ca subiect individual de drept Subiectele de drept cu cea mai largă frecvenţă în raporturile juridice sunt persoanele fizice, care pot fi cetăţeni, străini sau apatrizi. În principiu, cetăţenii unui stat au capacitate juridică generală, ei pot să participe la toate raporturile juridice, stabilite atât între ei, cât şi cu statul, cu organele statale sau nestatale. Persoanele fizice acţionează ca titulari de drepturi şi obligaţii în cele mai diverse sectoare ale vieţii sociale, stabilind raporturi juridice concrete, în scopul satisfacerii intereselor lor legitime. Participarea străinilor şi apatrizilor la raporturile juridice este reglementată atât de legea naţională, cât şi de normele juridice cuprinse în convenţiile dintre state privind regimul juridic al străinilor. b. Subiectele colective de drept - sunt: statul, organele statului şi persoanele juridice. Statul - are calitatea de subiect de drept în: - raporturile juridice interne – în care apare ca subiect de drept în raporturile juridice de drept constituţional (de exemplu, în raporturi de cetăţenie); în raporturile juridice civile; în raporturile de comerţ exterior; în raporturile rezultate din donaţii şi legate în favoarea statului etc.; - raporturile juridice de drept internaţional – în care statul apare ca subiect de drept internaţional, în mod nemijlocit, pe baza convenţiilor şi tratatelor pe care le încheie cu alte state. Calitatea statului de subiect de drept internaţional al statului român se bazează pe suveranitatea sa. Organele statului - au calitatea de subiecte de drept îndeplinind competenţe cum ar fi: exercitarea conducerii de stat în diferite domenii; soluţionarea problemelor legate de temeinicia legală a pretenţiilor unor subiecte de drept faţă de alte subiecte de drept; asigurarea constrângerii statale; ocrotirea ordinii sociale şi restabilirea ordinii de drept încălcate; recuperarea prejudiciilor etc. Organele statului participă la raporturi juridice complexe atât de ordin material cât şi procedural. Organele de stat au drepturi şi obligaţii pe care le exercită în virtutea sarcinilor legale ale activităţii pe care o desfăşoară. Spre deosebire de individ, care poate dispune de exerciţiul dreptului său, organul de stat este obligat să-şi exercite drepturile în interesul general al societăţii. Totalitatea drepturilor şi obligaţiilor sale se numeşte competenţă. După principiul separaţiei puterilor în stat, se poate face următoarea clasificare a organelor de stat, ca subiecte în diferite raporturi juridice: - organul legislativ (parlamentul), este subiect de drept constituţional; - organele administrative (centrale şi locale), sunt subiecte de drept în administrativ; - organele justiţiei, sunt subiecte de drept în domeniul ocrotirii ordinii sociale, a drepturilor fundamentale ale cetăţenilor, a proprietăţii publice şi private. Persoanele juridice - sunt cele mai frecvente subiecte colective de drept, având statutul stabilit prin lege. Elementele constitutive ale personalităţii juridice sunt: organizare de sine stătătoare, patrimoniu propriu distinct şi afectat realizării unui scop în acord cu interesul general al societăţii. Cu privire la fundamentul personalităţii juridice, în teoria dreptului s-au conturat două teorii principale: teoria ficţiunii, după care persoana juridică nu are o realitate fizică, iar personalitatea juridică cu care este înzestrată numai fiinţa umană se extinde de către legiuitor, ca o favoare, şi la

anumite grupări de indivizi; teoria realităţii, după care grupurile sau colectivele de indivizi au o existenţă reală, distinctă de cea a indivizilor ce le compun, şi care impune şi justifică personalitatea acestora. Persoanele juridice participă la cele mai diverse raporturi juridice, având o arie largă de răspândire în circuitul juridic. Persoanele juridice ce participă în raporturile de drept privat sunt: societăţile comerciale, regiile autonome, intreprinderile, companiile, instituţiile. Pe lângă persoanele juridice cu scop patrimonial, la raporturile juridice participă ca subiecte colective de drept şi persoane juridice cu scop nepatrimonial, cum ar fi: organizaţii nestatale, sindicale, de tineret, asociaţii etc. 4.2. Conţinutul raportului juridic 4.2.1. Noţiune şi componenţă Conţinutul raportului juridic este format din totalitatea drepturilor şi obligaţiilor juridice corelative, ce revin subiectelor raportului juridic concret. În conţinutul raportului juridic se reflectă legătura indisolubilă dintre elementele sale constitutive, respectiv, dreptul obiectiv (norma agendi) şi dreptul subiectiv (facultas agendi). Aşadar, raporturile juridice sunt acele relaţii interumane reglementate de normele juridice, în care subiectele de drept sunt purtătoare atât de drepturi cât şi de obligaţii. Trăsătura esenţială a conţinutului raportului juridic o constituie unitatea şi intercondiţionarea reciprocă a elementelor sale de conţinut care sunt prevăzute în dispoziţiile normei juridice. Aceasta înseamnă că, ceea ce pretinde subiectul activ ca titular al dreptului subiectiv, reprezintă exact obligaţia subiectului pasiv. Totalitatea drepturilor şi obligaţiilor pe care le are o persoană, conform normelor juridice în vigoare formează statutul juridic al persoanei. Există raporturi juridice simple, în care un subiect de drept este titular numai de drepturi iar celălalt subiect este titular numai de obligaţii (de exemplu, în contractul de împrumut, contractul de depozit). De asemenea, există raporturi juridice complexe, în care subiectele sunt în acelaşi timp purtătoare de drepturi şi obligaţii corelative (ca de exemplu în contractul de vânzare-cumpărare, în raporturile de căsătorie, în raporturile procesuale etc.). 4.2.2. Dreptul subiectiv Dreptul subiectiv constă în posibilitatea unui subiect de a avea o anumită comportare, de a acţiona într-un anumit fel şi de a pretinde de la ceilalţi subiecţi ai raportului juridic, o conduită corespunzătoare care să ducă la satisfacerea dreptului său. Dreptul subiectiv, oferă titularului său următoarele posibilităţi cumulative, care sunt ocrotite juridiceşte: - o anumită conduită faţă de dreptul său (de a se bucura sau de a dispune de el); - posibilitatea de a pretinde din partea subiectului obligat o conduită corespunzătoare; - posibilitatea de a recurge la forţa de constrângere a statului pentru apărarea dreptului său.

Dreptul subiectiv numit şi îndrituire, decurge din dreptul obiectiv (care este ansamblul drepturilor şi obligaţiilor cuprinse în normele juridice) care constituie suportul dreptului subiectiv. Drepturile subiective, în funcţie de anumite criterii, sunt susceptibile de clasificare, astfel: - După sfera persoanelor obligate (după gradul de opozabilitate), drepturile subiective pot fi: absolute şi relative. Drepturile subiective absolute sunt acelea cărora le corespunde obligaţia tuturor persoanelor de a le respecta, fiind sunt opozabile erga omnes (de exemplu, dreptul la viaţă, dreptul la proprietate, etc.). Drepturile subiective relative sunt acelea cărora le corespunde obligaţia anumitor persoane, individualizate, determinate încă de la început, de a le respecta. Acestea sunt opozabile numai faţă de persoana sau persoanele ce constituie subiectul determinat al raportului juridic (de exemplu, drepturile născute din raporturile contractuale). - După conţinutul lor, drepturile subiective se împart în: drepturi patrimoniale şi nepatrimoniale. Drepturile patrimoniale au conţinut economic, putând fi evaluate în bani; ele se împart la rândul lor, în drepturi patrimoniale reale şi drepturi de creanţă. Drepturile nepatrimoniale sunt acele drepturi care nu au un conţinut economic şi deci nu pot fi evaluate în bani, fiind denumite şi drepturi personale nepatrimoniale. - După natura raporturilor juridice în cadrul cărora se nasc, drepturile subiective se clasifică în: drepturi de natură civilă, penală, administrativă etc. 4.2.3. Obligaţia juridică Obligaţia corelativă dreptului subiectiv, reprezintă îndatorirea (de a da, a face, sau a nu face ceva), pe care subiectul pasiv al raportului juridic trebuie să o îndeplinească şi pe care subiectul activ, poate să o pretindă pe baza prevederilor normei juridice. Obligaţia juridică este îndatorirea subiectului pasiv de a avea o comportare corespunzătoare conduitei subiectului activ (dreptului subiectiv corelativ), comportare ce poate fi impusă la nevoie prin forţa de constrângere a statului. Obligaţia juridică se caracterizează prin următoarele elemente: - este o îndatorire ce corespunde dreptului subiectiv al subiectului pasiv a raportului juridic; - îndatorirea subiectului pasiv constă într-o conduită impusă de subiectul activ; - conduita subiectului pasiv constă într-o prestaţie pozitivă (a da, a face ceva) sau într-o abţinere (a nu face ceva); - neîndeplinirea obligaţiei de către subiectul pasiv, dă posibilitatea subiectului activ de a apela la forţa coercitivă a statului. Obligaţia juridică este o cerinţă socială cuprinsă în normele juridice, este o conduită impusă persoanei obligate, ce se corelează cu dreptul subiectiv al persoanei îndrituite. Dreptul subiectiv şi obligaţia juridică sunt două elemente între care există o legătură indisolubilă, în sensul că, nu există drept subiectiv dacă nu este legat de obligaţie şi nici obligaţie dacă nu-i corespunde un drept subiectiv. Prin conţinutul său, reprezentat de drepturile şi obligaţiile juridice corelative, raportul juridic constituie forma fundamentală de transpunere, de implementare a normei de drept în viaţa socială.

4.3. Obiectul raportului juridic Cu privire la obiectul raportului juridic, în teoria juridică nu există un punct de vedere unitar. Problema obiectului raportului juridic este controversată, fiind formulate în acest sens mai multe opinii. Într-o primă opinie, se susţine că obiectul raportului juridic îl constituie acele acţiuni pe care titularul dreptului subiectiv le efectuează sau le pretinde, şi pe care celălalt subiect al raportului juridic este obligat să le înfăptuiască. Conform acestei concepţii, devenită dominantă, raportul juridic se realizează (indiferent de scopul urmărit, material ori moral), prin conduita umană ce constă într-o acţiune sau inacţiune, şi care constituie obiectul raportului juridic. Această concepţie a fost criticată pe motiv că ar exista posibilitatea confundării conţinutului raportului juridic cu obiectul acestuia. Într-o altă opinie, se consideră că obiectul raportului juridic îl constituie bunurile materiale. Raporturile juridice în care nu apare nici un lucru material sunt considerate de adepţii acestei opinii, ca fiind raporturi juridice fără obiect. Această teorie a fost criticată pe motiv că obiectul raportului juridic se reduce numai la lucruri fiind exclusă conduita umană. Alţi autori, susţin ideea pluralităţii obiectelor raportului juridic, considerând că atât lucrurile materiale cât şi conduita oamenilor pot constitui obiect al raporturilor juridice. Adepţii acestei concepţii consideră că, obiectul raportului juridic îl constituie fenomenele variate, reprezentate prin lucrurile materiale, conduita umană exteriorizată (sub formă de acţiuni sau inacţiuni) la care se pot adăuga şi anumite valori nepatrimoniale (numele, onoarea, reputaţia etc.). Concepţia după care obiectul raportului juridic este alcătuit dintr-o pluralitate de obiecte este considerată incompletă, pe motiv că ar ignora rezultatele creaţiei intelectuale. Considerăm că, obiectul raportului juridic îl constituie conduita umană, ce se realizează de către subiecţii participanţi la raportul juridic ca urmare a exercitării drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor impuse. Conduita umană este obiectul la care se referă conţinutul raportului juridic, respectiv, drepturile şi obligaţiile subiectelor. Conduita umană (acţiunile-inacţiunile), priveşte frecvent anumite bunuri, obiecte din lumea exterioară, acestea reprezentând obiectul indirect al raportului juridic, deoarece ele se referă la conduita umană ca obiect direct al raportului juridic.

