Baltagul

BALTAGUL de Mihail Sadoveanu Mihail Sadoveanu este unul dintre cei mai mari sciitori români, ocupând un loc foarte important în literatura română, numele său fiind legat nu doar de romanul istoric, ci şi de peisagistică. Literatura română interbelică va cunoaşte o evoluţie extraordinară şi datorită operei extreme de vaste a acestui scriitor. “Baltagul” este unul dintre romanele cele mai importante ale creaţiei sadoveniene. În opera literară “Baltagul”, Mihail Sadoveanu preia nucleul epic al baladei “Mioriţa” şi îl dezvoltă într-o naraţiune dinamică şi amplă, care are în centrul ei tema căutării şi a cunoaşterii adevărului. Romanul este o creaţie epică în proză, cu o acţiune de mare întindere, desfăşurată pe mai multe planuri narative şi la care participă personaje numeroase. “Baltagul” este un roman realist prin tema familiei, a căutării şi a cunoaşterii adevărului şi prin tipul uman identificat aici, justiţiarul – Vitoria Lipan şi Gheorghiţă. Deşi este un roman realist-obiectiv, se vor identifica şi elemente ale romanului tradiţionalist, prin plasarea acţiunii în mediul rural, fiind surprinse tipuri umane, obiceiuri, datini, îndeletniciri specifice zonei. Sadoveanu creează o frescă a acestei lumi arhaice, conservatoare, care pendulează între credinţa în Dumnezeu şi eresuri. Timpul şi spaţiul romanului ne sunt cunoscute. Ne aflăm în Moldova, într-o zonă de munte, cândva, la începutul secolului al XX-lea. O mulţime de toponime ne sunt prezentate pe parcursul romanului-călătorie, deoarece, Vitoria, în căutarea soţului, va trece prin multe localităţi. Astfel , de la Măgura, din Munţii Tarcăului, cititorul îşi îmboţăţeşte vocabularul cu substantive proprii precum Dorna, Suha, Sabasa, Crucea Talienilor. Călătoria este destul de scurtă, de la începutul sărbătorilor de iarnă, mai precis de la Sfântul Andrei, până la începutul primăverii, fapt ce semnifică iarna căutării, suferinţa femeii, descoperirea lui Nechifor având loc primăvara, semn al speranţei şi al dorinţei de viaţă pe mai departe. Romanul “Baltagul” este structurat pe două planuri narative. Primul este reprezentat de drumul Vitoriei care porneşte în căutarea soţului, iar al doilea plan prezintă formarea, iniţierea, maturizarea tânărului Gheorghiţă, care îşi însoţeşte mama pe acelaşi drum care pentru el va avea cu totul alte semnificaţii, deoarece el urmează să fie capul familiei, experienţele la care va fi supus ajutând la transformarea lui dintr-un copil într-un bărbat. Revenind la primul plan, drumul Vitoriei este drumul în numele adevărului şi al justiţiei şi, nu în ultimul rând, un drum al chemării iubirii. Pe lângă acestea, Sadoveanu încearcă să recreeze imaginea satului tradiţional de munte, surprinzând datini şi obiceiuri, ocupaţiile oamenilor, tipuri de oameni specifice acelor locuri şi timpuri. Astfel, el creează o monografie a satului de munte din Moldova. Pentru Gheorghiţă, Vitoria reprezintă nu numai mama care îi dăduse viaţă, ci şi tovarăşul de drum, dar, mai ales, personajul iniţiator, care îl formează, supunându-l unor experienţe care culminează cu priveghiul la căpătâiul tatălui