CAPITOLUL XIV RĂSPUNDEREA JURIDICĂ 1. Răspunderea juridică – Formă a răspunderii sociale Omul acţionează într-o ambianţă socială, în cadrul căreia, parametrii comportamentului său sale sunt evaluaţi prin norme sociale. Viaţa socială se desfăşoară într-un cadru normat impus de nevoia organică de ordine şi justiţie. Răspunderea socială nu este specifică numai dreptului, ea poate fi întâlnită în orice domeniu al vieţii sociale, acolo unde se încalcă o regulă de conduită. Răspunderea socială este un element component esenţial a oricărei forme de organizare, ea existând încă din societatea primitivă. Socrate se întreba în antichitate dacă “este posibil să dăinuiască şi să nu se surpe statul în care legile făurite n-au nici o putere, ci sunt călcate şi nimicite de fiecare particular?” De fapt, ideea de răspundere este nedespărţită de personalitatea umană, având o profundă semnificaţie morală. Instituirea şi orientarea comportamentului uman în societate se face cu ajutorul normelor morale, religioase, politice, juridice. Neconcordanţa conduitei umane cu imperativul normelor sociale poate atrage o răspundere morală, religioasă, politică sau juridică. Răspunderea constă în obligaţia de a suporta consecinţele nerespectării unor reguli de conduită de către autorul faptei contrare acestor reguli şi care poartă amprenta dezaprobării sociale a unei astfel de conduite. Deci, natura normei încălcate, determină natura formei de răspundere; toate formele de răspundere ce se pot institui fiind manifestări ale răspunderii sociale. Formele răspunderii sociale nu sunt izolate unele de altele, între ele există interacţiune, corelaţie, fapt ce are ca rezultat formarea nivelului general al răspunderii sociale. Răspunderea socială este acea instituţie socială ce se referă la modelul de conduită pe care membrii societăţii îl aleg, raportat atât la interesele generale ale societăţii cât şi la cerinţele obiective ale dezvoltării sociale. Răspunderea socială presupune supunerea individului, o atitudine conştientă şi activă a acestuia, ce rezultă dintr-un act de voinţă şi de conştiinţă, dintr-o hotărâre a acestuia. Alegerea modelului de comportament din multiplele variante posibile, stă la baza răspunderii individului. Comportamentul individului este supus permanent unei aprecieri care este instituţionalizată cu ajutorul normelor sociale care modelează acest comportament şi îl dirijează în direcţia dorită de ordinea socială existentă. Prin intermediul răspunderii sociale se urmăreşte promovarea şi conservarea valorilor sociale recunoscute într-o societate la un moment dat, şi se manifestă ca o expresie a cerinţelor impuse de societate vizând direct conservarea sistemului social. Răspunderea socială este de ordin normativ ce implică sancţionarea socială a individului, în cazul neconcordanţei între conduita sa şi normele sociale. Sancţiunile sociale sunt instituite de societate şi prescriu individului obligaţii determinate cu consecinţe coercitive. Caracteristica răspunderii juridice constă în faptul că ea se referă la obligaţia de a răspunde pentru încălcarea normei juridice instituite de organele statului. Încălcarea prevederilor normelor juridice este singurul temei al răspunderii juridice şi al sancţionării juridice. Sancţiunea juridică este considerată ca fiind mai gravă, mai promptă şi mai eficientă decât sancţiunea politică, morală, etică sau civică.

2. Noţiunea răspunderii juridice 2.1. Definiţie şi caracteristici Răspunderea juridică se referă la comportamentul uman, în cadrul limitelor stabilite de normele de drept impuse de stat. Persoanele care încalcă aceste norme de drept, acţionând cu vinovăţie, sunt obligate să suporte consecinţele acestei conduite, respectiv, sancţiunile juridice. Întâlnită în toate ramurile dreptului, noţiunea de răspundere juridică sugerează ideea de sancţiune, pentru că ea intervine în cazul săvârşirii unui ilicit, sau pe cale să se înfăptuiască. Elementul comun al formelor răspunderii juridice este incompatibilitatea dintre conduita subiectului de drept şi dispoziţia normei juridice. În literatura juridică de specialitate, răspunderea juridică este considerată ca fiind acea categorie generală a dreptului, ce constă în suportarea de către persoana care a săvârşit o faptă ilicită, a unor urmări inconvenabile, a unei sancţiuni juridice. Răspunderea juridică constituie cadrul juridic de realizare şi întruchipare a sancţiunii juridice. Răspunderea juridică nu reprezintă o simplă obligaţie de a suporta o sancţiune juridică (penală, civilă, contravenţională etc.), ci, ea constituie o modalitate de realizare a constrângerii de stat. Deoarece, aplicarea şi realizarea sancţiunilor juridice este contrară voinţei autorului, acestea se pot finaliza numai cu ajutorul organelor de stat competente care aplică măsurile de constrângere. Răspunderea juridică are ca temei încălcarea normelor juridice dotate prin excelenţă cu sancţiuni juridice, care reprezintă o premisă a instituţiei răspunderii juridice. Răspunderea juridică este instituţia dreptului ce implică un complex de drepturi şi obligaţii juridice corelative, care se nasc ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite, ce constituie cadrul de realizare a constrângerii statului prin aplicarea de sancţiuni juridice corespunzătoare. Dintr-o perspectivă mai largă, răspunderea juridică reprezintă expresia specifică a ideii de responsabilitate socială, în conformitate cu care fiecare om trebuie să-şi asume şi să suporte consecinţele faptelor sale. Răspunderea juridică este, un raport juridic social, complex ce se naşte în momentul în care există un fapt imputabil subiectului răspunzător şi constă în obligaţia de a suporta sancţiunea normei juridice pentru acel fapt, sancţiune ce se aplică în scopul asigurării stabilităţii raporturilor sociale şi a respectării ordinii de drept. Acest raport este statornicit de norma juridică, între autorul încălcării dispoziţiilor acestuia şi stat reprezentat prin agenţi ai puterii publice. Răspunderea juridică prezintă o serie de caracteristici conferite atât de specificul dreptului, al normelor juridice şi sancţiunilor juridice, cât şi de faptul că ea implică diferite grade de constrângere statală. Prin intermediul răspunderii juridice se realizează scopul preventiv, scopul sancţionator şi scopul educativ, care deşi implica prevenţia nu se confundă cu aceasta.

3. Principiile răspunderii juridice Cu toate că răspunderea juridică îmbracă diferite forme concrete ce prezintă multiple particularităţi, ea are o serie de principii generale aplicabile tuturor formelor sale. Principiile răspunderii juridice sunt idei de bază, călăuzitoare ale acestei instituţii, strâns legate atât de principiile fundamentale ale dreptului cât şi de principiile diferitelor ramuri de drept, prezentând însă, anumite trăsături caracteristice. Aceste principii, nu au caracter exclusiv juridic ci, includ deopotrivă aspecte morale şi politice. Principiile răspunderii juridice sunt prezente în toate sistemele moderne de drept, fiind variabile doar implicările lor operaţionale în legile materiale şi procedurale.

3.1.Principiul răspunderii pentru fapte săvârşite cu vinovăţie Conform acestui principiu, intervine răspunderea juridică şi se aplică sancţiunea juridică, numai dacă subiectul de drept nu a respectat conduita prescrisă de normele juridice, respectiv, dacă este vinovat şi numai în limitele vinovăţiei sale. Răspunderea juridică intervine pentru că subiectul de drept a ales acea conduită care încalcă interesele sociale ocrotite prin norme de drept. Societatea instituţionalizată condamnă comportamentele deviante ale indivizilor ce săvârşesc cu vinovăţie fapte ilicite. Principiul răspunderii pentru fapte săvârşite cu vinovăţie are un dublu rol: sancţionator şi educativ. Are un rol sancţionator, deoarece persoana vinovată va fi obligată să suporte sancţiunea prescrisă de norma de drept şi are un rol educativ deoarece, o persoană va fi sancţionată numai dacă i se poate imputa fapta ilicită, urmărindu-se îndreptarea şi reintegrarea sa în societate. Răspunderea juridică intervine conform acestui principiu, numai pentru faptele juridice ilicite săvârşite cu vinovăţie fără a avea incidenţă asupra-conduitei neexteriorizate (a ideilor nematerializate în acte de conduită) care este un simplu fapt de conştiinţă ce nu încalcă dreptul şi nu constituie un temei pentru tragere la răspundere juridică. Vinovăţia presupune atitudinea autorului faptei ilicite faţă de faptă şi urmările sale, libertatea de voinţă şi de conştiinţă a acestuia. Deşi regula este că, răspunderea juridică intervine numai pentru fapte săvârşite cu vinovăţie, care trebuie dovedită, sunt cazuri expres reglementate de lege, când răspunderea juridică intervine indiferent de vinovăţie, situaţie în care, răspunderea juridică are caracter obiectiv (de exemplu, răspunderea pentru pagubele cauzate prin poluare sau răspunderea părinţilor pentru faptele copiilor minori). 3.2. Principiul răspunderii personale Potrivit acestui principiu, efectele sancţiunii se răsfrâng numai asupra autorului faptei ilicite, a celui ce a nesocotit o normă juridică. Aşadar, răspunderea juridică este legată exclusiv de autorul faptei ilicite, proporţiile sale fiind stabilite în funcţie de circumstanţele personale ale făptuitorului. Excepţie de la regula răspunderii personale, o constituie răspunderea pentru fapta altuia care este o răspundere obiectivă, independentă de culpă. Când răspunderea juridică derivă din fapta altuia sau din cea produsă solidar cu altul, ea se va circumscrie numai pentru ceea ce a săvârşit autorul. 3.3. Principiul „non bis in idem” În cadrul acestui principiu se întâlneşte regula după care se aplică o singură sancţiune o singură dată pentru aceeaşi faptă, ilicită. Aşadar, unei singure încălcări a normei de drept îi corespunde o singură sancţiune juridică. Aceasta nu exclude însă, posibilitatea cumulului diferitelor forme de răspundere juridică, faţă de fapta ilicită a aceleiaşi persoane, dacă prin fapta respectivă s-au încălcat simultan norme juridice de natură diferită: civilă, penală, administrativă etc. De asemenea, conform acestui principiu nu se exclude nici aplicarea de sancţiuni cumulative în cadrul aceleiaşi forme de răspundere juridică (de exemplu, în cadrul răspunderii penale se poate institui pentru aceeaşi faptă infracţională, pedeapsa cumulativă a închisorii şi a amenzii penale). Principiul răspunderii personale şi principiul „non bis in idem” exclud posibilitatea aplicării faţă de aceeaşi persoană, pentru una şi aceeaşi faptă ilicită, a două sau mai multe sancţiuni identice ca natură: fie civile, fie penale, fie administrative ori disciplinare. Aceasta pentru că, fiecărei

încălcări a unei norme juridice îi corespunde aplicarea unei singure sancţiuni juridice a cărei natură depinde exclusiv de natura normei juridice încălcate. 3.4. Principiul legalităţii răspunderii juridice Acest principiu presupune că la baza acţiunii de tragere la răspundere juridică trebuie să stea legea ca unic temei. Principiul angajării răspunderii juridice doar în temeiul legii este valabil pentru toate formele răspunderii juridice. În acest sens, dispune şi Constituţia României din 2003 la art.23 alin.12: „nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii.” 3.5. Principiul justeţei sancţiunii Acest principiu are ca cerinţă fundamentală, necesitatea existenţei unei strânse concordanţe între gravitatea faptei ilicite săvârşite şi sancţiunea aplicată autorului acesteia. În acest sens, este necesară o corectă alegere şi aplicare a normei de drept sub a cărei incidenţă intră fapta ilicită, ce constituie singurul temei al răspunderii juridice. Principiul justeţei sancţiunii presupune în acelaşi timp şi o corectă individualizare (alegere) şi aplicare a sancţiunilor juridice de către organele de stat competente. 3.6. Principiul celerităţii tragerii la răspundere De înfăptuirea acestui principiu depinde în bună, măsură, realizarea scopului răspunderii juridice. Acest principiu exprimă cerinţa ca tragerea la răspundere să se facă oportun, la timpul potrivit, pentru ca sancţiunea să-şi producă efectele dorite (represive şi preventiv-educative), atât faţă de făptuitor cât şi faţă de societate. Aplicarea sancţiunii juridice ca o reacţie a societăţii organizate faţă de fapta ilicită implică aplicarea rapidă a pedepsei deoarece, dacă forţa de constrângere nu intervine cu promptitudine nu se produc finalităţile dorite. Tragerea la răspundere juridică a făptuitorului nu poate fi tărăgănată, deoarece s-ar crea un sentiment de insecuritate în raporturile sociale, pe de o parte, şi un sentiment de neîncredere în capacitatea organelor ce asigură respectarea ordinii de drept, pe de altă parte. De asemenea, trecerea timpului ar putea să ducă la dispariţia unor probe, sau să determine impedimente în stabilirea stării de fapt. Pentru aceste considerente, prin lege se stabilesc de cele mai multe ori, termene de aplicare a sancţiunii sau termene de prescripţie. De exemplu, aplicarea sancţiunii administrative se face în cel mult 3 luni de la data săvârşirii contravenţiei, iar executarea amenzii contravenţionale poate avea loc în cel mult 1 an de la aplicarea ei. În Dreptul penal, operează prescripţia executării pedepsei şi a răspunderii penale, stabilindu-se termene limite în care persoanele vinovate pot fi trase la răspundere şi în care se poate impune executarea pedepselor dispuse. În Dreptul civil, operează prescripţia extinctivă ce constă în stingerea dreptului material la acţiune şi a dreptului de a cere executarea silită dacă acestea nu au fost exercitate în termenul prevăzut de lege. De asemenea, în cazul răspunderii disciplinare, se prevede pentru aplicarea sancţiunilor disciplinare un termen de prescripţie (emiterea deciziei de sancţionare în 30 de zile de la data luării la cunoştinţă despre abaterea disciplinară săvârşită de către angajator dar nu mai târziu de 6 luni de la data comiterii faptei).

4. Condiţiile generale ale răspunderii juridice Este necesar a se face o delimitare între temeiul răspunderii juridice şi condiţiile răspunderii juridice. Răspunderea juridică îşi are unicul temei în faptul ilicit, respectiv în conduita ilicită, în absenţa căreia, indiferent de formele ei, ea nu se poate declanşa. Toate celelalte elemente ce caracterizează conţinutul încălcării normei juridice, respectiv vinovăţia, prejudiciul şi raportul de cauzalitate, reprezintă condiţiile răspunderii juridice. În literatura de specialitate există opinii ai căror autori identifică noţiunea de temei cu cea de condiţie a răspunderii juridice şi tratează global elementele lor de bază, în timp ce, alţii separă aceste elemente şi evidenţiază un temei obiectiv (conduita ilicită) şi un temei subiectiv (vinovăţia). Privită ca noţiune generală răspunderea juridică implică existenţa unor elemente cantitative, ce alcătuiesc fondul ei comun. 4.1. Enunţarea condiţiilor generale ale răspunderii juridice Pentru a se crea cadrul necesar tragerii la răspundere juridică a autorului faptei ilicite, este nevoie de întrunirea cumulativă a unor factori esenţiali, ce privesc atât fapta ilicită cât şi autorul acesteia. Aceşti factori esenţiali constituie elementele sau condiţiile de bază ale răspunderii juridice. Condiţiile răspunderii juridice sunt: - conduita ilicită; - rezultatul dăunător (prejudiciul); - raportul de cauzalitate între conduita ilicită şi rezultatul dăunător (legătura cauzală); - vinovăţia autorului faptei ilicite; - inexistenţa cauzelor ce înlătură răspunderea juridică. Aceste condiţii sunt necesare tuturor formelor de răspundere juridică, însă ele prezintă trăsături caracteristice distincte, care le individualizează, în funcţie de forma răspunderii juridice. În unele forme ale răspunderii juridice alături de aceste condiţii generale sunt necesare şi condiţii suplimentare specifice, unele fiind prezumate de lege ca existente iar altele subînţelese. 4.2. Conduita ilicită 4.2.1. Noţiune şi caracteristici Conduita ilicită este faptul juridic ilicit ce determină naşterea raportului juridic de constrângere, respectiv a raportului juridic de aplicare a sancţiunii. Conduita ilicită este cauza declanşării răspunderii juridice ce constă în comportamentul (acţiunea-inacţiunea) care nesocoteşte o dispoziţie a legii. Conduita ilicită este un act al conduitei umane, ce reprezintă ansamblul de acte şi fapte concrete ale individului, aflate sub controlul voinţei şi conştiinţei sale. Actele de conduită sunt în strânsă dependenţă de starea subiectivă a autorului, de voinţa acestuia. Aceste acte sunt relevante din punct de vedere juridic numai dacă se prezintă ca materializări ale unor stări subiective. Un act sau un fapt devine ilicit dacă încalcă normele juridice. În teoria juridică, cu privire la, problema obiectului ilicit juridic în raport cu care se stabileşte ilicitatea unui fapt uman s-au conturat următoarele teze: - ilicitatea este asociată vinovăţiei sau prejudiciului; - ilicitatea se apreciază în raport cu dreptul subiectiv încălcat; - caracterul ilicit al faptei se apreciază în raport cu ordinea de drept; - caracterul ilicit al faptei se apreciază în raport cu raportul juridic concret.

Noţiunile de conduită ilicită şi faptă ilicită sunt folosite în drept, în mod alternativ având aceeaşi semnificaţie. Caracterele generale ale conduitei ilicite sunt: antisocialitatea, antijuridicitatea şi imoralitatea. 4.2.2. Modalităţile săvârşirii conduitei ilicite Modalităţile de săvârşire a conduitei ilicite sunt: acţiunea şi inacţiunea (omisiunea). A. Acţiunea (comisiunea), este cea mai frecventă modalitate de realizare a conduitei ilicite şi constă într-o manifestare efectivă, ce presupune o serie de acte materiale contrare normelor juridice. Acţiunea este un act conştient de voinţă obiectivizată, exteriorizată, îndreptată spre un scop determinat. Nu orice act conştient este însă ilicit, ci numai acela ce contravine dispoziţiilor legale. Acţiunea ilicită constă în a face ceva ce nu este permis (a lovi, a fura, a ucide), şi presupune încălcarea unei norme juridice prohibitive. Mijloacele de realizare ale acţiunii ilicite sunt foarte variate: energia fizică a agentului, utilizarea diferitelor instrumente, substanţe etc. B. Inacţiunea (omisiunea), constă în abţinerea de la acţiune a persoanei care este obligată să săvârşească anumite fapte pozitive, adică să acţioneze în felul stabilit de lege. Ea reprezintă atitudinea de pasivitate a persoanei faţă de norma juridică care îi impune o anumită activitate. Inacţiunea are un caracter conştient şi voluntar, fiind o conduită dirijată pentru atingerea anumitor scopuri. Ca modalitate a conduitei ilicite, omisiunea nu este o simplă stare de pasivitate, ea este o acţiune prin omisiune, ce constă în nesăvârşirea unui act concret ce constituie obligaţia subiectului (de exemplu, neacordarea ajutorului unei persoane aflată în primejdie; sustragerea de la stagiul militar obligatoriu; neachitarea unor taxe sau datorii la termenul prevăzut etc.). 4.2.3. Formele conduitei ilicite şi formele răspunderii juridice După gradul de pericol social pe care-l prezintă, conduita ilicită îmbracă diferite forme. Tot în funcţie de gradul de periculozitate, se stabilesc şi se aplică sancţiuni juridice pentru săvârşirea diferitelor fapte ilicite. Pentru gruparea formelor conduitei ilicite şi stabilirea formelor răspunderii juridice se ţine cont de gradul de pericol social şi de natura sancţiunilor aferente normelor juridice încălcate. Aşadar, după gradul de pericol social al faptelor ilicite se stabilesc formele răspunderii juridice, se stabilesc şi individualizează sancţiunile juridice. Gradarea pericolului social şi ierarhizarea rezultatelor ce decurg din faptele ilicite, este motivată de existenţa în societate a unei ierarhii a valorilor. Formele răspunderii juridice se stabilesc de către legiuitor, singurul în măsură să aprecieze valorile şi să le stabilească ierarhia, iar întinderea răspunderii juridice este stabilită de către organele de aplicare a dispoziţiilor juridice în funcţie de anumite circumstanţe obiective şi subiective. După gradul de pericol social al faptelor şi după natura sancţiunilor juridice (penale, civile, administrative, disciplinare), formele conduitei ilicite şi în raport de acestea, formele răspunderii juridice, sunt: - infracţiunea, care atrage răspunderea penală; - contravenţia, care atrage răspunderea administrativă (contravenţională); - abaterea disciplinară, care atrage răspunderea de dreptul muncii; - faptele ilicite civile, care atrag răspunderea civilă (delictuală sau contractuală).

a) Infracţiunea este forma conduitei ilicite care prezintă cel mai înalt grad de pericol social. Codul penal prevede în art.17 că: “Infracţiunea este fapta ce prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală”. Prin pericol social se înţelege însuşirea unei fapte de a aduce atingere sau de a cauza urmări grave unor relaţii sociale apărate prin norme de drept. Prezintă pericol social, orice faptă ce aduce atingere normelor juridice şi implicit valorilor ocrotite de ele. Deosebirea dintre gradul de pericol social al infracţiunii şi cel al altor fapte ilicite, constă în gradul mai ridicat sau mai scăzut al acestui pericol. Legiuitorul este cel ce califică o faptă ilicită ca având un grad mai ridicat sau mai scăzut de pericol social, stabilind care anume fapte sunt considerate infracţiuni. Infracţiunea prezintă un grad ridicat de pericol social pentru că pune în pericol valori sociale importante şi provoacă urmări şi tulburări sociale grave. Art.18 din Codul penal stabileşte că, faptele ce constituie pericol social sunt, acţiunile sau inacţiunile prin care se aduce atingere principalelor valori sociale, ocrotite de legea penală: statului, suveranităţii, independenţei şi unităţii statului, persoanei şi drepturilor sale, întregii ordini de drept. Gradul de pericol social al infracţiunii este dat de următorii factori: valoarea obiectului infracţiunii; mărimea şi natura urmărilor produse; persoana infractorului; atitudinea psihică faţă de faptă şi urmările sale; modul de săvârşire; mijloacele folosite; locul şi timpul; rezonanţa socială a faptei infracţionale. Infracţiunea este conduita ilicită, determinată expres de lege, ce produce consecinţe negative grave şi care poate fi combătută numai prin pedeapsă. Nu există infracţiuni în afara temeiului legal, conform adagiului latin “nullum crimen sine lege”. Art.2 din Codul penal stabileşte în acest sens că: “Legea prevede care fapte constituie infracţiuni”. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii sunt: pericolul social al faptei, săvârşirea cu vinovăţie a faptei şi prevederea faptei ca infracţiune de legea penală. Aceste trăsături definitorii ale infracţiunii privesc: aspectul material, obiectiv al infracţiunii (pericolul social); aspectul moral, subiectiv al infracţiunii (săvârşirea cu vinovăţie) şi aspectul legal al infracţiunii (fapta să fie prevăzută de lege). Subiecte ale infracţiunii pot fi numai persoane fizice; sancţiunea proprie infracţiunii este pedeapsa penală, care este cea mai gravă sancţiune juridică, iar forma răspunderii juridice este răspunderea penală. Sancţiunile pentru infracţiuni vizează de regulă, libertatea persoanei şi acestea nu pot fi stabilite şi aplicate decât de instanţa de judecată. Răspunderea penală este aceea formă a răspunderii juridice care intervine ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni, care este fapta ilicită ce prezintă pericol social superior cantitativ oricăror altor fapte din sfera ilicitului juridic (contravenţii, delicte civile, abateri disciplinare etc.) Răspunderea penală este acel raport juridic penal de constrângere născut ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni, între stat ca titular al dreptului de a aplica sancţiune penală, pe de o parte şi infractor ca titular al obligaţiei de a răspunde pentru fapta sa şi de a se supune sancţiunii penale aplicate, pe de altă parte. Răspunderea penală se caracterizează prin următoarele trăsături: - temeiul răspunderii penale este infracţiunea; - acţiunea penală se promovează din oficiu - repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune nu-l absolvă pe infractor de sancţiunea penală; - răspunderea penală este subiectivă, ea se bazează pe culpa autorului, vinovăţia fiind temeiul său; - răspunderea penală are caracter strict personal; - răspunderea penală este limitată, în sensul că se referă exclusiv la fapta comisă;