şi, mai ales, cu uciderea criminalului lui Nechifor Lipan cu acelaşi baltag, aplicându-se legea talionului –“dinte pentru dinte şi ochi pentru ochi”. Titlul operei semnifică, pe de o parte, arma cu care Nechifor Lipan a fost omorât , iar, pe de altă parte, simbolul dreptăţii, deoarece baltagul a fost folosit în scopul uciderii criminalului. Caracterul epic al acestei naraţiuni izvorăşte din faptul că sentimentele şi gândurile autorului sunt transmise indirect, prin intermediul personajelor şi al naraţiunii. Astfel, Sadoveanu prezintă fapte şi întâmplări ce pun în lumină lumea muntenilor, o lume arhaică, cu tradiţii şi obiceiuri, cu un anume mod de a gândi şi de a trăi. Ca în orice operă epică, există un narator obiectiv, omniscient şi omniprezent, detaşat şi impersonal, relatând la persoana a III-a, întâmplări legate de căutarea lui Nechifor Lipan, prilej cu care sunt prezentate şi principalele momente ale vieţii: botezul, nunta şi înmormântarea. Prin urmare, perspective narativă este una obiectivă, “dindărăt”, romanul “Baltagul” încadrându-se în romanele de tip Doric, după Nicolae Manolescu, în lucrarea sa “Arca lui Noe”. Incipitul romanului conţine o legendă pe care obişuia să o spună la diverse petreceri Nechifor Lipan, în care se explică motivul traiului greu al muntenilor, al vieţii lor aspre şi cu multe privaţiuni. Aceasta este legătura cu balada “Mioriţa”. Finalul romanului este, asemeni incipitului, o întoarcere spre latura optimistă a existenţei: fiul care devine capul familiei, ducând pe mai departe tradiţia strămoşească, şi găsirea liniştii sufleteşti a femeii care îşi aşează soţul printre cei drepţi, după tradiţie, conform obiceiurilor străvechi.

“Baltagul” este un roman cu o acţiune complicată şi complexă, subiectul cuprinzând numeroase fapte şi întâmplări, prezentate treptat, într-o naraţiune alcătuită din şaisprezece capitole, caracterizate prin unitate compoziţională, respectându-se momentele subiectului. Din expoziţiune aflăm că acţiunea începe în preajma sărbătorilor de iarnă, în satul Măgura, din munţii Tarcăului, unde se află gospodăria familiei Lipan. Femeia, Vitoria, este îngrijorată de faptul că soţul ei, Nechifor, a plecat din toamnă la Dorna să cumpere oi şi nu s-a mai întors. Convinsă că s-a întâmplat ceva rău, ea hotărăşte să plece împreună cu Gheorghiţă, fiul ei, în căutarea lui Nechifor. Momentul poate fi considerat intriga acţiunii. Desfăşurarea acţiunii cuprinde întâmplările petrecute pe parcursul drumului, de la Măgura şi până la Dorna şi apoi la Sabasa. Cei doi trec prin multe localităţi, intră în contact cu numeroşi oameni, reuşind să adune informaţii despre drumul lui Nechifor Lipan. La Dorna, Vitoria află că soţul ei a cumpărat trei sute de oi şi a plecat cu acestea la locul de iernat, însoţit de alţi doi oieri. Ajunsă la Sabasa, Vitoria va afla că cei doi oieri cu care a plecat Nechifor sunt Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui. Tot aici îl va găsi pe Lupu, câinele lui Nechifor, cu ajutorul căruia va descoperi osemintele bărbatului, într-o râpă din munte, lângă locul numit Crucea Talienilor. Praznicul care urmează după înmormântarea lui Nechifor reprezintă punctul culminant al acţiunii. Prin inteligenţă, intuiţie şi viclenie, Vitoria va reuşi să reconstituie scena crimei şi să-i demaşte pe ucigaşi. Calistrat Bogza va muri răpus de Gheorghiţă şi de câinele lui Nechifor, dar nu înainte de a-şi recunoaşte vina. Deznodământul prezintă planurile de viitor ale Vitoriei legate de gospodărie şi de copii. Vitoria şi Gheorghiţă sunt personajele principale ale romanului. Alături de ei apar şi personaje secundare – Calistrat Bogza, Minodora, subprefectul, dar şi personaje episodice precum Mitrea sau baba Maranda. Personajele acestui roman au o structură complexă. Astfel, Vitoria Lipan este surprinsă în numeroase ipostaze care îi dezvăluie trăsăturile de caracter ce vor face din eroină simbolul femeii hotărâte, inteligente, capabilă de a afla adevărul. Trăsăturile sufleteşti ale eroinei izvorăsc din întâmplările la care participă. Vitoria este credincioasă şi respectă tradiţiile şi obiceiurile pământului. Totodată este şi superstiţioasă, deoarece crede în vise, în semne, în descântece şi în vrăji. Visul în care Nechifor apare trecând călare o apă neagră îi întăreşte convingerea că acestuia i s-a întâmplat ceva rău. Drumul la Dorna pune în lumină inteligenţa, înţelepciunea şi prudenţa eroinei. Însuşi Gheorghiţă este de părere că mama lui este “fărmăcătoare”, deoarece cunoaşte gândurile omului. Gheorghiţă, cel de-al doilea personaj principal al romanului, datorită căruia romanul “Baltagul” este un bildungsroman, este personajul iniţiat, rolul iniţiatorului fiind jucat de Vitoria. El parcurge drumul iniţiatic alături de mama sa, probele la care va fi supus fiind chiar şi participarea la acele evenimente legate de viaţa omului, naşterea cu botezul, căsătoria cu nunta, moartea cu înmormântarea, toate constituind destinul uman. Însă prima probă a maturizării va fi priveghiul în râpă lăngă osemintele tatălui său, pentru ca dovada de maturizare să aibă loc, tot la îndemnul mamei, de a face dreptate, ucigându-l pe asasinul părintelui său. El va fi purtătorul obiectului dreptăţii, pentru că lui, iar mama este conştientă de acest fapt, drept pentru care îl ia în călătorie cu ea, îi revin toate atributele bărbatului în casă, devenind capul familiei. Romanul îmbină toate cele trei moduri de expunere, stilul direct cu stilul indirect. Naraţiunea este destul de dinamică, iar descrierile sunt specifice realismului prin tehnica detaliului şi amănuntul semnificativ, regăsindu-se de multe ori tonul peisagistului Sadoveanu, amintind de “Ţara de dincolo de neguri”. Dialogul oferă latura dramatică operei. Limbajul lui Sadoveanu îl plasează pe linia deja celebră a lui Ion Neculce şi a lui Ion Creangă, prin caracteristica principală - oralitatea. Arhaismele şi regionalismele- moldovenismele, redau culoarea locală, conferind autenticitate personajelor, de unde şi caracterul de document al operei, prin imaginea pe care scriitorul o reconstituie în roman. Prin complexitatea acţiunii şi a personajelor şi prin armonia compoziţiei, “Baltagul” este unul dintre cele mai valoroase romane ale literaturii române.