- sub aspect probator, domeniul său de reglementare este guvernat de principiul prezumţiei de nevinovăţie; - răspunderea penală generează raporturi de subordonare; - răspunderea penală nu poate fi stinsă prin acordul părţilor. b) Contravenţia, este forma conduitei ilicite ce prezintă un grad de pericol social mai redus decât infracţiunea. Domeniul de reglementare al contravenţiilor aparţine dreptului administrativ. Art.1. din Ordonanţa Guvernului nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, defineşte contravenţia ca fiind „fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată ca atare prin lege, prin hotărâre a Guvernului ori prin hotărâre a Consiliului local al comunei, oraşului sau al sectorului municipiului Bucureşti. Trăsăturile esenţiale ale contravenţiei sunt: existenţa unei fapte săvârşite cu vinovăţie; fapta să prezinte un grad de pericol social mai redus decât infracţiunea şi să fie prevăzută şi sancţionată prin “legi contravenţionale”. Aşadar, atât infracţiunea cât şi contravenţia sunt fapte ilicite săvârşite cu vinovăţie (din intenţie sau culpă), ce prezintă pericol social, fiecare dintre ele putând constitui temeiul angajării răspunderii juridice. Contravenţia se deosebeşte de infracţiune prin aceea că, ea reprezintă un pericol social mai redus, cu urmări mai puţin grave decât cele produse prin infracţiune. Contravenţia este o abatere de la normele de drept administrativ21, având deci un caracter ilicit. Subiectele contravenţiei sunt în general, persoanele fizice, persoanele juridice putând fi subiecte ale contravenţiei numai când legea prevede expres această posibilitate. Potrivit art.5 al Ordonanţei Guvernului nr.2/2001, completată şi modificată prin Legea nr.180/2002 sancţiunile contravenţionale sunt: avertismentul, amenda, contravenţia, munca în folosul comunităţii şi închisoarea contravenţională. Amenda contravenţională este sancţiunea, cea mai frecvent utilizată pentru încălcarea ordinii de drept prin fapte contravenţionale şi reprezintă suma de bani pe care contravenientul trebuie să o plătească, individualizarea sa să aparţinând de regulă, agentului constatator.22 Alături de sancţiunile contravenţionale principale se pot aplica şi sancţiuni contravenţionale complementare: confiscarea lucrurilor destinate şi folosite la săvârşirea contravenţiei, precum şi confiscarea lucrurilor, rezultate prin săvârşirea faptei contravenţionale. Constituţia României din 2003, prin art.23 alin.13 stabileşte că: „Sancţiunea privativă de libertate nu poate fi decât de natură penală.” În acelaşi sens dispune şi Ordonanţa Guvernului nr.108/2003 privind desfiinţarea închisorii contravenţionale.23 Rezultă că singurele sancţiuni contravenţionale aplicabile în prezent sunt: amenda contravenţională şi munca în folosul comunităţii. Răspunderea contravenţională24 îşi are temeiul în săvârşirea cu vinovăţie a unei fapte contravenţionale stabilită şi sancţionată ca atare printr-un act normativ emis de parlament, guvern, consiliile locale sau judeţene. Aşadar, răspunderea contravenţională izvorăşte din fapta contravenţională, care generează consecinţe materiale sau imateriale, socialmente periculoase. Subiectul activ al răspunderii contravenţionale este autorul contravenţiei, iar subiectul pasiv este partea vătămată care poate fi o persoană fizică sau juridică. Ordonanţa Guvernului nr.2/2001 a introdus pentru prima dată în domeniul contravenţional principiul răspunderii contravenţionale a persoanei juridice, o răspundere directă şi personală a persoanei juridice.

c) Fapte ilicite civile sunt acele fapte umane care cauzează unei persoane un prejudiciu. Prejudiciul cauzat printr-un fapt ilicit poate consta în: - violarea unui drept subiectiv, garantat prin lege unei persoane, situaţie în care este vorba de delict civil, ce dă naştere răspunderii civile delictuale; - nesocotirea unei obligaţii personale legal asumate, când suntem în prezenţa unui fapt ilicit, ce dă naştere răspunderii civile contractuale. Delictul civil este un fapt păgubitor, al cărui rezultat se numeşte prejudiciu. Subiecte ale prejudiciului civil pot fi atât persoanele fizice cât şi persoanele juridice, sancţiunea specifică este obligaţia de a repara prejudiciul cauzat, iar forma răspunderii juridice este răspunderea civilă. În principiu răspunderea civilă delictuală revine autorului faptei ilicite civile, conform principiului răspunderii numai pentru faptele proprii. Cu toate acestea, Codul civil român reglementează unele cazuri în care o persoană răspunde civil pentru prejudicii cauzate prin fapta altor persoane sau pentru prejudiciile produse de lucrurile animale aflate sub paza lor juridică. Astfel, Codul civil instituie următoarele forme ale răspunderii civile delictuale (conform art.9981002) situaţii în care răspunderea este delictuală: - răspunderea pentru fapta proprie (art.998-999); - răspunderea pentru fapta altuia26 (art.1000 Cod civil); - răspunderea cauzată de lucruri, animale şi de ruina edificiului (art.1000-1002). Răspunderea civilă este o răspundere materială ce constă în obligaţia celui care prin fapta sa a cauzat altuia un prejudiciu, de a-l repara în limitele prevăzute de lege. Această formă a răspunderii juridice reprezintă un instrument eficient de apărare şi protecţie a proprietăţii, mai ales în condiţiile în care repararea prejudiciului material este mai sigură şi de multe ori mai rapidă decât atunci când intervine o altă formă de răspundere. Răspunderea civilă, ca formă a răspunderii materiale constă într-un raport de obligaţii în temeiul căruia o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat altei persoane prin fapta sa, sau să repare prejudiciul pentru care este responsabilă în cazurile prevăzute de lege. Răspunderea civilă este considerată ca fiind sancţiunea civilă, cu un caracter reparator aplicată celui ce prin fapta sa ca produs, daune (materiale sau morale) altor persoane. Domeniul şi regimul juridic al răspunderii civile fac obiectul dreptului civil şi sunt reglementate de Codul Civil şi legile civile speciale. Răspunderea civilă prezintă următoarele particularităţi: - intervine în cazul în care cel prejudiciat apelează la autorităţile statului; - are ca finalitate satisfacerea intereselor celui prejudiciat; - obligaţia de reparare a prejudiciului cauzat este o sancţiune civilă; - are ca subiecte atât persoane fizice cât şi persoane juridice; - are caracter patrimonial, sancţiunea civilă vizează patrimoniul autorului faptei ilicite. Răspunderea civilă se prezintă sub două forme: - răspunderea civilă delictuală, care intervine în cazul în care o persoană cauzează alteia un prejudiciu prin fapta sa ilicită fără ca între autor şi persoana prejudiciată să existe vreo legătură contractuală. Această formă a răspunderii civile se întemeiază pe obligaţia fiecărei persoane de a nu face nimic de natură a dăuna altuia. - răspunderea civilă contractuală, care intervine în cazul neexecutării sau executării necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale de către una dintre părţi. Această răspundere se întemeiază pe obligaţia părţii contractante care a încălcat dispoziţiile asumate de a repara prejudiciul cauzat.

Cele două forme ale răspunderii civile au acelaşi scop: repararea prejudiciului cauzat unei alte persoane printr-o faptă ilicită. d) Abaterea disciplinară, este forma conduitei ilicite ce se manifestă prin încălcarea de către o persoană încadrată în muncă, a obligaţiilor de serviciu. Art.263 alin.2 din Codul muncii defineşte abaterea disciplinară ca fiind: fapta ilicită săvârşită de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale regulamentul intern, contractul individual sau colectiv de muncă, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici. Aceste obligaţii de comportare alcătuiesc disciplina muncii. Abaterea disciplinară constituie unicul temei necesar pentru declanşarea răspunderii disciplinare. Ea prezintă un pericol social cantonat în domeniul raporturilor de muncă dintr-o unitate, producând urmări dăunătoare asupra relaţiilor de muncă din acea unitate. Abaterea disciplinară presupune întrunirea a două condiţii cumulative: - calitatea de angajat; - încălcarea unei îndatoriri de serviciu. Obligaţiile de serviciu sunt cuprinse în legi şi alte acte normative, în regulamente de ordine interioară, în contractul colectiv de muncă, în contractul individual de muncă, în normele privind protecţia şi securitatea muncii, în statute în ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici. În legislaţia noastră nu se precizează expres care anume fapte sunt considerate abateri disciplinare, ci doar se indică obligaţiile de serviciu a căror nerespectare atrage răspunderea disciplinară a persoanelor angajate în muncă. Aşadar, abaterile disciplinare sunt prevăzute de legiuitor de regulă, prin arătarea obligaţiilor de serviciu a căror nesocotire este sancţionată disciplinar. Abaterea disciplinară are o sferă mai restrânsă a faptelor ilicite, deoarece le include numai pe acelea prin care se violează obligaţiile legale de muncă. Atunci când prin statute profesionale aprobate prin lege specială se stabileşte un alt regim sancţionator va fi aplicat acesta. Subiect al acestei forme de conduită ilicită poate fi numai persoana care este încadrată în muncă, subiectul abaterii disciplinare fiind întotdeauna determinat, circumstanţiat, având calitatea de salariat sau de angajat pe baza unui contract de muncă. Ca formă a răspunderii juridice, răspunderea disciplinară intervine pentru încălcarea regulilor de disciplină, fără însă a se înlătura cumulul de răspunderi atunci când s-au lezat mai multe valori proteguite de lege. Această formă a răspunderii juridice are caracter strict personal având rolul de a ocroti “disciplina muncii, şi a producţiei, ordinea internă a unităţii. Răspunderea disciplinară nu înlătură celelalte forme ale răspunderii juridice (penală, civilă, contravenţională). Răspunderea disciplinară nu înlătură celelalte forme ale răspunderii juridice (penală, civilă, contravenţională). Răspunderea disciplinară este instituţia specifică dreptului muncii care constă într-un ansamblu de norme juridice privind sancţionarea faptelor de încălcare cu vinovăţie, de către orice salariat a obligaţiilor anuale prin contractul individual de muncă, precum şi a normelor disciplinare. Răspunderea disciplinară beneficiază de sancţiuni tipice, specifice, iar domeniul şi regimul ei juridic sunt reglementate în Codul muncii (art.263-268). Angajatul dispune de prerogativă disciplinară, având dreptul de a aplica, conform legii, sancţiunii disciplinare salariaţilor săi ori de câte ori constată că aceştia au săvârşit o abatere disciplinară. Sancţiunile disciplinare se stabilesc în funcţie de gravitatea abaterii disciplinare săvârşite de salariat, luându-se în considerare împrejurările săvârşirii faptei, gradul de vinovăţie al salariatului; consecinţele abaterii disciplinare; comportarea generală a salariatului. Sancţiunea pentru abaterea disciplinară este sancţiunea disciplinară care, potrivit art.264 din Codul muncii poate consta în:

- avertisment scris - suspendarea pe cel mult 10 zile lucrătoare a contractului individual de muncă - retrogradarea din funcţie pe o perioadă de până la 60 de zile - reducerea salariului/indemnizaţiei de conducere cu 5-10% pe 1-3 luni; - desfacerea disciplinară a contractului de muncă. Alături de răspunderea disciplinară, Codul muncii stipulează şi alte forme de răspundere juridică: răspunderea patrimonială, contravenţională şi penală. Răspunderea patrimonială poate fi constituită în sarcina angajatorului sau a salariatului. Astfel, atunci când din culpa angajatorului, salariatul a suferit un prejudiciu material în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul, acesta este obligat să-l despăgubească în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale (art.269 Codul muncii). Pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor, salariaţii răspund patrimonial (art.270). 4.3. Prejudiciul sau rezultatul dăunător Prejudiciul sau rezultatul dăunător, constituie consecinţa produsă de fapta ilicită, constând în tulburarea produsă în desfăşurarea normală a raporturilor sociale şi a ordinii de drept. Pentru a atrage răspunderea juridică, rezultatul conduitei ilicite trebuie să constea în prejudicierea intereselor unor persoane determinate sau intereselor societăţii valori sociale ocrotite prin normele juridice. Prejudiciul este strâns legat de fapta ilicită, cu care se află într-un raport de cauzalitate şi poate consta în: - cauzarea unui prejudiciu de ordin material, ce constă într-o pierdere patrimonială ce are un conţinut economic, putând fi evaluat pecuniar (ca de exemplu, degradarea unor bunuri, sustragere de obiecte); - cauzarea unui prejudiciu de ordin moral prin care se aduce atingere unor valori morale ale omului, a drepturilor personale nepatrimoniale (cinste, onoare, reputaţie, prestigiu). Fără a face vreo distincţie între prejudiciul material şi moral, art.998 Cod civil stabileşte că, orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, dă dreptul celui prejudiciat la despăgubiri. În doctrină, s-a stabilit că, prejudiciul pentru a da naştere obligaţiei în reparaţiune trebuie să aibă următoarele caractere: să fie cert, direct, actual şi personal şi următoarele condiţii: să fi adus atingere unui drept sau interes şi să nu fi fost încă reparat. Repararea prejudiciului material ce constă în pierderea efectiv suferită şi beneficiul nerealizat, este guvernată de principiul reparării integrale a acestuia. În anumite forme ale răspunderii juridice, prejudiciul patrimonial sau moral determină măsura sancţiunii ca rezultat al aprecierii pericolului social al faptei ilicite. 4.4. Raportul de cauzalitate (legătura cauzală dintre fapta ilicită şi rezultatul dăunător) Existenţa raportului cauzal este o condiţie indispensabilă oricărei forme a răspunderii juridice. Acesta prezintă diferite particularităţi, în raport cu diferitele forme de răspundere juridică. Conform principiului universal al cauzalităţii, toate fenomenele apar ca efect al altora, întreaga evoluţie fiind o înlănţuire de fenomene. Cauzalitatea acţionează prin manifestările oamenilor (acţiuni-inacţiuni), efectul său fiind rezultatul acţiunii conştiente a indivizilor, acţiune orientată spre un anumit scop. Prin raport cauzal, se înţelege raportul dintre două fenomene în care, un fenomen denumit fenomen-cauză (sau cauză) precede şi generează un alt fenomen denumit fenomen-efect (sau efect). Pentru existenţa legăturii cauzale, faptul ilicit trebuie să fi fost cauza determinantă a producerii rezultatului dăunător, iar acesta din urmă să fi fost consecinţa directă a faptului ilicit.

Există raport cauzal simplu, când o cauză generează un singur efect şi raport cauzal complex, când există un concurs de cauze şi un concurs de efecte. Cauza, este acel fenomen ce generează efectul şi care se poate manifesta sub forma acţiunii sau omisiunii care ameninţă, pune în pericol sau lezează relaţiile sociale apărate prin norme de drept. Ea este atitudinea voluntară, conştientă a omului, comportamentul antisocial opus normelor de drept ce are ca efect starea de pericol produsă prin lezarea unor relaţii sociale reglementate şi ocrotite prin normele juridice. Cauza este fenomenul ce intervine anterior efectului, pe care acesta îl generează în mod nemijlocit. Cauzele se pot clasifica în mai multe categorii: cauze principale şi secundare; cauze directe şi indirecte; cauze imediate şi mediate etc. Alături de cauză, în raportul de cauzalitate pot interveni şi alte fenomene cum ar fi: condiţia şi întâmplarea. Condiţia, se deosebeşte de cauză, ea fiind fenomenul care ajută, favorizează, mediază apariţia altui fenomen. Fenomenul-condiţie acţionează de regulă, pe lângă fenomenul-cauză şi influenţează acţiunea cauzei în sensul că, poate favoriza sau frâna procesul dezvoltării cauzei în efect. Întâmplarea, este fenomenul neprevăzut, care are un temei extern, adică decurge din împrejurările exterioare esenţei lucrurilor şi care se poate produce sau nu. Spre deosebire de cauză care este dependentă de voinţa omului, întâmplarea este independentă de voinţa făptuitorului şi ea nu determină un lanţ cauzal, ci îl poate opri sau îl poate întârzia. Raporturile cauzale se clasifică în dreptul civil, în două grupe: raporturi cauzale necesare şi raporturi cauzale întâmplătoare. Raportul de cauzalitate necesar există atunci când, raportul dintre cauză şi efect îl constituie expresia necesităţii şi nu cea a unei înlănţuiri întâmplătoare de evenimente. Sunt considerate necesare acele fapte în lipsa cărora nu s-ar fi produs rezultatul dăunător, toate celelalte contribuţii fiind ajutătoare. Prin caracterul necesar al raportului cauzal se înţelege faptul că orice cauză are un efect şi orice efect are o cauză. Răspunderea juridică intervine numai atunci când între fapta ilicită şi rezultatul dăunător există un raport de cauzalitate necesar. Stabilirea rolului de cauză, de condiţie sau întâmplare a unui fenomen se poate face numai în cadrul procesului aplicării practice, când are loc individualizarea răspunderii juridice.

4.5. Vinovăţia 4.5.1. Consideraţii generale Vinovăţia este o condiţie obiectivă indispensabilă pentru angajarea răspunderii juridice fiind unul din fundamentele importante ale acestuia, ce desemnează latura subiectivă a încălcării normelor de drept. Orice act al conduitei umane (acţiune sau inacţiune) se caracterizează printr-o serie de trăsături materiale, dar şi prin faptul că reprezintă o manifestare a voinţei şi conştiinţei omului. Vinovăţia este starea subiectivă ce-l caracterizează pe autorul faptei ilicite în momentul încălcării normelor juridice, stare exprimată în atitudinea psihică negativă faţă de fapta socialmente periculoasă şi faţă de consecinţele acesteia. Vinovăţia este categoria juridică ce înglobează în

conţinutul său un ansamblu de procese intelective, volitive şi emoţionale care-l determină pe subiect să ia decizia ilicită şi îl dirijează în activitatea de executare fizică a faptei ilicite. În cazul vinovăţiei, săvârşirea faptei ilicite apare iniţial (înainte ca aceasta să devină realitate), sub forma unei idei comportamentale concepută în planul conştiinţei individuale, la nivel intenţional. Urmează apoi faza în care individul analizează motivaţiile acţiunii-inacţiunii sale, urmată de hotărârea de săvârşite sau abţinere de la săvârşirea faptei ilicite. După ce procesul decizional s-a finalizat, manifestarea de conştiinţă se transformă în manifestare de voinţă care direcţionează şi declanşează energia individului în scopul realizării conduitei propuse. Aşadar, vinovăţia presupune acţiunea a doi factori caracteristici: - factorul intelectiv (conştiinţa), care presupune un anumit nivel de cunoaştere, de conştiinţă a semnificaţiei sociale a faptelor şi urmărilor acestora, o aptitudine psihică a individului de a înţelege semnificaţia faptei sale, de a discerne între cea ce este licit şi ilicit. - factorul volitiv (voinţa), care presupune libertatea de deliberare şi de decizie din partea autorului faptei. - factorul intelectiv este premisa esenţială a factorului volitiv, lipsa factorului intelectiv, a posibilităţii de cunoaştere, înlătură orice libertate a voinţei, astfel, între cei doi factori există o legătură indisolubilă, ei se interferează şi se presupun reciproc; conştiinţa este factorul care creează cauzalitatea psihică, iar voinţa declanşează cauzalitatea fizică a faptei. Prin urmare, vinovăţia, presupune atitudinea conştiinţei individului în raport cu urmările faptei, libertatea voinţei, asumarea riscului unui comportament, reprezentarea faptei şi urmărilor sale. Pentru aceste considerente, numai un individ aflat în deplinătatea facultăţilor mintale poate concepe şi aprecia caracterul ilicit al acţiunii sale şi a consecinţelor negative aferente acesteia. Deoarece majoritatea indivizilor sunt normali din punct de vedere psihic, voinţa de a săvârşi actul ilicit se prezumă până la proba contrară. Pentru existenţa vinovăţiei este necesar ca voinţa individului să fi fost conştientă şi liberă, fapt ce presupune prevederea rezultatului acţiunii, cunoaşterea raportului cauzal şi semnificaţia socială a rezultatului produs. Conştiinţa umană se caracterizează prin doi factori: un factor de prevedere şi altul de reprezentare. Prin urmare, conştiinţa presupune că autorul faptei ilicite prevede consecinţele concrete, posibile să se producă prin fapta sa şi reprezintă mintal legătura cauzală dintre actul său şi rezultatul dăunător. Pornind de la aceste considerente, vinovăţia poate fi definită ca fiind atitudinea psihică a persoanei care săvârşeşte cu voinţă o faptă ilicită, având în momentul executării reprezentarea faptei şi a consecinţelor sale negative, sau, neavând reprezentarea faptei şi a urmărilor sale, a avut posibilitatea reală a acesteia. 4.5.2. Formele vinovăţiei Din definiţia dată vinovăţiei rezultă, că vinovăţia este susceptibilă de forme şi modalităţi diferite. Astfel, vinovăţia se poate prezenta sub două forme: intenţia şi culpa. Distincţia dintre aceste forme ale vinovăţiei se bazează pe deosebirea ce apare între atitudinea psihică a subiectului în cazul intenţiei şi al culpei. Diferenţierea formelor de vinovăţie, în intenţie şi culpă, permite stabilirea gradului de vinovăţie, cu rol deosebit de important în determinarea formei răspunderii juridice şi a limitelor sale.

A. Intenţia Intenţia (sau dolul) este starea spirituală şi morală ce precede şi însoţeşte săvârşirea faptei ilicite. Există intenţie atunci când persoana a avut reprezentarea corectă a urmărilor faptei sale. Intenţia constituie cunoaşterea de către făptuitor a circumstanţelor de fapt (care formează conţinutul propriu-zis al faptei) şi conştiinţa că acel fapt prezintă un pericol social. Intenţia se caracterizează printr-un complex de factori psihici dintre care, rolul esenţial şi definitoriu îl constituie cunoaşterea caracterului antisocial al faptei şi acceptarea consecinţelor sale negative. În funcţie de atitudinea făptuitorului faţă de producerea rezultatului dăunător, intenţia se prezintă sub două forme: directă şi indirectă, clasificare ce se bucură de o consacrare legislativă. a. Intenţia directă Art.19 lit.a din Codul penal prevede că, “există intenţie directă când infractorul prevede şi urmăreşte rezultatul faptei sale”. Aşadar, intenţia directă există atunci când făptuitorul îşi reprezintă fapta sa, modul de realizare, anticipează consecinţele ei ilicite, urmărind astfel producerea acelor consecinţe. Intenţia directă se caracterizează astfel, prin două elemente: - prevederea acţiunii ilicite şi a rezultatelor acesteia, şi - urmărirea producerii rezultatului dăunător. Există intenţie directă, de exemplu, atunci când un individ descarcă arma asupra unei persoane, sau o loveşte cu cuţitul în mod conştient. În cazul intenţiei directe, subiectul prevede urmările socialmente periculoase ca rezultat al faptei având o atitudine ferm negativă faţă de acele relaţii sociale, ocrotite de lege, precum şi o voinţă şi dorinţă hotărâtă de a săvârşi fapta şi de a produce rezultatul dăunător. În cazul intenţiei directe, raportul cauzal este prevăzut şi se produce în mod cert sau aproape cert. b. Intenţia indirectă (eventuală) Art.19 lit.b. din Codul penal prevede că “există intenţie indirectă când infractorul prevede rezultatul şi deşi nu-l vrea şi nu-l urmăreşte, el acceptă posibilitatea producerii lui”. Deci, în cazul intenţiei indirecte, făptuitorul prevede rezultatul dăunător al faptei ilicite, el nu urmăreşte producerea acelui rezultat, totuşi săvârşeşte fapta ilicită, acceptând posibilitatea producerii rezultatului respectiv. Intenţia indirectă se caracterizează în acest fel, prin atitudinea de indiferenţă a făptuitorului faţă de rezultatul faptei sale pe care, deci, nu-l urmăreşte dar acţionează cu riscul producerii lui. Cele două elemente specifice intenţiei indirecte sunt: - prevederea acţiunii şi a rezultatului acesteia şi - acceptarea producerii acelui rezultat, deşi nu se doreşte şi nu se urmăreşte. De exemplu, un individ fură hainele unei persoane aflată în stare de ebrietate, pe timp de iarnă, cauză ce conduce la moartea victimei. În această situaţie, fapta ilicită a fost săvârşită cu intenţie indirectă deoarece, autorul nu a dorit moartea victimei, dar a acceptat posibilitatea producerii ei. În cazul intenţiei indirecte, subiectul cunoaşte relaţiile sociale ocrotite de lege şi prevede doar posibilitatea realizării urmărilor socialmente periculoase, având o anumită atitudine faţă de acele relaţii sociale şi o voinţă de a săvârşi fapta şi o nedorinţă de a se produce urmările respective pe care totuşi le acceptă pentru atingerea unui scop cu totul diferit. La intenţia indirectă, raportul de cauzalitate este eventual.