GENUL EPIC ROMANUL: BALTAGUL de Mihail Sadoveanu -caracterizarea Vitoriei LipanRomanul “Baltagul” este o capodoperă a prozei sadoveniene, rămânând memorabil nu numai prin preluarea creatoare a mitului mioritic, ci şi prin aspectul său monografic şi prin personajele sale. Personajul principal al romanului este Vitoria Lipan, o munteancă din Măgura Tarcăului, căsătorită cu Nechifor Lipan, cu care a avut şapte copii, dintre care îi mai trăiesc doar Minodora şi Gheorghiţă. Este personajul principal, deoarece subiectul romanului are în centrul său pe Vitoria, care-şi caută soţul plecat la Dorna să cumpere oi şi care, pe drumul de întoarcere, a fost ucis de alţi doi ciobani. Autorul îi urmăreşte faptele, gândurile şi sentimentele care fac din ea un personaj tipic pentru femeia simplă de la munte, care crede în puterea adevărului şi a dreptăţii. Eroina este un personaj complex, iar portretul ei este pus în lumină printr-o diversitate de mijloace de caracterizare. Trăsăturile fizice sunt evidenţiate direct de către autor încă din expoziţiune. Vitoria este o femeie frumoasă, ce se apropie de patruzeci de ani, cu ochi căprui, cu gene lungi şi cu părul castaniu. Lumina castanie a ochilor, ţinuta şi felul în care se îmbracă, arată frumuseţea unei femei mature, ocupată permanent cu treburile gospodăriei. Ochii ei căprui,“duşi departe”, sugerează sentimentul de îngrijorare, izvorât din aşteptarea soţului care nu se mai întoarce de la Dorna. Trăsăturile de caracter ale eroinei sunt dezvăluite prin procedee indirecte de caracterizare. Dacă portretul fizic sugerează îngrijorarea pentru soarta soţului plecat, portretul moral este dominat de iubirea pentru Nechifor şi de zbuciumul sufletesc ce-o stăpâneşte pentru aflarea adevărului. Trăsăturile sufleteşti izvorăsc din faptele sale. Este o femei pricepută şi harnică, care conduce cu străşnicie gospodăria în timpul în care soţul ei este plecat. Este prevăzătoare, orânduindu-şi, înaintea plecării în căutarea lui Nechifor, toate treburile gospodăriei. Este o femeie credincioasă, care respectă obiceiurile şi tradiţiile strămoşeşti, dar şi supersţioasă, întrucât crede în vise, în semne, în descântece şi în vrăji. Visul în care soţui ei, Nechifor, îi apare trecând călare o apă neagră, îi dă certitudinea că acestuia i s-a întâmplat ceva rău. Caracterul deosebit al Vitoriei reiese şi din relaţia pe care o dezvoltă cu cei doi copii, Minodora şi mai ales cu Gheorghiţă. Toate acţiunile pe care le întreprinde au ca finalitate educarea celor doi copii, care au datoria morală să păstreze tradiţiile din strămoşi. Astfel, Minodora este cea care trebuie să-şi păstreze pe lângă credinţa strămoşească în Dumnezeu şi portul popular şi obiceiurile. Vitoria este cea care are o contribuţie covârşitoare, atitudinea ei faţă de Minodora fiind interpretată chiar ca una de duritate. Gheorghiţă va fi cel care urma să-I ia locul tatălui şi pentru aceasta, el trebuia pregătit fizic, dar mai ales psihic. Drumul pe care va porni alături de mama sa, va fi un drum iniţiatic, de maturizare, la care Vitoria va juca rolul principal. Ea îl va supune unei vremi destul de câinoase (iarna), îl va determina să cunoască diverse tipuri umane, dar mai ales îl va lăsa la căpătâiul osemintelor tatălui său, la un priveghi în natură. Se poate spune că această atitudine a Vitoriei faţă de copilul ei denotă aceeaşi duritate, însă ea este o munteancă a cărei viaţă este destul de crudă şi de chinuită, ea dorind să-şi călească şi să-şi pregătească fiul. Momentul cel mai important privind relaţia celor doi este cel în care Vitoria îşi îndeamnă copilul să facă dreptate, lovindu-l cu baltagul pe asasinul lui Nechifor. Din relaţia ei cu cei doi copii, Vitoria lasă posibilitatea să se vorbească despre ea ca despre o tradiţionalistă, ca despre o femeie puternică, voluntară, autoritară, dar mai ales iubitoare pentru cei de-un sânge cu ea. Drumul cu întâmplările petrecute, cu locurile şi oamenii cu care Vitoria intră în contact evidenţiază alte trăsături ale eroinei. Inteligentă, prudentă şi bună cunoscătoare a oamenilor, va reuşi să adune pas cu pas

informaţii care o vor ajuta să refacă drumul soţului său. Scena praznicului, când îi va demasca pe vinovaţi, pune în lumină înţelepciunea, perspicacitatea şi viclenia personajului. Prin întrebări, meşteşugit formulate, îl va determina pe Calistrat Bogza să se dea de gol şi să-şi recunoască vina. Respectând obiceiurile şi tradiţiile creştine, eroina va avea grijă ca înmormântarea lui Nechifor Lipan să se facă după normele scrise şi nescrise ale credinţei populare. Unul dintre cele mai importante mijloace de caracterizare indirectă este limbajul personajului. Vitoria foloseşte un vocabular specific ţinuturilor muntene, vocabular care întăreşte ideea că personajul aparţine unei lumi în care oamenii sunt iubitori şi încrezători. Prin Vitoria Lipan, Sadoveanu a realizat un personaj feminin complex, cu un caracter puternic, un personaj ce reprezintă întreg neamul românesc.