Intenţia indirectă se aseamănă cu intenţia directă pentru că ambele prevăd producerea rezultatului, dar se deosebesc, prin atitudinea psihică faţă de rezultat. Astfel la intenţia directă se urmăreşte, se doreşte rezultatul, care este astfel sigur, iar la intenţia indirectă nu se urmăreşte rezultatul, el poate să apară sau nu (este eventual), însă se acceptă şi se lasă să se producă. Intenţia este susceptibilă şi de alte clasificări cum ar fi: intenţia simplă (când agentul prevede şi doreşte producerea rezultatului) şi intenţie calificată (când agentul urmăreşte şi un scop anume arătat expres de lege). De asemenea, intenţia poate fi spontană (urmată imediat de actul ilicit) şi premeditată (implică o chibzuinţă îndelungată). B. Culpa Ca şi intenţia, culpa reprezintă un proces psihic, o atitudine a conştiinţei autorului faptei ilicite, la baza căreia stau o serie de procese de natură psihologică. Culpa este o formă mai uşoară a vinovăţiei, în care autorul faptei ilicite prevede rezultatul dăunător al faptei sale, dar nu urmăreşte şi nu acceptă posibilitatea producerii lui, crezând în mod uşuratic că nu se va produce sau nu prevede un astfel de rezultat, deşi trebuia şi putea să-l prevadă. Definiţia culpei este dată de art.19 pct.2 (lit.a şi h) din Codul penal, care se referă la următoarele modalităţi: - culpa cu prevedere (imprudenţa, uşurinţa); - culpa simplă (neglijenţa, neatenţia). a. Culpa cu prevedere sau culpa prin imprudenţă, există atunci când făptuitorul a prevăzut posibilitatea producerii rezultatul faptei sale, însă nu a acceptat şi nu a dorit acest rezultat, sperând în mod uşuratic, fără temei, că nu se va produce. De exemplu, un conducător auto conduce în stare de ebrietate o maşină pe drumurile publice, producând un accident. În această situaţie, conducătorul auto a prevăzut posibilitatea producerii unui accident de circulaţie, el nu a dorit acest lucru, socotind fără temei că nu se va produce, bazându-se pe anumite elemente cum ar fi: maşina este nouă, el este un bun şofer etc., elemente ce se dovedesc a fi insuficiente deoarece, deşi există, accidentul se produce, ceea ce dovedeşte că a acţionat în mod uşuratic. Culpa cu prevedere are ca trăsătură comună cu intenţia (directă şi indirectă) în general, prevederea rezultatului faptei ilicite, iar cu intenţia indirectă, faptul că autorul nu urmăreşte producerea rezultatului faptei sale. Culpa cu prevedere se deosebeşte de intenţia indirectă prin neacceptarea rezultatului de către făptuitor, fiind convins, că acesta nu se va produce. Această convingere greşită trebuie să se bazeze pe anumite împrejurări de fapt, calităţi personale, etc. şi nu pe întâmplare sau eveniment care s-ar putea să nu aibă loc. b. Culpa simplă, există atunci când făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale ilicite, deşi trebuia şi putea să-l prevadă. Culpa simplă se deosebeşte de toate celelalte modalităţi ale vinovăţiei (intenţia directă, intenţia indirectă şi culpa cu prevedere), prin neprevederea de către făptuitor a consecinţelor faptei sale, în condiţiile în care era obligat să acţioneze atent pentru a prevedea aceste consecinţe şi avea posibilitatea să le prevadă în condiţiile concrete în care a acţionat. Există de exemplu culpă simplă, când, un medic stabileşte un diagnostic greşit ceea ce va avea consecinţe nefaste asupra pacientului; sau, un farmacist prepară greşit un medicament sau eliberează un alt medicament din neatenţie; sau, casierul lasă casa de bani neîncuiată şi altcineva sustrage banii din casă. Pentru stabilirea vinovăţiei în această formă a culpei, se iau în considerare două criterii: - criteriul obiectiv – prin care se urmăreşte să se afle dacă făptuitorul sau o altă persoană din aceeaşi categorie din care făcea parte acesta (ca nivel de pregătire, experienţă) putea să prevadă rezultatul în

acele condiţii. Dacă nimeni nu ar fi putut să-l prevadă, lipseşte vinovăţia, fiind în prezenţa cazului fortuit şi deci a exonerării de răspundere juridică; - criteriul subiectiv – prin care se urmăreşte să se dovedească că făptuitorul şi orice altă persoană din categoria din care acesta făcea parte era obligat să prevadă rezultatul dăunător. Dacă se constată că, datorită particularităţilor psiho-fizice, intelectuale, pregătirii profesionale, făptuitorul nu putea sub nici o formă să prevadă rezultatul, lipseşte vinovăţia, datorită imposibilităţii reale, subiective a făptuitorului de a-l prevedea, şi nu datorită faptului că acel rezultat ar fi fost imprevizibil (ca în cazul fortuit). În lipsa unor precizări legislative şi a unui punct de vedere unitar considerăm că, principalele modalităţi ale culpei sunt: imprudenţa, nepriceperea, neatenţia şi neglijenţa. Imprudenţa, presupune o acţiune în contradicţie cu normele de prudenţă, o lipsă de diligenţă. Nepriceperea, este inaptitudinea de exercitare a unei activităţi sau profesii ce presupune cunoaşterea unor reguli, principii, precum şi abilitate profesională, şi un anumit nivel de cunoştinţe de specialitate. Neatenţia, ce constă în faptul că individul nu s-a străduit să vadă sau să înţeleagă ceea ce în mod normal putea şi trebuia să observe şi să înţeleagă. Când neobservarea sau neînţelegerea unor împrejurări datorate neatenţiei au dus la un rezultat negativ, dăunător, intervine răspunderea din culpă. Neglijenţa, presupune omiterea de a lua măsurile şi precauţiile impuse de îndeplinirea unei obligaţii a individului. Ea se poate realiza numai în legătură cu săvârşirea unor acte pozitive pe care o persoană era obligată să le facă. Intenţia şi culpa ca şi forme ale vinovăţiei implică atât un factor intelectiv cât şi un factor volitiv. Factorul intelectiv este determinat de atitudinea conştientă a omului faţă de conduita sa, respectiv conştiinţa caracterului antisocial al faptei şi al urmărilor acesteia. Factorul volitiv este determinat de actul de voinţă, liber, al omului de a hotărî cu privire la fapta sa. Elementul volitiv şi intelectiv sunt prezente în orice formă a intenţiei şi culpei şi ţin de atitudinea subiectivă a autorului faptei ilicite, care presupune, aşadar, o activitate voluntară şi conştientă. C. Intenţia depăşită (praeterintenţia) – este o formă a culpei care se grefează pe o intenţie. Această formă a vinovăţie apare în general, în legătură cu o faptă la care se produc două rezultate: primul rezultat este prevăzut (situaţie, în care există intenţie), iar al doilea rezultat nu este prevăzut (situaţie în care există culpa). Deci, praetenţia este o formă mixtă, o combinaţie a intenţiei şi a culpei. Există intenţie depăşită de exemplu, în cazul infracţiunii de lovire cauzatoare de moarte prevăzută de art.183 Cod penal, când se comite o acţiune de lovire ce are ca rezultat vătămarea corporală a victimei, rezultat voit şi urmărit de autor. Datorită loviturilor se produce însă şi un alt rezultat, moartea victimei, pe care autorul nu l-a prevăzut. În acest caz, există intenţie depăşită, deoarece al doilea rezultat, respectiv moartea victimei s-a produs din culpă care a depăşit intenţia iniţială.

5. Cauze care înlătură răspunderea juridică 5.1. Consideraţii generale Răspunderea juridică intervine dacă s-au întrunit cumulativ factorii esenţiali ce privesc atât fapta ilicită cât şi autorul acesteia. Legea şi doctrina semnalează anumite cauze, situaţii menite să înlăture caracterul ilicit al faptei şi să excludă în acelaşi timp şi răspunderea juridică.

Faptele sau împrejurările care împiedică sau anihilează libertatea de voinţă şi conştiinţă exclud sau diminuează vinovăţia autorului, deoarece influenţează în mod hotărâtor procesul de formare a laturii subiective. Aceste împrejurări, situaţii, fie exclud caracterul ilicit al faptei şi pe cale de consecinţă răspunderea juridică, fie nu exclud acest caracter dar înlătură răspunderea juridică a autorului acesteia. Din categoria cauzelor care înlătură, exonerează răspundere juridică, fac parte următoarele: - legitima apărare; - starea de necesitate; - constrângerea fizică şi constrângerea morală; - cazul fortuit şi forţa majoră; - minoritatea făptuitorului; - iresponsabilitatea; - beţia involuntară, completă; - eroarea de fapt. Cauzele exoneratoare de răspundere juridică sunt personale, pentru că se iau în considerare numai faţă de persoanele cu privire la care se constată. Unele din aceste împrejurări sunt comune mai multor forme de răspundere, iar altele sunt specifice unei forme de răspundere sau alteia. Această categorie de împrejurări, situaţii (care înlătură caracterul ilicit al faptei), se distinge de o altă categorie de situaţii, care nu înlătură ilegalitatea faptei, dar înlătură răspunderea juridică sau alte consecinţe ce decurg din aceasta. Astfel de cauze sunt: amnistia, graţierea, prescripţia, lipsa plângerii prealabile, împăcarea părţilor, reabilitarea etc. 5.2. Legitima apărare Într-un stat de drept este interzisă justiţia privată în sensul că, nimeni nu poate să-şi facă singur dreptate prin recurgerea la acte şi fapte contrare ordinii de drept în scopul apărării drepturile şi intereselor legitime ce au fost lezate prin acţiunea altei persoane. Există însă cazuri, în care salvarea unui drept sau interes legitim de la un pericol ce-l ameninţă, nu este posibilă decât printr-o apărare sau ripostă imediată a celui atacat. Fapta săvârşită în legitimă apărare este fapta ce prezintă pericol social, săvârşită de o persoană pentru a înlătura un atac material, direct, injust şi imediat, îndreptat împotriva sa, a altei persoane sau a unui interes public, faptă ce pune în pericol grav valorile atacate (art.44 alin.2 Cod penal). Codul penal român, în modificarea sa actuală prevede la art.44 alin.2 (1) următoarele: „se prezumă că este în legitimă apărare şi acela care săvârşeşte fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenţă, viclenie, efracţie sau prin orice alte mijloace într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea.” Rezultă că, norma penală înscrisă în aceste dispoziţii leagă de noţiunea legitimei apărări anumite condiţii menite să caracterizeze atacul şi apărarea. Se află în legitimă apărare persoana care este ţinta unei agresiuni şi care are dreptul să riposteze pentru a se apăra, situaţie în care riposta sa este legitimă şi corespunde sentimentului de dreptate şi siguranţă personală. De exemplu, un taximetrist este atacat noaptea în staţie pentru a fi tâlhărit de către un grup de indivizi, situaţie în care el porneşte maşina în care se află şi loveşte pe unul dintre agresori.

O faptă săvârşită în stare de legitimă apărare nu este considerată o faptă ilicită, ci ea este o faptă necesară în care făptuitorul reacţionează sub nevoia, impulsul instinctului de apărare, în mod voluntar şi conştient, dar fără libertate de voinţă. Legitima apărare presupune unele condiţii cu privire la atac şi apărare (ripostă), între care trebuie să existe un raport de cauzalitate şi o proporţie între intensitatea atacului şi limitele apărării. Condiţiile legitimei apărări, sunt condiţiile referitoare la atac şi la apărare. Astfel, se cere ca: - atacul să fie material, adică să aibă un caracter fizic, obiectiv, reprezentat prin acte sau manifestări fizice îndreptate împotriva existenţei valorilor ocrotite de lege. Atacul nu este material când se realizează prin cuvinte sau în scris (ameninţări, insulte, calomnii), sau când există simpla presupunere că se declanşează un atac; - atacul să fie direct, adică să fie îndreptat în mod nemijlocit împotriva unei valori ocrotite de lege pe care să o pună în pericol în mod nemijlocit (de exemplu, făptuitorul îndreaptă arma înspre victimă), fără existenţa unui obstacol material (zid, uşă etc.); - atacul să fie imediat, actual, adică în punctul de a se declanşa, de a da naştere unui pericol prezent, iminent. Atacul viitor, ca simplă posibilitate, nu justifică legitima apărare; - atacul să fie injust, fără temei legal, lipsit de orice justificare de drept. Această cerinţă impune ca atacul să fie săvârşit de o persoană responsabilă, capabilă să înţeleagă caracterul just sau injust al atacului. Când atacul vine din partea unui iresponsabil există stare de necesitate şi nu de legitimă apărare; - apărarea să fie proporţională cu gravitatea atacului, ea neputând depăşi limitele necesităţii. Aceasta înseamnă că, apărarea trebuie să fie de aceeaşi intensitate cu atacul, în sensul că, dacă atacul este grav apărarea poate să aibă acelaşi caracter, iar dacă atacul este uşor, apărarea trebuie să aibă un caracter uşor. Deci, trebuie să existe un raport de proporţionalitate aproximativă între fapta săvârşită în apărare şi atacul ce a determinat nevoia de apărare; - apărarea să fie necesară, pentru înlăturarea atacului; - apărarea să fie spontană, adică să intervină pentru a preveni un atac iminent sau a înlătura un atac actual; - apărarea trebuie să rămână în limitele necesare, adică să înceapă în momentul declanşării atacului sau imediat după începutul lui şi să se termine odată cu înlăturarea acelui atac. Apărarea sau riposta la atac este considerată ca fiind o faptă pozitivă, o acţiune violentă, dar necesară, prin care se încearcă înlăturarea stării de pericol creată de agresor. Suntem în prezenţa depăşirii limitelor legitimei apărări în următoarele situaţii: - când s-a declanşat apărarea înainte de începerea propriu-zisă a atacului, pe baza unei simple bănuieli; - când apărarea continuă şi după ce atacul a fost respins; - când există o disproporţie vădită între atac şi ripostă, în sensul că riposta are o intensitate mult mai mare decât atacul, consecinţele sale depăşind cu mult atacul. Se consideră însă, ca fiind în legitimă apărare şi persoana care din cauza tulburării sau temerii a depăşit limitele unei apărări proproţionale (echivalente) cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul. Din prezentarea făcută rezultă că, fapta considerată de lege ca fiind ilicită, săvârşită în stare de legitimă apărare este comisă fără vinovăţie, nu pentru că cel ce a comis-o avea dreptul să o facă, ci pentru că nu a avut posibilitatea să-şi determine şi dirijeze liber voinţa, situaţie în care lipseşte trăsătura esenţială a faptei ilicite – vinovăţia.

5.3. Starea de necesitate Codul penal prevede în art.45 alin.2 că “este în stare de necesitate acela care săvârşeşte fapta pentru a salva de la un pericol iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes obştesc”. Starea de necesitate reprezintă dreptul unei persoane de a-şi apăra propria persoană aflată în faţa unui pericol, grav, iminent şi de neînlăturat cu preţul sacrificării altei persoane, sau dreptul de aşi apăra bunurile ameninţate de un pericol cu preţul sacrificării bunurilor ce aparţin altor persoane, dacă pericolul nu poate fi înlăturat altfel. În starea de necesitate pericolul nu se naşte din atacul unui agresor ci el este generat de o împrejurare (fenomene naturale, fapta unor persoane responsabile). În stare de necesitate pericolul inevitabil şi iminent face ca titularul valorilor ameninţate să săvârşească o faptă ilicită necesară, indispensabilă pentru salvarea acelor valori. De exemplu, un conducător auto conduce cu viteză excesivă pentru a transporta un bolnav grav la spital; sau, pompierii pentru a salva din incendiu un copil sunt nevoiţi să distrugă câteva apartamente. În astfel de cazuri deşi s-a comis o faptă ilicită, lipseşte vinovăţia pentru că s-a acţionat constrâns de necesitate. Spre deosebire de legitima apărare în care pericolul se naşte din atacul unui agresor, în starea de necesitate, pericolul este generat de o întâmplare, de o faptă accidentală. Condiţiile stării de necesitate, sunt cele ce privesc pericolul şi acţiunea de salvare, respectiv: - existenţa unui pericol care să creeze posibilitatea survenirii unor pagube sau suferinţe; - pericolul să fie iminent, adică să fie pe punctul de a se declanşa, să fie ameninţător; un pericol depărtat, trecut sau viitor nu implică o stare de necesitate; - pericolul să fie inevitabil, să nu poată fi înlăturat altfel decât prin săvârşirea unei fapte ilicite. Deci, acţiunea de salvare să fie necesară, să fie singura cale de evitare a pericolului; - pericolul să fie grav, să pună în pericol valori sociale deosebit de importante (viaţa, sănătatea, un bun important, un interes public); - pericolul să fie fortuit, adică declanşarea lui să nu se datoreze intenţiei sau culpei celui aflat în stare de necesitate; - acţiunea de înlăturare a pericolului trebuie să se menţină în limitele necesităţii, să nu fie exagerată în raport cu realitatea pericolului, cauzându-se urmări mai grave decât cele ce s-ar fi produs dacă pericolul nu se înlătura; - acţiunea de salvare să fie necesară, adică să reprezinte singura posibilitate de evitare a pericolului; - acţiunea de salvare să fie o faptă ilicită; - acţiunea de salvare să nu fie săvârşită de către sau pentru a salva o persoană care avea obligaţia de a înfrunta pericolul (pompieri, salvamari, salvamontişti etc.) prin acţiunea de salvare să nu se fi cauzat urmări vădit mai grave decât acelea ce s-ar fi produs dacă nu se înlătura pericolul, adică să existe o proporţie între consecinţele pericolului şi răul produs, prin acţiunea de salvare. 5.4. Constrângerea fizică Fapta săvârşită prin constrângere fizică este fapta comisă datorită constrângerii exercitate asupra fizicului unei persoane, căreia persoana respectivă nu-i poate rezista. Constrângerea fizică constă în presiunea pe care o forţă (energie) activă o exercită asupra energiei fizice a unei persoane şi căreia nu i se poate rezista, astfel încât această persoană săvârşeşte o faptă ilicită. Cel constrâns fizic nu are posibilitatea de mişcare voită, sau mişcarea sa este dependentă de voinţa altei persoane. De exemplu, militarul nu se prezintă la unitate fiind împiedicat

de o înzăpezire, inundaţie, sau pentru că este sechestrat; sau un paznic este imobilizat de tâlhar şi împiedicat să alarmeze. Aşadar, în caz de constrângere fizică lipseşte libertatea de voinţă şi acţiune a făptuitorului ca şi condiţie indispensabilă subiectului oricărei fapte ilicite şi ca atare lipseşte vinovăţia. Constrângerea fizică poate fi efectuată fie de o altă persoană, fie de forţa unei maşini sau a unui animal ce nu poate fi stăpânit, fie de un fenomen natural. Condiţiile constrângerii fizice sunt: - să existe o acţiune de constrângere asupra fizicului unei persoane, ce poate consta în punerea în mişcare sau imobilitatea persoanei; - săvârşirea unei fapte ilicite, prevăzută şi sancţionată ca atare într-un act normativ, din cauza unei constrângeri fizice; - constrângerea fizică să fie directă asupra fizicului unei persoane; - cel constrâns să nu poată rezista acţiunii de constrângere, să nu o poată înlătura decât prin săvârşirea faptei ilicite, voinţa sa fiind complet anihilată; În general, ca urmare a constrângerii fizice se comit fapte de inacţiune (omisiune). 5.5. Constrângerea morală Fapta săvârşită prin constrângere morală este fapta comisă datorită constrângerii exercitate asupra psihicului unei persoane, căreia persoana respectivă nu-i poate rezista. Constrângerea morală constă în presiunea exercitată prin ameninţare cu un pericol grav asupra psihicului unei persoane, căreia îi provoacă o temere serioasă, datorită căreia săvârşeşte o faptă ilicită. Aceasta este o cauză ce răpeşte persoanei constrânse posibilitatea de a-şi putea determina şi dirija liber voinţa, fapt ce exclude vinovăţia şi deci, înlătură caracterul ilicit al faptei. De exemplu, casierul unei bănci este ameninţat cu moartea dacă nu lasă seiful deschis; sau o persoană este ameninţată că i se va răpi copilul dacă nu va face o mărturie mincinoasă. Condiţiile constrângerii morale sunt: - să existe o acţiune de constrângere asupra psihicului unei persoane, care să se exercite printr-o ameninţare serioasă (scrisă sau orală, directă sau indirectă), ce provoacă o temere puternică, datorită căreia celui constrâns îi lipseşte libera determinare şi dirijare a voinţei; - pericolul cu care se ameninţă să fie grav, pentru persoana ameninţată sau pentru altă persoană, adică, să se refere la un rău ireparabil sau greu de remediat, să nu fie o simplă temere; - pericolul să fie iminent (pe cale să se producă) şi injust; - pericolul să nu poată fi evitat în alt mod decât prin comiterea faptei ilicite, pretinse de cel ce ameninţă; - între răul cu care se ameninţă şi cel ce ar rezulta din săvârşirea faptei ilicite să existe o anumită proporţie; Atât constrângerea fizică cât şi constrângerea morală exclud vinovăţia şi deci, caracterul penal al faptei, numai pentru cel care a comis fapta în această stare (cel constrâns), nu şi pentru cel ce a constrâns. 5.6. Cazul fortuit şi forţa majoră Prin fapta săvârşită în caz de forţă majoră, se înţelege fapta peste care se suprapune o întâmplare neprevăzută şi care produce un rezultat periculos, neprevăzut şi de neînlăturat. Cazul fortuit este reglementat în art.47 din Codul penal, iar forţa majoră este dedusă din doctrină.