Genul epic Romanul : “BALTAGUL” -Caracterizarea lui Gheorghiţă – Gheorghiţă, personajul secundar al romanului Baltagul, este fiul lui Nechifor şi al Vitoriei Lipan. Aflat la începutul romanului la vârsta adolescenţei, parcurge, alături de mama sa, un drum al iniţierii către formarea lui ca bărbat, „de-acu trebuie să te arăţi bărbat. Eu n-am alt sprijin şi am nevoie de braţul tău”. Prin caracterizare directă, reies câteva din trăsăturile fizice: „Gheorghiţă era un flăcău sprâncenat”, cu ochi adânci ca ai Vitoriei şi nu prea vorbăreţ, dar când „întorcea un zâmbet frumos ca de fată”, cu mustăcioara abia mijită, emana un farmec deosebit care stârnea admiraţia mamei. Trăsăturile morale sunt conturate prin caracterizare indirectă, pentru că reies, mai ales, din gândurile şi faptele personajului. Inteligent, el îşi cunoaşte bine mama, observă toate schimbările care se petrec cu ea şi, deşi sfios şi supus, el îi ghiceşte gândurile: „Privi spre maică-sa; o văzu zâmbind şi înţelese că i-a dat răspunsul pe care nu-l putea gângăvi în ajun”. Gheorghiţă ştie că „femeiele-s mai viclene, mai iscusite la vorbă; iar bărbaţii îs mai proşti; însă mai tari de vârtute”. Deşi nu înţelege toate măsurile pe care le ia mama lui privind călătoria, el se supune ascultător hotărârii ei: ”M-oi duce, dacă spui; dar e bine să-mi arăţi ce şi cum, ca să ştiu ce să fac”. Iniţierea sa începuse încă din copilărie, când se simţea stăpân pe „pârâul cu bulboane, potecile la zmeură şi mai sus, la afine, când ocolea aşa de bună-voie, umblând după turmele ciobanilor”. Acum situaţia era cu totul nouă pentru Gheorghiţă, simţea că „a intrat la slujbă grea şi la năcaz”, bănuind că „tatu-său Nechifor va fi căzut pe undeva s-a pierit, ori l-au omorât hoţii”. Momentul de trecere de la starea de adolescent la cea de bărbat se face odată cu veghea din râpă a osemintelor tătălui său, când se simte înfricoşat şi „o nelinişte fierbinte i se porni din măruntaie şi-l fulgeră în creştet. Sângele şi carnea lui Nechifor Lipan se întorcea asupra lui în paşi, în zboruri, în chemări”. Un argument ce motivează desăvârşirea formării lui Gheorghiţă ca bărbat este scena finală, când îl loveşte pe ucigaşul tatălui său cu acelaşi baltag, acţionând în numele dreptăţii şi făcând dreptate: “feciorul mortului simţi în el crescând o putere mai mare şi mai dreaptă decât a ucigaşului. Apoi îl lovi scurt cu muchea baltagului, în frunte”. Gheorghiţă şi-a îndeplinit astfel datoria de fiu, înfăptuind un act justiţiar ca pe un prim pas către maturitate.