Cazul fortuit există atunci când acţiunea – inacţiunea unei persoane a produs un rezultat ce nu putea fi prevăzut datorită intervenţiei unei cauze neprevizibile, a unui eveniment căruia nu i se poate opune nimic (cui resist not potest). În doctrină, forţa majoră (casus major) este considerată ca fiind acel fenomen natural sau social exterior extraordinar, de neînlăturat (imprevizibil şi invincibil) care exclude în întregime angajarea răspunderii juridice dacă a constituit cauza exclusivă a prejudiciului. Forţa majoră nu poate fi prevăzută şi nici prevenită, chiar cu cel mai înalt grad de diligenţă şi prudenţă. Imprevizibilitatea trebuie să fie obiectivă să nu se datoreze unor cauze subiective datorită căreia făptuitorul nu a prevăzut rezultatul pe care în mod obişnuit orice persoană l-ar fi putut să-l prevadă. Persoana care a săvârşit o faptă ilicită în astfel de împrejurări, nici nu le-a conceput şi nici nu le-a urmărit sau acceptat. Aceste împrejurări schimbă rezultatul firesc al conduitei iniţiale a individului şi se pot datora unor fenomene ale naturii, fenomene provocate de unele boli (epilepsie, atac de cord) sau de animale. De exemplu, X dă foc la gunoaie după care suferă un preinfarct iar focul provoacă între timp un incendiu; X aleargă după Y fără să ştie că acesta este cardiac şi drept urmare Y decedează; maşina lui X are o explozie de cauciuc de pe urma căreia se produce un accident; apariţia unui animal pe şosea determină intrarea pe contrasens ce se soldează cu un accident de circulaţie etc. Cazul fortuit şi forţa majoră înlătură caracterul ilicit al faptei; cazul fortuit presupune cauze neprevăzute, iar forţa majoră presupune cauze inevitabile, de neînlăturat. Trăsăturile principale ale forţei majore sunt: - este un eveniment imprevizibil în producerea şi efectele sale; - este un eveniment exterior acţiunii sau inacţiunii; - autorul faptei; - este un eveniment irezistibil, invincibil. Condiţiile cazului fortuit sunt: - să se săvârşească o faptă ilicită datorită unei acţiuni-inacţiuni peste care se suprapune o întâmplare, o împrejurare străină de cunoaşterea şi voinţa celui ce acţionează ilicit; - împrejurarea fortuită care a intervenit să fi fost neprevăzută; - rezultatul produs astfel, să fie imprevizibil şi de neînlăturat; - imposibilitatea de prevedere să aibă caracter general şi obiectiv, adică nici o persoană aflată într-o cauză similară să nu fi putut să prevadă acea întâmplare şi acel rezultat. 5.7. Iresponsabilitatea Fapta săvârşită în stare de iresponsabilitate este fapta unei persoane care în momentul comiterii ei nu poate să-şi dea seama de acţiunile-inacţiunile sale, sau nu poate fi stăpână pe ele, datorită debilităţii mintale sau altor cauze asemănătoare. Conform art.48 Cod penal, iresponsabilitatea este starea de incapacitate psiho-fizică a unei persoane, care datorită alienaţiei mintale sau altei cauze (fenomene fiziologice, intoxicaţii cu medicamente, narcotice etc.), nu-şi poate da seama de acţiunile sau inacţiunile sale şi de urmările lor, săvârşind astfel o faptă ilicită. În practica judiciară s-a statuat că este iresponsabil şi inculpatul care suferă de oligofrenie sau de boală psihică ce-i anulează discernământul, de schizofrenie care exclud discernământul constatate prin expertize medico-legale. O persoană iresponsabilă nu posedă însuşirile mintale necesare pentru a înţelege de ce anumite fapte prezintă pericol social şi au caracter ilicit.

Iresponsabilitatea poate fi intelectivă, când făptuitorul este inconştient de faptele ce le săvârşeşte şi volitivă, când făptuitorul nu-şi poate dirija, stăpâni şi conduce acţiunile sale. În literatura juridică de specialitate se consideră că iresponsabilitatea poate fi: înnăscută (congenitală-idioţenie, debilitate mintală) sau dobândită (survenită pe parcursul vieţii-nevroze, psihoze); permanentă (incurabilă) sau trecătoare (intermitentă). Condiţiile iresponsabilităţii - săvârşirea unei fapte ilicite de către o persoană iresponsabilă; - iresponsabilitatea să se datoreze unor cauze de alienaţie sau debilitate mintală, nebunie, nevroză sau dezechilibru psihic provocat de intoxicaţii cu stupefiante sau alcool; - iresponsabilitatea să fie totală, adică să lipsească complet capacitatea psihică a individului; - iresponsabilitatea trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei ilicite. Constatarea iresponsabilităţii se face de către experţi, în cadrul unor instituţii sanitare de specialitate. Împotriva făptuitorului iresponsabil se pot lua numai măsuri de siguranţă cu caracter medical (obligarea la tratament medical, internarea într-un institut medical de specialitate), fapta lui nefiind considerată infracţiune nu va răspunde penal. 5.8. Beţia involuntară completă Beţia este o stare psiho-fizică anormală în care se găseşte o persoană datorită acţiunii alcoolului sau a altor substanţe excitante sau narcotice asupra organismului şi facultăţilor sale psihice (art.49 Cod penal). Deşi forma de beţie cea mai frecventă este beţia alcoolică capabilă să provoace devieri specifice de la starea psiho-fizică normală şi să ducă la diminuarea sau chiar anihilarea capacităţii fizice şi psihice a persoanei, ea nu epuizează toate cazurile de intoxicaţie posibilă cu substanţe ce produc starea de ebrietate etc. În practica judiciară actuală din unele ţări occidentale se constată că numeroase fapte ilicite se săvârşesc sub influenţa consumului de substanţe stupefiante, care generează o stare de intoxicare a organismului denumită “beţia rece” cu efecte similare sau chiar mai grave uneori decât cele ale intoxicării cu alcool. Condiţiile necesare - pentru ca beţia involuntară sau fortuită completă să fie cauză de înlăturare a conduitei ilicite sunt: - săvârşirea unei fapte ilicite; - starea de beţie să existe în momentul săvârşirii faptei ilicite; - starea de beţie să fie completă, astfel încât persoana să fie lipsită de capacitatea fizică şi psihică; - starea de beţie să se datoreze alcoolului sau unor substanţe narcotice; - starea de beţie să fie accidentală, fortuită, adică să fie rezultatul unei întâmplări neprevăzute. Beţia involuntară completă presupune lipsa conştiinţei şi discernământului datorită unor împrejurări independente de voinţa individului. Efectele acestei stări constau în înlăturarea caracterului ilicit al faptei şi deci a răspunderii juridice, deoarece lipseşte trăsătura esenţială a faptei, respectiv vinovăţia. De principiu, săvârşirea unei fapte ilicite în stare de beţie involuntară nu atrage nici răspunderea penală nici răspunderea civilă, răspunderea civilă va putea fi reţinută atunci când făptuitorul a provocat sau a ajuns în această stare din propria sa culpă. Starea de beţie are un caracter strict personal şi va produce efecte de împiedicare a constituirii caracterului penal numai cu privire la persoana care a acţionat sub imperiul ei. Beţia voluntară completă nu exclude caracterul ilicit al faptei, deoarece făptuitorul a putut să-şi dea seama că poate ajunge în această stare. Ea poate constitui fie o circumstanţă agravantă, fie o circumstanţă atenuantă.

5.9. Minoritatea făptuitorului Conform art.50 Cod penal “nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită de un minor, care la data comiterii acesteia nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal”. Starea de minoritate înlătură răspunderea juridică, penală şi contravenţională, deoarece minorii nu au capacitatea de a răspunde pentru faptele ilicite pe care le săvârşesc. Minorii sub 14 ani nu răspund pentru faptele lor în nici o situaţie, deoarece în privinţa lor există o prezumţie absolută a lipsei discernământului, care înlătură caracterul ilicit al faptei comise. Între 14 şi 16 ani se consideră că minorii au săvârşit fapta fără discernământ, însă dacă se dovedeşte contrariul, vor răspunde pentru fapta lor deoarece în această situaţie, prezumţia lipsei discernământului este relativă. Codul penal român stabileşte la art.99 alin.1 că: „minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal” prezumţia lipsei discernământului fiind în astfel de situaţii, absolută. Alin.2 dispune că între 14 şi 16 ani minorul răspunde penal dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ. În situaţia în care minorul a împlinit vârsta de 16 ani şi a săvârşit o faptă penală, va răspunde penal fiind prezumat că a acţionat cu discernământ. Discernământul se stabileşte în raport de natura, împrejurările concrete ale faptei şi personalitatea minorului. Minoritatea este o cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei şi deci răspunderea juridică, numai cu privire la persoana la care se constată. Aşadar, minoritatea, “în personam”, putând profita de ea doar infractorul minor nu şi ceilalţi participaţi. Minoritatea înlătură numai răspunderea penală şi contravenţională, nu şi răspunderea civilă, în care prejudiciul cauzat prin fapta sa altor persoane trebuie reparat integral de către părinţii lor (de către reprezentanţii legali). Condiţiile minorităţii sunt: - săvârşirea unei fapte ilicite; - fapta să fie săvârşită de un minor care nu îndeplineşte condiţiile legale pentru a răspunde juridic. 5.10. Eroarea de fapt Eroarea de fapt constă în necunoaşterea totală (ignoranţă totală, absolută) a unei stări, situaţii sau împrejurări legate de fapta care se comite, sau cunoaşterea lor greşită (ignoranţă relativă). În cazul erorii de fapt, făptuitorul nu-şi dă seama că încalcă legea penală, deoarece el nu cunoaşte unele stări, situaţii sau împrejurări, de care depinde caracterul ilicit al faptei sale. Eroarea de fapt se caracterizează prin aceea că, făptuitorul deşi are capacitate fizică şi psihică în momentul comiterii faptei ilicite, îşi reprezintă greşit realitatea obiectivă pentru că nu cunoaşte anumite stări de fapt, situaţii ce existau în acel moment sau le cunoaşte greşit, existând astfel o discordanţă între realitatea obiectivă şi reprezentarea sa subiectivă (imaginea pe care şi-o face despre realitate). Această discordanţă îl pune pe făptuitor în imposibilitatea de a-şi da seama de caracterul ilicit al faptei sale şi deci, de a-şi putea dirija voinţa şi acţiunea în mod conştient. Condiţiile erorii de fapt sunt: - săvârşirea unei fapte ilicite de către o persoană aflată în eroare de fapt; - eroarea de fapt trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei ilicite; - eroarea să nu provină din culpa făptuitorului; - făptuitorul să nu fi cunoscut existenţa stării, situaţiei sau împrejurării de care deprinde caracterul ilicit al faptei.

Eroarea de fapt este o cauză personală ce înlătură caracterul ilicit al unei fapte, fără să producă efecte juridice faţă de alte persoane. Eroarea de drept (necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii), nu înlătură caracterul ilicit al faptei, deoarece conform adagiului latin “nemo censetur ignorare legem”, nimeni nu se poate apăra de răspundere invocând necunoaşterea legii. De asemenea, nici eroarea asupra identităţii unei persoane (“error in personam”) nu înlătură caracterul ilicit al faptei, pentru că normele de drept nu apără atributele unei anumite persoane, ci ale oricărei fiinţe umane. 5.11. Executarea unei obligaţii legale sau contractuale Executarea unei obligaţii impuse sau permise de lege sau contract, exclude caracterul ilicit al faptei chiar dacă există un prejudiciu. Această cauză exoneratoare de răspundere juridică se materializează, de regulă, prin executarea ordinului de serviciu, a ordinului superiorului. Raportul juridic de muncă presupune subordonarea administrativă, ce implică necesitatea executării ordinului de serviciu dat de şeful ierarhic. Dacă ordinul este vădit ilegal acesta nu va putea constitui temeiul exonerării de răspundere a executantului. În ipoteza ordinului superiorului, caracterul ilicit al faptei este înlăturat numai dacă sunt întrunite următoarele condiţii: - ordinul să provină de la o autoritate legitimă, competentă; - ordinul să fie dat cu respectarea formelor legale; - ordinul să nu aibă caracter vădit ilegal şi abuziv; - ordinul să nu fie executat în mod ilicit; - ordinul să fie dat celui ce are sarcina să-l execute.